M11 C2 Tema nr.

23

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR MEDICAL

Orice eveniment în care este pusă în pericol sănătatea sau chiar viaţa unei sau unor
persoane, este un eveniment ostil şi de aceea cei îndreptăţiţi să intervină trebuie să facă acest
lucru cu mult profesionalism.
Peste gravitatea evenimentului este bine să nu se suprapună nepriceperea şi lipsa de
responsabilitate a salvatorilor şi de aceea aceştia trebuie să îşi asume acţiunile la care recurg.
Orice eveniment poate crea o stare de pericol, atât pentru accidentat cât şi pentru
persoanele care intervin. Reuşita acţiunii depinde în mare măsură de două componente
fundamentale, şi anume: OM şi TEHNICĂ. Omul poate fi stăpânit de stări emoţionale puternice,
care să îi afecteze eficienţa intervenţiei, iar tehnica – pentru a putea fi folosită eficient - necesită
cunoştinţe de specialitate. Binomul OM-TEHNICĂ conduce la reuşita sau nereuşita unei intervenţii.
Tocmai de aceea, persoanele abilitate a interveni pentru salvarea vieţii sau pentru îndepărtarea
unor pericole iminente, trebuie să fie bine pregătite din ambele puncte de vedere.

Cap. I NOŢIUNI GENERALE

Potrivit noilor reglementări (Ordinul 182 din 18.08.2009 privind Procedura cercetării la
faţa locului art 12 alin 1 lit a), ofiţerii şi agenţii de poliţie ajunşi primii la locul producerii
evenimentului ori săvârşirii faptei, iau următoarele măsuri:… participă la acordarea primului ajutor
şi la salvarea victimelor în viaţă.
Iată un motiv bine întemeiat pentru care aceste activităţi trebuie cunoscute şi aplicate cu
maximă responsabilitate de orice om care se află în imediata apropiere a locului evenimentului,
mai ales de poliţist. Nu puţine au fost situaţiile când oameni nespecializaţi în acordarea primului
ajutor au intervenit şi au salvat alţi oameni care altfel ar fi murit din cauza înecului cu bol alimentar,
a compresiei greutăţilor aflate peste aceştia şi multe alte asemenea cauze. Tot atât de adevărat
este şi faptul că intervenţia defectuoasă a persoanelor nespecializate a dus uneori la agravarea
stării de sănătate sau chiar la decesul victimei. Peste tot şi peste toate trebuie să acceptăm că –
OAMENI fiind - avem o datorie umană de a salva la nevoie viaţa altor oameni, însă cu deplină
responsabilitate, după o „cântărire” corectă a pericolelor la care sunt sau suntem expuşi. Tot timpul
trebuie să fim conştienţi că o intervenţie într-o stare de pericol poate atrage numai două consecinţe
şi anume aprecierea sau sancţionarea celui care a intervenit. De aceea este bine să gândim că
oricând o victimă putem fi şi noi sau apropiaţi de-ai noştri.
În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important şi întotdeauna necesar a se
respecta următorul PRINCIPIU GENERAL: În orice intervenţie, să se asigure în primul rând,
protecţia persoanelor care acordă primul ajutor şi numai după aceea a persoanelor care urmează a
fi salvate.
Materiale şi mijloace de prim ajutor
Aceste materiale se găsesc deocamdată în dotarea ambulanţelor. Urmează ca în perioada
următoare şi autovehiculele poliţiei să fie dotate cu unele materiale strict necesare unei intervenţii
de acordare a primului ajutor.
„ Cele mai des folosite materiale sunt:
- Materiale pentru asigurarea căilor aeriene şi pentru resuscitare: (sondă nazală, măşti de
ventilaţie pentru adulţi şi copii, balon pentru adulţi şi copii)
„ Pansamente
„ Comprese (diferite dimensiuni)
„ Folie termoizolantă
„ Alte materiale (aspirator, tub de oxigen, tensiometru, echipament de imobilizare a
pacientului, defibrilator – foto stânga jos, guler cervical – foto dreapta jos)
Defibrilatorul din imagine este foarte uşor de manevrat, în măsura în care se urmăresc paşii
din anexa 3 (protocolul de defibrilare)
 Toate acestea, dar şi altele, au fost concepute pentru o intervenţie eficientă a personalului
calificat. Orice intervenţie de acest gen, se va realiza cu respectarea strictă a dictonului
ÎN PRIMUL RÂND SE NU FACI RĂU.
Cap. II COLABORAREA LA FAŢA LOCULUI DINTRE POMPIER, MEDIC ŞI
POLIŢIST ÎN CAZUL PRODUCERII UNUI EVENIMENT
În primul rând considerăm că este corect ca prin termenul de „eveniment” să nu se înţeleagă
numai accident de circulaţie, ci orice stare de pericol în care este sau pot fi puse în pericol una sau
mai multe persoane, precum şi valori ale acestora sau ale altora (imobile, autovehicule, animale
etc).
Cu ocazia oricărei intervenţii, cele trei forţe (medic, pompier şi poliţist) trebuie să acţioneze
cu maximă eficienţă şi operativitate. Acestea sunt influenţate mai ales de cunoaşterea atribuţiunilor
specifice fiecăruia dintre ei, care – însumate – duc la reuşita intervenţiei. Fiecare are treaba lui de
făcut şi această treabă trebuie făcută repede şi bine.
Pentru că până în prezent medicul şi pompierul au fost nevoiţi să colaboreze mai strâns la
locul evenimentului, aceştia colaborează bine şi de multe ori se completează reciproc. În această
ecuaţie a colaborării forţelor, poliţiştii au obligaţii care ţin de asigurarea deplasării în condiţii de
siguranţă la locul evenimentului a echipajelor de intervenţie ale I.S.U. şi Ambulanţei şi mai ales de
asigurarea protecţiei acestora pe timpul intervenţiei.
Legea nr .1 a medicinei de urgenţă spune:
“ Protejează-te în primul rând pe tine însuţi ! “ Asta înseamnă ca prin intervenţia noastră,
să nu ne expunem conştient sau inconştient vreunui pericol şi nici să nu producem – pe cât posibil
- alte daune decât cele deja existente. Ideal ar fi ca daunele materiale pe care le producem să fie
determinate numai de necesitatea intervenţiei pentru salvarea victimelor sau pentru îndepărtarea
pericolelor iminente. Pornind de la acest considerent, toate acţiunile salvatorilor trebuie
desfăşurate cu foarte mare atenţie şi eficienţă.

