See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/317784069

Philon din Alexandria - Opere (traducere din limba engleza: Octavian Cocos)

Book · January 2017

CITATIONS READS

0 1,013

1 author:

Octavian Cocoş
University of Bucharest
97 PUBLICATIONS   152 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Sustainable Tourism in The Romanian Carpathians View project

Sustainable development in rural environment View project

All content following this page was uploaded by Octavian Cocoş on 22 June 2017.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 PHILON DIN ALEXANDRIA

OPERE

În limba engleză: THE WORKS OF PHILO

Traducerea: C.D. YONGE

În româneşte de COCOŞ OCTAVIAN

BUCUREŞTI
2017

1
 PREFAŢĂ LA EDIŢIA ORIGINALĂ

Autorul următoarelor Tratate a fost evreu de origine, aşa cum arată şi numele sub care
este în general cunoscut (n.t. Philon Iudeul), fiind un descendent al tribului sacerdotal al lui
Levi. Iosephus spune despre el că a fost unul din cei mai eminenţi oameni ai epocii sale, şi că
a fost personajul cel mai important al misiunii diplomatice trimise la Caligula pentru a-i cere
să revoce ordinul pe care îl dăduse, şi anume acela de a se ridica în templul din Ierusalim o
statuie care să-l înfăţişeze. Misiunea nu a avut succes, deşi moartea împăratului a izbăvit
edificiul sacru de la o profanare premeditată; însă vedem că prestigiul lui Philon nu a avut de
suferit de pe urma eşecului său, deoarece în perioada următoare, nepotul său, Tiberius
Alexandru, s-a căsătorit cu Berenice, fiica regelui Agrippa.
Data la care s-a născut şi cea când a murit sunt şi ele nesigure; în momentul când s-a
dus în misiune la Roma el vorbeşte despre sine ca un bătrân; iar tratatul în care relatează acest
eveniment se pare că a fost scris în timpul domniei lui Claudius, cel care i-a urmat lui
Caligula în anul 41 d.Hr., şi care a cârmuit aproape paisprezece ani. Reşedinţa sa principală se
găsea la Alexandria, care în acea perioadă era, alături de Atena, cel mai ilustru centru filozofic
al lumii, şi care de multă vreme era sălaşul favorit al învăţaţilor evrei. La un moment dat, el
menţionează că a vizitat Ierusalimul, şi asta este tot ce ştim despre istoria lui personală.
După opiniile sale religioase s-ar părea că a fost un fariseu, şi probabil că o parte din
predilecţia sa pentru interpretările alegorice se datorează acestei secte. Însă celebritatea pe
care a avut-o printre contemporanii săi şi notorietatea sa actuală se datorează mai ales
lucrărilor sale filozofice. Era un adept atât de devotat al marelui fondator al Şcolii Academice,
încât se pare că printre antici circula un proverb care spunea, „ori Platon philonizează, ori
Philon platonizează”. Şi există multe doctrine pe care le afirmă în următoarele tratate, în care
pot fi identificate cu claritate principii şi chiar idei din lucrările existente ale fiului lui Ariston;
şi datorită acestei tendinţe, se spune că el a fost primul neoplatonist, adică primul membru al
acelei şcoli care a intenţionat să reconcilieze doctrinele grecilor, şi mai ales filozofia
Academicienilor, cu revelaţiile prezentate în Sfintele Scripturi; în acelaşi timp, el a transferat
în sistemul platonician multe din ideile pe care le-a împrumutat din Orient. Cu toate acestea,
asemenea eclecticilor, el a combinat platonismul său cu multe doctrine provenite din alte
şcoli, în special din cea a lui Pitagora, într-o asemenea măsură, încât Clement din Alexandria
îl numeşte pitagoreic, uitând că Aristotel ne spune că Academia s-a pus de acord în multe
privinţe cu ideile filozofului din Crotona. De asemenea, multe puncte de vedere, mai ales cel
referitor la supremaţia pe care o atribuie virtuţii, trădează o înclinaţie către principiile
stoicilor. Încercarea de a reconcilia filozofia păgână cu textele biblice nu era cu totul nouă.
Încă din vremea lui Ptolemeu Lagos, mulţi evrei se stabiliseră în Alexandria; şi, în perioada de
maximă înflorire a lui Philon, se presupune că aceştia formau jumătate din populaţia acestui
oraş – a cărui splendidă bibliotecă a deschis oamenilor învăţaţi ai acestei naţiuni acele comori
ale înţelepciunii şi elocinţei greceşti, cu care aceştia nu fuseseră familiarizaţi anterior; şi
întrucât nu aveau cum să nu remarce adevărul a numeroase principii pe care le-au găsit
consemnate în acele lucrări, şi pentru că erau convinşi de originea divină a propriilor lor
Scripturi, este firesc că s-au străduit să armonizeze cele două sisteme care, în mare măsură,
aveau acelaşi fundament. Ştiau că adevărul din cărţile lor provine din revelaţiile divine, iar
adevărul filozofilor greci îl considerau a fi un ecou mai mult sau mai puţin îndepărtat al acelor
revelaţii; de aceea, mândria intelectului omenesc i-a făcut să se silească să demonstreze
superioritatea percepţiei lor, prin descoperirea în Scripturile proprii a unor înţelesuri ascunse,
care să conţină germenii filozofiei greceşti.

2
 Dintre toţi scriitorii acestei şcoli, cel mai renumit a fost Philon, iar operele sale sunt
extrem de interesante, întrucât ne arată felul în care sofiştii de vârsta şi de naţionalitatea sa
urmăreau să îşi însuşească filozofia greacă prin interpretarea alegorică a lucrărilor lui Moise,
vrând să arate că acestea conţineau toate principiile pe care grecii le-au dezvoltat ulterior, şi
din care au luat naştere doctrinele elaborate ale unor secte ale acestora. În consecinţă, el îl
prezintă pe Iehova ca fiind o fiinţă unică şi necompusă; neschimbătoare, eternă,
incomprehensibilă, a cărei cunoaştere trebuie privită ca fiind scopul final al tuturor eforturilor
umane. Învăţătura lui este aceea că fenomenele vizibile au ca scop să conducă oamenii spre
lumea invizibilă, iar contemplarea acestei lumi atât de minunate şi frumoase demonstrează că
există o Cauză înţeleaptă şi inteligentă şi un Creator care a dat-o la iveală. Dar pentru că a
adoptat doctrina epicuriană potrivit căreia nimic nu se poate naşte din nimic, el a presupus că
există o masă de materie lipsită de viaţă, pasivă şi primitivă, lipsită de calităţi şi de formă, dar
care conţine în ea cele patru elemente primare; şi el consideră că aceastămasă de materie a
fost divizată şi modelată în forme distincte de către Duhul lui Dumnezeu.
De asemenea, în viziunea lui, materia este ceva ce se subordonează, şi care în acelaşi
timp se opune, aranjamentului divin, iar în aceastăultimă privinţă ea stă la originea răului şi a
lipsei de perfecţiune. Mai mult decât atât, deoarece nu a ajuns la nicio idee clară în privinţa
Divinităţii ca şi cauză imediată a existenţei lumii, a presupus că există o cauză intermediară,
pe care a numit-o Logos; în plus, şi-a imaginat o lume invizibilă, perceptibilă doar prin
intelect, care constituie modelul lumii vizibile în care trăim; şi şi-a expus teoria astfel încât să
prezinte în linii mari acea doctrină a emanaţiei, care fusese elaborată şi dezvoltată anterior de
către gnostici.
Tratatele cuprinse în acest volum se referă la cărţile lui Moise. La începutul primului
tratat, cel referitor la Facerea Lumii, el lasă să se înţeleagă că scopul său este acela de a arăta
armonia care există între lege şi lume şi faptul că omul care trăieşte în conformitate cu legea
este un cetăţean al acestei lumi. Căci Moise, aşa cum remarcă în tratatul care se referă la viaţa
profetului, demonstrează în relatările sale că aceeaşi Fiinţă este Tatăl şi Creatorul întregului
univers, precum şi adevăratul legiuitor al lumii; în consecinţă, cel ce urmează aceste legi se
adaptează la ritmurile naturii şi trăieşte în armonie cu legile generale ale universului; pe când
omul care încalcă aceste legi este pedepsit de natură prin potopuri, focuri din cer, şi alte
asemenea mijloace.
În tratatul său asupra Legilor, el le împarte în ceea ce consideră a fi legi nescrise, adică
modelele vii ale unei vieţi ireproşabile, pe care Scriptura le pune în faţa noastră prin
intermediul lui Enoh, Noe, Avraam, etc., şi legi particulare în accepţiunea îngustă, tehnică şi
comună a termenului.
În celelalte tratate, el deduce un înţeles alegoric din relatările istorice obişnuite ale lui
Moise, care îi servesc ca fundament pentru sistemul său filozofic.
În toate aceste scrieri, el dă dovadă de o cunoaştere profundă şi variată, arătându-se a
fi un bun cunoscător al literaturii greceşti, de toate felurile şi din toate timpurile, şi având o
iscusinţă apreciabilă în domeniul muzicii, geometriei şi astronomiei. Stilul său este clar, şi
deşi uneori este vulnerabil în faţa atacurilor unor subtilităţi de mare rafinament, totuşi este
imposibil să nu recunoaştem isteţimea şi ingeniozitatea sa, care sunt puse în valoare prin stilul
îngrijit şi prin exprimările de mare rafinament.
Pentru cititorul creştin, aceste tratate prezintă un interes deosebit prin amplele
materiale care au stat la baza ideilor prezentate în Epistolele Sfântului Pavel; materiale atât de
consistente şi de valoroase, încât un teolog eminent al zilelor noastre şi-a exprimat opinia
(referindu-se probabil îndeosebi la tratatele în care se vorbeşte despre Sacrificiile lui Abel şi
Cain – Diferitele Evenimente din Viaţa lui Noe – Despre Avraam – Despre Viaţa lui Moise –
Despre Cele Zece Porunci – şi Despre Providenţă) că toţi ceilalţi comentatori vechi ai
Scripturilor consideraţi laolaltă nu au lăsat lucrări mai valoroase cu privire la acest subiect

3
extrem de important. Mai mult decât atât, Eusebiu afirmă că Philon s-a întâlnit cu Sfântul
Petru în vremea când s-a aflat la Roma, însă această afirmaţie este în general privită ca un fapt
care necesită confirmare. Din tratatul său împotriva lui Flaccus, şi din acela care se referă la
misiunea sa diplomatică la Roma, putem obţine informaţii despre starea în care se aflau evreii
pe vremea Mântuitorului nostru şi despre felul în care erau trataţi de guvernatorii romani, ceea
ce permite înţelegerea unor aluzii istorice care apar în ici şi colo în Noul Testament.
Textul pe baza căruia s-a realizat această traducere a fost în general cel al lui Mangey.

4
 1. DESPRE CREAŢIE

I. (1) Dintre ceilalţi legiuitori, unii au stabilit ceea ce ei au considerat a fi just şi

rezonabil, într-o manieră directă şi neîmpodobită, în timp ce alţii, amplificându-şi din plin
ideile, au căutat să-i zăpăcească pe oameni, îngropând adevărul sub un morman de invenţii
absurde. (2) Dar Moise, respingând aceste două metode, una ca fiind nechibzuită, neglijentă şi
nefilozofică, iar cealaltă ca fiind mincinoasă şi plină de şiretlicuri, a făcut începutul legilor
sale în întregime frumos, şi admirabil în toate privinţele, nici declarând imediat ce ar trebui
făcut, sau dimpotrivă, ce nu ar trebui făcut, nici (deoarece era necesar să modeleze în prealabil
dispoziţia acelora care urmau să utilizeze aceste legi) inventând legende el însuşi sau
adoptându-le pe acelea inventate de alţii. (3) Iar introducerea sa, după cum am spus deja, este
admirabilă; cuprinzând creaţia lumii, în cadrul ideii că legea corespunde lumii iar lumea
corespunde legii, iar un om care respectă legea este, prin faptul că face aşa, un cetăţean al
lumii, îşi stabileşte acţiunile în funcţie de intenţia naturii, în raport cu care se rânduieşte
întreaga lume universală. (4) În consecinţă, nimeni, fie el poet sau istoric, nu ar putea da
vreodată expresie într-o manieră adecvată frumuseţii ideilor sale referitoare la creaţia lumii;
căci acestea depăşesc întreaga putere a limbajului, şi ne uimesc auzul, fiind prea măreţe şi
venerabile pentru a fi adaptate la cugetul oricărei fiinţe create. (5) Acesta, însă, nu este un
motiv să devenim indolenţi în privinţa acestei chestiuni, ci din afecţiunea noastră pentru
divinitate ar trebui să ne străduim chiar mai presus de puterile noastre pentru a le descrie: nu
că am avea prea mult de spus de la noi, dar în loc de mult, e nevoie doar de puţin, astfel încât
intelectul uman să poată dobândi ceva, atunci când este pe de-a întregul ocupat cu o dragoste
şi o dorinţă de înţelepciune. (6) Căci aşa cum cel mai mic sigiliu primeşte imitaţia lucrurilor
de o mărime colosală atunci când sunt înscrise în el, tot aşa, în unele ocazii, frumuseţea
extremă a descrierii creaţiei lumii, aşa cum este înregistrată în Lege, eclipsând cu strălucirea
ei sufletele acelora care se întâmplă să o întâlnească, va fi salvată într-o înregistrare mai
concisă, după ce aceste fapte vor fi utilizate mai întâi ca premise, pentru că ar fi nepotrivit să
fie trecută sub tăcere.
II. (7) Pentru că unii oameni, care mai degrabă admiră lumea decât pe Creatorul ei, au
reprezentat-o ca existând fără un ziditor, şi având un caracter etern; şi în mod profan şi fals l-
au reprezentat pe Dumnezeu ca existând într-o stare de completă inactivitate, deşi ar fi fost
bine pe de altă parte să se minuneze de puterea lui Dumnezeu ca creator şi tată a tot ceea ce
există, şi să admire lumea într-un grad care să nu depăşească limitele moderaţiei. (8) Dar
Moise, care atinsese de timpuriu cele mai înalte culmi ale filozofiei {1}{acest lucru se
potriveşte cu descrierea lui din Biblie, unde este prezentat ca fiind instruit în întreaga
înţelepciune a egiptenilor}şi care aflase de la oracolele lui Dumnezeu cele mai numeroase şi
mai importante principii ale naturii, era foarte conştient că era indispensabil ca în toate
lucrurile existente să existe o cauză activă şi un subiect pasiv; şi că această cauză activă este
intelectul universului, complet nealterat şi neamestecat, superior virtuţii şi superior ştiinţei,
superior chiar şi binelui abstract sau frumuseţii abstracte; (9) în timp ce subiectul pasiv este
ceva neînsufleţit şi incapabil de mişcare printr-o putere intrinsecă, dar odată ce a fost pus în
mişcare, şi modelat, şi înzestrat cu viaţă de către intelect, s-a transformat în acea lucrare de o
perfecţiune desăvârşită, care este această lume. Iar aceia care o descriu ca fiind necreată, taie
şi îndepărtează, fără a-şi da seama de asta, cea mai utilă şi necesară calitate dintre toate, care
tinde să determine pietatea, şi anume providenţa: (10) căci raţiunea demonstrează că tatăl şi
creatorul are grijă de ceea ce a fost creat; căci un tată este îngrijorat pentru viaţa copiilor săi,
iar un muncitor îşi propune ca lucrările sale să dureze, şi se foloseşte de orice instrument
imaginabil pentru a îndepărta tot ceea ce este pernicios sau dăunător, şi doreşte prin orice
mijloace care-i stau în putinţă să le asigure tot ce le este util şi profitabil. Dar în privinţa

5
lucrurilor care nu au fost create, nu există niciun sentiment de interes, ca în cazul în care ar fi
ale sale, în pieptul celui ce nu le-a creat. (11) Este prin urmare o doctrină pernicioasă, şi una
pe care nimeni nu ar trebui s-o susţină, de a stabili un sistem în această lume, aşa cum este
anarhia într-un oraş, în care să nu existe niciun superintendent, sau legiuitor, sau judecător,
care să administreze sau să guverneze totul. (12) Dar marele Moise, considerând că un lucru
care nu a fost creat este cu totul străin de ceea ce vedem în faţa ochilor noştri (căci tot ceea ce
preocupă simţurile noastre, şi ele nu se află mereu în aceeaşi stare, sunt naşterea şi
schimbarea), a atribuit o existenţă veşnică la tot ce este invizibil şi care poate fi perceput doar
prin intelectul nostru în calitatea sa de rudă sau de frate, în timp ce pentru lucrurile ce
constituie obiectul simţurilor noastre externe, cea mai adecvată descriere pe care a făcut-o a
fost că acestea au fost create. De atunci încoace, această lume este vizibilă şi constituie
obiectul simţurilor noastre externe, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost creată; din această
cauză, scopul său nu a fost lipsit de înţelepciune atunci când a consemnat crearea sa printr-o
relatare foarte onorabilă despre Dumnezeu.
III. (13) Şi el spune că lumea a fost făcută în şapte zile nu pentru că Creatorul avea
nevoie de o perioadă de timp (pentru că este firesc ca Dumnezeu să poată face totul imediat,
nu doar prin rostirea unui ordin, ci chiar prin simplul fapt de a se gândi la asta); ci pentru că
lucrurile create trebuiau orânduite; iar numărul este înrudit cu orânduirea; şi, dintre toate
numerele, şase este, prin legea firii, cel mai productiv: căci dintre toate numerele, de la unitate
în continuare, el este primul număr perfect, fiind egal cu părţile sale şi fiind întregit de ele;
numărul trei reprezintă jumătate din el, iar numărul doi o treime, iar unitatea o şesime, şi ca să
spunem aşa, este format astfel încât să fie şi masculin şi feminin, şi este alcătuit din puterea
ambelor naturi; căci în lucrurile care există numărul impar este masculinul, iar numărul par
este femininul; în consecinţă, dintre numerele impare primul este numărul trei, iar dintre cele
pare primul este doi, iar înmulţindu-le pe cele două obţinem şase. (14) Era potrivit, prin
urmare, ca lumea, fiind cea mai perfectă dintre toate lucrurile create, să fie făcută potrivit
numărului perfect, şi anume, şase: şi, deoarece urma să aibă în ea ambele cauze, care provin
din combinaţie, ar fi trebuit creată potrivit unui număr mixt, prima combinaţie a numerelor
pare şi impare, întrucât urma să cuprindă atât caracterul masculin care seamănă sămânţa, cât
şi cel feminin care o primeşte. (15) Şi el a alocat fiecare din cele şase zile unei porţiuni a
întregului, cu excepţia primei zile, pe care nici nu o numeşte prima zi, care nu poate fi
numerotată alături de celelalte, dar intitulând-o prima zi, el o numeşte aşa cum se cuvine,
percepând în ea şi atribuindu-i ei natura şi denumirea de hotar.
IV. Trebuie să menţionăm cât de multe putem dintre chestiunile cuprinse în relatarea
sa, căci a le enumera pe toate este imposibil; pentru că el se ocupă de acea lume frumoasă care
poate fi percepută doar de intelect, aşa cum va arăta relatarea primei zile: (16) căci
Dumnezeu, înţelegând de la bun început, aşa cum trebuie să facă orice Dumnezeu, faptul că
nu ar putea exista o imitaţie bună în lipsa unui model bun, şi că dintre lucrurile perceptibile
prin simţurile externe nimic nu poate fi mai desăvârşit decât ceea ce nu a necesitat ajustări, cu
referire la o anume idee arhetipală zămislită de intelect, când s-a hotărât să creeze această
lume vizibilă, mai întâi a făurit-o pe aceea care este perceptibilă doar prin intelect, pentru a
utiliza astfel un model imaterial cât mai asemănător imaginii lui Dumnezeu. Apoi, a putut
crea această lume materială, un chip mai tânăr al creaţiei mai vechi, care să cuprindă cât mai
multe genuri diferite ce pot fi percepute prin simţurile externe, întrucât cealaltă lume conţine
elemente ce pot fi văzute doar de intelect. (17) Însă ar fi lipsit de pietate să încerci să descrii
sau chiar să îţi imaginezi acea lume alcătuită din idei; dar cum a fost creată, vom şti dacă ne
vom lăsa călăuziţi de o anumită imagine a lucrurilor ce există printre noi. Când un oraş este
întemeiat prin ambiţia excesivă a vreunui rege sau conducător care pretinde autoritatea
absolută, şi care este în acelaşi timp un om cu o imaginaţie sclipitoare, dornic să-şi etaleze
norocul, atunci se întâmplă uneori să apară un om care, prin pregătirea sa, este iscusit în

6
arhitectură, şi el, văzând caracterul avantajos şi frumuseţea situaţiei, în primul rând schiţează
în mintea sa aproape toate părţile oraşului ce este pe cale de a fi realizat – templele, şcolile,
clădirile oficiale, pieţele, portul, docurile, străzile, aranjamentul zidurilor, amplasarea
locuinţelor, precum şi a clădirilor publice şi a altor construcţii. (18) Apoi, după ce a primit în
mintea sa, ca pe o tabletă acoperită cu ceară, forma fiecărei clădiri, el poartă în inimă
imaginea oraşului, ce poate fi percepută deocamdată doar de intelect, imagini care se agită în
memoria lui înnăscută şi pe care în continuare şi le întipăreşte în minte ca un bun lucrător, şi
ţinându-şi ochii aţintiţi pe modelul său începe să ridice oraşul din piatră şi lemn, făcând ca
substanţele materiale să semene cu fiecare din ideile lipsite de materialitate. (19) Acum
trebuie să ne formăm o opinie întrucâtva similară despre Dumnezeu, care, după ce s-a hotărât
să fondeze un stat puternic, înainte de toate a conceput forma sa în minte, şi potrivit acestei
forme a creat o lume perceptibilă doar prin intelect, iar apoi a realizat una vizibilă şi pentru
simţurile externe, folosind-o pe prima ca model.
V. (20) Şi la fel cum oraşul, când a fost imaginat mai întâi în mintea omului cu
pricepere în arhitectură, nu avea nicio locaţie în exterior, ci era imprimat doar în mintea
lucrătorului, tot aşa şi lumea care exista sub formă de idei nu avea vreo poziţie anume,
existând doar în raţiunea divină care le-a creat; căci ce alt loc ar putea exista pentru puterile
sale care să fie capabil să primească şi să conţină, nu spun toate, dar măcar una oarecare dintre
ele, în forma sa cea mai simplă? (21) Şi acea putere şi facultate capabilă să creeze lumea îşi
are originea în binele care se întemeiază pe adevăr; căci dacă cineva ar fi doritor să
investigheze cauza pe seama căreia a fost creat acest univers, cred că nu ar ajunge la o
concluzie eronată dacă ar fi să spună ceea ce a spus într-adevăr cineva din vechime: „Că Tatăl
şi Creatorul a fost bun; din care cauză el nu a refuzat să dea substanţei o parte din natura sa
excelentă, deoarece aceasta nu avea nimic bun de la sine, dar a fost capabilă să devină totul”.
(22) Căci substanţa era în sine lipsită de rânduială, de calitate, de însufleţire, de caracter
distinctiv, şi plină de toate tipurile de dezordine şi confuzie; şi a primit o schimbare şi o
transformare în ceva opus acestei condiţii, şi cel mai minunat, a fost învestită cu ordine,
calitate, suflet, asemănare, identitate, rânduială, armonie şi tot ceea ce aparţine unei situaţii
excelente.
VI. (23) Şi Dumnezeu, fără a fi îndemnat de cineva (căci cine ar fi putut să fie acolo şi
să-l îndemne?), ci ghidat doar de voinţa sa, a hotărât că era bine să înzestreze cu favoruri
nelimitate şi abundente natura care, în lipsa darului divin, era incapabilă să se împărtăşească
din orice lucru bun; dar el o înzestrează, nu potrivit măreţiei harurilor sale, căci acestea sunt
nelimitate şi eterne, ci potrivit puterii cu care aceasta este înzestrată pentru a primi harurile
sale. Căci capacitatea lucrului creat pentru a primi înzestrări nu corespunde puterii naturale a
lui Dumnezeu care le conferă; deoarece puterile sale sunt infinit mai mari, iar lucrurile create
nefiind suficient de puternice să le primească toată măreţia s-ar fi scufundat sub greutatea lor,
dacă el nu ar fi fost cumpătat cu darurile sale, alocând fiecăruia, în proporţie justă, ceea ce a
revărsat asupra lor. (24) Iar dacă cineva ar trebui să folosească termeni mai expliciţi, nu ar
numi lumea ce poate fi percepută doar de intelect altfel decât raţiunea lui Dumnezeu, deja
ocupată cu crearea lumii; căci niciun oraş, atâta vreme cât este perceput doar de intelect, nu
este altceva decât raţiunea arhitectului, care proiectează deja construirea unui oraş perceptibil
prin simţurile externe, după modelul celui care există doar în intelect – (25) aceasta este
doctrina lui Moise, nu a mea. Tot el, când a consemnat crearea omului, în cuvintele care
urmează, afirmă limpede, că acesta a fost creat după chipul lui Dumnezeu – iar dacă imaginea
este o parte a imaginii, atunci în mod vădit acest lucru este valabil pentru întreaga formă,
adică pentru întreaga lume perceptibilă doar prin simţurile externe, care este o imitaţie a
imaginii divine la o scară mult mai mare decât forma umană. De asemenea, este evident că
pecetea arhetipală, după cum numim lumea perceptibilă doar prin intelect, trebuie să fie ea
însăşi modelul arhetipal, ideea ideilor, Raţiunea lui Dumnezeu.

7
 VII. (26) Moise mai spune că: „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”:
referindu-se la început, nu aşa cum gândesc unii, ca la ceva ce are legătură cu timpul; căci mai
înainte de creaţia lumii timpul nu exista, ci el a fost creat fie simultan cu aceasta, fie după ea;
întrucât atâta vreme cât timpul este intervalul ce cuprinde mişcarea cerurilor, nu ar fi putut
exista un lucru asemenea mişcării înainte să existe ceva ce putea fi mişcat; deci rezultă cu
necesitate că acesta a intrat în existenţă ulterior sau simultan. Prin urmare, rezultă de
asemenea că timpul a fost creat fie în acelaşi moment cu lumea, fie ceva mai târziu – şi a ne
aventura să spunem că el este mai vechi decât lumea este nepotrivit din punct de vedere
filozofic. (27) Dar dacă ar fi să nu privim începutul de care vorbeşte Moise ca pe ceva ce are
legătură cu timpul, atunci ar fi firesc să presupunem că este vorba de un început care se referă
la numeralul indicat; aşa că, „La început a făcut” este echivalent cu „primul dintre toate a fost
creat cerul”; deoarece este firesc ca în realitate să fi fost primul lucru creat, fiind cel mai bun
dintre lucrurile create, şi în acelaşi timp fiind creat din substanţa cea mai pură, căci era menit
să fie locuinţa cea mai sfântă a Zeilor vizibili, ce pot fi percepuţi prin simţurile externe; (28)
căci dacă Creatorul ar fi făcut totul deodată, chiar şi atunci acele lucruri create în frumuseţe ar
fi avut un aranjament regulat, întrucât nu poate exista frumuseţe în dezordine. Dar ordinea
este o consecinţă şi o legătură a lucrurilor anterioare şi ulterioare, şi dacă nu se manifestă în
lucrarea terminată, cu siguranţă se află în intenţia creatorului; căci datorită ordinii ele ajung să
fie precis definite, şi de sine stătătoare, şi lipsite de confuzie. (29) Aşadar, din modelul lumii,
perceptibil doar prin intelect, Creatorul a făcut mai întâi cerul imaterial, şi un pământ
invizibil, şi forma aerului şi a vidului: aerul l-a numit întuneric, pentru că natura lui este
întunecată; iar vidul l-a numit abis, pentru că spaţiul gol este foarte adânc şi se cască cu o
lăţime imensă. Apoi a creat substanţa imaterială a apei şi a aerului, şi deasupra tuturor a
răspândit lumina, care a fost al şaptelea lucru pe care l-a creat; şi aceasta la rândul ei era
imaterială, putând fi percepută doar de intelect, constituind un model pentru soare şi pentru
toate stelele dătătoare de lumină, care sunt menite să stea împreună în ceruri.
VIII. (30) Iar aerul şi lumina le-a considerat elemente superioare. Căci pe unul l-a
numit suflarea lui Dumnezeu, deoarece este aer, care este cel mai dătător de viaţă dintre
lucruri, iar sursa vieţii este Dumnezeu; iar pe celălalt l-a numit lumină, întrucât este de o
frumuseţe fără egal: căci ceea ce poate fi perceput doar prin intelect este de departe mai
strălucitor şi mai minunat decât ceea ce se vede; astfel, după cum văd eu lucrurile, soarele este
mai strălucitor şi mai minunat decât întunericul, sau ziua decât noaptea, sau intelectul decât
oricare dintre simţurile externe prin care omul judecă (întrucât este călăuzitorul întregului
suflet), sau ochii decât oricare altă parte a corpului. (31) Iar raţiunea divină invizibilă, ce
poate fi percepută doar de intelect, el o numeşte imaginea lui Dumnezeu. Iar imaginea acestei
imagini este acea lumină perceptibilă doar prin intelect, care este imaginea raţiunii divine ce a
dus la formarea sa. Iar imaginea acelor stele ce pot fi percepute prin simţurile externe este o
stea ce se află deasupra cerurilor, iar dacă cineva ar numi-o lumina universală nu s-ar înşela
foarte tare; căci din aceasta îşi trag lumina soarele şi luna, şi celelalte planete şi stele fixe,
potrivit cu puterea care li s-a dat; acea lumină neamestecată şi pură se întunecă atunci când
începe să se transforme, schimbându-se din ceea ce poate fi perceput doar de intelect, în ceea
ce percepem prin simţurile externe; căci niciunul din lucrurile pe care le percepem prin
simţurile externe nu este pur.
IX. (32) Moise are dreptate când spune că „întuneric era deasupra adâncului”. Căci
aerul se întinde deasupra spaţiului gol, întrucât fiind aşezat deasupra sa el umple tot acel
spaţiu vast şi dezolant ce se întinde în jos până la noi venind din regiunile aflate mai jos de
lună. (33) Şi după strălucirea acelei lumini, ce poate fi percepută doar de intelect, şi care a
existat înaintea soarelui, întunericul, adversarul său, a cedat, pentru că Dumnezeu a pus un zid
între ele şi le-a separat, cunoscând bine caracterul lor antagonist şi duşmănia care există între
cele două naturi. Prin urmare, pentru a nu se putea război una cu alta ca urmare a faptului că

8
sunt aduse permanent în contact, şi ca războiul să nu prevaleze asupra păcii, Dumnezeu, cel
care creează ordinea din ordine, nu numai că a separat lumina şi întunericul, dar a şi pus
hotare în mijlocul spaţiului dintre cele două, prin care a separat extremităţile lor. Căci dacă
acestea s-ar fi apropiat, ar fi putut produce confuzie, pregătindu-se pentru luptă, pentru
supremaţie, cu o rivalitate imensă şi nestinsă, dacă hotarele dintre ele nu le-ar fi separat şi nu
ar fi prevenit ciocnirea lor, (34) iar aceste hotare sunt seara şi dimineaţa; dimineaţa dă veştile
bune, că soarele este pe punctul să răsară, risipind cu blândeţe întunericul: iar când soarele
apune vine seara, care primeşte tandru apropierea întunericului. Şi acestea, adică dimineaţa şi
seara, trebuie aşezate în categoria lucrurilor imateriale, ce pot fi percepute doar de intelect;
pentru că nimic nu este în ele care să poată fi perceput cu simţurile externe, ci ele sunt în
totalitate idei, şi măsuri, şi forme, şi peceţi, imateriale în ceea ce priveşte generarea altor
corpuri. (35) Dar când a venit lumina, iar întunericul s-a retras şi a cedat în faţa ei, iar hotarele
au fost aşezate în spaţiul dintre cele două, adică seara şi dimineaţa, atunci din necesitate
măsura timpului a fost imediat desăvârşită, iar care Creatorul a numit-o „zi”. Iar El nu a
numit-o „prima zi”, ci „o zi”; vorbind de ea astfel datorită naturii singulare a lumii ce poate fi
percepută doar de intelect, şi care are o singură natură.
X. (36) Aşadar, lumea imaterială era deja gata, având-şi locul său în Raţiunea Divină;
iar lumea perceptibilă prin simţurile externe a fost făcută pe baza acestui model; şi prima
porţiune a sa, şi cea mai deosebită dintre toate cele făcute de Creator, a fost cerul, pe care pe
bună dreptate l-a numit firmament, fiind material; căci prin natura sa trupul este ferm, întrucât
este alcătuit din trei părţi; şi ce altă idee de soliditate şi de trup ar putea exista, cu excepţia
aceleia că este ceva ce poate fi măsurat în toate direcţiile? Prin urmare, el, punând în opoziţie
ceea ce era material şi perceptibil prin simţurile externe cu ceea ce era imaterial şi perceptibil
doar prin intelect, l-a numit pe acesta firmament. (37) Imediat după aceea, el, cu mare decenţă
şi deplină corectitudine, l-a numit cer, fie pentru că era deja Hotarul {2}{Philo vrea să spună
că ουρανος (n.t. cer în lb. greacă) deriva fie din όρος, însemnând hotar, fie din οράω,
însemnând a vedea, fie din ορατός, însemnând vizibil} întregii existenţe, fie pentru că era
primul dintre toate lucrurile vizibile pe care le-a creat; şi, în al doilea rând, a numit timpul zi,
raportând întregul spaţiu şi măsura unei zile la cer, ca urmare a demnităţii şi onoarei pe care
acesta le are printre lucrurile perceptibile prin simţurile externe.
XI. (38) Şi după aceasta, deoarece toată cantitatea de apă aflată în existenţă a fost
împrăştiată pe întregul pământ, pătrunzând în toate părţile sale, ca şi cum era un burete care se
îmbibase de umezeală, aşa încât pământul era doar mlaştină şi mâl adânc, cele două elemente
– pământul şi apa – fiind amestecate între ele într-o masă învălmăşită având o natură
nediferenţiată şi amorfă, Dumnezeu a poruncit ca toată apa sărată, predestinată să provoace
sterilitatea seminţelor şi copacilor, să fie strânsă la un loc şi să iasă afară curgând prin toate
deschizăturile întregului pământ; şi a făcut să apară pământ uscat, iar apa ce avea în ea o
oarecare dulceaţă a lăsat-o în acesta ca să-i asigure statornicia. Căci acest lichid dulce, în
proporţii cuvenite, este ca un lipici pentru feluritele substanţe, împiedicând pământul să se
usuce complet, şi să devină astfel neproductiv şi sterp, şi determinându-l, precum o mamă, să
furnizeze nu doar un singur tip de hrană, şi anume hrană solidă, ci ambele feluri deodată,
pentru a-şi aproviziona progenitura atât cu mâncare, cât şi cu apă de băut; de aceea l-a umplut
cu vene, semănând cu nişte sâni, care, fiind prevăzute cu deschideri, erau hărăzite să verse
izvoare şi râuri. (39) Şi în acelaşi fel el a extins irigaţiile invizibile, făcând ca roua să pătrundă
în toate porţiunile terenurilor cu sol arabil şi adânc, ca să contribuie astfel la cea mai liberală
şi abundentă alimentare cu fructe. După ce a rânduit aceste lucruri, el le-a dat nume, chemând
uscatul „pământ”, iar apa ce a fost separată de acesta, „mare”.
XII. (40) Apoi, a început să împodobească pământul, căci i-a poruncit să dea naştere
ierbii, să rodească porumb, să îmbrace câmpiile cu verdeaţă, să producă toate plantele
ierboase şi toate lucrurile menite să fie furaj pentru vite sau hrană pentru oameni. În plus, a

9
poruncit să răsară tot felul de copaci, fără să omită vreunul, fie din cei sălbatici, fie din aceia
care se cultivă. Şi simultan cu apariţia lor, i-a umplut cu fructe, într-un fel diferit de cel de
astăzi; (41) pentru că acum fructele se produc cu schimbul, în anotimpuri diferite, şi nu toate
în acelaşi timp; căci cine nu ştie că mai întâi se seamănă şi se cultivă; şi, în al doilea rând, că
după ce s-a semănat şi cultivat, unele plante îşi întind rădăcinile în jos ca o fundaţie, iar altele
se ridică pe tulpini înalte? După aceea vin mugurii, şi apar frunzele, iar apoi fructele. La
început, fructele nu sunt perfecte, dar ele conţin în sine toate tipurile de schimbări, atât
cantitative cât şi calitative, cu înfăţişările lor variate: căci fructele sunt mai întâi ca nişte
grăunţe indivizibile, ce abia pot fi văzute din cauza dimensiunilor lor reduse, şi care în mod
just ar putea fi considerate primele lucruri perceptibile prin simţurile externe; iar apoi, puţin
câte puţin, datorită hranei transportate prin canalele care udă copacul şi datorită efectului
binefăcător al brizelor ce suflă un aer rece şi delicat, fructele se însufleţesc treptat, şi sunt
hrănite, şi cresc, dezvoltându-se până la dimensiuni perfecte; şi pe măsură ce cresc îşi
schimbă şi calităţile, de parcă o ştiinţa pictorială le-ar colora diferit.
XIII. (42) Dar în prima etapă a creaţiei universului, după cum am spus deja,
Dumnezeu a zămislit toate soiurile de arbori de pe pământ în perfecţiune desăvârşită, fructele
nefiind incomplete, ci aflându-se într-o stare de deplină maturitate, pentru a fi gata de o
utilizare imediată şi neîntârziată de către animalele care erau pe cale de a se naşte. (43) În
consecinţă, el a poruncit pământului să producă aceste lucruri. Iar pământul, de parcă fusese
de multă vreme însărcinat şi în travaliu, a dat naştere tuturor soiurilor de seminţe, şi tuturor
soiurilor de copaci şi de fructe, într-o abundenţă inefabilă; şi nu numai că aceste fructe erau
hrană pentru animalele vii, dar erau suficiente pentru a pregăti perpetuarea unor astfel de
fructe şi în continuare; acoperind substanţele care alcătuiesc sămânţa, în care se află
principiile tuturor plantelor imperceptibile şi invizibile, dar menite ulterior să devină
manifeste şi vizibile în procesul de maturizare periodică a fructului. (44) Căci Dumnezeu a
considerat potrivit să înzestreze natura cu o durată mare, făcând rasele pe care le crea
nemuritoare, şi oferindu-le participarea la eternitate. De aceea a continuat, grăbind începutul
către sfârşit, şi făcând ca sfârşitul să se întoarcă înapoi către început: căci din plante ies
fructele, deoarece sfârşitul vine din început; iar din fructe vin seminţele, care conţin în sine
plantele, astfel încât din sfârşit să ia naştere un nou început.
XIV. (45) Iar în cea de-a patra zi, după ce a înfrumuseţat pământul, el a diversificat şi
a împodobit cerul: fără a da întâietate naturii inferioare, rânduind cerul după pământ, sau fără
a crede că ceea ce este excelent şi divin este doar pe locul doi, ci acţionând astfel pentru a
demonstra şi mai limpede că are putere asupra creaţiei sale. Pentru că ştia dinainte în ceea ce-i
priveşte pe oamenii care încă nu se născuseră, ce fel de fiinţe vor fi aceştia, că vor face
presupuneri referitoare la ceea ce este probabil, la ceea ce este rezonabil în cea mai mare
măsură, dar lipsindu-le contactul cu adevărul nealterat; şi având mai degrabă încredere în
fenomenele vizibile decât în Dumnezeu, admirând mai degrabă sofistica decât înţelepciunea.
Şi de asemenea ştia că studiind mişcările soarelui şi lunii, cărora li se datorează verile şi
iernile, şi succesiunea primăverii şi a toamnei, aceştia îşi vor imagina că revoluţia stelelor în
cer constituie cauza tuturor lucrurilor care se produc şi sunt generate în fiecare an pe pământ,
astfel încât nimeni nu s-ar putea aventura, nici din obrăznicie neruşinată, nici din ignoranţă
nemăsurată să atribuie fiecărui lucru creat cauzele primare ale tuturor lucrurilor. El a spus
(46) „Să-i lăsăm să deruleze în mintea lor prima creaţie a universului, când, înainte să existe
soarele şi luna, pământul dădea viaţă tuturor soiurilor de plante şi de fructe: şi văzând aceasta
în mintea lor să-i lăsăm să spere că din nou el va mai da naştere la astfel de lucruri, după cum
a orânduit Tatăl, atunci când i se va părea potrivit, fără a avea nevoie de ajutorul vreunuia
dintre fiii oamenilor de sub cer, cărora le-a dat puteri, deşi nu în mod absolut”. Căci precum
un vizitiu ce ţine frâiele sau un cârmaci cu mâna pe cârmă, el dirijează totul cum vrea, potrivit

10
legii şi justiţiei, fără a avea nevoie de vreun ajutor; căci toate lucrurile sunt posibile pentru
Dumnezeu.
XV. (47) Din această cauză pământul a purtat roade şi ierburi înainte ca Dumnezeu să
treacă la împodobirea cerului. Iar apoi cerul a fost împodobit în conformitate cu perfectul
număr patru, şi dacă cineva ar declara acest număr ca fiind originea şi sursa decadei perfecte,
acesta nu ar greşi. Pentru că ceea ce decada este în actualitate, numărul patru, după câte se
pare, este în potenţialitate; în orice caz, dacă numerele de la unitate la Patru sunt plasate în
ordine {3}{prin însumare, adică 1+2+3+4 = 10} ele vor da zece, care este limita numărului
imensităţii, în jurul căruia numerele se rotesc ca în jurul unui ax. (48) Mai mult decât atât,
numărul patru cuprinde şi principiile armoniilor muzicale, cele din pătrimi, şi din cincimi, şi
diapazonul, şi în plus diapazonul dublu, care emite cel mai perfect sistem armonic. Căci
raportul sunetelor în pătrimi este de patru la trei; iar în cincimi, de trei la doi; iar în cazul
diapazonului raportul se dublează: iar la diapazonul dublu creşte de patru ori, toate aceste
rapoarte fiind cuprinse de numărul patru. În orice caz, primul, numit epistritus, reprezintă
raportul de patru la trei; al doilea, numit hemiolius, este raportul de trei la doi; raportul dublu
este de doi la unu sau patru la doi; iar raportul cvadruplu este de patru la unu.
XVI. (49) Există şi o altă putere a numărului patru despre care este minunat să vorbim
şi pe care este minunat să o contemplăm. Căci acest număr a ilustrat pentru prima dată natura
cubului solid, numerele de dinainte de patru fiind atribuite doar lucrurilor imateriale. Căci
unitatea este acel lucru pe care geometria îl numeşte punct; iar linia este definită prin numărul
doi, deoarece este organizată din fire pornind de la un punct; iar linia este o lungime fără
lăţime. Dar când i se adaugă lăţime, ea devine o suprafaţă, care este ordonată potrivit
numărului trei. Iar unei suprafaţe, când este comparată cu natura unui cub solid, îi lipseşte un
singur lucru, şi anume grosimea, iar atunci când numărului trei i se adaugă acest lucru, el
devine patru. Din care cauză s-a întâmplat că acest număr este un lucru de o mare importanţă,
întrucât dintr-o substanţă imaterială ce poate fi percepută doar de intelect, ne-a condus la
înţelegerea unui corp divizibil în trei, şi care prin natura lui este perceput mai întâi prin
simţurile externe. (50) Şi cine nu înţelege ce se spune aici poate învăţa să înţeleagă pe baza
unui joc foarte familiar. Cei ce se joacă cu nuci sunt deprinşi ca atunci când aşază trei nuci pe
podea să mai pună încă una deasupra lor pentru a da naştere unei figuri de forma unei
piramide. Prin urmare, triunghiul stă pe podea, rânduit după numărul trei, iar nuca plasată
deasupra sa dă numărul patru, şi dă naştere unei figuri piramidale, care acum este un corp
solid. (51) Şi în plus faţă de acestea mai există un punct pe care nu trebuie să-l ignorăm,
numărul patru este primul număr care este un pătrat, cu toate laturile egale, măsura justiţiei şi
a egalităţii. Şi acesta este singurul număr care are o aşa natură încât este produs de aceleaşi
două numere, fie combinate, fie la putere. Combinate atunci când doi este adunat cu doi; iar la
putere, atunci când doi este înmulţit cu doi; {4}{astfel 2 + 2 = 4, sau 2 x 2 = 4} şi în acest fapt
este ilustrată o armonie extrem de frumoasă, care nu-i mai este dată niciunui alt număr.
Dacă examinăm numărul şase, care este compus din doi de trei, dacă aceste două
numere sunt înmulţite nu vom obţine numărul şase, ci un număr diferit, numărul nouă. (52)
Iar numărul patru mai are şi alte puteri, pe care le vom ilustra mai exact într-un eseu separat
dedicat acestuia. Pentru moment este suficient să mai adăugăm că el a fost baza creării
întregului cer şi a întregului pământ. Căci cele patru elemente din care a fost făcut universul,
au curs din numărul patru ca dintr-un izvor. Şi în plus faţă de cele patru elemente, şi
anotimpurile anului sunt în număr de patru, ele care sunt cauza generării animalelor şi
plantelor, anul având patru diviziuni: iarna, primăvara, vara şi toamna.
XVII. (53) Prin urmare, numărul menţionat anterior fiind socotit demn de o astfel de
preeminenţă în natură, Creatorul, din necesitate, a împodobit cerul cu numărul patru, şi anume
cu acel ornament extrem de frumos şi divin al stelelor dătătoare de lumină. Şi cunoscând că
dintre toate lucrurile existente lumina este cea mai minunată, el a făcut-o instrumentul celui

11
mai bun dintre toate simţurile, văzul. Căci ceea ce mintea este pentru suflet, ochiul este pentru
trup. Căci fiecare dintre ele vede, una văzând acele lucruri existente ce nu pot fi percepute
decât de intelect, iar cealaltă pe acelea ce sunt percepute doar prin simţurile externe. Dar
mintea are nevoie de cunoaştere pentru a putea distinge lucrurile imateriale, în timp ce ochii
au nevoie de lumină ca să poată vedea corpurile, iar lumina este şi cauza multor altor lucruri
bune pentru oameni, şi mai ales pentru lucrul cel mai important, şi anume filozofia. (54) Căci
văzul fiind trimis în înalt de către lumină şi privind natura stelelor şi mişcarea lor armonioasă,
precum şi revoluţiile bine orânduite ale stelelor fixe şi ale planetelor, unele mişcându-se
mereu în aceeaşi manieră şi întorcându-se în aceleaşi locuri, iar altele având mişcări duble
într-o manieră neuniformă şi oarecum contrară, privind de asemenea şi dansurile armonioase
ale tuturor acestor corpuri cereşti rânduite în conformitate cu legile muzicii perfecte, umple
sufletul de încântare şi bucurie inefabilă. Iar sufletul, ospătându-se dintr-un şir continuu de
spectacole, căci acestea urmează unul după altul, are o dorinţă nemăsurată de a privi aşa ceva.
Apoi, aşa cum se întâmplă de obicei, el examinează cu o curiozitate crescută substanţa acestor
lucruri vizibile; dacă au existenţă fără să fi fost create, sau dacă îşi au originea în creaţie; care
este caracterul mişcării lor şi care sunt cauzele care ordonează totul. Iar din cercetarea acestor
lucruri a apărut filozofia, şi niciodată nu a intrat în viaţa oamenilor vreun bine mai mare decât
acesta.
XVIII. (55) Dar Creatorul, apreciind acea idee a luminii perceptibilă doar prin intelect,
de care am vorbit atunci când am menţionat lumea imaterială, a creat acele stele ce pot fi
percepute prin simţurile externe, acele imagini divine şi frumoase la superlativ, pe care din
multe motive le-a aşezat în templul cel mai pur al substanţei materiale, şi anume în cer. Unul
din motivele pentru care a făcut acest lucru a fost acela că ele ar putea da lumină; un altul a
fost acela că ar putea servi ca semne; un altul a avut legătură cu faptul că ele împart durata în
anotimpuri, şi mai presus de toate în zile şi nopţi, în luni şi ani, care sunt măsurile timpului; şi
că au dat naştere naturii numărului. (56) Şi cât de importantă este utilizarea, şi cât de mari
avantajele care derivă din fiecare din lucrurile menţionate anterior, este limpede din efectele
lor. Dar în vederea unei înţelegeri mai exacte a acestora, poate că nu ar fi deplasat să urmărim
adevărul într-o discuţie normală. Acum că întregul timp a fost împărţit în două intervale, ziua
şi noaptea, Tatăl a atribuit suveranitatea zilei Soarelui, ca unui monarh puternic; iar
suveranitatea nopţii a dat-o lunii şi multitudinii de stele. (57) Iar măreţia puterii şi
suveranităţii soarelui îşi are cea mai limpede dovadă în ceea ce s-a spus deja: căci el, fiind
unul şi singur, şi-a alocat lui însuşi o jumătate din întregul timp, şi anume ziua; iar toate
celelalte lumini aflate în conjuncţie cu luna au cealaltă parte, numită noapte. Iar atunci când
soarele răsare, toate aceste stele nu numai că se întunecă, ci pur şi simplu dispar la revărsarea
razelor sale; iar când el apune, atunci toate se adună la un loc şi încep să-şi etaleze strălucirea
specifică şi calităţile proprii.
XIX. (58) Şi ele au fost create, după cum ne spune Moise, nu numai pentru că ar putea
să îşi trimită lumina pe pământ, ci şi pentru că ar putea să indice semnele evenimentelor
viitoare. Căci fie prin răsăritul lor, sau prin apusul lor, sau prin eclipse, sau chiar prin
apariţiile şi dispariţiile lor, ori prin alte variaţii ce se observă în mişcarea acestora, oamenii
ghicesc adesea ce urmează să se întâmple, cât de productive sau neproductive vor fi recoltele,
când se vor naşte vitele sau când le vor pierde, când va fi vreme bună sau noroasă, calmă sau
cu furtuni violente, când vor fi inundaţii sau secete, când marea va fi calmă sau când vor fi
valuri mari, când se vor petrece shimbări neobişnuite în anotimpurile anului, când vara va fi
rece ca iarna sau când iarna va fi caldă, sau când primăvara va înregistra temperaturi de
toamnă, iar toamna temperaturi de vară. (59) Şi până acum unii oameni au prezis tulburările şi
zguduirile pământului pe baza mişcării corpurilor cereşti, şi nenumărate alte evenimente care
s-au dovedit a fi aproape perfect adevărate; aşa încât o zicală foarte potrivită spune că „stelele
au fost create pentru a servi ca semne, şi în plus pentru a marca anotimpurile”. Şi prin

12
cuvântul anotimpuri se înţeleg aici diviziunile anului. Şi de ce nu s-ar putea afirma acest lucru
în mod rezonabil? Căci ce altă idee sau oportunitate ar putea exista cu excepţia faptului că
este un timp de realizări? Iar anotimpurile duc totul spre perfecţiune şi pun toate lucrurile în
ordine; dând perfecţiune semănatului şi plantării de fructe, precum şi naşterii şi creşterii
animalelor. (60) De asemenea, ele au fost create pentru a servi ca măsură a timpului; căci
zilele şi lunile şi anii sunt determinate prin stabilirea periodicităţii revoluţiei soarelui, lunii şi
altor stele. Şi mai mult decât atât, datorită lor există cel mai util dintre toate lucrurile, natura
numerelor, pe care timpul a dat-o la iveală; căci de la prima zi provine limita, iar de la a doua
numărul doi, iar de la a treia, numărul trei, iar din noţiunea de lună derivă numărul treizeci, iar
de la an, acel număr egal cu zilele celor douăsprezece luni, iar de la timpul infinit vine
noţiunea de număr infinit. (61) Către astfel de avantaje măreţe şi indispensabile tind mişcările
stelelor şi natura corpurilor cereşti. Şi la cât de multe alte lucruri necunoscute nouă aş mai
putea să afirm că contribuie? Căci nu toate lucrurile sunt cunoscute de voinţa omului; dar
dintre lucrurile ce contribuie la durabilitatea universului, acelea stabilite prin legile şi
hotărârile pe care Dumnezeu le-a sortit să rămână veşnic neschimbate sunt înfăptuite în
fiecare caz şi în fiecare regiune.
XX. (62) Apoi, după ce pământul şi cerul au fost împodobite cu ornamente adecvate,
unul cu o triadă, iar celălalt, după cum s-a mai spus, cu un cuaternion (n.t. set de patru oameni
sau lucruri), Dumnezeu a continuat să creeze rasele de creaturi muritoare, începând cu
animalele acvatice în cea de-a cincea zi, considerând că niciun lucru nu era atât de înrudit cu
un altul ca numărul cinci cu animalele; pentru că lucrurile însufleţite diferă de cele
neînsufleţite prin nimic mai mult decât prin senzaţie, iar senzaţia se împarte conform unui
sistem cu cinci clase, în văz, auz, gust, miros şi pipăit. În consecinţă, Creatorul a atribuit
fiecărui simţ materialul adecvat, precum şi facultatea sa specifică de judecată, prin care să
decidă în privinţa lucrului cu care a venit în contact. Aşa că văzul judecă culorile, iar auzul
sunetele, iar gustul sucurile, iar mirosul vaporii, iar simţul tactil ceea ce este moale şi ceea ce
este tare, ceea ce este cald şi ceea ce este rece, ceea ce este neted şi ceea ce prezintă asperităţi;
(63) prin urmare, El a poruncit tuturor speciilor de peşti şi monştrilor marini să stea împreună
în acelaşi loc, animalele fiind diferite ca dimensiuni şi calităţi; căci ele nu sunt la fel în toate
mările, deşi în unele cazuri sunt similare, şi nu au fost create pentru a trăi pretutindeni. Şi nu a
fost acesta un lucru rezonabil? Căci unele din ele se delectează în locuri mlăştinoase, şi în ape
foarte adânci; iar unele în canale şi porturi, fiind incapabile să se târască pe pământ sau să
înoate departe de ţărm. În timp ce altele trăiesc în mijlocul mării, evitând toate promontoriile
proeminente, şi insulele, şi stâncile; şi la fel, altele exultă în vreme bună şi apă calmă, sau în
furtuni şi valuri înalte. Pentru că fiind antrenate de lovirea continuă şi având obiceiul de a
opune rezistenţă prin forţă curentului de apă, ele sunt viguroase şi devin robuste. După aceea a
creat feluritele păsări, considerându-le înrudite cu speciile de animale acvatice (căci toate
acestea sunt înnotătoare), nelăsând neterminată nicio specie dintre creaturile ce traversează
văzduhul.
XXI. (64) Aşa că acum, când aerul şi apa şi-au primit rasele specifice de animale ca o
zestre ce li se cuvenea, Dumnezeu a somat din nou pământul pentru a crea ceea ce a mai
rămas: iar după crearea plantelor au mai rămas animalele terestre. Iar Dumnezeu a spus: „Să
dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor”. Iar
pământul a făcut aşa cum i s-a poruncit, şi imediat a trimis animale diferite ca formă şi
vigoare, sădind în ele puteri vătămătoare sau benefice. (65) Şi după toate acestea, El l-a creat
pe om. Dar cum l-a făcut, voi preciza imediat, după ce voi fi explicat în prealabil că a adoptat
pentru aceasta cea mai bună corespondenţă şi cel mai bun şir de consecinţe potrivit sistemului
prin care a creat animalele, pe care l-a schiţat El însuşi; căci dintre suflete, pe cele mai inerte
şi mai slabe le-a atribuit speciilor de peşti; iar sufletul cel mai minunat înzestrat, desăvârşit în
toate privinţele, a fost dat rasei oamenilor, iar ceva aflat între cele două a fost dat animalelor

13
terestre şi celor care străbat văzduhul; pentru că sufletul acestor creaturi este înzestrat cu
simţuri mai ascuţite decât sufletul peştilor, dar este mai monoton decât sufletul oamenilor.
(66) Şi din acest motiv, dintre toate creaturile vii Dumnezeu a făcut mai întâi peştii, întrucât ei
sunt părtaşi la substanţa materială în mai mare măsură decât sunt părtaşi la suflet, fiind
oarecum animale şi totuşi nefiind animale, ci lucruri mişcătoare, lipsite de suflet, având în ele
ceva asemănător sufletului, care nu face altceva decât să le menţină trupul în viaţă (aşa cum se
spune că sarea conservă carnea), pentru a nu fi distruse cu uşurinţă. Iar după peşti, El a creat
animalele înaripate şi pe cele care trăiesc pe pământ: căci acestea sunt înzestrate cu un grad
mai ridicat de senzaţii, şi încă de la formarea lor arată că proprietăţile principiului care le
animă sunt de ordin superior. Dar după toate celelalte, după cum s-a mai spus, el l-a creat pe
om, căruia i-a dat acea admirabilă înzestrare a minţii – sufletul, dacă îl pot numi aşa, căci el
este precum pupila pentru ochi; întrucât cei care cercetează îndeaproape natura lucrurilor
afirmă că pupila este ochiul ochiului.
XXII. (67) Aşa că în cele din urmă toate lucrurile au fost create, existând împreună.
Dar când au fost adunate într-un singur loc, atunci a fost necesar să li se stabilească o oarecare
ordine, pentru ca de atunci încolo ele să se poată naşte una din alta. Acum, referitor la
lucrurile care există ca părţi ale unui întreg, principiul ordinii este acesta: să se înceapă cu cele
care au o natură inferioară şi să se termine cu cele care sunt cele mai alese dintre toate; şi ce
înseamnă asta vom explica îndată. A fost rânduit ca sămânţa să fie principiul generării
animalelor. Se vede clar că acesta este un lucru lipsit de importanţă, fiind ca o spumă; dar
când a coborât în pântece şi a rămas acolo, atunci imediat primeşte mişcare şi este
preschimbată într-un organism; iar organismul este mai presus de sămânţă, aşa cum mişcarea
fiinţelor create este mai bună decât repaosul; iar natura, ca un lucrător, sau mai exact, ca o
operă de artă perfectă, înzestrează substanţa umedă cu viaţă, şi îi dă formă, răspândind-o
printre membrele şi părţile corpului, alocându-i acea porţiune care poate produce respiraţia, şi
hrana, şi senzaţia puterilor sufletului: căci în ceea ce priveşte puterile raţionale, pentru
moment putem să trecem peste ele, din pricina celor care spun că mintea intră în corp din
afară, fiind ceva divin şi etern. (68) Prin urmare, natura a început de la o sămânţă
nesemnificativă şi a terminat cu cel mai onorabil dintre lucruri, şi anume formarea animalelor
şi a oamenilor. Şi la fel s-a întâmplat şi la crearea tuturor celorlalte lucruri: căci atunci când
Creatorul s-a hotărât să facă animalele, primele create în ordinea sa au fost într-o oarecare
măsură cele inferioare, asemenea peştilor, iar ultimele au fost cele mai bune, şi anume omul.
Iar celelalte creaturi terestre şi înaripate au fost între aceste extreme, fiind mai bune decât cele
create dintâi şi inferioare celor de pe urmă.
XXIII. (69) Aşa încât după toate celelalte lucruri, cum s-a mai afirmat până acum,
Moise spune că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi el zice bine;
căci nimic din ce este născut pe pământ nu seamănă mai bine cu Dumnezeu decât omul. Şi să
nu creadă cineva că poate judeca această asemănare după aspectul trupului: căci nici
Dumnezeu nu este o fiinţă cu formă de om, nici omul un trup aidoma formei lui Dumnezeu; ci
se vorbeşte de asemănare cu referire la cea mai importantă parte a sufletului, şi anume mintea:
pentru că mintea ce sălăşluieşte în fiecare individ a fost creată după asemănarea acelei minţi
unice care se află în univers de la începuturi, fiind într-un fel Dumnezeul acelui trup care o
poartă de colo-colo şi care îi poartă imaginea în sine. Acelaşi rang pe care-l ocupă marele
Guvernator în lumea universală este ocupat se pare şi de minte în trupul unui om; căci este
invizibilă, deşi ea însăşi vede totul; şi are o esenţă ce nu poate fi desluşită, deşi ea poate
desluşi esenţa tuturor celorlalte lucruri, făcându-şi pentru sine, prin artă şi ştiinţă, tot felul de
drumuri ce conduc în felurite direcţii; traversează uscatul şi marea, cercetând tot ce se află în
fiecare element. (70) Iar pe de altă parte, fiind ridicată pe aripi, şi astfel studiind şi
contemplând aerul şi toate tulburările la care este supus, este purtată în sus spre cerul înalt şi
spre mişcarea corpurilor cereşti. Şi fiind şi ea implicată în mişcarea planetelor şi a stelelor fixe

14
potrivit legilor perfecte ale muzicii, şi fiind condusă de dragoste, care este călăuza
înţelepciunii, continuă să meargă înainte, depăşind toate esenţele inteligibile prin simţurile
externe, ajungând să aspire la ceea ce este perceptibil doar prin intelect: (71) şi percepând
modelele originale ale acelor lucruri ce pot fi percepute prin simţurile externe şi văzându-le
pline de o frumuseţe remarcabilă, este acaparată de un soi de beţie sobră precum cea a
fanaticilor de la sărbătorile coribantice, şi cedează entuziasmului, umplându-se de o altă
dorinţă şi de un dor mai aprins, prin care este purtată mai departe spre culmea acelor lucruri
ce pot fi percepute doar de intelect, până când pare să ajungă la însuşi marele Rege. Şi în timp
ce arde de nerăbdare să-l privească în forma sa pură şi neamestecată, raze de lumină divină se
revarsă asupra sa ca un torent, încât ochii inteligenţei sale sunt buimăciţi de splendoarea lor.
Dar întrucât nu orice imagine se aseamănă cu modelul arhetipal, căci multe sunt diferite,
Moise a arătat aceasta adăugând la cuvintele „după chipul său” expresia „după asemănarea sa,
pentru a demonstra că se referă la o imprimare precisă, având o asemănare clară şi evidentă în
privinţa formei.
XXIV. (72) Şi nu ar greşi deloc cel care ar ridica problema de ce Moise a atribuit
crearea omului nu unui singur creator, aşa cum a făcut în privinţa altor animale, ci mai
multora. Pentru că el îl prezintă pe Tatăl universului cu aceste cuvinte: „Să-l facem pe om
după chipul şi asemănarea noastră”. A avut el oare nevoie, ca să zic aşa, de altcineva care să-l
ajute, pe El caruia îi sunt supuse toate lucrurile? Căci atunci când a făcut cerul, şi pământul, şi
marea, nu a avut nevoie de nimeni cu care să coopereze; şi să fi fost el incapabil ca prin
puterea sa să facă omul un animal cu o durată atât de scurtă de viaţă şi atât de expus
asalturilor soartei fără ajutor din partea altora? Este limpede că motivul real pentru care a
acţionat astfel este cunoscut doar de Dumnezeu însuşi, dar acel motiv pe care în mod
rezonabil l-am putea considera probabil şi credibil, cred că nu ar trebui să îl ascund; şi este
acesta. (73) Pintre lucrurile existente, sunt unele care nu iau parte nici la virtute, nici la viciu;
de exemplu, plantele şi animalele lipsite de raţiune; primele, pentru că nu au suflet, fiind
alcătuite dintr-o natură fără simţire; iar celelalte, pentru că nu sunt înzestrate cu o minte
raţională. Dar mintea şi raţiunea pot fi privite ca sălaşul virtuţii şi viciului; căci în acestea par
să locuiască. De asemenea, unele lucruri sunt părtaşe doar la virtute, fiind lipsite de
participare la vicii; de exemplu, stelele, căci se spune că acestea sunt animale, dar animale
înzestrate cu inteligenţă; sau mai degrabă aş putea spune că mintea fiecăreia dintre ele este în
întregime virtuoasă, neputând fi suspectată de nici un viciu. Şi la fel, unele lucruri au o natură
mixtă, precum cea a omului, care este capabil de calităţi contrare, de înţelepciune şi de
prostie, de cumpătare şi de desfrâu, de curaj şi de laşitate, de dreptate şi de nedreptate, pe
scurt de bine şi de rău, de ceea ce este onorabil şi de ceea ce este ruşinos, de virtute şi de
viciu. (74) Aşadar, era o sarcină foarte potrivită ca Dumnezeu, Tatăl a tot ceea ce există, să
creeze doar El acele lucruri care erau bune pe de-a întregul, pe motiv că se înrudeau cu El
însuşi. Şi nu era deloc nepotrivit cu demnitatea sa ca să le creeze şi pe cele indiferente,
deoarece şi ele sunt lipsite de acea răutate pe care el o urăşte. A crea fiinţele cu o natură mixtă
era parţial potrivit şi parţial nepotrivit cu demnitatea sa; potrivit, datorită ideii amestecate în
ele; nepotrivit, din cauza elementului opus, care este mai rău. (75) Din acest motiv, spune
Moise, că numai la crearea omului Dumnezeu a spus, „Să facem om”, expresie care arată că
se presupune că era ajutat şi de alte fiinţe, pentru că lui Dumnezeu, guvernatorul tuturor
lucrurilor, i s-ar putea atribui toate intenţiile şi acţiunile ireproşabile ale omului, atunci când
acesta face ceea ce se cuvine; iar celorlalţi colaboratori li s-ar putea imputa acţiunile sale
opuse. Căci se cuvenea ca Tatăl să fie lipsit în ochii copiilor săi de orice acuzaţii în privinţa
răului; iar viciul, înpreună cu energia care îl susţine, constituie ceva rău. (76) Şi foarte frumos,
după ce a numit întreaga rasă „om”, a făcut diferenţierea între sexe, spunând că „i-a făcut
bărbat şi femeie”; deşi dintre toţi indivizii rasei niciunul nu îşi luase încă forma sa distinctivă;

15
deoarece speciile extreme sunt cuprinse în genuri şi sunt văzute, ca într-o oglindă, de către cei
ce sunt capabili să discearnă cu inteligenţă.
XXV. (77) Şi cineva ar putea să întrebe din ce cauză omul a fost creat ultimul. Căci
Creatorul şi Tatăl l-a făcut pe el după toate celelalte lucruri, aşa cum ne informează scripturile
sfinte. Prin urmare, cei care au pătruns cel mai adânc în legile creaţiei, şi care din toate
puterile lor şi cu multă sârguinţă au investigat tot ceea ce ele conţin, spun că Dumnezeu,
atunci când l-a făcut părtaş pe om la ceea ce este asemenea cu el însuşi, nu l-a împiedicat să ia
nici minte, care este cel mai minunat dintre daruri, nici orice altceva care este bun; ci înainte
de a-l crea i-a oferit tot ceea ce se afla în lume, ca unui animal ce se aseamăna cel mai bine cu
Creatorul, şi care îi era cel mai drag, dorind ca atunci când se va naşte să nu-i lipsească nimic
din cele necesare traiului, pentru a o duce bine; primul dintre lucrurile pe care i le-a pus la
dispoziţie a fost abundenţa de provizii pe care i le-a oferit pentru a se bucura de ele, iar
celălalt, puterea de contemplare a corpurilor cereşti, prin care mintea este fermecată să
conceapă o dragoste şi o dorinţă pentru cunoaşterea acelor subiecte; şi datorită acestei dorinţe
a luat naştere filozofia, prin care omul, deşi muritor, devine nemuritor. (78) Aşa cum cei care
dau o petrecere nu îşi invită musafirii la distracţie înainte să se îngrijească de tot ceea ce
trebuie pentru festivitate, şi aşa cum cei care organizează concursuri dramatice sau de
gimnastică, înainte să se adune spectatorii, se asigură de prezenţa unui număr mare de
spectacole, şi de concurenţi, şi de sunete melodioase, cu care să umple teatrele şi stadioanele;
în acelaşi fel a făcut şi Stăpânul tuturor lucrurilor, precum omul care propune jocurile sau care
dă un banchet, şi care fiind pe cale de a-i invita pe alţii să petreacă şi să privească spectacolul,
mai întâi asigură tot ce trebuie pentru fiecare tip de distracţie, ca atunci când omul vine în
lume să poată găsi imediat un festin care îl aşteaptă, şi un teatru nespus de sfânt; primul, bogat
în tot ceea ce pământul, sau râurile, sau marea, sau aerul produc pentru folosinţa şi plăcerea
sa, iar celălalt fiind plin de o lumină cu esenţă sau calităţi admirabile, iar mişcările şi
revoluţiile sale sunt demne de remarcat, fiind aranjate într-o ordine perfectă, atât în privinţa
proporţiilor numerelor, cât şi a armoniei perioadelor sale. Şi nu ar greşi prea mult cel ce ar
spune că în toate aceste lucruri ar putea fi descoperit acel model muzical, arhetipal şi real, ale
cărui imagini au fost gravate în sufletele generaţiilor succesive de oameni, transmiţându-se
astfel şi arta atât de necesară şi avantajoasă pentru viaţa umană.
XXVI. (79) Acesta este primul motiv pe baza căruia se poate afirma că omul a fost
creat după toate celelalte animale. Şi mai este un altul, nu întru totul absurd, pe care trebuie
să-l menţionez. În momentul primei sale naşteri, omul a găsit toate cele necesare vieţii gata
pregătite pentru el; iar el ar putea să-i înveţe despre ele pe cei care ar veni ulterior. Natura a
strigat în gura mare cu o voce clară că oamenii, imitându-l pe Autorul fiinţei lor, trebuie să-şi
petreacă viaţa fără muncă şi fără dificultăţi, trăind în cea mai binevoitoare abundenţă şi
îndestulare. Şi aşa ar fi dacă nu ar exista nici plăceri iraţionale, pentru a obţine dominaţia
asupra sufletului prin ridicarea unui zid de lăcomie şi desfrânare, nici dorinţa de glorie, sau de
putere, sau de bogăţii, care să-şi asume stăpânirea asupra vieţii, nici dureri care să contracte şi
să deformeze intelectul, nici acel sfetnic rău, care este frica, pentru a înfrâna înclinaţiile
naturale către acţiuni virtuoase, nici prostia şi laşitatea, şi nedreptatea, şi mulţimea nemăsurată
de alte rele care îi atacă. (80) Dar întrucât toate relele pe care tocmai le-am menţionat sunt
viguroase, iar oamenii se abandonează fără reţinere pasiunilor lor, şi acelor înclinaţii
neînfrânate şi vinovate, pe care dacă le-am menţiona am comite o impietate, justiţia îi
întâlneşte şi îi pedepseşte pe măsura obiceiurilor rele pe care le au; şi prin urmare, ca o
pedeapsă pentru răufăcători, cele necesare vieţii au devenit greu de dobândit. Căci oamenii
care ară câmpiile cu dificultate, şi deviază apa râurilor şi izvoarelor cu ajutorul unor canale, şi
seamănă şi cultivă, şi acceptă neobosit zi şi noapte să muncească şi să cultive pământul, îşi
asigură an de an cele necesare vieţii, chiar dacă uneori au parte de suferinţă; iar recoltele sunt
sărace, căci au fost vătămate în multe feluri. Căci fie că o ploaie îndelungată a luat cu sine

16
culturile, fie că greutatea grindinei căzute asupra lor le-a zdrobit, fie că zăpada le-a îngheţat,
fie că violenţa vânturilor le-a scos din rădăcină; pentru că apa şi aerul provoacă multe
schimbări, tinzând să distrugă recoltele şi să reducă productivitatea terenurilor. (81) Dar dacă
violenţa lipsită de moderaţie ar fi potolită de cumpătare, iar înclinaţia de a face rău şi ambiţia
depravată ar fi corectate de justiţie, şi pe scurt dacă viciile şi acţiunile păcătoase înfăptuite în
concordanţă cu acestea ar fi corectate de virtuţi, şi la fel şi energiile corespunzătoare, războiul
sufletului fiind încheiat, el care cu adevărat este cel mai dureros şi mai greu dintre toate
războaiele, iar pacea fiind restabilită, şi sădind în mijlocul facultăţilor noastre un respect
adecvat pentru lege, cu toată liniştea şi blândeţea, atunci ar exista o speranţă că Dumnezeu,
care este un prieten al virtuţii şi al onoarei, şi mai presus de toate un prieten al omului, va da
rasei omeneşti toate tipurile de binecuvântări spontane pe care le are la dispoziţie. Căci este
evident că este mai uşor să asiguri din abundenţă cele necesare traiului, fără a recurge la
mijloace agricole, din comorile deja existente, decât să dai naştere la ceea ce încă nu există.
XXVII. (82) Am menţionat acum cel de-al doilea motiv. Dar mai este şi un al treilea,
care este după cum urmează: Dumnezeu, intenţionând să potrivească la un loc începutul şi
sfârşitul tuturor fiinţelor create, toate fiind necesare şi preţioase unele pentru altele, a făcut ca
cerul să fie începutul, iar omul, sfârşitul: primul fiind cel mai perfect şi mai incoruptibil dintre
lucruri, dintre acelea ce pot fi percepute prin simţurile externe, iar celălalt, cel mai bun dintre
lucrurile născute pe pământ şi trecătoare – un cer de scurtă durată, dacă ar fi să spunem
adevărul, purtând în sine multe naturi stelare, prin intermediul anumitor arte şi ştiinţe, şi
speculaţii ilustre, în conformitate cu toate tipurile de virtuţi. Pentru că atâta vreme cât
coruptibilitatea şi incoruptibilitatea sunt opuse prin natura lor, el a atribuit cel mai bun lucru al
fiecărei specii începutului şi sfârşitului. Cerul, după cum am spus mai devreme, începutului,
iar omul, sfârşitului.
XXVIII. (83) Şi pe lângă toate acestea, printre cauzele necesare mai este menţionată
încă una. Era necesar ca omul să fie ultima dintre toate fiinţele create; şi pentru a fi aşa, şi ca
să apară brusc, trebuia să înspăimânte celelalte animale. Căci era potrivit ca ele, de îndată ce l-
au văzut pentru prima dată, să-l admire şi să-l venereze ca pe conducătorul şi stăpânul lor
firesc; din care cauză, ele toate, de cum l-au văzut, au devenit blânde în faţa lui; chiar şi acelea
care prin natura lor erau cele mai sălbatice, de cum au dat cu ochii de el au devenit pe dată
cele mai docile; etalându-şi ferocitatea nestrunită unele faţă de altele, şi fiind blânde doar
pentru om. (84) Motiv pentru care Tatăl care l-a făcut pentru a fi o fiinţă care să domine
asupra lor prin natura sa, nu numai de facto, ci şi printr-o comandă verbală expresă, l-a
instituit rege al tuturor animalelor aflate sub lună, fie ele terestre sau acvatice, sau care străbat
văzduhul. Căci i-a supus lui toate lucrurile muritoare care trăiesc în cele trei elemente,
pământ, apă sau aer, cu excepţia fiinţelor care trăiesc în ceruri, ca creaturi care au parte de o
soartă divină. Iar ceea ce apare în faţa ochilor noştri este dovada cea mai evidentă despre acest
lucru. Pentru că uneori, nenumărate turme de animale sunt conduse de un singur om,
neînarmat, fără vreun obiect de fier sau vreo armă defensivă, ci îmbrăcat doar într-o piele, şi
având cu sine o bâtă, pentru a putea face semne şi pentru a se sprijini pe ea în călătoriile sale
atunci când oboseşte. (85) Şi astfel păstorul de oi, şi de capre, şi de vite, conduce numeroase
turme de oi, şi de capre, şi de boi; oameni al căror trup nu este nici viguros şi nici activ, astfel
încât să îi impresioneze pe cei care-i privesc cu admiraţie datorită înfăţişării lor plăcute; şi cu
toată forţa şi tăria lor, aceste animale atât de numeroase şi de bine înarmate (căci natura le-a
înzestrat cu mijloace de autoapărare) se tem de ei ca robii de stăpâni, şi fac ce li se ordonă.
Taurii sunt înjugaţi la plug pentru a ara pământul, şi pentru a săpa brazde adânci cât e ziua de
lungă, uneori pentru un timp îndelungat, în timp ce un fermier îi ţine de frâu şi îi conduce. Iar
berbecii împovăraţi de o lână bogată, primăvara, la comanda păstorului, stau linştiţi şi
aşezându-se, fără să opună rezistenţă, îi permit să-i tundă lâna, fiind obişnuiţi în mod firesc,
asemenea oraşelor, să ofere un tribut anual suveranului lor. Şi mai mult decât atât, cel mai

17
spiritual dintre animale, calul, este uşor de condus după ce i s-a pus căpăstrul; ca să nu devină
nărăvaş şi să-şi scuture frâul; şi el îşi încovoaie spatele într-o manieră admirabilă pentru a-şi
primi călăreţul şi a-i permite să aibă un loc bun, iar apoi, purtându-l pe sus, galopează într-un
ritm rapid, fiind nerăbdător să ajungă şi să-l ducă pe acesta în locul către care îl îndeamnă. Iar
călăreţul, fără nicio trudă, ci în tăcerea cea mai perfectă, face o călătorie rapidă folosind trupul
şi picioarele altui animal.
XXIX. (87) Şi oricine a fost dispus să zăbovească asupra acestui subiect ar putea să
prezinte multe alte exemple, pentru a demonstra că niciun animal nu se bucură de o libertate
perfectă şi nu este scutit de dominaţia omului; dar ceea ce s-a spus deja constituie un exemplu
suficient de bun. Ar trebui, totuşi, să nu ignorăm nici faptul că nu există nicio dovadă cum că
omul este cel mai mic în rang deoarece a fost creat ultimul, iar martori pentru acest lucru sunt
vizitiii şi cârmacii; (88) căci vizitiii stau în spatele animalelor lor de povară, şi totuşi, când au
frâiele în mâini, ei le conduc acolo unde vor, iar uneori le îndeamnă să meargă cu pas repede,
iar alteori le trag înapoi, dacă merg cu o viteză mai mare decât cea trebuincioasă. Şi la fel
cârmacii, care stau în partea din spate a corabiei, adică la pupa cum s-ar zice, sunt cei mai
importanţi dintre toţi cei aflaţi pe corabie, întrucât în mâinile lor se află siguranţa acesteia şi a
tuturor acelora care sunt pe ea. Şi astfel, Creatorul l-a făcut pe om să fie ca un vizitiu sau ca
un cârmaci peste toate animalele, ca să poată ţine frâiele şi să dirijeze cursul tuturor lucrurilor
de pe pământ, având conducerea tuturor animalelor şi plantelor, precum un fel de vicerege al
Regelui principal şi puternic.
XXX. (89) Dar după ce întreaga lume a fost desăvârşită potrivit naturii perfecte a
numărului şase, Tatăl a cinstit ziua ce a urmat, a şaptea, slăvind-o şi numind-o sfântă. Căci
acea zi este sărbătoarea nu a unui oraş sau a unei ţări, ci a întregului pământ; singura zi pe
care se cuvine să o numim sărbătoarea tuturor oamenilor şi ziua de naştere a lumii. (90) Şi nu
ştiu dacă cineva ar putea să celebreze aşa cum se cuvine natura numărului şapte, deoarece
acesta este mai presus de orice formă de expresie. Dar asta nu înseamnă că întrucât este mai
minunat decât orice poate fi spus despre el, ar trebui să păstrăm tăcerea; ci mai degrabă ar
trebui să încercăm, chiar dacă nu putem spune tot ce s-ar cuveni, sau ce s-ar cuveni cel mai
mult să spunem, măcar să rostim acele lucruri pe care le putem înţelege folosindu-ne
capacităţile pe care le avem. (91) Despre numărul şapte se vorbeşte în două feluri; primul este
numărul şapte inclus în numărul zece, la care se ajunge prin repetarea de şapte ori a unităţii, şi
care constă din şapte unităţi; celălalt este numărul şapte din afara lui zece, începutul a ceea ce
este întru totul o unitate, care se dublează, se triplează sau creşte în orice altă proporţie; aşa
cum sunt numerele şaizeci şi patru, şi şapte sute douăzeci şi nouă; primul dintre ele se obţine
prin dublarea unităţii (n.t. 1 x 2 x 2 x 2 x 2 x 2 x 2 = 64), iar celălalt prin triplare (n.t. 1 x 3 x 3
x 3 3 x 3 x 3 = 729). Şi nu este bine să examinăm cu superficialitate niciuna dintre cele două
specii, însă cea de-a doua are o preeminenţă clară. (92) Căci în fiecare caz, numărul care este
combinat din unitate prin dublare sau triplare, sau în orice altă proporţie, este al şaptelea
număr (n.t. 64 şi 729 sunt produsul a şapte termeni, a se vedea mai sus), un pătrat sau un cub,
cuprinzând ambele specii, atât cel cu esenţă imaterială cât şi cel cu esenţă materială. Cel cu
esenţă imaterială corespunde laturilor figurilor patrulatere, iar cel cu esenţă materială figurilor
în formă de cub; (93) iar dovada cea mai clară a acestui fapt este dată de numerele despre care
deja am vorbit. În cel de-al şaptelea număr care creşte imediat din unitate prin înmulţire cu
doi, şi anume numărul şaizeci şi patru, se află un pătrat format din înmulţirea lui opt cu opt, şi
de asemenea un cub, rezultat din multiplicarea lui patru cu patru, de trei ori. Şi de asemenea,
al şaptelea număr pornind de la unitate, care creşte prin înmulţire cu trei, adică numărul şapte
sute douăzeci şi nouă, este un pătrat, rezultat din înmulţirea numărului douăzeci şi şapte cu el
însuşi; şi este de asemenea un cub, rezultat din multiplicarea lui nouă cu nouă, de trei ori. Şi în
orice situaţie, omul care începe de la unitate, şi care continuă până la al şaptelea număr, şi
crescând cu aceeaşi raţie până la cel de-al şaptelea număr, va ajunge întotdeauna atât la un cub

18
cât şi la un pătrat. Iar cel care începe cu numărul şaizeci şi patru şi îl multiplică de fiecare dată
cu doi, va ajunge la al şaptelea număr cu valoarea de patru mii nouăzeci şi şase, care este atât
un pătrat, cât şi un cub având numărul şaizeci şi patru ca rădăcină pătrată, iar şaisprezece ca
rădăcină cubică.
XXXI. (95) Şi trebuie să trecem mai departe la celelalte categorii ale numărului şapte,
care este conţinut în numărul zece, şi care etalează o admirabilă natură, deloc inferioară
categoriilor menţionate anterior. Numărul şapte constă din unu, doi şi patru, numere care au
cele mai armonioase proporţii, proporţia dublă şi cea cvadruplă; prima dintre acestea
influenţează armonia diapazonului, în timp ce proporţia cvadruplă o influenţează pe aceea a
diapazonului dublu. De asemenea, cuprinde şi alte diviziuni, existând într-o anumită
combinaţie cu aspect de jug. Pentru că se împarte mai întâi în numerele unu şi şase; apoi în
doi şi cinci; şi în ultimul rând, în trei şi patru. (96) Iar proporţia acestor numere este cea mai
muzicală dintre toate; căci numărul şase în raport cu unu apare de şase ori mai mare, iar
această proporţie influenţează în cea mai mare măsură posibilă diferenţa dintre tonurile
existente; adică distanţa prin care tonul cel mai ascuţit este separat de cel mai plat, aşa cum
vom arăta atunci când vom trece de la numere la analiza armoniei. Pe de altă parte, raportul
dintre patru şi doi prezintă cea mai mare putere în armonie, aproape egală cu cea a
diapazonului, aşa cum se arată într-un mod mai mult decât evident în regulile acelei arte. Iar
raportul dintre patru şi trei realizează prima armonie, a treimilor şi a diatessaronului (n.t.
armonie de patru).
XXXII. (97) Numărul şapte etalează şi o altă frumuseţe pe care o posedă, cea mai
sacră dintre cele la care ne putem gândi. Pentru că fiind alcătuit din trei şi patru, produce în
lucrurile existente o linie scutită de orice deviaţie şi verticală prin natura sa. Şi în ce fel se
întâmplă asta trebuie să arăt. Triunghiul dreptunghic, care este începutul tuturor calităţilor,
este alcătuit din Numere {5}{această discuţie despre numere nu este foarte inteligibilă; dar
aici Philon se referă probabil la problema lui Euclid referitoare la pătratul ipotenuzei. Astfel,
dacă 3 şi 4 reprezintă laturile ce conţin unghiul, iar 5 latura care-l subîntinde, obţinem (3 x3 )
+ (4 x 4) = 9 + 16 = 25; 5 x 5 = 25}; iar trei şi patru, care sunt esenţa lui şapte, conţin unghiul
drept; căci unghiul obtuz şi cel ascuţit prezintă neregularităţi, şi dezordine, şi inegalitate;
pentru că unul poate fi mai ascuţit sau mai obtuz decât altul. Dar un unghi drept nu admite
comparaţii, căci niciun unghi drept nu este mai drept decât altul: ci unul rămâne similar cu
celălalt, fără a-şi schimba vreodată natura sa particulară. Dar dacă triunghiul dreptunghic este
începutul tuturor figurilor şi tuturor calităţilor, şi dacă esenţa numărului şapte, ca să spunem
aşa, adică numerele trei şi patru împreună, compun partea cea mai necesară a acestuia, şi
anume, unghiul drept, atunci şapte poate fi considerat pe bună dreptate originea fiecărei figuri
şi a fiecărei calităţi. (98) Şi pe lângă tot ceea ce a fost deja avansat, mai putem afirma şi faptul
că trei este numărul unei figuri plane, deoarece punctul se stabileşte în funcţie de unitate, linia
în funcţie de numărul doi, iar suprafaţa plană în funcţie de numărul trei. De asemenea, patru
este numărul unui cub, prin adăugarea lui unu la numărul suprafeţelor plane fiind adăugată
adâncime acestor suprafeţe. De unde rezultă clar că esenţa numărului şapte este baza
geometriei şi trigonometriei, şi într-un cuvânt, a tuturor substanţelor imateriale sau materiale.
XXXIII. (99) Şi o atât de mare sfinţenie se află în numărul şapte, încât acesta are o
poziţie proeminentă, mai presus de toate numerele primei decade. Căci dintre celelalte
numere, unele produc fără a fi produse, altele sunt produse dar nu au putere productivă asupra
lor însele; în sfărşit, altele produc şi sunt produse. Însă doar numărul şapte nu se reflectă în
nici o parte. Dar această propoziţie trebuie confirmată prin demonstraţie. Acum, numărul unu
produce toate celelalte numere în ordine, el însuşi nefiind produs de niciun altul, iar numărul
opt este produs prin de două ori patru, dar el însuşi nu produce vreun alt număr al decadei. Pe
de altă departe, patru are rangul amândurora, adică de părinte şi copil; căci prin dublare el îl
produce pe opt, şi este produs de dublul lui doi. (100) Dar singur şapte, după cum am spus şi

19
înainte, nici nu produce şi nici nu este produs, fapt pentru care alţi filozofi asemuiesc acest
număr cu zeiţa Victoria (n.t. Nike la greci), care nu a avut mamă, şi cu zeiţa fecioară, care
conform legendei a ieşit din capul lui Jupiter: iar Pitagoreenii îl compară cu Stăpânul tuturor
lucrurilor. Căci ceea ce nici nu produce şi nici nu este produs rămâne nemişcat. În timp ce
generarea constă în mişcare, deoarece ceea este generat, nu poate sa rămână nemişcat, fie
pentru că produce, fie pentru că este produs. Şi singurul lucru care nici nu se mişcă, nici nu
este mişcat este Strămoşul, Conducătorul şi Stăpânul universului, iar numărul şapte poate fi în
mod rezonabil considerat asemenea lui. Iar Philolaus depune mărturie pentru această doctrină
a mea prin următoarele Cuvinte: „căci Dumnezeu”, spune el, „este conducătorul şi Stăpânul
tuturor lucrurilor, fiind unul singur, etern, durabil, nemişcat, imagine a lui însuşi şi diferit de
toate celelalte fiinţe”.
XXXIV. (101) Aşadar, printre lucrurile ce pot fi percepute doar de intelect, numărul
şapte se dovedeşte a fi singurul scutit de mişcare şi accident; dar printre lucrurile perceptibile
prin simţurile externe, el etalează o putere mare şi cuprinzătoare, ce contribuie la
îmbunătăţirea tuturor lucrurilor de pe pământ, afectând chiar şi schimbările periodice ale lunii.
Şi în ce fel face acest lucru trebuie să aflăm. Numărul şapte, atunci când este compus din
numere care încep cu unitatea, face douăzeci şi opt (n.t. 1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 + 7 = 28), un
număr perfect, şi având părţi egale. Şi se consideră că numărul astfel produs redă revoluţiile
lunii, aducând-o înapoi la punctul de unde a început să crească într-o manieră perceptibilă
pentru simţurile externe, unde revine după un proces de descreştere. Căci ea creşte de la prima
formă de seceră până la un semicerc în şapte zile; şi în încă şapte devine un glob perfect; apoi
iar se întoarce, urmând aceeaşi cale, ca un alergător de diaulos, {6}{acest termen se referă la
jocurile greceşti. „Cursa în linie dreaptă se numea stadion sau dromos. În diaulos dromos,
alergătorii se întorceau ocolind un reper şi reveneau la locul de start”}, scăzând din nou de la
un glob plin de lumină la un semicerc în şapte zile, iar apoi, într-un număr egal, se micşorează
şi mai mult, până formează o seceră; şi astfel, se ajunge la numărul menţionat anterior. (102)
Iar numărul şapte este numit numărul perfect de către acei oameni care au obiceiul de a da
nume potrivite. Şi oricine poate primi o confirmare a acestui lucru din faptul că orice corp
organic are trei dimensiuni, lungimea, adâncimea şi lăţimea; şi patru hotare, punctul, linia,
suprafeţele şi consistenţa; iar atunci când acestea se combină, ia naştere numărul şapte. Dar ar
fi imposibil să evaluăm corpurile după numărul şapte, ca rezultat al combinării celor trei
dimensiuni cu cele patru hotare, dacă nu s-ar întâmpla ca ideile primelor numere, unu, doi, trei
şi patru, în care se află numărul zece (n.t. 1 + 2 + 3 + 4 = 10), să fie cuprinse în natura
numărului şapte. Căci numerele menţionate anterior au patru hotare, primul, al doilea, al
treilea, al patrulea, şi trei intervale. Primul interval este acela dintre unu şi doi; al doilea,
dintre doi şi trei; iar al treilea, dintre trei şi patru.
XXXV. (103) Şi pe lângă ceea ce s-a spus deja, creşterea omului din pruncie până la
maturitate, când este măsurată cu numărul şapte, indică în cea mai evidentă manieră puterea
perfectă a acestuia; căci în prima perioadă de şapte ani, omului îi cresc dinţii. Iar la sfâşitul
celei de-a doua perioade de aceeaşi lungime, acesta ajunge la vârsta pubertăţii: la sfârşitul
celei de-a treia perioade, îi creşte barba. În cea de-a patra periodă ajunge la maturitate deplină.
Al cincilea interval de şapte ani constituie perioada căsătoriei. În al şaselea, capacitatea de a
înţelege ajunge la maturitate. În a şaptea perioadă are loc cea mai rapidă creştere şi
îmbunătăţire a puterilor sale intelectuale şi raţionale. A opta este suma perfecţiunii celor două.
În a noua, pasiunile sale capătă blândeţe şi moderaţie, căci în mare măsură este îmblânzit. În a
zecea, vine asupra sa sfârşitul dezirabil al vieţii, deşi membrele şi simţurile sale organice sunt
încă intacte: căci bătrâneţea excesivă este în stare să le slăbească şi să le şubrezească pe toate.
(104) Iar Solon, legiuitorul atenian, a descris aceste vârste diferite în următoarele versuri
elegiace:

20
 În şapte ani de la prima suflare,
Gardul de dinţi al copilului răsare;

Când este întărit de o perioadă similară,

Primele semne de bărbăţie încep s-apară;

În a treia perioadă, ale sale membre se măresc,

Iar tuleiele de barbă pe faţa sa cresc.

Când de patru ori un astfel de timp trece,

În putere şi vigoare nimeni nu-l întrece.

Când ani de cinci ori şapte pe deasupra lui zboară,

Fără de zăbavă, bărbatul se însoară;

La patruzeci şi doi, e plin de-nţelepciune,

Şi-astfel alungă viciul, iar teama nu-l răpune.

Când şapte-ori şapte ani se scurg

E elocvent şi plin de duh.

Iar şapte ani dacă mai trec

E iscusit în mod perfect.

Nouă ori şapte ani când îl apasă,

Puterile i se sleiesc, dar nu se lasă;

Când Domnul zece ori şapte ani i-a dat,

Se pregăteşte pentru raiul minunat.

