Constantin Erbiceanu

ULFILA
Viaţa şi doctrina lui
Redactor: Marcel D. POPA
Tehnoredactor: Mihaela TUDOR
Coperta: Mariana MÎRZEA

editUrA enciclopedicĂ
Str. Luigi Cazzavillan nr. 17, sector 1, Bucureşti, 010784
Tel.: 021.317.90.35; 0372.753.773; 0731.110.662;
Fax: 0378.105.781
e-mail: difuzare@universenciclopedic.ro
enciclopedica2006@yahoo.com
www.universenciclopedic.ro

Tiparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial”

Cartea apare cu sprijinul

Fundaţiei Culturale ERBICEANU

descrierea cip a Bibliotecii naţionale a româniei

erBiceAnU, constAntin
Ulfila : viaţa şi doctrina lui / Constantin Erbiceanu. –
Ed. a 2-a, rev. - Bucureşti : Editura Enciclopedică, 2013
ISBN 978-973-45-0443-5

929 Ulfila
Constantin Erbiceanu

ULFILA
Viaţa şi doctrina lui
Cuvânt înainte de
Constantin Laurenţiu ERBICEANU

Studiu introductiv
Leonidas RADOS

Ediţie îngrijită, note şi postfaţă de

Mihai Ovidiu CăţOI

editura enciclopedică
2013
Academician Constantin Erbiceanu
 Cuprins

Constantin Laurenţiu erbiCeanu

Cuvânt înainte ................................................................................................ 7

Leonidas rados
Un intelectual ortodox, pionier în studiile culturale:
Constantin Erbiceanu (1838-1913) ................................................................. 11
Notă asupra ediţiei ........................................................................................ 23
Constantin erbiCeanu
Ulfila. Viaţa şi doctrina lui, sau starea creştinismului în Dacia Traiană şi
Aureliană în secolul al IV-lea ................................................................ 25
I. Către cititori ........................................................................................... 25
II. Introducere ........................................................................................... 27
III. Autori greci care au tratat despre Ulfila .............................................. 31
IV. Ulfila. Viaţa sa ...................................................................................... 47
Filostorgius, Istoria Bisericească, ii.5 … p. 31; socrates, Istoria
bisericească, iV.33-34 … p. 32; sozomen, Istoria bisericească, Vi.37
… p. 35; teodoret, Istoria bisericească, iV.37 … p. 38; epifanie, Despre
schisma audienilor LXX … p. 39; ioan Hrisostom, Către Olympiada …
p. 42; dimitrie Filipid, Istoria României … p. 43; Vasile cel Mare,
Epistola 164 … p. 44; Vasile cel Mare, Epistola 165 … p. 45;
V. Martiri din Dacii pe timpul persecuţiilor gotice ..................................... 65
A. Martiri în jurul Daciei (Chersones … p. 65; durostorum … p. 66;
singidunum … p. 68; noviodunum … p. 69; scythia … p. 70; tomis
… p. 71)
B. Martiri în Gothia (persecuţia din Gothia … p. 73; sf. nichita
romanul, zis Gotul … p. 76; sf. Martir Mercurie … p. 78; sf. sava
stratilatul supranumit Gotul … p. 78; sf. theotim de tomis … p. 79;
sf. Martir elefterie … p. 80; epistola bisericii din Gothia către
biserica din Cezareea Capadociei … p. 80; epistolele sf. Vasile cel
Mare către ascholius al tesalonicului … p. 85)
C. Sfinţi martiri existenţi în Acta Sanctorum … p. 88
 VI. Câteva cuvinte asupra traducerii Bibliei de Ulfila ................................ 94
VII. Doctrina lui Ulfila ................................................................................ 100

VIII. Concluzie ........................................................................................... 113

Note .............................................................................................................. 129

MiHai oVidiu Căţoi

Ulfila. Destinul unei teme istoriografice în literatura românească ................ 162
 CuVÂnt Înainte

Descind dintr-o veche familie de cărturari români care s-au ilustrat în cele
mai variate domenii, precum istoria, literatura, numismatica, teologia,
muzica, dreptul sau ingineria, autorul rândurilor de faţă dedicându-se acestei
din urmă activităţi.
Îmi amintesc de anii adolescenţei, marcaţi de mătuşa mea, Constanţa
Erbiceanu, fondatoare a şcolii pianistice româneşti, care-şi depăna amintirile
din cei treizeci de ani de pribegie în Occident şi care, în primăvara anului
1953, le-a cerut părinţilor mei să organizeze un parastas la Biserica Icoanei,
pentru cei patruzeci de ani de la stingerea din viaţă a tatălui ei (străbunicul
meu), academicianul Constantin Erbiceanu (1838-1913).
Născut la Erbiceni, în judeţul Iaşi, într-o familie de preoţi, străbunicul a
fost înscris ca bursier la Seminarul Socola, apoi trimis la studii la Atena, după
ce îşi luase licenţa în litere. Profesor la Iaşi, apoi la Bucureşti, a devenit
membru al Academiei Române în 1899, în secţia de istorie şi Vicepreşedinte
al înaltului for. Se căsătorise la 35 de ani, după ce-şi crease o situaţie şi era
un nume cunoscut printre cărturarii ieşeni. Împreună cu soţia Aglae Negrescu
ţinea un salon la Iaşi, unde veneau numeroşi membri ai Junimii, între care
Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, George Panu, Alexandru Lambrior.
În vasta bibliotecă a familiei mele figurau numeroase volume publicate
de acest precursor al istoriografiei româneşti, ce s-a ilustrat în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi a cărui operă este cunoscută azi doar unui
cerc restrâns de specialişti. Constantin Erbiceanu s-a dedicat unei cariere de
cercetător şi de profesor, iar pasiunea sa pentru istorie, cu accent pe istoria
Bisericii române, a transmis-o peste generaţii, chiar dacă fiul său, Laurenţiu
(bunicul meu), nepotul Dinu (tatăl meu) şi cu mine am ales cariere mai
pragmatice, de ingineri constructori.
Înaintaşii mei se odihnesc reuniţi în cavoul familiei, situat la fig. 82 a
Cimitirului Bellu, aici aflându-se, alături de rămăşiţele pământeşti ale
străbunicului Constantin, soţia sa Aglae (descendentă din familia aromânului
Zappa) cu cei patru copii ai lor (Constanţa, pianistă; Laurenţiu, directorul
Portului Constanţa; şi ceilalţi doi fii, decedaţi în condiţii tragice, în Primul
Război Mondial), bunica mea, Eufrosina Popovici-Bâznoşanu, părinţii mei,
Dinu Erbiceanu şi Ileana, născută Flueraş (fiica fruntaşului social-democrat
8 CONSTANTIN LAURENŢIU ERBICEANU

Ion Flueraş, membru în Consiliul Dirigent la Marea Unire, deţinut politic

ucis de comunişti la Gherla, în 1953) şi unchiul meu, ing. Dinu Eliade, vărul
primar al ilustrului Mircea Eliade şi soţ al surorii tatei, Florica (în vârstă azi
de peste 97 de ani).
Cealaltă ramură a familiei Erbiceanu este izvorâtă din fratele lui
Constantin, Gheorghe Erbiceanu, căsătorit cu Iulia Scriban. Ei l-au avut ca
fiu pe magistratul Vespasian Erbiceanu (1863-1943), membru corespondent
al Academiei Române, căsătorit cu sora lui Ovid Densuşianu. Ei au
descendenţă până în zilele noastre.
Dorinţa de a păstra vie amintirea unora dintre înaintaşii familiei m-a
determinat să creez, în 2008, Fundaţia Culturală Erbiceanu (FCE). Fundaţia
doreşte să marcheze, în 2013, Centenarul de la stingerea din viaţă a ilustrului
meu predecesor printr-o serie de acţiuni, printre care şi republicarea unei
lucrări din vasta sa operă, pe care urmează să o prezinte cu ocazia unei
comemorări în incinta Academiei Române.
Acţiunea de reconsiderare a celui ce a fost teolog, istoric al Bisericii
române, respectiv al creştinismului de la noi, bizantinolog şi muzicolog, am
început-o încă dinaintea creării Fundaţiei. În anul 2003 am reuşit, prin
Editura Cronicar (din grupul Tritonic), graţie gentileţii directorului acesteia,
domnul Bogdan Hrib, şi cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii, condus
pe atunci de acad. Răzvan Theodorescu, să reeditez, într-o ediţie anastatică,
una dintre lucrările capitale scrise de acad. Constantin Erbiceanu: Cronicari
greci care au scris despre Români în epoca fanariotă. Lucrarea a avut succes:
în câteva săptămâni a fost integral epuizată din librării. Desigur, era vorba de
o ediţie fără aparat critic, dar după cum aprecia, în încheierea Postfeţei, prof.
Andrei Pippidi, „Cronicarii greci n-a încercat să fie o introducere în istoria
epocii fanariote – n-o avem nici azi! A chemat atenţia asupra unor surse a
căror nesocotire bloca progresul istoriografiei româneşti şi a trezit vocaţii.
Chiar pentru o carte scrisă astăzi, cine ar putea cere mai mult?”
Ideea republicării volumului de faţă a încolţit în cursul unui lung sejur în
Germania. Acolo, de la şcolari la savanţi, toţi cetăţenii învaţă că primul text
în vechea limbă germană a fost cel al Bibliei, în traducerea episcopului goţilor
(W)ulfila, născut şi activ în zona Dunării de Jos, respectiv pe meleagurile
noastre. Faptul că Ulfila inventase alfabetul gotic, în scopul traducerii Bibliei
în limba gotă, pornind de la literele latine, cele greceşti şi runele barbarilor
săi „conaţionali”, era îndeobşte cunoscut. Ceea ce însă majoritatea
interlocutorilor mei ignorau erau locul şi împrejurările în care episcopul
Ulfila activase şi îşi realizase excepţionala traducere. Mi s-a părut deosebit
de captivant faptul că Ulfila a trăit, în secolul al IV-lea, pe tărâmurile noastre,
CUVÂNT ÎNAINTE 9

şi că rămâne un personaj de anvergură internaţională, a cărui operă este

considerată şi astăzi ca stând la baza literaturii germane vechi. El a avut şansa
ca un contemporan, episcopul de Silistra, să-i scrie biografia graţie căreia
amintirea lui Ulfila dăinuie până în zilele noastre.
M-a fascinat faptul că străbunicul meu a dedicat acestui interesant
personaj un volum, pe baza datelor de la finele secolului al XIX-lea, în care
a ataşat şi o listă a martirilor creştini de pe timpul persecuţiilor romane,
îndeosebi din timpul domniei împăratului Diocleţian. Ulfila a fost considerat
sfânt, în timpul vieţii, dar ulterior a fost dat uitării, ca prelat, din cauză că
profesa credinţa ariană, condamnată cu ocazia mai multor Concilii, dar care
a avut multă vreme numeroşi adepţi.
Nu doresc să intru în amănuntele teologice sau istorice pe care le vor
prezenta şi comenta arhitecţii acestui volum: Părintele Mihai Ovidiu Căţoi,
care a reluat textul, modernizându-l şi scriind comentariile critice,
cercetătorul Leonidas Rados de la Institutul de Istorie A.D. Xenopol din Iaşi,
care a redactat Prefaţa acestui volum, în fine, Cristian Bădiliţă, cunoscut
specialist în istoria creştinismului timpuriu.
Amintesc doar pe scurt soarta Bibliei traduse de Ulfila, pe urmele căreia, mânat
de curiozitatea unui neofit, am călătorit. Ştiam că, sub presiunea goţilor păgâni,
Ulfila trecuse, împreună cu goţii creştinaţi, la sud de Dunăre, stabilindu-se în
localitatea Nicopole ad Istrum, aflată nu departe de Târnovo (şi diferită de acel
Nicopole unde a avut loc celebra bătălie din 1396) şi unde o echipă americano-
bulgară a deschis un vast şantier arheologic, pe care l-am vizitat în iulie 2011.
Biblia numită Codex Argenteus a rămas în tezaurul regilor goţi. Preţiosul
manuscris a fost păstrat apoi, timp de peste un mileniu, în tezaurul
împăraţilor Sfântului Imperiu Romano-German, găsindu-se în secolul al
XVII-lea în reşedinţa acestora de la Praga. În cursul Războiului de treizeci
de ani, trupele suedeze au prădat tezaurul şi au dăruit Biblia lui Ulfila Reginei
Cristina, care, la rândul ei, a donat-o Universităţii din Uppsala, unde se află
şi astăzi şi unde am văzut-o în vara anului 2002.
Sper ca prin publicarea ediţiei de faţă să contribui la readucerea în
actualitate a unei personalităţi de talie europeană din secolul al IV-lea, de
interes pentru cercetătorii creştinismului timpuriu, dar şi pentru publicul larg
din România şi din Germania şi, totodată, să reamintesc rolul celui care a
fost Vicepreşedintele Academiei Române, la hotarul veacurilor XIX-XX.

CONSTANTIN LAURENţIU ERBICEANU

Preşedinte Fondator al Fundaţiei Culturale Erbiceanu
 un inteLeCtuaL ortodox,
pionier În studiiLe CuLturaLe:
Constantin erbiCeanu (1838-1913)

Constantin Erbiceanu face parte dintre acei cărturari a căror autoritate

dobândită cu preţul unei munci titanice şi poziţiile însemnate ocupate în
societatea vremii nu sunt urmate de posterităţi pe măsură. Din acest punct de
vedere, o recuperare critică – fie şi secvenţială – a activităţii şi operei savantului,
ar trebui să readucă echilibrul pierdut în 1913, odată cu stingerea sa.
Cine a fost Constantin Erbiceanu, acel „muncitor modest şi cinstit”, cum
îl numea, foarte inspirat, V. Pârvan? Fiu de preot din Erbiceni (o localitate de
lângă Iaşi), cu studii la Iaşi şi Atena, s-a impus publicului ca redactor al
„Revistei Teologice” de la Iaşi şi „Biserica Ortodoxă Română” de la
Bucureşti, specializat nu doar în domeniul teologiei, în care activa ca
profesor, ci mai ales în studiile neoelene, cele care i-au adus, în fond,
consacrarea. Puţini mai ştiu astăzi că interpretările sale novatoare asupra unei
perioade dificile din trecutul românilor, epoca fanariotă, sunt anterioare celor
introduse în spaţiul public de istorici de largă respiraţie precum A.D.
Xenopol sau N. Iorga şi au contribuit decisiv la modificarea perspectivei
excesiv critice, dominante până atunci, şi la recuperarea unor secvenţe
obiective din istoria neamului.
Considerat de contemporani un istoric printre teologi sau un teolog printre
istorici, Constantin Erbiceanu s-a bucurat în timpul vieţii de atenţia şi
respectul specialiştilor în ambele domenii. A produs texte de referinţă
îndeosebi în registrele istoriei culturale şi istoriei ecleziastice, pentru care a
şi primit recunoaşterea supremă (intrarea în Academia Română), iar în
paralel s-a afirmat ca unul din cei mai valoroşi profesori la Seminarul
Teologic din Iaşi, apoi la cel din Capitală şi, în fine, la Facultatea de Teologie
a Universităţii din Bucureşti, unde a ocupat şi funcţia de decan în perioada
1896–1900.
Constantin Erbiceanu s-a născut în Erbiceni (Iaşi) la 5 august 1838, în
familia cu cinci copii a preotului Ioan Ionescu „cel tânăr” şi a Zoiţei (ea însăşi
fiică de preot). Departe de a fi un om sărac, părintele său a încercat să le dea
12 LEONIDAS RADOS

o educaţie temeinică fiilor săi, trebuind totodată să-şi întreţină singur familia
după ce soţia i-a pierit tragic în epidemia de holeră ce a lovit Moldova la 1848.
Pe urmele fratelui mai mare, Gheorghe, de care destinul i-a fost strâns
legat până târziu, în ultima treime a vieţii, Constantin frecventează de la
vârsta de şase ani, potrivit propriilor relatări1, şcoala primară la Sârca (unde
celor doi li se schimbă şi numele din Ionescu, în Erbiceanu) şi la Târgu
Frumos. Tatăl l-a înscris mai apoi la Seminarul Veniamin de la Socola, unde
fratele Gheorghe avea deja renumele unui bun învăţăcel şi unde ambii
reuşesc a se impune între elevii fruntaşi.
Anii petrecuţi la Seminar i-au prilejuit întâlnirea cu personaje de frunte ale
intelectualităţii ortodoxe, dascăli de aleasă cultură precum Melchisedec
Ştefănescu, alături de care avea să materializeze peste trei decenii reeditarea
Didahiilor lui Antim Ivireanul, apoi Neofit şi Filaret Scriban etc. De altfel,
surplusul de energie al lui Constantin, numit de profesori Erbiceanu „cel
mic”, pentru a-l distinge de fratele său, l-a convins pe Melchisedec să-l
găzduiască în casa sa şi să-l supravegheze îndeaproape pe viitorul elenist
până la transferul profesorului la Seminarul din Huşi.
Dincolo de autoevaluarea moderată a celui în cauză, rezervat în propriile
memorii cu privire la etapa seminarială, unde învăţătura nu ar fi fost singura
sa preocupare, în puţinele documente de arhivă îl aflăm între elevii fruntaşi,
secondându-l îndeaproape pe fratele său mai mare, cu adevărat eminent.
După şase ani de studii seminariale, Constantin a absolvit Şcoala de la
Socola în iulie 1858 şi în toamnă s-a înscris la cursurile superioare ale
Liceului Naţional din Iaşi. Fără vocaţie pentru ştiinţele exacte, întâmpina
mari greutăţi în adaptarea la noile cerinţe, aşa că renunţă repede la acest
capriciu. Episodul ne arată însă dorinţa tânărului de a-şi continua instrucţia,
o tentaţie din ce în ce mai puternică în anii care aveau să vină.
O nouă ocazie s-a ivit în 1860, când cea dintâi universitate românească îşi
deschidea la Iaşi porţile tinerilor dornici de a asimila învăţăturile înalte.
Inedita instituţie educativă era organizată după model humboldtian,
structurată fiind pe patru facultăţi: Filosofie, Teologie, Drept şi Medicină.
Părinţii Universităţii creaseră în parte condiţii acceptabile pentru bunul mers
al înaltei şcoli şi, cu excepţia defecţiunii Facultăţii de Medicină (care nu a
primit multă vreme fondurile necesare demarării activităţii), eforturile lor se
arătau sub auspicii favorabile. Era asigurată, cel puţin pentru început, afluenţa

1
Este vorba despre lucrarea autobiografică, din care vom extrage mai multe
informaţii în cuprinsul rândurilor de mai jos: Constantin ERBICEANU, Viaţa mea
scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte, Bucureşti, 1913.
UN INTELECTUAL ORTODOX 13

înscrierilor, mai ales că în Statute exista şi prevederea că „învăţătura va fi

gratuită, liberă şi în limba română”2.
În entuziasmul general din octombrie 1860, altminteri stins destul de
repede, pe măsură ce problemele complexe ale învăţământului românesc
ieşeau la iveală, tânărul Constantin Erbiceanu s-a grăbit să se înscrie între
studenţii de la Teologie, nevoind a rata oportunitatea care se putea întâlni,
până la acea dată, doar în centrele de instrucţie din străinătate. Nu toţi
seminariştii gândeau însă la fel, elocvent fiind faptul că facultatea a reuşit cu
mare dificultate să-şi asigure necesarul de studenţi pentru o funcţionare
normală. Se mizase poate excesiv pe elevii claselor a VIII-a (proaspăt
desfiinţată) şi a VII-a de la Seminarul din Socola, dar mare parte plecaseră
deja, doar câţiva dintre ei dorind a urma la Universitate, condiţionat însă de
asigurarea mijloacelor de trai3.
Chiar viitorul mare elenist prezintă această etapă drept una determinantă
pentru existenţa sa intelectuală, în care „m-am apucat serios de carte şi am
venit la urma mea”. Documentele din arhiva Universităţii îi confirmă pe
deplin spusele, fiind evaluat ca „eminent” la mai toate examenele susţinute
la Facultatea de Teologie, fie că vorbim de obiecte precum Istoria
Ecleziastică, Introducere în Noul Testament, Teologie Pastorală, Drept
Canonic etc.
Pasiunea pentru studiu l-a făcut să audieze şi unele cursuri ale Facultăţii
Filosofice, inclusiv cel de Logică predat de Titu Maiorescu, tânăr profesor la
modă în mediul ieşean, cu temeinice studii în Austria, Germania şi Franţa4.
Teologul era, de altfel, înscris ca student ordinar la această facultate, nu doar

2 Asupra condiţiilor de început, vezi Leonidas RADOS, „Studenţii universităţii

(1860-1914)”, în: Istoria Universităţii din Iaşi, (coord.) Gh. IACOB, Alexandru-Florin
PLATON, Iaşi, 2010, pp. 177-229.
3 Mihai MăNUCă, „Facultatea de Teologie din Iaşi 1860-1864”, în: Biserica

Ortodoxă Română, LXXVIII (1960), nr. 9-10, pp. 877, 891, 893. Vezi şi Serviciul
Judeţean al ARHIVELOR NAţIONALE IAŞI, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat,
Dosar 5/1860, f. 3; Dosar 12/1860, f. 1-6. În primul an erau înmatriculaţi 14 studenţi,
cu vârste cuprinse între 22 şi 29 de ani, mai bine de jumătate proveniţi din familii
de preoţi. Patru din ei obţinuseră stipendii, altul era deja profesor la Seminarul
Socola iar ceilalţi nu urmau regulat cursurile, fiind preoţi parohi sau diaconi în Iaşi.
4 Vezi manuscrisul miscelaneu al lui C. Erbiceanu donat Bibliotecii Academiei

din Bucureşti care conţine, între altele şi „Note de logică luate de mine în
Universitatea de Iaşi la Titus Maiorescu pe la 1863”, cf. BIBLIOTECA ACADEMIEI
ROMâNE, Bucureşti, Manuscrisul românesc 3348, donat de C. Erbiceanu în 1907.
14 LEONIDAS RADOS

ca simplu auditor, poate şi datorită faptului că aici existau mai multe şanse
pentru obţinerea unei burse guvernamentale.
Doar doi studenţi au reuşit să absolve Facultatea de Teologie din Iaşi la
1864 (aceasta se va şi desfiinţa imediat, din lipsă de profesori şi de studenţi):
Filotei Romanescu (fost coleg la Seminarul Veniamin cu Gheorghe Erbi-
ceanu) şi Constantin Erbiceanu; ambii au primit recomandarea Universităţii
pentru un stagiu de perfecţionare la Universitatea din Atena.
Momentul era unul extrem de favorabil celor ce-şi doreau completarea
educaţiei în centre europene, atât clasa politică, în frunte cu domnitorul Cuza,
cât şi diriguitorii instrucţiei publice ajungând la concluzia că ţara are prea
puţine cadre specializate pentru şcolile de învăţături înalte; în consecinţă,
s-au înmulţit considerabil bursele externe în mai toate domeniile. Potrivit
condiţiilor iniţiale, cei doi absolvenţi de la Iaşi urmau să petreacă la studii
teologice, un an la Atena şi unul la Paris fiecare5.
Ei ajungeau la Atena în ianuarie 1865, prea târziu pentru a se înscrie ca
studenţi regulaţi la Universitate, concentrându-se la început pe asimilarea
limbii elene. La scurtă vreme Constantin a rămas să facă singur faţă rigorilor
instrucţiei ateniene, colegul său părăsind capitala Greciei pentru a merge la
Paris, în căutare de condiţii mai bune de studiu.
Aflat deja la deplina maturitate, viitorul academician a utilizat cu maximă
eficienţă timpul petrecut între străini, reuşind, cu sprijinul Mitropolitului
Moldovei, suplimentarea cu un an a bursei. Audia atât cursurile de la
Teologie cât şi de la secţia filologică a Facultăţii de Filosofie, aşa cum
procedase şi la Iaşi6, ceea ce l-a pregătit mai bine, cum s-a dovedit, pentru
provocările carierei. După trei ani de comportament ireproşabil şi de eforturi
scolastice susţinute, el îşi trecea examenele de la Teologie şi obţinea diploma
de licenţiat (prolitis) cu nota „foarte bine”, în ianuarie 1868. În continuare a
făcut o deplasare la Paris, pentru a audia câteva cursuri şi a-şi forma o
imagine despre cultura şi instrucţia apuseană. Ar fi dorit să-şi continue
studiile în Germania, de data aceasta în aria filosofiei, motiv pentru care
înaintează o cerere de subvenţie Ministerului Instrucţiunii de la Bucureşti;
răspunsul negativ pe care l-a primit de la autorităţi l-a marcat în chipul cel
mai profund toată viaţa.

5
Serviciul Judeţean al ARHIVELOR NAţIONALE IAŞI, Fond Universitatea „Al.I.
Cuza”. Rectorat, Dosar 33/1864, f. 1.
6 ARHIVELE NAţIONALE ISTORICE CENTRALE, Fond Ministerul Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, Dosar 101/1867, ff. 91-92.

UN INTELECTUAL ORTODOX 15

Întors în ţară cu noi competenţe, mai ales în limba şi literatura greacă,

proaspătul licenţiat de la Atena câştigă concursul pentru catedra de filosofie
a Liceului Sfântul Sava din Bucureşti dar, la insistenţele Preşedintelui
Consiliului Permanent de Instrucţie, August Treboniu Laurian, renunţă la
post în favoarea fiului acestuia, Dimitrie. În schimb, el era numit suplinitor
la catedra de Istorie universală şi ecleziastică a Seminarului de la Socola,
acolo unde fratele său devenise între timp un respectat profesor.
Din 1871 în aflăm pe Constantin Erbiceanu predând o nouă specialitate,
anume Teologie Dogmatică, Morală şi Pastorală, a cărui titular, Clement
Nicolau, fusese îndepărtat din şcoală în urma atentatului asupra
mitropolitului Calinic7. La Seminar a rămas, în pofida unor încercări eşuate
de ocupare a catedrei de Istorie de la Şcoala Militară8 sau a catedrei de Limba
elenă de la Liceul Naţional9, până în 1887, anul mutării la Bucureşti, predând,
după propria afirmaţie, „cursuri mai mult universitare decăt liceale”.
O vreme s-a luptat cu tentaţia vieţii monastice, spre care îl împingea
mitropolitul Calinic, dar balanţa s-a înclinat până la urmă către dorinţa
firească de a-şi întemeia o familie. Astfel, s-a căsătorit în 1873 cu o tânără de
20 de ani, Aglaie Negrescu, alături de care a avut patru copii: Constanţa,
Laurenţiu, Constantin şi Eduard, de a căror instrucţie aleasă s-a îngrijit până
în ultima clipă.
Orientarea spre viaţa ştiinţifică, spre cercetarea fenomenelor culturale, a
venit târziu, abia la începutul deceniului nouă, când mitropolitul Iosif
Naniescu, sătul de afronturile unei foi locale cu specific ecleziastico-literar,
Deşteptarea, i-a cerut lui Constantin Erbiceanu să îngrijească, ajutat de
Dragomir Demetrescu, o revistă prin care să fie contrate parte din
respectivele atacuri. Revista Teologică şi-a atins în timp scopul pentru care
fusese creată, dar, mai important, a contribuit într-o măsură sensibilă la
circulaţia valorilor în lumea ecleziastică română, cu deosebire în zona
Moldovei10.
7 ARHIVELE NAţIONALE ISTORICE CENTRALE, Fond Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, Dosar 871(I)/1871, ff. 39-41, 55-58, 62.
8 Serviciul Judeţean al ARHIVELOR NAţIONALE IAŞI, Fond Universitatea „Al.I.

Cuza”. Rectorat, Dosar 109/1869-1870, ff. 1, 2, 7-11.

9 Serviciul Judeţean al ARHIVELOR NAţIONALE IAŞI, Fond Universitatea „Al.I.

Cuza”. Rectorat, Dosar 124/1870, ff. 9, 18, 23, 30, 32-41.

10 Vezi şi Mircea PăCURARIU, „Bibliografia articolelor privind istoria Bisericii

Române, din Revista teologică de la Iaşi”, în: Biserica Ortodoxă Română, CIII
(1985), nr. 11, pp. 400-412.
16 LEONIDAS RADOS

Acesta este momentul în care profesorul seminarist a descoperit

documentul vechi, pasiune care l-a înrobit până la sfârşitul zilelor, dar care
l-a propulsat treptat în prim-planul vieţii ştiinţifice româneşti. În calitatea sa
de redactor la revista amintită a dobândit acces la „beciurile Mitropoliei”, în
care se aflau comori documentare necercetate, multe dintre ele în limba
greacă, sau despre Academia domnească şi şcolile greceşti din Iaşi;
argumentând cu nevoia de materiale pentru redacţie, el obţine acceptul
autorităţilor bisericeşti, studiază aceste piese vechi şi le publică în parte, aşa
cum va face şi cu cele descoperite în biblioteca Universităţii din Iaşi. Începea
astfel activitatea sa de redutabil elenist, bun cunoscător al manuscriselor
greceşti şi specialist în decriptarea şi atribuirea lor şi aceasta, să nu uităm,
într-o perioadă altminteri prea puţin favorabilă studiilor elenistice.
Personaj din ce în ce mai bine cunoscut pe scena culturală a Iaşului,
Constantin Erbiceanu a avut inspiraţia şi curajul de a-i propune rectorului
Universităţii de acolo, N. Culianu, să susţină cu prilejul jubileului din 1885
(un demisecol de la deschiderea Academiei Mihăilene şi douăzeci şi cinci de
ani de la fondarea Universităţii) o comunicare despre trecutul scolastic al
Iaşului. Spirit foarte deschis, Culianu a acceptat, în pofida faptului că
interlocutorul său era pe atunci un simplu dascăl în învăţământul secundar,
şi aşa diligentul teolog şi istoric a ajuns să vorbească într-o impozantă
adunare despre subiectul care îl preocupa sistematic în acei ani, anume şcoala
grecească şi manuscrisele ei11.
În memoriile sale, Constantin Erbiceanu menţionează impactul puternic
al discursului asupra auditoriului alcătuit din notabilităţi locale, profesori
universitari, studenţi şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti
(D.A. Sturdza, Spiru Haret, episcopul Melchisedec, mitropolitul Iosif
Naniescu etc.). Cert este că atunci şi-a câştigat pentru tot restul vieţii simpatia
şi sprijinul influentului D.A. Sturdza, ministrul Instrucţiunii Publice, care l-a
convins, într-o audienţă privată, să se transfere în Capitală, ca profesor la
Seminarul Teologic Central.
Mutarea la Bucureşti, materializată la cumpăna anilor 1886-1887, s-a
dovedit benefică în cel mai înalt grad pentru destinul harnicului profesor. Pe

11
A şi publicat lucrarea sub titlul: „Discurs rostit în aula Universităţii din Iaşi
asupra şcoalei grece şi române din timpurile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab până
în 1828 cu ocasia serbării jubileului semisecular al învăţământului superior
naţional”, atât în: A.D. XENOPOL, C. ERBICEANU, Serbarea şcolară de la Iaşi. Acte
şi documente, Iaşi, 1885, pp. 48-77, cât şi în Revista Teologică sau chiar în extras,
impresionat, el însuşi, de neaşteptat de buna primire din partea publicului.
UN INTELECTUAL ORTODOX 17

lângă postul de la Seminar (la care va fi obligat să renunţe în 1892), obţinuse

şi suplinirea catedrei de Teologie dogmatică, Istoria dogmelor şi Apologetică
de la Facultatea de Teologie, iar Sfântul Sinod, la sugestia aceluiaşi D.A.
Sturdza, şi luând în consideraţie expertiza sa publicistică, îl numea director
al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti şi redactor al revistei Biserica Ortodoxă
Română.
Munca depusă pentru a acoperi cele patru poziţii a fost, pe drept cuvânt,
titanică. Dincolo de îndatoririle didactice, s-a preocupat, ca director la
tipografie, de publicarea seriei cărţilor de cult cu litere latine, iar în calitate
de îngrijitor la revista Sfântului Sinod a încercat introducerea de materiale noi
şi interesante, articole şi editări de documente relevante pentru istoria
românilor şi a Bisericii. A scris acum foarte mult pe teme ecleziastice,
monografii de cărturari şi de personaje bisericeşti, a publicat din operele
necunoscute ori prea puţin cunoscute ale acestora, a redactat articole de fond
şi de drept canonic, cuvântări funebre etc. Acaparat cu totul de munca sa, a
menţinut acest ritm vreme de aproape un deceniu, reuşind să se impună pe
o scenă considerabil mai mare decât cea de la Iaşi, dar numai cu preţul
sănătăţii sale: „stam zi şi noapte la birou şi lucram – scria el în amintiri –, şi
nu ieşeam din casă decât la cursuri. Cei ce au fost în jurul meu, pe atunci, ştiu
viaţa mea. Ajunsesem să nu pot merge pe cale, ci şovăiam”, nota despre
respectiva experienţă, peste ani, harnicul profesor12.
Îşi crease un bun renume ca om de şcoală, astfel că, la un an de la numirea
sa ca profesor definitiv la Facultatea de Teologie, a fost ales de colegi decan,
candidând împotriva amicului său N. Niţulescu, decanul în funcţie; cum era
şi normal, noua demnitate îi făcea o deosebită plăcere, pe care nici nu se sfiia
să o arate13. Iar pentru că se afirmase nu doar ca teolog, cât mai ales ca un
elenist de forţă, atunci când dispariţia cipriotului Epaminonda Francudi (cel
care îi ceruse la 1865 într-o misivă profesorului Asopios de la Atena să-i ia
sub protecţia sa pe cei doi bursieri români proaspăt sosiţi acolo) a lăsat
vacantă catedra de Limba şi literatura elină, toate privirile s-au îndreptat spre
Constantin Erbiceanu pentru a-i suplini lipsa.

12 C. ERBICEANU, Viaţa mea…, p. 21.

13 ARHIVELE NAţIONALE ISTORICE CENTRALE, Fond Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, Dosar 287/1896, f. 12. În calitate de decan şi apoi de dascăl la
Teologie a coordonat îndeaproape şi construcţia Internatului Facultăţii de Teologie.
Am constatat însă că astăzi meritul său în asigurarea finanţării şi derulării proiectului
este aproape ignorat.
18 LEONIDAS RADOS

Pentru întreaga sa muncă de culegător şi editor de documente vechi şi

pentru eforturile sale de a analiza cu mai mult echilibru interferenţele cultu-
rale greco-române, societăţi savante greceşti precum Silogul constantino-
politan ori Societatea de studii medievale din Constantinopol l-au cooptat ca
membru în ultimul deceniu al veacului XIX. El însuşi începuse o relaţie
strânsă cu Academia Română, unde-l avea drept sprijinitor pe D.A. Sturdza,
dăruind Bibliotecii manuscrise şi tipărituri rare sau trimiţând scrierile sale
mai importante.
După o activitate atât de prolifică nu trebuie să mire faptul că în martie
1890 era votat, cu un scor foarte bun, membru corespondent pentru Secţiunea
istorică, lucru în măsură să-i impulsioneze cercetările, iar în primăvara lui
1899, la vârsta de 61 de ani, Academia Română îl alegea ca membru plin al
său. Cuvântul de mulţumire, rostit de Constantin Erbiceanu cu acest prilej,
se constituia într-un adevărat program în care promitea continuarea cercetă-
rilor sale asupra epocii fanariote, a influenţelor greceşti, şi în general a
chestiunilor care priveau trecutul românilor14. Pe de altă parte, discursul de
recepţie (Viaţa şi scrierile protosinghelului Naum Râmniceanu) a întârziat
aproape un an, dându-i-se lectură în şedinţa solemnă din 17 martie 1900,
prezidată de regele Carol I, cuvântarea elenistului primind răspuns de la
durabilul său protector, D.A. Sturdza15.
A urmat o integrare rapidă în structurile administrative şi de decizie ale
înaltului for. Îl aflăm vicepreşedinte al Secţiei istorice, apoi secretar, pentru
ca în anul 1904 să fie ales vicepreşedinte al Academiei. Pentru înaltele sale
merite în domeniul şcolii, în cel al cercetării româneşti şi nu în ultimul rând,
pentru promovarea valorilor creştin-ortodoxe, intelectualul adoptat de
Bucureşti a fost răsplătit cu medalii şi decoraţii (Coroana României, Steaua
României, Bene-Meriti, Răsplata Muncii) care vorbesc de la sine despre
poziţia sa în societatea timpului.
Străduinţele susţinute din ultimii ani petrecuţi la Iaşi, dar mai ales din
etapa bucureşteană, unde provocărilor multiple nu le putea răspunde decât
printr-o sârguinţă neostenită, i-au şubrezit sănătatea, astfel încât ritmul
intemperant al tinereţii s-a curmat la începutul secolului XX. Renunţă la
orele de la Facultate şi păstrează numai redacţia revistei (până la 1910) la
care se adăuga plăcuta obligaţie a şedinţelor Academiei Române. În ultimii

14
Analele Academiei Române. Seria II. Secţiunea istorică. Dezbateri, t. 21,
1898-1899, pp. 168-170.
15 AAR, S. II. Secţiunea istorică, Dezbateri, t. 22, p. 185. Cu ocazia aceasta

dăruieşte şi 22 de manuscrise ale călugărului cărturar Naum Râmniceanu.

UN INTELECTUAL ORTODOX 19

ani s-a remarcat mai ales ca donator pentru biblioteca înaltului for;
numeroase manuscrise, tipărituri vechi ori documentele îmbogăţeau
fondurile instituţiei şi beneficiau de scurtele sale comentarii cu privire la
provenienţă ori alte detalii folositoare în cercetările ulterioare ale terţilor.
Constantin Erbiceanu ne-a lăsat moştenitorii unor contribuţii însemnate,
atât în teologie dar mai cu seamă în istorie. Energia lui s-a consumat
îndeosebi în direcţia editării şi traducerii unor izvoare istorico-literare, a
publicării de studii de istorie ecleziastică sau asupra influenţelor culturale
greceşti. În epocă a fost perceput de elita intelectuală în primul rând ca
elenist, predominanţa subiectelor de această natură fiind clară, încă de la
începutul activităţii de cercetare şi publicistice: dacă ne referim doar la
Revista Teologică, unde a furnizat el însuşi imensa majoritate a materialelor,
mai mult de jumătate sunt lucrări în acest domeniu.
Punctul său forte îl reprezintă aşadar exegeza secolului fanariot reprezen-
tată prin studii fără de care nu am putea astăzi concepe istoria acestei
specialităţii: Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă.
Textul grecesc şi traducerea românească, Bucureşti, 1888; Priviri istorice şi
literare asupra epocei fanariotice, Bucureşti, 1901; Bibliografia greacă sau
cărţile imprimate în principatele Române în epoca fanariotă şi dedicate
domnitorilor şi boierilor români. Studii literare, Bucureşti, 1903; Bărbaţi culţi
greci şi români şi profesorii din Academiile din Iaşi şi Bucureşti din epoca
zisă fanariotă (1650-1821), Bucureşti, 1905.
În domeniul propriu-zis al teologiei, în care a activat ca profesor,
producţiile sunt mai puţin temerare, în sensul că le lipseşte acea notă de
inovaţie pe care o aflăm la lucrările de mai sus; departe de a fi banale însă,
ele menţin aproape întotdeauna contactul cu dimensiunea istorică, pentru
care autorul fusese născut. Să amintim aici Istoricul Seminarului Veniamin
din Monastirea Socola, Iaşi, 1885, apoi monumentala Istoria Mitropoliei
Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888,
care cuprindea un studiu extins urmat de foarte mult material documentar,
după modelul lui V.A. Urechia; apoi volumul Ulfila, care face şi obiectul
prezentei reeditări critice. Inutil să mai amintim sutele de articole sau
prezentări de documente care şi-au găsit loc în paginile publicaţiilor
periodice ale vremii.
Reducerea ritmului de lucru, tratamentele medicale şi balneare iniţiate în
ultimul deceniu de viaţă nu i-au putut redresa însă sănătatea, grav afectată de
abuzul de muncă. Cu prieteni şi parte din familie în jurul său, academicianul
C. Erbiceanu se stingea la Bucureşti, în noaptea de 8 martie 1913. La
Academie, după anunţul făcut de preşedintele I.C. Negruzzi, şedinţa din
20 LEONIDAS RADOS

dimineaţa respectivă s-a ridicat în semn de doliu, N. Iorga fiind însărcinat a

ţine cuvântarea funebră în numele înaltului for.
La înhumare au fost prezente personalităţi ale lumii culturale precum
N. Iorga, I.C. Negruzzi, M. Şuţu, dar şi prieteni şi colegi de la Facultatea de
Teologie şi de la revistă. Cuvântările funebre, rostite de Iorga în numele
Academiei, Badea Cireşianu, în numele Facultăţii de Teologie, P. Gârbo-
viceanu, în numele Seminarului Central şi al revistei Biserica Ortodoxă
Română, I. Nistor în cel al studenţilor teologi arătau, toate, consideraţia
pentru cărturarul dispărut16.
Este un fapt deja constatat că posteritatea savantului nu s-a ridicat la
înălţimea aşteptărilor. Doar aparent, a încetat să mai fie un jalon în chiar
domeniul pe care se poate spune că l-a construit, acela al studiilor
neogreceşti. Dacă generaţia anterioară şi chiar congenerii săi l-au privit multă
vreme cu bănuiala că ar face parte din aparatul de propagandă elenă,
recunoscându-i meritele destul de târziu, noua generaţie de elenişti care i-a
continuat, într-un fel sau altul, cercetările (N. Iorga, Constantin Litzica,
Demosthene Russo, N. Bănescu etc.) se deosebea fundamental de el, prin
educaţia în mari centre universitare apusene, prin priorităţi sau chiar
tabieturi, de „conul Costache”, cum îl numeau apropiaţii.
Să nu uităm că epoca se laiciza mai accelerat decât înainte, acordând mai
puţină atenţie speciei de intelectual ortodox din care făcea parte elenistul, şi,
în plus, aducea cu sine excese în mai toate domeniile, inclusiv în critica
operelor înaintaşilor. Nu în ultimul rând, tinerii se specializau mai profund,
alegând domenii limitate cărora le dedicau întreaga energie şi competenţă. În
aceste condiţii, opera pionierului Constantin Erbiceanu nu a scăpat criticilor
care uitau cel mai adesea condiţiile extraordinare în care a fost ea creată.
Abia în deceniile din urmă se constată un interes crescând pentru lucrările
şi chiar pentru viaţa savantului născut în epoca domniilor regulamentare, a
fiului de preot care a urcat atât de sus prin propria-i muncă. Probabil că ceea
ce frapează este în primul rând discrepanţa, uşor sesizabilă, a posterităţii
sărace, faţă de un cursus honorum exemplar şi faţă de valoarea operei sale de
pionierat.
Cercetarea vieţii şi activităţii lui Constantin Erbiceanu este îngreunată de
sporadica sa prezenţă în corespondenţa vremii şi de lipsa unei arhive a
familiei care să se fi păstrat până astăzi şi care să fie accesibilă investigaţiei;
mare parte din bogata-i bibliotecă, peste 1500 de volume, au fost dăruite

16
Discursurile funebre se găsesc publicate în Biserica Ortodoxă Română,
XXXVII (1913), nr. 1, pp. 74-87.
UN INTELECTUAL ORTODOX 21

Internatului Facultăţi de Teologie câţiva ani înainte de încetarea din viaţă a

academicianului, dar între timp s-a risipit. Absenţa arhivei este însă
explicabilă, dacă ţinem seama de faptul că din cele patru ramuri de succesori,
două s-au stins în Primul Război Mondial, prin dispariţiile fiilor Constantin
şi Eduard, a treia a încetat odată cu stingerea titratei pianiste şi creatoare de
şcoală muzicală, Constanţa Erbiceanu, şi numai una a supravieţuit zilelor
noastre, în ciuda unei traiectorii tragice, din care nu au lipsit experienţa
carcerală comunistă şi înstrăinarea. Este vorba despre linia lui Laurenţiu
Erbiceanu, al cărui nume se leagă strâns de construcţia şi modernizarea
portului Constanţa, căsătorit cu Eufrosina Popovici Bâznoşanu, cuplu care a
avut doi copii, Constantin şi Florica; cea din urmă, căsătorită cu Dinu Eliade,
nu a avut urmaşi, dar cel dintâi, căsătorit cu Ileana Fluieraş, a lăsat fiului
Constantin, inginer ca şi părintele şi bunicul său, totodată energic
coordonator al Fundaţiei Culturale Erbiceanu, sarcina redescoperirii istoriei
familiei şi a savantului fondator.
Nu putem decât să salutăm iniţiativa reeditării critice a uneia din lucrările
lui Constantin Erbiceanu, Ulfila. Viaţa şi doctrina lui sau starea
creştinismului în Dacia Traiană şi Aureliană în secolul al IV-lea, în care
autorul demonstrează, cu metoda şi instrumentele care-i stăteau la îndemână
la vremea aceea, vechimea creştinismului autohton şi, nu în ultimul rând,
particularismul său, scriere angajată ce trebuie judecată în contextul
eforturilor intelectualităţii româneşti de la finele secolului XIX de a prezenta
argumente ştiinţifice viabile care să sprijine demersurile de consolidare a
identităţii naţionale.

LEONIDAS RADOS
 notă asupra ediţiei

Textul de faţă este prelucrarea recentă a celui publicat de Constantin

Erbiceanu în 1898 şi a fost reprodus din broşura care i-a aparţinut autorului.
ţinând cont de faptul că, de la publicarea lucrării şi până în prezent, limba
română a urmat un proces evolutiv semnificativ, am adus anumite modificări
menite să faciliteze lectura, dar, în acelaşi timp, să păstreze atmosfera şi
forma textului iniţial, aşa cum au fost gândite de autor. În acest sens, tacit, am
făcut corectarea grafică şi completarea unor cuvinte (finea -> finele; dar ->
aşadar) sau expresii, astfel încât exprimarea să capete cursivitatea solicitată
de cititorul modern. Totodată, acolo unde am considerat necesar, ne-am
permis înlocuirea formelor verbale de perfect simplu cu cele de perfect
compus (se retrase -> s-a retras; se creştinară -> s-au creştinat; se aşezară -
> s-au aşezat), a Infinitivului cu Conjunctivul, apoi a topicii cuvintelor şi a
punctuaţiei, chiar înlocuirea şi completarea unor cuvinte şi expresii,
schimbarea topicii în propoziţii şi fraze, astfel încât să actualizăm exprimarea,
fără a interveni asupra sensului iniţial. Tot aici trebuie inclusă şi corectarea
numelor de locuri şi persoane cu formele actuale folosite în cercetarea de
specialitate: Valente -> Valens; Aithanarich -> Athanaric; Iliria ->Illyricum;
Marele Vasilie -> Vasile cel Mare; Filostorg -> Filostorgius; Epistolele
Pauliene -> Epistolele Pauline; Goţia -> Gothia etc.
Intervenţii s-au produs şi asupra aspectului grafic al textului. Astfel, s-a
efectuat o nouă structurare a lui prin introducerea de alineate, iar citatele au fost
separate şi evidenţiate faţă de corpul textului. Am îmbogăţit aparatul critic,
odată cu separarea indicaţiilor afişate în corpul de text, şi am optat pentru
afişarea lor continuă, finală, nu pe fiecare pagină, aşa cum fusese gândită iniţial.
Totodată, am introdus note editoriale între croşete, comentarii şi completări la
aparatul critic, cu numerotare proprie. În paralel, am încercat să identificăm
lucrările şi ediţiile citate în aparatul critic, completând, pentru exactitate,
prenumele autorilor, titlurile lucrărilor şi, unde a fost posibil, şi pagina. Acolo
unde nu am putut identifica ediţia folosită de autor, mai ales în cazul colecţiei
Acta Sanctorum, am afişat paginaţia din ediţiile consultate de noi.
* *
*
 Constantin erbiCeanu

ULfILA
Viaţa şi doCtrina Lui sau starea
CreştinisMuLui În daCia traiană şi
aureLiană În seCoLuL aL iV-Lea

I. CăTRE CITITORI !

În scrierea de faţă cercetez vechimea creştinismului în Daciile Traiană şi

Aureliană. Se dovedeşte că până în secolul al IV-lea era deja răspândit
creştinismul în ambele Dacii şi în jurul Mării Negre, că avea o ierarhie
regulată, că a existat şi o erezie periculoasă, a audienilor, că sediul principal
al ierarhiei era în Scythia Minor–Dobrogea, la Tomis, Constanţa de astăzi.
Până la finele secolului al III-lea nu se aşezaseră încă în stânga Dunării nici
popoarele slave, nici cele hunice, în jurul ţării noastre, Dacia Traiană. Abia
cu începutul secolului al IV-lea năvălesc în Dacia Traiană goţii, cu toate
ramurile lor, unde s-au şi creştinat atât prin populaţia locală, cât şi prin sclavii
din Phrygia şi Capadocia, pe care îi luaseră din Asia goţii în invazia lor în
acele părţi. Persoana care a conlucrat mai mult la creştinarea goţilor pe
pământul Daciei Traiane este Ulfila, capadocian de origine, şi care, pe bună
dreptate, se poate numi apostolul ginţii gotice. Din cauză că o parte dintre
goţi primiseră creştinismul, o altă ramură a lor, mai numeroasă, a ridicat
persecuţie asupra creştinilor din Dacia Traiană. Atunci Ulfila, cu o parte din
populaţia Daciei Traiane, trece peste Dunăre în pământul romanilor şi se
aşează sub poalele Munţilor Balcani, spre a scăpa viaţa creştinilor, al căror
păstor şi episcop era el. Curând, alte certuri şi războaie ivite între Fritigern
şi Athanaric au provocat o nouă persecuţie, şi mai cumplită, asupra
creştinilor, când are loc o a doua emigrare peste Dunăre şi în care mulţi
creştini au primit cununa martirică. În fine, a treia emigrare a avut loc când
conducătorii ginţii gotice au făcut cauză comună contra împăratului
romanilor Valens. Cu această ocazie iarăşi creştinii suferă noi prigoniri şi
martirizări.
26 CONSTANTIN ERBICEANU

Scopul meu, făcând aceste cercetări, a fost să dovedesc pe deplin că noi,

vechii locuitori ai Daciei Traiane, nu suntem de ieri de alaltăieri creştini, că
îndată după epoca apostolică au fost semănate ideile creştine pe malurile
Dunării că, în fine, pe la jumătatea secolului al II-lea era binecunoscut
creştinismul, că în secolul al IV-lea creştinii din Dacia Traiană au suferit
persecuţii cumplite din partea goţilor, când un număr foarte mare dintre
creştini primesc cununa martirică. Odată constatat acest fapt, nu mai au
cuvânt nici slavii, nici ungurii, nici sârbii sau bulgarii, să mai susţină fără
dovezi că noi am fi fost creştinaţi prin Chiril şi Metodie, adică odată cu ei;
ba unii zic încă, că am fi primit creştinismul prin ei şi de la ei. Nu erau
aceştia, încă, nici veniţi pe aceste locuri în secolul al IV-lea. Lista cu numele
martirilor ce o dau, mai probează că marea majoritate a acelor ce au suferit
martiriul erau de gintă romană.
Alătur şi o schiţă de hartă a creştinismului din Dacii, după datele pozitive
din istoricii bisericeşti.
Rog pe cititori să insiste cu deosebire asupra concluziei mele din acest
studiu, în care se precizează rezultatele la care m-au condus în mod obiectiv
datele istorice*.

* Mesajul Către cititori nu apare în paginile revistei Biserica Ortodoxă Română,

el fiind publicat doar în broşura separată, al cărei text îl reproducem în ediţia de

faţă.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 27

II. INTRODUCERE

După o tradiţie universal admisă în Biserică, primele încercări de a

converti la învăţătura creştină popoarele barbare sunt contemporane cu
primele răspândiri ale creştinismului în Imperiul Roman. Apostolii,
credincioşi ordinului Învăţătorului lor, s-au împrăştiat prin toate naţiunile
pentru a le vesti ori predica noua religie. Dar succesele lor la barbari au fost
cu totul deosebite de cele de la popoarele civilizate. Dacă în lumea romană
creştinismul s-a stabilit solid, în lumea barbară n-a prins rădăcini puternice
decât mai târziu. Această întârziere în propagarea creştinismului se explică
prin faptul că predicatorii în lumea barbară erau cu mult mai puţini şi n-aveau
întotdeauna urmaşi spre a le continua lucrarea începută de ei. Apoi, lipsa de
relaţii regulate între barbari şi romani, persecuţiile care ruinau creştinismul
născând, necesitatea de a răspândi şi termina victoria (religiei) creştine chiar
în Imperiul Roman, toate aceste cauze au făcut ca lung timp să fie uitate
naţiunile barbare şi s-a rezumat acţiunea predicii de peste hotarele romane
la încercări izolate şi, prin urmare, adesea nefructuoase. Persecuţiile, însă, şi
edictele de prescripţie au nevoit adesea pe creştinii din imperiu să caute azil
la naţiunile megieşe barbare, care le-au oferit cu umanitate ospitalitatea.
Mulţi dintre aceşti fugari s-au aşezat stabil în acele localităţi. De atunci,
popoarele din aceste locuri au dezvoltat relaţii cu provinciile imperiului prin
creştini, ca etiopienii şi mai ales goţii de rasă germană.
Aceştia [goţii, n. ed.] au început să formeze mari confederaţii pe malurile
Rinului şi ale Dunării. Istoria ne vorbeşte de franci, germani şi goţi. Dintre
aceste trei confederaţii, aceea a goţilor din ţările Daciei Traiane a fost cea
dintâi ce a primit creştinismul. După toată probabilitatea, neamul goţilor,
sosind din Orient în Occident, s-a despărţit în două triburi: unul s-a îndreptat
spre nord şi a ocupat o parte din Scandinavia şi litoralul Mării Baltice, până
la Vistula; iar celălalt, s-a aşezat spre marginile Dunării, în ţara numită Gothia
şi Scythia Minor, care este Dacia Traiană şi Dobrogea de astăzi. Aceşti noi
locuitori ai ţărmurilor Dunării şi-au pierdut cu totul caracterul lor germanic
prin raporturile lor cu locuitorii Daciei Traiane, coloniştii lui Traian, şi cu
sciţii, pentru că goţii au primit obiceiurile şi moravurile poporului în mijlocul
căruia au venit şi s-au stabilit; de aceea, cea mai mare parte dintre istoricii
greci şi romani n-au văzut în toată populaţia decât una şi aceeaşi rasă în
28 CONSTANTIN ERBICEANU

mulţimea mixtă aşezată pe ţărmurile occidentale şi septentrionale ale

Pontului Euxin şi malul stâng al Dunării şi au fost numiţi toţi cu numirea
comună de goţi. Elementul năvălitor, fiind în majoritate, a dat şi regiunii
numele lor. În urmă, triburile gotice stabilite la nord s-au pogorât, de
asemenea, spre miazăzi şi au împins pe fraţii lor pe ţărmurile Dunării. În
urma acestei mari mişcări a neamului gotic, ţărmurile Mării Negre erau
ocupate de la gurile Dunării şi până la cele ale Donului (Tanais) de rasa
germană. Poate că de la această epocă, încă, goţii care se stabiliseră pe
ţărmurile Niprului s-au divizat în vizigoţi şi ostrogoţi, după poziţionarea lor
la vestul sau nordul acestui fluviu. O altă rasă gotică, venită în urmă, este cea
a gepizilor.
Stabiliţi definitiv pe la finele secolului al II-lea pe marginile Dunării, goţii
au intrat de timpuriu în raporturi cu vecinii din imperiu care erau, în general,
creştini, mai ales în dreapta Dunării, unde erau oraşe creştine şi populaţie
creştină. Mai mult, creştinii din imperiu, persecutaţi de împăraţi, se refugiau
la barbari, unde ei puteau să-şi profeseze credinţele lor religioase în libertate.
Aceştia înrâureau, de asemenea, adesea, chiar fără voinţă din partea lor, traiul
barbarilor. Apoi, invaziile pe care vizigoţii le făceau peste Dunăre au adăugat
simţitor numărul creştinilor din Dacia Traiană şi Scythia Minor. Aceasta s-a
întâmplat, mai cu seamă, în timpul împăraţilor Valerian şi Gallienus, când
vizigoţii au făcut numeroase invazii; ei au străbătut până în Bithynia, au
cutreierat Asia Mică, au devastat bogatele provincii ale Phrygiei, Galatiei şi
Capadociei, robind foarte multe familii, în mare parte creştini, din patria lor,
aducându-i în Dacia Traiană şi în Scythia. Aceşti creştini captivi, printre care
erau şi preoţi, au exercitat o mare influenţă asupra spiritelor vizigoţilor.
Sclavii creştini îngrijeau de bolnavii lor, de casele lor şi puneau în practică,
printr-o viaţă curată şi nepătată, divinele precepte ale Mântuitorului. Această
predică prin fapte, preludiul predicii dogmatice, apoi viaţa lor curată, purtarea
lor plină de fapte bune, blândeţea caracterului lor i-au atras pe barbari la
dorinţa de a se creştina.
Vizigoţii s-au simţit atraşi natural către sclavii lor creştini, prin serviciile
zilnice pe care aceia primeau, prin purtarea lor model, prin sfinţenia
uimitoare a credinţei lor. Ei voiau, ne spune Sfântul Vasile, să posede secretul
acestei influenţe misterioase[1]: atunci li s-a făcut cunoscut Dumnezeul
necunoscut care le inspira creştinilor toate aceste fapte, obiect al admiraţiei
lor naive. Goţii dădeau prin religia lor naţională un cult forţelor neînţelese ale
naturii şi au deprins cu uşurinţă a crede şi a venera pe un Dumnezeu care le
arată puterea sa prin energia harurilor servitorilor săi. Şi au crezut, adaugă
Sozomen[2], că-şi vor câştiga pe acest Dumnezeu favorabil dacă ar imita pe
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 29

oamenii ce-i recunoşteau superiori şi dacă s-ar închina acestui Dumnezeu

mai puternic decât alţii. Deci ei i-au rugat pe creştini să-i înveţe ceea ce ei
trebuia să facă şi curând o mare parte din ei au primit botezul şi au intrat în
Biserică. Astfel s-a format o creştinătate barbară la nordul Dunării1.
Această convertire subită, în contrast evident faţă de rezistenţa păgânilor
romani, se explică prin caracterul general al rasei germanice. Exista, de fapt,
la aceşti barbari un spirit foarte serios, care se revolta la vederea licenţei
romanilor; mai mult, rasa germanică dispreţuia statul care tiraniza individul;
ea favoriza spiritul de independenţă şi, prin urmare, asocierea liberă; ea ştia,
de altfel, să respecte familia care avea la barbari o bază aproape creştină.
Aceasta nu înseamnă că rasa gotică era deja civilizată. Departe de aceasta.
Ea era barbară, pentru că nu cunoştea încă nici artele, nici agricultura. Cât
despre chestiunile religioase, ele ocupau puţin loc la germani. Credinţa lor
în nemurirea sufletului şi răsplata într-o viaţă viitoare erau, este adevărat,
foarte vii şi foarte hotărâte. Dar formele rare ale cultului lor se confundau cu
cele ale politicii; ei n-aveau nici edificii religioase, nici preoţi, nici simboluri
exterioare. Această lipsă de forme sensibile nu probează la ei lipsa unei
facultăţi religioase; existau, dimpotrivă, aspiraţii religioase foarte înaintate
la aceşti barbari. Sufletul lor simplu, se zice, străvede divinul şi ce este de
respectat întru atâta, întrucât este posibil, fără să se servească de forme pentru
a-l exprima. În fine, trebuie să adăugăm că mitologia lor n-avea acel caracter
licenţios al păgânismului. Ea ascundea amintirea unei căderi a umanităţii,
dar şi speranţa unei restaurări. Existau, aşadar, puncte de contact prin care
creştinismul putea să se apropie şi acestea sunt acele puncte de asemănare
între caracterul barbarilor şi creştinism, care explică uşurinţa prin care aceste
popoare s-au convertit.
Cu toate acestea, nu ar trebui să credem că aceşti barbari ar fi îmbrăţişat
creştinismul deodată. Numai cu curgerea secolelor noua religie a triumfat asupra
tuturor dificultăţilor ce i se împotriveau mersului ei. Progresul lent al
creştinismului la germani se datorează, în parte, modului în care ei au fost
câştigaţi de Evanghelie şi, în parte, însuşi creştinismului ce le-a fost predicat.
Popoarele germane, într-adevăr, au fost convertite prin diferite chipuri; în vreme
ce unii s-au învăţat a cunoaşte binefacerile Evangheliei prin contactul cu creştinii
din imperiu şi prin predicile misionarilor, alţii, din nenorocire, au fost convertiţi
prin violenţă ori silă, ca în epoca lui Carol cel Mare, ba încă şi prin interes,
atunci când şefii lor, pentru a-şi asigura dominaţia lor asupra popoarelor învinse,