1. Stabilirea persoanei care preia controlul activităţilor la locul evenimentului.

Acest aspect poate fi abordat pe două situaţii diferite, şi anume: prima în care la locul faptei
a ajuns primul poliţistul şi a doua în care în acel loc au ajuns primii cei de la Ambulanţă şi/ sau
I.S.U.
- În primul caz, poliţistul sosit la locul evenimentului, va face totul pentru a deţine
controlul în acel spaţiu, în vederea protecţiei victimelor şi a urmelor evenimentului.
- În al doilea caz, personalului specializat va prelua coordonarea activităţilor de
acordare a primului ajutor, în timp ce poliţistul va crea toate condiţiile ca aceştia să îşi desfăşoare
activitatea în deplină siguranţă.

2. Asigurarea protecţiei persoanelor care intervin la locul evenimentului. De cele mai

multe ori, intervenţia persoanelor ajunse primele pentru salvarea victimelor, trebuie să fie
operativă. Aceasta implică pe deoparte eliberarea – acolo unde se poate – a persoanelor
încarcerate sau / şi menţinerea funcţiilor vitale până la sosirea personalului ambulanţei. Despre
acest lucru vom face vorbire în următoarea sub-problemă a capitolului.
Pentru a preveni accidentarea altor persoane, precum şi pentru a evita traumatizarea
secundară a accidentaţilor, poliţiştii vor asigura un perimetru de protecţie, delimitând şi
semnalizând locul accidentului cu mijloace specifice. Ei mai au şi următoarele obligaţii:
- În cazul accidentelor rutiere, cel mai important lucru este asigurarea zonei.
Este foarte important ca echipele de intervenţie să lucreze fără teama că oricând viaţa le este pusă
în pericol de vehiculele care circulă pe lângă ei, de pietonii curioşi şi mai ales de rudele sau
cunoştinţele uneori recalcitrante ale persoanelor vătămate.
- Să cerceteze locul faptei cu privire la eventuale scurgeri de carburanţi sau alte produse
petroliere. La nevoie, opreşte scurgerile şi împiedică apropierea curioşilor, mai ales a celor care au
ţigări aprinse sau alte surse de foc deschis;
 - Să asigure formarea şi menţinerea a două cercuri concentrice, unul mare cu diametrul de
10 m. în care sunt sau vor fi maşinile de intervenţie ale ambulanţei şi I.S.U.. În acest cerc nu are
voie să intre nimeni în afară de salvatori, nici măcar presa. Al doilea cerc cu diametrul de 5 m. în
care se găseşte echipa medicală şi personalul I.S.U. Perimetrul de 5 m. este necesar pentru
aşezarea tehnicii medicale şi tehnicii de descarcerare. În acest perimetru se lucrează cu utilaje de
forţă şi de aceea accesul este limitat. Se recomandă ca cercul de 10 m. să se împrejmuiască de
către poliţist cu jaloane şi bandă pe care este scris „NU TRECEŢI POLIŢIA!”.
- Când condiţiile meteo sunt nefavorabile (ploaie, ceaţă etc.), să avertizeze participanţii
la trafic despre accident de la o distanţă de circa 50 – 100 metri pe ambele sensuri, prin semnale
sonore şi luminoase. Când situaţia impune se merge până la oprirea circulaţiei sau dirijarea
acesteia pe un singur sens. Dacă pe carosabil există polei sau gheaţă, semnalizarea accidentului
o va face de la o distanţă mult mai mare şi cu luarea tuturor măsurilor de protecţia a poliţistului
împotriva potenţialelor accidente.
- Va opri motoarele autovehiculelor implicate în eveniment şi va scoate cheile din
contact, iar dacă este posibil, va detaşa borna (cu plus) /bornele acumulatorului de la vehiculele
avariate.
În cazul unor factori fizici (foc, inundaţii, cutremur, caniculă, frig excesiv) accidentaţii vor fi
puşi la adăpost. Ulterior poliţistul, împreună cu lucrătorii I.S.U. participă la stabilirea
cauzei/cauzelor producerii incendiului, la identificarea victimele şi la acţiunea de evaluare a
pagubelor.
Sunt situaţii în care se impune să se apeleze la ajutorul persoanelor din imediata apropiere
(curioşii). Instruirea acestora trebuie făcută rapid şi pe înţelesul lor. Cu excepţia acestora, orice alte
persoane, indiferent de grad, funcţie sau autoritatea ce o reprezintă, vor fi îndepărtate cu tact.
- Poliţiştii vor asigura paza bunurilor evacuate şi vor interzice accesul la locul evenimentului
a persoanelor neautorizate.
- Vor verifica dacă în zonă se află cabluri electrice căzute, dacă sunt emanaţii de gaze sau
alte substanţe toxice, ori dacă există pericol de explozie şi vor interveni pentru înlăturarea
potenţialelor pericole.
La o intervenţie în care au fost implicate maşini ce transportau substanţe toxice, poliţistul se
va informa cu privire la modul cum este semnalizată respectiva maşină, adică ce scrie pe panourile
care indică substanţa transportată şi clasa din care face parte şi va comunica cifrele scrise, la 112.
Pentru protecţia sa, trebuie să se apropie de locul evenimentului cu atenţie, din direcţia din care
bate vântul, numai după ce situaţia a fost complet evaluată. Dacă situaţia nu poate fi evaluată, nu
intervine.
. Despre modul de intervenţie al poliţistului în asemenea situaţii, vom aminti la tema „Primele
măsuri”.