XXXVI. (105) Prin urmare, astfel calculează Solon viaţa unui om, prin cele zece
perioade a câte şapte ani pe care tocmai le-am menţionat. Dar medicul Hippocrate spune că
sunt Şapte vârste ale omului {7}{aproape că nici nu mai este nevoie să amintim cititorului de
descrierea celor şapte vârste pe care o face Shakespeare în piesa Cum vă place, Actul II, scena
7}, şi anume pruncia, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, vârsta de mijloc şi
bătrâneţea; dar şi acestea sunt calculate în perioade de câte şapte ani, deşi nu în aceeaşi
ordine. Iar el vorbeşte astfel: „În natura omului există şapte perioade, pe care oamenii le
numesc vârste; pruncia, copilăria, adolescenţa, şi celelalte. Bărbatul este prunc până la vârsta
de şapte ani, vârsta când deja i-au ieşit dinţii. Este copil până ajunge la vârsta pubertăţii, care
începe la paisprezece ani. Este adolescent până când începe să-i crească barba, şi acel moment
este sfârşitul celei de-a treia perioade de şapte ani. Este tânăr până ce trupul său ajunge la o
dezvoltare deplină, ceea ce coincide cu a patra perioadă de şapte ani. Apoi este bărbat matur
până ce atinge vârsta de patruzeci şi nouă de ani, sau de şapte ori o perioadă de şapte ani. Este
un bărbat între două vârste până la cincizeci şi şase de ani, sau de opt ori şapte ani; iar după
aceea este un om bătrân.
(106) De asemenea, pentru a lăuda în mod deosebit numărul şapte, se mai afirmă că
acesta are un rang deosebit în cadrul naturii, pentru că este alcătuit din trei şi patru. Iar dacă
cineva dublează, al treilea număr ce vine după unitate va fi un pătrat (n.t. primul număr este 1,
al doilea număr este 2, al treilea număr este 4); iar dacă dublează până la al patrulea număr, va
găsi un cub (n.t. al patrulea număr este 8). Iar dacă dublează până la al şaptelea de la cele

21
două, va găsi şi un cub şi un pătrat (n.t., al cincilea număr este 16, al şaselea, 32, al şaptelea,
64); prin urmare, al treilea număr de la unitate este un pătrat cu o raţie dublă (22 = 4). Iar al
patrulea număr, opt, este un cub (23 = 8). Iar al şaptelea număr, şaizeci şi patru, este atât un
cub cât şi un pătrat (82 = 43 = 64); aşa încât al şaptelea număr este într-adevăr un număr
desăvârşit, care se referă atât la egalităţile laturilor pătratului, potrivit legăturii cu numărul
trei, cât şi la masivitatea cubului, potrivit relaţiei sale cu numărul patru; iar numărul şapte este
alcătuit din numerele trei şi patru.
XXXVII. (107) Dar acesta nu este doar un număr care face lucrurile desăvârşite, ci
este cel mai armonios dintre numere; în măsura în care este sursa acelei minunate diagrame ce
descrie toate armoniile, cele ale pătrimilor, şi cele ale cincimilor, şi diapazonul. El cuprinde şi
toate proporţiile, cea aritmetică, cea geometrică, şi în plus şi cea armonică. Iar pătratul este
alcătuit din aceste numere, şase, opt, nouă şi doisprezece; iar opt în raport cu şase este cu o
treime mai mare (n.t. 6 : 3 = 2; 6 + 2 = 8), care reprezintă diatessaronul armoniei. Iar nouă în
raport cu şase este cu o doime mai mare (6 : 2 = 3; 6 + 3 = 9), care reprezintă raportul
cincimilor. Iar doisprezece în raport cu şase este mai mare de două ori; iar acesta se aseamănă
cu diapazonul. (108) Numărul şapte mai cuprinde, după cum am spus, toate proporţiile
aritmetice, de la numerele şase, şi nouă, şi doisprezece; căci dacă numărul din mijloc este mai
mare cu trei decât primul, este depăşit tot cu trei de ultimul număr. Iar proporţia geometrică
este dată de aceste patru numere. Căci aceeaşi proporţie o are şi opt faţă de şase, cum o are şi
doisprezece faţă de nouă (n.t. 8/6 = 4/3; 12/9 = 4/3). Iar aceasta este proporţia treimilor.
Raportul armonic este alcătuit din trei numere, şase, opt şi doisprezece. (109) Dar sunt două
modalităţi prin care putem judeca proporţia armonică. Una când indiferent de raportul dintre
ultimul şi primul număr, diferenţa cu care ultimul număr îl depăşeşte pe cel din mijloc este
aceeaşi cu diferenţa cu care numărul din mijloc îl depăşeşete pe primul. Şi oricine poate
obţine cea mai evidentă dovadă în acest sens de la numerele menţionate mai înainte, şase, opt
şi doisprezece: căci ultimul număr este dublul celui dintâi. Şi tot aşa, diferenţa dintre
doisprezece şi opt este dublă faţă de diferenţa dintre opt şi şase. Căci numărul doisprezece îl
depăşeşte pe opt cu patru, iar opt îl depăşeşte pe şase cu doi; iar patru este dublul lui doi.
(110) Şi un alt test de proporţie armonică este atunci când termenul din mijloc depăşeşte
primul număr şi este depăşit de ultimul număr în aceeaşi proporţie; pentru că dacă termenul
din mijloc este opt, el depăşeşte primul termen cu o treime; căci dacă scădem şase din el,
restul de doi reprezintă o treime din numărul şase de la început: şi este depăşit de ultimul
termen în proporţie egală; deoarece dacă scădem opt din doisprezece, restul de patru
reprezintă o treime din întreg numărul doisprezece.
XXXVIII. (111) Prin urmare, să luăm acest lucru ca pe o premisă, şi este necesar să
facem aşa, respectând calităţile onorabile pe care această diagramă sau acest pătrat le au,
precum şi denumirea la care sunt îndreptăţite, iar numărul şapte va da la iveală un număr egal
de idei, şi chiar mai multe în cazul lucrurilor imateriale, ce pot fi percepute doar de intelect;
iar natura sa se va extinde şi asupra oricărei esenţe vizibile, ajungând atât până la cer cât şi pe
pământ, întrucât acestea sunt hotarele tuturor lucrurilor. Căci ce parte există din toate lucrurile
de pe pământ care să nu iubească numărul şapte; şi care să nu fie subjugată de dor şi afecţiune
pentru acest număr. (112) Prin urmare, oamenii spun că cerul este înconjurat de şapte cercuri,
ale căror nume sunt cele ce urmează: cercul arctic, cercul antarctic, tropicul de vară, tropicul
de iarnă, cercul echinocţial, zodiacul, şi în cele din urmă, galaxia. Căci orizontul este ceva ce
are efect asupra noastră, în măsura în care avem vederea ascuţită, sau dimpotrivă; senzaţia
noastră decupează uneori o circumferinţă mai mică, iar alteori, mai mare. (113) Şi planetele,
dar şi puzderia corespunzătoare de stele fixe, sunt aranjate în şapte diviziuni, arătând o mare
simpatie pentru aer şi pământ. Căci ele rotesc aerul spre acele perioade de timp numite
anotimpuri, producând în fiecare dintre ele numeroase schimbări prin vreme calmă, şi brize
plăcute, şi nori, şi rafale irezistibile de vânt. Şi tot aşa, ele fac râurile să se reverse şi să se

22
retragă, şi transformă câmpiile în lacuri; iar pe de altă parte, dimpotrivă, evaporă apele sau
provoacă modificări ale mărilor prin flux şi reflux. Pentru că uneori, când mareele se retrag
brusc, o linie extinsă de ţărm ocupă ceea ce reprezintă de obicei un golf; iar apoi, după scurt
timp, apele sunt aduse înapoi şi acolo apare marea, pe care navighează nu bărci ce se afundă
doar puţin în apă, ci nave cu greutate mare. Şi de asemenea, ele asigură creşterea şi
desăvârşirea tuturor animalelor şi plantelor de pe pământ care dau roade, înzestrându-le pe
fiecare cu o natură care să dureze mult timp, aşa încât noi plante să poată înflori şi ajunge la
maturitate, când cele vechi au dispărut, ca să asigure din abundenţă toate cele necesare.
XXXIX. (114) Mai mult decât atât, constelaţia Ursa Mare, pe care oamenii o numesc
călăuza marinarilor, este alcătuită din şapte stele, pe care cârmacii îşi ţin aţintite privirile şi
dirijează navele pe nenumăratele rute marine, orientându-şi strădaniile spre un scop incredibil,
aflat dincolo de puterile intelectului omenesc. Căci prin presupuneri, şi orientându-se după
aceste stele, au descoperit ţări necunoscute până atunci; cei ce locuiesc pe continent au
descoperit insulele, iar insularii au descoperit continentele. Întrucât se cuvenea ca acestui
animal iubitor de Dumnezeu, rasa umană, să-i fie dezvăluite toate cotloanele pământului şi
mării, prin cea mai pură dintre esenţe, şi anume cerul. (115) Şi pe lângă stelele menţionate
mai sus, brâul Pleiadelor este şi el alcătuit din şapte stele, a căror apariţie şi dispariţie
constituie cauzele unor mari foloase pentru omenire. Pentru că atunci când ele apun, oamenii
ară terenurile pentru a semăna; iar când sunt pe punctul de a răsări, aduc veşti îmbucurătoare
despre recoltă; iar după ce au răsărit, îi trezesc pe agricultori să-şi culeagă hrana atât de
necesară. Iar aceştia se bucură şi îşi fac provizii de hrană pentru folosinţa lor zilnică. (116) Iar
soarele, stăpânul zilei, face două echinocţii în fiecare an, atât primăvara cât şi vara.
Echinocţiul de primăvară în constelaţia Berbecului, iar cel de toamnă în constelaţia Balanţei,
oferă cea mai bună dovadă posibilă a rangului divin al numărului şapte. Căci fiecare dintre
echinocţii are loc în a şaptea lună (n.t. conform calendarului lunar), în momentul în care
oamenii sunt chemaţi prin lege să celebreze cele mai mari şi mai binecunoscute sărbători;
pentru că graţie acestor două anotimpuri toate roadele pământului sunt zămislite şi aduse la
perfecţiune; rodul porumbului, şi al tuturor plantelor care sunt semănate, datorându-se
echinocţiului vernal; iar cel al viţei de vie, şi al tuturor celorlalte plante care poartă boabe
grele, care există în număr mare, datorându-se echinocţiului autumnal.
XL. (117) Şi întrucât toate lucrurile de pe pământ depind de corpurile cereşti printr-o
anumită simpatie naturală, tot în cer a început şi proporţia numărului şapte, iar de acolo a
coborât şi la noi, venind să viziteze muritoarea rasă umană. Şi tot astfel, pe lângă partea
dominantă a minţii, sufletul nostru este împărţit în şapte diviziuni; existând cinci simţuri, şi pe
lângă ele un organ vocal, iar apoi o funcţie de reproducere. Iar toate aceste lucruri, precum
păpuşile dintr-un spectacol, ce sunt mişcate de sforile trase de păpuşar, sunt uneori pasive, iar
alteori se mişcă, fiecare pe măsura obiceiurilor şi capacităţilor sale de mişcare. (118) Şi în
acelaşi fel, dacă cineva s-ar apuca să studieze diferitele părţi ale corpului, atât în aranjamentul
lor interior cât şi în cel exterior, va găsi în fiecare caz şapte diviziuni. Cele vizibile sunt
următoarele: capul, pieptul, burta, două mâini şi două picioare; părţile interne, sau
măruntaiele, după cum sunt numite, sunt stomacul, inima, plămânii, splina, ficatul şi doi
rinichi. (119) La fel, partea principală şi dominantă a unui animal este capul, iar acesta are
şapte diviziuni necesare: doi ochi, un număr egal de urechi, două canale pentru nări, şi gura,
ca să fie şapte, prin care Platon spune că lucrurile muritoare intră, iar cele nemuritoare ies.
Căci prin gură intră mâncarea şi băutura, hrana perisabilă a corpului perisabil; dar din ea ies
cuvintele, legile nemuritoare ale unui suflet nemuritor, prin care este rânduită viaţa raţională.
XLI. (120) Şi tot aşa, lucrurile ce sunt judecate prin cel mai bun dintre simţuri, şi
anume văzul, se împărtăşesc din număr potrivit naturii lor. Căci lucrurile ce pot fi văzute sunt
în număr de şapte: corpul, distanţa, forma, mărimea, culoarea, mişcarea, repaosul, iar dincolo
de acestea nu se mai află nimic altceva. (121) De asemenea, se întâmplă ca modificările vocii

23
să fie tot în număr de şapte: sunetul acut, sunetul grav, sunetul contractat, sunetul aspirat,
tonul, sunetul lung şi sunetul scurt. (122) De asemenea, există şapte mişcări: în sus, în jos,
spre dreapta, spre stânga, înainte, înapoi şi mişcarea rotaţională, după cum se vede mai ales la
cei care dansează. (123) Se afirmă, de asemenea, că secreţiile corpului se produc în funcţie de
acelaşi număr şapte menţionat anterior. Căci din ochi curg lacrimi, iar capul se curăţă prin
nări, şi prin saliva care este scuipată din gură; în plus, mai există două canale pentru
evacuarea reziduurilor corpului, una plasată în faţă, iar cealaltă în spate; al şasele mod de
evacuare este eliminarea transpiraţiei prin tot corpul, iar al şaptelea, exercitarea celui mai
natural exerciţiu al puterilor reproducătoare. De asemenea, în cazul femeilor, fluxul numit
menstruaţie durează de obicei şapte zile. Iar copiii aflaţi în pântecul mamei primesc viaţă la
sfârşitul a şapte luni, aşa că se întâmplă un lucru extraordinar: căci copiii care se nasc la şapte
luni trăiesc, pe când cei născuţi la sfârşitul celei de-a opta luni sunt incapabili să
supravieţuiască. (125) În plus, când bolile periculoase ale trupului, şi mai ales febra de durată,
care rezultă dintr-o tulburare a puterilor din lăuntrul nostru, ne atacă, acestea cedează de
obicei în cea de-a şaptea zi. Pentru că această zi decide lupta pentru viaţă, asigurând protecţie
unor oameni, şi lăsându-i pe alţii să moară.
XLII. (126) Iar puterea acestui număr nu rezidă doar în exemplele menţionate deja, ci
ea pătrunde şi în cea mai minunată dintre ştiinţe, cunoaşterea gramaticii şi muzicii. Căci lira
cu cele şapte corzi, care păstrează o proporţie similară ansamblului format de cele şapte
planete, îşi desăvârşeşte armoniile sale admirabile, fiind aproape cel mai măreţ dintre
instrumentele muzicale. Iar dintre elementele gramaticii, acelea care sunt numite pe drept
cuvânt vocale sunt, la drept vorbind, şapte la număr, căci pot fi pronunţate fiecare în parte, iar
când sunt combinate cu alte litere, creează sunete complete; şi ele schimbă şi modifică natura
consoanelor mute inspirându-le cu propria lor putere, astfel încât ceea ce nu are sunet să poată
fi înzestrat cu sunet. (127) Din care cauză mi se pare că iniţial au dat literelor numele lor, şi
acţionând asemenea oamenilor înţelepţi, au dat numărului şapte un nume din Respectul pe
care l-au avut pentru el {8}{cuvântul folosit este σεβασμός, din care pare să derive
hebdomada (n.t. în text, εβδομάδος); iar romanii au format cuvântul septem de la hepta (n.t.,
şapte), prin adăugarea literei s} şi din consideraţie pentru calitatea lui intrinsecă. Dar romanii,
prin adăugarea literei S, pe care grecii au omis-o, arată şi mai clar semnificaţia etimologică
corectă a cuvântului, numindu-l septem, ca derivat din semnos, însemnând admirabil, aşa cum
s-a spus anterior, şi din σεβασμός, însemnând admiraţie.
XLIII. (128) Aceste lucruri şi încă multe altele se spun în sens filozofic despre
numărul şapte, motiv pentru care el a primit cele mai mari onoruri, de cea mai înaltă speţă. Şi
el este cinstit de toţi aceia care au cea mai bună reputaţie printre greci şi barbari, şi care se
dedică ştiinţelor matematicii. A fost de asemenea onorat în cel mai înalt grad de către Moise,
un om ataşat profund de excelenţa de toate felurile, care a descris frumuseţea sa de pe cei mai
înalţi stâlpi ai legii şi l-a înscris în inimile tuturor acelora care i-au fost supuşi, poruncindu-le
ca la sfârşitul fiecărei perioade de şase zile să păstreze a şaptea zi sfântă; oprindu-se de la
toate celelalte munci făcute cu scopul de a-şi căuta şi de a-şi asigura mijloacele de trai,
dedicând acea zi unicului scop de a filozofa cu privire la îmbunătăţirea comportamentului lor
şi de a-şi examina conştiinţa: căci conştiinţa care şade în suflet ca un judecător nu se teme să-i
mustre pe oameni, folosindu-se uneori de ameninţări foarte vehemente; iar alteori de
admonestări mai blânde, folosind ameninţările doar în chestiunile în care omul pare a fi
neascultător în mod deliberat, iar admonestările doar atunci când păcatele lor par involuntare,
din lipsă de prevedere, pentru a evita ca aceştia să mai greşească vreodată în acelaşi fel.
XLIV. (129) Aşa că Moise, rezumând relatarea sa despre crearea lumii, spune într-un
mod concis: „Aceasta este cartea obârşiei cerului şi pământului de la facerea lor, din ziua în
care Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, şi fiecare plantă ierboasă înainte să apară pe
pământ, şi toată iarba câmpului înainte să răsară”. Oare nu aşază el în mod evident înaintea

24
noastră ideile imateriale ce pot fi percepute doar de intelect, care au fost desemnate să fie ca
nişte tipare pentru lucrurile create de care luăm cunoştinţă prin simţurile noastre externe? Căci
înainte ca pământul să fie verde, el spune că acest lucru, adică verdeaţa, exista în natura
lucrurilor, şi înainte ca iarba să răsară pe câmp, ea exista, deşi nu era vizibilă. (130) Şi trebuie
să înţelegem, la fel ca şi în cazul a orice altceva ce este pus în evidenţă prin intermediul
simţurilor externe, că existau forme mai vechi şi mişcări preexistente, potrivit cărora lucrurile
create erau modelate şi dimensionate. Pentru că deşi Moise nu a descris totul, ci numai o parte
din ceea ce exista, căci iubea concizia mai mult decât toţi cei care au scris vreodată, totuşi cele
câteva lucruri pe care le-a menţionat constituie exemple ale naturii tuturor celorlalte, întrucât
natura nu crează lucrurile ce impresionează simţurile externe fără a avea un model imaterial.
XLV. (131) Aşa că, păstrând ordinea naturală a lucrurilor şi având respect pentru
legătura dintre lucrurile care vin pe urmă şi cele care au venit mai întâi, el spune ulterior: „Şi
un izvor ieşea din pământ şi uda toată faţa pământului”. Căci alţi filozofi afirmă că apa în
întregul ei constituie unul din cele patru elemente din care este alcătuită lumea. Dar Moise,
care era obişnuit să contemple şi să înţeleagă lucrurile cu o pătrundere mai ascuţită şi cu o
vedere mai largă, consideră că marea întinsă constituie un element, fiind a patra parte a
întregului univers, pe care oamenii de după el au numit-o ocean, deoarece ei socoteau că
mările au dimensiuni mai mici şi pe ele navigăm la lumina porturilor. Iar el a făcut distincţie
între apa dulce şi bună de băut şi apa mării, atribuind-o pe prima pământului, şi considerând-o
mai degrabă o parte din el decât din ocean, din motivul pe care l-am menţionat deja, adică
acela că pământul poate fi ţinut la un loc de calităţile dulci ale apei aşa cum o face un lanţ; apa
acţionând la fel ca un clei. Căci dacă pământul ar fi fost lăsat complet uscat, şi nicio umezeală
nu s-ar fi ridicat şi nu ar fi pătruns prin porii săi ieşind la suprafaţă în felurite direcţii, acesta s-
ar fi dezintegrat. Dar acum este menţinut laolaltă, şi rămâne trainic, pe de-o parte datorită
forţei vântului care îl uneşte, iar pe de altă parte deoarece umezeala nu îi permite să se usuce
şi să fie rupt în bucăţi mai mari sau mai mici. (132) Acesta este un motiv; şi mai trebuie să
menţionăm şi un altul, care se îndreaptă spre adevăr ca săgeata spre ţintă. Nu este în natura
niciunui lucru de pe pământ ca să existe fără o esenţă umedă. Şi acest fapt este indicat de
aruncarea seminţei, care fie că este umedă, ca sămânţa animalelor, fie că nu încolţeşte fără
apă, ca seminţele plantelor; de unde rezultă clar că esenţa umedă menţionată anterior trebuie
să fie o parte a pământului care produce totul, la fel cum fluxul menstruaţiei este o parte a
femeii. Căci oamenii iscusiţi în filozofia naturală spun că ea reprezintă esenţa materială a
copiilor. (133) Ceea ce urmează acum să spunem nu este în dezacord cu ceea ce s-a spus
anterior; căci natura a înzestrat fiecare mamă, ca parte indispensabilă a conformaţiei sale, cu
sâni care ţâşnesc ca nişte izvoare, asigurând astfel copilului ce urmează să se nască hrană din
abundenţă. Şi la fel şi pământul, din câte se pare, este o mamă, din care motiv în timpurile
străvechi era numit Demetra, combinând numele de mamă (μήτηρ) şi pământ (γῆ sau δῆ).
Pentru că nu pământul imită femeia, aşa cum a spus Platon, ci femeia a imitat pământul pe
care generaţii de poeţi s-au deprins să-l numească mama tuturor lucrurilor, şi purtătorul de
roade, şi dătătorul tuturor lucrurilor, întrucât el este în acelaşi timp cauza generării şi a
durabilităţi tuturor lucrurilor, a plantelor şi animalelor. Pe bună dreptate, prin urmare, natura a
dat pământului, care este cea mai în vârstă şi mai fertilă dintre mame, şuvoaie de râuri, şi
izvoare ca nişte sâni, astfel încât plantele să poată fi udate şi toate vieţuitoarele să poată avea
cantităţi abundente de apă de băut.
XLVI. (134) După aceasta, Moise spune că „Domnul Dumnezeu a luat ţărână din
pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă”. Şi prin această expresie el arată
foarte clar că este o mare diferenţă între omul generat acum şi primul om care a fost făcut
după chipul lui Dumnezeu. Pentru că omul format acum poate fi perceput de simţurile
externe, împărtăşind calităţi muritoare, fiind alcătuit din trup şi suflet, bărbat sau femeie. Dar
omul făcut după chipul lui Dumnezeu a fost o idee, sau un gen, sau un tipar, ce putea fi

25
perceput doar de intelect, imaterial, nici bărbat nici femeie, şi nepieritor prin natura sa. (135)
Dar el afirmă că omul individual, ce poate fi perceput prin simţurile externe, este o combinaţie
de substanţă pământeacă şi de spirit divin. Căci trupul a fost făcut de Creator, care a luat un
bulgăre de argilă şi i-a dat formă umană; dar sufletul nu vine de la nimic creat, ci de la Tatăl şi
Stăpânul tuturor lucrurilor. Iar atunci când foloseşte expresia „a suflat în faţa lui” etc., el nu
spune nimic altceva decât că spiritul divin care provine din acea natură fericită şi
binecuvântată a fost trimis să-şi facă locuinţă aici pe pământ, în beneficiul rasei noastre, astfel
încât dacă omul este muritor în privinţa acelei părţi din el care este vizibilă, să poată fi
nemuritor după acea parte care este invizibilă; şi din acest motiv, se poate spune pe bună
dreptate că omul se află la graniţa unei naturi mai bune şi nemuritoare, împărtăşindu-se din
fiecare atât cât îi este necesar; şi că a fost născut muritor şi nemuritor în acelaşi timp. Muritor
după trup, dar nemuritor după intelect.
XLVII. (136) Dar omul original, cel care a fost creat din ţărână, fondatorul primitiv al
rasei noastre, îmi pare să fi stat excelent din punct de vedere al ambelor elemente, adică atât
din punct de vedere al trupului cât şi al sufletului, şi să fi fost mult mai presus în această
privinţă decât toţi oamenii vremurilor viitoare. Căci într-adevăr, era foarte bun şi perfect. Şi
putem bănui că sunt trei motive care pledează pentru perfecţiunea frumuseţii sale trupeşti, iar
primul dintre ele este acesta: atunci când pământul s-a separat din acea uriaşă cantitate de apă
numită mare, materialele din care erau alcătuite lucrurile ce tocmai fuseseră create erau
neamestecate, necorupte şi pure; iar lucrurile create din acest material erau în mod firesc
lipsite de orice imperfecţiune. (137) Al doilea motiv este acela că nu este posibil ca
Dumnezeu să fi făcut acest trup în forma actuală a unui om, lucrând cu cea mai sublimă grijă,
luând la întâmplare ţărâna de pe faţa pământului, ci el a ales cu atenţie cea mai bună ţărână de
pe întregul pământ, alegând din materialul pur partea cea mai fină, pe care a cernut-o cu grijă,
aşa cum se cuvenea pentru a forma lucrul pe care-l avea în vedere. Căci era o locuinţă sau un
templu sacru pentru sufletul raţional pe care îl crease, a cărui imagine urma să o poarte în
inimă, fiind imaginea cea mai asemănătoare cu Dumnezeu. (138) Al treilea motiv este unul
care nu suferă comparaţie cu cele menţionate anterior, şi anume: Creatorul a fost bun atât în
alte privinţe, cât şi în cunoaştere, astfel încât fiecare parte a corpului să aibă numere separate,
care să i se potrivească, fiind săvârşită pentru a se putea adapta admirabil la acea parte a
universului din care urma să se împărtăşească. Şi după ce a înzestrat-o cu proporţii minunate,
a îmbrăcat-o cu o frumuseţe de trup, şi a împodobit-o cu un ten rafinat, dorind, pe cât posibil,
ca omul să fie cea mai frumoasă dintre fiinţe.
XLVIII. (139) Şi este clar că în privinţa sufletului omul este superior tuturor acestor
animale. Căci Dumnezeu nu pare să se fi folosit de vreun animal existent atunci când a creat
modelul pentru formarea omului; ci s-a lăsat călăuzit, aşa cum am mai spus, doar de raţiunea
sa. Din această cauză, Moise afirmă că acest om a fost o imagine şi o imitaţie a lui Dumnezeu,
căci suflându-i în faţă, acolo unde se află sediul senzaţiilor, Dumnezeu a înzestrat trupul cu
suflet. Apoi, după ce a aşezat mintea în partea dominantă ca pe un rege, i-a dat omului
feluritele puteri menite să perceapă culori şi sunete, şi gusturi şi mirosuri, şi alte lucruri
similare, pe care omul nu le-ar fi putut distinge prin propriile sale resurse în absenţa
senzaţiilor. Rezultă astfel că o imitaţie a unui model de o frumuseţe perfectă trebuie să aibă la
rândul ei o frumuseţe perfectă, căci cuvântul lui Dumnezeu depăşeşte chiar şi acea frumuseţe
ce există în natura percepută prin simţurile externe, fără să fie împodobit cu vreo altă
frumuseţe întâmplătoare, ci fiind el însuşi, ca să spunem adevărul, cea mai remarcabilă
frumuseţe.
XLIX. (140) Primul om, prin urmare, îmi pare să fi fost astfel atât în ceea ce priveşte
trupul, cât şi sufletul, fiind cu mult superior tuturor oamenilor care trăiesc în prezent, şi
tuturor celor care au fost înaintea noastră. Căci generarea noastră a venit de la oameni: dar el a
fost creat de Dumnezeu. Şi în aceeaşi măsură în care un Autor al fiinţei este superior celuilalt,

26
la fel este şi fiinţa creată. Căci aşa cum ceea ce este în plină vigoare este superior acelei
frumuseţi care a trecut, fie că este vorba de animale, plante sau fructe, sau orice altceva din
ceea ce produce natura; aşa şi primul om creat vreodată pare să fi reprezentat înălţimea
perfecţiunii întregii rase umane, iar generaţiile care au urmat par să nu fi atins vreodată o stare
similară de perfecţiune, ci au fost întotdeauna inferioare atât în ceea ce priveşte înfăţişarea cât
şi puterea, şi au continuat să degenereze constant, (141) ceea ce am remarcat şi la arta
sculptorilor şi a pictorilor. Căci imitaţiile se îndepărtează întotdeauna de modelele originale.
Iar acele lucrări care sunt pictate sau croite după modele au o calitate cu atât mai redusă cu cât
se îndepărtează de original. Şi piatra numită magnet este supusă unei deteriorări similare. Căci
ţine cu putere orice inel de fier pe care îl atinge, dar atrage mai puţin intens un altul aflat în
contact cu primul. Iar al treilea inel atârnă de al doilea, iar al patrulea de al treilea, iar al
cincilea de al patrulea, şi aşa mai departe atârnă unul de altul într-un lanţ lung, fiind menţinute
laolaltă de o singură forţă de atracţie, care totuşi nu le atrage la fel de puternic. Pentru că cele
atârnate la distanţă de atracţia originară sunt ţinute mai puţin ferm, căci forţa de atracţie este
slăbită, nemaifiind capabilă să le menţină alipite în aceeaşi măsură. Şi rasa omenească pare să
fie supusă unei influenţe similare, deoarece facultăţile oamenilor şi însuşirile distinctive ale
trupului şi sufletului sunt mai puţin viguroase şi proeminente cu fiecare generaţie care se
succedă. (142) Iar noi vom spune numai adevărul dacă îl numim pe fondatorul rasei noastre
nu doar primul om, ci şi primul cetăţean al lumii. Căci lumea a fost casa lui, şi oraşul lui,
înainte să aibă vreo structură făurită cu mâinile sale sau lucrată din materiale precum lemnul
şi piatra. Şi a trăit în această lume ca în ţara sa, în siguranţă deplină, lipsit de orice teamă,
întrucât a fost considerat demn de a stăpâni peste toate lucrurile de pe pământ; şi toate fiinţele
muritoare s-au înclinat în faţa sa şi au fost învăţate să i se supună ca unui stăpân, sau au fost
constrânse să facă asta de o forţă superioară, şi a vieţuit înconjurat de toate bucuriile pe care
pacea le poate da, fără strădanii şi fără reproş.
L. (143) Dar întrucât fiecare oraş în care legile sunt stabilite aşa cum se cuvine are o
constituţie bine pusă la punct, a fost necesar ca acest cetăţean al lumii să adopte aceeaşi
constituţie valabilă pentru întregul univers. Iar această constituţie este reprezentată de raţiunea
corectă a naturii, care într-un limbaj mai potrivit este numită lege, fiind o ordine divină pe
baza căreia fiecare individ primeşte tot ceea ce este adecvat şi oportun. Dar în acest oraş,
având această constituţie, trebuie să fi existat nişte cetăţeni anteriori fiinţei umane, care ar
putea fi numiţi pe bună dreptate cetăţeni ai unui oraş puternic, căci au primit cea mai mare
circumferinţă imaginabilă în care să locuiască; şi au făcut parte din cea mai extinsă şi perfectă
federaţie. (144) Şi cine ar fi putut fi aceştia dacă nu nişte naturi raţionale divine, unele
imateriale şi perceptibile doar prin intelect, iar altele având substanţă materială, aşa cum sunt
stelele? Iar cel care era unit cu ele şi trăia printre ele vieţuia firesc într-o stare de fericire pură.
Şi fiind înrudit îndeaproape cu stăpânul universului, întrucât o mare parte din spiritul divin
cursese în el, era nerăbdător să spună şi să facă tot ceea ce i-ar fi făcut plăcere tatălui şi
regelui său, urmându-l pas cu pas pe calea pregătită şi luminată de virtute, pe care înaintează
doar aceia ale căror suflete au primit învoire şi care consideră că scopul călătoriei lor este
acela de a ajunge să semene cu Dumnezeul care i-a făcut.
LI. (145) Prin urmare, am prezentat acum frumuseţea primului om creat în ambele
privinţe, în privinţa trupului şi a sufletului, chiar dacă într-o manieră inferioară realităţii, însă
pe măsura puterii noastre, şi făcând uz de cea mai mare iscusinţă. Şi nu poate fi altfel decât că
descendenţii săi, care sunt părtaşi la caracterul său originar, păstrează unele trăsături rezultate
din relaţia pe care au au cu tatăl lor, deşi acestea sunt slabe. Şi care este această relaţie? (146)
Intelectul fiecărui om este conectat cu raţiunea divină, fiind o impresie, sau un fragment, sau o
rază din acea natură binecuvântată; dar în ceea ce priveşte natura trupului său el este conectat
cu lumea universală. Pentru că este alcătuit din aceleaşi materiale ca lumea, adică din pământ,
şi apă, şi aer, şi foc, şi fiecare element a contribuit în mod adecvat la desăvârşirea unui număr

27
suficient de materiale pe care Creatorul urma să le folosească pentru a modela această
imagine vizibilă. (147) Şi mai mult decât atât, omul locuieşte printre toate aceste lucruri pe
care le-am enumerat, ca fiind cele mai potrivite locuri, şi având cea mai apropiată legătură cu
el însuşi, shimbându-şi sălaşul şi ducându-se din când în când în alte locuri. Aşa că se poate
spune cu cea mai mare decenţă că omul este orice fel de animal, terestru, acvatic, zburător şi
ceresc. Pentru că în măsura în care locuieşte şi se deplasează pe pământ el este un animal
terestru; dar pentru că adesea se aruncă în apă şi înoată, şi navighează, este o creatură
acvatică. Iar negustorii şi căpitanii de corăbii şi vopsitorii de purpură, şi toţi aceia care îşi
coboară năvoadele pentru a prinde stridii şi peşti, constituie o dovadă clară a ceea ce s-a spus
aici. De asemenea, întrucât corpul lui se ridică uneori deasupra pământului şi urmează
traiectorii înalte, se poate spune pe bună dreptate că este o creatură care traversează aerul; şi
în plus, el este un animal ceresc, datorită celui mai important dintre simţuri, şi anume văzul;
ajungând prin el aproape de soare şi de lună, şi de toţi aştrii, fie că este vorba de planete sau
de stele fixe.
LII. (148) Şi cu o mare frumuseţe Moise a atribuit acordarea de nume diferitelor
animale primului om creat, căci aceasta este o lucrare înţeleaptă, care denotă o autoritate
regală, iar omul era plin de înţelepciune intuitivă şi de cunoştinţe dobândite prin practică, căci
fusese creat prin graţia lui Dumnezeu, şi, mai presus de toate, era un rege. Şi este potrivit
pentru un conducător să dea nume fiecăruia dintre supuşii săi. Şi, după cum era firesc, primul
om creat avea o putere de dominaţie excesivă, căci fusese făcut cu mare grijă de către
Dumnezeu şi fusese considerat demn să ocupe locul al doilea în creaţie, şi de aceea
Dumnezeu l-a făcut locţiitorul său şi stăpânul tuturor creaturilor. Şi chiar şi cei născuţi cu
multe generaţii mai târziu, când puterea rasei umane a slăbit din pricina lungilor perioade de
timp care s-au scurs de la începutul lumii, continuă să exercite aceeaşi putere asupra fiarelor
iraţionale, păstrând-o ca şi cum ar fi o scânteie a dominaţiei şi puterii ce le-a fost lăsată
moştenire de către primul lor strămoş. (149) În consecinţă, Moise spune că „ Dumnezeu a
adus toate animalele la om, ca să vadă cum le va numi”. Nu pentru că ştia că îl înzestrase pe
omul muritor cu o natură raţională capabilă să se mişte de la sine, astfel încât să fie scutit de
orice participare la viciu. Ci el acum îl punea la încercare la fel cum un maestru îşi încearcă
discipolul, stârnindu-i tendinţele pe care le sădise în el; şi mai mult decât atât, provocându-l să
contemple propriile lucrări, şi să improvizeze nişte nume, care să nu fie nici nepotrivite nici
necuviincioase, ci să exprime bine şi clar caracterele specifice ale diferitelor creaturi. (150) Şi
pentru că natura raţională a sufletului său nu era încă coruptă, şi nicio slăbiciune, sau boală,
sau năpastă nu se abătuse încă asupra lui, omul cu percepţii pure şi desăvârşite în privinţa
trupurilor şi lucrurilor a urzit nume pentru ele cu mare bucurie şi cu corectitudine în judecată,
formându-şi opinii admirabile în privinţa însuşirilor pe care le aveau, aşa încât natura lor a
fost imediat percepută şi descrisă în mod corect de către el. Şi era atât de admirabil în toate
lucrurile bune încât a ajuns rapid la cea mai înaltă perfecţiune a fericirii umane.
LIII. (151) Dar întrucât în creaţie nimic nu durează pentru totdeauna, ci toate lucrurile
muritoare sunt predispuse la schimbări şi transformări, şi primul om a suferit un oarecare
dezastru. Iar începutul unei vieţi ce-i poate fi imputată a fost reprezentat de apariţia soţiei sale.
Căci atâta timp cât a fost singur, el a semănat atât cu lumea, cât şi cu Dumnezeu; şi a purtat în
sufletul său ambele naturi, nu vreau să spun că pe toate, ci în măsura în care îi permitea
alcătuirea sa muritoare. Dar când a fost creată femeia, bărbatul, percepând o figură apropiată
de a sa şi o constituţie similară, s-a bucurat de privelişte şi s-a apropiat de ea, şi a îmbrăţişat-o.
Iar ea s-a bucurat de asemenea văzând o creatură foarte asemănătoare cu ea şi i-a făcut curte
la rândul ei, cu modestia cuvenită. Şi astfel a luat naştere dragostea, care, ca să spunem aşa, a
unit două părţi diferite ale unui animal într-un singur trup, ajustându-le, şi sădind în fiecare
dorinţa de unire cu partea opusă în vederea generării unei fiinţe asemănătoare cu ele însele.
Iar această dorinţă care a provocat plăcere celor două trupuri este începutul nelegiuirilor şi

28
fărădelegilor, şi din cauza acestui fapt oamenii au schimbat existenţa lor anterioară,
nemuritoare şi fericită, cu una muritoare şi plină de necazuri.
LVI. (153) Dar relatarea ne spune că înainte să fi fost creată femeia, pe când omul
ducea încă o viaţă solitară, Dumnezeu a sădit un rai ce nu avea nimic în comun cu parcurile ce
se văd astăzi în mijlocul oamenilor. Căci parcurile zilelor noastre sunt doar păduri lipsite de
viaţă, pline de tot felul de copaci, unii veşnic verzi, care să încânte ochiul; alţii care
înmuguresc şi germinează primăvara, şi care produc fructe, unele comestibile, suficiente nu
doar ca hrană necesară oferită de natură, ci şi pentru prisosinţa unei vieţi îndestulate; iar unele
necomestibile pentru om, dar necesare animalelor. Însă în raiul creat de Dumnezeu toate
plantele erau înzestrate cu suflet şi raţiune, rodind felurite virtuţi, şi în plus, chibzuinţă şi
înţelepciune nepieritoare, prin care putem distinge lucrurile onorabile de cele neonorabile, şi o
viaţă lipsită de boli şi scutită de stricăciune, şi toate celelalte calităţi corespunzătoare celor
deja menţionate. (154) Dar aceste afirmaţii îmi par dictate de o filozofie mai degrabă
simbolică decât precisă. Căci niciodată până atunci nu au apărut pe pământ copaci ai vieţii sau
ai cunoaşterii, şi nici nu este posibil să apară vreodată. Însă îmi imaginez că Moise vorbea în
termeni alegorici, având intenţia ca raiul său să sugereze caracterul dominant al sufletului,
care este plin de opinii felurite la fel cum acest rai metaforic este plin de copaci. Iar prin
copacul vieţii a făcut aluzie la cea mai mare dintre virtuţile umane, şi anume pietatea faţă de
zei, prin intermediul căreia sufletul devine nemuritor; iar prin copacul cunoştinţei binelui şi
răului, el a sugerat acea înţelepciune şi moderaţie prin care putem distinge natura opusă a
lucrurilor.
LV. (155) Prin urmare, după ce a stabilit ca acestea să fie hotarele sufletului,
Dumnezeu, la fel ca un judecător, a început să se întrebe către ce parte este atras omul prin
natura sa. Şi când a văzut că omul este înclinat spre răutate, şi doar puţin atras de sfinţenie sau
pietate, prin care se menţin calităţile vieţii veşnice, l-a alungat din rai; nedându-i nicio
speranţă că-i va ierta în viitor sufletul care a păcătuit într-o manieră iremediabilă şi atât de
îngrozitoare. Întrucât chiar şi prilejul de a păcătui era condamnabil în aceeaşi măsură, iar acest
lucru nu trebuie trecut aici cu vederea. (156) Se spune că bătrâna reptilă veninoasă născută pe
pâmânt, şi anume şarpele, vorbea cu voce de om. Şi la un moment dat, venind la soţia
primului om creat, i-a reproşat încetineala şi prudenţa ei excesivă, pentru că a amânat şi a
ezitat să culeagă fructul acela atât de plăcut la privit şi atât de dulce, care mai presus de toate
era mijlocul cel mai potrivit prin care omul putea să distingă între bine şi rău. Iar ea, fără să
cerceteze aceste lucruri şi mânată de o minte nestatornică şi repezită, a acceptat sfatul său şi a
mâncat fructul, dând o parte din el şi soţului său. Şi acest comportament i-a schimbat brusc pe
amândoi, făcându-i să treacă de la inocenţă şi simplitate de caracter la răutăţi de tot felul; fapt
care l-a mâniat pe Tatăl tuturor lucrurilor. Iar furia lui era justificată, întrucât aceştia au trecut
pe lângă pomul vieţii veşnice, care i-ar fi putut înzestra cu perfecţiunea virtuţii, prin care s-ar
fi bucurat de o viaţă lungă şi fericită, preferând în schimb (nu aş numi-o viaţă, ci) o perioadă
scurtă şi muritoare, plină de nefericire; şi în consecinţă le-a hotărât o pedeapsă pe măsură.
LVI. (157) Aceste lucruri nu sunt simple fabulaţii în care îşi găsesc desfătarea poeţii şi
sofiştii, ci mai degrabă modalităţi de a sugera anumite adevăruri alegorice, pe baza unei
explicaţii mistice. Şi oricine este dispus să facă un şir de speculaţii rezonabile va putea spune
cu multă siguranţă, că şarpele menţionat anterior este simbolul plăcerii, în primul rând pentru
că este lipsit de picioare, şi se târăşte pe burtă cu faţa în jos. În al doilea rând, pentru că
foloseşte ca hrană bulgări de argilă. În al treilea rând, pentru că poartă venin în dinţi, prin care
îi ucide pe aceia pe care îi muşcă. (158) Iar omul dedicat plăcerii nu este scutit de niciunul din
relele menţionate anterior; căci cu dificultate îşi poate ridica capul, fiind copleşit de greutate şi
târât înapoi pe pământ, întrucât lipsa de cumpătare îl face să se împiedice şi să rămână jos. Şi
acesta nu se hrăneşte cu hrana cerească pe care înţelepciunea o oferă oamenilor contemplativi
prin intermediul discursurilor şi opiniilor; ci cu cea produsă de pământ în diferitele anotimpuri

29
ale anului, din care se ivesc beţia, rapacitatea şi imoralitatea, care pătrund în interior şi aprind
apetitul burţii, făcându-i robii lăcomiei, prin care sunt întărite pasiunile impetuoase al căror
sediu se află mai jos de burtă şi care izbucnesc. Aceştia ling rezultatul muncii bucătarilor şi al
proprietarilor tavernelor; iar uneori, unul dintre ei, extaziat de gustul mâncărurilor delicioase,
îşi mişcă capul încoace şi încolo şi îşi întinde mâinile din dorinţa de a se face vizibil. Şi atunci
când vede o masă aprovizionată din abundenţă se aruncă cu tot trupul asupra delicateselor
preparate, şi se dedică în întregime acestora, dorind să se îndese cu toate deodată şi apoi să
plece, neavând altceva în vedere decât să nu lase să se irosească nimic din aceste preparate
somptuoase. Din cauza acestui comportament, un astfel de om poartă otravă în dinţi, la fel ca
şarpele; (159) căci dinţii sunt uneltele şi servitorii poftei sale nepotolite, tăind şi netezind tot
ce are legătură cu mâncatul, încredinţând alimentele mestecate mai întâi limbii, care decide şi
distinge între feluritele gusturi, iar apoi laringelui. Dar complacerea lipsită de moderaţie în
actul de a mânca constituie o otravă naturală şi un obicei mortal, întrucât ceea ce este devorat
astfel nu poate fi digerat; în consecinţă, cantitatea suplimentară de hrană este depozitată peste
cea ingerată anterior, care nu a avut timpul necesar să se transforme în lichid. (160) Şi se mai
spune că şarpele a vorbit cu voce omenească, deoarece plăcerea foloseşte nenumăraţi adepţi şi
apărători care au grijă să-i apere interesele, şi care îndrăznesc să afirme că ei îi aparţine
puterea asupra tuturor lucrurilor, mici şi mari, fără niciun fel de excepţie.
LVII. (161) Acum, primele avansuri pe care bărbatul le face femeii sunt generatoare
de o plăcere care atrage după sine şi alte plăceri, şi prin această plăcere are loc formarea şi
zămislirea copiilor. Iar cei zămisliţi din plăcere par a nu fi ataşaţi de nimic altceva decât de
aceasta, căci ei se bucură de plăcere şi sunt iritaţi de durere, care este opusul său. Din care
cauză chiar şi pruncul plânge la naştere, căci după cum se pare suferă de frig. Pentru că ieşind
brusc la aer dintr-o incintă foarte călduroasă, şi anume pântecul mamei, în care a locuit un
timp considerabil, aerul fiind un mediu rece, şi încă unul cu care este total neobişnuit, el este
alarmat şi lasă să-i curgă lacrimi ce demonstrează clar durerea şi iritarea pe care le resimte.
(162) Căci se spune că fiecare animal aleargă după plăcere ca după hrana indispensabilă şi
necesară existenţei sale; şi, mai presus de toate animalele, aşa stau lucrurile şi în cazul omului.
Dar celelalte animale caută plăcerea doar în gust şi în actul procreaţiei; în timp ce omul o
vânează şi prin intermediul celorlalte simţuri, dedicându-se oricăror privelişti sau sunete care
furnizează plăcere ochilor sau urechilor. (163) Şi multe alte lucruri se spun ca laudă a acestei
înclinaţii, şi mai ales faptul că ea este una foarte specială şi comună tuturor animalelor.
LVIII. Dar ceea ce s-a spus deja este suficient pentru a ilustra din ce motive şarpele a
vorbit cu voce umană. Şi din această cauză mi se pare că Moise, care a dat şi legi specifice cu
referire la animale, hotărând care pot fi mâncate şi care nu, şi-a exprimat admiraţia pentru
animalul numit şarpe luptător. Acesta este o reptilă cu picioare articulate, cu care poate să sară
şi să se ridice la înălţime asemenea unui roi de lăcuste. (164) Căci şarpele luptător îmi pare a
nu fi altceva decât cumpătarea exprimată în mod simbolic, purtând un război interminabil şi
fără milă împotriva lipsei de cumpătare şi a plăcerii. Întrucât cumpătarea cuprinde economia
şi modestia, şi reduce drastic numărul necesităţilor, preferând o viaţă de austeritate şi
demnitate. Dar lipsa de cumpătare se dedică extravaganţei şi excesului, care sunt cauzele
luxului şi efeminării sufletului şi trupului, şi ei i se datorează faptul că oamenii înţelepţi
consideră viaţa un lucru imperfect, mai jalnic decât moartea.
LIX. (165) Dar plăcerea nu cutează să prezinte jongleriile şi înşelătoriile sale direct
bărbatului, ci prima dată le oferă femeii, şi prin intermediul ei, bărbatului; acţionând într-o
manieră foarte naturală şi ingenioasă. Căci la fiinţele umane mintea ocupă rangul bărbatului,
iar senzaţiile pe cel al femeii. Iar mai întâi plăcerea se asociază cu senzaţiile, şi mai apoi, prin
intermediul lor, amăgeşte şi mintea, care este partea dominantă. Căci după ce fiecare dintre
simţuri a fost supus de farmecele plăcerii şi a învăţat să se delecteze cu ceea ce i se oferă,
văzul fiind fascinat de varietatea culorilor şi a formelor, auzul de armonia sunetelor, gustul de

30
dulceaţa florilor, iar mirosul de aroma delicată a parfumurilor ce sunt aduse înaintea sa; şi
după ce au primit aceste ofrande, le duc ca nişte slujnice minţii, ca unui stăpân, luînd cu ele
convingerea ca un avocat, pentru a-l avertiza să nu respingă niciuna dintre ele. Iar mintea,
înhăţând momeala imediat, devine din stăpân servitor, şi din conducător rob, şi exilat în loc de
cetăţean, şi muritor în loc de nemuritor. (166) Căci nu trebuie să fim ignoranţi în ceea ce
priveşte faptul că plăcerea, fiind ca o curtezană sau o amantă, este nerăbdătoare să se
întâlnească cu un iubit şi de aceea caută mijlocitori, ca prin intermediul lor să găsească unul.
Iar mijlocitorii ei sunt senzaţiile care-i asigură iubire, iar ea, folosindu-le ca momeală, subjugă
mintea. Şi senzaţiile care transportă în interiorul minţii lucrurile pe care le-au văzut în
exterior, explică şi prezintă forma fiecăruia dintre ele, punându-şi amprenta asupra unui
ataşament similar. Căci mintea este ca ceara, şi primeşte impresia aparenţelor prin senzaţii,
prin intermediul cărora stăpâneşte trupul, căci n-ar putea face singură acest lucru, după cum
am mai spus.
LX. (167) Iar cei care anterior au devenit robii plăcerilor, primesc imediat răsplata
acestei pasiuni nenorocite şi incurabile. Căci femeia care a avut dureri violente, parţial în
timpul travaliului, şi parţial ca o succesiune rapidă de suferinţe în alte perioade ale vieţii,
reprezentate mai ales de naşterea şi creşterea copiilor, de bolile şi sănătatea acestora, de
norocul sau nenorocul lor, în aşa măsură încât o lipsesc total de libertate şi o supun dominaţiei
bărbatului care le este tovarăş, găseşte dificil să se supună tuturor comenzilor sale. Iar
bărbatul, la rândul lui, îndură truda şi muncile, şi sudoarea continuă, ca să-şi asigure cele
necesare vieţii; şi de asemenea este privat de toate acele lucruri bune pe care pământul a fost
instruit să le producă în mod spontan, fără a avea nevoie de priceperea unui agricultor, fiind în
situaţia de a trăi muncind necontenit, cu scopul de a-şi căuta hrana şi mijloacele de
subzistenţă, astfel încât să evite să piară de foame. (168) Căci cred că aşa cum soarele şi luna
continuă să dea lumină din momentul originar al făuririi universului, aşa cum li s-a poruncit,
şi aşa cum ele se supun constant poruncii divine, nu din alt motiv, ci datorită faptului că răul
şi neascultarea sunt izgonite la mare distanţă de hotarele cerului: tot aşa şi regiunile fertile şi
productive ale pământului produc o imensă abundenţă în diferitele anotimpuri ale anului, fără
niciun fel de pricepere sau cooperare din partea agricultorului. Dar izvoarele veşnic
curgătoare ale harurilor lui Dumnezeu au secat din clipa în care răutatea a început să
sporească mai repede decât virtuţile, pentru că oamenii au devenit nedemni să beneficieze de
ceea ce ele le ofereau. (169) Prin urmare, rasa umană, dacă ar fi fost judecată sever şi în
conformitate cu faptele sale, ar fi trebuit distrusă în totalitate, pentru lipsa de recunoştinţă faţă
de Dumnezeu, binefăcătorul şi Mântuitorul său. Dar Dumnezeu, fiind iertător prin natura sa, a
simţit milă faţă de oameni şi a îndulcit pedeapsa pe care le-a dat-o. Şi le-a permis să existe în
continuare, dar nu le-a mai dat hrană din proviziile deja pregătite, aşa cum făcuse înainte,
pentru ca nu cumva fiind sub stăpânirea răutăţilor de tot felul, a îndestulării şi a trândăviei
aceştia să devină neascultători şi obraznici.
LXI. (170) Aşa este viaţa acelor oameni care la început au fost plini de inocenţă şi
simplitate, dar şi a acelora care au ajuns să prefere viciul, şi nu virtutea, cu toate că acesta
trebuie ţinut la distanţă. Iar în relatarea sa referitoare la creaţia lumii, menţionată anterior,
Moise ne mai învaţă şi multe alte lucruri, şi mai ales ne face cunoscute cele cinci lecţii
superioare tuturor celorlalte şi având o frumuseţe extraordinară. În primul rând, pentru a-i
osândi pe ateişti, el ne învaţă că Zeitatea este o fiinţă reală, cu existenţă reală. Acum, unii din
rândul ateiştilor, s-au îndoit de existenţa lui Dumnezeu, afirmând că acesta este un lucru
incert; dar alţii, care sunt mai îndrăzneţi, au prins curaj şi au afirmat categoric că nu există un
astfel de lucru; dar această afirmaţie aparţine doar acelor oameni care au întunecat adevărul
prin fabulaţiile lor. În al doilea rând, el ne învaţă că Dumnezeu este unul; făcând referire aici
la susţinătorii doctrinei politeiste; oameni care nu se ruşinează să transfere cea mai rea dintre
constituţiile nefaste, ochlocraţia (n.t. conducere de tip mafiot, prin intimidare), de pe pământ

31
în ceruri. În al treilea rând, ne învaţă, după cum am relatat deja, că lumea a fost creată; prin
această lecţie îi combate pe aceia care cred că ea este necreată şi eternă, şi care astfel nu-l
preamăresc pe Dumnezeu. În al patrulea rând, aflăm că lumea creată astfel este una singură,
întrucât şi Creatorul este unul singur, iar el, făcând ca creaţia sa să-i semene în unicitate, a
creat universul folosind întreaga esenţă existentă. Căci acesta nu ar fi fost complet dacă nu ar
fi fost făcut şi compus din toate acele părţi care erau la rândul lor totale şi complete. Şi sunt
unele persoane care cred că există mai multe lumi, iar altele chiar îşi imaginează că acestea au
o întindere nelimitată, fiind aşadar nepricepute şi ignorante în privinţa adevărului acelor
lucruri despre care este de dorit să avem o cunoaştere corectă. Cea de-a cincea lecţie pe care
Moise ne-o transmite este aceea că Dumnezeu îşi exercită providenţa în beneficiul lumii. De
aici rezultă cu necesitate că Creatorul trebuie să se îngrijească întotdeauna de ceea ce a creat,
la fel cum şi părinţii îşi îngrijesc copiii. Iar cel care şi-a însuşit acest lucru nu atât prin
ascultare cât mai ales prin propria sa înţelegere, şi care a imprimat în sufletul său aceste
minunate realităţi, care sunt subiectul atât de multor dezbateri, că Dumnezeu este o fiinţă şi
are o existenţă, că El care există astfel este cel real, că El a creat lumea, şi că El a creat-o
pentru a fi una, aşa cum am afirmat anterior, întrucât a creat-o din unicitatea sa; şi care
manifestă o continuă preocupare pentru ceea ce El a creat, va duce o viaţă fericită şi
binecuvântată, marcată de învăţătura pietăţii şi sfinţeniei.

32
 2. INTERPRETARE ALEGORICĂ I

I. (1) „Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor” {1}{Geneza 2:1}. După ce
a relatat anterior crearea minţii şi a simţurilor, Moise continuă acum să descrie perfecţiunea pe
care acestea au atras-o după sine. Şi spune că nici mintea indivizibilă nici senzaţiile
particulare nu au ajuns la perfecţiune, ci doar ideile, una fiind ideea de minte, iar cealaltă
ideea de senzaţie. Şi simbolic vorbind, el numeşte mintea cer, căci acele naturi ce pot fi
înţelese doar de intelect se află în cer. Iar senzaţiile le numeşte pământ, pentru că senzaţia este
aceea care a obţinut o constituţie materială şi întrucâtva pământească. Ornamentele minţii sunt
toate lucrurile imateriale, ce pot fi percepute doar de intelect. Cele ale senzaţiei sunt acele
lucruri corporale, sau pe scurt, tot ce este perceptibil prin simţurile externe.
II. (2) „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o” Ar fi o
dovadă de mare simplitate să credem că lumea a fost creată în şase zile, sau că a fost creată în
timp; pentru că timpul nu este altceva decât durata zilelor şi nopţilor, iar acestea apar în mod
necesar prin mişcarea soarelui pe deasupra sau pe dedesubtul pământului. Dar soarele este o
parte din cer, aşa că trebuie să mărturisim că timpul este un lucru ulterior lumii. Prin urmare,
ar fi corect să spunem că lumea nu a fost creată în timp, ci timpul a intrat în existenţă odată cu
lumea. Căci natura timpului este dată de mişcarea cerului.
(3) Prin urmare, când Moise spune „Dumnezeu a sfârşit lucrarea în cea de-a şasea zi”
trebuie să înţelegem că el nu vorbeşte de un număr de zile, ci alege numărul şase ca fiind un
număr perfect. Pentru că este primul număr ce poate fi împărţit în părţi egale, şi anume în
două, în trei şi în şase părţi, şi pentru că este obţinut prin înmulţirea a doi termeni inegali, doi
şi trei. Iar numerele doi şi trei depăşesc imaterialitatea care există în unitate; întrucât numărul
doi este o imagine a materiei divizate în două părţi şi a disecării materiei. În timp ce numărul
trei este o imagine a unui corp solid, căci solidul poate fi împărţit în trei diviziuni. (4) Şi acest
lucru este valabil şi pentru mişcarea animalelor organice. Căci un corp organic este capabil în
mod firesc de o mişcare în şase direcţii, înainte, înapoi, în sus, în jos, la dreapta şi la stânga. Şi
în orice caz, el doreşte să arate că rasele tuturor fiinţelor muritoare şi nemuritoare există
potrivit numerelor care le sunt caracteristice; definind fiinţele muritoare, după cum am spus,
prin numărul şase, iar fiinţele binecuvântate şi nemuritoare prin numărul şapte. Prin urmare,
în cea ce-a şaptea zi, Dumnezeu s-a abţinut de la făurirea unor creaturi muritoare şi a început
să creeze fiinţe divine.
III. Căci el nu încetează niciodată să facă una sau alta; dar aşa cum proprietatea focului
este să ardă, iar a zăpezii să răcească, aşa şi proprietatea lui Dumnezeu este aceea de a crea
neîncetat. Cu atât mai mult cu cât el este pentru toate celelalte făpturi autorul lucrării lor. Prin
urmare, expresia „el a prilejuit odihna” este folosită aici în mod adecvat, pentru că nu a spus
„el s-a odihnit”. Căci el face să se odihnească acele lucruri care par să dea naştere altora, dar
care în realitate nu fac nimic; însă el nu încetează niciodată să creeze. Din care cauză, Moise
spune: „El a prilejuit odihna de toate lucrurile pe care le făcuse”. Căci toate lucrurile făcute
prin iscusinţa noastră, atunci când sunt terminate, stau încremenite şi continuă să existe; dar
toate acelea făurite de cunoşterea lui Dumnezeu sunt mişcate ulterior. Pentru că sfârşitul lor
constituie începutul pentru alte lucruri; aşa cum de exemplu ziua este începutul nopţii. Şi la
fel trebuie să privim şi lunile şi anii, atunci când ajung la final, ca un început al celor care sunt
pe cale să le urmeze. (7) Şi în felul acesta, are loc zămislirea altor lucruri care sunt distruse, şi
distrugerea altora care sunt create, aşa că este adevărat ceea ce se spune, şi anume că:

Nimic din ce-i creat nu moare-n întregime;

Dar un lucru despărţit şi combinat cu altele

33
 Produce o nouă formă.

IV. (8) Dar natura îşi găseşte desfătare în numărul şapte. Căci sunt şapte planete, care
se deplasează invers faţă de mişcarea cerului, care are loc întotdeauna în aceeaşi direcţie. Şi
tot aşa, constelaţia Ursei, care este principiul comunicării dintre oameni şi al unităţii acestora,
şi nu doar un reper de orientare, este alcătuită din şapte stele. De asemenea, schimbările
periodice ale lunii au loc în conformitate cu numărul şapte, această stea având cea mai mare
legătură cu lucrurile de pe pământ. Iar schimbările pe care luna le produce în aer sunt realizate
în strânsă legătură cu configuraţiile pe care le prezintă din şapte în şapte zile. (9) În orice caz,
toate lucrurile muritoare, aşa cum am spus mai devreme, extrăgându-şi natura divină din
ceruri, sunt mişcate într-o manieră care tinde să le conserve, în conformitate cu numărul şapte.
Căci cine nu ştie că acei copii născuţi la sfârşitul celei de-a şaptea luni pot să trăiască, pe când
aceia care au stat mai mult, şi au locuit timp de opt luni în pântecele mamei, sunt în majoritate
avortoni? (10) Şi se spune că omul este o fiinţă raţională în primii şapte ani, vârstă la care
devine un interpret competent al substantivelor şi verbelor uzuale, făcându-se pe sine un
maestru al vorbirii. Iar în a doua perioadă de şapte ani, ajunge la perfecţiunea naturii sale; iar
această perfecţiune este puterea de a genera o fiinţă aidoma cu el; căci pe la vârsta de
paisprezece ani suntem capabili să concepem o făptură asemănătoare cu noi înşine. (11) De
asemenea, a treia perioadă de şapte ani marchează sfârşitul creşterii sale; întrucât până la
vârsta de douăzeci şi unu de ani omul continuă să-şi mărească dimensiunile, iar acest interval
de timp este numit de multă lume maturitate. Şi tot aşa, partea iraţională a sufletului este
divizibilă în şapte; cele cinci simţuri, organul vorbirii şi puterea generatoare. (12) Mişcările
corpului sunt şi ele în număr de şapte; cele şase mişcări organice, plus mişcarea de rotaţie. Şi
măruntaiele sunt şapte – stomacul, inima, splina, ficatul, plămânii şi cei doi rinichi. Într-o
manieră similară, membrele corpului se ridică la acelaşi număr – capul, gâtul, pieptul, două
mâini, burta, şi cele două picioare. De asemenea, cea mai importantă parte a unui animal, şi
anume faţa, se împarte la rândul ei în şapte elemente – cei doi ochi, cele două urechi, tot
atâtea nări, şi în al şaptelea rând, gura. (13) Şi secreţiile sunt în număr de şapte – lacrimile,
mucusul din nas, saliva, fluidul generator, cele două tipuri de excremente, şi sudoarea care
iese prin toate părţile corpului. Mai mult decât atât, pentru boli, cea de-a şaptea zi reprezintă
perioada cea mai critică – iar în cazul femeilor purificarea din timpul menstruaţiei se extinde
până în ziua a şaptea.
V. (14) Iar puterea acestui număr s-a extins şi la cea mai utilă dintre arte, şi anume
gramatica. În orice caz, în gramatică, elementele cele mai minunate, şi cu puterea cea mai
mare, sunt cele şapte vocalele. Şi la fel şi în muzică, lira cu şapte corzi este aproape cel mai
bun dintre instrumente; pentru că principiul enarmonic care este cel mai vrednic dintre
principiile melodiei, este perceput în special în legătură cu ea. De asemenea, tonurile vocii
sunt şi ele şapte – tonul acut, tonul grav, tonul contractat, tonul aspirat, tonul slab, sunetul
lung şi sunetul scurt. (15) Numărul şapte este în acelaşi timp şi primul număr compus din
numărul perfect, adică şase, şi din unitate. Şi într-un anume sens numerele mai mici decât
zece sunt şi ele generate de, sau ele însele generează, acele numere mai mici decât zece, şi
chiar numărul zece însuşi. Dar numărul şapte nici nu generează vreunul din numerele mai
mici decât zece, nici nu este generat de vreunul dintre acestea. Motiv pentru care Pitagoreenii
compară acest număr cu Zeiţa pururea fecioară care s-a născut fără mamă {2}{adică Minerva
n.t. Atena la greci)}, pentru că el nu a fost generat de nici un număr şi nici nu va genera vreun
număr.
VI. (16) „Aşa că în a şaptea zi a prilejuit odihna de toate lucrurile Sale, pe care le-a
făcut” {3}{Geneza 2:2}. Acum, înţelesul acestei fraze este ceva de genul: Dumnezeu
încetează să mai creeze rasele de făpturi muritoare atunci când începe să făurească rasele
divine, ce sunt înrudite cu natura numărului şapte. Iar referirea cuprinsă aici despre caracterul

34
lor moral are următoarea semnificaţie. Când acea raţiune, care este sfântă potrivit numărului
şapte, a intrat în suflet, numărul şase este atunci suspendat, şi odată cu el toate lucrurile
muritoare cărora pare să le dea naştere.
VII. (17) „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea, şi a sfinţit-o”. Dumnezeu
binecuvântează modurile de viaţă care se formează în conformitate cu al şaptelea număr şi cu
lumina divină, socotindu-le adevărata lumină, şi imediat le declară sfinte. Căci ceea ce este
binecuvântat, şi ceea ce este sfânt au o strânsă legătură între ele. Din acest motiv, el spune, cu
privire la acela care a făcut un mare jurământ, că „Dacă asupra lui se abate o schimbare
bruscă şi îi întinează mintea, acesta nu va mai fi Sfânt” {4}{Numeri 6:9}. Dar în mod firesc,
primele zile nu erau luate în calcul. Căci acele moduri de viaţă care nu sunt sfinte nu se pun la
socoteală, pentru că doar ceea ce este binecuvântat este sfânt. (18) În mod corect, prin urmare,
Moise a afirmat că „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o”, pentru că în ea el a
„prilejuit odihna de toate lucrările Sale, pe care le-a făcut”. Şi acesta este motivul pentru care
el, care trăieşte şi se conduce după al şaptelea număr şi după lumina perfectă,este
binecuvântat şi sfânt, deoarece este în armonie cu natura sa, întrucât creaţia fiinţelor muritoare
fusese încheiată. Căci situaţia este următoarea: când lumina virtuţii, care este strălucitoare şi
de-a dreptul divină, se ridică, atunci generarea naturii opuse este împiedicată. Şi am arătat că
Dumnezeu nu încetează niciodată să creeze ceva, dar că atunci când pare să nu lucreze el doar
se pregăteşte pentru a crea altceva; căci el nu este doar Creatorul, ci şi Tatăl tuturor lucrurilor
care există.
VIII. (19) „Aceasta este cartea obârşiei cerului şi pământului, de la facerea lor”
{5}{Geneza 2:4}. Este raţiunea perfectă, pusă în mişcare în conformitate cu numărul şapte;
este începutul creaţiei acelei minţi ordonate potrivit ideilor, precum şi a senzaţiilor ordonate
potrivit ideilor, şi perceptibile doar prin intelect, dacă putem spune aşa. Iar Moise numeşte
cuvântul lui Dumnezeu o carte, în care se întâmplă să fie scrise şi gravate toate celelalte
lucruri pe care le-a creat. (20) Dar să nu-ţi imaginezi că Divinitatea face lucrurile la intervale
de timp precise, ci mai degrabă ar trebui să crezi că tot ceea ce face este enigmatic, nesigur,
necunoscut şi de neînţeles pentru rasa oamenilor muritori. Moise adaugă cuvintele: „de la
facerea lor”, fără a delimita în mod precis timpul care s-a scurs, căci ceea ce a fost făcut de
Autorul tuturor lucrurilor nu este limitat. Şi în acest fel, putem exclude ideea că universul a
fost creat în şase zile.
IX. (21) „Şi în această zi Dumnezeu a creat cerul şi pământul, şi toate ierburile verzi
ale câmpului, înainte ca ele să apară pe pământ, şi toate pajiştile, înainte ca ele să răsară. Căci
Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ, şi nu era nimeni ca să lucreze pământul”.
Moise a numit această zi carte, deoarece el descrie în ea cel puţin crearea cerului şi a
pământului. Căci prin cel mai evident şi mai strălucitor cuvânt al său, printr-o singură
poruncă, Dumnezeu creează ambele lucruri: ideea de minte, pe care în mod simbolic o
numeşte cer, şi ideea de senzaţie, pe care a numit-o pământ. (22) Şi el aseamănă ideea de
minte şi ideea de senzaţie cu două câmpuri; căci mintea produce roade, care constau în
percepţia intelectuală; iar senzaţia dă naştere altor fructe, care constau în percepţia prin
intermediul simţurilor externe. Iar ceea ce spune are următoarea semnificaţie: că exista o idee
anterioară atât minţii individuale, cât şi minţilor nedivizate, care servea ca arhetip şi model
pentru fiecare dintre ele; ca şi o idee preexistentă a senzaţiei individuale, care era, ca să
spunem aşa, un fel de tipar care imprima formele; aşa că înainte să ia fiinţă lucrurile specifice
perceptibile doar prin intelect, exista deja o idee preexistentă abstractă referitoare la ceea ce
era perceptibil doar prin intelect, şi datorită ei şi alte lucruri au primit nume; iar înainte să
existe obiectele specifice perceptibile prin simţurile externe, exista deja ceva generic
perceptibil prin aceste simţuri, în conformitate cu care au fost create celelalte lucruri
perceptibile prin simţurile externe. Prin expresia „toate ierburile verzi ale câmpului” Moise
înţelege acea parte a minţii care este perceptibilă doar prin intelect. Căci aşa cum pe câmp

35
răsar şi înfloresc ierburi verzi, tot astfel şi ceea ce este perceptibil doar prin intelect reprezintă
fructul minţii. Prin urmare, înainte să existe acel ceva particular perceptibil doar prin intelect,
Dumnezeu a creat acel ceva general perceptibil doar prin intelect, pe care el l-a numit la fel de
corect univers. Întrucât dacă acel ceva particular perceptibil prin intelect este incomplet, acela
nu este univers; dar acel ceva general este universul care a fost terminat
X. (24) „Şi toate pajiştile”, continuă el, „înainte ca ele să răsară”. Adică, înainte să
răsară lucrurile specifice perceptibile doar prin intelect, exista acel ceva general perceptibil
prin simţurile externe prin intermediul cunoaşterii anterioare a Creatorului, pe care el l-a
numit de asemenea „univers”. Şi în mod firesc, el a asemănat lucrurile perceptibile prin
simţurile externe cu pajiştea. Căci pajiştea este hrana animalelor iraţionale, şi tot aşa ceea ce
poate fi perceput de simţurile externe ţine de partea iraţională a sufletului. Căci de ce, atunci
când a menţionat anterior „ierburile verzi ale câmpului” a mai adăugat şi „toate pajiştile”, de
parcă pajiştile nu ar fi fost verzi de loc? Ci adevărul este că prin ierburile verzi ale câmpului el
înţelege ceea ce este perceptibil doar prin intelect, înflorirea minţii. Dar pajiştea se referă la
ceea este perceptibil prin simţurile externe, adică la ceea ce este asemenea cu produsul părţii
iraţionale a sufletului. (25) „Căci Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ, şi nu era
nimeni ca să lucreze pământul”, vorbind în strictă concordanţă cu filozofia naturală. Pentru că
dacă Dumnezeu nu revărsa asupra lor percepţia lucrurilor, ca o ploaie asupra simţurilor, atunci
nici mintea nu ar fi lucrat şi nici nu s-ar fi întrebuinţat în privinţa senzaţiilor. Căci nici el
însuşi nu ar fi capabil să facă ceva de la sine, decât să reverse, ca ploaia sau roua, culori
asupra văzului, şi sunete asupra auzului, şi savoare asupra gustului, şi asupra celorlalte simţuri
lucrurile adecvate pentru a produce efectele necesare. (26) Dar când Dumnezeu face ca
senzaţiile să cadă ca o ploaie asupra lucrurilor perceptibile prin simţurile externe, atunci şi
mintea pare să acţioneze ca un cultivator al unui sol fertil. Dar ideea de senzaţie, pe care el,
vorbind la figurat, a numit-o pământ, nu are nevoie de hrană. Ci hrana simţurilor este
reprezentată de obiectele individuale percepute prin simţurile externe; iar aceste obiecte sunt
corpurile. Dar o idee este ceva diferit de corpuri. Prin urmare, înainte să existe substanţe
individuale compuse, Dumnezeu nu a trimis ploaie asupra acelei idei de senzaţie căreia i-a dat
numele pământ. Iar asta înseamnă că Dumnezeu nu a hrănit-o cu niciun fel de hrană; căci,
într-adevăr, nu avea nicio nevoie de vreun obiect perceptibil prin simţurile externe. (27) Dar
când Moise spune „şi nu era nimeni ca să lucreze pământul”, asta înseamnă că ideea de
intelect nu acţiona asupra ideii de senzaţie. Căci intelectul meu şi al vostru dezvoltă senzaţiile
prin intermediul lucrurilor percepute prin simţurile externe: dar ideea de minte, atâta vreme
cât nu este legată de niciun trup, nu acţionează asupra ideii de senzaţie. Căci dacă ar acţiona,
ar face asta desigur prin intermediul obiectelor perecptibile prin simţurile externe. Însă ideile
nu conţin defel un astfel de obiect.
XI. (28) „Dar un izvor a ţâşnit din pământ şi a udat toată faţa pământului”. Aici el
numeşte mintea un izvor care iese din pământ, iar senzaţiile le numeşte faţa pământului,
pentru că există în trup un loc extrem de potrivit pentru ele, având în vedere energiile lor, un
loc pe care natura care ştie totul dinainte l-a atribuit acestora. Iar mintea udă senzaţiile precum
un izvor, trimiţând asupra fiecăreia un şuvoi pe măsură. Vedeţi acum că toate puterile unui
animal viu depind una de alta ca într-un lanţ. Căci după cum mintea, senzaţiile şi obiectul
perceptibil prin simţurile externe sunt trei lucruri diferite, termenul din mijloc este senzaţia;
iar mintea şi obiectul perceptibil prin simţurile externe sunt cele două extreme. (29) Dar
mintea este incapabilă să acţioneze; adică, să se energizeze prin senzaţii, până când
Dumnezeu nu udă şi nu irigă obiectul perceptibil prin simţurile externe; şi de asemenea,
obiectul perceptibil prin simţurile externe, chiar dacă este udat, nu este de niciun folos, decât
dacă mintea, ca un izvor, extinzându-se până la senzaţie, îl pune în mişcare atunci când este
static, şi îl conduce către înţelegerea subiectului. Aşa încât mintea, şi obiectul perceptibil prin
simţurile externe, se străduiesc întotdeauna să aibă un schimb reciproc, prima fiind subiect al

36
senzaţiilor, ca şi când ar fi un lucru material, şi stârnind senzaţiile către obiectul extern, aşa
cum ar face-o un lucrător, pentru a-şi stimula apetitul. (30) Căci un animal viu este superior în
raport cu ceva ce nu este viu în două privinţe, imaginaţia şi apetitul. Imaginaţia constă în
apropierea obiectului exterior prin impactul senzaţiilor asupra minţii. Iar apetitul este fratele
imaginaţiei, în conformitate cu puterea intensă a minţii, pe care mintea şi-o exercită prin
intermediul senzaţiilor, şi astfel atinge subiectul, şi îl cuprinde, nerăbdătoare să îl înţeleagă.
XII. (31) „Domnul Dumnezeu a luat ţărână din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în
faţa lui suflare de viaţă: şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Rasele omeneşti sunt de două tipuri; una
este aceea a omului ceresc, iar cealaltă a omului pământesc. Ei bine, omul pământesc, născut
după chipul lui Dumnezeu, nu conţine nicio esenţă coruptibilă sau pământească. Dar omul
pământesc este alcătuit din materiale necoezive, pe care el le numeşte ţărână. Din care cauză
el nu spune că omul ceresc a fost făcut, ci că a fost modelat după chipul lui Dumnezeu; dar
omul pământesc a fost făcut, şi nu născut de Creator. (32) Şi trebuie să avem în vedere că
omul creat din ţărână este mintea ce urmează a fi trimisă în trup, dar care încă nu a fost
trimisă. Iar această minte ar fi într-adevăr pământească şi coruptibilă, dacă Dumnezeu nu i-ar
fi insuflat spiritul vieţii autentice; căci atunci ea „există”, şi nu mai este una cu sufletul; iar
sufletul ei nu este inactiv şi incapabil de a se constitui în mod adecvat, ci este o entitate cu
adevărat raţională şi vie. „Şi s-a făcut omul”, spune Moise, „fiinţă vie”.
XIII. (33) Dar cineva ar putea întreba, de ce Dumnezeu a considerat o minte născută
din pământ, dedicată în întregime trupului, ca fiind demnă de inspiraţie divină, şi de ce nu a
tratat-o pe aceea făcută după chipul şi asemănarea lui în acelaşi fel. În al doilea rând, ar putea
întreba, care este semnificaţia expresiei „a suflat”. Şi în al treilea rând, de ce a suflat în faţa
lui; şi în al patrulea rând, de ce, de vreme ce ştia numele Duhului atunci când spune „Şi Duhul
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”{6}{Geneza 1:2}, acum el vorbeşte de suflare şi nu
de Duh. (34) Ei bine, ca răspuns la prima întrebare, trebuie să spunem acest lucru: Dumnezeu,
fiind foarte generos, dă lucrurile sale bune tuturor oamenilor, chiar şi celor ce nu sunt perfecţi;
invitându-i să participe şi să rivalizeze în virtute, şi în acelaşi timp etalându-şi bogăţiile
nemăsurate şi arătând că este destul şi pentru aceia care nu vor beneficia foarte mult de ele; şi
el arată asta în cel mai evident mod posibil în diferite împrejurări, căci atunci când face să
cadă ploaia pe suprafaţa mării, şi când ridică fântâni în deşert, când face apele să scadă şi să
apară pământul brut şi neproductiv, sau atunci când face râurile să se reverse peste maluri, ce
altceva face el decât să-şi etaleze abundenţa bogăţiilor şi a bunătăţii sale? Acesta este motivul
pentru care el nu a creat niciun suflet care să fie total lipsit de bunătate, chiar dacă folosinţa
acelui bine la unii oameni este dincolo de puterile lor. (35) Un al doilea motiv pe care-l oferim
este acesta: Moise a dorit să prezinte toate acţiunile Divinităţii ca fiind juste – prin urmare, un
om căruia nu i s-a insuflat o viaţă autentică, şi care a fost ignorant în privinţa virtuţii, când
este pedepsit pentru păcatele pe care le-a comis ar putea spune că a fost pedepsit pe nedrept,
deoarece doar din ignoranţă nu a respectat ceea ce era bine şi just; şi că de vină este cel care
nu i-a insuflat înţelepciunea cuvenită; şi probabil că ar mai spune că nu a comis niciun fel de
păcate; căci unii afirmă că acţiunile săvârşite involuntar şi din ignoranţă nu sunt de natura
păcatului. (36) Acum, expresia „a suflat” este echivalentă cu „a animat” sau „a dat viaţă”
lucrurilor neînsufleţite: şi să avem grijă să nu ne lăsăm năpădiţi de o aşa absurditate încât să
credem că Dumnezeu se foloseşte de organe ca gura sau nările pentru a sufla în ceva; căci
Dumnezeu nu numai că este lipsit de însuşiri individuale, dar nici nu are formă de om, iar
folosirea acestor cuvinte indică încă un mister al naturii; (37) căci trebuie să coexiste trei
lucruri, cel care suflă, cel care recepţionează suflarea, şi ceea ce se suflă. Acum, cel care suflă
este Dumnezeu, cel care recepţionează suflarea este mintea, iar ceea ce se suflă este spiritul.
Şi atunci ce se deduce din aceste trei lucruri? Că există o uniune a celor trei, prin faptul că
Dumnezeu îşi extinde puterea pe care o emană prin intermediul spiritului, care este termenul
mijlociu, până la subiect. De ce face asta? Pentru a ne permite astfel să căpătăm o noţiune

37
adecvată despre el. (38) Căci cum ar fi putut sufletul să-l perceapă pe Dumnezeu dacă nu l-ar
fi inspirat şi nu l-ar fi atins pe măsura puterii sale? Întrucât intelectul uman nu ar fi îndrăznit
să se ridice la o asemenea înălţime încât să revendice natura divină, dacă Dumnezeu însuşi nu
l-ar fi atras către sine, atât cât era posibil să atragă mintea omenească, şi dacă nu l-ar fi creat
folosind acele puteri ce pot fi înţelese. (39) Iar Dumnezeu a suflat în faţa omului atât fizic cât
şi moral. Fizic, când a aşezat simţurile în faţă: aceasta fiind partea trupului care este însufleţită
şi inspirată mai mult decât celelalte; şi moral, în acest fel, întrucât faţa este partea dominantă a
trupului, aşa cum mintea este partea dominantă a sufletului. Dumnezeu suflă doar în aceasta;
dar celelalte părţi, senzaţiile, puterea vorbirii, şi puterea generării, nu le consideră demne de
suflarea sa, căci puterea lor este inferioară. (40) Şi atunci, prin ce au fost inspirate aceste părţi
subordonate? Este dincolo de orice îndoială că prin minte; căci dintre calităţile pe care mintea
le-a primit de la Dumnezeu, ea dă o cotă părţii iraţionale a sufletului, astfel încât mintea este
însufleţită de Dumnezeu, iar părţile iraţionale ale sufletului, de către minte; căci mintea este
pentru partea iraţională a sufletului un fel de zeu, din care cauză Moise nu a ezitat să o
numească „Dumnezeul lui Faraon” {7}{Exodul 7:1}. (41) Pentru că dintre toate lucrurile
create unele sunt create de Dumnezeu şi prin Dumnezeu; altele, într-adevăr, nu sunt create de
Dumnezeu, dar totuşi sunt create prin El; iar restul sunt create fie de El fie prin El. În orice
caz, Moise continuă şi spune că Dumnezeu a sădit un rai, iar printre lucrurile cele mai bune
făcute de el şi prin el, se află mintea. Dar partea iraţională a sufletului a fost într-adevăr făcută
de Dumnezeu, dar nu prin Dumnezeu, ci prin puterea raţională care asigură domnia şi
suveranitatea sufletului; (42) şi Moise a folosit cuvântul „respiraţie”, nu „spirit”, întrucât între
cele două cuvinte există o diferenţă; căci spiritul este conceput în funcţie de tărie, şi
intensitate, şi putere; dar respiraţia este un fel de abur sau o briză dulce şi moderată, şi prin
urmare, mintea, care a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se poate spune pe
bună dreptate că se împărtăşeşte din spiritul său, căci raţiunea sa are tărie: dar cea care derivă
din materie se împărtăşeşte doar din aerul uşor şi rarefiat, fiind ca să spunem aşa un fel de
emanaţie, ca aceea care se ridică din condimente; căci acestea, chiar dacă sunt păstrate intacte,
fără a fi expuse focului sau folosite în fumigaţii, emit fără îndoială o anumită aromă.
XIV. (43) „Apoi Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe
omul pe care-l zidise”{8}{Geneza 2:8}, căci el a dat multe nume acelei înţelepciuni divine şi
cereşti; şi a făcut-o vizibilă astfel încât a căpătat multe denumiri; căci el a numit-o început, şi
imagine, şi vederea lui Dumnezeu. Iar când vorbeşte despre sădirea Raiului, se referă la
înţelepciunea cunoscătoare a lucrurilor de pe pământ (ca fiind o imitaţie a înţelepciunii
arhetipale). Şi să nu lăsăm vreodată o aşa impietate să ne ocupe mintea crezând că Dumnezeu
cultivă pământul şi plantează raiuri, căci dacă am face asta, ar trebui să ne punem îndată
întrebarea de ce face aşa ceva: căci nu poate fi vorba de faptul că urmăreşte să îşi asigure
locuri plăcute pentru odihnă şi distracţie. (44) Să nu lăsăm niciodată ca astfel de fabulaţii
lipsite de noimă să ne pătrundă în minte; căci nici măcar întreaga lume nu ar fi un loc demn
pentru a-i fi locuinţă lui Dumnezeu, atâta vreme cât El este un loc pentru El însuşi, şi este plin
de El însuşi, iar El îşi este sieşi suficient, umplând şi înconjurând tot ceea ce este incomplet
într-o anumită privinţă, sau părăsit, sau gol; dar El însuşi nu este înconjurat de nimic altceva,
căci El este atât întregul, cât şi universul. (45) Prin urmare, Dumnezeu seamănă şi sădeşte în
rasa umană virtutea pământească, care este o imitaţie şi o reprezentare a virtuţii divine. Căci,
având milă pentru rasa noastră, şi văzând că este expusă la nenumărate nenorociri, El a sădit
ferm virtutea pământească ca un ajutor şi un gardian care să îndepărteze bolile sufletului;
fiind, aşa cum am spus mai înainte, o imitaţie a înţelepciunii cereşti şi arhetipale căreia îi dă
diferite nume. De această dată virtutea este numită rai în mod metaforic, iar locul potrivit
pentru rai este Eden; iar asta înseamnă lux: iar cel mai apropiat domeniu al virtuţii este pacea,
şi liniştea, şi bucuria; care sunt elementele principale ale luxului real. (46) Mai mult decât
atât, plantarea acestui rai s-a făcut în partea de est; căci dreapta raţiune nu apune şi nu este

38
eclipsată niciodată, ci natura sa se înalţă veşnic. Şi după cum îmi imaginez, aşa cum soarele
care răsare umple întunecimea aerului cu lumină, la fel şi virtutea când se înalţă în suflet,
străpunge ceaţa şi disipează întunericul dens. (47) „Şi l-a pus acolo”, zice Moise, „pe omul pe
care-l zidise”: „căci Dumnezeu fiind bun, şi întrucât a creat rasa noastră pentru virtute, ca pe
lucrarea sa cea mai înrudită cu el, aşază mintea în virtute, evident pentru ca ea, ca un bun soţ,
să poată cultiva virtutea şi nimic altceva.
XV. (48) Şi cineva ar putea întreba aici, de ce, dacă a-l imita pe Dumnezeu constituie
o acţiune pioasă, îmi este interzis să plantez o dumbravă lângă altar, în vreme ce Dumnezeu a
sădit un rai? Căci Moise spune, „Să nu-ţi sădeşti dumbravă de orice fel de copaci împrejurul
jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău” {9}{Deuteronomul 16:21}. Aşa
că ce să spunem? Că este potrivit ca Dumnezeu să planteze şi să clădească virtuţi în suflet.
(49) Dar mintea egoistă şi ateistă, considerându-se egală cu Dumnezeu atunci când pare să
facă ceva, în realitate mai mult suferă. Şi deşi Dumnezeu seamănă şi plantează lucruri bune în
suflet, mintea care spune „eu plantez” acţionează într-un mod lipsit de pietate. Prin urmare, să
nu plantezi acolo unde plantează Dumnezeu; iar dacă aşezi, o minte!, plante în suflet, ai grijă
să plantezi doar copaci care să dea roade, nu o dumbravă; căci într-o dumbravă sunt atât
copaci care pot fi cultivaţi, cât şi copaci sălbatici. Dar a planta în suflet viciul, care este
neproductiv, alături de virtuţile cultivate şi fertile, constituie o faptă ambivalentă şi confuză.
(50) Însă dacă pui în acelaşi loc lucruri care nu ar trebui amestecate, va trebui să le separi şi să
le decuplezi de natura pură şi necoruptă care este obişnuită să aducă ofrande ireproşabile lui
Dumnezeu; şi acesta este altarul său; căci este nepotrivit să spunem că putem vorbi de o
lucrare a sufletului, când toate lucrurile îi aparţin lui Dumnezeu, şi că putem amesteca
lucrurile sterile cu cele productive; căci acest lucru ar fi păgubos; dar cele ce-i sunt oferite lui
Dumnezeu sunt lucruri ireproşabile. (51) Dacă prin urmare încalci vreuna din aceste legi, o
suflete!, pe tine o să te răneşti, nu pe Dumnezeu. Din acest motiv Dumnezeu spune, „Să nu-ţi
sădeşti”, căci nimeni nu poate lucra pentru Dumnezeu, şi cu atât mai puţin ceea ce este rău. Şi
din nou, Moise adaugă: „Să nu-ţi faci”. Iar în alt loc spune, „Să nu vă faceţi dumnezei de
argint, ca să-i puneţi alături de mine, şi să nu vă faceţi dumnezei de aur pentru voi înşivă”.
Căci cel care îşi imaginează că Dumnezeu are vreo calitate distinctivă, sau că el nu este unul
singur, sau că nu este necreat şi nepieritor, sau că nu este neschimbător, se vatămă pe sine, nu
pe Dumnezeu. „Să nu-i faceţi pentru voi înşivă”, spune el. Căci trebuie să îl concepem pe
Dumnezeu ca fiind lipsit de calităţi distinctive, şi nepieritor, şi neschimbător; iar cel care nu îl
concepe în felul acesta îşi umple sufletul cu opinii false şi ateiste. (52) Tu nu vezi că – chiar
dacă Dumnezeu ne-ar conduce la virtute, şi dacă fiind conduşi astfel am planta nu un copac
neroditor, ci unul care dă roade, El tot ne-ar porunci să o purificăm de orice impuritate, adică
de impresia că plantăm. Căci aici el ne comandă să îndepărtăm înfumurarea; iar înfumurarea
este impură prin natura ei.
XVI. (53) Şi Moise spune că „pe omul pe care-l zidise, Dumnezeu l-a pus în Rai”
{10}{Geneza 2:8}. Atunci cine este acela căruia îi spune ulterior că „Domnul Dumnezeu a
luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească” {11}{Geneza
2:15}. Nu trebuia ca acest om făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu să fi fost diferit
de celălalt, aşa încât doi oameni să fi fost introduşi împreună în Rai, primul fiind un om fals,
iar celălalt un om modelat după chipul lui Dumnezeu? (54) Prin urmare, omul modelat după
chipul lui Dumnezeu, este perceput nu doar pe fondul plantării virtuţilor, ci în plus, el este şi
cultivatorul şi paznicul lor; adică, el este preocupat de lucrurile pe care le-a auzit şi pe care le-
a pus în practică. Dar omul fals, nici nu cultivă virtuţile, nici nu le păzeşte, ci doar are unele
păreri ce derivă din toleranţa lui Dumnezeu, aflându-se pe punctul de a fi exilat din virtute.
(55) Prin urmare, pe omul pe care-l aşază în Rai el îl numeşte fals; dar pe acela pe care-l
desemnează să fie cultivatorul şi paznicul acestuia nu-l numeşte fals, ci „omul pe care l-a
făcut”. Şi pe el îl ţine acolo, dar pe celălalt îl alungă. Iar pe acela pe care-l ţine îl consideră

39
demn de cele trei lucruri care alcătuiesc bunătatea naturii: şi anume, competenţa, stăruinţa şi
ţinerea de minte. Acum, competenţa este poziţia sa în Rai; ţinerea de minte este păzirea şi
păstrarea părerilor sfinte; stăruinţa este realizarea a ceea ce este bine, săvârşirea acţiunilor
virtuoase. Dar mintea falsă nici nu-şi aduce aminte de ceea ce este bun, nici nu face binele, ci
doar este pricepută; din care cauză, la puţin timp după aceea dă bir cu fugiţii şi este izgonită.
XVII. (56) „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi
la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul Raiului şi pomul cunoştinţei binelui şi
răului”. Aici el schiţează copacii virtuţii pe care-i plantează în suflet. Şi aceştia reprezintă
virtuţile particulare, şi energiile lor corespunzătoare, şi acţiunile bune şi încununate de succes,
şi lucrurile pe care filozofii le numesc potrivite; (57) acestea sunt plantele Raiului. Totuşi, el
descrie caracteristicile acestor copaci, arătând că lucrurile a căror vedere este de dorit sunt şi
cele mai minunate pentru a le savura. Căci dintre arte, unele nu sunt teoretice, ci practice,
precum arta arhitectului, a fierarului, şi a tuturor artelor aşa-numite mecanice. Dar virtutea
este atât teoretică cât şi practică; căci ea este înrădăcinată în teorie, deoarece calea ce duce la
ea este reprezentată de filozofie, cu cele trei părţi ale sale: raţionamentul, morala şi partea
fizică. Dar ea include şi acţiunea; căci virtutea este competentă în arta întregii vieţii; iar în
viaţă, toate acţiunile sunt manifeste. (58) Totuşi, deşi este ancorată atât în teorie cât şi în
practică, ea este admirabilă în ambele privinţe. Căci teoria virtuţii este excelentă, iar
practicarea şi respectarea ei sunt obiecte demne de a ne lupta pentru ele. Din care cauză Moise
spune că pomii erau plăcuţi la vedere, acesta fiind simbolul excelenţei teoretice; şi de
asemenea buni de mâncat, ceea ce constituie un semn al utilităţii şi binelui practic.
XVIII. (59) Dar pomul vieţii este acea virtute generală pe care oamenii o numesc
bunătate; din care derivă virtuţile particulare, şi din care ele sunt alcătuite. Şi din acest motiv
el este aşezat în mijlocul Raiului; ocupând locul cel mai vast dintre toţi copacii, asfel încât să
poată fi păzit ca un rege de copacii aflaţi de-o partea şi de alta a sa. Însă unii spun că pomul
vieţii simbolizează inima; pentru că ea este cauza vieţii, şi este aşezată în partea din mijloc a
trupului, fiind în opinia lor partea lui dominantă. Dar acestor oameni trebuie să li se atragă
atenţia că ei expun o doctrină care are mai multă legătură cu medicina decât cu ştiinţa
naturală. Dar noi, aşa cum am mai spus, afirmăm că prin copacul vieţii se înţelege virtutea cea
mai generală. (60) Şi despre acest copac Moise spune în mod expres că este aşezat în mijlocul
raiului; dar în legătură cu celălalt copac, cel al cunoştinţei binelui şi răului, el nu a precizat
dacă se află în Rai sau în afara lui; dar după ce a folosit următoarea expresie, „şi pomul
cunoştinţei binelui şi răului”, nu mai spune nimic, nu menţionează unde este aşezat, pentru ca
cei neiniţiaţi în principiile filozofiei naturale să nu poată ajunge să se minuneze de ceea ce el
cunoaşte. (61) Deci ce putem să spunem? Că acest copac se află atât în interiorul Raiului cât
şi în afara sa. În ceea ce priveşte esenţa, este într-adevăr înăuntru; dar în privinţa puterii, este
în afară. Cum aşa? Partea noastră dominantă poate să accepte orice, asemănându-se cu ceara,
care este capabilă să primească orice imprimare, fie că este bună sau rea. Cu referire la acest
fapt, Iacov face o mărturisire atunci când spune „Toate au venit pe capul meu”{12}{Geneza
42:36}. Căci structurile inefabile şi impresia tuturor lucrurilor din univers se nasc mai întâi în
suflet, iar acesta este unul singur. Când însă acela primeşte amprenta virtuţii perfecte, devine
copacul vieţii; dar când primeşte amprenta viciului, atunci devine copacul cunoştinţei binelui
şi răului, iar viciul şi răul au fost izgonite din compania divină. Prin urmare, puterea
dominantă pe care a primit-o se află în Rai, potrivit esenţei sale; căci există în ea acea
caracteristică a virtuţii, care este înrudită cu Raiul. Dar potrivit puterii sale, nu se află în Rai,
întrucât aspectul virtuţii este incompatibil cu lucrările divine; ce vreau să spun aici, poate fi
înţeles astfel. În acest moment, esenţa părţii dominante se află în interiorul corpului meu, dar
puterea sa este în Italia sau în Sicilia, dacă îşi îndreaptă atenţia spre aceste ţări, sau în ceruri,
atunci când contemplează raiul. Datorită acestui principiu, unele persoane, atunci când se află
în locuri profane, sunt de fapt în cele mai sacre locuri, căci se gândesc la lucruri care ţin de

40
virtute. În timp ce altele, care stau în templele zeilor, au o minte profană, întrucât aceasta
primeşte impresii negative şi se transformă în ce poate fi mai rău; aşa că viciul este şi în Rai,
şi în afara lui. Căci este posibil să se afle în el în ceea ce priveşte esenţa, dar nu este posibil îl
găsim acolo în ceea ce priveşte puterea.
XIX. (63) „Un râu ieşea din Eden şi uda grădina, şi de acolo se împărţea şi se făcea
patru braţe. Numele celui dintâi este Fison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte
aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi rubin şi piatră de safir. Numele râului
al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel. El
curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul”{13}{Geneza 2:13}. Prin aceste
cuvinte Moise intenţionează să schiţeze virtuţile particulare. Căci şi ele sunt patru la număr,
chibzuinţa, cumpătarea, curajul şi dreptatea. Ei bine, râul cel mare din care se desprind
celelalte patru braţe constituie virtutea generală, pe care deja am numit-o bunătate; iar cele
patru braţe reprezintă cele patru virtuţi. (64) Prin urmare, virtutea generală îşi are originea în
Eden, care este înţelepciunea lui Dumnezeu; ea se bucură, şi exultă, şi triumfă, fiind încântată
şi onorată doar de Tatăl său, de Dumnezeu, iar cele patru virtuţi sunt ramuri ale virtuţii
generale, care, precum un râu, udă toate faptele bune ale fiecărui om, scăldându-le într-un
curent abundent de beneficii: (65) Să examinăm acum expresiile scriitorului: „Un râu”, zice
el, „ieşea din Eden şi uda grădina”. Acest râu este bunătatea generală; iar aceasta iese din
Edenul înţelepciunii lui Dumnezeu, şi este cuvântul lui Dumnezeu. Căci virtutea generală a
fost creată prin cuvântul lui Dumnezeu. Iar virtutea generală udă Raiul: adică udă virtuţile
particulare. Dar ea nu îşi are originea în vreun principiu de localizare, ci în principiul
preeminenţei. Căci fiecare dintre virtuţi este un adevărat conducător şi o regină. Iar expresia,
„se împărţea”, este echivalentă cu „era împărţit prin hotare fixe”; întrucât înţelepciunea
fixează limite în funcţie de ceea ce trebuie făcut. Curaj, în legătură cu ceea ce trebuie îndurat;
cumpătare, în raport cu ceea ce trebuie ales; şi dreptate vizavi de ceea ce trebuie împărţit.
XX. (66) „Numele celui dintâi este Fison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se
găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi rubin şi piatră de safir”. Una
din cele patru virtuţi este chibzuinţa, pe care Moise o numeşte aici Fison: pentru că sufletul se
abţine {14}{φισών derivat din φείδεσθαι, a fi rezervat, a se abţine} de la actele de nedreptate.
Şi el curge în cerc şi înconjoară toată ţara Havila; adică, îşi păstrează o structură blândă şi
favorabilă. Şi aşa cum dintre toate esenţele ce pot fi topite, cel mai minunat şi mai bine
cunoscut este aurul, aşa şi cea mai înaltă virtute a sufletului, care se bucură de cea mai înaltă
apreciere, este chibzuinţa. (67) Iar când foloseşte expresia „unde se găseşte aur”, el nu
vorbeşte în sens geografic, adică despre locul unde există aur, ci se referă la ţinutul în care
există acea valoroasă posesiune, strălucitoare ca aurul călit în foc, şi anume chibzuinţa. Iar
aceasta este considerată a fi cea mai valoroasă avere a lui Dumnezeu.
Dar referitor la poziţia geografică a virtuţii, există două personaje, fiecare dintre ele
învestite cu calităţi distinctive. Primul este fiinţa care are chibzuinţă, iar celălalt fiinţa care o
exercită; iar pe acestea le aseamănă cu rubinul şi smaraldul.
XXI. (68) „Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş”. Prin
numele acestui râu este simbolizat curajul. Căci numele Ghihon înseamnă piept, sau un
animal care atacă cu coarnele; şi ambele interpretări sunt emblematice pentru curaj. Întrucât
curajul locuieşte în piept, acolo unde este şi locul inimii, şi unde omul este pregătit să se
apere. Curajul reprezintă cunoaşterea lucrurilor cărora trebuie să ne împotrivim, şi a celor
cărora nu trebuie, precum şi a celor care ne sunt indiferente din acest punct de vedere. Şi el
încercuieşte şi înconjoară ţara Cuş (n.t. traducerea cuvântului ebraic Cuş este Etiopia, care
conform lui Moise ocupa altădată o regiune din vecinătatea Tigrului şi Eufratului), făcând
demonstraţii de război împotriva ei; iar numele de Cuş înseamnă umilinţă. Iar laşitatea este un
lucru umilitor; dar curajul este adversarul umilinţei şi laşităţii. (69) „Numele celui de al treilea
este Hidechel. El curge la răsăritul Asiriei”. A treia virtute este cumpătarea, care se opune în

41
mod hotărât acelui tip de plăcere care pare să dirijeze infirmitatea omului. Căci traducerea
numelui asirian în limba greacă este ενθύνοντες (factor de decizie). Iar el a asemuit dorinţa cu
un tigru, care este animalul cel mai greu de îmblânzit; aşadar, cumpătarea se referă la dorinţă.
XXII. (70) Prin urmare, merită să ne punem întrebarea de ce a considerat curajul a
doua virtute, iar cumpătarea a treia, în timp ce chbzuinţa a fost prima; şi de ce Moise nu a
explicat şi maniera de acţiune a celorlalte virtuţi. Ei bine, trebuie să înţelegem că sufletul
nostru este alcătuit din trei părţi, iar una dintre ele este partea raţională; o altă parte este
supusă pasiunii; iar o alta, se ocupă cu plăsmuirea dorinţelor. Şi aflăm că locul adecvat şi
locuinţa părţii raţionale a sufletului este capul; locuinţa părţii pasionale este pieptul; iar partea
în care sunt plăsmuite dorinţele este stomacul. Şi constatăm că virtuţile se adaptează fiecăreia
din aceste părţi. Părţii raţionale îi corespunde chibzuinţa; ea este sediul raţiunii, a cunoaşterii a
ceea ce omul ar putea sau a ceea ce nu ar trebui să facă. Iar virtutea care aparţine părţii
pasionale a sufletului este curajul: iar părţii responsabile de apetit îi corespunde cumpătarea.
Căci prin cumpătare ne lecuim apetitul. (71) Pentru că aşa cum capul este principiul şi partea
cea mai înaltă a unui animal, iar pieptul vine pe locul doi, iar ficatul pe locul trei, atât în
privinţa importanţei cât şi a poziţiei; tot aşa şi în suflet, prima este partea raţională, a doua
partea pasională, iar a treia partea poftelor trupeşti. La fel se întâmplă şi cu virtuţile; prima
este cea cunoscătoare a primei părţi a sufletului, adică a părţii raţionale, şi ea locuieşte în cap;
pe scurt, este vorba de chibzuinţă. A doua dintre virtuţi este curajul, pentru că el are afinităţi
cu a doua parte a sufletului, şi anume partea pasională, iar locuinţa sa se află în a doua parte a
trupului, şi anume în piept. Iar a treia virtute este cumpătarea, care se află situată în stomac,
adică în a treia parte a corpului; ea se ocupă de poftele trupeşti, care îşi au sediul în această
zonă.
XXIII. (72) „Al patrulea râu”, continuă Moise, „este Eufratul”. Iar numele Eufrat
înseamnă fertilitate; şi în mod simbolic, aceasta este a patra virtute, adică dreptatea, care este
într-adevăr o virtute productivă, şi încă una care bucură intelectul. Aşadar, când se întâmplă
acest lucru? Atunci când cele trei părţi ale corpului se află în armonie una cu cealaltă; iar
armonia dintre ele este în realitate predominanţa celei mai importante; căci spre exemplu,
când cele două părţi inferioare, cea pasională şi cea pofticioasă, sunt orânduite astfel încât să
se supună părţii superioare, atunci există dreptate. Căci este just ca partea mai bună să
guverneze tot timpul şi pretutindeni, iar partea inferioară să fie condusă. În consecinţă, partea
raţională este partea mai bună, iar partea pofticioasă şi cu cea pasională sunt părţile inferioare.
(73) Dar atunci când, dimpotrivă, pasiunea şi poftele se revoltă şi nu se supun hăţurilor, iar
prin violenţa impetuozităţii lor îl aruncă jos pe vizitiu, adică raţiunea, şi nu îi dau nicio atenţie,
şi când aceste pasiuni prind ele însele hăţurile, atunci există nedreptate. Şi atunci, inevitabil,
prin ignoranţa sau viciul de care dă dovadă vizitiul, trăsura va fi adusă pe marginea prăpastiei
şi se va prăbuşi în abis; dar dacă vizitiul este înzestrat cu abilităţi şi virtute, aceasta va fi
salvată.
XXIV. (74) Pe de altă parte, putem aborda subiectul şi în felul acesta. Fison, în
traducere, înseamnă schimbarea gurii; iar Havila înseamnă a da naştere, şi prin aceste două
nume este simbolizată chibzuinţa. Căci oamenii în general consideră chibzuit un om care
inventează expresii sofiste, şi care este inteligent şi poate explica ceea ce a conceput în minte.
Dar Moise a apreciat că un astfel de om este doar îndrăgostit de cuvinte, şi în niciun caz
chibzuit. Căci în acest caz chibzuinţa se vede doar în schimbarea gurii, adică în puterea de a
vorbi şi de a explica ideile. Dar chibzuinţa nu reprezintă un anumit grad de ascuţime a limbii,
ci se referă la ceea ce poate fi văzut în faptele şi acţiunile serioase. (75) Iar chibzuinţa
înconjoară ţara Havila, care este în chinurile facerii, ca şi cum ar fi un zid, pentru a o asedia şi
distruge. Iar „a da naştere” este o expresie foarte potrivită pentru sminteală, pentru că mintea
nesăbuită, dorind mereu ceea ce nu poate fi atins, se află continuu în chinurile facerii. Când
este doritoare de bani este în travaliu, la fel ca atunci când este însetată de glorie, sau când

42
este lacomă de plăcere sau de altceva. (76) Dar, deşi este mereu în chinurile facerii, ea nu dă
naştere niciodată. Căci sufletul omului lipsit de valoare nu este prin natura sa calculat pentru a
aduce la perfecţiune un lucru care este posibil să trăiască. Însă orice lucru căruia pare să-i dea
naştere se dovedeşte a fi incomplet şi prematur. „Mâncându-i carnea pe jumătate, şi fiind ca o
moartea a Sufletului” {15}{Numeri 12:12}. Din care cauză acel cuvânt sfânt Aaron îl imploră
pe piosul Moise, care era iubit de Dumnezeu, să vindece lepra Mariei, pentru ca sufletul ei să
nu fie ocupat cu odrăslirea unor lucruri rele. Şi în consecinţă el spune: „Să nu se facă ea
asemenea morţii, ca un prunc ce iese mort din pântecele mamei sale, şi nu o lăsa să-şi roadă
trupul pe jumătate” {16}{Numeri 12:13}.
XXV. (77) „Unde”, spune Moise, „se găseşte aur”. El nu zice că acesta este singurul
loc unde se găseşte aur, ci doar că aici se găseşte aur. Căci chibzuinţa pe care el a asemănat-o
cu aurul, având o natură lipsită de înşelăciune, şi pură, şi trecută prin foc, şi testată temeinic,
şi onorabilă, există acolo în înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi fiind acolo, nu reprezintă o
posesiune de înţelepciune, ci ceva care-i aparţine lui Dumnezeu care este creatorul şi
posesorul ei, cu a cărui lucrare şi posesiune se aseamănă. (78) „ Aurul din ţara aceasta este
bun”. Există, aşadar, vreun alt aur care nu este bun? Dincolo de orice dubiu; căci natura
chibzuinţei este dublă, existând o chibzuinţă în general, şi o alta în particular. Prin urmare,
chibzuinţa care este în mine, fiind o chibzuinţă particulară, nu este bună; pentru că atunci când
voi pieri, şi ea va pieri împreună cu mine; dar chibzuinţa generală sau universală, al cărei
sălaş este înţelepciunea divină şi casa lui Dumnezeu, este bună; căci ea însăşi este nepieritoare
şi sălăşluieşte într-o locuinţă nepieritoare.
XXVI. (79) „Acolo se găseşte şi rubin şi smarald”. Cele două fiinţe înzestrate cu
calităţi distinctive, omul chibzuit şi omul care acţionează chibzuit, diferă unul de altul; unul
există în conformitate cu chibzuinţa, iar celălalt acţionează înţelept potrivit regulilor
înţelepciunii. Căci din cauza acestor două fiinţe înzestrate cu calităţi distinctive a sădit
Dumnezeu chibzuinţa şi virtutea în omul născut din pământ. Căci care ar fi fost utilitatea ei,
dacă nu ar fi existat puteri raţionale care să o primească, şi care să-şi pună amprenta asupra
ei? Aşa că virtutea este unită în mod adecvat cu chibzuinţa, iar omul chibzuit este unit aşa
cum se cuvine cu cel care manifestă chibzuinţă în acţiunile sale; cei doi fiind la fel ca două
pietre preţioase. (80) Şi nu pot fi ei Iuda şi Isahar? Căci omul care pune în practică chibzuinţa
divină mărturiseşte că este obligat să simtă recunoştinţă, şi o simte faţă de cel care i-a dat ceea
ce este bun fără nicio reţinere; iar el acţionează la fel de onorabil şi cu deplină virtute. Prin
urmare, Iuda este simbolul unui om care face această mărturisire „din respect pentru care Lia
a încetat să mai nască” {17}{Geneza 29:35}. Dar Isahar este simbolul omului care face fapte
bune, căci „El şi-a pus” {18}{Geneza 49:15} umărul la muncă şi s-a făcut lucrător de
pământ”. În legătură cu care Moise spune că plata este în sufletul său după ce a semănat şi a
plantat, aşa că lucrarea lui nu este imperfectă, ci este încoronat şi onorat cu o răsplată de către
Dumnezeu. (81) Şi faptul că pomeneşte de aceste lucruri se vede atunci vorbeşte despre alte
subiecte, când descrie îmbrăcămintea care ajunge pănă la pământ, şi când spune, „Pe el să
aşezi o înfloritură de pietre scumpe în patru rânduri; Un rând de pietre va fi: un sardiu, un
topaz şi un smarald: acesta-i rândul întâi”. Aici se face referire la Ruben, Simeon şi Levi. „Iar
în al doilea rând”, spune el, sunt rubinul şi safirul”{19}{Exodul 28:17}. Iar safirul este la fel
cu piatra verde. Iar în rubin a fost înscris numele lui Iuda, căci el era al patrulea fiu: iar în safir
numele lui Isahar (82). De ce oare atunci când a numit safirul piatra verde nu a vorbit şi de
piatra roşie? Pentru că Iuda, ca tip de dispoziţie înclinată spre mărturisire, este o fiinţă
imaterială şi lipsită de trup. Căci chiar numele mărturisirii (εξομολογήσεως) arătă că este un
lucru aflat în exteriorul (εκτός) lui însuşi. Pentru că atunci când mintea este într-o stare de
emoţie extremă, şi se îndreaptă în sus către Dumnezeu, precum râsul lui Isaac, ea îl
mărturiseşte pe cel care este singura fiinţă reală. Dar atâta vreme cât se consideră pe sine
însăşi cauza a ceva, va trece multă vreme până i se va supune lui Dumnezeu şi îl va mărturisi.