1Ch. J. RéVILLOUT, De l’arianisme des peuples germaniques qui ont envahi

l’Empire Romain, Paris, 1850, p. 18.
30 CONSTANTIN ERBICEANU

au îmbrăţişat creştinismul împreună cu supuşii lor. Dar, pe de altă parte,

progresul lent al creştinismului la germani se explică, de asemenea, şi prin
natura însăşi a creştinismului ce li s-a adus; acesta a fost într-adevăr catolicismul
roman cu dogmele şi ierarhia sa, pe care misionarii li l-au adus; şi curând limba
naţională, ca şi aiurea a fost alungată din cult şi înlocuită prin cea latină.
Cu toate acestea, în epoca lui Constantin cel Mare creştinismul îşi găsise
deja loc în inimile goţilor şi transforma moravurile lor barbare. Sfântul Atanasie
zugrăveşte, ca un adevărat apologet, triumful creştinismului asupra
păgânismului; el demonstra cum goţii s-au convins de adevărul creştin şi raporta
că ei deja au renunţat la moravurile lor barbare, că ei nu venerează mai mult
dumnezeii păgâni, ci numai un singur Dumnezeu care li s-a descoperit prin
Hristos; el adaugă că aceste popoare aşa de pasionate altădată pentru război
sunt acum animate de sentimentele cele mai pacifiste[3]. Istoricii Bisericii
povestesc că chiar în epoca marelui Constantin, goţii aveau deja organizarea lor
bisericească, episcopii lor, preoţii lor, diaconii lor, călugării lor etc. Pentru aceea
Socrates spune că la Consiliul din Niceea, în 325, exista deja un episcop got,
Teofil, care a subscris chiar simbolul celebru[4]. Teofil, căruia se pare că-i revine
gloria de a fi lucrat între cei dintâi la convertirea naţiunilor gotice, merită deci,
precum şi lucrătorii obscuri care au lucrat cu el, laudele posterităţii.
Dar convertirea definitivă a acestor naţiuni trebuia a fi lucrarea unui alt om
care, prin fermitatea convingerilor sale creştine, prin ştiinţa sa profundă şi
prin amorul său ardent pentru poporul său, a fost la înălţimea acestei
îndatoriri atât de nobile şi atât de dificile. Acest adevărat apostol al goţilor,
după cum posteritatea l-a numit cu dreptate, a fost Ulfila, a cărui viaţă şi
învăţătură fac subiectul acestui studiu.
Fiindcă studiul ce am întreprins, are scopul de a dovedi pe deplin existenţa
neîndoielnică a creştinismului în Dacia Traiană, în special, de aceea m-am
hotărât a da publicităţii, în întregimea lor, textele scriitorilor bisericeşti şi ale
Sfinţilor Părinţi în original, alăturându-le şi traducerile în româneşte. Acesta
am făcut-o, pe de o parte, pentru ca să pun la îndemâna tuturor cunoaşterea
acestor texte, prin care se probează suficient existenţa creştinismului în Dacia
Traiană, iar pe de altă parte, pentru că în cursul acestui studiu am a reveni
neîncetat asupra vieţii şi doctrinei lui Ulfila. Apoi, sperăm că prin dovezile
ce vom aduce, vom ridica pentru totdeauna armele din mâna vrăjmaşilor
naţiunii noastre, care pretind, fără să poată dovedi, că noi am fi de curând pe
aceste locuri şi că ne-am fi creştinat odată cu rasa slavă, ce a năvălit în
Peninsula Balcanică, adică odată cu sârbii şi bulgarii.
Iată aceste dovezi aşa cum sunt conservate în lucrările istoricilor
bisericeşti şi în ale Sfinţilor Părinţi:
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
III. AUTORI GRECI CARE AU TRATAT DESPRE ULFILA[5]
1. PHOTII, Epitome Philostorgii,
II.5, Maguntia, 1679, p. 470[6]
Ὅτι Οὐρφίλαν φησὶ κατὰ
τούτους τοὺς χρόνους ἐκ τῶν πέραν
Ἴστρου Σκυθῶν, οὓς οἱ μὲν πάλαι
Γέτας, οἱ δὲ νῦν Γότθους καλοῦσι,
πολὺν εἰς Ῥωμαίων διαβιβάσαι
λαὸν, δι’ εὐσέβειαν ἐκ τῶν οἰκείων
ἠθῶν ἐλαθέντας· χριστιανίσαι δὲ τὸ
ἔθνος τρόπῳ τοιῷδε. βασιλεύοντος
Οὐαλεριανοῦ καὶ Γαλλιηνοῦ, μοῖρα
Σκυθῶν βαρεῖα τῶν πέραν τοῦ
Ἴστρου διέβησαν εἰς τὴν Ῥωμαίων
καὶ πολλὴν μὲν κατέδραμον τῆς
Εὐρώπης· διαβάντες δὲ καὶ εἰς τὴν
Ἀσίαν, τήν τε Γαλατίαν, καὶ τὴν
Καππαδοκίαν ἐπῆλθον, καὶ πολλοὺς
ἔλαβον αἰχμαλώτους, ἄλλους τε καὶ
τῶν κατειλεγμένων τῷ κλήρῳ· καὶ
μετὰ πολλῆς λείας ἀπεκομίσθησαν
οἴκαδε. ὁ δὲ αἰχμάλωτος καὶ
εὐσεβὴς ὅμιλος συναστραφέντες
τοῖς βαρβάροις, οὐκ ὀλίγους τε
αὐτῶν εἰς τὸ εὐσεβὲς μετεποίησαν,
καὶ τὰ χριστιανῶν φρονεῖν ἀντὶ τῆς
Ἑλληνίδος δόξης παρεσκεύασαν.
ταύτης τῆς αἰχμαλωσίας γεγόνεσαν
καὶ οἱ Οὐρφίλα πρόγονοι,
Καππαδόκαι μὲν γένος, πόλεως δὲ
πλησίον Παρνασσοῦ, ἐκ κώμης δὲ
Σαδαγολθινὰ καλουμένης. ὁ τοίνυν
Οὐρφίλας οὗτος καθηγήσατο τῆς
ἐξόδου τῶν εὐσεβῶν, ἐπίσκοπος
αὐτῶν πρῶτος καταστάς· κατέστη
δὲ ὧδε. παρὰ τοῦ τὴν ἀρχὴν ἄγοντος
τοῦ ἔθνους ἐπὶ τῶν Κωνσταντίνου
χρόνων εἰς πρεσβείαν σὺν ἄλλοις
31
PHOTII,
Epitome Philostorgii, II.5
Spun că Ulfila în acele timpuri,
dintre sciţii de peste Istru (Dunăre),
pe care cei vechi îi numeau geţi, iar
cei de acum goţi, a transportat popor
mult în pământul romanilor, alungat
din cauze religioase din propriile lor
locuinţe. S-a creştinat poporul cu
chipul acesta: pe când împărăţea
Valerian şi Galien, o parte mare a
sciţilor celor de dincolo de Dunăre a
trecut în pământul romanilor şi
mulţimea a năvălit asupra Europei
(Peninsula Balcanică). Trecând şi în
Asia şi în Galatia au ajuns şi în
Capadocia şi au luat mulţi sclavi şi
pe alţii şi dintre cei enumeraţi în cler.
Şi după mult jaf s-au întors acasă.
Apoi, mulţimea sclăvită şi religioasă
(creştină) convieţuind cu barbarii, nu
pe puţini dintre ei i-a convertit la
religiozitate şi i-a pregătit a cugeta
cele ale creştinilor în locul părerii
elinice. A acestei sclăviri au fost şi
strămoşii lui Ulfila, capadocieni de
neam, în apropiere de oraşul Parna-
sus, din satul numit Sadagolthina.
Deci, acest Ulfila a condus trecerea
creştinilor, fiind cel dintâi episcop al
lor. A fost aşezat (episcop) astfel. De
cel ce ducea guvernarea poporului a
fost trimis împreună cu alţii într-o
misiune (ambasadă) pe timpurile lui
32
ἀποσταλείς – καὶ γὰρ καὶ τὰ τῇδε
βάρβαρα ἔθνη ὑπεκέκλιτο τῷ
βασιλεῖ – ὑπὸ Εὐσεβίου καὶ τῶν
σὺν αὐτῷ ἐπισκόπων χειροτονεῖται
τῶν ἐν τῇ Γετικῇ χριστιανιζόντων.
καὶ τά τε ἀλλὰ αὐτῶν ἐπεμελεῖτο,
καὶ γραμμάτων αὐτοῖς οἰκείων
εὑρετὴς καταστὰς, μετέφρασεν εἰς
τὴν αὐτῶν φωνὴν τὰς γραφὰς
ἀπάσας, πλὴν γε δὲ τῶν βασιλειῶν,
ἅτε τῶν μὲν πολέμων ἱστορίαν
ἐχουσῶν, τοῦδε ἔθνους ὄντος
φιλοπολέμου, καὶ δεομένου μᾶλλον
χαλινοῦ τῆς ἐπὶ τὰς μάχας ὁρμῆς,
ἀλλ’ οὐχὶ τοῦ πρὸς ταῦτα
παροξύνοντος· ὅπερ ἰσχὺν ἔχει
ταῦτα ποιεῖν, σεβάσμιά τε μάλιστα
νομιζόμενα, καὶ πρὸς τὴν τοῦ θείου
θεραπείαν τοὺς πειθομένους
καταρυθμίζοντα. ἱδρύσατο δ’ὁ
βασιλεὺς τὸν αὐτόμολον τοῦτον
λαὸν περὶ τὰ τῆς Μυσίας χωρία, ὡς
ἑκάστῳ φίλον ἦν. Καὶ τὸν Οὐλφίλαν
διὰ πλείστης ἦγε τιμῆς, ὡς καὶ
πολλάκις ὁ ἐφ’ ἡμῶν Μωσῆς λέγειν
περὶ αὐτοῦ. λίαν δὲ οὗτος τὸν ἄνδρα
θειάζει, καὶ τῆς αἱρετικῆς αὐτοῦ
δόξης ἐραστὴν αὐτόν τε καὶ τοὺς
ὑπ’ αὐτὸν ἀναγράφει.
2. SOCRATES, Historia Ecclesiastica,
IV. 33-34[8].
33. Οἱ πέραν τοῦ Ἴστρου
βάρβαοι οἱ καλούμενοι Γότθοι,
ἐμφύλιον πρὸς ἑαυτοὺς κινήσαντες
πόλεμον, εἰς δύο μέρη ἐτμήθησαν·
ὧν τοῦ ἑνὸς ἡγεῖτο Φριτιγέρνης,
του δέ ἑτέρου Ἀθανάριχος
CONSTANTIN ERBICEANU
Constantin – căci şi popoarele
barbare de acolo se supuneau
împăratului – când, de către Eusebiu
şi de către cei împreună cu el
episcopi se hirotoneşte creştinilor
din Getica. Se îngrijea şi de alte de
ale lor şi s-a făcut inventatorul
literelor lor proprii şi a tradus în
limba lor toate scripturile, afară de
cele ale Împăraţilor, pentru că
cuprindeau istoria războaielor, pe
când poporul fiind iubitor de război
avea trebuinţă mai ales de zăbală de
la pornirea spre războaie şi nu de a fi
excitat spre acestea. Ceea ce are
putere de a face acestea şi socotin-
du-se mai ales respectate şi îndrep-
tând pe cei supuşi spre servirea lui
Dumnezeu. A aşezat împăratul pe
acest popor transfug în jurul
localităţilor Mesiei, precum a voit
fiecare. Şi pe Ulfila îl avea în cea mai
mare cinste, cum şi adesea se vorbea
despre el, ca la noi despre Moise.
Acest popor îndumnezeia foarte pe
acest bărbat şi-l descrie pe el şi pe
poporul de sub el ca ardent de virtute
şi de gloria sa[7].
SOCRATES, Istoria Bisericească,
IV. 33-34.
33. Barbarii de peste Dunăre
numiţi goţi, pornind război lăuntric
între ei, s-au tăiat în două părţi. Dintre
care pe una o conducea (guverna)
Fritigern, iar pe alta Athanaric.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
ἐπικρατεστέρου δὲ τοῦ Ἀθαναρίχου
φανέντος, Φριτιγέρνης προσφεύγει
Ῥωμαίοις, καὶ τὴν αὐτῶν κατὰ τοῦ
ἀντιπάλου ἐπεκαλεῖτο βοήθειαν.
γνωρίζεται ταῦτα τῷ βασλεῖ
Οὐάλεντι· καὶ κελεύει τοὺς
ἐνιδρυμένους κατὰ τὴν Θρᾴκην
στρατιώτας, βοηθεῖν τοῖς βαρβάροις
κατὰ βαρβάρων στρατεύουσι· καὶ
ποιοῦνται νίκην κατὰ Ἀθαναρίχου
πέραν τοῦ Ἴστρου, τοὺς πολεμίους
εἰς φυγὴν τρέψαντες. αὕτη πρόφασις
γέγονε τοῦ χριστιανοὺς γενέσθαι τῶν
βαρβάρων πολλούς· ὁ γὰρ
Φριτιγέρνης χάριν ἀποδιδοὺς ὧν
εὐεργετεῖτο, τὴν θρησκείαν τοῦ
βασιλέως ἠσπάζετο, καὶ τοὺς ὑφ’
ἑαυτῷ τοῦτο ποιεῖν προετρέπετο· διὸ
καὶ μέχρι νῦν πλείους οἱ Γότθοι τῆς
Ἀρειανῆς θρησκείας ὄντες
τυγχάνουσι, τότε διὰ τὸν βασιλέα
ταύτῃ προθέμενοι. τότε δὲ καὶ
Οὐλφίλας ὁ τῶν Γότθων ἐπίσκοπος
γράμματα ἐφεῦρε Γοτθικά· καὶ τὰς
θείας γραφὰς εἰς τὴν Γότθων
μεταβαλὼν, τοὺς βαρβάρους
μανθάνειν τὰ θεῖα λόγια
παρεσκεύασεν. ἐπειδὴ δὲ Οὐλφίλας
οὐ μόνον τοὺς ὑπὸ Φριτιγέρνην,
ἀλλὰ καὶ τοὺς ὑπὸ Ἀθανάριχον
ταττομένους βαρβάρους τὸν
χριστιανισμὸν ἐξεδίδασκεν, ὁ
Ἀθανάριχος ὡς παραχαραττομένης
τῆς πατρῴου θρησκείας, πολλοὺς
τῶν χριστιανιζόντων τιμωρίαις
ὑπέβαλλεν, ὥστε γενέσθαι
μάρτυρας τηνικαύτα βαρβάρους
ἀρειανίζοντας. ἀλλὰ Ἄρειος μὲν
πρὸς τὴν Σαβελλίου τοῦ Λίβυος
δόξαν ἀπαντῆσαι μὴ δυνηθεὶς τῆς
ὀρθῆς ἐξέπεσε πίστεως, πρόσφατον
Θεὸν τὸν υἱὸν τοῦ Θεοῦ δογματίσας·
33
Arătându-se Athanaric mai puternic,
Fritigern se refugiază la romani şi
cere ajutorul lor în contra
vrăjmaşului. Se face cunoscut
aceasta împăratului Valens şi ordonă
armatei aşezate în Tracia să ajute pe
barbari, făcând expediţie asupra
barbarilor. Şi câştigă biruinţa asupra
lui Athanaric peste Dunăre, punând
pe fugă pe războitori. Acesta a fost
motiv ca să se facă mulţi dintre
barbari creştini. Căci Fritigern
recunoscător de câte binefaceri a
primit, a îmbrăţişat religia
împăratului şi pe cei de sub el i-a
îndemnat să facă aceasta. De aceea
şi până acum goţii existenţi sunt de
religia ariană, preferând pe aceasta
atunci pentru împăratul. Atunci şi
Ulfila episcopul goţilor a inventat
literele gotice şi traducând Dumne-
zeieştile scripturi în limba gotică, a
pregătit pe barbari ca să înveţe
dumnezeieştile cuvinte. Dar, fiindcă
Ulfila nu numai pe cei de sub
Fritigern, ci şi pe barbarii supuşi sub
Athanaric îi învăţa creştinismul,
Athanaric, fiindcă se călca (distru-
gea) religia naţională, a supus pre
mulţi dintre cei ce profesau creşti-
nismul la schingiuiri, încât s-au făcut
martiri atunci barbarii ce profesau
arianismul[9]. Dar Arie neputând să
răspundă la socotinţa lui Sabelie
Libeul a căzut din dreapta credinţă,
dogmatizând pe Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu nou (proaspăt).
34
οἱ δὲ βάρβαροι, ἁπλότητι τὸν
χριστιανισμὸν δεξάμενοι, ὑπὲρ τῆς
εἰς Χριστὸν πίστεως τῆς ἐνταῦθα
ζωῆς κατεφρόνησαν· ταῦτα μὲν περὶ
τῶν χριστιανιζόντων.
34. Οὐκ εἰς μακρὰν δὲ οἱ βάρβαροι
φιλίαν πρὸς ἀλλήλους σπεισάμενοι,
αὖθις ὑφ’ ἑτέρων βαρβάρων γειτνια-
ζόντων αὐτοῖς τῶν καλουμένων
Οὕννων καταπολεμηθέντες, καὶ τῆς
ἰδίας ἐξελαθέντες χώρας, εἰς τὴν
Ῥωμαίων γὴν καταφεύγουσι,
δουλεύειν τῷ βασιλεῖ συντιθέμενοι,
καὶ τοῦτο πράττειν, ὅπερ κἂν ὁ
Ῥωμαίων προστάξεις βασιλεύς,
ταῦτα εἰς γνῶσιν ἥκει τοῦ Οὐάλεντος·
καὶ μηδὲν προϊδόμενος, κελεύει τοὺς
ἱκετεύοντας οἴκτου τυχεῖν, πρὸς ἓν
τοῦτο μόνον οἰκτίρμων γενόμενος.
ἀφορίζει οὖν αὐτοῖς τὰ μέρη τῆς
Θρᾴκης, εὐτυχεῖν τὰ μάλιστα ἐπὶ
τούτῳ νομίσας· ἐλογίζετο δὲ ὡς εἴη
ἕτοιμον καὶ εὐτρεπὲς κτησάμενος
κατὰ πολεμίων στράτευμα· ἤλπιζε
γὰρ βαρβάρους Ῥωμαίων
φοβερωτέρους ἔσεσθαι φύλακας, καὶ
διὰ τοῦτο ἠμέλει τοῦ λοιποῦ, τοὺς
Ῥωμαίων στρατιώτας αὐξῆσαι· καὶ
τοὺς μὲν ἤδη πάλαι στρατευομένους,
καὶ κατὰ τοὺς πολέμους γενναίως
ἀγωνισαμένους ὑπερεώρα· τὸν δὲ
συντελούμενον ἐκ τῶν ἐπαρχιῶν κατὰ
κώμας στρατιώτην ἐξηργύρισεν,
ὀγδοήκοντα χρυσίνους ὑπὲρ ἑκάστου
στρατιώτου τοὺς συντελεστὰς
ἀπαιτεῖσθαι κελεύσας, οὐ πρότερον
τὰς συντελείας κουφίσας αὐτοῖς.
τοῦτο ἀρχὴ γέγονε τοῦ δυστυχῆσαι
τότε πρὸς ὀλίγον τὴν Ῥωμαίων ἀρχήν.
CONSTANTIN ERBICEANU
Iar barbarii primind cu simplicitate
creştinismul au despreţuit viaţa de
aici pentru credinţa cea în Hristos.
Acestea despre cei ce s-au
creştinat[10].
34. Nu după mult timp, barbarii
legând prietenie între ei, fiind atacaţi
iarăşi de către alţi barbari învecinaţi
cu ei, numiţi huni, şi alungaţi din
propria lor ţară, se refugiară în
pământul romanilor, unindu-se de a
servi împăratului şi să facă aceea ce
ar porunci împăratul romanilor.
Acestea le-au adus la cunoştinţă lui
Valens şi, nimic prevăzând, ordonă
ca să afle milă cei care o cer,
făcându-se la una ca aceasta
milostiv. Deci, le desemnă lor părţile
Traciei, socotind că vor fi mulţumiţi
mai ales pentru acesta. S-a gândit că
ar fi oportun lucru şi binevenit,
câştigând armate contra vrăjmaşilor.
Căci spera că barbarii vor fi păzitori
mai puternici decât romanii şi de
aceea a neglijat în urmă de a înmulţi
armatele romanilor[11]. Iar pe cei ce
deja de demult îi aveau în armată şi
care se luptaseră vitejeşte asupra
vrăjmaşilor îi nesocotea. Plătea pe
soldatul de la sate înrolat din
provincii cu optzeci de auri
(χρυσίνους) pentru fiecare soldat,
dispunând ca cei ce se înrolau să nu
pretindă a li se plăti mai înainte
contribuţia lor. Aceasta a fost atunci
început de nenorocire a acelei de
peste puţin a guvernului
romanilor .[12]
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
3. SOZOMENI,
Historia Ecclesiastica, VI. 37[13].
...Γότθοι γὰρ, οἳ δὲ πέραν Ἴστρου
ποταμοῦ τὸ πρὶν ᾤκουν, καὶ τῶν
ἄλλων βαρβάρων ἐκράτουν,
ἐξελαθέντες παρὰ τῶν καλουμένων
Οὕννων, εἰς τοὺς Ῥωμαίων ὅρους
ἐπεραιώθησαν. τοῦτο δὲ τὸ ἔθνος, ὡς
φασὶν, ἄγνωστον ἦν προτοῦ Θραξὶ
τοῖς παρὰ τὸν Ἴστρον καὶ Γότθοις
αὐτοῖς· ἐλάνθανον δὲ προσοικοῦντες
ἀλλήλοις, καθότι λίμνης μεγίστης ἐν
μέσῳ κειμένης, ἕκαστοι τέλος ξηρᾶς
ᾤοντο εἶναι τὴν κατ’ αὐτοὺς
οἰκουμένην· μετὰ τοῦτο δὲ θάλασσαν
καὶ ὕδωρ ἀπέραντον. συμβὰν δὲ βοῦν
οἰστροπλῆγα διαδραμεῖν τὴν λίμνην,
ἐπηκολούθησε βουκόλος· καὶ τὴν
ἀντιπέραν γῆν θεασάμενος, ἤγγειλε
τοῖς ὁμοφύλοις. ἄλλοι δὲ λέγουσιν,
ὡς ἔλαφος διαφυγοῦσα, τισὶ τῶν
Οὕννων θηρῶσιν ἐπέδειξε τήνδε τὴν
ὁδὸν, ἐξ ἐπιπολῆς καλυπτομένην τοῖς
ὕδασι· τοὺς δὲ τότε μὲν ὑποστρέψαι,
θαυμάσαντας τὴν χώραν, ἀέρι
μετριώτερον, καὶ γεωργίᾳ ἥμερον
ἔχουσαν· καὶ τῷ κρατοῦντι τοῦ
ἔθνους ἀγγεῖλαι ἃ ἐθεάσαντο· δι’
ολίγον δὲ τὰ πρῶτα καταστῆναι εἰς
πεῖραν τοῖς Γότθοις· μετὰ δὲ ταῦτα,
πασσυδὶ ἐπιστρατεῦσαι, καὶ μάχῃ
κρατῆσαι, καὶ πᾶσαν τὴν αὐτῶν γῆν
κατασχεῖν· τοὺς δὲ διωκομένους εἰς
τὴν Ῥωμαίων περαιωθῆναι· καὶ τὸν
ποταμὸν διαβάντας, πρέσβεις πέμψαι
πρὸς βασιλέα, συμμάχους τοῦ λοιποῦ
ἔσεσθαι σφᾶς, ὑπισχνουμένους, καὶ
δεομένους συγχωρεῖν αὐτοῖς ᾗ
βούλοιντο κατοικεῖν· ταύτης δὲ
τῆς πρεσβείας ἄρξαι Οὐλφίλαν,
τὸν τοῦ ἔθνους ἐπίσκοπον·
35
SOZOMEN,
Istoria Bisericească, VI. §. 37.
Căci goţii, care mai înainte locuiau
peste fluviul Dunării şi stăpâneau şi
alţi barbari, alungaţi de către cei
numiţi huni, au năvălit în confiniile
ţării romanilor. Acest popor, cum
spun, era necunoscut mai înainte
tracilor celor de la Dunăre şi goţilor
înşişi. Nu se cunoşteau trăind între
ei, pentru că era un lac mare situat în
mijloc şi fiecare socotea sfârşitul
uscatului, ca al lumii după ei. După
aceea apoi, mare şi apă fără sfârşit.
Întâmplându-se ca un bou muşcat de
streche să treacă lacul, l-a urmărit
văcarul şi, privind pământul de
această parte, a vestit pe cei de un
neam cu el. Iar alţii zic că o
căprioară fugind a arătat unora din
vânătorii huni această cale ce era
acoperită numai pe deasupra cu ape.
Iar cei ce s-au întors atunci,
admirând ţara cu un aer mai moderat
şi având o agricultură mai prosperă,
au vestit stăpânitorului poporului ce
au văzut. La început, puţini s-au
aşezat între goţi pentru cercare; iar
după aceea au năvălit cu toţii şi
învingând cu război, au ocupat tot
pământul lor. Iar cei alungaţi s-au
strămutat în pământul romanilor; şi
trecând fluviul au trimis reprezentanţi
către împăratul ca să le fie de acum
înainte aliat lor, făgăduind şi
rugându-se să le îngăduie să se aşeze
unde ar voi. Această reprezentaţie o
conducea Ulfila, episcopul poporului.
36
κατὰ γνώμην δὲ αὐτοῖς προχωρησά-
σης, ἐπιτραπῆναι ἀνὰ τὴν Θρᾴκην
οἰκεῖν· οὐ πολλῷ δὲ ὕστερον πρὸς
σφᾶς αὐτοὺς στασιάσαντας, διχῆ
διαιρεθῆναι· ἡγεῖτο δὲ τῶν μὲν
Ἀθανάριχος, τῶν δὲ Φριτιγέρνης. ἐπεὶ
δὲ πρὸς ἀλλήλους ἐπολέμησαν, κα-
κῶς πράξας ἐν τῇ μάχῃ Φριτιγέρνης,
ἐδεῖτο Ῥωμαίων βοηθεῖν αὐτῷ· τοῦ δὲ
βασιλέως ἐπιτρέψαντος βοηθεῖν καὶ
συμμαχεῖν αὐτῷ τοὺς ἐν Θρᾴκη
στρατιώτας, αὖθις συμβαλὼν ἐνί-
κησε, καὶ τοὺς ἀμφὶ Ἀθανάριχον εἰς
φυγὴν ἔτρεψεν. ὥσπερ δὲ χάριν
ἀποδιδοὺς Οὐάλεντι, καὶ διὰ πάντων
φίλος εἶναι πιστούμενος, ἐκοινώνησε
τῆς αὐτοῦ θρησκείας· καὶ τοὺς πειθο-
μένους αὐτῷ βαρβάρους ἔπεισεν ὧδε
φρονεῖν. οὐ τοῦτο δὲ μόνον οἶμαι
αἴτιον γέγονεν, εἰσέτι νῦν πᾶν τὸ
φῦλον προστεθῆναι τοῖς τὰ Ἀρείου
δοξάζουσιν· ἀλλὰ γὰρ καὶ Οὐλφίλας
ὁ παρ’ αὐτοῖς τότε ἱερωμένος, τὰ μὲν
πρῶτα οὐδὲν διεφέρετο πρὸς τὴν κα-
θόλου ἐκκλησίαν· ἐπὶ δὲ τῆς Κωνσταν-
τίου βασιλείας, ἀπερισκέπτως οἶμαι
μετασχὼν τοῖς ἀμφὶ Εὐδόξιον καὶ
Ἀκάκιον τῆς ἐν Κωνσταντινουπόλει
συνόδου, διέμεινε κοινωνῶν τοῖς
ἱερεῦσι τῶν ἐν Νικαίᾳ συνελθόντων·
ὡς δὲ εἰς Κωνσταντινούπολην
ἀφίκετο, λέγεται διαλεχθέντων
αὐτῷ περὶ τοῦ δόγματος τῶν
προεστώτων τῆς Ἀρειανής αἱρέσεως,
καὶ τὴν πρεσβείαν αὐτῷ συμπράξειν
πρὸς βασιλέα ὑποσχομένων, εἰ
ὁμοίως αὐτοῖς δοξάζοι, βιασθεὶς
ὑπὸ τῆς χρείας, ἢ καὶ ἀληθῶς
νομίσας ἄμεινον οὕτω περὶ Θεοῦ
φρονεῖν, τοῖς Ἀρείου κοινωνῆσαι,
καὶ αὐτὸν καὶ τὸ πᾶν φῦλον
ἀποτεμεῖν τῆς καθόλου ἐκκλησίας.
CONSTANTIN ERBICEANU
Reuşind după voinţa lor, li s-a
permis să se stabilească în Tracia[14].
Nu mult în urmă, răzvrătindu-se
între ei, s-au împărţit în două. Unora
le era conducător Athanaric, iar
altora Fritigern. După ce s-au luptat
între ei, învins în război, Fritigern
s-a rugat de romani ca să-l ajute.
Deci împăratul a îngăduit ca să-l
ajute şi să se alieze cu el armatele
din Tracia, care îndată năvălind a
învins şi au pus pe fugă pe cei din
jurul lui Athanaric. Ca recunoscător
lui Valens şi ca să-i fie prieten
credincios în toate, a primit şi religia
lui. Iar pe supuşii săi barbari i-a
convins să creadă aşa. Socot că nu a
fost numai aceasta pricina, căci încă
şi acum tot neamul s-a alipit la
părerile lui Arie[15]; cică şi Ulfila cel
sfinţit atunci la ei, la început întru
nimic nu se deosebea de la Biserica
de obşte. Iar pe timpul împăratului
Constantius, neprecugetat socot, a
participat cu cei din jurul lui Eudoxie
şi Acachie la sinodul din Constan-
tinopol şi a rămas comunicând cu
preoţii cei adunaţi în Niceea. Apoi,
când a ajuns în Constantinopol, se
zice că discutând cu el capii ereziei
ariene despre dogmă şi făgăduindu-i
de a-l ajuta în misiunea lui către
împărat dacă ar crede asemenea lor,
apoi ajutat la nevoie, sau şi într-adevăr
socotind că este mai bine a cugeta
astfel despre Dumnezeu, a comunica
cu cei ai lui Arie, s-a rupt şi el şi tot
neamul de la Biserica obştească[16].
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
ὑπὸ διδασκάλῳ γὰρ αὐτῷ
παιδευθέντες οἱ Γότθοι τὰ πρὸς
εὐσέβειαν, καί δι’ αὐτοῦ
μετασχόντες πολιτείας ἡμερωτέρας,
πάντα ῥᾳδίως αὐτῷ ἐπείθοντο·
πεπεισμένοι μηδὲν εἶναι φαῦλον τῶν
παρ’ αὐτοῦ λεγομένων ἢ făcute de el. Căci toate contribuie
πραττομένων· ἅπαντα δὲ συντελεῖν
εἰς χρήσιμον τοῖς ζηλοῦσιν. οὐ μὴν
ἀλλὰ καὶ πλείστην δέδωκε πεῖραν
τῆς αὐτοῦ αρετής· μυρίους μὲν
ὑπομείνας κινδύνους ὑπὲρ τοῦ
δόγματος, ἔτι τῶν εἰρημένων
βαρβάρων Ἑλληνικῶς
θρησκευόντων· πρῶτος δὲ γραμμάτων
εὑρετὴς αὐτοῖς ἐγένετο, καὶ εἰς τὴν
οἰκείαν φωνὴν μετέφρασε τάς ἱεράς
βίβλους· καθότι μὲν οὖν ὡς ἐπίπαν οἱ
παρὰ τὸν Ἴστρον βάρβαροι τὰ
Ἀρείου φρονοῦσι, πρόφασις ἥδε. κατ’
ἐκεῖνου δὲ καιροῦ, πλῆθος τῶν ὑπὸ
Φριτιγέρνην διὰ Χριστὸν μαρτυροῦν-
τες, ἀνηρέθησαν ὁ γὰρ Ἀθανάριχος,
καὶ τοὺς ὑπ’ αὐτῷ τεταγμένους
Οὐλφίλα πείθοντος χριστιανίζειν
ἀγανακτῶν, ὡς τῆς πατρῴας
θρησκείας καινοτομουμένης,
πολλοὺς πολλαῖς τιμωρίαις ὑπέβαλε·
καὶ τοὺς μὲν εἰς εὐθύνας ἀγαγὼν,
παῤῥησιασαμένους ἀνδρείως ὑπὲρ
τοῦ δόγματος· τοὺς δὲ, μηδὲ λόγου
μεταδοὺς, ἀνεῖλε. λέγεται γὰρ ὥς τι
ξόανον ἐφ’ ἁρμαμάξης ἑστώς, οἵ γε
τοῦτο ποιεῖν ὑπὸ Ἀθαναρίχου
προσετάχθησαν, καθ’ ἐκάστην
σκηνὴν περιάγοντες τῶν χριστια-
νίζειν καταγγελλομένων, ἐκέλευον
τοῦτο προσκυνεῖν καὶ θύειν· τῶν δὲ
παραιτουμένων σὺν αὐτοῖς
ἀνθρώποις τάς σκηνὰς ἐνεπίμπρων.
37
Căci goţii învăţaţi de dascălul lor
cele ale religiei şi prin el participând
la o viaţă mai blândă, în toate s-au
supus lui cu uşurinţă, crezând că
nimic nu este rău din cele spuse ori
spre folos celor zeloşi. A dat
într-adevăr şi cea mai mare dovadă
de virtute, suferind nenumărate
primejdii pentru credinţă, pe când
încă barbarii amintiţi ţineau religia
elenică[17]. Le-a fost cel întâi
inventator de litere şi a tradus
sfinţitele cărţi în propria lor limbă.
Deci, întrucât mai toţi barbarii de la
Dunăre cugetă cele a lui Arie,
motivul a fost acesta[18]. În acel timp
mulţime din cei de sub Fritigern,
martirizându-se pentru Hristos, au
fost omorâţi. Căci Athanaric şi cei
supuşi lui, indignându-se pe Ulfila
ce-i convingea să se creştineze şi că
se inovează religia naţională, pe
mulţi la multe schingiuiri i-a supus.
Şi, pe unii aducându-i să dea soco-
teală, prezentându-se cu bărbăţie
pentru credinţă, iar pe alţii nici
cuvânt dând, i-a ucis. Căci se zice că,
aşezând o statuie pe o trăsură, li s-a
poruncit celor de sub Athanaric să
facă aceasta: vestindu-se celor ce
erau creştini, petrecând zilnic în
cort, a ordonat să o închine aceştia şi
să o tămâieze, iar pe cei ce se
abţineau le ardeau corturile
împreună cu oamenii din ele.
38
περιπαθέστερον δὲ τότε καὶ ἕτερον
συμβῆναι πάθος ἐπυθόμην·
ἀπειρηκότες γὰρ πολλοὶ τῇ βίᾳ τῶν
θύειν ἀναγκαζόντων, ἄνδρες τε καὶ
γυναῖκες, ὧν αἱ μὲν παιδάρια
ἐπήγοντο, αἱ δὲ ἀρτίτοκα βρέφη ὑπὸ
τοὺς μαζοὺς ἔτρεφον, ἐπὶ τὴν σκηνὴν
τῆς ἐνθάδε ἐκκλησίας κατέφυγον·
προσαψάντων δὲ πῦρ τῶν
Ἑλληνιστῶν, ἅπαντες διεφθάρησαν.
οὐκ εἰς μακρὰν δὲ οἱ Γότθοι πρὸς
ἀλλήλους ὡμονόησαν· καὶ εἰς
ἀπόνοιαν ἐπαρθέντες, τοὺς Θρᾷκας
ἐκακούργουν, καὶ τὰς αὐτῶν πόλεις
καὶ κώμας ἐδῄουν.
4. THEODORETI,
Historia Ecclesiastica, IV, 37[20].
Ἐγὼ δὲ προὔργου νομίζω,
διδάξαι τοὺς ἀγνοοῦντας, ὅπως οἱ
βάρβαροι τὴν Ἀρειανικὴν
εἰσεδέξαντο νόσον. ὅτε τὸν Ἴστρον
διαβάντες, πρὸς τὸν Οὐάλεντα τὴν
εἰρήνην ἐσπείσαντο· τηνικαῦτα
παρὼν Εὐδόξιος ὁ δυσώνυμος,
ὑπέθετο τῷ βασιλεῖ πεῖσαι αὐτῷ
κοινωνῆσαι τοὺς Γότθους· πάλαι
γὰρ τὰς θεογνωσίας ἀκτῖνας
δεξάμενοι, τοῖς ἀποστολικοῖς
ἐνετρέφοντο δόγμασι· βεβαιοτέραν
γάρ, ἔφη, τὸ κοινὸν τοῦ φρονήματος
τὴν εἰρήνην ἐργάσεται. ταύτην
ἐπαινέσας τὴν γνώμην ὁ Οὐάλης,
προὔτεινε τοῖς ἐκείνων ἡγεμόσι τῶν
δογμάτων τὴν συμφωνίαν, οἱ δὲ οὐκ
ἀνέξεσθαι ἔλεγον τὴν πατρῴαν
καταλείψειν διδασκαλίαν. κατ’
ἐκεῖνον δὲ τὸν χρόνον, Οὐλφίλας
αὐτῶν επίσκοπος ἦν, ᾧ μάλα
ἐπείθοντο, καὶ τοὺς ἐκείνου λόγους
ἀκινήτους ὑπελάμβανον νόμους·
CONSTANTIN ERBICEANU
Am auzit că s-a întâmplat atunci şi altă
suferinţă mai sfâşietoare încă. Căci
mulţi abţinându-se (împotrivindu-se) la
violenţa celor ce-i nevoiau a jertfi, şi
bărbaţi şi femei, dintre care unele femei
purtându-şi copiii, altele alăptând la
sânii lor pe pruncii de curând născuţi, se
refugiau în cortul templului de aici.
Atunci, aprinzând foc elenizatorii
(idolatrii barbari) cu toţii s-au prăpădit.
Nu mult după aceea s-au unit goţii între
ei şi ajungând la nebunie au făcut rău
tracilor şi jefuiau oraşele şi satele lor[19].
TEODORET,
Istoria Bisericească, IV. 37.
Eu cred că este folositor ca să
spun celor ce nu ştiu cum barbarii
şi-au introdus boala ariană. Când au
trecut Dunărea şi au făcut pace cu
Valens, atunci prezent fiind Eudoxiu
cel cu părere urâtă, s-a dus la
împăratul ca să-l convingă să se
alieze cu goţii. Căci de mult
primiseră ei scânteile cunoştinţei de
Dumnezeu şi se nutreau cu dogmele
apostolice. Pentru că se zice că se
face pace mai sigură cu obştească
judecată. Valens, lăudând această
socotinţă, a propus conducătorilor
acelora consonanţa dogmelor, iar ei
au răspuns că nu primesc, pentru că
li se strică religia naţională. Pe timpul
acela Ulfila era episcopul lor, pe care
mai ales îl ascultau şi cuvintele
aceluia le luau ca legi nestrămutate.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
τοῦτον καὶ λόγοις κατακλήσας
Εὐδόξιος, καὶ χρήμασι δελεάσας,
πεῖσαι παρεσκεύασε τοὺς βαρβάρους
τὴν βασιλέως κοινωνίαν ἀσπάσασ-
θαί· ἔπεισε δὲ, φήσας ἐκ φιλοτιμίας
γεγενῆσθαι τὴν ἔριν, δογμάτων δὲ
μηδεμίαν εἶναι διαφοράν. οὗ δὴ
ἕνεκα μέχρι καὶ τήμερον οἱ Γότθοι
μείζονα μὲν τὸν Πατέρα λέγουσι τοῦ
Υἱοῦ· κτίσμα δὲ τὸν Υἱὸν εἰπεῖν οὐκ
ἀνέχονται, καίτοι κοινωνοῦντες τοῖς
λέγουσιν ἀλλ’ ὅμως οὐ παντάπασι
τὴν πατρῴαν διδασκαλίαν κατέλι-
πον· καὶ γὰρ Οὐλφίλας Εὐδοξίῳ καὶ
Οὐάλεντι κοινωνῆσαι πείθων αὐτοὺς,
οὐκ εἶναι δογμάτων ἔφη διαφορὰν,
ἀλλὰ ματαίαν ἔριν ἐργάσασθαι τὴν
διάστασιν.
5. ἘΠιΦαΝίΟΥ ἐπισκόπου
Κωσταντείας τῆς Κύπρου,
Parisiis 1622, Vol. I, p. 827[22].
Ὑπέστη δὲ καὶ ἐξωρίαν αὐτὸς ὁ
γέρων αὔδιος εἰς τὰ μέρη τῆς Σκυ-
θίας, ὑπὸ τοῦ βασιλέως ἐξωρισθεὶς,
διὰ τὸ ἀφηνιάζειν λαοὺς καὶ ὑπὸ τῶν
ἐπισκόπων τῷ βασιλεῖ ἀνηνέχθη.
Ἐκεῖ δὲ μάλιστα διατρίβων χρόνον
ἐτῶν, οὐκ ἔχω λέγειν, καὶ εἰς τὰ
πρόσω βαίνων καὶ εἰς τὰ ἐσώτατα τῆς
Γοτθίας, πολλοὺς τῶν Γότθων
κατήχησεν· ἀφ’ οὗπερ καὶ μοναστή-
ρια ἐν τῇ αὐτῇ Γοτθίᾳ ἐγένετο, καὶ
πολιτεία καὶ παρθενία τε καὶ
ἄσκησις οὐχ ἡ τυχοῦσα. Ἔστι γὰρ τῷ
ὄντι τοῦτο τὸ τάγμα πάνυ ἐν ἀνα-
στροφῇ θαυμαστῇ· καὶ τὰ πάντα
αὐτῶν ἐν τοῖς αὐτῶν μοναστηρίοις
καλῶς φέρεται, πλὴν τῶν φιλονει-
κιῶν τούτων τῆς τε παραλλαγῆς τοῦ
Πάσχα, τῆς τε κατὰ τὸ ἰδιωτικὸν
ἐγκειμένης τοῦ κατ’ εἰκόνα
ὁμολογίας.
39
Pe acesta, Eudoxiu constrângându-l şi
cu cuvinte şi înşelându-l şi cu bani, a
preparat pe barbari să se supună şi să
primească unirea cu împăratul; l-a
convins, însă, zicând că cearta s-a ivit
din ambiţie, nefiind nicio deosebire de
dogme. De aceea, într-adevăr, până şi
astăzi goţii numesc pe Tatăl mai mare
decât Fiul; nu suferă să-l numească pe
Fiul creatură, deşi participă cu cei ce
zic; dar însă nu părăsesc cu totul
învăţătura părintească; şi dar Ulfila i-a
înduplecat pe ei ca să se asocieze cu
Eudoxiu şi Valens, căci a zis că nu
este deosebire de dogme, ci că o
deşartă ceartă pricinuieşte
dezbinarea[21].
EPIFANIE,
Despre schisma audienilor
A suferit şi exil acest bătrân
Audios, în părţile Scythiei, exilat de
împărat, pentru că aţâţa poporul şi a
fost raportat de episcopi împăratului.
Acolo mai ales petrecând un timp de
ani, nu ştiu cât, şi înainte mergând şi
până la părţile cele mai interioare ale
Gothiei, a catehizat pe mulţi dintre
goţi, de când s-au făcut şi mănăstiri
în această Gothie şi duceau monahii
o viaţă, o curăţenie şi o asceză nu
întâmplătoare. Căci este această
tagmă (asociaţie religioasă)
numeroasă, de admirat în adunare şi
toate ale lor se săvârşeau bine în
mănăstirile lor[23], de către mulţimea
acestor ambiţioşi (răzvrătiţi) şi a
schimbării Paştelui şi a mărturisirii
primite a celei după chip de către
ignoranţă.
40 CONSTANTIN ERBICEANU

Tὸ δέ δεινότερον πάντων καὶ Iar ceea ce era mai grozav şi mai de

φοβερώτερον, ὅτι οὐκ εὔχονται μετὰ temut era, că nu se rugau cu cineva, de
τινος κἄν τε τῶν δοκίμων φανῇ, καὶ ar fi fost şi dintre cei încercaţi şi neavând
μηδὲν εἰς κατηγόρησιν ἐχόντων, μηδὲ nimic de a zice împotrivă, nici vreo
μέμψιν πορνείας ἢ μοιχείας ἢ imputare de curvie sau preacurvie sau
πλεονεξίας, ἀλλ’ ὅτι ὁ τοιοῦτος ἐν τῇ răpire nedreaptă; ci pentru că un astfel
Ἐκκλησίᾳ συνάγεται. Καὶ τοῦτό ἐστι se duce la Biserică. Şi aceasta este de
τὸ φοβερὸν, τὸ παραλλάξαι ὄνομα temut, de a schimba numele
Χριστιανῶν τῆς ἁγίας Ἐκκλησίας, τῆς christianilor Sfintei Biserici, care nu are
μὴ ἐχούσης ἐπίθετον ὄνομα, ἀλλὰ nume calificativ; ci numai numele lui
μόνον ὄνομα Χριστοῦ καί Χριστιανῶν, Hristos şi a christianilor, să se numească
<καὶ> εἰς ὄνομα αὐδίου καλεῖσθαι, şi să se constituie cu numele lui Audius
συνθέσθαι τε καὶ ἀπαιτεῖσθαι
şi să se pretindă semnul naturii
σύνθημα ἀνθρωπίνης φύσεως, εἰ καὶ
ἐπὶ τὸ ἀκραιφνὲς εἴη τῷ βίῳ, καὶ πάσῃ omeneşti, deşi cu viaţa şi cu toată
δικαιοσύνῃ τὸ τάγμα σεμνυνόμενον. dreptatea [24] ar fi tagma ce se făleşte
Πολλοὶ δὲ καὶ μετὰ τὴν ἐκείνου neîntinată . Mulţi, şi după moartea
τελευτὴν γεγόνασι σὺν αὐτοῖς τε καὶ aceluia, s-au făcut cu ei şi după el
μετ’ αὐτὸν τοῦ τάγματος αὐτοῦ episcopi ai tagmei acestea, un oarecare
ἐπίσκοποι, Οὐράνιός τις τῆς Μέσης τῶν Uraniu din mijlocul râurilor
ποταμῶν· καὶ ἀπὸ τῆς Γοτθίας δὲ ἔσχε [Mesopotamia, n. ed.]. Şi din Gothia a
τινὰς καὶ κατέστησεν αὐτοὺς avut pe unii şi i-a aşezat episcopi lor,
ἐπισκόποις· ἀλλὰ καὶ Σιλουανός τις încă şi un Siluan şi alţii oarecare, dintre
καὶ ἄλλοι τινὲς, ὧν συμβέβηκέ τινας care s-a întâmplat să înceteze din viaţă,
τοῦ βίου παύσασθαι, μάλιστα mai ales Uraniu. Căci acesta se ruga în
Οὐράνιον. Ηὔχει γὰρ οὗτος ἀναμέσον mijlocul acestei tagme. După moartea
τοιούτου τάγματος. Μετὰ δὲ τὴν τῶν acestor episcopi ai lor, Uraniu şi Siluan,
ἐπισκόπων αὐτῶν τούτων, Οὐρανίου din Gothia, mulţi s-au împrăştiat şi a
καὶ Σιλουανοῦ τοῦ ἐκ Γοτθίας ajuns la puţin sistema lor şi în părţile
τελευτὴν, πολλοὶ διελύθησαν καὶ εἰς Halcidei, a celor dinspre Antiohia, şi în
ὀλίγον ἦλθε τὸ τούτων σύστημα, ἔν τε părţile Eufratului. Căci din Gothia au
τοῖς μέρεσι Χαλκίδος τῆς πρὸς fost alungaţi cei mai mulţi, nu numai ei,
Ἀντιoχείας καὶ ἐν τοῖς μέρεσι τοῦ ci şi creştinii noştri de acolo, când s-a
Εὐφράτου. Καὶ γὰρ ἀπὸ τῆς Γοτθίας ridicat persecuţie mare de regele elin
ἐδιώχθησαν οἱ πλείους, οὐ μόνον, (păgân), şi care a fost înfricoşată, şi tot
ἀλλὰ καὶ οἱ ἡμέτεροι ἐκεῖ Χριστιανοὶ, neamul din aceea s-a îndrumat spre
διωγμοῦ μεγάλου ἐνστάντος ὑπὸ ocrotirea romanilor, pentru că împăraţii
βασιλέως Ἕλληνος, δεινοῦ τε
romanilor erau creştini. Nu lipseşte
γενομένου καὶ πρὸς ζῆλον τῶν
rădăcina înţelepciunii, nici sădirea
Ῥωμαίων, διὰ τὸ τοὺς βασιλεῖς τῶν
Ῥωμαίων εἶναι Χριστιανοὺς, τὸ πᾶν credinţei; ci şi dacă se pare că au fost
γένος τῶν Χριστιανῶν ἀπ’ ἐκείνων izgoniţi toţi, în tot cazul sunt oameni
ἀπελαθῆναι*. (creştini) de acolo.
* Fragment netradus de Erbiceanu: „ca tot neamul creştinilor să fie dat uitării de

aceia (goţi)”.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
Οὐ λείπει δὲ ῥίζα σοφίας, οὐδὲ
φύτευμα πίστεως. Ἀλλὰ καὶ εἰ
δοκοῦσι πάντες ἀπηλάσθαι, πάντως
εἰσὶν ἐκεῖθεν ἄνθρωποι. Οὐκ ἐγχωρεῖ
γὰρ λεῖψαι τὴν πηγὴν τῆς πίστεως.
Πολλοὶ οὖν ἀναχωρήσαντες τῶν
αὐτῶν αὐδιανῶν τῆς Γοτθίας καί
τῶν ἡμετέρων μερῶν ἐνταῦθα
ἐλθόντες, παροικοῦσιν ἀπὸ τοῦ
χρόνου τούτου ἐτῶν τεσσάρων.
Ἀλλὰ καὶ ἀπὸ τοῦ Ταύρου ὄρους
ἀνεχώρησαν πάλιν τὰ τῶν αὐτῶν
αὐδιανῶν μοναστήρια ἀπὸ τε τῆς
Παλαιστίνης καὶ τῆς Ἀραβίας…
6. ἸωάΝΝΟΥ τοῦ ΧρΥΣΟΣΤόΜΟΥ,
Ἀρχιεπισκόπου Κωνσταντινουπόλε-
ως, Epistola XIV către Olympiada,
t. III, Veneţia, 1734, p. 600[27].
Παρακαλῶ τοῦτο ὃ μέλλω λέγειν
μὴ παραδράμῃς, ἀλλὰ πολλὴν περὶ
αὐτοῦ ἐπίδειξαι σπουδήν.
Ἐδήλωσάν μοι οἱ μονάζοντες οἱ
Μαρσεῖς, οἱ Γότθοι, ἔνθα ἀεὶ
κέκρυπτο Σεραπίων ὁ ἐπίσκοπος, ὅτι
Μοδουάριος ἦλθεν ὁ διάκονος
ἀπαγγέλλων, ὅτι Οὐνίλας ὁ
ἐπίσκοπος, ὁ θαυμάσιος ἐκεῖνος, ὃν
πρώην ἐχειροτόνησα καὶ ἔπεμψα εἰς
Γοτθίαν, πολλὰ καὶ μεγάλα
κατορθώσας ἐκοιμήθη· καὶ ἦλθε
φέρων γράμματα τοῦ ῥηγὸς τῶν
Γότθων ἀξιοῦντα πεμφθῆναι αὐτοῖς
ἐπίσκοπον. Ἐπεῖ οὖν οὐδὲν ἄλλο
ὁρῶ πρὸς τὴν ἀπειλουμένην
καταστροφὴν συντελοῦν εἰς
διόρθωσιν ἢ μέλλησιν καὶ
ἀναβολὴν (οὐδὲ γὰρ δυνατὸν αὐτοῖς
πλεῦσαι εἰς τὸν Βόσπορον νῦν, οὐδὲ
εἰς τὰ μέρη ἐκεῖνα), ὑπερθέσθαι
τέως αὐτοὺς διὰ τὸν χειμῶνα
41
Căci nu-i admis să lipsească izvorul
credinţei. Deci mulţi plecând dintre
aceşti audieni ai Gothiei şi venind în
părţile noastre aici locuiesc de la
această vreme de patru ani[25], dar şi
de la muntele Taurus s-au dus iarăşi
din mănăstirile audienilor şi din
Palestina şi Arabia…[26].
IOAN HRISOSTOM,
Către Olimpiada
Vă rog ca ceea ce vă voi spune să
nu treceţi cu vederea, ci să arăţi mare
îngrijire despre acesta. Mi-au vestit
mie monahii Marsi – goţii, unde
totdeauna se ascundea episcopul
Serapion, anunţându-mi diaconul
Moduariu –, că Unila (Ulfila) renu-
mitul acela episcop, pe care l-am
hirotonit mai înainte şi s-a întors în
Gothia, multe şi mari lucruri
săvârşind, a răposat. Şi a venit
aducând scrisori de la regele goţilor
cerând ca să li se trimită lor episcop.
Deci, fiindcă nu văd alt nimic
respectiv de ruinarea ameninţătoare
să contribuie la îndreptare, decât
îngrijirea şi amânarea. Pentru că nici
le este cu putinţă a veni acum la
Bosfor, nici la părţile acelea.
Prepară-i să amâne lucrul pentru
iarnă; dar nu trece uşor cu vederea
42
παρασκεύασον· ἀλλὰ μὴ ἁπλῶς
αὐτὸ παραδράμῃς· κατόρθωμα γάρ
ἐστι μέγιστον· Δύο γάρ ἐστιν ἃ
μάλιστά με λυπεῖ εἰ γένοιτο, ὃ μὴ
γένοιτο, τό τε, παρὰ τούτων μέλλειν
γίνεσθαι, τῶν τοσαῦτα κακὰ
ἐργαζομένων, καὶ παρ’ ὧν οὐ θέμις,
τό τε ἁπλῶς τινα γενέσθαι. Ὅτι γὰρ
οὐ σπουδάζουσί τινα γενναῖον
ποιῆσαι, οἶσθα καὶ αὐτή. Εἰ δὲ τοῦτο
γένοιτο, ὃ μὴ γένοιτο, τὰ ἑξῆς
ἐπίστασαι. Ἵν’ οὖν μηδὲν τούτων
γένηται, πᾶσαν σπουδὴν ποίησαι·
DIMITRIE PHILIPPIDES,
Ἱστορὶα τῆς Ῥουμουνίας, t. I, p. I[29]
[p. 168] ...Oἱ Γότθοι οἱ τὴν Ῥου-
μουνίαν καὶ τὰ μέχρι Βόλγα καὶ
Βαλτικῆς καὶ Βιστούλα ὑποχείρια
ποιήσαντες, ἐκ τῆς Σκανδιναβίας
ἐξῆλθον, κιμμερίων πάντως ἀπόγονοι
ὄντες. Ὠνομάζοντο δὲ οἱ ἐν τῇ Ῥουμου-
νίᾳ δυσμογότθοι, πρὸς ἀντιδιαστο-
λὴν τῶν πέραν τοῦ Τύρα γότθων,
ὀνομαζομένων ἑωγότθων. Τῶν δ’ἐν
Ῥουμουνίᾳ πάλιν ὑποδιαιρουμένων,
οἱ μὲν τὸ Ἀρδὲλ οἰκοῦντες, θαϊφάλοι
ὠνομάζοντο· οἱ δὲ τὴν Μολδόβαν
βικτοφάλοι· οἱ δὲ τὸν Ῥουμουνικὸν
[p. 169] ἀγρὸν θύριγγοι, ὄνομα
σωζόμενον ἔτι ἐν τῷ Δαϋτζλανδ.
[...] Διαβαινόντων δὲ τῶν Γότθων
τὸν Ἴστρον καὶ λεηλατούντων τὴν
τῶν κωνσταντινουπολιτῶν γῆν καὶ
αἰχμαλώτους ἐπαγομένων ἐς τὴν
Ῥουμουνίαν, ἦσαν πάντως ἐξ αὐτῶν
καὶ χριστιανοὶ, καὶ ἡ χριστιανικὴ
θρῃσκεία ἤδη [p. 170] καὶ ἐν
Ῥουμουνία φυτεύεσθαι ἤρξατο.
CONSTANTIN ERBICEANU
aceasta. Căci reuşita este foarte
mare. Două lucruri sunt care mă
întristează dacă s-au întâmplat; fie să
nu se fi întâmplat; unul, ceea ce avea
să li se întâmple de la cei ce au
suferit atâta rău şi de la care nu-i
permis; altul, să li se întâmple ceva
în genere. Pentru că nu se îngrijesc
să facă ceva nobil (curajos), ştii şi tu
însuţi. Iar dacă s-a întâmplat, fie să
nu se fi întâmplat, ia aminte la
acesta, ca să nu li se întâmple nimic
din acestea, să aibă toată grija…[28]
DIMITRIE FILIPID,
Istoria României, t. I, p. I
[p. 168] Goţii, care au făcut supusă
România şi părţile până la Volga,
Baltica şi Vistula, au venit din
Scandinavia fiind într-adevăr urmaşi ai
chimmerilor. Se numeau în România
dismogoţi (goţii despre apus) spre
deosebire de goţii cei de dincolo de
(Tira) Dnistru, ce se numeau goţii
despre răsărit. Cei din România iarăşi
se sub-împărţeau, unii care locuiau în
Ardeal se numeau taifali, iar cei din
Moldova victofali, cei din ţara
Românească [p. 169] thuringi, nume
ce s-a păstrat încă în Germania.
[…] Trecând goţii Dunărea şi
jefuind pământul constantinopolita-
nilor şi aducând sclavi în România,
erau de bună seamă între ei şi
creştini şi religia creştină a început
de acum [p. 170] să se planteze în
România[30].
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
[p. 173] Οἱ σποράδην ἐν
Ῥουμουνίᾳ καὶ ἀνεπίσκοποι
χριστιανοὶ τοὺς ἐν Κωνσταντινου-
πόλει ὁμοπίστους οὐκ ἐλάνθανον,
καὶ ψηφίζεται παρ’ αὐτῶν Γοτθίας
ἐπίσκοπος. Οὗτος ἦν ὁ περίφημος
Οὐλφίλας, ἐξ αἰχμαλώτων Γότθων
χριστιανῶν τὴν Ἀσίαν κατοικοῦντων,
ὅς περὶ τὸ μέσον τῆς τετάρτης
ἑκατονταετηρίδος (355), ἐπίσκοπος
Γότθων ἐν Κωνσταντινουπόλει
χειροτονεῖται, καὶ ἐς τὰ ἐντὸς τοῦ
Ἴστρου ἔρχεται, τοὺς Γότθους ἐς τὸ
τοῦ Χριστοῦ δόγμα ἐπίστρέψων. Ἐν
μὲν οὖν τῇ τῶν θυρίγγων χώρᾳ, ἐν τῷ
Ῥουμουνικῷ ἀγρῷ, ὅπου βασιλεὺς
(ὑποβασιλεὺς) τῶν Γότθων Φριτιγέρ-
νης ἦν, κατὰ σκοπὸν ἀπέβαινε τῷ
[p. 174] Οὐλφίλᾳ τὸ ἐγχείρημα· ἐν δὲ
τῇ τῶν βικτοφάλων, ὅπου βασιλεὺς
ἦν τῶν Γότθων Ἀθαναρίχ, ὃς καὶ
ἀρχιβασιλεὺς ἦν τῶν δυσμογότθων,
εἰσαγομένη ἡ χριστιανικὴ θρῃσκεία,
μυρία εὕρισκε τὰ ἐμπόδια...
8. VASILE CEL MARE,
Ἀσχολίῳ ἐπισκόπῳ Θεσσαλονίκης,
Epistola 164, MIGNE PG 32, 636.
...Τότε χριστιανοὶ μὲν πρὸς
ἀλλήλους εἰρήνην ἤγομεν· εἰρήνην
ἐκείνην, ἥν ὁ Κύριος ἡμῖν
κατέλιπεν, ἧς νῦν οὐδ’ ἴχνος ἡμῆν
λοιπὸν ὑπολέλειπται οὕτως αὐτὴν
ἀπηνῶς ἀπ’ ἀλλήλων ἀπεδιώξαμεν.
Πλὴν ἀλλ’ ὅτι αἱ ψυχαὶ ἡμῶν πρὸς
τὴν παλαιὰν ἐκείνην μακαριότητα
ἐπανῆλθον, ἐπειδὴ γράμματα μὲν
ἦλθεν ἐκ τῆς μακρῶθεν αὐθοῦντα
τῷ τῆς ἀγάπης κάλλει, μάρτυς δὲ
43
[p. 173] Creştinii împrăştiaţi în
România şi fără episcopi n-au fost
uitaţi de constantinopolitanii cei de
o credinţă cu ei şi li se votează
episcop de către ei. Acesta a fost
vestitul acela Ulfila, dintre sclavii
goţi creştini, ce locuiau în Asia, care,
pe la jumătatea secolului al patrulea
(355), se hirotoniseşte episcop
goţilor în Constantinopol şi vine în
părţile cele lăuntrice, convertind pe
goţi la învăţătura lui Hristos. În ţara
thuringilor, în ţara Românească,
unde era rege (sub-rege) al goţilor
Fritigern, întreprinderea lui Ulfila
reuşi; iar în cea a victofalilor, unde
era rege al goţilor Athanaric, care era
şi cel întâi rege al goţilor dinspre
apus, introducându-se religia
creştină, a găsit (întâmpinat) mii de
piedici[31].
VASILE CEL MARE, Epistola 164.
Pe atunci noi creştinii aveam pace
între noi, pacea aceea, pe care ne-a
lăsat-o Domnul nostru, de care nici
urmă acum nu ne-a rămas în viitor,
atât de nemilos ne-am persecutat
unii pe alţii. Dar, cu toate acestea,
sufletele noastre au revenit la acea
veche fericire, pentru că au sosit
scrisori, scrisori de departe, împo-
dobite cu frumuseţea iubirii, şi ne-a
44
ἡμῖν ἐπεδήμησεν ἐκ τῶν ἐπέκεινα
Ἴστρου βαρβάρων, δι’ ἑαυτοῦ
κυρύσσων τῆς ἐκεῖ πολιτευομένης
πίστεως τὴν ἀκρίβειαν.
Σχεδὸν γὰρ οὐδὲν μέρος τῆς
οἰκουμένης διαπέφευγε τὸν ἐκ τῆς
αἱρέσεως ἐμπρησμόν. Τὰ δὲ σὰ
διηγήματα, ἐνστάσεις ἀθλητικαὶ,
σώματα ὑπὲρ τῆς εὐσεβείας
καταξαινόμενα, θυμὸς βαρβαρικὸς
ὑπὸ τῶν ἀκαταπλήκτων τὴν
καρδίαν καταφρονούμενος, αἱ
ποικίλαι βάσανοι τῶν διωκόντων,
αἱ διὰ πάντων ἐνστάσεις τῶν
ἀγονιζομένων, τὸ ξύλον, τὸ ὕδωρ,
τὰ τελειωτικὰ τῶν μαρτύρων. Τὰ δὲ
ἡμέτερα οἷα;...
9. VASILE CEL MARE,
Ἀσχολίῳ ἐπισκόπῳ
Θεσσαλονίκης, Epistola 165,
Migne PG 32, 637
...Πολυπλασιόνα δὲ ἡμῖν τὴν
εὐφροσύνην ἐποίει, οὐ μόνον τὸ
τοιοῦτον εἶναί σε ὁποῖον ἡ πάντων
μαρτυρία παρίστησιν, ἀλλ’ ὅτι τὰ
ἐν σοὶ καλὰ τῆς πατρίδος ἡμῶν
ἔστι σεμνολογήματα. Οἷον γὰρ
εὐθαλὴς τις κλάδος ῥίζης γενναίας
ἀφορμηθεὶς, τῶν πνευματικῶν
καρπῶν τὴν ὑπερορίαν ἐνέπλησας.
Ὥστε εἰκότως ἡ πατρὶς ἡμῶν τοῖς
οἰκείοις βλαστήμασιν
ἐπαγάλλεται. Καὶ ἡνίκα τοὺς ὑπὲρ
τῆς πίστεως ἀγῶνας διήθλεις,
ἐδόξαζε τὸν Θεὸν, ἀκούσασα τὴν
τῶν Πατέρων ἀγαθὴν κληρονομίαν
διαφυλαττομένην ἐν σοί. Οἷα δέ
σου καὶ τὰ παρόντα; Μάρτυρι, νέον
CONSTANTIN ERBICEANU
sosit martir de la barbarii cei de din-
colo de Dunăre, prin care s-a predi-
cat acurateţea vieţuirii credinţei
acolo....
Căci mai nici o parte a univer-
sului n-a scăpat de văpaia ereziei.
Istorisirile tale, rezistenţele atletice,
corpuri ciuntite pentru credinţă,
mânie barbară dispreţuitoare a celor
neînduraţi cu inima, variatele
schingiuiri ale persecutorilor,
suferinţele luptătorilor întru toate,
lemnul, apa, (instrumente)
desăvârşitoare ale martirilor. Dar ale
noastre câte!..[32]
VASILE CEL MARE,
Epistola 165.
Bucurie înmulţită ne-a pricinuit
nouă, nu numai pentru că tu eşti de
felul acesta, precum te reprezintă
mărturia tuturor, dar şi pentru că
bunurile în tine sunt fala patriei
noastre. Căci, precum o ramură
frumos înflorită a rădăcinii pornind
cu îmbelşugare, ai umplut de fructe
spirituale pământul vecin; încât cu
adevărat patria noastră se veseleşte
de vlăstarele ei proprii. Şi când ai
îndurat luptele pentru credinţă, ai
mărit pre Dumnezeu, auzind că s-a
păstrat în tine buna clironomie a
Părinţilor. Cum sunt şi acestea de
acum. Martirul, acum de curând
luptându-se pe pământul barbar
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI
ἀθλήσαντι ἐπὶ τῆς γείτονος ἡμῖν
βαρβάρου τὴν ἐνεγκοῦσαν ἐτίμη-
σας, οἷον τις εὐγνώμων γεωργὸς
τοῖς παρασχομένοις τὰ σπέρματα
τὰς ἀπαρχὰς τῶν καρπῶν ἀποπέμ-
πων...
45
vecin vouă, l-ai cinstit cu cinstirea
cuvenită, ca un agricultor recunos-
cător celor ce dau sămânţa trimiţând
primiţiile (cele întâi) din fructe...[33]
 IV. ULFILA. VIAţA SA

Istorisirea lui Auxenţiu2 ucenicul nemijlocit al lui Ulfila, ne îndreptăţeşte

a fixa data naşterii acestui ilustru episcop în anul 318, pentru că el ne spune
că a murit la 388 la vârsta de 70 de ani. Strămoşii săi locuiseră altădată în
micul orăşel sau sat Sadagolthina, lângă oraşul Parnassus, au fost aduşi
captivi din Capadocia3 şi ei trăiseră deja 60 de ani între goţi până ce s-a
născut Ulfila4. El este, aşadar, got prin naştere, numele său este cu totul
germanic, aceasta fiind deja o dovadă5.
În timpul împăratului Aurelian, goţii au ocupat Dacia Traiană, au jefuit
Peninsula Balcanică şi au trecut în Asia, până în Capadocia. În jurul
anului 350, imperiul lor se întindea de la Tisa până la Don şi de la Baltica
până în Marea Neagră. Imperiul lor se diviza în vizigoţi, ostrogoţi şi

2 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila. Bruchstücke eines
ungedruckten Werkes aus dem Ende des 4. Jahrhunderts, im Namen der
Gesellschaft für ältere Deutsche Geschichtskunde, Hannover, 1840, § 36.
3 Învăţaţii, mai ales Johan ESBERG, Ulfilas, Gothorum episcopus, Stockholm

(dissertation), 1700, au pus la îndoială această istorisire, fiind de părere că istoricul

Filostorgius care îl aminteşte, era un bărbat şi mincinos şi nici nu se depărta de
mitologie = ἀνὴρ ψευδολόγος τε καὶ οὐδὲ μυθολογίας ἀνεχόμενος. Noi suntem
departe de a împărtăşi această opinie despre Filostorgius care, fiind însuşi din
Capadocia, putea cu siguranţă să ne spună ceea ce s-a întâmplat în patria sa; mai
mult, istorisirea sa este întărită şi de Sfântul Vasile care ne-a făcut cunoscut că din
Capadocia a venit învăţătura creştină la goţi.
[n. ed. Citatul referitor la Filostorgius este preluat din PHOTIUS, Bibliotheca,
40.8b, 12-13].
4 Scriitorii se deosebesc asupra felului de a-i scrie numele lui Ulfila: scriitorii

spanioli îl scriu Giudilla sau Gudila; alţii ca Iornandes şi Hugo Grotius <scriu>
Vulfila sau Wulfila; scriitorii greci precum Socrates, Theodoret, Nikifor Callist
<spun> Οὐλφίλα (Ulfila), Filostorgius scrie Οὐρφίλα. Se mai găsesc încă: Gulfilas,
Gulfias, Ulphias şi Ulpias. Vezi: Johan ESBERG, Ulfilas, Gothorum episcopus,
Stockholm (dissertation), 1700, §. 1.
5 Wulfila <provine> din Wulfs, adică Wolf, asemenea Wolflein.
48 CONSTANTIN ERBICEANU

gepizi. Ostrogoţii şi gepizii ocupau paşnic, pe aceste timpuri, Dacia

Traiană6.
Pe de o parte, Ulfila <era> iniţiat de părinţii săi în limba greacă, primind
din partea lor o educaţie cu totul creştină; pe de altă parte, aparţinând prin
naştere şi poporului german, el era, mai mult decât oricare altul, calificat să
ajungă, într-o zi, educatorul lor. Activitatea sa se întinde mai întâi asupra
vizigoţilor stabiliţi pe ţărmurile Dunării, la thervingi şi taifali. Până la vrâsta
de 30 de ani a fost simplu ceteţ (ἀναγνώστης – lector), apoi a fost hirotonit
episcop.
Iată ce ne spune Auxenţiu, ucenicul lui, despre instrucţiunea şi educaţia
lui Ulfila[34]:

«Eo [ita praedic]ante et per Cristum cum dilectione Deo patri gratias
agente[35], haec et his similia exsequente, quadraginta annis in
episcopatu gloriose florens, apostolica gratia Grecam et Latinam et
Goticam linquam sine intermissione in una et sola ecclesia Cristi
predicavit. Quia et una est ecclesia Dei vivi, columna et
firmamentum veritatis, et unum esse gregem Cristi domini et Dei
nostri, unam culturam et unum aedificium, unam virginem et unam
sponsam, unam reginam et unam vineam, unam domum, unum
templum, unum conventum esse cristianorum, cetera vero [omnia]

6JORDANIS, De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, recognovit,

annotatione critica instruxit et cum varietate lectionis edidit Carol. Aug. CLOSS,
Stuttgartiae, 1861; PINkERTON, Recherches sur l’origine et les diverses
établissements des Scythes et des Goths, servant d’introduction a l’histoire ancienne
et moderne de l’Europe, Paris, l’Imprimerie de la République, 1804; Mathaeus
PRAETORIUS, Orbis Gothicus, id est Historica narratio, omnium fere Gothici nominis
populorum origines, sedes, linguas, regimen, mores, ritus varios, conversionem ad
fidem etc. etc., Typis Monasterii Olivensis Sacri Ordini Cisterciensis, 1688. Despre
geţi iată ce ştim: Getae, popor scitic din Europa, stabilit mai întâi de-a dreapta
Dunării (sic !) în ţările ce se numesc astăzi Transilvania, Bucovina, Valahia,
Moldova, apoi între Boristhene şi Pontul Euxin în ţinutul ce se numea deşertul
geţilor, Basarabia de astăzi. Din această naţiune a ieşit Abaris, Anacharsis,
Zamolxis. Regele perşilor Darius, fiul lui Hystaspe, le-a făcut război; Alexandru cel
Mare a făcut alianţă cu ei; Lysimach, regele tracilor, a fost învins de dânşii. Ovidiu
a fost exilat în ţara lor ce avea capitala la Tomis. Ei s-au confundat cu dacii în primul
secol al erei creştine; Ch. DEZOBRy, Th. BACHELET, „Gètes”, în: Dictionnaire général
de biographie et d’histoire, de mythologie, de géographie ancienne et moderne
comparée, des antiquités et des institutions grecques, romaines, françaises et
étrangères..., Paris, 41866, p. 1880.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 49

conventicula non esse ecclesias Dei sed synagogas esse satanae,

adserebat et contestabatur. Et haec omnia de divinis scribturis eum
dixisse et nos describsisse, qui legit intellegat. Qui et ipsis tribus
linguis plures tractatus et multas interpretationes volentibus ad
utilitatem et ad aedificationem, sibi ad aeternam memoriam et
mercedem post se dereliquid. Quem condigne laudare non sufficio
et penitus tacere non audeo; cui plus omnium ego sum debitor,
quantum et amplius in me laborabit, qui me a prima etate mea a
parentibus meis discipulum suscepit et sacras litteras docuit et
veritatem manifestavit et per misericordiam Dei et gratiam Cristi et
carnaliter et spiritaliter ut filium suum in fide educavit. Hic Dei
providentia et Cristi misericordia propter multorum salutem in gente
Gothorum de lectore triginta annorum episkopus est
ordinatus...»7.[36]

Filostorgius şi Auxenţiu sunt de acord asupra anului când acesta a ajuns

la această demnitate, dar cel dintâi diferă de al doilea asupra cauzelor care au
motivat numirea sa la episcopat. Filostorgius spune că Ulfila, fiind ales de
unul dintre regii ţării de a face parte dintr-o ambasadă trimisă la Constantin
cel Mare, s-a făcut însemnat la curtea imperială şi s-a părut episcopilor
orientali capabil de a administra Biserica Gotică; el a fost consacrat episcop,
deci, de Eusebiu şi de către alţi episcopi arieni8. Este uşor de recunoscut că
Filostorgius a confundat faptele, căci în anul 348 Constantin era deja mort,
ca şi Eusebiu. Deci, nu pe timpul lui Constantin, ci al lui Constantius, Ulfila
a fost numit episcop. Dacă Filostorgius vrea ca Ulfila să fi fost consacrat de
către Eusebiu de Nicomidia şi dacă-l numeşte cel dintâi episcop al goţilor,
trecând sub tăcere pe Teofil, care a recunoscut credinţa din Niceea[37], aceasta
este că el vrea astfel să arate că Biserica Gotică era de la început ariană,
fiindcă şi Filostorgius înclina spre arianism. Astfel, el se pune în dezacord cu
istoricii greci Socrates şi Sozomen, care susţin că Biserica Gotică a
recunoscut mai întâi doctrina de la Niceea, că Ulfila chiar, iniţial, împărtăşea
credinţa ortodoxă din Niceea şi că abia mai târziu Biserica Gotică a ajuns
definitiv ariană, graţie episcopului ei.
De la Părinţii Bisericii, noi ştim că creştinismul a fost semănat printre goţi
cu mult mai înainte de Ulfila. Aşa, Atanasie al Alexandriei[38], Chiril al
Ierusalimului[39] vorbesc deja despre creştinarea goţilor. Apoi, Socrates

7 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, pp. 19-20.
8 Georg Friedrich HEUPEL, Dissertatio historico-philologica de Ulphila seu
versione IV evangelistarum Gothica, Bremae, 1772, p. 5 D.
50 CONSTANTIN ERBICEANU

spune precis că în timpul Sinodului I Ecumenic exista o Biserică Gotică,

organizată şi reprezentată la acel sinod prin episcopul ei Teofil9[40]. Chiar
Filostorgius pune începutul creştinării goţilor cu mult înainte de Ulfila, adică
de când goţii au năvălit în Asia pe la 258 au jefuit-o şi au luat robi din
Capadocia şi Galatia, între care erau mulţi creştini şi clerici pe care i-au adus
cu ei peste Dunăre10. Vasile cel Mare spune că învăţătura creştină a venit la
goţi din Capadocia11.
Deci, Ulfila a fost învestit cu demnitatea episcopală în jurul anului 348; de
atunci el a lucrat cu mult zel şi succes la desăvârşirea convertirii goţilor
stabiliţi în Dacia Traiană; el îi învaţă şi-i întăreşte în credinţa nouă şi face din
ei adevăraţi creştini. El a cules curând fructele ostenelilor şi a prudenţei sale,
căci a câştigat între ai săi o putere ori respect egale cu cea a regilor celor mai
puternici şi şi-a atras din partea contemporanilor săi chiar supranumele
glorios de Moise[41]. Sub îndrumarea sa spirituală, creştinismul s-a propagat
cu repeziciune la nordul Dunării şi a pătruns în toate aspectele vieţii barbare.
Triburile în marş îşi aveau preoţii lor; corturile le serveau drept biserici;
războinicii, mergând la luptă cântau psalmi în limba lor grosolană. Prin sate,
în părţile aşezate ale naţiunii, creştinismul se arată sub forme mai puţin
curioase, pentru că congregaţiile religioase se par a fi fost organizate. Satul
are preotul său, adesea de origine gotică, dar mai adesea de o rasă mixtă, ca
Ulfila însuşi. Este adevărat că adesea caracterul naţional reapărea încă chiar
în mijlocul actelor vieţii creştine, astfel că după solemnităţile sfinţite care se
săvârşeau la sărbătorile mari, credincioşii Gothiei luau parte la aceste serbări
atât de scumpe barbarilor şi uitau adesea regulile cumpătării creştine şi se
dădeau la tot felul de excese, pentru că zelul lor războinic era adesea excitat
prin beţie. Dar, cu toate aceste excese, creştinismul făcea zilnic noi progrese
printre barbari. Principii goţi, veniţi de la miazăzi spre nord, s-au convertit
la legea nouă şi agitau toată lumea barbară. Aceste progrese au făcut să
tresară un strigăt de triumf la şefii creştinismului. Ei credeau că lucrul era
terminat şi că în toată lumea, după Fericitul Ieronim[42], nu era decât un
singur cuvânt: Iisus Hristos.
Cu toate acestea, evoluţia religioasă era prea departe de sfârşitul ei, pentru
că marea majoritate a goţilor rămăsese încă idolatră; de altfel, multe triburi
şi principi combăteau încă cu toată puterea lor creştinismul.