3. Stabilirea situaţiei de ansamblu a evenimentului. Primul sosit va efectua rapid o

evaluare a numărului victimelor şi a stării acestora, prin împărţirea acestora în trei categorii:
decedaţi, persoane conştiente şi persoane care şi-au pierdut conştienţă.
Dacă victima este încarcerată, poliţistul nu permite ca alte persoane aflate la faţa locului să
tragă de aceasta pentru a o scoate afară, întrucât i-ar putea provoca leziuni mult mai grave.
După delimitarea zonei şi implicit îndepărtarea pericolelor iminente, se verifică starea de
conştienţă a victimei, insistându-se asupra următoarelor aspecte: starea respiraţiei, starea
circulaţiei sângelui, existenţa hemoragiilor, fracturilor, plăgilor, arsurilor etc. În acest mod, se poate
eşalona ordinea în care victimelor li se va acorda primul ajutor şi vor fi evacuate.

Cap.III STABILIREA PRIORITĂŢILOR

LA ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR
Fiecare din noi, indiferent de vârstă,
sex, profesie sau stare materială trebuie să ne
ajutăm aproapele. În fiecare zi, la o populaţie
de 300.000 de locuitori, o persoană moare prin
oprire cardiacă înainte de a ajunge la spital. Inima se opreşte deoarece nu mai poate să pompeze
sângele. Creierul este privat de oxigen şi după câteva minute începe să sufere, astfel încât după
10 minute apare şi moartea cerebrală .

Lanţul supravieţuirii reprezintă etapele pe care trebuie să le parcurgă salvatorul încă din
clipa în care se află în faţa unui pacient cu stop cardio-respirator.
Înainte de a se stabili prioritatea ce trebuie acordată victimelor în funcţie de gravitatea
leziunilor, se impune să se facă o evaluare a stării de conştienţă.

În acest caz, se impune raportarea (comunicarea ) evenimentului sau accesul despre

care am făcut vorbire mai sus;
La capătul telefonului se află dispeceratul. În dispecerat lucrează o persoană specializată în
preluarea corectă a informaţiilor. Corectitudinea informaţiei depinde în mare măsură de cel care o
comunică. Acesta trebuie să-şi păstreze calmul şi să răspundă cât mai exact la întrebările puse de
dispecer, cum sunt: Ce s-a întâmplat? Care este adresa corectă a victimei sau unde este locul
unde s-a produs evenimentul, dacă există punct de reper? Numele şi prenumele victimei? Vârsta
victimei? Numele solicitantului (salvatorului), numărul de telefon al solicitantului (pentru confirmare
şi pentru informare cu date suplimentare despre incident.
În funcţie de datele furnizate de către solicitant, dispecerul va trimite în teren, echipa cea
mai apropiată şi cu competenţa adecvată.
Dacă urgenţa este majoră ( gradul 0 ) va fi trimisă o ambulanţă de resuscitare – tip C, dacă
urgenţa este de gradul II va fi trimisă o ambulanţă tip B, iar pentru transport se folosesc ambulanţe
tip A .

1. Acordarea primului ajutor medical

Primul ajutor medical ( B.L.S. )- Asigurarea suportului de bază al vieţii, constă în
evaluarea corectă a conştienţei, respiraţiei şi acordarea primelor îngrijiri fără a avea la dispoziţie
materiale sanitare ( cu mâinile goale ) .
Scopul primului ajutor este de a asigura necesarul de oxigen pentru creier până soseşte
echipa medicalizată. Creierul consumă 21% din cantitatea de oxigen a organismului în condiţiile în
care nu are rezerva proprie de oxigen. În condiţii de oprire cardiacă, creierul nu mai este oxigenat
şi în decurs de câteva minute apare suferinţa cerebrală. Această suferinţă este compensată o
perioada de 7 minute de către inimă şi plămâni din rezerva proprie de oxigen. După aproximativ 10
minute se instalează moartea cerebrală. De aceea aplicăm BLS, asigurând prin respiraţie artificială
şi compresii toracice necesarul de oxigen pentru creier până soseşte echipa medicală.