43
Căci acest act de mărturisire ar trebui considerat ca fiind lucrarea nu a sufletului, ci a lui
Dumnezeu, care îl învaţă acest sentiment de recunoştinţă. În consecinţă, Iuda, care practică
mărturisirea, este o fiinţă imaterială. (83) Dar Isahar care a încheiat munca avea nevoie de
materie trupească; căci dacă lucrurile ar sta altfel, cum ar putea un om studios să citească fără
ochi? Şi cum ar putea cineva să audă cuvinte care îi adresează diferite îndemnuri, dacă nu ar fi
înzestrat cu auz? Şi cum ar putea el să capete mâncare şi băutură fără a avea o burtă, şi fără a
se folosi de iscusinţa sa pentru a le obţine? Şi din această cauză el a fost asemuit cu o piatră
preţioasă. (84) În plus, culorile celor două sunt diferite. Căci culoarea cărbunelui aprins este
înrudită cu aceea a omului înclinat spre mărturisire: căci el este aprins de recunoştinţă faţă de
Dumnezeu, şi este îmbătat cu o anumită beţie sobră: dar culoarea pietrei verzi este mai
apropiată de omul care încă lucrează: căci cei dedicaţi permanent muncii sunt deschişi la
culoare din cauza uzurii pe care o presupune truda, şi din cauza fricii că poate nu vor obţine în
cele din urmă rezultatul la care aspiră în rugăciunile lor.
XXVII. (85) Şi merită să ne întrebăm de ce cele două râuri Fison şi Ghihon înconjoară
anumite ţări, primul ţara Havila, iar cel de-al doilea ţara Cuş, pe când celelalte râuri nu sunt
reprezentate ca încercuind vreo ţară. Se spune într-adevăr că Hidechel (n.t. Râul Tigru) curge
la răsăritul Asiriei, dar Eufratul nu este menţionat în legătură cu nicio ţară. Cu toate acestea, în
realitate, Eufratul încercuieşte într-adevăr unele ţări, şi mai străbate altele. Dar adevărul este
că scriitorul sacru vorbeşte aici nu de râu, ci de îndreptarea manierelor. (86) Este necesar, prin
urmare, să spunem că chibzuinţa şi curajul sunt capabile să ridice un zid şi un cerc de
fortificaţii împotriva relelor opuse, care sunt sminteala şi laşitatea; şi să le ia în captivitate:
căci ambele sunt lipsite de putere şi uşor de capturat. Căci omul nesăbuit este uşor de învins
de către cel chibzuit; iar laşul cedează în faţa omului viteaz. Dar cumpătarea nu poate încercui
pofta şi plăcerea; întrucât acestea sunt adversari de temut, greu de biruit. Nu vedeţi că chiar şi
cei mai cumpătaţi oameni sunt constrânşi de necesităţile trupului lor muritor să caute mâncare
şi băutură? Şi în aceste lucruri îşi au rădăcina plăcerile burţii. Prin urmare, trebuie să ne
opunem cu bucurie şi să luptăm cu toate aceste pofte. (87) Şi din acest motiv râul Hidechel
este reprezentat ca curgând în faţa ţinutului Asiriei, adică vrea să spună că cumpătarea este
aliniată sau aşezată în faţa plăcerii. Dar dreptatea, în conformitate cu care este reprezentat
Eufratul, nici nu asediază pe nimeni, nici nu trasează linii în jurul cuiva, nici nu se opune
cuiva; de ce? Pentru că dreptatea se ocupă de distribuirea lucrurilor pe baza meritelor
fiecăruia, şi nu ia nici partea acuzatorului şi nici a celui care se apără, ci acţionează ca un
judecător. Deoarece un judecător nu doreşte dinainte să învingă pe cineva, nici să se opună
cuiva sau să se lupte cu el; ci el prezintă propriile sale opinii şi judecăţi, şi decide în favoarea
binelui, aşa că, nefiind adversarul nimănui, distribuie dreptatea potrivit fiecărui lucru.
XXVIII. (88) „Şi Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise şi l-a pus în rai
ca să-l lucreze şi să-l păzească”. Omul pe care Dumnezeu l-a creat este diferit de omul fals,
aşa cum am spus anterior. Căci mintea falsă este întrucâtva pământească; dar mintea creată
este pură şi imaterială, şi nu participă la materia perisabilă, întrucât a primit o structură mai
simplă şi pură. În consecinţă, Dumnezeu ia această minte pură, fără a-i permite să iasă din ea
însăşi, şi după ce a luat-o, o aşază printre virtuţile puternic înrădăcinate şi care înfloresc, ca să
le poată cultiva şi păzi. Căci mulţi oameni care au fost la început practicanţi de virtute, când
ajung la sfârşit cad; dar cel căruia Dumnezeu îi dă cunoşterea veşnică este de asemenea
înzestrat de el cu ambele calităţi, adică cu dispoziţia de a cultiva virtuţile şi cu hotărârea de a
nu le abandona niciodată, ci de a sluji şi păzi pe fiecare dintre ele. De aceea Moise foloseşte
aici expresia „a cultiva” cu sensul de „a acţiona”, iar verbul „a păzi” în loc de „a-şi aminti”.
XXIX. (90) „Şi Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă şi i-a zis: „Din toţi pomii
raiului poţi să mănânci; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua
în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!” Aici poate să apară întrebarea cărui fel de
Adam i-a dat această poruncă, şi cine era acest Adam? Căci Moise nu a menţionat nimic

44
despre el înainte; ci acum este prima dată când îi spune pe nume. Să credem aşadar că doreşte
să vă spună numele omului fals? „Şi el îl numeşte”, continuă Moise, „Pământ”. Căci aceasta
este tălmăcirea numelui Adam. Aşadar, când auziţi numele Adam, trebuie să vă gândiţi că el
este o fiinţă pământească şi pieritoare; dar pentru că este făcut potrivit unei imagini, nu este
pământesc, ci divin. (91) Dar trebuie să ne punem întrebarea cum se face că după ce a dat
nume tuturor celorlalte animale, nu şi-a dat unul şi lui însuşi. Aşadar, ce putem spune despre
asta? Mintea care este în noi este capabilă să înţeleagă toate celelalte lucruri, dar nu are
capacitatea de a se înţelege pe ea însăşi. Căci aşa cum ochiul vede toate celelalte lucruri, dar
nu se poate vedea pe el însuşi, aşa şi mintea percepe natura celorlalte lucruri, dar nu se poate
înţelege pe sine. Pentru că dacă face asta, să ne spună şi nouă ce este, sau ce fel de lucru este,
dacă este spirit, sau sânge, sau foc, sau aer, sau vreo altă substanţă: sau măcar dacă este o
substanţă oarecare sau ceva imaterial. Aşa că că cei care speculează asupra esenţei lui
Dumnezeu nu sunt ei oare nişte oameni simpli? Căci cum ar putea ei, care sunt ignoranţi în
privinţa sufletelor lor, să aibă o cunoştere precisă despre sufletul universului? Pentru că
sufletul universului este potrivit definiţiei noastre – Dumnezeu.
XXX. (92) Prin urmare, este firesc că Adam, adică mintea, după ce a dat nume
celorlalte animale şi şi-a etalat înţelegerea în privinţa lor, nu şi-a dat un nume şi lui însuşi;
asta pentru că era ignorant în privinţa sa şi a naturii sale. Şi omului i se dă într-adevăr o
poruncă, dar nu omului creat după chipul şi imaginea lui Dumnezeu; căci acea fiinţă este
posedată de virtute prin natura sa instinctuală, fără a fi nevoie de vreun îndemn, dar cealaltă
nu ar avea înţelepciune dacă nu ar fi învăţată să o aibă: (93) iar aceste trei lucruri, porunca,
interdicţia şi recomandarea, sunt diferite. Căci interdicţia se referă la erori, şi se adresează
oamenilor răi, dar porunca are în vedere lucrurile bine făcute; în timp ce recomandarea se
adresează oamenilor cu un caracter intermediar, nici bun nici rău. Căci un astfel de om nu
păcătuieşte, astfel încât să fie nevoie de o interdicţie directă în ceea ce-l priveşte, nici nu face
bine în toate împrejurările în conformitate cu raţiunea justă. Ci el are nevoie de recomandări,
care îl învaţă să se abţină de la ceea ce este rău, şi îl îndeamnă să facă ceea ce este bine. (94)
Prin urmare, omului desăvârşit, făcut după chipul lui Dumnezeu, nu este nevoie să i se
poruncească, sau să i se interzică, sau să i se recomande. Căci omul perfect nu are nevoie de
niciunul din aceste lucruri; dar este necesar ca omului rău să i se dea atât porunci cât şi
interdicţii, iar omului ignorant, recomandări şi învăţătură. La fel cum un gramatician sau un
muzician desăvârşit nu are nevoie de vreo pregătire în probleme care ţin de arta lui, dar omul
ale cărui cunoştinţe în privinţa unor astfel de subiecte sunt imperfecte are nevoie de anumite
reguli, ca să spunem aşa, care conţin în sine ordine şi interdicţii, iar cel care este începător în
arta respectivă are nevoie de instruire. (95) În mod firesc, prin urmare, Dumnezeu adresează
porunci şi recomandări minţii pământeşti, care nu este nici rea nici bună, ci are un caracter
intermediar. Iar recomandarea este întrebuinţată în cele două nume, cel al Domnului şi cel al
lui Dumnezeu. Căci Domnul Dumnezeu a poruncit că dacă omul respectă recomandările sale,
va fi considerat demn pentru a fi răsplătit; dar dacă a respins avertismentele sale, atunci va fi
dat pierzaniei de către Domnul, ca Stăpân al lui ce are autoritate asupra sa. (96) Din care
cauză, când este alungat din Rai, Moise repetă aceleaşi nume; căci spune, „Domnul
Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese
luat”{20}{Geneza 3:23}. Asta pentru că Domnul i-a poruncit în calitate de Stăpân al său, iar
Dumnezeu, ca Binefăcător al său, poate acum, din ambele ipostaze, să-l pedepsească pentru
neascultarea sa; căci prin aceeaşi putere prin care l-a sfătuit, acum îl alungă pentru că este
neascultător.
XXXI. (97) Iar recomandările pe care i le face sunt următoarele: „Din toţi pomii
raiului poţi să mănânci după bunul plac”{21}{Geneza 2:16}. El sfătuieşte sufletul omului să
profite nu doar de un singur copac, nu doar de o singură virtute, ci de toate virtuţile; căci
mâncatul este simbolul hrănirii sufletului, iar sufletul se hrăneşte prin aceea că primeşte

45
lucrurile bune şi face fapte lăudabile. (98) Iar Moise nu spune doar „poţi să mănânci”, ci
adaugă şi „după bunul plac”; adică, după ce ţi-ai măcinat şi pregătit hrana, nu ca un om
obişnuit, ci ca un luptător, vei dobândi în felul acesta tărie şi vigoare. Pentru că antrenorii le
recomandă luptătorilor să nu înfulece hrana cu bucăţi mari, ci să o mestece încet, ca să le dea
tărie; căci eu şi un sportiv ne hrănim în moduri diferite. Întrucât eu mă hrănesc doar pentru a
trăi, dar luptătorul se hrăneşte cu scopul de a se îngrăşa şi de a deveni mai puternic; din care
cauză una din regulile antrenamentului său este aceea de a mesteca hrana. Acesta este
înţelesul expresiei, „Poţi să mănânci după bunul plac”. (99) Să ne străduim încă o dată să dăm
o explicaţie mai precisă. A-ţi cinsti părinţii este un lucru hrănitor. Dar binele şi răul îi cinstesc
în feluri diferite. Căci unii fac acest lucru din obişnuinţă, la fel ca oamenii care nu mănâncă de
bunăvoie, ci care mănâncă pur şi simplu. Şi atunci, când oare mănâncă ei după bunul plac? În
momentul în care au studiat şi experimentat cauzele lucrurilor şi îşi formează o judecată
voluntară că acest lucru este bun, şi cauzele pentru care mănâncă după bunul plac, adică faptul
că îşi cinstesc părinţii în spiritul cuvenit – ei devin părinţii noştri; ei ne-au hrănit, ei ne-au
învăţat; ei au fost cauza tuturor lucrurilor bune de care am avut parte. Şi tot aşa, a-l cinsti pe
Dumnezeu cel viu înseamnă în sens simbolic a mânca. Dar a mânca „după bunul plac”, se
referă la faptul că facem acest lucru după o examinare adecvată a întregii chestiuni, şi după o
înţelegere corectă a cauzelor.
XXXII. (100) „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”. Aşadar,
acest copac nu este în Rai. Căci Dumnezeu îi încurajează să mănânce din toţi copacii care sunt
în Rai. Dar când le interzice să mănânce din acest copac, este limpede că acesta nu se găseşte
în Rai; iar acest lucru este în concordanţă cu filozofia naturală. Căci este acolo în ceea ce
priveşte esenţa sa, aşa cum am spus anterior, dar nu în ceea ce priveşte puterea sa. Căci aşa
cum în ceară pot exista teoretic mai multe tipare, deşi doar unul este scobit în ea, la fel şi în
suflet, care se aseamănă cu ceara, absolut toate impresiile sunt conţinute în mod potenţial; dar
în realitate, doar o singură caracteristică, aceea care i-a fost imprimată, îl ia în stăpânire; până
când este ştearsă de vreo alta care face o impresie mai adâncă şi mai evidentă. (101) Dar şi
acest lucru poate constitui subiectul unei întrebări. Când Dumnezeu îi recomandă omului să
mănânce din orice copac din Rai, el adresează îndemnul unui singur individ: dar când îi
interzice să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului i se adresează ca şi cum ar fi mai
mulţi. Căci în primul caz spune „Poţi mânca din toţi după bunul plac”; dar a doua oară, „Să nu
mâncaţi”; şi „În ziua în care veţi mânca”, şi nu „vei mânca”; şi „Veţi muri”, nu „Vei muri”.
(102) Prin urmare, trebuie să spunem acest lucru – că primul bine este rar, şi este dat celor
puţini; dar răul este cuprinzător. Din acest motiv este dificil să găseşti chiar şi un singur om
înţelept şi credincios, pe când oamenii răi sunt nenumăraţi. Aşadar, într-un mod foarte
adecvat, Dumnezeu nu adresează îndemnul de a se hrăni în mijlocul virtuţilor unui singur om,
ci el îi încurajează pe cei mulţi să se abţină de la răutăţi extravagante; căci nenumăraţi oameni
sunt dependenţi de ele. (103) În al doilea rând, pentru înţelegerea adecvată şi adoptarea
virtuţii omul are nevoie de un singur lucru, şi anume de raţiune. Dar corpul nu numai că nu
cooperează deloc la asta, dar el împiedică raţiunea să se dezvolte. Căci aproape că s-ar putea
numi sarcina specifică a înţelepciunii aceea de a se aliena de trup şi de a da naştere poftelor
trupeşti. Dar pentru a se bucura de rău omul trebuie să aibă nu doar minte, ci şi simţuri, şi
raţiune şi un trup. (104) Căci omul rău are nevoie de toate aceste lucruri pentru a-şi pune în
practică răutatea. Deoarece cum ar putea el altfel să divulge misterele sacre dacă nu ar avea un
organ al vorbirii? Şi cum s-ar putea lăsa în voia plăcerilor dacă ar fi lipsit de burdihan şi de
organele de simţ? În mod just, prin urmare, se referă Moise doar la raţiune atunci când
abordează problema virtuţii, căci raţiunea este, aşa cum am mai spus, singurul lucru de care
este nevoie pentru dobândirea sa. Dar pentru a se complace în viciu, omul are nevoie de multe
lucruri – suflet, raţiune şi simţurile externe ale trupului; căci viciul se manifestă prin toate
aceste organe.

46
 XXXIII. (105) În consecinţă, Dumnezeu spune, „În ziua în care veţi mânca din el, cu
moarte veţi muri”. Şi totuşi, deşi au mâncat din el, ei nu numai că nu mor, dar în plus dau
naştere la copii, stând astfel la originea vieţii altor fiinţe în afară de ei. Şi atunci, ce putem
spune? Desigur că moartea este de două feluri; una fiind moartea omului, iar cealaltă moartea
specifică a sufletului – moartea omului este separarea sufletului de trup, dar moartea sufletului
înseamnă distrugerea virtuţii şi acceptarea viciului; (106) şi astfel, Dumnezeu nu numeşte
aceast lucru pur şi simplu „a muri”, ci „a muri cu moarte”, arătând că el vorbeşte nu de
moartea obişnuită, ci de acea moarte particulară şi specială care este moartea sufletului,
îngropat în pasiunile sale şi în tot felul de rele. Şi aproape am putea spune că cele două tipuri
de moarte sunt opuse. Întrucât una se referă la separarea a ceea ce a existat anterior în
combinaţie, şi anume sufletul şi trupul. Dar cealaltă moarte, dimpotrivă, este o combinaţie a
celor două, dar elementul inferior, adică trupul, predomină asupra celui superior, adică asupra
sufletului pe care l-a subjugat. (107) Prin urmare, când Dumnezeu spune „a muri cu moarte”,
trebuie să remarcaţi că vorbeşte de acea moarte care vine ca o pedeapsă, şi nu de aceea care
există prin firea lucrurilor. Moartea naturală este aceea prin care sufletul se separă de trup.
Dar cea care vine ca o pedeapsă este atunci când sufletul moare pentru viaţa plină de virtute şi
continuă să trăiască doar pentru cea a viciului. (108) Bine a spus aşadar Heraclit, urmând
doctrina lui Moise; căci el zice, „Noi trăim în moartea acelor oameni; şi am murit în privinţa
vieţii lor”. Vrea astfel să spună că , Acum, când noi suntem în viaţă, sufletul nostru este mort,
fiind îngropat în trup ca într-un mormânt. Dar dacă ar fi să murim, atunci sufletul nostru ar
trăi în conformitate cu viaţa lui proprie, fiind eliberat din trupul rău şi mort de care este
înlănţuit.

47
 3. INTERPRETARE ALEGORICĂ II

I. (1) „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor
pe potriva lui”. De ce, Profetule, nu este bine ca omul să fie singur? Pentru că, spune el, este
bine ca acela care este singur să fie singur. Dar Dumnezeu este singur, numai cu El însuşi,
fiind unul; şi nu este nimic care să i se asemene. Aşa că, deşi este bine ca El, care este
singurul ce are o existenţă reală, să fie singur (căci ceea ce este de sine stătător este bun),
pentru om nu poate fi bine să fie singur. (2) Dar faptul că Dumenezu este singur poate fi
înţeles în acest sens; că nici înainte de crearea lumii nu a fost nimic cu Dumnezeu, nici după
crearea ei nu este nimic care să se găsească pe aceeaşi treaptă cu el; căci el nu are nevoie de
absolut nimic. Dar cel mai bine putem înţelege acest pasaj în felul următor: Dumnezeu este
singur, o singură fiinţă, nu o combinaţie; o singură natură; dar fiecare dintre noi, şi fiecare
animal din această lume, este o fiinţă compusă; de exemplu, eu sunt alcătuit din multe lucruri,
din suflet şi trup. Dar sufletul este şi el alcătuit dintr-o parte raţională şi una iraţională; la fel şi
trupul, are o parte fierbinte şi una rece; una este grea, alta uşoară; una uscată, cealaltă umedă.
Dar Dumnezeu nu este o fiinţă compusă, nici una alcătuită din multe părţi, ci una care nu este
amestecată cu nimic altceva; (3) căci orice ar putea fi combinat cu Dumnezeu trebuie să-i fie
superior, inferior sau egal. Dar nimic nu este egal cu Dumnezeu, şi nimic nu-i este superior, şi
nimic inferior nu se combină cu El; căci dacă s-ar combina, atunci El s-ar deteriora; şi dacă ar
fi să se deterioreze, ar deveni pieritor, ceea ce ar constitui o impietate chiar şi să ne imaginăm.
Prin urmare, Dumnezeu există ca un întreg, ca o unitate; sau mai degrabă ar trebui să spunem,
că unitatea există în conformitate cu Dumnezeu cel unic, căci toate numerele sunt mai recente
decât lumea, şi la fel şi timpul. Dar Dumnezeu este mai vechi decât lumea, şi este Creatorul
ei.
II. (4) Dar niciun om nu este bine să fie singur. Pentru că sunt două tipuri de oameni,
unul făcut după chipul lui Dumnezeu, iar celălalt modelat din ţărână; iar acesta tânjeşte după
ceea ce este ca el. Căci imaginea lui Dumnezeu este antitipul tuturor celorlalte lucruri, şi
fiecare imitaţie tinde către lucrul pe care-l imită, şi este situată în aceeaşi categorie cu acesta.
Şi nu este bine nici pentru omul făcut după chipul lui Dumnezeu să fie singur; şi nu este de
dorit nici pentru omul fals să fie singur, şi într-adevăr, acest lucru este imposibil. Întrucât
simţurile externe, şi pasiunile, şi viciile, şi nenumărate alte lucruri, se combină cu mintea
acestui om, adaptându-se perfect. (5) Dar al doilea tip de om are un ajutor potrivit, care, în
primul rând, este creat; „Căci o să-i fac”, spune Dumnezeu, „un ajutor pe potriva lui”. Iar în al
doilea rând este mai tânăr decât obiectul pe care trebuie să-l ajute; căci, în primul rând,
Dumnezeu a creat mintea, iar mai apoi se pregăteşte să-i facă un ajutor. Dar toate acestea
constituie o alegorie, în conformitate cu principiile filozofiei naturale; întrucât senzaţiile
externe şi pasiunile sufletului sunt toate mai tinere decât sufletul, şi cum îl ajută pe acesta vom
vedea de aici încolo, dar pentru moment vom reflecta asupra faptului că ajutoarele sunt mai
tinere decât obiectul ajutat.
III. (6) După părerea celor mai iscusiţi medici şi filozofi naturalişti, inima pare să se
formeze înaintea restului corpului, la fel ca şi fundaţia unei case sau chila unei nave, iar apoi
pe ea este construit trupul; din care cauză, chiar şi după moarte, medicii spun că inima încă
mai freamătă, deoarece fiind creată înaintea corpului este distrusă după acesta; tot aşa, şi
partea dominantă a sufletului pare să fie mai veche decât sufletul ca întreg, iar partea
iraţională pare a fi mai tânără; despre a cărui formare Moise nu a pomenit încă, dar este pe
punctul de a schiţa faptul că partea iraţională a sufletului este reprezentată de senzaţiile
externe şi de pasiunile care decurg din ele, în special dacă judecăţile ne aparţin. Iar acest
ajutor al lui Dumnezeu este mai tânăr, şi este creat, fiind astfel descris într-un mod perfect. (7)
Dar să vedem cum acea parte, care a fost amânată mai înainte, acţionează ca un ajutor: cum

48
înţelege mintea noastră că un lucru sau altul este negru sau alb, dacă nu foloseşte văzul ca
ajutor? Şi cum ştie ea că vocea omului care cântă la harpă este dulce, sau dimpotrivă, lipsită
de tonalitate, dacă nu este ajutată de facultatea auzului? Şi cum poate spune că aburii sunt
parfumaţi sau urât mirositori dacă nu ia ca aliat simţul mirosului? Şi cum poate ea judeca
diferitele gusturi, altfel decât prin intermediul ajutorului său, simţul gustativ? (8) Cum poate
ea distinge între ceea ce este aspru şi ceea ce este neted, dacă nu prin pipăit? Există însă şi o
altă categorie de ajutoare, aşa cum am spus deja, şi anume pasiunile: căci şi plăcerea este un
ajutor, care cooperează pentru durabilitatea rasei noastre, şi la fel şi senzualitatea, şi durerea,
şi teama, care arzând sufletul îl fac să nu trateze nimic cu indiferenţă. La rândul ei, şi furia
este o armă defensivă, care a fost de mare ajutor multor oameni, şi la fel şi celelalte pasiuni.
Din care cauză Moise a spus, cu o exprimare fericită, „că el era un ajutor pentru el însuşi”,
căci în realitate acesta este un ajutor al minţii, ca şi cum ar fi fratele ei sau o rudă apropiată;
căci senzaţiile şi pasiunile externe sunt părţi ale unui singur suflet, şi odraslele lui.
IV. (9) În ceea ce priveşte ajutoarele, acestea sunt de două feluri, pasiuni şi senzaţii.
[...]{1}{Aici s-a pierdut un cuvânt sau chiar două. Pfeiffer crede că lipsesc câteva propoziţii;
şi este evident că lipseşte legătura între ceea ce urmează şi ce s-a spus înainte}. Dar tipul
anterior este cel al generării, căci Moise spune „Şi din pământ a mai zidit Domnul Dumnezeu
toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la Adam ca să vadă cum le va numi;
şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, ea aşa se va numi”. Vedeţi aici care sunt ajutoarele
noastre, fiarele sufletului, pasiunile (n.t. emoţiile puternice şi necontrolabile). Căci după ce
Dumnezeu a spus „Să-i facem ajutor pe potriva lui”, Moise adaugă, „a zidit fiarele câmpului”,
de parcă şi fiarele ar fi fost ajutoarele noastre. (10) Dar acestea nu sunt ajutoare în adevăratul
înţeles al cuvântului, ci sunt numite aşa într-o manieră forţată, printr-un fel de abuz lingvistic,
căci în realitate ele sunt inamicii omului. Ca şi în cazul oraşelor, aliaţii se dovedesc a fi uneori
trădători şi dezertori; iar în cazul prieteniei, linguşitorii se dovedesc a fi duşmani şi nu
tovarăşi; iar Moise vorbeşte aici despre cer şi câmp ca fiind sinonime, descriind în acest fel
alegoric mintea; căci mintea, ca şi câmpul, are numeroase perioade de creştere şi rodire; şi
precum cerul, are caracteristici naturale strălucitoare, şi divine, şi fericite. (11) Dar pasiunile
el le compară cu fiarele şi păsările, deoarece ele rănesc mintea, fiind neîmblânzite şi sălbatice,
şi pentru că asemenea păsărilor, ele coboară asupra intelectului; căci atacul lor este rapid şi
greu de respins; Iar expresia „a mai”, urmată de „zidit”, nu este inutilă. De ce? Pentru că el a
spus anterior că fiarele au fost create înaintea omului, şi arată acest lucru în cuvintele ce
urmează, care sunt un bilanţ a ceea ce a făcut în cea de-a şasea zi. „Şi a zis Dumnezeu: Să
scoată pământul fiinţe vii după felul lor: dobitoace cu patru picioare, târâtoare şi fiare
sălbatice după felul lor”. (12) Şi atunci, de ce mai face acum alte animale, nu era mulţumit cu
cele care existau deja? Ei bine, această afirmaţie este în conformitate cu principiile filozofiei
morale. Speciile de rele abundă în omul creat, aşa încât în el sunt produse neîncetat cele mai
mari răutăţi; şi acest lucru trebuie susţinut tot pe baza principiilor filozofiei naturale. În primul
rând, în cele şase zile el a creat diferitele tipuri de pasiuni şi idei, dar acum, creează speciile.
(13) Motiv pentru care Moise spune, „Şi a mai zidit...”, şi astfel devine limpede că ceea ce a
creat anterior au fost genuri, căci mai adaugă, „Să scoată pământul fiinţe vii”, nu ca specii, ci
ca genuri. Şi astfel acţionează Dumnezeu în toate situaţiile; căci înainte să facă speciile, el
completează genurile, aşa cum a făcut în cazul omului: întrucât după ce a modelat iniţial omul
generic, în care se spune că erau cuprinse ambele sexe, masculin şi feminin, el îl creează apoi
pe Adam, omul specific.
V. (14) Prin urmare acesta a dat nume speciilor de ajutoare, dar cealaltă parte a
creaţiei, descrierea, adică formarea senzaţiilor externe, a fost amânată până ce a început să
modeleze femeia; şi amânând această lucrare, el face apoi un bilanţ al repartiţiei numelor; iar
aceasta este o explicaţie, parţial simbolică şi parţial literală, demnă de admiraţia noastră. Este
literală întrucât Legiuitorul a însărcinat cu atribuirea numelor pe primul om creat; (15)

49
întrucât aceia dintre greci care studiază filozofia spun că cei care au dat nume pentru prima
dată lucrurilor au fost oameni înţelepţi: dar Moise vorbeşte mai corect, în primul rând pentru
că atribuie acordarea numelor nu unor oameni care au trăit în acele vremuri de început, ci
primului om creat care a apărut pe pământ; aşa încât, după cum el însuşi a fost creat pentru a
fi începutul creaţiei tuturor celorlalte animale, ar putea fi considerat de asemenea şi începutul
conversaţiei şi al limbajului: căci dacă nu ar fi existat acele nume, nu ar fi putut exista nici
limbaj; şi, în al doilea rând, pentru că dacă multe persoane diferite dau nume, acestea ar trebui
să fie diferite şi lipsite de orice legătură între ele, atâta vreme cât persoane diferite dau nume
diferite; dar dacă un singur om a făcut asta, numele dat de el s-a potrivit cu siguranţă lucrului
respectiv; şi acelaşi nume putea fi un simbol pentru toate lucrurile existente la care făcea
referire.
VI. (16) Dar semnificaţia morală a acestui pasaj este următoarea – Noi folosim adesea
expresia τί în loc de διά τί (de ce?) (n.t. τί şi διά τί provin din limba greacă); ca atunci când
spunem de ce (τί) te-ai spălat? de ce (τί) mergi? de ce (τί) conversezi? Căci în toate aceste
cazuri ti este folosit în loc de dia ti; prin urmare, când Moise spune „ca să vadă cum le va
numi”, trebuie să-l înţelegeţi ca şi cum ar fi spus διά τί (de ce?), în loc de τί (ce): iar mintea va
pofti şi va cuprinde fiecare din aceste înţelesuri. Oare rasa umană este implicată din necesitate
în pasiuni şi vicii doar de dragul a ceea ce este necesar? Sau şi din cauza a ceea ce este lipsit
de moderaţie şi inutil? Şi tot aşa, oare se întâmplă acest lucru din cauza cerinţelor omului
pământesc, sau pentru că mintea le consideră pe acestea ca fiind lucruri excelente şi
admirabile; (17) de pildă, este necesar ca orice fiinţă creată să se bucure de plăcere? Însă omul
rău zboară spre plăcere ca spre bunul cel mai de preţ, în timp ce omul bun o caută doar ca pe
ceva necesar; căci fără plăcere, rasa umană nu face absolut nimic. În acelaşi timp, omul rău
consideră agoniseala bunurilor ca fiind cel mai bun lucru posibil; dar omul bun priveşte
bogăţiile doar ca pe ceva necesar şi util. (18) Prin urmare, în mod firesc, Dumnezeu vrea să
vadă şi să afle cum denumeşte mintea şi cum apreciază ea fiecare din aceste lucruri, dacă le
priveşte ca fiind bune, sau ca fiind indiferente, sau ca rele în ele însele, deşi necesare în
anumite privinţe. Din care cauză, crezând că tot ce a atras către sine şi a invitat ca suflet viu
era la fel de important ca valoare ca şi sufletul, acesta a devenit nu doar numele lucrului
invitat, ci şi al aceluia care l-a invitat: de exemplu, dacă omul îmbrăţişa plăcerea, era numit
om dedicat plăcerii; dacă îmbrăţişa pofta, era numit un om al poftelor; dacă îmbrăţişa lipsa de
cumpătare, el însuşi devenea un om necumpătat; dacă admitea laşitatea, era numit laş; şi tot
aşa şi în cazul altor pasiuni. Căci aşa cum cel care are calităţi distinctive ce derivă din virtuţi
este numit după virtutea cu care este înzestrat în mod special, chibzuit, cumpătat, drept sau
curajos, în funcţie de situaţie; la fel şi în ceea ce priveşte viciile, omul poate fi numit nedrept,
nesăbuit sau efeminat, atunci când a invitat şi îmbrăţişat aceste deprinderi ale minţii şi
conduitei.
VII. (19) „Atunci Dumnezeu a adus asupra lui Adam un somn adânc, şi el a adormit; şi
a luat una din coastele lui”, şi aşa mai departe. Afirmaţia literală transmisă de aceste cuvinte
este una de necrezut; căci cum îşi poate imagina cineva că o femeie a fost făcută din coasta
unui bărbat, sau pe scurt, că vreo fiinţă umană a fost făcută dintr-o alta? Şi ce l-a împiedicat
pe Dumnezeu, dacă l-a făcut pe om din ţărână, să facă şi femeia în acelaşi mod? Căci
Creatorul era la fel, iar materialul din care făcuse calităţile distinctive era aproape
interminabil. Şi de ce, când omul avea atât de multe părţi, nu a făcut Dumnezeu femeia dintr-o
altă parte a trupului în loc să o facă dintr-o coastă? Şi în plus, din care coastă a făcut-o?
Această întrebare ar sta în picioare şi dacă am spune că el vorbise doar de două coaste; dar în
realitate el nu a specificat numărul lor. Atunci să fi fost oare vorba de coasta dreaptă sau de
cea stângă? (20) Şi mai mult decât atât, dacă a umplut locul acela cu carne, ceea ce rămăsese
nu era făcut oare tot din carne? Şi într-adevăr, coastele noastre sunt ca nişte surori, înrudite în
toate părţile lor, şi ele sunt alcătuite din carne. Atunci ce mai putem spune? (21) În mod

50
obişnuit coastele sunt considerate a fi tăria omului; întrucât spunem că un om „are coaste”,
ceea ce este echivalent cu a spune că este viguros; şi spunem că un luptător este un om cu
coaste puternice, atunci când vrem să spunem că este puternic: şi mai spunem că un cântăreţ
la harpă „are coaste”, în loc să spunem că are energie şi putere în cântecul său. (22) Acum că
am postulat acest lucru mai trebuie să spunem că mintea, când este dezbrăcată şi neamestecată
cu trupul (căci această discuţie a noastră se referă la minte, atunci când nu este amestecată cu
nimic) are multe puteri, şi anume: puterea posesivă, puterea reproducătoare, puterea
sufletului, puterea raţiunii, puterea înţelegerii, şi altele nenumărate ca gen şi specie. Ei bine,
puterea posesivă este la fel cu cea a altor lucruri neînsufleţite, cum sunt lemnele şi pietrele, şi
se găseşte şi în unele elemente aflate în noi, şi anume în oase. Iar puterea naturală se extinde
şi asupra plantelor: şi există în noi unele părţi care se aseamănă oarecum cu plantele, şi anume
unghiile şi părul: (23) însă natura este un obicei deja pus în mişcare, dar sufletul este un obicei
care şi-a asumat în plus imaginaţia şi impetuozitatea; iar această putere este şi ea un element
pe care omul îl are în comun cu animalele iraţionale; iar mintea noastră este într-o oarecare
măsură analogă cu sufletul unui animal iraţional.
În consecinţă, puterea de înţelegere este o proprietate specială a minţii; iar puterea de a
raţiona este probabil comună acelor naturi mai divine, dar ea constituie mai ales proprietatea
naturii muritoare a omului: iar aceasta este o putere dublă, o latură fiind aceea potrivit căreia
noi suntem animale raţionale, care ne împărtăşim din minte; iar cealaltă latură fiind alcătuită
din acea facultate prin care putem conversa. (24) De asemenea, în suflet mai este o putere
înrudită cu acestea, puterea senzaţiei, despre care vorbim acum; căci Moise descrie cu această
ocazie formarea simţului extern, în conformitate cu energia şi raţiunea.
VIII. Pentru că imediat după crearea minţii a fost necesar să fie creat simţul extern, ca
ajutor şi aliat al minţii; prin urmare, Dumnezeu, după ce a definitivat complet mintea, a trecut
la crearea celui de-al doilea element, atât ca rang cât şi ca putere, acesta fiind o anumită formă
creată, un simţ extern în concordanţă cu energia, realizat pentru definitivarea întregului suflet
şi pentru înţelegerea adecvată a unei astfel de chestiuni cu care s-ar putea confrunta. (25) Şi
cum oare a fost creat acest simţ extern? După cum însuşi Moise ne spune într-un pasaj
ulterior, a fost creat atunci când mintea a adormit: căci, în realitate, simţul extern începe să
acţioneze atunci când mintea este adormită. Şi tot aşa, când mintea este trează simţul extern
este redus la tăcere; iar dovada pentru acest lucru este următoarea: atunci când dorim să ne
formăm o opinie exactă despre un anumit lucru, ne retragem într-un loc linştit, închidem
ochii, ne suspendăm auzul, renunţăm la exercitarea simţurilor nostre; şi aşa, când mintea se
ridică iar şi se trezeşte, simţul extern dispare. (26) Să analizăm acum şi o altă chestiune, şi
anume, cum se duce mintea la culcare: căci atunci când simţul extern este treaz şi stimulat,
când privirea vede vreo pictură sau vreo sculptură frumos lucrată, nu rămâne mintea fără
nimic asupra căruia să-şi exercite funcţiile, lipsită de contemplarea vreunui subiect potrivit
pentru intelect? Ce ar mai fi de spus? Când facultatea auzului zăboveşte asupra unei
combinaţii melodioase de sunete, poate mintea să se mai ocupe de contemplarea unui subiect
care o preocupă? în niciun caz. Şi este cu mult mai lipsită de ocupaţie atunci când gustul intră
în scenă şi se dedică nerăbdător plăcerilor burţii; (27) din care cauză Moise, îngrijorat de
faptul că într-o bună zi mintea ar putea nu numai să adoarmă, ci chiar să moară, spune într-un
alt loc, „Să ai la brâu un ţăruş; şi atunci când stai jos, să sapi cu el şi să faci un morman de
pământ cu care să-ţi acoperi ruşinea” {2}{Deuteronomul 23:13}. Vorbind simbolic, şi dând
raţiunii numele de ţăruş care sapă treburile secrete; (28) şi îl îndeamnă să o poarte cu mare
atenţie, şi să nu-i permită să se desprindă şi să-şi ia zborul; iar acest lucru trebuie făcut atunci
când mintea, slăbind atenţia pentru acele lucruri perceptibile prin intelect, este trasă în jos de
pasiuni, şi se aşază, cedând şi fiind călăuzită de necesităţile trupului; (29) acest lucru se
întâmplă atunci când mintea, fiind absorbită de asociaţii bogate, uită de sine, fiind subjugată
de acele lucruri care o conduc la plăcere, şi astfel devenim robi şi ne lăsăm pradă impurităţilor

51
nedisimulate. Dar dacă raţiunea ar fi capabilă să purifice pasiunea, atunci nici nu ne îmbătăm
dacă bem, nici nu ne îndestulăm atunci când mâncăm, ci ne ospătăm sobru, fără a ne lăsa
pradă nesăbuinţei. (30) Prin urmare, deşteptarea simţurilor externe este echivalentă cu
adormirea minţii; iar deşteptarea minţii înseamnă oprirea activităţii simţurilor externe. Aşa
cum la răsăritul soarelui strălucirea tuturor celorlalte stele dispare; dar când soarele apune, ele
pot fi văzute. Şi la fel ca şi soarele, mintea, când se trezeşte, eclipsează simţurile externe, dar
când se duce la culcare le permite să strălucească.
IX. (31) După această prefaţă trebuie să continuăm cu explicare cuvintelor: „Domnul
Dumnezeu”, spune Moise, „a adus asupra lui Adam un somn adânc, şi el a adormit”. El
vorbeşte aici foarte corect, căci somnul minţii este ca o transă. Iar mintea se înceţoşează de
îndată ce încetează să mai fie ocupată cu acele lucruri perceptibile doar prin intelect, care îi
apar în faţă. Şi când nu mai este energizată de ele, se duce la culcare. Iar expresia „un somn
adânc” (n.t. ca o transă) este bine folosită, deoarece înseamnă că este pervertită şi schimbată
nu de ea însăşi, ci de Dumnezeu, care-i trimite, şi îi aduce în faţă, şi trimite asupra ei
schimbarea care o afectează. (32) Căci situaţia este aceasta: dacă ar fi în puterea mea să mă
schimb, atunci îmi pot exercita această putere ori de câte ori vreau, iar dacă nu vreau, pot
continua să exist aşa cum sunt, fără nicio schimbare. Dar acum, schimbarea mă atacă din
direcţie opusă, şi foarte adesea, când doresc să-mi aţintesc intelectul asupra unui subiect
potrivit, sunt înghiţit de un influx contrar cu acesta: pe de altă parte, atunci când concep o idee
referitoare la ceva indecent, pot renunţa la ea prin intermediul ideilor plăcute, în timp ce
Dumnezeu, prin graţia sa, îmi toarnă în suflet apă dulce în loc de un potop sărat. (33) Este
necesar, prin urmare, ca toate lucrurile create să fie schimbate din când în când. Căci aceasta
este o proprietate a oricărui lucru creat, aşa cum atributul lui Dumnezeu este să fie
neschimbător. Dar dintre aceste lucruri care au fost schimbate, unele rămân în starea lor
modificată până la distrugerea lor finală şi completă, deşi altele sunt expuse numai
vicisitudinilor naturii umane; şi acestea sunt conservate imediat. (34) Motiv pentru care Moise
spune că „Domnul nu-l va lăsa pe nimicitor să intre-n casele voastre ca să lovească”
{3}{Exodul 12:23}. Dar permite nimicitorului (iar schimbarea este nimicirea sufletului) să
intre în suflet, ca să dea la iveală caracteristicile specifice ale fiinţei create. Dar Dumnezeu nu
va permite progeniturii fiilor lui Israel să fie schimbată în asemenea hal încât să fie doborâtă
de schimbare; ci o va constrânge să iasă iar la lumină şi să se ridice din adânc, prilejuindu-i
astfel salvarea.
X. (35) „A luat una din coastele lui”. A luat una din multele puteri ale minţii, şi anume
acea putere care locuieşte în simţurile externe. Iar atunci când foloseşte expresia „a luat”, nu
trebuie să înţelegem asta în sensul că „a îndepărtat”, ci mai degrabă că „a luat în considerare,
a analizat”; căci în altă parte spune, „Luaţi prada de război pe care aţi capturat-o” {4}
{Numeri 31:26}. Aşadar, ce vrea el să arate? (36) Despre senzaţie se poate vorbi în două
feluri – potrivit predispoziţiei, care există chiar şi când dormim, şi potrivit energiei. În ceea ce
priveşte primul aspect, cel referitor la predispoziţie, nu este nevoie să insistăm: căci nu prin el
înţelegem obiectele ce ne sunt aduse în atenţie prin intermediul senzaţiei. Dar despre al doilea
aspect, cel referitor la energie, trebuie să vorbim; căci doar prin intermediul lui putem ajunge
la înţelegerea obiectelor perceptibile prin simţurile externe. (37) În consecinţă, Dumnezeu,
după ce a creat primul tip de senzaţie, cea care există ca predispoziţie (căci atunci când a creat
mintea a mobilat-o cu multe facultăţi latente), doreşte acum să o finalizeze şi pe aceea care
există potrivit energiei. Şi această senzaţie potrivit energiei este deplină doar atunci când cea
care există ca predispoziţie este pusă în funcţiune, şi extinsă până la trup şi la organele de
simţ. Căci aşa cum natura se desăvârşeşte atunci când sămânţa intră în funcţiune, la fel şi
energia se desăvârşeşte atunci când intră în funcţiune predispoziţia.

52
 XI. (38) „Şi locul ei l-a plinit cu carne”. Adică, a umplut acel simţ extern care există ca
predispoziţie, dându-i energie şi prelungindu-l până la carne şi până la întreaga suprafaţă
exterioară şi vizibilă a trupului. În legătură cu care Moise adaugă că „el a prefăcut-o în
femeie”: arătând prin această expresie că femeie este numele cel mai natural şi mai bine ales
pentru simţul extern. Căci aşa cum bărbatul acţionează, iar femeia este obiectul acţiunii, la fel
este şi atunci când mintea acţionează, iar simţul extern, precum o femeie, experimentează
suferinţa sau constituie obiectul acţiunii. (39) Şi este uşor de aflat acest lucru după felul în
care este afectat în practică. Astfel, văzul este impresionat de acele obiecte care-l pun în
funcţiune, cum sunt albul şi negrul, şi celelalte culori. La fel, auzul este afectat de sunete, iar
gustul de feluritele arome; simţul olfactiv de mirosuri; iar cel al pipăitului de lucrurile dure
sau catifelate. Pe de altă parte, toate simţurile externe se află într-o stare de linişte până în
momentul în care sunt abordate din exterior de ceea ce le pune în funcţiune.
XII. (40) „Şi a adus-o la Adam. Iar Adam a zis, Aceasta este acum os din oasele mele
şi carne din carnea mea!”. Dumnezeu conduce simţul extern, care există potrivit energiei, la
minte; ştiind că mişcarea şi neliniştea sa trebuie să se întoarcă înapoi la aceasta. Dar mintea,
percepând puterea pe care a avut-o anterior (şi care atunci când exista ca predispoziţie era
într-o stare de linişte), şi care a devenit energică şi funcţională, se minunează la vederea sa şi
exclamă, spunând că nu este detaşată de el, ci strâns înrudită cu acesta. (41) Căci Adam
spune, „Aceasta este acum os din oasele mele”; adică, aceasta este putere din puterea mea;
căci prin os se înţelege aici simbolul tăriei şi al puterii. Şi este, adaugă el, suferinţă din
suferinţa mea; adică, carne din carnea mea. Căci tot ceea ce suferă simţul extern, este îndurat
prin puterea minţii. (42) Merită, de asemenea, să analizăm de ce a adăugat Adam cuvântul
„acum”, căci el spune „Aceasta este acum os din oasele mele”. Explicaţia este aceea că
senzaţia externă există acum, doar în legătură cu momentul prezent. Întrucât mintea atinge trei
momente diferite ale timpului; căci ea percepe împrejurările prezente, îşi reaminteşte
evenimentele trecute, şi anticipează viitorul. (43) Dar senzaţiile externe nici nu anticipează
evenimentele viitoare, nici nu constituie subiectul vreunei senzaţii asemănătoare cu speranţa
sau aşteptarea, nici nu îşi amintesc de împrejurările din trecut; ci prin natura lor sunt capabile
doar de a fi afectate de ceea ce le stimulează în momentul de faţă. De exemplu, ochiul devine
alb în momentul în care i se înfăţişează ceva de culoare albă, dar nu reacţionează în niciun fel
dacă acel lucru nu este prezent. Însă mintea se agită şi atunci când obiectul nu este prezent în
realitate, ci ţine de trecut; situaţie în care este afectată de amintirea lui; sau poate să ţină de
viitor, iar în acest caz suferă într-adevăr influenţa speranţei şi a aşteptărilor.
XIII. (44) „Şi ea se va numi femeie”. Acest lucru este echivalent cu a spune, Din
această cauză senzaţia exterioară va fi numită femeie, pentru că ea se trage din bărbatul care o
pune în funcţiune. El spune „ea”; oare de ce foloseşte expresia „ea”? Întrucât mai există un tip
de senzaţie externă, care nu provine din minte, ci care a fost creată în acelaşi timp cu ea. Căci
există, aşa cum am spus anterior, două tipuri de senzaţii externe; primul tip, există potrivit
obiceiului, iar celălalt potrivit energiei. (45) Ei bine, tipul care există ca predispoziţie nu vine
de la om, adică de la minte, ci a fost creat în acelaşi timp cu el. Căci mintea, aşa cum am
arătat, când a fost creată a fost creată cu multe facultăţi şi predispoziţii; şi anume, cu
facultatea şi predispoziţia de a raţiona, şi de a exista, şi de a promova cele asemenea cu ea, şi
de a primi impresii prin intermediul simţurilor externe. Dar senzaţia externă, care există
potrivit energiei, provine din minte. Căci se prelungeşte de la senzaţia externă care există în ea
ca predispoziţie, pentru a deveni acelaşi simţ extern potrivit energiei. Aşa că acest al doilea tip
de simţ extern provine din minte şi există potrivit mişcării sau funcţionării sale. (46) Iar cel
care crede că lucrurile sunt în realitate create de minte sau de acest simţ extern este un om
naiv. Nu vedeţi asta chiar şi în cazul Rahelei (adică al senzaţiei externe) care stătea deasupra
idolilor, în timp ce credea că impulsurile îi vin din minte, iar cel care a văzut-o a mustrat-o?
Căci ea spune, „Dă-mi copii, că de nu, mor!” {5}{Geneza 30:1}. Iar el a răspuns: „Pentru că,

53
O femeie care judeci greşit!, nimic nu vine de la minte, ci de la cel care a existat înainte de
minte; şi anume Dumnezeu”. Din care cauză adaugă: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu,
Cel ce ţi-a stârpit rodul pântecelui?” (47) Dar că Dumnezeu este cel ce creează oameni, el va
depune mărturie în cazul Liei, atunci când spune, „Dar văzând Domnul că Lia nu era iubită, i-
a deschis putinţa de a naşte; Rahela însă era stearpă” {6}{Geneza 29:31}. Însă aceasta este
proprietatea specială a bărbatului, aceea de a deschide putinţa de a naşte.
Acum, fireşte, virtutea nu este iubită de oameni. Din care cauză Dumnezeu a cinstit-o,
şi a lăsat onoarea de a purta primul copil celei ce era nu era iubită. (48) Şi într-un alt pasaj el
spune: „De va avea cineva două femei, una iubită şi alta neiubită, şi atât cea iubită cât şi cea
neiubită îi vor naşte fii, iar întâiul-născut va fi al celei neiubite; acela, în ziua când îşi va
împărţi averea către fiii săi, nu va putea să-l socotească pe fiul femeii iubite drept întâi născut
în dauna fiului celei neiubite, care este întâiul-născut” {Deuteronumul 21:15}. Căci lucrurile
cărora le dă naştere virtutea neiubită, sunt cele dintâi şi sunt perfecte, dar cele produse de
plăcere, care este iubită, vin pe ultimul loc.
XIV. (49) „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa
şi cei doi vor fi un trup”. Din cauza senzaţiei externe, mintea, când este subjugată de aceasta,
îl va lăsa şi pe tatăl său, Dumnezeul universului, şi pe mama tuturor lucrurilor, şi anume
virtutea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi se separă unindu-se cu senzaţia externă,
dizolvându-se în ea, astfel încât cele două devin un singur trup şi o singură dorinţă. (50) Iar
aici trebuie să observaţi că nu femeia se desparte de om, ci dimpotrivă, omul se desparte de
femeie; adică, mintea se desparte de senzaţiile externe. Căci atunci când ceea ce este mai bun,
adică mintea, se uneşte cu ceea ce este plăcut, şi anume cu senzaţia externă, ea se dizolvă în
natura cărnii, care este mai rea, şi în senzaţia îndreptată spre exterior, care este cauza
pasiunilor. Dar atunci când ceea ce este inferior, şi anume senzaţia îndreptată spre exterior,
urmează partea care este mai bună, adică mintea, atunci ea nu va mai fi carne, ci ambele vor
deveni una, adică minte. Aşadar, omul despre care vorbeşte profetul a preferat simţurile în loc
să aleagă pietatea. (51) Mai există însă o fiinţă ce are un nume opus, Levi; cel care spune
tatălui său şi mamei sale: „Pe voi nu v-a văzut, şi nu şi-a recunoscut fraţii, şi şi-a abandonat
copiii” {8}{Deuteronomul 33:9}. Acest om îi lasă pe tatăl său şi pe mama sa; adică, mintea sa
şi materia corpului său, pentru a avea ca moştenire pe unicul Dumnezeu; „moştenirea lor este
Însuşi Domnul”. {9}{Deuteronomul 10:9}. (52) Şi într-adevăr, suferinţa este moştenirea celui
iubitor de suferinţă; dar moştenirea lui Levi este Dumnezeu. Nu vedeţi că „îl îndeamnă ca în
cea de-a zecea zi a lunii să contribuie cu doi ţapi, un sorţ pentru al Domnului şi un sorţ pentru
al ţapului ispăşitor (n.t. Azazel, îngerul căzut)” {10}{Leviticul 16:7}. Căci suferiţele induse
ţapului ispăşitor sunt într-adevăr sorţul celui iubitor de suferinţe.
XV. (53) „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau; şarpele însă era cel
mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu”
{11}{Geneza 2:25; 3:1} – mintea este goală, nefiind îmbrăcată nici cu viciul nici cu virtutea,
ci este cu adevărat despuiată de amândouă: la fel ca sufletul unui prunc, care nu are părtăşie
nici la virtute nici la viciu, este despuiat de toate cele care acoperă, şi este complet gol; căci
acestea sunt învelişurile sufletului, în care este înfăşurat şi ascuns, binele fiind veşmântul
sufletului virtuos, iar răul, mantia sufletului nelegiuit. Iar sufletul este despuiat in felul acesta.
În primul rând, când este într-o stare neschimbătoare, şi este complet lipsit de vicii, şi a dat
deoparte învelişul tuturor pasiunilor. În legătură cu acest lucru şi Moise şi-a ridicat cortul în
afara taberei, la mare distanţă, şi l-a numit Cortul (n.t. sau Tabernacolul) Mărturiei
{12}{Exodul 33:7}. (55) Iar acesta are următoarea semnificaţie: sufletul care-l iubeşte pe
Dumnezeu, lăsând deoparte trupul şi ataşamentele sale, şi îndepărtându-se la mare distanţă de
ele, îşi alege o fundaţie şi un teren sigur pentru locuinţa sa, şi pentru stabilirea sa durabilă în
doctrinele virtuţii; şi pentru că el iubeşte ceea ce este bun, mărturia sa este primită de
Dumnezeu, „căci el a fost numit cortul mărturiei”, spune Moise; iar el a trecut în tăcere peste

54
cel care dă nume, pentru ca sufletul, stimulat fiind, să poată reflecta asupra celui care
mărturiseşte pentru acele tendinţe iubitoare de virtute. (56) De aceea marele preot „nu va intra
în Sfânta Sfintelor îmbrăcat într-un veşmânt până la pământ” {13}{Leviticul 16:1}; ci
dezbrăcândus-se de mantia părerilor personale şi a fanteziilor zadarnice ale sufletului, şi
lăsându-le în seama celor care iubesc lucrurile lipsite de esenţă şi care preferă părerile
personale în locul adevărului, va ieşi în faţă despuiat, fără culori sau sunete, să aducă jertfă
sângele sufletului, şi să-şi sacrifice întreaga minte lui Dumnezeu cel Mântuitor şi Binefăcător;
(57) şi desigur că Nadab şi Abiud {14}{Leviticul 10:1}, care s-au apropiat de Dumnezeu, şi
au părăsit această viaţă muritoare primind în schimb viaţă veşnică, sunt consideraţi a fi goi,
adică liberi de orice păreri noi şi muritoare; căci le-ar fi purtat în veşmintele lor, dacă nu ar fi
fost despuiaţi, întrucât au rupt în bucăţi toate legăturile pasiunii şi necesităţii trupeşti, astfel
încât goliciunea şi absenţa lor trupească să nu poată fi alterate de ascensiunea raţionamentelor
ateiste; căci nu tuturor oamenilor le este permis să vadă misterele divine, ci doar acelora care
sunt capabili să le acopere şi să le păzescă; (58) din care cauză Misael şi partizanii săi nu le-au
ascuns în veşmintele lor, ci în cele ale lui Nadab şi Abiud, care au fost arşi cu foc şi luaţi pe
sus; căci dezbrăcându-se de toate veşmintele acoperitoare, au adus goliciunea lor în faţa lui
Dumnezeu, şi şi-au lăsat tunicile lor lui Misael. Dar hainele aparţin părţii iraţionale a
animalului, şi ele umbresc partea sa raţională. Şi Avraam era despuiat atunci când a auzit, (59)
„Ieşi din ţara ta şi din neamul tău” {15} {Geneza 13:1}; în ceea ce-l priveşte pe Isaac, el într-
adevăr nu era dezbrăcat, dar a fost mereu gol şi netrupesc; căci lui i s-a dat o poruncă să nu
coboare în Egipt {16}{Geneza 26:2}, adică în trup. Şi Iacov era iubitor de goliciune, căci
lipsa de asperităţi a sufletului înseamnă goliciune, „ pentru că Isav era un om păros, dar
Iacov”, spune Moise, „era lipsit de păr” {17}{Geneza 25:25}, motiv pentru care el era şi soţul
Liei.
XVI. (60) Aceasta este cea mai minunată goliciune, dar cealaltă este de natură
contrară, fiind o schimbare care implică pierderea virtuţii, atunci când sufletul devine nesăbuit
şi o ia razna. Aşa a fost nebunia lui Noe, când a băut vin şi a rămas dezbrăcat {18}{Geneza
9:21}. Dar mulţumită lui Dumnezeu, această schimbare şi această dezgolire a minţii,
echivalentă cu lipsa de virtute, nu s-a revărsat şi în exterior, ci a rămas în interiorul casei; căci
Moise spune că „s-a dezvelit în cortul său”: întrucât un om înţelept, chiar dacă comite o
nesăbuinţă, el nu decade, aşa cum se întâmplă cu omul rău; căci nesăbuinţa omului rău se
împrăştie pretutindeni, dar cea a omului bun este ţinută în frâu, şi prin urmare, acesta se
trezeşte din beţie, adică se căieşte, şi ca să spunem aşa, scapă de boala care l-a cuprins. (61)
Dar să trecem acum şi să examinăm mai exact afirmaţia „că dezvelirea s-a petrecut în cortul
său”. Când acel suflet care se transformă doar concepe vreun lucru rău, dar nu-l pune în
practică, astfel încât să-l transpună în faptă, atunci păcatul se află doar în domeniul şi în
locuinţa particulară a sufletului. Dar dacă, pe lângă faptul că se gândeşte la vreo răutate o mai
şi pune în aplicare, atunci răutatea se împrăştie dincolo de locuinţa sa: (62) şi din acest motiv
blestemă şi Canaanul, pentru că a făcut publică schimbarea sufletului său, adică a lăsat-o să
treacă dincolo de uşi, şi i-a dat notorietate, adăugând intenţiei sale rele o împlinire rea prin
intermediul acţiunilor sale; dar Sem şi Iafet sunt lăudaţi, pentru că ei nu i-au atacat sufletul, ci
mai degrabă au tăinuit deteriorarea sa. (63) Din acest motiv şi rugăciunile şi jurămintele
sufletului sunt invalidate atunci când „sunt făcute în casa tatălui sau a soţului cuiva”
{19}{Geneza 25:25}, atunci când puterile raţiunii sunt într-o stare de somnolenţă, şi nu atacă
schimbarea care s-a produs în suflet, ci îi acoperă abaterea de la datorie; căci şi atunci
„stăpânul tuturor lucrurilor” îl va purifica: dar el aude rugăciunea văduvei şi a celei divorţate
definitiv; căci „orice”, spune el, „a jurat ea împotriva sufletului ei, va locui cu ea”, şi pe bună
dreptate; întrucât dacă, după ce a fost dată deoparte, a ieşit dincolo de casa ei, nu numai că îşi
schimbă locul, dar păcătuieşte în privinţa faptelor pe care le-a săvârşit, şi astfel devine
incurabilă, fără să aibă niciun fel de relaţie cu soţul ei şi fiind lipsită în acelaşi timp de

55
susţinerea şi mângâierea tatălui său. (64) A treia descriere a renunţării la haine este cea de
mijloc, potrivit căreia mintea este lipsită de raţiune, neavând părtăşie nici la virtute nici la
viciu; şi de o astfel de goliciune are parte un prunc, de unde şi expresia „Şi amândoi erau goi,
atât Adam cât şi soţia sa”; iar semnificaţia este aceasta, intelectul nu înţelegea golicunea lor,
iar simţurile externe nu o percepeau; ci primul era lipsit de orice putere de înţelegere, şi gol;
iar simţurile erau lipsite de orice percepţie.
XVII. (65) Iar expresia „şi nu se ruşinau”, o vom analiza în continuare: căci în acest
pasaj sunt avansate trei idei. Neruşinarea, decenţa şi o stare de indiferenţă, în care omul nu
este nici neruşinat nici decent. Ei bine, neruşinarea este caracteristica unei persoane lipsite de
valoare, iar decenţa este caracteristica unei persoane virtuoase; dar starea de a nu fi nici
decent nici neruşinat este marca unei persoane lipsită de înţelegere, care nu acţionează potrivit
unei păreri preconcepute; şi despre aşa ceva vorbim acum: căci acela care nu a dobândit încă
înţelegerea binelui sau răului, nu este capabil să fie nici neruşinat nici decent; (66) prin
urmare, exemplele de neruşinare sunt toate acele tipuri de comportament indecent, când
mintea dă la iveală lucruri dezonorante, atunci când de fapt ar trebui să le acopere şi să le ţină-
n umbră, în loc să se laude cu ele şi să le slăvească. La fel şi în cazul Mariei, atunci când ea a
vorbit împotriva lui Moise, „Dacă tatăl ei ar fi scuipat-o-n obraz, oare n-ar fi trebuit ea să se
ruşineze timp de şapte zile?” {20}{Numeri 12:14}. (67) Căci simţul extern, fiind de-a dreptul
neruşinat şi lipsit de pudoare, deşi Dumnezeu Tatăl îl desconsideră total în comparaţie cu cel
care a fost credincios în toate casele sale, şi pe care însuşi Dumnezeu l-a unit cu femeia
etiopiană, adică cu părerea neschimbătoare şi plină de convingere, a îndrăznit să vorbească
împotriva lui Moise şi să îl acuze exact pentru acele fapte pentru care ar fi meritat să fie
lăudat; căci aceasta este lauda sa cea mai mare, că a primit-o pe femeia etiopiană, natura
neschimbătoare, încercată prin foc şi găsită sinceră; căci aşa cum în cazul ochiului, partea care
vede este neagră, la fel este şi partea văzătoare a sufletului simbolizată de femeia etiopiană.
(68) De ce, atâta vreme cât există multe lucrări ale răului, el menţionează doar una, şi anume
aceea care se ocupă de ceea ce este ruşinos, spunând „ şi nu se ruşinau”; dar oare ei nu făceau
rău, sau nu păcătuiau, sau nu acţionau indecent? Însă motivul este clar. Nu, pe singurul
Dumnezeu adevărat, nu cred că este ceva mai ruşinos decât să cred că înţeleg cu intelectul şi
că percep cu simţul meu extern. (69) Să fie mintea cauza înţelegerii mele? Cum aşa? Căci se
înţelege ea oare pe sine însăşi, şi ştie ce este ea, sau cum a ajuns să existe? Şi sunt simţurile
externe cauza pentru care omul percepe ceva? Cum s-ar putea spune asta, când acestea nu
sunt înţelese nici de ele însele nici de minte? Nu vedeţi că cel care îşi imaginează că înţelege
este nesăbuit în actele sale de lăcomie, şi în beţia sa, şi în sminteala sa? Şi atunci cum se
reflectă capacitatea sa intelectuală în aceste acţiuni? Prin urmare, senzaţia externă nu este oare
adesea lipsită de puterea de a se manifesta? Nu sunt momente în care privim şi nu vedem, iar
ascultând nu auzim, atunci când atenţia minţii este distrasă de alte obiecte care preocupă
intelectul şi se apleacă asupra lor? (70) Atâta vreme cât ambele sunt goale, mintea de puterea
ei de a stimula intelectul, iar simţul extern de puterea senzaţiei, ele nu au nimic ruşinos; dar în
momentul în care încep să etaleze vreo înţelegere, încep să fie ecranate de ruşine şi
obrăznicie: căci adesea ele vor fi găsite comportându-se simplu şi nesăbuit în loc să se
manifeste cu înţelegere temeinică, nu doar în cazul actelor de lăcomie, sau de plictiseală, sau
de nebunie, ci şi în cazul rutinei vieţii de zi cu zi; pentru că atunci când simţul extern domină,
mintea este înrobită, şi nu mai acordă atenţia cuvenită obiectelor intelectului, însă când mintea
predomină, simţul obraznic rămâne fără ocupaţie, lipsit de înţelegerea obiectelor proprii
funcţionării sale.
XVIII. (71) „Şarpele însă era cel mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ, pe care
le făcuse Domnul Dumnezeu” {21}{Geneza 3:1}. Odată ce au fost create anterior două
lucruri, adică mintea şi simţul extern, iar acestea fiind dezgolite în felul în care am arătat deja,
rezultă cu necesitate că plăcerea, care aduce aceste două lucruri împreună, trebuie să fie al

56
treilea element, al cărui scop este acela de a uşura înţelegerea obiectelor de către intelect şi
simţul extern; căci nici mintea nu ar putea, fără simţul extern, să înţeleagă natura animalelor şi
plantelor, sau a pietrelor, sau a lemnului, sau, pe scurt, a oricărei alte substanţe; nici simţul
extern nu ar putea să-şi exercite facultăţile sale proprii în absenţa minţii. (72) Şi atâta vreme
cât a fost necesar ca aceste două lucruri să se alăture pentru înţelegerea adecvată a acestor
obiecte, ce altceva le-a apropiat dacă nu un al treilea lucru, care a acţionat ca o legătură între
ele; primele două lucruri sunt iubirea şi dorinţa, iar al treilea este plăcerea care nu poate să
domine, şi despre care Moise vorbeşte aici simbolic, atunci când se referă la şarpe. (73)
Dumnezeu, care a creat toate animalele de pe pământ, a stabilit o ordine admirabilă, căci el a
făurit mai întâi mintea, adică bărbatul, pentru că mintea este partea cea mai importantă a
omului; apoi simţul extern, adică femeia; apoi, continuând în ordinea cuvenită a ajuns la
plăcere, care este al treilea lucru. Dar puterile şi vârstele celor trei diferă doar noaptea, căci
din punct de vedere al timpului ele sunt egale; întrucât sufletul aduce totul la lumină în acelaşi
timp cu el însuşi: dar unele lucruri le dă la iveală în privinţa realităţii lor, iar altele în privinţa
puterii lor de a exista, chiar dacă nu au ajuns încă la final. (74) Iar plăcerea a fost reprezentată
sub forma unui şarpe, pentru că mişcarea şarpelui este variată şi plină de multe unduiri, aşa
cum este şi mişcarea plăcerii. La început se înfăşoară în jurul omului în cinci feluri, căci
plăcerile constau în ceea ce vede, aude, gustă, miroase şi atinge. Dar cele mai aprinse şi
intense sunt acelea care iau naştere din legătura cu femeia, prin care natura a sortit să fie
generate fiinţe similare. (75) Şi totuşi, acesta nu este singurul motiv pentru care spunem că
plăcerea are înfăţişări diferite, întrucât se înfăşoară în jurul tuturor părţilor iraţionale ale
sufletului, ci şi pentru că se răsuceşte cu multe spirale în jurul fiecăreia din aceste părţi
considerate separat. De exemplu, plăcerile ce derivă din simţul văzului sunt diferite; există
plăcere provenită din contemplarea picturilor sau a statuilor; de asemenea, toate celelalte
lucrări de artă încântă vederea. Şi tot aşa şi în cazul stadiilor diferite prin care trec plantele
când înmuguresc, şi înfloresc, şi poartă fructe; sau al frumuseţii diferite a animalelor de tot
felul. În aceeaşi manieră, flautul încântă auzul, la fel şi harpa, şi orice fel de instrument,
precum şi vocile armonioase ale animalelor iraţionale, ale rândunelelor, ale privighetorilor; ca
şi melodiile unor fiinţe raţionale pe care natura le-a înzestrat cu simţ muzical, vocea
armonioasă a cântăreţilor la harpă, sau a acelora care pun în scenă comedii sau tragedii, sau
alte spectacole actoriceşti.
XIX. (76) Dar ce putem spune despre plăcerile burţii? Că există tot atâtea tipuri de
plăceri câte arome fine sunt prezentate burţii şi ne excită simţul extern. Şi atunci, plăcerea
care provine din diferite surse, nu a fost ea oare prezentată în mod adecvat unui animal
înzestrat cu facultăţi diferite? (77) Acesta este un alt motiv pentru care acea parte din noi care
este proprie omului, şi care joacă rolul unei mulţimi, atunci când caută „casele din Egipt”
{22}{Numeri 21:5}, adică locuinţa ei trupească, se încurcă în plăcerile aducătoare de moarte;
nu acea moarte care înseamnă separarea sufletului de trup, ci cea care se referă la distrugerea
sufletului de către viciu. Căci Moise spune, „Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpii
ucigaşi care muşcau poporul; şi mult popor a murit dintre fiii lui Israel” {23}{Numeri 21:6}.
Pentru că, într-adevăr, nimic nu aduce mai mult moarte sufletului decât lipsa de cumpătare în
urmărirea plăcerilor. (78) Iar ceea ce piere nu este partea dominantă din noi, ci persoana, cea
care joacă rolul mulţimii; şi ea este moartă până în clipa în care ajunge să se căiască, şi să îşi
mărturisească păcatul; căci israeliţii, venind la Moise, îi zic, „Păcătuit-am vorbind împotriva
Domnului şi împotriva ta; roagă-te tu Domnului, ca să-ndepărteze şerpii de la noi”. Şi aici se
vede bine, că am păcătuit nu pentru că am vorbit împotriva Domnului, ci am vorbit împotriva
Domnului pentru că am fost înclinaţi spre păcat, căci atunci când mintea păcătuieşte şi se
îndepărtează de virtute, ea condamnă lucrurile divine şi îi impută lui Dumnezeu propriile ei
păcate.

57
 XX. (79) Şi atunci, cum poate exista vreun remediu pentru acest rău? Remediul este
crearea unui alt şarpe, inamicul celui care a venit la Eva, şi anume cuvântul ce îndeamnă la
cumpătare: căci cumpătarea este opusul plăcerii, care este un rău diferit, fiind o virtute
diferită, şi încă una gata să-şi respingă duşmanul, care este plăcerea. În consecinţă, Dumnezeu
îi porunceşte lui Moise să creeze şarpele în conformitate cu cumpătarea; şi el spune, „Fă-ţi un
şarpe şi pune-l pe un stâlp”. Vedeţi că Moise nu face acest şarpe pentru altcineva, ci pentru el
însuşi? Pentru că Dumnezeu îi porunceşte, „fă-ţi pentru tine”, pentru ca voi să ştiţi că
cumpătarea nu este un dar care se cuvine tuturor, ci doar celui care-l iubeşte pe Dumnezeu.
(80) Şi trebuie să analizăm de ce îşi face Moise un şarpe de aramă, atâta vreme cât nu a primit
nicio poruncă referitoare la materialul din care să-l confecţioneze. Poate nu din acest motiv?
În primul rând, că harurile lui Dumnezeu sunt imateriale, fiind doar idei, lipsite de orice
calitate distinctivă; dar harurile oamenilor muritori sunt văzute doar în legătură cu materia. În
al doilea rând, nu numai că Moise iubeşte virtuţile imateriale, dar propriile noastre suflete, ce
nu sunt capabile să-şi lase trupul, şi care ţintesc şi ele spre virtutea materială, (81) şi spre
raţiune, în conformitate cu cumpătarea, sunt asemenea aramei solide, întrucât au formă şi sunt
greu de străpuns. Şi poate că arama a fost aleasă deoarece cumpătarea omului cu dragoste de
Dumnezeu, fiind lucrul cel mai onorabil, se aseamănă cu aurul; deşi ea ocupă doar locul al
doilea în omul care a primit înţelepciune şi s-a perfecţionat prin aceasta. „Şi când un şarpe
muşca vreun om, acela privea la şarpele cel de aramă şi trăia”: unde Moise grăieşte adevărul,
pentru că dacă mintea care a fost muşcată de plăcere, adică de şarpele care a fost trimis la
Eva, va găsi puterea să privească frumuseţea cumpătării, adică şarpele făcut de Moise într-un
fel în care să afecteze sufletul, privindu-l astfel prin intermediul şarpelui pe însuşi Dumnezeu,
va trăi. Numai să-l privească şi să-l contemple la modul intelectual.
XXI. (82) Nu vedeţi că înţelepciunea, care este Sarra, atunci când domină, spune,
„Căci oricine va auzi asta, se va veseli împreună cu mine” {24}{Geneza 21:6}. Dar să
presupunem că cineva ar putea auzi că virtutea a dat naştere fericirii, şi anume Isaac, atunci
acela ar cânta un imn de bucurie. Prin urmare, aşa cum doar cel care a auzit veştile poate lua
parte la bucuria cuiva, tot aşa doar acela care a cunoscut cumpătarea şi pe Dumnezeu este
apărat de moarte. (83) Totuşi, multe suflete care au fost îndrăgostite de stăruinţă şi cumpătare,
în momentul în care au fost îndepărtate de pasiuni s-au împotrivit puterii lui Dumnezeu şi au
suferit o schimbare în rău, atunci când Stăpânul s-a revelat pe sine şi lucrarea sa; pe sine, care
este mereu neschimbat, şi creaţia sa, care vibrează ca într-o gamă şi care înclină în direcţii
opuse în momente diferite. (84) căci Moise vorbeşte israeliţilor despre Dumnezeu, „Cine te-a
purtat prin pustiul cel mare şi înfricoşător, unde sunt şerpi veninoşi, scorpioni şi locuri arse de
soare şi fără de apă? Cine a scos pentru tine izvor din stâncă de cremene? Cine te-a hrănit în
pustie cu o mană pe care nici părinţii tăi n-o cunoscuseră?” {25}{Deuteronomul 8:14}. Nu
vedeţi că sufletul a căzut sub puterea şerpilor nu numai când a tânjit după pasiunile care
predominau în Egipt, ci şi atunci când se afla în pustie, şi când a fost muşcat de plăcere, acea
afecţiune cu înfăţişare schimbătoare, ca de şarpe? Iar lucrarea plăcerii a primit numele cel mai
potrivit, căci se spune despre ea că muşcă. (85) În plus, nu doar cei aflaţi în pustiu au fost
muşcaţi de şerpi, ci şi cei risipiţi în alte ţări, căci adesea şi eu, după ce m-am despărţit de
oamenii care îmi erau rude şi prieteni, şi de ţara mea, şi m-am dus în pustiu ca să pot percepe
unele din acele lucruri demne de a fi văzute, nu am avut nimic de câştigat. Dar mintea mea,
separată fiind de mine, sau muşcată fiind de pasiune, s-a retras în lucrurile opuse acestora. Şi
există momente când în mijlocul unei mulţimi compuse dintr-un număr infinit de oameni, îmi
pot aduce mintea într-o stare de solitudine, căci Dumnezeu împrăştie gloata care-mi
dezorientează sufletul, şi mă învaţă că nu locul este cauza binelui sau răului, ci mai degrabă
Dumnezeu, care mişcă şi conduce acest vehicul al sufletului acolo unde vrea. (86) De
asemenea, sufletul este asociat cu un scorpion, adică cu dispersarea în pustiu; iar setea, care
este o pasiune, îl cuprinde până când Dumnezeu trimite asupra lui şuvoiul propriei sale

58
înţelepciuni şi face ca sufletul schimbat să bea din sănătatea neschimbătoare; căci stânca
abruptă este înţelepciunea lui Dumnezeu, care fiind atât sublimă, cât şi prima dintre lucrurile
pe care le-a scos din puterile sale, îi dă să bea din ea sufletului iubitor de Dumnezeu; iar el,
după ce a băut, se umple şi de cea mai universală mană; pentru că mană este denumirea pentru
genul primar al oricărui lucru. Dar cel mai universal dintre toate lucrurile este Dumnezeu; şi
în al doilea rând, cuvântul lui Dumnezeu. Dar alte lucruri au existenţă doar în cuvânt, însă
într-adevăr sunt uneori echivalente cu ceea ce nu are existenţă.
XXII. (87) Vedeţi acum diferenţa dintre cel care se dedă păcatului în pustiu şi cel care
păcătuieşte în Egipt. Căci unul este muşcat de şerpi care aduc moartea, adică de plăcerile
nepotolite care pricinuiesc sfârşitul; dar celălalt, cel care meditează în pustiu, este doar muşcat
de plăcere şi dus în rătăcire, dar nu este ucis. Şi într-adevăr, acesta este vindecat de
cumpătare, adică de şarpele de aramă făcut de înţeleptul Moise; dar Dumnezeu îi dă să bea
cea mai bună băutură, şi anume înţelepciunea care provine din izvorul pe care el însuşi l-a
născut din înţelepciunea sa. (88) Însă nici plăcerea, care ia forma şarpelui, nu se dă în lături de
la a-l ataca pe Moise, acel sincer iubitor de Dumnezeu, căci citim următoarele: „Dar dacă nu
mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: – Nu ţi s-a arătat ţie Dumnezeu!, ce
să le spun? Zisu-i-a Domnul: Ce ai tu în mână? Şi el a răspuns: Un toiag. Aruncă-l jos! i-a zis.
Şi Moise a aruncat toiagul jos, şi toiagul s-a făcut şarpe. Iar Moise a fugit de el. Şi a zis
Domnul către Moise: Întinde mâna şi apucă-l de coadă! Şi şi-a întins mâna şi l-a apucat de
coadă şi-n mâna lui s-a făcut toiag. Şi i-a zis Domnul, Asta ca să te creadă” {26}{Exodul
4:3}. (89) Cum poate cineva să creadă în Dumnezeu? Aflând că toate celelalte lucruri se
schimbă, dar că singur Dumnezeu este neschimbător. Prin urmare, Dumnezeu îl întreabă pe
înţeleptul Moise ce se află în viaţa practică a sufletului său; căci mâna este simbolul acţiunii.
Iar el răspunde, Învăţătura, pe care o numeşte toiag. Din care cauză, Iacov, cel care a eliminat
dorinţele, spune, „Numai cu toiagul am trecut Iordanul acesta” {27}{Geneza 32:10}. Însă
Iordan înseamnă coborâre. Iar dintre lucrurile inferioare, şi pământeşti, şi trecătoare, fac parte
viciul şi pasiunea; iar mintea ascetului trece peste ele în cursul pregătirii sale. Căci este prea
demn de dispreţ să luăm spusele sale în sens literal; ca şi când ar spune că a trecut râul
ţinându-şi toiagul în mână.
XXIII. (90) Prin urmare, Moise, iubitorul de Dumnezeu, răspunde bine. Pentru că,
într-adevăr, acţiunile omului virtuos se sprijină pe educaţie ca pe un toiag care linişteşte
tulburările şi agitaţiile minţii. Acest toiag, când este aruncat, devine şarpe. Foarte adecvat.
Căci dacă sufletul respinge învăţătura, el devine iubitor de plăcere în loc să devină iubitor de
virtute. Din care cauză Moise a fugit de şarpe, căci omul care iubeşte virtutea fuge de pasiune
şi plăcere. (91) Dar Dumnezeu nu a lăudat fuga lui. Căci înainte să devii desăvârşit este bine
ca mintea ta să fugă şi să scape de pasiuni; dar Moise, acel om desăvârşit, ar fi trebuit mai
degrabă să persevereze în a se lupta cu ele, şi în a le opune rezistenţă, şi în a se strădui
împotriva lor, căci altfel ele, bazându-se pe libertatea lor faţă de pericol şi pe puterile lor, vor
înainta până la citadela sufletului, şi o vor ataca, şi o vor prăda, la fel ca un tiran. (92) Din
acest motiv Dumnezeu i-a poruncit lui Moise „să îl apuce de coadă”, adică nu trebuie să lăsaţi
spiritul ostil şi neîmblânzit al plăcerii să vă terorizeze, ci apucaţi-l cu toată puterea voastră, şi
ţineţi-l strâns, şi stăpâniţi-l. Căci el se va transforma din nou din şarpe în toiag, adică în loc de
plăcere va deveni în mâna voastră învăţătură; (93) dar va fi în mâna voastră, adică în acţiunile
omului înţelept, care sunt adevărate. Dar este imposibil să punem stăpânire pe plăcere fără să
întindem mai întâi mâna, adică fără ca sufletul să mărturisească că toate acţiunile şi tot
progresul vin de la Dumnezeu; iar acesta nu îşi atribuie nimic lui însuşi. În consecinţă Moise,
când a văzut acest şarpe, s-a hotărât să fugă de el. Dar el a făurit un alt principiu, cel al
cumpătării, care este reprezentat de şarpele de aramă: astfel că oricine ar fi muşcat de plăcere,
dacă ar privi la cumpătare, ar putea duce o viaţă adevărată.

59
 XXIV. (94) Iacov se făleşte că Dan este un astfel de şarpe, şi vorbeşte astfel: „Dan îşi
va judeca poporul ca pe una din seminţiile lui Israel” {28}{Geneza 49:16}; şi de asemenea,
„Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă; muşcând călcâiele calului ca să cadă călăreţul pe
spate, aşteptând mântuirea Domnului” {29}{Geneza 49:17}. Al cincilea fiu al Liei este Isahar
(n.t. însemnând răsplata), fiul legitim al lui Iacov; dar dacă sunt număraţi şi cei doi fii ai
Zilpei, atunci el este al şaptelea; dar al cincilea fiu al lui Iacov este Dan, fiul Bilhăi, roaba
Rahelei; motivul pentru care este aşa îl vom analiza la momentul potrivit, dar în legătură cu
Dan trebuie să spunem mai multe chiar acum. (95) Sufletul poartă în el două naturi, una
divină şi alta pieritoare; cea mai bună dintre ele s-a născut deja, şi cu asta s-a terminat; căci
atunci când sufletul l-a putut mărturisi pe Dumnezeu şi i-a închinat totul lui, nu a mai fost
capabil ulterior să primească alte bunuri de valoare; din acest motiv, ea a încetat să mai nască
după ce l-a adus pe lume pe Iuda, simbolul dispoziţiei de a mărturisi – (96) iar acum începe să
formeze rasa muritoare – care subzistă prin îmbibare; pentru că, asemenea unei fundaţii,
simţul gustului este cauza pentru care animalele continuă să existe; dar numele Bilha, în
traducere înseamnă îmbibare. Din ea a luat naştere Dan, al cărui nume înseamnă judecată, căci
acest gen de oameni face diferenţa între lucrurile nemuritoare şi cele muritoare, şi prin urmare
se roagă să poată deveni un lucrător al cumpătării. Dar el nu se va ruga pentru Iuda, întrucât
Iuda are deja capacitatea de a se ruga lui Dumnezeu şi de a fi pe placul lui: (97) „Prin urmare,
lasă-l pe Dan”, spune el, „să fie şarpe la drum”. Iar sufletul este un drum. Căci ca şi pe
drumuri putem vedea o mare varietate de fiinţe vii, însufleţite şi neînsufleţite, raţionale şi
iraţionale, bune sau rele, libere sau în robie, tinere sau bătrâne, perfecte sau mutilate; tot aşa în
suflet există mişcări neînsufleţite, şi imperfecte, şi bolnave, şi slugarnice, şi feminine, şi multe
altele din categoria lucrurilor rele; pe de altă parte, există şi mişcări care sunt pline de viaţă, şi
perfecte, şi masculine, şi libere, şi sănătoase, şi mature, şi virtuoase, şi autentice, şi de-a
dreptul legitime. (98) Lăsaţi, aşadar, principiul cumpătării să fie un şarpe în suflet, care să-şi
croiască drum prin toate circumstanţele vieţii, şi lăsaţi-l să stea pe potecă. Dar care este sensul
acestei expresii? – Câmpul virtuţii nu este călcat cu picioarele; căci sunt puţini cei care merg
pe el. Dar oare câmpul viciului este bătătorit? Şi el îi recomandă să ocupe şi să umple, prin
ambuscade şi stratageme, poteca bătută a pasiunii şi viciului, pe care îşi trăiesc viaţa gândurile
care dezertează de la virtute.
XXV. (99) „Muşcând călcâiele calului” – În mod sistematic, dispoziţia care zdruncină
stabilitatea fiinţei create şi pieritoare este numită uzurpator, iar pasiunile sunt comparate cu un
cal; căci pasiunea are patru picioare precum calul, şi este un animal impetuos, şi plin de
obrăznicie, fiind prin natura sa cel mai nărăvaş animal. Dar raţiunea cumpătării are obiceiul să
muşte, şi să rănească, şi să distrugă pasiunea. Prin urmare, odată ce pasiunea s-a împiedicat şi
a căzut, „călăreţul o să cadă pe spate”. Trebuie să înţelegem că acel călăreţ care a încălecat
pasiunile este mintea, care cade de pe ele atunci când acestea sunt analizate îndeaproape prin
intermediul raţiunii care le înlătură; (100) şi este simbolizat bine, întrucât sufletul nu cade
înainte, căci nu poate trece înaintea pasiunilor, ci avansează în urma lor, comportându-se cu
moderaţie.
Cele spuse aici conţin o învăţătură sănătoasă. Dacă mintea, deşi doritoare să acţioneze
într-o manieră nedreaptă, vine prea târziu şi cade pe spate, ea nu va acţiona greşit; dar dacă
atunci când este mişcată spre vreo pasiune iraţională ea nu aleargă înainte, ci rămâne mai în
spate, atunci va fi eliberată de dominaţia pasiunilor, ceea ce este extraordinar. (101) Fapt
pentru care Moise, aprobând această cădere pe spate în raport cu viciile, mai adaugă,
„aşteptând mântuirea Domnului”, căci într-adevăr, cel care cade de pe pasiuni este salvat de
Dumnezeu, rămânând în siguranţă după ce acestea au acţionat. Fie, aşadar, ca sufletul meu să
aibă parte de o astfel de cădere, iar după aceea, fie ca niciodată să nu mai încalece calul
nărăvaş al pasiunii, pentru a fi mântuit de Dumnezeu şi a atinge fericirea! (102) Acesta a fost
un alt motiv pentru care Moise l-a slăvit pe Dumnezeu în imnul său, întrucât „cal şi călăreţ, în

60
mare i-a aruncat” {30}{Exodul 15:1}, adică a aruncat cele patru pasiuni, precum şi mintea
nefericită care se află călare pe ele, ducându-le la ruină şi aruncându-le în hăul fără fund; iar
aceasta este tema întregului imn, la care se referă toate celelalte părţi ale sale, şi exact acesta
este adevărul, căci dacă sufletul se eliberează la un moment dat de pasiuni, va avea parte de
fericire deplină.
XXVI. (103) Şi mai trebuie să ne întrebăm, care este motivul pentru care Iacov spune
„călăreţul va cădea pe spate” {31}{Geneza 49:17}, iar Moise spune „cal şi călăreţ, în mare i-a
aruncat”. Trebuie să spunem, aşadar, că ceea ce este aruncat în mare este dispoziţia
sufletească egipteană, care într-adevăr zboară şi îşi găseşte scăparea sub apă, adică sub
înaintarea pasiunilor. Dar călăreţul care cade pe spate nu este una din acele persoane care se
lasă pradă pasiunilor; iar dovada este aceea că Moise îl numeşte pe unul călăreţ de elită
(hippeus), iar pe celălat doar călăreţ (anabateus). (104) Ei bine, rolul călăreţului de elită este
acela de a supune calul, iar atunci când se împotriveşte frâului, să-l facă ascultător; dar rolul
călăreţului simplu este acela de a se lăsa dus acolo unde vrea animalul; iar marea este
domeniul cârmaciului care călăuzeşte nava, şi o ţine dreaptă, şi o păstrează pe cursul cel bun;
însă marinarul se lasă purtat de navă. Şi referitor la asta, călăreţul de elită care supune
pasiunile nu se îneacă în mare, ci descălecând de pe ele aşteaptă salvarea care vine de la
stăpânul său. (105) În consecinţă, cuvântul lui Dumnezeu din Levitic îi sfătuieşte pe oameni
„hrăniţi-vă cu acele lucruri care mişună pe patru picioare, şi care au fluierele picioarelor de
dinapoi mai lungi, ca să poată sări cu ele” {32}{Leviticul 11:22}, printre care se numără
lăcusta, şi cosaşul, şi lăcusta de iarbă {33}{acestea sunt diferite tipuri de lăcuste}, şi în al
patrulea rând şarpele luptător; şi fiecare în mod corespunzător; căci dacă plăcerea, precum un
şarpe, este un lucru neprofitabil şi periculos, atunci natura care luptă cu plăcerea trebuie să fie
un lucru extrem de profitabil şi salvator, iar acest lucru este cumpătarea. (106) Aşa că, luptă,
mintea mea, împotriva oricărei pasiuni, şi în special împotriva plăcerii, căci „şarpele este cel
mai viclean dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu”. (107) Iar
dintre toate pasiunile, cea mai vătămătoare este plăcerea. De ce? Pentru că toate lucrurile sunt
robite plăcerii; şi pentru că viaţa celor nelegiuiţi este guvernată de plăcere ca de un stăpân. În
consecinţă, lucrurile care constituie cauzele plăcerii se dovedesc a fi pline de răutate: aur şi
argint, şi glorie, şi onoruri, şi puteri, şi obiectele simţurilor externe, şi ocupaţiile josnice, şi
toate celelalte lucruri care produc plăcere, şi care fiind foarte felurite sunt dăunătoare
sufletului; şi nu există păcate fără răutate extremă; (108) prin urmare, mobilizează împotriva
ei înţelepciunea care se luptă cu şerpii!; şi luptă în această bătălie de-a dreptul glorioasă, şi
lucrează pentru a câştiga cununa în lupta împotriva plăcerii care supune pe oricine altcineva!;
astfel vei câştiga o cunună nobilă şi glorioasă, pe care niciun sobor nu poate să ţi-o acorde.