9 Vezi: HARDIUNI, Conciliorum collectio, Tom I. p. 320.

10 Vezi textul din FILOSTORGIUS reprodus mai sus.
11 Vezi textul epistolei sale către ASCHOLIUS citat mai sus.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 51

De aceea, în 355 s-a ivit întâia persecuţie contra creştinilor barbari, pe

când Ulfila lucrase abia 7 ani la convertirea lor. Prinţul goţilor, Athanaric[43],
văzând, pe de o parte, că religia şi străbunii săi erau călcaţi în picioare şi, pe
de alta, că creştinismul făcea zilnic noi progrese, a decretat o persecuţie care
a costat viaţa multor creştini şi care a obligat chiar pe episcopul lor să caute
azil pe teritoriul roman.
Motivul acestei persecuţii l-a dat un eretic[44] din Mesopotamia, anume
Audius, care, surghiunit de către Constantin cel Mare în Scythia pentru ideile
lui contrare creştinismului, s-a refugiat între goţi, şi-a făcut aderenţi dintre ei
la erezia sa şi şi-a organizat între goţi o biserică audiană. A înfiinţat mănăstiri
pentru femei şi bărbaţi şi a instituit o ierarhie hirotonind şi doi episcopi
pentru secta sa, pe Uranius şi Silvanus.
Această erezie propagată cu mult zel de Audius s-a răspândit foarte rapid
între goţi. Athanaric, îngrijorându-se de progresele acestei secte şi temân-
du-se de a nu se moleşi caracterul războinic al poporului său, a decretat
persecutarea creştinilor. Probabil că el nu ştia că această biserică eretică nu
reprezenta creştinismul. Cu această ocazie au suferit martiriul mulţi dintre
sectanţii audieni, din care cauză curând a şi dispărut această erezie12. Se ştie
că mulţi dintre episcopii arieni alungaţi după Sinodul din Niceea din
episcopatele lor, se refugiau în Tracia, la goţii cari profesau arianismul.
Sf. Ioan Hrisostom, în Epistola a XIV-a către Olimpiada[45] ne spune că el a
hirotonisit pe Ulfila care s-a întors în urmă la goţi, între care a şi răposat.
Prin această epistolă roagă pe Olimpiada ca să aibă grijă de această biserică
şi să-i trimită o persoană vrednică spre a fi hirotonită episcop în locul
decedatului Ulfila13.
Constantius II, cu care Ulfila întreţinuse mai înainte relaţii amicale, i-a
oferit un sprijin favorabil şi i-a permis să se aşeze cu ai săi la sudul Dunării,
în Moesia. Filostorgius şi Auxenţiu sunt în general de acord vorbind de
această primă persecuţie; numai că Filostorgius nu spune numele împăratului
care a dat sprijin celor dintâi refugiaţi; el se pare că cugetă încă la Constantin
cel Mare. Auxenţiu, dimpotrivă, numeşte pe împărat, adică pe Constantius
II, şi arată lămurit epoca în care a avut loc această persecuţie, cum probează
citatul următor:

«Ubi et post multorum servorum et ancillarum Cristi gloriosum

martyrium, imminente vehementer ipsa persecutione, conpletis

12 Vezi textul citat mai sus din EPIFANE, Despre erezii.

13 Vezi textul din Sf. IOAN HRISOSTOM reprodus mai sus.
52 CONSTANTIN ERBICEANU

septem annis tantummodo in episkopatum, supradictus[46]

sanctissimus vir beatus Ulfila cum grandi populo confessorum de
varbarico pulsus, in solo Romanie a thu[n]c[47] beate memorie
Constantio principe honorifice est susceptus…»14.[48]

Auxenţiu plasează, aşadar, această primă persecuţie în anul 355. Este de

regretat că el nu arată decât vag ţara în care a locuit până atunci Ulfila: termenul
varvaricum în loc de barbaricum era întrebuinţat în această epocă pentru a arăta
orice ţară care nu aparţinea Imperiului Roman şi de aceea nu ne face cunoscută
locuinţa goţilor de dincolo de Dunăre, decât într-un chip vag. Trebuie, de
asemenea, să notăm că Auxenţiu uită să numească pe prinţul barbar pe nume,
pe cel ce a decretat această persecuţie, ci-l arată numai prin expresia judex
Gothorum, expresie care, este adevărat, nu se poate aplica decât lui Athanaric,
căci după un contemporan al acestui principe, el ar fi preferat titlul de judex,
implicând ideea de înţelepciune, celui de rex, ce implică numai puterea15. Este
adevărat că Isidor16 spune că Athanaric devine conducătorul goţilor abia în
timpul lui Valens, dar el se înşeală, căci părintele său, Rhothesteus, în onoarea
căruia deja Constantin cel Mare a făcut să i se ridice o statuie, trebuie să fi fost
mort la 355 şi a fost succedat de fiul său Athanaric. Este posibil ca el să-şi fi
inaugurat regenţa sa prin această persecuţie.
Aşadar, Ulfila s-a stabilit cu tovarăşii săi de nenorociri în Moesia la poalele
Munţilor Haemus. Iordanes chiar vorbeşte de aceşti goţi care au locuit în
Moesia, lângă Nicopolis şi-i arată prin termenul de Gothi minores; el îi prezintă
ca pe un popor sărac, paşnic, trăind din agricultură şi cultivarea vitelor[49]:

«Acest popor, zice el, au în îmbelşugare animale pentru trăsuri,

păşuni şi păduri, dar puţin grâu, cu toate că, de altfel, ţara era
bogată»17.

Ulfila putea acum lucra cu multă speranţă la convertirea poporului său.

Stabilindu-se în Moesia, el a ales o localitate foarte favorabilă vieţii nomade,
care trebuia, prin urmare, să invite pe noii oaspeţi să se stabilească acolo ca
într-o nouă patrie. Mai mult, împăratul îi arăta lui Ulfila cele mai mari

14
Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 20.
15
Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 38.
16 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 20.
17 Wilhelm Ludwig kRAFFT, Die Anfänge der christlichen kirche bei den

germanischen Völkern, Berlin (W. Hertz) 1854, Series Die kirchengeschichte der
germanischen Völker, Band 1, Abt. 1, p. 221.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 53

onoruri. Acest fapt este întărit de istorisirea lui Filostorgius care ne spune că
Valens avea obiceiul de a numi pe Ulfila: Moise al goţilor18.
Activitatea misionară a lui Ulfila, potrivit lui Auxenţiu19, a ţinut încă 33 de
ani, până la anul 388. Este regretabil că ucenicul său nu vorbeşte mai mult, ci
doar în câteva cuvinte, de ultimele evenimente ale vieţii învăţătorului său. După
ce a menţionat că Ulfila a lucrat încă 33 de ani în mijlocul goţilor, vorbeşte apoi
de ultima sa călătorie şi de moartea sa. Din fericire, noi avem alte mărturii ori
dovezi care completează istorisirea lui Auxenţiu. Socrates şi Sozomen ne
informează că, la 360, Ulfila a asistat la Sinodul din Constantinopol şi că acolo
a subsemnat confesiunea credinţei ariene; căci în Simbolul din Constantinopol
se pronunţă pentru doctrina scrisă la Arimin ori Rimini, din 359, şi au adăugat
un articol care precizează că termenul οὐσία trebuie să fie înlăturat ca
neaflându-se în nici o parte în Biblie, precum şi termenul ὑπόστασις, pentru a
numi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh20. Socrates notează că până atunci
Ulfila era partizan al credinţei niceene, ca şi predecesorul său Teofil, dar că
partida ariană, atrăgându-l prin înşelăciuni la Sinodul din Constantinopol, l-a
determinat să renunţe la învăţătura niceană şi să îmbrăţişeze învăţătura ariană21.
Potrivit lui Sozomen, Ulfila ar fi participat prin imprudenţă la acest Sinod
şi ar fi rămas şi după aceea în relaţie cu episcopii ortodocşi, iar mai târziu,
sosind în Constantinopol, cu scopul de a cere ospitalitate pentru goţii
persecutaţi de huni, el ar fi îmbrăţişat arianismul, fie prin necesitate politică,
fie prin convingere22.
Prima persecuţie, care l-a obligat pe Ulfila şi pe poporul său să treacă peste
Dunăre, a fost cu neputinţă de a şterge toate urmele de creştinism din Dacia
Traiană şi de pe malurile Dunării. Existau dese şi multe legături între goţii
din Dacia şi cei de peste Dunăre şi între români. Nenumăraţi misionari, fie
ortodocşi, fie eretici, făceau toate eforturile pentru a câştiga noi partizani la
religia creştină. Astfel, Epifanie vorbeşte de un eretic Audius23 care exercita
asupra spiritelor barbarilor o atât de mare influenţă, încât ei au venit în masă

18 G.F. HEUPEL, Dissertatio de Ulfila, p. 5.

19 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 20.
20 MASSMANN, Ulfilas, Einleitung, s. 14.
21 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 40.
22 SOCRATES, Istoria Bisericească, II. 41: „Ταύτῃ καὶ Οὐλφίλας, ὁ τῶν Γότθων

ἐπίσκοπος, τότε πρῶτον συνέθετο. Τὸν γὰρ ἔμπροσθεν χρόνον τὴν ἐν Νικαίᾳ
πίστιν ἠσπάζετο, ἑπόμενος Θεοφίλῳ, ὅς τῶν Γότθων ἐπίσκοπος ὤν, τῇ ἐν Νικαίᾳ
συνόδῳ παρὼν καθ’ ὑπέγραψε”. La fel şi SOZOMEN, Istoria Bisericească, III.24.
23 MASSMANN, Ulfilas, Einleitung, s. 14; Georg WAITZ, Über das Leben und die

Lehre des Ulfila, p. 42; RéVILLOUT, De l’arianisme des peuples Germanique…, cap. III.
54 CONSTANTIN ERBICEANU

cerându-i botezul şi că biserica sa a devenit curând atât de numeroasă, încât

el a fost nevoit de a consacra episcopi pentru a-l ajuta în administraţie; doi din
aceşti episcopi, Silvanus şi Uranius au fost atât de celebri, încât numele lor au
rămas în posteritate împreună cu al învăţătorului lor. Acest Audius, care era
originar din Mesopotamia, a dat unor texte ale Scripturii sfinte o interpretare
a căror consecinţă ultimă era distrugerea creştinismului.

«Dumnezeu, zicea el, a făcut pe om după chipul său, deci Dumnezeu

care face după chipul său un corp precum şi un suflet, este o fiinţă
corporală; el are prin urmare o formă materială»[50].

La această doctrină monstruoasă, pe care o scotea din propria sa minte şi

care făcea ca omenirea să se întoarcă iarăşi la idolatrie, adică cu patru secole
înainte de Hristos, în toate erorile antropomorfismului, Audius a mai adăugat
altele împrumutate de la manihei; mai mult, el profesa în moravurile sale un
rigorism exagerat, pe care discipolii săi îl dezminţeau, se zice, prin purtarea
lor secretă24.
De asemenea, Sfântul Vasile vorbeşte despre un oarecare Eutyhie din
Capadocia, care a lucrat cu mult succes la convertirea goţilor25.

24EPIFANIE, Eres. 70 [Despre schisma audienilor]; TEODORET, Haereticarum

fabularum compendium, I.4.10, PG 83, 336-556; Audius a fost, aşadar, şeful unei
secte, al cărei caracter era un dispreţ neîntrecut pentru orice fel de condescendenţă
ori concesiune în cele bisericeşti. De aceea el voia a se celebra Paştele odată cu
iudeii susţinând că conciliul din Niceea a schimbat practica Bisericii prin
condescendenţă faţă de Constantin cel Mare, pe care a crezut că-l linguşeşte făcând
să cadă sărbătorea Paştelui în ziua naşterii sale.
Fiindcă Audius, prin învăţăturile sale, îşi adunase în juru-i o mulţime însemnată
din poporul de jos, măgulindu-le purtarea lor, episcopii ortodocşi l-au denunţat
împăratului, care l-a exilat în Scythia, de unde a trecut curând în ţara goţilor şi la
care, predicând erezia sa mulţimii, a stabilit acolo mănăstiri, îndemnând la
practicarea fecioriei şi păzirea regulilor monastice, lucru ce-l continuară până la
anul 372, când toţi creştinii au fost alungaţi din Gothia peste Dunăre, din cauza
persecuţiei lui Athanaric. Din spusele Sfântului Epifanie rezultă că Audius era deja
mort în timpul persecuţiei, iar secta lui era condusă de episcopii aşezaţi de el şi
amintiţi mai sus. Curând după moartea şi a acestor episcopi audieni, 377, secta
audiană a fost redusă la un număr cu totul neînsemnat. Vezi: V. de PERRODIL,
Dictionnaire des Hérésies, des Erreurs et des Schismes, ou Mémoires pour servir à
l’histoire des égarements de l’esprit humain par rapport a la religion chrétienne, t.
I, pp. 208-211.
25 Charles kNAUER, Ulfila, sa vie et sa doctrine, Strasbourg, 1872, p. 15.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 55

Pe de altă parte, Ulfila trebuia, de asemenea, să câştige noi partizani la

doctrina sa şi să combată prin toate puterile sale păgânismul printre supuşii
lui Athanaric. Principele barbarilor, furios de a vedea asemenea progrese
neîncetate ale creştinismului, a decretat în anul 370 o a doua persecuţie, cu
mult mai violentă decât cea dintâi.
Istoricii Bisericii, mai ales Socrates şi Sozomen, dau amănunte destul de
precise asupra acestei a doua persecuţii26. Nu numai oamenii de condiţia de
jos, dar încă şi persoanele cele mai distinse au fost predate torturilor şi au
suferit martiriul. Athanaric însuşi persecuta şi muncea pe creştini ca un
adevărat Nero, după cum ne istoriseşte Socrates. Uneori, ne spune el, îi
surprindea în somn, în locuinţele lor chiar, alteori colaboratorii săi apropiaţi
cutrierau orăşelele triburilor, căutând pe credincioşi spre a-i obliga să
mănânce din cărnurile consacrate idolilor, fără a-şi da multă osteneală
totdeauna de a-i dovedi, căci se adresau mai întotdeauna la depoziţiile
mincinoase şi gratuite ale locuitorilor ţării. Cu toate că nici o regulă nu era
stabilită în aceste persecuţii, adaugă Sozomen, ele se săvârşeau cu mari
violenţe; era o justiţie puţin îngrijită, iar acuzaţii erau executaţi pe loc.
Adesea se aduceau chipurile şi statuile sacre ale unor zei germanici în
corturile credincioşilor [biserici, n. ed.] şi, dacă ei refuzau închinarea la acele
chipuri, îi schingiuiau până la moarte, incendiindu-le cortul şi pierind acolo
cu toată familia lor. Altădată alegeau momentul în care ei se aflau adunaţi
într-una din bisericile lor ambulante, care era transportată în diverse locuri,
iar persecutorii puneau foc îndată la acest edificiu fraged. Femeile, bătrânii,
copiii, toţi erau mistuiţi de flăcări.
Foarte interesate în această privinţă sunt actele martirilor conservate în
Biserica creştină până astăzi asupra acestor martiri din ţara Gothiei27. Ele
relatează că un creştin numit Sava a fost chemat printr-un trimis a lui
Athanaric; judecătorul barbar îl întrebă ce avere avea: «Veşmântul pe care-l
port» răspunse el, şi l-a lăsat să se ducă: un asemenea om nu părea
primejdios. Cu toate acestea, anul următor (sic !) acelaşi Sava a fost surprins
chiar de supuşii lui Athanaric la un preot creştin Sansala. L-au ridicat cum
l-au găsit, adică fără nici o îmbrăcăminte, şi, după ce l-au târât gol peste
măceşi şi spini, i-au mortificat trupul prin lovituri de bice şi beţe. Aceşti călăi
l-au legat apoi de mâni şi de picioare de două lemne despicate, asemeni

26 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 29; RéVILLOUT, De
l’arianisme des peuples Germanique…, p. 29.
27 Vezi: Constantin ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei şi a

Catedralei Mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888, pp. XV-XXI.

56 CONSTANTIN ERBICEANU

cătuşelor, şi l-au lăsat astfel spânzurat toată noaptea. Era aşa de rău păzit,
încât a fost dezlegat de o femeie şi ar fi putut să scape dacă el n-ar fi preferat
a primi martiriul. A doua zi de dimineaţă Athanaric i-a poruncit să mănânce
din cărnurile jertfite idolilor. «Aceste cărnuri, zise el, sunt atât de necurate
ca şi cel ce mi le trimite». Prinţul barbar a încercat atunci să-l bată lovindu-l
cu putere cu arma lui. Sava a trăit chiar şi după această lovitură şi l-a
dispreţuit pe călăul său. Athanaric a ordonat, atunci, să-l arunce în Museu
[râul Buzău, n. ed.]. Vizigoţii, după ce l-au azvârlit în acest râu, l-au înecat
legându-i de gât o despicătură de lemn. În tot timpul acestor chinuri, Sava,
care dorea martiriul, îi îndemna continuu pe persecutorii săi să-l
schingiuiască. Ei l-au ucis într-un chip nemaiauzit.
Creştinii goţi cuprinşi în această a doua persecuţie căutau, ca şi cei din
întâia, azil pe teritoriul roman. Şeful barbar, Athanaric, a putut să creadă un
moment că creştinii erau exterminaţi în Gothia; dar această vijelie nu putea
să descurajeze pe episcopii creştini care credeau că este imposibil ca lumina
credinţei să se poată stinge în locurile pe care ea le-a luminat cu razele sale
şi izvorul vieţii să se şteargă cândva[51].
Creştinii stabiliţi la malurile Dunării n-au rămas deloc indiferenţi de ceea
ce se petrecea dincoace de fluviu, în Dacia Traiană; ei vedeau în toate zilele
că sosesc între ei unele relicve (moaşte) ale Bisericii Gotice, pe unii barbari
fugari care veneau cu încredere să ceară, în numele lui Iisus Hristos, de la
fraţii lor din imperiu, ospitalitatea pe care în alte împrejurări le-ar fi refuzat-o
ca unor inamici.
În această împrejurare, Biserica din Capadocia, mama Bisericii barbare,
simţi că i se mişcă interiorul său şi episcopul de Cezareea Capadociei, Sfântul
Vasile cel Mare, uitând pentru moment îngrijirile ce-l preocupau, a scris curând
în Scythia şi a cerut câteva sfinte moaşte de ale martirilor vizigoţi. El s-a adresat
ducelui din Scythia, Soranus, care s-a grăbit de a-i trimite corpul Sfântului
Sava, adus deja pe teritoriul romanilor. Ascholius, episcopul de Thesalonic, a
fost însărcinat de a scrie în greceşte actele martirului Sfântului Sava.
Se cuvine să vedem cu ce sentiment de vie recunoştinţă, Sfântul Vasile
mulţumeşte lui Soranus şi lui Ascholius, după ce a primit acest dar preţios.

«Un martir, zice el către Ascholius, ne-a sosit din regiunile de

dincolo de Istru (Dunărea), dovadă de curăţenia credinţei
barbarilor[52] (…) mustrare amară de ceea ce vedem astăzi»[53].
«Vă mulţumesc, scrie el către Soranus, de a onora pe mama voastră,
trimiţându-i corpul martirilor, care s-au luptat între barbari; Tu ai făcut
ca un lucrător recunoscător, care oferă binefăcătorului generos, de la
care a primit seminţele sale, primiţiile (pârga) secerişului său»[54].
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 57

Cuvinte nobile şi vibrante în stare a ne da o idee clară despre legăturile

frăţeşti care uneau atunci pe toţi cei ce mărturiseau pe Iisus Hristos !
Sfântul Vasile cel Mare avea conştiinţa clară că creştinismul din Dacia
Traiană între goţi a fost propagat de creştinii din Orient, şi anume de legiunile
şi cohortele aduse de Traian din Cezareea Capadociei[55], şi mai ales de către
sclavii luaţi de goţi în secolul al III-lea, în invazia lor în Capadocia, sclavi
între care, ne spun istoricii bisericeşti, se găseau foarte mulţi creştini şi clerici
din care îşi trăgea originea şi Ulfila episcopul şi Sansala şi Guthicas28.
Această a doua persecuţie, după cât se pare, a ţinut mai mulţi ani căci,
potrivit relatării lui Ieronim, fugarii veneau deja să caute din 370 azil pe
teritoriul roman, iar Sava a suferit martirul abia în 372, sub consulatul lui
Modestus şi Arintheus.
În general, numeroşii martiri care au suferit în această persecuţie sunt
priviţi, de scriitorii epocii, ca martiri ortodocşi29. De aceea, Fericitul
Augustin, în cartea De Civitate Dei zice explicit că erau ortodocşi[56]. De
asemenea, Ambrozie30 se pare că emite aceeaşi idee[57]. Socrates31, dim-
potrivă, pretinde că această persecuţie a fost îndreptată împotriva goţilor
convertiţi prin Ulfila, prin urmare contra arienilor. Însă, trebuie să notăm că
Socrates a confundat aici mai multe fapte: pe de o parte, el ştia că goţii lui
Fritigern se pronunţaseră pentru arianism, iar pe de alta, el ştia că se vorbeşte
de o persecuţie care a avut loc în această epocă. Pentru a ieşi din nedumerire,
el zice că Ulfila nu s-a mulţumit numai ca să convertească pe supuşii lui
Fritigern, dar încă şi pe cei a lui Athanaric, care de atunci se pornise cu
duşmănie contra creştinilor. Noi vom sublinia că convertirea goţilor la
arianism, ordonată de Fritigern, trebuie plasată câţiva ani mai târziu, căci
persecuţia despre care noi am vorbit a început în anul 370, atunci când
Athanaric abia încheiase pacea cu Valens. Deci, în această epocă, încă nu se
poate vorbi despre o divizare a goţilor în două părţi, dintre care una să aibă
conducător pe Fritigern şi alta pe Athanaric. Probabil că ruptura a avut loc
mai târziu, puţin înainte de invazia hunilor, când o parte a goţilor s-a separat
de vechiul său şef, Athanaric, pentru a se pune sub conducerea lui Fritigern
şi atunci a fost convertită la creştinism. Astfel, se explică (motivul) pentru

28 Vezi SUPRA: Epistola Bisericii Gotice către Biserica din Cezareea Capadociei,

pe care am tradus-o în româneşte; precum şi fragmentele din Sozomen, Socrates

etc., publicate la începutul acestui tratat.
29 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 44.
30 AMBROSII, Opera, (ed.) 1661, Paris, folio III, p. 26.
31 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 44.
58 CONSTANTIN ERBICEANU

care creştinii, până atunci persecutaţi de Athanaric, au căutat azil nu la

Fritigern, ci la romani, dincolo de Dunăre. Noi credem, aşadar, că martirii
din a doua persecuţie erau în parte ortodocşi şi în parte eretici, nu arieni, ci
de alte secte, mai ales audieni, care văzându-se prescrişi în Imperiul Roman,
au trecut Dunărea pentru a-şi găsi partizani printre goţi. Ulfila, deci, nu era
direct implicat în această a doua persecuţie. Puţin după această persecuţie
s-au ivit neînţelegeri între goţi; unii s-au pus sub comandamentul lui
Fritigern, alţii sub al lui Athanaric.
Cauza acestor neînţelegeri interne este că unele triburi izolate voiau să-şi
conserve independenţa lor pe care dominaţia lui Athanaric părea să o
ameninţe; ele se dădură atunci de partea lui Fritigern, care proteja pe creştini,
pe când Athanaric le persecuta cu orice ocazie. Diversele istorisiri asupra
acestei diviziuni printre goţi nu se pot împăca. Socrates32 ne spune în
chestiunea goţilor, şi el înţelege aici pe vizigoţi, că ei s-au divizat în două
părţi, dintre care una era comandată de Athanaric, iar alta de Fritigern.
Acestuia din urmă împăratul Valens i-a trimis ajutor şi de atunci mulţi dintre
supuşii săi au primit creştinismul; însuşi Fritigern a adoptat, din recunoştinţă,
credinţa lui Valens, care era arian, şi mulţi goţi i-au urmat exemplul lui.
Socrates nu spune precis că Ulfila a luat parte la această lucrare de convertire;
el ne istoriseşte numai că în această epocă el traducea Sfintele Scripturi în
limba poporului său şi că Ulfila a convertit nu numai pe goţii lui Fritigern,
dar încă şi o mare parte din cei ai lui Athanaric. Aceste succese ale
creştinismului au provocat o nouă persecuţie care a costat viaţa multor
martiri. Socrates datează invazia hunilor ceva mai târziu.
Urmând istorisirea lui Sozomen33, goţii, împinşi de huni, au trecut
Dunărea şi au trimis la Valens o ambasadă în fruntea căreia se găsea Ulfila,
pentru a ruga pe împărat să le îngăduie să se stabilească în Tracia. Împăratul
a consimţit. Dar, puţin după aceea s-a ivit o neînţelegere printre goţii care
s-au separat în două partide, dintre care unul avea în frunte pe Fritigern şi
celălalt pe Athanaric. Fritigern, ajutat de romani, l-a învins pe Athanaric şi,
în semn de recunoştinţă, a primit legea împăratului. Cu toate acestea, adaugă
Sozomen, nu numai acest motiv este cel care i-a determinat pe goţi să se
pronunţe pentru arianism, ci (şi) Ulfila care, de la conciliul din Constantino-
pol era în relaţii cu episcopii arieni, a trebuit, când el a sosit ca ambasador la
Constantinopol, să îmbrăţişeze arianismul, fie pentru o necesitate politică, fie
din convingere. Aceasta rezultă în mod obiectiv din istoricii bisericeşti.

32 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 41.
33 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 41.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 59

În ceea ce priveşte stabilirea momentului la care Ulfila şi-a schimbat

convingerea religioasă, este un aspect asupra căruia vom reveni mai târziu în
studiul de faţă. Pentru moment, noi urmărim doar momentul în care naţiunea
gotică s-a separat în două ramuri. În acest sens avem mărturisirea lui Socrates
care, probabil, se apropie cel mai mult de adevăr[58].
Mai întâi, el atestă divizarea goţilor în două părţi înainte de invazia
hunilor. În acest sens, istorisirea sa este acceptată de părerile altor învăţaţi34
între care Tillmon35, Aschbach36, mai ales Zeuss37. Isidor ne informează
acelaşi fapt[59]; de asemenea şi Ammianus38. Dacă comparăm istorisirea lui
Sozomen cu cea a lui Socrates, constatăm cu uşurinţă că primul a urmărit
îndeaproape Istoria lui Socrates, dar a alterat-o. Şi, într-adevăr, el se înşeală
afirmând că Athanaric trecuse deja Dunărea când s-a iscat conflictul cu
Fritigern. Este chiar absurdă ideea că el ar fi persecutat pe creştinii din
poporul său, la sud de Dunăre. Apoi, cum s-ar putea admite că Ulfila, stabilit
de atâţia ani la sudul Dunării, ar fi putut fi trimis în ambasadă la Valens de
către goţii locuitori ai ţărmurilor de dincolo de Dunăre?
Noi susţinem părerea lui Socrates că divizarea goţilor în două părţi a avut
loc cu puţin înainte de invazia hunilor (şi) că Fritigern a primit cu recunoştinţă
credinţa împăratului precum şi mulţi din supuşii săi. Athanaric, aprins de
mânie, a ales să se răzbune persecutând pentru a treia oară pe creştini.
De aici noi conchidem că de trei ori creştinii goţi au trecut Dunărea şi au
găsit ospitalitate în Imperiul Roman: mai întâi în 355, când chiar şi Ulfila a
emigrat, apoi în 370 până în 372, când şi ortodocşii şi sectanţii au fost
persecutaţi de Athanaric, şi, în fine, în 375, când Fritigern a emigrat împreună

34 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 42, n. 2.
35 Lenain de TILLEMONT, „Saint Basile le Grand. Article LXXXVII, note LX
(Quand saint Basile a reçu les reliques de Saint Sabas)” şi „Saint Basile le Grand.
Article LXXXVII, note LXI (Qu’Ascole envoya apparemment deux Martyrs à Saint
Basile)”, în: Mémoires pour servir a l’histoire ecclésiastique des six premiers siècles
justifiez par les citations des auteurs originaux, t. IX (Les Vies de saint Basile, de
saint Grégoire de Nazianze, de saint Grégoire de Nysse et saint Amphiloque),
Bruxelles, 1732, pp. 86-87, 307.
36 Joseph ASCHBACH, Geschichte der Westgotchen, Frankfurt am Main, 1827, p. 29.
37 kaspar ZEUSS, Die Deutschen und die Nachbarstämme, München, 1837, p. 412.
38 AMMIANUS MARCELLINUS, Istoria Romană, XXXI.3.8: „Fama tamen late

serpente per Gothorum reliquas gentes – populi pars major, quae Ethanaricum
attenuata necessariorum penuria deseruerat”.
60 CONSTANTIN ERBICEANU

cu poporul său, mişcare care, chiar în acelaşi an, a fost urmată de alta,
provocată de invazia hunilor, despre care noi vom vorbi acum.
Ulfila n-a putut mult timp să lucreze la convertirea goţilor de dincolo de
Dunăre, sub conducerea lui Fritigern, pentru că hunii au înaintat masiv
dinlăuntrul Asiei şi au supus pe alani. Hermanarich, regele ostrogoţilor, nu
le-a putut rezista; Vithimer, succesorul său, a încercat să reînvie vechea
bărbăţie a poporului său, dar fără succes; el însuşi a căzut. Hunii, cărora li s-a
alăturat o parte din ostrogoţi, au alungat pe vizigoţi. Athanaric s-a retras spre
Nistru, dar supuşii săi, cuprinşi de teroare, s-au gândit să se stabilească în
Tracia; pentru aceea el a trimis o ambasadă la împărat. Acesta, sperând să
găsească aliaţi puternici în aceşti fugari, le-a acordat ospitalitatea. Potrivit
lui Sozomen39, chiar Ulfila era conducătorul acestei ambasade, ceea ce este
foarte posibil, căci Ulfila trebuia, natural, să se intereseze de goţii pe care-i
convertise şi avea speranţa să fie uşor primit de împăratul de a cărui credinţă
era. Într-adevăr, împăratul a cedat cererii episcopului.
Nenumăraţi goţi, sub conducerea lui Alaviv şi a lui Fritigern, au trecut,
aşadar, Dunărea şi s-au aşezat în Tracia. După afirmaţiile istoricilor numărul
războinicilor se ridica la 200 000; în întregime ei erau cam la un milion de
suflete. Li s-au împărţit cele necesare traiului şi pământuri de cultivat.
Ostrogoţii, care au cerut şi ei ospitalitate la împărat, n-au fost primiţi.
Athanaric, amintindu-şi purtarea sa anterioară faţă de Valens, trebuia, fireşte,
să se aştepte la un refuz; de aceea el s-a retras cu luptătorii săi în munţii
nestrăbătuţi, după ce au alungat pe sarmaţi[60]. Ulfila, la vederea aşa de
numeroasă a goţilor care s-au stabilit în Tracia, a văzut că i s-a deschis un nou
câmp de activitate (misionară). Mulţi dintre goţi, deşi arieni, n-aveau decât
o cunoştinţă superficială despre creştinism şi erau, fără îndoială, fideli
obiceiurilor lor păgâne. Potrivit lui Eunapius40, ei ar fi transportat cu dânşii
în căruţe sanctuarele lor strămoşeşti urmate de preoţi şi preotese. Cu toate
acestea, această povestire pare a fi exagerată, mai ales pentru că Eunapius
adaugă că goţii au continuat să practice în secret obiceiurile părinţilor lor,
că, în fond, ei erau încă păgâni şi că numai în aparenţă erau creştini, că ei
aveau preoţi şi călugări pentru a se putea aşeza în siguranţă pe teritoriul
roman[61]. Este de necontestat că cea mai mare parte a acestor barbari erau
creştini; păgânii dintre ei formau o excepţie.
Goţii erau proaspăt stabiliţi în Tracia când izbucniră tulburări provocate
de egoismul guvernatorilor romani, care le vindeau cele necesare traiului cu

39 HERTSOG, Real Enzyklopädie, Band 16, s. 621.

40 HERTSOG, Real Enzyklopädie, Band 16, s. 621.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 61

preţuri exorbitante. Pentru a se asigura de supunerea goţilor, s-a încercat

împrăştierea lor în diferitele părţi ale ţării. Astfel, guvernatorul roman
Lupicinius, prevăzând primejdia ce rezulta pentru el prin stabilirea unui
popor aşa de numeros pe teritoriul său, a intenţionat să supună prin viclenie
pe şefii vizigoţilor Alaviv şi Fritigern, invitându-i la un prânz în Marcianopol.
Aceştia, escortaţi de omeni înarmaţi, au dat curs invitaţiei; escorta a fost
nevoită să rămână în afara cetăţii; ea s-a implicat într-o confruntare cu
garnizoana romană pe care o învinge; cei doi şefi al vizigoţilor au scăpat din
cetate tot prin viclenie[62]. De atunci vizigoţii s-au considerat dezlegaţi de
orice obligaţie faţă de romani şi a început un război, care a adus ruinarea în
toată ţara[63].
Valens, care se afla atunci în Antiohia, hotărî să conducă el singur acest
război. Generalii romani au atacat pe goţi la Salices, lângă Dunăre, înainte ca
împăratul să apară pe câmpul de război. O luptă sângeroasă a avut loc, iar
goţii au ieşit învingători. Romanii, pentru a scăpa de încurcătură, s-au gândit
să-i împingă pe goţi în munţii Haemus (Balcani), sperând că foamea îi va
obliga să se preda. Tactica părea realizabilă, dar deodată alanii şi hunii s-au
unit cu goţii şi i-au respins pe romani. Goţii atunci s-au răzbunat devastând
ţara şi l-au obligat pe generalul Frigeridus să se refugieze în Illyricum. Acesta
a reuşit, însă, să învingă lângă Beroe un grup de taifali, comandaţi de
Farnobius, care însuşi a căzut în luptă. Situaţia romanilor devine şi mai
primejdioasă când şefii ostrogoţilor, Alatheus şi Safrax, s-au dus la Fritigern
şi l-au învestit pe el cu comanda supremă. Împăratul Valens, care a apărut pe
câmpul de luptă, a dorit să tranşeze definitiv situaţia[64]. Fără a aştepta
ajutorul lui Graţian, el s-a pregătit de luptă lângă Adrianopol.
Fritigern, care nu staţiona departe de acolo, văzând pregătirile împăratului,
a încercat să negocieze pacea. În acest scop, el a trimis în tabăra împăratului,
cum ne spune Ammianus41, un preot creştin (christiani ritus presbyter)
însoţit de călugări (humiles)[65] pentru a-l ruga să permită supuşilor săi, pe
care barbarii îi alungaseră din ţara lor, să vină să se stabilească în Tracia,
făgăduindu-i din partea lui (garanţia) de a trăi pe viitor într-o pace veşnică cu
el. Totodată, (preotul) i-a înmânat împăratului alte scrisori din partea regelui
got, în care acela declara că fără îndoială îi va fi greu să-şi convingă poporul
să primească această înţelegere, dar că el speră, cu toate acestea, că vederea
trupelor romane şi renumele împăratului îi vor inspira respect şi-i va rechema
(pe goţi) la sentimente pacifiste. Aceste propuneri ale lui Fritigern par destul

41MASSMANN, Ulfilas Einleitung, s. 17; Georg WAITZ, Über das Leben und die
Lehre des Ulfila, p. 46, n. 3; HERTSOG, Real Enzyklopädie, Band 16, s. 621.
62 CONSTANTIN ERBICEANU

de verosimile, mai ales dacă presupunem că acest prezbiter creştin era

episcopul goţilor, Ulfila, care în această împrejurare purta, în calitatea sa de
episcop, titlul de prezbiter. De altfel, regele goţilor, trimiţând această
ambasadă la Valens, trebuia să cugete cu preferinţă la Ulfila, care se bucura
de o stimă particulară la împărat şi care mai înainte condusese o ambasadă
pentru motive asemănătoare. În fine, Ulfila avea un mare interes să vadă
pacea stabilită pentru a-şi putea continua lucrarea misionară pe care o
întrerupsese războiul. Apoi, trebuie adăugat că Ulfila şi ai săi se pronunţaseră
energic pentru pace, atunci când războiul izbucnise. Goţii, care în întâia
persecuţie emigraseră cu episcopul lor, au refuzat chiar de a se uni cu
compatrioţii lor care secătuiau Tracia; unii dintre ei au fost şi asasinaţi, iar
alţii sau ascuns în munţi.
Prezbiterul creştin s-a dus, aşadar, la împărat. El a fost foarte bine primit,
potrivit relatării lui Ammianus42. Cu toate acestea, Valens n-a fost satisfăcut
de propunerile lui Fritigern şi le-a respins. A doua zi, 9 august 378, Valens
s-a pregătit de luptă. Fritigern i-a solicitat împăratului să mai negocieze încă
odată cu el. Valens a hotărât să trimită o solie la goţi, dar romanii începuseră
deja lupta. Un război violent se încinse, împăratul a fost rănit de moarte şi
l-au transportat într-un cort, căruia vrăjmaşul i-a dat foc, astfel încât el pieri
cu suita sa în flăcări. Înfrângerea romanilor a fost completă. Goţii, sub
conducerea lui Fritigern, au înaintat până la zidurile Constantinopolului fără
a întâlni rezistenţă. Numai câţiva creştini, precum episcopul de Thesalonic,
Ascholius, au îndrăznit să se împotrivească inamicului[66]. Goţii înşişi, după
cum se spune, s-au retras dinaintea lui Ascholius, acest apărător al credinţei
şi al sfinţeniei.
Teodosie, fiind încoronat împărat, era îngrijorat din pricina goţilor şi căuta
să oprească mişcarea lor prin o armată disciplinată. Dar, din nenorocire, el s-a
îmbolnăvit la Thesalonic şi Fritigern a putut astfel să înainteze şi să jefuiască
regiunile care până atunci nu fuseseră atacate: Thessalia, Epirul şi Achaia. În
acest context, Alatheus şi Safrax s-au îndreptat spre Pannonia. Pentru a opri
jaful, Graţian a început negocieri cu ei. Începând de acum, istoriile nu mai
citează numele lui Fritigern; acum trebuie datată moartea sa[67]. Iordanes
istoriseşte43 că, după înfrângerea suferită de Valens, supuşii săi au cuprins
Tracia şi Dacia, ca o veche patrie a lor. Dacă Teodosie, după boala sa, a
înregistrat totuşi câteva succese asupra goţilor, dacă un oarecare Modares,

42
HERTSOG, Real Enzyklopädie, Band 16, s. 621.
43
kRAFFT, Die kirchengeschichte der germanischen Völker, erster Band, erste
Abteilung, s. 231, n. 3.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 63

care dezertase din armata gotă şi s-a pus în serviciul împăratului, i-a învins
pe goţi, acestea nu au fost decât succese de importanţă minoră. Noile grupuri
de goţi, care la începutul domniei lui Teodosie au fost nevoite să părăsească
munţii de dincolo de Dunăre din cauza hunilor, nu pot fi decât cei ai lui
Athanaric, care luptaseră în armata lui Fritigern. Probabil că după moartea lui
Fritigern ei s-au împăcat pentru a opune o rezistenţă mai energică lui
Teodosie, inamicul comun. Toţi goţii, aşadar, s-au pus sub conducerea lui
Athanaric care, fără îndoială, în această epocă era câştigat la creştinism.
Teodosie, văzând puterea impozantă a goţilor, a recurs la negocieri spre a
se asigura de sprijinul lor contra altor inamici mai primejdioşi încă. În acest
scop, el l-a invitat pe Athanaric să se ducă la Constantinopol. Regele goţilor
a venit în capitala împărătească a cărei splendoare a admirat-o. Împăratul l-a
încărcat de onoruri. Dar, curând Athanaric a murit la Constantinopol, chiar
în ianuarie 381.
După încheierea păcii, vizigoţii s-au înrolat ca federaţi în armata romană;
ei s-au aşezat în Tracia şi şi-au păstrat autonomia internă sub comanda unor
generali. Teodosie a făcut tot posibilul să menţină bune relaţii cu ei; graţie
generozităţii sale, el i-a câştigat pe toţi, cu excepţia câtorva. Această alianţă
cu vizigoţii a fost considerabil de profitabilă pentru Teodosie căci graţie lor,
împăratul a respins în 386 pe ostrogoţii conduşi de Oedotheus, iar în 388 el
a câştigat o strălucită victorie asupra uzurpatorului Maximus.
Această atitudine a lui Teodosie faţă de goţi ne permite să ne facem o idee
mai clară asupra unor date care ne rămân asupra ultimilor ani ai lui Ulfila.
Teodosie, lovit de o boală grea care l-a pus în primejdie de moarte, a fost
botezat de episcopul Ascholius şi cu această ocazie el s-a pronunţat pentru
doctrina niceană. Curând după aceea, el caută să facă să triumfe învăţătura
lui Atanasie asupra celei a lui Arie şi a stabili unitatea religioasă pe bazele
credinţei din Niceea. Sosit în 380 la Constantinopol, el l-a forţat pe episcopul
arian Demofil, care protestează contra simbolului de la Niceea, să părăsească
biserica în care el slujise 40 de ani. Astfel, partizanii niceeni au obţinut toate
bisericile pe care le posedau arienii. În acelaşi timp a fost convocat un
Consiliu General de împărat la anul 381. Consiliul s-a întrunit, un singur
arian, Macedonius, a putut să ia parte la el, învăţătura de la Niceea a fost
singura recunoscută şi un nou patriarh la Constantinopol a fost numit. Pe
lângă acestea s-au publicat legi care restrângeau drepturile arienilor. În
Occident a fost Ambrozie cel care a luptat contra (arieni)lor. Consiliul de la
Aquileea pe care l-a prezidat, a combătut şi depus pe episcopii arieni
Palladius şi Secundianus.
64 CONSTANTIN ERBICEANU

Aceste măsuri energice pronunţate contra arienilor au produs numeroase

dezordini. Împăratul a înţeles necesitatea de a convoca un nou consiliu pentru
a mulţumi şi împăca diferitele partide. Se înţelege uşor că împăratul s-a
gândit la o împăcare, el care avea atâţia arieni printre supuşii săi. Consiliul
s-a întrunit la 17 ianuarie 383. Fiecare partidă şi-a prezentat confesiunea sa
de credinţă, dar a fost cu neputinţă să se ajungă la o înţelegere. Chiar
împăratul s-a pronunţat pentru credinţa din Niceea.
Se poate crede că acest consiliu din Constantinopol este acela despre care
vorbeşte Auxenţiu44 şi la care Ulfila ar fi asistat puţin înainte de moartea sa.
Dar, pentru că Ulfila nu moare decât la 388 şi că consiliul din Constantinopol
despre care vorbim, s-a întrunit deja la 383, trebuie să deosebim acest
consiliu ultim de un altul, care trebuia să se întrunească mai târziu în aceeaşi
cetate.
Arienii, văzându-se încă condamnaţi de consiliul din Constantinopol la
383, n-au încetat protestele şi aceasta mai ales că în Occident împăratul
Valentinian a publicat în 386, sub instigarea mamei sale Justina, ariană, şi a
unor numeroşi goţi influenţi, un edict în favoarea arienilor şi din care
Maximin ne-a conservat un fragment.
În 388, Ulfila s-a dus pentru ultima dată la Constantinopol pentru a-şi
apăra credinţa şi pe aderenţii săi, rugându-l pe împărat să convoace un nou
consiliu mai corect. Dar, partizanii simbolului din Niceea, sau catolicii, au
ştiut să împiedice întrunirea unei noi adunări, astfel că împăratul a decretat
o lege, datată din 16 iunie 388, la Stobi în Macedonia, oprind orice discuţie
asupra chestiunilor religioase[68]. În acest timp, arienii s-au lăsat a fi induşi
în eroare de zvonurile false ce s-au răspândit pe seama armatei imperiale, (şi
anume) că ea ar fi fost învinsă; totodată (zvonurile) i-au făcut se creadă că
împăratul a publicat un decret în favoarea lor şi astfel încurajaţi prin aceste
false zvonuri, s-au dedat la toate dezordinile, au incendiat casa episcopului
ortodox Nectarie, astfel că Teodosie nu numai că a interzis orice discuţie
religioasă, ci şi-a retras chiar promisiunea sa de a întruni un nou consiliu.
Arienii şi goţii au fost încă odată condamnaţi, iar aceasta a întristat atât de
mult pe episcopul lor, încât el a căzut bolnav şi a murit chiar în acel an, la
388, probabil în luna august, la vârsta de 70 de ani. El a fost înmormântat la
Constantinopol în mijlocul unei mulţimi de episcopi şi laici, care se
îngrămădeau în jurul mormântului aceluia care, prin viaţa sa creştină şi prin
serviciile sale eminente aduse Bisericii, a meritat nu numai omagiile lor, dar
încă şi ale urmaşilor.

44 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 21.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 65

V. MARTIRII DIN DACII PE TIMPUL PERSECUţIILOR GOTICE.

V. A. Sfinţii martirizaţi în secolul al III-lea până în al V-lea,

în jurul Daciei Traiane, în Dacia Traiană şi în cea Aureliană.

Dacă vom dovedi că au existat martiri în jurul Daciei Traiane, în

Chersonesul de astăzi, în Transilvania şi prin cetăţile de pe malul drept al
Dunării, atunci se va proba pe deplin, că au existat prea de timpuriu creştini
în Dacia Traiană şi că nu-i nici logic, nici admisibil ca fiind creştini în jurul
Daciei Traiane, să nu fi existat şi chiar în Dacia. Apoi, martirii ce-i vom cita
vor dovedi oricărui drept şi nepărtinitor cugetător că, într-adevăr, romanii
din Dacia Traiană sunt foarte vechi creştini şi că au îndurat şi persecuţii din
partea popoarelor barbare ce s-au strecurat cu timpul pe teritoriul Daciei
Traiane. Iată ce găsim în Martyrologium Romanum45 (alcătuit) de P.R.
Augustinus Lubin, ediţia Lutetiae Parisiorum, 1661.

1. În Chersones:

«Apud Chersonesum passio Sanctorum Episcoporum Basilii, Eugenii,

Agathodori, Elpidii, Aetherii, Capitonis, Efrem, Nestoris et
Arcadii»46.[69]

Şi tot acolo, se citeşte: «Ibi pariter celebri martyrio coronatus est S. Climens
Papa...»47. În Sinaxarul grecesc al lui Nicodim Aghioritul, luna martie în 7,
găsim următoarele relatări despre aceşti martiri:

«Pe timpul împăratului Diocleţian, în al zecelea an al domniei lui, la

296, Ermon patriarhul Ierusalimului a trimis la diferite popoare
episcopi ca să predice cuvântul lui Dumnezeu. În Chersones s-au
trimis 7 părinţi, în Eparhia Tauroschitică; iar Sf. Efrem a fost trimis
în Schytia, Sf. Basileus a fost la Chersones, din vecinătatea Crimeei,
pentru a predica, dar păgânii prinzându-l, l-au bătut şi alungat din
oraş. Mai în urmă, pentru activitatea sa misionară a fost legat şi târât

45 Martyrologium Romanum, illustratum, sive Tabulae ecclesiasticae geographicis

tabulis et notis historicis explicatae, quibus Sanctorum sive mortis sive depositionis
tempus et locus exactissime exprimuntur... Authore R. P. Augustinus LUBIN… apud
Florentinum LAMBERT, via Iacobaea e regione, Lutetiae Parisiorum, 1661.
46 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 59 (sub die Quarto

Nonas Martii = 4 martie), p. 227 (Tabula VII).

47 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 228 (Tabula VII).
66 CONSTANTIN ERBICEANU

de gât prin pieţele publice. Sf. Efrem a fost decapitat. Eugeniu,

Agathador şi Elpid au urmat lucrarea misionară a lui Basileus în
Chersones şi au fost martirizaţi. Pe urmă, a fost trimis tot din
Ierusalim la aceste popoare Sf. Aetherie, care văzând sălbătăcia
acestor barbari s-a dus în Constantinopol la Marele Constantin în
330 şi l-a rugat să-i alunge din Chersones, ceea ce a şi reuşit.
Ducându-se iar la Bizanţ, spre a mulţumi împăratului, la întoarcerea
sa prin Dobrogea de astăzi, pe uscat, a fost prins de barbari şi a fost
aruncat de necredincioşi în fluviul Dunării, la 7 a acestei luni
(ἐῤῥίφθη ἀπὸ τοὺς ἀπίστους εἰς τὸν ποταμὸν Δούναβιν κατὰ τὴν
ἕκτην τοῦ παρόντος Μαρτίου)»48.[70]

Acest popor barbar sunt goţii care în acest timp ocupau atât Chersonesul cât
şi Dacia Traiană în care se răspândiseră până la Dunăre. În partea de peste Olt
se stabiliseră gepizii. Parte din ei, trecând şi în Scythia Mică (Dobrogea),
acolo au prins pe Aetherie la malul Dunării şi, pe când voia să treacă în Dacia
Traiană, a fost înecat. Această istorisire ne mai spune că pe atunci nu erau
bine determinate denumirile localităţilor acestora din România de astăzi;
pentru aceea găsim în descrierile vieţilor martirilor amintite numai generic
regiunile, ca unele ce erau bine ştiute pe atunci, cum sunt Chersonesul,
Dunărea şi Scythia Mică.

2) Durostorumum în Moesia (Dorostori in Mysia) Silistra de astăzi.

Numele acestui oraş în vechime se citeşte diferit: «Dorostorus vel
Dorostorum, Durostolon aut Dorostena, quam alio nomine Distram dictam
tradit Cedrinus...»[71]. În acest oraş au suferit martiriul următorii sfinţi:

«Maii 25. Natalis sanctorum Martyrum Passicratis, Valentionis et

aliorum duorum simul coronatorum»49.

Iar în Martirologiul lui Nicodim Agioritul se istoriseşte foarte pe larg modul

muceniciei acestor doi atleţi ai lui Hristos. Aceşti martiri erau soldaţi în
garnizoana romană de la Durostorumum (ἀπὸ τὸ Δορόστολον τῆς ἐν τῇ

48
Vezi ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. VIII, pp. 53-54. [n. ed.] Ediţia citată de
Erbiceanu ne-a fost inaccesibilă, astfel că, pentru a verifica textele citate din această
sursă documentară, ne-am folosit de: ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ ΤΟΥ
ΕΝιαΥΤΟΥ… ὑπὸ τοῦ ἐν μακαρίᾳ τῇ λήξει ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, ἐκδίδοται ὑπὸ
ΝιΚΟΛαϊΔΟΥ ΦιΛαΔΕΛΦΕωΣ, τομ. Β΄, 3αθηνησι, 1868, aici pp. 17-18.
49 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 228 (Tabula VII).
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 67

Εὐρώπῃ Μοισίας [sic !][72]). Refuzând ei să sacrifice zeilor romani,

declarându-se creştini au fost martirizaţi, unul prin ardere, Pasicrat, altul,
Valentinion, prin decapitare. Pasicrat avea 20 de ani, iar Valentinion 30 ani50.
Nu ştim data precisă a martirizării lor, cunoaştem numai că guvernatorul
provinciei era Aulozan (αὐλοζάνης). Tot în acest oraş au mai suferit martirul
Fericitul Iulius:

«Dorostori in Mysia passio beati Iulii, qui tempore Alexandri

imperatoris cum esset veteranus et emerita militiae, comprehensus
ab officialibus, Maximo praesidi offertur: quo praesente cum idola
execratur, et Christi nomen constantissime confiteretur, capitali
sententia punitus est»51.

În Martirologiul grec a lui Nicodim Aghioritul nu s-a păstrat decât notiţa

următoare:

«ὁ ἅγιος μάρτυς Ἰουλιανὸς ἐν ἀκάνθαις βάτου συρόμενος

τελειοῦται», adică
«Sfântul Martir Iulian şi-a luat sfârşitul târât pe o grămadă de
spini»52.

Dacă Martirologiul grec nu ne aminteşte nici locul nici timpul martirizării

Sfântului Iulius[73], din contră, cel latin, ne-a păstrat şi oraşul şi timpul, că
adică a suferit sub Alexandru Sever (222-235) şi în oraşul Silistra de
astăzi. Despre acest martir aminteşte şi Baronius53 la anul 228 în
Analele[74] sale.
Alt martir tot în Durostorumum este Sfântul Isihie:

«Dorostoli in Mysia, Sancti Hesychii militis qui cum beato Iulio

comprehensus, sub Maximo praeside, post eum martyrio coronatus
est»54.

50 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. IX, p. 83-85 [în ediţia folosită de noi,

ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ…, τομ. Β΄, pp. 107-108].
51 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 142 (sub die Sexto

kalendas Iunii = 27 mai), p. 228 (Tabula VII).

52 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. X, p. 83.
53 CAESARIS BARONII, Annales Ecclesiastici, II (70-253), 1864, p. 549.
54 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 160 (sub die

Decimoseptimo kalendas Iulii = 15 iunie), p. 228 (Tabula VII).

68 CONSTANTIN ERBICEANU

Tot Baronius ne aminteşte despre el în anul 22855. În Martirologiul grec56

am găsit numai amintirea acestui sfânt[75].

Martirul Emilian: «Aemiliani martyris, qui tempore Iuliani

Apostatae sub Capitolino praeside in fornacem iniectus, martyris
palanam accepit»57,

la anul 362, după cum mărturiseşte Baronius în Analele sale[76]. În Nicodim

Aghioritul se spune că acest martir era originar din Durostorum şi era sclav,
apoi devenind creştin a sfărâmat cu o bară de fier idolii dintr-un templu din
oraş, pentru care autorităţile romane au început cercetarea şi au arestat şi
torturat mai mulţi creştini, spre a afla pe cel care a sfărâmat idolii; atunci
Emilian s-a prezentat singur autorităţilor şi a declarat că el a sfărâmat zeii
mincinoşi. După aceea, a fost legat, bătut cumplit şi aruncat în foc, unde şi-a
primit martiriul58. Despre acest martir aminteşte şi istoricul Teodoret în Istoria
sa, spunând că este originar din Durostorumum59. În Mănăstirea Marea Lavră
din Sf. Munte Athos se conservă viaţa acestui martir în un manuscris vechi,
care începe aşa: «βασιλεύοντος τοῦ ἀσεβεστάτου Ἰουλιανοῦ...»[77].
Aceştia sunt martirii ce ni s-au conservat şi care au pătimit în Durostorum
ori Silistra.

3) Pe malul drept al Dunării exista odinioară un oraş Singidunum, mai jos

de Axiopolis[78], în Moesia. Aci au fost martirizaţi Sfinţii Ermil şi Stratonic:

«Singidoni in Mysia superiori sanctorum martyrum Hermyli et

Stratonici, qui post saeva turmenta sub Licinio Imperatore in Istrum
flumen emersi sunt»60.

55
CAESARIS BARONII, Annales Ecclesiastici, II, p. 549: „Dorostori in Mysia
sancti Hesychii, qui cum beato Julio comprehensus, sub Maximo praeside coronatus
est […] Cum autem Julius ad passionem duceretur, Hesychius quidam miles
christianus, ei amicissimus, dum se ejus orationibus commendasset, eumque
osculatus fuisset, a militibus tentus et ipse post dies viginti passus est”.
56 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. X, p. 29.
57 BARONIUS, Annales Ecclesiastici, V, p. 61.
58 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. X, p. 60-61. [n. ed.] În ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα

ΜΗΝωΝ …, τομ. Β΄, p. 266.

59 TEODORET DE CyR, Istoria Bisericească, III.7.5., [PSB 44, p. 137].
60 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 12 (sub die Idibus

Ianuarii = 13 ianuarie), p. 230 (Tabula VII).

ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 69

În Martirologiul grecesc se povesteşte pe larg viaţa acestor martiri că adică

Ermil, declarându-se de creştin, căci era diacon, a fost supus martiriului, iar
Stratonic văzând suferinţele cumplite pe care le îndura prin bătăi de vergi cu
ghimpi, s-a declarat şi el creştin şi au fost ambii, mai întâi, schingiuiţi, apoi
aruncaţi în Dunăre unde şi-au primit cununa de martiri61. În Nicodim
Aghioritul nu se spune localitatea unde au suferit aceşti sfinţi, dar în
Martyrologium Latin se găseşte (citat) oraşul Singidunum. Pentru curiozitate
şi ştiinţa timpului aceluia, dau aici limitele ori confiniile Moesiei de lângă
Dunăre după Martyrologiul Latin:

«Mysia quae et Moesia, regio Europae maxima, Savo et Danubio

fluviis Septentrionem versus, a Pannonia et Dacia semovetur; Orbelo
et Haemo montibus ad Austrum a Macedonia et Thracia, ab Orru
Euxino mari, ab Occasu Illyrico definita, in superiorem ad Occasum,
et inferiorem ad Ortum dividitur»62.

Cunoaştem, aşadar, care erau marginile Moesiei în secolele II-VI.

4) În Noviodunum sau Novidum, ce era un oraş în Moesia Inferior la

marginea Dunării între Durostorum şi Chilia Nouă sau chiar la Gurile
Dunării, au mai fost martirizaţi Sf. Eradiu şi Valerian şi cei de o credinţă cu
ei63.

«Novioduni sanctorum martyrum Valeriani, Macrini, et Gordiani.

Si Noviduni sanctorum martyrum Heradii, Pauli, et Aquilini, cum
duobus aliis»[79].

În Martirologiul grec64, se face amintire doar despre unii dintre aceşti

martiri[80]. Lucrul se explică uşor, pentru că pe acele timpuri tot malul drept
al Dunării era ocupat de armatele romane şi de o parte din coloniştii Daciei
Traiane, care la venirea goţilor sau retras în Dacia Aureliană. Toate numele
acestor martiri sunt curat romane. Apoi, pe acele timpuri peste toată
Peninsula Balcanică avea stăpânire bisericească Roma, până la Sinodul din
Calcedon, sau cel puţin până după recunoaşterea prin Sinod a Patriarhatului

61 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. VI, p. 52. [n. ed.] ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ

…, τομ. α΄, pp. 378-379: „μνήμη τῶν ἁγίων μαρτύρων Ἑρμύλου και Στρατονίκου”.
62 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 229 (Tabula VII).
63 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 230 (Tabula VII).
64 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. I, p. 87.
70 CONSTANTIN ERBICEANU

constantinopolitan. De aceea şi găsim numai în martirologiile latine numele

unora dintre martirii acestor localităţi. După harta anexată la Martirologiul
latin ce posed, Noviodunumul cade în Dobrogea de astăzi, numită Scythia,
la gurile Dunării65.

5) În Scythia ori Dobrogea noastră se spune precis în Martirologiul latin

că a predicat creştinismul Andrei Apostolul şi ucenicii lui. Iată ce se zice în
Martirologiul despre Scythia:

«Scythia parva, pars Sarmatiae Europae, inter Tauricam

Chersonesum et Ostia Boristenis fluvii»66.

Nu despre această Scythie ne interesăm noi, pentru că ea cade în Chersones;

de aceea în Martirologiul latin se face deosebire între o Scythie şi alta. Despre
a doua Scythie, care-i a noastră zice:

«Est et Scythia Pontica, pars Mysiae inferioris Euxino mari

Occidentem versus adjacens», apoi adaugă: «Sanctus Andreas
Apostolus Christi Evangelium în Tracia et Scytia praedicavit»67.

Este peste putinţă să se mai discute în care din Scythii a predicat Sfântul
Andrei, în Scythia din Chersones ori în Scythia Minor adică Dobrogea. În
textul latin se zice hotărât că a predicat mai întâi în Tracia şi din această
provincie a trecut în Dobrogea, care-i o provincie învecinată cu Tracia68. În
Martirologiul grec citim despre predica lui Andrei, că după ce a predicat în
mai multe locuri din jurul Mării Negre a fost şi în aceste părţi, aşa:

«καὶ Θράκη καὶ Μακεδονία, καὶ τὰ μέρη ὅπου ἐκτείνονται ἕως

τὸν Δούναβιν ποταμόν»69 = a predicat «şi în Tracia şi Macedonia şi
în părţile ce se întind până la Dunăre»[81].

Apoi, din viaţa ucenicilor lui Andrei, pe care i-a lăsat în Dobrogea ori pe
malurile Dunării să continue predicarea Evangheliei în oraşele de pe malul

65
Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, pp. 227 sq. (Tabula VII).
66
Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 230 (Tabula VII).
67 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 230 (Tabula VII), p. 246

(Tabula VIII).
68 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, harta 8.
69 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. IV, p. 186.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 71

drept, poate şi stâng al ei, se probează neîndoielnic (faptul) că Apostolul

Andrei a pus sămânţa creştinismului în Dobrogea.
Dar, pentru a se înţelege pe deplin cele ce spunem, să trecem la martirii
din chiar capitala de pe atunci a Dobrogei, Tomis ori Constanţa de astăzi.

6) Tomis sau Tomi era o cetate în Moesia Inferior pe care cu alt nume o
numeau Sciţia Mică – Scythia Minor – pentru că locuitorii originari se
numeau scythi. Acest oraş era capitala a toată Scythia Mică şi avea un
episcopat, care se numea Tomensis sau Tomensium. Această Scythie este
alta decât cea din Pontul Euxin. În Dobrogea au fost martirizaţi următorii
sfinţi: Sfinţii trei fraţi Argeu, Narcis şi Marcelin pe timpul lui Licinius:

«Sancti trium fratrum Argei, Narcissi et Marcelini pueri, qui sub

Licinio principe inter tiranis comprehensus, cum nollet militare,
caesus ad mortem et diu in carcere maceratus, demum in mare
mersus, martyrium consumant. Fratres eius gladio perempti sunt»[82].

Despre aceşti martiri vorbeşte Baronius în Analele sale la anul 316.

Sfântul Bretanion episcopul, care a suferit sub Valens arianul. Acesta a
fost episcop în Dobrogea şi purta titulatura Tomensis, pe la 38170. Despre
aceşti martiri nu aminteşte nimic Nicodim Aghioritul, ci-i găsim numai în
catalogul latin al sfinţilor apuseni şi în Baronius istoricul[83].
Tot în Martirologiul latin mai găsim martirii Evagrie şi Bonignie: «Tomis
in Scythia natalis sanctorum martyrum Evagrii et Bonigni»71. Nici despre
aceşti martiri nu aminteşte Martirologiul grec.
Vine apoi renumitul episcop al Tomisului Theotim, care a participat la
Sinodul I Ecumenic[84] şi se bucura de un respect mare între barbari pentru
viaţa sa sfântă şi minunile lui. Martirologiul latin se exprimă aşa despre el:

«Tomis in Scythia Sancti Theotimi Episcopi, quem ob insignem ejus

sanctitatem atque miracula, etiam infideles barbari venerati sunt»72.
70 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 24 (sub die Octavo
kalendas Februarii = 25 ianuarie), p. 231 (Tabula VII): „Ianuarii 25. S. Bretannionis
Episcopi, qui mira sanctitate et zelo Catholicae Fidei, sub Valente imperatore
Ariano, cui fortiter restitit, in Ecclesia floruit. Erat episcopus Tomensis, videbat
adhuc sub Theodosio imperatore circa ann. 381”.
71 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 87 (sub die Tertio

Nonas Aprilis = 3 aprilie), p. 231 (Tabula VII).

72 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 103 (sub die

Duodecimo kalendas Maii = 20 aprilie), p. 231 (Tabula VII).

72 CONSTANTIN ERBICEANU

El era Episcop al Tomisului, pe care hunii pentru respectul ce-i purtau, îl

numeau Dumnezeul romanilor, a trăit pe timpul lui Arcadius, pe la 404.
În Martirologiul grec a lui Nicodim Aghioritul nu se face amintire nici
despre sfinţii martiri din Tomis Paul şi Chiriac73, nici despre sfinţii martiri
Marin, Theodot şi Sedof74 şi nici despre sfinţii martiri Marcelin Tribunul şi
soţia sa Maneea şi fiii lor Ioan, Serapion şi Petru75.