A . Evaluarea stării de conştienţă

În cazul accidentelor, precum şi a agravării unor boli deja existente, starea de conştienţă
poate avea diferite grade de afectare. Acestea sunt în ordine:
a. Stare de veghe (treaz): pacientul aude, vede, este orientat în timp şi spaţiu, ştie unde se află
şi cunoaşte ora şi data calendaristică, răspunde la întrebări, îşi cunoaşte identitatea.
b. Starea de letargie: pacientul adoarme imediat, dacă nu este deranjat, dar se trezeşte
repede dacă este strigat sau la atingere. Când este treaz, răspunde la întrebări.
c. Starea de stupoare denumită şi de confuzie: pacientul este confuz şi letargic, adică
adoarme imediat. Poate fi trezit de zgomote şi prin scuturări puternice, dar adoarme din nou
destul de repede. Când este treaz poate pune întrebări, pe care le repetă, pentru că uită
răspunsul. Cea mai frecventă întrebare este: „Ce s-a întâmplat?”.
d. Starea delirantă: pacientul este neliniştit, confuz, dezorientat, incoerent, anxios, temător.
e. Starea de comă: pacientul este profund inconştient şi nu poate fi trezit. Nu răspunde la
stimulare verbală şi nici la stimulare dureroasă.
Pentru a evalua starea de conştienţă, trebuie să observăm dacă victima: este trează,
răspunde la întrebări, este orientată în timp şi spaţiu, mişcările sunt coordonate, răspunde la
stimulare dureroasă în mod simetric pe cele două jumătăţi ale corpului (înţepare, ciupire, apăsare).
 B. Cauze care produc pierderea conştienţei
Din păcate, multe afecţiuni pot induce brusc sau progresiv pierderea conştienţei.
Cauzele cele mai frecvent întâlnite în practica acordării primului ajutor.
a. Leşinul reprezintă o pierdere temporară a conştienţei. Cauzele principale sunt:
insolaţia, vederea sângelui, emoţii puternice, oboseală, inaniţie, hemoragii moderate.
b. Şocul poate avea multiple cauze. Principalele manifestări ale şocului sunt scăderea
tensiunii arteriale, pierderea conştienţei, oprirea inimii şi a respiraţiei.
Tipurile de şoc:
o Şocul hemoragic: pierderea unui volum mare de sânge prin hemoragii externe (tăieturi,
fracturi deschise) sau hemoragii interne (rupturi de organe, frecvente în accidentele rutiere,
căderile de la înălţime, acte de violenţă, plăgi împuşcate);
o Şocul hipovolemic: survine prin pierderea de lichide din organism (altele decât sângele),
cum ar fi diareea accentuată şi prelungită netratată, căldura excesivă, arsuri tegumentare
întinse şi lipsa aportului de apă.
o Şocul anafilactic: reacţii alergice la medicamente, înţepături de insecte etc.
o Şocul cardiogen: scăderea performanţei de pompă a cordului cu efecte directe asupra
circulaţiei sângelui în vase.
o Şocul septic: boli contagioase sau infecţii severe.
o Şocul neurogen: pierderea controlului sistemului nervos asupra vaselor sanguine.
Apare în cazul traumatismelor coloanei vertebrale şi după traumatismele cutiei craniene
c. Sufocarea (imposibilitatea de a respira) poate fi produsă de corpi străini pătrunşi în
căile respiratorii, înec, tentative de spânzurare, de strangulare sau astuparea căilor respiratorii,
paralizia muşchilor respiratori în cazul fracturilor de coloană cervicală („ruperea gâtului”), vicierea
aerului din încăpere cu dioxid de carbon sau conţinut redus de oxigen (de regulă în pivniţe închise
în care fermentează alcoolul, pivniţe de cartofi, în silozuri şi canalele colectoare ale reziduurilor
etc). De asemenea, în timpul ascensiunilor pe munte poate surveni o rarefiere a oxigenului din
aerul respirat.
d. Dezechilibrele metabolice accentuate, prin afectarea profundă a economiei
energetice a organismului pot induce pierderea conştienţei, ducând până la starea de comă.
e. Temperaturile extreme cum sunt: canicula şi îngheţul, în cazul expunerilor
îndelungate, ajung să afecteze starea de conştienţă. Temperaturi ale corpului sub 30º C şi peste
42º C pot induce pierderea conştienţei.
f. Substanţele toxice, inclusiv unele medicamente şi droguri, pătrunse în organism
indiferent de scop, pot produce alterări ale stării de conştienţă, până la comă şi moarte.
Cea mai des folosită metodă de examinare a stării de conştienţă, este examinarea
pupilelor. În acest scop, se urmăreşte reacţia pupilară la lumină, diametrul pupilei (crescut =
midriază, redus = mioză) şi egalitatea diametrelor pupilelor. Examinarea reacţiei pupilare se
efectuează cu ajutorul unei surse de lumină (lanternă), care se proiectează direct asupra ochilor,
urmărindu-se variaţiile diametrului pupilar. În mod normal, la stimularea luminoasă, pupila îşi
micşorează diametrul, iar reflexul pupilar induce închiderea pleoapelor.