61
 4. INTERPRETAREA ALEGORICĂ III

I. (1) „Şi de la faţa Domnului Dumnezeu s-au ascuns Adam şi femeia sa printre pomii
raiului” {1}{Geneza 8:8}. Aici este introdusă doctrina care ne învaţă că omul rău este înclinat
să fugă. Căci adevărata cetate a oamenilor înţelepţi este virtutea, iar cel care este incapabil să
se împărtăşească din ea este alungat din cetatea sa; şi niciun om rău nu este capabil să se
împărtăşească din ea; aşadar, numai omul rău este alungat şi devine un exilat. Iar cel izgonit
este ascuns imediat de la faţa lui Dumnezeu, căci dacă oamenii înţelepţi sunt văzuţi de
Dumnezeu, întrucât îi sunt dragi, rezultă clar că cei răi sunt cu toţii ascunşi de el, şi învăluiţi
în întuneric, ca fiind adversari ai raţiunii corecte. (2) Şi că cel rău este lipsit de cetatea sa şi de
casa sa, Moise depune mărturie atunci când vorbeşte despre omul păros, dedat feluritelor
răutăţi, şi anume Isav, atunci când spune, „Isav era vânător încercat, şi un om primitiv”
{2}{Geneza 25:27}. Căci nu este normal ca viciul, care este înclinat să fie supus pasiunilor, să
locuiască în cetatea virtuţii, atâta timp cât se dedică cu nesăbuinţă urmăririi grosolăniei şi
ignoranţei. Dar Iacov, care este plin de înţelepciune, este atât un cetăţean cât şi un om care
locuieşte într-o casă, adică în virtue. În consecinţă, Moise spune despre el, „Dar Iacov este un
om lipsit de viclenie, care locuieşte într-o casă”. (3) Motiv pentru care, „moaşele s-au temut
de Dumnezeu, iar El le-a făcut case” {3}{Exodul 1:21}. Căci ele, înclinate fiind să caute
misterele lui Dumnezeu, dintre care unul era acela să lase în viaţă copiii de sex bărbătesc,
întreprind acţiuni virtuoase, pe care se hotărâseră anterior să le înfăptuiască. În consecinţă, în
această relatare se arată cum omul rău este lipsit de cetate şi de casă, întrucât este exilat din
virtute; însă omul virtuos are o cetate şi i se alocă o casă, şi anume înţelepciunea.
II. (4) Să analizăm în continuare cum se spune despre cineva că este ascuns de
Dumnezeu; dar acest lucru trebuie luat ca o afirmaţie alegorică, pentru că altfel ne va fi
imposibil să înţelegem ce se afirmă aici. Căci Dumnezeu a desăvârşit şi a pătruns totul, şi nu a
lăsat niciuna din lucrările sale goală sau pustie. Şi în ce loc s-ar putea afla cineva unde să nu
fie şi Dumnezeu? Şi Moise mărturiseşte despre acest lucru şi în alte pasaje, atunci când spune,
„Dumnezeu este sus în cer şi jos pe pământ; şi în afară de el un altul nu este”
{4}{Deuteronomul 4:39}. Iar în alt loc vorbeşte în felul acesta, „Am stat aici înaintea ta”
{5}{Exodul 17:6}. Căci Dumnezeu este mai vechi decât orice lucru creat, şi el va fi peste tot,
aşa încât nu va fi posibil ca cineva să fie ascuns de el: şi de ce ne-am minuna de asta? (5) Căci
orice s-ar întâmpla, noi nu am putea să scăpăm şi să ne ascundem nici de cel mai elementar
dintre lucrurile create; de exemplu, oricine ar încerca să fugă de pe pământ, sau din apă, sau
din aer, sau din cer, sau din întregul univers, va eşua; căci este imposibil, deoarece el face
parte din aceste lucruri, aşa că nimeni nu poate fugi din lume. (6) Şi atunci, cum ar putea un
om care este incapabil să se ascundă de părţile lumii, şi de lume ca întreg, să scape privirii lui
Dumnezeu? Niciodată nu s-ar putea întâmpla una ca asta. Atunci care este sensul expresiei „s-
au ascuns?”. Omul rău crede că Dumnezeu este într-un anumit loc, nu că îl înconjoară, ci că
este înconjurat de acesta. Motiv pentru care mai crede că se poate ascunde de el, ca şi când
Dumnezeu ar fi, fără vreun motiv temeinic, la distanţă de acea parte de lume unde s-a hotărât
să se ascundă.
III. (7) Iar acest lucru trebuie înţeles în felul următor. La omul rău, adevărata opinie
privitoare la Dumnezeu este umbrită şi ţinută în ascuns, căci el este plin de întuneric, neavând
niciun fel de lumină divină prin care să poată contempla lucrurile aşa cum sunt. Şi un astfel de
om fuge de compania divină, precum un lepros sau un om suferind de o boală contagioasă;
primul punând la un loc pe Dumnezeu şi Creaţia Sa, două naturi şi două caractere diferite, ca
fiind cauza tuturor lucrurilor, când de fapt nu este decât o singură cauză, marele Creator; iar al
doilea, un om având o boală molipsitoare, care crede că totul este creat de lume şi se dizolvă
în lume, dar că nimic nu a fost creat de Dumnezeu; şi fiind un adept al lui Heraclit, dă atenţie

62
alternativ lăcomiei şi lipsurilor materiale, şi universului unic şi multor alte lucruri. (8) În
legătură cu acest lucru Sfânta Scriptură spune, „Porunceşte-le fiilor lui Israel să-l scoată afară
din tabără pe tot leprosul, pe tot cel atins de scurgere, şi pe cel cu sufletul necurat, atât bărbat
cât şi femeie, şi toate persoanele mutilate, şi pe toţi eunucii, şi pe toţi curvarii” {6}{Numeri
5:2}, oameni care fug de autoritatea unicului Dumnezeu, şi cărora li se interzice în mod
expres „să intre în adunarea Domnului” {7}{Deuteronomul 23:2}; (9) dar motivele înţelepte
nu numai că nu sunt ascunse, ba sunt chiar nerăbdătore să se manifeste. Nu vedeţi că Avraam
continua să stătea înaintea Domnului, şi venind aproape de el a zis „Nu-l pierde pe cel drept
odată cu cel păcătos” {8}{Geneza 18:23}, pe cel care ţi se arată şi este bine cunoscut de tine,
cu cel care fuge de tine şi caută să nu-l bagi de seamă, căci acesta este într-adevăr lipsit de
pietate, dar omul drept este acela care stă în faţa ta şi nu fuge de tine. Căci, într-adevăr,
stăpâne, doar tu trebuie să fii slăvit, (10), dar asta nu înseamnă că dacă un om lipsit de pietate
este dat în vileag la fel se întâmplă şi cu cel pios; ci este suficient ca el să fie drept. Din care
cauză, el spune „Nu-l pierde pe cel drept odată cu cel păcătos”. Căci nici măcar un singur om
de pe pământ nu-l slăveşte pe Dumnezeu în mod vrednic, ci doar aşa cum este drept. Întrucât
dacă nu este posibil ca omul să-şi arate recunoştinţa cuvenită nici măcar faţă de părinţii săi,
căci este imposibil pentru el să devină părintele lor; ar fi de-a dreptul imposibil să-l răsplăteşti
aşa cum se cuvine pe Dumnezeu, sau să-l slăveşti în mod vrednic pe acela care a creat întregul
univers din lucruri care anterior au fost lipsite de existenţă. „Căci Dumnezeu a făcut toată
virtutea”.
IV. (11) Aşadar, sufletul meu, să fii întotdeauna vizibil în întregime pentru Dumnezeu,
de trei ori, adică pentru un timp împărţit în trei diviziuni! Şi să nu tragi după tine pasiunea
feminină ce ia naştere din senzaţia externă, ci să-i oferi cugetul bărbătesc, curajul perseverent
şi practicarea virtuţii. „Căci la trei sezoane ale anului fiecare bărbat trebuie să apară înaintea
Domnului, Dumnezeului lui Israel” {9}{Deuteronomul 15:16}, aceasta este porunca Sfintelor
Scripturi. (12) Din acest motiv, atunci când Moise vine în faţa lui Dumnezeu, care se arată
într-o formă vizibilă, el fuge de tendinţa de împrăştiere, adică de Faraon, care se laudă, zicând
că el nu îl cunoaşte pe Dumnezeu, „căci Moise”, spune el, „a fugit de faţa lui Faraon şi s-a dus
să locuiască în ţara Madian” {10}{Exodul 2:15}, adică, în traducere, judecata lucrurilor firii
pământeşti; şi s-a oprit la o fântână, aşteptând să vadă cu ce bine va adăpa Dumnezeu sufletul
său însetat şi dornic. (13) În consecinţă, el renunţă la acea convingere lipsită de pietate care
este amanta pasiunilor, şi anume la Faraon; şi se retrage în Madian, adică în judecată,
chibzuind cu nelinişte dacă să trăiască în liniştea lipsei de activitate sau să se lupte din nou cu
acel om rău pentru a-l distruge. Şi se gândeşte că dacă îl va ataca va putea obţine victoria, fapt
pentru care stă în expectativă, după cum am mai spus, ca să vadă dacă Dumnezeu va da
gândului său profund şi lipsit de frivolitate un izvor suficient de abundent încât să poată spăla
impetuozitatea regelui Egiptului, adică a pasiunilor sale. (14) Şi el este vrednic de graţia
divină, căci ducând lupta cea bună în numele virtuţii nu încetează niciodată să se războiască
până când nu vede plăcerile răsturnate şi văduvite de obiectul lor. Şi având această
perspectivă, Moise nu fuge de Faraon, pentru că dacă ar fi făcut asta ar fi fugit fără să se mai
întoarcă; ci se retrage pentru câtva timp, adică încheie un armistiţiu, aşa cum face un luptător
care caută un răgaz ca să-şi mai tragă sufletul, până când stabileşte o alianţă cu chibzuinţa şi
cu celelalte virtuţi, iar apoi îşi atacă duşmanul încă o dată, prin raţiunea divină, cu cea mai
mare vigoare. (15) Dar Iacov, care este un uzurpator, întrucât a dobândit virtutea prin sistemul
obişnuit de educaţie şi disciplină, nu însă fără multă muncă, căci numele său nu fusese încă
schimbat în Israel, „ a fugit de muncă” {11}{Geneza 31:20}, adică de culori şi figuri, sau pe
scurt de toate lucrurile a căror natură este aceea de a răni sufletul prin intermediul simţului
extern; şi pentru că atunci când era prezent nu putea să le supună complet, a fugit, temându-se
să nu fie subjugat de ele. Şi este demn de lăudat că a făcut asta; căci, zice Moise, „îi vei face

63
pe fii lui Israel să fie prevăzători” {12}{Leviticul 15:31}, şi nu obraznici şi lacomi după
aceste lucruri care nu le aparţin.
V. (16) „Iar Iacov s-a ascuns de Laban arameul, prin faptul că nu i-a spus că era pe
punctul de a fugi de el, şi a fugit de el, luând cu el tot ce avea, şi a trecut râul, înaintând spre
muntele Galaad”. Era firesc ca el să ascundă faptul că urma să fugă, şi să nu-l înştiinţeze pe
Laban, care era un om ce depindea în întregime de gânduri ca acelea care se nasc din simţurile
externe; aşa cum şi voi dacă aţi văzut vreo frumuseţe desăvârşită şi sunteţi fermecaţi de ea, şi
sunteţi gata să cădeţi în ispită, trebuie să fugiţi pe ascuns, să încetaţi să v-o imaginaţi, şi să nu-
i spuneţi minţii nimic despre ea, adică nu vă mai gândiţi la ea şi nu-i mai daţi atenţie, căci
amintirea repetată a unui lucru nu rămâne fără urmări, şi vatămă intelectul, şi-l abate de la
cărarea cea dreaptă, chiar împotriva voinţei lui. (17) Şi acelaşi raţionament se aplică tuturor
tentaţiilor care iau naştere printr-unul din simţurile externe, căci în toate aceste cazuri, fuga pe
ascuns vă apără de pericole. Dar dacă veţi continua să evocaţi tentaţia în mintea voastră, şi să
vorbiţi despre ea şi să zăboviţi asupra ei, ea vă va supune şi subjuga raţiunea prin forţă.
Aşadar, mintea mea, să nu-ţi însuşeşti niciodată vreun obiect al simţului extern pe care l-ai
văzut, întrucât este posibil să fii captivată de el, şi nu zăbovi asupra lui, ca să nu fii subjugată
şi să te scalzi în nefericire; mai degrabă, cât încă eşti liberă, ridică-te şi fugi, preferând
libertatea sălbatică robiei şi supunerii faţă de un stăpân.
VI. (18) Dar de ce acum, ca şi cum Iacov nu ştia că Laban era arameu, zice Moise, „Iar
Iacov s-a ascuns de Laban arameul”. Această expresie, însă, are un motiv care nu este deloc
de prisos; căci numele de Aram (n.t. în original Siria), în traducere înseamnă înalt. Prin
urmare, Iacov, fiind un om cu experienţă, adică fiind minte, atunci când vede că pasiunea este
măruntă şi lipsită de putere, aşteptă, crezând că o va putea supune prin forţă: dar când ea este
puternică şi se înalţă cu trufie, plină de aroganţă, atunci mintea experimentată fuge prima, iar
mai apoi fug şi celelalte părţi ale experienţei sale, adică citirea, meditaţia, grija, amintirea a
ceea ce este onorabil, cumpătarea, energia care urmăreşte ceea ce se află în devenire; şi aşa el
traversează râul acelor obiecte care afectează simţurile externe, care se revarsă şi ameninţă să
inunde sufletul prin impetuozitatea pasiunilor, şi odată ce a trecut dincolo înaintează spre
raţiunea superioară şi elevată a virtuţii desăvârşite; (19) căci „el a înaintat spre muntele
Galaad”; iar în traducere Galaad înseamnă migraţia mărturiei, pentru că Dumnezeu a făcut ca
sufletul să migreze de la pasiunile care îl înconjurau pe Laban, şi a depus mărturie că trebuie
să migreze şi să primească o altă zestre, întrucât era util şi oportun, şi l-a condus dincolo de
acele rele care se presupune că asigură baza sufletului şi că sunt în căutarea lucrurilor
pământeşti, urcându-l la înălţimea şi la însemnătatea virtuţii. (20) Din acest motiv, Laban,
prietenul simţurilor externe, şi omul care se învigora prin acestea şi nu prin mintea sa, este
indignat, şi îl urmăreşte şi spune, „de ce ai fugit de mine pe ascuns şi nu ai rămas să-ţi bucuri
sufletul şi să te convingi în legătură cu trupul şi să vezi cât de bune sunt lucrurile exterioare
ale acestei lumi?. Dar fugind de această experienţă, m-ai despuiat şi de chibzuinţa mea, Lia şi
Rahela; căci ele, când au rămas în suflet, au lucrat în el chibzuinţă, dar acum că au plecat, l-au
lăsat neştiutor şi nepriceput”. Din această cauză el adaugă, „M-ai despuiat”, adică m-ai jefuit
luându-mi chibzuinţa.
VII. (21) Şi ce era acea chibzuinţă ne va spune îndată, căci adaugă, „Şi mi-ai luat
fetele ca şi cum le-ai fi robit; şi dacă mi-ai fi spus, eu însumi te-aş fi trimis de aici”. {13}
{Geneza 31:27}. Tu nu ai fi trimis de aici lucrurile care sunt în dezacord unul cu altul, căci
dacă le-ai fi alungat într-adevăr, şi ţi-ai fi emancipat sufletul, ai fi îndepărtat din el toate
sunetele trupeşti şi ai fi influenţat simţurile externe; căci aşa se emancipează intelectul de
răutate şi pasiuni. Dar acum tu spui că l-ai trimis de aici şi l-ai eliberat, însă prin acţiunile tale
mărturiseşti că l-ai ţinut în închisoare; căci dacă l-ai fi trimis pe drumul lui cu instrumente
muzicale, şi tobe şi harpe, şi cu toate plăcerile care afectează simţurile externe, în realitate nu
l-ai fi eliberat deloc; (22) căci nu numai de tine fugim acum, o Laban, tovarăş al trupurilor şi

64
culorilor, ci noi vrem să scăpăm de tot ce este al tău, de vocile simţurilor externe care sunt în
armonie cu energia pasiunilor. Pentru că noi, dacă suntem măcar practicanţi de virtute, am
meditat, la fel ca Iacov, să răsturnăm şi să distrugem acei dumnezei ostili sufletului, dumnezei
făcuţi de mâini omeneşti; iar Moise a interzis oamenilor să facă astfel de dumnezei
{14}{Leviticul 19:4}; însă aceşti dumnezei reprezintă distrugerea virtuţii şi a stării bune a
pasiunilor, precum şi consolidarea şi confirmarea viciului şi poftelor; pentru că metalul turnat
după ce a fost topit, atunci când se răceşte se întăreşte din nou.
VIII. (23) Dar Moise vorbeşte astfel, „Iar ei i-au dat lui Iacov toţi dumnezeii cei
străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii pe care-i aveau în urechi; şi Iacov i-a ascuns sub
stejarul de lângă Sichem, şi pierduţi i-a făcut până-n ziua de astăzi” {15}{Geneza 35:4}.
Aceştia sunt dumnezeii celor răi, dar nu ni se spune că Iacov i-a luat, ci că i-a ascuns şi i-a
distrus, fiecare caz fiind descris cu precizie, căci omul virtuos nu va avea nimic de câştigat de
pe urma răutăţii, ci va ascunde toate aceste lucruri şi le va distruge în secret. (24) La fel cum
Avraam i-a spus regelui Sodomei, atunci când i-a propus să-i dea lucruri de natură iraţională
în schimbul unor animale raţionale, şi anume cai în schimbul oamenilor, „că nu va lua nimic
din toate câte sunt ale lui, ci îşi va extinde „acţiunile sufletului”, pe care simbolic le-a numit
„mâna sa”, până la Dumnezeu cel preaînalt {16}{Geneza 14:21}; „căci nu luase nici o aţă sau
o curea de încălţăminte din toate câte erau ale lui (ale regelui Sodomei), pentru ca regele să nu
poată spune niciodată că el l-a făcut pe omul cu discernământ”, şi anume pe Adam, „bogat”,
căci el a schimbat sărăcia pe bogăţia virtuţii. (25) În Sichem, pasiunile sunt întotdeauna
ascunse şi păzite; iar numele Sichem înseamnă „umăr”; căci cel care lucrează în privinţa
plăcerilor este înclinat să le păstreze. Dar omul înţelept ascunde şi distruge pasiunile, şi nu
pentru scurt timp, ci până în ziua de azi, adică pentru totdeauna, căci timpul se măsoară prin
ziua de azi, întrucât ciclul unei zile este măsura întregului timp. (26) Din care cauză Iacov îi
dă Sichemul lui Iosif {17}{Geneza 48:22}, ca o parte specială, care i-a fost dată în plus faţă
de ce li s-a dat fraţilor săi, şi care semnifică lucrurile trupeşti care constituie obiectele
simţurilor externe, deoarece a muncit mult pentru ele; dar lui Iuda Mărturisitorul nu i-a dat
daruri, ci laude, şi imnuri, şi cântece divine, prin care să fie celebrat de fraţii săi. Iar Iacov nu
a primit Sichemul în dar de la Dumnezeu, ci l-a luat cu sabia şi cu arcul, adică l-a luat prin
cuvinte, care au puterea de a tăia şi respinge; căci omul înţelept supune toate lucrurile de
importanţă secundară, iar când le-a supus, nu le reţine, ci le face cadou celui care prin natura
sa este adaptat la ele. (27) Tot aşa, nu vedeţi că atunci când a dat impresia că ia dumnezeii, el
de fapt nu i-a luat, ci i-a ascuns şi i-a pus deoparte, şi i-a distrus pentru totdeauna? Ei bine,
cărui suflet i s-ar fi putut întâmpla să ascundă viciul şi să-l înlăture din drum, în afară de cel
căruia i s-a arătat Dumnezeu, şi pe care l-a considerat vrednic să primească revelaţia
misterelor sale inexprimabile? Căci el spune, „oare-i voi ascunde Eu lui Avraam, fiul Meu,
ceea ce am de gând să fac?” {18}{Geneza 18:17}. Foarte bine, Mântuitorule, că tu arăţi
lucrările tale sufletului care doreşte lucrurile bune, şi nu ascunzi de el niciuna dintre ele: şi
prin această purtare a ta el este capabil să evite răul, şi să-l ascundă privirii, şi să distrugă
pentru totdeauna pasiunile vătămătoare.
IX. (28) Am arătat, aşadar, de ce spunem că omul rău este un fugar, şi cum se ascunde
el de Dumnezeu; dar haideţi acum să analizăm unde se ascunde el. „În mijlocul raiului, printre
copaci” spune Moise” {19}{Geneza 3:8}; adică în mijlocul minţii, care este la rândul ei
centrul sufletului, aşa cum sunt şi pomii din gădină. Căci omul care fuge de Dumnezeu se
refugiază în el însuşi, (29) căci, atâta vreme cât există două lucruri, mintea universului, care
este Dumnezeu, şi mintea separată a fiecărui individ, cel care fuge de mintea din el însuşi se
refugiază în mintea universală; iar cel care îşi abandonează mintea individuală, mărturiseşte
că lucrurile minţii umane sunt lipsite de orice valoare, şi-i atribuie totul lui Dumnezeu; în
schimb, cel ce urmăreşte să scape de Dumnezeu afirmă că nu Dumnezeu este cauza oricărui
lucru, ci el însuşi este cauza a tot ceea ce există. (30) În orice caz, mulţi oameni afirmă că tot

65
ceea ce există în lume se mişcă în mod spontan, fără vreun ghid sau vreun cârmuitor, şi că
mintea umană, prin puterea ei, a inventat artele şi preocupările, şi legile şi obiceiurile, şi toate
principiile politice şi individuale, şi justiţia comună atât oamenilor, cât şi animalelor
iraţionale. (31) Dar tu nu vezi, suflete, caracterul absurd al acestor opinii? Căci unii din aceşti
oameni care au o minte individuală, care a fost creată şi care este muritoare, o aseamănă pe
aceasta cu mintea universală, care este necreată şi nemuritoare: iar alţii, care-l resping pe
Dumnezeu, se ataşează în mod eronat, ca de un aliat, de mintea care este incapabilă să se ajute
pe sine.
X. (32) Din această cauză, Moise mai spune că „Dacă hoţul este prins spărgând şi e
lovit şi moare, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de omor faţă de el; dar, dacă a răsărit soarele,
va fi vinovat de omor faţă de el, şi va trebui să moară la rândul său” {20}{Exodul 22:1}. Căci
dacă cineva taie şi distruge acea minte dreaptă şi corectă, care depune mărturie în faţa lui
Dumenezeu că doar el este capabil să facă orice, şi este prins asupra faptului că pătrunde în ea
cu forţa, adică se urcă peste această minte rănită şi distrusă, şi care crede că propria sa minte
este cea care dă vigoare, şi nu Dumnezeu, este un hoţ, care ia cu el ceea ce aparţine altora,
(33) pentru că toate lucrurile aparţin lui Dumnezeu; aşa că cel care îşi atribuie ceva lui însuşi
ia ceea ce aparţine altuia, şi astfel va primi o lovitură grea, şi încă una greu de vindecat, şi
anume aroganţa, care aproape că se înrudeşte cu nechibzuinţa şi ignoranţa. Dar el nu spune
nimic de cel care l-a lovit, întrucât cel care loveşte şi cel care este lovit sunt o singură
persoană. Iar un om care se freacă singur este totuna cu persoana care e frecată, iar cel care se
întinde singur este în acelaşi timp întins, căci în ambele cazuri el însuşi exercită forţa
agentului, jucând în acelaşi timp şi rolul pacientului. De aceea, cel care fură şi îşi însuşeşte
lucrurile care-i aparţin lui Dumnezeu, va fi torturat de propria sa impietate şi aroganţă. (34)
Un om lovit astfel ar putea să moară, adică ar putea să piară înainte să reuşească să-şi
însuşească acele obiecte, căci atunci va părea a fi mai puţin păcătos, căci există un viciu al
obiceiului şi un viciu al mişcării; dar cel care aparţine mişcării este înclinat să pună totul în
practică, din care cauză este mai dăunător decât cel ce aparţine doar obiceiului. (35) Prin
urmare, dacă mintea care crede că ea însăşi este cauza lucrurilor, şi nu Dumnezeu, moare,
adică devine inactivă şi se contractă, atunci în ea nu mai există prilej de moarte; ea nu a
distrus complet credinţa vie care-i atribuie întreaga putere şi întreaga exercitare a puterii lui
Dumnezeu, dar dacă soarele răsare, adică mintea strălucitoate din noi înşine, şi dacă va vedea
prin totul şi va judeca totul, şi nu va fugi de sine însăşi, atunci este posibil să moară, şi va
muri ca răzbunare pentru doctrina vie pe care a distrus-o; fapt pentru care singur Dumnezeu
este cauza pentru tot ceea ce există, căci el este total incapabil să urmărească un scop bun şi să
fie cu adevărat mort.
XI. (36) Şi de aceea Sfânta Scriptură afuriseşte „pe oricine şi-a pus în loc ascuns vreun
chip cioplit sau turnat, lucrat de mână de meşter” {21}{Deuteronomul 27:15}. Căci de ce, tu
minte, păstrezi şi păzeşti în tine, ca nişte chipuri cioplite, păreri depravate că Dumnezeu este o
fiinţă care are tot felul de calităţi (el care nu are nicio calitate distinctivă); sau că el, care este
nepieritor, se degradează ca acele chipuri turnate la topitorie; şi de ce nu îţi afirmi deschis
aceste opinii ca să poţi învăţa ce este bine de la oamenii care practică adevărul? Pentru că tu
crezi că eşti înzestrată cu o mare pricepere pentru că ai născocit opinii absurde, în opoziţie cu
adevărul, dându-le o aparenţă de veridicitate; dar în realitate tu eşti lipsită de pricepere,
întrucât nu doreşti să fii vindecată de acea boală teribilă a sufletului, ignoranţa.
XII. (37) Dar faptul că omul rău se strecoară şi se ascunde în mintea lui împrăştiată,
fugind de mintea reală sau de adevăr, este confirmat de Moise, „care l-a lovit pe egiptean şi l-
a ascuns în nisip” {22}{Exodul 2:12}, înţelesul fiind acela că prin argumentele sale el l-a
convins pe acela care afirma că lucrurile care provoacă plăcere trupului sunt cele mai bune, şi
care credea că lucrurile bune ale sufletului erau lipsite de valoare, şi care de asemenea
considera plăcerile ca fiind scopul vieţii. (38) Căci atunci când a priceput lucrarea celui care-l

66
vede pe Dumnezeu, pe care regele egiptului i-a impus-o (înţelegând prin regele egiptului
viciul, care este călăuza pasiunilor), l-a văzut pe egiptean, adică pasiunile omeneşti care
acţionează la momentul oportun, bătându-l şi insultându-l pe cel care-l vede pe Dumnezeu; şi
privind de jur împrejurul sufletului, şi văzând că nu era nimeni lângă el cu excepţia
Dumnezeului cel adevărat, în timp ce restul era într-o stare de confuzie şi dezordine, după ce
l-a lovit şi condamnat pe cel îndrăgostit de plăcere îl ascunde în mintea dispersată şi agitată,
lipsită de orice relaţie cu binele şi de orice înţelegere a acestuia. (39) Acest om este ascuns
aşadar în el însuşi, dar omul opus acestuia scapă de el însuşi şi fuge la Dumnezeul tuturor
lucrurilor.
XIII. Din care cauză Moise mai adaugă, „Şi l-a scos afară şi i-a zis: Priveşte la cer şi
numără stelele” {23}{Geneza 15:5}, pe care într-adevăr ar trebui să ne bucurăm să le vedem
în întregime şi să le înţelegem; deoarece suntem avizi în dragostea noastră pentru observaţie,
dar cu toate acestea suntem incapabili să măsurăm bogăţiile lui Dumnezeu. (40) Totuşi, să
mulţumim acestui Dumnezeu măreţ şi generos, pentru că spune că a plantat în suflet seminţe
la fel de strălucitoare, de vizibile la distanţă, şi de eterne, precum stelele din cer. Şi nu este o
precizare inutilă atunci când după ce a spus „l-a scos” mai adaugă „afară”, căci cine este
vreodată scos înăuntru? Dar probabil că ce spune el aici are aceast înţeles; l-a scos afară şi l-a
dus în locul cel mai îndepărtat, nu într-un loc anume sau într-un loc oarecare situat afară, şi
înconjurat de alte locuri.
Căci ca şi în locuinţele oamenilor, unde camera bărbatului este situată în afara camerei
femeii, iar camera dinăuntru este în interior, iar vestibulul este în afara holului, dar în
interiorul casei, la fel şi în cazul sufletului, ceea ce este în interiorul a ceva poate fi în afară în
raport cu altceva. (41) Aşadar, acest pasaj trebuie înţeles în felul următor; el a scos mintea
afară şi a dus-o în locul cel mai îndepărtat, căci ce sens avea să-şi lase corpul şi să fugă spre
simţurile externe; şi ce folos ar fi tras din abandonarea simţurilor externe, şi din supunerea
lucrurilor care există în faţa vocii? Pentru că este potrivit ca mintea, care este pe punctul de a
fi scoasă afară şi de a fi eliberată, să fie emancipată de toate necesităţile materiale, de toate
organele simţurilor externe, de toate raţionamentele sofiste, de persuasiunile plauzibile, şi nu
în ultimul rând, de ea însăşi.
XIV. (42) Din care cauză, într-un alt pasaj se laudă iar, spunând, „Domnul Dumnezeul
cerului şi Dumnezeul pământului, Cel ce m-a luat din casa tatălui meu” {24}{Geneza 24:7}.
Căci nu este posibil pentru cel ce locuieşte în corp şi aparţine rasei celor muritori să se
unească cu Dumnezeu, ci acest lucru este posibil doar pentru cel pe care Dumnezeu l-a
eliberat din închisoarea trupului. (43) Tot aşa, acea bucurie a sufletului, Isaac, atunci când
conversează în particular cu Dumnezeu, iese afară şi se leapădă de el însuşi şi de mintea sa,
căci spune, „Ieşi afară, Isaac, să stăm de vorbă pe câmp până seara” {25}{Geneza 24:62}, iar
Moise, acel cuvânt al profeţiei, spune „Când voi ieşi din cetate”, adică din sufletul meu (căci
sufletul este cetatea fiinţei vii, întrucât sufletul este cel care-i dă legile şi vămile), „îmi voi
întinde mâinile” {26}{Exodul 9:29} şi voi revela şi voi desfăşura toate faptele mele în faţa lui
Dumnezeu, invocându-l ca martor şi revizor al fiecăreia dintre ele, pe El, de care este
imposibil să ascundem viciul, dar în faţa căruia trebuie să-l desfăşurăm şi prin El să-l
desluşim cu claritate. (44) Aşadar, atunci când sufletul devine manifest în toate spusele şi
faptele sale, şi este făcut părtaş la natura divină, vocile simţurilor externe sunt reduse la
tăcere, şi la fel şi sunetele supărătoare şi nefavorabile, căci obiectele percepute prin
intermediul ochilor invită simţul văzului să vină la ele; şi tot aşa vocile invită simţul auzului;
parfumurile invită mirosul, şi în general fiecare obiect al simţurilor invită simţul
corespunzător. Dar toate aceste lucruri sunt trimise la culcare atunci când mintea iese din
cetatea sufletului şi atribuie toate acţiunile şi concepţiile sale lui Dumnezeu.

67
 XV. (45) „Căci mâinile lui Moise s-au îngreunat” {27}{Exodul 17:12}. Pentru că în
timp ce acţiunile omului rău sunt ca vântul şi lumina, cele ale omului înţelept sunt grele şi
imobile, şi nu sunt uşor de zdruncinat; şi de aceea mâinile sale erau sprijinite de Aaron, care
este raţiunea, sau de Hor, care este lumina. Dintre toate lucrurile care există, niciunul nu este
mai clar decât adevărul, aşa că Moise vrea să spună aici într-o manieră simbolică că acţiunile
omului înţelept sunt sprijinite de calităţile cele mai necesare dintre toate, şi anume raţiunea şi
adevărul. Şi din această cauză, când Aaron moare, adică când adevărul este complet afirmat,
el este urcat pe muntele Hor {28}{Numeri 20:25}, adică este ridicat la lumină; căci scopul
cuvenit al raţiunii este adevărul, care este mai vizibil decât orice lumină, iar raţiunea se
străduieşte întotdeauna să vină la el. (46) Nu vedeţi că şi atunci când a primit tabernacolul de
la Dumnezeu, iar acest tabernacol este înţelepciunea în care locuieşte omul înţelept, el l-a
fixat ferm şi l-a înălţat, nu în trup, ci în afara lui; căci el îl compară pe acesta cu o tabără plină
de conflicte şi de rele cauzate de război, şi care nu are parte de pace. „Iar acesta a fost numit
tabernacolul mărturiei” {29}{Exodul 33:7}, adică înţelepciunea l-a mărturisit pe Dumnezeu.
Căci toţi cei care l-au mărturisit pe Dumnezeu au ieşit din casele lor. Şi acest lucru este bine
spus. (47) Căci dacă-l cauţi pe Dumnezeu, o mintea mea, ieşi afară din tine şi caută-l astfel;
dar dacă rămâi în substanţa trupului, sau în ideile deşarte ale minţii, înseamnă că nu-ţi doreşti
cu adevărat să cauţi lucrurile divine, chiar dacă pretinzi şi dai impresia că le cauţi. Este
nesigur că îl vei găsi pe Dumnezeu atunci când îl cauţi; căci au existat mulţi oameni cărora El
nu li s-a arătat, iar aceştia au muncit tot timpul în zadar. Dar simplul fapt de a-l căuta este
suficient pentru a te îndreptăţi să fii părtaş la lucrurile bune, căci dorinţa pentru ce este bun,
chiar dacă nu reuşeşte să găsească ceea ce caută, bucură întotdeauna inima celui care o
nutreşte. (48) Astfel, omul rău care fuge de virtute, şi care caută să se ascundă de Dumnezeu,
aleargă spre un aliat lipsit de putere, adică spre mintea lui, dar omul bun, dimpotrivă, vrând să
scape de el însuşi se dedică cunoaşterii unicului Dumnezeu, şi iese victorios în cursa onorabilă
şi în acea competetiţie care este cea mai minunată dintre toate.
XVI. (49) „Şi Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis, Unde eşti?” ?"{30}{Geneza
3:9}. De ce oare îl strigă doar pe Adam, când şi soţia lui era ascunsă împreună cu el? În
primul rând trebuie să spunem că El cheamă mintea, pe care o întreabă unde este. Când este
chemată şi i se reproşează păcatul, nu este convocată doar ea, ci şi facultăţile sale, căci fără
aceste facultăţi mintea nu şi-ar putea da singură seama că este dezbrăcată, şi că nu înseamnă
nimic; iar una din facultăţile sale este simţul extern, adică femeia. (50) Prin urmare, femeia,
care este simţul extern, este şi ea chemată împreună cu Adam, adică cu mintea, dar Dumnezeu
nu o cheamă separat. De ce nu? Pentru că fiind lipsită de raţiune ea nu poate fi condamnată.
Căci nici văzul, nici auzul, nici vreun alt simţ extern nu pot fi instruite, şi mai mult decât atât,
niciunul din ele nu este capabil să primească înţelegerea lucrurilor; pentru că Creatorul nu le-a
făcut capabile să distingă altceva în afară de corpuri. Dar mintea poate primi învăţătura: de
aceea Dumnezeu o cheamă pe ea, şi nu simţurile externe.
XVII. (51) Iar expresia „Unde eşti?”poate fi interpretată în multe feluri. În primul
rând, poate fi considerată nu ca o interogaţie, ci ca o afirmaţie, echivalentă cu cuvintele „Eşti
pe undeva”, dacă diminuăm accentul pus pe particula „unde”. Căci dacă ai crezut că
Dumnezeu se plimba prin grădină, şi că era înconjurat de ea, află acum că te-ai înşelat, şi
ascultă de la Dumnezeu care cunoaşte toate lucrurile această afirmaţie adevărată, că
Dumnezeu nu este într-un loc anume. Pentru că El nu este înconjurat de nimic, ci el
înconjoară totul. Căci ceea ce este creat se află într-un loc; pentru că este inevitabil să fie
înconjurat, şi să nu fie lucrul care înconjoară. (52) În al doilea rând, ceea ce se spune este
echivalent cu următoarele, Unde-ai fost, O, sufletule? Ce lucruri rele ai ales în loc să le alegi
pe cele bune? Când Dumnezeu te-a invitat să iei parte la virtute, tu ai ales viciul? Şi când ţi-a
oferit pomul vieţii să te bucuri de el, adică pomul înţelepciunii prin care să trăieşti veşnic, tu
te-ai grăbit spre ignoranţă şi ruină, preferând mizeria şi moartea sufletului în locul fericirii

68
eterne? (53) A treia interpretare este cea interogativă; la care pot fi date două răspunsuri.
Primul ar fi „Nicăieri”, dacă se răspunde celui ce întreabă. Căci sufletul omului rău nu are
niciun loc unde poate să meargă, sau unde poate să stea. De aceea se spune că omul rău nu are
un loc al său; dar un rău care nu se află undeva anume este dificil de controlat. Şi aşa este şi
omul lipsit de însuşiri bune, care este mereu agitat şi într-o stare de confuzie, şi care oscilează
asemenea unei brize schimbătoare, fără să aibă vreo opinie stabilă. (54) Celălalt răspuns poate
fi de felul acesta; cel pe care îl dă Adam. „Sunt aici”, unde se află cei care nu îl pot vedea pe
Dumnezeu; unde sunt cei care nu îl ascultă pe Dumnezeu; unde sunt cei care se străduiesc să
se ascundă de cel ce este autorul tuturor lucrurilor; unde sunt cei care fug de virtute, unde sunt
cei lipsiţi de înţelepciune, unde sunt cei înspământaţi, care tremură din cauza faptului că
sufletul lor este moleşit şi laş. Căci atunci când Adam spune, „Ţi-am auzit vocea în Rai şi m-
am temut că sunt gol şi m-am ascuns”, acesta etalează toate calităţile enumerate mai sus, după
cum am arătat mai pe larg în cărţile anterioare ale acestui tratat.
XVIII. (55) Şi totuşi, Adam nu este acum dezbrăcat. S-a spus ceva mai înainte că „ei
şi-au făcut cingători”, dar prin această expresie Moise intenţionează să vă înveţe că nu se
referă aici la goliciunea trupului, ci la faptul că mintea este în întregime deficitară şi lipsită de
virtute. (56) „Femeia”, spune Adam, „pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, mi-a dat să mânănc
din pom, şi eu am mâncat”. Această expresie este foarte exactă, întrucât nu spune, „Femeia pe
care mi-ai dat-o”, ci „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine”. Căci nu mi-ai dat simţurile
externe ca pe o posesiune, ci le-ai lăsat libere şi nestingherite, şi într-un fel nesupuse
intelectului meu. Prin urmare, dacă mintea ar dori să poruncească văzului să nu vadă, acesta
ar vedea oricum tot ceea ce ar veni înaintea sa. Şi la rândul lui, auzul ar percepe orice sunet
care vine spre el, chiar dacă mintea, în gelozia ei, i-ar porunci să nu audă. Şi tot aşa, mirosul
va percepe orice parfum ce ajunge la el, chiar dacă mintea i-ar interzice să îl simtă. (57)
Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu a dat simţurile externe creaturii, ci le-a dat
pentru a fi împreună cu creatura. Iar semnificaţia acestui lucru este următoarea, că simţul
intern împreună cu mintea ştie totul şi face totul în acelaşi timp cu aceasta. Aşa de exemplu
simţul văzului descoperă obiectul vederii împreună şi simultan cu mintea; căci ochiul vede
substanţa, iar mintea înţelege imediat ceea ce vede, adică alb sau negru, sau palid, sau
îmbujorat, sau triunghiular, sau dreptunghiular, sau rotund, sau având orice altă culoare sau
formă, după caz. Şi tot aşa, simţul auzului este afectat de sunet, şi odată cu simţul auzului este
afectată şi mintea; iar dovada este aceasta; mintea distinge imediat caracterul vocii, dacă este
subţire, sau dacă are substanţă, sau dacă este melodioasă sau armonioasă; sau, pe de altă parte,
dacă este nemelodioasă şi stridentă. Şi aşa se întâmplă şi cu celelalte simţuri interne. (58) Şi
vedem că Adam adaugă în mod just această afirmaţie, „Mi-a dat să mânănc din pom”; dar el
dă minţii o locuinţă făcută din lemn şi perceptibilă prin simţurile externe, însă nu şi simţul
extern însuşi. Căci ce i-a dat minţii ca să poată să distingă trupul sau albeaţa? Oare nu văzul?
Şi ce a făcut-o capabilă să distingă sunete ? Oare nu auzul? Şi tot aşa, prin ce a înzestrat-o cu
capacitatea de a aprecia mirosurile? Oare nu prin simţul olfactiv? Cum a făcut-o capabilă să
decidă în privinţa aromelor? Oare nu prin gust? Cum i-a dat puterea de a distinge între aspru
şi moale? Oare nu prin simţul tactil? Prin urmare, mintea a spus în mod corect şi perfect
adevărat că simţul extern a fost acela care mi-a dat puterea de a înţelege substanţa materială.
XIX. (59) Iar Dumnezeu i-a spus femeii, „Ce ai făcut?”. Iar ea a spus, „Şarpele m-a
amăgit şi am mâncat”. Dumnezeu întreabă simţul extern, dar ea răspunde altfel. Căci El pune
o întrebare referitoare la bărbat; dar în răspunsul ei ea nu vorbeşte de bărbat, ci de ea însăşi,
spunând, „Am mâncat”, şi nu, i-am dat să mănânce. (60) Aşadar, am putea rezolva prin
intermediul alegoriei această problemă, arătând că femeia a răspuns potrivit şi corect la
întrebare? Căci rezultă că atunci când ea a mâncat, a mâncat şi soţul ei, căci atunci când
simţul extern dă peste un obiect, acesta se umple cu înfăţişarea lui, şi imediat mintea se
alătură şi îşi ia partea din acesta, desăvârşindu-se prin hrana pe care o primeşte de la el. Prin

69
urmare, ea spune acest lucru: i-am dat neintenţionat din el soţului meu, căci în timp ce m-am
ataşat de ceea ce era în faţa mea, el, având o mişcare atât de rapidă, şi-a întipărit imaginea
acestuia.
XX. (61) Dar remarcaţi că bărbatul spune că femeia i l-a dat; dar femeia nu spune că ei
i l-a dat şarpele, ci că a fost amăgită de el; căci proprietatea specială a simţului extern este
aceea de a da, dar plăcerea este diversificată şi are o natură de şarpe, menită să înşele şi să
amăgească. De exemplu, simţul extern prezintă minţii imaginea unui lucru care este alb prin
natura lui, sau negru, sau fierbinte, sau rece, fără să o inducă în eroare, ci acţionând cu
sinceritate; căci obiectele simţului extern au aceeşi natură ca şi imaginaţia care le prezintă
omului; aşa este cazul majorităţii oamenilor care nu îşi desăvârşesc cunoştinţele de filozofie
naturală. Dar plăcerea nu prezintă minţii obiectul aşa cum este el în realitate, ci o induce în
eroare prin şiretenia ei, incluzându-l în categoria lucrurilor profitabile, deşi acesta nu prezintă
niciun avantaj. (62) Căci aşa cum putem vedea uneori curtezane care arată prost, care se
vopsesc şi îşi pictează faţa pentru a-şi ascunde simplitatea chipului, tot aşa putem vedea şi
oameni necumpătaţi care se dedau plăcerilor pântecelui. Aceştia privesc abundenţa vinului şi
belşugul de hrană ca pe ceva bun, deşi ambele îi vatămă atât trupul, cât şi sufletul. (63) Şi tot
aşa, putem vedea adesea amanţi nerăbdători să fie iubiţi de cele mai urâte femei, căci plăcerea
îi amăgeşte, şi cu toţii sunt convinşi de frumuseţea formelor, de delicateţea tenului, de
sănătatea cărnii, şi de simetria picioarelor acelora care au calităţi exact contrare celor
enumerate. În consecinţă, aceştia nu le bagă de seamă pe acelea care au o frumuseţe
ireproşabilă, şi îşi irosesc iubirea pe creaturi asemenea celor descrise mai sus. (64) Toate
amăgirile sunt legate, aşadar, de plăcere; şi toate darurile de simţul extern: căci acestea
zăpăcesc mintea cu sofisme şi o induc în eroare, prezentându-i tot ceea ce îi iese în cale, nu în
felul în care acele lucruri sunt cu adevărat, ci total diferit. Dar simţul extern îi prezintă
lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat, fără niciun fel de truc sau artificiu.
XXI. (65) „Şi Domnul Dumnezeu i-a spus şarpelui, Pentru că ai făcut acest lucru,
blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele câmpului; pe piept şi pe burtă te vei târî, şi
pământ vei mânca toate zilele tale. Şi voi pune vrăjmăşie între tine şi femeie, şi între sămânţa
ta şi sămânţa ei, El îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul”{31}{Geneza 3:14}. Care
este motivul pentru care blestemă şarpele fără a-i permite să se apere în vreun fel, când într-un
alt loc porunceşte ca „să fie ascultate ambele părţi între care există vrajbă”
{32}{Deuteronomul 19:17}, şi să nu se dea crezare uneia până când nu a fost ascultată şi
cealaltă? (66) Şi într-adevăr, în acest caz vedeţi că el nu a dat crezare anticipat declaraţiei lui
Adam împotriva soţiei sale; ci el i-a dat şi ei posibilitatea să se apere atunci când a întrebat-o,
„De ce ai făcut asta?”. Dar ea a mărturisit că a greşit din cauza faptului că a fost amăgită de
plăcerea înşelătoare ca şarpele. Dar de ce atunci când femeia a spus, „Şarpele m-a amăgit”
{33}{Geneza 3:13} El nu l-a întrebat pe şarpe dacă el a fost cel care a amăgit-o; şi de ce
stabileşte ca acesta să fie condamnat fără judecată şi fără apărare? (67) Prin urmare, trebuie să
spunem că simţurile externe nu sunt o proprietate specială nici a oamenilor buni, nici a celor
răi, dar atunci când sunt în oamenii proşti, sunt rele; însă atunci când sunt în oamenii înţelepţi,
sunt bune. În mod firesc, prin urmare, dacă natura lor nu este în mod necesar şi intrinsec rea,
ci una capabilă să ia ambele forme, uneori, şi în împrejurări diferite, acestea înclină spre
oricare dintre aceste extremităţi, de aceea ele nu sunt condamnate până când nu au mărturisit
că au dat curs înclinaţiei spre rău. (68) Dar şarpele, care reprezintă plăcerea, este rău prin el
însuşi. De aceea, nu poate fi întâlnit niciodată în omul virtuos; dar omul rău se desfată în
prezenţa lui. Prin urmare, Dumnezeu face bine că îl blestemă înainte de a avea timp să se
apere, întrucât acesta nu are în el nicio sămânţă de virtute, ci este veşnic şi pretutindeni viciat.
XXII. (69) Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu a „văzut că Ir era rău”
{34}{Geneza 38:7}, fără a exista vreo cauză clară care să permită judecarea caracterului
acestuia, şi de aceea l-a ucis. Căci Dumnezeu cunoaşte că acest înveliş de piele care ne

70
înconjoară, şi anume trupul (căci Ir înseamnă piele), este un lucru rău, care complotează
împotriva sufletului, şi care întotdeauna este lipsit de viaţă şi mort. Căci ce ne obligă să facem
pe fiecare dintre noi? Să cărăm după noi un cadavru, iar sufletul nostru să susţină acest trup
care este mort în ceea ce priveşte natura sa, şi să-l poarte fără nicio dificultate. Şi gândiţi-vă,
dacă vreţi, câtă energie are acest suflet (70), căci nici cel mai viguros atlet nu ar putea să care
o statuie a lui însuşi pentru o perioadă prea lungă de timp; dar sufletul, fără niciun efort şi fără
nicio oboseală, cară cu sine statuia omului, uneori chiar pentru o perioadă de o sută de ani; şi
nici la sfârşitul acestei perioade nu îl ucide, ci doar scapă de un trup care era mort încă de la
început. (71) Şi aşa cum am spus mai devreme, acest trup este rău prin natura sa, căci
complotează împotriva sufletului; dar acest lucru nu este vizibil pentru toţi, ci doar pentru
Dumnezeu şi pentru acei oameni care sunt prieteni cu Dumnezeu. „Căci nelegiuitul Ir”, spune
Moise, „era duşmanul lui Dumnezeu”. Căci atunci când mintea se preocupă de contemplaţii
sublime, şi este iniţiată în misterele Domnului, ea consideră trupul ca pe ceva rău şi ostil; dar
când abandonează căutarea lucrurilor divine, atunci priveşte trupul ca pe un prieten care este
aproape şi care îi aparţine; în consecinţă, ea se îndreaptă atunci spre lucrurile dragi trupului.
(72) Din acest motiv, sufletul atletului şi sufletul filozofului diferă; pentru că atletul acordă
toată importanţa formei bune a trupului, şi dă la o parte sufletul din calea acestuia, căci el este
devotat trupului său; dar filozoful, fiind un iubitor de virtute, se preocupă de ceea ce este viu
în interiorul lui, adică de sufletul său, şi îşi neglijează corpul, care este mort; şi singurul său
scop este acela de a face în aşa fel încât partea sa cea mai minunată, adică sufletul său, să nu
fie vătămată de acest lucru rău şi deja mort, care este ataşat de el.
XXIII. (73) Vedeţi că aici nu se spune că Ir a fost ucis de Domnul, ci de Dumnezeu.
Căci el nu ucide trupul în virtutea puterii absolute şi iresponsabile pe care o posedă, şi prin
care conduce şi guvernează universul, ci în virtutea acelei autorităţi pe care o posedă ca
urmare a bunătăţii şi perfecţiunii sale, pentru că Dumnezeu este numele binelui, şi El este
cauza tuturor lucrurilor; şi trebuie să înţelegeţi că tot El este cel care a creat toate lucrurile
neînsufleţite, nu ca urmare a autorităţii sale, ci prin bunătatea sa, prin care a făcut şi toate
vieţuitoarele; căci pentru manifestarea lucrurilor superioare era necesar să existe şi o creaţie
subordonată, alcătuită din lucruri inferioare, zămislite prin puterea aceleiaşi bunătăţi care a
fost cauza tuturor lucrurilor, şi care este Dumnezeu. (74) Aşadar, Sufletule, când vei considera
că ai obţinut victoria? Oare nu atunci când vei deveni desăvârşit, şi când vei fi considerat
vrednic de a lua decizii în favoarea ta şi de a purta coroana? Căci atunci îl vei iubi pe
Dumnezeu, şi nu trupul, şi vei primi recompense, întrucât soţia ta va fi Tamara, nora lui Iuda,
iar Tamar înseamnă palmier, care este simbolul victoriei. Şi o dovadă este faptul că atunci
când Ir a luat-o de soţie, a ieşit la iveală faptul că este un om rău, şi a fost ucis; căci Moise
spune, „Şi Iuda i-a luat lui Ir, întâiul său născut, o soţie, cu numele de Tamara”; şi imediat
adaugă, „Dar Ir era un om rău în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a ucis”; căci atunci când
mintea a luat cu sine premiul pentru virtute, ea condamnă la moarte trupul deja mort. (75)
Vedeţi că Dumnezeu blestemă şi şarpele, fără a-i permite să se apere în vreun fel, căci acesta
reprezintă plăcerea: şi tot aşa îl ucide şi pe Ir, fără a invoca vreo cauză anume, căci Ir este
trupul. Ei bine, prietene, dacă stai şi cugeţi vei înţelege că Dumnezeu a pus în suflet unele
însuşiri naturale care prin ele însele sunt în acelaşi timp păcătoase şi virtuoase, la fel cum se
întâmplă şi în cazul plantelor şi animalelor. (76) Nu vedeţi că Creatorul a făcut unele plante
care pot fi cultivate şi care sunt utile şi binefăcătoare, iar altele care nu pot fi cultivate, şi care
sunt sălbatice, dăunătoare, cauzatoare de boli şi distrugere? Şi tot aşa, a făcut şi animale cu o
fire diversă, cum este, fără îndoială, şi şarpele de care discutăm acum; căci prin natura sa
intrinsecă, el este un animal distructiv şi letal. Şi aşa cum şarpele îl afectează pe om, la fel şi
plăcerea afectează sufletul; de aceea, şarpele este comparat cu plăcerea.
XXIV. (77) Prin urmare, aşa cum Dumnezeu urăşte plăcerea şi trupul, fără o cauză
specială, tot aşa acordă o onoare deosebită naturilor virtuoase, fără vreun motiv anume; şi fără

71
a invoca vreo faptă a acestora pentru laudele pe care le rosteşte. Căci dacă ar întreba cineva de
ce spune Moise că „Noe a găsit har înaintea Domnului Dumnezeu” {35}{Geneza 6:8}, fără ca
acesta să fi făcut în prealabil vreun lucru bun, cel puţin din câte ştim noi, i se va răspunde aşa
cum se cuvine, că el s-a dovedit a fi un personaj vrednic de laudă; căci tălmăcit, numele Noe
înseamnă odihnă sau dreptate: de aici decurge faptul că cel ce se odihneşte, abţinându-se
astfel de la acte de nedreptate şi de la înfăptuirea păcatelor, şi care odihnindu-se astfel, trăieşte
în virtute şi dreptate, va găsi har înaintea lui Dumnezeu; (78) şi a găsi har nu este ceva
echivalent, aşa cum spun unii, cu „a-i face pe plac lui Dumnezeu”, ci expresia are cam acest
înţeles. Omul drept, care încearcă să înţeleagă natura tuturor lucrurilor care există, face
această descoperire minunată, că tot ce există, există prin graţia divină, şi că nimic nu este
vreodată dat, şi nimic nu este posedat de lucrurile ce aparţin creaţiei. Motiv pentru care se
cuvine să fim recunoscători doar Creatorului. În consecinţă, am putea răspunde corect acelor
persoane care caută să investigheze originea creaţiei, spunându-le că aceasta este reprezentată
de bunătatea şi harul lui Dumnezeu, pe care Acesta le revarsă asupra omenirii; căci toate
lucrurile care există în lume, ca şi lumea însăşi, sunt un dar şi o binefacere şi un har de la
Dumnezeu.
XXV. (79) Mai mult decât atât, Dumnezeu l-a făcut „Mare Preot” pe Melchisedec,
regele păcii, adică al cetăţii Salem, căci aceasta este tâlcuirea numelui acestei cetăţi
{36}{Geneza 14:18}, fără a menţiona vreo anumită faptă pe care acesta a făcut-o anterior, pur
şi simplu pentru că îl făcuse rege, şi iubitor al păcii, şi vrednic de a fi preotul său. Întrucât
acesta este considerat un rege drept, iar regele este opus tiranului, pentru că unul este
interpretul legii, iar celălalt al fărădelegii. (80) Prin urmare, mintea tiranică dă porunci
violente şi vătămătoare atât sufletului, cât şi trupului, provocând astfel suferinţe puternice,
căci acestea sunt porunci care îndeamnă la acţiuni imorale şi la complacerea în poftele
trupeşti. Dar cealaltă minte, cea regală, în primul rând că nu porunceşte, ci mai degrabă
convinge, căci ea face recomandări de o asemenea natură, încât viaţa, ghidată de ele precum o
navă, se va bucura de o călătorie plăcută, căci va fi dirijată în plutirea ei de un bun conducător
şi cârmaci; iar acest bun cârmaci este gândirea cea dreaptă. (81) De aceea, am putea considera
mintea tiranică un comandant pe timp de război, iar mintea regală o călăuză ce ne îndrumă
spre pace, adică spre Salem. Iar această minte regală va aduce o hrană plină de bucurie şi bună
dispoziţie, căci „el a adus pâine şi vin”, pe care amoniţii şi moabiţii nu voiau să le dea celor
care văd, adică lui Israel; din cauza acestei împotriviri, ei sunt excluşi din tovărăşia şi
adunările Domnului. Căci amoniţii fiind cei care au ieşit din simţul extern al mamei, iar
moabiţii cei care îşi au originea în mintea tatălui, reprezintă două dispoziţii diferite, care
consideră că mintea şi simţul extern sunt cauzele tuturor lucrurilor care există, fără a da nicio
atenţie lui Dumnezeu. Aşadar, „aceştia nu vor intra”, spune Moise, „în adunarea Domnului,
pentru că nu v-au ieşit înainte cu pâine şi apă atunci când aţi ieşit din Egipt”
{37}{Deuteronomul 23:4}, adică din robia pasiunilor.
XXVI. (82) Dar Melchisedec va aduce vin în loc de apă, şi va da sufletelor voastre să
bea, şi le va înveseli cu vin neamestecat, ca să fie cuprinse de o beţie divină, mai trează decât
trezia divină. Căci raţiunea este un preot, care are ca moştenire pe adevăratul Dumnezeu, şi
care nutreşte idei înalte şi sublime şi măreţe despre Acesta, „căci el este preotul Dumnezeului
celui Preaînalt” {38}{Geneza 14:18}. Şi nu este niciun alt Dumnezeu care să fie mai presus
de el; Căci Dumnezeu fiind unul, stă în cerul de deasupra, şi în pământul de dedesubt, şi nu se
mai află nimeni lângă El {39}{Deuteronomul 4:39}. Şi el pune în circulaţie ideea de
Preaînalt, căci îl concepe pe Dumnezeu nu într-o manieră josnică, ci ca pe ceva grandios, fără
legătură cu materia.
XXVII. (83) Şi ce lucru bun a făcut Avraam atunci când Dumnezeu l-a chemat şi i-a
poruncit să devină un străin de pământul său şi de „generaţia” sa, şi să locuiască într-un ţinut
pe care i-l va da Dumnezeu? {40}{Geneza 12:1}. Iar acela este un oraş bun şi dens populat,

72
un ţinut al fericirii supreme. Căci darurile lui Dumnezeu sunt măreţe şi vrednice de cinste. Dar
a făcut ca poziţia lui Avraam să devină una tipică, care să fie un simbol demn de atenţie. Căci
numele Avraam înseamnă „Tată Măreţ”; {41}{sau „Tatăl a mulţime de popoare”, după cum
este tălmăcit în Biblie}, un titlu de admiraţie în ambele sale variante. (84) Căci atunci când
mintea nu ameninţă sufletul ca un stăpân, ci mai degrabă îl îndrumă ca un tată, fără a-l lăsa să
se complacă în desfătări, ci dându-i ceea ce îi este de folos, chiar împotriva voinţei sale, şi
întorcându-l de la toate lucrurile josnice care îl conduc pe cărările morţii, ea îl călăuzeşte spre
contemplaţii sublime şi îl face să locuiască în mijlocul speculaţiilor referitoare la lume şi la
părţile ei constitutive. Şi mai mult decât atât, ridicându-l şi mai sus, îl face să cerceteze
Divinitatea însăşi, şi natura ei, printr-o cunoaştere inefabilă, care îl face să nu se mai
mulţumească să rămână la poruncile iniţiale, ci, crescând în perfecţiune, să îşi dorească să se
mute într-o locuinţă mai bună.
XXVIII. (85) Dar sunt unele persoane pe care Dumnezeu, chiar înainte de zămislirea
lor, le creează şi le orânduieşte excelent; în privinţa acestora El stabileşte dinainte că vor avea
parte de o moştenire deosebită. Nu vedeţi ce-i spune El lui Avraam în legătură cu Isaac, când
nu mai avea speranţă în privinţa faptului că va deveni tată al unui astfel de vlăstar, şi chiar a
început să râdă auzind promisiunea lui Dumnezeu, şi a întrebat, „O să mi se nască un fiu,
acum când am o sută de ani; şi Sarra, care are nouăzeci de ani, va mai naşte un copil?
{42}{Geneza 17:17}. Dar Dumnezeu a confirmat, şi şi-a întărit promisiunea, spunând, „Da,
iată că Sarra, soţia ta, îţi va naşte un fiu, şi îi vei pune numele Isaac, iar Eu voi încheia cu el
un legământ care să fie veşnic”. (86) Aşadar, care este motivul pentru care şi acest om a fost
slăvit înainte să se nască? Există unele lucruri bune care sunt în favoarea omului atât în trecut,
cât şi în prezent, cum ar fi o sănătate bună, simţuri externe sănătoase, bogăţii, dacă este
înzestrat cu ele, o bună reputaţie; căci toate aceste lucruri pot fi numite, printr-o oarecare
denaturare a cuvintelor, lucruri bune. Dar unele sunt aşa nu doar atunci când ne-au fost date,
ci şi atunci când se prezice că ne vor fi date, căci bucuria este o stare pozitivă a sufletului; căci
aceasta nu îl înveseleşte pe om doar atunci când este prezentă şi îl energizează activ, ci îl
desfată şi prin anticiparea lucrurilor sperate – întrucât are această calitate specială; toate
celelalte calităţi au moduri distincte de a acţiona şi efecte proprii, dar bucuria este atât un bine
distinct, cât şi unul comun, căci le încununează pe toate celelalte, aşa încât se poate spune în
mod just că nu există nici măcar un singur lucru bun care să nu aibă în plus această bucurie.
(87) Dar nu numai că ne bucurăm de celelalte lucruri care deja au trecut, precum şi de cele
care sunt prezente, ci ne înveselim şi de lucrurile bune atunci când sunt pe cale să se petreacă
aşa cum sperăm; căci, de exemplu, atunci când sperăm să ne îmbogăţim, sau să obţinem
putere, sau să fim lăudaţi, sau să găsim modalitatea prin care să scăpăm de o boală, sau să
dobândim tărie şi vigoare, sau să devenim învăţaţi în loc să fim ignoranţi, în toate aceste
cazuri ne vom bucura la fel de mult. Aşadar, deoarece bucuria se împrăştie peste tot şi
înveseleşte sufletul, nu doar atunci când este prezent, ci şi atunci când este aşteptată, a fost
foarte firesc ca Dumnezeu să îl considere pe Isaac vrednic de un nume bun şi de un mare dar
înainte de a se fi născut, căci tălmăcit, numele Isaac înseamnă râsul sufletului, şi desfătare, şi
bucurie.
XXIX. (88) Şi tot aşa, se spune că lui Iacov şi Isav, primul fiind conducătorul şi
stăpânul, iar Isav fiind supusul şi robul, li s-au dat unele bunuri pe când se aflau încă în
această lume. Pentru că Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor, cunoaşte temeinic lucrările
sale, şi înainte să se termine complet El înţelege facultăţile cu care acestea vor fi înzestrate
ulterior, şi cunoaşte întru totul pasiunile şi faptele lor. Căci atunci când Rebeca, adică sufletul
răbdător, merge să consulte un oracol al lui Dumnezeu, răspunsurile sunt, „În pântecele tău
sunt două neamuri, şi două popoare se vor ridica din el; iar unul va fi mai puternic decât
celălalt, iar cel mai în vârstă va sluji celui mai tânăr {43}{Geneza 25:23}. (89) Căci cel ce
este rău şi lipsit de raţiune este prin natura sa un rob în ochii lui Dumnezeu; dar cel ce este

73
bun şi înzestrat cu raţiune este privit de către El ca un om puternic şi liber. Şi aşa se întâmplă
nu doar atunci când fiecare din aceste persoane diferite este desăvârşită la suflet, ci şi atunci
când ele au îndoieli; căci, în general, o briză slabă de virtute are putere şi supremaţie, şi nu
doar libertate, iar pe de altă parte, existenţa unui viciu cât de mic înrobeşte raţiunea, chiar
dacă aceasta a ajuns la maturitate.
XXX. (90) De asemenea, de ce acelaşi Iacov, atunci când Iosif îi aduce pe cei doi fii ai
săi, cel mai mare fiind Manase, iar cel mai mic Efraim, schimbă mâinile şi aşază mâna dreaptă
pe Efraim, fratele mai tânăr, iar mâna stângă pe Manase, fratele mai mare? Iar atunci când
Iosif a considerat regretabil acest lucru, crezând că tatăl său făcuse în mod neintenţionat o
greşeală în privinţa pusului mâinilor, Iacov a spus, „Nu am făcut o greşeală, ci am ştiut, fiule,
am ştiut că acesta va fi tatăl unui neam, şi că trebuie slăvit; dar, cu toate acestea, fratele său
mai tânăr va fi mai mare decât el” {44}{Geneza 48:1}. (91) Aşadar, ce altceva am putea
spune decât acest lucru? Că Dumnezeu a creat în suflet două naturi, ambele necesare, una
fiind memoria, iar cealaltă amintirea; dar dintre cele două, memoria este cea mai bună, iar
amintirea este cea mai rea. Căci prima are percepţii proaspete, armonioase şi clare, şi de aceea
nu poate greşi ca urmare a ignoranţei. Însă uitarea precedă mereu amintirea, care nu este
altceva decât un lucru orb şi mutilat. (92) Dar deşi amintirea este mai rea, ea este mai veche
decât memoria, care este mai bună decât ea; şi este unită cu aceasta din urmă, fiind amândouă
inseparabile; căci atunci când luăm cunoştinţă de vreo artă oarecare suntem incapabili să
devenim imediat maeştri ai acţiunilor pe care le presupune. Fiind afectaţi la început de uitare,
vom reuşi ulterior să ne amintim, până când, uitând şi reamintindu-ne frecvent, memoria va
intra în funcţiune şi nu ne va mai părăsi. Din care cauză ea este mai tănâră decât amintirea,
căci apare mai târziu. (93) Iar Efraim este un nume simbolic, care înseamnă memorie. Căci în
traducere înseamnă rodnicia sufletului omului pasionat de învăţătură, care, de îndată ce îşi
confirmă speculaţiile şi le păstrează în memorie, dă naştere unui fruct pe măsură. Dar
semnificaţia numelui Manase este aceea de amintire, căci despre el se vorbeşte ca despre un
om care a ieşit din uitare, iar cel care iese din uitare, fără îndoială că îşi aminteşte. Prin
urmare, ceea ce face Iacov, acel om care a înlăturat pasiunile şi a practicat virtutea, este just;
căci el pune mâna dreaptă pe acea memorie prolifică, care este Efraim, în timp ce pe Manase,
sau amintirea, îl lasă pe locul al doilea. (94) Şi Moise, dintre toţi aceia care au făcut jertfele de
Paşte, i-a preamărit pe aceia care au făcut primii acest lucru, deoarece aceştia, după ce au
trecut dincolo de pasiuni, adică după ce au ieşit din Egipt, au rămas lângă drum, şi nu s-au mai
grăbit să se întoarcă la pasiunile pe care le-au părăsit; însă pe ceilalţi îi consideră demni de a fi
aşezaţi pe locul al doilea, întrucât, întorcându-se înapoi, aceştia şi-au urmat paşii, de parcă ar
fi căzut în uitare, nerăbdători să facă aceleaşi lucruri; dar primii oameni şi-au continuat
drumul fără să se întoarcă. Aşa că Manase, care este născut din uitare, se aseamănă cu cei care
au făcut jertfele de Paşte în urma celor dintâi; dar rodnicul Efraim este asemenea celor care au
jertfit mai întâi.
XXXI. (95) Din acest motiv, Dumnezeu îl strigă pe nume şi pe Beţaleel, şi spune că
„Îl va umple de înţelepciune şi cunoaştere, şi îl va face constructorul şi arhitectul tuturor
lucrurilor care se găsesc în Tabernacol” {45}{Exodul 31:2}; adică al tuturor lucrărilor
sufletului, când acesta încă nu făcuse nimic lăudabil – aşadar, trebuie să spunem că
Dumnezeu a imprimat această imagine asupra sufletului, în maniera în care se bate o monedă.
Şi vom şti care este această imagine dacă vom analiza mai întâi semnificaţia numelui. (96) Ei
bine, Beţaleel înseamnă «în umbra lui Dumnezeu». Dar umbra lui Dumnezeu este cuvântul
său, pe care l-a folosit ca unealtă atunci când a creat lumea. Iar această umbră-model, ca să
spunem aşa, este arhetipul altor lucruri. Căci dacă Dumnezeu este El însuşi un model al acelei
imagini, pe care acum a numit-o umbră, tot aşa şi acea imagine este la rândul ei un model
pentru alte lucruri, după cum spune însuşi Dumnezeu atunci când a început să dea israeliţilor
legea, „Şi Dumnezeu l-a făcut pe om după imaginea lui Dumnezeu”{46}{Geneza 1:26}; căci

74
imaginea a fost modelată după chipul lui Dumnezeu, iar omul a fost modelat după acea
imagine, care a primit astfel puterea şi natura modelului.
XXXII. (97) Aşadar, haideţi să vedem care este natura care i-a fost imprimată omului.
Filozofii antici obişnuiau să se întrebe cum am dobândit noi concepţiile noastre referitoare la
Divinitate? Acei oameni, care filozofau cel mai bine, au spus că ne-am inspirat de la lume şi
de la părţile ei componente, şi de la puterile care există în acele părţi, şi astfel ne-am format
noţiunile legate de Creator şi de cauza apariţiei lumii. (98) Căci dacă un om ar vedea o casă
construită cu grijă, şi prevăzută cu curţi exterioare şi cu porticuri, având camere pentru bărbaţi
şi pentru femei, şi toate celelalte încăperi necesare, îşi va putea forma o părere despre arhitect;
pentru că nu va considera niciodată că o astfel de casă a fost finalizată fără pricepere şi fără
constructor; (99) şi ar putea gândi aşa şi în cazul oricărui oraş, sau a oricărei nave, sau al
oricărui lucru creat de om, fie el mare sau mic; şi tot aşa, oricine ar intra în această lume, ca
într-o casă impunătoare sau ca într-un oraş mare, şi ar vedea că cerul se învârte în jurul ei şi că
cuprinde în el totul, şi că toate planetele şi stelele fixe îşi continuă mişcarea în aceeaşi manieră
şi pe baza aceloraşi principii, toate în ordine şi în armonie, şi aşa cum este cel mai bine pentru
întregul univers care a fost creat, şi că pământul se află în poziţie centrală, şi ar vedea
emanaţiile de aer şi apa fixată în hotare, şi mai presus de toate, animalele muritoare şi
nemuritoare, precum şi diferitele tipuri de plante şi fructe, acel om va crede cu siguranţă că
toate aceste lucruri nu au fost făcute fără pricepere, ci că Dumnezeu a fost şi este creatorul
întregului univers. Aşadar, cei care trag concluziile în felul acesta percep umbra lui
Dumnezeu, ajungând să înţeleagă artistul pe baza lucrărilor sale.
XXXIII. (100) Dar mai există un tip de om mult mai desăvârşit şi mai purificat, care a
fost iniţiat în marile mistere, şi care nu desparte cauza de lucrurile create, aşa cum ar face
distincţia dintre un corp şi o umbră; şi care, după ce a perceput toate obiectele create, capătă o
idee clară şi limpede despre măreţia celui necreat, astfel încât îl înţelege prin El însuşi, şi îi
înţelege şi umbra, pricepând în acelaşi timp ce este raţiunea sa şi ce este această lume
universală. (101) Acest tip de om este Moise, care vorbeşte astfel, „Arată-Te şi fă-mă să Te
văd ca să Te pot cunoaşte” {47}{Exodul 33:13}. Şi nu mi te arăta prin intermediul cerului,
sau al pământului, sau al apei, sau al aerului, sau pe scurt, prin intermediul vreunui lucru
creat, şi nu îmi arăta înfăţişarea ta în altceva, ca într-o oglindă, ci arată-mi-te pe Tine însuţi,
adevăratul Dumnezeu. Căci imaginile care se înfăţişează privirii în lucrurile înfăptuite sunt
menite să dispară, dar cele care apar din Cel necreat pot să dureze veşnic, fiind eterne şi
neschimbătoare. Din acest motiv, „Dumnezeu l-a chemat pe Moise şi a stat de vorbă cu el”
{48}{Exodul 35:30}, (102) şi l-a chemat şi pe Beţaleel, deşi nu în acelaşi fel în care l-a
chemat pe Moise, ci pe unul l-a chemat ca să-şi facă o idee despre înfăţişarea lui Dumnezeu
de la Creatorul însuşi, iar pe celălalt ca să-l înţeleagă pe Creator pe baza umbrei reprezentate
de obiectele create. Din această cauză, tabernacolul şi tot conţinutul său au fost făcute în
primă instanţă de către Moise, şi mai apoi de Beţaleel. Căci Moise a făurit formele arhetipale,
iar Beţaleel le-a reprodus. Pentru că Moise a fost instruit de însuşi Dumnezeu, aşa cum ne
spune, „Să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe Munte” {49}{Exodul 25:40}. (103)
Iar Beţaleel a fost instruit de Moise; iar acest lucru era firesc. Căci atunci când Aaron, care
este cuvântul, şi Maria, care este simţul extern, s-au ridicat împotriva lui Moise, lor li s-a spus
în mod expres că „Dacă se va ridica un profet al Domnului, Dumnezeu i se va arăta lui într-o
vedenie, şi într-o umbră, dar nu în mod limpede {50}{Numeri 12:6}. Dar lui Moise, care este
credincios casei sale, Dumnezeu îi va grăi El însuşi de la gură la gură, şi nu în parabole”.
XXXIV. (104) Deoarece vedem că Dumnezeu a creat şi a făurit cu pricepere şi
exactitate două firi, una fiind prin natura ei vătămătoare, şi vrednică de ocară, şi blestemată,
iar cealaltă benefică şi demnă de laudă; iar una are pe ea o pecete falsă, pe când cealaltă a
trecut un test sever; vom rosti acum o rugăciune frumoasă şi adecvată, pe care Moise a
îndreptat-o spre Dumnezeu, rugându-se ca Dumnezeu să îşi deschidă comorile, şi să pună

75
înaintea noastră cuvântul său sublim, însărcinat cu luminile divine, pe care el îl numeşte cer,
şi să lege fedeleş cămările răului. (105) Căci aşa cum există cămări pentru lucrurile bune, tot
aşa există şi cămări pentru lucrurile rele în faţa lui Dumnezeu; după cum spune în măreţul său
cântec, „Oare nu sunt aceste lucruri adunate de mine, şi pecetluite în comorile mele, pentru
ziua răzbunării, când piciorul lor se va poticni? {51}{Deuteronomul 32:34}. Vedeţi, aşadar,
că există câteva cămări de lucruri rele, şi doar una singură de lucruri bune. Căci dacă
Dumnezeu este Unul, şi cămara sa de lucruri bune este una singură. Dar există multe cămări
cu lucruri rele, căci relele sunt infinite ca număr. Şi în asta trebuie să vedem bunătatea
adevăratului Dumnezeu, căci el deschide camera comorilor sale, dar leagă fedeleş camerele
care conţin lucruri rele. Căci una din calităţile speciale ale lui Dumnezeu este aceea că oferă
fără plată lucrurile bune şi se grăbeşte să reverse daruri asupra oamenilor, dar este reţinut în a
aduce răul asupra lor; (106) iar Moise, care s-a bucurat din plin de natura generoasă şi
milostivă a lui Dumnezeu, spune că Acesta a pecetluit în toate timpurile cămările cu lucruri
rele, chiar şi atunci când sufletul se poticneşte urmând cărarea dreptei raţiuni şi când ar fi
corect să fie pedepsit; căci El spune că, „În ziua răzbunării cămările cu lucruri rele au fost
pecetluite”, cuvântul sfânt al scripturii arătând că Dumnezeu nu se răzbună imediat nici măcar
pe aceia care au păcătuit împotriva sa, ci le dă timp să se căiască şi să îşi îndrepte
comportamentul imoral.
XXXV. (107) Şi Domnul Dumnezeu a spus şarpelui, „Blestemat eşti între toate vitele
şi între toate fiarele sălbatice”. Căci bucuria, care este o stare bună a simţirii, trebuie slăvită;
însă plăcerea merită să fie blestemată pentru că este o împătimire, care a afectat hotarele
sufletului, şi l-a făcut să devină un iubitor al pasiunilor în loc de a fi un iubitor de virtute. Iar
în blestemele sale, Moise spune că „Blestemat să fie cel ce va muta hotarul aproapelui său”
{52}{Deuteronomul 27:17}, căci Dumnezeu a pus ca hotar virtutea, adică pomul vieţii, şi a
dat sufletului o lege. Dar plăcerea l-a îndepărtat, punând în locul lui hotarul viciului, adică
pomul morţii. (108) „Blestemat este, prin urmare, cel ce îl abate pe orb din drumul său”. Aşa
face plăcerea lipsită de pietate cu simţul extern, întrucât, fiind lipsit de raţiune, este un lucru
orb de la natură, căci ochii raţiunii sale sunt scoşi. De aceea, am putea spune că lucrurile nu
pot fi înţelese prin simţul extern, ci doar prin raţiune; căci prin simţul extern putem percepe
doar corpuri materiale. (109) Prin urmare, plăcerea a înşelat simţul extern, care este lipsit de
înţelegerea adecvată a lucrurilor, întrucât, deşi acesta ar fi putut să se îndrepte către minte şi
să se lase ghidat de ea, el a fost împiedicat să facă acest lucru, fiind împins spre obiectele
externe; iar plăcerea l-a făcut să-şi dorească orice lucru cu care intră în contact, pentru ca
simţul extern, care este imperfect, să urmeze un ghid orb, şi anume obiectul dorinţei, iar apoi
mintea, ghidată de cele două lucruri, ambele lipsite de vedere, să se arunce cu capul înainte
spre distrugere şi să devină total incapabilă de a se înfrâna. (110) Căci dacă şi-ar urma călăuza
naturală, atunci aceste lucruri imperfecte ar trebui să urmeze raţiunea, care vede limpede,
pentru că în felul acesta atacurile lucrurilor dăunătoare ar fi mai puţin înspăimântătoare. Dar
acum, plăcerea a mobilizat resurse atât de mari pentru a vătăma sufletul, încât l-a constrâns să
se lase călăuzit de ele, păcălindu-l şi convingându-l să renunţe la virtute pentru obiceiurile
rele, şi să abandoneze obiceiurile bune în favoarea viciului.
XXXVI. Dar Sfânta Scriptură a interzis un astfel de schimb, căci spune, „Să nu dai
binele pe rău” {53}{Leviticul 27:33}. (111) Aşadar, acesta este motivul pentru care plăcerea
este blestemată, şi haideţi să vedem acum cât de adecvate sunt blestemele pe care Scriptura le
pronunţă împotriva sa, „Blestemat să fii”, spune Dumnezeu, „între toate animalele”. Prin
urmare, toate animalele sunt iraţionale, aflându-se doar sub comanda simţurilor externe; dar
fiecare din simţurile externe blestemă plăcerea pe care o consideră a fi lucrul cel mai
neprielnic şi ostil; căci ea este într-adevăr ostilă simţurilor externe. Iar dovada acestui lucru
este aceea că atunci când suntem plini de o nemăsurată lipsă de cumpătare în privinţa plăcerii
nu putem nici vedea, nici auzi, nici mirosi, nici gusta, nici atinge cu toată vigilenţa facultăţilor

76
noastre, ci toate încercările şi abordările noastre sunt vagi şi imbecile. (112) Şi asta ni se
întâmplă atunci când suntem scutiţi pentru scurtă vreme de atingerea sa molipsitoare; dar în
momentul în care savurăm plăcerea suntem lipsiţi de toate informaţiile care provin de la
simţurile noastre externe, aşa încât părem mutilaţi. Aşadar, cum să nu fie ceva firesc ca simţul
extern să blesteme plăcerea care îl deposedează de facultăţile sale?
XXXVII. (113) „Şi blestemat este el între toate fiarele câmpului”. Adică între toate
pasiunile sufletului, căci acolo este rănită şi distrusă mintea. Dar oare de ce ni se înfăţişează
aceasta ca fiind cea mai rea dintre toate pasiunile? Pentru că ea le susţine aproape pe toate,
fiind pentru ele un fel de fundaţie, căci dorinţa izvorăşte din dragostea pentru plăcere, iar
durerea constă în îndepărtarea plăcerii; iar teama este provocată de dorinţa de a se proteja
împotriva lipsei acesteia. Aşa că este clar că toate pasiunile sunt ancorate în plăcere; şi poate
că cineva ar putea spune că acestea nu ar avea absolut nicio existenţă dacă plăcerea nu ar fi
stat de la început la temelia lor.
XXXVIII. (114) „Pe piept şi pe pântece să te târăşti” {54}{Geneza 3:14}. Căci
pasiunea se strecoară în aceste părţi, adică în piept şi în pântece, precum un şarpe în vizuina
lui; când pasiunea are cauze puternice şi îşi găseşte un obiect, atunci ea acţionează în zona
burţii şi a părţilor învecinate; dar când nu are cauze puternice şi nici un obiect, atunci rămâne
în zona pieptului, care este citadela mâniei, căci cei care iubesc plăcerea, atunci când sunt
lipsiţi de ea, sunt indignaţi şi furioşi. (115) Dar să vedem mai exact ce ne spune această
propoziţie. Sufletul nostru poate fi împărţit în trei părţi, iar una din aceste părţi este sediul
raţiunii, a doua este sediul curajului, iar a treia este sediul dorinţei. Aşadar, unii filozofi au
separat aceste părţi una de alta doar în ceea ce priveşte funcţionalitatea lor, în timp ce alţii le-
au separat şi după poziţia pe care o ocupă. Iar apoi, au atribuit părţile din jurul capului unei
anumite poziţii, spunând că acolo unde se află regele se află şi paznicii lui, şi că paznicii
minţii sunt simţurile externe, care sălăşluiesc în zona capului, aşa încât este firesc că şi regele
locuieşte acolo, ca şi când i-ar fi fost alocată ca locuinţă cea mai înaltă parte a oraşului.
Pieptul este locul curajului, şi ei spun că din acest motiv natura a întărit această parte a
trupului şi a protejat-o cu oase strâns unite, ca şi cum ar fi echipat un brav soldat cu armură şi
scut care să-l apere de vrăjmaşii săi. Iar dorinţei i-au alocat zona din jurul ficatului şi burţii,
căci acolo sălăşluieşte apetitul, care este o dorinţă iraţională.
XXXIX. (116) Însă, O, mintea mea, dacă vei întreba vreodată care parte a fost
atribuită plăcerii, să nu te gândeşti la părţile din jurul capului, acolo unde stau facultăţile
raţionale ale omului, căci nu o vei găsi acolo; întrucât raţiunea este în război cu dorinţa, şi de
aceea nu este posibil să rămână la un loc cu aceasta. Căci în mometul în care raţiunea preia
controlul, plăcerea este înlăturată; dar de îndată ce plăcerea predomină, raţiunea este pusă pe
fugă. Ci mai degrabă caută întâi în zona pieptului şi a burţii, acolo unde sălăşluiesc curajul,
mânia şi dorinţa, care sunt părţi ale facultăţilor iraţionale. Căci acolo se găsesc la un loc
judecata şi pasiunile noastre. (117) Prin urmare, nicio forţă externă nu poate împiedica mintea
să-şi abandoneze obiectele sale legitime, care nu pot fi percepute decât prin intelect, şi să se
lase pradă acelora care sunt mai rele; şi acest lucru nu se întâmplă niciodată, decât atunci când
în suflet se poartă un război, căci doar atunci raţiunea poate fi subjugată de puterea părţilor
inferioare ale omului, întrucât ea nu are o natură războinică, ci este iubitoare de pace.
XL. (118) În orice caz, Sfânta Scriptură, care este conştientă de puterea şi
impetuozitatea pasiunilor, furiei şi dorinţei, le ţine pe toate în frâu, prin faptul că le-a pus ca
vizitiu raţiunea. Şi mai întâi vorbeşte despre mânie, în speranţa că o va putea domoli şi
vindeca, spunând următoarele: (119) „Să pui binecuvântarea şi blestemul (Urim şi Tumim), în
oracolul judecăţii, iar acestea să fie pe pieptul lui Aaron atunci când va intra în locul sfânt şi
se va înfăţişa înaintea Domnului” {55}{Exodul 28:30}. Ei bine, prin oracol se înţelege aici
organul vorbirii, pe care îl are fiecare dintre noi, iar acesta reprezintă de fapt puterea
limbajului. Iar limbajul poate fi nechibzuit, şi astfel nu va rezista la o analiză atentă, sau

77
raţional şi avizat, capabil să susţină un discurs abstract. Căci Moise nu vorbeşte aici de un
oracol fals, ci de oracolul judecăţii, ceea ce este echivalent cu a spune că se referă la un oracol
bine chibzuit; (120) şi el spune că acestui tip de limbaj pe care îl aprobă îi sunt caracteristice
două virtuţi supreme, şi anume caracterul distinctiv şi veridicitatea, şi bine spune. Căci
limbajul este acela care a permis omului să îi transmită aproapelui său în mod simplu şi
limpede care sunt intenţiile sale, pentru că fără el nu am fi capabili să comunicăm niciuna din
impresiile pe care împrejurările externe le produc asupra sufletului, şi nici să arătăm ce fel de
impresii sunt acestea.
XVI. Motiv pentru care am fost obligaţi să recurgem la acele semne care sunt
transmise prin voce, adică la substantive şi verbe, care trebuie neapărat cunoscute de către
toată lumea, astfel încât vecinii noştri să poată înţelege clar ceea ce vrem să spunem; şi, în al
doilea rând, să le folosim întotdeauna pentru a rosti adevărul. (121) Căci ce avantaj am avea
dacă afirmaţiile noastre vor fi clare, dar false? Întrucât în felul acesta ascultătorul va fi indus
în eroare, iar acest lucru îi va dăuna în cel mai înalt grad, umplându-l de deziluzie. Căci ce aş
avea de câştigat dacă i-aş vorbi unui băiat clar şi răspicat şi i-aş spune că litera A este G sau
că litera E este O? Sau ce i-ar folosi unui muzician dacă i-ar indica unui elev care vine la el
pentru a deprinde elementele de bază ale artei sale că gama armonică este o gamă cromatică;
sau că gama cromatică este una diatonică; sau că coarda cu sunetul cel mai înalt este o coardă
cu sunet mediu; sau că suntele unite sunt separate; sau că sunetul cel mai înalt al unui
tetracord este o notă supranumerară? (122) Fără îndoială că un om care ar spune aceste lucruri
ar putea vorbi clar şi răspicat, dar nu ar spune adevărul, ci prin astfel de afirmaţii ar vitregi
limbajul. Dar atunci când claritatea şi adevărul merg mână în mână, limbajul devine profitabil
pentru acela care caută informaţii, căci se foloseşte de ambele sale virtuţi, care sunt de fapt
singurele de care acesta este capabil.
XLII. (123) Prin urmare, Moise spune că limbajul chibzuit, care are propriile sale
virtuţi, este aşezat pe pieptul lui Aaron, adică acolo unde se află mânia, pentru ca aceasta să
fie călăuzită în primă instanţă de raţiune, şi să nu sufere din cauza faptului că îi lipseşte
raţiunea; iar în al doilea rând să fie călăuzită de claritate, căci nicio influenţă naturală nu
transformă mânia într-o prietenă a clarităţii. În orice caz, nu numai ideile oamenilor mânioşi,
ci şi toate expresiile acestora sunt pline de tulburare şi dezordine, de aceea este firesc ca
mânia să aibă nevoie de claritate pentru a se îndrepta, (124) şi, în plus, de adevăr; căci, printre
altele, mânia are şi această proprietate de a tinde să denatureze adevărul. În orice caz, dintre
toţi aceia care au cedat în faţa acestei dispoziţii, rar este vreunul care să spună doar adevărul,
ca şi cum sufletul, şi nu trupul, ar fi acela care se află sub influenţa acestei beţii. Aşadar, iată
care sunt principalele remedii pentru acea parte a sufletului care este stăpânită de mânie:
raţiunea, vorbirea dezinteresată şi adevărul; iar cele trei stau în puterea raţiunii, care vindecă
mânia, ce este o boală vătămătoare a sufletului, prin intermediul virtuţilor, adevărului şi
clarităţii.
XLIII. (125) Aşadar, cui îi sunt utile aceste lucruri? Nu minţii mele, sau celei
aparţinând unui individ oarecare, ci intelectului sacru şi dispus la sacrificii, adică intelectului
lui Aaron. Şi nici acestuia mereu, căci adesea suferă transformări, ci doar atunci când este
într-o dispoziţie neschimbătoare, şi când intră într-o incintă sacră, acolo unde intelectul
pătrunde cu o atitudine pioasă, pe care nu o abandonează. (126) Dar uneori se întâmplă că
mintea intră cu convingeri sfinte, dar acestea sunt doar idei omeneşti; cum ar fi, de exemplu,
convingerile referitoare la ceea ce se cuvine; sau la ceea ce trebuie făcut; sau la ceea ce este în
acord cu legea; sau la virtuţile care sunt în om. Însă atunci când se află în această dispoziţie,
mintea nu poate purta oracolul pe piept împreună cu virtuţile, cu excepţia aceleia care va
merge în faţa lui Dumnezeu, adică a aceleia care face orice de dragul lui Dumnezeu, şi care nu
consideră nimic mai presus de El; ci le pune pe fiecare la locul lor, fără a zăbovi asupra
acestora, ridicându-se prin cunoaştere şi înţelegere la slava unicului Dumnezeu. (127) Căci

78
într-o minte aflată într-o astfel de dispoziţie, mânia va fi călăuzită de raţiunea purificată, care
înlătură partea sa iraţională şi vindecă ceea ce este confuz şi dezordonat în ea însăşi prin
aplicarea clarităţii, eradicând falsitatea prin adevăr.
XLIV. (128) Prin urmare, Aaron, care este un al doilea Moise, zăgăzuindu-şi pieptul,
adică pasiunile furioase, nu le permite să se lase purtate de un impuls meschin, temându-se că
dacă acestea ar căpăta o libertate absolută, ar putea deveni nărăvaşe precum un cal, şi ar putea
călca în picioare întregul suflet. Însă el are grijă de ele şi le tămăduieşte, şi le struneşte mai
întâi prin raţiune, ca astfel, fiind sub îndrumarea celui mai bun vizitiu, să nu poată deveni
excesiv de nărăvaşe; iar în al doilea rând, le potoleşte prin virtuţile limbajului, prin claritate şi
adevăr. Căci dacă pasiunile mânioase ar fi educate în aşa fel încât să se supună raţiunii şi
clarităţii, şi dacă ar cultiva virtutea sincerităţii, acestea s-ar elibera de supărare şi ar umple
sufletul de bunăvoinţă.
XLV. (129) Dar el, după cum am spus deja, având această tulburare sufletească, se
străduieşte să o vindece cu ajutorul remediilor enumerate anterior. Însă Moise consideră că
mânia trebuie extirpată şi eradicată complet din sufletul omului care este doritor să atingă nu o
stare de moderaţie a pasiunilor sufleteşti, ci o stare în care acestea să dispară complet; şi
Sfânta Scriptură stă mărturie pentru ceea ce spun aici; căci în ea se arată că „Moise a luat
pieptul berbecului care a fost adus ca ofrandă Domnului, iar aceasta a fost partea lui Moise”
{56}{Leviticul 8:29}. (130) Vorbind foarte precis, căci era iubitor de virtute şi de Dumnezeu,
după ce a contemplat întregul suflet, el a apucat pieptul, care este sediul emoţiilor negative,
pentru a-l lua şi a-l eradica, astfel încât odată ce partea conflictuală a fost îndepărtată, cea care
rămâne să se poată bucura de pace. Şi el îndepărtează această parte nu de la un animal
oarecare, ci de la berbecul pentru sfinţire, deşi, de fapt, fusese sacrificată o juncană; dar
această juncană a ajuns berbec, pentru că acesta este prin natura lui un animal furios,
predispus să împungă, şi cu un caracter impetuos, fapt pentru care multe din maşinăriile de
război poartă denumirea de berbeci. (131) Prin urmare, acest caracter de berbec pe care îl
avem, impetuos şi josnic, este iubitor de ceartă, iar cearta este mama furiei. De aceea, cei care
sunt certăreţi se înfurie uşor atunci când investighează ceva sau când stau de vorbă. Aşa că
Moise se străduieşte, pe bună dreptate, să stârpească mânia, acea odraslă vătămătoare a
sufletului certăreţ şi arţăgos, pentru ca sufletul să se descotorosească de o astfel de progenitură
şi să înceteze să dea naştere lucrurilor dăunătoare, astfel încât să devină o parte aflată în
concordanţă cu natura unui iubitor al virtuţii, fără a se identifica cu pieptul sau cu mânia, ci cu
absenţa acestor metehne; căci Dumnezeu l-a înzestrat pe omul înţelept cu cea mai bună dintre
toate calităţile, şi anume cu puterea de a eradica tulburările sufleteşti. Vedeţi, aşadar, că omul
desăvârşit se străduieşte mereu să se elibereze complet de sub dominaţia pasiunilor. Dar cel
care lucrează lângă el pentru a le stârpi, adică Aaron, încearcă să ajungă la o stare în care
pasiunile au doar o putere moderată, aşa cum am spus anterior; (132) căci acesta este
incapabil să stârpească pieptul şi tulburările sufleteşti. Dar el duce oracolul, care are mai
multă claritate şi adevăr decât însuşi cel care îl poartă, făcând apel la virtuţile specifice
limbajului.
XLVI. (133) Şi în plus, va face ca această diferenţă să devină şi mai limpede prin
următoarele cuvinte: „Căci eu am luat de la fiii lui Israel, din jertfele lor de izbăvire, pieptul
legănat şi spata dreaptă, şi le-am dat preotului Aaron şi fiilor săi pentru vecie” {57}{Leviticul
7:34}. (134) Vedeţi aici că aceştia nu pot lua numai pieptul, ci trebuie să ia şi umărul; dar
Moise îl poate lua şi fără umăr. De ce aşa? Căci el, fiind desăvârşit, nu are idei josnice sau
nepotrivite, şi nici nu vrea să rămână într-o stare în care pasiunile să aibă o influenţă
moderată; ci prin puterea sa extraordinară, el stârpeşte pasiunile cu tot cu rădăcină şi ramuri.
Dar ceilalţi, care se străduiesc mai puţin şi care luptă mai slab cu pasiunile, sunt înclinaţi să
facă pace cu ele, şi să ajungă la o înţelegere, propunând şi termenii acestei ajustări, crezând că
în felul acesta le vor putea struni impetuozitatea, asemenea unui vizitiu. (135) Iar umărul este

79
simbolul muncii şi al rezistenţei în faţa greutăţilor; iar un astfel de om este acela însărcinat cu
administratea lucrurilor sfinte, care trebuie să exerseze şi să lucreze permanent. Dar cel căruia
Dumnezeu i-a dat lucrurile sale bune din abundenţă nu are de ce să lucreze, şi astfel, cel care
atinge virtutea prin muncă va fi mai puţin viguros şi desăvârşit decât Moise, cel care a primit-
o în dar de la Dumnezeu fără muncă şi fără nicio dificultate. Căci simplul fapt de a lucra arată
o situaţie inferioară în raport cu condiţia celui scutit de muncă, aşa că ceea ce este
nedesăvârşit este inferior în comparaţie cu ceea ce este desăvârşit, iar cel care învaţă ceva este
mai prejos de cel a cărui cunoaştere este firească şi spontană. Din acest motiv, Aaron nu poate
lua pieptul decât împreună cu umărul, dar Moise îl poate lua fără umăr. (136) Din această
cauză, el numeşte această bucată spată, pentru că raţiunea trebuie să fie mai presus de violenţa
furiei, asemenea unui vizitiu care conduce un cal încăpăţânat şi nărăvaş. Iar mai apoi, umărul
nu mai este numit spată, ci umăr îndepărtat, pentru că nu se cade ca sufletul să muncească
pentru virtute, ci trebuie să îndepărteze de la el această muncă şi să se lase în voia lui
Dumnezeu, mărturisind că a obţinut ceea ce este bun nu prin vigoarea şi tăria sa, ci prin
puterea Celui care l-a făcut să iubească bunătatea. (137) Deci nu ia nici pieptul, nici umărul, ci
doar virtutea care aduce mântuirea, aşa cum este firesc; căci sufletul este sfinţit doar atunci
când pasiunile furioase sunt ghidate de raţiune, şi când munca nu-l face pe lucrător să se
trufească, şi când acesta se consideră inferior lui Dumnezeu, binefăcătorul său.
XLVII. (138) Aşadar, am văzut deja că această plăcere nu sălăşluieşte doar în piept, ci
şi în pântece, căci pântecele este cel mai afectat de plăcere; căci aproape că l-am putea numi
recipientul care conţine toate plăcerile; căci atunci când burta este plină, dorinţa pentru
celelalte plăceri este intensă şi viguroasă, dar când este goală, dorinţa este liniştită şi stabilă.
(139) Motiv pentru care, în altă parte, Moise spune, „Toate târâtoarele care se târăsc pe burtă,
şi toate animalele care merg pe patru picioare, precum şi cele cu un număr mare de picioare,
sunt necurate” {58}{Leviticul 11:42}. Iar aceste creaturi sunt iubitoare de plăcere, întrucât se
târăsc pe burtă şi urmăresc plăcerile burţii. Şi Dumnezeu pune în mod firesc animalele care
merg pe patru picioare laolaltă cu cele care se târăsc pe burtă; căci patru sunt patimile celor
absorbiţi de plăcere, aşa cum ne învaţă o relatare remarcabilă. Prin urmare, acela care se
dedică uneia dintre aceste patimi, ca un rob al plăcerii, este la fel de necurat ca şi acela care se
dedică tuturor celor patru. (140) Pe baza acestor premise, haideţi să privim din nou diferenţa
dintre omul desăvârşit şi acela care înaintează pe calea desăvârşirii. Aşadar, omul desăvârşit a
fost considerat până cum capabil să dezrădăcineze toată mânia din sufletul gâlcevitor şi să o
supună, făcând-o docilă, şi paşnică, şi amabilă cu toţi oamenii, atât în cuvânt, cât şi în faptă;
în timp ce omul care înaintează pe calea desăvârşirii nu poate eradica pasiunile în întregime,
căci el cară pieptul cu el, însă le educă cu ajutorul unui limbaj adecvat, învestit cu două
virtuţi, claritate şi adevăr.
XLVIII. Tot aşa şi cel care este desăvârşit în înţelepciune, adică Moise, a scuturat şi a
înlăturat plăcerile. Dar cel care doar aspiră la desăvârşire nu a scăpat de plăceri, ci se agaţă
încă de cele care sunt simple şi de dorit, în timp ce le respinge pe cele inutile şi extravagante,
(141); căci în cazul lui Moise, Dumnezeu vorbeşte astfel: „Iar el şi-a spălat pântecele şi
picioarele de sângele jertfei arse de tot” {59}{Leviticul 9:14}. Şi grăieşte adevărul, pentru că
omul înţelept consideră că sufletul său este vrednic de a-i fi oferit lui Dumnezeu, pentru că
este dincolo de orice reproş, chiar dacă a greşit în mod intenţionat sau neintenţionat; şi fiind în
această dispoziţie, acesta îşi spală pântecele de toate plăcerile pe care le cunoaşte şi pe care le
urmăreşte, şi îl curăţă şi îl purifică de toată necurăţia sa, căci nu se mulţumeşte cu o curăţare
parţială. Dar el este în stare să privească plăcerile cu atâta dispreţ, încât nu îşi mai doreşte nici
măcar mâncarea sau băutura care îi sunt necesare, ci se hrăneşte numai din contemplarea
lucrurilor divine. (142) Din care cauză, într-un alt pasaj, depune mărturie pentru el însuşi,
„Timp de patruzeci şi opt de ani nu a mâncat pâine, şi nu a băut apă” {60}{Exodul 34:28},
pentru că a ascultat vocea sfântă şi profetică a lui Dumnezeu, care i-a dat legea. Dar nu numai

80
că repudiază întregul pântece, dar se spală şi de toată ţărâna de pe picioare, căci acestea susţin
locul unde se află originea plăcerii. Iar picioarele, prin faptul că susţin plăcerea, reprezintă
cauzele favorizante ale acesteia. (143) Căci despre cel care aspiră la perfecţiune se spune că
„îşi spală măruntaiele şi picioarele” {61}{Leviticul 1:9} şi nu întregul pântece. Căci acesta nu
este capabil să renunţe la toate plăcerile, ci este mulţumit că îşi poate purifica măruntaiele,
adică părţile sale cele mai tainice, despre care iubitorii de plăceri spun că sunt doar nişte
completări la plăcerile premergătoare, care îşi au originea în ingeniozitatea inutilă a
bucătarilor, şi a celor care produc delicatese, şi a gurmanzilor care muncesc din greu.
XLIX. (144) De asemenea, el mai prezintă şi caracterul moderat al pasiunilor omului
care aspiră la desăvârşire, prin faptul că omul desăvârşit renunţă la toate plăcerile burţii fără a
i se porunci să facă aşa ceva, însă cel care aspiră la desăvârşire face acest lucru doar dacă i se
porunceşte. Căci în cazul omului înţelept, vedem că s-a folosit următoarea expresie: „El a
spălat burta şi picioarele cu apă” {62}{Leviticul 9:14}, fără niciun fel de poruncă, în
conformitate cu tendinţa sa spontană. Dar în cazul preoţilor, a vorbit în felul acesta: „Dar ei au
să spele”, nu au spălat, „măruntaiele şi picioarele” {63}{Leviticul 1:13}; şi vorbeşte cu
precauţie şi exactitate, căci omul desăvârşit trebuie pus în mişcare, în conformitate cu
înclinaţiile sale, în direcţia energiilor care aparţin virtuţii. Dar cel care practică virtutea trebuie
provocat prin raţiune, care îi indică ce trebuie să facă, şi este un lucru onorabil să se supună
poruncilor raţiunii. (145) Dar nu trebuie să uităm că Moise repudiază întregul pântece, adică
umplerea şi îndestularea burţii, şi aproape că renunţă şi la toate celelalte pasiuni; iar
legiuitorul reprezintă întregul printr-o parte, pornind de la un exemplu general, referindu-se
oarecum şi la celelalte chestiuni asupra cărora a păstrat tăcerea.
L. Umplerea burţii este un lucru universal, care se petrece de multă vreme; şi, ca să
spunem aşa, este temelia celorlalte pasiuni. În orice caz, nici măcar una din ele nu poate exista
dacă nu este susţinută de burtă, fapt pentru care natura a făcut ca totul să depindă de ea. (146)
Din această cauză, atunci când lucrurile bune ale sufletului, născute din Lia au ajuns în Iuda
{64}{Geneza 29:35}, adică în mărturisire, Dumnezeu, care era pe punctul de a îmbunătăţi şi
trupul, a pregătit-o pe Bilha, slujnica Rahilei, să zămislească copii în locul şi înaintea stăpânei
sale. Iar tălmăcit, numele Bilha înseamnă deglutiţie. Căci el ştia că niciuna din facultăţile
trupeşti nu poate exista fără umezeala care îmbibă şi fără pântece; dar pântecele este stăpânul
trupului, căci el face ca această masă trupească să continue să existe. (147) Şi observaţi felul
subtil în care se spune acest lucru; căci niciun cuvânt nu este de prisos. Într-adevăr, Moise „ia
pieptul”, dar nu ia şi burta, ci doar o spală {65}{Leviticul 8:29; 9:14}. De ce? Pentru că omul
înţelept şi desăvârşit poate să respingă şi să stârpească toate pasiunile mânioase, făcându-le să
se ridice şi să abandoneze furia; dar este incapabil să taie şi să abandoneze pântecele, căci
natura sa este obligată să folosească hrana şi băutura de care are nevoie, chiar dacă omul care
se mulţumeşte cu puţin ar trebui să o dispreţuiască şi să renunţe la hrană. Să-l lăsăm, aşadar,
să se spele şi să se purifice de toate mâncărurile nenecesare şi necurate; căci pentru omul
iubitor de virtute, acest dar primit de la Dumnezeu este suficient.
LI. (148) Din acest motiv, atunci când se referă la sufletul bănuit că a comis adulter,
Moise spune că {66}{Numeri 5:27}, dacă va abandona dreapta raţiune, adică pe aceea a
omului care trăieşte conform legii, acesta va cădea în plasa pasiunii, care murdăreşte sufletul,
şi „burta i se va umfla”, ceea ce înseamnă că se va deda tuturor plăcerilor şi poftelor burţii
nesătule, şi nu va înceta niciodată să fie lacom, căci este ignorant, ci în el vor curge
nenumărate plăceri, iar pasiunile sale vor fi interminabile. (149) Ei bine, eu cunosc mulţi
oameni care au căzut în greşeala de a se deda poftelor burţii, şi de a savura satisfacţiile pe care
acestea le provoacă, năpustindu-se cu nerăbdare spre vin şi spre o viaţă îmbelşugată, căci
poftele sufletului necumpătat nu pot fi comparate cu cele trupeşti. Dar unii oameni, care sunt
ca nişte vase pline până la refuz, nu îşi mai doresc nimic în plus, şi renunţă la tot ce este inutil;
dar pofta, pe de altă parte, nu poate fi niciodată satisfăcută, ci va fi mereu înfometată şi

81
însetată. (150) De aceea, imediat cu denunţarea faptului că „burta i se va umfla”, se adaugă şi
faptul că „coapsa îi va cădea”; căci dreapta raţiune, care conţine seminţele şi principiile
supreme ale binelui, cade din suflet. „Dar dacă”, spune Moise, „ea nu se va pângări, atunci va
rămâne curată şi scutită de necazuri din generaţie în generaţie”; adică dacă nu a fost pângărită
de pasiunile păcătoase, ci s-a păstrat curată pentru soţul ei legitim, intelectul sănătos, care este
călăuza ei, atunci va avea un suflet rodnic şi va purta în ea vlăstarul chibzuinţei, dreptăţii şi
tuturor virtuţilor.
LII. (151) Aşadar, este oare posibil ca noi, cei care suntem fixaţi în trupurile noastre,
să evităm necesităţile trupeşti? Şi dacă este posibil, cum putem face asta? Dar băgaţi de
seamă, că preotul recomandă celui care este atras de necesităţile trupeşti să nu ia mai mult
decât strictul necesar. Mai întâi, el spune, „Să ai afară din tabără un loc pentru tine”
{67}{Deuteronomul, 23:12}, înţelegând prin tabără virtutea, în care sufletul stă ca într-o
tabără fortificată; căci chibzuinţa şi complacerea în plăcerile trupului nu pot să locuiască
laolaltă. (152) După aceea, spune, „Şi să te duci acolo”. De ce? Pentru că sufletul, care
locuieşte în compania chibzuinţei, în casa înţelepciunii, nu poate să se complacă în niciuna
din desfătările trupului, căci în acest timp el îşi astâmpără foamea cu hrana profeţilor, fapt
pentru care neglijează învelişul carnal, căci odată ce a trecut de pragul sacru al virtuţii,
renunţă la substanţele materiale care dau peste cap şi împovărează sufletul. Şi atunci cum să
mă ocup de ele? (153) „La brâu să ai şi un ţăruş”, spune Moise, „şi să sapi cu el”
{68}{Deuteronomul 23:13}, adică raţiunea va fi lângă tine atunci când vei fi asaltat de
pasiuni, căci ea sapă şi echipează şi îmbracă în mod adecvat. Căci el doreşte să fim bine legaţi
cu centura atunci când avem de a face cu pasiuni, şi să nu le lăsăm să umble în jurul nostru în
mod neglijent şi destrăbălat. (154) Din acest motiv, atunci când trecem prin ele, ceea ce se
numeşte trecere (n.t. cuvântul folosit în text este passover, cu referire la eliberarea din robia
egipteană a fiilor lui Israel), el ne porunceşte „să avem coapsele încinse cu un brâu”
{69}{Exodul 12:11}, adică să ne ţinem poftele sub control. Să lăsăm, aşadar, ţăruşul, adică
raţiunea, să urmeze pasiunile, împiedicându-le să se răzleţească; căci în felul acesta vom fi
capabili să ne mulţumim cu atât cât este necesar, şi să ne abţinem de la tot ceea ce este inutil
LIII. (155) Şi în felul acesta, când suntem la petreceri, şi când suntem gata de a ne
bucura de delicatesele care ne-au fost pregatite, haideţi să ne apropiem de ele luând cu noi
raţiunea ca pe o armură de apărare, şi haideţi să nu ne umplem cu mâncare uitând de orice
moderaţie, aşa cum fac cormoranii, şi să nu ne îndestulăm cu carafe de vin tare, şi să cădem în
beţia care îi face pe oameni să se poarte ca nişte proşti. Căci raţiunea va înfrâna şi va opri
violenţa şi impetuozitatea unei astfel de dorinţe. (156) În orice caz, eu ştiu că a făcut aşa cu
multe dorinţe, căci atunci când am participat la petreceri unde nimănui nu îi păsa de
disciplină, şi la banchete somptuoase, ori de câte ori m-am dus fără a lua cu mine Raţiunea
drept călăuză, am devenit robul delicateselor care erau aşezate în faţa mea, fiind sub
îndrumarea unor stăpâni ce nu pot fi îmblânziţi, cu privelişti şi sunete tentante, şi cu tot felul
de alte lucruri care produc plăcere omului prin mirosul şi gustul lor. Dar când mă apropii de
un asemenea spectacol însoţit de raţiune, atunci în loc de rob, devin stăpân: şi fără să fiu
supus, obţin victoria prin abnegaţie şi cumpătare; împotrivindu-mă şi luptându-mă cu toate
poftele care îl subjugă pe cel necumpătat. (157) Prin urmare, Moise spune, „Să te înarmezi cu
un ţăruş” {70}{Deuteronomul 23:12}. Adică tu, prin intermediul raţiunii, trebuie să dai la
iveală natura fiecărei pasiuni; şi mâncând, şi bând, şi lăsându-te pradă plăcerilor pântecelui,
vei putea să deosebeşti aceste pasiuni una de alta, şi deosebindu-le, vei putea afla adevărul.
Căci atunci vei şti că nu este nimic bun în niciuna dintre ele, ci doar în ceea ce este necesar şi
util. (158) „Şi aducând-o, vei acoperi ceea ce este necuviincios” {71}{Deuteronomul 23:14},
şi vorbeşte aşa cum se cuvine. Aşa că, sufletul meu, vino la mine şi judecă fiecare lucru prin
care este tăinuită necuviinţa pasiunii şi a învelişului carnal. Căci toate lucrurile lipsite de
raţiune sunt ruşinoase, aşa cum cele unite cu raţiunea sunt atrăgătoare. (159) Prin urmare,

82
omul dedicat plăcerii se târăşte pe burtă, dar omul desăvârşit îşi spală tot pântecele, în timp ce
acela care aspiră la desăvârşire îşi spală măruntaiele. Dar cel care începe să se instruiască iese
pe uşă doar atunci când îşi struneşte dorinţele pântecelui, chemând raţiunea să se ocupe de
necesităţile burţii, iar raţiunea este numită în mod simbolic ţăruş.
LIV. (160) Prin urmare, Moise face bine atunci când adaugă, „Să te târăşti pe piept şi
pe burtă” {72}{Geneza 3:14}. Căci plăcerea nu este ceva liniştit şi la locul lui, ci este în
continuă mişcare şi plină de confuzie, căci aşa cum focul se înteţeşte dacă este mişcat, la fel şi
pasiunea, când este pusă în mişcare în suflet, fiind în unele privinţe asemenea unei flăcări, nu
suportă să stea neclintită. Motiv pentru care el nu este de acord cu cei care consideră că
plăcerea este un lucru stabil, căci liniştea este un atribut al pietrelor şi copacilor, şi al
feluritelor tipuri de lucruri neînsufleţite, dar este total improprie plăcerii, căci aceasta iubeşte
agitaţia convulsivă, şi nu are nevoie de linişte, ci de o mişcare intensă şi necuviincios de
violentă.
LV. (161) Dar expresia, „Şi pământ vei mânca în toate zilele vieţii tale”, este folosită
cu multă îndreptăţire. Pentru că plăcerile care îşi au originea în hrana trupească sunt toate
pământeşti. Şi n-ar fi oare firesc să vorbim şi despre acest lucru? Există două părţi din care
suntem alcătuiţi, sufletul şi trupul; ei bine, trupul este făcut din pământ, dar sufletul este
alcătuit din aer, fiind un fragment de Divinitate, căci „Dumnezeu a suflat în faţa omului
suflare de viaţă, şi omul s-a făcut un suflet viu” {73}{Geneza 2:7}. Aşadar, este rezonabil să
spunem că trupul, care a fost făcut din pământ, se hrăneşte cu hrana pe care pământul i-o dă în
conformitate cu materia din care este alcătuit; dar sufletul, întrucât este o parte de natură
eterică, este susţinut de o hrană eterică şi divină, căci hrana lui este cunoaşterea, şi nu
mâncarea sau băutura, de care are nevoie trupul.
LVI. (162) Dar Sfânta Scriptură declară în multe pasaje că hrana sufletului nu este
pământească, ci dumnezeiască: „Iată că voi face să plouă cu pâine din cer, şi poporul va ieşi
afară şi va strânge cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare şi să văd dacă umblă
sau nu după legea Mea {74}{Exodul 16:4}. Vedeţi că sufletul nu este hrănit cu hrană
pământească şi stricăcioasă, ci cu înţelegerea pe care Dumnezeu o lasă să cadă asemenea unei
ploi din natura sa sublimă şi pură, pe care el o numeşte cer. (163) „Fie ca poporul să iasă
afară, şi odată cu el şi întregul suflet, şi fie să adune ştiinţa şi să capete cunoaşterea, nu în
cantităţi mari, ci de la o zi la alta”. Căci, în primul rând, în felul acesta nu vor secătui dintr-o
dată bogăţiile îmbelşugate ale graţiei lui Dumnezeu; căci altfel vor curge ca un torent inutil. În
al doilea rând, luând asemenea lucruri bune în cantităţile cuvenite, potrivit necesităţilor lor,
aceştia vor continua să creadă că Dumnezeu este cel care le distribuie fiecăruia. (164) Dar cel
ce se străduieşte să strângă totul dintr-o dată va dobândi doar disperare şi o mare tristeţe,
{75}{se pare că în loc de ania (n.t. ανια), care înseamnă tristeţe, ar trebui mai degrabă să
citim apistias (n.t. απιστίας), care înseamnă infidelitate, căci termenul apistos este cel care
este conectat în continuare cu dyselpis}, căci se va umple de disperare dacă va crede că
Dumnezeu va face să cadă asupra lui lucruri bune doar în momentul de faţă, şi nu şi altădată.
Şi dacă nu va crede că graţia divină se revarsă şi acum şi în toate timpurile asupra celor care o
merită, va fi predispus la infidelitate. Şi în plus, este un neghiob dacă crede că va putea păzi
ceea ce a adunat contrar voinţei lui Dumnezeu. Căci orice slabă dispoziţie este suficientă
pentru a transforma mintea, care se laudă că este sigură şi stabilă, într-un păstrător impotent şi
nesigur al acelor lucruri pe care credea că le poate păzi.
LVII. (165) Aşadar, sufletul meu, adună ceea ce este din abundenţă şi ţi se cuvine, atât
cât să nu depăşeşti limita suficienţei, dar nici să nu iei mai puţin decât îţi este necesar; căci
procedând astfel, adică folosindu-te de dreapta măsură, nu vei comite nicio nedreptate. Căci
atunci când meditezi asupra desprinderii de pasiuni şi sacrifici mielul pascal va trebui să îl
ucizi într-un spirit moderat. „Fiecare dintre voi”, spune Moise, „să ia un miel care să fie de
ajuns pentru cei care locuiesc în casa lui” {76}{Exodul 12:4}. (166) Prin urmare, şi în cazul