«Tomis sactorum martyrum Marcelini tribuni et uxoris eius

Manneae et filiorum Ioannis, Serapionis et Petri»76.

În Martirologiul grec citesc un catalog întreg de nume de martiri între care

este şi tribunul Marcelin, aproape toţi cu nume romane, ca Φῆστος,
Φᾶυστος, Μαρκέλλος, Θεοδωρίσκος, Μερκούριος, Δίθυμος77, dintre carii
unii erau comiţi, alţii tribuni, alţii principi[85]. Această persecuţie a avut loc
pe timpul lui Eliogabal la 21878. În fine, Sfinţii martiri Priscus, Crescentie şi
Evagrie: «Tomis in Ponto, sanctorum martyrum Priscis, Crescentis et
Evagrii»79. Nu face nici o amintire despre ei Martirologiul grecesc.
Dacă mai urmărim numărul martirilor din jurul Daciei Traiane, mai aflăm
că şi în Pannonia au fost martirizaţi; între alţii citim despre:

«S. Alexandri militis, qui sub Maximiano imperatore, post multos

pro Christo agones superatos, multaque miracula edita, martyrium
capitis obcissione complevit»80.

În Rhaetiaria[86], care este un oraş în Dacia Ripensis, în partea dreaptă a

fluviului Dunărea, exista un episcopat, care astăzi se numeşte Nicopolis[87];
73
Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 166 (sub die
Duodecimo kalendas Iulii = 20 iunie), p. 231 (Tabula VII).
74 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 181 (sub die Tertio

Nonas Iulii = 5 iulie), p. 231 (Tabula VII).

75 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, pp. 231-232 (Tabula VII).
76 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 238 (sub die Sexto

kalendas Septembris = 27 august).

77 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. IV, pp. 109-111.
78 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. IV, p. 109-111.
79 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 276 (sub die kalendis

Octobris = 1 octombrie), p. 232 (Tabula VII).

80 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 81 (sub die Sexto

kalendis Aprilis = 27 martie), p. 243 (Tabula VIII).

ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 73

şi aici găsim un martir, pe Sfântul Hermit vrăjitorul[88]. Despre el ne vorbesc

Usuard şi Adon81.

V. B. Martiri în Gothia

Până aici am enumerat martirii ce au suferit în diferite părţi şi localităţi din

jurul Daciei Traiane. Prin urmare, dacă în localităţile megieşite cu Dacia
Traiană au existat creştini, este posibil să se admită ca în mijlocul acestor ţări
să nu fi existat? Deci, pentru a dovedi neîndoios că şi în Dacia lui Traian au
fost creştini, şi încă mulţi au suferit şi persecuţii pentru legea lor, expun aici
viaţa numai a unuia dintre martirii mai însemnaţi, despre care avem date certe,
Sf. Nichita Romanul zis şi Gotul, precum şi persecuţiile ce au fost ridicate de
goţi asupra creştinilor. Nu se poate admite că odată sădit adânc între locuitorii
acestor ţări creştinismul, apoi cu timpul să fi dispărut; pentru că în curgerea
vremii, din secolul al V-lea până în al XI-lea, elementul băştinaş al acestei
ţări n-a dispărut de pe pământul românesc, iar popoarele ce s-au strecurat prin
el au fost convertite ori au primit ideile creştine pe când trăiau pe aceste locuri.
Acum se justifică lămurit care mi-a fost intenţia de a reaminti martirii
locurilor megieşe, aceea de a proba că, (de vreme ce) de jur împrejur au fost
creştini, suntem nevoiţi să admitem, în mod hotărât, că au existat şi în
regiunile locuite acum de noi, încă de la finele secolului al II-lea. Acum să
venim şi la Dacia Traiană.
Iată ce se spune despre Dacia în Martirologiul latin, ca (regiune) creştină
precum şi care erau limitele sale geografice pe atunci:

«Dacia, regio ingens Europae, Istro fluvio versus Austrum et

Orientem[89], Carpate monte ad Septentrionem et Tibisco fluvio
versus Occasum comprehensa, nunc vulgo Dace tres Provincias,
Transsylvania videlicet, Moldaviam et Valahiam complectens»[90].

Din harta alăturată[91] se văd foarte clar limitele ţării noastre cum erau
prin secolele III-IV. Aceasta este, aşadar, Dacia lui Traian. Unde s-au stabilit
goţii prin ţara Daciei, după ce s-au întins dinspre Chersones în spre apus?
Este admisibil că n-au putut să se întindă decât asupra ţării noastre.
Deocamdată, împingând mai spre Dunăre pe gepizi, adică în Oltenia de
astăzi, căci ei mai de timpuriu pătrunseseră în Dacia[92], deşi şi gepizii erau
tot o ramură din ginta gotică, au cedat locul lor mulţimii goţilor. Astfel, este
natural că goţii răsăriteni să fi ocupat Chersonesul, să se fi întins în Basarabia
81 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 246 (Tabula VIII).
74 CONSTANTIN ERBICEANU

şi Moldova de sus şi să fi străbătut şi în Bucovina, iar goţii apuseni, (să fi

ocupat) partea de jos a Moldovei, Valahia propriu-zisă până la Olt şi o parte
din Transilvania. Faptele istorice ne îndreptăţesc în totul a admite această
topografie etnică a goţilor.
Istoricul Socrates se exprimă precis: «οἱ Γότθοι ἐμφύλιον πρὸς ἑαυτοὺς
κινήσαντες πόλεμον, εἰς δύο μέρη ἐτμήθησαν»[93]. Erau, aşadar, divizaţi în
două mari părţi, la una din părţi era guvernator Fritigern, iar la cealaltă
Athanaric. Athanaric i-a declarat, mai apoi, război lui Fritigern, pe care-l
învinge, iar acesta se refugiază la romani şi cere ajutorul lui Valens, care i-l
dă, şi cu armata romană îl învinge pe Athanaric. Unde îşi avea sediul
Fritigern şi unde Athanaric, este uşor acum de precizat. Dacă Fritigern se
îndreaptă către ajutorul romanilor, n-a putut face acesta cu uşurinţă decât
fiind mai în contact cu romanii şi mai în apropiere; apoi, nu-i logic că s-ar fi
putut strecura prin statul lui Athanaric şi să ceară ajutorul romanilor. Aşadar,
trebuie să admitem, fără nicio ezitare că Athanaric, cum am zis, guverna pe
goţii dinspre nordul Daciei, pe când Fritigern pe cei dinspre Dunăre. Astfel
se explică, natural, posibilitatea lui Fritigern de a cere ajutorul romanilor.
Odată stabilit acest punct, putem să ne întrebăm de unde şi cum au cunoscut
goţii ideile creştinismului şi prin ce mijloace s-a dezvoltat printre ei.
Istoricul Filostorgius ne spune hotărât, că

«o parte mare a sciţilor celor de dincolo de Dunăre au trecut prin

pământul romanilor şi mulţimea a năvălit asupra Europei (Peninsulei
Balcanice). Trecând şi în Asia şi în Galatia au ajuns şi în Capadocia
şi au luat mulţi sclavi şi pe alţii dintre cei enumeraţi în cler; şi după
mult jaf s-au întors acasă»[94].

De aici rezultă că aceşti sclavi creştini veniţi din Orient împreună cu clerul
lor, nu puteau să nu-şi exercite ori profeseze legea lor şi ca sclavi printre goţi.
Apoi, sclavii fiind şi mai culţi şi mai civilizaţi decât goţii, au avut, natural, o
mare înrâurire asupra moravurilor societăţii goţilor, mai ales în sens religios,
deoarece creştinii sclavi erau zeloşi în a-şi menţine măcar religia, dacă şi-au
pierdut patria. Printre sclavii aduşi erau şi părinţii vestitului Ulfila. Aceşti
sclavi, aşadar, au semănat mai întâi creştinismul printre goţi.
Epifanie iarăşi ne spune că Audius, un eretic, fiind exilat din Mesopotamia
în Scythia, pentru ideile lui periculoase, în urma insistenţei ierarhiei
ortodoxe, n-a putut sta mult timp acolo, căci rămăseseră în Scythia din
Chersones, probabil, cei mai barbari şi mai aspri în moravuri (barbare dintre
goţi); de aceea Audius şi-a luat drumul spre goţii din Dacia Traiană
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 75

«εἰς τὰ πρόσω βαίνων καὶ εἰς τὰ ἐσώτατα τῆς Γοτθίας, πολλοὺς

τῶν Γότθων κατήχησεν, ἀφ’ οὗπερ καὶ μοναστήρια ἐν τῇ Γοτθίᾳ
ἐγένετο...» = «înainte mergând şi până la părţile cele mai interioare
ale Gothiei, a catehizat pe mulţi dintre goţi, de când s-au făcut şi
mănăstiri în această Gothie»[95].

Se ştie că pe timpul goţilor Dacia Traiană se numea Gothia. După numele

poporului ce ocupa acest pământ a primit denumirea şi la scriitorii bizantini.
Este, aşadar, cert că aici prin Gothia trebuie să înţelegem în această epocă
Dacia. Dar, la care dintre goţi s-a stabilit Audius ereticul, la această
(întrebare) răspundem că era natural să se fi dus la goţii de sub Athanaric,
fiindcă goţii de sub Fritigern îşi aveau episcopul lor şi erau ortodocşi, pe când
printre goţii lui Athanaric erau numai sclavii creştini aduşi din Asia, şi lui
Audius îi convenea mai bine să se îndrepte către o populaţie la care
creştinismul era încă în faşă şi putea mai uşor să capete adepţi şi să-şi
propage erezia în toată liniştea. Printre goţii lui Athanaric s-a răspândit iute
doctrina sa falsă. S-a înfiinţat o ierarhie cu doi episcopi, Uranius şi Siluan. Tot
Epifanie ne mai spune că aceşti eretici, în timpul primei persecuţii declanşate
de Athanaric împotriva creştinilor, au fost alungaţi şi nimiciţi:

«Καὶ γὰρ ἐκ τῆς Γοτθίας ἐδιώχθησαν οἱ πλείους, οὐ μόνον, ἀλλὰ

καὶ οἱ ἡμέτεροι ἐκεῖ Χριστιανοί...» = «căci din Gothia au fost
alungaţi cei mai mulţi, nu numai ei ci şi creştinii noştri de acolo,
când s-a ridicat persecuţie mare de regele Elin (păgân) şi care a fost
înfricoşată şi tot neamul din acea parte s-a îndrumat spre ocrotirea
romanilor...»[96].

Aceasta demonstrează că Audius era (activ) în partea goţilor lui Athanaric.

O interpretare asemănătoare a textelor istoricilor bizantini o face şi
Dimitrie Filipid:

«Se numeau goţii din România dismogoţi spre deosebire de goţii cei
de dincolo de Tira-Dnistru, ce se numeau goţii dinspre răsărit. Cei
din România iarăşi se subîmpărţeau, unii care locuiau în Ardeal se
numeau taifali, iar cei din Moldova victofali, cei din ţara Românească
thuringi, nume ce s-a păstrat încă la germani»[97].

Cei de peste Nistru erau goţii ce mai rămaseră încă în Chersones până la
năvălirea hunilor. Apoi, mai jos, Filipid zice că goţii,
76 CONSTANTIN ERBICEANU

«jefuind pământul constantinopolitanilor şi aducând sclavi în

România, erau de bună seamă între ei şi creştini şi religia creştină a
început de acum să se planteze în România»[98].

Că sediul episcopal a lui Ulfila era în Valahia, aceasta o afirmă şi Dimitrie

Filipid:

«Acesta a fost vestitul acela Ulfila, dintre sclavii goţi creştini, ce

locuiau în Asia, care pe la jumătatea secolului al IV-lea (355) este
hirotonit episcop goţilor în Constantinopol şi vine în părţile cele
lăuntrice, convertind pe goţi la învăţătura lui Hristos. În ţara
Thuringilor, în ţara Românească, unde era rege (sub rege) al goţilor
Fritigern, întreprinderea lui Ulfila a reuşit»[99].

Astfel, rămâne ştiut că creştinii din Valahia erau ortodocşi, pe când cei
din Moldova şi părţile de mai sus erau amestecaţi cu ereticii lui Audius.
Pătrunzând creştinismul, deci, printre toţi goţii, prin aceasta li s-au civilizat
întrucâtva moravurile, li s-au îmblânzit obiceiurile şi au pierdut mult din
caracterul lor războinic sălbatic şi militar. Athanaric, îngrijindu-se de această
schimbare a poporului got, apoi ambiţios de a rămâne singur stăpânitor peste
goţi, sub pretext că goţii s-au moleşit primind legea creştină, decretează o
persecuţie asupra creştinilor din regatul său. Creştinii de sub (conducerea
lui) Fritigern, însă, trăiau în linişte şi-şi profesau cultul lor în cea mai mare
libertate. Această atitudine a lui Fritigern n-a plăcut lui Athanaric şi,
declarându-i război, îl învinge. În acest timp, până când Fritigern a primit
ajutor de la romani, a avut loc a doua persecuţie asupra Daciei întregi. Câţi
martiri vor fi suferit în întâia persecuţie nu ştim, căci autorii martirologiilor
nu ne spun nimic, pentru că era imposibil cuiva dintre ortodocşi să străbată
până la goţii de sub Athanaric. Ştim doar că mulţi şi dintre creştinii ortodocşi
au suferit şi au fost alungaţi. Din a doua persecuţie însă avem nenumăraţi
martiri dintre care voi descrie numai pe cei mai însemnaţi.

1) Nichita senatorul roman, care a suferit în a doua persecuţie. Iată ce ne

spune despre el Martirologiul latin:

«In Dacia, S. Nicetae episcopi, qui feras et barbaras gentes Evangelii

praedicatione mites redidit ac mansuetas»82. Apoi adaugă: «Fuit

82 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 7 (sub die Septimo Idus

Ianuaii = 7 ianuarie).
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 77

Dacorum Episcopus: eum diversum arbitratur Baronius, a S. Niceta

martyre, anno salutis 360, inter Gothos Danubii accolas (Dacos
videlicet) martyrium passo»83. Iar în alt loc spune tot acest
Martirologiu: «Eodem die [15 sept.] s. Nicetae Gothi, qui ab
Athanarico ob Catholicam fidem iussus est in igne comburi»84.[100]

În Martirologiul grecesc ni s-au păstrat următoarele date asupra martiriului

Sfântului Nichita:

«Acesta s-a arătat din neamul cel mai strălucit al goţilor, ce se află
dincolo de fluviul Dunărea, pe timpul lui Constantin cel Mare, în anul
330. A învăţat legea creştinească din copilărie de la Macarie, arhiereul
locului aceluia, şi fiindcă el a fost nobil şi educat religios, a învăţat şi
pe alţii de neamul său ca să creadă şi aceia şi să trăiască religios şi
virtuos, după cum vieţuia şi el religios şi virtuos, făcându-se predicator
şi învăţător al adevărului la toţi. Dar, fiindcă necredinciosul Athanaric,
guvernatorul şi cel întâi a părţii neamului goţilor[101] (căci era divizat
acesta în două părţi), fiindcă acesta a fost învins prea ruşinos de
Fritigern guvernatorul celeilalte părţi a goţilor, cu ajutorul şi alianţa
dumnezeieştii cruci şi a armatelor romanilor, de aceea, după ce cu
timpul s-a reabilitat şi s-a întărit, s-a aruncat necredinciosul cu mare
furie asupra pioşilor creştini, şi i-a schingiuit cu pedepse barbare şi
nesuferite. Nu numai el însuşi a făcut aceasta, dar a poruncit şi celor
de sub el ca să imite mânia şi ferocitatea lui asupra creştinilor.
Deci, fiindcă martirul lui Hristos, Nichita, înmulţea tot mereu
învăţătura Evangheliei şi predica credinţa lui Hristos tot mai mult, de
aceea este prins fără de veste de goţii de acolo, de unde predica, şi
este cu violenţă răpit de ei. Apoi este silit să abjure numele lui
Hristos şi, pentru că nu s-a supus, de aceea i s-au sfărâmat toate
membrele corpului său. Oprit prin această pedeapsă, el mai mult
predica pe Hristos, de aceea a fost aruncat asupra unui foc, şi aşa
adevăratul luptător pentru Hristos Nichita şi-a luat cununa
neveştejită a martiriului»85.[102]

83 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 228 (Tabula VII).

Textul continuă: „De eo Baronius in Annalibus ad annum Christi 370. Eum ad
annum salutis 401 refert Ioannes Bollandus”.
84 Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 368. Aici referirea la

Niceta Gotul se găseşte în secţiunea: Catalogus Sanctorum quibus in Martyrologio

nulla positio adscribitur.
85 ΝιΚΟΔήΜΟΥ ἉΓιΟρΕίΤΟΥ, τομ. V.1, pp. 100-101.
78 CONSTANTIN ERBICEANU

2). Martirul Mercurie. Martirologiul latin ne spune numai locul martiri-

zării lui:

«Caesareae in Capadocia. Passio Sancti Mercurii militis, qui

custodientis se Angeli patrocinio et barbaros vicit et Decii saevitiam
superavit, multisque auctus tormentorum trophaeis, martyrio
coronatus, migravit in caelum»86.

Baronius pune data suferinţei lui la 254[103], iar Martirologiul grecesc la

255[104]. Părintele său Gordian era un scit romanizat, fiul său Mercurie în
puterea drepturilor părintelui său a intrat într-una din legiunile romane ce erau
în Dacia Traiană cu numele Martensilor[105] – Μαρτησίων şi a ajuns
comandant – Ἀρχιστρατήγος. Cu toate aceste onoruri, Mercurie, fiind din casa
părintească creştin, îşi profesa credinţa în ascuns. Când Decius a decretat o
persecuţie asupra creştinilor, dovedindu-se că comandantul Mercurie este
creştin şi el întrebat fiind n-a tăgăduit, atunci împăratul a ordonat să fie supus
martiriului. Legat de patru stâlpi, este tăiat cu cuţite pe corp, apoi întins peste
un foc (pe care) l-a stins cu sângele scurs din rănile lui. După aceea, transportat
în Cezareea Capadociei, i s-a tăiat capul pentru că era cetăţean roman87.

3). Sf. Sava Stratilatul – Στρατιλάτης – supranumit Gotul, martirizat în

Dacia Traiană de către Athanaric la 370. Viaţa acestui renumit martir am
descris-o altădată în scrierea mea Mitropolia Moldovei[106]. El a suferit
martiriul în a doua persecuţie a lui Athanaric, a fost prins şi dus înaintea
guvernatorului ca unul ce n-a voit a renunţa la creştinism, dar văzându-l
simplu, sărac, l-a eliberat în acea oră crezându-l că nu poate fi ofensiv. Când
însă a voit să se ducă la preotul Sansala să serbeze Paştele, căci el predica în
continuare creştinismul, Athanaric l-a prins în acel sat, l-a supus la
schingiuiri, pe care le-a suferit cu bărbăţie, iar în cele din urmă a fost înecat
în râul Museu (Buzău) Μουσαίον, legându-i-se de mâini, de picioare şi de
gât un lemn greu88.
Mai sunt şi alţi martiri cunoscuţi din Dacia Traiană, dar, crezând că cei
enumeraţi ne oferă un argument suficient în chestiune, nu-i mai înşiruim aici.
Mai mult, pe lângă documentele istoricilor, presupun că numărul sfinţilor

86
Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 332 (sub die Septimo
kalendis Decembrii = 25 noiembrie), p. 290 (Tabula XI).
87 Constantin ERBICEANU, „Introducerea”, în: Istoria Mitropoliei Moldovei…,

p. XV.
88 Constantin ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei…, p. XVI.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 79

martiri din Dacia în timpul acestor două persecuţii decretate de Athanaric

este imens şi numai Dumnezeu singur îi ştie.

4). Sf. Theotim din Tomis. Acta Sanctorum, din luna aprilie, spune şi
despre Tomis şi despre acest sfânt:

«Tomi urbs antiqua est Mysiae inferioris, in ea Ponti Euxini ora,

quae Scytia Pontica fuit appellata, olim Ovidii poetae exilio et
carminibus celebrata; ast post susceptam Christi fidem sede
Mitropolitana Scythiae autocephala, et praeclaris aliquod episcopis
et Martyribus magis nobilitata. Inter Martyres dedimus die secunda
Januarii SS. Argeum, Narcissum et Marcellinum, et die tertia hujus
mensis Aprilis SS. Evagrium, Benignum et sex commilitones ibidem
nominatos, alios alibi daturi. Inter episcopos celebravimus XXV
Januarii S. Bretannionem, et hoc die XX Aprilis colimus S.
Theothimum, quem tabulae Martyrologii Romani referunt his
verbis: Tomis in Scythia S. Theotimi Episcopi, quem, ob insignem
ejus sanctitatem atque miracula etiam infideles barbari venerati
sunt»[107].

Sfântul Theotim a fost episcop la Tomis – Constanţa, pe la începutul

secolului al V-lea se întitula Thomensis, adică al Tomei, era foarte învăţat, încât
a aprins curiozitatea şi a barbarilor huni de pe malurile Dunării şi a convertit
pe mulţi dintre ei la credinţa creştină. Pe lângă cunoştinţele despre creştinism,
era versat şi în filosofia păgână – vir in philosophia enutritus[108] – iar hunii îi
mai dau şi epitetul de Dumnezeul romanilor – ab Hunis Deus Romanorum
dictus[109] – prin predica sa a îmblânzit mult moravurile acestui popor barbar,
care adesea năvăleau peste Dunăre între sciţi ori goţi. Sfântul Theotim ducea
o viaţă foarte abstinentă, aspră în totul, ca cel mai mare ascet şi aşa şi-a terminat
viaţa dedat studiilor. Baronius în Analele sale îl pune la 402 şi ne spune, după
Sf. Ioan Chrisostom, că a luat parte la Sinodul din Constantinopol:

«Floruit temporibus Arcadii Imperatoris, interfuitque Synodo

Constantinopolitanae stetitque pro Joannne Chrysostomo, in qua
actum de abolendis operibus Origenis, fuitque de ea re ejus
sententia, ne Origenis scripta tollerentur quae esse sincerae fidei
probaretur...»[110].

El a fost alături de Sf. Ioan Hrisostom de a nu condamna toate operele lui

Origen, pentru că nu toate sunt infectate de erori, apoi să nu se arate sinodul
aşa aspru faţă de un mort ca Origen şi care a lucrat atâta pentru Biserică.
80 CONSTANTIN ERBICEANU

Epifanie stăruia cu partida lui să condamne pe Origen cu orice preţ,

acuzare căreia Theotim episcopul Scythei îl răspunde astfel lui Epifanie:

«Ego Epiphani, neque hominem jam olim mortuum contumelia

officere volo; neque facinus tam nefandum aggredi audeo, ut eos
condemnem libros, quos majores nostri neutiquam condemnarint,
praesertim cum multam doctrinam malam in illis conprehensam
inteligam. Itaque quodam libro Origenis allato, cum legit,
scripturaeque interpretationes fidei Ecclesiae congruentes, quae in
eo continebantur ostendit. Deinde adjunxit haec verba: Qui ista
contumeliis afficiunt, illi eas res contumeliis imprudentes afficiunt,
de quibus libri ipsi conscripti sunt»[111].

Numai din aceste cuvinte se poate constata cât de învăţat era Theotim al
Tomisului, cunoştea perfect pe Origen şi operele lui şi nu era pornit la ură şi
învrăjbiri, ci foarte larg în vederi şi condescendent faţă de neajunsurile firii
omeneşti.

5). Sf. Martir Elefterie. Acesta era din Roma de loc şi a fost născut din
părinţi bogaţi şi însemnaţi; părintele său a fost în trei rânduri consul:
Τρισύπατον γὰρ αὐτοῦ τὸν πατέρα γενέσθαι φασὶν. Convertit la creştinism
încă din casa părintească, a fost hirotonit diacon de Papa Analect, preot şi
apoi episcop pentru Illyricum. Aici printre locuitorii Illyriei a predicat
cuvântul lui Dumnezeu la finele secolului întâi şi începutul secolului al II-lea.
A fost trimis în contra lui un oarecare Felix spre a-l prinde, dar Elefterie cu
puterea cuvântului şi cu minuni l-a convertit pe Felix la creştinism; în urmă
este prins şi dus la Roma dimpreună cu Felix şi este martirizat, unde la sfârşit
a fost decapitat, ca unul ce era cetăţean roman89.

6) Acum dau numai în traducere românească şi Epistola Bisericii din

Gothia (Dacia Traiană) către Biserica din Cezareea Capadociei, din care se
văd lămurit şi suferinţele martirului Sava supranumit Gotul şi existenţa unei
Biserici organizate pe atunci în România noastră de astăzi. Textul grecesc
este luat după Acta Sanctorum90.

89
Acta Sanctorum, Aprilis, II, pp. 525-536. Viaţa lui este scrisă în greceşte de
Simion Metafrast.
90 Acta Sanctorum, Aprilis, II, p. 2, în anexă.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 81

EPISTOLA BISERICII GOTICE TRIMISă BISERICII DIN CEZAREEA CAPADOCIEI,

DESPRE STAREA BISERICII DIN DACIA TRAIANă ŞI SUFERINţELE MARTIRULUI
SF. SAVA SUPRANUMIT GOTUL91.

«Biserica lui Dumnezeu cea petrecătoare în Gothia, Bisericii lui

Dumnezeu celei petrecătoare în Capadocia a tuturor bisericilor celor
aşezate pe alocurea ca Sf. Biserici Universale, mila, pacea şi
dragostea de la Dumnezeu părintele Domnului nostru Iisus Hristos
să se înmulţească.
1). Zicerea fericitului Pavel[112] şi acum cu putere se dovedeşte:
că în fiecare popor cel ce se teme de Dumnezeu şi lucrează dreptatea
este primit de El. Pentru că s-a încredinţat aceasta şi în faptele bune
ale fericitului Sava, care este martir a lui Dumnezeu şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Căci acesta, got fiind de neam şi petrecând în
Gothia, în mijlocul unui neam viclean şi destrămat, s-a arătat ca un
luminător în lume, imitând pe sfinţi şi petrecând cu ei în cele după
Hristos fapte bune. Căci nu alteia s-a făcut încă de şapte ani fiind
zelos, ci bunei cinstiri cea în Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus
Hristos, iubind atât (de mult) fapta bună desăvârşită, ca să ajungă în
bărbăţia deplină la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Fiindcă celor
ce iubeau pe Dumnezeu toate li se lucrează în bine, a ajuns la
răsplata chemării de sus, ceea ce din inimă dorea, apoi luptându-se
făţiş contra protivnicului şi devenind mai presus de relele din viaţă,
s-a făcut către toţi împăciuitor.
2). Pentru amintirea şi întărirea credincioşilor, după trecerea lui
spre Domnul, n-a îngăduit nouă să fim în uitare, ci să scriem luptele
lui. A fost drept în credinţă, evlavios, gata spre toată ascultarea cea
întru dreptate, blând, simplu la cuvânt, dar nu la cunoştinţă, vorbind
pentru adevăr, astupând gurile idolatrilor şi nu mândrindu-se, ci
purtându-se cum se cuvine celor umiliţi, liniştit şi nu prespuitor în
cuvânt, spre tot lucrul bun foarte serios, cântând în biserică, şi
aceasta foarte plăcut, îngrijindu-se nu de bani, nici de proprietăţi, ci
numai de cele spre trebuinţă, nebăutor de vin, înfrânat în toate,
necunoscând femeie, abţinându-se postea zilnic, insistând în
rugăciuni fără îngâmfare şi supunând pe toţi la buna dispoziţie,
făcând cele ale datoriei lui şi nu umbla cu mintea spre cele ce nu-i
erau de folos şi, în genere, având o credinţă nepătată, lucrătoare prin

91 Acta Sanctorum, vol. XI, în apendice, p. 2, extras din Manuscrisul Vatican în

1660.
82 CONSTANTIN ERBICEANU

dragoste, încât el niciodată nu se îndoia că este faţă totdeauna de

Domnul.
3). Nu o dată, ci de mai multe ori înainte de a-şi da sfârşitul s-a
arătat în credinţă fapta cea bună. Căci mai întâi când au început cei
mai mari dintre goţi să se mişte asupra creştinilor, constrângându-i
pe aceia să mănânce cele jertfite idolilor, s-a părut unora din
locuitorii din acel sat (localitate), unde petrecea Sava, ca berbeci
nejertfiţi idolilor în loc de cărnuri jertfite idolilor să pregătească şi să
mănânce creştinii cele ce li se cuvin lor, în public, în faţa
persecutorilor, cu scop ca pe unii să-i păzească neîntinaţi iar pe
persecutori să-i înşele. Ceea ce cunoscând fericitul Sava, nu numai
el n-a mâncat din bucatele propuse, dar încă înaintând în mijlocul lor
a protestat la toţi zicând: Dacă cineva va mânca din cărnurile acelea,
acela nu poate să fie creştin, şi a oprit pe toţi să nu cadă în cursa
diavolului. Deci, din cauza aceasta, cei ce au manevrat astfel de
înşelăciune l-au alungat din sat, apoi după câtăva vreme i-au îngăduit
a se reîntoarce. După aceea, pornindu-se iarăşi ispita (persecuţia)
după obiceiul goţilor, unii dintre păgânii din satul amintit aducând
sacrificii idolilor, trebuia să jure persecutorului că nu este niciun
creştin în satul lor. Iar Sava prezentându-se public iarăşi şi mergând
în mijlocul adunării, a zis: Pentru mine nimeni să nu jure, căci eu
sunt creştin. Atunci, fiind de faţă persecutorul, au jurat sătenii,
ascunzând pe ai lor, că nu este în satul lor creştin afară de unul.
Ascultând guvernatorul fărădelegii, a poruncit să-i aducă de faţă pe
Sava. Când acela s-a prezentat a întrebat pe cei prezenţi dacă ar avea
el vreo greutate ori însemnătate la ei, iar ei au răspuns că nu-i nimic
mai mult, decât chestiunea pentru care a fost chemat; despreţuindu-l
atunci cel fărădelege a zis că un astfel nu poate nici să folosească
nici să veteme întru ceva, şi zicând acestea a poruncit să-l dea afară.
4). Apoi, pornindu-se persecuţie mare de către cei ce păcătuiau în
Gothia asupra Bisericii lui Dumnezeu, când se apropia sfânta zi a
Paştelui, a voit să se ducă în alt oraş la Guthican prezbiterul ca să
săvârşească sărbătorea. Pornind el, pe cale a văzut un bărbat
oarecare, prea măreţ şi frumos la faţă, şi i-a zis lui: Întoarce-te şi te
du la Sansala prezbiterul; iar Sava i-a răspuns zicându-i: Sansala s-a
dus de acasă, căci Sansala fugise din cauza persecuţiei şi petrecea în
Pannonia (sic !) (Bulgaria cu Rumelia de astăzi), atunci însă pentru
ziua Sfintelor Paşti a fost venit de curând la casa sa, dar fiindcă Sava
nu ştia despre reîntoarcerea sa, a răspuns acelea celui ce l-a văzut şi
se lupta ca să plece la Guthican prezbiterul; nevoind el a se supune
ordinului, deodată, pe când era cale bună în acea vreme, a văzut
căzând mulţime de zăpadă pe suprafaţa pământului, încât i-a astupat
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 83

calea şi nu putea să treacă. Atunci a înţeles că este voia lui

Dumnezeu această împiedicare, ordonându-i de a nu înainta mai
departe, ci să se întoarcă către prezbiterul Sansala. Şi binecuvântând
pe Domnul s-a reîntors şi privind pe Sansala s-a bucurat şi a povestit
lui şi la alţi mai mulţi vedenia sa pe care a văzut-o în cale. Şi au
săvârşit ziua Paştelui împreună. Iar în noaptea de marţi după
sărbătoare, iată din tagma necredincioşilor Atharid, fiul lui Rothesteu
regişorului, cu o mulţime de tâlhari nelegiuiţi, a năvălit în acel sat şi
aflând pe prezbiter în casa lui dormind a ordonat să-l lege; de
asemenea şi pe Sava, gol răpindu-l din aşternut l-a înfăşurat cu
legături. Pe prezbiter l-a dus în trăsură, iar pe Sava, gol cum s-a
născut; şi l-a dus pe el printre văi păduroase, pe care de curând le-au
aprins, alungându-l şi lovindu-l cu ciomege şi cu frânghii, purtându-
se barbar şi nemilos asupra slujitorului lui Dumnezeu.
5). Dar sălbăticia vrăjmaşilor a înfrânt-o răbdarea şi credinţa celui
drept. Căci făcându-se ziuă, zicea fălindu-se în Domnul celor ce-l
persecutau: nu prin pământuri arse, prin ascuţişuri de stânci bătân-
du-mă să mă mânaţi gol şi desculţ, priviţi dacă m-au vătămat, şi dacă
pe trupul meu am vânătăi şi răni dintre cele ce mi-aţi făcut. Privind că
nimic nu se vede pe trupul său, din câte le făcuse fără milă, scoţând
osia trăsurii şi punând-o pe umerii lui, întinseră mâinile lui până la
marginile osiei, de asemenea şi picioarele întinzându-i-le de cealaltă
osie le-au legat şi aruncându-l în sfârşit sub roţi, adică să cadă întins
pe pământ şi până la partea cea mai înaintată a nopţii nu s-au sfiit a-l
schingiui. Deci obosind gâzii, apropiindu-se o femeie l-a dezlegat,
care a vegheat toată noaptea pentru ca să prepare mâncări celor din
casă. Iar el dezlegat a rămas pe loc, fără teamă cu femeia, ce-şi căuta
de treburile sale. Făcându-se ziuă, auzind acestea necredinciosul
Atharid a poruncit să-i lege mâinile şi să-l spânzure de grinda casei.
6). Şi nu după mult au venit cei trimişi de Atharid, aducând mâncări
jertfite idolilor şi au zis către prezbiter şi Sava: Atharid a poruncit ca
să vă aducem acestea ca să le mâncaţi şi să vă scăpaţi din moarte
sufletele voastre. Atunci prezbiterul a răspuns zicând: Acestea noi
nu le mâncăm, căci nu ne este învoit, ci rugaţi pe Atharid ca să ordone
ca să ne răstignească sau în orice chip altul să ne ucidă. Iar Sava a zis:
Cine este cel ce a trimis acestea? Iar ei au zis: Stăpânul Atharid.
Atunci Sava a zis: Un singur stăpân este Dumnezeu în ceruri; iar
Atharid este un om nereligios şi blestemat şi acestea sunt necurate şi
spurcate mâncări de pierzare, după cum şi cel ce le-a trimis Atharid.
Zicând acestea Sava, unul din fiii lui Atharid aprinzându-se de mânie
şi luând o măciucă a aruncat-o în pieptul sfântului, aruncând-o cu
partea ascuţită ca cei de faţă să socoată că, zdrobit prin lovitura
84 CONSTANTIN ERBICEANU

aruncată, va muri îndată. Iar el prin dorinţa religioasă învingând

suferinţa vrăjmaşilor a zis gâdelui: Acum tu socoţi că m-ai rănit cu
măciuca, să ştii aceasta, că întru atât nu m-ai lovit, încât socot că cu
un fir de lână de capră m-ai lovit; şi ca dovadă de cele zise cu fapta
i-a arătat căci nici n-a strigat, nici a suspinat de durere şi nicidecum
urmă de rană pe corpul lui nu s-a văzut.
7). Atunci Atharid cunoscând toate acestea, a ordonat să-l ucidă.
Deci slugile celui fărădelege lăsând legat pe prezbiterul Sansala, au
apucat pe Sava şi l-au dus să-l înece în râul numit Museum
(Μουσαῖον). Iar fericitul amintindu-şi porunca Domnului şi iubind pe
aproapele ca pe sine însuşi, a zis: Ce a greşit prezbiterul că nu este
ucis împreună cu mine? Iar ei l-au răspuns că: Nu este treaba ta să
dispui despre acestea. Acestea zicând ei a strigat în veselia Sfântului
Spirit şi a zis: Binecuvântat eşti, Doamne, şi binecuvântat este
numele tău Iisuse în veci. Amin. Pentru că Atharid şi-a căşunat sieşi
pierdere cu moarte veşnică, iar pe mine mă trimite ca să fiu totdeauna
în viaţă, că astfel a binevoit întru servii săi Domnul Dumnezeul
nostru. Şi pe toată calea ducându-l mulţumea lui Dumnezeu, socotind
prea neîndeajuns suferinţele timpului de acum faţă de mărirea viitore
ce s-a descoperit sfinţilor. Iar când a ajuns la malul râului, cei ce-l
păzeau au zis între dânşii: Veniţi să eliberăm pe acest nevinovat, căci
de unde va şti aceasta Atharid? Iar fericitul Sava a răspuns către ei:
Ce vorbiţi lucruri deşarte şi nu vă îndepliniţi ceea ce vi s-a poruncit?
Eu văd ceea ce voi nu puteţi şti; iată în faţa mea stau de faţă întru
mărire cei ce au venit să mă primească. Atunci îl aruncară pe el în
apă, care mulţumea şi lăuda pe Dumnezeu (căci până la sfârşit i-a
slujit lui spiritul), şi aruncându-l şi legându-i un lemn de grumaz l-a
tras la fund. Şi astfel sfârşindu-se prin lemn şi apă, şi-a găsit neîntinat
semnul mântuirii, fiind de treizeci şi opt de ani. S-a sfârşit în ziua a
cincia a Sâmbetei de după Paşti, care este înaintea primei zile a
indicţionului lui aprilie, pe timpul lui Valentinian şi Valens Auguştii,
pe când erau consuli Modest şi Arintheu.
8). Apoi scoţându-l din apă ucigătorii, l-au lăsat neîngropat şi s-au
dus; dar nici câine nici altă careva fiară în genere nu l-a atins, ci de
mâinile fraţilor s-a ridicat şi s-au îngropat rămăşiţele, ceea ce Iunius
Soranus, preastrălucitul duce al Scythiei, cinstind pre Domnul,
trimiţând oameni credincioşi, l-a transportat din pământul barbar în
cel al romanilor şi hărăzindu-l patriei lui dar de cinste şi fruct glorios
al credinţei şi l-a trimis în Capadocia la voi cinstitorii de Dumnezeu
prin voia prezbiteriului, iconomisind Dumnezeu cele spre bucurie
fraţilor celor ce pătimesc pentru El şi se tem de El. Deci săvârşind
rugăciuni în ziua în care luptătorul şi-a luat cununa în adunare
sufletească, amintiţi-vă şi de fraţii din depărtare (din Dacia Traiană),
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 85

ca în toată Biserica Universală şi apostolică să se săvârşească bucurie

lăudând pre Domnul cel ce face alegere dintre servii săi. Spuneţi
închinăciuni tuturor sfinţilor; vouă şi celor împreună cu voi
închinători. Iar celui ce poate ca să ne introducă pe noi pe toţi în
harul său şi în dar în împărăţia cerurilor, mărire, cinste, putere şi
măreţie împreună Fiului său Unul Născut şi Sfântului Spirit, în vecii
vecilor. Amin»92.[113]

Pentru a se lămuri şi mai bine că Biserica Gotică din Dacia Traiană era
cunoscută în toată lumea creştină şi se interesau de ea atât autoritatea
bisericească din Roma, sub a cărei jurisdicţie cădea până la Sinodul din
Calcedon, cât şi, mai ales, Biserica Cezareei Capadociei, ce era pe atunci
condusă ori păstorită de către Sf. Vasile cel Mare, unul din corifeii Bisericii
Ortodoxe, de aceea am adunat, răsfoind toată opera Bolandiştilor întitulată Acta
Sanctorum, numele tuturor martirilor, de pe malul drept al Dunării spre a nu mai
rămâne nici urmă de îndoială (asupra faptului) că, pe aceste locuri, creştinismul
este foarte vechi. Înainte însă de a reda acest catalog al martirilor, dăm
publicităţii şi epistolele marelui Vasile privitoare la martirul Sf. Sava. Desigur
că acest interes îl purta această Biserică faţă de Biserica din Dacia Traiană pentru
cuvântul justificat că mulţi dintre creştinii din Dacia erau originari din Asia şi
în special din Capadocia, aduşi în Dacia de către goţi în timpul năvălirii lor în
Asia, după cum ne spun istoricii bisericeşti contemporani93.

EPISTOLELE SF. VASILE CEL MARE, ARHIEPISCOPUL CEZAREEI CAPADOCIEI

CăTRE ASCHOLIUS EPISCOPUL TESALONICULUI94.

I). «De câtă bucurie ne-au umplut scrisorile Sfinţeniei tale, noi
n-am putea cu uşurătate ca să vă arătăm, pentru că e slab cuvântul
faţă de faptă. Însuţi se cuvine să-ţi închipui, încheind din frumuseţea
celor trimise. Căci ce cuprind scrisorile? Nu iubirea cea către
Domnul? Nu minunea privitoare la martiri descriind aşa de evident
modul luptei, încât ne-ai pus nouă sub ochi faptele? Nu cinstea şi
dispunerea către noi înşine? Nu tot ceea ce ar zice cineva dintre cele

92 Această epistolă a mai fost tradusă şi publicată de PS Gherasim TIMUŞ,

actualmente episcop de Argeş, „Epistola Bisericii Gotiei pentru martirul Sf. Sava”
în: Biserica Ortodoxă Română, XIV (1891), pp. 817-825. Cu toate acestea, am socotit
s-o public din nou, traducând-o din Acta Sanctorum (Duodecima Aprilis), pentru ca
cititorul să aibă la îndemână grupate toate actele şi date referitore la această epocă.
93 Vezi pericopele din istoricii bisericeşti de la începutul acestui tratat.
94 BASILII MAGNI, Epistolae, MIGNE PG, 32, coll. 633-638.
86 CONSTANTIN ERBICEANU

mai frumoase? Încât, când am luat în mâini scrisoarea şi am citit-o

de mai multe ori şi am văzut harul sfântului fierbând din ea, ne-aţi
făcut să ne socotim pe timpurile vechi, când înfloreau Bisericile lui
Dumnezeu, sprijinindu-se în credinţă, unite în dragoste, după cum
într-un corp există o singură armonie a deosebitelor membre. Când
sunt arătaţi, pe de o parte persecutorii, iar pe de alta persecutaţii.
Căci, războite popoarele, mai mulţi s-au făcut şi sângele martirilor,
udând Biserica, a hrănit pe mai mulţi binecinstitori, pentru că cu
zelul celor de mai înainte se opuneau luptelor cei mai din urmă. Pe
atunci noi creştinii eram în pace între noi, acea pace pe care ne-o a
lăsat Domnul nostru, de care acum nici urmă nu ne-a mai rămas
după aceea, atât de nemilos am alungat-o dintre noi. Dar, cu toate
acestea, sufletele noastre au revenit la acea veche fericire, fiindcă
ne-au sosit scrisori din pământ depărtat, înflorite cu frumuseţea
iubirii, şi ne-a adus nouă martir dintre barbarii de dincolo de Dunăre,
predicându-se prin el curăţenia credinţei ce se mărturiseşte acolo.
Cine ar putea să povestească veselia sufletelor noastre întru acestea?
Cine ar putea afla o putere de cuvânt care să poată să ne vestească
lămurit dispoziţia noastră cea din ascunsul inimii? Când am privit pe
luptător (martirul Sf. Sava) am fericit pe învăţătorul său, care de la
dreptul judecător va primi şi el cununa dreptăţii, întărind pe mulţi în
lupta pentru buna-credinţă.
Fiindcă ne-ai amintit nouă şi despre acel fericit bărbat Eutihie,
lăudând patria noastră, că ea ar fi dat seminţele bunei credinţe, ne-ai
bucurat cu amintirile celor vechi, ne-ai întristat însă cu dovada celor
văzute. Căci nimeni dintre noi nu se aseamănă în virtute cu Eutihie,
care întru atâta ne abţinem ca să îmblânzim pe barbari cu puterea
Spiritului şi cu lucrarea harurilor din partea sa, încât şi pe cei ce sunt
îmblânziţi, cu mulţimea păcatelor noastre, îi sălbătăcim. Căci să ne
atribuim nouă şi păcatelor noastre cauza răspândirii întru atâta a
puterii ereticilor. Căci, (aproape că) nici o parte a lumii n-a fost
scutită de focul ereziei. Iar istorisirile tale, opunerile atletice,
corpurile sfâşiate pentru buna credinţă, mânia barbară dispreţuită de
cei cu inima neînfrântă, feluritele turmentări ale persecutorilor,
împotrivirile întru toate ale luptătorilor, la lemn, la apă, sunt
instrumentele desăvârşitoare ale martirilor. Dar ale noastre câte? A
pierit iubirea, se surpă învăţătura Părinţilor, naufragii dese faţă de
credinţă. Tac gurile celor binecredincioşi. Gloatele din casele de
rugăciuni alungate în câmpii înalţă mâinile către Stăpânul din ceruri.
Întristările sunt felurite, iar martiriu (mucenicie) nicăieri, pentru că
cei ce ne fac nouă rău au aceeaşi numire ca şi noi (adică sunt creştini,
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 87

dar eretici arieni etc.). Pentru acestea tu roagă-te lui Dumnezeu şi

primeşte pe toţi luptătorii bravi al lui Hristos la rugăciune pentru
Biserici, ca, dacă mai rămân încă ani de la zidirea lumii şi nu merg
toate pe o cale contrară, reconciliind Dumnezeu Bisericile sale, să le
recheme la pacea cea veche»[114].

Altă epistolă tot a lui Vasile cel Mare către Ascholius, episcopul
Thessalonicului, prin care spune că a primit de la Soranus, ruda sa şi
guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogea) corpul unui nou încoronat martir,
adică a Sfântului Sava Gotul95.

«Dumnezeu cel Sfânt a îndeplinit vechea noastră rugăciune,

învrednicindu-ne de a avea scrisorile adevăratei tale teosevii. Căci,
ceea ce este foarte mare şi de cea mai însemnată vrednicie ca să te
văd şi să te privesc şi să mă bucur de harurile spiritului din tine. Dar,
fiindcă şi depărtarea locului ne-o ridică, şi împrejurările ce ne ţin pe
fiecare din noi; iar a doua vrednică de dorit ca să se nutrească sufletul
cu iubirea în Hristos prin continui scrisori. Ceea ce ni s-a întâmplat
şi nouă acum, când am luat în mâini epistola pioşeniei tale. Căci mai
mult decât îndoit am devenit cu primirea celor trimise. Căci era în
adevăr, că şi sufletul tău să vadă, ca printr-o oglindă manifestarea
cuvintelor. Apoi, şi mai multă bucurie ne-au produs, nu numai
pentru că tu eşti astfel precum te reprezintă mărturia tuturor, dar că
şi virtuţile tale sunt mândria patriei noastre. Căci, precum o ramură
oarecare viguroasă ieşind dintr-o rădăcină puternică, ai umplut
marginile de fructe spirituale. Încât cu drept cuvânt patria noastră se
veseleşte de propriile sale vlăstare. Şi când ai parcurs luptele pentru
credinţă, ai mărit pre Dumnezeu, auzind de buna clironomie a
părinţilor păstrată în tine. Câte sunt şi virtuţile tale şi cele prezente?
O ai onorat aducându-i martir nou ce s-a luptat în megieşitul vostru
pământ barbar, după cum un cultivator recunoscător trimiţând celor
ce-i dau sămânţa, primiţiile din fructe. Într-adevăr, daruri cuviin-
cioase unui atlet al lui Hristos, martir al adevărului, care de curând
a primit cununa dreptăţii, pe care l-am şi primit bucurându-ne şi am
mărit pre Dumnezeu, care va plini în toate poporale sale de acum
Evangelia Hristosului său. Roagă apoi ca să-şi amintească şi de noi,
cei ce te iubesc pre tine în rugăciunile lor, şi cu stăruinţă să se roage
pentru sufletele noastre Domnului; pentru ca să ne învrednicim şi
noi ca să începem cândva a servi lui Dumnezeu, după calea
poruncilor lui, pe care ni le-a dat nouă spre mântuire»[115].

95 S. BASILII MAGNI, Epistolae, MIGNE PG, 32, coll. 637-640.

88 CONSTANTIN ERBICEANU

V. C. Sfinţii martiri existenţi în Acta Sanctorum.

Cercetările martirilor din Daciile Traiană şi Aureliană, făcute pe baza
Martirologiul Roman din 1661, publicat la Paris de către Augustinus Lubin,
m-au mânat, vrând-nevrând a scruta toată opera voluminoasă a Bolandiştilor,
intitulată Acta Sanctorum. În ea am aflat un număr mult mai mare de martiri,
din ambele Dacii şi împrejurimile lor, decât în Martirologiul Grec a lui
[Nicodim] Aghioritul şi cel Roman amintit mai sus.
Fiindcă cercetările amănunţite asupra fiecărui martir ar fi fost prea extinse
şi tratatul ce mi-am propus a face asupra lui Ulfila ar fi trecut peste marginile
scopului propus, de aceea m-am mulţumit a da pentru acum numai un catalog
complet al tuturor acestor martiri, indicând volumul şi pagina, de unde orice
iubitor de cercetare a vechimii creştinismului la români, poate cu uşurinţă
a-şi satisface dorinţa şi a constata adevărul. Mulţi din martirii din Acta
Sanctorum sunt citaţi anterior din Martirologiul Roman al lui Augustinus
Lubin şi din cel Grecesc a lui Nicodim Aghioritul. În Acta Sanctorum însă
este seria ori lista completă a tuturor martirilor creştini, ale căror nume ni
s-au păstrat şi dintre care marea majoritate poartă denumiri latine.
Iată şi această listă în grupe, aşa cum sunt înşiraţi în această operă[116]:

Ianuarie
1) Evantus şi Hermentis în Rhaetia, după Martirologiul Fericitului Augustin96.
2) Sfinţii martiri din Sirmium, Maximianus Acutionis, Timotheus, Herissus,
Artaxus, Vitus, Aculus, Tobias, Eugenda, în Martirologiul Fericitului Augustin97.
3) Sfântul martir Anastasius la Sirmium, în Pannonia, după Martirologiul
Fericitului Ieronim98.
4) Nichita, episcopul Dacilor. Despre el vorbeşte Paulin de Nolla în Epistolae 10
ad Severum99, apoi laudă în poezie faptele lui Nichita martirul100.
5) Anastasius, Iucundus, Ratitis, Petrus, Florus, Tilus, Florianus, Tatia, în
Martirologiul Fericitului Ieronim101.

96 IOANNES BOLLANDUS, Acta Sanctorum, Ianuarius, t. I, Parisiis, curante Ioanne

CARNANDET, 91863, p. 21.
97
Acta Sanctorum, Ianuarius, t. I, p. 80.
98
Acta Sanctorum, Ianuarius, t. I, p. 324.
99 PAULIN DE NOLLA, Epistolae 10 ad Severum, [n. ed.] Informaţie preluată de

Erbiceanu din Acta Sanctorum, Ianuarius, t. I, p. 365.

100 Acta Sanctorum, Ianuarius, t. I, pp. 365-368.
101 Acta Sanctorum, Ianuarius, t. I, p. 470.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 89

6) Manuelis, Georgius, Petrus, Leonis episcopi, Paradus prezbiterul, Ioannis,

Leonis tribuni, Gabrielus, Sionius şi alţi 378 martiri; sub krum regele bulgarilor au
suferit pe la începutul secolului al IX-lea102.
7) Bretanion episcopul Tomitan în Scythia103.

Februarie
8) Sirenus, sau Sinerius, pe la 302104.
9) Senerot, Antigonus, Rutilus, Libius, Rogatianus, martiri în Pannonia la 302105.

Martie
10) Efrem, Basileus, Eugenius, Agathadorus, Elpidius, Aeterius, Capitonis, martiri
în Chersonesul Tauric la începutul secolului al IV-lea106.
11) Dandus, Eunica sau Leunica ori Leununcula, Secundus sau Succundo,
Nestore, de asemenea Secundo, Serrus sau Sergio, Occatus ori Optatus şi un alt
Danda, în Tracia martiri la începutul secolului al IV-lea107.
12) Irineu, episcop şi martir în Sirmium, în Pannonia, pe timpul lui Deocleţian108.
13) Montanus prezbiter, Maxima soţia şi alţi 40 martiri în Sirmium, în Pannonia,
în Martirologiul Fericitului Ieronim109.
14) Martirii de la 370: Batussius et Verca prezbiteri, cu doi fii şi fiice, Arpila,
Arbela, Constantis, Hagna, Rhya, Egathrace, Hescous, Syla, Sigetza, Suerila,
Suimbla, Therma, Philga, Anna, Alladus, Barides, Moicus, Mamyca, Vircus,
Animaedis, martiri în persecuţia goţilor110.
15) Philotus, Lydia, Macedonius, Theoprepius, Cronidis, Amphilochius, martiri în
Illyric în timpul lui Hadrian111.

102 Acta Sanctorum, Ianuarius, t. III, curante Ioanne CARNANDET, Parisiis, 91863,
pp. 54-55.
103 Viaţa sa în SOZOMEN, Istoria Bisericească, 6.20; Acta Sanctorum, Ianuarius,
t. III, p. 235.
104 Acta Sanctorum, Februarius, t. III, Antverpiae, 1658, impression anastatique,
Bruxelles, 1966, pp. 364-366.
105 Acta Sanctorum, Februarius, t. III, pp. 366-367.
106 Acta Sanctorum, Martii, t. I, Antverpiae, 1668, impression anastatique,
Bruxelles, 1966, pp. 639-642.
107 Acta Sanctorum, Martii, t. I, pp. 644-645.
108 Acta Sanctorum, Martii, t. III, Antverpiae, 1668, impression anastatique,
Bruxelles, 1968, pp. 555-557.
109 Acta Sanctorum, Martii, t. III, pp. 616-617.
110 Acta Sanctorum, Martii, t. III, pp. 619-620.
111 Acta Sanctorum, Martii, t. III, pp. 687-688.
90 CONSTANTIN ERBICEANU

16) Martirul Alexandru în Pannonia, în timpul lui Maximian a fost decapitat112.

Aprilie
17) Agathemerus martir în Mysia, după Martirologiul Fericitului Ieronim113; şi tot
acolo, în acelaşi timp apostolic, Casineus şi Attempsianus114.
18) Martirii în Scythia Minor, ori Dobrogea, Evagrius, Bonignus, Christus,
Arestus, Sinnidia, Rufus, Patricius, Zosimus, în secolul al IV-lea115.
19) Martiri în Sirmium, Rufina, Moderata, Romana, Secundus şi alţi şapte, apoi
Florentinus, Geminianus şi Saturus, în Martirologiul Fericitului Ieronim116.
20) Martirele fecioare, cinci la număr, a căror nume nu s-a păstrat, în Martirologiul
lui Ieronim117.
21) Gaianus martir din Dacia Ripensis, diacon, amintit în Martirologiul Fericitului
Ieronim118.
22) Martirul Cyrillus din Moesia Inferior, oraşul Axiopolis, în Martirologiul
Fericitului Ieronim119.
23) Martirii Maximus, Quintilianus şi Dada, au suferit martirul în Dorostorum,
Moesia Inferior sub Maximian şi Diocleţian, şi au fost predaţi consulilor Tauricius
şi Gaius. Martirologiul Grec numeşte şi localitatea suferinţei lor - ἐν τῇ χώρᾳ τῇ
Ὀζωβίᾳ - în localitatea Ozovia120.
24) S. Theotimus episcopul Tomisului în Scythia, reputat prin viaţa şi învăţătura sa121.

Mai
25) Florianus principe officii, martir împreună cu alţii, a suferit sub Diocleţian în
Noricum Ripensis122.

112
Acta Sanctorum, Martii, t. III, p. 690.
113
Acta Sanctorum, Aprilis, t. I, Antverpiae, 1675, impression anastatique,
Bruxelles, 1968, p. 244.
114 Acta Sanctorum, Aprilis, t. I, p. 244.
115 Acta Sanctorum, Aprilis, t. I, p. 244.
116 Acta Sanctorum, Aprilis, t. I, pp. 536-537.
117 Acta Sanctorum, Aprilis, t. I, p. 819.
118 Acta Sanctorum, Aprilis, t. I, p. 863.
119 Acta Sanctorum, Aprilis, t. III, Antverpiae, 1675, impression anastatique,
Bruxelles, 1968, p. 415.
120 Acta Sanctorum, Aprilis, II, Parisiis et Romae, curante Ioanne Carnandet,
91865, pp. 126-129.
121 Acta Sanctorum, Aprilis, t. II, pp. 753-754.
122 Acta Sanctorum, Maii, t. I, Antverpiae, 1680, impression anastatique,
Bruxelles, 1968, pp. 461-467.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 91

26) Quirillus, Quindeus seu Gindeus şi Zenon, în Axiopolis, în Martirologiul lui

Ieronim123.
27) Cyrillus, Cendeus, Dionius, Acacius, Crispionius, Zenon, tot în Axiopolis, în
Moesia Inferior, în Martirologiul lui Ieronim124.
28) Montanus sau Montanianus martir în Sirmium în Pannonia, în Martirologiul
lui Ieronim125.
29) Timotheus şi 7 virgine în Sirmium din Pannonia, în Martirologiul lui
Ieronim126.
30) Heraclius, Paulus, Minercus, Aquilinus, Victor, Artemius, Calcorus, martiri în
Noviodunum sau Nivedum, la gurile Dunării; în Martirologiul lui Ieronim, în
Moesia Inferior, la Dunăre127.
31) Pasicrat sau Policrat, Valention şi alţi doi sau trei, în Durostorum, în Moesia
Inferior128.
32) Martirul Iulius, în Durostorum, în Moesia Inferior, tot în sec. IV129.
33) Helia, Lucianus, Zoticus, Martialis, Victurius, Murina şi Servulus, martiri în
Tomis130.

Iunie
34) Martirii din Noviodunum, Dinocus, Zoticus, Attalus, Euticus, Camasus,
Quirinus, Iulia, Saturnina, Galdunus, Ninnita, Fortunionis şi alţi 25; de asemenea,
Cirinus, Ebustus, Rusticus, Silvius, în Martirologiul lui Ieronim131.
35) Marcus şi Iulius, martiri în Durostorum, în Moesia Inferior, în Martirologiul
lui Ieronim132.

123 Acta Sanctorum, Maii, t. II, Antverpiae, 1680, impression anastatique,

Bruxelles, 1968, p. 363.
124 Acta Sanctorum, Maii, t. II, p. 557.
125 Acta Sanctorum, Maii, t. II, p. 625.
126 Acta Sanctorum, Maii, t. III, Antverpiae, 1680, impression anastatique,
Bruxelles, 1968, pp. 455-456.
127 Acta Sanctorum, Maii, t. IV, Antverpiae, 1685, impression anastatique,
Bruxelles, 1968, p. 27.
128 Acta Sanctorum, Maii, t. VI, Antverpiae, 1688, impression anastatique,
Bruxelles, 1969, pp. 23-24.
129 Acta Sanctorum, Maii, t. VI, pp. 660-661.
130 Acta Sanctorum, Maii, t. VI, p. 679.
131 Acta Sanctorum, Iunii, t. I, Antverpiae, 1695, impression anastatique,
Bruxelles, 1969, pp. 377-378.
132 Acta Sanctorum, Iunii, t. II, Antverpiae, 1698, impression anastatique,
Bruxelles, 1969, p. 56.
92 CONSTANTIN ERBICEANU

36) Hesychius, martir în Durostorum, în Moesia Inferior133.

37) Paulus, Cyriacus, Paula, Feliciana, Thoma, Felicis, Emilius, martiri în Scythia,
la Tomis134.

Iulie
38) Stratoris, Theodotus, Merona, Marina sau Marinus, Rodofia, Magrinus, Secundinus,
Thomus sau Theonus şi Sodera sau Sodepha, martiri în Tomis, din Scythia135.
39) Epictetus presbyter şi Astion monahul, martiri în Halmyris, în Scythia Minor
sub Diocleţian136.
40) Ostratus sau Sostratus, Spirus, Eraclius, Eperentius şi Cecilia, martiri în
Sirmium, în Martirologiul lui Ieronim137.
41) Zenon, Mimia, Vitalis, Rufinus, Evangelius, Vrisius şi Agnitus, martiri
tomitani, în Martirologiul lui Ieronim138.
42) Marcianus, Domnus, Diomede, Ioan, Sisinnus, Aurelianus, Emilian şi alţi 38
martiri tomitani, adică din Tomis, în Martirologiul lui Ieronim139.
43) Agrippinus, Secundus, Maximus, Fortunatus şi Martialis, în Martirologiul lui
Ieronim, martiri în Sirmium140.
44) Secunda, Donata, Bassus, Maximus, Paulus, Marinus şi Iustus, în Moesia
Secunda, la Durostorum141.
45) Aemilianus martirul, în Moesia, la Durostorum142.

August
46) Hireneus, Eraclus şi Dasius, martiri în Axiopolis, în Martirologiul lui
Ieronim143.
133
Acta Sanctorum, Iunii, t. II, p. 1049.
134
Acta Sanctorum, Iunii, t. IV, Antverpiae, 1707, impression anastatique,
Bruxelles, 1969, p. 8.
135 Acta Sanctorum, Iulii, t. II, Antverpiae, 1721, impression anastatique,
Bruxelles, 1969, p. 223.
136 Acta Sanctorum, Iulii, t. II, pp. 538-551.
137 Acta Sanctorum, Iulii, t. II, p. 578.
138 Acta Sanctorum, Iulii, t. II, p. 689.
139 Acta Sanctorum, Iulii, t. III, Antverpiae, 1723, impression anastatique,
Bruxelles, 1969, p. 32.
140 Acta Sanctorum, Iulii, t. IV, Antverpiae, 1725, impression anastatique,
Bruxelles, 1969, p. 28.
141 Acta Sanctorum, Iulii, t. IV, p. 360.
142 Acta Sanctorum, Iulii, t. IV, pp. 370-376.
143 Acta Sanctorum, Augusti, t. II, Antverpiae, 1735, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, p. 72.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 93

47) Florus, Laurus, Proculus, Maximus şi alţii în Illyricum, martirizaţi în timpul

lui Liciniu144.
48) Silvanus, Sabinus şi Pantherius, martiri în Tracia, sub Diocleţian145.
49) Basilla virgine, martiră în Pannonia Inferior în Sirmium146.

Septembrie
50) Aithalus şi Ammuntis, martiri la Adrianopol, în Tracia, fiind guvernator Rabdus147.
51) Martirii Macrobius, Gordianus, Zoticus, Lucianus, Helius, Valerianus,
Seleucus şi mulţi alţii, la Tomis, în Pont, sub Maxim hegemonul148.
52) Martira Melitina a suferit în Marcianopol din Moesia, sub Antoninus
împăratul şi Antioh guvernatorul149.
53) Maxim, Theodotus şi Asclepiodotis au suferit într-un sat între Filippopol şi
Adrianopol, în Tracia, pe timpul lui Maximian150.
54) Martirii Euticus sau Eutichius, Plautus, Heraclea, Placidus, Ambutus,
Tracia[117], au suferit în Tracia, în Martirologiul lui Ieronim şi în alte martirologii151.

Octombrie
55) Martirii Priscus, Crescentis sau Crescentius, cărora li se adaugă Denergothia
sau Demergota, Faustinus, Martialis, Januarius, Alexander, Euprobus sau Eoprobus
sau Eutropius, Digna sau Pigra, Gothia sau Cotia, Saturnina sau Saturninus, Spes
sau Speus, Castus, Primus, Donatus, Passicus sau Pafficus, Propus sau Prepus, la
Tomis, în Moesia Inferior, în Martirologiile Romane şi Martirologiul lui Ieronim152.

144 Acta Sanctorum, Augusti, t. III, Antverpiae, 1737, impression anastatique,

Bruxelles, 1970, pp. 520-524.
145 Acta Sanctorum, Augusti, t. IV, Antverpiae, 1739, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, p. 589.
146 Acta Sanctorum, Augusti, t. VI, Antverpiae, 1743, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, pp. 515-516.
147 Acta Sanctorum, Septembrii, t. I, Antverpiae, 1746, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, p. 358.
148 Acta Sanctorum, Septembrii, t. IV, Antverpiae, 1753, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, pp. 55-56.
149 Acta Sanctorum, Septembrii, t. V, Antverpiae, 1755, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, pp. 29-30.
150 Acta Sanctorum, Septembrii, t. V, pp. 30-34.
151 Acta Sanctorum, Septembrii, t. VIII, Antverpiae, 1762, impression
anastatique, Bruxelles, 1970, p. 125.
152 Acta Sanctorum, Octombrii, t. I, Antverpiae, 1765, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, pp. 30-32.
94 CONSTANTIN ERBICEANU

56) Dasius, în Moesia Inferior, la Axiopolis, lângă Durostorum ori Silistra de azi,
a suferit sub Diocleţian153.
57) Hermetis şi Taxius, martiri în Axiopolis, din Scythia Minor, Dobrogea154.
58) Fillip episcopul Heracliei, Severus prezbiter şi Hermes diaconul, pe timpul lui
Diocleţian, în Tracia la Adrianopol155.

VI. CâTEVA CUVINTE ASUPRA TRADUCERII BIBLIEI DE ULFILA

Traducerea Sfintei Scripturi este, fără îndoială, monumentul cel mai

preţios al activităţii misionare a lui Ulfila. Ea datează, desigur, din epoca în
care goţii lui Fritigern s-au convertit la creştinism. Până la această dată,
popoarele germanice n-aveau literatură; literele runice (astfel se numea limba
popoarelor nordice: a suedezilor, danezilor, tartarilor[118] etc.), cât de
îndepărtată ar fi vechimea ce li s-ar da, erau cel mult nişte semne hieroglifice,
destinate a exprima sentimente religioase. Ulfila este cel dintâi căruia i se
poate recunoaşte gloria de a fi făcut din limba germană o limbă scrisă. El n-a
inventat toate semnele sistemului său de scriere, ci multe le-a împrumutat din
cea greacă, din cea latină şi poate unele din alfabetul runic. Exista o mare
asemănare mai ales între alfabetul gotic şi cel grec. Sunt cam douăsprezece
caractere, care le sunt comune. Dacă, la alcătuirea alfabetului său, Ulfila s-a
servit mai puţin de literele runice decât de literele romane şi greceşti, acesta
se explică prin faptul că primele erau combinate cu elemente păgâne, mai
ales cu formele de magie, fermecătorie, înşelătorie etc.
Părerea D-lui Grimm156, că alfabetul gotic n-ar fi inventat de Ulfila şi că
ar fi mai vechi, este contrară părerii tuturor scriitorilor bisericeşti157. Faptul
că scrierea gotică cuprinde, pe lângă caracterele greceşti şi latine, caractere
runice de care Ulfila s-ar fi putut dispensa, pentru că alfabetul grec şi latin
cuprind semnele corespunzătoare caracterelor runice, l-a făcut pe învăţatul
Grimm să creadă că Ulfila n-ar fi fost autorul acestei invenţii. Dar noi vom
153
Acta Sanctorum, Octombrii, t. II, Antverpiae, 1768, impression anastatique,
Bruxelles, 1970, pp. 411-412.
154 Acta Sanctorum, Octombrii, t. VIII, Bruxellis, 1853, impression anastatique,

Bruxelles, 1970, pp. 345-346.

155 Acta Sanctorum, Octombrii, t. IX, Bruxellis, 1858, impression anastatique,

Bruxelles, 1970, pp. 537-553.