C. Evaluarea căilor aeriene superioare (anexa 1)

a. Observaţi accidentatul dacă respiră. Stabilim aceasta urmărind mişcările
toracelui, ascultăm la nivelul gurii zgomotele respiratorii sau simţim aerul
respirat cu urechea. Dacă respiră, cum este respiraţia: amplă sau, din contră,
abia perceptibilă, regulată sau neregulată, greoaie, însoţită de gemete sau
zgomote pe căile respiratorii.
Care este culoarea feţei? Normală, palidă, cu broboane de
transpiraţie etc.;

b. Atingeţi accidentatul, pentru a determina:

Pulsul este prezent la artera carotidă (la gât) ?
 Dacă pulsul este prezent, măsuraţi frecvenţa acestuia, cu ajutorul unui ceas cu secundar,
timp de un minut, dacă pulsul este neregulat, sau timp de 30 secunde, dacă este regulat, şi
înmulţiţi valoarea obţinută cu 2. În caz de nereuşită (puls nepalpabil), ascultaţi bătăile inimii la
vârful acesteia, sub mamelonul stâng. Frecvenţa normală pentru un adult este între 60-80 bătăi pe
minut, iar pentru copiii preşcolari în jur de 120 bătăi pe minut;
Cum este pielea feţei şi a mâinilor ? Rece ? Umedă şi lipicioasă ?
Căutaţi cu atenţie şi delicateţe deformările extremităţilor (mâini şi picioare) pentru depistarea
şi localizarea eventualelor fracturi. O atenţie deosebită se va acorda fracturilor deschise, cu
hemoragie importantă şi fracturilor costale, care induc tulburări ale respiraţiei

Deschiderea căilor aeriene superioare se face prin hiperextensia

capului cu palma fixată pe fruntea victimei şi ridicarea bărbiei cu două
degete. (foto stânga)

Dacă există corpi străini se dezobstruează căile aeriene superioare

cu degetul “ cârlig ”. (foto dreapta)

Atenţie! – Dacă suspectăm leziune de coloană vertebrală cervicală,

deschiderea căilor aeriene superioare se face prin manevra de subluxaţie a
mandibulei – presiune la nivelul articulaţiei tempororare a mandibulare şi
ridicarea maxilarului. (foto stânga)

D. Evaluarea respiraţiei
Evaluarea respiraţiei se face prin metoda :
– Privesc mişcările toracelui pacientului
– Ascult respiraţia pacientului
– Simt respiraţia pacientului

Timpul de evaluare este de 10 secunde.

Situaţie posibilă: VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – ARE RESPIRAŢIE

Exemple: coma alcoolică, accidentul vascular cerebral

• examinarea pacientului: în decubit dorsal;
• după evaluare se aşează în poziţia laterală de siguranţă ( P.L.S. );
• mergi după ajutor ( telefonează 112 );
• reevaluează victima până la sosirea ambulanţei.

Poziţia laterală de siguranţă ( P.L.S. )

• se aşează victima în decubit dorsal cu membrele superioare şi
inferioare în ax;
• salvatorul se aşează în genunchi lângă victima;
• mâna dinspre salvator se aşează în unghi
drept cu palma în sus;
 • mâna contra-laterală a victimei se
aşează pe umărul de aceeaşi parte cu
salvatorul

• piciorul contralateral al victimei se ridică

astfel încât planta să fie fixată pe podea şi
se roteşte victima spre salvator;

• în final victima va fi în decubit lateral cu un picior fixat pe podea şi cu capul pe o

mână, în hiperextensie;

Situaţie posibilă: VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – NU RESPIRĂ

Pacientul nu respiră si nu are puls. Stopul respirator reprezintă o alterare majoră a respiraţiei –
pacientul nu respiră. Stopul respirator este însoţit de următoarele simptome întâlnite de regulă
cumulativ:
• dispnee severă până la apnee;
• bradicardie sub 40 bătăi /minut;
• insuficienţă musculară majoră;
• comă.
Cauzele cele mai frecvente de stop respirator sunt;
• corpul străin de diverse etiologii ( alimentare, non alimentare );
• apă – înecatul;
• fumul;
• medicamentele ( droguri în supradoză, antidepresive);
• epiglotita;
comele de diverse tipuri;
• victima se află în stop cardio-respirator;
• chemăm ajutor;
• victima se aşează în 30 c X2
decubit dorsal pe un plan
dur;
• apelarea 112;
• resuscitarea se
efectuează cu unul sau
doi salvatori în raportul
de 30 compresii toracice
X 2 insuflaţii, ca în imagine.
Resuscitarea se va efectua până când victima începe să respire normal, soseşte echipa
medicală sau salvatorul este epuizat fizic.
 Compresiile toracice:
• victima în decubit dorsal pe un plan dur;
• salvatorul în genunchi lângă victimă, poziţionat deasupra toracelui victimei, cu coatele
întinse şi palmele aşezate la întâlnirea liniei medio-sternale cu linia bimamelonară;
• se încrucişează degetele;
• salvatorul execută compresii toracice perpendicular pe stern ţinându-şi coatele perfect
întinse cu o frecvenţă de 100 compresii / minut şi cu o profunzime de 4 – 5 cm.
În concluzie, se impune să se ţină cont de recomandările amintite mai sus, pentru a
preîntîmpina evenimente mai grave. Pentru o prezentare succintă a operaţiunilor, recomandăm
anexa 2