83
manei, şi al altor daruri pe care Dumnezeu le dă omenirii, principiile călăuzitoare sunt
numărul şi măsura, evitându-se îndestularea dincolo de ceea ce ne este necesar; iar acest
comportament este bun, pe când opusul său conduce la lăcomie. Fie, aşadar, ca sufletul să
adune ceea ce îi este necesar de la o zi la alta {77}{Exodul 12:4}, ca să arate că nu el este
apărătorul lucrurilor bune, ci Dumnezeu, cel care ni le oferă cu dărnicie.
LVIII. (167) Acesta îmi pare a fi motivul pentru care a fost rostită propoziţia citată mai
sus. Ziua este simbolul luminii, iar învăţătura este lumina sufletului. Aşadar, mulţi oameni şi-
au aprins luminile sufletului pentru a se apăra împotriva nopţii şi a întunericului, dar nu
împotriva zilei şi a luminii; aşa sunt, de exemplu, acele lumini care iau naştere din învăţătura
rudimentară, şi din acele ramuri ale educaţiei numite publice, şi din însăşi filozofia care este
dorită atât pentru plăcerea care se naşte din ea, cât şi pentru influenţa pe care ne-o dă în rândul
cârmuitorilor. Dar omul bun caută ziua de dragul zilei, şi lumina de dragul luminii; şi lucrează
pentru a dobândi binele de dragul binelui însuşi, şi nu pentru altceva, fapt pentru care Moise
adaugă, „Ca să-l pun la încercare şi să văd dacă umblă sau nu după legea Mea” {78}{Exodul
16:4}, căci legea divină ne impune să slăvim virtutea de dragul ei. (168) Prin urmare, dreapta
raţiune îi pune la încercare pe aceia care practică virtutea tot aşa cum cineva testează o
monedă pentru a vedea dacă este pătată, punând lucrurile bune ale sufletului în legătură cu
lucrurile externe; sau dacă hotărăşte că sunt bani buni, le păstrează doar în intelect. Aceşti
oameni nu se hrănesc cu lucruri pământeşti, ci cu cunoaştere dumnezeiască.
LIX. (169) Şi Moise arată acest lucru şi în alte pasaje, atunci când spune, „Şi
dimineaţa s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei; iar după ce roua dimineţii a
dispărut, iată!, pe faţa pustiei se afla ceva mic şi rotund, ca sămânţa de coriandru,
{79}{Numeri 11:7}, şi alb ca bruma care acoperă pământul. Iar când au văzut-o, au zis unii
către alţii, «ce este asta?», căci nu ştiau ce este, iar Moise le-a spus, «Aceasta este pâinea pe
care v-o dă Dumnezeu ca s-o mâncaţi»” {80}{Exodul 16:13}. Vedeţi acum ce fel este hrana
lui Dumnezeu? Este cuvântul continuu al Domnului, ce se aseamănă cu roua, şi care
înconjoară sufletul cu un cerc, aşa încât nicio parte a lui să nu fie lipsită de porţia sa. (170)
Dar acest cuvânt nu este vizibil oriunde, ci doar acolo unde este un loc liber, lipsit de viciu şi
pasiuni; şi este subtil atât pentru a înţelege, cât şi pentru a fi înţeles, şi este peste măsură de
evident şi uşor de observat, şi este ca o sămânţă de coriandru. Iar agricultorii spun că sămânţa
de coriandru poate fi tăiată în nenumărate bucăţi, şi fiecare dintre acestea poate da naştere
unei plante, la fel ca şi sămânţa întreagă. Tot aşa este şi cuvântul lui Dumnezeu, folositor atât
ca întreg, cât şi ca parte, chiar dacă ar fi vreodată atât de mic. (171) Şi nu ar putea fi asemănat
şi cu pupila ochiului? Căci deşi aceasta este cea mai mică parte a ochiului, totuşi vede în
întregime lucrurile existente, şi marea neţărmurită, şi nemărginirea văzduhului, şi necuprinsul
cerului, unde soarele se iveşte la răsărit şi dispare la apus; la fel este şi cuvântul lui
Dumnezeu, cu vederea ageră, capabilă să privească toate lucrurile, şi prin care pot fi privite
toate lucrurile care sunt vrednice de a fi contemplate, motiv pentru care are culoarea albă.
Căci ce poate fi mai strălucitor sau mai vizibil de la mare distanţă decât cuvântul divin, prin
care lucrurile care participă la el pot alunga ceaţa şi întunericul, nerăbdătoare fiind să se
împărtăşească din lumina sufletului?
LX. (172) Acest cuvânt are o anumită specificitate. Pentru că atunci când cheamă
sufletul la el îngheaţă tot ceea este pământesc, sau material, sau aflat sub influenţa simţurilor
externe. Motiv pentru care se spune că este „ca bruma care acoperă pământul” {81}{Exodul
6:16}. Căci atunci când omul care îl vede pe Dumnezeu se gândeşte să fugă de pasiuni,
„valurile îngheaţă”, adică afluxul impetuos, şi creşterea, şi aroganţa acestora sunt oprite,
pentru ca cel care îl poate privi pe Dumnezeu să poată trece peste pasiunile păcătoase
{82}{Exodul 16:15}. (173) De aceea, sufletele întreabă unul de altul, adică acelea care au
simţit clar influenţa cuvântului, dar care nu sunt capabile să îşi dea seama ce este. Căci
adesea, atunci când simţim un gust dulce, nu ne dăm seama de aroma care l-a provocat, iar

84
când simţim mirosuri dulci, nu ştim de unde provin. La fel şi sufletul, de multe ori, atunci
când este bucuros, nu poate să explice care este cauza bucuriei sale; dar este instruit de preotul
şi profetul Moise, care îi spune, „Aceasta este pâinea pe care v-o dă Dumnezeu pentru sufletul
vostru” {83}{Exodul 16:15}, explicând că Dumnezeu ne oferă cuvântul său şi raţiunea sa;
căci această pâine pe care ne-a dat-o ca să o mâncăm este acest cuvânt al său.
LXI. (174) De asemenea, el spune în Deuteronomul, „Te-a smerit, şi te-a făcut să
suferi de foame, şi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoşteai şi pe care nu o cunoşteau nici
părinţii tăi, ca să te facă să ştii că omul nu trăieşte doar cu pâine, ci cu tot cuvântul ce iese din
gura Domnului” {84}{Deuteronomul 8:3}. Aşadar, acest comportament ostil şi faptul că i-a
smerit este un semn că vrea să se împace cu ei, căci el se împacă cu sufletele nostre rele în cea
de-a zecea zi. Căci atunci când ne deposedează de toate lucrurile care ne sunt plăcute, nouă ni
se pare că suntem trataţi aspru, şi nu că Dumnezeu vrea să se împace cu noi. (175) Şi tot aşa,
Dumnezeu ne face să suferim de foame, nu de aceea care provine din virtute, ci de aceea care
este înrădăcinată în pasiune şi viciu. Şi dovada este aceea că ne hrăneşte cu cuvântul Său, care
este cel mai universal dintre toate lucrurile, căci în traducere mana înseamnă „ce?”, iar „ce”
este cel mai universal dintre toate lucrurile; căci cuvântul lui Dumnezeu este pretutindeni în
lume, şi este cel mai vechi şi cel mai universal dintre toate lucrurile create. Părinţii noştri nu
au cunoscut acest cuvânt; nu vorbesc de părinţii biologici, ci de cei albiţi de trecerea timpului,
care spun, „Să le dăm o călăuză şi să ne ducă înapoi” {85}{Numeri 14:1}, către pasiune,
adică în Egipt. (176) Aşa că, să-l lăsăm pe Dumnezeu să poruncească sufletului, spunându-i
că, „Omul nu va trăi numai cu pâine”, vorbind în mod simbolic, „ci cu tot cuvântul ce iese din
gura Domnului”, adică va fi hrănit cu tot cuvântul lui Dumnezeu şi cu fiecare părticică a sa.
LXII. (177) Dar aceşti oameni se roagă să fie hrăniţi cu cuvântul lui Dumnezeu; dar
Iacov, ridicându-şi capul deasupra cuvântului, spune că el este hrănit de însuşi Dumnezeu, iar
cuvintele sale sunt după cum urmează: „Dumnezeule care ai fost slăvit de Avraam, tatăl meu,
şi de Isaac; Dumnezeule care m-ai hrănit din copilărie şi până astăzi; îngerule care m-ai
izbăvit de tot răul, binecuvântează-i pe aceşti copii” {86}{Geneza 48:15}. Astfel, fiind un
simbol al desăvârşirii, el crede că este hrănit de însuşi Dumnezeu, şi nu de cuvânt; şi vorbeşte
despre înger, care este cuvântul, ca un vindecător despre boli, grăind atât de firesc. Căci
lucrurile bune pe care le-a menţionat îi sunt plăcute, întrucât Dumnezeul cel viu şi adevărat i
le dă faţă în faţă, dar lucrurile bune de ordin secundar i-au fost date de îngeri şi de cuvântul lui
Dumnezeu. (178) Din acest motiv, cred că Dumnezeu este cel care dă sănătate oamenilor puri,
o sănătate care nu este precedată de nicio boală a trupului; dar acea sănătate care reprezintă o
descotorosire de boală o dă prin intermediul acelora care se ocupă cu ştiinţa tămăduirii, şi care
ştiu să aplice în mod competent aceste cunoştinţe, deşi în realitate, Dumnezeu este acela care
vindecă, cu sau fără aceste mijloace. Şi tot aşa stau lucrurile şi în cazul sufletului, lucrurile
bune, adică mâncarea, le dă oamenilor doar prin puterea sa; dar cele care conţin în ele
izbăvirea de rău, le dă prin intermediul îngerilor şi al cuvântului.
LXIII. (179) Şi el a rostit această rugăciune pentru a-l osândi pe guvernatorul Iosif,
căci acesta a îndrăznit să spună, „Îi voi hrăni în acel ţinut” {87}{Geneza 45:11}, aşa că,
„grăbiţi-vă”, a spus Iosif, „şi mergeţi la tatăl meu şi spuneţi-i, Aşa grăieşte Iosif”, şi aşa mai
departe, şi îndată adaugă, „Coboară-te la mine şi nu zăbovi, vino cu tot ce ai, şi te voi hrăni în
acel ţinut; căci foametea va mai dura cinci ani”. Aşadar, Iacov vorbeşte aşa cum o face pentru
a-l mustra pe acest aşa-zis înţelept şi pentru a-l învăţa, spunându-i, „O, prietene, să ştii că
hrana sufletului este cunoaşterea, care nu este cuvântul ce poate fi înţeles prin simţurile
externe, ci ceea ce doar Dumnezeu îmi poate da, El, cel care m-a hrănit din copilărie şi
tinereţe până la maturitate” (180) Aşadar, Iosif este tratat la fel ca mama sa Rahela, căci şi ea
credea că creatura are o anume putere; fapt pentru care a folosit expresia, „Dă-mi copii”, dar
uzurpatorul, ataşându-se de caracterul ei, îi spune, „Ai făcut o mare greşeală; căci eu nu sunt
pe pace cu Dumnezeu, şi doar El are putinţa de a deschide pântecele sufletului” {88}{Geneza

85
30:1}, şi de a sădi în el virtutea, şi de a-l face să rămână însărcinat, şi de a-l face să nască ceea
ce este bun. Şi ia aminte şi la povestea surorii tale Lia, şi vei vedea că ea nu a primit sămânţă
sau rod de la nicio creatură – ci doar de la Dumnezeu". „Căci Dumnezeu, văzând că Lia este
detestată, i-a deschis pântecele, dar Rahela era stearpă” {89}{Geneza 29:31}. (181) Şi
cugetaţi acum asupra subtilităţii acestei propoziţii. Dumnezeu deschide pântecele, şi sădeşte în
el faptele bune, iar pântecele, după ce a primit virtutea de la Dumnezeu, nu îi naşte Acestuia,
căci Dumnezeul cel viu şi adevărat nu are nevoie de nimic, ci îmi naşte fii mie, Iacov, căci
poate de dragul meu Dumnezeu a sădit virtutea, şi nu de dragul ei. Aşadar, unul din soţii Liei,
şi tatăl copiilor ei, a fost trecut sub tăcere, căci el este tatăl copiilor născuţi de mama lor.
LXIV. (182) „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie” {90}{Geneza 3:15}. În
realitate, plăcerea este ostilă simţurilor externe, deşi unii oameni au impresia că este extrem
de prietenoasă cu ele. Dar aşa cum cineva nu consideră tovarăş un linguşitor (căci linguşirea
este o boală a prieteniei), şi nu are ca iubită o prostituată, căci aceasta se ataşează doar de cei
care îi fac daruri, şi nu ţine la cei care o iubesc; tot aşa, dacă analizaţi natura plăcerii veţi
vedea că ea întreţine false legături cu simţurile externe. (183) Când suntem saturaţi de plăcere,
vom constata că organele simţurilor externe se moleşesc. Nu vedeţi oare în ce stare sunt aceia
care se îmbată din cauza faptului că îndrăgesc vinul? – că văzând, nu văd, şi auzind, nu aud; şi
că simţurile lor externe sunt lipsite de vlagă? Iar uneori, când mănâncă în exces, îşi pierd
vigoarea simţurilor externe şi se adâncesc în somn. Căci uneori, organele simţurilor externe
sunt relaxate, şi nu mai primesc loviturile neinteligibile ale lucrurilor externe, iar alteori, aşa
cum se petrece în starea de veghe, ele sunt încordate, şi transmit minţii impresiile lor. Iar când
mintea este atinsă, ea trebuie să recunoască lucrurile externe şi să primească impresiile care
vin de la acestea.
LXV. (184) Şi băgaţi de seamă, că Moise nu spune, „Voi stârni vrăjmăşie între tine şi
femeie”, ci, „Voi pune vrăjmăşie între tine şi femeie”. De ce? Pentru că războiul dintre aceştia
se referă la partea din mijloc, la ceea ce se află, ca să spunem aşa la graniţa dintre plăcere şi
simţul extern. Iar ceea ce se află între ele este ceea ce poate fi băut, sau mâncat, sau care are
tendinţa spre astfel de lucruri, fiecare dintre acestea fiind un obiect al simţului extern şi o
cauză eficientă a plăcerii. Prin urmare, atunci când plăcerea se lăfăie fără reţinere în aceste
lucruri, ea contribuie în felul acesta la vătămarea simţului extern. (185) Iar expresia, „şi între
sămânţa ta şi sămânţa ei”, este rostită cu o bună-cuviinţă firească, căci orice sămânţă este
începutul unei generări. Dar începutul plăcerii nu este pasiunea, ci impulsul emoţional al
simţului extern, pus în mişcare de către minte. Căci în opinia preasfântului Moise, din aceasta
ies, ca dintr-o fântână, facultăţile simţurilor externe, de aceea el spune că femeia a fost făcută
din Adam, adică simţul extern a luat naştere din minte. Prin urmare, rolul pe care îl joacă
plăcerea în raport cu simţul extern este jucat şi de pasiune în raport cu mintea. Aşa încât dacă
primele două sunt în conflict, celelalte două sunt şi ele pe poziţii de ostilitate.
LXVI. (186) Iar războiul dintre acestea este evident. În orice caz, superioritatea minţii,
atunci când se ataşează de obiectele imateriale, care sunt perceptibile doar prin intelect, pune
pe fugă pasiunea. Pe de altă parte, atunci când aceasta din urmă obţine o victorie ruşinoasă,
mintea cedează, fiind împiedicată să fie atentă la ea şi la acţiunile sale. Oricum, în altă parte el
spune, „Când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel, iar când şi le lăsa în jos, biruiau
Amaleciţii” {91}{Exodul 17:11}. Iar această afirmaţie înseamnă că atunci când mintea se
înalţă deasupra lucrurilor muritoare ea este foarte viguroasă, căci îl vede pe Dumnezeu; iar
aici mintea este simbolizată de Israel. Dar când se relaxează şi îşi pierde vigoarea şi devine
neputincioasă, atunci vor învinge pasiunile, adică Amalek; căci tălmăcit, acest nume înseamnă
poporul care linge. Căci, într-adevăr, el devorează întregul suflet şi îl linge, fără să lase în
urmă nicio sămânţă, şi nimic care să stimuleze virtutea; (187) referitor la acest lucru s-a spus,
„Amalek este cel dintâi dintre popoare” {92}{Numeri 24:20}; pentru că dorinţa guvernează
popoarele şi este stăpâna absolută a acestora, fiind amestecată cu dezordinea, şi fiind lipsită de

86
orice plan; iar războiul sufletului este întreţinut şi înteţit de dorinţă. Iar Dumnezeu face o
promisiune aceloraşi minţi cărora le garantează pacea, şi anume că va şterge amintirea lui
Amalek din toate ţinuturile care sunt sub cer.
LXVII. (188) Iar expresia „El îţi va păzi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul”,
{93}{Geneza 3:15}, pare a fi un barbarism, dar potrivit semnificaţiei este o expresie corectă.
De ce? Expresia ar trebui să se refere la femeie: dar femeia nu este un el, ci o ea. Aşa că ce
putem spune? Din discursul său referitor la femeie a divagat la sămânţa şi la originea ei. Ei
bine, originea simţului extern este mintea. Dar mintea este masculină, de aceea, atunci când
ne referim la ea, putem spune el, al lui, şi aşa mai departe. Prin urmare, Dumnezeu spune aici
în mod just plăcerii că mintea va supraveghea dogma ei principală şi predominantă, iar ea va
supraveghea urmele lăsate de minte şi originea lucrurilor care o bucură, de aceea asemănarea
cu călcâiul este foarte potrivită.
LXVIII. (189) Dar cuvintele, „va păzi”, sugerează două lucruri: în primul rând, faptul
că „va ţine” şi „va păstra”. Şi în al doilea rând, pot sugera că „va supraveghea pentru a
distruge”. Aşadar, mintea este în mod inevitabil ori bună, ori rea. Ei bine, dacă este rea, va fi
un paznic stuipid şi un distribuitor al plăcerii, căci se bucură de ea. Dar omul bun este
duşmanul ei, iar acesta se aşteaptă să o atace şi să o distrugă în totalitate. Pe de altă parte, însă,
plăcerea priveşte paşii pe care îi face omul nesăbuit, şi se străduieşte să submineze şi să
răstoarne poziţia omului înţelept, crezând că acesta meditează permanent la distrugerea sa;
însă prostul caută mereu mijloacele prin care să-i poată garanta siguranţa. (190) Dar deşi
plăcerea vrea să îl doboare şi să îl amăgească pe omul bun, în realitate va fi ea însăşi doborâtă
de acest luptător experimentat, care este Iacov; şi nu în lupta trupească, ci în aceea pe care o
poartă sufletul împotriva acelor tendinţe care îi sunt contrare, şi care îl atacă prin intermediul
pasiunilor şi viciilor; şi nu va da drumul călcâiului adversarului său, care este pasiunea, decât
atunci când aceasta se va preda şi va mărturisi că a fost doborâtă şi biruită de două ori, atât în
privinţa dreptului de întâi născut, cât şi în ceea ce priveşte binecuvântarea. (191) Căci „pe
bună dreptate”, spune Isav, „numele lui este Iacov, căci acum m-a înşelat pentru a doua oară;
prima oară mi-a răpit dreptul de întâi născut, iar acum mi-a răpit şi binecuvântarea”
{94}{Geneza 27:36}. Dar omul rău crede că lucrurile trupeşti sunt mai însemnate, pe când
omul bun preferă lucrurile sufleteşti, care sunt cu adevărat importante, şi care sunt cele dintâi,
nu în accepţiune temporală, ci ca putere şi demnitate, asemenea conducătorului unei cetăţi.
LXIX. (192) Prin urmare, cel superior în virtute primeşte primul loc, care, într-adevăr,
i se cuvinte de drept. Căci binecuvântarea pe care acesta a obţinut-o este legată de
desăvârşirea rugăciunii sale. Dar cel care a spus, „Mi-a răpit binecuvântarea şi dreptul meu de
întâi născut”, este un pretendent orgolios şi îngâmfat la înţelepciune. Căci ceea ce el a luat, O,
nesăbuitule, nu era al tău, ci era chiar opusul celor ale tale. Pentru că faptele tale sunt vrednice
de robie, dar ale lui au fost considerate demne de supremaţie. (193) Iar dacă eşti dispus să
devii robul omului înţelept, vei fi mustrat şi corijat, şi astfel te vei lepăda de ignoranţă şi
prostie, care reprezintă distrugerea sufletului. Căci tatăl tău când se roagă îţi spune, „Să fii
supus fratelui tău” {95}{Geneza 27:40}, dar nu acum; căci el nu va putea îndura strădania ta
de a scutura jugul. Ci atunci când ţi-ai eliberat gâtul din jug, adică atunci când te-ai lepădat de
lăudăroşenia şi aroganţa pe care le-ai avut după ce te-ai înhămat la căruţa pasiunilor, călăuzit
de un vizitiu care nu este altul decât nebunia. (194) Într-adevăr, acum eşti robul unor stăpâni
cruzi şi intoleranţi, care se află în tine însuţi, şi a căror lege este aceea de a nu elibera pe
nimeni; dar dacă fugi şi scapi de ei, atunci stăpânul care nu iubeşte robii te va primi ca pe un
om liber şi nu te va mai preda foştilor tăi tovarăşi, căci a învăţat de la Moise acea lecţie
necesară, „Să nu dai pe rob stăpânului său, când acela va fugi de la stăpânul său la tine; şi
lasă-l să trăiască acolo unde vrea” {96}{Deuteronomul 23:16}.
LXX. (195) Dar atâta timp cât tu nu ai scăpat, şi eşti încă înhămat cu curelele acelor
stăpâni, nu meriţi să fii robul unui stăpân mai bun. Ai făcut astfel cea mai mare dovadă de

87
josnicie şi slugărnicie atunci când ai spus, „Dreptul meu de întâi născut şi binecuvântarea
mea” {97}{Geneza 27:36}. Căci acestea sunt cuvintele unor oameni care au căzut într-o
ignoranţă lipsită de moderaţie, pentru că numai Dumnezeu poate spune, „Al meu”; căci doar
lui îi aparţin cu adevărat toate lucrurile. (196) şi el mărturiseşte acest lucru atunci când spune,
„Darurile mele, jertfele mele, primele mele fructe” {98}{Numeri 28:2}. Trebuie să remarcaţi
că darurile sunt prezentate în contradicţie cu jertfele, întrucât primele reprezintă manifestarea
lucrurilor bune şi desăvârşite pe care Dumnezeu le dă oamenilor desăvârşiţi, dar cele din urmă
sunt pregătite pentru a dura doar foarte puţin timp, şi din ele se împărtăşesc toţi practicanţii
virtuţii care au bune intenţii şi care fac progrese pe calea desăvârşirii. (197) Motiv pentru care
şi Avraam, atunci când a urmat voinţa lui Dumnezeu, a păstrat acele lucruri care îi fuseseră
date de Dumnezeu: „dar îi trimite înapoi caii regelui din Sodoma” {99}{Geneza 14:21}, ca
plată pentru prostituate. Iar Moise binevoieşte să împartă dreptatea în privinţa celor mai
importante chestiuni şi a lucrurilor de cea mai mare valoare. Dar cauzele şi judecăţile
neînsemnate le lasă în seama judecătorilor de rang inferior. (198) Iar cel care se va aventura să
afirme că ceva este al lui va fi făcut rob pentru totdeauna; ca cel care spune „Mi-am iubit
stăpânul şi soţia şi copiii; nu voi pleca să fiu liber” {100}{Geneza 21:5}. Acesta face bine că
mărturiseşte că robia este bună pentru el; dar acela nu poate fi rob care spune, „A mea este
mintea, care este stăpânul, şi care este şi propriul ei stăpân, şi care posedă puterea absolută;
ale mele sunt şi simţurile externe, judecătorii potriviţi ai lucrurilor materiale; ale mele sunt şi
vlăstarele acestor obiecte ale intelectului, care sunt vlăstarele minţii, şi obiectele simţurilor
externe, care sunt progeniturile aceloraşi simţuri externe; căci stă în puterea mea să îmi exercit
atât puterea minţii, cât şi pe aceea a simţurilor externe. Dar nu este suficient că un astfel de
om mărturiseşte despre sine, căci, fiind pedepsit de Dumnezeu, care îl condamnă la cea mai
lungă şi durabilă robie, acesta va trebui să îşi ispăşească sentinţa; şi i se va găuri urechea,
pentru a nu mai primi limbajul virtuţii, şi pentru a rămâne rob pe vecie, atât în privinţa minţii,
cât şi a simţurilor externe, care sunt nişte stăpâni răi şi nemiloşi.
LXXI. (200) „Iar femeii i-a spus, voi înmulţi mereu necazurile şi durerile tale”
{101}{Geneza 3:16}. Afecţiunea numită durere este o suferinţă specifică femeii, care este un
simbol al simţului extern. Căci a suferi dureri şi a experimenta plăcerea reprezintă oarecum
acelaşi lucru. Pentru că experimentăm plăcerea prin intermediul simţurilor externe, şi tot prin
intermediul lor percepem şi durerile. Dar mintea virtuoasă şi purificată suferă într-o mică
măsură; întrucât simţurile externe au o slabă influenţă asupra ei. Dar pasiunea este extrem de
puternică în cazul omului neghiob, întrucât acesta nu are în suflet niciun antidot prin care să
ţină la distanţă relele care provin din simţurile externe şi de la acele obiecte care pot fi
percepute de ele. (201) Căci un rob şi un luptător sunt bătuţi în moduri diferite, primul într-o
manieră abjectă, cedând în faţa tratamentelor rele şi rămânând supus; în timp ce luptătorul se
opune şi rezistă şi parează loviturile care îl ţintesc. Şi într-un fel bărbiereşti un om şi în alt fel
tai o pernă; căci perna este tăiată pur şi simplu, pe când omul pare că este bărbierit, dar, în
acelaşi timp, el consimte la suferinţă prin faptul că ajunge de bunăvoie în postura de a fi
bărbierit; (202) aşa se întâmplă şi cu omul iraţional, care, asemenea unui rob, se supune altuia,
şi se lasă pradă durerilor ca şi când s-ar abandona unei stăpâne intolerabile, pe care nu o poate
privi în faţă, fiind incapabil să îşi manifeste vreun gând masculin sau liber. Fapt pentru care
îndură nenumărate lucruri dureroase prin intermediul simţurilor externe. Dar omul cu
experienţă, care rezistă cu vitejie, ca un luptător curajos, plin de tărie şi vigoare, se opune cu
hotărâre tuturor lucrurilor dureroase, pentru a nu fi rănit de ele; ci în aşa fel încât să ţină la
distanţă toate loviturile lor. Şi am impresia că ar putea rosti cu curaj versurile actorului de
tragedie, care se exprimă împotriva durerilor în felul acesta:

„Arde-mi acum carnea şi toarnă pe gât

Căni mari şi pline cu-al meu sânge purpuriu;

88
 Căci curând, sferele stelelor lucitoare vor coborî
Sub pământul întunecat, iar pământul se va ridica
Deasupra cerului, şi toate lucrurile se vor încâlci,
Dar de la mine laude nu vei primi”
{102}{acesta este un fragment din Syleus de Euripide. Versurile sunt rostite de
Heracle}.

LXXII. (203) Dar aşa cum Dumnezeu a atribuit toate lucrurile dureroase simţurilor externe,
tot aşa a dat sufletului virtuos o mulţime de lucruri bune. Şi el face referire la Avraam, omul
desăvârşit, în felul acesta: „Am jurat pe mine însumi, a spus Domnul, că de vreme ce ai făcut
acest lucru şi n-ai cruţat pe fiul tău venit de la mine, te voi binecuvânta cu binecuvântarea
Mea, şi voi înmulţi sămânţa ta, ca să fie ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării”
{103}{Geneza 22:16}. Şi spune acest lucru, şi îşi întăreşte promisiunea printr-un jurământ,
aşa cum numai Dumnezeu poate să jure. Căci vedeţi că Dumnezeu nu jură pe nicio altă fiinţă,
ci doar pe El însuşi, întrucât nimic nu este mai puternic decât el; şi el jură pe El însuşi,
întrucât este cel mai măreţ dintre toate lucrurile. (204) Însă unii oameni au spus că acest
jurământ este incompatibil cu natura lui Dumnezeu; căci un jurământ se face pentru a
confirma ceea ce se promite; dar Dumnezeu este singura fiinţă loială, aşa cum poate deveni
oricine este îndrăgit de Dumnezeu, precum Moise, care a fost credincios în toată casa lui
{104}{Numeri 12:7}. În plus, cuvintele lui Dumnezeu însele sunt cele mai sfinte jurăminte, şi
legi, şi reguli. Şi dovada puterii sale nemăsurate este faptul că orice spune se îndeplineşte
negreşit; şi aceasta este caracteristica specifică unui jurământ. Aşa încât este firesc să spunem
că toate cuvintele lui Dumnezeu sunt jurăminte confirmate de îndeplinirea acelor lucruri la
care se referă {105}{apare aici o coincidenţă remarcabilă între argumentele lui Filon şi cele
folosite de Sfântul Pavel, atunci când se referă la aceeaşi chestiune. Sfântul Pavel, în Epistola
către Evrei 6:13, spune, „Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n-
avea pe nimeni mai mare pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi, zicând ... Pentru că
oamenii se jură pe cel ce e mai mare, iar jurământul e la ei o chezăşie şi sfârşitul oricărei
neînţelegeri”}
LXXIII. (205) Se spune, într-adevăr, că jurământul este o mărturie garantată de
Dumnezeu în legătură cu o chestiune care stă sub semnul îndoielii. Dar dacă Dumnezeu jură,
atunci el se pune chezaş pentru el însuşi, ceea ce este o absurditate. Căci cel ce se pune chezaş
şi cel pentru care face acest lucru trebuie să fie două persoane diferite. Aşa că ce putem
spune? În primul rând, că Dumnezeu nu trebuie învinuit că se pune chezaş pentru El însuşi.
Căci ce altă fiinţă ar putea să depună mărturie pentru El? În al doilea rând, El este pentru sine
tot ce poate fi mai onorabil – rudă, prieten, virtute, prosperitate, fericire, cunoaştere,
înţelegere, început, sfârşit, totalitate, universalitate, judecător, părere, intenţie, lege, faptă,
supremaţie. (206) În plus, dacă am înţelege expresia „Am jurat pe mine însumi” aşa cum ar
trebui, nu am mai fi în pericol să cădem pradă sofismelor. N-am putea spune atunci că
adevărul este ceva de genul acesta? Niciuna din fiinţele capabile de a-şi forma convingeri nu
poate avea o convingere fermă în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu. Căci el nu şi-a dezvăluit
nimănui natura sa; ci o ţine ascunsă de toate creaturile. Şi cine ar îndrăzni să spună despre El,
care este cauza tuturor lucrurilor, că este un trup, sau că este imaterial, sau că are o calitate
specifică sau alta, sau că nu are nicio astfel de calitate? Pe scurt, cine s-ar hazarda să afirme
orice lucru pozitiv despre esenţa sa, sau despre natura sa, sau despre alcătuirea sa, sau despre
mişcările sale? Ci doar El însuşi poate rosti o afirmaţie pozitivă la adresa Lui, întrucât El este
singurul care îşi cunoaşte propria sa natură, fără posibilitatea de a greşi. (207) Prin urmare,
afirmaţia sa pozitivă este una demnă de încredere, pentru că doar El are cunoştinţă despre
acţiunile sale; aşa că pe bună dreptate a jurat pe El însuşi, confirmând astfel afirmaţia sa, ceea
ce nu ar fi putut face nimeni altul. Motiv pentru care cei care jură pe Dumnezeu pot fi

89
consideraţi lipsiţi de pietate. Căci niciun om nu poate jura pe el însuşi, pentru că nu are
cunoştinţă despre propria sa natură, ci trebuie să fie mulţumit dacă putem să înţelegem ceea ce
spune, adică cuvintele care îi exprimă voinţa. Căci aşa trebuie să fie Dumnezeu în raport cu
noi, care suntem nedesăvârşiţi, dar primul menţionat, sau adevăratul Dumnezeu, se arată astfel
doar celor înţelepţi şi desăvârşiţi. (208) Iar Moise, la rândul lui, admirând măreţia
Dumnezeului necreat, spune, „Iar tu să juri pe numele Lui” {106}{Deuteronomul 6:13}, nu pe
numele tău. Căci pentru creatură este suficient să primească confirmare şi chezăşie prin
cuvântul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu este propria sa confirmare şi chezăşia desăvârşită.
LXXIV. (209) Însă expresia, „De vreme ce ai făcut acest lucru” {107}{Geneza
22:16}, este un simbol al pietăţii. Căci a face totul de dragul lui Dumnezeu este un semn de
pioşenie. Fapt pentru care noi nu cruţăm nici copilul drag al virtuţii şi prosperităţii, ci i-l
încredinţăm Creatorului, cu convingerea că este drept ca vlăstarul nostru să aparţină lui
Dumnezeu, dar nu oricărei fiinţe care a fost creată. Şi următoarea expresie este bună, „Te voi
binecuvânta cu binecuvântarea Mea”. (210) Pentru că unele persoane fac multe fapte care
merită binecuvântate, dar totuşi nu le fac într-o asemenea măsură încât să obţină o
binecuvântare. Căci până şi un om rău face unele fapte care se cuvin, dar nu pentru că acesta
este felul lui de a fi. Iar uneori şi un om beat sau un nebun pot vorbi şi se pot purta într-o
manieră decentă, dar totuşi nu vorbesc şi nu acţionează printr-o minte trează. Şi copiii mici
fac şi spun multe lucruri pe care le fac şi le spun şi oamenii mari; dar nu fac aceste lucruri în
mod raţional, căci natura nu i-a înzestrat încă cu capacitatea de a raţiona. Dar legiuitorul
doreşte ca binecuvântările adresate omului înţelept să nu fie ocazionale, ci să fie o consecinţă
a obiceiurilor şi însuşirilor care merită a fi binecuvântate.
LXXV. (211) Prin urmare, nu este suficient ca nefericitul simţ extern să fie ocupat din
plin cu durerea, ci în acelaşi timp el trebuie să geamă. Ei bine, geamătul indică o durere
violentă şi intensă. Căci adesea suferim, însă fără să gemem. Dar atunci când gemem, ne
aflăm sub influenţa celei mai insistente şi mai cumplite dureri. Aşadar, geamătul are o dublă
natură. Primul tip este acela care apare la oamenii care doresc şi sunt nerăbdători să intre în
contact cu obiecte măreţe, dar nu reuşesc, ceea ce este rău; celălalt tip este acela care este
întâlnit la oamenii care se căiesc şi care suferă de necazurile anterioare, şi care spun,
„Nefericiţii de noi, cât timp am petrecut infectaţi cu microbul prostiei, şi câtă vreme am
făptuit tot felul de nebunii şi nedreptăţi”. (212) Dar acest tip de geamăt nu există decât dacă
regele Egiptului, adică dispoziţia lipsită de pietate şi dedicată plăcerii, a pierit şi a ieşit din
sufletul nostru, „Căci după multe zile, regele Egiptului a murit” {108}{Exodul 2:23}. Şi de
îndată ce viciul a murit, omul care a devenit viu la percepţia lui Dumnezeu şi a păcatului său,
geme, „Căci copiii lui Israel au gemut la lucrările egiptene şi materiale”; căci atunci când
starea de spirit care se dedică plăcerii este vie şi domneşte în interiorul nostru, ea convinge
sufletul să se bucure de păcatele pe care le comite; însă atunci când moare, ea geme după ele;
(213) fapt pentru care ea strigă la stăpânul ei, implorându-l să nu fie lăsată să se degradeze, ca
să nu ajungă la o desăvârşire nedesăvârşită. Pentru că multe suflete care au dorit să se
pocăiască nu au primit încuviinţarea lui Dumnezeu, ci au fost trase înapoi, aşa cum se
întâmplă cu apa la reflux, şi astfel au revenit la starea lor iniţială; la fel cum s-a întâmplat cu
nevasta lui Lot, care a fost transformată în stană de piatră pentru că iubea Sodoma, căci ea s-a
întors la starea şi la obiceiurile care fuseseră osândite de Dumnezeu.
LXXVI. (214) Dar acum Moise spune că „Strigătul lor s-a ridicat la Dumnezeu,
mărturisindu-l şi implorându-l pe Dumnezeu cel viu”. Căci dacă Acesta nu ar fi chemat la El
cuvintele de implorare ale acelor oameni, acestea nu s-ar fi putut ridica către cer; adică nu ar
fi căpătat niciodată putere şi avânt, şi nu ar fi putut zbura atât de sus, plutind deasupra
lucrurilor pământeşti. Din această cauză, în pasajul următor se arată că Dumnezeu spune,
„Iată că strigarea fiilor lui Israel a urcat până la mine” {109}{Exodul 3:9}. (215) Aici Moise
prezintă foarte frumos faptul că implorările lor au ajuns la Dumnezeu, dar că nu ar fi urcat

90
până la el, dacă aceia nu ar fi fost oameni buni. Dar sunt unele suflete cărora Dumnezeu le
iese în întâmpinare: „Voi veni la tine şi te voi binecuvânta”. Vedeţi cât de mare este bunătatea
Creatorului tuturor lucrurilor, atunci când anticipează întârzierea şi intenţiile noastre, şi când
vine să ne întâmpine spre binele desăvârşit al sufletului nostru? Iar expresia folosită aici este
un oracol plin de învăţătură. Căci dacă un gând al lui Dumnezeu pătrunde în minte, acesta o
va binecuvânta imediat şi o va vindeca de toate bolile ei. (216) Dar simţul extern este mereu
întristat şi geme, şi percepe obiectele sale cu durere şi cu un chin insuportabil. Aşa cum zice
însuşi Dumnezeu, „În dureri vei naşte copii”. Ei bine, simţul vizual dă naştere vederii, simţul
auditiv este părintele auzului, şi la fel este şi simţul gustativ în raport cu gustul; şi, pe scurt,
fiecare simţ extern este tatăl percepţiei corespunzătoare; dar cu toate acestea, efectele pe care
le produce în cazul omului nesăbuit sunt dureroase. Căci un astfel de om este afectat de durere
atunci când vede, aude, gustă şi miroase, de fapt atunci când îşi exercită unul din simţurile
externe.
LXXVII. (217) Pe de altă parte, virtutea nu numai că zămisleşte cu bucurie, dar dă
naştere vlăstarului său cu bucurie şi hohote de râs; şi veţi vedea că vlăstarul a doi părinţi este
bucuria însăşi. Ei bine, pentru că omul înţelept devine părinte cu bucurie, şi nu cu tristeţe,
cuvântul lui Dumnezeu va mărturisi pentru noi cele ce urmează: „Iar Dumnezeu i-a zis lui
Avraam, Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci numele ei va fi Sarra; şi o voi
binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu” {110}{Geneza 17:15. Sara înseamnă Prinţesă}. După
aceea, Moise continuă să spună, „Şi Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând,
«E cu putinţă să mai aibă fiu cel care are o sută de ani; şi Sarra care are nouăzeci de ani e cu
putinţă să mai nască?»” (218) Prin urmare, Avraam pare să fie aici într-o stare de bucurie, şi
râde doarece este pe cale să devină tatăl fericirii, adică al lui Isaac; iar virtutea, adică Sarra,
râde şi ea. Şi acest profet va mărturisi vorbind astfel, „Şi el încetase să fie cu Sarra după
rânduiala femeilor, şi ea a râs în sinea ei şi a spus, «o astfel de fericire nu mi s-a mai întâmplat
până acum, iar domnul meu», adică Domnul divin, «este mai bătrân decât mine”; însă în
puterea cui stă acest lucru, şi în puterea cui este ca să dea încredere? Căci vlăstarul este râs şi
bucurie. Pentru că aceasta este semnificaţia şi tălmăcirea numelui Isaac. Să lăsăm ,aşadar
simţul extern să fie trist, dar virtutea să se bucure mereu. (219 Iar atunci când s-a născut
fericirea, adică Isaac, ea spune într-o pioasă exaltare, „Râs mi-a pricinuit mie Dumnezeu, şi
oricine va auzi aceasta se va bucura împreună cu mine” {111}{Geneza 21:7}. Aşadar,
deschide-ţi urechile, O, iniţiatule, şi primeşte misterele cele mai sfinte. Râsul înseamnă
bucurie, iar expresia „mi-a pricinuit” este echivalentă cu „l-a născut”. Aşa că cele spuse aici
au cam această semnificaţie, „Domnul l-a născut pe Isaac”. Căci El este tatăl naturii
desăvârşite, care sădeşte în suflet şi naşte fericire.
LXXVIII. (220) „Iar dorinţa ta”, spune Dumnezeu, „se va ţine după bărbatul tău”
{112}{Geneza 3:16}. Există doi bărbaţi ai simţurilor externe. Unul legal, iar celălalt
distrugător. Căci obiectul simţului vizual, acţionând asupra acestuia ca un soţ, pune văzul în
mişcare; şi la fel afectează sunetul simţul auditiv, şi aroma simţul gustativ, şi aşa mai departe
cu fiecare dintre simţurile externe. Iar aceste lucruri atrag atenţia simţului extern, luându-l în
stăpânire. Căci frumuseţea subjugă văzul, şi florile dulci simţul gustativ, şi fiecare din
celelalte obiecte ale simţurilor externe subjugă simţul corespunzător. (221) Priviţi-l pe
gurmand cum este înrobit de preparatele pregătite de bucătari şi cofetari. Priviţi-l pe cel
dedicat studiului muzicii cum este în puterea harpei, sau a flautului, sau a oricărui alt
instrument. Dar simţul care se întoarce la soţul său legitim, adică la minte, trage cele mai mari
foloase din acel obiect.
LXXIX. (222) Să vedem acum ce ne spune Moise despre minte, atunci când este pusă
în mişcare într-o manieră contrară justei raţiuni. Şi Dumnezeu i-a spus lui Adam, „Pentru că ai
ascultat vocea femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci,
blestemat va fi pământul pentru tine” {113}{Geneza 3:17}. Aşadar, lucrul cel mai vătămător

91
este ca mintea să fie dominată de simţurile externe, dar nu şi ca simţurile externe să fie
călăuzite de către minte. Căci se cuvine ca întotdeauna cel care este mai bun să conducă, iar
cel care este mai rău să fie condus. (223) Iar mintea este mai bună decât simţurile externe.
Prin urmare, când vizitiul controlează caii şi îi călăuzeşte cu ajutorul hăţurilor, caruţa merge
acolo unde îşi doreşte; dar dacă aceştia devin nărăvaşi, şi se pun mai presus de vizitiu, acesta
va fi târât adesea în afara drumului, iar uneori se poate întâmpla ca din cauza impetuozităţii
animalelor căruţa să sfârşească într-o groapă, ceea ce va duce la distrugerea ei. Şi tot aşa, o
navă îşi menţine cursul atâta vreme cât cârmaciul ţine cârma şi o dirijează, iar aceasta se lasă
în voia cârmei; însă atunci când un vânt contrar se abate asupra valurilor şi toată marea este
agitată, nava se răstoarnă; (224) şi în acelaşi fel, atunci când mintea, care este vizitiul sau
cârmaciul sufletului, se menţine stăpână peste întregul animal, la fel cum un conducător
guvernează o cetate, viaţa omului se desfăşoară aşa cum trebuie. Dar când simţul extern, care
este lipsit de raţiune, obţine supremaţia, atunci omul este cuprins de o tulburare teribilă, aşa
cum s-ar întâmpla dacă servitorii casei ar conspira şi s-ar întoarce împotriva stăpânului lor.
Căci, dacă ar fi să spunem adevărul, mintea se aprinde şi arde, în timp ce simţurile externe
controlează flacăra, alimentând-o cu obiectele pe care le percep.
LXXX. Şi, într-adevăr, Moise vorbeşte despre o conflagraţie a minţii, ca aceea care
apare prin acţiunea simţurilor externe, căci spune, (225) „Femeile au aprins şi alte focuri în
Moab” {114}{Numeri 21:27}. Căci tălmăcită, această expresie înseamnă, «de la tatăl», căci
mintea este tatăl nostru. „Căci atunci”, spune Moise, „interpreţii enigmelor vor spune, «Veniţi
la Heşbon, ca să se zidească şi să se înzestreze cetatea lui Sihon. Că a ieşit foc din Heşbon şi
pară de foc din cetatea lui Sihon şi a mistuit Moabul şi pe locuitorii înălţimilor Arnonului. Vai
de tine, Moab! Camos a fost distrus: fii lor care au încercat să scape s-au predat, iar fiicele lor
au ajuns roabe la Sihon, regele Amoreilor. Iar sămânţa lor va pieri de la Heşbon până la
Dibon. Mai mult decât atât, femeile au aprins şi alte focuri în Moab»”. (226) În traducere,
Heşbon înseamnă raţionamente; iar acestea se referă aici la enigmele pline de neclarităţi.
Priviţi raţionamentul medicului: „Îl voi purifica pe omul bolnav, îl voi hrăni, îl voi tămădui cu
leacuri şi regimuri alimentare, îi voi îndepărta părţile bolnave, îl voi cauteriza”. Dar foarte
adesea, natura a vindecat oamenii fără aceste remedii; şi la fel de des aceştia au murit în
pofida faptului că au fost trataţi: aşa încât raţionamentele medicului s-au dovedit a fi doar
vise, pline de neclarităţi şi enigme. Iar agricultorul spune, (227) voi împrăştia sămânţă, voi
sădi; plantele vor creşte şi vor da roade, iar acestea nu vor asigura doar strictul necesar, ci
chiar vor prisosi; şi apoi, din senin, un incendiu, sau o furtună, sau o ploaie interminabilă, au
distrus totul. Însă, uneori, omul a dus munca la bun sfârşit, şi cu toate acestea, cel care a făurit
aceste planuri nu a tras niciun folos de pe urma lor, căci a murit înainte ca ele să se
materializeze, şi şi-a promis în van că se va bucura de roadele muncii sale.
LXXXI. (228) Prin urmare, cel mai bine este să aveţi încredere în Dumnezeu, şi nu în
raţionamentele sau conjuncturile nesigure. „Avraam la crezut pe Domnul, şi i s-a socotit
aceasta ca dreptate” {115}{Geneza 15:6}. Iar Moise a guvernat poporul, pentru că s-a dovedit
că era credincios casei lui. Dar dacă nu avem încredere în raţiunea noastră, ne vom zidi o
cetate a minţii pe care adevărul o va nărui. Căci tălmăcit, Sihon înseamnă distrugere. (229) În
legătură cu aceasta, cel care a visat, atunci când se trezeşte, îşi dă seama că toate mişcările şi
progresele omului prost sunt doar vise care nu conţin nicio fărâmă de adevăr, căci însăşi
mintea este un vis; şi singura doctrină adevărată este aceea de a crede în Dumnezeu, iar a avea
încredere în raţionamentele inutile înseamnă pur şi simplu a cădea pradă deziluziei. Însă
impulsul iraţional pătrunde în toate ungherele, căci atât raţionamentele, cât şi mintea
denaturează adevărul. Din această cauză, Moise spune că „a ieşit foc din Heşbon şi pară de
foc din cetatea lui Sihon”. Este tot atât de absurd să credem în raţionamentele plauzibile, cât şi
în mintea care denaturează adevărul.

92
 LXXXII. (230) „Şi devorează totul în calea sa până la Moab”; adică până la minte.
Căci ce altă creatură, cu excepţia jalnicei minţi, poate fi înşelată de o părere falsă? Aceasta
devorează şi mistuie şi, într-adevăr, înghite toate coloanele sale; adică toate noţiunile
particulare care sunt gravate şi imprimate în ea, ca pe o coloană. Dar coloanele sunt
reprezentate de râul Arnon, care în traducere înseamnă lumină, căci fiecare din aceste fapte
este clarificat prin raţiune. (231) Prin urmare, Moise începe de îndată să se lamenteze în
legătură cu mintea arogantă şi plină de ea, spunând, „Vai de tine, Moab!”. Căci dacă dai
atenţie misterelor care se nasc din percepţia lucrurilor improbabile, vei duce la distrugerea
adevărului. „Poporul lui Camos”, adică poporul tău şi puterea ta, au fost mutilaţi şi orbiţi.
Pentru că tălmăcit, Camos înseamnă atingere cu mâna. Iar această acţiune este specifică
pentru cei care nu văd. (232) Ei bine, fiii lor sunt raţionamentele particulare exilate; iar
părerile lor sunt reprezentate de fiicele acestora, luate în captivitate de regele amoreilor, adică
al acelora care stau de vorbă cu sofiştii. Căci numele Amoreu, tălmăcit, înseamnă vorbăreţi,
fiind un simbol al oamenilor care vorbesc mult; iar călăuza şi căpetenia lor este sofistul şi cel
care studiază artele cu pricepere; un om care îi amăgeşte pe toţi aceia care au trecut dincolo de
hotarul adevărului.
LXXXIII. (233) Aşadar, atât Sihon, care distruge regula sănătoasă a adevărului, cât şi
neamul său vor pieri; şi tot aşa va pieri şi cetatea Heşbon, adică enigmele sofisticate, şi tot
ţinutul până la Dibon; care tălmăcit înseamnă condamnare. Şi acest lucru este în conformitate
cu natura sa. Căci ceea ce este probabil şi plauzibil nu are o cunoaştere pozitivă a adevărului,
ci se bazează doar pe încercări, şi contradicţii, şi lupte, şi certuri, şi tot felul de alte asemenea
lucruri. (234) Dar nu era suficient că mintea are propriile sale aspecte negative, care pot fi
percepute doar prin intelect; ci femeile au aprins şi alte focuri, adică simţurile externe au dat
naştere unei mari conflagraţii care a avut efect asupra ei. Vedeţi acum care este semnificaţia a
ceea ce s-a spus. Noi, cei care în timpul nopţii încetăm adesea să mai recepţionăm
impulusurile simţurilor noastre externe, continuăm să primim impresii absurde referitoare la
foarte multe lucruri, căci sufletul nostru se află într-o stare de agitaţie permanentă şi este
capabil de o varietate infinită de schimbări. Aşadar, există suficiente lucruri care să ducă la
distrugerea sa şi care îşi au originea în el însuşi. (235) Însă în momentul de faţă, mulţimea de
simţuri externe a mobilizat împotriva sa nenumărate rele, provenite parţial din obiectele
văzului şi parţial din cele ale auzului; şi în plus, din cele ale gustului şi din esenţele care
afectează simţul mirosului. Şi aproape că am putea spune că aroma care se naşte din ele are o
influenţă mai vătămătoare asupra sufletului decât acele lucruri care îşi au originea în suflet, şi
care nu sunt legate de organele de simţ.
LXXXIV. (236) Una din aceste femei este Pentepho, nevasta bucătarului şef al
faraonului {116}{Geneza 39:1}. Ei bine, ne-am putea întreba cum poate un eunuc să aibă o
nevastă. Căci acest lucru ar putea să îi nedumerească pe aceia care nu iau cuvintele legii într-
un sens alegoric. Căci, într-adevăr, mintea este un eunuc, şi chiar şeful bucătarilor, care nu se
foloseşte doar de plăcerile simple, ci şi de cele care sunt peste măsură, de aceea este numită
eunuc lipsit de înţelepciune; şi este eunucul şi robul celui mai risipitor dintre stăpâni, şi anume
Faraon. Dintr-o altă perspectivă, însă, s-ar părea că a fi eunuc este ceva de dorit în cazul în
care sufletul nostru doreşte să scape de viciu şi să evite cunoaşterea pasiunilor. (237) Motiv
pentru care Iosif, adică firea stăpânită, îi spune Plăcerii care îl abordează cu următoarele
cuvinte, „Culcă-te cu mine şi poartă-te ca un bărbat, şi bucură-te de lucrurile pe care ţi le oferă
viaţa”. Pot spune că el o refuză, spunând, „Dacă devin un admirator al plăcerii voi păcătui
împotriva lui Dumnezeu care iubeşte virtutea; căci aceasta este o faptă rea”.
LXXXV. (238) La început, el doar discută aprins, dar apoi începe să lupte şi să reziste
cu vitejie atunci când sufletul intră în locuinţa ei, şi făcând apel la forţa şi puterea sa, renunţă
la tentaţiile trupului şi face acele lucruri potrivite, care sunt adevărata ocupaţie a sufletului; şi
care nu se găsesc nici în casa lui Iosif, nici în cea a femeii numite Pentapho, ci se găsesc în

93
casă. Iar Moise nu mai adaugă niciun cuvânt ca să explice la a cui casă se referă, pentru a ne
da posibilitatea să interpretăm în mod alegoric şi cu un spirit iscoditor înţelesul expresiei „să-
şi facă treburile”. (239) Aşadar, casa este sufletul spre care fuge, lăsând la o parte toate
problemele externe, ca să se poată întâmpla ceea ce s-a spus. Dar oare nu am putea spune că
felul în care se comportă omul cumpătat este determinat de voinţa lui Dumnezeu? Căci nu a
existat nicio idee nepotrivită referitoare la aceia care obişnuiesc să-şi găsească locul în suflet.
În plus, plăcerea nu încetează niciodată să lupte împotriva jugului, ci apucându-i hainele,
strigă, „Culcă-te cu mine!”. Ei bine, hainele sunt, ca să spunem aşa, învelitoarea trupului, aşa
cum viaţa este protejată de mâncare şi băutură. Şi ea spune aici, „De ce renunţi la plăcerea
fără de care nu poţi trăi? (240) Priveşte, eu am apucat lucrurile care o fac posibilă; şi spun că
nu ai putea exista decât dacă te-ai folosi de unele dintre acestea”. Ei bine, ce spune omul
cumpătat? „Să devin un rob al pasiunii din cauza substanţei care îi dă naştere? Nu, voi pleca
acolo unde pasiunea nu mă poate ajunge”. Căci, lăsându-şi hainele în mâinile ei, s-a dus spre
uşă şi a fugit afară.
LXXXVI. (241) Şi unii poate se întreabă cine ar putea fugi vreodată înăuntru? Dar nu
fac mulţi oameni aşa? Şi nu sunt atâţia care, evitând vina sacrilegiului, au comis jafuri în
propriile lor case, şi şi-au bătut propriul lor tată, şi i-au insultat pe taţii altora? Aşadar, aceşti
oameni scapă de un tip de încălcare a legii, dar intră în altele. Însă un om care este perfect
echilibrat, trebuie să evite orice încălcare a legii, fie ea mare sau mică, şi să nu comită
niciodată vreun păcat. (242) Dar Iosif, pentru că este tânăr, şi ca atare nu a putut lupta cu
trupul egiptencei, pentru a evita să fie subjugat de plăcere fuge. Însă preotul Fineas, care-l
slujea cu râvnă pe Dumnezeu, nu şi-a scăpat pielea prin fugă; ci luând un cal de jug, adică
râvna combinată cu raţiunea, nu s-a lăsat până când nu a rănit-o pe femeia madianită (adică
natura care a fost ascunsă în compania divină) în pântece {117}{Numeri 25:7}, ca niciodată
să nu mai iasă din ea vreo plantă sau vreo sămânţă a răutăţii.
LXXXVII. Motiv pentru care, odată ce nebunia a fost dezrădăcinată, sufletul primeşte
o dublă răsplată şi o dublă moştenire, pacea şi sfinţenia, două virtuţi înrudite, asemenea unor
surori. (243) Aşadar, trebuie să refuzăm să dăm ascultare unei astfel de femei, adică tentaţiei
păcătoase a simţurilor externe, deoarece „Dumnezeu a dat moaşelor o răsplată bună”
{118}{Exodul 1:20}, întrucât acestea au nesocotit poruncile risipitorului Faraon, „lăsându-i
pe copiii de parte bărbătească să trăiască”, deşi acesta dorea să-i distrugă, căci el iubea doar
progeniturile de parte femeiască, şi respingea cunoaşterea Cauzei tuturor lucrurilor, spunând,
„Nu-L cunosc” {119}{Exodul 3:17}. Dar trebuie să dăm crezare şi altei femei, aşa cum a fost
Sarra, care întruchipează virtutea stăpânitoare; iar înţeleptul Avraam a fost călăuzit de ea, căci
aceasta i-a sugerat să facă unele lucruri bune {120}{Geneza 21:12}. Căci înainte, când nu era
încă desăvârşit, şi când nu-i fusese încă schimbat numele, acesta se preocupa de speculaţii
filozofice; iar ea, ştiind că din virtutea desăvârşită nu poate să iasă nimic, l-a sfătuit să facă
copii cu slujnica sa, adică cu învăţătura publică, pe nume Agar {121}{Geneza 16:2}, al cărei
nume înseamnă «o locuinţă aflată în apropiere»; căci cel care meditează locuind în virtutea
desăvârşită, înainte ca numele său să fie înregistrat laolaltă cu ceilalţi cetăţeni ai statului,
studiază acele lucruri cunoscute de toţi, pentru ca prin intermediul lor să se poată apropia în
mod liber de virtutea desăvârşită. (245) După aceea, a constatat că a ajuns desăvârşit, şi că
poate să devină tată, deşi era plin de gratitudine pentru acele studii prin care intrase pe calea
virtuţii, şi i se părea greu să renunţe la ele; aşa că a simţit nevoia să consulte un oracol al lui
Dumnezeu, iar acesta i-a dat următoarea poruncă. „Toate câte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul
ei” {122}{Geneza 21:11}. Fie ca aceasta să fie o lege pentru noi toţi, adică să facem tot ceea
ce virtutea consideră că este bun; căci dacă ne vom supune acelor lucruri care ne sunt sugerate
de virtute vom fi fericiţi.
LXXXVIII. (246) Iar expresia „Şi ai mâncat din singurul pom din care ţi-am poruncit
să nu mănânci” {123}{Geneza 3:17} este echivalentă cu a spune, Ai făcut legământ cu

94
răutatea, pe care ar fi trebuit să o respingi cu toate puterile tale. De aceea, „Blestemat eşti”; şi
nu blestemat este pământul pentru faptele tale. Ei bine, care este motivul pentru acest
blestem? Şarpele, plăcerea, care este o înălţare iraţională a sufletului, şi care are o natură
blestemată; şi având această natură se ataşează doar de omul rău, dar nu şi de cel bun. Dar
Adam este tipul intermediar de minte, care uneori este bună, iar alteori rea; pentru că mintea
nu este prin natura sa nici rea, nici bună, ci ca urmare a contactului său cu virtutea sau viciul
ea îşi schimbă frecvent dispoziţia în bine sau rău; (247) prin urmare, ea nu este necurată prin
natura sa, căci nici nu este rea, şi nici nu acţionează într-un mod negativ, ci pământul este
blestemat ca urmare a acţiunilor sale: căci acţiunile care izvorăsc din tot sufletul, pe cale le
numeşte pământ, pot fi condamnate şi considerate lipsite de inocenţă, întrucât totul se face în
conformitate cu viciul. În legătură cu acest lucru Dumnezeu adaugă că, „Cu osteneală te vei
hrăni din el”. Ceea ce este echivalent cu a spune, te vei bucura de sufletul tău cu durere; căci
omul rău se bucură de sufletul său cu mare durere toată viaţa sa, fără să aibă vreun motiv
legitim de bucurie; căci un astfel de motiv este dat numai de dreptate şi chibzuinţă, şi de
virtuţile care le însoţesc.
LXXXIX. (248) „Spini şi pălămidă îţi va rodi el”. Dar ce este zămislit şi răsare în
sufletul omului nesăbuit în afară de pasiunile care îl îmboldesc şi îl împung şi îl rănesc? Iar
Moise le numeşte în mod simbolic spini, iar poftele iraţionale se reped la acestea ca focul,
grăbindu-se să le întâlnească şi să se contopească cu ele, mistuind şi distrugând în felul acesta
natura sufletului. Căci Moise vorbeşte astfel: „Dar dacă focul care a izbucnit va găsi spini, sau
va arde jitniţa sau holda de grâu sau cea de porumb, atunci cel care a aprins focul va plăti
daunele” {124}{Exodul 22:6}. (249) Vedeţi, aşadar, că atunci când impetuozitatea iraţională
a izbucnit ea nu numai că arde spinii, dar îi şi găseşte: căci având tendinţa de a căuta
pasiunile, obţine ceea ce doreşte să găsească; dar când a găsit ceea ce caută, ea mistuie aceste
trei lucruri – virtutea desăvârşită, dorinţa de perfecţionare şi buna dispoziţie. Prin urmare,
Moise compară aici virtutea cu o jitniţă; căci aşa cum grânele recoltate sunt aduse la jitniţă, tot
aşa şi lucrurile din sufletul omului bun sunt aduse la virtute; iar dorinţa de perfecţionare o
aseamănă cu o holdă de grâu, întrucât ambele sunt imperfecte, şi tind către final; iar buna
dispoziţie o compară cu un lan de porumb, căci este bine adaptată pentru a primi seminţele
virtuţii; (250) iar pasiunile le numeşte ciulini (τριβολία), căci aceştia pot fi împărţiţi în trei
părţi: pasiunea propriu-zisă, cauza şi efectul care rezultă din acţiunea combinată a primelor
două. De exemplu, plăcerea, ceea ce place şi faptul că place; pofta, obiectul poftei şi răsfăţul
provocat de poftă; durerea, ceea ce este dureros şi suferinţa produsă de durere; teama, ceea ce
provoacă teamă şi starea de teamă.
XC. (251) „Cu iarba câmpului te vei hrăni; întru sudoarea frunţii tale îţi vei mânca
pâinea”. Aici el vorbeşte de iarba câmpului şi de pâine, ca şi cum ar fi sinonime, sau identice
una cu alta. Iarba câmpului este hrana animalelor iraţionale; dar animalul iraţional este o
creatură fără valoare, care a fost lipsită de raţiunea justă. Simţurile externe sunt şi ele
iraţionale, deşi fac parte din suflet. Dar mintea, care este nerăbdătoare să obţină acele lucruri
care constituie obiectul simţurilor externe, nu îşi satisface dorinţele fără muncă şi sudoare;
căci viaţa omului prost este plină de necaz şi apăsătoare, deoarece ţelul lui este mereu acela de
a-şi însuşi cu lăcomie acele lucruri care îi provoacă plăcere sau pe care le face din răutate.
(252) Şi cât o să dureze asta? „Până când”, spune Dumnezeu, „te vei întoarce în pământul din
care eşti luat”. Căci nu se numără el acum printre lucrurile pământeşti şi printre cele lipsite de
fermitate, întrucât a părăsit înţelepciunea care este din cer? Trebuie să vedem, aşadar, când se
întoarce înapoi; dar nu am putea oare considera că ceea ce se spune are această semnificaţie,
şi anume că mintea stupidă se abate mereu de la dreapta raţiune, şi că a fost luată iniţial nu
dintr-o materie sublimă, ci dintr-un material pământesc, şi fie că stă pe loc, fie că se mişcă,
este mereu aceeaşi şi îşi doreşte aceleaşi obiecte? (253) Din acest motiv, Dumnezeu adaugă că
„Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Şi acest lucru este echivalent cu ceea ce s-a spus

95
mai înainte. Mai mult decât atât, această propoziţie mai înseamnă şi faptul că începutul şi
sfârşitul sunt unul şi acelaşi lucru. Căci tu provii din materia pieritoare a pământului şi vei
sfârşi tot acolo; iar pe parcursul vieţii tale, între începutul şi sfârşitul ei, vei călători pe un
drum care nu este neted şi uşor, ci denivelat şi plin de spini şi mărăcini, care te vor sfâşia şi te
vor răni.

96
 5. DESPRE HERUVIM

Partea I

I. (1) „Şi Dumnezeu l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului fericirii; şi a pus
acolo heruvimi şi o sabie de foc rotitoare, care să păzească drumul către pomul vieţii
{1}{Geneza 3:24}. În acest loc Moise foloseşte expresia „l-a izgonit”, dar anterior a spus „l-a
dat afară”, şi nu foloseşte aceste expresii la voia întâmplării, ci este conştient de semnificaţia
lor corectă. (2) Ei bine, unui om care este dat afară nu i se interzice să se întoarcă ulterior; dar
cel izgonit de Dumnezeu trebuie să îndure un exil etern, căci omului care nu a fost luat încă
prizonier în mod violent şi definitiv de către răutate i se dă posibilitatea să se căiască şi să se
întoarcă la virtutea de care a fost înstrăinat, la fel cum cineva se întoarce în ţara sa minunată;
dar cel care este copleşit şi subjugat de o boală violentă şi incurabilă va trebui să îndure veşnic
nefericirea, fiind alungat definitiv şi trimis în locul unde se află cei răi, unde va avea parte de
o suferinţă extremă şi veşnică {2} {Geneza 16:9}. Şi o vedem şi pe Agar {3}{Geneza 21:14},
prin care înţelegem învăţătura medie, circumscrisă sistemului public, care pleacă de două ori
de la Sarra, care este simbolul virtuţii superioare, şi care se întoarce o dată înapoi pe acelaşi
drum, întrucât după ce a fugit prima oară, nefiind alungată de stăpâna ei, s-a întors la casa
stăpânului său, sfătuită fiind de un înger; însă a doua oară este alungată definitiv, pentru a nu
mai reveni niciodată.
II. (4) Şi trebuie să vorbim despre motivul care a determinat-o să fugă prima dată, ca şi
despre izgonirea ei permanentă după ce a plecat a doua oară. Înainte ca numele celor doi să fi
fost schimbate, adică înainte ca trăsăturile lor sufleteşti să fi fost îmbunătăţite, şi să fi fost
înzestraţi cu însuşiri superioare, atunci când bărbatul încă se numea Avram, sau „tatăl măreţ”,
şi se delecta cu idei filozofice înalte, referitoare la evenimentele care au loc în văzduh şi la
natura sublimă a fiinţelor care se află în ceruri, pe care ştiinţa matematicii le revendică pentru
sine, considerându-le a fi partea cea mai minunată a filozofiei naturale, (5) iar numele femeii
era încă Sarai; simbolul autorităţii mele, căci ea este numită „autoritatea mea”, şi ea nu şi-a
schimbat încă natura pentru a deveni o virtute generală, căci toate genurile sunt nepieritoare,
ci făcea încă parte din lucrurile particulare şi dintre acelea existente în specii; cum ar fi
chibzuinţa care este în mine, curajul, dreptatea, şi aşa mai departe; iar aceste virtuţi sunt
pieritoate, căci locul care le primeşte, adică fiinţa mea, este şi el pieritor. Prin urmare, Agar,
care reprezintă nivelul mediu de instruire generală, chiar dacă s-ar strădui să scape de viaţa
austeră şi dură a iubitorilor de virtute, se va întoarce din nou la ea, căci încă nu este capabilă
să primească desăvârşirile generale şi nepieritoare ale virtuţii, ci poate doar să atingă virtuţile
particulare, prezente în specii, pentru care nu este necesară o desăvârşire deosebită, ci doar
rămânerea în mediocritate. (7) Dar când Avram s-a transformat dintr-un iubitor al filozofiei
naturale într-un om înţelept şi un iubitor de Dumnezeu, iar numele i-a fost schimbat în
Avraam, care tălmăcit înseamnă tatăl măreţ al sunetelor; căci limbajul ia naştere atunci când
se rostesc sunete, iar tatăl limbajului este mintea, care ajunge la ceea ce este virtuos. Iar când
Sarai, în loc să mai fie „autoritatea mea”, a primit numele de Sarra, care înseamnă „prinţesă”,
iar această schimbare a numelui este echivalentă cu faptul că a devenit o virtute generală şi
nepieritoare, în loc să rămână o virtute specială şi pieritoare: (8) atunci s-au creat condiţiile
pentru apariţia „genului fericirii”, adică a lui Isaac; iar el, atunci când ataşamentele feminine
{4}{aici, textul grecesc este deteriorat şi confuz. Am urmat traducerea în limba latină a lui
Mangey} au încetat, şi când ataşamentul faţă de bucurie şi veselie a murit, va căuta cu
nerăbdare, nu amuzamentele copilăreşti, ci lucrurile divine; atunci vor fi izgonite şi acele
ramuri elementarea ale instruirii care poartă numele de Agar, şi la fel se va întâmpla şi cu
copilul lor sofistic, pe nume Ismael.

97
 III. (9) Şi ei vor fi izgoniţi pe vecie, căci Dumnezeu însuşi confirmă alungarea lor,
atunci când îi porunceşte omului înţelept să se supună cuvintelor rostite de Sarra, iar aceasta îl
îndeamnă limpede să o izgonească pe slujnică şi pe fiul ei; şi este bine să ne lăsăm călăuziţi de
virtute, mai ales atunci când ne dă astfel de lecţii, că cele mai desăvârşite firi se deosebesc în
foarte mare măsură de obiceiurile mediocre, şi că înţelepciunea este cu totul altceva decât
sofistica; căci una lucrează pentru a născoci lucruri convingătoare, menite să formeze opinii
false, vătămătoare pentru suflet, pe când înţelepciunea, care meditează îndelung asupra
adevărului prin cunoaştere şi raţiune justă, aduce un real profit intelectului. (10) Aşadar, de ce
să ne mirăm că Dumnezeu l-a izgonit definitiv pe Adam, adică a izgonit mintea din tărâmul
virtuţii, de vreme ce a fost smintită de o boală incurabilă, şi că nu i-a permis să se mai întoarcă
vreodată, căci El îi alungă şi îi îndepărtează de înţelepciune şi de omul înţelept pe toţi sofiştii,
şi pe mama sofiştilor, adică nivelul de instruire elementară, în timp ce înţelepciunea şi omul
înţelept le numeşte Avraam şi Sarra.
IV. (11) Şi tot aşa, „Sabia de foc şi heruvimii au o locuinţă care se află exact în faţa
Raiului”. Expresia „în faţa” este folosită parţial pentru a transmite ideea de rezistenţă în faţa
unui inamic şi parţial ca idee adecvată referitoare la judecata unei persoane care apare în faţa
judecătorului, aşteptând să i se decidă soarta; şi parţial, de asemenea, într-un sens amical,
pentru ca aceştia să poată fi percepuţi şi să poată fi consideraţi a fi mai apropiaţi, pentru a
avea o imagine mai exactă asupra lor, aşa cum este cazul imaginilor arhetipale şi a statuilor
aşezate în faţa pictorilor şi a sculptorilor. (12) Ei bine, primul exemplu de duşman aşezat
exact în faţa cuiva provine din ceea ce s-a spus despre Cain, că „s-a dus de la faţa lui
Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, aflat în faţa Edenului {5}{Geneza 4:16}. Ei bine, în
tălmăcire, Nod înseamnă „agitaţie”, iar Eden înseamnă „încântare”. Aşadar, primul este un
simbol al răutăţii care agită sufletul, iar celălalt al virtuţii care îi conferă linişte şi fericire, fără
a înţelege prin fericire acel lux muieratic ce provine din complacerea în plăcere şi pasiuni
iraţionale, ci acea bucurie lipsită de trudă şi necazuri, de care ne bucurăm în mare linişte. (13)
Rezultă astfel că atunci când mintea se abate de la imaginea lui Dumnezeu, care ar putea să o
susţină, ea începe imediat să se asemene cu o navă, care este azvârlită de colo-colo pe mare,
atunci când vântul bate împotriva sa cu multă violenţă, şi care îşi pierde direcţia, neputând să
urmeze, ca să spunem aşa, drumul către ţară şi către propria casă; acesta este lucrul care se
opune cel mai puternic acelei stabilităţi a sufletului care este dată de bucurie, un termen
sinonim cu Edenul.
V. (14) Ei bine, un exemplu de opoziţie care se referă la cineva care stă în faţa
judecătorului aşteptând să fie judecat este acela al femeii bănuite că a comis adulter. Căci,
spune Moise, „preotul va pune femeia în faţa domnului ei, iar ea îşi va descoperi capul”
{6}{Numeri 5:18}. Să vedem, aşadar, ce intenţionează el să spună prin această indicaţie. Se
întâmplă adesea că oamenii nu fac aşa cum se cuvine ceea ce ar trebui să facă, şi tot aşa,
uneori, fac ceea ce nu ar trebui să facă într-o manieră justă. De exemplu, atunci când nu
returnăm un zălog cu un cuget onest, ci o facem în aşa fel încât fie îl rănim pe cel căruia i-l
înapoiem, fie îi întindem o cursă refuzând să îi înapoiem un zălog cu o valoare mai mare, în
acest caz vom face un lucru corect într-o manieră nepotrivită. (15) Pe de altă parte, dacă un
vindecător nu-i spune tot adevărul pacientului bolnav atunci când s-a decis să îi evacueze
intestinele, sau să folosească cuţitul sau cauterul în beneficiul pacientului, astfel încât omul
bolnav să nu fie prea puternic impresionat de anticiparea suferinţei şi să refuze tratamentul,
sau ca urmare a slăbiciunii minţii să dispere în legătură cu reuşita acestuia; sau dacă un om
înţelept dă informaţii false inamicului pentru siguranţa ţării sale, temându-se că dacă ar spune
adevărul duşmanul va triumfa, în acest caz o acţiune care nu este corectă în sine este realizată
într-o manieră justă. Referitor la această distincţie Moise spune, „să urmezi cu dreptate ceea
ce este drept” {7}{Deuteronomul 16:20}, ca şi cum ar fi posibil să poţi urmări şi într-un mod
injust, la fel ca un judecător care atunci când pronunţă sentinţa nu decide într-o manieră

98
corectă. (16) Prin urmare, deoarece lucrurile care se spun şi care se fac sunt cunoscute tuturor
oamenilor, însă intenţia pentru care se spun sau se fac nu este cunoscută, ci este nesigur dacă
este vorba de un motiv temeinic sau de unul nesănătos, pătat de numeroase vicii; şi pentru că
nicio fiinţă creată nu este capabilă să îşi dea seama de intenţiile ascunse ale minţii invizibile,
ci numai Dumnezeu; referitor la acest lucru Moise spune că „lucrurile ascunse sunt la Domnul
Dumnezeu, şi numai cele descoperite sunt ştiute de creatură”. (17) Prin urmare, preotului şi
profetului, adică raţiunii, i se interzice „să-şi pună sufletul în faţa lui Dumnezeu cu capul
nedescoperit”, {8}{Numeri 5:14}, adică sufletul trebuie să fie descoperit, iar sentimentele pe
care le nutreşte trebuie să fie dezvăluite, pentru ca fiind aduse în faţa scaunului de judecată al
celei mai agere priviri a Dumnezeului nestricăcios să poată fi analizate temeinic toate
aparenţele înşelătoare, aşa cum se întâmplă în cazul unei monezi de tinichea; pe de altă parte,
dacă va fi găsit curat de orice participare la rău, i se vor spăla toate calomniile care au fost
rostite şi i se va confirma puritatea, care este singura capabilă să privească sufletul gol-goluţ.
VI. (18) Aşadar, acesta este înţelesul venirii în faţa judecătorului, atunci când se pune
problema judecăţii. Dar cazul venirii în faţa cuiva care are legătură cu chestiunea sau care este
familiarizat într-o oarecare măsură cu ea poate fi ilustrat prin exemplul preaînţeleptului
Avraam. „Căci”, spune Moise, „el încă stătea înaintea lui Dumnezeu” {9}{Geneza 18:22}. Şi
o dovadă a intimităţii lui este expresia „el s-a apropiat de Dumnezeu şi a grăit”. Căci se cade
ca o persoană care nu are legătură cu alta să stea la distanţă, şi să fie separat de ea, dar cel care
are o legătură cu aceasta poate să stea aproape. (19) Şi a sta şi a avea o minte neşovăielnică
indică o putere aproape egală cu cea a lui Dumnezeu, căci Divinitatea este neschimbătoare,
dar ceea ce este creat este în mod intrinsec şi esenţial schimbător. Prin urmare, dacă cel care
îşi reţine caracterul schimbător, care este propriu tuturor fiinţelor create, a putut prin iubirea
sa de cunoaştere să pună atâta violenţă asupra lucrurilor încât să le facă să stea nemişcate,
atunci acesta s-a apropiat de fericirea Divinităţii. (20) Dar Dumnezeu atribuie în mod just
heruvimilor şi sabiei de foc o cetate sau o locuinţă în faţa Raiului, nu ca unor duşmani care
sunt gata să se înfrunte, ci mai degrabă ca unor cunoştinţe sau prieteni, pentru ca cele două
puteri, văzându-se şi contemplându-se permanent, să poată dezvolta o relaţie de afecţiune, iar
darnicul Dumnezeu să le inspire o dragoste înaripată şi divină.
VII. (21) Dar să vedem acum care sunt aluziile exprimate enigmatic prin menţionarea
heruvimilor şi a sabiei de foc care se rotea. Nu am putea spune oare că Moise sugerează aici
mişcările de revoluţie ale întregului cer? Căci sferele cereşti au primit mişcări opuse, una
primind o mişcare constantă spre dreapta, iar cealaltă o mişcare hoinară spre stânga. (22) Iar
cercul aflat la exterior, al aşa-numitelor stele fixe, constituie o sferă, care continuă să aibă o
mişcare de rotaţie periodică de la est la vest. Însă cercul interior, al celor şapte planete, al
căror mers este atât obligatoriu, cât şi voluntar are două mişcări, care într-o anumită măsură
sunt opuse una alteia. Şi una din aceste mişcări este involuntară, cum este cea a planetelor.
Căci ele apar în fiecare zi mişcându-se de la est către vest. Dar mişcarea lor specifică şi
voluntară este de la vest la est, şi potrivit acestei mişcări observăm că perioadele celor şapte
planete au primit un interval de timp precis, şi că acestea se mişcă pe o traiectorie egală, aşa
cum se întâmplă cu Soarele, şi cu Luceafărul, şi cu ceea ce se numeşte Stilbon (n.t. numele
planetei Mercur în limba greacă veche). Căci aceste trei corpuri cereşti au viteză egală; dar
unele din celelalte sunt inegale sub raport temporal, însă păstrează o anumită proporţie
relativă una faţă de alta şi în raport cu celelalte trei care au fost menţionate. (23) Prin urmare,
prin unul din heruvimi se înţelege circumferinţa externă a întregului cer în care stelele fixe îşi
continuă dansul lor cu adevărat divin, care continuă mereu la fel şi urmând aceleaşi principii,
fără a se abate vreodată de la ordinea pe care a lăsat-o în lume Tatăl care le-a creat. Dar
celălalt heruvim reprezintă sfera interioară care se află în interiorul celei menţionate mai sus,
pe care Dumnezeu a împărţit-o la început în două părţi, şi a creat şapte orbite, care se află într-
un raport clar una faţă de alta, şi a potrivit fiecare planetă la una dintre acestea; (24) iar apoi,

99
după ce a aşezat fiecare stea pe orbita ei, aşa cum se aşază vizitiul în căruţă, nu a încredinţat
hăţurile niciuneia dintre ele, temându-se ca guvernarea lor să nu fie lipsită de armonie, ci a
făcut în aşa fel încât toate să depindă de El, crezând că, printr-un astfel de aranjament
mişcarea lor va deveni mai armonioasă. Căci tot ceea ce există în relaţie cu Dumnezeu merită
a fi lăudat; însă tot ceea ce există fără el este imperfect.
VIII. (25) Acesta este, aşadar, unul din sistemele de gândire prin care putem înţelege
în mod alegoric cele ce s-au spus despre heruvimi. Însă trebuie să presupunem că sabia de foc
care se roteşte în toate direcţiile este răspunzătoare pentru mişcarea stelelor şi pentru agitaţia
permanentă a întregului cer. Şi nu am putea spune oare, pe baza unei alte modalităţi de a
înţelege alegoria, că cei doi heruvimi sunt simbolurile celor două emisfere? Căci se spune că
ei stau faţă în faţă, aplecaţi către scaunul milei; pentru că cele două emisfere sunt opuse una
alteia şi sunt aplecate spre pământul care constituie centrul întregului univers, şi care le şi
separă una de alta. (26) Dar acea singură parte a lumii care stă pe loc a fost pe bună dreptate
numită de către cei din antichitate Vesta {10}{Ἑστία, cea care stă pe loc}, pentru a putea
exista o revoluţie minunat organizată a celor două emisfere în jurul unui obiect static, bine
fixat în partea din mijloc. Iar sabia de foc este un simbol al soarelui; căci deşi el este un imens
trup de foc, totuşi este cel mai rapid dintre toate lucrurile care există, căci într-o singură zi se
roteşte în jurul întregii lumi.
IX. (27) Am mai auzit, însă, şi un raţionament care izvorăşte din sufletul meu, care a
fost cuprins în mod frecvent de o inspiraţie divină, chiar şi în privinţa unor chestiuni pe care
nu şi le poate explica; şi pe care le voi relata acum, cu condiţia să mi le amintesc cu exactitate.
Acesta mi-a spus că în Dumnezeul cel viu şi adevărat existau două puteri supreme – bunătarea
şi autoritatea; şi că prin bunătatea Lui el a creat tot ceea ce există, iar prin autoritatea lui a
guvernat tot ceea ce a creat; (28) şi că al treilea lucru aflat între cele două, şi care avea rolul de
a le ţine laolaltă, era raţiunea, căci graţie acestei raţiuni Dumnezeu era atât bun, cât şi
conducător. Ei bine, heruvimii sunt simbolul autorităţii de guvernare şi al bunătăţii, care sunt
cele două puteri distincte, în timp ce sabia de foc este simbolul raţiunii. Căci raţiunea este
impetuoasă şi capabilă de o mişcare rapidă, mai ales raţiunea Creatorului tuturor lucrurilor,
întrucât a existat înainte de toate, şi a trecut prin toate, şi a fost zămislită înainte de toate, şi
apare în toate cele. (29) O mintea mea, oare primeşti tu influenţele veritabile ale acestor
heruvimi, ca instruindu-te astfel temeinic în privinţa Creatorului tuturor lucrurilor şi a
bunătăţii sale să poţi primi o moştenire fericită? Căci astfel vei putea înţelege imediat
legăturile şi combinaţiile acestor puteri nepieritoare, şi vei vedea de ce se spune că Dumnezeu
este bun, şi că măreţia Sa izvorăşte din puterea Sa suverană, care este veşnic vizibilă; şi pe
lângă faptul că este puternic, bunătatea lui este vrednică de aceeaşi atenţie, căci doar în felul
acesta vei putea ajunge la virtuţile zămislite prin aceste concepţii, adică să ai iubire şi teamă
reverenţioasă faţă de Dumnezeu, să nu cazi în aroganţă însuşindu-ţi bogăţii, şi să respecţi
întotdeauna măreţia şi suveranitatea Regelui tău; şi tot aşa, să nu renunţi în mod abject la
speranţa în lucrurile bune atunci când te afli în faţa unei nenorociri neaşteptate, maniefstând
respect, aşadar, faţă de Dumnezul tău măreţ şi darnic. (30) Şi fie ca sabia de foc să te înveţe că
toate aceste lucruri trebuie urmate cu o raţiune eficientă şi înfocată combinată cu acţiunea,
căci raţiunea nu încetează niciodată să se mişte cu rapiditate şi vigoare întru alegerea
lucrurilor bune şi evitarea celor rele.
X. (31) Tu nu vezi că şi înţeleptul Avraam, când a început să raporteze totul la
Dumnezeu, şi să nu lase nimic în voia creaturii, a luat ceva asemănător sabiei de foc, şi anume
„foc şi un cuţit” {11}{Geneza 22:6}, fiind dornic să ucidă şi să ardă creatura muritoare căreia
îi dăduse viaţă, ca înălţată fiind să poată zbura la Dumnezeu, iar intelectul să se desprindă de
trupul său? (32) Moise îl aduce în discuţie şi pe Balaam, cel care este simbolul unui popor
orgolios, care este deposedat de arme, asemenea unui fugar şi dezertor, ştiind bine care este
războiul pe care trebuie să îl poarte sufletul de dragul cunoşterii; căci acesta îi spune

100
măgarului său, care este simbolul planurilor iraţionale ale vieţii pe care fiecare om şi le face,
„De-aş fi avut un cuţit, pe loc te-aş fi ucis” {12}{Numeri 22:29}. Şi multe mulţumiri se cuvin
Făcătorului tuturor lucrurilor, căci El, cunoscând strădaniile şi rezistenţa nebuniei, nu i-a dat
puterea limbajului, ceea ce ar fi fost echivalent cu a da o sabie unui om nebun, pentru a nu
avea puterea să provoace distrugeri mari şi nedrepte în rândul celor cu care se întâlneşte. (33)
Dar reproşurile lui Balaam sunt rostite într-o oarecare măsură de toţi aceia care nu sunt
purificaţi, şi care vorbesc mereu prostii, dedicându-se unei vieţi de negustor, sau de agricultor,
sau vreunei alte ocupaţii, al cărei obiect este acela de a asigura cele necesare vieţii. Căci atâta
vreme cât omul are parte de prosperitate, el îşi încalecă animalul cu bucurie şi îl călăreşte
vesel, şi nu consimte în niciun fel să lase hăţurile din mână. Iar dacă cineva îl sfătuieşte să
descalece şi să pună hotar poftelor sale, din cauza neputinţei sale de a şti ce i se poate
întâmpla, acesta îi va răspunde cu gelozie şi indidie, reproşându-i acelei persoane că nu i se
adresează cu intenţii bune. (34) Dar atunci când îl ajunge o nenorocire neaşteptată, el se uită
la aceia care l-au prevenit ca la nişte profeţi buni şi oameni capabili, aflaţi mai presus de
ceilalţi, care prevăd viitorul; şi atunci pune suferinţele sale pe seama a ceea ce nu poate
reprezenta cauza vreunui lucru rău, şi anume pe agricultură, pe comerţ, sau pe orice altă
activitate pe care a considerat că se cuvine să o desfăşoare pentru a face bani.
XI. (35) Dar aceste preocupări, deşi sunt lipsite de organul vorbirii, vor grăi prin
intermediul acţiunilor într-un limbaj mai clar decât vorbirea care curge de pe buze, spunând,
„O, tu, cel care eşti un linguşitor şi un fals acuzator, nu suntem noi oare activităţile pe care ai
încălecat cu nasul pe sus, aşa cum ai încăleca pe un animal de povară? Şi ţi-am provocat noi
oare, prin obrăznicia şi încăpăţânarea noastră, vreo suferinţă? Iată raţiunea înarmată cum stă
împotriva lui Dumnezeu, prin care capătă existenţă norocul şi nenorocul. Oare tu nu vezi?
(36) Atunci de ce ne dojeneşti, atâta timp cât mai înainte nu ai avut nimic să ne reproşezi,
pentru că treburile îţi mergeau din plin? Căci noi suntem tot aşa cum am fost şi înainte, nimic
din firea noastră nu s-a schimbat, nici măcar o iotă. Dar acum ne supui unor încercări lipsite
de noimă, şi în consecinţă eşti violent cu noi în mod nejustificat; căci dacă ai fi înţeles de la
început că nu acţiunile pe care le urmăreşti sunt cauza participării tale la bine sau rău, ci
raţiunea divină, care este cârmaciul şi guvernatorul universului, atunci ai fi suportat mai uşor
evenimentele care te-au afectat, încetând să ne aduci acuzaţii false şi să ne atribui nişte
consecinţe pe care nu le putem provoca. (37) Însă dacă această raţiune ar pune capăt disputei
şi ar împrăştia ideile triste şi descurajante care iau naştere din ea şi ţi-ar promite o viaţă
liniştită, atunci tu, cu bucurie şi bună dispoziţie ne vei întinde iar mâna, deşi noi vom fi la fel
cum suntem şi acum. Dar noi nici nu ne umflăm în pene de favorurile tale amicale, nici nu
considerăm că are mare importanţă dacă eşti furios pe noi; pentru că noi ştim că nu suntem
cauzele norocului sau nenorocului, chiar dacă tu crezi acest lucru; este ca şi cum ai atribui
mării faptul că marinarii navighează în condiţii favorabile sau că eşuează în momentele de
necaz, şi nu variaţiilor vântului, care uneori suflă blând, iar alteori cu violenţă; căci deşi apa
este linştită prin natura sa, (38) când o furtună favorabilă bate de la pupa, fiecare frânghie se
îndoaie, pânzele se umflă, iar nava îi duce pe marinari în port; dar când vântul începe să bată
brusc din direcţie opusă, lovind nava din faţă, marea se agită şi valuri mari se înalţă, iar nava
este în dificultate; însă marea nu poate fi considerată o cauză pentru ceea ce se întâmplă, căci
se ştie că ea este fie calmă, fie furtunoasă, în funcţie de blândeţea sau violenţa vânturilor”.
(39) Cred că prin aceste consideraţii am demostrat din plin că natura a făcut raţiunea să fie cel
mai bun asistent al omului; iar de o va folosi aşa cum se cuvine, va fi de-a dreptul fericit şi cu
adevărat raţional; dar cel care nu are abilitatea de a proceda astfel, va rămâne nefericit şi lipsit
de raţiune.

101
 Despre Cain şi naşterea sa

Partea a II-a

XII. (40) „Iar Adam a cunoscut-o pe femeia sa şi ea l-a conceput şi l-a zămislit pe
Cain; şi ea a spus «Am dobândit om de la Dumnezeu»; iar el a făcut să îl nască şi pe Abel,
fratele său” {13}{Geneza 4:1}. Aceşti oameni, despre a căror virtute mărturiseşte legislaţia
evreiască, el nu îi reprezintă ca având soţii, aşa cum a fost cazul cu Avraam, Isaac, Iacov,
Moise, şi alţii ca ei; (41) căci atâta vreme cât spunem că femeia trebuie înţeleasă în mod
simbolic ca fiind simţul extern, şi întrucât cunoaşterea înseamnă înstrăinarea faţă de simţul
extern şi de trup, este limpede că iubitorii de înţelepciune trebuie mai degrabă să repudieze
simţul extern decât să îl aleagă. Şi nu este firesc să fie aşa? Căci cele care trăiesc cu aceşti
oameni sunt soţii doar după nume, pentru că în realitate sunt virtuţi. Sarra este prinţesă şi
călăuză, Rebecca reprezintă perseverenţa în ceea ce este bun, Lia este şi ea virtute, şi este
istovită de eforturile prelungite, pe care omul nesăbuit le refuză, le evită şi le repudiază; şi
Sefora, soţia lui Moise, reprezintă virtutea, căci ea s-a ridicat de la pământ la cer, şi a ajuns să
înţeleagă virtuţile divine şi binecuvântate care există acolo, şi ea este numită pasăre. (42) Dar
pentru că acum vom descrie concepţia şi naşterea virtuţilor, să le permitem celor superstiţioşi
fie să îşi astupe urechile, fie să plece; căci suntem pe punctul de a transmite acelor persoane
iniţiate, care sunt vrednice de cunoaştere misterelor cele mai sacre, natura acestor ritualuri
divine şi tainice. Iar cei vrednici să le afle sunt aceia care, cu toată modestia, practică
adevărata pietate, care o dispreţuieşte pe aceea care se deghizează în culori false. Însă nu vom
juca rolul hierofantului sau a celui care expune misterele sacre în faţa celor atinşi de boala
incurabilă a mândriei limbajului, şi a calambururilor, şi a comportamentului înşelător, şi care
nu au alte standarde prin care să măsoare ceea ce este sfânt.
XIII. (43) Ci trebuie să începem explicarea misterelor în felul acesta. Un soţ se uneşte
cu soţia sa, iar unirea dintre fiinţa masculină şi cea feminină tinde să dea naştere copiilor, în
strictă conformitate cu natura. Dar nu este legitim ca virtuţile, care sunt părinţii a multe lucruri
desăvârşite, să se asocieze cu un soţ muritor. Însă acestea, pentru că nu au primit puterea
generării de la vreo altă fiinţă, nu vor fi niciodată capabile să conceapă ele singure vreun
lucru. (44) Cine este, aşadar, cel care pune sămânţa bună în ele, dacă nu Tatăl universului,
Dumnezeu cel necreat, El care este părintele tuturor lucrurilor? Prin urmare, aceasta este fiinţa
care seamănă şi care îşi oferă propria sa odraslă, pe care ea însăşi a însămânţat-o; căci
Dumnezeu nu creează nimic pentru El însuşi, întrucât nu îi lipseşte nimic, ci el creează totul
pentru cel care este capabil să primească. (45) Şi ca martor competent a ceea ce am spus îl voi
aduce ca dovadă pe sfântul Moise {14}{Geneza 21:1}. Căci el o arată pe Sarra că concepe un
fiu atunci când este privită de Dumnezeu; însă o prezintă că dă naştere fiului său, şi nu că îi
naşte celui care a privit-o, ci aceluia care era nerăbdător să atingă înţelepciunea, iar numele lui
este Avraam. (46) Şi ne arată acelaşi lucru mai limpede în cazul Liei, unde spune că
„Dumnezeu i-a deschis pântecele” {15}{Geneza 29:13}. Dar a deschide pântecele este treaba
specială a bărbatului. Şi odată ce a conceput, ea a dat naştere, nu pentru Dumnezeu, pentru că
El este suficient şi rodnic pentru El însuşi, ci pentru cel care a muncit de dragul a ceea ce este
bun, şi anume pentru Iacov; aşa că în acest exemplu virtutea a primit sămânţa divină de la
Cauza măreaţă a tuturor lucrurilor, dar a născut vlăstarul său pentru unul din iubiţii ei, care a
meritat să fie preferat înaintea tuturor pretendenţilor săi {16}{Geneza 25:21}.
(47) De asemenea, atunci când preaînţeleptul Isaac i-a adresat rugăminţile sale lui
Dumnezeu, Rebecca, care reprezintă perseverenţa, a rămas însărcinată prin intermediul celui
care a primit rugile; dar Moise, cel care a primit-o pe Sefora {17}{Exodul 2:21}, adică
virtutea sublimă şi înaripată, fără niciun fel de rugă sau cerere din partea sa, a văzut că aceasta
nu a conceput cu vreun muritor.