156 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 52.
157 Vezi pericopele din istoricii bisericeşti citaţi mai sus.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 95

însemna că Ulfila, făcând împrumutări din alfabetul runic, a ales caracterele

acelea ce exprimau nişte sunete ştiute, particulare ale limbii gotice. Cu toate
acestea, noi nu voim să afirmăm că Ulfila ar fi inventat realmente sistemul
său de a scrie. Suntem departe de această părere, deoarece caracterele
greceşti şi latine pe care le-a introdus în alfabetul său existau cu mult înainte
de el. Însă, pentru că el a născocit unele semne noi şi a ştiut să formuleze atât
de admirabil alfabetul său la limba acelui popor, poate fi considerat, într-un
sens oarecare, învăţător al alfabetului gotic158.
Să vedem acum care sunt cărţile biblice pe care le-a tradus.
După mărturia lui Filostorgius159, Ulfila ar fi tradus toate cărţile Bibliei,
exceptând Cărţile Regilor căci, zice el, episcopul nu voia ca lucrările pe care
le destina la civilizarea poporului său, să se poată înturna împotriva vederilor
sale. Deci, adaugă Filostorgius, aceste cărţi cuprindeau istorisiri despre
războaie, iar popoarele germanice, găsind mai ales un gust în mânuirea
armelor, aveau nevoie mai mult de un frâu care să le oprească avântul
războinic, decât de un imbold care să-i incite la luptă.
Descoperirile moderne au întărit pe deplin istorisirea lui Filostorgius. Iată
ce codici ni s-au păstrat. Pe lângă Codex Argenteus, cuprinzând cele patru
Evanghelii, s-au găsit mai multe fragmente din Epistolele Pauliene şi părţi din
cărţile Vechiului Testament, adică Ezdra şi Neemia. Multe fragmente
descoperite în zilele noastre probează că Ulfila trebuie să fi tradus toată
Biblia. Cu toate acestea, se găsesc învăţaţi (între alţii Angelo Mai şi C.O.
Castiglione) care au pretins că traducerea Bibliei în limba gotă nu trebuie
atribuită decât într-o mică parte lui Ulfila şi că succesorii săi, până acum
necunoscuţi, au completat mai târziu lucrarea sa. Aceştia îşi sprijină părerea
pe diferenţele de exprimare pe care ni le prezintă deosebitele fragmente. Dar,
aceste diferenţe provin, probabil, din corecturile ce s-au făcut ulterior, în
Italia, pentru a înlocui cuvintele gotice ale vechii traduceri, cu altele mai
întrebuinţate, sau unele expresii prin altele conforme cu sensul contextului.
Evanghelia Sf. Luca ne prezintă cel mai mare număr de deosebiri de fapt şi
ne trimite la versiunea latină, pe când celelalte Evanghelii ne duc direct la
originalul grecesc, de care Ulfila s-a servit cu preferinţă în traducerea sa.
Există în Evanghelia Sf. Luca forme mai multe, expresiuni care nu se
întâlnesc, sau cel puţin foarte rar, la ceilalţi evanghelişti; în sfârşit,

158 ESBERG, Ulphilas, Gothorum episcopus, § 12, pp. 35-37.

159 Vezi mai sus pericopa din Filostorgius; Georg WAITZ, Über das Leben und die

Lehre des Ulfila, p. 59.

96 CONSTANTIN ERBICEANU

întâmpinăm glosse pe care corectorii şi copiştii le-au adăugat şi dintre care

unele s-au strecurat în text160. Epistolele Pauline, mai ales, au suferit
numeroase corecturi; ele au făcut obiectul studiului cu totul particular din
partea goţilor din Italia şi Spania.
I) Dintre fragmentele ce ne-au rămas din lucrarea lui Ulfila vom cita, în
primul rând, Codex Argenteus (a cărui datare) coboară până în secolul al
V-lea, sau cel puţin la întâia jumătate a celui de al VI-lea. El cuprinde cele
patru Evanghelii în ordinea următoare: Matei, Ioan, Luca, Marcu. Arnold
Mercator a fost cel ce a aflat acest codice într-o mănăstire a benedictinilor la
Werden, pe marginile oraşului Ruhr; el a copiat câteva file.
De mult timp acest codice se afla la Werden. Nu se ştie în ce mod nici în
care epocă a ajuns în acest oraş. Este probabil ca această valoroasă copie a
traducerii Sfintei Scripturi să fi fost depusă în Werden în epoca în care
călugării acestei mănăstiri au întreprins, sub conducerea lui Ludger (Lüdiger,
Liudger, † 809), convertirea tribului saxonilor. Este, de asemenea, probabil
ca în timpul petrecerii sale în Italia (de la 728-785) Ludger să fi găsit ocazia
de a-şi procura copia traducerii gotice care, după douăzeci de ani, devine
proprietatea mănăstirii Werden161. După o altă presupunere, Codex
Argenteus ar fi venit direct din Spania tocmai la Werden şi că s-ar fi aflat
printre cele douăzeci de volume de Evanghelii pe care Childebert le-a jefuit
la cucerirea Narbonei în 631162.
Oricum ar fi, Codexul descoperit de Arnold Mercator în secolul al XV-lea
a fost curând publicat în mai multe ediţii. Antoine Morillon, bibliotecarul
cardinalului Anton Perronet de Granvilla în Flandra, a primit din partea lui
Mercator o copie a manuscrisului. Fratele lui Antoine Morillon, Maximilian,
îl comunica învăţatului medic şi filosof Goropius Becanus de Hilvarenbeck
în Flandra, care în Originile sale a publicat Rugăciunea Domnească, şi alte
oarecare fragmente. Ceva mai târziu, Bonaventura Vulcanius, născut la
Brügge în 1538, mai apoi rector al şcolii din Anvers şi, în sfârşit, în 1578,
profesor la Leyden, unde a murit în vârstă de 77 de ani, a publicat în 1597 un
mic, dar foarte erudit, tratat De Litteris et Linqua Getarum sive Gothorum,

160 Amănunte mai precise asupra acestui subiect se găsesc în Introducerea cărţii

lui MASSMANN, Ulfilas. Die Heiligen Schriften alten und neuen Bundes in Gotischer
spräche, mit gegenüberstehendem Griechischem und Lateinischem Texte,
Anmerkungen, Wörterbuch, Sprachlehre und geschichtlicher Einleitung, Stuttgart,
1857, pp. IX-XCII, aici p. XLVII.
161 MASSMANN, Ulfilas…, p. LVI.
162 MASSMANN, Ulfilas…, p. LVI.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 97

în care se găsea şi un Commentariolus viri cuiusdam Anonymi. Bonaventura

Vulcanius atribuie acest tratat unui alt anonim, care ar fi consultat un codice
foarte vechi, numit Codex Argenteus. Manuscrisul Commentariolului lui
Vulcanius, care se află încă până astăzi în biblioteca din Leyden, cuprinde
observaţii care se ridică până la 1568 şi se citeşte numele celebrului Richard
Stein de Schwarzenau, consilierul lui Rudolf al II-lea. Acest învăţat, Stein,
citează în Apologia sa Evangheliile Gotice. Deci Richard Stein, fiind deja
mort în 1600, Apologia sa trebuie să fi fost scrisă înainte de secolul al
XVII-lea şi, prin urmare, Evangheliile Gotice de care vorbeşte Stein, trebuie
să fi fost cunoscute la Praga înainte de secolul al XVII-lea şi nu în timpul
Războiului de 30 de ani, căci potrivit părerii exprimate de Johannes de Ihre,
Codex Argenteus ar fi fost salvat şi transportat la Praga de călugării
Mănăstirii Werden în timpul Războiului de 30 de ani.
În 1602 şi 1603 a apărut marea lucrare a lui Janus Gruter: Inscriptiones
antiquae totius orbis romani, în care se citează din Codex Argenteus, adică
din Matei 6, 7-16 (Oraţiunea Domnească) şi Marcu 1, 1-18. Gruter zice
explicit că aceste locuri i-au fost comunicate de către prietenul său Mihael
Mercator fiul, pe care el le-a copiat de pe hârtiile tatălui său Arnold. Gruter
a adăugat un mic comentariu asupra caracterelor şi sunetelor gotice, care
seamănă prea mult cu acela al lui Vulcanius, ceea ce probează că Vulcanius
trebuie, de asemenea, să fi consultat manuscrisul lui Arnold Mercator.
În 1648, în momentul cuceririi oraşului Praga, Codex Argenteus a fost
ridicat din tezaurul imperial de către suedezii comandaţi de generalul
koenigsmark şi trimis ca dar reginei Cristiana din Suedia. În timpul acestei
călătorii, unele foi de la început şi de la sfârşit s-au rupt şi pierdut.
În 1655 învăţatul Issaac Vossius a adus Codexul în Olanda. Acolo,
cancelarul comte al Gardiei l-a cumpărat pentru 400 sau 600 de talanţi
suedezi şi l-a dat, în 1669 Universităţii din Uppsala, unde se află şi astăzi[119].
II) Codex Carolinus. Acest codice este un rescript pe care l-a descoperit
knittel în 1756, în biblioteca Wolfenbüttel. El cuprinde fragmente din
Epistola către Romani, cu o veche traducere latină163. Acest codice aparţinea
mai întâi Mănăstirii Wiesembourg, de unde a fost transportat la Wolfenbüttel
în 1678[120].

163 Franz Anton kNITTEL a publicat aceste fragmente sub titlul: Ulphilae
versionem Gothicam nonnullorum capitum epistolae Pauli ad Romanos e litura MS.
rescript Bibliothecae Guelferbytanae, cum variis monumentis ineditis eruit,
commentatus est, detitque foras, Brunovici, 1762.
98 CONSTANTIN ERBICEANU

III) Codices Ambrosiani, în număr de cinci. Acestea sunt palimpseste în

pergament, care provin din Mănăstirea Bobbio în Liguria, de unde au fost
aduse la Milan. Acolo au fost descoperite de Angelo Mai în 1817 şi au fost
publicate de Castiglione164. Probabil acestea datează din epoca când goţii
domneau în Italia, adică de la 492-553. Codicele A este cel mai important;
el cuprinde Omiliile la Ezechil ale lui Grigorie cel Mare, printre care se
găsesc fragmente din Epistola către Romani, din cele două către Corinteni,
din Epistola către Galateni, din cea către Efeseni, către Filipeni, către
Coloseni, la cele două către Tesaloniceni, la cele două către Timotei, la cea
a lui Tit şi Filimon. Codicile B cuprinde Comentariile la Isaia ale lui Ieronim,
în care se află încă fragmente din epistolele pauliene. Al treilea codice numit
Codex Ambrosianus, se compune numai din patru foi şi cuprinde o traducere
latină a Evangheliilor cu fragmente din traducerea gotică a Evangheliei
Sf. Matei şi chiar fragmente care lipsesc la mare parte în Codex Argenteus.
IV) Codicele se compune din trei foi, cuprinzând un comentariu latin
asupra Cărţilor Regilor; între aceste extrase din Plaut, Seneca şi din Cărţile
Ezdra şi Neemia, extrase din traducerea lui Ulfila.
V) Codicele care cuprinde fragmentele unui Codex Gotic la Evanghelia lui
Ioan şi care se numeşte Skeireins165. Codex Skeireins ce se compunea la
început cel puţin din 100 foi, n-are acum decât 8. Trei dintre ele se află în
biblioteca din Vatican şi cinci în cea din Milan. Toate acestea opt proveneau
din celebra Mănăstire Bobbio, de lângă Trebia.
Acestea sunt palimpseste, dar fragmentare, care nu prezintă nici o
continuitate. Manuscrisul din Milan cuprinde în latineşte actele Conciliului
din Calcedon. Denumirea de Skeireins înseamnă comentariu. În acest
comentariu la Evanghelia Sf. Ioan sunt părţi care sunt completate prin
locurile paralele din Evangheliile de la Matei şi Marcu, ceea ce a făcut pe
Loebe să creadă166, că Skeireins este nu un comentariu la Evanghelia după
Ioan, ci o concordanţă a Evangheliilor. După cercetările făcute de
Massmann167, autorul Skeireins a consultat probabil un comentariu asupra

164kRAFFT, Die kirchengeschichte der Germanischen Völker, Ester Teil, erste

Abteilung, s. 258.
165 Vezi MASSMANN, Auslegung des Evangelium Johannis, in gotischer Sprache,

4, München, 1834; MASSMANN, Ulfilas…, p. XLIX.

166 Julius LOEBE, Breitrage zur textberichtigung und Erklärung der Skeireins,

Altenburg, 1839, p. 2, apud kRAFFT, kirchengeschichte der Germanischen Völker,

p. 349.
167 MASSMANN, Ulfilas…, p. XLIX.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 99

Evangheliei lui Ioan, al unui oarecare Teodor, episcop de Heracleea, în

Tracia. Teodor era, într-adevăr, un arian zelos, şi conducea un partid, jucând
un rol însemnat în controversa împotriva lui Atanasie. Pe lângă acest
comentariu, autorul Skeireins a trebuit să consulte încă şi alte scrieri, între
altele cartea lui Ammonius.
Care este acum autorul Skeireins? Dacă această lucrare este o polemică cu
adversarii doctrinei ariene, se poate cugeta la Ulfila. De altfel, Auxenţiu ne
spune168 că învăţătorul său a compus deosebite tratate şi comentarii în limba
gotică, greacă şi latină (şi) nu este deci imposibil ca el să fie autorul acestui
comentariu asupra celor patru Evanghelii. Diferinţa de stil în Skereins şi
traducerea Bibliei nu este un cuvânt îndestulător pentru a refuza lui Ulfila
onoarea de a fi autorul acestei lucrări. Doctrina ce cuprinde, şi despre care vom
trata mai încolo, este absolut aceeaşi cu acea a acestui celebru episcop al goţilor.
Lucrarea lui Ulfila n-a avut precedent căci, după părerea unanimă a
învăţaţilor, vechea Itala şi chiar traducerea Sf. Ieronim nu se pot compara cu
ea. Numai Luther a putut întrece, în această privinţă, pe episcopul got. Chiar
dacă n-avem de gând să atribuim o valoare exagerată lucrării principale a lui
Ulfila, noi nu ezităm niciun moment să o declarăm cel puţin foarte
asemănătoare aceleia a reformatorului Luther, prin fidelitatea originalului,
prin marea popularitate pe care a câştigat-o apoi, prin meritele literare şi mai
ales prin marele serviciu pe care ea l-a adus cauzei Evangheliei. Frumuseţea
şi exprimarea plăcută a limbii gote se manifestă la fiecare pagină. Într-un
cuvânt, Ulfila a ştiut să împace abisul dintre spiritul poporului său cu
creştinismul, care trebuie să se fi ivit la goţi ca o religie cu totul străină, şi ca
formă, şi ca fond. Fără îndoială, predispoziţia cu totul particulară a
păgânismului german îi vine în ajutor, întrucât acest păgânism cuprindea în
sine elemente corespunzătoare ideilor creştine. Dar, dacă Ulfila a conservat
multe expresiuni păgâne, dându-le o înţelegere cu totul deosebită de sensul
lor primitiv, el s-a văzut nevoit să inventeze un număr de termeni cu totul noi
pentru a expune ideile creştine pe care păgânismul nu le putea exprima.
Traducerea lui Ulfila, ca şi cea a lui Luther, a fost o lucrare gigantică şi ne
place să credem că episcopul got, ca şi Luther şi-a primit cu abundenţă
fructele muncii sale, pentru care, fără îndoială, şi-a sacrificat cea mai mare
parte din viaţă. Simplă şi populară este scumpa noastră Biblie Germană, ea
devine curând bunul obştesc al goţilor şi i-a retras de la sterilele discuţii
teologice, la izvoarele vii ale credinţei. Prin atracţia incomparabilă a formei
sale, ea excită la aceşti barbari o nobilă emulaţie pentru lucrările spirituale

168 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 19.
100 CONSTANTIN ERBICEANU

cu totul necunoscute lor până atunci. Aceasta nu-i o simplă conjectură, căci
afirmaţia noastră se sprijină pe mărturia unui contemporan al apostolului
goţilor, a fericitului Ieronim169, care vorbeşte deja cu mari laude despre
ştiinţa teologică a vizigoţilor. Traducerea Bibliei în limba gotă este, aşadar,
monumentul cel mai frumos, pe care Ulfila însuşi şi l-a ridicat în amintirea
sa. El a supravieţuit vicisitudinilor timpului şi sperăm că va supravieţui încă
şi mai multe secole170.

VII. DOCTRINA LUI ULFILA.

Creştinismul s-a răspândit curând în Dacia Traiană, probabil chiar prin

coloniştii din Peninsula Balcanică şi mai ales prin cei luaţi în cohortele aduse
din Asia Mică. Dar Biserică organizată nu întâlnim decât pe timpul năvălirii
goţilor în Dacia Traiană, după cum am văzut deja, graţie acelor clerici pe
care goţii, în invaziile lor asupra provinciilor romane, i-au adus cu ei ca
sclavi. Prin urmare, datorită lor s-a format o creştinătate barbară la nordul
Dunării. Dintre toţi clericii ce au luat parte la fundarea acestei Biserici noi,
unul singur ne este cunoscut pe nume, acesta fiind Eutihie, care s-a grăbit să
pună în relaţie mica Biserică formată prin îngrijirile sale, cu fraţii săi din
Capadocia. După el, întâiul nume lăsat uitării este cel al episcopului Teofil,
care a asistat la Conciliul din Niceea şi a subscris celebrul simbol. Cu toate
acestea, n-ar trebui să admitem că comunităţile creştine ale Gothiei, care s-ar
fi format până la epoca lui Constantin, să fi avut deja socotinţe bine
determinate asupra raportului între Tatăl şi Fiul şi că ar fi profesat public
doctrina creştină dezvoltată de Atanasie, după ce ar fi lepădat cea a lui Arie.
Nu erau în stare goţii, abia ieşiţi din păgânism, să se ridice la acele concepţii
înalte teologice şi să participe la acele discuţii subtile şi dificile despre
Trinitate şi raporturile între Persoane. La început, goţii au recunoscut numai
pe Dumnezeul creştinilor, care manifesta puterea sa prin faptele clericilor
săi; cât despre acele chestiuni care agitau lumea creştină mai mult de un
secol şi care-şi găsiră în sfârşit soluţia lor în Sinodul de la Niceea, acestea mai
(că) nu interesau spiritul barbarilor. Istoricii ortodocşi, printre alţii Socrates
şi Sozomen, pretind, dar (nu se) poate (spune) cu (cât adevăr), că goţii s-ar
fi declarat pentru credinţa din Niceea deja de pe timpul lui Constantin.
Dimpotrivă, istoricul arian Filostorgius, merge prea departe spunând că deja
169 HIERONyM, Epistola ad Suniam et Fretelam, tom. II, p. 626, apud RéVILLOUT,

De l’arianisme des peuples Germanique…, p. 25.

170 Vezi Charles kNAUER, Ulfila, sa vie et sa doctrine, pp. 33-43.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 101

din timpul lui Constantin goţii se declaraseră pentru arianism. Cei dintâi,
istoricii ortodocşi, ne istorisesc (faptul) că comunităţile creştine dintre goţi
au recunoscut credinţa niceană din timpul lui Constantin şi adaugă că, pe la
începutul jumătăţii a doua a secolului al IV-lea, Ulfila, care în calitatea sa de
episcop lucra în mijlocul lor, a renunţat la credinţa din Niceea şi s-a declarat
pentru arianism. După Socrates171, Ulfila şi-ar fi schimbat convingerile sale
în Conciliul din Constantinopol de la 360, iar convertirea goţilor lui Fritigern
ar fi avut loc la data când Valens a trimis ajutor acestuia din urmă, care era
pe atunci în luptă cu Athanaric. Cât despre Sozomen172, ne spune că Ulfila
a asistat la Sinodul din Constantinopol din greşeală, dar că, şi după acest
timp, el a rămas încă în relaţie cu episcopii şi clericii niceeni; mai târziu, în
375, când se duce la Constantinopol pentru a cere ospitalitate de la Valens,
el a îmbrăţişat credinţa ariană a împăratului. Teodoret173, dimpotrivă, zice
că goţii, cerând ajutor la Valens, episcopul arian Eudoxiu l-a sfătuit pe
împărat să nu răspundă rugăciunilor lor decât cu condiţia de a primi credinţa
lui Arie. Cei mai însemnaţi dintre ei au refuzat, dar Ulfila, care se bucura
atunci de cea mai mare considerare la goţi, a fost sedus de Eudoxiu şi câştigat
la doctrina sa prin daruri. De atunci el a convins poporul său că controversa
între ortodocşi şi arieni nu este decât o ceartă de cuvinte şi că, în fond, nu
există deosebiri în doctrina lor. Teodoret pune convertirea lui Ulfila la
arianism la aceeaşi epocă ca şi Sozomen. Dar, după cum acesta din urmă a
confundat faptele istorice, noi nu putem să dăm credinţă istorisirii lui, mai
ales când el pretinde că Ulfila s-a lăsat înşelat la arianism prin motive de o
curăţenie morală mai mult decât discutabilă, o alegaţie dezminţită prin tot
aceea ce noi cunoaştem despre viaţa acestui mare om. El se mai înşeală încă,
făcând să intervină patriarhul de Constantinopol, Eudoxiu, care era deja mort
în 370, adică cu cinci ani înainte de trecerea Dunării de către goţi, pentru a
cere ajutor de la Valens. În sfârşit, când el adaugă că controversele în
chestiunea arianismului nu erau decât o ceartă de cuvinte şi că, în fond, nu
existau deosebiri între doctrina ariană şi doctrina ortodoxă, el se pune în
contrazicere formală cu tabloul următor174 pe care Auxenţiu, ucenicul
credincios, ni-l face asupra caracterului învăţătorului său:

171 MASSMANN, Ulfilas, Einleitung, p. 14; Georg WAITZ, Über das Leben und die

Lehre des Ulfila, Appendix, p. 60.

172 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, Appendix, p. 62.
173 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, Appendix, p. 62.
174 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, Appendix, p. 19.
102 CONSTANTIN ERBICEANU

«Nobil rival al apostolilor, ne spune el, şi vrednic urmaş al martirilor,

el era inamicul declarat al ereticilor, pe care-i califica de câini şi lupi
rapaci. Respingând cu energie orice relaţie culpabilă cu el,
condamna la orice ocazie doctrina lor pernicioasă şi plin de harul şi
de înţelepciunea Mântuitorului său, ardea de dorul pentru cauza
divinului său învăţător[121]. Nu exista, zicea el, de cât o singură
Biserică a Dumnezeului celui Viu, coloana şi baza adevărului
(στῦλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας[122]), ο singură fecioară, ο
singură logodnică, ο singură regină, ο singură viţă de vie, o singură
casă, un singur templu, o adunare a creştinilor; tot restul nu-i decât
o adunare a diavolului[123]»175.

Din cele trei istorisiri pe care le-am amintit, a lui Socrates, Sozomen şi
Teodoret, cea a lui Socrates prezintă mai mult adevăr. El ne spune că Ulfila
s-a declarat, pentru întâia dată, în favoarea arianismului la Sinodul din
Constantinopol din 360. Într-adevăr, la această epocă el se afla deja de 5 ani
pe teritoriul roman, adică în Moesia, nu departe de Nicopolis, la picioarele
muntelui Haemus, unde întâia persecuţie a lui Athanaric l-a nevoit a căuta
azil. Deci, în această localitate, arianismul era religia dominantă sub
împăratul Constantius II; astfel, în epoca în care episcopul vizigot s-a aşezat
acolo, el a trebuit, natural, să se pună în relaţie cu episcopii arieni şi să sufere
influenţa lor. Deja, pe la anul 355, în ultimii ani ai conducerii lui Constantius
II, certurile ariene izbucniră în aceste localităţi megieşite cu Dunărea. Ulfila
nu putea să stea acolo indiferent. Oricare ar fi fost opiniile sale religioase în
timpurile de mai-nainte, nu suntem nedrepţi dacă le-am presupune încă
foarte puţin determinate. Apoi, dacă istoricii ortodocşi ar avea dreptate
pretinzând că Ulfila a trebuit să meargă la început pe urmele lui Teofil, este
probabil că profesiunea sa de credinţă nu se sprijinea pe o bază destul de
solidă, pe o pricepere clară şi netedă a opiniilor contrare. Prin urmare, noi
afirmăm că puţin după 355, şi nu cu 15 sau 20 de ani mai târziu, Ulfila s-a
hotărât pentru arianism. De altfel, mărturisirea sa de credinţă pe care ne-a
lăsat-o ca un testament pentru poporul său, şi în care noi însemnăm mai ales
fraza următoare: „Ego Ulfila episcopus et confessor semper sic credidi”176,
probează evident că mai mult în 355 decât în 370 sau 375 el s-a pronunţat
pentru credinţa ariană. De altfel, participarea sa la Sinodul din Constanti-
nopol în 360, convocat de arieni, şi aderarea şi la formula ce s-a dat acolo,
probează încă (odată) că înainte de 370 el a îmbrăţişat arianismul. Doctrina

175 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, Appendix, p. 19.
176 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, Appendix, p. 21.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 103

formulată la Sinodul din Constantinopol în 360, şi subscrisă de Ulfila, este

aceeaşi care a fost recunoscută în Conciliul de Rimini în 359. Simbolul
stabilit în această adunare se rezumă în aceste cuvinte:

«Noi credem în Fiul unic al lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu

înainte de toţi vecii, înainte de începutul tuturor lucrurilor, singurul
născut din Însuşi Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, asemenea
după scripturi cu Părintele său care l-a născut; naşterea nu este
cunoscută decât de Acela care l-a născut, de Părintele singur. Noi
ştim că acest Fiu unic a lui Dumnezeu s-a pogorât din cer, trimis de
Părintele său, după cum este scris. […] În ziua învierii El trebuie să
vină înconjurat de gloria sa părintească, pentru a răsplăti fiecăruia
după meritul său. Noi lepădăm numele de substanţă (οὐσία) pe care
nu-l au deloc Scripturile. Noi admitem că Fiul este în totul asemenea
Părintelui său (ὅμοιος) cum zic şi învaţă sfintele Scripturi»177.[124]

Ulfila subsemna, aşadar, această formulă ariană, probabil pentru că ea îi

părea mai simplă şi mai înţeleasă decât cea din Niceea. Ea trebuie să-i pară
mai conformă cu Sfintele Scripturi, care pentru el erau norma credinţei,
oferindu-i, mai mult decât cea din Niceea, o certă analogie cu simplicitatea
credinţelor primitive a poporului său şi, astfel, uşura barbarilor înţelegerea
marilor adevăruri creştine. Creştinismul predicat acestor naţiuni inculte
trebuia, cu necesitate, să îmbrace forma cea mai simplă. Ulfila l-a înţeles
uşor, căci de aceasta atârna succesul lucrării sale misionare. Astfel, lăsând la
o parte chestiunile atât de subtile, cuprinse în formele οὐσία şi ὑπόστασις,
discuţii atât de metafizice, adesea obositoare, asupra raporturilor dintre Tatăl
şi Fiul, înainte de toate, el nu a cugetat decât să combată păgânismul in
extremis şi să scoată pe compatrioţii săi din întuneric, să-i înveţe noţiunile
elementare, adevărurile esenţiale ale creştinismului, singure capabile de a
satisface aspiraţiile inimii omeneşti. Aceasta este aceea ce i se impunea lui
Ulfila ca o necesitate (misionară) absolută: Hristos–Dumnezeu făcut om
pentru noi şi mort pe cruce pentru a ne mântui. Iată, fără îndoială, toată
teologia pe care el a predicat-o în lungii ani ai activităţii lui misionare.
Aşadar, Ulfila s-a pronunţat pentru arianism, aşa precum l-a formulat
Conciliul de la Rimini; dar această formulă era atât de vagă, încât spiritul
subtil al grecilor a ştiut să facă astfel încât să se ivească toate certurile pe
care le cuprindea; şi imediat ce simbolul de Rimini a devenit public, arienii

177 SOCRATES, Istoria Bisericească, II.37.41, apud RéVILLOUT, De l’arianisme des

peuples Germanique…, p. 97.

104 CONSTANTIN ERBICEANU

s-au divizat în două părţi: unii pretindeau că Fiul nu-i egal cu Tatăl decât
după voinţă şi tăgăduiau dumnezeirea Cuvântului; ceilalţi se apropiau de
ortodocşi şi afirmau că Fiul era asemenea cu Tatăl după substanţă. Episcopul
vizigoţilor pare că s-a aliat la această opiniune din urmă; cu toate acestea,
arianismul său era o doctrină cu totul particulară, diferită şi de arianism şi de
semi-arianism. Urmarea studiului nostru ne va procura dovada.
Ulfila, în doctrina sa despre Trinitate, cum ne-o arată Testamentul său şi
ucenicul lui, Auxenţiu, plecă de la unitatea absolută a lui Dumnezeu. Există
un singur Dumnezeu nenăscut, prin urmare fără început şi fără sfârşit şi astfel
veşnic; El este cauza primară a tuturor lucrurilor, este nemărginit, necuprins
cu mintea, nevăzut, nemăsurat, nemuritor. Unitatea lui Dumnezeu exclude
toată deosebirea, toată separaţia în substanţă. Creatura este ieşită din nimic,
căci cauza primară n-are nevoie de o materie primordială, preexistentă,
pentru a crea. Creatorul, unul şi indivizibil, a creat şi a născut pe unicul Fiu,
nu pentru a sfâşia substanţa Sa, sau pentru a o micşora, ci numai pentru a
manifesta bunătatea şi iubirea Sa. În virtutea puterii şi a voinţei Sale, el a
produs acest act de suverană libertate, fără ca substanţa Sa să fi fost alterată
ori măcar modificată. Fiul lui Dumnezeu, potrivit lui Ulfila, este, aşadar, ca
şi pentru ceilalţi arieni, nu o fiinţă provenind din substanţa lui Dumnezeu, ci
o creatură ieşită din nimic: ἐξ ὀυκ ὄντων[125]. Cu toate acestea, Fiul, fiind
autorul tuturor lucrurilor, este foarte deosebit de restul celorlalte creaturi; El
este născut din Dumnezeu şi nu se deosebeşte de Părintele decât prin
naşterea în timp[126]. Dar, fiind Dumnezeu, El este imutabil, deci nu este un
cert merit moral şi religios absoluta sa perfecţiune umană, care i-a dat numele
de Dumnezeu, atributele şi onorurile Dumnezeieşti, ci natura Sa însăşi,
esenţa Sa chiar. În acest punct el diferea de Arie şi se apropia de Eunomiu.
Într-adevăr, dacă episcopul vizigot afirmă că majestatea divină este inerentă
Fiului prin chiar natura sa, dacă el nu ezita a-l numi Dumnezeu în toată
puterea cuvântului, cu toate că-i adaugă epitetul de secundus, pentru a face
să iasă naşterea sa, dacă el ni-l desemna ca o fiinţă intermediară între
Dumnezeu suprem şi creatură, umplând abisul între infinit şi finit, noi
constatăm cu evidenţă că el se desparte prea mult de Arie, pentru care Fiul
este creatura cea mai perfectă, divină, dar niciodată Dumnezeu. Fiul este
punctul de depărtare pentru seria fiinţelor spirituale, dar învestit de o
majestate necreată şi creator Universului. El se distinge, aşadar, de lumea
vizibilă şi invizibilă, căreia îi este creator unic. Fără îndoială, El nu există
decât prin Părintele, după Părintele, pentru Părintele şi pentru glorificarea
Părintelui, dar El este, de asemenea, îndreptăţit de a revendica numele de
magnus Deus, magnus Dominus, magnus Rex; El are acelaşi titlu cu
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 105

Părintele, un mysterium magnum[127]. Glorificând pe Părintele prin creaţie

şi răscumpărare, El este pentru acest cuvânt numit provisor, legislator,
redemptor, salvator. Răscumpărarea formează lucrarea capitală a lui Iisus;
prin ea şi prin crearea lumii, El se deosebeşte de fiinţele inferiore, de creaturi;
«Non habentem similem suum», zice Ulfila în Testamentul său[128]. La
majestatea sa inerentă naturii sale vin a se adăuga, ca urmări necesare ale
caracterului său divin, o putere, o demnitate, care prin nici un chip nu sunt
susceptibile de o comparare cu perfecţiunea relativă a unor creaturi.
Auxenţiu, după ce a expus doctrina învăţătorului său respectiv despre
Părintele şi Fiul, arată motivele178 care au determinat pe Ulfila să abandoneze
opiniile omousiene: dacă puterea neostenită a Fiului unic, zice el, a putut
crea cu uşurătate cerul şi pământul, văzutul şi nevăzutul, cum se admite că
Părintele, în care nu este nici prefacere, nici schimbare, să fi putut crea o
fiinţă în totul identică cu el? Ulfila respinge, deci, cu energie, ideea niceană
de egalitate absolută a Părintelui cu Fiul; nu numai că el îi distinge pe unul
de altul, dar îi separă încă prea hotărât. El refuză, de asemenea, învăţătura
omousienilor, stabilind o diferenţă între Dumnezeirea lui Dei ingeniti şi aceea
a lui Dei unigeniti. Părintele, de fapt, este Creatorul Creatorului, şi Fiul este
Creatorul a toată creatura[129]. Părintele este Dumnezeul Domnului (domini),
şi Fiul este Creatorul a toată făptura. Dacă există asemănare între Tatăl şi
Fiul, aceasta n-ar rezida în substanţă, cum învăţau macedonenii, ci numai în
manifestarea persoanelor, sau mai bine în modul lor de acţiune; căci îndată
ce Părintele, pentru a-şi arăta dragostea şi puterea Sa, a născut pe Fiul său din
nimic, ἐξ ὀυκ ὄντων, Fiul, de asemenea, pentru a face să strălucească iubirea
şi puterea Sa, a făcut pământul din nimic. Aşadar, rezumând vom zice:
potrivit convingerilor episcopului got, asemănarea celor două persoane ale
dumnezeirii nu trebuie căutată în esenţa lor, pentru că substanţa unui
Dumnezeu nenăscut şi cea a unui Dumnezeu născut sunt absolut diferite, ci
în puterea lor, majestatea şi manifestarea lor, într-un cuvânt în atributele
divine deopotrivă distribuite amândurora. Această idee se găseşte la
Eunomiu. După el, voinţa în Dumnezeu, care este în acelaşi timp puterea Sa
creatoare, este separată de substanţă şi există prin ea însăşi. Ulfila procedează
în acelaşi fel: el deosebeşte în Dumnezeu voinţa de substanţa Sa.
Aceste câteva date sunt îndeajuns pentru a caracteriza această hristologie
care poartă un sigiliu cu totul particular şi nu se găseşte în nici un alt sistem.
Noi nu ezităm de a declara că episcopul got avea, fără îndoială, convingerea
intimă că doctrina sa era singura adevărată şi curată astfel precum o cuprinde

178 Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila, Appendix, p. 18.
106 CONSTANTIN ERBICEANU

Sfânta Scriptură; căci, sprijinindu-se de fiecare dată în tratatele şi predicile

sale pe textele Scripturii, el arunca anatema asupra ereticilor de orice nume:
maniheilor, marcioniţilor, montaniştilor, sabelienilor, patripasienilor,
fotianilor, novaţienilor, donatiştilor, omousienilor şi omoiousienilor etc.
Pentru a completa doctrina lui Ulfila asupra Trinităţii, ne rămâne să
vorbim despre Sfântul Spirit. Ulfila învaţă că Sfântul Spirit nu se confundă
cu niciuna dintre celelalte Persoane ale Trinităţii, dar că Fiul a fost
intermediar la crearea sa prin Tatăl. Exista, este adevărat, înainte de orice
lucru. Cu toate acestea, nu este nici cel dintâi, nici cel de al doilea Dumnezeu;
el este, precum se exprimă Auxenţiu: a primo per secundum in tertio gradu
substitutum[130]. Singur Părintele este nenăscut şi Fiul născut, Sfântul Spirit,
dimpotrivă, este creatură în al treilea grad; El este efectul voinţei Părintelui
manifestat prin lucrarea Fiului unic. Pentru a-şi întări această credinţă,
episcopul got citează din Biblie locuri în sprijinul său, ca: Ioan 1, 3 şi
I Corinteni 8, 6. Numele de Deus, dominus, nu s-ar cuveni deci Sfântului
Spirit, care nu este nici autor, nici creator, ci numai illuminator, sanctificator,
Doctor, educator, adjutor, predicator, consolator, interpelator virtus
illuminans et sanctificans[131]. Servitor al lui Hristos, învăţătorul său, El
distribuie credincioşilor darurile graţiei Mântuitorului lor, El este pecetea cu
care vor fi însemnaţi pentru Ziua Eliberări (Efeseni 4, 30).
Comparând învăţătura lui Ulfila asupra Trinităţii cu vechile triade păgâne,
este imposibil să nu recunoaştem oarecare înrudire cu învăţătura episcopului
got. Păgânismul, într-adevăr, grupând zeii câte trei, ne prezintă în locul întâi
triada lui Odin, Vili şi Vé[132]. Odin, spirit dătător de viaţă, existent în toate
lucrurile, autorul fiinţelor spirituale, a format materia cosmică primordială
(Urstoff). Vili, al cărui sens etimologic este voinţa, serveşte de intermediar
la formarea lumii. În fine Vé, din veihs = sfânt, este puterea sfinţitoare care
străbate universul. Lângă această triadă, noi avem o infinitate de altele, aceea
a lui Odin, Hoenix şi Lodur[133], aceea a lui Odin, a lui Thor şi a lui Fricco
etc.[134] Dar nici una din aceste divinităţi nefiind eternă, Ulfila nu putea
alătura direct doctrina sa la aceste triade, căci pentru el cele trei persoane
din Trinitatea creştină sunt veşnice. Fără îndoială, păgânismul a sfârşit prin
a stabili mai presus de aceste divinităţi muritore şi trecătore, un Dumnezeu
Atotputernic diriguind destinele lumii, a zeilor şi a oamenilor, pe care l-a
numit miotudr. Dar, dacă episcopul got ar fi putut să alăture, în orice fel, la
ideea (păgână) a unui Dumnezeu suprem, concepţia sa despre Dumnezeul
creştin, cu toate acestea, teologia sa diferă esenţial de cea a păgânilor, căci el
menţine, înainte de toate, unitatea şi indivizibilitatea lui Dumnezeu, face să
reiasă neted transcendenţa Sa şi-L separă de lume printr-un abis, contrar
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 107

păgânismului care acceptă să amestece pe Dumnezeu cu oamenii.

Dumnezeul său este ingenitus, increatus, substantia incorporalis, inindigens.
Niciodată o doctrină păgână, mai cu seamă aceea pe care învăţatul got este
chemat să o combată, nu s-a înălţat la o concepţie atât de subtilă.
Pornind, deci, de la ideea unui Dumnezeu esenţialmente transcendent,
Ulfila trebuia să se întrebe cum este posibil să umple abisul dintre Dumnezeu
şi lume, cum finitul putea să intre în contact cu infinitul. El învinge
dificultatea, pe care deja înainte de el atâtea nobile spirite s-au încercat să o
rezolve, admiţând, cum am văzut, un intermediar care este numit creator
creationis, pentru că El creează şi naşte, cu toate că El este creat şi născut prin
Tatăl. Lumea, scoasă din nimic, este lucrarea Fiului şi, după cum păgânismul
presupune totdeauna o materie cosmică primitivă, există o deosebire capitală
între cele două cosmogonii păgână şi creştină.
Triada lui Ulfila, fără îndoială, cu totul superioară celei păgâne, cuprinde,
cu toate acestea, urme de politeism; căci ea nu este decât un adevărat
triteism. Nu există o unire intimă între cele trei persoane a Trinităţii
episcopului got. Într-adevăr, singur Părintele este adevărat Dumnezeu în
înţelesul absolut al cuvântului, zice Ulfila; indivizibil, substanţa sa n-a fost
nici ciuntită, nici modificată când El a născut pe Fiul, căci efectul puterii şi
voinţei Sale au fost de ajuns pentru a crea pe Fiul şi a-I atribui puterile
necesare la lucrarea Sa creatoare şi răscumpărătore. Substanţa Părintelui n-a
participat întru nimic în actul creaţiei. Mântuitorul Însuşi diferă esenţial de
fiinţa supremă şi, cu atât mai mult, de oamenii pe care El a fost chemat să-i
mântuiască. Şi dacă Ulfila îl numeşte secundus Deus, această (denumire nu
s-a aplicat) niciodată în sensul strict al cuvântului de Deus. Cât despre Sfântul
Spirit, episcopul got îi refuza, pe de o parte, calităţile de Deus şi de Dominus,
pe de alta, el vede în El mai mult decât o forţă; el îl caracteriza afirmând
existenţa Sa personală; El este creat de Fiul, deosebit de creaturi şi vrednic
de o veneraţie divină. Sfântul Spirit ni se arată, aşadar, ca o adevărată
divinitate, inferioară, este adevărat, la două persoane, după cum Fiul este
inferior Părintelui. Triteismul este evident şi recunoaştem aici prezenţa unui
adevărat politeism, pe care l-ar putea cineva numi creştin.
Cu toate acestea, noi ne păzim a pretinde că Ulfila ar fi voit, în cunoştinţă
de cauză, să înveţe o astfel de doctrină. Dimpotrivă, noi avem convingerea
intimă că, prin toate nevoinţele, episcopul vizigot intenţiona să susţină
monoteismul creştin cel mai strict. Şi, întrucât a separat într-un chip foarte
hotărâtor cele trei persoane ale Treimii, neglijând să precizeze raporturile
lor mutuale, el a căzut, inconştient, în triteism. De aceea, se cuvine să
atribuim această deviere de la doctrina sfântă chiar nobilelor scopuri care
108 CONSTANTIN ERBICEANU

l-au determinat să unească, într-un fel oarecare, învăţătura creştină cu vechea

mitologie păgână şi s-o facă, astfel, clară şi înţeleasă, cât este posibil.
O chestiune ultimă ce ni se impune, este ca să ştim dacă în traducerea
(Bibliei) lui Ulfila sunt urme de arianism. Pentru a o rezolva trebuie
consultate locurile din Scriptură care vorbesc de raportul între Părintele cu
Fiul. Unul din aceste locuri este la Romani 9, 5, în care Ulfila a tradus
cuvântul Θεός prin expresia gotică Guth, care însemnă Dumnezeu. Deja,
Angelo Mai, Castiglione şi mulţi alţii după ei, s-au sprijinit pe acest loc
pentru a proba că arianismul nu se găseşte în lucrarea capitală a episcopului
got, sau pentru că convertirea sa la această doctrină a fost posterioară
traducerii sale, sau că consideraţiuni cu totul exterioare, numai, l-au hotărât
a merge pe urmele lui Arie, sau că marea sa veneraţie pentru cartea sfântă l-a
împiedicat de a-i schimba conţinutul. Alţi învăţaţi, cum ar fi Aschbach179, au
voit să vadă în locul din chestiune o probă de un fapt mai mult decât
discutabil, că goţii erau arieni ca formă şi ortodocşi ca fond. Dar prezenţa
arianismului a părut mai cu evidenţă multor teologi în traducerea lui Ulfila,
la locul din Filipeni 2, 6: οὐχ ἁρπαγμὸν ἠγήσατο τὸ εἶναι ἴσα Θεῷ.
Într-adevăr cuvântul ἴσος este tradus ori înlocuit în textul gotic prin adjectivul
Galeiks, care nu arată decât un raport de asemănare. Dacă episcopul got cu
intenţie a tradus ἴσος prin Galeiks, locul este desigur întreţesut de arianism
căci, pentru a rămâne credincios contextului, autorul ar fi trebuit să se
servească de cuvântul ibns care corespunde exact cu ἴσος. În fine, pentru a
se imputa lui Ulfila arianismul, unii aduc încă absenţa Εpistolei către Evrei,
pe care ucenicii lui Arie o scot din canon.
Cu toate aceste probe, nu ni se pare că argumentaţia este suficientă.
Episcopul got, spirit de o apucătură puţin comună, care şi-a făcut o
obligaţiune din a traduce Sfintele Scripturi atât de exact pe cât a fost posibil,
nu trebuia să se gândească să introducă în ea propria sa doctrină. El nu era
unul din acei sectari care îndrăznesc a susţine vederile lor personale cu
dovadă din cuvântul lui Dumnezeu citat greşit, sau unul din acei oameni de
şcoală care ştiu să unească toate textele cerinţelor sistemului lor. El era
marele misionar, nobilul reformator al poporului său şi, asemenea lui Luther,
iubind Biserica lui Hristos şi patria lui cu o dragoste egală, el trebuia, ca şi
acesta din urmă (Luther), să dea naţiunii sale codicile sfinte într-o limbă
frumoasă, clară, dar înainte de toate fidelă şi curată de orice amestec. Nouă

179
ASCHBACH, Ulfilae partium ineditarum specimen, Mediolanum, 1819,
praefatio, p. 17, apud kRAFFT, kirchengeschichte der germanischen Völker, p. 346.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 109

ne vine greu să credem că Ulfila ar fi sacrificat fidelitatea textului, în favoarea

doctrinei sale. Nu putem zice aceleaşi lucruri şi despre Skeireins.
Autorul Skeireins este un arian hotărât; cu toate acestea, ideea sa despre
persoana lui Hristos este foarte înaltă; paralela pe care o face între Iisus şi
Înaintemergătorul său imediat îl va dovedi. Botezătorul180, zice el, a pregătit
numai spiritele pentru predicarea Evangheliei, el a arătat gloria şi majestatea
Domnului. Cuvintele „cel ce vine (de) sus este mai presus de toţi”, stabilesc
o linie de demarcare hotărâtoare între Mântuitorul şi toată creatura. Prin
aceste cuvinte Botezătorul desemnează gloria eternă a Mântuitorului, pe
care-l numeşte «ceresc», «venit de sus», pe când el însuşi, vorbind de lucruri
pământeşti, se numeşte «pământesc»; el este om şi dovada sa dată dreptăţii
nu-l va ridica mai presus de condiţiile naturii omeneşti. Iisus Hristos,
dimpotrivă, prin creaţie a manifestat atributele sale divine, iar prin lucrarea
răscumpărătoare, caracterul său mesianic. El este venit din cer, zice comen-
tatorul, Ioan Botezătorul a vestit numai majestatea divină a învăţătorului său;
cu secole înainte, el s-a ridicat împotriva disputei lipsite de pietate a lui
Sabelius[135] şi Marcel de Ancyra[136] care, îndrăznind a afirma unitatea
perfectă a Părintelui şi a Fiului, n-au făcut din el decât o singură fiinţă.
Revenind la această polemică contra lui Sabelius, autorul citează locul de la
Ioan 5, 19-20, unde Fiul declară că El nu face nimic de la El, ci totul sub
ordinul şi chipul Părintelui, el conchide că Părintele şi Fiul sunt două
persoane esenţialmente distincte. Cel dintâi iubeşte, cel de-al doilea este
iubit; cel dintâi arată lucrările, cel de-al doilea le execută; Părintele, de
exemplu, învie morţii şi-i recheamă la viaţă; de asemenea, Fiul, prin imitare,
învie pe oricine voieşte. În sprijinul acestei doctrine asupra deosebirii dintre
cele două persoane, comentatorul aduce (în discuţie) şi locul de la Ioan 5, 22:
Părintele nu judecă pe nimeni, ci toată judecata Sa a dat-o Fiului. Dar, dacă
Părintele şi Fiul erau o singură şi aceeaşi persoană, cum să se admită că
aceeaşi persoană să judece şi să nu judece? Şi dacă cineva opune acestui
raţionament locul de la Ioan 5, 23, care revendica pentru Fiul, după opiniile
episcopilor ortodocşi, o veneraţie egală cu aceea a Părintelui, autorul nostru
va răspunde că această interpretare n-are decât aparenţa exactitudinii. Nu se
cuvine Fiului decât o veneraţie asemenea aceleia a Părintelui; asemenea şi nu
egală Părintelui. Autorul comentariului nostru subordonează, aşadar, cum
am văzut, pe Fiul Părintelui, fără ca să-L facă vreodată a-L pogorî, cum face
Arie, în rândul creaturilor simple. Ridicat mai presus de toate fiinţele, El

180 Vezi MASSMANN, Ulfilas Skeireins, pp. 576-588.

110 CONSTANTIN ERBICEANU

ocupă un loc unic faţă de Părintele său, graţie mai ales lucrării Sale
mântuitoare a cărei origine se ridică dincolo de întruparea Sa şi se află deja
în lungile secole de preparare ale vechii alianţe, în învăţăturile profeţilor,
trimişii viitorului Mesia. Dar, El n-a îmbrăcat o formă corporală decât când
puterea răului îşi ajunse ultima sa limită şi când aşteptarea şi nevoia de
eliberare devenise tot mai acută în mijlocul sărmanei omeniri căzute. Atunci,
El a venit în lume, (iar venirea) s-a arătat ca o dreptate; în fine, sacrificân-
du-Se, a eliberat făptura care deja suspina după El de atâtea secole. Fără
îndoială, Mesia ar fi putut prin atotputernicia Sa să elibereze pe oameni de
stăpânirea Satanei, fără a lua un trup omenesc. Dar El vrea liber şi mişcat de
dragostea Sa cea nespusă să sufere pedepsele meritate de creatura sa. De
asemenea, El voia ca omul care s-ar fi hotărât liber pentru Satana, călcând
poruncile lui Dumnezeu, la fel de liber să primească învăţătura Mântuitorului
său şi să-şi însuşească graţia Sa, dispreţuind vicleniile diavolului. Din aceste
câteva date rezultă, cu ultima evidenţă, că răul, potrivit autorului nostru, nu
este o necesitate înnăscută naturii noastre, ci fructul voinţei libere a omului
atras de Satana la rău. Din fericire el nu cunoştea încă teologia care n-a roşit
a numi păcatul, care a produs atâtea monstruozităţi în lume, un felix culpa!
Urmând în continuare ideile autorului nostru, mântuirea personală rezidă
în credinţă, în acceptarea liberă a fructelor răscumpărării din graţie care, după
voinţa lui Dumnezeu s-au arătat în Hristos, este dată omului prin Hristos.
Iisus ne mântuieşte prin învăţătura Sa şi prin lucrarea Sa. Ca Învăţător, El
predică dreptatea şi ne recomandă îndeplinirea liberă a poruncilor
dumnezeieşti. Însă, deznodământul tragic al vieţii lui Mesia în această lume
este, de asemenea, pentru comentator, punctul culminant a soteriologiei sale.
Într-adevăr, Hristos, murind pe cruce, a câştigat prin moartea Sa expiatoare
(curăţitoare) îndreptarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Cu toate acestea,
după Ioan 3, 5, adaugă autorul nostru, botezul este indispensabil pentru a da
credincioşilor harurile câştigate prin Hristos. Botezul este cu totul deosebit
de cel al lui Ioan Botezătorul, căci acesta din urmă nu este decât o pregătire
către cel al lui Hristos, un botez de penitenţă, făgăduind numai iertarea
păcatelor, sub condiţia unei pocăinţe sincere. Botezul creştin, dimpotrivă,
asigură credincioşilor, împreună cu iertarea reală a păcatelor, şi câştigarea
reală a Sfântului Spirit, intrarea în împărăţia glorioasă a lui Dumnezeu.
Aruncând o privire retrospectivă asupra doctrinei pe care am încercat s-o
rezumăm în linii generale, nu putem să nu recunoaştem o mare analogie cu
aceea a lui Ulfila. Şi dacă mai ţinem socoteala şi de o mulţime de detalii de
limbă şi altele, mai ales de polemica arzătoare care se arată în Skeirens
împotriva ereticilor, la care, urmând istorisirile lui Auxenţiu asupra
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 111

învăţătorului său, episcopul got se deda cu pasiune, nu ne va acuza nimeni

de prezumţie, atribuind acest comentariu lui Ulfila.
Nu intră în sufletul nostru să facem critica doctrinei episcopului got.
Învăţaţi mai calificaţi decât noi pentru un asemenea lucru l-au făcut adesea.
Noi însă nu putem termina fără să mai adăugăm o observaţie. Pe de o parte,
nobilul apostol al goţilor a fost descris de catolici ca un eretic, a cărui
învăţătură ar fi fost, de asemenea, fatală împărăţiei lui Dumnezeu, fiind
asemănată cu greşelile celei mai funeste învăţături; pe de altă parte, el a fost
lăudat de către arieni ca un purtător de drapel a partidului lor, ca un şef de
falangă compactă, care timp de mai mult de un secol ameninţa a străbate şi
a respinge coloanele strânse, formate deja de catolici şi de şeful lor. El n-a fost
nici una, nici alta.
În mijlocul discuţiilor teologice din epoca sa, faţă de care el trebuie să fi
avut păreri eronate, cu atât mai mult cu cât caracterul său eminamente practic
şi destinele însele ale vieţii îl mânau cu preferinţă pe câmpul cel mai nobil
al activităţii sale misionare, el ştiu a-şi conserva autonomia. El n-a predicat
decât bazat pe cuvântul lui Hristos, învăţătorul său, după cum şi învăţătura
sa nu este legată decât cu slabe atingeri de diferitele sisteme, în vogă din
timpul său. Fără îndoială, multe puncte din învăţătura sa ne conduc spre
arianism, la ceea ce convenim. Dar, orice spirit liber de prejudecăţi va fi de
acord că un abis îl separă de Arie. Mai bine decât toate dezvoltările, o
imediată expunere a învăţăturii acestuia (Ulfila), ne va îndruma să vedem
dreptatea aserţiunii noastre şi enorma distanţă între opiniile celor două
partide teologice.
Dumnezeu nu este Părinte din toată eternitatea, zice Arie, era un timp
când Fiul era încă în nefiinţă. Creatură ca şi altele, Fiul nu este, prin esenţa
Sa, asemenea Părintelui. Până aici Ulfila pare de acord cu celebrul prezbiter.
Dar când Arie învaţă, cum spune Socrates, că Iisus nu este deloc, prin natura
Sa, adevăratul Cuvânt şi adevărata Înţelepciune, că nu este decât figura, că,
ignorând natura, esenţa şi misterul nestrăbătut al Părintelui, Îi este cu totul
străin, noi suntem departe de convingerile episcopului got. Existenţa însăşi
a Fiului este contingentă, ea n-a fost creată decât pentru om şi, dacă Părintele
n-ar fi cugetat la crearea noastră, Fiul ar fi rămas fără fiinţă. Acestea sunt
declaraţiile lui Arie. De asemenea, nu dă înapoi în faţa consecinţelor logice
a premiselor sale: Fiul este, prin natura Sa, supus schimbărilor, alteraţiei,
păcatului chiar, ca îngerii rebeli; El este supus greşelii şi, dacă n-a greşit,
aceasta nu probează decât absoluta Sa perfecţie omenească.
Ulfila, dimpotrivă, cum am vorbit, proclamă deschis cel puţin eternitatea
relativă a Fiului, atributele Sale, caracterul Său dumnezeiesc, care nu I s-au
112 CONSTANTIN ERBICEANU

dat printr-o perfecţiune morală, ci prin chiar natura sa. El creează, mântuieşte
liber lumea şi nu este un instrument pasiv pentru manifestarea voinţei
Părintelui. Într-un cuvânt, noi suntem aproape de a admite că secundus Deus
a învăţatului got se apropie mai mult de Cuvântul (Logos-ul) din Evanghelia
după Ioan; şi dacă este vorba despre o subordonare a Persoanei a doua din
Trinitate faţă de Cea Dintâi, ea nu constă într-o inferioritate oarecare a
Cuvântului, ci în acea prioritate a existenţei Părintelui, care este atât de mică,
încât scapă cugetării omeneşti. Căci, Dumnezeul dragostei trebuia din toată
veşnicia să posede obiectul dragostei sale. O astfel de învăţătură nu este
întreţesută de erezie şi, cu toate că nu poate fi numită biblică, este intim
legată de hristologia Sfântului Pavel. Afirmaţia noastră este confirmată prin
frumoasa profesiune de credinţă pe care Ulfila, după spusele lui Auxenţiu,
ne-a lăsat-o cu puţin înainte de moartea sa, ca un testament pentru poporul
său. Noi nu putem să nu reproducem aici acest important document, cu atât
mai mult cu cât, în ora solemnă a morţii, cuvintele unui mare om au o
greutate şi mai mare:

«Ego Ulfila episkopus et confessor semper sic credidi et in hac fide

sola et vera testamentum facio ad Dominum meum. Credo unum
esse Deum patrem solum ingenitum et invisivilem, et in unigenitum
filium ejus dominum et Deum nostrum, opificem et factorem
universe creature, non habentem similem suum – ideo unus est
omnium Deus, qui et de nostris (?) est Deus[137] – et unum spiritum
sanctum, virtutem iluminantem et sanctificantem – ut ait Cristus
propter correctionem[138] ad apostolos [suos]: „Ecce ego mitto
promissum patris mei in vobis, vos autem sedete in civitatem
Hierusalem quoadusque induamini virtutem ab alto”; item: „Et
accipietis virtutem supervenientem in vos sancto spiritu”; – nec
Deum nec Dominum sed ministrum Cristi… nec… [sed] subditum et
oboedientem in omnibus filio, et filium subditum et oboedientem…
in omnibus Deo patri… per Christum… spiritu sancto…[139]»[140].

Ce frumoasă dovadă despre credinţa în Hristos cuprinsă în aceste cuvinte

atât de simple şi atât de înduioşătoare! Nimeni nu găseşte trăsăturile unei
polemici ardente, sau, mai ales, ale urii teologice specifice acestei epoci;
nicio urmă a acelei deplorabile certe asupra expresiilor ὁμοούσιος şi
ὁμοιούσιος, care pe atunci rupea legăturile cele mai strânse de afinitate şi de
prietenie şi aducea diviziunea şi confuzia în comunităţile creştine cele mai
îndepărtate şi chiar între păstorii cei mai simpli. Biblia, cuvântul lui
Dumnezeu, a crescut cu simplitatea spiritului unui adevărat creştin, aceasta
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 113

fiind regula credinţei, norma credinţei pentru Ulfila. Auxenţiu, discipolul

său, ne-o afirmă, iar frumoasa sa traducere a cărţii divine ne este mărturie.
Voieşte cineva să-l numească teolog? Noi îi vom revendica numele de mare
teolog biblic, care nu se lasă atras de nicio atracţie scolastică. Că Fiul, Iisus
Hristos, este consubstanţial cu Părintele sau nu, că este un ipostas metafizic
sau nu, aceste chestiuni nu puteau decât să excite interesul său la un nivel
mediocru. Dar ceea ce el ştia cu evidenţa ultimă este că Iisus Mântuitorul său
şi al lumii l-a chemat la lucrarea cea mai meritorie, cea mai frumoasă care
poate fi destinată omului: de a aduce lumina Evangheliei în ţări până atunci
cuprinse de întunericul cel mai des al păgânismului.
Ei bine, printr-o activitate neobosită, mai mult de 40 de ani, Ulfila a
îndeplinit misiunea ce i s-a încredinţat. Prin nevoinţe nesfârşite pentru
propăşirea împărăţiei lui Hristos, pentru fericirea morală şi materială a
poporului său, prin credincioşia constantă a scopului său nobil, într-un timp de
turburări şi dezordini complete, el a meritat, pe bună dreptate, numele glorios
de Moise, cu care deja contemporanii săi l-au onorat. Posteritatea n-a întârziat
să întărească acest epitet pentru Ulfila, veghetorul soldat al armatei lui Hristos.
Numai unii catolici, totdeauna gata de a arunca anateme, au îndrăznit a-l
condamna. Cât despre noi, avem convingerea intimă că adevărata Biserică
creştină nu va refuza niciodată omagiile sale, adevăratului episcop got,
apostolului păcii, care aduse atâtea mii de păgâni la picioarele Mântuitorului181.

VIII. CONCLUZIE

Descriind viaţa episcopului Ulfila, apostolul ginţii gotice, care a predicat

creştinismul la acest popor pe când năvălise în ţările noastre, Moldova şi
Valahia de altă dată, am dovedit, totodată, şi existenţa de netăgăduit a
creştinismului la romani pe acele timpuri. La început îmi propusesem să-i
scriu numai biografia sa, ca un articol pentru revista Biserica Ortodoxă
Română. Cercetând în urmă izvoarele contemporane istorice şi dovezile pe
care mă puteam sprijini în descrierea biografiei lui Ulfila, am ajuns pe
nesimţite la expunerea completă a creştinismului pe aceste locuri, în tot
decursul secolului al patrulea. Ca izvoare şi dovezi incontestabile, am
181 Charles kNAUER, Ulfila, sa vie et sa doctrine, pp. 47-66 [n. ed. Capitolul de faţă

reprezintă traducerea integrală a capitolului La doctrine d’Ulfila, din lucrarea citată.

Pentru evoluţia discuţiilor pe această temă şi concluziile la care s-a ajuns, vezi: M.
SIMONETTI, „L’arianesimo di Ulfila”, Romanobarbarica, I, 1976, pp. 297-323].
114 CONSTANTIN ERBICEANU

întrebuinţat pe istoricii greci bisericeşti contemporani, precum şi cercetările

critice asupra Vieţii lui Ulfila pe care a scris-o Auxenţiu, episcopul din
Durostorum (Silistra), discipolul lui. Acest document ni s-a conservat într-un
manuscris din Biblioteca din Paris şi pe care l-a descris şi comentat, cu multă
erudiţie şi pricepere, germanul George Waitz şi l-a publicat la Hanovra în
1840. Trebuie să ştim de la început că, prin secolul al IV-lea, atât în Dacia
Aureliană, dar mai ales în Tracia şi Illyricum predomina arianismul, sau mai
precis semi-arianismul. Mulţi dintre aceşti eretici şi-au ales ca arenă de luptă,
spre a-şi susţine doctrina lor, tocmai locurile acestea, unde erau în mai mare
libertate şi siguranţă; nu se temeau mai mult de exilări şi persecuţii din partea
împăraţilor ortodocşi. Astfel, întâlnim un număr însemnat de episcopi arieni
pe aceste locuri ca Paladie din Ratiaria[141], Auxenţiu de Durostorum[142],
Demofil[143], Maximin din nordul Moesiei[144], Valens de Mursa, Ursacius
de Singidunum[145], Germiniu din Sirmium[146] etc.182 Aşadar, când ereticii
arieni au fost alungaţi de Teodosie din Constantinopol, şi de alţi împăraţi din
alte părţi ale Orientului, ei s-au refugiat atunci pe aceste locuri, între goţi.
Astfel ni se explică prezenţa unui număr aşa de considerabil de episcopi
semi-arieni la Sinodul din Sirmium183[147]. Întâlnim tocmai din Antiohia şi
pe un episcop arian, anume Dorotei[148], refugiat în Tracia184. Rămâne deci
constatat că în secolul al IV-lea Biserica de pe aceste locuri, ori creştinismul
din ambele Dacii, era infectată de erezia semi-ariană. Chiar Auxenţiu, care
ne-a lăsat câteva notiţe foarte preţioase asupra lui Ulfila învăţătorul şi
predecesorul său, mai ales Testamentul aceluia, este plin de semi-arianism
în toată scrierea sa185.
Auxenţiu a scris lucrarea sa în limba latină vulgară, pentru că aceasta era
limba oficială pe atunci în tot Imperiul Roman. Apoi, pentru populaţia
creştină mai veche, aici înţeleg pe coloniştii din Dacii, numai acea limbă le
era mai comună şi mai înţeleasă, cu toate că se scria pe atunci şi greceşte186.
Pentru a dovedi că limba latină întrebuinţată de Auxenţiu era aceea vulgară,

182
Vezi despre sinodul din Sirmium sub fiii Marelui Constantin şi confesiunea
de credinţă a episcopilor din Sirmium, care este cu totul semi-ariană, în: Istoria
Mitropoliei Moldovei…, pp. XXX-XXXIV.
183 Vezi HARDUINI, Acta Conciliorum et epistolae decretales ac constitutiones

summorum Pontificum, Tomus I, ab anno Christi XXXIV ad annum CCCCL,

Parisiis, 1715, col. 701-708, 709-710.
184 Vezi TEODORET, Istoria Bisericească, IX.12.
185 Vezi textul manuscrisului lui Auxenţiu publicat de Georg WAITZ în 1840.
186 Vezi în Acta Sanctorum, vol. II, luna aprilie, Epistola Bisericii Gotice, din

Dacia Traiană către Biserica din Capadocia.

ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 115

citez aici din Waitz câteva cuvinte ca exemplu. Astfel, se foloseşte: pre în loc
de prae, etas pentru aetas, cecus pentru coecus, Grecus, Iudeus, demon,
quero, sepe etc. Apoi, adesea se întâlneşte ae pentru e, ca craeatus,
incraeatus, craeatura etc., e în locul lui i (ca în) intellegere şi antecristi etc.
Nu se ţine socoteală de y (pentru) presbiter. Adesea, consoana v se schimbă
în b ca sibe, vibere, laborabit etc.; de asemenea, terminaţia bilis este înlocuită
prin vilis ca în cazul odivilis, invisivilis, incapavilis, incorruptivilis etc.;
varvaricum în loc de barbaricum, Eclesia în loc de Ecclesia, Cristiani şi
Cristus, de unde la noi Cristiani. La multe cuvinte lipseşte h ca în cazul
cuvintelor eretici, ora, esitare etc., face uz de litera greacă k (ca la) Episkopus
etc. Îmi par curioase şi frazele: intra occidente, ad oriente, ad similitudine,
completis in Episcopatum, mitto in vobis, sedete in civitatem.
Din exemplele aduse, cititorul poate să-şi facă o idee despre schimbarea
ortografică, pronunţarea, precum şi ciuntirea multor cuvinte strefăcute,
ajunse la noi din limba latină vulgară şi despre care îşi bat atâta capul filologii
români din zilele noastre, spre a le proba originea latină. Auxenţiu a scris în
Durostorum. Prin urmare, limba latină comună acelui timp era aşa cum o
scria Auxenţiu, ce şi a propus să imortalizeze numele învăţătorului şi
educatorului său, descriindu-i meritele şi apărându-i învăţătura pe care o
profesa. Auxenţiu ştia, de bună seamă, şi limba gotă şi cea greacă, ca şi Ulfila,
dar a preferat să scrie latineşte, pentru că marea populaţie de peste Dunăre
era (compusă), pe lângă goţi, şi din coloniştii lui Traian, trecuţi acolo sub
Aurelian, când au năvălit goţii în Dacia Traiană. Goţii, de curând creştinaţi,
nu erau încă pregătiţi pentru a înţelege discuţii religioase atât de subtile cum
este arianismul, semi-arianismul şi ortodoxismul şi a aprofunda diferinţele
confesionale; ei se mulţumeau şi numai cu o credinţă mai vagă, cu idei
generale despre creştinism; Auxenţiu, aşadar a scris mai mult pentru această
populaţie (latină) decât (pentru) cea gotă. Acesta îmi pare a fi cuvântul pentru
care Auxenţiu a scris notiţele despre Ulfila şi învăţătura sa în limba latină. Nu
numai până în secolul al IV-lea dar şi până spre finele celui al VI-lea întâlnim
încă tot limba latină, ca limbă oficială a Bisericii din Dacia Aureliană187.
Importanţa scrierii lui Auxenţiu pentru noi românii mai este însemnată şi
din alt punct de vedere, pentru că numai cu istoria scriitorilor bisericeşti greci
asupra lui Ulfila şi a activităţii sale pastorale, noi nu puteam cunoaşte atâtea
date şi fapte, acelea fiind şi defectuoase, confuze şi contradictorii. Pe când,
ajutaţi de scrierea lui Auxenţiu, se stabilesc foarte precis multe fapte şi se face
lumină mare asupra vechimii neîndoioase a creştinismului în Dacii. Unde s-a

187 Vezi discurs de inaugurare etc.

116 CONSTANTIN ERBICEANU

născut Ulfila, de ce origine era? Când şi unde s-a creştinat? Când şi unde a
predicat creştinismul? Când şi la ce comunitate religioasă a servit ca cleric şi
s-a hirotonit ca episcop? Ce confesiune a profesat la început: semi-arianismul
sau ortodoxia? Când a devenit arian şi cu ce ocazie? Când a trecut peste
Dunăre şi din ce cauze? La toate aceste chestiuni de mare însemnătate pentru
noi românii, acum se poate răspunde hotărâtor şi cu dovezi contemporane de
necombătut. Să rezolvăm deocamdată aceste întrebări.
Ulfila sau Vulfila sau Hulfila sau Unila[149] s-a născut în Valahia de astăzi,
probabil în Oltenia[150]. Data naşterii sale poate fi fixată în jurul anului
318[151], când nici o ramură gotică nu trecuse, încă, şi nu se stabilise nici în
Tracia, nici în Moesia. Prin urmare, nu putem căuta peste Dunăre naşterea
lui Ulfila. Apoi, nu întâlnim nicăieri vreo ştire că Ulfila ar fi venit ori ar fi fost
trimis de aiurea ca apostol la goţi. Este, deci, născut între goţi. Istoricul
Socrates îl numeşte pe Ulfila episcop al goţilor – Οὐλφίλας ὁ τῶν Γότθων
ἐπίσκοπος[152]. De ce origine a fost? Filostorgius, care este capadocian şi
îmbuibat şi de arianism. Vorbind despre Ulfila, ne spune că era capadocian de
origine şi că familia lui a fost adusă de acolo ca sclavă în Gothia, pe când
aceşti barbari, năvălind în Asia, au luat mulţi sclavi din Galatia şi Capadocia.
Această invazie a avut loc pe la 258 sub cezarii Valerian şi Gallienus, când a
fost răpită şi familia lui Ulfila din Capadocia – ταύτης τῆς αἰχμαλωσίας
γεγόνεσαν καὶ οἱ Οὐρφίλα πρόγονοι. Filostorgius a putut să aibă, ca om cult,
cunoştinţe foarte pozitive asupra lui Ulfila, compatriotul său. Biserica din
Capadocia a conservat tradiţia, încă recentă pe atunci, potrivit căreia goţii au
fost creştinaţi de ea, pentru că trecuseră numai 60 de ani de la captivitatea
capadocienilor. Aceasta o susţine şi Sfântul Vasile cel Mare în Epistola sa
338[153] către Ascholius, episcopul de Tesalonic; aceasta se mai probează şi
prin fraza lui Filostorgius că goţii luând sclavi dintre capadocieni, mulţi dintre
aceia erau clerici şi, în această calitate, şi-au profesat cultul lor şi între goţi, în
libertate, în noua lor patrie, convertind pe mulţi dintre barbari la creştinism:

«καὶ πολλοὺς ἔλαβον αἰχμαλώτους ἄλλους τε καὶ τῶν

κατειλεγμένων τῷ κλήρῳ [...] οὐκ ὀλίγους τε αὐτῶν εἰς τὸ εὐσεβὲς
μετεποίησαν»188.