3. Particularităţi ale asigurării funcţiilor vitale la copii

Principiile generale ale resuscitării cardio-pulmonare la copil sunt aceleaşi cu ale adultului.
Intervin totuşi unele aspecte particulare, care vor fi detaliate în continuare şi sunt reprezentate
schematic.
Asigurarea funcţiilor vitale la copii: REGULI:
- Se efectuează resuscitarea 1 minut;
- Se anunţă serviciul de ambulanţă (112);
- Asigurarea permeabilităţii (libertăţii) căilor respiratorii se efectuează la fel ca la adult,
realizând o poziţie intermediară a extensiei gâtului;
Este interzisă hiperextensia gâtului;
- La copiii mici, pulsul se caută la artera brahială ;
- Când se efectuează respiraţia artificială la copiii mici, gura salvatorului va trebui să acopere
atât gura, cât şi nasul victimei. Perioada de insuflare a aerului în căile respiratorii ale copilului să nu
depăşească 2 secunde. Insuflaţi numai cantitatea de aer necesară pentru ridicarea (expansiunea)
cavităţii toracice (piept);
- Compresia asupra pieptului, la masajul cardiac extern, se efectuează numai cu două degete
(arătător şi mijlociu) la copiii foarte mici şi cu o singură mână la copiii mai mari. Presiunea
exercitată asupra sternului să nu deprime cutia toracică mai mult de 2 cm, iar frecvenţa de apăsare
să fie în jur de 120/minut. Ritmul de aplicare a compresiunilor toracice să fie de 5 compresii la o
insuflaţie, indiferent de numărul salvatorilor.
- În timpul respiraţiei artificiale la copil, este util să observăm şi abdomenul, deoarece, în cazul
insuflării de aer în stomac, acesta şi nu toracele se va destinde, ceea ce poate induce reflexul de
vomă şi vărsătură, iar respiraţia va fi ineficientă.
În contextul celor prezentate mai sus, copiii foarte mici sunt nou-născuţii (până la un an), iar
copiii mai mari între 1 şi 8 ani.

4. Complicaţii şi incidente care survin în timpul resuscitării cardio-pulmonare

În timpul manevrelor de reanimare a victimelor pot apare unele dificultăţi, care induc
ineficienţa măsurilor întreprinse, precum şi o întrerupere de scurtă durată a acestora. Complicaţiile
mai frecvente ale manevrelor de resuscitare cardio-pulmonară sunt: blocarea căilor respiratorii şi
vărsătura. De asemenea, se poate instala sindromul de hiperventilaţie, la persoana care acordă
primul ajutor.
Blocarea căilor respiratorii. Atunci când, din diferite motive (corpi străini, vărsătură,
hemoragii nazale), căile respiratorii nu sunt permeabile, aerul insuflat în timpul respiraţiei artificiale
pătrunde în stomac, ceea ce se manifestă prin umflarea abdomenului. Acesta poate fi eliminat prin
apăsarea abdomenului cu blândeţe. Aerul insuflat în stomac poate declanşa voma, existând
pericolul trecerii lichidului de vărsătură în căile respiratorii. În această situaţie, se impune
întoarcerea victimei în decubit lateral (pe o parte), căutarea şi extragerea corpilor străini din gura
şi/sau gâtul victimei, îndepărtarea secreţiilor, a lichidului de vărsătură sau a cheagurilor de sânge.
Secreţiile din gură, nas şi faringe (gât) pot fi îndepărtate prin ştergere cu degetul înfăşurat într-o
pânză sau cu mijloace speciale, de exemplu o pompă manuală de aspiraţie a secreţiilor, care, de
obicei, se află în inventarul trusei de prim ajutor standard pentru autoturisme. Explorarea cavităţii
bucale se poate efectua cu apăsătorul de limbă, care, de asemenea, se află în dotarea truselor de
prim ajutor ale autoturismelor.
Vărsătura. În cazul producerii vărsăturii, victima va fi întoarsă pe o parte şi i se
curăţă cavitatea bucală (gura), rapid şi eficient. Se continuă, apoi, procedura de reanimare.
Sindromul de hiperventilaţie la persoanele care efectuează resuscitarea cardio-
pulmonară. Această situaţie este cauzată de faptul că persoana care acordă primul ajutor inspiră
mai mult aer decât poate utiliza, ceea ce reduce cantitatea de bioxid de carbon din sânge.
Incidentul se manifestă prin ameţeală, furnicături în degete şi stări lipotimice (leşin). Pentru
îndepărtarea acestor senzaţii, este suficient ca salvatorul să-şi ţină respiraţia câteva momente,
apoi poate continua reanimarea.
Notă: Manevrele de reanimare pot prejudicia sănătatea persoanelor care efectuează manevrele resuscitării cardio-pulmonare,
dacă acestea suferă de afecţiuni cardiace (cardiopatie ischemică, angină pectorală, sechele de infarct miocardic, insuficienţă
cardiacă, cord pulmonar cronic), afecţiuni respiratorii (astm bronşic sever, bronhopneumopatie cronică obliterantă), afecţiuni
cerebro-vasculare etc.