102
 XIV. (48) Vă invit, aşadar, pe voi cei iniţiaţi, care sunteţi purificaţi, să primiţi la
urechile voastre şi în sufletul vostru aceste lucruri ca pe nişte mistere cu adevărat sacre; şi să
nu le dezvăluiţi nimănui dintre aceia care fac parte dintre neiniţiaţi, ci păstraţi-le ca pe nişte
comori sfinte, punându-le în inimile voastre, şi nu într-un depozit de aur sau argint, care sunt
substanţe pieritoare, ci în acel tezaur în care se află cele mai minunate posesiuni din lume, şi
anume cunoaşterea primei Cauze măreţe, şi a virtuţii, iar în al treilea rând, a felului în care au
fost zămislite amândouă. Iar dacă vă întâlniţi vreodată cu cineva care a fost iniţiat aşa cum se
cuvine, agăţaţi-vă de acel om cu afecţiune şi lipiţi-vă de el, ca în eventualitatea în care a
dobândit vreo taină nouă să nu o ascundă de voi înainte de a fi învăţat să o înţelegeţi temeinic.
(49) Căci şi eu însumi, când am fost iniţiat în marile mistere de către Moise, prietenul lui
Dumnezeu, cu toate acestea, când l-am văzut ulterior pe profetul Ieremia, şi am aflat că pe
lângă faptul că a fost inţiat în misterele sacre, era şi un hierofant competent şi un tălmăcitor al
acestora, nu am ezitat să devin discipolul său. Iar el, ca un om aflat sub marea putere a
inspiraţiei, a rostit un oracol în maniera lui Dumnezeu, vorbind astfel virtuţii celei mai
paşnice: „Nu m-ai numit tu casa ta, şi tatăl tău, şi soţul fecioriei tale?” {18}{Ieremia 3:4.}
sugerând prin această expresie în mod extrem de limpede că Dumnezeu este atât o casă,
locuinţa imaterială a ideilor imateriale, cât şi Tatăl tuturor lucrurilor, întrucât El este cel care
le-a creat; şi soţul înţelepciunii, cel care pune pentru rasa umană sămânţa fericirii în solul cel
bun şi neîntinat. Căci se cade ca Dumnezeu să stea de vorbă cu o natură pură, nepătată,
neatinsă, şi cu adevărat neîntinată, într-un mod diferit decât o facem noi. (50) Căci unirea cu
bărbaţii în vederea zămislirii copiilor face fecioarele să devină femei. Dar când Dumnezeu
începe să se unească cu sufletul, el face ca cea care mai înainte era femeie să devină din nou
fecioară. Căci toate poftele degenerate, care nu se potrivesc unei fiinţe umane, şi prin care
aceasta se efeminează, sunt alungate şi distruse, iar în locul lor sunt introduse virtuţile
veritabile şi desăvârşite; prin urmare, el nu va vorbi cu Sarra înainte să dispară toate
obiceiurile sale {19}{Geneza 18:11}, iar ea să se întoarcă în rândul fecioarelor pure.
XV. (51) Însă, în unele cazuri, este posibil ca un suflet feciorelnic să fie întinat de
pasiunile nestăpânite şi să devină astfel impur. Motiv pentru care oracolul sfânt a fost precaut,
numindu-l pe Dumnezeu soţ, nu al unei fecioare, căci fecioara este supusă transformărilor şi
morţii, ci al fecioriei; adică al unei idei care păstrează mereu aceleaşi principii şi acelaşi fel de
a fi. Căci toate lucrurile înzestrate cu însuşiri distincte sunt prin natura lor supuse creaţiei şi
distrugerii, în timp ce puterile arhetipale, care făuresc acele lucruri particulare, au primit o
moştenire nepieritoare. (52) Aşadar, se cuvine oare ca Dumnezeu cel necreat şi neschimbător
să semene idei feciorelnice şi nemuritoare într-o femeie care este trasnformată în imaginea
fecioriei? Atunci de ce, O, sufletule, dacă se cuvine ca tu să locuieşti ca o fecioară în casa lui
Dumnezeu şi să stai lipit de înţelepciune, tu stai departe de aceste lucruri, şi mai degrabă
îmbrăţişezi simţul extern, care te efeminează şi te întinează? În felul acesta, vei da naştere
unei progenituri complet viciate şi total distructive, cum este blestematul Cain, cel care comite
fratricid, o posesiune care nu trebuie căutată; căci tălmăcit numele Cain înseamnă posesiune.
XVI. (53) Iar unii s-ar putea mira de tipul naraţiunilor pe care legiuitorul evreilor le
foloseşte adesea în multe împrejurări, atunci când se îndepărteează de la stilul obişnuit. Căci
după ce ne spune despre acei părinţi ai rasei umane care au fost creaţi din pământ, el începe să
relateze povestea primului născut din părinţi care erau oameni; şi în legătură cu acesta nu
spune nimic, de parcă ar fi menţionat frecvent numele său, şi nu l-ar fi adus în discuţie pentru
prima dată. Aşadar, pur şi simplu el spune că „ea l-a zămislit pe Cain” Dar ce fel era el, O,
scriitorule? Şi ce ai spus tu vreodată despre el, de mai mică sau mai mare importanţă? Şi
totuşi nu eşti ignorant în privinţa folosirii numelor. Căci înainte de acest moment al istorisirii
tale, referindu-te la această persoană, tu spui, „Şi Adam a cunoscut-o pe Eva, soţia lui, iar ea a
conceput şi a zămislit un fiu, şi i-a pus numele Set” {20}{Geneza 4:25}. Aşadar, era cu atât
mai necesar ca în cazul întâiului născut, care a reprezentat începutul zămislirii oamenilor unul

103
din altul, să prezinţi natura celui care a fost conceput şi născut astfel, arătând în primul rând că
era un copil de parte bărbătească, iar în al doilea rând menţionând numele său specific, Cain.
(55) Prin urmare, deoarece se pare că nu lipsa de experienţă sau ignoranţa în privinţa
persoanelor care trebuie să primească nume l-a făcut să renunţe la obiceiul său în cazul lui
Cain, va trebui să analizăm acum din ce cauză i-a numit aşa pe cei care s-au născut din primii
noştri părinţi; căci nu a făcut referire la numele lor, ci doar le-a menţionat în treacăt. Şi după
părerea mea, potrivit celei mai bune supoziţii, cauza este aceasta.
XVII. (56) Tot restul omenirii dă nume lucrurilor care sunt diferite de lucrurile înseşi,
aşa că ceea ce vedem este un lucru, dar numele pe care i-l dăm este alt lucru; dar în povestea
lui Moise, numele pe care el le dă lucrurilor reprezintă cele mai evidente energii ale lucrurilor
înseşi, aşa încât lucrul însuşi este în mod necesar numele său, şi nu diferă în nicio privinţă de
numele care i-a fost atribuit. Şi puteţi înţelege aceasta mult mai bine din exemplul anterior pe
care l-am dat. (57) Când mintea din noi, să o numim Adam, se întâlneşte cu simţul extern, în
conformitate cu care par să existe toate creaturile (iar acesta este numit Eva), dorinţa lor de a
se apropia are legătură cu acest simţ extern, căci acela concepe ca într-o plasă, şi vânează în
mod firesc obiectele exterioare ale simţului extern. Căci prin intermediul ochilor concepe
culorile, cu ajutorul urechilor concepe sunetele, prin nări concepe mirosurile, prin organele
gustative concepe aromele, iar prin pipăit concepe substanţele; şi concepând astfel, (n.t Eva.
adică simţul extern) devine gravidă, şi intră îndată în travaliu, şi dă naştere celui mai
important dintre relele sufletului, şi anume vanitatea, căci ea nutreşte părerea că tot ceea ce a
văzut, a auzit, a gustat, a mirosit, sau a atins, îi aparţine, şi se consideră inventatoarea şi
creatoarea tuturor acestora.
XVIII. (58) Şi nu este nimic nefiresc în faptul că are această impresie, căci a existat o
vreme când mintea nu comunica cu simţul extern, şi nici nu avea un simţ extern, fiind foarte
îndepărtată de toate lucrurile gregare, care aveau tendinţa să se adune la un loc; căci era
precum animalele iraţionale, care se hrănesc singure. Aşadar, întrucât la acea vreme era
singură, nu putea atinge nimic, căci nu avea niciun organ prin care să intre în posesia
obiectelor externe, ci era oarbă, şi fără putere, dar nu în sensul în care majoritatea oamenilor
numesc o astfel de fiinţă lipsită de vedere, întrucât o astfel de persoană este lipsită doar de
unul din simţurile externe, pe când celelalte sunt viguroase şi bine dezvoltate. (59) Dar
această minte văduvită de toate facultăţile care derivă din simţurile externe este cu adevărat
neputincioasă, şi ea reprezintă doar jumătate dintr-un suflet desăvârşit, şi este lipsită de
facultatea prin care ar putea percepe corpurile în mod firesc, întrucât este doar un veşmânt al
ei însăşi, fiind lipsită de organele înrudite; ca atare, este total lipsită de aceste organe ale
simţurilor externe pe care s-ar putea sprijini ca într-un toiag, şi care ar putea să o susţină
atunci când se clatină. Din această cauză, toate corpurile sunt acoperite de un întuneric adânc,
care nu lasă să se vadă nimic; căci nu exista niciun simţ extern prin care să poată fi distinse
lucrurile. (60) Aşadar, Dumnezeu, vrând să îi dea facultatea de a înţelege nu numai lucrurile
imateriale, dar şi pe cele substanţiale, a întregit sufletul, adăugând o a doua parte celei pe care
deja o zămislise; şi a numit această parte femeie, şi i-a dat şi un nume special, Eva, făcând
trimitere astfel la simţul extern printr-o expresie metaforică.
XIX. (61) Iar ea, din primul moment când a fost născută, a început să toarne valuri de
lumină în minte prin fiecare din părţile ei subordonate, ca prin multe deschizături, şi după ce a
disipat ceaţa existentă anterior, i-a permis să discearnă natura corpurilor, de la distanţă şi cu
foarte multă claritate, asemenea unui stăpân; (62) iar mintea, primind acum radiaţia luminii,
de parcă razele soarelui au strălucit brusc asupra ei după o noapte întreagă, sau de parcă
tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, sau de parcă unui orb i s-ar fi redat vederea, a
descoperit imediat toate lucrurile care au făcut obiectul creaţiei, cerul, şi pământul, şi apa, şi
aerul, şi plantele, şi animalele, şi obiceiurile lor, şi calităţile lor distinctive, şi facultăţile, şi
dispoziţiile, şi mişcările, şi energiile, şi acţiunile, şi schimbările, şi sfârşitul acestora; iar unele

104
lucruri le-a văzut, altele le-a auzit, altele le-a gustat, altele le-a mirosit, iar pe altele le-a atins;
iar pe unele le-a simţit că sunt dătătoare de plăcere, însă faţă de altele a avut aversiune, pentru
că îi făceau rău. (63) După ce a privit peste tot în jurul ei, şi după ce s-a contemplat pe sine
însăşi şi facultăţile sale, s-a aventurat să se laude aşa cum a făcut şi Alexandru, regele
macedonenilor, căci se spune că atunci când s-a hotărât să revendice dominaţia supremă
asupra Europei şi Asiei, a stat într-un loc potrivit, şi privind în jurul lui, a spus, „Toate
lucrurile din această parte şi toate lucrurile din acea parte sunt ale mele”, etalând astfel
goliciunea sufletului său cu adevărat infantil şi deloc regal. (64) Dar mintea, odată ce a
revendicat facultăţile simţului extern, şi odată ce a conceput cu ajutorul lor ideea de substanţă
corporală, a fost cuprinsă de o mândrie iraţională şi s-a îngâmfat, considerând că tot ceea ce
există în lume este proprietatea ei, şi că absolut nimic nu aparţine altcuiva.
XX. (65) Aceasta este tendinţa care se află în noi şi la care se referă Moise atunci când
îi dă numele lui Cain, un nume care tălmăcit înseamnă posesiune, căci Cain însuşi era plin de
nebunie, sau mai degrabă de impietate; căci în loc să creadă că toate lucrurile îi aparţin lui
Dumnezeu, el şi-a imaginat că toate îi aparţin lui însuşi, deşi nu era capabil să se posede
constant nici măcar pe el însuşi, şi nici măcar nu cunoştea esenţa din care era alcătuit; cu toate
acestea, el a avut încredere în simţurile externe, căci tot ce putea atinge erau doar obiectele
percepute de ele. Aşadar, să-l lăsăm să ne spună cum va putea evita să vadă greşit, sau să audă
greşit, sau să scape de aceste simţuri externe. (66) Şi, într-adevăr, este inevitabil ca aceste
erori să ne afecteze pe fiecare dintre noi, chiar dacă am fi înzestraţi cu organele cele mai bine
construite; căci este dificil, sau mai degrabă aş putea spune imposibil, ca cineva să evite
complet greşelile fireşti sau erorile involuntare care apar, deoarece cauzele opiniilor eronate
sunt nenumărate şi se găsesc în interiorul nostru, în jurul nostru şi în afara noastră; şi pentru
că acestea se găsesc în toate fiinţele umane, omul consideră, prin urmare, într-un mod
nefiresc, că toate lucrurile îi aparţin; însă oricât de trufaş ar putea fi şi oricât s-ar ţine cu nasul
pe sus acest lucru nu este adevărat.
XXI. (67) Iar Laban, care s-a bazat mult pe calităţile sale specifice, şi îmi pare că l-a
amuzat copios pe Iacov, care era, mai mult decât oricine, un clarvăzător contemplativ al
naturii, lipsit de astfel de calităţi, atunci când a îndrăznit să-i spună că, „Fiica mea, şi fiii mei,
şi vitele mele, şi tot ce vezi, îmi aparţine mie şi fiicelor mele” {21}{Geneza 31:43}. Căci
adăugând de fiecare dată „a mea, ai mei, ale mele” el nu încetează să vobească despre el şi să
se laude. (68) Ei bine, spune-mi acum, fetele tale – iar ele sunt arta şi ştiinţa sufletului – spui
că fetele tale sunt proprietatea ta? Cum aşa? Mai întâi, nu le-ai primit tu oare de la mintea care
le-a instruit? În al doilea rând, este posibil să le pierzi şi pe acestea, aşa cum ai putea pierde
tot ce ai, fie uitându-le ca urmare a importanţei altor griji alte tale, fie în urma unei boli grave
şi de durată care afectează trupul, fie din cauza bolii incurabile care, în orice caz, este
predestinată pentru aceia care îmbătrânesc, este vorba de bătrâneţe, fie ca urmare a altor zece
mii de accidente, al căror număr este imposibil de calculat. (69) Şi ce vei spune despre fiii tăi
– iar fiii sunt raţionamentele care se desfăşoară în unele părţi ale sufletului – dacă spui că fiii
îţi aparţin? Vorbeşti într-un mod raţional sau eşti de-a dreptul nebun crezând asta? Căci
gândurile melancolice, şi stupiditatea, şi frenezia minţii, şi presupunerile dubioase, şi ideile
false despre lucruri, şi atracţiile goale ale minţii, care sunt asemenea viselor, şi care aduc cu
ele o agitaţie convulsivă, şi boala înnăscută a sufletului, şi anume uitarea, şi multe alte lucruri
aflate dincolo de cele pe care le-am menţionat, subminează stabilitatea autorităţii tale de
stăpân, şi indică faptul că acestea sunt posesiunile altcuiva, nu ale tale. (70) De asemenea, ce
vei spune despre vite? Ei bine, vitele sunt simţurile externe, căci simţul extern este ceva
iraţional şi dobitocesc, asemenea vitelor. Aşadar, vei îndrăzni să spui că vitele sunt
proprietatea ta? Spune-mi, atunci când vezi greşit, când permanent auzi greşit, când iei
lucrurile dulci drept lucruri uşor sărate, iar aromele amare le consideri a fi dulci; când de fapt,
prin intermediul fiecăruia din aceste simţuri externe obişnuieşti ca mai degrabă să te înşeli în

105
loc să ajungi la o decizie corectă, oare nu roşeşti? Şi dacă o faci, îţi vei mai da aere, şi te vei
mai lăuda, ca şi cum ai folosi toate aceste facultăţi şi energii ale sufletului în aşa fel încât să
nu te înşeli şi să nu greşeşti niciodată?
XXII. (71) Dar dacă te-ai schimba, şi ai fi posedat de simţurile pe care ar trebui să le
ai, atunci ai afirma că toate lucrurile sunt proprietatea lui Dumnezeu, şi nu a ta, toate
concepţiile, toată cunoaşterea, toate artele, toate speculaţiile, toate raţionamentele particulare,
toate simţurile externe, toate energiile sufletului; şi dacă toată viaţa ta rămâi lipsit de un
dascăl, şi de învăţătură, atunci vei fi pe veci robul unor stăpâne dure, aşa cum sunt părerile
deşarte, poftele, plăcerile, faptele nedrepte, stupiditatea, şi concepţiile eronate; (72) „Căci
dacă”, spune Moise, „robul va răspunde şi va spune, sunt mulţumit de stăpânul meu, şi de
soţia mea, şi de copiii mei, nu voi pleca să fiu liber, atunci, fiind adus în faţa scaunului de
judecată al lui Dumnezeu”, şi avându-l pe El ca judecător, va avea parte de ceea ce a cerut,
„fiindu-i găurită urechea” {22}{Exodul 21:6}, ca să nu poată auzi cuvintele lui Dumnezeu
referitoare la libertatea sufletului. (73) Căci a lăuda mintea care se luptă, şi a considera că ea
este propriul tău domn şi binefăcător, şi a o lăuda că este mulţumită de simţurile externe, şi a
crede că acestea sunt în proprietatea ei, şi a afirma că este cel mai măreţ dintre toate lucrurile
bune şi că acestea sunt vlăstarele ei, este semnul unei minţi care a fost respinsă şi îndepărtată
total şi a unor facultăţi pe de-a-ntregul copilăreşti şi nedezvoltate pe deplin; iar vlăstarele
minţii sunt înţelegerea, raţiunea, discriminarea, voinţa, presupunerile; pe când vlăstarele
simţului extern sunt văzul, auzul, gustul, mirosul, atingerea, pe scurt, simţirea.
XXIII. (74) Rezultă în mod inevitabil că acela care este ţinut în robie de aceşti doi
stăpâni nu va fi capabil niciodată să viseze la libertate; căci doar fugind şi scăpând complet de
aceştia vom putea ajunge la o stare de eliberare de frică. Dar lângă acesta se mai află un om,
care este preocupat de el însuşi, şi care face paradă de nebunie, şi care spune că şi dacă cineva
i-ar lua toate bunurile el tot ar obţine victoria asupra acestuia, ca un om care se luptă pentru
proprietăţile sale. „Căci”, spune el, „Îl voi urmări şi îl voi lua în robie; voi împărţi prada;
sufletul mi-l voi sătura, şi cu sabia voi ucide; braţul meu drept îl va stăpâni” {23}{Exodul
15:9}. (75) Pe cine, aş întreba? Ai uitat nebunule că toţi cei care cred că s-au născut pentru a
fi judecători vor fi judecaţi? Căci bolile, şi bătrâneţea, şi moartea, cu tot restul calamităţilor,
voluntare sau involuntare, pe care le atrage după sine, agită şi hărţuiesc şi persecută pe fiecare
dintre noi; iar cel care crede că ia în robie sau în stăpânire este el însuşi luat în robie şi supus;
iar cel ce se aşteaptă să ia cu sine prada, şi ia măsuri pentru împărţirea acesteia,va fi învins, şi
va deveni robul inamicilor care l-au înfrânt, primind goliciune în loc de abundenţă, şi robie
pentru sufletul său în loc de stăpânire, şi va fi ucis în loc să ucidă, şi va suferi cu de-a sila tot
ceea ce a plănuit să facă altora. (76) Pentru că un astfel de om a fost cu adevărat inamicul
raţiunii care stabileşte adevărul, şi al însăşi naturii, având pretenţia că tot ceea ce a fost făcut
este al lui, şi neputând să-şi amintească niciunul din lucrurile care i s-au întâmplat atunci când
suferea, de parcă ar fi scăpat de toate relele care s-ar fi putut abate asupra lui de undeva.
XXIV. (77) Căci, zice el, inamicul a spus, „Îl voi urmări şi îl voi lua în robie”. Aşadar,
ce duşman mai îndârjit ar putea avea sufletul, decât pe omul care din aroganţă şi-a însuşit
calităţile specifice Divinităţii însăşi? Ei bine, o calitate specială a lui Dumnezeu este aceea de
a crea, şi este o impietate să atribuim această calitate vreunei fiinţe create. (78) Însă calitatea
specială a fiinţei create este să sufere; dar cel care a considerat anterior cât de inevitabil este
acest lucru pentru fiinţa umană va îndura cu uşurinţă tot ceea ce i se întâmplă, oricât de
dureros ar fi. Dar dacă crede că acest lucru contravine destinului său, atunci, dacă va fi lovit
de o calamitate teribilă, va suferi pedeapsa lui Sisif, şi nu ca fi capabil să îşi ridice capul nici
măcar un pic, ci va fi supus feluritelor rele care vin asupra lui şi îl copleşesc, şi va primi cu
supunere şi fără niciun fel de rezistenţă pasiunile unui suflet degenerat şi neomenesc; căci mai
degrabă ar fi trebuit să îndure cu răbdare; şi să fi rezistat şi să fi luptat împtriva calamităţii,
fortificându-şi mintea, şi ridicând un parapet împotriva tristeţii prin propria sa răbdare şi prin

106
propriul său curaj, care sunt cele mai puternice dintre virtuţi. (79) Căci bărbieritul este o
operaţie cu o dublă natură, căci într-un caz creatura bărbierită este atât agentul activ, cât şi
subiectul pasiv; pe când în celălalt caz, persoana nu face nimic decât să cedeze şi să se supună
bărbierului: căci o oaie poate fi tunsă de toată lâna sau doar de partea numită perniţă; ea
nefăcând nimic, ci doar suferind de pe urma mâinilor altcuiva. Dar omul cooperează cu
bărbierul, şi se aşează în poziţia adecvată, şi se face comod, amestecând caracteristicile
subiectului şi ale agentului. (80) La fel şi în cazul unei bătăi, care se aplică fie unui rob care a
încălcat regulile şi merită bătut cu cureaua, fie unui om liber, care este întins pe roată ca
pedeapsă pentru ticăloşiile sale, fie unui lucru neînsufleţit; căci batem pietrele şi copacii, aurul
şi argintul, şi orice alt material care este lucrat la forjă sau care este tăiat în două. (81) Şi se
mai întâmplă să fie bătuţi şi sportivii care concurează la box sau la lupte, cu scopul de a
câştiga cununa. Boxerul parează loviturile care îl vizează cu una din mâini, şi îşi înclină capul
într-o parte sau în alta, ferindu-se să nu fie lovit; şi adesea stă pe vârfurile picioarelor, şi se
ridică cât de mult poate, sau se înclină şi se încordează, şi îl forţează pe adversarul său să îşi
irosească loviturile lovind în aer, de parcă s-ar lupta cu o umbră. Dar robul sau arama, care nu
fac nimic, sunt supuse voinţei celeilalte părţi, suferind toate acţiunile făcute de mâna sa; (82)
prin urmare, haideţi să nu cedăm niciodată influenţei acestei pasiuni, nici în trupul nostru, şi,
ceea ce este mai important, nici în sufletul nostru; ci haideţi mai degrabă să acceptăm acel
sentiment care suferă la rândul lui, căci este inevitabil ca ceea ce este muritor să sufere; pentru
ca noi, ca persoane efeminate, cu spiritul la pământ, destrăbălaţi, şi prăbuşiţi înainte să ne vină
timpul, să nu fim slabi, şi să nu ne prosternăm, şi să nu ne relaxăm total puterile sufletului, ci
mai degrabă, fiind revigoraţi în ceea ce priveşte energia şi tonusul minţii noastre, să putem
suporta uşor şi cu bună dispoziţie acest flux de calamităţi care planează asupra noastră. (83)
Deoarece s-a demonstrat că niciun muritor nu este în mod categoric stăpânul a ceva anume
(iar cei care sunt numiţi stăpâni sunt aşa doar în aparenţă, nu şi în adevăr), rezultă că aşa cum
există un supus şi un rob, tot aşa trebuie să fie şi un stăpân şi un domn al universului, iar
acesta trebuie să fie adevăratul conducător şi domn, unicul Dumnezeu, despre care se spune
că „Toate lucrurile îi aparţin”.
XXV. (84) Şi să vedem acum cu ce pricepere magnifică şi cu câtă măreţie divină
vorbeşte el despre aceste lucruri. Haideţi să analizăm expresia „Toate lucrurile sunt ale mele”,
iar „toate lucrurile” sunt, după cum spune, „daruri, şi jertfe, şi roadele muncii, pe care, dacă
veghez cu atenţie, mi le va aduce în zilele sărbătorilor mele” {24}{Numeri 28:2}. Arătând, în
mod evident, că dintre toate lucrurile care există, unele sunt vrednice de o bunăvoinţă
moderată, ceea ce poartă numele de jertfă, în timp ce altele au parte de cea mai mare graţie,
iar acestea sunt numite, într-un mod foarte potrivit, dar. De asemenea, aceste lucruri sunt de
aşa natură încât nu numai că dau naştere virtuţilor, care constituie rodul lor, dar acel rod bun
şi comestibil le pătrunde pe toate, fiind singurul care susţine sufletul celui ce iubeşte
contemplarea; (85) iar cel care a învăţat această lecţie, şi care este capabil să păstreze aceste
lucruri în minte, va aduce lui Dumnezeu o jertfă minunată şi fără cusur, şi anume credinţa, la
acele sărbători care nu sunt totuna cu festinurile celor muritori; căci El şi-a atribuit festinuri şi
lui însuşi, stabilind acastă dogmă inerentă pentru toţi petrecăreţii în ale filozofiei. (86) Iar
dogma este aceasta: În realitate, doar Dumnezeu însuşi poate da petreceri, căci doar El se
veseleşte, şi se umple de încântare, şi simte bucurie, şi doar lui îi este dat să aibă o existenţă
perfect liniştită; El este scutit de orice durere şi de orice teamă; El nu este părtaş la niciun rău,
El nu cedează în faţa nimănui, El nu simte tristeţe, El nu cunoaşte oboseala, El este plin de o
fericire pură; natura sa este desăvârşită, sau mai degrabă Dumnezeu însuşi este desăvârşirea,
şi plinătatea, şi hotarul fericirii, şi nu se împărtăşeşte din nimic care să-l facă mai bun, ci îi dă
fiecărui lucru individual ceea ce este potrivit pentru el, din fântâna vieţii, adică din El însuşi;
căci lucrurile frumoase care există în lume nu ar fi fost niciodată aşa cum sunt, dacă nu ar fi

107
fost făcute după un model arhetipal, care este cu adevărat frumos, şi necreat, şi binecuvântat,
şi un model nepieritor a toate câte sunt.
XXVI. (87) Tot din acest motiv şi Moise numeşte Sabatul, care tălmăcit înseamnă
„odihnă”, „Sabatul lui Dumnezeu” {25}{Leviticul 23:2}. Şi în multe părţi ale legii sale el
atinge principiile necesare ale filozofiei naturale, nu ale filozofiei oamenilor, pentru că dintre
lucrurile care există, dacă ar fi să spunem adevărul, singurul care se odihneşte este Dumnezeu.
Iar prin „odihnă” nu înţeleg „lipsă de activitate” (pentru că ceea ce este energic prin natura sa,
şi care este cauza tuturor lucrurilor, nu poate înceta niciodată să facă ceea ce este cel mai
minunat), ci înţeleg o energie complet liberă de ceea ce se cheamă muncă, fără niciun
sentiment şi fără nicio suferinţă, care stă în cea mai desăvârşită linişte; (88) căci putem spune,
fără lipsă de decenţă, că sorele, şi luna, şi întregul cer, şi întreaga lume muncesc, întrucât nu
sunt înzestrate cu o putere independentă, şi sunt continuu într-o stare de mişcare şi agitaţie, iar
dovada de netăgăduit a muncii lor sunt anotimpurile anului; căci dintre toate câte sunt în cer,
acestea au cea mai mare tendinţă de a ţine lucrurile împreună, şi au mişcări variate, şi se
rotesc uneori în nord, alteori în sud, iar uneori în mod diferit de cele două. (89) De asemenea,
aerul, fiind uneori încălzit iar alteori răcit, şi fiind capabil de tot felul de schimbări, lucrează
prin variaţiile la care este supus, întrucât cauza ce mai generală a schimbării este oboseala, şi
ar fi o nebunie să intrăm în detalii referitoare la animalele terestre şi acvatice, insistând
îndelung pe schimbările lor generale sau particulare; căci aceste animale sunt în mod firesc
predispuse la slăbiciune într-o măsură mai mare decât acele obiecte sublime, întrucât se
împărtăşesc în cel mai înalt grad din ceea ce este inferior, adică din esenţa pământească; (90)
Aşadar, deoarece este firesc ca lucrurile care se schimbă să se schimbe ca urmare a oboselii, şi
pentru că Dumnezeu nu este supus niciunei variaţii sau transformări, este de asemenea firesc
ca El să fie scutit de oboseală; şi întrucât nu este părtaş la slăbiciune, chiar dacă mişcă totul,
El poate să se bucure veşnic de odihnă. Aşa că odihna este o calitate specifică doar lui
Dumnezeu.
XXVII. Şi am văzut că prin natura lui El iubeşte sărbătorile; aşadar, Sabaturile şi
sărbătorile aparţin doar Cauzei măreţe a tuturor lucrurilor, şi în niciun caz oamenilor. (91) Aşa
că veniţi, dacă vreţi, şi contemplaţi împreună cu mine adunările festive ale oamnilor. În ceea
ce îi priveşte pe aceia dintre barbari sau dintre greci care s-au cantonat în ficţiune, şi care nu
aspiră la altceva decât la o mândrie deşartă, aceştia pot fi trecuţi cu vederea, deoarece nici
măcar o viaţă de om nu ar fi suficientă pentru a analiza temeinic şi precis toate absurdităţile
care sunt legate de aceste sărbători. Dar ţinând cont de timpul pe care-l avem la dispoziţie
vom menţiona doar câteva chestiuni mai importante în legătură cu acestea, ca un eşantion
pentru toate celelalte. (92) Aşadar, la fiecare sărbătoare şi la fiecare adunare a oamenilor,
chestiunile cele mai importante şi mai demne de luat în seamă sunt următoarele: siguranţa,
relaxarea, repaosul, beţia, băutura nelimitată, distracţia, luxul, amuzamentul, muzica de la uşi,
banchetele care durează toată noaptea, plăcerile indecente, ospeţele de nuntă din timpul zilei,
obrăznicia crasă, lipsa de cumpătare, complacerea în nebunii, căutarea lucrurilor ruşinoase,
distrugerea totală şi renunţarea la ceea ce este bun, veghea nocturnă pentru împlinirea poftelor
nemăsurate, somnul pe timp de zi în perioada când omul trebuie să fie treaz, întoarcerea cu
susul în jos a legilor naturii. (93) În astfel de momente virtutea este ridiculizată, fiind
considerată dăunătoare, iar viciul este considerat a fi de folos. De asemenea, faptele care ar
trebui făcute sunt desconsiderate, pe când cele care nu ar trebui făcute sunt la mare cinste. Iar
muzica şi filozofia şi toată educaţia, care sunt imaginile divine ale sufletului, sunt reduse la
tăcere, şi singurele practici care au voie să îşi ridice vocea sunt proxenetismul şi plăcerile
burţii, precum şi plăcerile părţilor învecinate burţii.
XXVIII. (94) Aşa sunt petrecerile celor care se consideră oameni fericiţi, şi chiar dacă
îşi ascund comportamentul indecent atunci când sunt la ei acasă sau în locuri neconsacrate, nu
mi se par a fi mai puţin vinovaţi. Dar atunci când indecenţa lor, asemănătoare unui torent ce ia

108
totul cu el, insultă templele cele mai sacre, aceştia îşi pierd tot ce au mai sfânt în ei, căci se
dedau unor sacrificii păgâne, oferind animale care nu ar trebui sacrificate şi înălţând rugăciuni
care nu se cuvin; sărbătoresc mistere lipsite de pietate, şi pun în scenă ritualuri profane,
etalând o pietate nelegitimă, o falsă sfinţenie, o puritate murdară, falsificând adevărul şi
participând la un serviciu divin depravat. (95) Şi pe lângă toate acestea, îşi îmbăiază trupul şi
şi-l purifică, însă nici nu doresc şi nici nu se străduiesc să se spele de pasiunile sufletelor lor,
care le întinează viaţa; şi sunt nerăbdători să se îngrămădească la temple în veşminte albe, în
haine sau robe fără nicio pată, şi nu se ruşinează de loc de faptul că aduc cu ei o minte poluată
în cel mai tainic altar. (96) Iar dacă constată că vreunul din animalele care urmează a fi
sacrificate nu este întreg sau desăvârşit, îl scot afară din incinta sacră, şi nu permit să fie adus
la altar, chiar dacă acele imperfecţiuni sunt absolut involuntare; dar deşi aceştia pot fi răniţi în
sufletul lor de boli cauzate de simţuri, pe care puterea răului le-a trimis asupra lor, sau mai
degrabă aş putea spune că deşi sunt văduviţi de cele mai frumoase părţi, adică de chibzuinţă,
şi curaj, şi dreptate, şi pietate, şi de toate celelalte virtuţi pe care rasa umană le posedă în mod
firesc, şi deşi toată această murdărie şi toate aceste lipsuri le-au contractat de bunăvoie, totuşi
aceştia îndrăznesc să facă sacrificii, crezând că ochiul lui Dumnezeu vede doar obiectele
externe, atunci când soarele cooperează aruncând lumină asupra lor, şi că nu vede ceea ce este
invizibil, cu ajutorul propriei Sale lumini. (97) Căci ochiul Dumnezeului cel viu nu are nevoie
de nicio altă lumină care să îl facă capabil să perceapă lucrurile, căci este El însuşi lumina
arhetipală pe care o revarsă în nenumărate raze, deşi niciuna dintre ele nu poate fi înţeleasă de
simţul extern, cu toate că ele sunt vizibile toate pentru intelect; de aceea numai Dumnezeu
foloseşte acele lucruri care sunt inteligibile doar pentru intelect, pe când lucrurile create nu le
pot folosi deloc; căci ceea ce a fost creat poate fi perceput de simţurile externe, dar acea
natură perceptibilă doar prin intelect nu poate fi înţeleasă de către simţul extern.
XXIX. (98) Aşadar, deoarece El intră astfel în această regiune a sufletului, haideţi să
pregătim locul acesta cât putem de bine, pentru a face din el o locuinţă vrednică de
Dumnezeu; pentru că dacă nu vom face asta, El ne va abandona, fără ca noi să ne dăm seama,
şi va migra spre o altă locuinţă pe care o va considera mai bine pregătită. (99) Căci dacă
atunci când ne pregătim să primim nişte regi ne vom aranja casele în aşa fel încât să aibă o
înfăţişare splendidă, fără a neglija ceva cu care le-am putea împodobi, ci folosind fiecare lucru
într-o manieră generoasă, având ca scop ca ei să aibă o locuinţă plăcută şi adecvată în toate
privinţele, aşa cum se cuvine maiestăţilor lor; atunci ce fel de locuinţă ar trebui să pregătim
pentru Regele regilor, pentru Dumnezeu, cârmuitorul întregului univers, care este milostiv, şi
care în iubirea lui pentru om a binevoit să viziteze fiinţele pe care le-a creat, şi să coboare de
la hotarele cerului până în regiunile cele mai joase ale pământului, cu scopul de a ajuta rasa
noastră? (100) Să-i pregătim, aşadar, o casă de piatră sau de lemn? Nicidecum! O astfel de
idee este lipsită de sfinţenie şi nu se cuvine nici măcar s-o rostim; căci nici dacă pământul şi-
ar schimba natura şi ar deveni dintr-o dată de aur, sau chiar de s-ar transforma în ceva mai
valoros decât aurul, şi dacă ar fi consumat în totalitate prin iscusinţa lucrătorilor, care ar face
în el portice, şi holuri, şi odăi, şi incinte, şi temple – nici măcar atunci nu va fi un loc vrednic
pentru picioarele sale, ci locuinţa cea mai potrivită este sufletul pios.
XXX. (101) Aşadar, dacă vom considera sufletul invizibil ca fiind locuinţa terestră a
Dumnezeului invizibil, vom proceda just şi în conformitate cu raţiunea; şi ca această casă să
fie neclintită şi frumoasă, haideţi să punem la temelia ei buna dispoziţie şi cunoaşterea, şi
haideţi să construim pe această temelie o unitate de virtuţi şi fapte bune, şi fie ca ornamentele
aşezate în partea din faţă să fie înţelegerea adecvată a ramurilor publice ale instruirii
elementare; (102) căci din buna dispoziţie apar iscusinţa, perseverenţa, memoria; iar din
cunoaştere apar învăţătura şi atenţia, ca nişte rădăcini ale unui copac care este pe punctul de a
zămisli roade bune de mâncat, fără de care este imposibil să ne desăvârşim intelectul. (103)
Dar virtuţile şi acţiunile care provin din ele ne asigură o fundaţie puternică, pentru o

109
construcţie stabilă, astfel încât cine se străduieşte să separe şi să alieneze sufletul de onestitate
şi să-l transforme într-un cuib de hoţi, se va dovedi a fi prea slab în faţa unei apărări atât de
puternice; (104) iar prin intermediul studiului acelor ramuri ale educaţiei elementare vom
putea obţine ornamentele necesare pentru împodobirea sufletului; căci văruitul, şi picturile, şi
plăcuţele, şi aranjamentul pietrelor preţioase prin care oamenii decorează nu numai pereţii, ci
şi părţile inferioare ale locuinţelor lor, precum şi toate celelalte lucruri similare acestora, nu
contribuie la fortificarea caselor, ci doar produc plăcere celor care locuiesc în ele; (105) aşa
încât cunoaşterea realizărilor de ordin general împodobeşte întreaga locuinţă a sufletului, pe
când gramatica studiază principiile artei poetice şi urmăreşte istoria evenimentelor antice, iar
geometria lucrează la egalităţile conforme cu analogia, şi se străduieşte să remedieze tot ceea
ce avem în noi lipsit de ritm sau de moderaţie sau de armonie, dându-ne ritm şi moderaţie şi
armonie prin intermediul unui sistem muzical cizelat; iar retorica are ca scop să ne dezvolte
agerimea minţii, şi să ne facă să adaptăm în mod adecvat interpretările pe care le dăm tuturor
lucrurilor, pretinzând un control al intensităţii şi violenţei sentimentelor, precum şi al
momentelor de relaxare şi de plăcere, pe baza libertăţii de exprimare şi a utilizării cu succes a
vocii şi a organelor vorbirii.
XXXI. (106) Aşadar, dacă umanitatea ar avea pregătită o astfel de casă, toate lucrurile
de pe pământ ar fi umplute cu bune speranţe, aşteptând întoarcerea puterilor lui Dumnezeu;
iar acestea vor veni, aducând legi din ceruri şi obligaţii, cu scopul de a le sfinţi, în
conformitate cu porunca Tatălui lor; apoi, devenind asociaţi şi tovarăşi permanenţi ai acestor
suflete iubitoare de virtute, vor semăna în ele genul fericirii: aşa cum i-au dat lui Avraam pe
fiul său Isaac ca o dovadă desăvârşită a recunoştinţei lor pentru ospitalitatea pe care le-a
arătat-o. (107) Iar intelectul purificat nu are bucurie mai mare decât aceea de a-l mărturisi pe
stăpânul său, care este Domnul a tot ceea ce există; căci cea mai mare mândrie este să fi
slujitorul lui Dumnezeu, iar acest lucru este mai onorabil decât libertarea, şi chiar decât
bogăţiile şi posesiunile teritoriale, sau decât orice alt lucru după care tânjeşte omenirea. (108)
Iar Sfânta Scriptură este chezaşa autorităţii supreme a Dumnezeului cel viu, căci ea vorbeşte
astfel: „Pământul nu va fi vândut pentru totdeauna; căci tot pământul este al meu, pentru că în
faţa mea voi sunteţi străini şi venetici” {26}{Leviticul 25:23}. Şi nu arată aici Scriptura în
mod clar că toate lucrurile aparţin de drept lui Dumnezeu, în timp ce lucrurilor create le
aparţin doar în măsura în care acestea le folosesc? Căci, spune Dumnezeu, nimic nu va fi
vândut permanent vreunei făpturi create, deoarece există o singură fiinţă căreia îi aparţine
universul în mod permanent şi fără dubiu; căci Dumnezeu a lăsat folosinţa lucrurilor tuturor
oamenilor, şi nu a făcut desăvârşit niciunul din aceste lucruri, pentru a nu avea nevoie
absolută de nimic altceva, (110) căci dacă ar dori să obţină ceea ce are nevoie ar putea uni un
lucru cu un altul, şi pe ambele le-ar putea combina cu un altul; pentru că cele două lucruri
combinate şi amestecate astfel sunt asemenea unei lire alcătuită din sunete diferite, care se
combină şi creează o simfonie, vibrând la unison; aşa că toate lucrurile dau, şi iau la rândul
lor, contribuind astfel la desăvârşirea lumii universale.
(111) În acest fel, lucrurile neînsufleţite se combină cu cele care au viaţă, lucrurile
iraţionale se combină cu cele înzestrate cu raţiune, copacii cu oamenii, iar oamenii cu
plantele, lucrurile neîmblânzite cu cele îmblânzite, animalele domestice cu cele sălbatice,
bărbatul cu femeia, iar femeia cu bărbatul; pe scurt, animalele de uscat cu cele care trăiesc în
apă, creaturile acvatice cu cele care trăiesc în aer, iar animalele zburătoare cu unele din cele
descrise mai sus. Şi pe lângă toate acestea, pământul cu cerul, şi cerul cu pământul, aerul cu
apa, şi apa cu aerul. De asemenea, elementele intermediare se combină între ele, dar şi cu cele
aflate la extremităţi, iar extremităţile se ataşează la rândul lor de elementele intermediare sau
una de alta. (112) Şi tot aşa, iarna simte nevoia de vară, iar vara de iarnă, iar primăvara de
amândouă, iar toamna de primăvară, şi fiecare din aceste anotimpuri are nevoie de celelalte; şi
ca să spunem aşa, toate au nevoie de ceva şi au un deficit de altceva. Prin urmare, întregul

110
univers pentru care toate acestea reprezintă părţi, adică lumea, este în mod evident o operă
completă, vrednică de Făuritorul ei.
XXXII. (113) Aşadar, punând toate aceste lucruri la un loc, Dumnezeu şi-a întins
dominţia asupra lor, dar i-a lăsat pe cei care îi sunt supuşi să le folosească şi să se bucure de
ele; căci noi putem folosi pe deplin facultăţile noastre şi ale tuturor lucrurilor care ne
influenţează; prin urmare, eu, care sunt alcătuit din suflet şi trup, şi care se pare că am o
minte, o raţiune şi un simţ extern, am ajuns la concluzia că nici măcar unul din aceste lucruri
nu se află în proprietatea mea. (114) Căci unde era corpul meu înainte să mă nasc? Şi unde se
va duce atunci când voi pleca? Şi ce se întâmplă cu diferenţele de vârstă ale acelei fiinţe care
acum pare să existe? Unde este acum pruncul? Unde este copilul? Unde este băiatul? Unde
este adolescentul ajuns la vârsta pubertăţii? Unde este tănărul? Unde este cel a cărui barbă
abia mijeşte, omul viguros şi desăvârşit? De unde a venit sufletul şi unde se va duce? Şi cât
timp va rămâne cu noi? Şi care este esenţa lui, sau ce am putea spune despre aceasta? În plus,
când l-am dobândit? Înainte de naştere? – Dar atunci nu existam. Îl vom avea şi după moarte?
– Dar atunci nu vom mai exista, căci noi suntem acum o combinaţie de însuşiri distincte
amestecate cu trupul nostru; şi atunci înseamnă că ne vom grăbi către o regenerare,
combinându-ne cu fiinţe imateriale (115), însă acum, când suntem vii, mai degrabă putem
spune că suntem guvernaţi decât că guvernăm, şi că mai degrabă suntem înţeleşi în loc să
înţelegem; căci sufletul nostru ne înţelege fără a fi înţeles de noi, şi ne dă porunci pe care
suntem obligaţi să le respectăm, la fel cum robii trebuie să asculte o stăpână; şi ori de câte ori
alege să ne abandoneze şi să plece la Stăpânul tuturor lucrurilor, va pleca, lăsând casa noastră
lipsită de viaţă. Şi chiar dacă am încerca să îl constrângem să rămână, el va dispărea; pentru
că el este alcătuit din părţi imateriale şi nu poate fi apucat de către corp.
XXXIII. (116) Dar locuinţa mea este mintea. Să fie acesta limbajul unui om care se
înşală, care îşi formează opinii greşite, care este scos din minţi; limbajul prostului sau al celui
lipsit de simţurile sale, care se află în transă sau într-o stare de melancolie, sau care este în
vârstă? Aşadar, va spune oare cineva, mintea este averea mea, sau organele mele vocale sunt
posesiunile mele? Oare vocea nu a fost dezactivată de cea mai mică pricină de boală? Nu au
fost oare închise gurile celor plini de elocinţă? Iar apropierea unui pericol nu a făcut miriade
de oameni să rămână tăcuţi? (117) Şi, într-adevăr, eu nu sunt stăpânul simţurilor mele externe,
sau poate chiar sunt robul lor, căci le urmez acolo unde mă conduc, la culori, la forme, la
sunete, la mirosuri, la gusturi, sau la alte feluri de substanţe. Cred că prin toate acestea se arată
faptul că noi folosim unele lucruri care în realitate se află în posesia altora, şi că nici gloria,
nici bogăţiile, nici onorurile, nici autoritatea, nici nimic altceva care priveşte trupul sau
sufletul nostru nu ne aparţine în realitate, nici măcar viaţa însăşi. (118) Dar folosind aceste
lucruri, dacă suntem prudenţi şi chibzuiţi, vom avea grijă de ele ca de nişte posesiuni ale lui
Dumnezeu, fiind conştienţi de la început că legea spune că stăpânul îşi poate revendica
proprietăţile atunci când doreşte. Iar prin aceste consideraţii vom diminua mâhnirea pe care o
resimţim atunci când pierdem aceste lucruri. În general, însă, oamenii sunt cuprinşi de o
tristeţe extraordinară atunci când pierd unele lucruri, deoarece consideră că acestea le aparţin.
(119) Prin urmare, a şti că lumea şi toate lucrurile din lume sunt lucrările şi proprietăţile celui
care le-a creat nu constituie doar un adevăr, ci şi un lucru care ne poate consola în mod
deosebit. Însă cel care este adevăratul proprietar, dă lucrarea sa celorlalţi, întrucât el nu are
nevoie de ea. Dar cel care o foloseşte nu este proprietar, căci există un singur Domn şi un
singur stăpân al tuturor lucrurilor, care grăieşte cu cea mai mare îndreptăţire, „Tot pământul
este al meu”, o afirmaţie echivalentă cu a spune – toate lucrurile create sunt ale mele; şi „în
faţa mea voi sunteţi străini şi venetici”.
XXXIV. (120) Căci toţi muritorii, fără excepţie, se consideră că aparţin pământului, şi
că sunt persoane nobile prin naştere, care se bucură de egalitate şi de aceleaşi onoruri; dar
Dumnezeu îi priveşte ca pe nişte străini şi venetici; căci fiecare dintre noi a venit pe pământ ca

111
şi cum ar fi venit într-o cetate în care nu a avut nimic înainte de naştere, şi venind în ea
locuieşte acolo până în momentul în care i se termină perioada care i-a fost alocată. (121) În
acelaşi timp, mai este introdusă şi doctrina de mare înţelepciune potrivit căreia Domnul
Dumnezeu este singurul cetăţean adevărat, pe când fiinţele create sunt străine şi venetice. Însă
cei numiţi cetăţeni sunt numiţi aşa mai degrabă ca urmare a unei folosiri greşite a termenului,
decât că acest lucru este adevărat. Şi este un dar suficient pe care-l primesc oamenii – dacă
privim comparativ cu singurul cetăţean adevărat care este Dumnezeu – faptul că au calitatea
de străini şi venetici. Însă în ceea ce îi priveşte pe oamenii nesăbuiţi, aceştia nu sunt străini
sau venetici în cetatea lui Dumnezeu, ci sunt de-a dreptul exilaţi. Şi iată ceea ce vrea să spună,
pe lângă faptul că emite o doctrină extrem de autoritară, „Pământul nu va fi vândut pentru
totdeauna”. Iar Dumnezeu nu a mai adăugat şi „de către cine”, trecând sub tăcere acest aspect,
pentru ca şi cel neiniţiat în filozofia naturală să poată beneficia de această cunoaştere. (122)
Prin urmare, dacă vă aplecaţi asupra acestei chestiuni veţi vedea că toţi oamenii, şi mai ales
aceia despre care am spus că dau gratuit, mai degrabă vând, decât dau; iar aceia despre care ne
imaginăm că primesc favoruri, de fapt cumpără beneficiile pe care le primesc; căci cei care
dau, sperând să primească o răsplată, cum ar fi laude sau onoruri, şi urmărind să profite de pe
urma favorurilor pe care le oferă sub denumirea de dar, fac de fapt o afacere. Căci se
obişnuieşte ca cei care vând să primească în schimb un preţ pentru ceea ce dau; iar cei care
primesc cadouri sunt nerăbdători să ofere ceva la schimb, şi dau acel lucru la momentul
potrivit, jucând în felul acesta rolul unor cumpărători; căci aşa cum ştiu să primească, tot aşa
ştiu să şi răsplătească. (123) Dar Dumnezeu împarte lucrurile sale bune nu ca un vânzător
care-şi vinde marfa la un preţ mare, ci El este înclinat ofere totul în dar, revărsând graţiile sale
din fântâna sa inepuizabilă, fără a urmări vreun beneficiu; căci El nu are nevoie de nimic, şi
nici nu există vreo fiinţă creată care să fie capabilă să-i ofere un dar în schimb.
XXXV. (124) Aşadar, toate lucrurile sunt în posesia lui Dumnezeu, şi am dovedit că
este aşa prin raţionamente sănătoase şi mărturii de încredere, care nu ar putea fi acuzate de
falsitate, întrucât acestea sunt oracolele sacre pe care Moise le-a consemnat în Sfintele
Scripturi pentru a sta mărturie; şi trebuie să condamnăm mintea care şi-a imaginat că posedă
acele lucruri care îşi au originea în simţurile externe, şi care a spus referitor la Cain, „Am
dobândit om de la Dumnezeu”, greşind însă şi în această privinţă. Dar de ce a greşit? (125)
Pentru că Dumnezeu a fost cauza şi nu instrumentul; iar ceea ce a fost născut a fost într-
adevăr creat prin intermediul unui instrument, însă a căpătat existenţă datorită cauzei
supreme; căci multe lucruri trebuie să coopereze pentru zămislirea a ceea ce există; prin cine,
din ce, cu ajutorul cui, de ce? Ei bine, cel prin care iau naştere lucruile constituie cauza; cel
din care este făcut un lucru este materialul; cel cu ajutorul căruia s-a făcut este instrumentul;
iar de ce, este scopul. (126) Căci ce lucruri ar trebui să se unească pentru a da naştere unei
case sau unui oraş? Nu ar trebui să fie un constructor, şi pietre, şi material lemnos, şi unelte?
Aşadar, ce poate fi constructorul, dacă nu cauza care duce la construirea casei sau oraşului? Şi
ce sunt pietrele şi materialul lemnos, dacă nu materialele din care sunt făcute clădirile? Şi ce
sunt uneletele, dacă nu mijloacele prin care sunt făcute? (127) Şi care este motivul pentru care
sunt construite, dacă nu pentru a servi drept adăpost şi pentru a proteja? Acesta este scopul.
Acum, lăsând în urmă aceste clădiri, imaginaţi-vă cea mai mare casă sau cel mai mare oraş, şi
anume această lume, şi veţi înţelege că Dumnezeu este cauza care a stat la baza creării
acesteia. Iar materialele sunt cele patru elemente din care este alcătuită; iar instrumentul este
cuvântul lui Dumnezeu; şi veţi înţelege că scopul este acela al revărsării bunătăţii Creatorului.
Aceasta este opinia oamenilor care iubesc şi disting adevărul, şi care doresc să dobândească
cunoaşterea sănătoasă şi adevărată; dar cei care spun că au primit ceva de la Dumnezeu, iau
cauza, adică pe Creator, drept instrument, iar instrumentul, adică mintea umană, drept cauză.
(128) Iar raţiunea sănătoasă îl va dojeni pe Iosif că a spus că „Adevărata tâlcuire a viselor vine
de la Dumnezeu” {27}{Geneza 40:8}; căci ar fi trebuit să spună că El este cauza care permite

112
descifrarea şi înţelegerea exactă a acelor lucruri care sunt nedesluşite; căci noi suntem
instrumentele prin care se exprimă energiile particulare, atât în momentele noastre de
încordare, cât şi în cele de relaxare, însă Creatorul este „cel care dă impulsul ce pune în
mişcare” facultăţile trupului şi sufletului, prin care toate lucrurile sunt urnite. (129) Aşadar,
cei care sunt incapabili să discearnă diferenţele lucrurilor sunt ignoranţi şi trebuie să
primească învăţătură; cei care au un spirit gâlcevitor, şi care inversează ordinea lucrurilor,
trebuie evitaţi, pentru a nu intra cu ei în dispute; dar cei care, după o analiză temeinică a
fenomenelor care le sunt înfăţişate, aşază obiectele descoperite la locul cuvenit, trebuie slăviţi
şi recunoscuţi ca oameni care au ajuns la o filozofie adevărată, şi care sunt fără greşeală. (130)
Căci celor care se tem să nu fie distruşi de omul cel rău, care îi urmăreşte cu toată oastea lui,
Moise le spune, „Ţineţi-vă bine şi veţi vedea mântuirea care este de la Domnul, şi care va veni
astăzi asupra voastră” {28}{Exodul 14:13}, învăţându-i că mântuirea se produce nu cu
ajutorul lui Dumnezeu, ci prin El, căci El este cauza directă a acesteia.

113
 6. DESPRE NAŞTEREA LUI ABEL ŞI DESPRE JERTFELE ADUSE DE EL ŞI DE
FRATELE LUI CAIN

I. (1) „Şi a mai adăugat că trebuie să îl nască şi pe fratele său” {1}{Geneza 4:2}.
Adăugarea unui lucru înseamnă îndepărtarea altuia; de exemplu, operatorii aritmetici sau
raţiunile din suflet. Aşadar, dacă spunem că Abel a fost adăugat, asta înseamnă că fratele său,
Cain, a fost îndepărtat. Dar pentru ca această expresie neobişnuită să nu îi nedumerească pe
cei mulţi, ne vom strădui, atât cât stă în puterea nostră, să explicăm cu exactitate filozofia care
stă la baza ei. (2) Aşadar, întâmplarea face să existe două opinii contrare, care sunt în
dezacord una cu alta; una atribuie totul minţii, care este considerată a fi stăpâna tuturor
raţionamentelor, sau sentimentelor, sau mişcărilor, sau stărilor de repaos; cealaltă, atribuie
toate lucrările creaţiei lui Dumnezeu, căruia îi aparţin. Ei bine, simbolul celei dintâi este Cain,
al cărui nume tălmăcit înseamnă „posesiune”, căci acesta dă impresia că posedă toate
lucrurile; iar simbolul celei de-a doua este Abel; pentru că tălmăcit, acest nume înseamnă „cel
ce atribuie totul lui Dumnezeu”. (3) Ambele puncte de vedere au fost emise de un singur
suflet. Însă rezultă că imediat ce au luat naştere, acestea s-au separat; căci era imposibil ca doi
duşmani să locuiască veşnic împreună. Dar până când sufletul l-a născut pe Abel, adică
doctrina iubitoare de Dumnezeu, egocentricul Cain a locuit împreună cu el. Însă atunci când l-
a născut pe Abel, adică pe cel aflat în armonie cu Dumnezeu, sufletul a abandonat acea minte
vanitoasă care se considera înţeleaptă.
II. (4) Iar acest lucru va fi ilustrat şi mai limpede de răspunsul profetic care i-a fost dat
Perseverenţei, adică Rebecăi {2}{Geneza 25:24}; căci şi ea, care a ascuns cele două naturi
inconsecvente ale binelui şi răului, şi le-a analizat cu atenţie, în conformitate cu cerinţele
chibzuinţei, văzând că ambele exultă, şi că s-au încăierat ca preludiu la războiul care urmează
să se poarte între ele; aşadar, ea l-a implorat pe Dumnezeu să-i explice ce înseamnă această
calamitate, şi care este leacul pentru ea. Iar El a răspuns întrebării sale şi i-a zis, „Două
neamuri sunt în pântecele tău”. Această năpastă este naşterea binelui şi răului. „Şi două
popoare din pântecele tău se vor împărţi”. Iar remediul este ca acestea două să fie separate una
de alta şi să nu mai locuiască în acelaşi loc. (5) Şi după ce Dumnezeu a adăugat sufletului
învăţătura cea bună, care este Abel, a îndepărtat învăţătura cea rea, adică pe Cain; căci şi
Avraam, cel care a lăsat lucrurile muritoare, „a fost adăugat la poporul lui Dumnezeu”
{3}{Geneza 25:8}, şi a fost făcut nemuritor, şi a devenit asemenea îngerilor; pentru că îngerii,
care sunt oastea lui Dumnezeu, sunt suflete fericite şi imateriale. Şi tot aşa Iacov, un
practicant al virtuţii, a fost adăugat la cei buni {4}{Geneza 49:33}, întrucât i-a abandonat pe
cei răi. (6) Iar Isaac, care a fost considerat vrednic să capete singur cunoaşterea, părăseşte şi el
de bunăvoie toată esenţa materială care a fost ataşată sufletului său, şi astfel este adăugat şi el
şi făcut moştenitor (nu al popoarelor, aşa cum s-a întâmplat cu ceilalţi pe care i-am
menţionat), ci al „Rasei” {5}{Geneza 35:25}, după cum ne spune Moise; căci „rasa” este una,
şi este cea mai măreaţă dintre toate: dar „popor” este numele celor mulţi. (7) Prin urmare, cei
care prin învăţătură şi instruire s-au perfecţionat şi au ajuns în cele din urmă la desăvârşire se
numără printre cei mulţi. Dar nici numărul celor care au învăţat prin instruire orală şi
demonstraţie nu este de neglijat; pe aceşti oameni Moise îi numeşte popor. Însă aceia care au
părăsit învăţătura oamenilor şi au devenit de bunăvoie ucenici ai lui Dumnezeu au dobândit
cunoaşterea fără muncă, şi astfel au ajuns în rândul celor nemuritori şi al celor mai desăvârşite
fiinţe, primind o moştenire mult mai bună decât a generaţiilor anterioare de oameni creaţi; iar
dintre aceşti oameni face parte şi Isaac, care este considerat un confrate.
III. (8) Mai este şi o altă dovadă a faptului că mintea este nemuritoare, şi anume:
Există unele persoane care au ajuns la nivele de desăvârşire superioare şi pe care Dumnezeu
le-a ridicat mai presus de toate speciile şi genurile, aşezându-le alături de El însuşi; după cum

114
îi spune şi lui Moise, „Tu însă rămâi aici cu Mine” {6}{Deuteronomul 5:31}. Prin urmare,
atunci când Moise este gata să moară, el nici nu este adăugat unei clase, nici nu se leapădă de
alta, aşa cum au făcut oamenii de dinaintea lui; şi nici nu are legătură cu „adunarea” sau
„scăderea”, ci „cu cuvântul care aparţine Cauzei tuturor lucrurilor, prin care a fost făcută
întreaga lume” {7}{Deuteronomul 34:5}. El pleacă spre o altă locuinţă, iar din asta puteţi
înţelege că Dumnezeu consideră că omului înţelept i se cuvine o onoare egală cu cea a lumii
propriu-zise, căci prin acelaşi cuvânt El a creat şi universul şi în acelaşi timp l-a ridicat şi pe
omul desăvârşit dintre lucrurile pământeşti, aducându-l la El. (9) Nu de alta, dar când i-a dat
spre folosinţă toate lucrurile pământeşti şi l-a făcut să locuiască printre ele, i-a atribuit nu o
putere pe care s-o exercite în comun cu un guvernator sau cu un monarh de pe pământ, prin
care să stăpânească prin forţă pasiunile sufletului, ci a stabilit ca el să fie un fel de dumnezeu,
căruia să îi fie supuse atât trupul, cât şi mintea, care este stăpâna trupului; „Căci Eu te dau lui
Faraon pe tine drept Dumnezeu”, spune el {8}{Exodul 7:1}. Însă Dumnezeu nu este
predispus la scădere sau adunare, întrucât El este complet şi perfect egal cu El însuşi. (10) În
legătură cu acest lucru Moise spune, „Mormântul său nimeni nu-l ştie” {9}{Deuteronomul
34:6}; căci cine poate percepe migraţia unui suflet desăvârşit către Dumnezeul cel viu? Şi nu
cred că sufletul care a aşteptat acest eveniment era conştient de desăvârşirea sa, întrucât la
momentul respectiv divinitatea lui creştea treptat-treptat; căci atunci când este vorba de cei pe
care urmează să îi ajute, Dumnezeu nu îl ia pe acela care urmează să beneficieze de sfaturile
sale, ci mai degrabă obişnuieşte să îşi reverse binefacerile fără niciun resentiment asupra celui
care nu anticipează acest lucru. Semnificaţia acestei chestiuni este asemănătoare cu cea a
faptului că Dumnezeu adaugă minţii desăvârşite lucrul cel bun. Dar prin lucru bun înţelegem
sfinţenia, al cărei nume este Abel.
IV. (11) „Iar Abel era păstor de oi; însă Cain era lucrător de pământ”. De ce oare
Moise, care îl prezintă pe Cain ca fiind mai în vârstă decât Abel, îi menţionează aici în altă
ordine, pomenindu-l mai întâi pe cel mai tânăr atunci când se referă la alegerea pe care au
făcut-o în privinţa modului lor de viaţă? Căci era firesc ca cel mai în vârstă să deschidă calea
şi să devină cultivator al pământului, iar cel mai tânăr să devină păstor de oi. (12) Dar Moise
nu se lasă influenţat de ceea ce este posibil şi probabil, ci urmează purul adevăr. Iar când el
însuşi vine la Dumnezeu, îi spune în mod deschis că „nu este făcut pentru vorbă”, afirmaţie
echivalentă cu a spune că nu urmăreşte raţionamentele plauzibile şi plăcute la vedere, iar acest
lucru s-a întâmplat „nu ieri sau alaltăieri, ci de când Dumnezeu a prins a-i grăi ca unui
slujitor” {10}{Exodul 4:10}. (13) Căci cei care dau piept cu valurile uriaşe ale vieţii trebuie
să înoate, fără a putea să se agaţe de vreun loc ferm aflat în domeniul cunoaşterii, ci
depinzând de ceea ce este posibil şi probabil. Însă cine se agaţă de adevăr devine un slujitor al
lui Dumnezeu, iar acesta dispreţuieşte şi respinge toate afirmaţiile nesigure şi absurde care
aparţin oamenilor ce se mulţumesc să facă presupuneri. (14) Aşadar, care este adevărul din
aceste chestiuni pe care le analizăm? Cum se face că răutatea este mai bătrână decât virtutea
în privinţa trecerii timpului, dar mai tânără în ceea ce priveşte puterea şi rangul? Prin urmare,
atunci când se relatează naşterea celor doi, Cain are întâietate; dar când se compară
preocupările lor, atunci Abel este primul; (15) căci fiinţa care se naşte, din faşă şi până când
vigoarea vârstei înaintate îi stinge focul arzător al pasiunilor, are ca fraţi vitregi nebunia,
nechibzuinţa, nedreptatea, teama, laşitatea, precum şi alte lucruri rele cu care se naşte, şi pe
care le îngrijeşte şi le pregăteşte, făcându-le să crească împreună cu ea; iar acestea, prin
obiceiurile şi practicile lor, izgonesc pietatea, iar prin cunoaşterea uniformă dau naştere
superstiţiilor, ceea ce constituie un fapt înrudit cu lipsa de pietate. (16) Dar când copilul a
trecut de vârsta tinereţii, iar impetuozitatea pasiunilor sale s-a moleşit, ca şi cum o linişte s-ar
fi aşternut asupra lor, atunci omul începe să se bucure de pace, întrucât s-a întărit multă
vreme, şi nu fără dificultăţi, în virtute, prin care a domolit acea agitaţie continuă ce constituie
răul suprem al sufletului. Astfel, în ceea ce priveşte trecerea timpului, răutatea are

115
superioritate; dar în privinţa rangului, onoarei şi gloriei reale, prima este virtutea. Iar acest
legiuitor reprezintă o dovadă demnă de încredere în acest sens; (17) căci spunând că Isav, care
poartă numele prostiei, este mai în vârstă în raport cu trecerea timpului, îi atribuie dreptul de
întâi născut şi onoarea supremă fratelui mai tânăr, care, din cauza faptului că practica virtutea,
a fost numit Iacov. Însă acesta nu îşi obţine supremaţia pentru că adversarul său renunţă la
luptă (ca în cazul concursurilor sportive), lăsând mâinile să-i cadă din cauza slăbiciunii,
cedând decizia şi cununa celui care a purtat un război ireconciliabil şi fără răgaz împotriva
pasiunilor; căci Moise spune că „El şi-a vândut dreptul de întâi născut lui Iacov”
{11}{Geneza 25:33}, (18) mărturisind limpede că preeminenţa în privinţa puterii şi a
onorurilor în virtute nu aparţine oamenilor răi, ci doar celui care este iubitor de înţelepciune,
aşa cum flautul, lira şi alte instrumente muzicale aparţin doar muzicianului.
V. (19) În legătură cu această învăţătură Moise dă şi o lege necesară, pe care o
exprimă cu multă frumuseţe: Iar aceasta spune următoarele, „De va avea cineva două femei,
una pe care o iubeşte şi alta pe care o urăşte, şi atât cea pe care o iubeşte cât şi cea pe care o
urăşte îi vor naşte fii, iar întâiul-născut va fi al celei pe care o urăşte, acela, în ziua când îşi va
împărţi averea către fiii săi, nu va putea să-l socotească pe fiul femeii iubite drept întâi născut
în dauna fiului celei pe care o urăşte, care este întâiul-născut, ci-l va recunoaşte drept întâi
născut pe fiul celei pe care o urăşte; acestuia îi va da parte îndoită din toate câte va avea, de
vreme ce acesta este primul dintre fii, şi dreptul de întâi născut este al lui {12}{Deuteronomul
21:15} (20) Cugetă, O, sufletul meu, şi cunoaşte cine este cel vrednic de ură, şi cine este fiul
celei neiubite, şi vei pricepe imediat că cele mai mari drepturi şi onoruri îi aparţin doar lui;
căci în fiecare dintre noi locuiesc laolaltă două soţii, aflate în duşmănie una cu alta, care
umplu sufletul de certurile provocate de gelozie. Dintre acestea, noi o iubim pe aceea care este
blândă şi supusă, pe care o simţim plină de afecţiune şi asemenea nouă, iar numele ei este
plăcerea; dar pe cealaltă o urâm, considerând-o de neîmblânzit, nemiloasă, aspră şi ostilă
nouă, iar numele ei este virtutea. Ei bine, oare ce muritor este ignorant în privinţa marilor
mistere ce derivă din frumuseţea supremă şi din plăcerea atât de căutată? Şi cine ar fi vrednic
să descrie multitudinea şi măreţia lucrurilor bune preţuite de virtute? (13) {secţiunile 21-33 au
fost plasate greşit în traducerea lui Yonge, deoarece acest material lipsea din ediţia pe care s-a
bazat Yonge atunci când a făcut traducerea, şi anume Thomas Mangey, Philonis Iudaei opera
omnia graece et latine ad editionem Thomas Mangey collatis aliquot mss. edenda curavit
Augustus Fridericus Pfeiffer (Erlangae: In Libraria Heyderiana, 1820). Rândurile din ediţia lui
Yonge se găseau iniţial în capitolul Despre legile speciale 2.284 ff.} (21) Căci în fiecare
dintre noi locuiesc laolaltă două soţii, aflate în duşmănie una cu alta, care umplu sufletul de
invidie, gelozie şi ceartă; dintre acestea, noi o iubim pe aceea care este blândă şi supusă, care
ne este dragă şi pe care o simţim aproape de noi, iar numele ei este plăcerea; însă pe cealaltă o
detestăm, considerând-o de neîmblânzit, nemiloasă, aspră şi de-a dreptul ostilă, iar numele ei
este virtutea. Prin urmare, una vine la noi îmbrăcată luxos, ca o prostituată, cu paşi mărunţi,
rotindu-şi ochii într-un mod excesiv de trivial şi pofticios, momindu-i astfel pe cei tineri,
privind în jurul ei cu un amestec de îndrăzneală şi neruşinare, cu nasul pe sus, părând mai
înaltă decât în realitate, linguşind şi chicotind, având părul de pe cap aranjat cu multă migală,
ochii trasaţi cu creionul, sprâncenele acoperite, scăldată neîncetat în băi calde, pictată cu
felurite culori, îmbrăcată cu mult rafinament în veşminte costisitoare, bogat brodate,
împodobită cu bandereole, brăţări şi coliere, şi cu tot felul de alte ornamente făcute din aur
sau pietre preţioase, şi având multe alte accesorii feminine; încinsă lejer cu o cingătoare,
emanând cele mai rafinate parfumuri, considerând că piaţa este casa ei; o minune ce poate fi
văzută pe drumurile publice, lipsită de orice frumuseţe autentică, dar preocupată de o eleganţă
vrednică de dispreţ. (22) Şi împreună cu ea merg prietenii ei cei mai apropiaţi, viclenia
îndrăzneaţă, şi aroganţa, şi linguşeala, şi şiretlicurile, şi înşelăciunea, şi minciuna, şi falsele
opinii, şi impietatea, şi nedreptatea, şi nechibzuinţa, în mijlocul cărora înaintează ca un

116
conducător; şi rânduindu-şi gaşca, îi spune minţii, „Prietene (n.t. mintea este considerată un
element masculin), bogăţiile tuturor binecuvântărilor omeneşti şi tezaurul de fericire se află în
puterea mea (căci binecuvântările divine sunt toate în cer), şi în afară de ele nu vei găsi nimic.
(23) Dacă rămâi cu mine îţi voi pune la dispoziţie toate aceste comori şi îţi voi da voie să te
bucuri de ele pe veci. Şi doresc să te informez dinainte că există o mulţime de lucruri bune pe
care le-am adunat aici, şi dacă te simţi făcut pentru o astfel de viaţă vei trăi fericit, însă dacă le
refuzi, nu vei putea face asta din ignoranţă.
În puterea mea stau relaxarea deplină, alungarea oricăror temeri, pacea, lipsa completă
a tuturor grijilor şi strădaniilor, abundenţa şi varietatea culorilor, cele mai melodioase intonaţii
ale vocii, toate tipurile de alimente şi băuturi, varietăţile de mirosuri dulci, relaţiile de
dragoste, sporturile care nu au nevoie de niciun instructor, legăturile care nu vor fi cercetate
niciodată, conversaţiile care nu vor avea în ele nicio urmă de reproş, acţiunile pentru care nu
trebuie dată socoteală, o viaţă lipsită de agitaţie, un somn uşor şi abundenţă fără limite. (24)
Aşadar, dacă vrei să locuieşti alături de mine, îţi voi da ceea ce ţi se cuvine din toate lucrurile
pe care le-am pregătit, alegând cu grijă mâncărurile şi băuturile care te înveselesc cel mai
mult, priveliştile care îţi încântă privirea, sunetele care îţi ajung la urechi, şi mirosurile care te
desfată. Şi nu îţi va lipsi nimic din ceea ce îţi doreşti; căci vei vedea că ceea ce se produce este
cu mult mai abundent decât ceea ce se cheltuieşte şi se consumă; (25) căci în tezaurele pe care
le-am menţionat se găsesc plante care înfloresc mereu şi care produc fructe neîncetat, aşa
încât frumuseţea celor care sunt tinere şi proaspete o depăşeşte pe a celor care sunt deja
coapte pe deplin; şi nici un război, intern sau extern, nu a doborât vreodată aceste plante, ci
pământul, din ziua în care le-a primit, le-a îngrijit ca o doică credincioasă, trimiţând în
adâncurile sale rădăcinile, ca nişte ramificaţii puternice, şi înălţând tulpinile până la cer, dând
naştere ramurilor, ce pot fi comparate cu mâinile şi picioarele oamenilor, şi frunzelor, ce sunt
asemenea părului. Am făcut ca acestea să înflorească şi să-ţi fie în acelaşi timp acoperământ şi
podoabă; şi pe lângă toate acestea, am prilejuit apariţia fructului din care au fost zămislite
iniţial ramurile şi frunzele”.
(26) Atunci când cealaltă femeie a auzit aceste cuvinte (căci stătea într-un loc ferit
privirii, dar suficient de aproape pentru a auzi), de teamă ca mintea să nu fie luată în
captivitate şi înrobită, fără măcar să îşi dea seama, şi să fie sedusă de atâtea daruri şi
promisiuni şi să cedeze în faţa acestei ispititoare care îţi ia ochii şi care este dotată cu o mare
ingeniozitate în privinţa posibilităţilor de a înşela; căci prin toate colierele şi accesoriile sale,
şi prin feluritele modalităţi de a ademeni, ea i-a stimulat şi i-a vrăjit pe cei ce o privesc,
stârnind în sufletul lor o minunată dorinţă; la rândul ei a ieşit în faţă, apărând pe neaşteptate şi
etalând toate calităţile unei doamne înnăscute, şi anume pasul sigur, privirea blândă, culoarea
naturală a modestiei, înfăţişarea lipsită de orice adaos sau travesti, firea onestă, un mod de
viaţă autentic şi sincer, convingeri simple şi onorabile, limbajul lipsit de falsitate, imaginea
cea mai reală a unei inimi sănătoase şi sincere, caracterul potrivnic prefăcătoriei, mersul
liniştit şi discret, stilul vestimentar moderat, şi podoabele chibzuinţei şi virtuţii, mai de preţ
decât aurul. (27) Şi alături de ea se aflau pietatea, şi sfiţenia, şi adevărul, şi corectitudinea, şi
puritatea, şi respectarea jurămintelor, şi dreptatea, şi egalitatea, şi asumarea angajamentelor, şi
intimitatea, şi tăcerea chibzuită, şi cumpătarea, şi ordinea, şi blândeţea, şi înfrânarea, şi
mulţumirea, şi buna dispoziţie, şi modestia, şi absenţa curiozităţii în privinţa preocupărilor
celorlalţi, şi curajul bărbătesc, şi caracterul nobil, şi sfatul înţelept, şi prevederea, şi atenţia, şi
veselia, şi umanitatea, şi amabilitatea, şi politeţea, şi dragostea faţă de semeni, şi mărinimia, şi
fericirea, şi bunătatea. Nu mi-ar ajunge nici măcar o zi ca să enumăr virtuţile particulare. (28)
Şi toate acestea în mijlocul cărora stătea erau gărzile sale care o apărau.
Şi luând o înfăţişare care îi era familiară, a început să vorbească în felul acesta: „Am
văzut plăcerea care face trucuri minunate, acea vrăjitoare şi născocitoare de minciuni,
îmbrăcată într-un fel cam tragic, abordându-te constant într-o manieră delicată; aşa că m-am

117
temut (căci prin natura mea eu însămi detest tot ceea ce este rău) ca nu cumva, fără să îţi dai
seama, să te laşi înşelat (n.t. este vorba de minte, care este masculină) şi să îmbrăţişezi cel mai
mare dintre rele ca şi cum ar fi mai presus de ceea ce este bun; prin urmare, am considerat
potrivit să îţi spun acest lucru, cu toată sinceritatea care caracterizează cu adevărat femeia, ca
nu cumva să respingi din ignoranţă ceva ce îţi este de folos şi să continui să mergi fără voia ta
pe drumul exceselor şi nefericirii. (29) Să ştii, aşadar, că însăşi haina în care ţi se înfăţişează
aparţine în întregime altcuiva; căci din cele zece lucruri care aparţin adevăratei frumuseţi
niciunul nu provine de la ea, şi nici măcar nu îi aparţine. Ci în jurul ei sunt atârnate plase şi
capcane cu care să te prindă, amăgindu-te cu frumuseţea ei nelegitimă şi falsă, pe care dacă o
vei cunoaşte dinainte vei putea, dacă eşti înţelept, să ai grijă ca intenţiile ei să nu dea roade;
căci atunci când apare îţi atrage privirea, iar când vorbeşte îţi farmecă auzul; şi prin acestea,
ca de altfel prin toate celelalte aspecte ale comportamentului său, ea este bine înzestrată de
natură pentru a-ţi răni sufletul, care este bunul tău cel mai de preţ; şi toate celelalte detalii care
îi aparţin, menite să te atragă atunci când afli despre ele, ea le-a enumerat; dar nu a menţionat
niciunul dintre acelea care nu sunt amăgitoare, ci, vrând să te bage în bucluc, le-a tăinuit în
întregime, căci este firesc ca nimeni să nu le accepte cu plăcere. (30) Dar eu, dându-i jos toate
măştile, ţi-o voi dezvălui; şi nu o voi imita, mergând pe calea plăcerilor, pentru a-ţi demonstra
că nimic din mine nu este amăgitor, şi nu voi ascunde nimic din ceea ce este neplăcut sau dur;
ci dimpotrivă, nu voi spune nimic despre acele chestiuni care prin natura lor provoacă
încântare şi plăcere, ştiind prea bine că aceste lucruri vor vorbi ele însele prin efectele pe care
le produc; dar îţi voi prezenta în detaliu tot ceea ce este dureros şi greu de suportat în legătură
cu mine, spunând lucrurilor pur şi simplu pe nume, aşa încât natura lor să fie limpede chiar şi
pentru aceia a căror vedere este oarecum slabă. Căci oferite de mine, lucrurile care par a fi
relele mele cele mai mari se vor dovedi a fi mai onorabile şi mai profitabile decât toate
binecuvântările aduse de plăcere. Însă înainte de a începe să vorbesc despre ceea ce eu însămi
am de oferit, voi spune tot ceea ce este de spus în legătură cu acele lucruri pe care ea le trece
sub tăcere. (31) Căci atunci când a vorbit despre ceea ce a pus deoparte în cămările ei, cum ar
fi culori, sunete, gusturi, mirosuri, însuşiri distincte, puteri aflate în legătură cu simţul tactil
sau cu toate celelalte simţuri externe, şi după ce le-a îndulcit cu cuvinte seducătoare adresate
auzului, nu a menţionat în niciun fel nenorocirile şi bolile ei; însă pe acestea le vei cunoaşte
singur dacă alegi plăcerile pe care ţi le oferă; în felul acesta, lăsându-te amăgit de unele
avantaje, te vei trezi în mrejele ei. (32) Aşadar, prietene, să ştii că dacă alegi plăcerea vei avea
parte de toate aceste lucruri şi vei deveni un om obraznic, şiret, îndrăzneţ, puţin sociabil, lipsit
de amabilitate, inuman, anarhic, sălbatic, morocănos, nestăpânit şi lipsit de valoare; surd la
orice sfaturi, nesăbuit, dedat la fapte rele, îndărătnic, nedrept, necinstit, izolat de lume, fără
cuvânt, certăreţ, lacom, neprietenos, fără casă, fără cetate, răzvrătit, lipsit de credinţă,
dezordonat, lipsit de pietate, lipsit de sfinţenie, neliniştit, instabil, neiniţiat, profan, întinat,
indecent, distructiv, criminal, meschin, nepoliticos, brutal, înrobit, laş, necumpătat,
dezordonat, scandalos, nedemn, infam, incolor, lipsit de măsură, nesătul, obraznic, vanitos,
încăpăţânat, rău, invidios, calomnios, arţăgos, clevetitor, hapsân, înşelător, amăgitor, pripit,
ignorant, prost, lipsit de armonie, necinstit, neascultător, încăpăţânat, şmecher, nesincer,
suspicios, dispreţuitor, absurd, greu de depistat, dificil de evitat, nimicitor, răuvoitor,
disproporţionat, flecar, plictisitor, bârfitor, vorbitor înfumurat, neghiob, trist, slab la necaz,
temător la orice zgomot, tentat să amâni lucrurile, nepăsător, risipitor, neruşinat, care
neglijează lucrurile bune, nepregătit, ignorant în privinţa virtuţii, mereu de partea răului,
păcătos, poticnit, prost condus, mâncăcios, captiv, cheltuitor, cedând în faţa celui mai viclean,
instabil, făţarnic, perfid, trădător, lipsit de scrupule, infructuos, mereu la ananghie, lipsit de
scop, capricios, rătăcitor, mereu în urma altora, aflat la discreţia impulsurilor de moment,
vulnerabil la atacurile duşmanilor, nebun, uşor de mulţumit, cu dragoste de viaţă, iubitor al
gloriei deşarte, pasional, ţâfnos, leneş, înclinat să amâni, suspicios, incurabil, gelos, disperat,

118
înlăcrimat, care se bucură de rău, delirant, scos din fire, cu un caracter schimbător, născocitor
de rele, iubitor de câştiguri ruşinoase, egoist, rob de bunăvoie, duşman zelos, demagog,
administrator incapabil, încrâncenat, efeminat, proscris, tulburat, abandonat, prefăcut,
injurios, steril, nenorocit. (33) Acestea sunt marile mistere ale frumoasei şi mult căutatei
plăceri, pe care le-a ascuns intenţionat, temându-se că dacă le vei cunoaşte vei renunţa să te
mai întâlneşti cu ea. Dar cine ar fi vrednic să poată descrie mulţimea şi măreţia lucrurilor bune
pe care le-am adunat în tezaurele mele? Cei care sunt părtaşi la ele deja le cunosc, iar cei a
căror fire este blândă le vor cunoaşte de aici înainte, atunci când vor fi invitaţi să participe la
banchet, nu la acel banchet la care plăcerile burţii fac trupul să se îngraşe, ci la acela unde
mintea se hrăneşte şi se delectează cu virtuţi şi tresaltă de bucurie în compania lor.
VI. (34) Ei bine, din cauza acestor lucruri şi a celor spuse mai înainte, şi anume că cei
care sunt cu adevărat pioşi, şi sfinţi, şi buni ridică în mod firesc glasul pentru ei înşişi, chiar
dacă rămân tăcuţi, mă voi abţine să mai spun ceva despre ei; căci nici soarele, nici luna nu au
nevoie de un tălmăcitor, căci ele, fiind acolo sus, umplu întreaga lume de lumină, soarele
strălucind ziua, iar luna în cursul nopţii. În cazul lor, însă, propria lor strălucire este o dovadă
ce nu trebuie confirmată de niciun martor, căci este confirmată de ochi, care sunt judecători de
netăgăduit în raport cu urechile. (35) Dar voi vorbi deschis despre acea chestiune care are cel
mai mare grad de dificultate şi care este extrem de complicată, căci şi aceasta pare dificilă
atunci când se întâlneşte pentru prima dată cu imaginaţia; însă dacă o analizăm puţin vom
vedea că este foarte plăcută şi potrivită, întrucât ia naştere din raţiune. Dar munca este
inamicul trândăviei, deoarece este cu adevărat primul şi cel mai important dintre lucrurile
bune, şi poartă un război ireconciliabil cu plăcerea; pentru că dacă ar fi să spunem adevărul,
Dumnezeu a pus munca la temelia tuturor lucrurilor bune şi a tuturor virtuţiilor omeneşti, şi
fără muncă nu veţi găsi nici măcar un singur lucru bun printre oameni. (36) Căci aşa cum este
imposibil să vedem fără lumină, pentru că nici culorile, nici ochii nu sunt de ajuns ca să
înţelegem lucrurile către care privim (fapt pentru care natura a făcut lumina mai înainte, astfel
încât să constituie o legătură între cele două, ca ochiul să se apropie şi să se adapteze culorii,
deoarece atât puterea ochiului, cât şi cea a culorii sunt la fel de inutile în beznă), tot aşa nici
ochiul sufletului nu poate percepe acţiunile realizate în conformitate cu virtutea, decât atunci
când îşi ia ca ajutor munca, la fel cum ochiul are nevoie de sprijinul luminii; căci acesta, fiind
aşezat la mijloc între intelect şi obiectul bun pe care acesta îl doreşte, şi înţelegând atât natura
unuia, cât şi a celuilalt conduce el însuşi la prietenie şi armonie, două lucruri bune şi
desăvârşite, aflate între alte două lucruri care se află de o parte şi de alta.
VII. (37) Căci puteţi alege orice lucru bun care vă place şi veţi vedea că acesta îşi
datorează existenţa şi întreaga sa putere şi trăinicie muncii. Aşadar, pietatea şi sfinţenia sunt
lucruri bune, însă nu putem ajunge la ele fără a-i venera pe zei, iar venerarea lor se combină
cu munca perseverentă. De asemenea, chibzuinţa, curajul şi dreptatea sunt lucruri frumoase şi
desăvârşite, dar totuşi ele nu pot fi dobândite prin lene, şi să fim mulţumiţi dacă le vom putea
obţine printr-o continuă râvnă. Prin urmare, deoarece organele sufletului nu ne pot face să
devenim familiari cu Dumnezeu şi cu virtutea, care prezintă o armonie intensă şi grandioasă,
adesea ele se moleşesc şi devin nepăsătoare, coborând de la lucrurile înălţătoare la cele având
un caracter mai moderat; (38) cu toate acestea, însă, chiar şi în cazul lucrurilor moderate este
nevoie de multă muncă. Uitaţi-vă la cei care urmează sistemul elementar de învăţământ
public; uitaţi-vă le cei care cultivă pământul, şi la toţi aceia care îşi câştigă cele necesare
traiului prin ocupaţii obişnuite. Aceşti oameni nu sunt scutiţi de griji nici ziua, nici noaptea, ci
tot timpul, aşa cum se spune, muncesc din greu şi se spetesc, deşi suferinţele şi necazurile nu
încetează niciodată, iar adesea pot chiar să îşi găsească sfârşitul.
VIII. (39) Dar aşa cum cei care sunt nerăbdători să-şi purifice sufletul trebuie neapărat
să cultive virtuţile sufleteşti, tot aşa şi cei al căror scop este acela de a face ca trupurile lor să
devină favorabile obiectelor lor specifice trebuie să cultive sănătatea şi acele puteri înrudite cu

119
ea, iar pe acestea să le cultive permanent şi cu multă perseverenţă, muncind şi fiind copleşiţi
de grijile care iau naştere din facultăţile din care acestea sunt alcătuite. (40) Vedeţi, aşadar, că
toate lucrurile bune răsar dintr-o rădăcină unică, care este munca, iar acest lucru nu trebuie să-
l pierdeţi niciodată din vedere; căci dacă se va întâmpla asta, veţi scăpa printre degete
mulţimea de lucruri bune pe care le-aţi adunat şi pe care ea le aduce cu sine; căci Stăpânul
universului, al cerului şi al lumii posedă şi dă oricui vrea El, din abundenţă şi cu uşurinţă,
lucrurile sale bune. Deoarece El a creat anterior această lume largă pe care o vedeţi fără niciun
fel de muncă, şi nu conteneşte să o menţină laolaltă, ca să dureze veşnic. Iar lipsa muncii şi a
oboselii este calitatea cea mai importantă a lui Dumnezeu; însă natura nu a dat niciodată
lucruri bune vreunui muritor fără ca acesta să muncească, {14}{ nu numai că este aceeaşi
idee, ci este chiar limbajul lui Horaţiu din Sat. I. 9. 60}, şi prin urmare, dintre toate fiinţele
care există, doar Dumnezeu poate fi considerat fericit.
IX. (41) Căci mi se pare că munca are aproape aceleaşi proprietăţi ca şi hrana. Pentru
că aşa cum de cea din urmă depinde viaţa, întrucât cuprinde toate acţiunile şi dorinţele
existenţei, tot aşa şi munca a făcut ca toate lucrurile bune să depindă de ea. Căci aşa cum cei
care doresc să trăiască nu trebuie să neglijeze mâncarea, la fel şi aceia care sunt nerăbdători să
ajungă la lucrurile bune trebuie să acorde atenţia cuvenită muncii, întrucât ce este hrana
pentru viaţă este şi munca pentru virtute. Aşadar, să nu o dispreţuiţi niciodată, deşi este un
lucru singur, căci cu ajutorul ei vă veţi putea bucura de toate binecuvântările lucrurilor bune.
(42) Pentru că astfel, deşi sunteţi mai tânăr, veţi fi numit bătrân, şi veţi fi considerat vrednic
de întâietate în privinţa onorurilor. Însă dacă desăvârşindu-vă în mod continuu veţi ajunge în
cele din urmă la final, atunci nu numai că Tatăl vă va considera vrednici de a vi se da
întâietate, dar El vă va da şi toată moştenirea Sa, aşa cum a făcut cu Iacov, care a răsturnat
toate fundaţiile dorinţei, şi care a mărturisit suferinţa sa, spunând că „Dumnezeu m-a miluit şi
toate lucrurile îmi aparţin” {15}{Geneza 33:11}, rostind în felul acesta vorbe pline de
învăţăminte, căci el îşi pune toată încrederea în Dumnezeu.
X. (43) Şi a aflat toate aceste lucruri de la Avraam, bunicul său, care s-a ocupat de
educaţia sa, şi care i-a dat preaînţeleptului Isaac tot ceea ce a avut {16}{Geneza 25:5},
nelăsând nimic din averea sa celor nelegitimi, sau raţionamentelor false ale concubinelor, ci
acestora le dă daruri mici, căci sunt persoane lipsite de importanţă. Căci lucrurile pe care le
are, şi anume virtuţile desăvârşite, aparţin doar fiului său legitim şi desăvârşit; dar cei care au
o natură intermediară fac parte dintre aceia care nu sunt desăvârşiţi, pentru că au rămas doar la
stadiul cunoaşterii comune; aşa sunt Agar şi Chetura, Agar însemnând „o locuinţă în
apropiere, iar Chetura însemnând „cea care sacrifică”. (44) Căci cel care îşi însuşeşte
învăţătura comună stă lângă înţelepciune, dar nu locuieşte în ea, deşi aceasta emană un miros
dulce rezultat din contemplarea sufletului. Însă un astfel de om are nevoie de hrană şi nu de
mirosuri dulci care să-i binecuvânteze sufletul cu o sănătate deplină. Se spune, însă, că natura
a făcut, cu multă pricepere şi bună-cuviinţă, ca mirosul să fie slujitorul gustului, adică un fel
de supus şi degustător al celui din urmă, care este împăratul; şi întotdeauna trebuie să ne
punem în slujba puterilor suverane în loc să ne lăsăm dominaţi de ele, şi să dobândim
cunoaşterea adevărată în loc să rămânem străini de ea. (45) Mintea care ţine cont de aceste
lucruri respinge plăcerea şi se ataşează de virtute, căci percepe frumuseţea sa reală, pură şi
divină. Şi atunci ea devine păstorul oilor, vizitiul şi cârmaciul facultăţilor iraţionale ale
sufletului, „şi nu le permite să umble la întâmplare şi în dezordine, fără a fi mânate de un
conducător” {17}{Numeri 27:17}, ca să nu rămână orfane şi lipsite de paznici şi apărători, şi
în lipsa oricăror aliaţi să piară, fără ca nimeni să le întindă o mână de ajutor.
XI. (46) Prin urmare, Iacov, cel care practica contemplaţia, înţelegând că aceasta este o
muncă înrudită îndeaproape cu virtutea, a îndurat „să fie păstorul turmelor lui Laban”
{18}{Geneza 30:36}, un om devotat pe de-a-ntregul culorilor şi formelor, adică tuturor
lucrurilor lipsite de viaţă; însă el nu se ocupa de toate, ci doar de cele rămase. Ei bine, care

120
este înţelesul acestui lucru? Animalul iraţional are o dublă natură; una constă în utilizarea
greşită a acelei raţiuni care ar trebui să dirijeze alegerea, de aceea spunem că unii oameni sunt
ieşiţi din minţi; iar cealaltă constând în lipsirea absolută de raţiune, aşa cum se întâmplă în
cazul animalelor pe care le numim dobitoace. (47) Aşadar, fiii lui Laban, „atunci când au
plecat într-o călătorie de trei zile” {19}{ibid.}, au dat o mare atenţie impulsurilor raţionale ale
minţii, adică acelor facultăţi care iau naştere din utilizarea greşită a acelei raţiuni care ar trebui
să dirijeze alegerea; aflându-se astfel sub un simbol rupt de virtute pentru tot restul vieţii lor;
căci timpul poate fi împărţit în trei părţi, trecut, prezent şi viitor. Însă animalele care sunt
iraţionale potrivit celei de-a doua accepţiuni a termenului, şi care sunt lipsite nu doar de
dreapta raţiune, ci chiar de orice raţiune, din categoria cărora fac parte dobitoacele, vor fi
considerate de omul contemplativ a fi vrednice de toată grija sa, întrucât acesta consideră că
greşelile lor provin nu atât de mult din răutatea intenţionată, cât mai ales din ignoranţă, care se
datorează lipsei unei călăuze spirituale. (48) Prin urmare, ignoranţa, fiind o năpastă uşoară şi
involuntară, poate fi supusă unei terapii care nu este nici dificilă, nici supărătoare, iar aceasta
este învăţătura. Însă răutatea, care este o boală intenţionată a sufletului, nu are niciun remediu,
fiind aproape imposibil de tratat. Aşadar, fiii lui, ca nişte bărbaţi instruiţi de un tată ajuns la
înţelepciunea deplină, chiar dacă se duc în Egipt, adică spre trupul care are tendinţa de a fi un
rob al pasiunilor, şi chiar dacă s-ar întâlni cu Faraon, acel risipitor al lucrurilor bune, care pare
a fi suveranul animalelor alcătuite din mai multe elemente, fără a fi în niciun fel nedumeriţi de
bogăţia preparatelor pe care le văd, mărturisesc că ei sunt păstori de oi, şi nu numai ei, ci şi
părinţii lor” {20}{Geneza 47:3}.
XII. (49) Şi totuşi nimeni nu a mai rostit vreodată o laudă atât de mare în privinţa
vreunei puteri sau vreunei suveranităţi, aşa cum au făcut aceşti oameni atunci când au spus ca
sunt păstori; căci pentru cei care sunt capabili să raţioneze corect această ocupaţie este mai
nobilă decât faptul de a fi rege, adică a putea să îţi controlezi trupul, şi simţurile externe, şi
pântecele, aşa cum ai guverna o cetate sau o ţară, şi să ţii în frâu plăcerile care îşi au sediul în
jurul pântecelui, ca şi alte dorinţe, şi să-ţi ţii gura, pe scurt, să stăpâneşti feluritele părţi ale
naturii compuse a omului, cu vigoare şi plin de forţă, şi în plus să le călăuzeşti în direcţia cea
bună cu blândeţea cuvenită; căci uneori este necesar să acţionezi ca un vizitiu care slăbeşte
dârlogii cu care mână caii înhămaţi la trăsură, iar alteori trebuie să îi ţii din scurt, şi să te
împotriveşti avântului armăsarilor, ca să nu se precipite în urmărirea obiectelor externe, şi
astfel să se răzvrătească. Şi sunt un admirator al acelui păzitor al legii, Moise, care crezând că
a fi păstor este o sarcină măreaţă şi nobilă, şi-a însuşit această ocupaţie, întrucât el dirijează
ideile lui Ietro, luându-le de la agitaţia tumultoasă a chestiunilor de ordin politic şi ducându-le
în pustiu, pentru a evita astfel să fie ademenite de nedreptate. „Căci el a mânat oile în pustiu”
{21}{Exodul 3:1}. (51) Iar consecinţa comportamentului său a fost aceea că „egiptenilor
urăciune le este păstorul de oi” {22}{Geneza 46:34}. Căci orice om care iubeşte pasiunile
urăşte dreapta raţiune, pe care nu o consideră a fi guvernatorul şi călăuza lucrurilor bune;
exact aşa cum copiii proşti îi urăsc pe tutorii şi învăţătorii lor, ca şi pe toţi aceia care îi mustră,
sau îi corectează, sau care vor să îi conducă spre virtute. Dar Moise spune că el „va jertfi
urâciunea egiptenilor lui Dumnezeu” {23}{Exodul 8:26}, adică virtuţiile neprihănite pe cale
să devină victime, şi pe care proştii le urăsc. Aşa că Abel a făcut bine atunci când a adus lui
Dumnezeu cele mai bune jertfe, fapt pentru care este numit păstor; însă Cain, care şi-a oferit
totul lui însuşi şi propriei sale minţi, este numit lucrător de pământ. Şi ce înseamnă lucrător de
pământ {24}{Geneza 4:2} am arătat în tratatele noastre anterioare.
XIII. (52) Şi aşa se face că după câteva zile Cain a adus din roadele pământului jertfă
lui Dumnezeu. Aici sunt două acuzaţii la adresa omului egoist; prima este aceea că şi-a arătat
recunoştinţa faţă de Dumnezeu după câteva zile, şi nu imediat, iar cea de-a doua că a oferit
roade, dar nu primele roade, care într-un cuvânt sunt numite trufandale. Haideţi să ne aplecăm
acum asupra fiecăruia din aceste reproşuri, şi să ne ocupăm mai întâi de primul; (53) Trebuie

121
să facem lucrări bune, grăbindu-ne din toate puterile să îi depăşim pe ceilalţi şi lăsând la o
parte toată încetineala şi zăbava. Şi cea mai bună dintre toate lucrările bune este să oferim
primul lucru bun fără nicio amânare, motiv pentru care s-a dat porunca, „Dacă te-ai legat cu o
făgăduinţă, să nu întârzii în a o plini” {25}{Deuteronomul 23:21}. Făgăduinţa este o cerere
adresată lui Dumnezeu pentru a ne da lucruri bune, iar porunca este aceea că dacă am ajuns la
obiectul dorinţelor noastre trebuie să aducem jertfe de mulţumire lui Dumnezeu, şi nu nouă
înşine, şi dacă este posibil să le aducem fără întârziere; (54) iar cei care nu acţionează
corespunzător în acest sens, pentru că au uitat de beneficiile pe care le-au primit, eşuează în
privinţa acestei virtuţi frumoase şi măreţe care constă în aducerea de mulţumiri; şi tot aşa, unii
sunt excesiv de îngâmfaţi şi cred că lor li se cuvine meritul pentru toate lucrurile bune pe care
le-au obţinut, şi ca urmare nu atribuie obţinerea lor lui Dumnezeu, cel care este adevărata
cauză care le-a făcut posibile. În al treilea rând, vin cei care comit un păcat ceva mai mic
decât al acestora din urmă, dar mai mare decât al celor menţionaţi prima dată, căci deşi aceştia
mărturisesc că supremul Conducător este cauza lucrurilor bune pe care le-au obţinut, totuşi ei
spun că meritau să le primească, întrucât sunt chibzuiţi, şi curajoşi, şi cumpătaţi, şi drepţi, aşa
încât pe baza acestor considerente merită să fie apreciaţi de Dumnezeu şi să fie consideraţi
vrednici de favorurile sale.
XIV. (55) Ei bine, Sfintele Scripturi sunt împotriva tuturor acestor categorii de
oameni, spunând celor din prima categorie, care au considerat că nu este necesar să îşi aducă
aminte, următoarele: „Ia aminte, om bun, ca ca nu cumva după ce vei mânca şi te vei sătura
şi-ţi vei zidi case frumoase şi vei trăi în ele, după ce turmele şi cirezile tale se vor înmulţi,
după ce-ţi va spori argintul şi aurul, după ce toate ale tale-ţi vor spori, să nu ţi se-nalţe inima şi
să-L uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău” {26}{Deuteronomul 8:12}. Aşadar, când nu îl uiţi pe
Dumnezeu? Atunci când nu te uiţi pe tine însuţi; căci dacă îţi aduci aminte în detaliu de
nimicnicia ta, atunci sigur îţi vei aminti şi de măreţia fără margini a lui Dumnezeu. (56) Iar
Moise îl dojeneşte pe cel care se consideră a fi cauza lucrurilor bune pe care le-a obţinut,
spunând, „Să nu zici tăria mea sau vigoarea mânii mele drepte mi-au făurit toată această
putere, ci să-ţi aduci aminte de Domnul, Dumnezeul tău, că El ţi-a dat tărie să devii puternic”
{27}{Deuteronomul 8:17}. (57) Iar cel care crede că i se cuvenea să primească lucrurile bune
şi să se bucure de ele ar putea fi convins să îşi schimbe părerea de către oracolul care spune,
„Nu din pricina dreptăţii tale şi nu din pricina sfinţeniei inimii tale vei intra tu să moşteneşti
pământul; ci, în primul rând, din pricina păgânătăţii acestor neamuri, căci Domnul a adus
asupra lor distrugerea răutăţii; iar în al doilea rând, pentru a întări legământul cu care s-a legat
faţă de părinţii voştri” {28}{Deuteronomul 9:5}. Ei bine, prin legământul lui Dumnezeu se
face trimitere în mod figurat la graţia divină, iar noi nu se cade să îi oferim lui Dumnezeu
ceva care să fie nedesăvârşit, căci toate darurile sale sunt depline şi desăvârşite, iar virtutea
este şi ea un lucru deplin, şi la fel şi faptele care derivă din ea. (58) Prin urmare, dacă
renunţăm la uitare, ingratitudine, egoism, şi înfumurare, nu vom mai pierde vremea şi astfel
vom ajunge la adevărata venerare a lui Dumnezeu; în felul acesta, vom depăşi toate fiinţele
create, şi în loc să ne ocupăm de lucrurile muritoare îl vom întâlni pe însuşi stăpânul nostru,
pregătiţi fiind să facem tot ceea ce El ne porunceşte.
XV. (59) Căci şi Avraam, atunci când s-a grăbit şi a vorbit cu nerăbdare, îndeamnă
virtutea, adică pe Sarra, „să se grăbească şi să ia trei măsuri de făină fină şi să facă azime pe
vatră” {29}{Geneza 18:6}. Atunci Dumnezeu, care era străjuit de două puteri cereşti, adică de
autoritate şi bunătate, El însuşi fiind între ele, a prezentat sufletului vizual imaginea lor; iar
imaginile erau lipsite de măsură în toate privinţele; căci Dumnezeu nu poate fi circumscris, şi
nici puterile sale nu pot fi definite prin linii, ci El însuşi măsoară totul. Prin urmare, bunătatea
sa este măsura tuturor lucrurilor bune, iar autoritatea sa este măsura lucrurilor supuse, pe când
Guvernatorul universului este El însuşi măsura tuturor lucrurilor materiale şi imateriale.
Motiv pentru care puterile lui au fost privite în lumina regulilor şi modelelor, şi astfel au

122
cântărit şi au măsurat alte lucruri care se referă la ele. (60) Aşadar, este foarte bine ca aceste
trei măsuri să fie, ca să spunem aşa, frământate împreună în suflet şi amestecate, astfel încât
sufletul, convins de faptul că fiinţa supremă este Dumnezeu, cel care şi-a ridicat capul
deasupra tuturor puterilor sale, şi care este independent de ele, şi care poate fi văzut prin
intermediul lor, să poată primi natura puterii şi binefacerilor sale, şi devenind iniţiat în
misterele desăvârşite să nu divulge nimănui tainele divine, ci să le păzească în sine, şi să îşi
înfrâneze vorbirea, ascunzându-le în tăcere; căci cuvintele Scripturii sunt, „să facă azime
tainice”; pentru că afirmaţiile sacre şi mistice referitoare la Fiinţa necreată şi la puterile sale
trebuie ţinute secrete; întrucât nu toţi oamenii pot păstra misterele divine aşa cum se cuvine.
XVI. (61) Căci şuvoiul sufletului necumpătat, care iese din gură şi din limbă, este
turnat în toate urechile. Dintre care unele, având canalele mai mari, păstrează ceea ce se
toarnă în ele cu toată bucuria; dar altele, prin îngustimea coridoarelor, sunt incapabile să fie
scăldate de el. Însă ceea ce se revarsă curge într-o manieră nestăpânită în toate direcţiile: aşa
că ceea ce a fost tăinuit iese şi pluteşte la suprafaţă, şi asemenea unui torent noroios oarecare
duce cu el în scurgerea sa lucrurile care trebuie păzite cu grijă. (62) Referitor la acest lucru,
mi se pare că acele persoane care au fost iniţiate în micile mistere au luat decizia corectă
înainte de a învăţa ceva despre marile mistere. „Căci au copt aluatul pe care l-au scos din
Egipt, făcând din el azime tainice de pâine nedospită” {30}{Exodul 12:34}. Adică s-au
ocupat de pasiunile sălbatice şi de neîmblânzit, înmuiându-le cu raţiune, ca şi cum ar fi
frământat pâine; căci nu au divulgat felul în care le-au frământat şi îmbunătăţit, deoarece
provenea dintr-un sistem divin de pregătire; ci l-au păstrat cu mare grijă în încăperi secrete,
fără să se mândrească cu cunoaşterea misterelor, ci refuzând cu smerenie să se laude.
XVII. (63) Aşadar, haideţi să fim gata să îl slăvim pe Dumnezeul cel atotputernic şi să
ne manifestăm recunoştinţa faţă de El, condamnând orice încetineală şi orice întârziere; căci
cei care trec de la supunerea faţă de pasiuni la contemplarea virtuţii trebuie să ţină Paştele cu
coapsele încinse, fiind gata să fie de folos celorlalţi, şi să lege povara învelişului carnal, sau,
aşa cum se spune, să îşi lege şireturile la încălţăminte, „stând drept şi ţinând în mână un toiag”
{31}{Exodul 12:11}, adică învăţătura, pentru a reuşi în toate domeniile vieţii; şi, în sfârşit,
„să mănânce Paştele în grabă”. Căci prin Paşte se înţelege trecerea de la fiinţa creată şi
pieritoare la Dumnezeu: şi pe drept cuvânt; pentru că nu există niciun lucru bun care să nu
aparţină lui Dumnezeu şi care să nu fie divin. (64) Aşadar, suflete!, caută repede aceste
lucruri, aşa cum a făcut şi Iacov, practicantul contemplaţiei, care, atunci când tatăl său l-a
întrebat, „Cum de l-ai găsit aşa repede, fiule? {32}{Geneza 27:20}, a răspuns cu o învăţătură
ascunsă sub cuvintele sale, „Domnul Dumnezeu mi l-a scos înainte”. Căci el, fiind iscusit în
multe privinţe, ştia că orice este dat sufletului de către Creator se confirmă într-un timp foarte
lung, la fel ca în cazul celor care îi învaţă pe elevii lor arta pe care o posedă: căci ei nu sunt ca
aceia care toarnă apă într-un vas, iar elevii nu îşi pot umple instantaneu mintea cu lecţiile ce le
sunt prezentate. Pentru că atunci când fântâna înţelepciunii, adică Dumnezeu, dă omenirii
cunoaşterea ştiinţelor, El le-o dă fără nicio limită de timp. Însă aceia care sunt ucenicii
singurei fiinţe înţelepte, descoperă cu repeziciune lucrurile pe care vor să le înţeleagă.
XVIII. (65) Dar principala virtute a elevilor este aceea de a se strădui să îl imite pe
învăţătorul lor desăvârşit, atât cât este posibil pentru un om nedesăvârşit să îl imite pe unul
desăvârşit. Dar stăpânul este mai rapid decât timpul, care nici măcar nu a cooperat cu El
atunci când a creat universul, pentru că este limpede că timpul a fost creat odată cu lumea.
Căci atunci când Dumnezeu a rostit cuvântul, el a şi creat în acelaşi timp; şi nu a lăsat nimic
să intervină între cuvânt şi faptă; iar dacă cineva ar spune că cuvântul său şi fapta sa sunt una,
atunci s-ar afla foarte aproape de adevăr. Cuvântul este fapta sa. Iar printre oameni nimic nu
se mişcă mai rapid decât cuvântul; căci prin repeziciunea sa şi prin volubilitatea substantivelor
şi verbelor, el întrece până şi înţelegerea care se grăbeşte să le depăşească. (66) Prin urmare,
aşa cum izvoarele veşnice, care se varsă neîncetat în râuri, continuă să curgă permanent, iar

123
curgerea înlocuieşte mereu undele care au trecut, tot aşa şi cuvintele, atunci când încep să se
reverse, ţin pasul cu cea mai rapidă calitate pe care o avem, şi anume mintea, care poate să
întreacă până şi păsările aflate în zbor. Prin urmare, aşa cum Dumnezeu cel necreat îşi
depăşeşte creaţia, tot aşa şi cuvântul Dumnezeului necreat întrece cuvântul creaţiei, şi este
purtat cu o viteză ameţitoare până în nori. Motiv pentru care Dumnezeu vorbeşte deschis şi
spune, „Acum vei vedea, căci cuvântul meu te va întrece” {33}{Numeri 11:23}. Iar cuvântul
divin poate depăşi tot ceea ce există, (67) însă dacă acest cuvânt poate depăşi totul, cu atât mai
mult poate face acest lucru cel care îl rosteşte, aşa cum mărturiseşte în altă parte, când spune,
„Iată-mă, am stat acolo în înaintea voastră” {34}{Exodul 16:6}. Căci el spune că a stat
înaintea oricărei fiinţe create: iar cel care este aici este şi acolo, şi în altă parte, şi peste tot,
umplând spaţiul în toate direcţiile, astfel încât nimic nu este lipsit de El însuşi. (68) Căci El nu
spune, „Eu sunt aici şi acolo, iar acum când sunt aici sunt şi acolo în acelaşi timp”; şi nici nu
se mişcă, nici nu îşi schimbă poziţia astfel încât să plece dintr-un loc şi să se ducă în altul, ci
are o singură mişcare viguroasă. Şi tot aşa fac şi copiii şi supuşii săi, căci ei imită natura
tatălui şi fac neîntârziat şi cu toată râvna ceea ce este bine, preocuparea lor fiind aceea de a-l
cinsti imediat şi cu perseverenţă pe Dumnezeu.
XIX. (69) Dar Faraon, risipitorul tuturor lucrurilor, nefiind capabil să primească
zămislirea acelor virtuţi independente de timp, întrucât ochii sufletului său, prin care este
percepută natura lucrurilor imateriale, au fost mutilaţi, nu suportă să nu aibă parte de virtuţile
aflate în afara timpului; şi fiind împovărat de păreri lipsite de suflet, vreau să spun de broaşte,
animale care fac un zgomot complet nul şi lipsit de realitate, atunci când Moise spune,
„Hotărăşte tu însuţi când să mă rog pentru tine şi pentru slugile tale, ca Dumnezeu să facă
broaştele să dispară” {35}{Exodul 8:9}, deşi ar fi trebuit să spună, pentru că era la ananghie,
„Roagă-te acum”, totuşi a amânat spunând, „Roagă-te mâine”, astfel încât să îşi păstreze în
orice situaţie nebunia impietăţii sale. (70) Iar acest lucru se întâmplă cu toţi oamenii care ezită
şi oscilează între două păreri, chiar dacă nu mărturisesc acest lucru în mod expres. Căci atunci
când sunt loviţi de ceva neaşteptat, întrucât nu au crezut cu tărie în Mântuitorul Dumnezeu,
aceştia îşi găsesc adăpost în lucrurile create, în vindecători, în plantele medicinale, în
compoziţia leacurilor, în planurile de viaţă elaborate, şi în orice alt ajutor care poate veni de la
oamenii muritori. Iar dacă cineva le-ar spune, „Fugiţi, voi oameni nenorociţi, la cel care
vindecă bolile sufletului, şi renunţaţi la tot acest aşa-zis ajutor pe care vreţi să-l obţineţi din
partea creaturilor care suferă la fel ca şi voi”, atunci aceştia ar râde şi l-ar ridiculiza pe omul
respectiv, zicând, „Spune-ne asta mâine”. Pentru că orice li s-ar întâmpla, aceştia nu vor
implora Divinitatea să îndepărteze răul de la ei. (71) Însă atunci când îşi dau seama că de la
oameni nu poate veni nicio alinare, şi când toate leacurile s-au dovedit a fi dăunătoare, atunci
renunţă nedumeriţi la ideea de a primi ajutor din altă parte, şi ca nişte oameni nenorociţi ce
sunt şi împotriva voinţei lor, aleargă fără tragere de inimă, însă mult prea târziu, către singurul
Mântuitor, care este Dumnezeu. Însă El, cunoscând faptul că nu te poţi baza pe o schimbare
izvorâtă din necesitate, nu pune în aplicare legea sa pentru toţi aceştia, ci doar pentru aceia pe
care îi consideră buni şi potriviţi. De aceea, haideţi să facem în aşa fel încât orice raţionament
care crede că toate lucrurile îi aparţin, şi care îl glorifică pe om înaintea lui Dumnezeu, să ştie
că se face vinovat de impietate.
XX. (72) Aşadar, am trecut în revistă aşa cum se cuvine prima acuzaţie care i se aduce
lui Cain. Iar cea de-a doua este în felul următor. De ce aduce el primele roade din roadele
pământului în loc să aducă le aducă din primul lucru produs? Oare nu din cauza faptului că
acordă întâietate creaturii, în timp ce lui Dumnezeu îi rezervă poziţia secundă? Căci aşa cum
sunt persoane care pun trupul mai presus de suflet, există şi oameni care preamăresc creaţia
mai mult decât pe Dumnezeu, deşi legiuitorul a poruncit ca noi „să aducem cele dintâi roade
ale ţarinei în casa lui Dumnezeu” {36}{Exodul 23:19}, şi nu să le luăm noi înşine. Pentru că
se cade ca cele dintâi mişcări ale sufletului, fie că este vorba de ordinea în care apar sau de