188 Vezi pericopa din FILOSTORGIUS, [Istoria Bisericească, II.5, FHDR II, p. 200:

„Au luat mulţi prizonieri, printre alţii şi clerici … (creştinii trăind împreună cu
barbarii) au convertit mulţi dintre ei la adevărata credinţă”].
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 117

Ulfila, aşadar, se trăgea dintr-o familie capadociană, originară din

localitatea numită Sadagoltina, luată în sclavie din patria sa la 258 şi s-a
născut în Gothia ori Dacia Traiană din părinţi creştini capadocieni, dar
gotizat, adică trăind între goţi, nemaiştiind de vechea sa patrie; şi-a însuşit
limba şi traiul acelora cu care vieţuia, devenindu-i Gothia ca a doua patrie.
Ulfila şi-a primit instrucţia şi educaţia sa în familie, în casa părintească, care
evident că era creştină, învăţând odată cu limba greacă a familiei sale şi cea
gotă a ţării. Apoi, din contactul cu Imperiul Roman în care, ulterior, a şi trăit
peste 35 de ani, a învăţat şi limba latină, în care a şi scris şi predicat, după
cum ne atestă ucenicul său Auxenţiu:

«quadraginta annis in episcopatu gloriose florens apostolica gratia,

Grecam et Latinam et Goticam linquam sine intermissione in una et
sola eclesia Cristi predicavit»[154].

Trebuie să admitem că Ulfila avea o predispoziţie şi un devotament nelimitat

pentru propagarea şi înaintarea creştinismului între goţii păgâni. Numai astfel
se explică sacrificiile sale îndelungate şi persistenţa sa de o viaţă întreagă în
predicarea Evangheliei lui Hristos.
Activitatea misionară a lui Ulfila se întindea asupra tuturor triburilor
gotice ce invadaseră şi ocupaseră Dacia Traiană. Istoricul Socrates ne
povesteşte că Ulfila a predicat creştinismul nu numai la o parte dintre goţi,
ci în toată Dacia, din care cauză, (dar) şi (din) altele, a provocat şi o persecuţie
asupra creştinilor din Dacia Traiană:

«Ἐπειδὴ δὲ Οὐλφίλας οὐ μόνον τοὺς ὑπὸ Φριτιγέρνην, ἀλλὰ καὶ

τοὺς ὑπὸ Ἀθανάριχον ταττομένους βαρβάρους τὸν χριστιανισμὸν
ἐξεδίδασκεν, ὁ Ἀθανάριχος, ὡς παραχαρατομένης τῆς πατρῴου
θρησκείας, πολλοὺς τῶν χριστιανιζόντων τιμωρίαις ὑπέβαλλεν»189.

De la Epifanie mai cunoaştem că un eretic fanatic, anume Audaeus sau

Audius, izgonit din părţile Eufratului pentru erezia lui primejdioasă şi exilat
între sciţii din Pontul Euxin, neputând trăi şi extinde erezia sa acolo, fiind
prea barbari, a înaintat, ne spune, în Dacia Traiană la goţi, şi aici şi-a propagat

189 Vezi pericopa din SOCRATES, [Istoria Bisericească, IV.33.7, FHDR II, p. 218:

„Deoarece Ulfila propovăduia creştinismul nu numai printre barbarii de sub

ascultarea lui Fritigern, ci şi printre cei aflaţi sub ascultarea lui Athanaric, acesta
(Athanaric) şi-a văzut primejduită credinţa strămoşească şi a supus răzbunărilor
sale pe mulţi dintre cei care se creştinau”].
118 CONSTANTIN ERBICEANU

erezia, ademenind pe mulţi goţi şi barbari la învăţătura sa. Textul ne mai

spune că Audius a mers până la locurile cele mai dinlăuntru ale goţilor
predicând erezia sa: καὶ εἰς τὰ πρόσω βαίνων καὶ εἰς τὰ ἐσώτατα τῆς
Γοτθίας, πολλοὺς τῶν Γοτθῶν κατήχησεν[155]. Acest Audius a format curând
şi o biserică eretică aici între goţi, a format mănăstiri şi săvârşea ritualul
bisericesc în ele după ideile sale greşite, mai ales în chestiunea Paştelui: ἀφ’
οὗπερ καὶ μοναστήρια ἐν τῇ αὐτῇ Γοτθίᾳ ἐγένετο[156]. Cu timpul,
înmulţindu-se sectanţii, acest Audius le-a consfinţit şi o ierarhie, având şi
doi episcopi, Uranius şi Silvanius.
În ce direcţie şi-a îndreptat activitatea sa predicatoare Audius? De bună
seamă trebuie să admitem, cu toată siguranţa, că acest eretic şi-a răspândit
învăţătura sa falsă în altă parte decât cea în care predica Ulfila; ei erau
contemporani, dar cu totul diferiţi în confesiuni, unul, ortodox altul eretic
condamnat. Din istorisirea lui Epifanie se străvede că Audius şi-a îndreptat
activitatea sa misionară spre Moldova, Valahia până spre Buzău şi
Transilvania de astăzi. După Epifanie, întâia persecuţie în Gothia a fost
îndreptată mai ales asupra audienilor de către Athanaric, care era şeful tribului
vest-goţilor. Prin urmare, în acea parte îşi răspândise Audius erezia sa190.
Apoi, dacă s-ar admite că Audius îşi formase societatea sa religioasă în
Valahia şi Oltenia, între ortodocşi, atunci nu se poate explica cum acei eretici
au fost exterminaţi, iar Ulfila cu comunitatea sa ortodoxă au putut să se
refugieze peste Dunăre. Ulfila, aşadar, trăia mai spre miazăzi, iar audienii
mai spre apus. Astfel se explică faptele în mod natural. Ulfila, care, cât timp
a stat şi păstorit Biserica creştină din Dacia Traiană, ştim că era ortodox
aprins, putea oare el suferi să se încuibe între coreligionarii săi goţi erezii şi
schisme, mai ales când el ştia că Audius a fost exilat din patria sa tocmai
pentru învăţătura sa greşită şi periculoasă? De aceea trebuie să admitem că
Ulfila şi-a îndreptat şi el, curând, activitatea misionară şi asupra goţilor din
acea parte, spre a nimici erezia audiană care se răspândise cu atâta
repeziciune între barbari.
Din această luptă misionar-religioasă a lui Ulfila asupra ereziei lui Audius,
şi din opoziţia ce întâlnea aceasta din partea ereticilor, producându-se, natural,
o învrăjbire aprigă şi prigoniri între membrii aceluiaşi popor, a rezultat întâia
persecuţie asupra creştinilor din partea lui Athanaric. Ulfila, care era ortodox
– Ἀλλὰ γὰρ καὶ Οὐλφίλας ὁ παρ’ αὐτοῖς τότε ἱερωμένος, τὰ μὲν πρῶτα οὐδὲν
διεφέρετο πρὸς τὴν καθόλου ἐκκλησίαν[157] –, văzând ridicată persecuţia

190
Vezi pericopa din EPIFANIE, Despre schisma audienilor, 14.5, [FHDR II,
p. 173].
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 119

asupra păstoriţilor săi, în care mulţi şi dintre ortodocşi au suferit martiriul, pe

lângă ereticii audieni, care au fost atunci nimiciţi şi alungaţi – Καὶ γὰρ ἀπὸ
τῆς Γοτθίας ἐδιώχθησαν οἱ πλείους, οὐ μόνον, ἀλλὰ καὶ οἱ ἡμέτεροι ἐκεῖ
Χριστιανοί, διωγμοῦ μεγάλου ἐνστάντος ὑπὸ βασιλέως Ἕλληνος[158] –, s-a
hotărât să-şi părăsească ţara şi să se refugieze în Moesia Inferior, la poalele
Munţilor Balcani, împreună cu un însemnat număr dintre păstoriţii săi.
Athanaric fiind păgân, nu făcea deosebire între eretici şi ortodocşi, şi-i
persecuta pe toţi deopotrivă şi-i urmărea pe creştini oriunde-i găsea.
Potrivit spuselor lui Filostorgius, Ulfila, la etatea de 30 de ani, a fost
hirotesit citeţ şi în urmă episcop, în anul 348 sub Constantin cel Mare de
către Eusebiu din Nicomidia[159]. Însă, ştim clar că pe atunci (în 348) nu mai
trăia împăratul Constantin şi, poate, nici Eusebiu. După spusele lui Socrates
şi Sozomen, el a fost hirotonit în Constantinopol, iar istoricii ne spun hotărât
că la început era ortodox, cum vom vedea. Abia mai târziu a devenit semi-
arian. Sfântul Ioan Hrisostom în Epistola a XIV-a către Olimpiada[160]
atribuită lui, ne spunea că el l-ar fi hirotonit pe Ulfila ca episcop al goţilor. În
tot cazul, ştim că la început Ulfila era în relaţie cu ortodocşii şi că a fost
hirotonit în Constantinopol. După hirotonia sa în episcop a mai trăit încă
şapte ani între goţii din Dacia Traiană, apoi din cauza primei persecuţii, de
la 355, încetându-şi activitatea sa directă misionară în Dacia Traiană, a trecut
Dunărea şi s-a refugiat cu un număr mare dintre fraţii credincioşi în pământul
roman, cum se exprimă Auxenţiu. Cu voia împăratului Constantius II s-au
aşezat peste Dunăre, făcându-şi noi locuinţe sub poalele Balcanilor. Aceasta
a fost întâia persecuţie, despre care vorbeşte şi Filostorgius:

«A aşezat împăratul pe acest popor transfug în cuprinsul localităţii

Moesiei după cum a voit fiecare şi pe Ulfila îl avea în cea mai mare
cinste»191.

Observăm că nu ni se spune numele şefului persecutor, dar la Auxenţiu îl

întâlnim cu numirea de iudex, nume care se referă, după părerea noastră, la
Athanaric, pentru că iată ce ne spune un contemporan despre Athanaric: οὕτω
γοῦν τὴν μὲν τοῦ βασιλέως ἐπωνυμίαν ἀπαξιοῖ, τὴν τοῦ δικαστοῦ δὲ ἀγαπᾷ192
– Astfel denumirea de împărat o lepăda, şi-i plăcea aceea de judecător.
Aşadar, în prima persecuţie în Dacia Traiană, Athanaric, conducătorul
goţilor de la vest, nu se numea nici domn, nici rege sau împărat, ci simplu

191 Vezi pericopa din FILOSTORGIUS, Istoria Bisericească, II.5, [FHDR II, p. 203].
192 THESMISTIUS, Orationes. De pace (anul 369), ediţia Amberg, 1605, p. 100.
120 CONSTANTIN ERBICEANU

iudex. Martirii din această persecuţie au fost foarte numeroşi, după cum ne
istoriseşte Epifanie, când au suferit martiriul mulţi audieni eretici şi au fost
cu totul alungaţi şi nimiciţi din Dacia Traiană; dar între eretici au suferit
schingiuiri şi martirizări şi mulţi dintre ortodocşi - ἀλλὰ καὶ οἱ ἡμέτεροι
ἐκεῖ Χριστιανοί ... ἐδιώχθησαν193. Nu putem preciza, însă, care sunt martirii
ortodocşi care au suferit în această persecuţie, pentru că nici Metafrast, nici
Nicodim Aghioritul, nici Acta Sanctorum nu ne-au păstrat date precise şi
nici toate numele lor. Aceasta s-a întâmplat pentru că persecuţia a avut loc
în pământ barbar, unde nu putea străbate nimeni dintre creştini. Pricepem
asprimea acestei persecuţii doar din spusele celor ce scăpau din moarte, din
faptul nimicirii audienilor şi din trecerea lui Ulfila peste Dunăre.
În acest timp, 348, vest-goţii erau cârmuiţi de Athanaric, iar ost-goţii de
Fritigern. Motivul primei persecuţii au fost certurile dintre eretici şi
ortodocşi, care căutau fiecare să atragă cât mai mulţi adepţi dintre goţi în
partea sa. Aşadar, fie din cauze pur religioase, fie poate şi din cauze politice,
Athanaric, voind să stăpânească peste toţi goţii, luând ca pretext că prin
introducerea creştinismului între goţi aceştia şi-ar fi alterat caracterul lor
războinic prin învăţăturile pline de blândeţe şi pace ale creştinismului, el s-a
ridicat cu război crâncen asupra lui Fritigern şi l-a învins. Fritigern atunci se
grăbeşte să ceară ajutorul romanilor spre a se răzbuna asupra lui Athanaric.
Romanii, care sufereau dese invazii peste Dunăre de la goţi, spre a-şi asigura
liniştea în provinciile transdanubiene şi spre a predomina asupra unei părţi
măcar dintre goţi, au admis propunerea lui Fritigern şi au trimis imediat
legiuni şi cohorte peste Dunăre de a ajuta pe Fritigern împotriva lui
Athanaric. Iată cum se exprimă Socrates despre această vrăjmăşie dintre
conducătorii goţilor:

«Arătându-se Athanaric mai puternic, Fritigern se refugiază la

romani şi cere ajutor în contra vrăjmaşului. Se face cunoscut aceasta
împăratului Valens şi ordonă armatei aşezate în Tracia să ajute pe
barbari făcând expediţie asupra barbarilor. Şi câştigând biruinţa
asupra lui Athanaric peste Dunăre, punând pe fugă pe războitori.
Acestea au fost motiv ca să se facă mulţi dintre barbari creştini»[161].

Aceste lupte între goţi se petrec între anii 368-370. Ulfila era deja peste
Dunăre cu o sumă de creştini petrecând în pace şi linişte, ocupându-se cu

193
Vezi pericopa din EPIFANIE, [Despre schisma audienilor, 15.3, FHDR II,
p. 174: „ba chiar şi creştini de-ai noştri … au fost persecutaţi”].
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 121

deosebire cu agricultura şi cu păstoria. Cu toate acestea, în Dacia Traiană

erau încă mulţi creştini rămaşi tăinuiţi şi al căror număr a crescut mult, mai
ales după victoria lui Fritigern cu ajutorul armatelor romane. Aceasta ne-o
spune precis atât Epifanie: οὐ λείπει δὲ ῥίζα σοφίας, οὐδὲ φύτευμα πίστεως,
ἀλλὰ καὶ εἰ δοκοῦσι πάντες ἀπηλάσθαι, πάντως εἰσὶν ἐκεῖθεν <πιστοὶ>
ἄνθρωποι· οὐκ ἐγχωρεῖ γὰρ λεῖψαι τὴν πηγὴν τῆς πίστεως194, precum şi
Socrates: αὕτη πρόφασις γέγονε τοῦ Χριστιανοὺς γενέσθαι τῶν βαρβάρων
πολλούς195. Nu trebuie să uităm că Ulfila, trecând peste Dunăre, s-a îngrijit
îndeaproape de soarta fraţilor săi din Dacia Traiană. Toată ocupaţia sa
principală se răsfrângea asupra propovăduirii creştinismului între goţii de
peste Dunăre şi în acest scop trimitea misionari, clerici învăţaţi, devotaţi şi
disciplinaţi de el.
Astfel, în epistola trimisă de către Biserica Gotă către cea din Capadocia,
ni s-a conservat dovada sigură că lucrul aşa s-a petrecut. Iată ce citim în acea
epistolă:

«Apoi, pornindu-se persecuţie mare de către cei ce păcătuiau

(persecutau pe creştini) în Gothia (Dacia Traiană) asupra Bisericii lui
Dumnezeu, când se apropia Sfânta zi a Paştelui, a voit (Sf. Martir
Sava) să se ducă în alt oraş (de unde îşi desfăşura lucrarea sa
misionară) la Guthican prezbiterul (care şi acesta era un alt misionar)
ca să săvârşească sărbătorea. Pornind el, pe cale a văzut un bărbat
oarecare, prea măreţ şi frumos la faţă şi i-a zis lui: Întoarce-te şi te
du la Sansala prezbiterul (şi acesta alt misionar). Iar Sava i-a răspuns
zicându-i: Sansala s-a dus de acasă, căci Sansala fugise din cauza
persecuţiei şi petrecea în Pannonia (sic !); atunci însă, pentru ziua Sf.
Paşti, a venit de curând la casa sa...».

Rămâne, aşadar, dovedit că Ulfila se îngrijea îndeaproape despre creştinarea

populaţiei de peste Dunăre, şi-şi avea misionarii săi pe care numai el îi învăţa,
disciplina şi hirotonea şi apoi îi trimitea în Dacia Traiană şi aceasta pentru că
numai el era recunoscut ca episcop canonic al tuturor creştinilor goţi.
194 Vezi pericopa din EPIFANIE, [Despre schisma audienilor, 15.4, FHDR II,
p. 174: „Dar nu se poate să fie nimicită rădăcina înţelepciunii şi planta credinţei. Şi,
cu toate că s-ar părea că au fost alungaţi de acolo toţi creştinii, au rămas totuşi acolo
unii oameni credincioşi. Căci nu poate seca izvorul credinţei”].
195 Vezi pericopa din SOCRATES, [Istoria Bisericească, IV.33.4, FHDR II, p. 219:

„Acest prilej a fost un pretext ca mulţi dintre barbari s-au făcut creştini”].
122 CONSTANTIN ERBICEANU

Acum Athanaric, învins de către romani, s-a refugiat în regatul său şi a

pornit o a doua persecuţie asupra tuturor creştinilor din Gothia, spre a se
răzbuna asupra lui Fritigern care devenise creştin, asupra romanilor şi pentru
a-şi şterge ruşinea suferită. Această persecuţie a fost cea mai crâncenă şi mai
îngrozitoare. Nenumăraţi creştini, locuitori ai Daciei Traiane, au primit
cununa martirică cu resemnare şi persistenţă nedescrisă. Persecuţia începe în
partea de jos a Moldovei şi se întinde până şi peste Dunăre. Cu această ocazie
a suferit pe la anul 370 şi Sfântul Sava martirizarea sa. El a fost, în cele din
urmă, înecat, cum am văzut, în râul Buzău (Μουσαίον). Din Martirologiile
greceşti şi latine cunoaştem acum un număr foarte mare de martiri din
această epocă196.
Să nu uităm, iarăşi, că Biserica Gotă, dacă voim s-o enumerăm la vreo
jurisdicţie, cădea pe acele timpuri, în decursul secolului al IV-lea, sub
jurisdicţia papei, cu siguranţă până la Dunăre. Apoi, şi despre Biserica de
peste Dunăre, de pe aceste locuri din Dacia Traiană, tot Martirologiile latine
ne-au conservat materiale mai multe despre martiri. Nici nu este posibil să
admitem vreo înrâurire bisericească alta decât cea a papei pe atunci asupra
Daciilor, pentru că jurisdicţia sa se întindea în toată Peninsula Balcanică,
numită şi Europa. Pentru acest cuvânt găsim mai mult material pentru noi pe
acele timpuri în Biserica papală. În părţile acestea, mai ştim, s-au făcut cele
mai vechi încercări de traduceri ale Sfintelor Scripturi din limba greacă în cea
latină, în Scythia Minor a trăit şi un Dionisie Exiguul, numit şi Tracul etc.
Fericitul Ieronim spune în Cronicul său că la anul 370 Athanaric a ridicat
o grozavă persecuţie asupra creştinilor din Dacia Traiană:

«Aithanaricus rex Gothorum in Christianos persecutione commota

plurimos interficit et de propriis sedibus in Romanum solum
expellit»[162].

196
Consultă catalogul martirilor extraşi din martirologiile: Sf. Augustin, Lubin,
Nicodim Aghioritul şi mai ales acela din Acta Sanctorum, unde sunt clasificaţi pe
luni. Să ţinem seama că în Acta Sanctorum sunt publicate până acum numai 10 luni,
noiembrie şi decembre lipsesc. Cercetând acum, stând în Mănăstirea Cozia şi Vieţile
Sfinţilor, ediţia de la Neamţ, 12 volume, publicate între anii 1807-1815, prin
îndemnul şi ajutorul bănesc a neuitatului păstor, model între cei români, Veniamin
Costache, declar că n-am găsit nimic ce ne-ar interesa în chestiunea noastră. Aceste
vieţi sunt traduse din ruseşte şi cu privire la date, localităţi şi numiri sunt foarte pe
deasupra, ba, de multe ori, încurcă mai mult pe cercetător, pentru că sunt lipsite de
orice critică istorică.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 123

Numărul creştinilor sporise foarte simţitor, cum am demonstrat, în Dacia

Traiană, prin misionarii trimişi de Ulfila. Athanaric pornind cu furie persecuţia
asupra creştinilor, aceştia au fost nevoiţi să se refugieze, spre a-şi salva viaţa, tot
în pământul romanilor. Aceasta este a doua emigrare a goţilor peste Dunăre. Ulfila,
în retragerea sa peste Dunăre, s-a aşezat cu creştinii săi în jurul Nicopolului şi
sub Balcani. Aceşti noi emigranţi s-au stabilit atât în Moesia cât şi în Tracia. Ulfila,
după mărturiile lui Socrates şi Sozomen, pare că a fost ortodox, până ce a trecut
Dunărea şi a participat la Sinodul din Constantinopol la 360:

«ταύτῃ καὶ Οὐλφίλας ὁ τῶν Γότθων ἐπίσκοπος τότε πρῶτον

συνέθετο· τὸν γὰρ ἔμπροσθεν χρόνον τὴν ἐν Νικαίᾳ πίστιν
ἠσπάζετο, ἑπόμενος Θεοφίλῳ, ὃς τῶν Γότθων ἐπίσκοπος ὢν τῇ ἐν
Νικαίᾳ συνόδῳ παρὼν καθυπέγραψε»197.

Sozomen admite că prin înşelăciune şi corupţie ar fi fost ademenit la acel

Sinod de a subscris confesiunea ariană198. Auxenţiu îl descrie pe Ulfila ca şi
cum ar fi fost arian de la început, tăcând în legătură cu această schimbare de
confesiune a lui Ulfila.
Mai drept este a admite că Ulfila a fost la început ortodox şi apoi, cu ocazia
emigrării, ducându-se la Constantinopol, a fost ademenit şi poate nevoit de către
împăratul Valens şi patriarhul Eudoxiu să primească arianismul, ca o condiţie
spre a i se permite aşezarea peste Dunăre, pentru că predomina atunci
arianismul. Nu putem şti pozitiv dacă toţi creştinii goţi din emigraţia a doua
erau ortodocşi sau arieni. Putem însă afirma că, trecând peste Dunăre, au adoptat
şi aceştia confesiunea semi-ariană precum şi cei refugiaţi cu Ulfila la început.
Fritigern, nevoit de năvălirea hunilor şi de cruda persecuţie asupra
creştinilor din partea lui Athanaric, devine şi el creştin, însă semi-arian, şi
trece şi el Dunărea cu populaţia sa. Pentru această strămutare a fost trimis
Ulfila la Constantinopol pentru a cere învoire de la împărat. Învoirea li s-a dat
prin influenţa lui Ulfila, dar tot cu condiţia să îmbrăţişeze credinţa împăratului
Valens. Aceasta ne-o spune clar Teodoret199. Astfel, Ulfila primind semi-
arianismul l-au urmat şi toţi goţii, atât cei din emigrarea întâi, cât şi cei dintr-a
doua, împreună cu Fritigern, când s-a retras şi el peste Dunăre.

197 Vezi pericopa din SOCRATES [Istoria Bisericească, II. 41: Aceasta (formula de

credinţă de la Rimini) şi Ulfila, episcopul goţilor, a adoptat-o atunci pentru prima

dată. Căci, mai înainte primise credinţa de la Niceea, urmând lui Teofil care fiind
episcop al goţilor, la sinodul de la Niceea a subscris].
198 Vezi pericopa din SOZOMEN [Istoria Bisericească, VI.37.9].
199 Vezi pericopa din [Istoria Bisericească, IV.37.3-4].
124 CONSTANTIN ERBICEANU

Despre a doua persecuţie de la 370 vorbeşte şi Sf. Vasile cel Mare în

Epistola sa către Ascholiu episcopul de Tesalonic, în care laudă virtuţile
martirilor şi, în special, pe Martirul Sava Gotul200. Această persecuţie a durat
mai mulţi ani, fiindcă, după Ieronim, populaţia creştină se refugiase peste
Dunăre la 370 iar martiriul lui Sava se întâmplă la 372. În tot acest timp,
deci, creştinii din Dacia Traiană au stat sub persecuţie. Fericitul Augustin
afirmă că creştinii persecutaţi de Athanaric erau ortodocşi:

«Nisi forte non est persecutio computanda, quando rex Gothorum in

ipsa Gothia persecutus est Cristianos crudelitate mirabili, cum ibi
non essent nisi catholici, quorum plurimi martyrio coronati sunt,
sicut a quibusdam fratribus, qui tunc illic pueri fuerant et se ista
vidisse incunctanter recordabantur, audivimus?»201.[163]

Putem afirma, aşadar, acum că goţii au invadat de trei ori peste Dunăre:
întâia dată la 355, când s-a refugiat şi Ulfila din cauza unei persecuţii; la 370-
372 a doua persecuţie, când au avut loc a doua emigrare în masă mai mare,
tot din cauza persecuţiei; şi, în fine, la 375 când a trecut şi Fritigern şi s-a
făcut şi creştin arian şi când a avut loc şi a treia persecuţie. Să notăm că între
370 şi 375 hunii îşi făcuseră apariţia în Dacia Traiană şi au contribuit mult şi
ei la aceste emigrări.
Pentru ca cititorul să se convingă singur despre adevărul că marea
majoritate a martirilor erau dintre vechii colonişti al Daciei Traiane şi numai
puţini dintre goţi, deşi toţi trec sub numirea comună de martiri goţi, dau aici
o mică listă ce arată originea numelor martirilor:
I). Sfinţi martiri cu nume latine: Maximmus, Acutionis, Vitus, Acutus,
Tobias, Eugenda, Anastasius, Iucundus, Leonis, Ioannis, Gabrielus, Sionius,
Bretonianus, Sinerius, Sineretus, Rutilus, Libius, Aeterius, Capitonis,
Leonica sau Leuncula, Secundus, Sergius, Optatus, Maxima, Syla, Mamyca,
Vircus, Evagrius, Bonignus, Christus, Rufus, Patricius, Rufina, Moderata,
Romana, Secundus, Florentius, Germinianus, Saturus, Gaianus, Maximus,
Quintilianus, Florianus, Quirillus, Quindeus, Crispionius, Aquilinus, Victoris,
Valention, Iulius, Martialis, Victorius, Servulus, Quirinus, Iulia, Saturnina,
Ninnita, Marcus, Iulius, Ebustus, Rusticus, Silvius, Marcus, Iulius, Feliciana,
Felicis, Emilius, Merona, Marina, Rodofia, Magrinus, Secundinus,
Eperentius, Cicilia, Vitalis, Rufinus, Evangelus, Agnitus, Marcianus,
Domnus, Aurelianus, Acripinus, Secundus, Maximus, Fortunatus Martialis,

200 Vezi Epistola Bisericii din Gothia.

201 AURELII AUGUSTINI, De civitate Dei, XVIII 52.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 125

Secunda, Donata, Bassus, Maximus, Marinus, Iustus, Aemilianus, Dassius,

Florus, Laurus, Maximus, Silvanus, Sabinus, Basilla, Gordianus, Lucianus,
Valeriana, Plantus Ambutus, Priscus, Crescentis, Faustinus, Martialis,
Iannuarius, Marcialis, Pigra, Saturninus, Castus, Primus, Probus etc.
Toate aceste nume sunt de origine latină şi puţin latinizate şi susţinem că
sunt martiri dintre locuitorii vechilor Dacii, dintre acei romani ori romanizaţi
cu care s-a colonizat Dacia de către Traian şi care pe timpul lui Aurelian, din
cauza năvălirii goţilor şi mai în urmă a hunilor unii au trecut peste Dunăre
şi s-au aşezat în oraşele de pe malul drept al ei, iar alţii au suferit martiriul
pe teritoriul Daciei Traiane. Toţi sunt martiri din timpul arianismului,
exceptând numai patru din ei care sunt martirizaţi de bulgari în secolul al
IX-lea. Multe din aceste numiri se întâlnesc până astăzi romanizate la ginta
română. Este, aşadar, de netăgăduit că nomenclatura Sfinţilor martiri din
secolul al IV-lea şi al V-lea, înainte cu secole de creştinarea slavilor şi
bulgarilor, ne arată clar vechimea creştinismului locuitorilor din Dacii.
II). Dimpotrivă, numele Sfinţilor martiri de origine greacă pură sunt mai
puţine. Dar, să cităm câteva şi din acestea: Hermentis, Timotheus,
Anastasius, Nichita, Georgius, Antigonus, Ephremus, Basileus, Eugenius,
Agathadorus, Nestorie, Irineu, Theoprepius, Amfilochius, Alexandru, Zosim,
Ciril, Theotim, Dionius, Timotheus, Hesichius etc.
III). Se găsesc însă şi numiri de origine străină, fie gotă fie traco-dacă, ca:
Artaxus, Herisus, Ratitis, Tatia, Rogat, Dandus, Danda, Sotrasi, Verca,
Batussius, Arpila, Arbela, Hagna, Rhya, Egatrace, Hescous, Sigetza, Suerila,
Suimpla, Philga, Baridis, Dada, Calcorus, Sodera, Gotia, Speis, Spirus etc.
Numărul martirilor în aceste trei persecuţii a trebuit să fie enorm. Nu ni
s-au conservat însă, decât puţine nume, probabil ale acelora ce erau din
familii mai însemnate romane sau ale unora dintre predicatori ori misionari
ca Nichita, Sava, Sansala etc., şi care au putut fi păstrate în memoria rudelor
lor şi a creştinilor refugiaţi. Numele acestora, fie direct, fie indirect, s-au scris
şi notat de către vechii martirologi latini şi greci.
Înmulţindu-se populaţia gotă peste Dunăre şi îngrijindu-se împăratul
Valens de aceasta, a început a-l constrânge şi vexa prin mijloace
administrative. Şefii goţi, atunci nevoiţi, căci îi alungau hunii din Dacia
Traiană, după ce a trecut Dunărea şi Athanaric, s-au împăcat şi s-au înţeles
între ei să facă cauză comună şi rezistenţă Imperiului Roman, pretinzând
pământuri şi linişte. De aici se naşte acel război fatal între goţi şi romani,
când piere în flăcări împăratul Valens. Acest fapt a avut loc la 378.
Ammianus istoriseşte că, înainte de această luptă, s-ar fi trimis la Valens un
preot: Christiani ritus presbiter ut ipsi adpellant[164] ca să mijlocească pacea,
126 CONSTANTIN ERBICEANU

dar n-a reuşit. Se poate admite că tot Ulfila să fi fost însărcinat şi cu această
solie.
După această victorie a goţilor asupra romanilor, ei plecă în masă spre a
cuceri Constantinopolul, dar Ascholius îi opreşte la Tesalonic. Atunci goţii
se aşează toţi în provinciile de la sudul Dunării. Nu trebuie să admitem că
creştinii, adică goţii toţi precum şi vechii colonişti ai lui Traian, ar fi părăsit
toţi Dacia Traiană. Mulţi din ei s-au refugiat în locuri sigure, în munţi, în
peşteri şi prin ascunzătorile Carpaţilor, pentru că altfel nu se explică cum
hunii au primit în aceste locuri sămânţa creştinismului. Nu cunoaştem să se
fi trimis hunilor vreun apostol ori predicator în acest scop. Prin urmare,
hunilor li s-a semănat creştinismul prin creştinii existenţi în Dacia Traiană.
Cunoaştem însă că creştinismul era cunoscut hunilor. În Dacia Traiană iarăşi
avu loc o a treia persecuţie, cum am pomenit mai sus, pe la 375, când au
suferit martiriul mulţi creştini din Dacia şi mai ales cei de pe malul drept al
Dunării, cu ocazia retragerii peste Dunăre şi a lui Athanaric202.
După moartea oribilă a lui Valens şi suirea pe tron a lui Teodosie, lucrurile
iau, încetul cu încetul, altă turnură. Prin dibăcia împăratului Teodosie, goţii
sunt pacificaţi şi se liniştesc, atât din punct de vedere civil cât şi bisericesc.
Teodosie apără credinţa din Niceea şi alungă pe arieni împreună cu episcopul
lor din Constantinopol. Adună un conciliu la 381 şi se condamnă arianismul.
Apoi, prin noi dispoziţiuni şi legi, restrânge drepturile arienilor din Moesia,
Macedonia şi Tracia, încât curând partida ariană devine neînsemnată. În
Occident, sub influenţa Sfântului Ambrozie s-a convocat un Sinod împotriva
arienilor la Aquilea şi i-a condamnat pe arieni, fiind destituiţi şi episcopii
arieni Paladiu şi Secundian. Împăratul Teodosie a mai încercat să împace
partidele religioase convocând un sinod la 383, care să fixeze norma
credinţei, dar nu a reuşit din cauza cerbiciei arienilor. La acest conciliu se
pare că a participat şi Ulfila cu puţini ani înainte de moartea sa. Iată ce ne
spune Auxenţiu despre Ulfila:

«După ce Ulfila administră episcopia sa 40 de ani, şapte dincolo de

Dunăre şi 35 (sic !) în Imperiul Roman (de sub poalele munţilor
Balcani până în Dunăre şi administra şi Biserica din Dacia Traiană,
n. a.) merse din ordinul împăratului la Constantinopol, la un
conciliu; dar aci muri şi fu înmormântat cu multă onoare, de o mare
mulţime de coreligionari»[165].

202
Să se consulte Acta Sanctorum şi datele martirizării creştinilor pe aceste
timpuri.
ULFILA. VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI 127

După ce a predominat credinţa ortodoxă prin ajutorul împăratului, atunci

Teodosie a promulgat acele două legi religioase contra arienilor, legea No. II
şi IV, în Codicele Teodosian[166], prin care interzice orice discuţii religioase;
una din aceste legi este dată la 386, iar alta la 388, tocmai în anul morţii lui
Ulfila. Din cuprinsul acestor legi se vede că arienii erau persecutaţi şi mult
mărginiţi în drepturile lor şi trebuie să admitem că Ulfila s-a dus la
Constantinopol, în 388, pentru a mijloci la împăratul să îndulcească acele
legi şi să convoace un conciliu spre a pacifica lucrurile. Ulfila nu reuşeşte să
ridice acele legi şi să provoace convocarea unui sinod, de aceea bătrân acum,
obosit de muncă de aproape un secol, văzându-se şi condamnat şi dispreţuit,
pierzându-şi vechiul său prestigiu şi reputaţia de mai înainte, supărat şi
întristat, moare în Constantinopol, ca şi Athanaric, ceva mai înainte. Aici a
fost înmormântat cu mare pompă, luând parte la funerarii mulţi episcopi.
Socrates ne spune că chiar atunci s-ar fi ales de succesor lui Ulfila un
oarecare Selenas, got de origine, dar după mamă frigian[167]. Aceasta însemnă
că goţii se căsătoreau cu locuitorii daci, indigeni sau aduşi sclavi. Ulfila lasă
după el mai mulţi discipoli crescuţi şi educaţi de el, ca Auxenţiu, Selenas,
Maximin etc. Sozomen ne spune că acest nou episcop al goţilor, mai înainte
de a-i fi succesor lui Ulfila i-a fost secretarul său: ὑπογραφεῖ τε γενομένῳ
καὶ διαδόχῳ Οὐλφίλα τοῦ παρ’αὐτοῖς ἐπισκοπήσαντος – şi care i-a fost
secretar şi succesor lui Ulfila ce fusese episcop la ei (goţi)203.
Ulfila, cât a stat peste Dunăre s-a ocupat cu traducerea Sfintei Scripturi în
limba gotă, care este monumentul filologic cel mai preţios pentru germani
până astăzi. Se susţine de criticii germani că traducerea lui Ulfila este de pe
textul grec, dar a consultat şi pe cel latin. Se mai susţine că limba gotă este
elegantă şi frumoasă, că literele le-au luat ori împrumutat, pe lângă cele vechi
germane din dialectul runic, din limba greacă mai mult. Astfel, Ulfila nu este
un inventator al literelor germane, ci un combinator, organizator, introducând
în limba gotă litere greceşti şi latine unde lipseau cele germane, spre a putea
mai precis a-şi exprima ideile. În tot cazul, Ulfila a fost un apostol al goţilor
şi un episcop al coloniştilor din ambele Dacii.

Scris-am acestea în anul mântuirii 1898 august 5, în vestita Mănăstire

Cozia, când am împlinit al 60-lea an al vârstei mele.

CONSTANTIN ERBICEANU.

203 SOZOMEN, Istoria Bisericească, VII.17.

 NOTE

[1]Aluzie la Epistola 164 a Sfântului Vasile în care acesta vorbeşte despre acel
Fericit Eutyches care avea puterea de a îmblânzi pe barbari „prin puterea Duhului”
(τῇ ἐνεργείᾳ τῶν παρ’αὐτοῦ χαρισμάτων).
[2] Parafrază la SOZOMEN, Istoria Bisericească, II.6.
[3] ATANASIE CEL MARE, Tratat despre întruparea Cuvântului, LI, traducere din
greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru STăNILOAE, col. Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, vol. 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 149: „cine dintre oameni a
putut străbate vreodată aşa departe, încât să ajungă la sciţi şi etiopieni, sau la perşi,
sau la armeni sau la goţi, sau la cei de care se spune că locuiesc dincolo de ocean,
sau la cei ce sunt peste Hircania, sau la egipteni şi chaldei, care cred în vrăji şi sunt
peste măsură de superstiţioşi şi de sălbatici în obiceiurile lor, ca să le propovăduiască
despre virtute şi feciorie şi despre o credinţă potrivnică idolilor, cum a făcut Domnul
tuturor, Puterea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos?” pentru textul grecesc
al pasajului vezi: ATHANASE, Incarnation du Verbe, 51, col. Sources Chrétiennes,
199, p. 450: „Τίς πώποτε ἀνθρώπων ἠδυνήθη διαβῆναι τοσοῦτον, καὶ εἰς Σκύθας
καὶ αἰθίοπας, ἢ Πέρσας, ἢ Ἀρμενίους, ἢ Γότθους, ἢ τοὺς ἐπέκεινα τοῦ Ὠκεανοῦ
λεγομένους, ἢ τοὺς ὑπὲρ τὴν Ὑρκανίαν ὄντας ἢ ὄλως τοὺς αἰγυπτίους καὶ
Χαλδαίους παρελθεῖν, τοὺς φρονοῦντας μὲν μαγικὰ, δεισιδαίμονας δὲ ὑπὲρ τὴν
φύσιν καὶ ἀγρίους τοῖς τρόποις, καὶ ὄλως κηρύξαι περὶ ἀρετῆς καὶ σωφροσύνης
καὶ τῆς κατὰ εἰδώλων θρησκείας, ὡς ὁ πάντων Κύριος, ἡ τοῦ Θεοῦ Δύναμις, ὁ
κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός”.
[4] SOCRATES, Istoria Bisericească, II.14.
[5] Pe lângă traducerile lui Constantin Erbiceanu, am considerat oportună
reproducerea textelor acestor pasaje în variantele traducerilor româneşti celor mai
folosite de specialişti. Acolo unde textul nu este tradus recent, traducerea este făcută
de noi, iar acest aspect este semnalat în textul românesc prin notă.
[6]Este vorba despre lucrarea Theodoriti episcopi Cyri et Evagrii Scholastici
Historia Ecclesiastica, item excerpta ex Historiis Philostorgii et Theodori Lectoris;
Ex Ecclesiasticis Philostorgii Historiis Epitome, confecta a PHOTIO Patriarcha,
HENRICO VALESIO interprete, graeca ex mss. codicibus emendavit, latine vertit et
annotationibus illustravit, Moguntiae, 1679, pp. 470-471. În cazul de faţă, se pare
că Constantin Erbiceanu a folosit textul reprodus de Georg WAITZ, Über das Leben
und die Lehre des Ulfila, Hannover, 1840, p. 59, însă a cunoscut şi lucrarea
întocmită de Valesius, întrucât îi afişează pagina citată (470), amănunt care nu se
regăseşte în textul autorului german.
[7]
FILOSTORGIUS, Istoria bisericească, II.5, Fontes Historiae Daco-Romanae, II.
Autori de la anul 300 până la anul 1000 (FHDR II), Bucureşti, 1970, pp. 201, 203:
130 NOTE

„(Filostorgius) spune că în timpul acesta Urfilas, unul din sciţii de dincolo de Istru
(pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi), a trecut în teritoriul
roman o mare mulţime de oameni, izgoniţi din lăcaşurile părinteşti din cauza
credinţei lor. Neamul acesta a trecut la creştinism în chipul următor. Pe când
domneau Valerian şi Gallienus, o mare parte din sciţii de dincolo de Istru au trecut
în teritoriul romanilor şi au pustiit prin incursiunile lor o bună parte din teritoriul
Europei. Apoi trecând în Asia, au năvălit în Galatia şi Capadocia, au luat mulţi
prizonieri, printre alţii şi clerici şi s-au întors acasă cu multă pradă. Aceşti prizonieri
şi oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au convertit mulţi din ei la
adevărata credinţă şi i-au convins să îmbrăţişeze religia în locul credinţei păgâne.
Din numărul acestor prizonieri au făcut parte şi strămoşii lui Urfilas, capadocieni de
neam, născuţi în apropierea oraşului Parnassos, într-un sat numit Sadagolthina. Deci
acest Urfilas a fost conducătorul emigrării acestor oameni cucernici, fiind orânduit
primul lor episcop; el a fost pus episcop în felul acesta. Fiind trimis de conducătorul
neamului gotic în timpul lui Constantin în delegaţie împreună cu alţii (căci şi
neamurile barbare din această parte ascultau de împărat), fu hirotonit de Eusebiu şi
de episcopii care erau împreună cu el ca episcop al creştinilor din ţara getică. El
avea grijă şi de celelalte treburi ale lor şi făcând litere proprii pentru ei, a tradus în
limba lor toată Scriptura, afară de Cărţile Regilor, pentru că ele cuprind istoria
războaielor, iar neamul acesta este războinic şi e nevoie mai degrabă de o înfrânare
a pornirii lor spre războaie şi nu de un imbold către acestea. Aceste cărţi au puterea
de a da un imbold, fiindcă sunt socotite sfinte şi formează sufletele credincioşilor
pentru adorarea lui Dumnezeu. Împăratul a aşezat în părţile Moesiei această
mulţime de transfugi, care cum a vrut; pe Urfilas îl avea în cea mai mare cinste,
încât adesea, vorbind despre el, îi zicea „Moise din timpul nostru”. (Filostorgius)
proslăveşte foarte mult pe acest om şi scrie că atât el cât şi cei de sub conducerea
lui au fost adepţii credinţei sale eretice”.
Semnalăm aici faptul că recent a fost publicată lucrarea: FILOSTORGIU, Istoria
Bisericească, ediţie bilingvă, traducere de Dorin GAROFEANU, studiu introductiv,
tabel cronologic şi note explicative de Dragoş MÎRŞANU, ediţie îngrijită de Adrian
MURARU, Ed. Polirom, ser. Tradiţia Creştină 14, Iaşi, 2012, în care fragmentul
reprodus mai sus se găseşte la pp. 83-85.
[8]
Erbiceanu a reprodus textul din Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre
des Ulfila, pp. 60-61.
[9]
SOCRATES, Istoria Bisericească, IV.33.1-7, trad. H. MIHăESCU, V. POPESCU,
FHDR II, pp. 219: „1. Barbarii de dincolo de Istru, numiţi goţi, punând în mişcare
un război între triburile lor, s-au împărţit în două tabere: pe una dintre ele o
conducea Fritigern, iar pe cealaltă Athanaric. 2. Tabăra lui Athanaric s-a dovedit
mai puternică şi Fritigern a fugit la romani şi le-a cerut ajutor împotriva rivalului său.
3. Lucrurile acestea au fost aduse la cunoştinţa împăratului Valens; el a poruncit
soldaţilor staţionaţi în Tracia să dea ajutor barbarilor care se aflau în luptă cu
NOTE 131

barbarii. Ei au obţinut o victorie împotriva lui Athanaric, dincolo de Istru, punând

pe fugă pe duşmani. 4. Acest prilej a fost un pretext că mulţi dintre barbari s-au
făcut creştini. Căci vrând să mulţumească pentru binele ce i s-a făcut, Fritigern a
îmbrăţişat credinţa împăratului, silindu-i şi pe cei de sub ascultarea sa să facă acest
lucru. 5. De aceea şi până în ziua de azi mulţi goţi sunt de credinţă ariană,
alăturându-se atunci acesteia din cauza împăratului. 6. În acel timp şi Ulfilas,
episcopul goţilor, a inventat literele gotice şi, după ce a tălmăcit scrierile sfinte în
limba goţilor, s-a pregătit să-i înveţe pe barbari învăţăturile divine. 7. Deoarece
Ulfilas propovăduia creştinismul nu numai printre barbarii de sub ascultarea lui
Fritigern, ci şi printre cei aflaţi sub ascultarea lui Athanaric, acesta (Athanaric) şi-a
văzut primejduită credinţa strămoşească şi a supus răzbunărilor sale pe mulţi dintre
cei care se creştinau. Astfel barbarii, adepţi ai lui Arie, au ajuns atunci martiri”.
[10] Traducere Conf. Dr. Ovidiu Pop-Brâncuşi: „Dar Arie, neputând răspunde
[rezista] învăţăturii lui Sabelie Libianul, s-a abătut de la dreapta credinţă, învăţând
că Fiul lui Dumnezeu [este] un nou Dumnezeu. Iar barbarii, primind creştinismul
cu toată simplitatea, au dispreţuit viaţa de aici pentru credinţa în Hristos. [Ajung]
acestea cu privire la adepţii creştinismului”.
[11]SOCRATES, Istoria Bisericească, IV.34.1-4, FHDR II, pp. 219, 221: „1. Nu
mult timp după aceea barbarii au legat între ei prietenie şi au fost înfrânţi de alţi
barbari, vecini cu ei, de aşa-numiţii huni. Şi fiind izgoniţi din ţara lor, s-au refugiat
în pământul romanilor, învoindu-se să slujească împăratului şi să facă tot ce va
porunci împăratul romanilor. 2. Acestea au ajuns la cunoştinţa lui Valens; şi
neprevăzând nimic, a poruncit să-i întâmpine cu milă pe cei ce-l rugau, devenind
milostiv numai pentru acest singur lucru. 3. El le-a hotărnicit deci părţile Traciei şi
s-a socotit foarte fericit pentru această faptă. 4. Credea că va dobândi o oaste
pregătită şi instruită împotriva duşmanilor; căci trăgea nădejde că barbarii vor fi
păzitori mai aprigi (ai graniţelor) decât romanii şi de aceea nu s-a mai îngrijit pe
urmă să sporească numărul soldaţilor romani”.
[12]Traducere Conf. Dr. Ovidiu Pop-Brâncuşi: „I-a nesocotit pe cei care erau
mai demult sub arme şi luptaseră cu vitejie în războaie. Iar contribuţia din eparhii,
câte un oştean de fiecare sat, a echivalat-o în bani, poruncind ca, în locul fiecărui
oştean, contributoriilor să li se ceară optzeci de galbeni, mai înainte de a li se şterge
datoria. Acest lucru a fost atunci începutul nenorocirii de mai apoi a puterii
romeilor”.
[13] Erbiceanu a reprodus textul din Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre

des Ulfila, pp. 61-62.

[14]SOZOMEN, Istoria Bisericească, VI.37.2-6, FHDR II, p. 227: „2. Căci goţii,
care locuiau mai înainte dincolo de Istru şi erau stăpâni peste ceilalţi barbari, fiind
izgoniţi de aşa-numiţii huni au trecut în hotarele romanilor. 3. După cum se spune,
acest neam era necunoscut mai înainte tracilor de lângă Istru şi chiar goţilor înşişi.
132 NOTE

Nu se cunoşteau, deşi locuiau unii lângă alţii, pentru că la mijloc se afla un lac foarte
mare şi fiecare credea că pământul locuit de ei înşişi era la capătul uscatului, iar
dincolo (se întindea) marea şi o apă fără de sfârşit. Întâmplându-se să treacă prin lac
un bou înţepat de un tăun, a fost urmărit de un bouar. Văzând pământul de dincolo,
el le-a dat de ştire celor de un neam cu dânsul. 4. Iar alţii spun că acest drum, tăinuit
la suprafaţă de ape, le-ar fi fost arătat de un cerb, pe când era urmărit de câţiva huni,
care îl vânau. Venind pe urmele lui, s-au minunat de ţara din faţa lor, cu un climat
mai temperat şi prielnic pentru agricultură. Ei au anunţat pe stăpânul neamului lor
de cele ce-au văzut. 5. La început au trecut dincolo, la goţi, cu puţini (oameni
înarmaţi), după aceea au pornit la luptă cu toată armata, i-au înfrânt şi au ocupat tot
pământul lor. Cei urmăriţi au traversat fluviul şi, după ce au ajuns în ţinuturile
romanilor, au trimis soli la împărat, făgăduindu-i că îi vor fi aliaţi pentru restul
timpului şi cerând să le îngăduie să se aşeze, unde vrea el. 6. Această solie era
condusă de Ulfila, episcopul acelui neam. Desfăşurându-se lucrurile după cum au
socotit ei, s-au îndreptat să se aşeze în Tracia...”.
[15]
Traducere Conf. Dr. Ovidiu Pop-Brâncuşi: „Nu după mult timp, în urma
conflictelor interne iscate între ei, s-au despărţit în două; pe unii îi conducea
Athanaric, iar pe ceilalţi Fritigern. După ce s-au războit între ei, Fritigern, înfrânt în
luptă, a cerut romeilor să-i vină în ajutor. După ce împăratul a îngăduit oştenilor
din Tracia să-i dea ajutor şi sprijin în luptă, dând îndată năvală, a biruit şi i-a pus pe
fugă pe cei dimpreună cu Athanaric. Şi, ca să se arate recunoscător lui Valens,
prieten în toate credincios, a intrat în comuniune cu [s-a convertit la] credinţa
acestuia, iar pe supuşii săi barbari i-a determinat să gândească la fel. Eu socotesc că
nu doar aceasta este cauza, [pentru care] chiar şi acum tot neamul [goţilor] înclină
spre cei ce preamăresc învăţătura lui Arie”.
[16]
SOZOMEN, Istoria Bisericească, VI.37.8-9, FHDR II, p. 227: „Ulfila... la
început nu se deosebea în privinţa credinţei cu nimic de Biserica Universală. Deşi
în timpul domniei lui Constantius luase parte din imprudenţă, după cum cred, la
sinodul din Constantinopol cu Eudoxius şi Acacius, a rămas mai departe în
comuniune cu episcopii care susţineau hotărârile părinţilor adunaţi în Niceea. 9.
Când însă a venit în Constantinopol, se spune că fruntaşii sectei ariene au discutat
cu el despre credinţă şi au făgăduit că-i vor da ajutor în delegaţia sa la împărat, dacă
va crede la fel ca ei, iar el, fie silit de nevoie, fie că a socotit în adevăr că e mai bine
să gândească astfel despre divinitate, s-a întovărăşit cu adepţii lui Arie şi s-a
despărţit pe sine şi tot neamul său de Biserica Universală...”.
[17] Traducere Conf. Dr. Ovidiu Pop-Brâncuşi: „Căci goţii, învăţaţi de învăţătorul

lor cele întru credinţă şi dobândind prin el un comportament mai blând [civilizat],
i s-au supus cu uşurinţă în toate, convinşi fiind că nu e nimic rău în cele spuse ori
făptuite de el, ci că toate se fac spre folosul [adepţilor] celor vrednici. Ba mai mult,
a dat cea mai mare dovadă a virtuţii [ἀρετή, sfinţeniei] lui, înfruntând nenumărate
NOTE 133

primejdii pentru învăţătură, căci barbarii amintiţi încă se mai închinau în felul
elinilor”.
[18] SOZOMEN, Istoria Bisericească, VI.37.11, FHDR II, p. 227: „El cel dintâi a
fost la goţi autorul literelor şi a tradus în limba patriei sale sfintele cărţi. Aşadar
aceasta a fost cauza că în general barbarii de lângă Istru urmează credinţa lui Arie”.
[19] Traducere Conf. Dr. Ovidiu Pop-Brâncuşi: „În acea vreme, o mulţime din
supuşii lui Fritigern au fost ucişi, suferind martiriul din pricina lui Hristos, iar
Athanaric, îngrijorat că Ulfilas îi convingea şi pe supuşii săi să se creştineze, căci
se înnoia [schimba] credinţa părintească, pe mulţi i-a supus multor pedepse: pe unii,
care dovediseră bărbăţie în apărarea învăţăturii, i-a ucis dându-i în judecată, iar pe
alţii fără măcar a le da cuvântul. Se spune că o statuie fiind aşezată într-un car,
aceştia au fost siliţi să facă aceasta: mânând [idolul] pe la fiecare cort al celor care
fuseseră pârâţi că erau creştini, porunceau să i se închine şi să-i jertfească. Incendiau,
cu oameni cu tot, corturile celor care se opuneau. Am văzut că s-a întâmplat atunci
o [altă] suferinţă încă mai impresionantă. Mulţi care s-au opus, dintre cei împinşi cu
de-a sila să jertfească, bărbaţi şi femei, dintre care unele purtau copii [în pântece],
altele hrăneau la sân prunci nou-născuţi, s-au refugiat în cortul bisericii de acolo;
aprinzând păgânii [elinii] focul, au pierit cu toţii. Goţii au căzut nu peste multă
vreme la înţelegere şi, ajungând la demenţă, îi atacau pe traci şi le prădau oraşele
şi satele”.
[20]Autorul a reprodus textul din Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre
des Ulfila, p. 62.
[21] TEODORET episcopul Cirului, Istoria Bisericească, IV.37.1-5, traducere de Pr.

Prof. Vasile SIBIESCU, Col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 44, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1995, pp. 197-198: „1. Socotesc folositor ca să arăt celor ce nu ştiu cum
aceşti barbari au primit boala (erezia) ariană. Atunci când, după ce ei au trecut
Dunărea şi au încheiat pace cu Valens, era de faţă şi Eudoxiu, cel cu nume rău, care
a propus împăratului ca să convingă pe goţi să intre în comuniune cu el. 2. De altfel,
aceştia primiseră de multă vreme razele cunoştinţei dumnezeieşti şi erau hrăniţi cu
dogmele apostolice. Eudoxiu zicea că credinţa comună cu goţii va întări şi mai mult
pacea. După ce a lăudat acest sfat, împăratul Valens a propus conducătorilor goţilor
înţelegere în ce priveşte dogmele. Aceştia ziceau însă că nu vor suporta (îngădui)
să părăsească învăţătura părintească. 3. În acest timp însă Ulfila era episcopul lor,
de care ascultau foarte mult şi socoteau cuvintele lui ca nişte legi de nestrămutat.
Dar Eudoxiu l-a amăgit pe acesta prin cuvinte şi l-a potolit cu bani, făcându-l să
convingă pe barbari (goţii săi) ca să primească comuniunea de credinţă a împăratului
(arianismul). 4. Ulfila i-a convins spunând că cearta dintre creştini s-a produs numai
din ambiţii omeneşti (pentru demnităţi) şi că nu este nici o deosebire în ce priveşte
dogma. Datorită lui Ulfila goţii zic până azi că Tatăl este mai mare decât Fiul, dar
nu suferă ca să-L numească pe Fiul o creatură, deşi sunt în comuniune cu cei care
134 NOTE

spun aşa. Totuşi ei nu au părăsit întru totul învăţătura părintească. 5. Chiar şi Ulfila
când a convins pe goţi să intre în comuniune cu Eudoxiu şi cu Valens, a spus că nu
e nici o deosebire de dogme între ei şi că numai o ceartă zadarnică a provocat
despărţirea”.
[22]
Este vorba despre ediţia: EPIPHANIUS Constantiae sive Salaminis in Cypro
Episcopus, Opera Omnia in duos Tomos distributa, Graece ac Latine, Dionysius
PETAVIUS AURELIANENSIS, Soc. Jesu… Latine vertit, et animadversionibus illustravit.
2 vols. Parisiis, sumptibus M. SONNII, Claudii MORELLI et Sebastiani CRAMOISy,
1622. Personal, considerăm că Erbiceanu nu a avut acces la ediţia citată, ci a
folosit-o din ediţia MIGNE PG 42, col. 339-374.
[23] EPIFANIE, Despre schisma audienilor, LXX.14.5-6, FHDR II, p. 173: „Acelaşi

bătrân Audius a fost surghiunit, iar împăratul l-a trimis prin părţile Scythiei, fiindcă
făcea să se răzvrătească multă lume. Episcopii îl acuzaseră de lucrul acesta la
împărat. Şi pe când Audius se afla acum de o bucată de vreme în Scythia (n-aş putea
să spun de câţi ani) şi pătrunsese adânc acolo, în interiorul ţării goţilor, i-a instruit
pe mulţi dintre goţi în lucrurile credinţei. Tot el a întemeiat în aceeaşi ţară a goţilor
şi mănăstiri, în sânul cărora a înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi în
feciorie şi o asceză deosebit de severă. 6. Fără îndoială, felul de viaţă al comunităţilor
audiene este cu totul vrednic de admiraţie. Şi orice faptă care se petrece în
mănăstirile audienilor este frumoasă...”.
[24]
Traducere Conf. Dr. Ovidiu Pop-Brâncuşi: „[Căci această grupare are o
purtare cu adevărat de mirare (minunată) şi toate ale lor în mănăstirile lor sunt
corecte,] cu excepţia acestor neînţelegeri şi a schimbării (datei) Paştelui, cât şi a
mărturisirii «după chipul», făcute în felul lor propriu.
Dar mai grozav dintre toate şi mai înspăimântător este faptul că ei nu se roagă
împreună cu (vreun) altul, fie el dintre cei cercetaţi şi absolviţi de orice acuzaţie: de
destrăbălare, ori de preacurvie, ori de ambiţie, doar pentru faptul că (unul ca) el este
în Biserică. Şi acest lucru este înspăimântător, să schimbi numele Sfintei Biserici a
creştinilor, care nu are un (alt) atribut, ci numai numele «a lui Hristos» şi «a
creştinilor», şi să-i pui numele «a lui Audius», să alături şi să ceri alăturarea firii
omeneşti, chiar dacă gruparea (audieni)lor îşi arogă neamestecul cu viaţa şi toată
rânduiala (lumească)”.
[25]
EPIFANIE, Despre schisma audienilor, LXX.15.2-5, FHDR II, p. 173, 175:
„2. După moartea lui Audius, s-au alăturat ucenicilor acestuia, intrând în tagma
audienilor, unii episcopi, printre care a fost şi un anume Uranius din Mesopotamia.
Acesta i-a atras de partea sa şi pe câţiva inşi din ţara goţilor pe care i-a sfinţit
episcopi. (S-au mai alăturat) şi alţi episcopi, printre care Silvanus, dintre care s-a
întâmplat să moară unii. A murit şi cel mai de seamă dintre toţi episcopii, Uranius,
care se bucura de un mare renume în sânul acelei tagme. 3. Iar după moartea
episcopilor Uranius şi Silvanus din ţara goţilor, mulţi s-au despărţit de schisma lui
NOTE 135

Audius şi comunitatea audienilor ajunse foarte mică, (limitându-se) la părţile cetăţii

Chalcis de lângă Antiohia şi la regiunea Eufratului. 4. Într-adevăr, din Gothia cei mai
mulţi audieni au fost alungaţi, ba chiar şi creştini de-ai noştri care se aflau pe acolo,
fiindcă se iscase prigoana regelui Hellenos. Această prigoană a fost aprigă şi
îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor. Întrucât împăraţii romanilor erau
creştini, el a voit să îndepărteze de acolo orice ar fi putut să însemne neam
creştinesc. Dar nu poate să fie nimicită rădăcina înţelepciunii şi planta credinţei. Şi
cu toate că s-ar părea că au fost alungaţi de acolo toţi creştinii, au rămas totuşi acolo
unii oameni credincioşi. Căci nu poate seca izvorul credinţei. 5. Aşadar, mulţi
audieni s-au retras din ţara goţilor şi au venit până în regiunile noastre, unde locuiesc
din timpul acela, de patru ani...”.
[26] Traducere Conf. Dr. Ovidiu Pop-Brâncuşi: „Dar mănăstirile aceloraşi audieni

au plecat din nou şi de la muntele Taurus, şi din Palestina, şi din Arabia”.