Atunci când există mai multe persoane accidentate, starea acestora este determinantă
pentru stabilirea ordinii în care li se acordă primul ajutor şi sunt transportate spre unităţile medicale
specializate, astfel:

3. URGENŢA I include situaţiile în care este ameninţată viaţa sau una dintre funcţiile
vitale ale organismului şi care necesită imediat intervenţia şi transportul:
a. Probleme ale căilor respiratorii şi respiraţiei;
b. Stopul cardiac (oprirea inimii);
c. Hemoragii masive externe necontrolabile sau suspectarea unor hemoragii interne;
d. Traumatisme craniene severe;
e. Traumatisme întinse prin strivire;
f. Intoxicaţii;
g. Urgenţe la bolnavii diabetici;
h. Urgenţe la bolnavii cardiaci;
i. Şocul, indiferent de cauze.
j. Arsuri întinse şi/sau profunde;
k. Fracturi majore şi multiple;
l. Traumatisme ale coloanei vertebrale.

4. URGENŢA a II-a include acele cazuri a căror îngrijire poate fi amânată sau la care se
apreciază că măsurile de reanimare ar fi ineficiente:
a. Fracturi necomplicate;
b. Traumatisme minore;
c. Traumatisme mortale, moarte iminentă;
d. Stop cardiac, în cazul în care numărul persoanelor care acordă primul ajutor este
insuficient pentru a reanima toate victimele;
e. Deces.
5. Priorităţile de evacuare a victimelor cu mijloace de transport, pe cât posibil
specializate, spre unităţile medicale. Orientativ, evacuarea se va efectua în următoarea ordine:
1. Pacienţi în pericol de moarte datorită hemoragiilor, cu potenţial de sufocare, cu
traumatisme toraco-pulmonare severe sau pacienţii în stare de şoc;
2. Pacienţii stabilizaţi, dar în pericol de instalare a şocului, pacienţii cu traumatisme
cranio-cerebrale şi nivel scăzut al cunoştinţei;
3. Traumatismele coloanei vertebrale, ale ochilor, capului şi traumatismele musculare
întinse, fracturile multiple;
4. Traumatisme ale ţesuturilor moi (arsuri, plăgi, contuzii) şi fracturi necomplicate;
5. Pacienţii cu tulburări de mers.
 Nu se evacuează victimele cu mijloace de transport nespecializate, dacă există ambulanţe
care vor sosi la locul evenimentului.
.
6. Transportul accidentaţilor
Alături de acordarea primului ajutor, transportul reprezintă un factor important care
influenţează direct evoluţia şi prognosticul stării unui accidentat. Transportul trebuie să fie:
• prompt - imediat după instituirea măsurilor de prim ajutor
• rapid – victima să ajungă în cel scurt timp posibil la o unitate medicală
• corect – să nu dăuneze accidentatului
• cu mijloace specializate (ambulanţă)
De obicei, în urma accidentelor rezultă două mari categorii de victime: care merg pe propriile
picioare şi care trebuie transportate cu targa sau alte mijloace improvizate, în funcţie de condiţii. În
situaţia accidentelor rutiere, nu se scot victimele din autovehicul şi, în general, acestea nu vor fi
mobilizate de către persoane neantrenate.

Transportul cu targa
Ca regulă generală, la aşezarea accidentaţilor pe targă şi în
timpul transportului este necesar să se păstreze poziţia corectă a
corpului acestora, fiind important să se menţină segmentele în axul
corpului cu imobilizarea capului şi gâtului.
Targa rigidă este cel mai obişnuit şi mai recomandat mijloc
pentru transportul accidentaţilor şi bolnavilor. În absenţa unor tărgi
special confecţionate, sunt necesare tărgi improvizate dure, care să
împiedice curbarea coloanei vertebrale. La nevoie, se poate
întrebuinţa drept targă o scândură lată sau chiar o uşă.

O manevră importantă este ridicarea accidentatului de pe sol şi aşezarea lui pe targă.

Manevra se descompune în următorii timpi :
1. Se aşează targa alături de accidentat. Dacă există un membru fracturat, targa se aşează de
partea afectată. Trei persoane se aliniază de-a lungul corpului victimei, care se află astfel
plasată între targă şi salvatori. Cele trei persoane sunt dispuse astfel: una la cap, a doua în
dreptul bazinului şi a treia la picioarele accidentatului.
2. La comanda „apucaţi”, salvatorii se aşează pe un genunchi şi îşi trec mâinile pe sub
accidentat, astfel: primul pe sub cap şi omoplaţi, al doilea sub şale şi bazin, al treilea sub
coapse şi gambe.
3. La comanda „ridicaţi”, accidentatul este ridicat în acelaşi de timp de către cele trei persoane.
După această manevră, al patrulea salvator introduce targa sub victimă. În timpul manevrei
salvatorul care dă comenzile grupului menţine în permanenţă capul şi gâtul victimei în axul
corpului. Efectiv, victima nu se ridică, ci se rulează, targa introducându-se progresiv sub ea.
4. La comanda „aşezaţi”, se depune încet accidentatul pe targă.