124
puterea pe care o au, să le oferim lui Dumnezeu. (73) În ceea ce priveşte ordinea, primele
lucruri sunt acelea de care avem nevoie imediat după naştere: hrană, creştere, văz, auz, gust,
miros, simţ tactil, vorbire, minte, părţi ale sufletului, părţi ale trupului, energiile acestor părţi,
pe scurt, toate mişcările şi condiţiile care sunt în conformitate cu natura. Însă lucrurile care
trebuie luate în considerare în privinţa puterii sunt faptele bune, virtuţile şi un comportament
bazat pe virtuţi. (74) Este bine, prin urmare, să oferim primele roade ale lucrurilor: iar primele
roade sunt reprezentate de cuvintele de mulţumire pe care le înălţăm din adevărul şi
sinceritatea minţii. Iar aceste cuvinte se împart în mai multe categorii, aşa cum se întâmplă cu
lira şi cu celelalte instrumente muzicale. Căci în cazul fiecăruia din aceste instrumente orice
sunet izolat este armonios, şi peste măsură de potrivit pentru a crea o simfonie împreună cu
celelalte sunete. Tot aşa şi în domeniul gramaticii, acele elemente numite vocale, nu numai că
pot fi rostite de sine stătător, dar împreună cu alte litere formează sunete complete. (75) Însă
natura care a pus în noi multe puteri, unele reprezentate de simţurile externe, iar altele ţinând
de raţiune sau de intelect, şi care le-a pus pe fiecare la lucru aşa cum se cuvine, şi le-a aranjat
în proporţiile cuvenite pentru a fi în armonie una cu cealaltă, poate fi mulţumită atât de fiecare
în parte, cât şi de toate la un loc.
XXI. (76) Din acest motiv, dacă aduci o jertfă din primele roade, trebuie să o împarţi
aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, oferind mai întâi acele roade care sunt crude, apoi pe cele
coapte, apoi pe cele tăiate, şi abia pe urmă pe cele care sunt căzute la pământ. Cele crude sunt
oferite deoarece El transmite o învăţătură acelora care iubesc vremurile vechi şi fabuloase, şi
care nu înţeleg puterea vie şi nelimitată în timp a lui Dumnezeu, avertizându-i să conceapă
gânduri noi, înfloritoare şi viguroase, pentru a nu cădea pradă unor idei false, izvorâte din
sistemele vechi de gândire, care de-a lungul timpului au fost transmise din generaţie în
generaţie pentru a-i amăgi pe oameni; şi îi îndeamnă să primească o mulţime de lucruri noi şi
proaspete de la Dumnezeu, cel care nu îmbătrâneşte niciodată, şi care este veşnic tânăr şi
viguros, şi să înţeleagă că nimic din ce este cu el nu îmbătrâneşte, şi nu trece în nefiinţă, şi că
toate lucrurile create există fără nicio limită de timp.
XXII. (77) De aceea, în altă parte el spune, „Înaintea celui cărunt să te scoli, şi să
cinsteşti faţa bătrânului” {37}{Leviticul 19:32}. Şi este o mare diferenţă între cei doi. Căci cel
cărunt este aşa din cauza faptului că nu mai primeşte energie, de aceea omul trebuie să se
ridice şi să plece, evitând să creadă, aşa cum fac zeci de mii de oameni, că timpul are o
capacitate naturală de a face ceva. Dar bătrân este acela care este vrednic de cinste, şi de
respect, şi de întâietate, iar cercetarea lui este încredinţată lui Moise, prietenul lui Dumnezeu.
Căci Dumnezeu îi spune lui Moise, „Dintre aceia care ştii că sunt bătrâni” {38}{Numeri
11:16}. Pentru că el era un om care nu accepta niciun fel de inovaţii, ci prin tradiţie era ataşat
de bătrânii săi şi de aceia care erau vrednici de cele mai mari onoruri. (78) Prin urmare, chiar
dacă nu avem în vedere dobândirea virtuţii desăvârşite, dar cel puţin din consideraţii de ordin
politic, este bine să cunoaştem ideile primitive şi antice şi să ne familiarizăm cu faptele
glorioase ale celor din vechime, pe care istoricii şi toată ginta poeţilor le-au transmis
contemporanilor lor şi generaţiilor viitoare, pentru a fi păstrate în amintire. Însă atunci când
lumina înţelepciunii individuale începe să strălucească asupra celor lipsiţi de premoniţie şi
care de altfel nici nu o aşteaptă, atunci ea deschide ochii sufletului, care până atunci au fost
închişi, făcându-i pe oameni spectatori la cunoaştere în loc să rămână doar ascultători,
înzestrând mintea cu cele mai rapide simţuri externe, aşa cum este văzul, în locul auzului, care
este mai lent; aşadar, este zadarnic să antrenăm urechea cu discursuri.
XXIII. (79) Motiv pentru care s-a mai spus: „Veţi mânca vechea strânsură şi mâncarea
veche, şi veţi da deoparte cele vechi pentru a face loc celor noi” {39}{Leviticul 26:10}. Aşa
cum nu trebuie respinsă nicio învăţătură pe baza timpului, atunci când ne străduim să
cunoaştem scrierile înţelepţilor din vechime; şi este bine să ne familiarizăm, ca să spunem aşa,
cu ideile şi interpretările celor care se referă la chestiuni de demult şi să studiem epocile vechi

125
şi evenimentele de atunci, pentru că cel mai plăcut lucru dintre toate este acela de a nu lăsa
nimic necercetat. Însă atunci când Dumnezeu face să rasară în sufletul nostru tulpini noi de
înţelepciune, El ne îndeamnă să limităm şi să împuţinăm cunoştinţele dobândite prin instruire,
care de bunăvoie se retrag şi curg înapoi în sursa din care au venit. Căci este imposibil ca un
om care este adeptul, sau prietenul, sau ucenicul lui Dumnezeu, sau care are vreo altă calitate
potrivită în raport cu El, să tolereze învăţăturile muritoare.
XXIV. (80) Şi fie ca sufletul crud să se coacă. Adică, aşa cum aurul este încercat în
foc, la fel să fie şi sufletul încercat prin puterea raţiunii. Iar fiinţa fortificată indică faptul că a
fost testată şi găsită corespunzătoare. Căci aşa cum se coace rodul tulpinii de porumb, pentru a
nu mai fi umed, iar acest lucru nu se poate produce în absenţa focului, tot aşa este nevoie ca
lucrurile tinere şi proaspete să ajungă la maturitate, înaintând cu ajutorul raţiunii puternice şi
neschimbătoare spre virtutea desăvârşită, astfel încât să devină solide şi stabile. Dar
caracteristica naturală a raţiunii nu este doar aceea de a coace speculaţiile din suflet, pentru a
le împiedica să se risipească, ci şi aceea de a pune capăt într-un mod energic impetuozităţii
pasiunilor. (81) Iată-l pe practicantul contemplaţiei, Iosif, care găteşte, atunci când „Isav era
pe punctul de a leşina de foame” {40}{Geneza 25:29}. Căci răutatea şi dorinţele constituie
temelia celor care se iubesc pe ei înşişi, însă omul care le vede înfrânte şi nimicite prin
intermediul raţiunii care le-a respins nu trebuie să se relaxeze şi să renunţe la eforturile sale.
(82) Dar să ţinem cont de faptul că limbajul nu este confuz, ci este împărţit în mai multe
categorii; cam acesta este înţelesul expresiei „cele tăiate”. Pentru că în orice lucru, ordinea
este mai bună decât dezordinea, şi cu atât mai mult în cazul vorbirii, care prin natura sa este
lucrul cel mai repede curgător.
XXV. Prin urmare, trebuie să împărţim vorbirea în părţi principale, numite
evenimente, şi trebuie să atribuim fiecăreia dintre ele pregătirea necesară, imitându-i aici pe
arcaşii iscusiţi, care, atunci când au ales ţinta, se străduiesc să îşi trimită toate săgeţile direct în
ea. (83) Şi astfel, cea mai minunată ramură a învăţăturii, şi anume vorbirea, este unitară şi
armonioasă. Căci legiuitorul taie foiţele de aur în fire subţiri, pentru a putea placa lucrările
cuvenite într-o manieră durabilă. Şi tot aşa, vorbirea, care este mai preţioasă decât aurul, este
completată într-un mod lăudabil cu nenumărate idei, care sunt împărţite apoi în fire extrem de
subţiri, ca cele ale pânzei de păianjen; şi astfel, ea devine armonioasă, asemenea firului care
iese de pe fuior. (84) Aşadar, sacrificatorii, după ce au jupuit jertfa care a fost arsă, trebuie să
o taie încheietură cu încheietură, în primul rând pentru ca sufletul să poată apărea gol-goluţ,
fără învelişul alcătuit din idei false şi lipsite de conţinut; iar în al doilea rând, pentru a fi
împărţit aşa cum se cuvine, căci virtutea este una singură, dar este divizată în categoriile
corespunzătoare, şi anume chibzuinţă şi cumpătare, dreptate şi curaj; iar noi, cunoscând
particularităţile acestor calităţi, ne putem pune în slujba fiecăreia dintre ele sau a tuturor
laolaltă. (85) Şi haideţi să vedem cum putem antrena sufletul ca să nu fie aruncat într-o stare
de confuzie şi să fie amăgit de aparenţele generale şi neinteligibile; şi cum îl putem face să
diferenţieze lucrurile şi să fie capabil să le analizeze separat şi cu precizie, adoptând un limbaj
care să nu fie antrenat de o impetuozitate dezordonată, şi care să nu provoace neclarităţi, ci
care să se desfacă în mai multe iţe şi în demonstraţii adecvate, armonizate precum părţile care
alcătuiesc un animal desăvârşit, care sunt îmbinate aşa cum se cuvine. Şi ar trebui să medităm
permanent asupra acestor lucruri şi să le punem în practică, dacă vrem ca folosirea lor să
primească confirmare; şi odată ce am întrezărit cunoaşterea, va trebui să ne ferim de ceea ce
este vătămător, adică de mâncare şi băutură, şi să ne abţinem să le consumăm în cantităţi mari.
XXVI. (86) După roadele tăiate, era foarte firesc să se aducă ca jertfă roadele care se
găsesc pe pământ; adică după această împărţire era normal să ne petrecem timpul cu cele pe
care le-am descoperit, căci practica permanentă duce la o cunoaştere fermă şi stabilă, la fel
cum indiferenţa continuă conduce la ignoranţă. Prin urmare, nenumăraţi oameni, temându-se
de munca pe care trebuie să o depună, şi-au pierdut tăria cu care fuseseră înzestraţi de natură;

126
dar ei nu au fost urmaţi de aceia care îşi hrănesc sufletul din profeţii, care sunt simbolizate de
mana, „căci o râşneau în râşniţe şi o pisau în piuă, şi o coceau în covată şi făceau din ea turte”
{41}{Numeri 11:8}. Şi toţi ştiau cum să plămădească şi să înmoaie limbajul ceresc al virtuţii
pentru ca intelectul lor să devină mai stabil. (87) Aşadar, atunci când mărturisiţi că porumbul
crud şi proaspăt, adică vigoarea, şi porumbul copt, adică vorbirea încercată în foc şi
invincibilă, şi porumbul tăiat, care semnifică diviziunea lucrurilor, şi porumbul de pe pământ,
adică grija şi nerăbdarea de a investiga cele descoperite, purced de la Dumnezeu, veţi aduce
ca jertfă pârga roadelor pământului, adică cele dintâi şi cele mai bune lucruri produse de
suflet; şi chiar de ne mişcăm domol, totuşi el nu întârzie să îi ia la El pe cei care sunt capabili
să îl slăvească. Căci „vă voi lua”, spune El, „drept popor al meu, şi Eu voi fi Dumnezeul
vostru, iar voi veţi fi poporul meu: Eu sunt Domnul”.
XXVII. (88) Ei bine, acestea şi altele similare sunt acuzaţiile care i se aduc lui Cain,
cel care după câteva zile a oferit jertfa sa; dar Abel nu a adus aceleaşi jertfe, şi nici nu le-a
adus în acelaşi fel; ci în loc de lucruri neînsufleţite el a adus jertfe de sânge, şi în loc de lucruri
crude, vrednice de locul al doilea, el a oferit lucruri mai vechi şi de primă mână, şi în loc de ce
era slab el a oferit ceea ce era puternic şi gras, căci el spune că „a adus jertfe din cele întâi
născute ale oilor sale şi din grăsimea lor” {42}{Geneza 4:3}, în conformitate cu cea mai
sfântă poruncă. (89) Iar porunca este următoarea: „Şi va fi”, spun Scripturile, „că după ce
Dumnezeu te va duce în ţara Canaaneenilor, aşa cum li s-a jurat El părinţilor tăi, şi ţi-o va da
ţie, vei închina Domnului tot ce se naşte din turmele şi cirezile tale, şi vei osebi Domnului
ceea ce este de parte bărbătească. Pe tot născutul de la asină să-l dai în schimbul unei oi; iar
de nu-l vei schimba să-l răscumperi cu bani” {43}{Exodul 13:11}. Căci cel ce se naşte este
Abel, adică un dar, primul născut, şi trebuie să observi cum şi când se cuvine a fi jertfit; (90)
Ei bine, momentul cel mai bun este atunci când Dumnezeu face ca raţiunea ta să şovăie, adică
atunci când te găseşti în ţinutul Canaaneenilor, dar nu oricum, ci aşa cum El a jurat că te va
duce; nu ca să fii aruncat de colo-colo de furtună şi de valurile uriaşe şi să fii lipsit de odihnă
sau stabilitate, ci ca odată scăpat de o astfel de tulburare să te poţi bucura de vreme bună şi
timp senin, şi să te refugiezi în virtute, aşa cum navele se refugiază în porturi, pentru a avea
parte de siguranţă şi stabilitate.
XXVIII. (91) Dar când Moise ne spune că Dumnezeu jură, trebuie să ne gândim dacă
el afirmă într-adevăr acest lucru; căci multor oameni li se pare că este nepotrivit ca Dumnezeu
să jure; pentru că semnificaţia unui jurământ este mărturia lui Dumnezeu în privinţa unei
chestiuni îndoielnice. Dar pentru Dumnezeu nimic nu este nesigur şi nimic nu este îndoielnic;
(92) deoarece El este acela care arată limpede celorlalţi unde se află adevărul. Şi prin urmare,
El nu are nevoie de niciun martor; căci nu mai există niciun alt dumnezeu a cărui măreţie să
fie egală cu a Lui. Nu mai spun că acela care se pune martor, prin faptul că face acest lucru,
trebuie să fie mai bun decât acela în favoarea căruia depune mărturie; căci primul are nevoie
de ceva, iar cel de-al doilea îl slujeşte: iar cel care slujeşte este mai vrednic de încredere decât
acela care are nevoie să fie slujit. Dar este o impietate să considerăm că poate exista ceva mai
bun decât Cauza tuturor lucrurilor, pentru că nimic nu este egal cu El, şi nici măcar nu există
ceva un pic inferior; {44}{asemănarea cu Horaţiu este din nou remarcabilă. Horaţiu vorbeşte
despre Părintele şi Guvernatorul universului în Ode I. 12. 17} ci tot ce se găseşte în lume este
inferior ca gen lui Dumnezeu. (93) Aşadar, doar cei în care nu avem încredere recurg la
jurăminte, pentru a căpăta în felul acesta credibilitate. Dar pe Dumnezeu trebuie să îl credem
ori de câte ori spune ceva, oricât de mărunt ar fi acel lucru; aşa că, în privinţa credibilităţii,
cuvintele sale nu diferă cu nimic de un jurământ. Şi se întâmplă, într-adevăr, ca vorbele
noastre să exprime un jurământ; dar jurământul însuşi primeşte confirmare prin adăugara
numelui lui Dumnezeu. Aşadar, nu Dumnezeu devine credibil ca urmare a unui jurământ, ci
jurământul este întărit de către Dumnezeu.

127
 XXIX. (94) Şi atunci de ce acest hierofant a considerat potrivit să îl prezinte că jură?
Ca să poată demonstra slăbiciunea fiinţei create, iar după ce a demonstrat-o, să o poată
consola: căci noi nu ne putem aminti întotdeauna un fapt important referitor la Dumnezeu, şi
anume că „Dumnezeu nu-i ca omul” {45}{Numeri 23:19}. Aşa că ne putem ridica deasupra
acelor afirmaţii care se fac despre om; (95) dar noi, deoarece ne împărtăşim în majoritate din
ceea ce este muritor, şi pentru că nu suntem capabili să percepem nimic altceva în afară de noi
înşine, şi ne lipseşte puterea de a trece dincolo sau de a scăpa de propriile noastre nenorociri,
şi întrucât am intrat în ceea ce este muritor ca melcii în cochilii, şi ne-am făcut ghem precum
aricii, şi avem aceleaşi opinii despre Dumnezeul binecuvântat şi nemuritor cum avem şi
despre noi înşine, ar trebui să evităm afirmaţiile absurde, ca de exemplu faptul că Dumnezeu
are formă umană; căci cu adevărat ne facem vinovaţi de impietate atribuindu-i aceleaşi
pasiuni pe care le are şi omul; (96) şi că îi făurim în mintea noastră mâini şi picioare, şi
spunem că vine şi că pleacă, că urăşte, că este dezgustat sau furios; de asemenea, îi atribuim
părţi şi pasiuni nepotrivite cu caracterul său de Cauză a tuturor lucrurilor, şi jurăminte prin
care devine adesea susţinătorul slăbiciunilor noastre. (97) „Dacă Dumnezeu îţi va da lucrurile
pe care le doreşti”, spune Moise, vorbind cu multă elocvenţă şi exactitate; căci dacă El nu ţi le
dă, atunci nu le vei avea, pentru că totul îi aparţine, atât lucrurile exterioare, cât şi trupul, şi
simţul extern, şi puterea vorbirii, şi mintea, şi energiile şi esenţele tuturor facultăţilor. Şi vei
vedea că nici tu nu îţi aparţii, şi cu atât mai puţin îţi aparţine lumea, sau orice tai şi separi din
ea; căci nici pământul, nici apa, nici aerul, nici cerul, nici stelele, nici feluritele specii de
animale şi plante, pieritoare sau nemuritoare, nu sunt ale tale; aşa că pe oricare dintre ele le-ai
lua cu tine pentru a le oferi ca jertfă, să ştii că nu îţi aparţin, ci ele sunt posesiunile lui
Dumnezeu.
XXX. (98) Şi bagă de seamă cât de bine este precizat faptul că cel care aduce jertfă
poate lua o parte din ceea ce oferă, şi că nu este obligat să ofere tot ceea ce i s-a dat. Căci
natura ne-a dat lucruri nenumărate, bune pentru rasa umană, din care nu şi-a făcut parte: de
exemplu, ne-a dat creaţia, deşi ea însăşi este necreată; şi hrana, deşi ea nu are nevoie de hrană;
şi creşterea, deşi ea rămâne mereu la fel; şi vârsta, cu referire la timp, deşi ea nici nu primeşte
nimic şi nici nu pierde nimic; şi corpul organic, pe care ea nu îl poate primi; şi, de asemenea,
ne-a dat puterea de a deveni cunoscuţi, şi de a vedea, şi de a ne hrăni, şi de a elimina ceea ce
s-a digerat; de a deosebi diferitele mirosuri, de a utiliza limbajul, de a izbucni în hohote de
râs. (99) Şi în noi mai sunt şi multe alte lucruri care sunt folositoare şi necesare: dar unii spun
că aceste lucruri sunt indiferente, însă acelea care se consideră a fi bune trebuie atribuite
naturii, căci ea le cuprinde pe toate. Aşadar, haideţi să cercetăm acele lucruri pe care le
admirăm în mod deosebit, cele care sunt într-adevăr bune, şi pe care dorim să le dobândim la
momentul potrivit, iar dacă le dobândim suntem cei mai fericiţi dintre oameni. (100) Prin
urmare, cine nu ştie că o bătrâneţe fericită şi o moarte fericită sunt bunurile cele mai de preţ
ale omului? Căci natura nu îşi ia partea din niciuna dintre ele, deoarece natura nici nu
îmbătrâneşte, nici nu moare. Şi ce este atât de extraordinar este faptul că ceea ce este necreat
nu catadicseşte să folosească lucrurile bune ale fiinţelor create, pe când cele care au fost
create doresc să aibă parte de diferite virtuţi, potrivit feluritelor idei care există. În orice caz,
bărbaţii nu vor rivaliza cu femeile, iar femeile nu vor rivaliza cu bărbaţii în acele chestiuni
care ţin strict de preocupările sexului opus. Dar dacă femeile ar încerca să imite preocupările
bărbaţilor acestea ar fi privite ca nişte jumătăţi de bărbaţi, iar dacă bărbaţii s-ar băga în
treburile femeilor ar dobândi o proastă reputaţie de bărbaţi-femeie. (101) Dar oare nu există
anumite virtuţi prin care natura a făcut aceste distincţii, ca în niciun caz acestea să nu fie
utilizate în comun de ambele sexe? În orice caz, a însămânţa şi a genera copii este proprietatea
specială a bărbatului, care este în conformitate cu înzestrarea sa specifică, şi nici o femeie nu
ar putea să facă asta. Însă natura bărbatului nu îi permite să rămână însărcinat, pentru că
aceasta este înzestrarea femeii: prin urmare, aceste lucruri înnăscute nu îi pot fi atribuite lui

128
Dumnezeu decât printr-o utilizare greşită a termenilor, de aceea ar trebui să ne îndreptăm
slăbiciunile. Aşadar, mintea mea, va trebui să elimini din concepţiile tale tot ceea ce este
creat, sau muritor, sau schimbător, sau profan referitor la Dumnezeul cel necreat, nemuritor,
neschimbător şi sfânt, singurul Dumnezeu, binecuvântat pentru vecie.
XXXI. (102) Dar este pe deplin în conformitate cu natura „să sacrifici lui Dumnezeu
progeniturile de parte bărbătească ale oricărei creaturi care naşte” {46}{Exodul 13:12}. Căci
aşa cum natura i-a dat femeii pântecele, acea parte minunat adaptată pentru a zămisli, tot aşa a
pus în suflet o putere prin intermediul căreia mintea concepe şi intră în travaliu şi dă naştere la
multe lucruri. (103) Dar dintre ideile născute de minte, unele sunt masculine, iar altele
feminine, ca şi în cazul fiinţelor născute. Ei bine, progenitura de parte femeiască a sufletului
este reprezentată de răutate şi pasiuni, prin care devenim efeminaţi în tot ceea ce facem; dar
virtutea şi starea sănătoasă a pasiunilor constituie acea parte bărbătească prin intermediul
căreia suntem stimulaţi şi revigoraţi. Aşadar, dintre acestea, ceea ce aparţine tovărăşiei
bărbaţilor trebuie atribuit lui Dumnezeu, iar ceea ce are asemănare cu femeia trebuie atribuit
sinelui personal, motiv pentru care s-a dat această poruncă, „toţi născuţii de parte bărbătească
îi aparţin Domnului”.
XXXII. (104) Dar el mai spune, „Toţi născuţii de parte bărbătească ai turmelor şi
cirezilor tale şi ai tuturor lucrurilor tale aparţin lui Dumnezeu”. Şi după ce a vorbit de
vlăstarul părţii principale a sufletului începe să ne dea informaţii şi despre rodul părţii
iraţionale, care este moştenirea simţurilor externe, iar pe acestea le aseamănă cu cirezile de
vite şi cu progeniturile acestora, care sunt blânde şi docile, întrucât sunt călăuzite prin grija
supraveghetorului lor, adică prin grija păstorului; căci cele care sunt lăsate să alerge libere se
sălbăticesc din cauza lipsei cuiva care să le îmblânzească. Însă cele care au călăuze, aşa cum
sunt păstorii de capre, de vite şi de oi, care sunt conducătorii tuturor acestor dobitoace, sunt
îmblânzite de la sine. (105) Mai mult decât atât, genul simţurilor externe este dat de la natură
pentru a fi uneori sălbatic, iar alteori docil; este sălbatic atunci când a scuturat frâul minţii,
care este ca un păstor, şi când se lasă purtat în mod iraţional spre obiectele simţurilor externe;
dar este blând atunci când a cedat şi s-a supus raţiunii, care este călăuza discernământului, şi
când se lasă temperat şi dirijat de către ea. Prin urmare, orice vede sau aude, pe scurt, tot ceea
ce percepe cu simţurile sale interne potrivit poruncilor minţii, toate aceste lucruri sunt
bărbăteşti şi desăvârşite, căci fiecăruia dintre ele i se adaugă bunătate; (106) dar orice se face
în absenţa unei călăuze, adică în stare de anarhie, duce corpul la ruină, la fel cum anarhia
contribuie la distrugerea unei cetăţi. De asemenea, trebuie să luăm în considerare şi faptul că
acele mişcări ale simţurilor externe care se supun minţii, şi care în mod inevitabil sunt mai
bune, se petrec aşa cum a hotărât Dumnezeu; dar cele încăpăţânate şi nesupuse trebuie să ni le
asumăm, căci ele ne poartă în mod iraţional departe de noi, ca urmare a impetuozităţii
simţurilor externe.
XXXIII. (107) Şi el ne-a poruncit să luăm o parte nu doar din lucrurile pe care tocmai
le-am menţionat, ci şi din toate combinaţiile lor. Iar porunca este exprimată prin următoarele
cuvinte: „Iar atunci când veţi mânca din roadele pământului, să luaţi o parte şi să o aduceţi
jertfă Domnului: să aduceţi prinos o turtă din primul vostru aluat; s-o aduceţi cum aduceţi
darul care se ia mai întâi din arie” {47}{Numeri 15:19}. (108) Ei bine, vorbind aşa cum se
cuvine, dacă trebuie să mărturisim adevărul gol-goluţ, noi înşine suntem acest aluat; căci
multe esenţe sunt frământate şi combinate pentru ca noi să fim făcuţi desăvârşiţi: întrucât
marele Creator a pus laolaltă şi a amestecat proprietăţile opuse, elementul rece cu elementul
fierbinte, uscăciunea cu umezeala, făcând din ele o combinaţie distinctă, adică pe noi înşine,
de aceea termenul de aluat ni se potriveşte. Aşadar, noi trebuie să sfinţim tocmai această
combinaţie a celor două părţi importante, care sunt trupul şi sufletul. (109) Însă primele roade
ale fiecăreia dintre ele sunt mişcările sfinte, realizate în conformitate cu virtutea; motiv pentru
care au fost comparate cu o arie. Prin urmare, aşa cum pe arie există grâu şi orz, şi multe alte

129
asemenea lucruri care pot fi separate, dar şi coji, şi pleavă, precum şi alte rămăşiţe împrăştiate
în toate direcţiile, tot aşa şi în noi înşine există unele lucruri minunate şi folositoare, care sunt
cu adevărat hrănitoare, şi prin intermediul cărora viaţa are parte de desăvârşire; şi toate
acestea trebuie atribuite lui Dumnezeu. Dar există şi alte lucruri, care nu sunt divine, şi pe
care omenirea trebuie să le abandoneze ca pe nişte gunoaie; însă unele părţi din acestea
trebuie luate, (110) şi există unele virtuţi lipsite de orice răutate, pe care ar fi lipsit de pietate
să le mutilăm printr-o separare, căci ele se aseamănă cu acele sacrificii indivizibile, jertfele
arderii de tot, al căror exponent este Isaac, cel al cărui tată a primit porunca să îl jertfească
pentru a nu împărtăşi nicio pasiune distructivă. (111) Iar într-un alt pasaj se spune, „Şi vei
avea grijă să îmi oferi la sărbători darurile mele, şi ofrandele mele, şi jertfele mele,”: nu luând
ceva din ele, nu împărţindu-le, ci aducându-le complete şi desăvârşite; căci sărbătoarea
sufletului este veselia ce rezultă din virtuţile desăvârşite; iar virtuţile desăvârşite sunt acelea
pe care le prezintă rasa umană, şi care sunt nepătate. Însă doar omul înţelept poate participa la
o astfel de sărbătoare, şi nicio altă fiinţă umană; pentru că foarte rar putem găsi un suflet care
să nu fi gustat niciodată din răutatea pasiunilor.
XXXIV. (112) Şi după ce a relatat despre partea dominantă şi partea supusă a
sufletului, arătând care este bărbătească şi care este femeiască, Moise trece la explicarea
sistematică a diviziunilor trupului. Aşadar, fiind conştient că fără muncă şi fără atenţie nu este
posibil să obţinem o progenitură masculină, el spune, „Pe mânzul asinei care a născut să îl dai
în schimbul unui miel” {48}{Exodul 13:13}. Iar această expresie este echivalentă cu a spune,
„Dă toată munca pentru progres”. Căci aşa cum asinul este simbolul muncii, fiind un animal
foarte răbdător, oaia (n.t. în limba greacă προβάτων) este emblema progresului, aşa cum arată
şi numele ei {49}{προβάτων a derivat din προβαίνω, care înseamnă a merge înainte}, (113)
fiind simbolul atenţiei necesare pentru a reuşi în arte şi profesii, şi în toate celelalte domenii
care necesită instruire; de aceea, nu este loc de neglijenţă sau indiferenţă, ci este necesar să ne
pregătim mintea pentru a putea aborda cu vigoare orice muncă, străduindu-se să nu cadă în
robia unei trude nepotrivite, ci să înainteze şi să progreseze, croindu-şi drum spre cel mai
glorios final; căci munca trebuie îndurată de dragul progresului. (114) Însă dacă munca te
oboseşte şi simţi că nu avansezi pe calea progresului, ci mai degrabă mergi în sens invers,
atunci abandonează căutarea şi rămâi în tăcere, căci este foarte dificil să mergi contra naturii.
Din care cauză Scriptura adaugă: „iar de nu-l vei schimba să-l răscumperi cu bani”, ceea ce
înseamnă că dacă nu poţi da munca pe progres, atunci încetează să munceşti; căci ideea de
răscumpărare poartă în sine ideea de emancipare a minţii de atenţia zadarnică şi neproductivă.
XXXV. (115) Dar eu nu vorbesc aici de virtuţi, ci de iscusinţa obişnuită, precum şi de
alte învăţături necesare referitoare la atenţia acordată trupului şi la abundenţa bunurilor
externe. Însă chiar dacă munca prestată pentru a ajunge la ceea ce este bine şi desăvârşit nu îşi
atinge scopul, totuşi ea este de aşa natură încât face bine celui care o exercită; pe când
lucrurile care nu au legătură cu virtutea sunt complet nefolositoare dacă nu sunt duse la bun
sfârşit. Căci la fel ca în cazul animalelor, când dacă îndepărtezi capul, tot animalul moare, tot
aşa începutul acţiunilor constituie sfârşitul lor, căci ele trăiesc într-o anumită măsură doar
dacă ajung la final, dar dacă le tai capul, le mutilezi şi mor. (116) Şi tot aşa, acei sportivi care
nu ies niciodată victorioşi, ci sunt înfrânţi de fiecare dată, trebuie să îşi condamne meşteşugul;
iar dacă un căpitan de navă se confruntă în toate călătoriile sale cu dezastre, mai bine să se
lase de meserie şi să se odihnească. Iar acei oameni care s-au dedicat meşteşugurilor de bază,
dar care din cauza naturii lor necizelate au fost incapabili să înveţe ceva, sunt de lăudat dacă
abandonează efortul: căci aceste studii nu trebuie urmate doar de dragul studiului, ci pentru a
atinge prin ele scopul final. (117) Prin urmare, dacă natura ne împiedică să progresăm, haideţi
să nu luptăm împotriva ei într-o manieră neprofitabilă, dar dacă cooperează cu noi, atunci
haideţi să cinstim Divinitatea cu primele roade şi onoruri, care sunt preţul răscumpărării
sufletului nostru, şi al eliberării sale de sub dominţia stăpânilor nemiloşi, şi al înălţării sale.

130
 XXXVI. (118) Căci Moise mărturiseşte că leviţii, care au luat locul întâiului născut, au
fost numiţi preoţi şi slujitori ai celui unic şi vrednic de a fi slujit, fiind consideraţi
răscumpărarea tuturor celorlalţi israeliţi. Căci „Iată”, spune Dumnezeu, „din mijlocul fiilor lui
Israel Eu i-am luat pe leviţi în locul a tot întâi născutul, cel ce se naşte-ntâi între fiii lui Israel;
ei vor fi răscumpărarea lor, iar leviţii vor fi ai Mei: fiindcă toţi întâi-născuţii sunt ai Mei; din
ziua-n care i-am lovit pe toţi întâi-născuţii din ţara Egiptului Mi i-am sfinţit Mie pe toţi întâi-
născuţii din Israel” {50}{Numeri 3:12}. (119) Prin leviţi se înţelege aici raţiunea care a fugit
la Dumnezeu ca să îl implore; iar Dumnezeu, luând-o din partea centrală şi dominantă a
sufletului, adică luând-o la El şi însuşindu-şi-o ca o parte a lui, a considerat-o vrednică de
onoarea care i se acordă întâiului născut. Astfel, este clar că întâiul născut al lui Iacov este
Ruben, dar Levi este întâiul născut al lui Israel, căci primul are onoarea de a fi cel mai mare
ca vârstă, însă al doilea este mai mare în privinţa rangului şi a puterii. (120) Căci Iacov, care
este simbolul muncii şi al progresului, este în acelaşi timp şi începutul bunei dispoziţii
reprezentate de Ruben: dar izvorul contemplării singurei fiinţe înţelepte, de la care provine
numele Israel, este principiul acelei tendinţe de a o sluji; iar leviţii sunt simbolul acestei
slujiri. Şi aşa cum Iacov este moştenitorul dreptului de întâi născut al lui Isav, căci înclinarea
spre răutate a fost biruită de truda virtuoasă, tot aşa şi Levi, prin faptul că se dedică virtuţii, va
lua onorurile seniorităţii de la Ruben, omul bunei dispoziţii. Dar dovada cea mai limpede a
desăvârşirii este faptul că omul fuge la Dumnezeu, lăsând în urma sa orice preocupare în
privinţa creaţiei.
XXXVII. (121) Aşadar, ca să vorbim cu decenţă, acesta este preţul care trebuie plătit
pentru păstrarea şi răscumpărarea sufletului dornic de libertate. Şi nu am putea spune că în
felul acesta ne este prezentată o învăţătură foarte necesară? Şi anume aceea că orice om
înţelept constituie răscumpărarea unuia fără valoare, iar acesta din urmă nu ar putea trăi nici
măcar puţin, dacă omul înţelept nu s-ar preocupa de dăinuirea sa prin mila şi cumpătarea pe
care le arată; la fel cum un vindecător luptă împotriva infirmităţilor unui invalid, fie
ameliorându-le, fie eliminându-le complet, cu condiţia ca boala să nu lovească cu o violenţă
irezistibilă, care să depăşească iscusinţa şi priceperea vindecătorului. (122) Şi aşa a fost
distrusă Sodoma, deoarece nu exista niciun om bun care să poată fi pus în balanţă pentru a
echilibra mulţimea ticăloşiilor despre care nu se cuvine a pomeni. Aşa că dacă s-ar fi putut
găsi cincizeci de oameni, care să justifice emanciparea sufletului din robie şi deplina sa
libertate, sau măcar mai puţini de cincizeci, aşa cum a cerut înţeleptul Avraam, care a redus
treptat numărul până la zece, un număr caracteristic instruirii, atunci mintea nu ar mai fi fost
distrusă într-o manieră atât de dezonorantă. (123) Uneori, ar trebui să ne străduim din toate
puterile noastre să îi protejăm pe aceia care nu sunt pe punctul de a fi total distruşi de răutatea
din ei; imitându-i în felul acesta pe vindecătorii iscusiţi, care, chiar dacă îşi dau seama că este
imposibil ca bolnavii să se vindece, totuşi le adminstrează leacurile cu bucurie, ca nu cumva
să dea impresia că tratamentul nu a avut succes din cauza neglijenţei lor. Iar dacă văd
vreodată un cât de mic semn de însănătoşire, au grijă de el ca de o scânteie de foc; căci există
speranţa că dacă acesta se prelungeşte iar puterea sa creşte, omul va putea beneficia în viitor
de o viaţă mai bună şi mai lipsită de pericole. (124) Prin urmare, când văd un om bun care
locuieşte într-o casă sau într-o cetate, consider că acea casă sau acea cetate sunt fericite,
pentru că dacă acel om se bucură de lucrurile bune pe care le are, toţi vor obţine fericirea pe
care o aşteaptă, întrucât, de dragul celor vrednici, Dumnezeu va da bogăţiile sale nelimitate şi
celor nevrednici. Şi eu mă rog ca aceştia să trăiască până la o vârstă foarte înaintată, pentru că
este imposibil să îmbătrânească vreodată, şi mă aştept ca norocul să rămână alături de oameni
atâta timp cât aceştia vor fi capabili să practice virtutea. (125) Aşadar, când văd sau aud că
vreunul din aceşti oameni a murit, mă întristez foarte mult, şi îi plâng pe aceia care au rămas
în viaţă la fel de mult cum îl plâng şi pe cei care au murit; căci îmi dau seama că s-a ajuns la
un sfârşit necesar în conformitate cu legile naturii, şi că aceşti oameni au avut o viaţă fericită

131
şi o moarte glorioasă. Dar mă uit la ceilalţi, care au rămas acum fără mâna măreaţă şi
puternică prin care au fost salvaţi, şi care sunt lipsiţi de ea, pentru că în curând vor simţi răul
căruia ei îi dau naştere; asta dacă nu cumva natura va da zămisli alţi oameni tineri în locul
acelora care au pierit, ca şi în cazul unui copac care şi-a revărsat fructele coapte pentru a-i
hrăni şi desfăta pe cei care sunt capabili să le folosească. (126) Prin urmare, aşa cum oamenii
buni reprezintă partea cea mai rezistentă a unei cetăţi, în privinţa duratei lor de viaţă, tot aşa şi
în cazul cetăţii noastre individuale, care este alcătuită din suflet şi trup, puterile ataşate de
chibzuinţă şi cunoaştere sunt cele mai solide părţi ale fundaţiei sale; pe care legiuitorul, printr-
un limbaj metaforic, le numeşte răscumpărare şi întâiul născut, datorită acelor motive pe care
le-am menţionat deja. (127) Astfel, el mai spune, „Cetăţile leviţilor sunt răscumpărate pentru
vecie, pentru că slujitorul lui Dumnezeu se bucură de libertate eternă, în conformitate cu
revoluţiile permanente ale sufletului aflat mereu în mişcare”, şi el acceptă necontenit cererile
de vindecare; căci atunci când îi numeşte răscumpăraţi, nu pentru moment, ci pentru vecie,
aşa cum spune, intenţionează să transmită următoarea idee, şi anume că ei se află mereu într-o
stare de revoluţie, dar şi într-o stare de libertate; iar starea de revoluţie le este sădită ca urmare
a faptului că sunt muritori, în timp ce libertatea le vine din faptul că îi slujesc lui Dumnezeu.
XXXVIII. (128) Dar merită să analizăm, şi nu doar în trecere, motivul pentru care El a
dat fugarilor cetăţile leviţilor; căci a considerat că şi aceia care dau dovadă de impietate merită
să trăiască alături de cei mai sfinţi dintre oameni. Ei bine, aceşti fugari sunt dintre aceia care
au comis omoruri în mod neintenţionat. Aşadar, în primul rând trebuie să repetăm ceea ce este
în concordanţă cu ceea ce s-a spus deja, adică faptul că omul bun este răscumpărarea omului
nevrednic, spre purificarea acestuia din urmă, aşa că cei care au păcătuit vor veni în mod
firesc la aceia care au fost sfinţiţi, cu scopul de a fi purificaţi; iar în al doilea rând, trebuie să
luăm în considerare faptul că leviţii îi acceptă pe fugari întrucât şi ei înşişi sunt nişte potenţiali
fugari; (129) căci aşa cum primii au fost alungaţi din ţara lor, tot aşa şi leviţii şi-au părăsit
copiii, părinţii, fraţii, pe cei apropiaţi şi lucrurile dragi, pentru a primi o moştenire veşnică în
locul uneia muritoare. Şi totuşi aceştia se deosebesc între ei, pentru că fuga celor dintâi a fost
involuntară, fiind determinată de o acţiune neintenţionată, în timp ce leviţii au fugit de
bunăvoie, din iubire pentru lucrul cel mai minunat; iar primii se refugiază la leviţi, însă leviţii
îşi găsesc refugiul în Dumnezeul tuturor lucrurilor, pentru ca cei care sunt nedesăvârşiţi să
aibă ca lege Sfintele Scripturi, iar ceilalţi să îl aibă cu ei pe Dumnezeu, cel care i-a sfinţit.
(130) În plus, celor care au comis un omor neintenţionat li s-a permis să trăiască în aceleaşi
cetăţi cu leviţii, întrucât şi ei au fost consideraţi vrednici să primească un privilegiu, pentru că
măcelul lor a fost sfânt. Aşadar, atunci când sufletul aflat în transformare a început să-l
venereze pe Dumnezeul egiptenilor, adică trupul, ca şi când ar fi fost aur preţios, atunci toate
scrierile sfinte s-au grăbit din proprie iniţiativă să intervină cu arme defensive, şi anume cu
demonstraţii izvorâte din cunoaştere, luându-l drept căpetenie şi general pe marele preot şi
profet şi prieten al lui Dumnezeu, Moise, şi să declare un război necontenit în slujba pietăţii;
şi nici nu au vrut să audă de pace înainte de a pune la pământ toate ideile celor care li se
împotriveau, aşa încât au ajuns în mod firesc să ocupe aceeaşi locuinţă, întrucât acţiunile lor
au fost similare, chiar dacă nu întru totul.
XXXIX. (131) Dar se zvoneşte că mai există şi o altă părere, ceva mai tainică, care se
cuvine să ajungă la urechea celor în vârstă, dar care să nu fie divulgată tinerilor; căci printre
minunatele puteri ale lui Dumnezeu se află şi puterea legislativă (căci El însuşi este legiuitor,
şi din El izvorăsc toate legile, şi toţi legiuitorii i se supun), iar această putere legislativă
cuprinde două părţi, una care se referă la răsplătirea celor care fac lucrurile cuvenite, iar
cealaltă care îi pedepseşte pe aceia care au păcătuit; (132) în consecinţă, levitul este un preot
al primei părţi, căci el îndeplineşte toate slujbele referitoare la sfinţenia desăvârşită, prin care
rasa umană este elevată şi adusă la cunoştinţa lui Dumnezeu, fie prin arderile de tot, fie prin
jertfele de izbăvire, fie prin faptul că omul se căieşte pentru păcatele sale. Însă preoţii

132
celeilalte părţi a puterii legislative sunt aceia care au făptuit omoruri neintenţionate. (133) Iar
Moise stă martor pentru acest lucru, căci spune. „Nu a fost voia lui, ci Dumnezeu i l-a dat pe
mână” {51}{Exodul 21:13}, aşa încât mâinile lui sunt aici doar nişte unelte; însă cel care le
pune în mişcare într-o manieră invizibilă este cel nevăzut. Fie, aşadar, ca cei doi slujitori să
locuiască împreună, şi să fie preoţii celor două tipuri de putere legislativă; levitul să fie
preotul acelei părţi care are în vedere răsplătirea celor care fac fapte bune, iar cel care a comis
omoruri în mod neintenţionat al părţii care este responsabilă de pedeapsă. (134) „Dar în ziua
în care”, spune Dumnezeu, „i-am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, i-am sfinţit
pentru mine pe toţi întâii născuţi ai lui Israel” {52}{Exodul 13:15}. Şi El spune asta nu pentru
a ne face să credem că atunci când Egiptul a fost lovit cu această lovitură puternică care i-a
distrus pe toţi întâii născuţi, tot atunci şi fii întâi născuţi ai lui Israel au devenit sfinţi, ci pentru
a ne face să înţelegem că atât în vremurile de demult, cât şi acum, şi de aici înainte, şi pentru
vecie, acest lucru se întâmplă în mod firesc în cazul sufletului, deoarece în momentul în care
părţile dominante ale pasiunilor oarbe vor fi distruse, atunci vlăstarul cel mai vârstnic şi mai
vrednic de cinste al lui Dumnezeu, care vede totul cu o privire pătrunzătoare, va deveni sfânt;
(135) căci plecare răului atrage după sine venirea virtuţii, la fel cum, pe de altă parte, când
ceea ce este bun se îndepărtează, atunci ceea ce a fost rău, stând la pândă, vine şi îi ia locul.
Însă Iacov nu a plecat deloc {53}{Geneza 27:1} atunci când a intrat Isav, adică mintea care
primeşte totul şi în care se imprimă răutatea în loc să se imprime elementele virtuţii, dacă
acest lucru este posibil; dar el nu va putea face asta, căci va fi înlăturat şi răsturnat de omul
înţelept înainte să prindă de veste, cel înţelept fiind îndemnat să respingă răul iminent înainte
să îl afecteze.
XL. (136) Şi el aduce nu numai primele roade ale întâiului născut, ci şi grăsimea;
arătând prin aceasta că tot ceea ce se găseşte în suflet, veselia, grăsimea, siguranţa şi plăcerea,
trebuie să capituleze în faţa lui Dumnezeu. Iar din rânduielile referitoare la sacrificii îmi dau
seama că de la jertfe trebuie luate trei părţi; în primul rând grăsimea, apoi rinichii şi lobul
ficatului, despre care vom vorbi separat; dar nu se iau nici creierul, nici inima, care ar părea
firesc să fie oferite înaintea altor părţi, deoarece, potrivit cuvintelor legiuitorului, în ele zace
puterea dominantă.
(137) Dar dintr-o sfinţenie peste măsură şi dintr-o înţelegere limpede el nu a rânduit
ca aceste lucruri să fie aduse la sfântul altar al lui Dumnezeu, deoarece părţile dominante sunt
supuse schimbărilor de tot felul, fie ele bune sau rele, şi de aceea primesc uneori impresii
nestatornice, alteori impresii referitoare la ce este pur şi acceptat, iar alteori impresii josnice.
(138) Prin urmare, legiuitorul, gândindu-se la un loc care să fie capabil să primească aceste
două calităţi contrare, şi anume ceea ce este onorabil şi ceea ce este scandalos, şi care să fie
adaptat fiecăreia, şi unde să aibă parte de aceeaşi atenţie, fie că este vorba de ceva impur sau
de ceva sfânt, le-a îndepărtat de altarul lui Dumnezeu. Căci ceea ce este scandalos este profan,
iar ceea ce este profan este de-a dreptul nesfânt; (139) de aceea partea dominantă este ţinută
departe de jertfe, însă dacă este cercetată, atunci, când toate părţile ei au fost purificate, va fi
consacrată ca o jertfă de ardere, fără pată. Căci aceasta este legea jertfelor pentru arderea de
tot: cu excepţia resturilor de hrană şi a pielii, care sunt simboluri ale slăbiciunii trupului, şi nu
ale răului, nimic altceva să nu fie lăsat creaturii, ci toate acele părţi care dezvăluie în
întregime sufletul desăvârşit trebuie jertfite prin ardere de tot lui Dumnezeu.

133
 7. RĂUL ARE OBICEIUL SĂ ATACE BINELE

I. (1) Şi Cain i-a spus lui Abel, fratele său, „Să ieşim la câmp. Şi s-a întâmplat că
atunci când erau pe câmp Cain s-a ridicat împotriva lui Abel, fratele său, şi l-a omorât”
{1}{Geneza 4:8}. Ce îşi propune Cain să facă este aceasta: să îl antreneze pe Abel într-o
dispută şi să îl convingă cu forţa, folosind sofisme plauzibile şi verosimile; căci câmpul unde
îl invită să vină îl putem considera simbolul rivalităţii şi al disputei, unde ne formăm opiniile
despre lucrurile pe care nu le putem percepe cu claritate, dar şi despre cele care sunt evidente.
(2) Căci vedem că toate întrecerile, atât în vreme de pace, cât şi de război se desfăşoară în
câmp deschis. Prin urmare, pe timp de pace, toţi aceia care participă la concursuri caută
culoarele de alergare plane şi terenurile netede: iar pe timp de război nu se obişnuieşte să se
dea lupte de infanterie sau de cavalerie pe dealuri; căci foarte multe dezastre sunt provocate
mai degrabă de caracterul nefavorabil al terenului, decât de ceea ce inamicii îşi pot face unul
altuia.
II. (3) Şi o dovadă foarte bună a acestui fapt este comportamentul celui ce practică
cunoaşterea, şi anume Iacov, care se luptă cu tendinţa contrară, adică cu ignoranţa; şi îl vedem
pe câmp cum ordonează facultăţile iraţionale ale sufletului după un anumit sistem, mustrându-
le şi corijându-le. „Trimiţând deci Iacov, le-a chemat pe Rahela şi pe Lia la câmp, unde erau
turmele” {2}{Geneza 31:4}; (4) arătând aici în mod limpede că simbolul revoltei şi al disputei
este câmpul. Şi el le cheamă şi le spune, „Văd eu pe faţa tatălui vostru că el mă priveşte altfel
decât mai ieri şi alaltăieri {3} {Geneza 31:5}, dar Dumnezeul tatălui meu era cu mine”. Şi din
acest motiv aş fi înclinat să spun că Laban nu este binevoitor faţă de tine, deoarece Dumnezeu
este de partea ta; căci în sufletul care cinsteşte obiectele simţurilor externe şi le consideră a fi
cel mai mare bine raţiunea nu poate exista; dar în sufletul în care umblă Dumnezeu, obiectele
simţurilor externe nu sunt privite ca fiind binele suprem, iar numele lui Laban se referă la
aceste obiecte externe. (5) Şi toţi aceia care, progresând în ceea ce priveşte raţiunea, sunt
împodobiţi asemenea Tatălui, ca urmare a învăţăturii, se dezvaţă de a fi robii impulsurilor
iraţionale ale sufletului, şi consideră câmpul un loc potrivit, căci i s-a zis lui Iosif, „Fraţii tăi,
nu pasc ei oile la Sichem? Vino să te trimit la ei. Iar el a zis: Iată-mă! Du-te şi vezi dacă fraţii
tăi sunt sănătoşi, ce fac oile, şi să-mi aduci veşti! Şi l-a trimis din valea Hebronului, iar el s-a
dus la Sichem, şi un om l-a găsit rătăcind pe câmp: şi omul l-a întrebat, Ce cauţi? Iar el a zis,
Pe fraţii mei îi caut, spune-mi unde pasc ei oile? Iar omul i-a zis, Au plecat de aici, căci i-am
auzit spunând, Să mergem la Dotan” {4}{Geneza 37:12}.
III. (6) Aşadar, din ceea ce s-a spus aici, rezultă limpede că locul unde se opresc
facultăţile iraţionale care se află în ei este câmpul. Iar Iosif este trimis acolo deoarece nu este
capabil să suporte cunoaşterea oarecum austeră a tatălui său; şi ca să poată învăţa, cu
învăţători blânzi, ce trebuie făcut şi care vor fi avantajele; căci el foloseşte o învăţătură ţesută
din diferite surse, foarte variată şi ingenios alcătuită, despre care legiuitorul spune era ca „o
tunică pestriţă făcută pentru el” {5}{Geneza 37:3}, înţelegând prin aceasta că el este
interpretul unei învăţături labirintice, dificil de explicat; (7) căci întrucât filozofează mai mult
despre înţelepciunea politică decât despre adevăr, el aduce la un loc şi pune în legătură trei
feluri de lucruri bune, şi anume lucrurile externe, lucrurile trupeşti şi cele sufleteşti, lucruri
complet diferite unul de altul în privinţa naturii lor; dorind să arate că fiecare are nevoie de
celălalt şi că acela care este binele desăvârşit este compus din toate celelalte, şi că părţile din
care este alcătuit acest bine desăvârşit sunt părţi sau elemente ale binelui, deşi ele însele nu
sunt desăvârşite. (8) Şi tot aşa, nici focul, nici pământul, şi niciunul din cele patru elemente
din care a fost creat universul nu reprezintă lumea, ci doar întâlnirea şi amestecul tuturor
acestora; şi la fel, fericirea nu ar trebui căutată în mod special nici în lucrurile externe, nici în
cele ale trupului, şi nici în cele ale sufletului luate separat; căci fiecare din lucrurile

134
menţionate anterior are rang de parte sau de element, ci ea trebuie căutată în combinaţia dintre
toate acestea.
IV. (9) De aceea, el este trimis pentru a învăţa această doctrină la aceia care cred că
nimic nu este onorabil, ci totul este bun, iar aceasta este calitatea specifică a sufletului; dar
aceştia consideră că toate bunurile externe, care sunt numite lucrurile bune ale trupului, sunt
doar lucruri inutile şi nu bunuri reale: „Căci iată”, spune el, „fraţii tăi au grijă de oi”, adică îşi
stăpânesc toate pornirile iraţionale, „în Sichem” {6}{Geneza 37:12}, iar numele Sichem,
atunci când este tălmăcit, înseamnă umăr, care este simbolul celor care rabdă şi muncesc. Căci
iubitorii virtuţii rabdă o mare povară, împotrivirea faţă de trup şi plăcerile trupeşti, precum şi
împotrivirea faţă de lucrurile externe şi deliciile care se nasc din ele. (10) „Vino, aşadar, ca să
te trimit la ei” {7}{Geneza 37:13}, adică ascultă porunca mea şi vino la mine cu mintea plină
de imboldul de a învăţa lucruri mai bune. Dar până acum eşti plin de automulţumire, ca unul
care a primit o învăţătură autentică; căci deşi încă nu ai afirmat deschis acest lucru, continui să
spui totuşi că eşti gata să primeşti din nou învăţătură, atunci când zici, „Iată-mă”; dar prin
aceasta mi se pare că mai degrabă îţi arăţi aroganţa şi uşurinţa de a te lăsa convins decât
disponibilitatea de a învăţa; iar dovada pentru ceea ce spun este aceasta, „Şi puţin după aceea,
omul adevărat te va găsi rătăcind pe cale” {8}{Geneza 37:15}, însă nu te-ai fi rătăcit dacă ai fi
venit la practicarea virtuţii cu o intenţie sănătoasă. (11) Şi totuşi, discursul încurajator al
tatălui tău nu te constrânge în mod irezistibil să aţâţi de bunăvoie mintea, îndreptând-o spre
lucrurile mai bune; căci el spune, „Du-te şi vezi”, priveşte, ia aminte şi meditează la această
chestiune cu multă atenţie. Căci în primul rând ar trebui să ştii pentru ce vei fi nevoit să
munceşti, şi abia apoi să te îngrijeşti de felul în care vei putea împlini munca. (12) Dar după
ce ai văzut despre ce este vorba, şi după ce ai analizat cu atenţie, aruncându-ţi ochii asupra
sarcinii în ansamblul ei, va trebui să mai ţii cont şi pe aceia care s-au ocupat de această
chestiune, şi care au devenit practicanţi, ca să vezi că îndeplinind această muncă starea lor de
sănătate este bună, şi că nu sunt smintiţi, aşa cum cred iubitorii plăcerilor, care îi calomniază
şi îi ridiculizează. Şi să nu-ţi formezi în mintea ta o opinie pozitivă despre felul în care arată
această chestiune sau despre starea de sănătate a celor care practică aceste lucruri înainte să îl
informezi pe tatăl despre ele; căci părerile celor care au început să înveţe de puţină vreme sunt
instabile şi lipsite de o fundaţie solidă; dar atitudinea celor care au progresat într-o anumită
măsură este fermă, iar opiniile lor conduc cu necesitate la dârzenie şi stabilitate.
V. (13) Prin urmare, O, mintea mea, dacă vei cerceta în felul acesta gândurile sfinte ale
lui Dumnezeu, care îl inspiră pe om prin intermediul elementului divin şi prin legile acestor
oameni iubitori de Dumnezeu, nu vei fi constrânsă să recunoşti nimic din ceea ce este josnic,
nimic din ceea ce este nevrednic, căci aceste lucruri sunt măreţe. Căci cum ar putea un om
înzestrat cu bun simţ şi înţelepciune să primească acest lucru despre care discutăm acum?
Poate cineva să creadă că era aşa o mare nevoie de slujitori şi însoţitori în gospodăria lui
Iacov, cel care era posedat de bogăţii demne de un rege, ca să fie necesar să îl trimită pe fiul
său într-o ţară îndepărtată ca să îi aducă veşti despre ceilalţi copii ai lui şi turmele sale? (14)
Bunicul său, pe lângă mulţimea de prizonieri pe care i-a luat atunci când i-a învins pe cei nouă
regi, avea mai mult de trei sute de servitori, iar gospodăria sa nu s-a împuţinat, ci dimpotrivă,
pe măsura trecerii timpului bogăţia sa a sporit în toate privinţele. Aşa că, având un număr atât
de mare de slujitori la îndemână, nu ar fi fost de preferat să îl trimită pe unul din ei în loc să îl
trimită pe fiul său, pe care îl iubea mai presus de orice, să îndeplinească o sarcină pe care şi
cel mai modest dintre slujitorii săi ar fi putut s-o execute?
VI. (15) Dar vedeţi că el descrie aici cu o minuţiozitate inutilă ţara din care îl trimite
departe, în aşa fel încât practic ne porunceşte să ne îndepărtăm de stricta interpretare a textului
scris. „Şi l-a trimis din valea Hebronului”, dar numele Hebron tălmăcit înseamnă unit sau
asociat, având prin urmare un sens figurat, prin care se lasă să se înţeleagă că este vorba de
trupul nostru, care este unit şi asociat cu sufletul într-un fel de tovărăşie. Mai mult decât atât,

135
organele simţurilor externe au văi şi canale importante prin care primesc toate lucrurile aflate
în afară, care sunt obiecte ale simţurilor externe; şi ele adună la un loc un număr infinit de
calităţi specifice, iar prin intermediul acestor canale le varsă în minte, spălând astfel mintea şi
depunându-le în adânc. (16) Din acest motiv, în legea referitoare la curăţarea leprei, se
porunceşte în mod explicit, „când în una din scobiturile casei apare o pată ştearsă sau de
culoare roşu aprins, atunci ocupanţii casei să ia pietrele în care apare o astfel de adâncitură şi
să pună alte pietre în loc” {9}{Leviticul 14:36}; adică atunci când în om au lucrat diferitele
calităţi distructive, cum sunt plăcerile şi poftele şi toate pasiunile înrudite cu ele, care au
împovărat şi au oprimat întregul suflet, făcându-l mai găunos şi mai umil decât în starea sa
naturală, este bine să îndepărtăm cauzele acestei slăbiciuni şi să aducem în locul lor un stil
sănătos şi legitim de educaţie, precum şi o disciplină sănătoasă.
VII. (17) Prin urmare, văzând că Iosif a intrat cu totul în văile găunoase ale trupului şi
ale simţurilor externe el îl invită să iasă la lumină din aceste văgăuni şi să respire aerul liber al
perseverenţei, ducându-se ca ucenic la aceia care au făcut la rândul lor acest lucru, şi care
acum au devenit învăţători; dar cel căruia i se pare că a progresat în această direcţie se află în
eroare; „Căci un om”, spune Sfânta Scriptură, „l-a găsit rătăcind pe câmp” {10}{Geneza
37:15}, arătându-se prin aceasta că nu munca în sine este valoroasă, ci munca depusă cu
pricepere. (18) Căci aşa cum nu este de niciun folos să studiem muzica într-o manieră lipsită
de muzicalitate, nici gramatica fără a acorda atenţie principiilor sale adevărate, nici, pe scurt,
vreun alt meşteşug fără a ţine cont de regulile sale sau bazându-ne pe reguli false, ci fiecare
artă trebuie cultivată prin respectarea strictă a regulilor sale; tot aşa este lipsit de temei să ne
aplecăm spre înţelepciune într-un mod viclean, sau să învăţăm cumpătarea într-un spirit
mărginit şi zgârcit, sau să abordăm curajul într-un mod nesăbuit, sau pietatea prin superstiţie,
sau să ne dedicăm vreunei ştiinţe care are legătură cu virtutea într-un mod neştiinţific. Căci
toţi aceşti paşi sunt de-a dreptul greşiţi. Şi în legătură cu acest lucru ne-a fost dată o lege, „să
urmăreşti ceea ce este just într-o manieră corectă” {11}{Deuteronomul 16:20}, pentru ca noi
să putem cultiva dreptatea şi toate celelalte virtuţi prin acele lucruri înrudite cu ele, şi nu prin
cele care sunt împotriva lor. (19) Prin urmare, dacă vedeţi pe cineva care doreşte mâncare sau
băutură într-un moment nepotrivit, sau care respinge băile şi alifiile într-un moment potrivit,
sau care nu se preocupă să aibă haine adecvate pentru trupul său, sau care stă pe pământ şi
doarme sub cerul liber, sau care manifestă un astfel de comportament pe care îl consideră
izvorât din cumpătare sau lepădare de sine, atunci voi, având milă de cel care se amăgeşte
singur, trebuie să îi arătaţi adevărata cale a cumpătării, întrucât toate practicile în care s-a
complăcut sunt inutile şi neprofitabile, şi îi asupresc sufletul şi trupul cu foamete şi cu tot felul
de alte suferinţe. (20) Şi la fel dacă cineva, folosind abluţiuni şi purificări, îşi murdăreşte
mintea, dar face trupul să îi strălucească; şi tot aşa, dacă din bogăţia sa nemăsurată cineva
construieşte cu cheltuieli uriaşe un templu cu felurite încăperi luminoase; sau dacă oferă
catacombe şi sacrifică necontenit boi; sau dacă împodobeşte templele cu obiecte costisitoare,
aducând cherestea din abundenţă, şi ornamente lucrate cu iscusinţă, mai valoroase decât aurul
şi argintul, (21) voi să nu consideraţi că face parte dintre oamenii pioşi, căci şi el s-a abătut de
la calea pietăţii, socotind că adorarea ceremonială este totuna cu sfinţenia; şi la fel să îi priviţi
şi pe aceia care oferă daruri celor incoruptibili, deşi ştiu că aceştia nu le vor primi niciodată,
sau care îl linguşesc pe acela care nu va pleca niciodată urechea la linguşeli, şi care iubeşte
adorarea autentică (iar adorarea autentică este aceea a sufletului care oferă singurul sacrificiu,
adevărul gol goluţ), şi care respinge toate slujbele false, iar cei falşi sunt aceia care doar îşi
etalează bogăţiile exterioare şi extravaganţa.
VIII. (22) Însă unii spun că numele omului care l-a găsit rătăcind pe câmp nu este
menţionat, dar aici ei greşesc într-o anumită măsură, pentru că ei nu pot descoperi în mod clar
adevărata sa intenţie, căci dacă nu ar fi avut ochiul sufletului mutilat, ar fi ştiut că pentru cel
care este cu adevărat om, cel mai capabil şi mai potrivit nume este acela de om, apelativul cel

136
mai adecvat al unei minţi temperate şi raţionale. (23) Acest om care locuieşte în sufletul
fiecărui individ este uneori un conducător şi un monarh, iar alteori un judecător şi un arbitru al
competiţiilor care au loc în timpul vieţii. De asemenea, uneori, el ia locul unui martor sau al
unui acuzator, şi fără a fi văzut ne corectează din interior, căci nu suportă să ne vadă
deschizând gura, ci cu frâiele conştiinţei el constrânge, şi reţine, şi înfrânează curgerea
nărăvaşă a şuvoiului nostru verbal. (24) Acest sentiment de condamnare este acela care
întreabă sufletul atunci când îl vede rătăcind, Ce cauţi? Înţelepciune? Atunci de ce te însoţeşti
cu răul? Sau cauţi cumpătare? Dar această cărare pe care o urmezi duce la avariţie. Sau poate
curaj? Pe acest drum vei ajunge doar la aroganţă. Sau eşti în căutarea pietăţii? Dar acesta este
drumul spre superstiţii. (25) Însă dacă ar spune că se află în căutarea cuvintelor de
înţelepciune, şi că tânjeşte după ele, căci ele sunt cele mai apropiate de felul lui de a fi, va
trebui să nu credem imediat acest lucru, căci întrebarea nu a fost, Unde îşi pasc ei turmele?, ci
Unde au ei grijă de ele? Căci cei care îşi pasc oile le asigură hrana, şi toate obiectele
simţurilor externe sunt hrana animalului lipsit de raţiune şi nesătul, care trăieşte prin simţurile
externe; iar din cauza simţurilor externe şi a răsfăţului acestora noi devenim incapabili să ne
controlăm şi astfel avem parte de nenorociri; dar cei care au grijă de oile lor, având puterea
unor conducători şi guvernatori, le îmblânzesc pe acelea care mai înainte au fost sălbatice,
punând stavilă puterii poftelor. (26) Prin urmare, dacă el i-ar fi căutat cu sinceritate pe
practicanţii virtuţii, ar fi trebuit să-i caute printre regi şi nu printre paharnici, bucătari şi
cofetari, căci aceştia din urmă pregătesc lucruri care au legătură cu plăcerea, în timp ce primii
sunt stăpânii plăcerii.
IX. Prin urmare, acel om care a văzut minciuna, a răspuns corect, „Au plecat de aici”.
(27) Şi el arată aici trupul; arătând în mod limpede că toţi aceia care practică munca de dragul
dobândirii virtuţii, odată ce au părăsit regiunile pământeşti, contemplă doar ceea ce este
sublim, fără a duce cu ei vreo pată a trupului. Căci el mai adaugă că i-a auzit spunând, (28)
„Dotan”: iar numele Dotan, tălmăcit, înseamnă „plecare îndestulătoare”; indicând că aceştia s-
au decis nu cu o hotărâre moderată, ci cu o decizie fermă, să plece şi să lase în urmă toate
acele lucruri care nu conlucrează pentru virtute, la fel cum obiceiurile femeilor au încetat să o
mai afecteze pe Sarra. Însă pasiunile au o natură feminină, şi trebuie să studiem pentru a putea
renunţa la ele, manifestându-ne preferinţa pentru caracteristicile masculine ale tendinţelor
pozitive. Aşa că interpretul opiniilor diverse, rătăcitorul Iosif, se află pe câmp, adică într-o
dispută verbală referitoare mai degrabă la chestiuni de ordin politic decât la adevăr; (29) dar
există unii duşmani care, prin trupul lor viguros, şi-au supus adversarii şi au obţinut premiul
care se acordă celor victorioşi, fără măcar a fi nevoiţi să coboare în arenă şi să lupte pentru el,
ci beneficiind de onorurile cele mai înalte doar pe baza tăriei lor de nedescris. Folosind o
astfel de putere cu referire la lucrurile cele mai divine care se află în noi, şi anume mintea
noastră, „Isaac a ieşit la câmp” {12}{Geneza 24:63}, dar nu cu scopul de a se înfrunta cu
cineva, căci toţi aceia care ar fi putut fi potrivnicii săi erau înspăimântaţi de măreţia şi
excelenţa naturii sale în privinţa tuturor lucrurilor; ci doar pentru a se întâlni în secret şi
pentru a vorbi în secret cu tovarăşul său de drum, şi călăuza sufletului său, adică Dumnezeu.
(30) Iar dovada cea mai clară pentru aceasta este faptul că cel care vorbea cu Isaac nu era un
biet muritor. Rebeca, adică persevereanţa, îl întreabă pe slujitorul ei, căci vedea o singură
persoană şi nu concepea decât existenţa unei singure persoane, „Cine este acest om care vine
să ne întâlnească?” Căci sufletul care perseverează în bine este capabil să înţeleagă toată
învăţătura dobândită prin forţe proprii, care este numită Isaac, dar încă nu îl poate vedea pe
Dumnezeu, cel care este călăuza înţelepciunii. (31) Aşadar, şi slujitorul confirmă faptul că cel
invizibil şi care conversează în ascuns cu omul nu poate fi înţeles, căci spune „El este domnul
meu”, făcând referire doar la Isaac. Căci ar fi nefiresc ca văzând două persoane să spună că
este doar una singură; dar el nu a văzut cealaltă persoană, întrucât aceasta este invizibilă
pentru toţi oamenii obişnuiţi.

137
 X. (32) Ei bine, cred că am arătat suficient de clar că acel câmp unde Cain îl invită pe
Abel să vină este simbolul vrajbei şi al disputelor. Şi trebuie să continuăm acum şi să ne
întrebăm ce chestiuni urmează să cerceteze cei doi odată ce au ajuns pe câmp. Este limpede că
aceştia reprezintă două păreri opuse şi rivale: căci Abel, care îi închină totul lui Dumnezeu,
este acea opinie iubitoare de Dumnezeu; iar Cain, care îşi atribuie totul lui însuşi (căci numele
său tălmăcit înseamnă agoniseală), reprezintă punctul de vedere egoist. Iar oamenii egoişti,
după ce s-au dezbrăcat şi au intrat în arenă alături de cei virtuoşi, nu încetează să lupte
împotriva acestora cu toate tipurile de arme, până în momentul în care îi constrâng să cedeze,
pentru a nu-i distruge în întregime; (33) căci potrivit proverbului, ei nu lasă nicio piatră
neîntoarsă, spunând, Nu trupul este casa sufletului? Şi atunci de ce să nu avem grijă de casă
pentru a o feri să devină o ruină? Şi nu sunt ochii şi urechile şi toate celelalte simţuri externe
paznicii, ca să spunem aşa, şi prietenii sufletului? Deci nu ar trebui să ne cinstim în mod egal
aliaţii şi prietenii? Iar natura, a făcut ea oare plăcerile şi desfătările şi toate deliciile vieţii
pentru cei morţi, sau pentru aceia care nu au existat vreodată, sau le-a făcut pentru cei care
sunt vii? Şi ce n-am face noi pentru a dobândi bogăţii, şi onoruri, şi autoritate, şi tot felul de
alte lucruri similare, care sunt singurele mijloace de a trăi nu doar în siguranţă, ci şi în
fericire? (34) Iar viaţa acestor oameni este o dovadă pentru cele afirmate. Pentru că cei numiţi
iubitori de virtute sunt în majoritate oameni lipsiţi de glorie, dispreţuiţi cu uşurinţă, fără
poziţie socială, aflaţi în nevoie, consideraţi mai prejos decât robii, sordizi, palizi, cu aspect
cadaveric, cu priviri înfometate şi pline de nevoi, afectaţi de multe boli, oameni care ar fi
bucuroşi să moară. Dar cei care au grijă de ei înşişi sunt oameni cu reputaţie, bogaţi,
conducători, oameni care se bucură de laude şi onoruri; mai mult decât atât, aceştia sunt
sănătoşi, robuşti şi viguroşi; care trăiesc delicat, se lăfăie în lux, sunt străini de muncă, se află
permanent în compania plăcerilor şi îşi folosesc toate simţurile externe pentru a desfăta
sufletul, care la rândul lui este capabil să primească toate aceste lucruri.
XI. (35) Prin urmare, printr-un astfel de raţionament prolific aceştia consideră că sunt
mai presus de aceia care nu au fost obişnuiţi să aibă de a face cu sofistica. Dar motivul care
stă la baza victoriei celor care se consideră superiori nu este reprezentat de tăria lor, ci de
slăbiciunea adversarilor. Căci dintre aceia care practică virtutea, unii păzesc ceea ce este bun
doar în sufletul lor, făcând fapte demne de laudă şi neavând niciun fel de cunoştinţe în materie
de sofistică. Însă cei înarmaţi în ambele privinţe, având minţile pline de sfaturi înţelepte şi
fapte bune, şi fiind capabili de raţionamente sofistice, (36) au avut tot dreptul să se
împotrivească comportamentului gâlcevitor al unora, căci dispuneau de mijloace prin care să
îşi respingă inamicii. Însă cei din prima categorie nu aveau parte de niciun fel de siguranţă.
Căci ce om ar putea lupta cu mâinile goale împotriva unor inamici înarmaţi, atâta timp cât şi
dacă ar fi echipat în acelaşi fel, înfruntarea tot ar fi inegală? (37) Prin urmare, Abel nu
deprinsese arta raţionamentului, însă ştia ce este binele în mod natural, potrivit capacităţilor
sale intelectuale; din această cauză, ar fi trebuit să refuze să se ducă pe câmp, şi să nu ia în
considerare invitaţia duşmanului său. Căci mai bine să te temi decât să fii biruit; dar inamicii
omului numesc această teamă laşitate, pe când prietenii o consideră prudenţă, şi mai degrabă
trebuie să avem încredere în prieteni decât în duşmani, întrucât prietenii ne spun adevărul.
XII. (38) Şi din acest motiv, aşa cum vedeţi, Moise i-a respins pe sofişti în Egipt, adică
în trup, iar pe aceşti sofişti el îi numeşte magi (căci trucurile şi înşelăciunile lor dăunează
dispoziţiilor şi obiceiurilor bune), spunând că nu este „un om al vorbelor” {13}{Exodul
4:10}, ceea ce este echivalent cu a spune că prin natura sa nu este înclinat spre retorica
conjuncturală şi spre raţionamentele plauzibile şi înşelătoare. Şi imediat după aceea, el
confirmă afirmaţia, adăugând că nu numai că nu este un om al vorbelor, ci că „îi lipsesc
cuvintele” {14}{nu este posibil să redăm aici adevărata forţă a vorbelor din manuscrisul
original. Cuvântul grec este alogos (n.t. άλογος), ceea ce în mod obişnuit înseamnă
„iraţional”, căci derivă din logos (n.t. λογος), adică „raţiune”, care mai înseamnă şi „cuvânt”

138
sau „vorbire”. Traducerea biblică a pasajelor la care am făcut referire, Exodul 6:12, este „eu,
cel care am buzele nercircumcise”}, nu în sensul în care considerăm că animalele sunt
necuvântătoare, ci vorbind despre el însuşi ca despre unul care nu intenţionează să utilizeze
cuvintele prin intermediul organelor vorbirii, ci care vrea să imprime principiile adevăratei
înţelepciuni doar în minte, ceea ce este o abordare de-a dreptul opusă sofisticii. (39) Şi el nu
se va duce în Egipt, şi nici nu va coborî în arenă să se confrunte cu sofiştii, până ce nu va fi
studiat temeinic şi nu va fi practicat arta raţionamentului argumentativ; iar Dumnezeu însuşi i-
a arătat toate tainele care aparţin unei astfel de elocinţe, şi l-a desăvârşit în această artă, prin
alegerea lui Aaron, fratele său, pe care obişnuia să-l considere purtătorul de cuvânt,
tălmăcitorul şi profetul acestuia. {15}{Exodul 7:1} (40) Căci toate aceste atribute aparţin
discursului, care este fratele intelectului; pentru că intelectul este izvorul cuvintelor, iar
discursul este purtătorul de cuvânt, întrucât toate gândurile care ne trec prin minte ies la iveală
prin intermediul vorbirii, asemenea unui şuvoi de apă care ţăşneşte din pământ şi iese la
lumină. Iar vorbirea tălmăceşte acele lucruri pe care mintea le-a aprobat în forul său interior.
În plus, este şi un prooroc al acelor lucruri pe care mintea le revarsă neîncetat prin intermediul
oracolelor, şi care se află în ungherele sale invizibile şi inaccesibile.
XIII. (41) Iată, aşadar, felul în care este util să ne opunem celor care fac paradă de
doctrine. Căci dacă am fi bine antrenaţi în diferitele tipuri de discursuri, nu ne-am mai poticni
din cauza lipsei de experienţă şi a necunoaşterii manevrelor sofiştilor. Ci ridicându-ne şi
înfruntându-i cu fermitate, vom scăpa cu uşurinţă de complicaţiile lor artificiale. Iar ei, odată
ce le-am descoperit trucurile, vor afişa mai degrabă un comportament de parteneri de
antrenament decât de luptători adevăraţi. Căci în opinia lor, ei sunt renumiţi pentru stilul lor
de a se zbate ca un peşte pe uscat; dar când se află în faţa unei competiţii reale se comportă
într-un mod dezonorant. (42) Dar dacă cineva are un suflet înzestrat cu toate virtuţile posibile,
însă nu a dat atenţia cuvenită artei de a vorbi şi de a argumenta, va fi în siguranţă doar dacă
păstrează tăcerea, câştigând astfel premiul fără niciun pericol. Dar dacă se angajează într-o
dispută cu sofiştii, aşa cum a făcut Abel, va fi pus la pământ înainte de a apuca să îşi asigure o
poziţie stabilă. (43) Căci, la fel ca în domeniul artei vindecării, unii practicanţi ştiu cum să
trateze aproape orice durere sau boală sau infirmitate, însă nu pot să dea nici o explicaţie
despre vreuna dintre ele; pe de altă parte, unii sunt foarte pricepuţi în ceea ce priveşte
explicarea bolilor, a simptomelor, a cauzelor, şi a modalităţilor de vindecare, şi sunt interpreţi
iscusiţi ai principiilor care stau la baza artei lor, dar cu toate acestea nu pot avea grijă de
corpul bolnavilor, neputând contribui nici măcar într-o mică măsură la vindecarea lor. Şi tot
aşa, cei care s-au dedicat înţelepciunii practice au neglijat de multe ori să dea atenţie
limbajului; iar aceia care şi-au însuşit profesiunile în mod temeinic în privinţa vorbelor, nu au
păstrat nicio învăţătură bună în sufletul lor. (44) Prin urmare, nu este nimic extraordinar în
faptul că aceşti oameni, care au obiceiul să se lase pradă discursurilor necontrolate, sunt plini
de încredere şi îndrăzneală, etalând astfel toată nebunia pe care au avut-o de la început. De
aceea, este mai bine să avem încredere în aceia care, ca nişte vindecători pricepuţi, au
cunoştinţele necesare pentru a vindeca bolile şi afecţiunile vătămătoare ale sufletului, până în
momentul în care Dumnezeu va trimite un tălmăcitor ideal, asupra căruia va revărsa izvorul
său de elocinţă.
XIV. (45) Ar fi fost, aşadar, necesar ca Abel să manifeste prudenţă, aceasta fiind o
virtute salvatoare, şi să fi rămas acasă, nesocotind invitaţia de a păşi în acea arenă a discuţiilor
şi a înfruntării care i-a fost indicată, imitând-o pe Rebeca, adică perseverenţa, cea care, atunci
când Isav, tovarăşul păcatului, a proferat ameninţări, l-a sfătuit pe practicantul înţelepciunii,
adică pe Iacov, să se retragă din faţa celui care uneltea împotriva sa, până când ostilitatea
acestuia se va fi înmuiat, (46) căci Isav a lansat o ameninţare greu de răbdat la adresa lui
Iacov, spunând, „Zilele pentru jelirea tatălui meu se apropie, şi atunci îl voi putea ucide pe
fratele meu Iacov” {16}{Geneza 27:41}; căci el doreşte ca natura lucrurilor lipsite de pasiune,

139
şi anume Isaac (căruia Dumnezeu îi spusese că nu trebuie să coboare în Egipt), {17}{Geneza
26:2} să cadă victimă unui sentiment iraţional, cred eu pentru a fi rănit de împunsăturile
plăcerii sau durerii, sau de cele ale altei pasiuni, arătând că omul care nu este desăvârşit pe de-
a-ntregul şi care munceşte din greu pentru a face progrese nu va fi doar rănit, ci va fi distrus în
întregime. Cu toate acestea, bunul Dumnezeu nici nu va lăsa ca această specie invulnerabilă,
care trăieşte printre lucrurile create, să fie supusă de pasiune, nici nu va permite ca practicarea
virtuţii să se predea în faţa distrugerii sângeroase şi violente. (47) Motiv pentru care într-un
pasaj ulterior putem citi, „Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât”
{18}{Geneza 4:8}. Căci la prima vedere el sugerează că Abel a fost ucis. Însă dacă analizaţi
cu atenţie, veţi vedea că el sugerează faptul că însuşi Cain s-a ucis pe sine însuşi, aşa încât ar
trebui să citim în felul acesta: „Cain s-a aruncat asupra lui însuşi şi s-a omorât”. (48) Şi este
rezonabil să îi atribuim această faptă. Căci sufletul care distruge principiul iubitor de virtute şi
de Dumnezeu care se află în sine, moare din perspectiva unei vieţi dominate de virtute, aşa că
Abel (şi această afirmaţie pare de-a dreptul paradoxală) este atât mort, cât şi viu. Este mort,
într-adevăr, căci a fost ucis de mintea nesăbuită, însă trăieşte potrivit acelei vieţi fericite care
îşi are originea în Dumnezeu. Iar oracolul sfânt care i-a fost dat va depune mărturie, căci
spune limpede că a strigat în gura mare şi că a fost trădat de ţipetele sale {19}{Geneza 4:10},
care arătau că este chinuit de un rău concret, adică de suflet. Căci cum ar fi putut vorbi cineva
care pierise?
XV. (49) Prin urmare, omul înţelept, care dă impresia că a părăsit această viaţă
muritoare, continuă să trăiască într-o viaţă nemuritoare; dar omul rău, care trăieşte în păcat, a
murit în privinţa unei vieţi fericite. Căci atunci când este vorba de feluritele tipuri de animale,
sau de trupuri în general, este posibil şi uşor de conceput că agenţii sunt una, iar subiecţii alta.
Pentru că atunci când un tată îşi bate fiul ca să-l aducă pe calea cea bună, sau când un
învăţător îşi bate elevul, cel care bate este un factor, iar cel care este bătut este un altul. Dar în
cazul acestor fiinţe, care au ajuns la unitate doar în ceea ce priveşte acţiunea şi suferinţa,
aceste două elemente se află acolo, nu la momente diferite, nu afectând oameni diferiţi, ci
afectând aceeaşi persoană în acelaşi fel şi în acelaşi timp. În orice caz, atunci când un sportiv
se masează pentru antrenament, el este în acelaşi timp masat; iar dacă cineva se loveşte, el
este lovit şi rănit în acelaşi timp; şi tot aşa, cel care se schilodeşte şi se omoară ca agent, este
schilodit şi ucis ca subiect. (50) De ce oare spun asta? Pentru că atâta vreme cât sufletul nu
este alcătuit din particule separate, ci din unele unite, este inevitabil că el va suferi ceea ce
face, aşa cum s-a întâmplat şi în această situaţie; deoarece atunci când se părea că a distrus
doctrina iubitoare de Dumnezeu, de fapt s-a distrus pe el însuşi. Şi Lameh, un descendent al
impietăţii lui Cain, stă martor pentru aceasta, căci el a spus soţiilor sale, care sunt
reprezentantele a două opinii nechibzuite, „Am ucis un om pentru rana mea, şi un tânăr îmi va
fi vânătaie” {20}{Geneza 4:23}. (51) Căci este evident că dacă cineva ucide principiul
curajului, se va răni cu principiul opus al laşităţii; iar dacă cineva care face studii vrednice de
cinste ucide vigoarea din el, atunci îşi va provoca răni grave într-un mod dezgusător şi lipsit
de moderaţie. Aşadar, perseverenţa spune, într-adevăr, că dacă practica şi progresul vor fi
distruse, ea îşi va pierde nu doar un singur copil, ci şi pe celălalt, rămânând astfel fără nicio
odraslă.
XVI. (52) Însă aşa cum cel care răneşte un om bun se răneşte şi pe sine însuşi, tot aşa
se întâmplă şi cu cel care caută şi revendică lucrurile bune pentru el însuşi. Şi în acest sens,
natura depune mărturie pentru părerile mele, şi la fel şi legile stabilite în legătură cu ea; căci
există o poruncă precisă şi expresă şi inteligibilă exprimată prin aceste cuvinte: „Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine” {21}{Geneza 27:45}; nu ca să fie bine celor ce sunt
cinstiţi, spune Scriptura, ci ca să-ţi fie bine ţie; căci dacă considerăm că intelectul este tatăl
acestui animal concret, iar simţurile externe îi sunt mamă, vom fi trataţi bine şi de unul şi de
celelalte. (53) Dar a cinsti mintea aşa cum se cuvine înseamnă a o cinsti pentru ceea ne oferă

140
util, şi nu pentru ceea ce ne oferă plăcut; iar toate lucrurile izvorâte din virtute sunt
folositoare. Iar cinstea care se cuvine simţului extern este faptul de a nu ne lăsa furaţi de
impetuozitatea cu care se îndreaptă spre obiectele simţurilor externe, ci de a-l constrânge să se
supună minţii, care ştie să guverneze şi să călăuzească puterile noastre iraţionale. (54) Aşadar,
dacă fiecare din aceste lucruri, adică simţurile externe şi mintea, are parte de onoarea pe care
am descris-o, atunci rezultă că eu, care le folosesc pe amândouă, trebuie să am de câştigat de
pe urma lor. Iar dacă vă îndepărtaţi cu vorba la mare distanţă de minte şi de simţurile externe,
şi veţi veni la tatăl, adică la lumea care v-a creat pe tine şi pe mama ta înţelepciunea, prin care
s-a desăvârşit acest univers vrednic de cinste, atunci şi voi veţi fi bine trataţi; căci nici
Dumnezeu, care este plin de tot ceea ce există, şi nici cunoaşterea sublimă şi desăvârşită nu au
nevoie de nimic. Aşa că cel care le acordă atenţia cuvenită profită cu precădere el însuşi,
pentru că cele care au parte de atenţia sa nu au nevoie de nimic. (55) Căci iscusinţa în călărie
şi în aprecierea câinilor, fiind în realitate o modalitate de a sluji cailor şi câinilor, furnizează
acestor animale cele necesare oricărei specii; şi dacă aceştia nu ar primi cele necesare ar
însemna că sunt neglijaţi. Dar nu este indicat să considerăm că pietatea, care constă în a-i sluji
lui Dumnezeu, reprezintă o virtute care constă în a-i oferi Divinităţii acele lucruri de care nu
are nicio nevoie; căci Divinitatea nu trage niciun folos de pe urma vreunuia dintre ele, întrucât
nici nu are nevoie de nimic, şi nici nu stă în puterea cuiva să ofere vreun folos unei fiinţe care
îi este superioară. Ci, dimpotrivă, însuşi Dumnezeu ne oferă neîncetat toate lucrurile de care
avem nevoie. (56) Aşa că atunci când spunem că pietatea este în slujba lui Dumnezeu, este
cam acelaşi lucru cu a spune că robii îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de stăpânii lor, căci ei
sunt învăţaţi să facă fără ezitare ceea ce li se porunceşte; dar cu o diferenţă, pentru că stăpânii
au nevoie să fie slujiţi, dar Dumnezeu nu are o astfel de nevoie. Aşa că, în cazul stăpânilor,
slujitorii le furnizează cele necesare, dar când vine vorba de Dumnezeu, omul nu îi oferă
nimic altceva decât o minte plină de un spirit benevol de supunere; căci ei nu vor găsi nimic
care să poată fi îmbunătăţit, pentru că toate lucrurile care aparţin stăpânilor sunt de la bun
început minunate; dar ei înşişi vor profita foarte mult dacă vor deveni prieteni cu Dumnezeu.
XVII. (57) Prin urmare, consider că am spus suficiente lucruri referitoare la cei care
cred că fac bine sau rău altora. Căci am arătat că ceea ce ei cred că fac altora, îşi fac de fapt
lor înşişi. Să analizăm acum ceea ce a mai rămas din acest eveniment; întrebarea este aceasta:
„Unde este Abel, fratele tău?” {22}{Geneza 4:9}. La care se dă răspunsul, „Nu ştiu; sunt eu
oare paznicul fratelui meu?” Se cuvine să analizăm întrebarea dacă se poate spune că
Dumnezeu întreabă. Căci cel care întreabă sau care investighează un fapt este în necunoştinţă
de cauză şi caută un răspuns prin care să afle ceea ce nu cunoaşte. Dar Dumnezeu cunoaşte
totul, nu doar ceea ce este, ci şi ceea ce a fost şi ce va fi. (58) Ce nevoie ar fi avut, aşadar, de
un răspuns care nu i-ar fi putut oferi nimic în plus? Însă trebuie să spunem că astfel de
întrebări nu pot fi rostite de Cauza tuturor lucrurilor, ci că, aşa cum este posibil să spunem
ceea ce nu este adevărat fără să minţim, tot aşa este posibil ca cineva să întrebe fără a solicita
informaţii. „Atunci de ce”, ar spune unii, „s-au spus aceste cuvinte?” Pentru ca sufletul care
este pe punctul de a răspunde să îşi poată da seama dacă răspunde corect sau incorect,
neavând pe nimeni drept acuzator sau adversar. (59) Deoarece atunci când îl întreabă pe omul
înţelept, Unde este virtutea {23}{Geneza 18:9}, adică când îl întreabă pe Avraam despre
Sarra, El întreabă nu pentru că este ignorant, ci întrucât consideră că acesta trebuie să
răspundă de dragul de a fi lăudat de cel care vorbeşte. În consecinţă, Moise ne spune că
Avraam a răspuns, „Iată, ea este în cort”; adică în suflet. Şi ce este de lăudat în acest răspuns?
Iată, spune el, îmi ţin virtutea în casă, ca pe o comoară bine păzită, şi din acest motiv sunt
fericit numaidecât. (60) Pentru că fericirea nu este altceva decât folosirea şi savurarea virtuţii,
şi nu simpla posedare a acesteia. Dar nu o voi putea folosi decât dacă tu, atunci când
seminţele coboară din cer, vei face ca virtutea ta să rămână însărcinată şi să dea naştere
germenilor fericirii, adică lui Isaac. Şi cred că fericirea constă în practicarea virtuţii de-a

141
lungul unei vieţi desăvârşite. Şi în legătură cu acest lucru, şi fiind neclintit în hotărârea sa,
acesta promite că va îndeplini întru totul ceea ce i s-a cerut.
XVIII. (61) Şi lui răspunsul i-a adus laude, căci a mărturisit că virtutea fără susţinere
divină nu poate ajuta pe nimeni; în consecinţă, Cain este vinovat, întrucât spune că nu ştie
unde se află cel care a fost ucis de el cu laşitate. Iar prin răspunsul lui pare a dori ca cel care îl
ascultă să nu fie atotvăzător, şi să nu aibă vreo suspiciune prealabilă referitoare la minciuna pe
care el este gata să o folosească. Însă toţi aceia care cred că ochiul lui Dumnezeu nu poate
cuprinde totul sunt răi şi merită să fie exilaţi. (62) Dar Cain vorbeşte aici cu aroganţă, „Sunt
eu oare paznicul fratelui meu?” Căci am putea spune că era sigur că de aici încolo va duce o
viaţă mizerabilă, dacă natura l-a făcut păzitorul unui om atât de bun. Nu vedeţi că legiuitorul
încredinţează păstrarea lucrurilor sfinte nu unei persoane oarecare, ci leviţilor, care în opinia
sa erau persoanele cele mai sfinte? Căci pentru ei pământul, şi aerul, şi apa erau o moştenire
lipsită de valoare, considerând că lor li se cuvine cerul şi întreaga lume. Dar numai Creatorul
este vrednic de aceste lucruri, şi ei au fugit la El căutând un refugiu, devenind servitorii şi
rugătorii lui sinceri, arătându-şi dragostea pentru stăpânul lor printr-o slujire neîntreruptă şi
prin faptul că respectau fără ezitare toate poruncile pe care le-au primit şi, în acelaşi timp,
erau păstrătorii lucrurilor care le fuseseră încredinţate.
XIX. (63) Dar nu toţi rugătorii au şansa de a deveni păzitorii lucrurilor sfinte, ci doar
aceia care au ajuns la numărul cincizeci, cărora li se iartă păcatele şi li se redă întreaga
libertate de a se reîntoarce la bunurile lor străvechi. „Căci aceasta”, spune Scriptura, „este
legea referitoare la leviţi: de la douăzeci şi cinci de ani în sus vor intra să slujească în cortul
mărturiei: iar la cincizeci de ani vor înceta din slujbă şi nu vor mai lucra; ci în cortul mărturiei
îi vor veghea pe fraţii lor să-şi facă fiecare slujba lui, dar de lucrat nu vor mai lucra”
{24}{Numeri 8:24} (64) Prin urmare, Scriptura îl însărcinează pe cel care este pe jumătate
desăvârşit (căci numărul cincizeci este desăvârşit, însă numărul douăzeci şi cinci reprezintă
jumătate din el) să lucreze şi să facă ceea ce este sfânt, încuviinţând slujirea prin intermediul
muncilor sale. Iar începutul, aşa cum a spus un scriitor din vechime, este jumătate din întreg.
Dar omului desăvârşit nu i se impune să muncească, ci doar să păstreze ceea ce a dobândit
prin muncă şi stăruinţă. Căci nu aş putea deveni niciodată practicantul unui lucru pe care să nu
îl pot păstra; (65) prin urmare, practica ulterioară devine mediocritate, nu desăvârşire, căci ea
se desfăşoară nu în interiorul sufletelor desăvârşite, ci în cele care tânjesc după desăvârşire.
Dar datoria principală a paznicului este aceea de a transmite memoriei practica contemplaţiei
lucrurilor sfinte, care pentru un paznic credincios constituie un tezaur de cunoaştere, căci ea
este singura care nu dă atenţie capcanelor numeroase şi ingenioase ale uitării; aşa încât
Scriptura, printr-o exprimare fericită, îl numeşte paznic pe acela care are grijă de ce a învăţat.
(66) Însă înainte de a practica, un astfel de om a fost discipol, şi a învăţat de la altul; însă
atunci când a devenit capabil să păzească el însuşi ceea ce a învăţat, atunci a primit rangul şi
puterea de a fi învăţător, iar pe fratele său, adică propriul său discurs, l-a lăsat să slujească
învăţăturii. Căci se spune că, „Fratele lui va sluji” {25}{în citarea pasajului de mai sus am
folosit traducerea din Biblie, „îi vor veghea pe fraţii lor să-şi facă fiecare slujba lui în cortul
mărturiei”, dar textul în limba greacă este la fel cu cel reprodus aici}, aşa încât mintea omului
bun este paznicul şi adminstratorul doctrinelor virtuţii. Dar fratele său, adică discursul rostit,
va sluji în locul lui, trecând prin toate doctrinele şi speculaţiile înţelepciunii de dragul celor
doritori de învăţătură. (67) Din care cauză, atunci când îl laudă pe Levi, despre care a spus
anterior multe lucruri minunate, Moise adaugă ulterior, „Căci el a păzit cuvintele tale şi a ţinut
legământul tău” {26}{Deuteronomul 33:9}. Şi îndată continuă, „Ei îi vor arăta dreptatea ta lui
Iacov, şi legea ta lui Israel”. (68) Prin urmare, aici el afirmă limpede că omul bun este
păzitorul cuvintelor şi al legământului lui Dumnezeu. Şi, într-adevăr, în altă parte a arătat că
el este cel mai bun tălmăcitor şi declarant al justiţiei şi legilor sale; facultatea tălmăcirii fiind
ilustrată prin intermediul organului înrudit – vocea, iar calitatea de paznic fiind exercitată prin

142
intermediul minţii, care fiind făcută de natură ca un mare depozit, poate cuprinde cu uşurinţă
ideile tuturor lucrurilor, fie ele corpuri sau obiecte. Prin urmare, ar fi fost de preferat ca acest
egoist, care este Cain, să fi fost paznicul lui Abel; căci dacă l-ar fi păzit, ar fi ajuns să ducă o
viaţă moderată, şi nu ar fi fost umplut de o răutate obtuză şi absolută.
XX. (69) Iar Dumnezeu a spus, „Ce-ai făcut? Glasul fratelui tău strigă spre mine din
pământ” {27}{Geneza 4:10}. Expresia „Ce ai făcut?”, arată indignare vizavi de o acţiune
diabolică, şi în plus îl ridiculizează pe omul care credea că a comis omorul în secret. Iar
indignarea provine acum din intenţia omului care a făcut fapta, pentru că el a urmărit să
distrugă ceea ce era bun; dar ridicolul este provocat de faptul că el crede că a uneltit împotriva
unuia care este mai bun decât el însuşi, deşi nu a uneltit atât de mult împotriva acestuia, cât
împotriva lui însuşi. (70) Căci aşa cum am mai spus, cel care pare mort este viu, întrucât este
găsit a fi un rugător al lui Dumnezeu care strigă; iar cel care crede că încă este viu este mort,
adică sufletul său este mort, întrucât el este exclus din virtutea pentru care ar merita să
trăiască. Aşa că expresia, „Ce ai făcut?” este echivalentă cu a spune, „Tu nu ai făcut nimic; nu
ai făcut nimic bun pentru tine”. (71) Căci nici sofistul Balaam, care a adunat la un loc o
mulţime de idei contrare şi conflictuale, vrând să arunce blesteme asupra unui om bun şi să îl
vatăme nu a putut să facă acest lucru; căci Dumnezeu a preschimbat blestemele lui în
binecuvântări, cu scopul de a-l îndrepta pe omul nedrept şi păcătos şi de a scoate la lumină
dragostea acestuia pentru virtute.
XXI. (72) Însă este firesc ca sofiştii să aibă ca duşmani facultăţile existente în ei,
atunci când vorbele lor sunt în contradicţie cu gândurile, iar gândurile în contradicţie cu
vorbele, între ele nefiind absolut niciun fel de concordanţă. În orice caz, ei ne toarnă în urechi
argumentele lor vizavi de faptul că dreptatea este o legătură importantă a societăţii, că
cumpătarea este un lucru util, că abstinenţa este un lucru virtuos, că pietatea este extrem de
bine venită, şi tot aşa, despre fiecare virtute, ne spune că este prielnică şi că ne poate izbăvi. Şi
pe de altă parte, că nedreptatea este o calitate cu care nu trebuie să încheiem niciun fel de
armistiţiu, că lipsa de cumpătare constituie un obicei bolnav, că lipsa de pietate este
scandaloasă, şi tot aşa afirmă despre toate felurile de rele, spunând că sunt extrem de
vătămătoare. (73) Şi cu toate acestea, nu încetează niciodată să indice prin felul lor de a se
purta că părerile lor reale sunt exact opusul celor pe care le afirmă. Dar deşi preamăresc
chibzuinţa, şi cumpătarea, şi dreptatea, de fapt ne arată că ei sunt peste măsură de neghiobi, şi
necumpătaţi, şi nedrepţi, şi lipsiţi de pietate; pe scurt, că creează confuzie şi răstoarnă toate
regulile şi principiile omeneşti şi divine. (74) Aşadar, cineva le-ar putea spune pe bună
dreptate ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Cain, „Ce ai făcut? Ce bine ţi-ai făcut tu ţie? Cu ce a
profitat sufletul tău de pe urma acestor vorbe referitoare la virtute? În ce domeniu al vieţii
tale, fie el mare sau mic, ai procedat bine? Ce ai făcut de fapt? Oare nu ai făcut mai degrabă
să ai parte de mai multe acuzaţii? Pentru că fiind de acord cu ceea ce este bun şi filozofând
atât cât vă permit cuvintele, aţi fost tălmăcitori minunaţi, dar aţi fost daţi în vileag ca fiind
oameni care gândesc şi acţionează într-un mod scandalos. De fapt, în sufletul vostru răul arde
ca un foc şi toate lucrurile bune sunt moarte; de aceea, niciunul dintre voi nu este cu adevărat
viu. (75) Căci atunci când moare vreun muzician sau vreun gramatician, muzica şi gramatica
care au existat împreună cu ei moare şi ea, însă ideile lor supravieţuiesc şi, într-o oarecare
măsură, vor continua să trăiască până la sfârşitul lumii; motiv pentru care oamenii din prezent,
precum şi cei care vor urma, vor deveni la sfârşitul timpului iscusiţi în domeniul muzicii şi al
gramaticii. Astfel, chiar dacă chibzuinţa, sau cumpătarea, sau curajul, sau dreptatea, sau, pe
scurt, dacă înţelepciunea de orice fel care există în oameni ar fi distrusă, totuşi, chibzuinţa
care există în natura universului nemuritor va continua să fie nemuritoare; şi toate virtuţile vor
fi ridicate ca nişte stâlpi nepieritori, potrivit cărora oameni buni există şi în prezent, şi vor
continua să existe şi în viitor. (76) Asta, într-adevăr, dacă nu considerăm că moartea unui
individ reprezintă distrugerea umanităţii şi a rasei umane, indiferent că o numim gen, sau