[27] Erbiceanu citează volumul al III-lea din ediţia S. JOANNIS CHRySOSTOMI
archiepiscopi Constantinopolitani, Opera omnia quæ exstant, vel quæ ejus nomine
circumferuntur, ad mss. codices Gallicos, Vaticanos, Anglicos, Germanicosque
castigata etc., opera et studio D. Bernardi de MONTFAUCON, monachi ordinis S.
Benedicti e congregatione S. Mauri, opem ferentibus aliis ex codem sodalitio,
monachis, ex Typographia Joannis Baptistae Regozza, in Venetiis, 1734. Autorul a
folosit textul acestei ediţii din Migne PG 52, col. 618 sq., unde epistola citată se
găseşte la nr. XIV. Ulterior, analiza critică a textelor a dus la schimbarea cronologiei
şi numerotării Scrisorilor către Olimpiada astfel că în prezent aceasta se regăseşte
la nr. IX; cf. JEAN CHRySOSTOME, Lettres a Olympias, introduction et traduction
d’Anne-Marie MALINGREy, Coll. Sources Chrétiennes, vol. 13 bis, éditions du Cerf,
Paris, 1947, pp. 142-152.
[28] Sfântul IOAN GURă DE AUR, „Scrisori către diaconiţa Olimpiada”, IX.5.b, în:

Scrisorile (Către persoane oficiale; Către diaconiţa Olimpiada; Către alte persoane),
traducere din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru FECIORU, Ed. IBMO,
Bucureşti, 2008, pp. 72-73: „Te rog, nu uita ce am să-ţi spun, ci străduieşte-te cât
poţi de mult. Monahi marşi, goţi, printre care se ascunde mereu episcopul Serapion,
mi-au adus ştirea că a venit la ei diaconul Moduarie, vestindu-i că a murit episcopul
Unila, acel minunat bărbat pe care l-am hirotonit şi l-am trimis în Gothia, unde a
săvârşit multe şi mari fapte. Diaconul Moduarie a adus şi scrisori de la regele goţilor,
care cere să li se trimită episcop. Dar pentru că, pentru îndepărtarea nenorocirii ce
ne ameninţă, nu văd alt mijloc decât zăbovirea şi amânarea – căci nici nu-i cu putinţă
să meargă acum cu corabia în Bosfor, nici în părţile acelea –, fă-i să întârzie din
pricina iernii. Să nu uiţi să faci lucrul acesta, întrucât este vorba de ceva de mare
însemnătate. Două lucruri sunt cele care mă întristează dacă s-ar întâmpla – dare-ar
Dumnezeu să nu se întâmple! –: unul, să numească pe episcopul goţilor cei care au
săvârşit atât de mari rele, al doilea, să fie numit unul la întâmplare. Ştii şi tu că nu-şi
dau silinţa să numească un om destoinic. Iar dacă aceasta s-ar întâmpla – dare-ar
136 NOTE

Dumnezeu să nu se întâmple! –, tu ştii ce ar urma. Dă-ţi pe tăcute toată silinţa să nu

se întâmple asta”.
[29]
Este vorba despre lucrarea lui Δημήτριος ΦιΛιΠΠίΔΗΣ, Ἰστορία τῆς
Ῥουμουνίας ἢ ἔκθεσις... νῦν πρῶτον συντεθεῖσα καὶ τύποις ἐκδοθεῖσα ἐν Λειψίᾳ
τῆς Σαξονίας, Τομος α΄, Μέρος α΄, 1816.
[30]
Dimitrie Daniel PHILIPPIDE, Istoria României, Tomul I, Partea I, Leipzig,
1816, traducere, studiu introductiv şi note Olga CICANCI, Ed. Pegasus Press,
Bucureşti, 2004, pp. 174-175: „Goţii, având în stăpânire pe cei din România şi pe
cei de până la Volga şi Marea Baltică şi Vistula, au venit din Scandinavia, fiind toţi
descendenţi ai cimerienilor. Şi cei din România s-au numit vizigoţi, spre deosebire
de goţii de peste Tyra, denumiţi goţii de răsărit. La rândul lor, cei din România sunt
subdivizaţi în cei care locuiesc în Ardeal, denumiţi taifali. Iar cei din Moldova sunt
denumiţi victofali, iar cei din ţara Românească, tirigi, este un nume care se
păstrează în Doiciland. […] Goţii, traversând Dunărea şi jefuind pământul
Constantinopolului şi aducând prizonieri în România (şi printre aceştia erau creştini)
şi religia creştină deja a venit în România”.
[31]
D.D. PHILIPPIDE, Istoria României, I, 1, pp. 177-178: „Cei împrăştiaţi în
România şi creştinii fără episcop nu au greşit (sic !) [n. ed. traducerea Erbiceanu
este corectă) faţă de constantinopolitanii de aceeaşi credinţă şi este ales de către
aceştia un episcop got. Acesta este vestitul Ulfilas ce se trăgea din goţii creştini care
locuiau în Asia, pe la mijlocul secolului al patrulea (355) episcopul goţilor a fost
hirotonisit la Constantinopol şi vine în părţile Dunării, aducându-i pe goţi la dogma
lui Hristos. Fiind în ţara turingilor, în [p. 178] ţara Românească, unde era rege
(vicerege) al goţilor Fritigern, în acest scop a intervenit în tentativa lui Ulfila. În
<ţara> victofalilor, unde rege era Athanaric al goţilor (care era şi rege al goţilor de
apus) religia creştină era introdusă şi rar întâmpina piedici”.
[32]
Sfântul VASILE CEL MARE, Epistole, 164, traducere din limba greacă,
introducere şi note Pr. Teodor BODOGAE, ediţie revizuită de Tudor TEOTEOI, col.
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, SN, vol. 3, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010, pp. 255-
256: „În vremurile acelea creştinii trăiau în pace unii cu alţii, în pacea pe care
Domnul ne-a lăsat-o şi din care nu ne-a mai rămas azi nici o fărâmă, atât de mult
am alungat-o unii de la alţii. Cu toate acestea, sufletele noastre au revenit la fericirea
de altădată din clipa în care ne-a venit o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită
de frumuseţea dragostei, ba ne-a sosit şi martirul însuşi din ţinuturile barbarilor de
dincolo de Istru, vestind el însuşi cât este de curată credinţa care domneşte acolo […]
Şi aproape că n-a rămas colţ de lume care să fi scăpat de pârjolul ereziei. Iar
istorisirile Tale cuprind adevărate lupte atletice despre trupuri ciopârţite pentru
apărarea credinţei, despre furia barbară neluată în seamă de cei a căror inimă a rămas
netulburată, despre torturile de tot felul la care i-au pus chinuitorii, despre felul în
NOTE 137

care s-au desăvârşit martirii sfârşindu-şi viaţa, luptând prin cruce şi apă (în ciuda
oricăror schingiuiri). Care sunt însă mijloacele noastre de desăvârşire?”.
[33] Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 165, (ed.) BODOGAE-TEOTEOI, p. 257:
„bucuria noastră a crescut de mai multe ori, nu numai pentru faptul că eşti tocmai
aşa cum Te prezintă mărturia tuturor, ci şi pentru că bunele tale însuşiri constituie
marca de respect a patriei noastre. Ca o mlădiţă nobilă, care a ieşit dintr-o rădăcină
vânjoasă, ai umplut pământul de dincolo de graniţele ţării noastre cu roadele
duhovniceşti. De aceea, pe bună dreptate, tresaltă de bucurie patria noastră pentru
odraslele ei, iar când Tu Te distingeai în lupte pentru credinţă, ea-L preamărea pe
Dumnezeu, auzind că prin Tine se păstrează buna moştenire a Părinţilor. Şi câte nu
ne-ai dăruit şi acum? Patria care Te-a născut Tu ai cinstit-o cu un martir care a
înflorit recent în ţara barbară vecină cu voi, trimiţând, ca un agricultor recunoscător,
pârgă din roadă celor care-i dăruiseră seminţele”. Pentru discuţii recente pe
marginea interpretărilor Epistolelor 164 şi 165 ale lui Vasile cel Mare, vezi: Emilian
POPESCU, „Sfinţii Vasile cel Mare, Bretanion de Tomis şi martiriul Sfântului Sava
Gotul”, în: Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1630 de ani (= Studia Basiliana II),
ediţie îngrijită de Emilian POPESCU şi Adrian MARINESCU, Ed. Basilica, Bucureşti,
2009, pp. 61-78; Mihai Ovidiu CăţOI, „Tomisul şi martirii din Gothia danubiană.
Consideraţii pe marginea Epistolelor 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cel Mare”, în
Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1630 de ani (= Studia Basiliana III), Actele
Symposionului Comisiei Române de Istorie Eclesiastică, Bucureşti-Cernica, 2-3
octombrie 2008, culese şi publicate de Emilian POPESCU şi Mihai Ovidiu CăţOI, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2009, pp. 430-452.
[34] Erbiceanu foloseşte aici textul publicat de Georg Waitz. Ulterior, au mai
existat şi alte contribuţii critice la stabilirea textului, cele mai importante fiind: W.
BESSEL, Über das Leben des Ulfilas und die Bekehrung der Gothen zum
Christentum, Göttingen, 1860 şi Fr. kAUFFMANN, Aus der Schule des Wulfila:
Auxenti Durostorensis epistula de fide vita et obitu Ulfilae im Zusammenhang mit
der Dissertatio Maximini contra Ambrosium, Strasbourg, 1899, pp. 74-76, coll.
Texte und Untersuchungen zur altgermanischen Religionsgeschichte, Texte, 1. În
literatura românească de specialitate, Scrisoarea lui Auxenţiu de Durostor despre
credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila a fost publicată în text bilingv şi însoţită de
comentarii de Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian de Durostor (veacul al IV-lea),
Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1938, fiind tradusă pe baza textului stabilit
de kauffmann; fragmentar, Scrisoarea a apărut şi în FHDR II, pp. 110-113, în
traducerea lui Haralambie Mihăescu.
[35] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 26: „Ergo hi sunt cristiani qui in
spiritu et veritate Cristum adorant … ante, et per Cristum cum dilectione deo patri
gratias agunt…”.
138 NOTE

[36]
Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, pp. 27-29: „Deci sunt creştini aceia
care adoră pe Hristos în spirit şi adevăr şi aduc, cu iubire, mulţumită lui Dumnezeu
Tatăl, prin Hristos”.
[37]
O discuţie despre Teofil şi aria sa misionară, vezi la Emilian POPESCU,
„Theophilus Gothiae. Bischof in der krim oder an derunteren Donau?”, Byzantina
(Thessaloniki), 14 (1988), pp. 247-264 = Christianitas Daco-Romana, Bucureşti,
1994, pp. 178-186; în limba română, vezi: Studii Teologice (Bucureşti), XXXVIII
(1987), 5, pp. 73-81.
[38] Vezi SUPRA, n. [3].
[39]
CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze X.19, trad. română Dumitru FECIORU,
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, în col. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti,
1943, vol. I, p. 245: „mărturisesc perşii şi goţii şi toţi păgânii care au murit pentru
Acela pe care nu l-au văzut cu ochii trupului”; text grecesc apud DELEHAyE, 1912,
p. 274: „Πέρσαι καὶ Γότθοι καὶ πάντες οἱ ἐξ ἐθνῶν μαρτυροῦσιν
ὑπεραποθνήσκοντες τούτου, ὃν σαρκὸς ὀφθαλμοῖς οὐκ ἐθεώρησαν”.
[40]
Noi am folosit: Joannes Dominicus MANSI, Sacrorum Conciliorum nova et
amplissima collectio, Tomus Secundus, reproduction en facsimile, par les procédés
anastatiques de E. BIELEFELDT, H. WELTER, Paris-Leipzig, 1901, col. 696.
[41]
Supranumele de Moise dat lui Ulfila a circulat, se pare, în special în mediul
arian. În Scrisoarea sa Auxenţiu îl compară pe Ulfila cu Moise care şi-a condus
poporul în pustiu timp de 40 de ani, după eliberarea din robia egipteană.
Numerologia folosită de Auxenţiu este şi ea foarte evidentă, şi nu credem că trebuie
insistat asupra aspectului: 7 = zilele creaţiei; 33 = vârsta Mântuitorului Iisus Hristos;
40 = anii petrecuţi de Israel în pustiu după eliberarea din Egipt. În consecinţă, Ulfila
şi-a asumat chemarea de a scoate poporul goţilor din robia neştiinţei păgâne şi timp
de 40 de ani a lucrat neîncetat la crearea poporului creştin al goţilor, oferindu-i în
limba proprie cuvintele lui Iisus Hristos, Sfintele Scripturi. Se pare că de aici a
pornit imaginea pe care o consemnează FILOSTORGIUS, Istoria Bisericească, II.5, în
secolul al V-lea când afirma că împăratul Constantius II îi spunea „Moise al timpului
nostru”.
[42]
Probabil aici autorul face aluzie la textul scrisorii lui Ieronim către Laeta
care spune: „zilnic primim cete de călugări din India, Persia şi Etiopia. Armenii
şi-au aruncat tolbele, hunii învaţă psaltirea, clima rece a Scythiei se încinge de
dogoarea credinţei, armata roşcată şi blondă a geţilor înconjoară corturile
bisericilor”, traducere română, cf. FHDR II, p. 187; JéRôME, Lettres CVII, vol. V,
p. 146: „De India, Perside et Aethiopia, monachorum cotidie turbas suscipimus.
Deposuit faretras Armenius, Hunni discunt psalterium, Scythiae frigora fervent
calore fidei, Getarum rutilus et flautus exercitus ecclesiarum circumfert tentoria”.
NOTE 139

[43]Nu este sigur că Athanaric a fost cel care a declanşat şi a condus persecuţia
în acest moment.
[44] Potrivit relatării lui Epifanie de Salamina, Audius era schismatic nu eretic,
iar gruparea religioasă iniţiată de el era definită drept o tagma (αὐδιανοι εἴτ’οῦν
Ὠδιανοί, τάγμα εἰσίν; cf. Despre schisma audienilor, LXX.1.1, FHDR II, p. 172).
În Ancoratus, 13, el chiar subliniază acest lucru ([τῶν] αὐδιανῶν τὸ σχίσμα,
ἀλλ’οὐχ αἵρεσις), completând în aceeaşi lucrare (Ancoratus, 14): „a audienilor
pomeniţi anterior, care de asemenea au făcut schismă, fără a avea vreo credinţă
străină, ci doar disputându-se prosteşte în legătură cu [sintagma] după imaginea
(chipul) [lui Dumnezeu]. Aceştia nu se revoltă din pricina credinţei şi nici nu se
separă din vreo altă pricină, ci, zic ei, numai împotriva «lipsei de dreptate
desăvârşită», nevrând să aibă comuniune cu episcopii şi preoţii care posedă aur şi
argint, precum şi pentru faptul că sărbătoresc Paştele la aceeaşi dată cu evreii; din
aceste pricini se separă şi se înstrăinează de unitatea Bisericii ortodoxe”. Vezi:
EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, ediţie bilingvă, traducere şi note de Oana
COMAN, studiu introductiv de Dragoş MâRŞANU, ediţie îngrijită de Adrian MURARU,
Polirom, 2007, p. 82-83. Mai mult, în Despre schisma audienilor, LXX.1.5, el chiar
afirmă că nu exista nici o diferenţă în ceea ce priveşte credinţa; el şi cei din jurul lui
erau perfect ortodocşi (οὔ τι ἔχον παρηλλαγμένον τῆς πίστεως, ἀλλ’ὀρθότατα μὲν
πιστεύων αὐτός τε καὶ οἱ ἅμα αὐτῷ). În cazul de faţă trebuie subliniat că Epifanie
de Salamina făcea analiza mişcărilor creştine prin raportarea la formula stabilită în
325. Or, din această perspectivă, în cazul audienilor mărturisirea Treimică era în
perfectă armonie cu decizia sinodului de la Niceea, ea fiind absolut ortodoxă
(ὀρθοδοξότατα, cf. Despre schisma audienilor, LXX.2.1).
[45] Pentru cronologia Epistolelor către Olimpiada, vezi SUPRA, n. [27].
[46] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 26: in episcopatu [supradictus]…
[47] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 28: athuc.
[48] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 29: „Şi, bântuind acolo cu furie
persecuţia, după pătimirea glorioasă a multor slujitori şi slujitoare ale lui Hristos şi
după împlinirea a 7 ani de episcopat, pomenitul bărbat, preasfântul şi fericitul Ulfila,
fiind izgonit cu o mare mulţime de credincioşi din ţinutul barbar pe pământul
Romaniei, a fost primit cu cinste de împăratul Constantius…”.
[49] IORDANES, Getica, LI (267), ediţie bilingvă latină-română, traducerea Prof.
David POPESCU, ediţie îngrijită, studiu introductiv, notă asupra ediţiei Gabriel
GHEORGHE, Bucureşti, 2001, pp. 105-106: „Mai erau şi alţi goţi, care se numeau
minori, popor numeros, împreună cu însuşi pontificele lor primat Ulfila, despre care
se spune că i-a învăţat să scrie şi să citească. Ei se găsesc şi astăzi prin Moesia,
locuind în regiunea Nicopole, la picioarele muntelui Hemus, neam mare, dar sărac
şi nerăzboinic, neavând de prisos decât turmele de oi şi vite, păşuni şi păduri pentru
lemne. Au de asemenea puţin grâu şi alte cereale, deşi pământul este roditor. Cât
140 NOTE

despre vii, abia dacă sunt câteva locuri, iar vinul îl cunosc numai unii dintre ei prin
negustori, de la populaţiile vecine, căci cei mai mulţi se hrănesc cu lapte”.
[50]
Citatul este reprodus prin traducerea textului lui Charles kNAUER, Ulfila, sa
vie et sa doctrine, Strasbourg, 1872, p. 15.
[51] Parafrază din EPIFANIE, Despre schisma audienilor, LXX.15.4, FHDR II, p.
175.
[52]
Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 164, I, (ed.) BODOGAE-TEOTEOI, p. 256:
„ba ne-a sosit şi martirul însuşi din ţinuturile barbarilor de dincolo de Istru, vestind
el însuşi cât de curată este credinţa care domneşte acolo”.
[53]
Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 164, II, (ed.) BODOGAE-TEOTEOI, p. 256.
Textul adăugat aici de Erbiceanu este extras din imaginea misiunii lui Eutihie în
lumea barbară: „Deoarece ne-ai adus aminte şi de acel fericit bărbat care a fost
Eutihie şi pentru că ai pomenit şi de patria noastră, care dă şi altora seminţe pentru
viaţa creştină, ne-ai făcut mare bucurie, amintindu-ne de cele trecute, dar totodată
ne-ai şi întristat, gândindu-ne la ceea ce vedem azi”.
[54]
Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 165, (ed.) BODOGAE-TEOTEOI, p. 257:
„Patria care te-a născut tu ai cinstit-o cu un martir care a înflorit recent în ţara
barbară vecină cu voi, trimiţând ca un agricultor recunoscător, pârgă din roadă celor
care-i dăruiseră seminţele”.
[55]
Această idee nu reiese din textul epistolelor citate mai sus. Introducerea ei
s-a făcut, probabil, din dorinţa de a păstra legătura cu lumea romano-latină, deoarece
creştinismul gotic, iniţial de limbă greacă, nu ajuta în nici un fel afirmarea
creştinismului românilor şi devenea un element inutil în dosarul conceput de autor.
[56]
AUGUSTINUS, De civitate Dei, XVIII, 52: „Nisi forte non est persecutio
computanda, quando rex gothorum in ipsa Gothia persecutus est Christianos
crudelitate mirabili, cum ibi non essent nisi catholici, quorum plurimi martyrio
coronati sunt, sicut a quibusdam fratribus, qui tunc illic pueri fuerant et se ista
vidisse incunctanter recordabantur, audivimus?”. Traducerea în: FHDR II, p. 215:
„Numai dacă nu ar trebui să fie socotită prigoană (aceea) când regele goţilor a
prigonit chiar în Goţia pe creştini cu o cruzime uimitoare, deşi acolo nu erau decât
catolici, dintre care cei mai mulţi au fost încoronaţi cu martiriu, după cum am auzit
la nişte fraţi, care atunci erau copii şi îşi aminteau fără şovăială că văzuseră aceste
întâmplări?”
[57]
Erbiceanu face aluzie la afirmaţia lui AMBROISE DE MILAN, Ev. Sec. Luc., II,
37, în: Traite sur l’Evangile de S. Luc, I, Livres I-VI, texte latin, introduction,
traduction et notes de Dom. Gabriel TISSOT, Sources Chrétiennes 45, Paris, 1956, p.
89: „Gothis non imperabat Augustus, non imperabat Armeniis: imperabat Christus.
Acceperunt utique Christi censorem, qui Christi martyras ediderunt. Et ideo fortasse
nos vincunt, ut praesentia docent, quoniam quem illi oblatione sanguinis fatebantur,
NOTE 141

huic Arriani quaestionem generis inferebant”. Traducerea noastră: „Nu împăratul

le poruncea goţilor, nu [el] le poruncea armenilor: îi conducea Hristos. Au primit,
de bună seamă, judecata lui Hristos, cei care I-au dat martiri lui Hristos. Şi, poate,
de aceea ne înving, după cum o arată cele de faţă, pentru că Celui pe care ei Îl
mărturiseau prin vărsarea de sânge, Aceluia arienii Îi puneau sub semnul întrebării
naşterea”.
[58]Pasaj reformulat. Exprimarea iniţială era: „Asupra chestiunii de a se sci la
care epocă convingerile religioase ale lui Ulfila a suferit această schimbare, acesta
ne va ocupa mai târziu. Pentru moment, noi nu căutăm decât a preciza timpul când
naţiunea gotică se separă în două ramuri. Asupra acestui punct avem mărturisirea
lui Socrat care prezintă mai multă probabilitate”.
[59] ISIDOR DE SEVILLA, Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et
Suevorum, MIGNE, PL 83, col. 1060-1061 „7. Aera CDXV, anno XIII imperii
Valentis, Gothi in Istrum adversus semetipsos in Athanarico et Fridigerno divisi
sunt, alternis sese caedibus depopulantes. Sed Athanaricus Fridigernum Valentis
imperatoris suffragio superat. Hujus rei gratia legatos cum muneribus ad eumdem
imperatorem mittit, et doctores propter suscipiendam Christianae fidei regulam
poscit. Valens autem a veritate catholicae fidei devius, et Arianae haeresis
perversitate detentus, missis haereticis sacerdotibus, Gothos persuasione nefanda sui
erroris dogmati aggregavit, et in tam praeclaram gentem virus pestiferum semine
pernicioso transfudit, sicque errorem quem recens credulitas ebibit, tenuit, diuque
servavit. 8. Tunc Gulfilas eorum Gothorum episcopus Gothicas litteras condidit, et
scripturas Novi ac Veteris Testamenti in eamdem linguam convertit. Gothi autem,
statim ut litteras et legem habere coeperunt, instruxerunt sibi dogmatis sui Ecclesias,
talia juxta eumdem Arium de ipsa divinitate documenta tenentes, ut crederent
Filium Patri maiestate esse minorem, et aeternitate posteriorem. Spiritum autem
sanctum, nec Deum esse, neque substantiam Patris existere, sed per Filium creatum
esse, utriusque ministerio deditum, et amborum obsequio subditum. Aliam quoque
Patris sicut personam, sic et naturam asserentes; aliam Filii, aliam denique Spiritus
sancti, ut jam non (secundum sanctae Scripturae traditionem) unus Deus et
Dominus coleretur, sed, juxta idololatriae superstitionem, tres dii venerarentur.
Cujus blasphemiae malum per decessum temporum, regumque successum, annis
CCXIII tenuerunt. Qui tandem reminiscentes salutis suae, renuntiaverunt inolitae
perfidiae, et per Christi gratiam ad unitatem fidei catholicae pervenerunt” (7. Epoca
415, anul 13 al domniei lui Valens, goţii de la Istru s-au împărţit între Athanaric şi
Fritigern, distrugându-se între ei prin măceluri. Dar Athanaric îl învinge pe
Fritigern, cu ajutorul împăratului Valens. Motiv pentru care [Fritigern] trimite către
acelaşi împărat soli cu daruri şi cere învăţători pentru a primi învăţătura credinţei
creştine. Însă Valens, abătut de la adevărul credinţei catolice [universale] şi câştigat
de strâmbătatea ereziei ariene, trimiţând sacerdoţi eretici, i-a atras pe goţi, prin
negrăita [sa] putere de convingere, la credinţa rătăcirii sale şi a răspândit într-un
142 NOTE

neam atât de vestit veninul primejdios cu sămânţă vătămătoare şi aşa [neamul] a

primit greşeala, pe care a sorbit-o credinţa abia primită, şi a păstrat-o îndelung. 8.
Atunci Ulfila, episcopul acestor goţi, le-a creat literele gotice şi a tradus în aceeaşi
limbă Scripturile Noului şi Vechiului Testament. Goţii însă, de îndată ce au început
să aibă literele şi legea, şi-au întemeiat Biserici după propria dogmă, posedând [tot]
astfel de învăţături despre divinitate ca şi Arie, încât credeau că Fiul este mai mic
în slavă decât Tatăl şi posterior în veşnicie. Pe de altă parte, Sfântul Duh nu este nici
Dumnezeu, nici de o fiinţă cu Tatăl, ci prin Fiul a fost creat, dedicat slujirii
amândurora şi supus ascultării ambilor. Astfel ei susţin că una este atât persoana, cât
şi firea [natura divină] Tatălui, alta a Fiului, cu totul alta a Sfântului Duh, astfel încât
de acum nu este cinstit [potrivit tradiţiei Sfintei Scripturi] un Dumnezeu şi Domn
ci, conform superstiţiei idolatre, sunt veneraţi trei dumnezei. Răul acestei blasfemii,
cu trecerea timpului şi succesiunea regilor, a durat 213 ani. Aceştia, luând în cele
din urmă seama la propria lor mântuire, au renunţat la reaua credinţă înrădăcinată
şi au revenit la unitatea Bisericii catolice [universale], prin harul lui Hristos).
[60] Este vorba despre episodul retragerii lui Athanaric în Caucaland şi izgonirea

sarmaţilor de acolo relatat de AMMIANUS MARCELLINUS, Istoria Romana,

XXXI.4.13, FHDR II, p. 137.
[61] Episodul este relatat de EUNAPIOS DIN SARDES, Istoria după Dexip, Fragm. 55,

FHDR II, p. 245: „Nesfârşite triburi de duşmani trecuseră la început fluviul; şi mai
multe treceau fără să fie împiedicate de nimeni. Într-adevăr, în mijlocul atâtor
primejdii, ai noştri socoteau un câştig, în toată puterea cuvântului, să primească
daruri de la duşmani. Fiecare trib aducea cu sine în căruţe odoarele sfinte strămoşeşti
luate de acasă împreună cu preoţii şi preotesele lor. Dar în jurul acestora domnea o
tăcere adâncă şi de nepătruns, o discreţie potrivită misterelor; de fapt, nu era decât
prefăcătorie, pentru a lua ochii, un vicleşug spre a înşela pe duşmani. După ce cu
grijă şi în ascuns au îmbrăcat pe câţiva dintre ei ca episcopi în haine care trezeau
uimirea şi i-au ţinut ascunşi strecurându-le în suflete multă viclenie, ei i-au scos
apoi la iveală şi pretutindeni căutau şi se străduiau să descopere partea noastră slabă,
întrucât la ei jurămintele sfinte sunt călcate în picioare, pe câtă vreme împăraţii
noştri le păzeau cu sfinţenie. Era printre ei şi un soi de aşa-zişi monahi, care fuseseră
rânduiţi să-i imite pe monahii duşmanilor. Nu-şi dădeau prea multă osteneală pentru
această imitaţie, şi aceasta nu era un lucru greu de realizat, pentru că era de ajuns
ca ei să îmbrace şi să târască pe pământ haine lungi de culoare închisă, dar în fundul
sufletului rămâneau mai departe nişte nelegiuiţi. Barbarii îşi dădeau seama, cu o
mare pătrundere, că romanii preţuiesc şi admiră acest lucru. Şi ei erau obişnuiţi să-l
facă pentru a înşela. De altminteri îşi păstrau în mare taină, ferindu-se cât se poate
mai mult, vechile lor obiceiuri sacre, pe care le ţineau cu bărbăţie şi credinţă. Astfel
stăteau lucrurile, iar ai noştri au mers atât de departe cu prostia, încât s-au lăsat
înduplecaţi pe deplin şi fără multă greutate, chiar şi oamenii cu mintea întreagă,
închipuindu-şi că aceia sunt creştini şi s-au pătruns de toate tainele acestei religii”.
NOTE 143

[62]
Episodul este relatat de AMMIANUS MARCELLINUS, Istoria Romană,
XXXI.5.5-7, FHDR II, p. 139.
[63]Pasaj reformulat. Exprimarea iniţială era: „Goţii erau abia stabiliţi în Tracia,
când izbucniră turburări, ocazionate de egoismul guvernatorilor romani, care le
vindea cele spre trai cu preţuri exorbitante. Pentru a se asigura de supunerea goţilor,
se încercară de a-i împrăştia în diferitele părţi ale ţării. Dar guvernatorul roman
Lupicinius, prevăzând primejdia ce rezulta pentru el prin stabilirea unui popor aşa
de numeros pe teritoriul său, căuta a se face stăpân prin viclenie asupra şefilor
vizigoţilor Alavivus şi Fritigern, şi-i invită la un prânz în Marcianopol. Şefii escortaţi
de oameni armaţi, se duseră la invitaţie, dar această escortă trebuia să stea afară de
cetate; ea se încăieră la luptă cu romanii şi sunt învinşi şi cei doi şefi al vizigoţilor
şi n-au scăpat decât tot prin viclenie. De atunci vizigoţii se crezură dezlegaţi de
orice obligaţiune faţă de romani şi un război, care a adus ruinarea în toată ţara, fu
început”.
[64]
Pasaj reformulat. Exprimarea iniţială era: „Împăratul Valens, care apăruse
pe câmpul de luptă, voia să aducă o hotărâre definitivă dintr-o zi într-alta”.
[65] Episodul este relatat de AMMIANUS MARCELLINUS, Istoria Romana,
XXXI.12.8-9, FHDR II, p. 155. În ediţia românească citată aici, termenul humilis,
pe care Erbiceanu îl traduce prin călugăr, este tradus prin om de rând: „Christiani
ritus presbyter, ut ipsi appellant, missus a Fritigerno legatus cum aliis humillibus
venit ad principis castra” = „a venit în tabăra împăratului un preot de rit creştin,
cum spun ei, trimis de Fritigern ca sol, împreună cu alţi oameni de rând”. Erbiceanu
a preluat ideea traducerii termenului humilis prin călugăr, probabil, de la Massmann,
sau Waitz, care afirmă: MASSMANN, Ulfilas Einleitung, p. 17: „Da noch einmal im
entſcheidenden Augenblicke ſandte Frithigern einen ſeiner chriſtlichen Prieſter
(chriſtiani ritus presbyter, ut ipsi appellant) oder Biſchof, mit dem er groſser
Traulichkeit pflog, und einige Mönche (cum humilibus) zum kaiſer”; Georg WAITZ,
Über das Leben und die Lehre des Ulfila, p. 46, n. 3: „Ich glaube daſs hierunter
auch ein Bischof verstanden warden könne. Beim Maximinus warden die bischöfe
noch prepositi genannt (…) Ich finde (…) diesen Presbyter für den Ulfila hält, kann
ihm aber freilich nicht beistimmen, wenn er auch in dem von Ammian genannten
Alavivus den Gothenbischif wiederfindet”.
[66] Pentru Ascolius vezi: Ad. RéGNIER, „2. Ascholius (Saint), évêque de
Thessalonique”, în: Dictionnaire d’Histoire et de Géographie Ecclésiastiques, IV,
Paris, 1930, col. 901; Pietro BERTOCCHI, „Ascolio, vescovo di Tessalonica”, în:
Bibliotheca Sanctorum, Roma, 1962, col. 500-502.
[67] Pasaj reformulat. Exprimarea iniţială era: „De la acest timp, istoria nu citează

mai mult numele lui Fritigern; la acestă epocă trebue pusă mortea sa”.
[68] Codex Theodosianus, XVI.4.2: „Tatiano praefecto praetorio. Nulli egresso ad

publicum vel disceptandi de religione vel tractandi vel consilii aliquid deferendi
144 NOTE

patescat occasio. Et si quis posthac ausu gravi adque damnabili contra huiusmodi
legem veniendum esse crediderit vel insistere motu pestiferae perseverationis
audebit, competenti poena et digno supplicio coherceatur” (Lui Tatian, prefectul
pretoriului: Să nu i se ofere nimănui ieşit în public ocazia de a pune în discuţie
probleme religioase, ori de a discuta, ori de a propune vreo hotărâre. Iar dacă cineva,
de acum înainte, cu grozavă şi condamnabilă cutezanţă va socoti să iasă împotriva
acestei legi, sau va îndrăzni să stăruie în cutezătoarea[-i] pornire vătămătoare, să fie
oprit cu pedeapsă potrivită şi osândă pe măsură). Dat. XVI kal. Iul. Stobis
Theodosio a. II et Cynegio conss. (388 iun. 16).
[69] Textul complet în Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 227

(Tabula VII): „S. Ephraem Gersonis sive Chersonis urbis erat Episcopus, scripsitque
miraculum factum a S. Clemente Papa et martyre, de puero sub aquis per annum
vivo conservato. De his Graeci in Menologio; quarum vero sedium ceteri Episcopi
fuerint, ac ubi et quando passi sint, hactenus incompertum: reicienda longius sunt,
quae apud fictum Flavii Dextri Chronicon, de illis commenta”.
[70]
Pasajul extras de noi în formă de citat este, o traducere liberă rezumativă al
textului Sinaxarului făcută de Erbiceanu. Pentru acesta, vezi şi: Propylaeum ad Acta
Sanctorum Novembris. Sinaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae e Codice
Sirmondiano nunc Berolinensi adiectis synaxariis selectis, opera et studio Hippolyti
DELEHAyE, Bruxellis, 1902; în limba română Ionuţ HOLUBEANU, Florentina NICOLAE,
Ionuţ CHIRCALAN, Sinaxarul Bisericii din Constantinopol. Luna Martie, Ed.
Vasiliana ’98, Iaşi, 2011, p. 133: „Pătimirea sfinţilor părinţi Vasilevs, Evghenie,
Agatodor, Capiton, Elpidie, Eterie şi Efrem, care au fost episcopi în Cherson. În
timpul domniei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi,
pe Efrem în Sciţia, iar pe Vasilevs la Cherson, unde, propovăduind [el] pe Hristos,
bătut, a fost alungat. Dar înviind [el] din morţi pe fiul căpeteniei [de acolo], a fost
chemat din nou, botezând pe căpetenie şi pe mulţi alţii. Însă necredincioşii,
înnebunind, l-au târât cu funii de picioare şi a murit târât. Iar după moartea sa,
venind Evghenie şi Agatodor, Capiton şi Elpidie, propovăduiau pe Hristos; şi
ridicându-se păgânii laolaltă împotriva [lor], i-au ucis. Iar după acestea, a fost trimis
Eterie din Ierusalim. Şi văzând sălbăticia poporului a venit la Constantin cel Mare,
care era atunci împărat în Bizanţ, şi i-a cerut [ajutorul] şi au fost alungaţi idolatrii
din ţinutul Chersonului. Şi ctitorind sfântul biserică, a venit din nou la împărat ca
să-[i] mulţumească; şi fiind primit de împărat şi luând cele sfinte, s-a întors la
Cherson. Şi când se întorcea a fost aruncat de vânt potrivnic în fluviul Danapris
(Nipru) şi moare acolo”. Pentru comentarii pe marginea acestui text, vezi
bibliografia citată la Ionuţ HOLUBEANU, „On the missionary area of the Holy Martyr-
Bishop Ephraim”, Etudes Byzantines et Post-Byzantines, VI, recueilles et publiées
par Emilian POPESCU, Tudor TEOTEOI et Mihai Ovidiu CăţOI (eds.), Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2011, pp. 7-21.
NOTE 145

[71]
Denumirile sunt preluate din Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus
LUBIN, p. 228 (Tabula VII): „…in Compend. in Ioanne Impperat. Urbs olim
Episcopalis inferioris Mysiae seu Bulgariae, nunc pagus vulgo dictus Dora, ad
dextram et Australem oram Istri fluvii. Hanc urbem in Thracia collocat
Theodoretus”.
[72] Textul a fost preluat din: ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ …, τομ. Β΄, p. 107.
[73] Textul se regăseşte în ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ …, τομ. Β΄, la p. 156.
Erbiceanu include aici un Iulianus, serbat la 18 mai, probabil din dorinţa de a
confirma sursele cele mai solide atât în izvoarele latine, cât şi în cele greceşti. După
părerea noastră, introducerea lui Iulianus este forţată, întrucât din text nu reiese că
este vorba despre Iuliu Veteranul martirizat în Durostorum. Despre Iulianus se
spune că şi-a găsit sfârşitul „târât pe o grămadă de spini”, în vreme ce în cazul lui
Iuliu Veteranul s-a aplicat pedeapsa capitală: „capitali sententia punitus est”.
Totodată, Passio Sancti Julii Martyris relatează că moartea lui Iuliu Veteranul a
survenit în urma lovirii cu sabia: „minister diaboli percutiens gladio finem imposuit
beatissimo martyri”. Vezi Passio Sancti Julii Martyris în: G. Popa-Lisseanu, Dacia
în autorii clasici; I. Autorii latini clasici şi postclasici; II. Autorii greci şi bizantini,
ediţie îngrijită şi prefaţă de I. OPRIŞAN, Ed. Vestala, Bucureşti, 2007, pp. 178-182
(text latin şi traducere).
[74]Aici este redat textul din Martyrologium Romanum, p. 228 (Tabula VII):
„Dorostori in Mysia passio beati Julii, qui tempore Alexandri imperatoris, cum esset
veteranus et emeritae militiae, comprehensus ab officialibus, Maximo praesidi
offertur; quo praesente, cum idola execraretur, et Christi nomen sanctissime
confiteretur, capitali sententia punitus est”.
[75] ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ …, τομ. Β΄, p. 251: „Μνήμη τῶν ἁγίων
μαρτύρων Περεγρίνου καὶ τῶν σὺν αὐτῷ, Λουκιάνου, Πομπήιου, Ἡσυχίου,
Παππίου, Σατορνίνου καὶ Γερμάνου”. Se pare că şi aici întâlnim aceeaşi situaţie
ca şi în cazul Iulius Veteranul – Iulianus.
[76]BARONIUS, Annales Ecclesiastici, V, p. 61: „Praeterea Dorostoli, que est
insignis urbs Thraciae, Aemilianus, invictus Christi athleta, a Capitolino totius
Thraciae praefecto in rogum conjectus est”.
[77] Informaţie preluată din ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ …, τομ. Β΄, p. 266,
n. 1.
[78] Singidunum (Belgrad, Serbia), se găseşte în amonte nu în aval de Axiopolis.

În antichitate, în cursul superior şi mijlociu, până la confluenţa cu Sava, fluviul era

denumit Danubius, iar în cursul inferior Istros. În Martyrologium Romanum, (ed.)
Augustinus LUBIN, p. 229 (Tabula VII) descrierea este: „Ister fluvius, idem ac
Danubius qui a Savi fluvii cum ipso confluentia, secundum Appianum
Alexandrinum, ab Axiopoli inferioris Mysiae urbe secundum alios, Ister appellatur,
146 NOTE

qui et in Pontum Euxinum sese effundit. In hanc fluvium demersi fuere SS.
Hermylus et Stratonicus, de quibus infra 13 Ianuarii verbo Singidoni”. Pentru alte
detalii, vezi: Constantin PREDA, „Istros”, în: Enciclopedia arheologiei şi istoriei
vechi a României (EAIVR), II (D-L), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 268-
270.
[79] În Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 230 (Tabula VII) se

spune: „Noviodunum et Novidunum, oppidum olim Mysiae inferioris, ad Istrum

fluvium, hodie vulgo Nivez, inter Destorium et kiliam novam. Huic civitati SS.
Heradium et socios, de quibus 17 Maii, et SS. Valerianum et socios de quibus in 17
Septembris, attribuit Ferrarius in Topographia Martyrologii Romani”. Această
informaţie trebuie coroborată cu cea de la p. 79 (Tabula III): „Maii 17. SS. Martyrum
Heradii, Pauli et Aquilini cum duobus aliis: quorum nomina Victor et Primus, passi
sunt sub Diocletiano imperatore. Eos sub Novioduno Inferioris Mysiae collocat
Ferrarius, quos e contra Nivernensi civitati, de qua supra, ascribit Saussayus in
Martyrologio Gallicano. Postremo P. Philipp Labbe Societatis Iesu., illos sub
Novioduno Nyon reponit: an huiusce velocissimi plurim Librorum Scriptoris pluris
facienda sit sententia valide dubio. Sept. 17. SS. Martyrum Valeriani, Macrini et
Gordiani. Passi sunt sub Decio imperatore: illos Novioduno Mysiae inferioris dat
Ferrarius, Saissayus Nivernis, P. Labbe Novioduno Helvetiae”.
[80]
În ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ…, τομ. α΄, pp. 48-52, la data de 17
septembrie nu se face referire la niciunul dintre aceştia; acelaşi rezultat negativ îl
obţinem şi în τομ. Β΄, pp. 154-155 pentru data de 17 mai.
[81]
În ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ …, τομ. α΄, p. 262, textul este: „καὶ ἡ
Θρᾴκη καὶ ἡ Μακεδονία καὶ τὰ μέρη τὰ ἐκτεινόμενα ἕως τὸν Δούναβιν ποταμὸν”.
[82] Textul este preluat din BARONIUS, Annales Ecclesiastici, III, p. 636: „In Ponto

autem, proxima illi provincia, tres fratres milites martyrii coronam adepti sunt
quarto nonas Januarii, quadie eorum passio paucis hisce in Martyrologiis recensetur:
Tomis in Ponto sanctorum trium fratrum, Argaei, Narcissi et Marcellini pueri, qui
sub Licinio principe inter tyrones comprehensus, cum nollet militare, caesus ad
mortem, et diu in carcere maceratus, demum in mare mersus, martyrium
consummavit; fratres vero ejus gladio perempti sunt”.
[83]
BARONIUS, Annales Ecclesiastici, V, pp. 321, 471. Un studiu referitor la
Bretanion, vezi la: Emilian POPESCU, „Brétanion, Géronte (Gerontius – Terentius)
et Théotime I. Trois grandes figures de Tomi aux IVe-Ve siècles” în: Christianitas
Daco-Romana, pp. 111-116.
[84]
Eroare inexplicabilă, întrucât din continuarea textului citat din
Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 231 (Tabula VII), Erbiceanu
a reţinut că: „Erat Tomensium episcopus: eum Hunni venerantes, Deum
Romanorum appellabant: floruit temporibus Arcadii imperatoris circa annum 404”,
informaţie pe care o va şi afişa în textul studiului. Excludem posibilitatea ca autorul
NOTE 147

să se fi gândit la o păstorire atât de îndelungată a lui Theotim în scaunul tomitan

(325-404), de vreme ce, anterior, a pus în discuţie cazul lui Bretanion care „purta
titulatura Tomensis, pe la 381” (vezi în text, n. 70).
[85] Lista la care face referire Erbiceanu se regăseşte în ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα

ΜΗΝωΝ …, τομ. Β΄, la p. 169.

[86]
Este vorba despre Ratiaria civitas, Daciae Ripesnis provinciae, spre a nu se
confunda cu Rhaetia provincia, Italiae annonariae diocesis.
[87] Identificarea Ratiaria = Nikopolis a fost preluată din Martyrologium
Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 246 (Tabula VIII), însă este eronată; Ratiaria
corespunde localităţii moderne Arčar din regiunea Vidin, în nord-vestul Bulgariei
şi nu actualului oraş bulgar Nikopolis.
[88] Este vorba despre exorcistul Hermes întâlnit în martirologii la 31 decembrie,

1, 4 ianuarie, alături de Gaius.

[89] În lucrarea lui Erbiceanu, aici apare Occidentem.
[90] Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 228 (Tabula VII).
[91] Se face referire la harta publicată la sfârşitul studiului.
[92]Eroare! Este posibil ca Erbiceanu să facă referire la episodul descris de
Ammianus Marcellinus cu privire la sarmaţi. Este inexplicabilă citarea gepizilor în
acest context, precum şi faptul că ei au fost împinşi spre Oltenia, în condiţiile în
care pătrunderea acestora spre Pannonia s-a făcut prin zona cursului superior al
Tisei. Pentru mai multe detalii despre prezenţa acestei populaţii pe teritoriul
României, vezi: Radu HARHOIU, „Gepizi”, în: EAIVR II, pp. 175-176; I. STANCIU,
„Gepizii”, în: Dumitru PROTASE, Alexandru SUCEVEANU (eds.), Istoria Românilor,
II. Daco-romani, romanici şi alogeni, Ed. Enciclopedică, 2Bucureşti, pp. 834-849.
[93]
SOCRATES, Istoria Bisericească, IV.33.1, FHDR II, p. 219: „goţii, punând în
mişcare un război între triburile lor, s-au împărţit în două tabere”.
[94] Vezi textul din FILOSTORGIUS, Istoria Bisericească, II.5, FHDR II, p. 201.
[95] Vezi textul din EPIFANIE, Despre schisma audienilor, LXX.15.4, FHDR II,
p. 175.
[96] Vezi textul din EPIFANIE, Despre schisma audienilor, LXX.15.4, FHDR II,
p. 175.
[97] Vezi D.D. PHILIPPIDE, Istoria României, I, 1, pp. 174-175.
[98] Vezi D.D. PHILIPPIDE, Istoria României, I, 1, p. 175.
[99] Vezi D.D. PHILIPPIDE, Istoria României, I, 1, pp. 177-178.
148 NOTE

[100] Continuarea din Martyrologium Romanum, (ed.) Augustinus LUBIN, p. 368

spune: „Tempore Gratiani imperatoris anno salutis circiter 375. Eum in Mysia
passum testatur Ferrarius”. În acest context se pare că a apărut confuzia între Niceta
episcopul de Remesiana şi Niceta Gotul, care a fost preluată şi în vechea
istoriografie românească. Referirile din Martyrologium Romanum, p. 228 (Tabula
VII), îl vizează pe Niceta episcopul de Remesiana, iar acolo se mai afirmă: „De eo
Baronius in Annalibus ad annum Christi 370”. În Annales Ecclesiastici, V, p. 281,
BARONIUS vorbeşte despre persecuţia lui Athanaric asupra creştinilor (annus Christi
370) şi expune izvoarele referitoare la acest eveniment, începând cu cele spuse de
Chiril al Ierusalimului (Cateheza X. 19. = Πέρσαι καὶ Γότθοι καὶ πάντες οἱ ἐξ
ἐθνῶν μαρτυροῦσιν ὑπεραποθνήσκοντες τούτου, ὃν σαρκὸς ὀφθαλμοῖς οὐκ
ἐθεώρησαν), urmând cu relatarea lui Epifanie de Salamina despre Audius şi
mişcarea sa, remarcând faptul că, la această dată, autorul nu face nicio menţiune
despre arianism în mediul gotic. Continuă, în schimb, cu ştirile despre „sanctissimo
viro Niceta eorum episcopo, de quo meminit S. Paulinus”, afişează câteva strofe
din Poemul XVII şi se foloseşte de versul 249 (Et Getae currunt et uterque Dacus)
pentru a afirma „quod de Getis ait, de Gothis esse intelligendum”, argumentând
afirmaţia cu ideea ce reieşea din Scrisoarea 106 a Fericitului Ieronim, adresată
Dilectissimis fratribus Sunniae et Fretellae, et ceteris, qui vobiscum Domino
serviunt, în care autorul exclamă: „Quis hoc crederet, ut barbara Getarum lingua
Hebraicam quaereret Veritatem; et dormitantibus, imo contendentibus Graecis, ipsa
Germania Spiritus Sancti eloquia scrutaretur?”
[101] În text: „ὁ ἄρχων καὶ πρῶτος τοῦ ἑνὸς μέρους τοῦ Γοτθικοῦ γένους”.
[102] Pentru textul în limba greacă, vezi: ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ …, τομ.

α΄, p. 44. Aici este vorba despre o traducere liberă, efectuată de Erbiceanu, dar
exactă a textului lui Nicodim Aghioritul. Valoarea istorică a informaţiilor transmise
de acest izvor este, însă, foarte redusă. Se pare că este vorba despre o prelucrare
tardivă a Passio S. Nicetae (pt. care vezi: Hippolyte DELEHAyE, „Saints de Thrace
et de Mésie”, Analecta Bollandiana, XXXI (1912), pp. 209-215 şi comentariile la
pp. 281 sq.), care a fost compusă, către sfârşitul secolului al V-lea în Mopsuestia
(Cilicia), de un anonim care, pe lângă informaţiile referitoare la momentul şi modul
pătimirii, păstrate din tradiţia locală, a inclus şi pasaje întregi din Istoria Bisericească
a lui Socrates. Prelucrarea şi completarea târzie a acestei surse se poate verifica şi
prin menţionarea lui „Macarie, arhiereul locului aceluia (Μακάριος, τὸν ἀρχιερέα
τοῦ τόπου ἐκείνου)”, un personaj despre care nu se face nicio referire în Passio S.
Nicetae. Personal, considerăm că poate fi luată în calcul şi o transmitere manuscrisă
coruptă a adjectivului μακάριος, cu referire la Nicetas, care a generat substantivul
propriu Μακάριος.
[103] BARONIUS, Annales Ecclesiastici, III (253-317), p. 57.
[104] ΣΥΝαξαριΣΤΗΣ ΤωΝ ΔωΔΕΚα ΜΗΝωΝ …, τομ. α΄, pp. 250-251.
NOTE 149

[105] În Notitia dignitatum: accedunt notitia urbis Constantinopolitanae et

Laterculi provinciarum, (ed.) Otto SEECk, Berolini, 1876, apar menţionate: legiunea
Martenses Seniores (Or. VII. 40, p. 21), ca fiind una dintre Legiones comitatenses
sub dispositione viri illustris magistri militum per Orientem; şi o unitate Auxilium
Martensis sub dispositione viri spectabilis ducis Daciae Ripensis, cantonată la
Oescus (Or. XLII, 26, p. 96). Identificarea unităţii militare din care ar fi făcut parte
Sfântul Mercurie este, însă, dificil de realizat, deoarece Notitia dignitatum este un
izvor alcătuit în primul sfert al secolului al V-lea şi exprimă organizarea Imperiului
din perioada imediat următoare domniei lui Constantin cel Mare, în vreme ce el,
potrivit actului martiric, el a pătimit în timpul împăratului Decius, la mijlocul
secolului al III-lea. J. ZEILLER, Les origines chrétiennes dans les provinces
danubiennes de l’Empire Romain, Paris, 1918, pp. 47-48, a constat că, în cazul de
faţă, avem de a face cu un document cu valoare istorică redusă, în care erorile şi
anacronismele sar în ochi de la prima lectură: Decius şi Valerian conduc împreună
Imperiul, numele legiunii în care s-a înrolat (Martenses, Μαρτισίοι) nu este
cunoscut decât în antichitatea târzie, sfântul este condamnat la Roma, dar execuţia
are loc în Capadocia etc. Nu este necesară o analiză amănunţită a acestui caz,
întrucât anacronismele şi greşelile de datare sunt specifice literaturii hagiografice.
Cu toate acestea, foarte probabil, ele au apărut în jurul unui nucleu real care, aici,
este foarte greu surprins.
[106] Constantin ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei…, pp. XV-XVI.
[107] Acta Sanctorum, Aprilis, II, Parisiis et Romae, curante Ioanne Carnandet,
91865, p. 753.
[108]Este traducerea latină a afirmaţiei lui SOZOMEN, Istoria Bisericească,
VII.26.6: «ἀνὴρ ἐν φιλοσοφίᾳ τραφείς», referitoare la episcopul Theotim I, preluată
din Acta Sanctorum, Aprilis, II, p. 753.
[109]Este traducerea latină a afirmaţiei lui SOZOMEN, Istoria Bisericească,
VII.26.6: „οἱ Οὖννοι βάρβαροι θεὸν Ῥωμαίων ὠνόμαζον”, referitoare la episcopul
Theotim I, preluată din Acta Sanctorum, Aprilis, II, p. 753 notă marginală.
[110] Acta Sanctorum, Aprilis, II, p. 754.
[111]Acta Sanctorum, Aprilis, II, p. 754. Aici este reprodusă traducerea latină a
textului din SOCRATES, Istoria Bisericească, VI.12, unde Theotim al Tomisului
intervine în favoarea lui Ioan Gură de Aur, în momentul în care acesta din urmă era
acuzat de origenism de către Epifanie de Salamina, eveniment petrecut în anul 402.
[112]Eroare! În Acta Sanctorum, Aprilis, II, p. 89 textul este: „Quod a B. Petro
dictum est…” şi se face aluzie la cuvântarea Sfântului Petru către sutaşul Cornelius
din Faptele Apostolilor 10, 34-36: „Cu adevărat cunosc că Domnul nu este
părtinitor, ci, în orice neam, celui ce se teme de El şi face dreptate, bineplăcut îi
150 NOTE

este cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea prin Iisus
Hristos”.
[113]
Pentru cea mai recentă abordare a subiectului, cu principala bibliografie
străină şi românească, vezi: Mario GIRARDI, Saba il Goto, Martire di frontiera, testo,
traduzione e commento del dossier greco, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza,
Iaşi, 2009, passim.
Reproducem aici versiuna modernă a traducerii Martiriului Sfântului Sava Gotul
(† 12 aprilie 372), preluată din: Actele Martirice, studiu introductiv, traducere şi
note de Pr. Prof. Dr. Ioan RăMUREANU, Ed. IBMBOR, 2Bucureşti, 1997, pp. 305-314
(studiu), 316-321 (traducere). Alte două versiuni ale traducerii în limba română
modernă mai pot fi cercetate la: Ştefan ALEXE, „1600 de ani de la moartea Sfântului
Sava Gotul”, în: Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), 5-6, pp. 556-568
(traducerea la pp. 557-560); Vasile G. SIBIESCU, „Sfântul Sava Gotul. La 1600 de ani
de la mucenicia sa”, în: Glasul Bisericii, XXXI (1972), 3-4, pp. 335-388 (traducerea
la pp. 385-388).
„Biserica lui Dumnezeu, care se află în Gothia, către Biserica lui Dumnezeu
care se află în Capadocia şi comunităţilor de pretutindeni ale Bisericii universale:
mila, pacea, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului nostru Iisus Hristos să se
înmulţească.
I.1. Se adevereşte şi acum cu tărie ceea ce s-a spus de fericitul Petru că, în orice
neam, cel ce se teme de Dumnezeu şi lucrează dreptatea este primit de El. Căci s-a
făcut cunoscut acest lucru şi în cele întâmplate cu fericitul Sava, care este martir al
lui Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 2. Acesta, trăind în mijlocul
unui popor nestatornic şi viclean, s-a arătat în lume ca un luminător, imitând pe
sfinţi şi strălucind în faptele cele bune după Hristos. 3. Căci încă din copilărie, spre
nimic altceva nu s-a arătat râvnitor, decât numai spre evlavie faţă de Mântuitorul şi
Domnul nostru Iisus Hristos, stăruind în această virtute desăvârşită şi ajungând
bărbat desăvârşit prin cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. 4. Iar fiindcă celor ce iubesc
pe Dumnezeu, toate lucrează împreună spre bine, el a ajuns la răsplătirea chemării
de sus, pe care o dorea din tinereţe. Astfel, luptându-se pe faţă împotriva celui
potrivnic şi învingând răutăţile vieţii, paşnic arătându-se faţă de toţi, pentru
amintirea lui şi întărirea credincioşilor, nu ni s-a îngăduit să ne liniştim, ci să scriem
faptele lui minunate.
II.1. Căci el era drept în credinţă, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în
dreptate, blând, simplu la cuvânt, dar nu în cunoştinţă, vorbind tuturor în chip paşnic
despre adevăr, făcând să tacă pe idolatri, nesemeţindu-se, ci purtându-se cum se
cuvine celor smeriţi, liniştit şi nu grăbit la cuvânt, şi foarte râvnitor spre tot lucrul
bun. 2. Cânta psalmi în biserică şi aceasta cu sârguinţă, nu se îngrijea de bani sau
de averi decât numai pentru trebuinţă, era cumpătat, în toate înfrânat, trăind în
feciorie, retras, postind după rânduială, stăruind în rugăciuni cu smerenie, supunând
pe toţi la buna rânduială; el împlinea datoriile sale, fără să săvârşească cele
NOTE 151

nefolositoare, având o credinţă cu totul curată, care lucrează prin dragoste, încât
nimic nu-l oprea să îndrăznească a vorbi totdeauna cu Domnul.
III.1. Căci nu o dată, ci de mai multe ori înainte de sfârşitul lui, el a arătat prin
credinţă lucrarea cucernică. Mai întâi, când conducătorii din Gothia au început să
se pornească împotriva creştinilor, s-a părut unor păgâni din satul în care locuia
Sava, să ofere creştinilor rude cu ei să mănânce în public, în faţa persecutorilor,
carne nejertfită, în loc de carne adusă jertfă idolilor, spre a feri pe ai lor neîntinaţi şi
a înşela pe prigonitori. 2. Cunoscând acestea, fericitul Sava, nu numai că el n-a
mâncat din mâncărurile oprite ci, mergând în mijlocul lor, a mărturisit tuturor,
zicând : «Dacă cineva va mânca din cărnurile acelea, acesta nu poate să fie creştin».
Şi i-a oprit pe toţi să nu cadă în cursa diavolului. Din cauza aceasta, cei ce au
născocit această înşelăciune, l-au alungat din sat; apoi, după un timp oarecare, i-au
îngăduit să se reîntoarcă. 3. Pornindu-se din nou persecuţia, după obiceiul care era
la goţi, unii dintre păgâni din satul amintit mai înainte, aducând jertfe demonilor, se
pregăteau să jure în faţa persecutorului că în satul lor nu se află nici un creştin.
4. Dar Sava, îndrăznind din nou şi mergând în mijlocul adunării, a zis: «Pentru mine
să nu jure nimeni, căci eu sunt creştin». Atunci, de faţă fiind persecutorul, sătenii,
ascunzând pe ai lor, au jurat că în satul lor nu se află niciun creştin fără numai unul.
5. Auzind conducătorul fărădelegii, a poruncit să fie înfăţişat Sava. Iar când s-a
înfăţişat, acesta a întrebat pe cei de faţă dacă are vreo avere. Iar ei, răspunzând că
«Nu are nimic, decât îmbrăcămintea», nelegiuitul, dispreţuindu-l, a zis: «Un astfel
de om nu poate nici să fie de folos, nici să veteme». Şi zicând aceasta, a poruncit să-l
scoată afară.
IV.1. După aceea, pornindu-se de către cei păcătoşi mare persecuţie în Gothia
împotriva Bisericii lui Hristos, când s-a apropiat Sfânta zi a Paştelui, (Sfântul Sava)
a voit să plece în alt oraş, la preotul Guththicas spre a petrece sărbătoarea împreună
cu el. Iar pe când mergea el pe cale, i s-a arătat un bărbat foarte mare şi luminos la
înfăţişare, care i-a zis: «Întoarce-te şi mergi la preotul Sansalas». Iar Sava i-a
răspuns, spunându-i: «Sansalas a plecat departe». 2. Căci Sansalas, fugind din cauza
persecuţiei, se afla în Romania (Imperiul Roman de Răsărit); atunci, însă, venise de
curând printre ai săi, pentru Sfânta zi a Paştelui. De aceea, neştiind Sava despre
întoarcerea acestuia, a răspuns acestea celui ce i se arătase şi se lupta să meargă la
preotul Guththicas (Γουθθικᾶς). 3. Însă, nevoind el să se supună poruncii, deodată,
deşi la ora aceea era timp senin, a apărut un noian nesfârşit de zăpadă pe faţa
pământului, care astupa drumul şi nu putea să treacă mai departe. 4. Atunci a înţeles
el că voia lui Dumnezeu este cea care-l împiedică să meargă mai departe,
poruncindu-i să se întoarcă la preotul Sansalas. Şi, binecuvântând pe Domnul, s-a
întors. Şi, văzând pe Sansalas, i-a istorisit lui şi multora. 5. Au sărbătorit împreună
ziua Paştelui. Dar, în noaptea a treia după sărbătoare, iată că Atharid, din rândul
necredincioşilor, fiul dregătorului Rothesteu, a năvălit în satul acela cu o ceată de
tâlhari nelegiuiţi şi, găsind pe preot dormind în casa lui, a pus să fie legat. De
asemenea, şi pe Sava, smulgându-l din pat, l-au legat. Pe preot l-au arestat într-o
152 NOTE

căruţă, iar pe Sava (l-au luat) gol, cum se născuse. Şi i-au purtat prin văi împădurite
pe care le arseseră de curând, prigonindu-i şi bătându-i cu cruzime cu nuiele şi bice,
şi purtându-se fără milă faţă de servii lui Dumnezeu.
V.1. Dar cruzimea duşmanilor a întărit răbdarea şi credinţa celui drept; căci,
făcându-se ziuă, lăudându-se în Domnul, zicea celor ce-l chinuiseră: «Oare nu m-aţi
purtat voi prin locuri arse, printre ascuţişurile cioturilor, bătându-mă? Vedeţi, însă,
dacă s-au rănit picioarele mele şi dacă pe trupul meu am vânătăi şi de la rănile pe
care mi le-aţi făcut?». 2. Văzând ei, deci, că pe trupul lui nu apărea nimic din cele
ce-l făcuseră să sufere fără milă, luând o osie de căruţă şi punându-i-o pe umeri,
i-au alungit mâinile, întinzându-i-le până la capetele osiei, şi i-au legat, de asemenea,
şi picioarele pe o altă osie. În sfârşit, întins astfel pe cele două osii, l-au aruncat,
lăsându-l să zacă pe spate la pământ, şi nu l-au cruţat, chinuindu-l aproape toată
noaptea. 3. Însă, după ce au adormit slujitorii (ce-l chinuiseră) venind o oarecare
femeie, care se sculase de cu noapte pentru ca să pregătească mâncare celor din
casă, l-a dezlegat. Iar el, deşi dezlegat, a rămas pe loc fără teamă, ajutând femeii la
lucrul ei. Şi, făcându-se ziuă, cunoscând acest fapt, nelegiuitul Atharid a poruncit
să i se lege mâinile şi să fie atârnat de o grindă a casei.
VI.1. Şi, nu mult după aceea, au venit trimişii lui Atharid, aducând mâncăruri de
la jertfele idoleşti. Iar ei au zis preotului şi lui Sava: «Atharid a poruncit să vi se
aducă aceasta ca să mâncaţi şi să scăpaţi de moarte sufletele voastre». 2. A răspuns
preotul şi a zis: «Noi nu mâncăm acestea, căci nu ne este îngăduit nouă. Rugaţi,
însă, pe Atharid să poruncească să fim răstigniţi, sau să ne ucidă într-un alt chip,
după cum ar vrea el». 3. A întrebat apoi Sava: «Cine este cel ce a trimis acestea?».
Iar ei au spus: «Stăpânul Atharid». Sava, însă, a zis: «Unul singur este Stăpânul,
Dumnezeu din ceruri. Iar Atharid este un nelegiuit blestemat. Şi aceste mâncăruri
ale pierzării sunt necurate şi spurcate ca şi Atharid, cel ce le-a trimis». 4. Spunând
Sava acestea, unul dintre servitorii lui Atharid, aprinzându-se de mânie, luând un
drug, l-a aruncat în pieptul Sfântului, cu ascuţişul, încât cei de faţă socoteau că, fiind
zdrobit prin izbitura loviturii, va muri îndată. 5. Dar el, învingând prin râvna evlaviei
durerea provocată de vrăjmaşi, a zis slujitorului: «Tu socoteşti acum că m-ai rănit
cu drugul. Să ştii, însă, aceasta că atât de mult m-a durut, încât am socotit că ai
aruncat în mine cu un fir de lână». 6. Şi s-a arătat cu adevărat dovada văzută a celor
spuse: căci el nici n-a strigat, nici n-a gemut ca în durere, nici nu s-a văzut, în genere
vreun semn de rană pe trupul lui.
VII.1. Atunci, aflând Atharid toate acestea, a poruncit să fie omorât. Deci,
slujitorii fărădelegii, lăsând legat pe preotul Sansalas, au luat pe Sava şi l-au dus
să-l înece în râul numit Mousaios (Buzău). 2. Iar fericitul (Sava), amintindu-şi de
porunca Domnului şi iubind pe aproapele ca pe sine însuşi, a zis: «Ce a păcătuit
preotul (Sansalas), că nu moare împreună cu mine?». Şi ei i-au răspuns: «Nu este
treaba ta să hotărăşti despre aceasta». 3. Zicând ei aceasta, el a strigat în bucuria
Duhului Sfânt şi a zis: «Binecuvântat eşti, Doamne, şi preamărit este numele Tău,
Iisuse, în veci amin, căci Atharid s-a străpuns pe sine însuşi cu moarte veşnică şi cu
NOTE 153

pierzare, iar pe mine mă trimite la viaţa cea pururea fiitoare, căci astfel ai binevoit
întru servii Tăi, Doamne, Dumnezeul nostru». 4. Şi pe când îl duceau (spre a fi
înecat), pe tot drumul a mulţumit lui Dumnezeu, socotind că suferinţele timpului de
acum nu sunt vrednice de slava viitoare, care se va descoperi Sfinţilor. 5. Iar când
a fost adus la malul râului, cei ce-l ţineau au zis între ei: «Hai să eliberăm pe acest
nevinovat, căci de unde va şti aceasta Atharid?». Dar fericitul Sava a zis către ei:
«De ce vorbiţi deşertăciuni şi nu îndepliniţi ceea ce vi s-a poruncit? Eu văd ceea ce
voi nu puteţi vedea. Iată, de faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească»
(îngerii). 6. Atunci au coborât în apă pe cel ce mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu
– căci până la sfârşit i-a servit lui duhul – şi aruncându-l şi punându-i un lemn peste
gât, l-au împins spre adânc. Şi, săvârşindu-se astfel prin lemn şi apă, el a păstrat
curat semnul mântuirii, fiind de 38 de ani. 7. S-a săvârşit în ziua a cincia a Sâmbetei
după Paşti, care este cu o zi înainte de idele lui aprilie (12 aprilie 372), în timpul
domniei împăraţilor Valentinian (372-392) şi Valens (364-378), consuli fiind Flaviu
Modest şi Arintheu.
VIII.1. După aceea, ucigaşii, scoţându-l din apă, l-au lăsat neîngropat şi au plecat.
Dar nu s-a atins de el nici un fel de câine, nici vreo fiară sălbatică, ci trupul lui a fost
ridicat de fraţi şi îngropat. Iar Junius Soranus, preastrălucitul·conducător al Scythiei,
trimiţând bărbaţi vrednici de încredere, l-a dus pe acesta din ţara barbară în Romania
(în Imperiul Roman de Răsărit). 2. Şi, dând patriei sale un dar preţios şi rod slăvit
al credinţei, l-au trimis în Capodocia la Preacucernicia voastră, din voinţa
prezbiteriului (din Gothia), Domnul rânduind cele spre bucurie fraţilor celor ce
suferă şi se tem de El. 3. Întrunindu-vă, deci, în adunare duhovnicească, în ziua în
care luptătorul a primit cununa (mucenicia), să vestiţi şi fraţilor de dincolo (din
Imperiul Roman), ca în toată Biserica universală şi apostolească să se facă bucurie
mare, slăvind pe Domnul, Cel ce face alegerea servilor Săi. 4. Salutaţi pe toţi sfinţii
(creştinii). Vă salută cei ce au fost persecutaţi împreună cu voi. Iar Celui ce poate
să ne facă pe noi toţi să intrăm, prin harul Său, în împărăţia cea cerească, slavă,
cinste, putere, preamărire, împreună cu Fiul Cel Unul Născut şi cu Sfântul Duh, în
vecii vecilor, Amin”.
[114] Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 164, (ed.) BODOGAE-TEOTEOI,
pp. 254-257:
„I. Cât de mult a copleşit de bucurie inimile noastre scrisoarea Cuvioşiei Tale,
nu o pot spune prea uşor, întrucât cuvântul nu-i în stare s-o exprime cu tăria cu care
ar trebui, dar ţi-o poţi imagina după frumuseţea lucrurilor despre care ai scris. Câte
nu ne-a spus scrisoarea? Oare nu se vedea din ea dragostea faţă de Dumnezeu? Oare
nu se cuprindea în ea o minunată descriere despre martiri atunci când a expus atât
de viu felul pătimirii lor, încât lucrurile păreau că s-ar petrece înaintea ochilor noştri?
Oare nu reies de aici chiar şi stima şi dragostea Ta pentru noi înşine? Nu se cuprinde
oare aici tot ce s-ar putea spune mai sublim? Pentru aceea, din clipa în care am luat
în mână scrisoarea şi am citit-o de mai multe ori, înţelegând bogăţia harului pe care
Duhul Sfânt ni l-a dat, am avut impresia că ne-am afla în vremurile vechi, când
154 NOTE

înfloreau Bisericile lui Dumnezeu, fiindcă erau înrădăcinate în credinţă, în unire şi