Dacă nu sunt disponibile patru persoane, care să transporte targa, sunt suficienţi şi doi
salvatori.
 Urcatul şi coborâtul scărilor cu targa
impune o tehnică specială, deoarece există
riscul alunecării victimei de pe targă. În
desenul de mai jos este exemplificată
trecerea tărgii peste un obstacol şi
coborâtul scărilor. Se observă că la urcatul
scărilor, purtătorul din spate utilizează o
priză specială a mânere-lor tărgii, care îi
permite să o ţină mai sus, pentru a păstra
poziţia orizontală a tărgii. La coborâre,
purtătorul din faţă va utiliza priza, care îi
permite să ţină targa în poziţie ridicată,
pentru păstrarea orizontalităţii.
Aşa cum se deduce din poziţia
purtătorilor în jurul tărgii, transportul
accidentatului se face cu capul înainte, pentru ca persoana care susţine targa la spate să poată
supraveghea faţa, mişcările şi respiraţia acestuia. În acest mod, dacă survin modificări ale stării
victimei, targa este lăsată pe sol şi se instituie noi măsuri de prim ajutor.
Dacă traseul străbate coridoare, scări interioare sau galerii înguste, transportul cu targa se
va face numai de către doi purtători. În aceste locuri, vom fi atenţi să nu lovim targa şi să nu
agăţăm mâinile sau coatele acestuia.
Aşezarea tărgii în autosanitară se face prin uşa din spate. Accidentatul este introdus cu
capul înainte (înspre şofer). Dacă într-o autosanitară încap mai multe tărgi suprapuse, vom încărca
mai întâi tărgile de deasupra, apoi cele de dedesubt.
La nevoie, transportul se va efectua şi cu alte mijloace de transport, având grijă să asigurăm
targa contra mişcărilor şi zdruncinăturilor puternice.

Cap. IV PRIMUL AJUTOR PSIHOLOGIC

Oamenii sunt diferiţi, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Cu toate acestea, deseori ei
reacţionează asemănător, în situaţii de stres.
Accidentatul este într-o stare anormală, de disconfort. În afara problemelor cauzate de
traumatizarea fizică, reacţiile sale emoţionale sunt normale. Accidentatul poate fi dominat de
sentimente de teamă, bucuria de a fi în viaţă, vinovăţia că el/ea ar fi putut face ceva deosebit,
tristeţe faţă de cei iubiţi pe care i-a pierdut. Aceste sentimente pot da frâu liber lacrimilor, râsului,
depresiei sau apatiei.
Toţi doresc să ajute. Cel mai bine este să procedaţi astfel:
- dacă accidentatul este culcat, aşezaţi-vă jos lângă el, astfel încât să vă aflaţi la acelaşi
nivel cu faţa acestuia.
- luaţi-i mâna în mâna dumneavoastră şi vorbiţi-i. Amintiţi-vă că poate părea ceva obişnuit
să se ridice vocea în aceste situaţii — oricum acest lucru nu este necesar şi poate
deranja accidentatul.
- spuneţi-vă prenumele şi este suficient; numele de familie este greu de reţinut.
- Intrebaţi-l pe accidentat cum îl cheamă şi ce-l doare.
- dacă accidentatul spune că nu are sau are dureri mici, amintiţi-vă că lucrurile se pot
schimba rapid în prima jumătate de oră.
- dacă aţi intrat în contact cu accidentatul, el va uita de ceilalţi martori. Accidentatul se va
interesa despre posibilele lui traumatisme şi despre starea altor persoane accidentate.
- persoana care ajută trebuie să fie întotdeauna sinceră, dar nu este absolut necesar
să descrie chiar în detaliu întreaga situaţie. Incercaţi să ridicaţi moralul accidentatului,
spunându-i că ajutorul, ambulanţa sau medicul sunt pe drum.
- Vorbeşte neîncetat cu victima.
 Persoana care acordă ajutor trebuie să accepte manifestările accidentatului, fără să-şi
exprime părerea. Pe de altă parte, nici nu trebuie să-ţi exprimi simpatia totală faţă de accidentat,
deoarece acest lucru nu face decât să-i mărească sentimentul de teamă.
- este important să realizaţi atât o legătură verbală, cât şi una fizică cu persoana
accidentată.
- este important ca persoana care acordă primul ajutor să fie calmă, hotărâtă şi cu un
comportament ferm.
- Persoana care acordă primul ajutor trebuie să manifeste o atitudine optimistă. Este
înţelept să vă exprimaţi încrederea că accidentatul va reuşi să iasă din situaţia
respectivă şi că va obţine ajutor.
Pentru a-l proteja pe cel accidentat sau alte persoane traumatizate, s-ar putea să fie
necesar să-i izolaţi pe unii de ceilalţi.
După ce s-a terminat întreaga acţiune de ajutorare, cei care merită sunt apreciaţi
corespunzător.
Greşelile sunt admise şi se fac sugestii care să îndrepte situaţia. Critica nu trebuie să fie
niciodată personală. Persoana care acordă primul ajutor are o sarcină dificilă. Aproape totul poate
fi făcut mai bine la locul urgenţei. Evaluarea trebuie făcută cu calm şi siguranţă.
Primele măsuri reprezintă activităţi de foarte mare importanţă atât pentru persoana
vătămată, cât şi pentru valvator.
Necesitatea cunoaşterii şi aplicării corecte a acestora, rezidă şi din faptul ca – poliţişti fiind,
sunteţi în slujba omului indiferent de poziţia pe care o ocupaţi la un moment dat pe scara ierarhiei
profesionale.

Bibliografie:
1. Ordinul M.A. I. nr. 182 din 18.08.2009 privind Procedura cercetării la faţa locului
2. Colectiv - Manual de prim ajutor. Editura M.A.I. ediţie 2004