în dragoste, ca nişte mădulare diferite care se potrivesc atât de desăvârşit laolaltă,
încât parcă formează un singur trup. Cu cât erau mai apăsaţi creştinii, cu atât mai
mult creştea şi numărul lor şi sângele martirilor îi hrănea din belşug pe atleţii tot mai
numeroşi ai dreptei credinţe, pentru că cei care urmau pilda înaintaşilor intrau în
luptă întăriţi de pilda celor dintâi, în vremurile acelea creştinii trăiau în pace unii cu
alţii, în pacea pe care Domnul ne-a lăsat-o şi din care nu ne-a mai rămas azi nici o
fărâmă, atât de mult am alungat-o unii de la alţii.
Cu toate acestea, sufletele noastre au revenit la fericirea de altădată din clipa în
care ne-a venit o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită de frumuseţea dragostei,
ba ne-a sosit şi martirul însuşi din ţinuturile barbarilor de dincolo de Istru, vestind
el însuşi cât de curată este credinţa care domneşte acolo. Cine ar putea să descrie
bucuria pe care au încercat-o la această veste sufletele noastre? Ce putere ne-am
putea închipui că are cuvântul care ar fi în stare să exprime limpede simţămintele
tainice ale inimilor noastre? De bună seamă, când l-am văzut pe atlet (Sava Gotul,
n. tr.), l-am fericit pe cel care l-a pregătit pentru luptă. El va dobândi în faţa Dreptului
Judecător cununa dreptăţii, pentru că a întărit un mare număr de creştini în lupta
pentru dreapta cucernicie.
II. Deoarece ne-ai adus aminte şi de acel fericit bărbat care a fost Eutihie şi pentru
că ai pomenit şi de patria noastră, care dă şi altora seminţe pentru viaţa creştină, ne-
ai făcut mare bucurie, amintindu-ne de cele trecute, dar totodată ne-ai şi întristat,
gândindu-ne la ceea ce vedem azi. Într-adevăr, azi nici unul din noi nu ne mai
apropiem de virtutea unui Eutihie. Suntem atât de departe de a îmblânzi pe barbari
prin puterea Duhului şi prin lucrarea darurilor Lui, încât şi pe cei blânzi îi
sălbăticeşte mulţimea păcatelor noastre. Căci, într-adevăr, pricina că s-a răspândit
aşa de mult puterea ereticilor trebuie să ne-o atribuim nouă şi păcatelor noastre. Şi
aproape că n-a rămas colţ de lume care să fi scăpat de pârjolul ereziei.
Iar istorisirile Tale cuprind adevărate lupte atletice despre trupuri ciopârţite
pentru apărarea credinţei, despre furia barbară neluată în seamă de cei a căror inimă
a rămas netulburată, despre torturile de tot felul la care i-au pus chinuitorii, despre
felul în care s-au desăvârşit martirii sfârşindu-şi viaţa, luptând prin cruce şi apă (în
ciuda oricăror schingiuiri).
Care sunt însă mijloacele noastre de desăvârşire? Mai întâi dragostea dintre
oameni s-a răcit, învăţătura Părinţilor se pustieşte, naufragiile de la credinţă sunt
dese, gurile dreptcredincioşilor au fost reduse la tăcere, creştinii alungaţi de prin
biserici ridică afară, în câmp, mâinile către Stăpânul din cer. Şi, cu toate că
suferinţele sunt grele, nicăieri nu mai sunt mucenici, pentru că cei ce ne năpăstuiesc
poartă acelaşi nume cu noi.
Pentru toate aceste motive să faci şi Tu rugăciuni către Dumnezeu şi în
rugăciunea pentru Biserică să cuprinzi şi pe toţi atleţii viteji ai lui Hristos, pentru
ca, dacă se mai îngăduie lumii să mai dăinuiască măcar câteva clipe aşa cum se mai
află acum şi dacă întreaga fire n-a căzut încă din rosturile ei, prăvălindu-se toate de
NOTE 155

la locul lor, să hărăzească Domnul pace Bisericilor Lui şi să le aducă astfel iarăşi la
pacea de altădată”.
[115] Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 165, (ed.) BODOGAE-TEOTEOI, pp. 257-
258:
„Dumnezeu Cel Sfânt ne-a împlinit o veche dorinţă atunci când ne-a învrednicit
să primim scrisoarea Credincioşiei Tale. Desigur, cea mai mare şi mai fierbinte
fericire ar fi fost să Te vedem în carne şi oase şi să ne bucurăm de aproape de darurile
Duhului care sălăşluiesc întru Tine. Întrucât însă acest lucru nu-l îngăduie nici
distanţa mare care ne desparte, nici împrejurările deosebite care ne reţin pe
amândoi, un fapt vrednic de o a doua dorinţă este să ne întâlnim sufleteşte, măcar
prin scris, în dragostea cea întru Hristos.
Acest lucru l-am şi trăit acum, când am primit scrisoarea Inteligenţei Tale.
Împărtăşindu-ne din cele scrise, ne-am îmbogăţit mai mult decât de două ori. Pentru
că, pe de o parte, am ajuns să privim ca într-o oglindă în sufletul Tău limpezit cu
totul prin mijlocirea cuvintelor; pe de altă parte însă, bucuria noastră a crescut de
mai multe ori, nu numai pentru faptul că eşti tocmai aşa cum Te prezintă mărturia
tuturor, ci şi pentru că bunele Tale însuşiri constituie marca de respect a patriei
noastre. Ca o mlădiţă nobilă, care a ieşit dintr-o rădăcină vânjoasă, ai umplut
pământul de dincolo de graniţele ţării noastre cu roade duhovniceşti. De aceea, pe
bună dreptate, tresaltă de bucurie patria noastră pentru odraslele ei, iar când Tu Te
distingeai în luptele pentru credinţă, ea-L preamărea pe Dumnezeu, auzind că prin
Tine se păstrează buna moştenire a Părinţilor.
Şi câte nu ne-ai dăruit şi acum? Patria care Te-a născut Tu ai cinstit-o cu un
martir care a înflorit recent în ţara barbară vecină cu voi, trimiţând, ca un agricultor
recunoscător, pârgă din roadă celor care-i dăruiseră seminţele. Daruri cu adevărat
demne de un atlet al lui Hristos. E vorba de un martir al adevărului, care de curând
a fost împodobit cu cununa dreptăţii, pe care l-am şi primit cu bucurie şi am dat
slavă lui Dumnezeu, Cel care a împlinit răspândirea Evangheliei Hristosului Său la
toate neamurile. Te rugăm, aşadar, să-ţi aduci aminte în rugăciunile Tale şi de noi
care Te iubim şi să Te rogi cu căldură Domnului pentru sufletele noastre, ca să ne
învrednicească Dumnezeu să începem şi noi cândva a-L urma pe drumul poruncilor,
pe care ni le-a dat spre mântuire”.
[116]Întrucât nu am avut acces la ediţia Acta Sanctorum pe care a folosit-o
Erbiceanu, pentru a putea fi urmărită îndeaproape informaţia, am modificat paginaţia
autorului, indicând-o pe cea din ediţiile care ne-au fost nouă accesibile.
[117] Probabil aici este vorba de Heraclea civitas in Thracia.
[118]
Erbiceanu se referă aici, cel mai probabil la tauri = populaţie scitică din
Taurida (pentru care vezi voces „tauri” şi „Taurida” în FHDR I, p. 784),
confundându-i cu tartarii (tătarii = grup etnic de origine mongolo-turco-turanică).
Confuzia tauri = tătari îşi are originea în Evul Mediu şi este atestată la Nichifor
156 NOTE

BLEMMyDES, Europa (vezi C. Müller, Geographi Graeci Minores, Paris, 1861, vol II,
pp. 458-468, aici p. 460, în: FHDR IV, p. 103; Biblioteca Naţională din Atena, Fond
Pollane, „Manuscris nr. 39”, ff. 279v-281r, în: FHDR IV, p. 539). Ar putea fi luată
în calcul şi o referire la taurisci (= populaţie celtică în Noricum, pe valea superioară
a Dravei, pentru care vezi voce „taurisci”, în FHDR I, p. 784), dar aceasta este mai
puţin probabilă.
[119]
Datele despre Codex Argenteus au fost preluate de Erbiceanu din
MASSMANN, Ulfilas…, pp. LII-LVI. Pentru o abordare ulterioară a subiectului în
literatura românească, vezi Vasile GHEORGHIU, Codex Argenteus Upsaliensis,
Academia Română. Studii şi Cercetări, XXXIX, Bucureşti, 1939, 56 p., + X pl.
[120] Datele sunt preluate în mare parte de Erbiceanu de la MASSMANN, Ulfilas…,

pp. XLVII, la care autorul adaugă informaţii şi dintr-o altă sursă deoarece în lucrarea
sa Massmann nu vorbeşte despre Codex Carolinus.
[121]
Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, text latin, p. 24: „vere, ut
apostolorum aemulator et martyrum imitator, hostis effectus ereticorum prabam
eorum doctrinam repellebat et populum dei aedificavat, lupos graves et canes malos
operarios effugabat et gregem Cristi per gratiam ipsius ut pastor bonus cum omni
prudentia et diligentia servabat”; traducerea românească, p. 25: „Într-adevăr,
duşman încercat al ereticilor, el respingea, ca un emul al apostolilor şi ca urmaş al
martirilor, perversa lor învăţătură, zidind sufleteşte poporul lui Dumnezeu; punea
pe fugă pe lupii cei furioşi şi pe câinii răufăcători, păzind, prin harul său, cu toată
înţelepciunea şi sârguinţa, ca un bun păstor, turma lui Hristos”.
[122]
În Scrisoarea lui Auxenţius de Durostorum expresia este redată, firesc, în
limba latină: „eclesia Dei vivi, columna et firmamentum veritatis”. Textul grecesc,
afişat aici, provine din altă sursă, cel mai probabil dintr-o variantă grecească a
Bibliei, fiind citat fragmentul de la I Timotei 3, 15.
[123]
Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, text latin, p. 26: „quia et una est
eclesia dei vivi, columna et firmamentum veritatis; et unum esse gregem Cristi,
domini et dei nostri, unam culturam et unum aedificium; unam virginem et unam
sponsam, unam reginam; et unam vineam, unam domum, unum templum, unum
conventum esse cristianorum: cetera vero omnia conventicula non esse eclesias dei,
sed synagogas esse satanae adserebat et contestabatur”; traducerea românească, p.
27: „Căci una este Biserica lui Dumnezeu cel viu, stâlp şi tărie a adevărului. Şi tot
una este şi turma lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, unul ogorul, una
clădirea, una fecioara, una logodnica, una regina; una via, una casa, unul templul,
una comunitatea creştinilor. Cât despre celelalte grupuleţe, el afirma şi aducea
mărturie că nu sunt biserici ale lui Dumnezeu, ci sinagogi ale satanei”.
[124]
Fragmentul lui SOCRATES, Istoria Bisericească, II.37, 41, este tradus din
limba franceză din lucrarea lui RéVILLOUT, De l’arianisme des peuples
Germanique…, p. 97: „Nous croyons au Fils unique de Dieu, engendré de Dieu avant
NOTE 157

tous les siècles, avant le commencement de toutes choses, seul engendré du Père
seul, Dieu de Dieu, semblable, selon les Ecritures, à son Père qui l’engendra; sa
génération, selon les Ecritures, n’est connue que de celui qui l’a engendré, du Père
seul. Nous savons que ce Fils unique de Dieu est descendu du ciel, envoyé par son
Père, ainsi qu’il est écrit, ..., etc. Au jour de la résurrection, il doit venir environné
de la gloire paternelle, pour rendre à chacun suivant ses mérites. Nous rejetons le
nom de substance (οὐσία) que ne contiennent point les Ecritures. Nous admettons
que le Fils est en tout semblable à son Père (ὅμοιος), comme le disent et
l’enseignent les saintes Ecritures”.
[125]Este vorba despre celebra expresie de la care a pornit disputa teologică
dintre episcopul Alexandru şi Arie în Alexandria, despre care relatează istoricul
bisericesc SOCRATES, Istoria Bisericească, I. 5.
[126]A doua expresie celebră a disputei din Alexandria se referea la naşterea în
timp a Fiului, Arie susţinând că, în veşnicie, înainte de crearea timpului, a existat
un timp când Fiul nu a existat: ἦν ὅτε οὐκ ἦν ὁ Υἱός, cf. SOCRATES, Istoria
Bisericească, I.5.
[127]Parafrază din Scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum: „a patre et post
patrem et propter patrem et ad gloriam patris, […] sed et magnum deum et magnum
dominum et magnum regem et magnum mysterium…”, cf. Iorgu STOIAN, Auxenţiu
episcop arian…, p. 22.
[128] Cf. Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 30.
[129] Cf. Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 24: „differentiam esse
divinitatis patris et filii, dei ingeniti et dei unigeniti, et patrem quidem creatorem
esse creatoris, filium vero creatorem esse totius creationis”.
[130] Cf. Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 24.
[131] Cf. Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 26.
[132] Triadă similară celeia din mitologia greacă alcătuită din Zeus, Poseidon şi
Hades.
[133] Hœnir şi Lóðurr sunt numele fraţilor lui Odin aşa cum sunt amintite în
Völuspá, una dintre cele mai importante surse pentru studiul mitologiei nordice.
Personal, nu putem preciza dacă aici este vorba despre o triadă diferită de cea
alcătuită de Odin, Vili şi Vé.
[134]Triada Odin, Thor şi Fricco se regăseşte în descrierea făcută templului din
Uppsala în secolul al XI-lea de Adam de Bremen în lucrarea Gesta
Hammaburgensis Ecclesiae Pontificum. Potrivit acestei descrieri, cei trei zei stau pe
tronuri, Thor, în poziţie centrală, în timp ce Wodan (Odin) şi Fricco (Freyr) sunt
aşezaţi pe tronurile de lângă acesta.
158 NOTE

[135]
Sabelius a fost condamnat la Roma de către papa Callistus I în jurul anului
220, pentru ideile monarhianiste patripasiene pe care le susţinea. Pentru mai multe
detalii, vezi: M. SIMONETTI, „Sabellius – Sabelliens”, în: Dictionnaire
encyclopédique du christianisme ancien (DECA), Vol. 2, Cerf, 1990, p. 2205-2206;
M. SIMONETTI, „Sabellio e il sabellianismo”, Studi sulla cristologia del II e III
secolo, coll. Studia Ephemeridis Augustinianum 44, Roma, 1993, pp. 217-238.
[136]
Marcel de Ancyra, episcop antiarian rigid, a fost acuzat de sabelianism, cf.
Ch. kANNENGIESSER, „Marcel d’Ancyre” în: DECA, Vol. 2, pp. 1536-1537.
[137] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 30: „qui et dei nostri est Deus”.
[138] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 30: „post resurrectionem”.
[139] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 30: „nec deum nec dominum sed

ministrum Cristi fidelem, nec equalem sed subditum et oboedientem in omnibus

filio, et filium subditum et oboedientem suo in omnibus deo patri eique similem
secundum scribturasqui per Christum a eius spiritu sancto…”.
[140] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 30:
„Eu Ulfila, episcopul şi mărturisitorul, aşa am crezut întotdeauna şi în această
singură şi adevărată credinţă îmi fac trecerea la Domnul meu: Cred că este un singur
Dumnezeu, Tatăl; singur nenăscut şi nevăzut. Şi într-unul născut Fiu al Său, Domnul
şi Dumnezeul nostru, creatorul şi făcătorul a toată făptura, care nu are pe nimeni pe
potriva Sa.
Unul este (aşa)dar Dumnezeul tuturor: Tatăl, care este Dumnezeu şi
Dumnezeului nostru; Şi unul Duhul Sfânt, putere care luminează şi sfinţeşte,
precum a spus Hristos, după Înviere, Apostolilor Săi: „Iată Eu trimit asupra voastră
făgăduiala Tatălui Meu; voi însă rămâneţi în cetatea Ierusalimului, până când veţi
fi îmbrăcaţi cu putere de sus” şi iarăşi: „veţi primi o putere, care va veni asupra
voastră de sus, prin lucrarea Duhului Sfânt” — El nu este însă nici Dumnezeu, nici
Domn, ci slujitor credincios al lui Hristos, nu egal, ci supus şi ascultător Fiului în
toate; iar Fiul este supus şi ascultător în toate lui Dumnezeu, Tatăl Său, şi asemenea
Lui, după Scriptură”.
[141]
Pentru detalii, vezi M. SIMONETTI, „Palladius de Ratiaria”, în: DECA 2,
p. 1870.
[142] Pentru detalii, vezi M. SIMONETTI, „Auxence de Durostorum”, în: DECA 1,

p. 321.
[143]
Pentru detalii, vezi M. SIMONETTI, „Démophile de Constantinople”, în:
DECA 1, p. 650.
[144] Pentru detalii, vezi M. SIMONETTI, „Maximin”, în: DECA, 2, pp. 1606-1607.
NOTE 159

[145]Pentru detalii, vezi M. SIMONETTI, „Valens de Mursa et Ursace de

Singidunum”, în: DECA 2, pp. 2506-2507.
[146]
Pentru detalii, vezi M. SIMONETTI, „Germinius de Sirmium”, în: DECA 1,
pp. 1053-1054.
[147] Pentru întrunirea sinoadelor din Sirmium, vezi M. SIMONETTI, „Sirmium. II.

Les conciles”, în: DECA 2, pp. 2300-2301.

[148]R. AUBERT, „4. Dorothée”, Dictionnaire d’Histoire et de Géographie
Ecclésiastiques 14, p. 685; M. SIMONETTI, „Dorothée d’Antioche”, în: DECA 1, p.
726.
[149] Erbiceanu produce o foarte curioasă confuzie între Ulfila şi Unila. Pentru
relaţia lui Ioan Hrisostom cu goţii din Crimeea, vezi Emilian POPESCU, „Sfântul
Ioan Hrisostomul şi misiunea creştină în Crimeea şi la Dunărea de Jos”, Teologie
şi Viaţă, II (LXVIII), (1992), 11-12, pp. 15-27, în special pp. 19-23, (= „Der heilige
Johannes Chrysostomus und die Mission auf der krim und an der unteren Donau”,
Christianitas Daco-romana. Florilegium studiorum, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1994, pp. 187-199, în special pp. 191-194).
[150] Concluzie eronată.
[151]Erbiceanu a emis consideraţiile asupra cronologiei vieţii lui Ulfila pornind
de la concluziile lucrării lui Georg WAITZ, Über das Leben und die Lehre des Ulfila,
p. 36 sq.
[152] SOCRATES, Istoria Bisericească, IV.33.6, FHDR II, p. 218.
[153] Este vorba de vechea numerotare a Epistolelor Sfântului Vasile, pentru care

vezi MIGNE PG 32, col. 634.

[154] Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 26.
[155]EPIFANIE, Despre schisma audienilor, 14.5, FHDR II, p. 173: „a pătruns
adânc acolo în interiorul ţării goţilor, i-a instruit pe mulţi dintre goţi în lucrurile
credinţei”.
[156]EPIFANIE, Despre schisma audienilor, 14.5, FHDR II, p. 173: „Tot el a
întemeiat în aceeaşi ţară a goţilor şi mănăstiri”.
[157]
SOZOMEN, Istoria Bisericească, VI.37.8, FHDR II, p. 226: „Căci Ulfila,
episcopul lor, la început nu se deosebea în privinţa credinţei cu nimic de Biserica
Universală”.
[158] EPIFANIE, Despre schisma audienilor, LXX.15.4, FHDR II, p. 174: „Într-ade-

văr, din Gothia cei mai mulţi dintre audieni au fost alungaţi, ba chiar şi creştini de-
ai noştri care se aflau acolo, fiindcă se iscase prigoana regelui Hellenos”.
160 NOTE

[159]
Erbiceanu combină aici cronologia extrasă din Scrisoarea lui Auxenţiu cu
datele oferite de Filostorgius. Ştirea despre vârsta şi calitatea de lector – citeţ
aparţine lui Auxenţiu, în vreme ce referirile la Constantin cel Mare şi Eusebiu de
Nicomidia îi aparţin lui Filostorgius.
[160] Pentru cronologia Epistolelor către Olimpiada, vezi SUPRA, n. [27].
[161]
SOCRATES, Istoria Bisericească, IV.33.2-4, FHDR II, p. 219: „Tabăra lui
Athanarich s-a dovedit mai puternică şi Fritigern a fugit la romani şi le-a cerut ajutor
împotriva rivalului său. Lucrurile acestea au fost aduse la cunoştinţa împăratului
Valens; el a poruncit soldaţilor staţionaţi în Tracia să dea ajutor barbarilor care se
aflau în luptă cu barbarii. Ei au obţinut o victorie împotriva lui Athanarich, dincolo
de Istru, punând pe fugă pe duşmani. Acest prilej a fost un pretext ca mulţi dintre
barbari s-au făcut creştini”.
[162] EUSEBII, Chronicon ab Hieronymo in linguam Latinam conversum, 245, 20

Helm. Anno 369, CCLXXXVII Olymp., FHDR II, p. 11: „Athanaric, regele goţilor,
dezlănţuind o persecuţie împotriva creştinilor, ucide foarte mulţi şi pe alţii îi
izgoneşte din locurile lor în pământ roman”.
[163]
AUGUSTIN, Cetatea lui Dumnezeu, XVIII, 52, FHDR II, p. 215: „Numai
dacă nu ar trebui să fie socotită prigoană (aceea) când regele goţilor a prigonit chiar
în Gothia pe creştini cu cruzime uimitoare, deşi acolo nu erau decât catolici, dintre
care cei mai mulţi au fost încoronaţi cu martiriu, după cum am auzit de la nişte fraţi,
care atunci erau acolo copii şi îşi aduceau aminte fără şovăială că văzuseră aceste
întâmplări?”
[164] AMMIANUS MARCELLINUS, Rerum Gestarum libri XXXI, XXXI.12.8, FHDR

II, p. 154.
[165]
Iorgu STOIAN, Auxenţiu episcop arian…, p. 31: „Trăind cu poporul său în
pământul Romaniei, el a predicat, în afară de cei 7 ani, încă 33 de ani adevărul,
încât, şi în această privinţă, a urmat spaţiul de timp de 40 de ani al acelor sfinţi, pe
care îi avea ca pildă.
[166]
Legile emise de Teodosie I împotriva arienilor sunt: 381 ian. 10: Cod.
Theod. XVI.5.6 (adunările ereticilor fotinieni, arieni şi eunomieni sunt interzise,
bisericile lor trec la episcopii ortodocşi, mărturisirea niceeană, homoousia, este
adevărata credinţă); 381 iul. 19: Cod. Theod. XVI.5.8 (ereticilor eunomieni, arieni
şi aetieni li se interzice construirea de biserici); 383 iul. 25: Cod. Theod. XVI.5.11
(ereticilor eunomieni, arieni, macedonieni, pnevmatomahi, manihei, encratiţi,
apotactiţi, saccofori şi hydroparastaţi li se interzic adunările, posesia de edificii de
cult); 383 dec. 3: Cod. Theod. XVI.5.12 (se interzic în întregul imperiu adunările
ereticilor eunomieni, arieni, macedonieni, apolinarişti şi alte secte; li se interzice să
hirotonească preoţi; în caz contrar, locurile de adunare vor fi confiscate iar
predicatorii obligaţi să se reîntoarcă în locurile lor natale; funcţionarii care neglijează
NOTE 161

aplicarea acestei legi vor fi urmăriţi); 384 ian. 21: Cod. Theod. XVI.5.13 (se
interzice adunarea în oraşe a ereticilor eunomieni, arieni, macedonieni, apolinarişti);
386 ian. 23: Cod. Theod. XVI.1.4 (Honorius dă dreptul de a se aduna celor care
mărturisesc formula de la Rimini); 387 aug. 9: Cod. Theod. XVI.5.16 (arienii au
produs aşa-zise decrete imperiale în favoarea lor; acestea sunt falsuri – această lege
venea să-o blocheze pe cea emisă de Honorius la 23 ian. 386).
[167] SOCRATES, Istoria Bisericească, V.23 vorbeşte despre „Selinas, episcopul
goţilor, care era născut din tată got şi mamă frigiană (Σεληνᾶς ὁ τῶν Γοτθων
ἐπίσκοπος, ἀνὴρ ἐπίμικτον ἔχων τὸ γένος: Γότθος μὲν ἦν ἐκ πατρὸς, Φρὺξ δὲ κατὰ
μητέρα)” în contextul tulburărilor dintre arienii din Constantinopol şi apariţia
grupării numite psatyrieni. Autorul care afirmă clar că Selinas i-a urmat lui Ulfila
este SOZOMEN, Istoria Bisericească, VII.17.11-12. Acesta, amintind despre acelaşi
episod, spune: „Psatyrieni (plăcintari), adică goţi. Psatyrieni de la Teoctist
Plăcintarul – adică vânzătorul de plăcinte – care apăra cu îndărătnicie credinţa lor,
şi goţi pentru că Selinas, episcopul lor, învăţa la fel, urmându-i lui îndeaproape toţi
barbarii, fiindu-i adepţi adunându-se cu aceia. Aceştia (goţii) îl urmau pe Selinas
convinşi, pentru că-i fusese secretar şi urmaş lui Ulfila episcopul lor şi era vrednic
să-i înveţe în biserici nu doar în limba lor părintească, ci şi în cea grecească”
(Ψαθυριανοὶ ἤτοι τῶν Γότθων, τὸ μὲν ὅτι Θεόκτιστός τις ψατυροπώλης – ποπάνου
δὲ τοῦτο εἶδος – προτύμως ταύτῃ τῇ δόξῃ συνίστατο, Γότθων δὲ, καθότι καὶ
Σελινᾶς ὁ τούτων ἐπίσκοπος ὁμοίως ἐδόξαζεν, ἐπακολουθήσαντες δὲ τούτῳ
σχεδὸν πάντες οἱ βάρβαροι σὺν αὐτοῖς ἐκκλησίαζον· πειθήνιοι γὰρ ἐς τὰ
μάλιστα τῷ Σελινᾷ ἐτύγχανον, ὑπογραφεῖ τε γενομένῳ καὶ διαδόχῳ Οὐλφίλα τοῦ
παρ’αὐτοῖς ἐπισκοπήσαντος καὶ ἐπὶ ἐκκλησίας ἱκανῷ διδάσκειν, οὐ μόνον κατὰ
τὴν πάτριον αὐτῶν φωνήν, ἀλλὰ γὰρ καὶ τὴν Ἑλλήνων).
 ULfILA.
destinuL unei teMe istorioGraFiCe
În Literatura roMÂneasCă

Reeditarea unei lucrări care a văzut lumina tiparului în ultimii ani ai

secolului al XIX-lea (1898) implică o adevărată investigaţie în evoluţia
discursului istoriografic, iar dacă subiectul cercetat vizează istoria creştinis-
mului antic pe pământul românesc, responsabilitatea creşte, am putea spune
exponenţial, dată fiind greutatea pe care argumentul în sine l-a avut în
dobândirea şi consolidarea identităţii politice şi naţionale a tânărului stat, pe
atunci, Regatul României.
Europa Ginţilor începuse amplul proces de dezmembrare în ceea ce urma
să devină ulterior Europa Statelor Naţionale, iar fiecare entitate politică nou
apărută, sau în curs de organizare, îşi susţinea ideologic drepturile istorice
asupra teritoriului pe care-l ocupa, cu alte cuvinte, îşi exprima, legitim,
propria raţiune de a exista. Or, dacă în cazul ungurilor, bulgarilor, sârbilor
etc. lucrurile erau foarte clare cu privire la momentul descălecării, iar evoluţia
istorică statală ulterioară se cunoştea pe baza documentelor interne sau
externe incontestabile, cazul românesc a fost unul cu totul particular. Dată
fiind absenţa unor documente scrise explicite care să-i ateste existenţa, mai
ales în mileniul migraţiei popoarelor, în condiţiile în care rezultatele
investigaţiilor arheologice erau inexistente, istoricii români au avut greaua,
şi de multe ori neplăcuta, misiune de a căuta permanent în Istoriile altora
ştirile referitoare la propriul popor, deşi acesta era cel mai numeros din
spaţiul sud-est european. Este adevărat, nu existau contestaţii asupra
includerii lui în Marea Familie Latină, însă apartenenţa confesională la
Biserica Ortodoxă şi folosirea limbii şi a scrierii slavone în cult, pentru o
bună perioadă de timp, a îngreunat demersul istoricilor români, deoarece,
permanent, se impunea ca o explicaţie să răspundă mai multor întrebări.
Această particularitate a cazului românesc explică unele dintre motivele
pentru care istoricii vremii au acordat o atenţie sporită studierii creştinismului
antic latin din zona Dunării de Mijloc şi de Jos. Mai precis, rezultatele
discursului istoric puteau fi întregite de cele obţinute din zona lingvisticii şi
postulau continuitatea neîntreruptă a romanităţii nord-dunărene, după
ULFILA. DESTINUL UNEI TEME ISTORIOGRAFICE 163

retragerea aureliană şi până la constituirea statelor feudale româneşti. Logica

discursului era evidentă: pătrunderea limbajului bisericesc arhaic de origine
latină în limba română a fost simultană şi consubstanţială etnogenezei
românilor, adică perioadei ocupaţiei romane; afirmarea organizării episcopale
temeinice şi existenţa martirilor dunăreni demonstrau adoptarea religiei
creştine de toţi locuitorii romani/români ai provinciilor; menţinerea termenilor
latini arhaici dovedea funcţionarea neîntreruptă a structurilor organizatorice
bisericeşti. În consecinţă, prin contopirea noţiunilor (daco-roman/creştin –
migrator/păgân), se dovedea că românii au fost creştinaţi în secolele I/II-IV,
au rămas creştini în perioada migraţiilor, iar slavii, bulgarii şi ungurii s-au
aşezat şi creştinat ulterior. Creştinismul antic latin devenea cel mai puternic
argument în afirmarea vechimii şi continuităţii poporului român faţă de toate
celelalte popoare sud-est europene. Cu toate acestea, în timp, a apărut nevoia
unei demonstraţii definitive în dosarul continuităţii, deoarece consolidarea
pretenţiilor politice fireşti ale românilor asupra teritoriilor pe care le locuiau
şi recunoaşterea independenţei dobândite în 1878 depindeau, într-o mare
măsură, şi de stabilitatea argumentului, iar acesta nu era întotdeauna acceptat.
Pe de altă parte, nu trebuie ignorată nici recenta dobândire a autocefaliei
bisericeşti (1885) şi recunoaşterea ei de către Patriarhia de Constantinopol,
nu fără tensiuni. Nu este cazul să intrăm aici în amănuntele acestei dispute,
însă trebuie menţionat faptul că istoricii contemporani au dezvoltat teme
istoriografice interesante şi în această direcţie. Acum s-a afirmat pregnant
apostolicitatea creştinismului de pe pământul românesc, s-au alcătuit listele
martirilor dunăreni, s-a studiat structura organizatorică a Bisericii, atât în
ceea ce priveşte reţeaua episcopală, cât şi cea jurisdicţională, s-a pus în
discuţie jurisdicţia bisericească exercitată asupra regiunii de Roma şi
Constantinopol în Antichitate. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, întrucât
concluziile au arătat existenţa unui creştinism antic puternic în perioada de
dinainte de constituirea Patriarhatului de Constantinopol şi de extinderea
ariei sale jurisdicţionale asupra teritoriului românesc. Este de înţeles că în
această direcţie discursul istoricilor a fost sensibil atenuat de apartenenţa la
confesiunea ortodoxă-răsăriteană, dar afirmarea fidelităţii faţă de ortodoxie,
în comparaţie cu arianismul constantinopolitan, preţul sângelui plătit în
diversele persecuţii, alcătuirea unei galerii de personalităţi marcante care
ofereau o identitate proprie creştinismului dunărean etc., au calmat definitiv
pretenţiile Patriarhiei Ecumenice asupra Bisericii Româneşti.
La acestea ar mai trebui, poate, adăugat şi faptul că, dincolo de aparenţe
şi relaţiile personale, Europa era împărţită în rivalitatea dintre rasele germană
şi latină. Potrivit concepţiei epocii, ruptura s-a consumat definitiv în perioada
164 MIHAI OVIDIU CĂŢOI

Reformei, dar îşi găseşte începuturile în momentul ocupării Occidentului

latin catolic de către germanicii arieni. Or, particularitatea românească se
face simţită şi aici, mai mult decât era necesar, de vreme ce tânărul stat
membru al familiei latine, era majoritar ortodox, dar se vedea condus de un
dinast de confesiune catolică, Carol I, provenit din lumea germană a Prusiei
Reformate. În ciuda opiniilor pesimiste, Carol I şi-a asumat pe deplin
necesităţile, problemele şi aspiraţiile poporului pe care-l conducea, a exclus
rivalitatea dintre rase, a respectat fiecare confesiune, dar, în ciuda faptului că
Regatul României se dovedea un proiect politic funcţional şi prosper, se făcea
simţită nevoia demonstraţiei absolute, astfel încât ţara să depăşească,
ideologic, statutul de experiment.
Acesta este, în linii mari, contextul politico-bisericesc intern şi extern, în
care Constantin Erbiceanu publică studiul: Ulfila. Viaţa şi doctrina lui sau
starea creştinismului în Dacia Traiană şi Aureliană în secolul al IV-lea şi, cu
siguranţă, alegerea temei nu a fost deloc întâmplătoare.
Mai întâi de toate, trebuie amintit faptul că, în literatura de specialitate de
până în 1898, subiectul Ulfila abia dacă se regăsea printre abordări. O scurtă
privire asupra literaturii anterioare dovedeşte pe deplin această constatare.
Dimitrie Cantemir ştie doar că Ulfila a fost cel care i-a împăcat pe Athanaric
şi Fritigern, în urma intervenţiei lui Valens1, iar Dimitrie Daniel Philippide
se limitează a reproduce, în linii mari, informaţiile oferite de istoricii
bisericeşti, în principal Socrates şi Sozomen2. La rândul său, F. Aaron
aminteşte că spre „anul 370, când goţii stăpâneau în Dacia, prin Ulfila
episcopul goţilor făcându-se goţii creştini, se sădi creştinismul şi în Dacia”3.
Teodor Aaron este ceva mai bine informat, dar urmează aceeaşi linie a
predecesorilor săi. El arată că goţii au primit creştinismul de la români,
datorită faptului că „în S. Scriptură preîntoarsă în limba lor de episcopul
Ulfila în zilele lui Valens împăratul, sunt luate multe cuvinte din limba
latină”4, şi că „în anii după aşezarea goţilor în dreapta Dunării, formă

1 Dimitrie CANTEMIR, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de pe

originalul manuscris al autorului păstrat în Arhivele Principale din Moscova ale

Ministerului de Externe de Gr. G. TOCILESCU, Bucureşti, 1901, p. 262.
2 Dimitrie Daniel PHILIPPIDE, Istoria României, Tom. I, Part. I, Leipzig, 1816,

traducere, studiu introductiv şi note Olga CICANCI, Ed. Pegasus Press, Bucureşti,
2004, pp. 175-181.
3 F. AARON, Idee repede de Istoria Principatului ţării Româneşti, Bucureşti,

1836, p. 24.
4 Teodor AARON, Adnotări din istoria eclesiastică despre urzirea şi lăţirea

credinţei creştine între români, Pesta, 1850, p. 44: „Fireşte, aceste cuvinte nu le-ar
ULFILA. DESTINUL UNEI TEME ISTORIOGRAFICE 165

episcopul Ulfila literele gotice din cele greceşti şi din cele latine şi pre-
întoarce S. Scriptură pe limba goţilor. Aşezarea acestora în sânul împărăţiei
romane făcu cale eresului arian a străbate şi la goţi căci episcopul Ulfila ştiind
pe Valens fiind părtinitorul arienilor, din îndemnul lui Eudoxiu, episcopul
constantinopolitan, ca să capete loc mai cu lesnire de aşezare în cuprinsul
împărăţiei, se plecă a primi dogmele ariene, care şi la goţii rămaşi de-a stânga
Dunării, adică la cei din Dacia lui Traian, fură sădite”5.
Nici Andrei Şaguna nu reţine prea multe detalii cu privire la subiectul
Ulfila6. El tratează separat ştirile referitoare la creştinarea goţilor de cele care
priveau creştinismul românesc. Astfel, analizând Sinaxarul şi Mineiul din
15 septembrie, unde se aminteşte despre Sf. Mc. Nichita Gotul, el afirmă că
„ostaşii lui Traian şi alţi colonişti romani în Dacia aduşi au rămas în
creştinătate cu copiii şi strănepoţii lor”7, şi concluzionează: „1. goţii au
stăpânit în veacul al IV-lea asupra Daciei unde locuiau strănepoţii ostaşilor
lui Traian şi ai coloniştilor lui; 2. în acest veac Nichita a fost episcopul
creştinilor care erau supuşi goţilor; 3. Teofil a fost episcopul goţilor înainte
de Nichita; 4. Teofil a fost episcop al goţilor din a doua jumătate a secolului
al III-lea, iar acesta l-a botezat pe Nichita care a povăţuit popoarele goţilor,
adică pe acele popoare care locuiau în Gothia cu făclia bunei credinţe. Deci,
Sinaxarul şi Stihirile pomenite ne dau acea dovadă nerăsturnabilă că la
sfârşitul veacului al III-lea şi la începutul veacului al IV-lea, Teofil, iar apoi
Nichita, au fost episcopii Gothiei, adică ai Daciei ocupate de goţi. Teofil se
pomeneşte şi între părinţii cei de la Soborul I ecumenic de la Niceea”8.

fi întrebuinţat pre-întorcătorul de nu le înţelegeau goţii, care iarăşi nu le-au putut

învăţa de la acei puţini romani prinşi, ci numai de la românii cu care locuiesc
dimpreună. Aceasta nu discreditează părerea că Ulfila, după ce a trecut Dunărea cu
o parte a goţilor, locuind între romani, a întors S. Scriptură, unde goţii au putut să
înveţe cuvinte din limba latină, căci Ulfila, nu numai pentru goţii trecuţi de-a dreapta
Dunării, ci şi pentru cei rămaşi în Dacia lui Traian a pre-întors S. Scriptură”.
5 Teodor AARON, Adnotări…, p. 47.
6 Andrei ŞAGUNA, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale de la

întemeierea ei până în zilele noastre, Sibiu, 1860, vol. I, p. 191: „goţii, pe care hunii
i-au gonit peste râul Istru sau Dnistru, cu învoirea împăratului Constantiu s-au sălăşluit
în Tracia şi în acest veac au primit legea creştinească. Ulfila, cel dintâi episcop al lor,
îngrijindu-se de luminarea creştinească, a tradus Biblia în limba populară gotică”.
7 Andrei ŞAGUNA, Istoria Bisericii…, vol. II, p. 57.
8 Andrei ŞAGUNA, Istoria Bisericii…, vol. II, p. 58.
166 MIHAI OVIDIU CĂŢOI

În ceea ce-l priveşte pe Filaret Scriban, noutăţile aduse în discuţie, pe

marginea subiectului Ulfila, sunt la fel de puţine. El aminteşte faptul că goţii
au ocupat Dacia în jurul anului 274, au năvălit în Imperiul Roman, de unde
au adus mulţi prizonieri creştini, creştinismul s-a întărit în scurt timp în
mediul gotic, astfel încât, în timpul lui Constantin cel Mare, au avut
reprezentant pe Teofil la sinodul de la Niceea. Cu toate acestea, mulţi au
rămas păgâni, fapt dovedit de „lupta dintre doi fraţi, şi anume dintre Atalaric,
care a ridicat şi o persecuţie împotriva creştinilor, şi Fridigern”, iar urmare
ajutorului primit de la Valens, acesta din urmă a primit arianismul, pe care
l-a impus şi poporului său. În contextul adoptării arianismului de către goţi
este amintit şi Ulfila, „care la sinodul din Niceea subscrise mărturisirea de
credinţă ortodoxă şi, din îndemnul aceluiaşi împărat, primi arianismul, şi
prin zelul său îl întări definitiv între goţii de dincolo de Dunăre”, cu
menţiunea că „nu toţi goţii au primit arianismul, după cum mărturiseşte
Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care în scrierile sale aminteşte
cum că a hirotonit mai mulţi episcopi pentru goţi, iar una dintre ele chiar
laudă pe goţi pentru statornicia lor în ortodoxie. Teodoret ne spune cum că
Sf. Ioan a adus pe goţi de la arianism la ortodoxie, iar Procopie ne arată cum
că ar fi cerut şi de la împăratul Iustinian episcopi ortodocşi”9.
Un moment interesant în evoluţia discursului istoriografic referitor la
creştinismul antic daco-roman l-a constituit publicarea lucrării lui Evghenie
Golubinski, Istoria Bisericilor Ortodoxe bulgară, sârbă şi română, în 1871,
care afirma că despre primirea religiei creştine de către români nu există nici
un fel de informaţie sau document nici direct nici accidental, astfel încât
despre acest lucru nu se poate afirma nimic cu certitudine. Singura
certitudine pe care o identifica savantul rus era aceea că românii au fost
creştinaţi până în momentul adoptării creştinismului de către unguri, la
sfârşitul secolului al X-lea, datorită apartenenţei lor la ortodoxia răsăriteană.
Concluzia lui Golubinski era evidentă: întrucât Bulgaria şi-a extins dominaţia
şi asupra Transilvaniei, românii au primit creştinismul în perioada de după
creştinarea Bulgariei până la evanghelizarea ungurilor. O creştinare ulterioară
acestui secol ar fi produs, în opinia savantului rus, cel puţin pentru românii
transilvăneni, adoptarea confesiunii romano-catolice10.
Opinia lui Golubinski a fost amendată aproape imediat de Ghenadie
Enăceanu, însă subiectul creştinării goţilor şi rolul lui Ulfila în acest demers

9 Filaret SCRIBAN, Istoria Bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, pp. 19-21.
10
Evghenie GOLUBINSkI, Privire scurtă asupra Istoriei Bisericii Română
Ortodoxă, tradusă de Ioan CARACICOVEANU, Iaşi, 1879, pp. 15-17.
ULFILA. DESTINUL UNEI TEME ISTORIOGRAFICE 167

este tratat doar într-o notă de subsol, în care spune că începuturile

creştinismului gotic trebuie fixate după ce aceştia au fost învinşi de Constantin
cel Mare, „mai curând, după sinodul I de la Niceea, şi anume la 370, adică
când arhiepiscopul de Constantinopol, Eudoxie, a convins pe Ulfila că
diferenţa dintre arianism şi credinţa de la Niceea este o dispută deşartă. De
unde se vede că goţii au primit creştinismul cu erezia arianismului şi ei
continuă să rămână în dânsul până pe la 400, pe timpul Sf. Hrisostom care,
după cum ne spune tot Theodoric, şi-a îndreptat privirile sale nu numai asupra
păgânilor, dar chiar şi asupra ereticilor – goţilor. Iar un rest de goţi a continuat
să rămână în arianism până pe timpul lui Iustinian I când, după mărturia lui
Procopie, au cerut de la acesta arhiereu ortodox. De aici rezultă că Teofil şi
Nichita au fost episcopi, nu ai goţilor, ci ai românilor din Dacia Traiană, care
mai pe urmă s-a numit Goţia (372). Şi, prin urmare, nu goţii au creştinat pe
români, ci, din contra, până la un punct, aceştia i-au creştinat pe goţi”11.
Dezvoltarea studiilor de filologie clasică în mediul academic european,
publicarea unor ediţii critice asupra izvoarelor literare, apariţia unor studii
incisive, în special în lumea germană, la adresa concepţiei tradiţionale
referitoare la evoluţia creştinismului în Imperiul Roman sau în lumea barbară
în epoca migraţiilor, au pus sub semnul întrebării o serie de elemente
constitutive ale dosarului argumentaţional vehiculate de istoricii români.
Totodată, preluarea şi dezvoltarea ideii lui E. Golubinski, mai ales în mediul
academic slav sau de influenţă slavă12, tindeau să elimine prezenţa poporului
român din devenirea istorică a spaţiului sud-est european în primul mileniu.
11 Ghenadie ENăCEANU, Creştinismul în Dacii şi creştinarea românilor,
Bucureşti, 1878, pp. 27-28, n. 2.
12 Porfirie USPENSkI, Predicatori în Bulgaria, Moldovlahia şi Rusia Ungară, (în

limba rusă), Tuydăi kievsko Dyhovno Akademi , nr. IX, kiev, 1880. Concepţia s-a
păstrat până târziu în secolul al XX-lea şi menţionăm aici doar pe: Dimitri
OBOLENSky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, traducere Claudia DUMITRIU,
postfaţă Nicolae Şerban TANAŞOCA, Bucureşti, 2002, p. 284, care afirmă că „primul
an atestat în istoria Bisericii Ortodoxe Române este 1359” şi pe Timothy WARE,
Istoria Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1997, p. 80: „Altă naţiune ortodoxă din
Balcani, România, are o istorie mult mai complexă. Românii, deşi influenţaţi de
vecinii lor slavi, sunt un popor de origine latină, atât ca limbă cât şi ca etnie. Dacia,
care corespunde în parte cu România de azi, a fost provincie romană între 106-271,
dar se pare că acele comunităţi creştine fondate acolo în această perioadă au dispărut
după retragerea romană. O parte a poporului român a fost convertit la creştinism de
bulgari (s. n.), la sfârşitul secolului al IX-lea sau începutul secolului al X-lea, dar
convertirea completă a celor două principate române ale Valahiei şi Moldovei nu s-a
produs decât în secolul al XIV-lea. Aceia care consideră că ortodoxia aparţine în
168 MIHAI OVIDIU CĂŢOI

În acest context, adaptarea discursului la noile tendinţe a generat nevoia

emiterii unor concluzii definitive, iar printre aceste încercări trebuie inclusă
şi reacţia lui Constantin Erbiceanu, deşi el nu se număra printre specialiştii
istoriei antichităţii.
O primă intervenţie pe această temă el o face în introducerea lucrării
Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi,
iar scopul ei este foarte clar exprimat: „că nu de ieri suntem stăpânii acestor
ţări şi că din coloniştii lui Traian s-a format curând poporul român creştin ce
fiinţează de atunci şi până astăzi”. De asemenea, lista martirilor din Dacia
Traiană şi Aureliană „ne obligă să admitem că au fost creştini pe aceste
locuri, şi încă mulţi şi din timpurile primitive ale creştinismului şi ale
coloniştilor lui Traian”. Totodată, existenţa episcopatelor în ambele Dacii şi
participarea acestora activă la discuţiile ivite „între papa de la Roma şi
patriarhul de Constantinopol spre a se determina în a cărui jurisdicţie cad
românii şi, mai pe urmă, bulgarii” demonstrează că acolo „unde au existat
păstori spirituali creştini, acolo neîndoibil a existat şi un popor creştin”. În
aceeaşi ordine de idei, „limba în care au vorbit, scris şi subscris în practicalele
unora dintre sinoade […] ne va întări în credinţa formată prin fapte că membrii
ierarhiei din ambele Dacii erau de viţă românească şi nu puteau fi păstori
decât la un popor de aceeaşi origine şi de acelaşi grai, după datina admisă în
Biserica Orientului”13.
Concluzia studiului se desprinde de la sine, căci argumentele puse în
discuţie de Constantin Erbiceanu în cuprinsul său nu demonstrează doar
vechimea creştinismului românilor, cât, mai ales, particularitatea lui. Astfel,
întrucât „românul nu poate suporta influenţa papală dictatoare în chestiuni
de religie, tot aşa încă, şi poate şi mai mult (s. n.), n-ar suferi a i se confunda
ortodoxismul său cu al altor popoare omodoxe”. Grecii, bulgarii ruşii, sunt
toţi ortodocşi, dar fiecare are particularitatea sa specifică. Românii au şi ei
elemente particulare definitorii, iar creştinarea şi crearea identităţii naţionale
pe care i-o oferă creştinismul în perioada etnogenezei, nu trebuie confundată
cu influenţa slavă sau grecească, pe care poporul sau Biserica a suferit-o de-a
lungul istoriei. Concret, „în istoria vieţii noastre politice se vede că am luptat
pentru ortodoxia noastră românească, chiar contra patriarhului nostru de

exclusivitate estului şi este greco-slavonă ca origine, nu trebuie să uite că Biserica

Română, cea de a doua mare Biserică a Ortodoxiei de azi, este predominant latină
ca identitate naţională”.
13 Constantin ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi a Sucevei şi a

Catedralei Mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, 1888, p. IV.

ULFILA. DESTINUL UNEI TEME ISTORIOGRAFICE 169

Constantinopol (s. n.), când ni s-au atacat prerogativele ortodoxismului

naţional. Tot aşa, şi încă cu o rezistenţă mai eroică, am luptat de câte ori am
fost încercaţi de Biserica Apuseană, prin ingerinţele popoarelor papistaşe şi
protestante, de a ne schimba confesiunea. Aceasta trebuie să fie, pentru noi
românii, linia noastră de purtare naţională”. Ignorarea şi pierderea acestei
particularităţi echivalează, în opinia lui Erbiceanu, cu pierderea numelui
străbun de „Român Creştin Ortodox”14. Surprinzător, în acest studiu
subiectul Ulfila este tratat pasager, autorul mulţumindu-se să consemneze
relatările istoricilor Socrates, Sozomen şi Filostorgius15.
Cea de a doua intervenţie a lui Constantin Erbiceanu pe tema
creştinismului daco-roman o înregistrăm sub titlul lucrării pe care o reedităm
acum: Ulfila. Viaţa şi doctrina lui sau starea creştinismului în Dacia Traiană
şi Aureliană în secolul al IV-lea, şi, fără îndoială, după părerea noastră,
subiectul ales venea să dovedească, încă odată, particularitatea poporului
român şi a creştinismului său. Probabil că autorul a simţit că era nevoie de
desemnarea unei personalităţi incontestabile, cu calităţi apostolice, pe care
istoriografia românească să şi-o însuşească. Nevoia unui apostol al daco-
romanilor pare să fi fost destul de acută, de vreme ce istoricii români puteau
emite concluzii destul de limitate, în condiţiile în care slavii sau ungurii îşi
desemnau foarte explicit apostolii: Chiril, Metodius, sau Ştefan-Vaik.
Opţiunea lui Erbiceanu pentru Ulfila nu a fost dictată de absenţa unei alte
personalităţi, cât mai degrabă de dorinţa lui de a evidenţia particularitatea
românească. El putea face apel, foarte uşor, la Niceta de Remesiana, nume
destul de vehiculat în istoriografie până la această dată. Confuzia dintre episco-
pul de Remesiana şi Nichita Gotul sau dintre Remesiana şi Râmnic era curentă,
iar acestea îl impuneau incontestabil, mai ales că Niceta nu ridica problema
latinităţii sau ortodoxiei. Erbiceanu l-a ocolit pe Niceta şi, cel mai probabil, a
considerat că Ulfila, în calitate de „apostol al goţilor şi episcop al coloniştilor
din ambele Dacii”, aici înţelegând Dacia Traiană şi Aureliană, exprima mult
mai bine identitatea proprie creştinismului daco-roman. Propriu-zis,
Erbiceanu doreşte să evidenţieze faptul că Ulfila nu este un misionar străin,
care aduce şi impune o formulă absolută, fără să ţină seama de substratul peste
care o aplică. Dimpotrivă, Ulfila este un produs al creştinismului local nord-
dunărean care înţelege, respectă şi dezvoltă, pe direcţia proprie, fiecare element
constitutiv al său: gotic, daco-roman, grec. Foarte probabil, autorul a considerat

14 Constantin ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldaviei…, p. XXXVIII.

15 Constantin ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldaviei…, p. XII.
170 MIHAI OVIDIU CĂŢOI

că personalitatea lui Ulfila poate oferi istoriografiei demonstraţia definitivă, de

care am amintit mai sus, iar modul în care îşi alege/construieşte argumentele
este sugestiv, atât în ceea ce priveşte influenţa episcopului asupra mediului
gotic, cât şi a celui daco-roman. Propriu-zis, revendicându-l pe Ulfila în dosarul
istoriei creştinismului românesc, Erbiceanu nu făcea decât să arate că prezenţa
unui rege german pe tronul României moderne nu este un experiment,
deoarece colaborarea româno-germanică poate fi plasată în perioada
etnogenezei şi creştinării acestor popoare, iar rezultatele au fost benefice
ambelor părţi implicate în proces.
Mai precis, prin origine, Ulfila oglindea foarte fidel atmosfera etnică,
lingvistică şi religioasă a secolului al IV-lea din zona Dunării de Jos, iar
anvergura apostolatului său, la nivelul goţilor, nu se mai cerea demonstrată.
Faţă de goţi şi de destinul lor, el a fost un creator autentic de cultură şi un
model de dăruire. ţinând cont de concepţia, amintită mai sus, cu privire la
importanţa pe care aspectul religios o are în afirmarea identităţii unui popor
şi aplicându-i concluziile la cazul Ulfila, Erbiceanu înţelege că: adoptarea
creştinismului nu a produs alienarea goţilor de la valorile tradiţionale, cât
desăvârşirea lor; misiunea episcopului a fost deopotrivă novatoare şi
conservatoare: pe de o parte, şi-a condus poporul către învăţătura
Dumnezeului Celui Adevărat, pe de altă parte, i-a asigurat mijloace de
exprimare şi interpretare proprii pentru a nu putea fi asimilat culturii romane;
totodată, nu l-a înscris unei formule de credinţă pe care n-o putea înţelege,
niceene sau ariene clasice, ci i-a oferit o direcţie proprie, care nu excludea
definitiv imaginile conceptuale ancestrale provenite din mitologia germanică.
În aceeaşi măsură, şi cu aceeaşi uşurinţă, episcopul got putea fi revendicat,
în concepţia lui Erbiceanu, şi de daco-romani şi, implicit, de români. Naşterea
sa şi o bună parte a activităţii şi-a desfăşurat-o pe pământ românesc, predica
în limba latină nu s-a adresat goţilor ci daco-romanilor, iar trecutul său
ortodox/niceean îl recomandau din plin pentru statutul de „episcop al
coloniştilor din ambele Dacii”. Evident, aici nu mai este vorba de apostolat.
Pătrunderea timpurie a creştinismului în zonă era o certitudine, iar
argumentul imbatabil îl constituia lista martirilor nord şi sud-dunăreni din
timpul persecuţiilor16. Aşadar, aici îl descoperim pe Ulfila în postura de

16 Aici trebuie punctat faptul că Erbiceanu se străduieşte s-o alcătuiască exhaustiv,

folosind lucrări cu autoritate recunoscută: Martyrologium Romanum, Acta

Sanctorum, Sinaxarul lui Nicodim Aghioritul, reclamând inexactităţile din versiunea
românească a Vieţilor Sfinţilor (ed. Mănăstirea Neamţ, 1807-1815) „care de multe
ori încurcă mai mult pe cercetător, pentru că sunt lipsite de orice critică istorică”.
ULFILA. DESTINUL UNEI TEME ISTORIOGRAFICE 171

continuator al unei tradiţii anterioare: ancorat în lumea creştină greco-

capadociană prin originile strămoşeşti, el se înscrie firesc în lista episcopilor
autohtoni daco-romani şi-şi asumă moştenirea valorilor creştine locale,
mărturisite prin sângele martirilor dunăreni.
Arianismul episcopului got i-a ridicat probleme mai mari lui Erbiceanu în
cazul daco-romanilor. Dacă pentru goţi s-a putut servi de textul lui Sozomen
(Ist. Bis., II.6.), unde se aminteşte despre simplitatea gândirii mitologice a
germanilor şi a preluat în întregime demonstraţia lui Ch. J. Revillout referitoare
la pătrunderea şi evoluţia rapidă a creştinismului în mediul barbar dunărean17,
la adresa daco-romanilor discursul a fost sensibil schimbat. Alcătuirea
Martirologiului Daco-roman şi expunerea structurii episcopale, în care
episcopii de Tomis, Bretanion şi Theotim I, fideli ortodoxiei niceene, au fost
aşezaţi în poziţie centrală, l-au obligat pe Erbiceanu să forţeze unele interpretări
şi să dezvolte concluzii extrase din confuzii flagrante. Astfel, pornind de la
mărturiile consemnate de Socrates, Sozomen şi Teodoret de Cyr, referitoare la
trecutul ortodox al lui Ulfila, autorul preia analiza formulei de credinţă
traducând, de fapt, capitolul „La doctrine d’Ulfila” din lucrarea lui Charles
knauer. De asemenea, se mai foloseşte şi de scrisoarea lui Ioan Gură de Aur
către Olimpiada, confundându-l intenţionat pe episcopul goţilor tetraxiţi Unilas
cu Ulfila, dar şi de epistolele lui Vasile cel Mare şi Scrisoarea Bisericii din
Gothia către Biserica din Capadocia, pentru a-l apropia pe acesta din urmă şi
mai mult de ortodoxia niceo-constantinopolitană. În aceeaşi ordine de idei,
preia atitudinea ostilă faţă de misiunea gotică a mesopotamianului Audius,
susţinută de Ch.J. Revillout18 şi Ch. knauer19, ignoră remarcile lui Epifanie de
Salamina, pe care le cunoştea din parcurgerea textului de care s-a folosit20, şi
postulează imaginea ereticului cu care Ulfila a fost într-un permanent conflict
confesional. Astfel, concluzionează că în perioada în care „a stat şi a păstorit
Biserica creştină din Dacia Traiană, ştim că era ortodox aprins”.
Propunerea lui Erbiceanu cu privire la Ulfila nu a fost acceptată de istoriografia
românească. În ciuda faptului că se putea creiona un profil misionar excepţional,
migraţia goţilor spre Italia şi Spania producea o ruptură definitivă la nivelul
creştinismului populaţiei autohtone. Totodată, argumentaţia bazată în special pe

17 Ch.J. REVILLOUT, De l’arianisme des peuples qui ont envahi l’Empire Romain,

Paris, 1850, pp. 25 sq.

18 Ch.J. REVILLOUT, De l’arianisme…, pp. 33-35.
19 Charles kNAUER, Ulfila, sa vie et sa doctrine, Strasbourg, 1872, pp. 15-16.
20 S. EPIPHANII, De Schismate Audianorum, MIGNE PG 42, col. 340: „οὔ τι ἔχων

παρηλλαγμένον τῆς πίστεως, ἀλλ’ὀρθότατα μὲν πιστεύων αὐτός τε καὶ οἱ ἅμα αὐτῷ”.
172 MIHAI OVIDIU CĂŢOI

sursele greceşti, nu slujea pe deplin cauza românească, deşi autorul afişează

informaţiile din versiunile de limbă latină21. În 1911 Vasile Pârvan a efectuat o
„nouă excerptare”22 a tuturor izvoarelor literare referitoare la creştinismul daco-
roman, pe care a completat-o şi cu rezultatele descoperirilor arheologice. Cu acest
prilej, el a argumentat fără echivoc apostolatul lui Niceta de Remesiana la nivelul
daco-romanilor, mai ales că versurile Poemului XVII al lui Paulin de Nolla
susţineau mult mai bine ideea apostolatului de limbă latină: „per te barbari discunt
resonare Christum corde Romano (s. n.)”23. Demonstraţia lui a închis, practic,
subiectul Ulfila aşa cum l-a conceput Erbiceanu şi a fost adoptată fără echivoc de
istoricii români. Mai mult, opinia negativă a lui Pârvan cu privire la importanţa
surselor greceşti în dosarul creştinismului daco-roman24 le-a eliminat, pentru o
perioadă însemnată de timp, din discursul istoriografic laic25. Este adevărat că, în
1934, Anton D. Velcu26 a încercat refacerea acestei autorităţi, făcând apel la
rezultatele cercetărilor lui Zeiller27 şi Sulzberger28, însă concluziile eronate la
care a ajuns şi critica aspră a lui Emil Condurachi29 şi Aurel Iordănescu30, au
produs ignorarea contribuţiei sale.
21 Vezi în special referirile la episcopii Bretanion, Teotim I, Passio S. Sabbae, pe

care Erbiceanu le citează din Acta Sanctorum şi Martyrologium Romanum,

ignorând sursele originare greceşti.
22 Vasile PâRVAN, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman,

Bucureşti, 1911.
23 PAULIN DE NOLLA, Carmen XVII, v. 257 sq.
24 Vasile PâRVAN, Contribuţii epigrafice…, p. 158: „această neîntreruptă înrâurire

greacă asupra creştinismului gotic exclude posibilitatea creştinării daco-romanilor

de apostolii activi la goţi (s.n.)”.
25 Pârvan (Contribuţii epigrafice…, pp. 158-159, n. 726) atrage atenţia că în

concluziile sale el se depărtează de interpretarea istoriografiei clasice a autorilor

„prea-creştini”, el considerându-se un „neortodox”. Cu acest prilej putem înregistra
ruptura definitivă în discursul şi modul de acceptare şi interpretare a surselor de
către istoricii proveniţi din mediul bisericesc şi cei din mediul laic.
26 Anton D. VELCU, Contribuţii la studiul creştinismului daco-roman sec. I-IV

d.Ch., Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1934.

27 Jacques ZEILLER, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de

l’Empire Romain, Paris, 1918.

28 M. SULZBERGER, „Le symbole de la croix et les monogrammes de Jésus chez

les premiers chrétiens”, Byzantion, II (1925), pp. 337-448.

29 Emil CONDURACHI, „Recenzie Anton D. Velcu, «Contribuţii la studiul creştinis-

mului daco-roman, sec. I-IV»”, Biserica Ortodoxă Română, LV (1937), pp. 350-363.
30 Aurel IORDăNESCU, „Observaţiuni asupra originilor creştinismului daco-

roman”, Revista Clasică Orpheus, XI-XII (1939-1940), pp. 193-203.

ULFILA. DESTINUL UNEI TEME ISTORIOGRAFICE 173

Evoluţia politică statală a României, conflictele cu lumea germanică europeană

în contextul celor două Războaie Mondiale, stalinizarea Europei Răsăritene, au
îndepărtat şi mai mult atenţia istoricilor români de la subiectul Ulfila. Practic,
pentru o bună perioadă de timp, numele episcopului got a fost vehiculat doar
accidental, şi aceasta în contextul discuţiilor provocate de publicarea Scrisorii lui
Auxentius de Durostor despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila31 sau a
comentariilor făcute pe marginea acesteia de Haralambie Mihăescu32 sau Traian
Diaconescu33. Cât priveşte lucrarea sa capitală, Biblia, nici în acest caz rezultatele
nu sunt foarte numeroase, aici putând consemna doar contribuţiile lui Vasile
Gheorghiu34 şi IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului35.
Abia către anii ’70 ai secolului al XX-lea, şi după, numele episcopului got
a reapărut în istoriografia românească, în contextul mai larg al refacerii
autorităţii izvoarelor greceşti în dosarul creştinismului daco-roman, iar aceasta
s-a datorat contribuţiilor lui Ion Barnea36 şi, mai ales, Emilian Popescu37.
După 1990, Ulfila s-a bucurat de o atenţie mult mai mare, dar contribuţii
originare în abordarea problematicii înregistrăm doar în cazul lui Paul Gălăşanu38
31 Iorgu STOIAN, Auxentius episcop arian de Durostor (veacul al IV-lea),
Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1938.
32 Haralambie MIHăESCU, „Scrisoarea lui Auxentius de Durostorum, izvor pentru

latinitatea balcanică”, în vol. Omagiu lui Iorgu Iordan, Bucureşti, 1958.

33 Traian DIACONESCU, „Motivaţia semantică a cuvântului românesc Crăciun-

Noël. Studiu asupra terminologiei creştine din Romania Orientală”, în: Anuar de
Lingvistică şi Istorie Literară, Academia Română, Filiala Iaşi, Institutul de Filologie
Română „Al. Philippide”, 32 (1988-1991), pp. 29-69.
34 Vasile GHEORGHIU, Codex Argenteus Upsaliensis, Academia Română, Studii

şi Cercetări, XXXIX (1939).

35 † NICOLAE, Mitropolitul Banatului, „Biblia lui Wulfila”, în: Mitropolia

Banatului, XX (1970), 7-9, pp. 550-558.

36 Ion BARNEA, „Perioada Dominatului (sec. IV-VII)”, în: Radu VULPE, Ion

BARNEA, Din Istoria Dobrogei, II. Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, pp.
391, 392, 399, 408, 459; Ion BARNEA, „Relaţiile provinciei Scythia Minor cu Asia
Mică, Siria şi Egiptul”, în: Pontica, 5, 1972, pp. 251-263; Ion BARNEA, „Romanitate
şi Creştinism la Dunărea de Jos”, în: Symposia Thracologica. Al XII-lea Simpozion
Naţional de Tracologie, VII (1989), Tulcea, 1989, pp. 163-178.
37 Emilian POPESCU, Christianitas Daco-Romana. Florilegium Studiorum, Ed.

Academiei Române, Bucureşti, 1994.

38 Paul GăLăŞANU, Biblia Gotică: studiu lingvistic roman-got: dicţionar

etimologic-polisemantic, ediţie şi prefaţă de Mircea Coloşenco, Editura pentru

Literatura Naţională, Bucureşti, 2002.
174 MIHAI OVIDIU CĂŢOI

şi Dragoş Mîrşanu39, în domeniul studiului lingvistic, şi a lui Nelu Zugravu40, în

inventarul schismelor şi ereziilor de la Dunărea de Jos din primul mileniu creştin.
În consecinţă, putem concluziona că, în comparaţie cu literatura străină de
specialitate41, în istoriografia românească subiectul Ulfila încă aşteaptă să
fie cercetat, contribuţia lui Constantin Erbiceanu fiind singulară în acest sens.
Din acest motiv, credem că şi prezenta reeditare poate reprezenta un nou
început, chiar dacă, analizată critic, lucrarea de faţă este în parte depăşită.
Realist vorbind, multe dintre concluziile reputatului istoric nu se mai pot
susţine, fie datorită cronologiei deficitare, fie din pricina confuziilor sau
erorilor pe care le produce. Totuşi, subiectul rămâne şi se cere abordat, iar
dacă Erbiceanu considera că a răspuns la o serie de întrebări „de mare
însemnătate pentru noi românii”42, a făcut-o folosindu-se de cel mai complet

39 Dragoş MÎRŞANU, „Vulfila” [Вульфила], în: Pravoslavnaya Entsiklopediya, vol.

X, Moscova, 2005, pp. 28-29; Drago MÎRŞANU, „For want of a better word: religious
terms in the Gothic Bible in relation to Greek and Latin”, în: Biblicum Jassyense 2
(2011), pp. 30-45; Dragoş MÎRŞANU, „Philostorgiana: o istorie altfel”, în: FILOSTORGIU,
Istoria bisericească, traducere de Dorin GAROFEANU, studiu introductiv, tabel cronologic
şi note explicative de Dragoş MÎRŞANU, ediţie bilingvă îngrijită de Adrian MURARU,
ser. Tradiţia creştină 14, Iaşi, Polirom, 2012, pp. 23-53 (despre Ulfila, pp. 44-46); despre
arianismul ulfilian al barbarilor: Dragoş MÎRŞANU, „Vandali” [Вандалы], în:
Pravoslavnaya Entsiklopediya, vol. V, Moscova, 2003, pp. 546-549; Dragoş MÎRŞANU,
„The imperial policy of otherness: Justinian and the Arianism of barbarians as a motive
for the recovery of the west”, în: Ephemerides Theologicae Lovanienses 84, nr. 4
(2008), pp. 477–498; Dragoş MÎRŞANU, “The Aesthetic ‘Shadow’ of Gothic Arianism:
Archaeology, Architecture and Art in the Age of Heresies”, în: Mihail NEAMţU and
Bogdan TăTARU-CAZABAN (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays
in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary Offered by New Europe College
Alumni & Friends, Bucureşti, Zeta Books, 2009, pp. 397-418; Dragoş MÎRŞANU,
„Further Notes on the Aesthetic ‘Shadow’ of Gothic Arianism in Ravenna”, în: Studii
Teologice, s.n. 5, nr. 4 (2009), pp. 199-212.
40 Nelu ZUGRAVU, Erezii şi schisme la Dunărea Mijlocie şi de Jos în mileniul I,
Iaşi, 1999; vezi şi comentariile referitoare la situaţia arianismului danubian făcute
în: Fontes Historiae Daco-Romanae Christianitatis, traduceri inedite din latină şi
greacă de Mihaela PARASCHIV, Claudia TăRNăUCEANU, Wilhelm DANCă, selecţia
textelor, studiu introductiv, notiţe bibliografice, note şi comentarii, indice, Nelu
ZUGRAVU, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008.
41 În acest sens, vezi, în ultimă instanţă: Christian T. PETERSEN (ed.), Bibliographia
gotica amplificata, sive Gotica minora, V, SyLLABUS/FRG, 2005, passim.
42 Printre acestea figurează: „Unde s-a născut Ulfila, de ce origine era? Când şi
unde s-a creştinat? Când şi unde a predicat creştinismul? Când şi la ce comunitate
religioasă a servit ca cleric şi s-a hirotonit ca episcop? Ce confesiune a profesat la
ULFILA. DESTINUL UNEI TEME ISTORIOGRAFICE 175

dosar al subiectului pe care îl putea întocmi la acea dată. Totodată, abordarea

a fost destul de temerară, ţinând seama de conservatorismul epocii şi de
problematica specială pe care, fie doar şi arianismul episcopului got, i-o
ridica în abordarea subiectului. Faţă de producţiile de până la apariţia ei,
lucrarea reprezintă un hotărâtor pas înainte în cercetarea istorică românească,
atât în ceea ce priveşte subiectul propriu-zis, cât şi maniera de analiză şi
dosarul argumentaţional pus în discuţie. În cazul de faţă, nu mai avem a face
cu simple consemnări ale unor informaţii extrase direct din sursele literare,
cât cu o construcţie analitico-critică pe marginea subiectului propus.
La un secol de la publicare, Ulfila. Viaţa şi doctrina lui sau starea
creştinismului în Dacia Traiană şi Aureliană în secolul al IV-lea încă deţine
calitatea specială de prima şi singura abordare a unui subiect foarte complex
în istoriografia românească şi şi-a obţinut pe deplin locul în istoria cercetării
subiectului, în ciuda tuturor criticilor care-i pot fi aduse.

MIHAI OVIDIU CăţOI

început: semi-arianismul sau ortodoxia? Când a devenit arian şi cu ce ocazie? Când

a trecut peste Dunăre şi din ce cauze?”