143
specie, sau concepţie, sau orice altceva doriţi; cei care sunt nerăbdători să studieze denumirile
corecte pot să stabilească acest lucru. Un tipar a imprimat adesea mii şi mii de forme, şi deşi
uneori aceste forme au fost şterse de pe substanţele pe care au fost imprimate, totuşi, tiparul
însuşi a rămas în starea sa originală, fără ca natura sa să sufere vreo vătămare. (77) De
asemenea, nu credem noi că virtuţile îşi vor păstra totuşi natura lor pură şi nepieritoare, chiar
dacă toate caracteristicile pe care acestea le-au imprimat în sufletul celor care le-au căutat se
estompează ca urmare a unei vieţi nesăbuite sau a altor cauze? Prin urmare, cei care nu au fost
iniţiaţi aşa cum se cuvine în învăţătură, neştiind nimic despre diferenţele dintre întreg şi
părţile sale, sau dintre genuri şi specii, sau despre omonimiile întâmplătoare ale acestor
lucruri, fac din toate acestea un amestec confuz. (78) Motiv pentru care toţi iubitorii de sine,
cu numele de familie Cain, trebuie să afle că acesta l-a distrus pe omonimul său Abel, adică
specia, individualitatea, imaginea creată după model; nu modelul arhetipal, nici genul, nici
ideea nu sunt distruse aşa cum crede el împreună cu animalul, căci ele sunt de fapt
indestructibile. Aşa că să îi lăsăm pe toţi să îi spună, mustrându-l şi ridiculizându-l, Ce ai
făcut, nenorocitule? Oare pornirea iubitoare de Dumnezeu pe care te lauzi că ai distrus-o nu
continuă ea să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu? Însă tu ai devenit ucigaşul tău, căci ai
distrus singura calitate prin care ai putea trăi fără nicio vină.
XXII. (79) Şi ce s-a mai spus apoi a fost rostit extrem de frumos, atât în ceea ce
priveşte frumuseţea interpretării posibile, cât şi a concepţiei pe care o putem descoperi.
„Glasul fratelui tău strigă spre mine din pământ”. Ei bine, aceasta este o expresie sublimă din
punct de vedere al limbajului utilizat, şi este inteligibilă pentru toţi aceia care nu sunt total
neiniţiaţi în privinţa oratoriei. Haideţi, aşadar să analizâm atât cât ne stă în putere ideile care
sunt exprimate aici. Şi mai întâi de toate, haideţi să vedem ce se spune în legătură cu sângele;
(80) căci în multe locuri ale legii date de Moise el afirmă că sângele este esenţa sufletului sau
a vieţii, spunând limpede, „Căci viaţa oricărui trup este în sângele său” {28}{Leviticul
17:11}. Iar când Creatorul tuturor fiinţelor vii a început să creeze omul, după ce în prealabil a
făcut cerul şi pământul şi toate lucrurile care se află între cele două, Moise spune, „Şi a suflat
în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul un suflet viu”, arătând iar prin această expresie că
suflarea (n.t. sau respiraţia) este esenţa vieţii. (81) Şi, într-adevăr, el obişnuieşte să
înregistreze cu sârguinţă toate sugestiile şi scopurile lui Dumnezeu încă de la început,
considerând necesar să adapteze afirmaţiile sale ulterioare, pentru a-l ajuta să rămână
consecvent cu primele relatări. Prin urmare, după ce a afirmat anterior că suflarea este esenţa
vieţii, nu va vorbi în continuare despre sânge spunând că ocupă locul cel mai important în trup
înainte de a se referi la un principiu foarte necesar şi curpinzător. (82) Ce putem spune?
Adevărul este că fiecare dintre noi reprezintă două persoane, animalul şi omul. Şi fiecare din
cele două are o putere ce provine din însuşirile cu care se înrudeşte, iar sediul acestora a fost
atribuit sufletului. Unei părţi îi este atribuită calitatea vivacităţii, cea care ne ţine în viaţă; iar
celeilalte părţi, facultatea raţională potrivit căreia suntem capabili de raţionamente. Aşadar,
chiar şi animalele iraţionale se împărtăşesc din puterea vivacităţii; dar în ceea ce priveşte
facultatea raţională nu aş spune că Dumnezeu o împărtăşeşte, ci că El este stăpânul şi originea
celui mai vechi Cuvânt.
XXIII. (83) Prin urmare, calitatea pe care o avem în comun cu animalele iraţionale are
ca esenţă sângele. Însă ceea ce a curs din fântâna raţiunii este duhul, nu aerul în mişcare, ci
mai degrabă o anumită reprezentare şi un anumit caracter al acelei facultăţi divine pe care
Moise o numeşte pe bună dreptate chip, arătând prin aceste cuvinte că Dumnezeu este
modelul arhetipal al naturii raţionale, iar omul este o imitaţie făcută după chipul său;
neînţelegând prin om acel animal cu o dublă natură, ci specia cea mai minunată a sufletului,
care poartă denumirea de minte şi raţiune. (84) Din această cauză, Moise îl prezintă pe
Dumnezeu spunând că sângele este viaţa trupului, deşi el este conştient de faptul că natura
cărnii nu are nicio legătură cu intelectul, ci ea se împărtăşeşte din ceea ce înseamnă viaţă, aşa

144
cum face tot trupul. Iar sufletul omului îl numeşte duh, înţelegând prin acest termen omul, dar
nu fiinţa compusă, aşa cum am spus anterior, ci acea creaţie asemănătoare lui Dumnezeu prin
intermediul căreia raţionăm, rădăcinile pe care le-a întins până la cer şi pe care le-a fixat de
marginea cea mai îndepărtată a cercului acelor corpuri cereşti pe care le numim stele fixe.
(85) Căci Dumnezeu l-a făcut pe om, singura plantă cerească dintre cele pe care le-a lăsat pe
pământ, legând capul celorlalte de glie, căci toate îşi apleacă capul în jos; {29}{această idee
este asemănătoare cu cea exprimată de Ovidiu la începutul poemului Metamorfozele, care ar
putea fi tradus cam aşa: Şi pe când toate celelalte creaturi privesc de la naştere/Cu privirea
plecată spre pământul înrudit/El îl pofteşte pe om să meargă pe două picioare şi să scruteze
cerul/Din care a răsărit şi pentru care speră}; însă faţa omului a înălţat-o şi a îndreptat-o în
sus, ca să se hrănească dintr-o natură cerească şi nestricăcioasă, şi nu din una pământească şi
pieritoare. Dar pentru asta a înrădăcinat în pământ temelia trupului nostru, punând partea
insensibilă a acestuia cât mai departe de raţiune; iar simţurile externe, care sunt, ca să spunem
aşa, gărzile de corp ale minţii, precum şi mintea însăşi, le-a aşezat la mare distanţă de pământ
şi de toate lucrurile aflate în legătură cu el, şi le-a pus ca hotar mişcările periodice ale aerului
şi cerului, care sunt nepieritoare.
XXIV. (86) Aşa că să nu ne mai îndoim, noi cei care suntem discipolii lui Moise, că
omul a conceput un Dumnezeu lipsit de orice formă, căci Moise a fost instruit în acest sens
prin cuvintele Divinităţii, iar apoi ne-a explicat şi nouă acest lucru. Şi el a spus următoarele:
„El a spus că Creatorul nu a făcut niciun suflet care să fie capabil să îl vadă prin propriile sale
puteri. Însă înţelegând că cunoaşterea Creatorului şi înţelegerea adecvată a lucrării Creaţiei ar
fi de mare folos creaturii (căci o astfel de cunoaştere este hotarul fericirii şi binecuvântării), el
a suflat în om din înalt ceva din natura sa divină. Iar natura sa divină şi-a pus amprenta într-un
mod invizibil asupra sufletului invizibil, pentru ca nici pământul să nu fie lipsit de imaginea
lui Dumnezeu. (87) Însă modelul arhetipal era atât de lipsit de formă, încât imaginea sa nu era
vizibilă, fiind asemenea modelului, şi în consecinţă nu a primit aspect muritor, ci nemuritor.
Căci cum ar putea o natură pieritoare să rămână acolo unde este şi în acelaşi timp să plece?
Sau cum ar putea să vadă ce este aici şi ce este pe partea cealaltă? Sau cum ar putea naviga în
jurul mării înspumate şi în acelaşi timp să străbată pământul până la hotarele sale cele mai
îndepărtate, inspectând obiceiurile şi legile popoarelor privitoare la toate lucrurile care există?
Şi separându-le de lucrurile pământeşti, cum ar putea ajunge să contemple lucrurile sublime
ce aparţin aerului şi mişcărilor sale, şi caracterul specific al anotimpurilor, şi toate lucrurile
care se înnoiesc odată cu shimbările periodice din cursul anului, şi care se desăvârşesc potrivit
naturii lor? (88) Şi tot aşa, cum ar putea zbura prin aer de la pământ la cer, pentru a cerceta
natura lucrurilor care există acolo şi pentru a vedea din ce sunt alcătuite, cum sunt puse în
mişcare, care sunt limitele mişcărilor acestora şi care este forma lor din naştere, „Cu privirea
plecată spre pământul înrudit/El îl pofteşte pe om să meargă pe două picioare şi să scruteze
cerul/Din care a răsărit şi pentru care speră”, şi care este sfârşitul şi începutul lor; şi cum se
adaptează ele una la alta, precum şi la întregul univers, pe baza principiilor juste ale înrudirii?
Este oare uşor să înţelegem cu exactitate diferitele arte şi ramuri ale cunoaşterii care dau
formă lucrurilor externe şi care se preocupă de problemele trupului şi ale sufletului în vederea
progresului celor două, ca şi cele zece mii de alte lucruri al căror număr sau natură nu pot fi
descrise cu uşurinţă în cuvinte? (89) Căci dintre toate facultăţile care există în noi, doar
mintea, care se mişcă cel mai repede dintre toate, pare să poată ajunge la momentul apariţiei
sale, în conformitate cu puterile invizibile ale universului şi cu părţile sale care există în afara
timpului, atingând universul şi părţile sale, precum şi cauzele acestora. Şi odată ce a ajuns nu
doar la hotarele pământului şi mării, ci şi la acelea ale aerului şi cerului, nu s-a oprit nici
măcar acolo, crezând că lumea nu este altceva decât o limită neînsemnată în deplasarea sa
continuă şi perseverentă. Şi este nerăbdătoare să meargă mai departe; şi, dacă ar fi posibil, să
înţeleagă natura incomprehensibilă a lui Dumnezeu, sau măcar a existenţei sale. (90) Aşadar,

145
cum ar putea intelectul uman, care este atât de limitat, şi închis într-un spaţiu nu prea mare,
adică într-o membrană sau în inimă (locuri cu adevărat limitate), să îmbrăţişeze imensitatea
cerului şi a lumii, atât cât sunt de mari, dacă nu ar avea în el un fragment de suflet divin şi
fericit, de care nu se poate desprinde? Căci nimic din ce aparţine divinităţii nu poate fi tăiat şi
îndepărtat din el, ci poate fi doar extins. Motiv pentru care fiinţa căreia i s-a dat o parte din
perfecţiunea universului, atunci când ajunge la o înţelegere corespunzătoare a lumii, se dilată
până la hotarele universului şi nu mai poate fi tăiată sau divizată; căci puterea sa este elastică
şi capabilă de a se întinde.
XXV. (91) Cam asta ar fi de spus pe scurt referitor la esenţa sufletului. Iar acum,
continuând în ordine exactă, vom explica expresia, „glasul sângelui său strigă”, în acest fel:
sufletul nostru este alcătuit dintr-o parte tăcută şi o alta care are glas. Partea lipsită de raţiune
este în totalitate lipsită de glas, însă partea raţională este capabilă să grăiască, şi doar această
parte şi-a format o părere despre Dumnezeu; căci prin celelalte părţi din care suntem alcătuiţi
noi nu îl putem înţelege nici pe Dumnezeu, nici vreun alt obiect al intelelctului. (92) Prin
urmare, o parte din puterea vivacităţii noastre, căreia îi aparţine sângele, adică esenţa, ca să
spunem aşa, are o calitate deosebită, adică poate vorbi şi raţiona; nu mă refer la ceea ce curge
de pe buzele noastre, ci vorbesc despre sursa însăşi, din care se alimentează în mod natural
canalele prin care rostim cuvinte. Iar această sursă este mintea, din care ies, voluntar sau
involuntar, toate cuvintele şi strigătele noastre adresate Dumnezeului cel viu. (93) Iar El, ca
un Dumnezeu bun şi milos, nu îi respinge pe rugătorii săi, mai ales atunci când aceştia gem şi
suspină în faţa faptelor şi pasiunilor egiptene, şi când strigă la El cu sinceritate. Căci într-un
astfel de moment, Moise spune că, „cuvintele lor se înalţă la Dumnezeu” {30}{Exodul 2:21},
iar El îi ascultă şi îi izbăveşte de tot răul care îi înconjoară. (94) Dar ar fi ciudat ca toate aceste
lucruri să se întâmple atunci când regele Egiptului moare; căci la moartea tiranului ar fi firesc
ca toţi aceia care au fost tiranizaţi de el să se bucure şi să exulte; însă se spune că în acel
moment ei gem şi suspină. „Şi dacă a trecut vreme îndelungată, regele Egiptului a murit, iar
fiii lui Israel gemeau” {31}{Exodul 2:25.}. (95) Ei bine, dacă ne uităm doar la cuvinte,
expresia nu pare a fi rezonabilă; însă dacă avem în vedere facultăţile sufletului, atunci intenţia
iese la lumină. Căci atâta vreme cât cel care împrăştie şi iroseşte părerile referitoare la
lucrurile bune, şi anume Faraon, este plin de vigoare în interiorul nostru, iar sănătatea sa este
foarte bună, şi orice om rău se află în aceeaşi stare, atunci ne bucurăm de plăcere şi alungăm
cumpătarea departe de noi. Dar când puterea sa se diminuează, iar cel care a constituit cauza
faptului că omul a trăit într-o manieră murdară şi lascivă moare într-o anumită măsură, atunci
noi, aţintindu-ne ochii asupra modestiei vieţii, bocim şi gemem pentru noi înşine şi pentru
viaţa pe care am dus-o până în momentul respectiv; pentru că cinstind plăcerea înaintea
virtuţii, ne-am ataşat de un mod de viaţă pieritor în loc să alegem nemurirea; iar legea, care
are milă de tânguielile noastre necontenite, primeşte cu bunătate sufletele noastre rugătoare şi
alungă cu uşurinţă năpastele egiptene ce au venit asupra noastră atrase de pasiuni.
XXVI. (96) Dar peste cel care este incapabil să se pocăiască din cauza faptului că s-a
pângărit prin uciderea fratelui său, şi anume Cain, El va abate blestemele corespunzătoare şi
binemeritate; că mai întâi îi spune, „Şi acum, blestemat eşti tu pe pământ” {32}{Geneza
4:11}, indicând în primul rând faptul că este viciat şi blestemat, şi nu doar acum că a comis
omorul, ci a fost şi înainte, încă din momentul în care i-a venit această idee, căci intenţia are
aceeaşi importanţă ca şi fapta împlinită; (97) căci atâta vreme cât doar concepem lucruri rele
în imaginaţia bolnavă a minţii noastre ne facem vinovaţi numai de aceste gânduri, căci mintea
poate fi transformată chiar împotriva voinţei ei; dar când intenţia este pusă în practică, atunci
ne facem vinovaţi de comiterea unei fapte deliberate; căci aceasta este deosebirea
fundamentală dintre păcatul voluntar şi involuntar. (98) Însă Scriptura spune aici că mintea va
fi blestemată, atâta vreme cât se va afla pe pământ; căci acea parte pământească care se află în
fiecare dintre noi constituie cauza celor mai mari nenorociri. În orice caz, atunci când trupul

146
este afectat de o boală, la care se adaugă toate nenorocirile care se află în el, mintea se umple
de tristeţe şi deznădejde; sau, pe de altă parte, dacă s-a îngrăşat peste măsură lăsându-se pradă
plăcerilor, toate facultăţile minţii îşi pierd strălucirea şi nu mai pot ajunge la înţelegerea
lucrurilor nobile. (99) Căci, într-adevăr, fiecare din simţurile externe poate fi rănit; întrucât
bărbatul care priveşte o femeie frumoasă este rănit de săgeţile iubirii, care reprezintă o
pasiune teribilă; sau dacă aude de moartea vreunei persoane cu care se înrudeşte prin naştere
este prăbuşit de durere; şi de multe ori, simţul gustativ preia controlul asupra omului, fie
atunci când este torturat de gusturi neplăcute, fie când este copleşit de mulţimea delicateselor.
Şi ce să mai spun despre dorinţele impetuoase, care aspiră la uniunea celor două sexe?
Acestea au distrus oraşe întregi, şi ţări, şi popoare puternice; şi pentru acest lucru depun
mărturie nenumăraţi poeţi şi istorici.
XXVII. (100) Şi referitor la felul în care mintea va fi blestemată pe pământ, El adaugă
imediat informaţii suplimentare, spunând: „Pământul ce şi-a deschis gura ca să primească
sângele fratelui tău”. Căci este dificil ca simţurile externe să îşi deschidă larg gura, căci chiar
dacă ea este închisă, şuvoiul obiectelor apreciate doar de către ele năvăleşte înăuntru
asemenea unui râu care se revarsă, şi nimic nu poate rezista impetuozităţii sale evidente; iar
atunci mintea este copleşită, fiind total absorbită de imensitatea acestui val, şi este absolut
incapabilă să înoate împotriva lui sau să îşi ţină capul la suprafaţă; (101) dar este necesar ca
toate aceste lucruri să fie folosite, însă nu pentru a face orice lucru, ci pentru a face doar ceea
ce este bine; căci văzul poate percepe toate culorile şi formele; cu toate acestea, el ar trebui să
le păstreze doar pe acelea care sunt vrednice de lumină, nu de întuneric. De asemenea,
urechea poate auzi felurite sunete; dar pe unele nu trebuie să le ia în considerare; căci multe
din lucrurile care se spun sunt scandaloase. Iar tu, omule nesăbuit şi arogant, nu ar trebui să te
îndopi cu orice, asemenea unui cormoran, doar pentru că natura te-a înzestrat cu facultatea
gustului; căci multe din lucrurile hrănitoare, şi mai ales din acelea care sunt peste măsură de
gustoase, au provocat boli însoţite de suferinţe dintre cele mai mari. (102) Şi să ştii că ai fost
înzestrat cu putere generatoare doar de dragul perpetuării rasei, nu ca să te dedai adulterului
sau altor preocupări destrăbălate; ci numai pentru a zămisli într-o manieră legitimă şi a face
omenirea să meargă mai departe. Şi ai fost înzestrat cu gură şi limbă, precum şi cu organe ale
vorbirii, nu ca să spui ceea ce nu ar trebui rostit, căci sunt situaţii în care este bine să-ţi ţii
gura. Şi, în opinia mea, cei care au învăţat să vorbească au învăţat să şi tacă, pentru că aceeaşi
aptitudine îl învaţă pe om ambele tipuri de comportament. Însă acei oameni care relatează
ceea ce nu ar trebui nu dau dovadă de elocvenţă, ci de slăbiciune, căci nu pot să tacă. (103)
Motiv pentru care ne străduim să legăm organele vorbirii aparţinând simţurilor menţionate
anterior cu legăturile cumpătării. „Căci ceea ce nu este legat cu o legătură”, spune Moise într-
un alt pasaj, „este necurat” {33}{Numeri 19:15}, ca şi cum cauza nefericirii provine din
faptul că părţile sufletului sunt relaxate, deschise şi dezintegrate; iar faptul că sunt strâns
legate laolaltă contribuie la bunătate şi la o viaţă sănătoasă şi la raţiune.
Prin urmare, El în blestemă pe Cain, acest om fără Dumnezeu şi lipsit de pietate; căci a
deschis grotele creaturii sale concrete şi şi-a deschis gura pentru lucrurile exterioare, rugându-
se să le primească în cantităţi nemăsurate şi să le păstreze, în detrimentul distrugerii totale a
învăţăturii iubitoare de Dumnezeu, care este Abel.
XXVIII. (104) „Din această cauză, va trebui să muncească pământul” {34}{Geneza
4:12}; dar El nu spune că va deveni un agricultor. Căci orice agricultor este un artist, pentru
că agricultura este o artă. Însă oamenii obişnuiţi muncesc pământul pentru a-şi asigura cele
necesare vieţii, fără a avea vreun talent deosebit. Prin urmare, aceşti oameni, neavând pe
cineva care să-i supravegheze, fac mult rău; şi orice fac bine apare din întâmplare, şi nu ca
urmare a unei intenţii. Dar lucrările agricultorilor, care se realizează pe baza unor cunoştinţe,
sunt toate folositoare.(105) De aceea legiuitorul i-a atribuit lui Noe ocupaţia de agricultor
{35}{Geneza 9:20}; arătând prin aceasta că omul virtuos, asemenea unui bun agricultor,

147
dezrădăcinează din pădurea virgină toate vlăstarele răului, care au fost sădite de pasiuni şi
vicii, însă le lasă neatinse pe toate acelea care poartă rod şi care pot constitui un zid viu întru
apărarea sufletului. Şi tot aşa, pomii ce pot fi cultivaţi îi îngrijeşte în diferite feluri, şi nu pe
toţi în acelaşi fel: pe unii îi taie, pe alţii îi sprijină cu proptele, pe alţii îi pregăteşte pentru a îşi
spori dimensiunile, iar pe alţii îi taie pentru a-i face să rămână pitici. De asemenea, când vede
o plantă agăţătoare luxuriantă şi bine dezvoltată îi apleacă tulpinile tinere până la pământ, şi
sapă şanţuri pentru a le pune acolo, iar apoi îngrămădeşte pământul peste ele; şi nu peste mult
timp, acestea, în loc să rămână doar părţi, devin copaci viguroşi, şi în loc de fiice devin mame,
pentru că evită bătrâneţea care este însoţitoarea obişnuită a maternităţii. Căci încetând să
distribuie şi să împartă hrana unui număr mare de progenituri, întrucât acestea sunt capabile să
se susţină singure, ceea ce a fost slab anterior devine îndestulat pe deplin şi se îngraşă şi
întinereşte. (107) Şi am văzut un alt om care a tăiat lăstarii mai puţin dezirabili, şi care nu
puteau fi cultivaţi, de îndată ce s-au înălţat deasupra pământului, lăsând doar o bucată mică ce
creşte din rădăcină. Apoi, a luat o ramură aflată în stare bună dintr-un copac de soi bun şi a
răzuit-o până la măduvă, iar lăstarul care ieşea din rădăcină l-a tăiat un pic, deschizându-l doar
atât cât să permită unirea perfectă cu acea ramură; apoi, a pus în deschizătură ramura şi a
fixat-o acolo; (108) şi din acest lăstar a crescut un singur copac având două naturi diferite,
fiecare parte dând celeilalte ceea ce îi era util; căci rădăcinile sprijină ramura care a fost fixată
în ele, având grijă să nu se usuce, iar ramura introdusă acolo, ca recompensă pentru faptul că
este hrănită, răsplăteşte rădăcina cu roade bune. Există nenumărate alte lucrări în agricultură
care urmează reguli precise, şi ar fi inutil să le enumerăm cu această ocazie, căci am abordat
pe larg această chestiune doar cu scopul de a arăta diferenţa dintre omul care munceşte
pământul şi cel care este agricultor.
XXIX. (109) În consecinţă, omul rău continuă să îşi folosească trupul asemănător
pământului fără a avea niciun fel de iscusinţă; şi face la fel şi cu simţurile externe, şi cu toate
obiectele simţurilor externe, rănindu-şi sufletul nenorocit, precum şi trupul de care îşi
imaginează că profită peste măsură. Dar omul bun, având înclinaţii de agricultor, îşi
gospodăreşte toate câte îi aparţin în conformitate cu principiile acestui meşteşug şi ale raţiunii;
căci atunci când simţurile externe se comportă cu obrăznicie, fiind purtate cu o impetuozitate
irezistibilă către obiectele lor, acestea sunt înfrânate cu uşurinţă printr-un mecanism conceput
în acest sens; (110) iar când o pasiune a sufletului devine violentă, provocând mâncărimi
voluptoase şi gâdilături date de plăceri sau pofte, sau pe de altă parte, înţepături şi agitaţie
cauzate de teamă sau tristeţe, ea este domolită cu ajutorul leacului pregătit anterior; iar dacă
vreun rău mistuitor merge mai departe, ca o soră a bolii canceroase, care se furişează în tot
corpul, acesta este tăiat cu ajutorul raţiunii, care operează prin cunoaştere. (111) În acest fel,
copacii pădurii virgine sunt aduşi la o stare de blândeţe, însă toate plantele virtuţilor cultivate
şi purtătoare de rod au ca lăstari învăţătura, iar fructele lor sunt acţiunile virtuoase, a căror
creştere este impulsionată de iscusinţa sufletului în problemele agriculturii; şi prin sârguinţa
sa, atât cât îi stă în putinţă, el le face să devină nemuritoare
XXX. (112) Aşadar, este clar că omul bun este agricultor, iar omul rău este doar un
cultivator al pământului; şi aş dori ca atunci când cultivă pământul, natura pământească care îl
înconjoară să îi dea un dram de vigoare şi să nu îi ia, aşa cum s-a întâmplat, puterea pe care a
avut-o înainte; căci citim în Scriptură , „Şi să nu-ţi mai dea puterea lui”, (113) şi aceasta este
firea omului care deşi a băut şi a mâncat nu a fost niciodată satisfăcut sau care s-a complăcut
neîncetat în plăcerile pântecelui, irosindu-şi energia pentru satisfacerea apetitului său carnal,
căci lipsa generează slăbiciune, dar plinătatea ne dă putere; însă atunci când omul are parte de
abundenţă pofta nepotolită se uneşte cu lipsa de cumpătare, adică cu foamea; iar cei al căror
trup este îmbuibat sunt cu adevărat nenorociţi, pentru că pasiunile lor, deşi sunt goale, rămân
veşnic însetate; (114) însă despre iubitorii de cunoaştere profetul ne vorbeşte într-un cântec
foarte frumos, spunând, „Urcatu-i-a pe ei la tăria pământului/cu roada ţarinilor i-a hrănit

148
{36}{Deuteronomul 32:13}; arătând clar că omul necredincios nu îşi atinge scopul, ci rămâne
necăjit, deoarece nu i se dă putere pentru a-şi reface energia cheltuită în astfel de acţiuni; şi
mai mult decât atât, această putere este luată de la el; însă aceia care urmează virtutea,
punând-o mai presus de toate aceste lucruri pământeşti şi muritoare, nu îşi irosesc puterea
pentru a se îndestula, ci îl iau pe Dumnezeu călăuză în mersul lor ascendent, iar El le oferă
roadele pământului, ca să se bucure de ele şi să le folosească într-un mod avantajos,
asemănând virtuţile cu câmpurile, iar roadele virtuţilor cu roadele câmpurilor, în conformitate
cu principiile care stau la baza generării lor; căci din chibzuinţă ia naştere acţiunea chibzuită,
iar din cumpătare fapta cumpătată, iar din pietate conduita pioasă, şi din toate celelalte virtuţi
izvorăsc energiile lor specifice.
XXXI. (115) Ei bine, aceste energii sunt hrana sufletului, care este capabil să alăpteze,
aşa cum spune legiuitorul, „Miere din piatră şi untdelemn din stâncă vârtoasă”
{37}{Deuteronomul 32:13}, înţelegând prin stâncă vârtoasă, care nu poate fi străpunsă,
înţelepciunea lui Dumnezeu, care este doica şi mama vitregă şi învăţătoarea celor care doresc
o hrană nestricăcioasă; (116) căci ea, ca mamă a acelor lucruri care există în lume, dă imediat
hrană acelor fiinţe cărora le dă naştere; însă acestea nu sunt deloc vrednice de hrană divină,
căci această hrană se cuvine doar acelora care nu dau semne de degenerare în raport cu
părintele; căci sunt mulţi aceia care au fost distruşi de lipsa virtuţii, iar acest lucru este mai
groaznic decât lipsa mâncării şi a băuturii; (117) însă izvorul înţelepciunii curge uneori mai
domol, alteori cu viteză moderată, iar alteori cu mare repeziciune şi cu o mare violenţă şi
impetuozitate. Prin urmare, atunci când curge domol este dulce ca mierea, dar când vine
vijelios pătrunde ca untdelemnul în lumina sufletului. (118) Iar într-un alt loc, Moise se referă
la această stâncă folosind o expresie sinonimă, numind-o mana, cel mai vechi cuvânt al lui
Dumnezeu, prin care se înţelege caracteristica cea mai generală, din care sunt făcute două
turte, una cu miere şi alta cu untdelemn, adică două sisteme diferite de viaţă, extrem de greu
de deosebit una de alta, dar ambele vrednice de atenţie; şi la început insuflă dulceaţa
contemplaţiilor specifice ştiinţelor, radiind lumina cea mai strălucitoare spre aceia care îşi
însuşesc obiectele dorinţelor lor, nu într-un mod pretenţios, ci cu fermitate, dar fără o stăruinţă
riguroasă. Aceştia sunt, aşa cum am spus anterior, aceia care au parte de puterea pământului.
XXXII. (119) Dar ticălosului Cain nici pământul nu îi dă din vigoarea sa, chiar dacă
acesta nu a fost interesat niciodată de lucrurile existente în exterior; din care cauză, în
următoarea propoziţie, el „geme şi tremură pe pământ” {38}{Geneza 4:12}, adică sub
influenţa durerii şi a spaimei; şi la fel este şi viaţa mizerabilă a omului rău, care a primit ca
moştenire cele mai dureroase pasiuni: durerea şi spaima; prima fiind echivalentă cu geamătul,
iar cea de-a doua cu tremuratul; căci este inevitabil ca răul să fie prezent lângă un astfel de om
şi să îl ammeninţe. Aşadar, aşteptarea unui rău iminent provoacă teamă, dar un rău care s-a
produs cauzează durere. (120) Pe de altă parte, cel care urmează virtutea are parte de
binecuvântările corespunzătoare; căci fie că a obţinut lucrul bun, fie că îl va obţine în viitor.
Ei bine, dacă l-a obţinut, are parte de bucurie, care este cea mai bună dintre toate posesiunile;
dar aşteptarea acelui bine atrage după sine speranţa, care este hrana acelor suflete iubitoare de
virtute; motiv pentru care noi lăsăm la o parte inerţia, şi cu o disponibilitate spontană ne
grăbim să facem fapte bune. (121) Prin urmare, sufletul care a dat naştere unui vlăstar de parte
bărbătească, adică gândurilor bune, scapă în acelaşi timp de tot ce este dureros, iar naşterea lui
Noe va confirma acest lucru, iar tălmăcirea numelui său este justă (n.t. Noe înseamnă odihnă);
şi despre el se spune, „acesta ne va da odihnă în osteneala noastră şi în durerea mâinilor
noastre, ce vine din pământul pe care Domnul Dumnezeu l-a blestemat” {39}{Geneza 5:29};
(122) căci dreptatea este de aşa natură încât, în primul rând, ne dă odihnă în loc de muncă,
fiind total indiferentă faţă de lucrurile aflate între răutate şi virtute, între bogăţie şi glorie, între
putere şi onoare, precum şi faţă de cele înrudite cu acestea, care constituie scopurile principale
către care se îndreaptă energiile omenirii. În al doilea rând, ea distruge acele dureri care sunt

149
alimentate de propriile noastre energii; căci Moise nu spune (aşa cum fac oamenii răi) că
Dumnezeu este cauza răului, ci că răul este provocat de mânile noastre; indicând, printr-o
exprimare simbolică, că lucrările mâinilor noastre şi tendinţele involuntare ale minţii înclină
spre ceea ce este rău.
XXXIII. În sfârşit, se spune că Noe „ne va da odihnă în osteneala noastră, ce vine din
pământul pe care Domnul Dumnezeu l-a blestemat” {40}{Geneza 5:29}. (123) Iar prin
aceasta se înţelege răutatea care se cuibăreşte în sufletele oamenilor nesăbuiţi; iar leacul prin
care poate fi tratată (căci o boală gravă are nevoie de leacuri) este reprezentat de omul cel
drept, care este în posesia unui panaceu, iar acesta este dreptatea. Aşa că atunci când a respins
aceste rele el se umple de bucurie, la fel ca şi Sarra; căci ea spune, „Mi-a dat Dumnezeu de ce
să râd”, şi mai adaugă, „că oricine va auzi asta se va bucura împreună cu mine” {41}{Geneza
21:6}. (124) Pentru că Dumnezeu este sursa râsului virtuos şi a bucuriei; aşa că Isaac trebuie
privit nu ca un vlăstar al creaţiei, ci ca lucrarea Dumnezeului necreat. Căci tălmăcit, numele
Isaac înseamnă râs, iar dacă Dumnezeu este cauza râsului, aşa cum pe drept cuvânt afirmă
Sarra, atunci se cuvine a spune că El este tatăl lui Isaac. Şi tot aşa îi dă şi lui Avraam să se
împărtăşească din numele său, cel care, atunci când a îndepărtat durerea din înţelepciune, a
primit bucuria care se cuvine unei odrasle. (125) Prin urmare, dacă cineva este vrednic să
asculte relatările referitoare la puterea creatoare a lui Dumnezeu, acesta se va bucura în mod
necesar în compania tuturor acelora care au tânjit vreme îndelungată să audă acelaşi lucru. Iar
relatările referitoare la Dumnezeu nu reprezintă o legendă născocită cu iscusinţă, ci ele
exprimă legile pure ale adevărului bine stabilit. În plus, nu veţi auzi nici voci, nici ritmuri, nici
melodii care să amăgească auzul cu meşteşugul artei muzicale; ci veţi cunoaşte doar cele mai
desăvârşite lucrări ale virtuţii, care prezintă toate o armonie specifică şi care sunt extrem de
potrivite. Şi aşa cum mintea se bucură atunci când aude de lucrările lui Dumnezeu, tot aşa
exultă şi vorbirea, care se află în armonie cu ideile minţii şi care într-o anumită măsură este
obligată să le dea atenţie.
XXXIV. (126) Iar acest lucru va fi dovedit şi de cuvintele lui Dumnezeu care i-au fost
adresate preaînţeleptului Moise, iar în aceste cuvinte se spune: „Oare nu-i pe lume Aaron,
fratele tău, levitul?: Eu ştiu că el cu grai va grăi în locul tău. Iată, el îţi va ieşi în întâmpinare;
şi când te va vedea, bucura-se-va el în inima sa” {42}{Exodul 4:14}. Căci aici Creatorul
spune că realizează faptul că vorbirea este o povară pentru minte; căci ea o reprezintă prin
sunetul articulat, care este, ca să spunem aşa, organul acestei fiinţe concrete care se află în
noi. (127) Această vorbire vorbeşte, şi ţine discursuri, şi interpretează, atât în ceea ce mă
priveşte, cât şi în cazul tău şi al omenirii, lucrurile concepute în minte, şi mai mult decât atât,
ea vine la întâlnirea cu aceste lucruri; căci atunci când mintea primeşte un impuls de la vreun
obiect cu care se află în legătură, fie pentru că a fost pusă în mişcare din interior, fie pentru că
a primit vreo impresie deosebită din lumea înconjurătoare, ea rămâne însărcinată şi intră în
travaliu pentru a da la iveală ideile sale. Şi, deşi încearcă să se elibereze de ele, este incapabilă
să facă acest lucru până în momentul în care sunetul, asemenea unei moaşe, acţionând fie prin
intermediul limbii, fie prin alte organe ale vorbirii, recepţionează acele idei şi le aduce la
lumină. (128) Iar această voce este cea mai evidentă dintre toate ideile. Căci aşa cum ceea ce
este pus deoparte stă ascuns în beznă până când lumina străluceşte asupra sa şi îl dezvăluie,
tot aşa şi ideile sunt păstrate într-un loc invizibil, şi anume în minte, până când vocea,
asemenea luminii, îşi va arunca razele asupra lor destăinuind totul.
XXXV. (129) Prin urmare, s-a spus foarte frumos că vorbirea vine în întâmpinarea
ideilor şi că aleargă încercând să le depăşească, din dorinţa ei de a da informaţii despre ele,
căci toate lucrurile au o afinitate pentru elementele care le sunt specifice; iar elementul
specific vorbirii este vorbirea, o sarcină pe care se grăbeşte să o îndeplinească cu decenţă şi
uşurinţă firească. Şi ea se bucură şi exultă atunci când, aruncând razele sale asupra ei, ca să
spunem aşa, vede cu precizie şi surprinde sensul chestiunii expuse; căci atunci, cuprinzând-o

150
în braţe, devine cel mai minunat tălmăcitor al său. (130) În orice caz, îi dezavuăm pe acei
flecari care, în conversaţiile lor îndelungate, nu se raportează aşa cum se cuvine la ideile lor,
ci doar înlănţuie propoziţii lungi şi goale şi cu adevărat lipsite de viaţă. Prin urmare, vorbirea
unor astfel de oameni este necuviincioasă, şi de aceea merită să geamă; pe de altă parte,
vorbirea care izvorăşte dintr-o analiză adecvată a obiectelor la care se referă se bucură în mod
inevitabil, deoarece ajunge într-o manieră potrivită la interpretarea lucrurilor pe care le-a
văzut şi le-a înţeles temeinic; (131) iar această chestiune poate fi cunoscută de aproape oricine
în urma experienţelor de zi cu zi. Căci atunci când înţelegem foarte bine ceea ce spunem,
atunci vorbirea noastră se bucură şi exultă, şi este bogată în expresii adecvate şi emfatice prin
care, folosindu-se de o mare abundenţă de cuvinte şi având o dicţie fluentă şi lipsită de ezitări,
pune înaintea ascultătorului ceea ce doreşte să îi prezinte într-o manieră extrem de evidentă şi
eficientă. Însă atunci când înţelegerea ideilor este îndoielnică, vorbirea se poticneşte şi
etalează o mare lipsă de expresii potrivite şi fericite, aşa încât discursul este necorespunzător;
motiv pentru care devine plictisitor şi obositor, divaghează, şi în loc să îi convingă pe
ascultători le zgârie auzul.
XXXVI. (132) De asemenea, nu toate discursurile vin în întâmpinarea ideilor; şi nu
orice idee ar trebui luată în considerare; ci doar Aaron cel desăvârşit trebuie să vină în
întâmpinarea ideilor desăvârşitului Moise. Căci de ce atunci când Dumnezeu a spus, „Oare
nu-i pe lume Aaron, fratele tău?”, a mai adăugat, „levitul”, dacă nu de dragul de a indica că el
aparţine leviţilor şi preoţilor şi vorbirii virtuoase, care dă informaţii despre ideile şi
concepţiile minţii, ce sunt adevărate vlăstare ale sufletului desăvârşit. (133) Căci vorbirea
unui om păcătos nu ar putea fi niciodată tălmăcitoarea ideilor divine, căci el ar deforma
frumuseţea lor prin murdăria sa interioară; iar pe de altă parte, fie ca ceea ce este necumpătat
şi dezonorant să nu aibă de a face cu vorbele rostite de un om virtuos, şi fie ca vorbirea sacră
să aibă legătură doar cu lucrurile sfinte. (134) În unele din cele mai bine guvernate cetăţi ale
lumii se spune că predomină acest obicei. Când un om care nu a trăit aşa cum se cuvine
încearcă să îşi spună părerea, fie în cadrul obştei, fie în adunarea poporului, acestuia nu i se
permite să facă el însuşi acest lucru, ci este obligat de magistraţi să îi comunice părerea sa
unui om virtuos şi onorabil, care să o prezinte în locul său; iar acesta din urmă, auzind ce are
de spus, să se ridice şi să dezvăluie cele auzite din gura acestui instructor, devenind discipolul
său improvizat; şi, de asemenea, trebuie să prezinte ideile celuilalt, fără a se gândi dacă
acestea sunt importante sau nu pentru cei care ascultă sau privesc. Astfel, unii oameni nu
doresc să beneficieze în niciun fel de pe urma celor nevrednici, ci sunt atenţi ca nu cumva să
sufere şi să se facă de ruşine dacă doresc să tragă foloase mai mari decât cele care se pot
obţine de pe urma acestora.
XXXVII. (135) Aceasta este lecţia pe care ne-o predă Moise, omul cel mai sfânt; căci
acesta este sensul afirmaţiei că Aaron levitul vine să îl întâlnească pe fratele său Moise, şi că
atunci când îl vede se bucură în sinea sa; iar afirmaţia că se bucură în sinea sa ne arată la
rândul ei că pe lângă ideile care au fost deja menţionate există şi altele care sunt mai strâns
legate de politică, deoarece legiuitorul dezvăluie aici acea bucurie adevărată, care este
specifică rasei umane; (136) căci strict vorbind, sentimentul de bucurie nu depinde nici de
mulţimea banilor sau a bunurilor, nici de renume, nici de vreuna din acele circumstanţe
exterioare care sunt fără viaţă şi instabile, şi care conţin în sine seminţele degradării lor; şi nu
ţine nici de tăria sau vigoarea personală, nici de alte beneficii ale trupului, de care se bucură şi
oamenii cei mai nevrednici, şi care i-au dus adesea la ruină pe cei care le posedă. (137)
Aşadar, bucuria reală şi veritabilă izvorăşte doar din virtuţile sufletului, şi pentru că toţi
oamenii înţelepţi se bucură, şi el se bucură în sinea sa, fără să aibă vreo legătură cu
circumstanţele exterioare; căci lucrurile care se află în interiorul lui sunt virtuţile unei minţi pe
care omul vrednic doreşte să o aibă; dar circumstanţele externe sunt reprezentate fie de forma

151
bună a trupului, fie de abundenţa bogăţiilor externe, care nu sunt lucruri potrivite cu care să se
mândrească.
XXXVIII. (138) Prin urmare, deoarece am arătat cât am putut de bine, pe baza
mărturiei neîndoielnice a lui Moise, că bucuria este calitatea specifică a omului înţelept, vom
arăta acum că şi speranţa îi aparţine tot lui; şi nici de această dată nu vom avea nevoie de vreo
altă mărturie în fară de cea a lui Moise; căci el ne spune că fiul lui Set se numea Enos; iar
Enos, tălmăcit, înseamnă speranţă. „El a sperat primul”, spune Moise, „să cheme numele
Domnului Dumnezeului său” {43}{Geneza 4:26}. Şi a vorbit cu înţelepciune: căci pentru un
om inspirat de principiile adevărului ce poate fi mai potrivit decât să spere şi să aştepte să
dobândească lucrurile bune prin graţia lui Dumnezeu? Şi dacă ar fi să spunem adevărul
adevărat, aceasta este adevărata naştere a oamenilor, căci aceia care nu îşi pun speranţa în
Dumnezeu nu se împărtăşesc din natura raţională. (139) Motiv pentru care Moise, după ce a
menţionat referitor la Enos că „a sperat să cheme numele Domnului Dumnezeului său”, spune
în mod explicit, „Aceasta este cartea facerii oamenilor” {44}{Geneza 5:1}; şi grăieşte aşa
cum se cuvine: căci stă scris în cartea lui Dumnezeu că omul este singura fiinţă care speră.
Sau argumentând prin contrarii, cel care nu speră nu este om. Prin urmare, definiţia fiinţei
noastre fizice este aceea că ea este o fiinţă muritoare cu o raţiune vie; dar omul, în viziunea lui
Moise, este starea de spirit a sufletului care speră în Dumnezeul cel viu şi adăvărat. (140)
Aşadar, fie ca oamenii buni care au primit ca moştenire bucuria şi speranţa să posede lucrurile
bune sau să spere că vor avea parte de ele; şi fie ca oamenii răi, al căror tovarăş este Cain, să
trăiască în teamă şi durere, şi să strângă roadele cele mai amare, adică prezenţa răului sau
aşteptarea sa, gemând sub povara nenorocirilor care îi apasă şi tremurând în aşteptarea
pericolelor de tot felul.
XXXIX. (141) Ei bine, considerăm că am spus suficiente lucruri pe marginea acestui
subiect, de aceea haideţi să vedem ce urmează. El continuă în felul acesta: Şi Cain a zis către
Domnul, nelegiuirea mea este prea mare pentru a fi iertată” {45}{Geneza 4:14}. Ce se
înţelege prin aceasta vom arăta pe baza unor consideraţii relativ simple. Dacă un cârmaci şi-ar
părăsi nava atunci când este azvârlită de valurile mării, nu ar rezulta în mod clar că aceasta se
va abate de la drumul ei? Să spun mai mult? Dacă în timpul unei curse de cai un vizitiu şi-ar
părăsi carul, oare nu ar însemna că deplasarea cailor liberi va fi dezordonată şi neregulată? De
asemenea, dacă o cetate este lipsită de stăpâni sau legi, iar legile, pe bună dreptate, trebuie
puse pe acelaşi plan cu judecătorii, nu va fi ea distrusă de cele mai mari nenorociri, adică de
anarhie şi de lipsa legii? (142) Şi tot aşa, natura a rânduit ca trupul să piară dacă sufletul este
absent; iar sufletul piere atunci când lipseşte raţiunea. Iar raţiunea este distrusă de absenţa
virtuţii. Dar dacă fiecare din aceste lucruri vatămă acele lucruri pe care le părăsesc, atunci cât
de mare este oare nenorocirea acelor persoane care sunt părăsite de Dumnezeu? Pentru că El
le-a lepădat ca pe nişte dezertori, şi le-a considerat nevrednice să îl aibă ca stăpân şi veghetor,
stingând astfel legile sale sfinte care abia mai pâlpâiau. Căci trebuie să fim absolut convinşi că
o persoană care a fost părăsită de superiorul şi binefăcătorul său se face vinovată de crime
mari şi este predispusă la acuzaţii grave. Căci când aţi putea spune că un om lipsit de
pricepere suferă cel mai mult? Oare nu atunci când este abandonat total de cunoaştere? (143)
Şi când aţi putea spune că omul ignorant şi complet neinstruit suferă cel mai mult? Nu atunci
când este părăsit definitiv de instruire şi educaţie? Şi tot aşa, când deplângem cel mai mult
starea în care se află cei nesăbuiţi? Nu atunci când au fost total respinşi de chibzuinţă? Şi când
spunem că oamenii necumpătaţi şi nedrepţi sunt nenorociţi? Oare nu atunci când cumpătarea
şi dreptatea i-au condamnat să fie veşnic alungaţi din imperiul lor? Şi când spunem că cei
lipsiţi de pietate sunt într-o stare mizerabilă? Nu atunci când pietatea i-a separat de ritualurile
ei specifice? (144) Aşa că cei care nu sunt total impuri ar trebui să se roage să fie mai degrabă
pedepsiţi aspru decât să fie părăsiţi, căci fiind părăsiţi vor ajunge la ruină, aşa cum se întâmplă
cu navele fără balast şi fără cârmaci; însă dacă aceste lucruri sunt remediate, ele îşi vor relua

152
din nou drumul cel bun. (145) Şi nu sunt oare acei băieţi bătuţi de dascălii lor pentru greşelile
pe care le fac mai buni decât aceia care nu au niciun instructor? Iar cei mustraţi de învăţătorii
lor pentru greşelile pe care le fac atunci când îşi însuşesc anumite meşteşuguri, nu sunt ei mai
buni decât aceia care nu au parte de astfel de reproşuri? Şi acei tineri care au fost consideraţi
vrednici de a fi conduşi şi îndrumaţi de către părinţii lor, nu sunt ei mai norocoşi şi mai buni
decât aceia care nu au avut asemenea persoane care să îi protejeze? Şi dacă nu au astfel de
protectori fireşti, nu primesc ei îndrumare de la guvernanţi de ordin inferior, care acceptă să îi
îndrume pentru că le este milă de starea lor de orfani; ţinând locul părinţilor în toate
privinţele?
XL. (146) Aşadar, haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu, noi cei care suntem osândiţi de
conştiinţa noastră pentru păcatele săvârşite, să fim mai degrabă pedepsiţi decât abandonaţi;
căci dacă El, care este un stăpân milostiv, ne abandonează, nu ne va mai face slujitorii săi, ci
vom deveni robi ai unei generaţii nemiloase; însă dacă ne va pedepsi cu blândeţe şi îndurare,
ca un stăpân bun, va îndrepta greşelile noastre prin trimiterea acelui principiu menit să repare,
propriul său Cuvânt, în inimile noastre, prin intermediul căruia le va vindeca; mustrându-ne şi
făcându-ne să ne ruşinăm de păcatele pe care le-am săvârşit. (147) Din acest motiv, legiuitorul
spune, „Făgăduinţa văduvei şi a celei lăsate de bărbat – orice legământ şi-ar pune ea asupra
sufletului ei – rămâne în picioare” {46}{Numeri 30:10}. Căci dacă îl numim pe Dumnezeu
soţul şi tatăl universului, pentru că se află la originea zămislirii tuturor lucrurilor, vom vorbi
cu îndreptăţire: aşa cum am face şi dacă am spune că acea inimă văduvită şi separată de
Dumnezeu, fie că nu a primit sămânţa divină, fie a primit-o, dar apoi a lepădat-o de bunăvoie.
(148) Prin urmare, orice decizie pe care o ia va fi împotriva ei însăşi: iar aceste lucruri vor
rămâne absolut incurabile. Căci cum ar putea vreun lucru să devină altceva decât un rău
inadmisibil pentru o creatură care este inconsecventă şi uşor de mişcat în orice direcţie? Şi
cum ar putea să ia vreo decizie pozitivă şi fermă în privinţa ei însăşi dacă îşi atribuie sieşi
virtuţile Creatorului? Una dintre acestea fiind faptul că acţionează într-o manieră promptă şi
neschimbătoare. (149) Prin urmare, nu numai că va fi văduvită de cunoaştere, dar va fi şi
despărţită de ea. Iar înţelesul acestei expresii este următorul: Sufletul (n.t. considerat de gen
feminin) văduvit, dar care nu este încă despărţit de ceea ce este bun, poate, într-o anumită
măsură, şi după multă perseverenţă, să ajungă la o reconciliere şi la o înţelegere cu soţul său
legitim, dreapta raţiune (n.t. raţiunea este elementul masculin). Dar sufletul separat total de
raţiune, şi care şi-a găsit un alt sălaş, a fost izgonit pe vecie, fiind total incapabil de
reconciliere sau de pace, şi neavând nicio posibilitate de a se reîntoarce în locuinţa sa
anterioară.
XLI. (150) Aşadar, cam asta ar fi de spus despre expresia „Nelegiuirea mea este prea
mare pentru a fi iertată” {47}{nu aceasta este traducerea din textul Bibliei, deşi este introdusă
pe margine. În textul Bibliei citim, „Pedeapsa mea e mai mare decât aş putea eu să duc” –
Geneza 4:13}. Haideţi să analizăm acum ce vine după acest verset – Cain spune, „Dacă Tu mă
izgoneşti astăzi de la faţa pământului, şi de la faţa Ta voi fi ascuns” {48}{Geneza 4:14}. Ce
spui tu, dragul meu? Dacă eşti complet alungat de pe faţa întregului pământ, vei fi ascuns? În
ce fel? (151) Crezi că vei putea să mai trăieşti? Nu ştii că natura a dat animalelor locuri
diferite în care să trăiască, şi nu le-a pus pe toate în acelaşi loc? Căci peştilor şi celorlalte
animale acvatice le-a dat marea, iar pământul l-a dat animalelor terestre. Iar omul, cel puţin
după natura trupului său compus, este un animal terestru. Şi din această cauză animalele mor
atunci când îşi părăsesc locul care este cel mai potrivit pentru ele şi se duc, ca să spunem aşa,
într-un alt ţinut; aşa cum se întâmplă, de exemplu, atunci când animalele terestre se scufundă
sub apă sau când animalele acvatice eşuează pe uscat. (152) Prin urmare, dacă tu, care eşti
om, eşti alungat din ţinutul tău, încotro vei merge? Te vei scufunda sub apă imitând animalele
acvatice? Păi vei muri imediat ce vei ajunge sub apă. Sau îţi vei pune aripi şi te vei ridica în
înalt, încercând să străbaţi aerul, schimbându-ţi natura de animal terestru în aceea a unui

153
animal zburător? Da, dacă stă în puterea ta, schimbă şi remodelează caracteristicile pe care le
ai. Însă tu nu poţi face asta. Căci cu cât te ridici mai sus, cu atât mai repede vei coborî din
înalt, venind năvalnic spre pământul pe care eşti făcut să trăieşti.
XLII. (153) Aşadar, poate omul, sau vreun alt animal creat, să se ascundă de
Dumnezeu? Unde s-ar putea duce? Unde s-ar putea ascunde de fiinţa care pătrunde în toate
ungherele, a cărei privire ajunge până la marginile lumii, care umple întregul univers, şi de
care nu se poate lipsi nici cel mai mic dintre lucrurile existente? Şi ce este extraordinar în
faptul că nicio fiinţă creată nu se poate ascunde de Dumnezeu, când nu stă în puterea sa nici
măcar să scape de elementele materiale de care este înconjurată? Iar dacă abandonează un
lucru, trebuie neapărat să intre în altul. (154) În orice caz, dacă Creatorul, lucrând la fel cum a
făcut atunci când a creat animalele amfibii, ar decide să creeze un nou animal, unul capabil să
trăiască în orice element, atunci acest animal, dacă ar părăsi elementele grele ale pământului
şi apei, ar merge în mod firesc spre elementele uşoare, adică aerul şi focul. Pe de altă parte,
presupunând că a locuit iniţial printre acele elemente aflate în înalt, ca să plece de acolo ar
trebui să se ducă spre regiunile opuse; căci era necesar să fie statornic într-o parte a lumii,
întrucât nu era posibil să se îndepărteze de toate elementele; deoarece, pentru a nu omite
niciun lucru exterior, Creatorul a împrăştiat toate cele patru principii în univers, creând astfel
lumea actuală, precum şi un univers desăvârşit alcătuit din părţi desăvârşite. (155) Prin
urmare, dacă este imposibil ca cineva să scape de totalitatea creaţiei lui Dumnezeu, cum ar
putea acesta să scape de Creatorul şi Stăpânul însuşi? Aşa că nimeni să nu ia aceste cuvinte
prea uşor, doar în accepţiunea lor evidentă şi literală, pentru a nu adăuga legii simplitatea şi
nesăbuinţa personală; ci fiecare să analizeze la ce taine se face aluzie prin intermediul acestor
expresii simbolice, pentru ca în felul acesta să înţeleagă adevărul.
XLIII. (156) Aşadar, probabil că expresia, „Dacă Tu mă izgoneşti astăzi de la faţa
pământului, şi de la faţa Ta voi fi ascuns”, are această semnificaţie: dacă nu îmi dai lucrurile
bune ale pământului, nu le voi primi nici pe cele care aparţin Cerului; iar dacă nu mi se dă
niciun folos şi nicio plăcere, nu mai am nicio dorinţă pentru virtute; şi dacă nu îmi dai voie să
profit de lucrurile omeneşti, pe cele cereşti poţi să le ţii pentru Tine. (157) Ei bine, lucrurile pe
care noi le socotim necesare şi cu adevărat bune sunt acestea: să mâncăm, să bem, să ne
îmbrăcăm cu haine în culorile şi modelele noastre favorite; prin facultatea văzului, să ne
delectăm cu privelişti plăcute; prin facultatea auzului, să ne desfătăm cu tot felul de melodii şi
sunete; să ne bucurăm nările cu mirosuri încântătoare; să ne răsfăţăm până la saturaţie cu
plăcerile pântecelui şi ale părţilor învecinate acestuia; să nu fim indiferenţi faţă de dobândirea
de aur şi argint; să ne bucurăm de onoruri şi de funcţii, precum şi de toate celelalte lucruri de
care depinde reputaţia unui om; în ceea ce priveşte chibzuinţa, şi dârzenia, şi dreptatea, şi
înclinaţiile spre austeritate, acestea nu le luăm în seamă, iar dacă am fi obligaţi să le luăm în
considerare, le-am socoti nu ca fiind bune şi desăvârşite în sine, ci doar utile pentru obţinerea
lucrurilor bune. (158) Aşadar, tu, omule ridicol, să ştii că dacă renunţi la inutilitatea profitului
trupesc şi la lucrurile bune din exteriorul tău vei fi văzut de Dumnezeu. Însă îţi spun că şi dacă
nu faci asta, tot vei fi văzut; căci atunci când vei scăpa de legăturile inefabile ale trupului,
precum şi de cele aflate în jurul său, vei putea să ţi-l imaginezi pe Dumnezeul cel necreat.
XLIV. (159) Nu vezi că în cazul lui Avraam, „când a ieşit din ţara sa şi din neamul său
şi din casa tatălui său” {49}{Geneza 12:1}, adică din trup, din simţurile externe şi din raţiune,
a început să se familiarizeze cu puterile Dumnezeului cel viu? Căci legea spune că atunci când
a plecat pe furiş din casa lui, „Dumnezeu i s-a arătat” {50}{Geneza 12:7}, adică cel care a
renunţat la lucrurile muritoare şi şi-a părăsit trupul refugiindu-se în sufletul imaterial poate fi
văzut cu claritate; (160) motiv pentru care Moise îşi ia cortul şi „îl întinde dincolo de
tabernacol” {51}{Exodul 33:7}, stabilindu-şi locuinţa la o oarecare distanţă de tabăra
trupului, căci doar aşa putea spera să devină un rugător vrednic şi un slujitor desăvârşit în faţa
lui Dumnezeu. Şi el spune că acest cort a fost numit cortul mărturiei, având o grijă deosebită

154
ca să devină cu adevărat un tabernacol al Dumnezeului cel viu, şi nu doar să fie numit astfel.
Căci dintre virtuţi, acelea care aparţin lui Dumnezeu sălăşluiesc în adevăr şi au aceeaşi esenţă
cu a lui; căci doar Dumnezeu constituie esenţa, motiv pentru care vorbeşte despre El însuşi
spunând, „Eu sunt cel ce este” {52}{Exodul 3:14}, ca şi cum cei care erau cu El nu existau ca
esenţă, ci doar ca aparenţă. Iar cortul lui Moise trebuie privit simbolic; pentru că virtutea
omului este vrednică să primească un nume, şi nu o existenţă reală, căci ea este doar o
imitaţie, o copie realizată după modelul tabernacolului divin; iar aceste lucruri sunt întărite de
faptul că atunci când Moise a fost numit Dumnezeul lui Faraon, el nu a fost aşa în realitate, ci
doar a fost reprezentat astfel, „căci ştiu că Dumnezeu ne dă favoruri, (161) dar eu nu pot
percepe ceea ce ne dă”, şi despre care Sfintele Scripturi spun, „Eu i te dau lui Faraon pe tine
drept Dumnezeu”; dar ceea ce se dă este un obiect, nu un intermediar; însă acela care trăieşte
cu adevărat este un intermediar, şi este mai presus de orice îndoială că un astfel de om nu
poate fi un obiect. (162) Aşadar, ce se deduce din aceste lucruri? Că omul înţelept este
considerat a fi Dumnezeul omului nesăbuit, dar în realitate el nu este Dumnezeu, la fel cum
un bănuţ asemănător cu moneda de patru drahme nu are aceeaşi valoare cu aceasta. Însă dacă
îl vom compara cu Dumnezeul cel viu, vom vedea că el este un om al lui Dumnezeu; dar dacă
îl vom compara cu un om nesăbuit, el va fi socotit un Dumnezeu, cu toate că nu este aşa în
realitate.
XLV. (163) Atunci de ce vorbeşti prostii spunând, „Dacă Tu mă izgoneşti astăzi de la
faţa pământului, şi de la faţa Ta voi fi ascuns”. Căci altcineva ar putea susţine exact contrariul,
dacă te izgonesc de pe pământ, atunci îţi voi arăta în mod limpede chipul meu. Iar dovada este
aceasta, vei pleca din faţa lui Dumnezeu, dar odată ce vei fi plecat nu vei mai locui în trupul
tău pământesc. Căci Moise spune apoi, „Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit pe
pământ” {53}{Geneza 4:16}, căci atunci când eşti izgonit de pe pământ nu eşti ascuns de
Dumnezeul cel viu; însă dacă îl părăseşti, atunci pământul unde îţi vei găsi refugiu devine un
ţinut al morţii. (164) Şi într-adevăr, nu se va întâmpla ca cei care te găsesc să te ascundă, aşa
cum spui tu, vorbind ca un sofist. Căci ceea ce este găsit, este găsit de fiecare dată de două
tipuri de oameni, unul care se aseamănă cu lucrul respectiv, sau altul care este diferit. Aşadar,
cel care este asemănător se străduieşte să păstreze lucrurile care justifică asemănarea, iar cel
care este diferit încearcă să distrugă ceea ce se deosebeşte de el. (165) Şi fie ca aceştia să ştie
că atât Cain, cât şi toţi ceilalţi oameni răi nu vor fi ucişi de cei cu care se întâlnesc, ci
răufăcătorii care îi imită pe cei cu care se înrudesc şi cu care sunt legaţi prin ticăloşie vor
deveni paznicii şi apărătorii acestora; însă toţi aceia care au cultiva chibzuinţa sau vreo altă
virtute îi vor distruge dacă vor putea, întrucât sunt duşmani neîmpăcaţi. Căci, pe scurt, toate
trupurile şi toate obiectele sunt protejate de acele lucruri cu care se înrudesc şi de care sunt
ataşate, dar sunt distruse de acelea care sunt străine şi ostile lor. (166) Iar acesta este un alt
motiv pentru care oracolul divin, care depune mărturie împotriva acestei pretinse simplităţi a
lui Cain, spune, „Tu nu gândeşti aşa cum vorbeşti”. Căci tu spui, într-adevăr, că oricine va
descoperi fapta pe care ai comis-o te va ucide. Dar ştii că nimeni nu va face asta, pentru că
sunt milioane de oameni asemenea ţie; ci doar acela care este prieten cu virtutea îţi este
duşman înverşunat. Iar Dumnezeu spune, „oricine-l va ucide pe Cain, înşeptită răzbunare va
cădea asupră-i”. Însă nu ştiu care este analogia sensului real pe care îl ascunde interpretarea
literală a expresiei, „înşeptită răzbunare va cădea asupră-i”. Căci el nu a spus ce înseamnă ca
ceva să fie înşeptit, nici nu a descris o asfel de pedeapsă, şi nici nu a spus cum se va pune în
aplicare.
XLVI. (167) Prin urmare, trebuie să presupunem că toate aceste lucruri sunt spuse
într-un mod figurat şi alegoric; şi poate că ceea ce Dumnezeu intenţionează să ne prezinte este
ceva de genul acesta. (168) Partea iraţională a sufletului este divizată în şapte părţi, simţul
văzului, simţul olfactiv, simţul auzului, simţul gustului, simţul tactil, organele vorbirii şi
organele reproducătoare. Aşadar, dacă cineva l-ar ucide pe al optulea, adică pe Cain, care este

155
stăpânul lor, toate celelalte şapte ar fi paralizate. Căci toate sunt confirmate de tăria şi
vigoarea minţii, iar când mintea este slabă toate se simt slăbite; şi toate experimentează
relaxarea şi disoluţia completă ca urmare a distrugerilor provocate de răutate. (169) Ei bine, în
sufletul omului înţelept aceste şapte simţuri sunt nepângărite şi pure, fiind vrednice de cinste.
Dar în sufletul omului nesăbuit ele sunt impure şi întinate şi, aşa cum am spus anterior, îşi
aşteaptă pedeapsa, deoarece merită să fie condamnate şi pedepsite. (170) În orice caz, atunci
când Creatorul a hotărât să purifice pământul cu ajutorul apei, iar sufletul să fie purificat de
toate păcatele de negrăit, după ce a spălat toate murdăriile printr-o purificare sfântă l-a
îndemnat pe omul drept, care nu a fost luat de violenţa potopului, să intre în arcă, adică în
vasul care conţine sufletul, iar acesta nu este altul decât trupul, şi să pună în el „şapte perechi
de animale curate, parte bărbătească şi parte femeiască” {54}{Geneza 7:2}, considerând
potrivit ca raţiunea virtuoasă să folosească toate părţile pure ce aparţin laturii iraţionale a
omului.
XLVII. (171) Iar această poruncă pe care a dat-o legiuitorul se aplică tuturor
oamenilor înţelepţi; căci ei au simţul vederii purificat, simţul auzului analizat temeinic, şi la
fel şi celelalte simţuri externe. În consecinţă, vorbirea acestora este fără pată, iar poftele care
îi îndeamnă să se lase pradă dorinţelor se află într-o stare de supunere faţă de lege. (172) Şi
fiecare din cele şapte simţuri externe este într-o anumită privinţă masculin, iar în altă privinţă
feminin. Căci atunci când omul doarme, ele sunt nemişcate, aflându-se în repaos, dar în starea
de veghe sunt continuu în mişcare; iar cele care stau în tăcere, fiind supuse dorinţelor, sunt
feminine; pe când cele care au energie şi sunt în mişcare sunt masculine. (173) Astfel, în cazul
omului înţelept, cele şapte simţuri sunt pure; însă în cazul omului păcătos, ele sunt pasibile de
pedeapsă. Căci câte lucruri demne de dispreţ nu percepem cu ochii noştri în fiecare zi, atunci
când privim culori şi forme şi lucruri pe care nu se cuvine să le vedem. Şi câte lucruri
nevrednice nu percepem cu urechile, care sunt impresionate de orice sunet? Şi câte altele nu
sunt interpretate în mod eronat de organele mirosului şi ale gustului, arome şi vapori şi alte
lucruri care au o mulţime de variaţii? (174) Şi ce să mai spun despre acele persoane care au
fost distruse de impetuozitatea neînfrânată a limbii dezlănţuite, sau despre violenţa incurabilă
care îl împinge pe om spre legăturile carnale cu poftele necumpătate. Cetăţile sunt pline, şi tot
pământul de la un capăt la altul este plin de astfel de ticăloşii, care stau la originea unor
războaie necontenite între oameni, la nivel individual sau colectiv, chiar şi pe timp de pace.
XLVIII. (175) Motiv pentru care mi se pare că toţi oamenii care nu sunt total
needucaţi ar prefera mai degrabă să fie mutilaţi şi să rămână fără vedere, decât să vadă ceea ce
nu se cuvine a fi văzut, să rămână surzi, decât să audă discursuri vătămătoare, şi să li se taie
limba, dacă asta i-ar împiedica să vorbească despre lucruri care nu ar trebui aduse în discuţie.
(176) În orice caz, se spune că unii oameni înţelepţi, atunci când au fost torturaţi pe roată ca
să li se smulgă tainele care nu trebuie dezvăluite, şi-au muşcat limba, provocând torţionarilor
lor o durere mai cumplită decât aceea pe care o resimţeau ei înşişi, căci aceşti torţionari nu
puteau afla de la ei ceea ce doreau; şi este mai bine să fii făcut eunuc decât să te năpusteşti în
păcat mânat de furia pasiunilor: căci toate aceste lucruri care copleşesc sufletul cu necazuri
vătămătoare sunt urmate pe bună dreptate de pedepse severe. (177) Şi în pasajul următor
Moise spune că Domnul Dumnezeu i-a pus lui Cain un semn, pentru ca nimeni să nu-l ucidă;
dar el nu arată despre ce semn este vorba, cu toate că are obiceiul de a explica totul printr-un
simbol, aşa cum face atunci când se referă la evenimentele petrecute în Egipt, acolo unde
Dumnezeu i-a preschimbat toiagul într-un şarpe, şi i-a veştejit mâna până când i s-a făcut albă
ca zăpada, şi a prefăcut apa râului în sânge. (178) Dar poate că nu ar trebui să credem că acest
semn i-a fost pus lui Cain pentru a-l apăra de cei care vor să îl ucidă. Căci nicăieri în lege el
nu a făcut referire la moartea acestuia, indicând în mod enigmatic că nesăbuinţa este un rău
nemuritor, asemenea monstrului mitologic Scylla, care nu piere niciodată defintiv.

156
 În ceea ce mă priveşte, aş dori să se întâmple exact pe dos, ca tot răul să fie eradicat pe
deplin şi distrus definitiv; însă acesta înfloreşte în mod constant şi îi îmbolnăveşte iremediabil
pe toţi aceia care se molipsesc de el.

157
 8. DESPRE URMAŞII LUI CAIN ŞI DESPRE EXILUL SĂU

I. (1) „Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, situat în
partea opusă faţă de Eden” {1}{Geneza 4:16}. Ei bine, am putea să ne întrebăm dacă ar trebui
să luăm formulările care apar în cărţile care ne-au fost transmise de Moise şi să le interpretăm
într-un sens metaforic, întrucât ideile care se desprind cu uşurinţă din text nu sunt tocmai
adevărate. (2) Căci dacă Dumnezeul cel viu are un chip, iar dacă cel care doreşte să plece se
poate ridica cu uşurinţă şi se poate duce în altă parte, atunci de ce să respingem lipsa de
cucernicie a epicurienilor, sau ateismul egiptenilor, sau sugestiile mitologice de care viaţa
abundă? (3) Căci faţa este o parte a unui animal; dar Dumnezeu este un întreg, nu o parte: aşa
că ar fi necesar să inventăm şi alte părţi din care este alcătuit, un gât, un piept, şi mâni, şi mai
ales un pântece, şi picioare, şi organe reproducătoare, şi toate celelalte facultăţi interne şi
externe. (4) Iar faptul că Dumnezeu are pasiuni similare cu cele ale omului se explică prin
aceea că El are aceeaşi formă cu omul: pentru că toate acele membre nu sunt doar simple
însuşiri inutile, ci au fost create de natură pentru a suplini slăbiciunea celor care le posedă, şi
ea le-a adaptat pentru a veni în sprijinul necesităţilor şi funcţiilor lor naturale. Dar Dumnezeul
cel viu nu are nevoie de nimic; şi pentru că nu are nevoie de sprijin din partea acelor părţi ale
trupului, înseamnă că este imposibil să posede astfel de părţi.
II. (5) Şi de unde se duce Cain? Din palatul stăpânului lumii? Dar ce casă ar putea
avea Dumnezeu, care să poată fi percepută prin simţurile externe, cu excepţia acestei lumi pe
care este cu neputinţă să o părăseşti? Căci marele cerc al cerului înconjoară şi cuprinde în
interiorul său tot ceea ce a fost creat vreodată; iar părţile componente ale lucrurilor care au
pierit se descompun în elementele originare, care sunt din nou resorbite în acele puteri ale
universului din care s-au desprins; şi astfel, împrumutul care, ca să spunem aşa, i-a fost
atribuit fiecăruia, este restituit în perioade diferite, în conformitate cu legile stabilite anterior,
naturii care l-a atribuit, şi care îl poate revendica oricând doreşte. (6) De asemenea, dacă o
persoană pleacă de undeva, ceea ce lasă în urmă este un loc diferit de cel în care se găseşte
acum, dar dacă acest lucru este adevărat înseamnă că există anumite părţi ale universului care
sunt lipsite de prezenţa lui Dumnezeu; însă Acesta nu lasă niciun loc gol sau lipsit de El
însuşi, ci umple toate lucrurile pentru vecie; (7) iar dacă Dumnezeu nu are o faţă (întrucât El
nu este legat de caracteristicile lucrurilor create), şi dacă nu este alcătuit din părţi, întrucât El
înconjoară toate lucrurile şi nu este înconjurat de nimic, este imposibil ca ceva să se
îndepărteze şi să plece din această lume ca dintr-o cetate, căci nu există nicio parte de sine
stătătoare. Aşadar, considerând că niciunul din aceste lucruri nu este spus la propriu, nu ne
mai rămâne altceva de făcut decât să apelăm la sistemul alegoric, care este atât de îndrăgit de
oamenii versaţi în filozofie naturală, şi să luăm primele principii ale raţionamentului nostru
din această sursă. (8) Dacă este greu să pleci din faţa unui rege muritor, este cu atât mai dificil
să pleci şi să te ascunzi de faţa lui Dumnezeu şi să hotărăşti să nu te mai vadă. De fapt, acest
lucru înseamnă să nu mai ştii nimic de El şi să ai ochii sufletului mutilaţi, (9) şi toţi aceia care
au îndurat această soartă, fiind copleşiţi de puterea sa irezistibilă şi implacabilă, merită mai
degrabă să fie compătimiţi decât detestaţi; dar toţi aceia care l-au respins pe Dumnezeul cel
viu în mod deliberat, depăşind chiar şi limitele răului, căci ce alt rău similar ar putea exista?
Astfel de oameni nu vor suferi pedepsele obişnuite care se cuvin răufăcătorilor, ci vor avea
parte de ceva nou şi ieşit din comun. Şi cu siguranţă că nimeni nu ar putea inventa o pedeapsă
mai inedită sau mai groaznică decât plecarea sau fuga din faţa Stăpânului universului.
III. (10) În consecinţă, Dumnezeu l-a alungat pe Adam; însă Cain a plecat din faţa sa
de bunăvoie; iar Moise ne prezintă aici cele două tipuri de dispariţie din faţa lui Dumnezeu,
tipul voluntar şi cel involuntar; dar tipul involuntar, care nu este consecinţa unei intenţii din
partea noastră, va putea fi lecuit ulterior, în funcţie de situaţie; căci Dumnezeu va zămisli un

158
alt vlăstar în locul lui Abel, cel ucis de Cain, o progenitură masculină a sufletului care nu
întoarce spatele de bunăvoie, pe nume Set, al cărui nume tălmăcit înseamnă irigaţii; (11) dar
fuga de bunăvoie din faţa lui Dumnezeu, care s-a petrecut ca urmare a unei intenţii clare, va
avea parte de o pedeapsă eternă în vecii vecilor; căci aşa cum faptele virtuoase care sunt
rezultatul chibzuinţei şi planificării sunt mai bune decât cele comise în mod neintenţionat, tot
aşa şi păcatele săvârşite fără intenţie sunt mai puţin condamnabile decât cele premeditate.
IV. (12) Prin urmare, pe Cain, cel care s-a dus de la faţa lui Dumnezeu, îl va aştepta
pedeapsa care se cuvine celor lipsiţi de pietate, însă Moise sugerează celor care îl cunosc pe
Dumnezeu să îl iubească şi să i se supună, şi să se lipească de El, căci el le spune oamenilor
că aceasta este viaţa care este cu adevărat liniştită şi durabilă {2}{Deuteronomul 30:20}; şi el
ne invită în mod categoric să cinstim acea fiinţă unică, care este mai presus de toate celelalte
care merită să fie iubite şi respectate, poruncindu-ne să ne lipim de El, şi recomandându-ne să
trăim într-o continuă şi constantă şi inseparabilă armonie şi prietenie cu El. (13) Aceste
sugestii le dă pentru restul lumii, însă el însuşi doreşte cu nesaţ să îl privească şi să fie privit
de El, aşa încât îl imploră să dezvăluie ochilor săi natura Sa, despre care nu îţi poţi forma
nicio părere, astfel încât să o cunoască {3}{Exodul 33:18} şi să poată căpăta o siguranţă bine
fundamentată, pentru a nu o confunda şi a nu fii asaltat de dubii; şi nu va înceta să ceară ceea
ce doreşte, deşi este conştient de faptul că doreşte ceva ce este dificil să obţină, sau care mai
degrabă nici nu poate fi obţinut; totuşi, va continua să se străduiască, fără să îşi domolească
nelinştea, şi fără să invoce vreo scuză sau să aibă vreo ezitare, folosindu-se de toate mijloacele
care îi stau în putere pentru a ajunge la obiectul dorinţei sale.
V. (14) În orice caz, el va pătrunde acum în „întunericul unde era Dumnezeu”
{4}{Exodul 20:13}. Adică, în acele idei invizibile şi neabordabile care se formează în
legătură cu Dumnezeul cel viu. Căci marea Cauză a tuturor lucrurilor nu există în timp, şi nici
în spaţiu, ci este mai presus de timp şi spaţiu; căci deşi a făcut toate lucrurile care i se supun,
El nu este înconjurat de nimic, ci este mai presus de tot ceea ce există. Şi deşi este mai presus
de lumea pe care a făcut-o, şi exterior acesteia, totuşi El umple totul cu prezenţa sa; căci prin
faptul că s-a extins până la marginile cele mai îndepărtate ale lumii, el a unit toate părţile ei pe
baza principiilor armoniei. (15) Prin urmare, atunci când sufletul iubitor de Dumnezeu vrea să
afle care este esenţa acestuia, el intră în domeniul unor chestiuni obscure şi tainice, iar cel mai
mare beneficiu pe care îl poate obţine din această cercetare este acela de a înţelege că esenţa
lui Dumnezeu este invizibilă şi total incomprehensibilă pentru orice fiinţă. (16) Şi mi se pare
că marele preot a ajuns la înţelegerea celui mai important aspect al investigaţiilor sale înainte
să le înceapă, atunci când l-a rugat stăruitor pe Dumnezeu să îi dezvăluie natura Sa
{5}{Exodul 33:12}, căci el spune, „Arată-mi slava Ta!”, indicând foarte clar prin această
expresie că nicio fiinţă creată nu este capabilă să înţeleagă prin puterile sale esenţa lui
Dumnezeu.
VI. (17) Tot aşa şi Avraam a ajuns în locul despre care i-a spus Dumnezeu, „Iar în cea
de-a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut locul de departe” {6}{Geneza 22:4}. Ce fel
de loc? Era vorba de locul unde venise el? Şi atunci cum de se afla departe, dacă tocmai
ajunsese acolo? (18) Dar poate că înţelesul acestei expresii este ceva de genul acesta: Omul
înţelept, care este veşnic doritor să înţeleagă natura Stăpânului universului, atunci când
înaintează pe cărarea care duce la cunoaştere şi înţelepciune vine mai întâi în contact cu
cuvintele lui Dumnezeu, asupra cărora zăboveşte ceva vreme; şi deşi se hotărâse anterior să
continue pe un alt drum, acum se opreşte şi ezită; căci având ochii minţii deschişi, el vede mai
clar că aleargă după ceva ce nu poate ajunge, şi care se retrage permanent din faţa sa,
rămânând la distanţă, şi care îi lasă mult în urmă pe toţi aceia care se află în urmărirea sa. (19)
Aşadar, cele mai rapide lucruri care se găsesc sub cer par a sta pe loc dacă le comparăm cu
viteza soarelui şi a lunii şi a tuturor celorlalte stele. Cu toate acestea, cerul întreg a fost făcut
de Dumnezeu; iar creatorul merge întotdeauna în faţa lucrurilor pe care le creează. Rezultă

159
astfel că atât celelalte lucruri care există printre noi, cât şi cel mai rapid dintre toate, şi anume
mintea, sunt în imposibilitatea de a înţelege de la o distanţă de nedescris marea cauză a tot
ceea ce există. Dar stelele, care sunt şi ele în mişcare, depăşesc toate lucrurile care se mişcă;
însă, deşi pare incredibil, Dumnezeu, atunci când stă nemişcat, se mişcă mai repede decât
toate. (20) Şi se spune că El este în acelaşi timp lângă noi, dar şi la mare distanţă, atingându-
ne cu puterile sale creative sau punitive, care stau alături de orice individ; dar, simultan, El
alungă creatura la mare distanţă de natura sa esenţială, astfel încât să nu poată fi atins nici
măcar prin eforturile pure şi imateriale ale intelectului. (21) Prin urmare, împărtăşim bucuria
acelor iubitori de Dumnezeu, care încearcă să înţeleagă natura fiinţei vii, chiar dacă nu o vor
putea descoperi; căci căutarea nelămurită a binelui este suficientă pentru a înveseli inima,
chiar dacă nu va ajunge la ceea ce doreşte. Însă ne manifestăm indignarea vizavi de acel
iubitor de sine, şi anume Cain; căci el şi-a lipsit sufletul de orice concepţie referitoare la
Dumnezeul cel viu, şi şi-a amputat în mod intenţionat acea facultate prin care ar fi putut să Îl
vadă.
VII. (22) De asemenea, s-ar cuveni să luăm în considerare şi răul spre care se îndreaptă
acela care fuge de la faţa lui Dumnezeu, iar acest rău este numit furtună. Iar prin această
expresie legiuitorul ne arată că acela care cedează impulsurilor nechibzuite fără a da dovadă
de fermitate şi stabilitate se expune unei tulburări violente, ca aceea a unei mări agitate de
vânturile iernii, şi nu va avea parte nici măcar de o licărire de calm sau de linişte. Căci aşa
cum o navă aruncată de colo-colo de valurile mării agitate nu mai poate să îşi continue
călătoria sau să ancoreze în port, căci se va înclina într-o parte şi în alta, şi se va strădui în
zadar să înfrunte valurile; tot aşa şi omul păcătos, care se lasă pradă înclinaţiei spre nebunie şi
perversitate, va fi incapabil să îşi continue drumul prin viaţă fără a se expune pericolelor de
tot felul, căci va fi azvârlit permanent de colo-colo, în timp ce aşteaptă ca viaţa lui să capete o
întorsătură favorabilă. (23) Dar legăturile cauzale mă afectează la fel de mult; căci ceea ce
vine lângă cel care este nemişcat tânjeşte după linişte. Ei bine, acela care stă nemişcat este
Dumnezeu, iar ceea ce se mişcă este creatura, aşa că cel care vine lângă Dumnezeu are nevoie
de stabilitate; dar cel care se duce de la El, apropiindu-se astfel de creatură, va fi purtat spre
elementul cu care se aseamănă.
VIII. (24) Din acest motiv, blestemul din Scriptură spune, „Nu vei avea odihnă; şi nici
talpa piciorului tău nu va avea odihnă” {7}{Deuteronomul 28:65}. Iar mai pe urmă citim, „Fi-
va viaţa ta spânzurată în faţa lor” {8}{Deuteronomul 28:66}. Căci stă în natura omului
nesăbuit, care este azvârlit de colo-colo într-o manieră potrivnică dreptei raţiuni, să manifeste
ostilitate faţă de linişte şi odihnă, în loc să reziste cu fermitate oricărei idei. (25) În consecinţă,
el are opinii diferite, iar uneori, chiar în aceleaşi împrejurări, şi fără ca vreo schimbare să îşi
pună amprenta asupra lor, se va contrazice singur, fiind când mare, când mic, când ostil, când
prietenos; şi, pe scurt, va da dovadă, ca să spunem aşa, de toată inconsecvenţa pe care o poate
arăta în acel moment. Şi, aşa cum spune legiuitorul, „Toată viaţa sa va atârna plină de îndoială
în faţa lui”; fără să aibă niciun fel de stabilitate, şi fiind zgâlţâit neîncetat de circumstanţe
potrivnice, fiecare trăgându-l într-o altă direcţie. (26) Motiv pentru care Moise spune,
„Blestemat este de Dumnezeu tot cel atârnat de copac” {9}{Deuteronomul 21:23}, pentru că
acesta ar trebui să se atârne de Dumnezeu. Dar un astfel de om este legat de bunăvoie de trup,
iar trupul este ca o legătură de lemne care ne apasă, şi astfel el renunţă la speranţă în favoarea
dorinţei şi a nădejdii pe care şi-o pune în cel mai mare rău care există; căci speranţa, care
constă în aşteptarea lucrurilor bune, face ca mintea să depindă de bunătatea lui Dumnezeu;
însă pofta, care zămisleşte doar dorinţe inacceptabile, depinde de trupul pe care natura l-a
făcut pentru a fi un fel de recipient şi de locuinţă a sufletului.
IX. (27) Aşadar, să îi lăsăm pe aceşti oameni să atârne de poftele lor ca de un ştreang;
dar înţeleptul Avraam, stă în faţa lui Dumnezeu, care de asemenea stă. Căci Moise spune că
„Avraam stătea înaintea lui Dumnezeu; şi venind noaptea, a zis...” {10}{Geneza 18:22, 23}.

160
Şi pe bună dreptate, singurul lucru care poate ajunge la Dumnezeul cel nestricăcios este
sufletul neschimbător; şi având această natură, el stă într-adevăr foarte aproape de puterea lui
Dumnezeu. (28) Prin urmare, cuvintele divine care i-au fost adresare preaînţeleptului Moise
indică cu claritate starea stabilă şi durabilă a omului virtuos. Ei bine, aceste cuvinte sunt
următoarele: „Tu însă rămâi aici cu mine” {11}{Deuteronomul 5:31}. Prin această expresie se
exprimă în mod limpede două lucruri. Primul este acela că Dumnezeul cel viu, care mişcă şi
învârte toate lucrurile, este neschimbător şi nemişcat. Al doilea lucru se referă la faptul că El
îl face pe omul virtuos să se împărtăşească din natura sa liniştită. Căci presupun că prin legea
sa dreaptă El reuşeşte să îndrepte toate lucrurile strâmbe; şi tot aşa, prin puterea celui care este
întotdeauna nemişcat, lucrurile aflate în mişcare se opresc. (29) Prin urmare, în acest pasaj El
porunceşte unei alte fiinţe să rămână cu El; dar altundeva spune, „Eu însumi mă voi pogorî cu
tine în Egipt, şi tot Eu te voi ridica” {12}{Geneza 46:4}. El nu spune, Te vei pogorî împreună
cu mine. De ce nu? Deoarece calmul şi stabilitatea sunt atributele speciale ale lui Dumnezeu;
însă responsabilitatea pentru schimbarea locului şi pentru mişcarea dintr-un loc în altul revine
fiinţei create. Aşadar, atunci când invită omul să se împărtăşească din binele Său specific, El
spune, „Tu rămâi aici cu mine”, şi nu „Eu voi rămâne cu tine”. Căci despre Dumnezeu nu se
poate spune că „rămâne”, pentru că El nu se mişcă niciodată. (30) Însă atunci când se referă la
caracteristica specială a creaturii, El spune cu cea mai mare îndreptăţire, „Mă voi pogorî cu
tine”; căci schimbarea locului este ceva ce ţine de tine: aşa că nimeni nu va pogorî cu mine,
pentru că în mine nimic nu se schimbă; însă ceea ce se aseamănă cu mine, adică cu odihna, va
sta cu mine. Şi odată cu cei care coboară, şi care astfel se mută dintr-un loc în altul (căci
schimbarea locului se înrudeşte cu ei şi este străns legată de felul lor de a fi), voi pogorî şi eu,
însă fără a-mi schimba locul, căci toate locurile sunt pline de Mine. (31) Şi fac acest lucru din
mila pe care o am pentru natura raţională, ca să o ridic din iadul pasiunilor şi să o duc în
regiunile cereşti ale virtuţii; iar călăuza ei voi fi Eu însumi, cel care am făcut şi calea care
duce la cer, şi care va fi netedă pentru sufletele rugătoare; şi această cale Eu le-am dezvăluit-
o, astfel încât să nu se abată din drum în mod nesăbuit.
X. (32) Aşadar, odată ce am prezentat aceste două elemente, şi anume liniştea omului
bun şi starea de agitaţie în care trăieşte omul nesăbuit, haideţi să vedem ce urmează în
continuarea afirmaţiilor pe care le-am analizat până acum. Căci Moise spune că Nod, al cărui
nume tălmăcit înseamnă tumultul spre care s-a îndreptat sufletul, este situat în partea opusă
faţă de Eden. Ei bine, Eden este simbolul raţiunii divine juste, motiv pentru care înţelesul său
este acela de viaţă îmbelşugată; pentru că raţiunea divină se desfată şi exultă, mai presus de
orice, atunci când se găseşte în oamenii puri, pe care îi umple de o plăcere desăvârşită; iar
Dumnezeu, dătătorul tuturor lucrurilor, revarsă asupra acestora graţia sa castă şi nemuritoare.
Însă prin natura lor interioară, răul se luptă întotdeauna cu binele, dreptatea cu nedreptatea,
omul înţelept cu cel nesăbuit, şi toate tipurile de virtute cu toate tipurile de vicii. Cam la
aceasta se referă afirmaţia că Nod se află situat în partea opusă faţă de Eden.
XI. (33) Şi după ce a spus acest lucru mai adaugă, „Şi Cain a cunoscut-o pe femeia sa;
şi ea, zămislind, l-a născut pe Enoh” {13}{Geneza 4:17}. Nu este rezonabil să punem aici
întrebarea, de ce a cunoscut-o Cain pe femeia sa? Căci de la Eva, cea făcută din coasta
bărbatului, nicio femeie nu mai născuse vreodată, cu excepţia celei menţionate aici; (34) iar
dacă cineva va spune despre Cain că şi-a făcut-o soţie pe sora lui, va vorbi fără temei, căci o
astfel de legătură nici nu poate intra în discuţie; căci Moise spune că fiicele lui Adam s-au
născut mai târziu. Aşadar, ce putem spune? Îmi imaginez că Moise înţelege prin soţia acestuia
raţiunea lipsită de pietate, care îşi formează o anumită opinie despre lucruri, aşa cum fac şi
gloatele acelora care au studiat filozofia: unii introducând anumite idei în viaţa oamenilor, iar
alţii introducând alte idei, care le contrazic pe primele. (35) Aşadar, care este poziţia omului
lipsit de pietate? Aceea că mintea omului este măsura tuturor lucrurilor; părere care se spune
că era împărtăşită şi de unul din filozofii antici, şi anume Protagoras, un descendent al

161
nesăbuinţei lui Cain. De aceea, presupun că această femeie pe care a cunoscut-o l-a născut pe
Enoh; iar numele Enoh tălmăcit înseamnă „graţia ta”. (36) Căci dacă omul este măsura tuturor
lucrurilor, atunci toate lucrurile sunt graţia şi darul fără plată al minţii; aşa că ochiului îi
atribuim graţia văzului, urechii graţia auzului, şi fiecăruia dintre simţurile externe îi atribuim
obiectul său propriu; de asemenea, vorbirii îi atribuim putere limbajului. Şi dacă gândim aşa
despre toate acestea, vom proceda la fel şi cu inteligenţa, în care se află zeci de mii de lucruri:
gânduri, percepţii, forme, meditaţii, concepţii, ştiinţe, arte, stări de spirit, precum şi alte
facultăţi nenumărate. (37) Aşadar, cei mai importanţi filozofi, care au vorbit într-o manieră
grandilocventă despre legea divină şi despre preţuirea pe care trebuie să o avem faţă de
Dumnezeu, au hotărât să spună următoarele: Dacă aveţi în voi o minte egală cu Dumnezeu,
care, atunci când orânduieşte prin puterea ei toate lucrurile bune şi rele care există în om, le
amestecă în unii oameni, în timp ce altora le transmite aceste lucruri bune şi rele într-o stare
pură; (38) şi dacă cineva vă acuză de impietate, apăraţi-vă cu curaj, spunând că aţi fost
crescuţi într-un mod minunat de călăuza şi învăţătorul vostru, Cain, care v-a recomandat să
cinstiţi puterile care sunt cele mai apropiate de acea cauză aflată la distanţă, şi de care ar
trebui să vă preocupaţi din mai multe motive; şi, de asemenea, ar trebui să spuneţi că el v-a
arătat puterea doctrinei sale prin lucrări extrem de limpezi, biruindu-l pe Abel, susţinătorul
doctrinei opuse, pe care a îndepărtat-o şi a distrus-o aşa cum a făcut şi cu el. (39) Dar în
opinia mea şi a prietenilor mei, este de preferat să mori în compania oamenilor pioşi decât să
trăieşti alături de cei lipsiţi de pioşenie; căci aceia care mor în compania celor pioşi vor avea
parte de viaţă veşnică, însă partea celor care trăiesc alături de cei lipsiţi de pioşenie este
moartea eternă.
XII. (40) Dar după ce Cain l-a zămislit pe Enoh, şi Set a dat naştere unui urmaş cu
acelaşi nume, deci trebuie să ne punem problema dacă cele două nume similare se referă la
oameni diferiţi sau la unul şi acelaşi om. Şi în timp ce analizăm această problemă, haideţi să
cercetăm şi diferenţele care există între alte persoane care poartă acelaşi nume. Căci ca şi
Enoh, Matusal şi Lameh au fost şi ei descendenţii lui Cain, însă în aceeaşi măsură au fost şi
descendenţii lui Set. (41) Prin urmare, trebuie să fim conştienţi de faptul că numele
menţionate anterior, dacă sunt tălmăcite, au un dublu înţeles; căci Enoh înseamnă, aşa cum am
mai spus. „graţia ta”, iar Matusal înseamnă „trimiterea morţii”. De asemenea, Lameh
înseamnă „umilinţă”. Ei bine, expresia „graţia ta” este atribuită de unele persoane minţii care
este în noi; în timp ce interpreţii mai învăţaţi şi mai sănătoşi o atribuie minţii altor persoane.
(42) Aşadar, aceia care spun că toată gândirea, şi sentimentele, şi vorbirea, sunt daruri gratuite
ale sufletului lor, rostesc o opinie nelegiuită şi lipsită de pietate, şi de aceea merită să fie
consideraţi a fi de teapa lui Cain, cel care, deşi nu se putea stăpâni pe sine însuşi, îndrăznea
totuşi să afirme că era în posesia absolută a tuturor celorlalte lucruri; însă acele persoane care
nu pretind că toate lucurile le aparţin, şi care le atribuie graţiei divine, fiind oameni cu
adevărat nobili şi detaşaţi de toţi aceia care au fost odinioară bogaţi; ei bine, aceşti iubitori de
virtute şi de pietate pot fi consideraţi urmaşii lui Set. (43) Iar cei din prima categorie duc o
viaţă plină de intrigi, şi de viclenie, şi de răutate, şi de destrăbălare, plină de pasiune şi de
ticăloşie, aşa cum este viaţa. Dar ceilalţi, care i-au plăcut lui Dumnezeu, au fost ajutaţi de El
să îşi părăsească locuinţa, şi au fost transformaţi dintr-o rasă de fiinţe pieritoare în nemuritori,
fapt pentru care nu mai fac parte din mulţimea oamenilor obişnuiţi.
XIII. (44) Aşadar, pentru că am lămurit înţelesul numelui Enoh, haideţi să continuăm,
în ordinea firească, cu numele Matusal; iar acest nume este tălmăcit ca „trimiterea morţii”. Ei
bine, acest cuvânt are două înţelesuri; primul se referă la faptul că moartea este trimisă la toţi,
iar al doilea are în vedere faptul că este trimisă departe de unii oameni. Prin urmare, cel la
care este trimisă, moare pe loc, dar cel de la care este trimisă departe, trăieşte şi
supravieţuieşte. (45) În consecinţă, cel la care vine moartea este asemenea lui Cain, care
moare pentru viaţa trăită în virtute; dar cel de la care este trimisă departe şi ţinută la distanţă

162
este la fel ca şi Set, căci omul bun are parte de o viaţă adevărată. (46) De asemenea, numele
Lameh, care înseamnă smerenie, are un caracter ambiguu; căci noi suntem smeriţi fie atunci
când vigoarea sufletului nostru se relaxează, în conformitate cu bolile şi infirmităţile care se
nasc din pasiunile iraţionale, fie atunci când suntem iubitori de virtute, şi când căutăm să ne
abţinem ca să nu ne umflăm în pene. (47) Primul tip de smerenie răsare din slăbiciune, fiind
asemenea acelei boli multiforme, cu felurite schimbări, care poartă numele de lepră. „Căci
atunci când înfăţişarea lui este mai smerită” {14}{Leviticul 13:3}, iar rana s-a adâncit în
piele, atunci legiuitorul spune că este vorba de această boală înjositoare, care este lepra. (48)
Însă al doilea tip de smerenie ia naştere prin puterea perseverenţei, care este urmată de o
îmblânzire, în conformitate cu numărul perfect al decadei; căci oamenilor li se porunceşte să
îşi smerească sufletul în a zecea zi a lunii, iar asta înseamnă să dea deoparte toată lauda de
sine şi să se abţină de la comiterea oricărui păcat, fie el voluntar sau involuntar. Aşadar,
Lameh, care se smereşte în acest sens, este urmaşul lui Set, şi tatăl lui Noe cel drept; dar cel
smerit în felul în care am arătat prima dată este descendentul lui Cain.
XIV. (49) Şi ar trebui să analizăm în continuare din ce motiv acelaşi om ni se prezintă
a fi fondatorul şi constructorul unei cetăţi, atâta timp cât ştim că o cetate apare doar atunci
când există mulţi oameni care au nevoie de o locuinţă; căci singurii trei oameni care existau
atunci ar fi putut locui foarte bine la poalele unui munte sau într-o peşteră de dimenisuni mici.
Şi, într-adevăr, am spus trei oameni; însă ar fi trebuit să vorbesc doar de unul; căci părinţii lui
Abel, cel care a fost ucis atât de mişeleşte, nu ar fi suportat niciodată să locuiască în aceeaşi
cetate cu ucigaşul acestuia – un om care a comis fratricid este mai păcătos decât un asasin
oarecare. (50) Pentru că este limpede, nu este numai extraordinar, ci de-a dreptul contrar
oricărei raţiuni, ca un singur om să construiască o cetate. Şi cum ar fi putut să o facă? Căci
dacă nu ar fi fost ajutat de alţi oameni, nu ar fi putut construi nici măcar o parte neînsemnată a
unei case. Căci ar putea acelaşi om să taie pietre, să cioplească lemnul, să lucreze fierul şi
arama, şi să construiască un zid impozant în jurul cerăţii? Să construiască portaluri, şi ziduri
interioare, şi temple, şi incinte sacre, şi porticuri, şi bazine, şi case, şi toate clădirile publice şi
private care se găsesc în mod obişnuit într-o cetate? Şi mai mult decât atât, ar putea el să care
poveri, să îndepărteze mase mari de pământ, să lărgească zonele înguste, să facă fântâni şi
cursuri de apă, şi să construiască toate celelalte lucruri cu care trebuie dotată o cetate? Dacă
toate aceste idei sunt incompatibile cu adevărul, poate că ar fi mai bine să considerăm această
afirmaţie o alegorie, şi să spunem despre Cain că s-a hotărât să îşi construiască o doctrină în
care să se refugieze ca într-o cetate.
XV. (52) Aşadar, deoarece orice cetate este alcătuită din case, şi locuitori, şi legi, în
cazul lui Cain, casele sunt motivele pe care le invocă pentru a-şi susţine punctele de vedere; şi
prin care luptă, ca şi cum s-ar afla pe un zid, împotriva atacurilor persuasive ale inamicilor
săi; inventând trucuri incredibile împotriva adevărului. Locuitorii sunt tovarăşii impietăţii,
nelegiuirilor, egoismului, vanităţii, falsităţii şi opiniilor deşarte; oamenii care în trufia lor se
consideră înţelepţi, oamenii a căror înţelepciune nu are legătură cu adevărul, oamenii plini de
ignoranţă, stupiditate şi nebunie, şi de toate celelalte rele cu care acestea se înrudesc. Legile
sunt anarhia, nedreptatea, inegalitatea, lipsa de cumpătare, cutezanţa, nebunia, obrăznicia,
răfăţarea excesivă în plăceri, şi poftele nenumărate care sfidează natura. (53) Ei bine, toţi
oamenii lipsiţi de pietate construiesc o astfel de cetate în sufletul lor mizerabil, până când
Dumnezeu, în mod intenţionat, le va tulbura priceperea sofistică {15}{Geneza 11:4}. Iar acest
lucru se va întâmpla nu doar atunci când „fac un oraş şi un turn, al cărui vârf să ajungă la cer”,
adică, [...]{16}{aici apare o lacună în text: Mangey traduce ca şi cum această lipsă ar trebui
suplinită prin cuvântul „minte”} mintea sau raţiunea fiecărui individ care este competentă în
realizarea unor mari lucrări, despre care ei spun că au la bază o idee deosebită, care în limbaj
simbolic este numită cer. Căci este limpede că mintea, despre care am pomenit anterior,

163
trebuie să fie baza şi obiectul oricărui raţionament; din această cauză, scriitorii au obiceiul de
a face uz de digresiuni şi fraze prelungi.
XVI. (54) Şi au ajuns până la un asemenea nivel al blestematei impietăţi, încât nu
numai că încearcă să ridice astfel de oraşe ei înşişi, ci chiar îi obligă pe numeroşii iubitori de
virtute ai lui Israel să li se alăture, numind peste ei supraveghetori şi învăţători ai păcatului,
care să îi guverneze. Căci se spune că atunci când au fost maltrataţi de supraveghetori, aceştia
au construit trei oraşe pentru regele ţării, şi anume Pitom, Ramses {17}{Exodul 1:11} şi On,
adică Illiopolis (n.t. sau Heliopolis, Oraşul Soarelui). (55) Iar aceste oraşe, privite în mod
simbolic, se referă la facultatea vorbirii, la simţul extern şi la minte, care sunt cele trei lucruri
principale care se află în noi; căci Pitom înseamnă vorbire, deoarece persuasiunea (το πείθειν)
se realizează prin discurs; iar prin Pitom se înţelege o gură care rosteşte, căci gândirea omului
rău vine din afară, şi ea se străduieşte să răstoarne tot ceea ce este bun; iar Ramses este simţul
extern; (56) pentru că mintea este mâncată şi distrusă de simţurile externe, ca şi cum acestea
ar fi nişte molii care o sfâşie şi o rup în bucăţi; întrucât gândurile care intră în ea, şi care nu au
legătură cu plăcerea, mutilează însăşi viaţa, făcând-o extrem de obositoare. Dar se spune că
On este un deal, şi că acesta se referă în mod simbolic la minte; căci toate raţionamentele sunt
depozitate în minte; şi însuşi legiuitorul mărturiseşte acest lucru, numind oraşul On, Illiopolis,
adică oraşul soarelui. Căci aşa cum soarele, atunci când răsare, dă la iveală lucrurile care au
fost ascunse pe timp de noapte, tot aşa şi mintea, care are propria sa lumină, face ca toate
trupurile şi toate lucrurile să fie vizibile de la distanţă. (58) Motiv pentru care, omul nu ar
greşi dacă ar numi mintea soarele alcătuirii noastre; şi dacă nu răsare pentru a-şi împrăştia
lumina în interiorul omului, care poate fi privit ca o lume în miniatură, atunci toate lucrurile
existente vor rămâne în beznă, şi nimic nu le va scoate la lumină.
XVII. (59) Iar Iacov, cel care se luptă cu Dumnezeu, în înţelegerea pe care a făcut-o cu
Laban, numeşte acest deal, martor, arătând în mod explicit, şi formulând un precept, că mintea
este martorul tuturor deciziilor pe care omul le ia în ascuns; iar conştiinţa, care este martorul
cel mai incoruptibil şi cel mai iubitor de adevăr dintre toate, a fost construită înaintea acestor
oraşe; (60) căci Moise spune că în Hebron au venit trei iscoade dintre fii lui Enoh, şi anume
Ahiman, Şeşai şi Talmai: şi mai adaugă, „Hebronul fusese zidit cu şapte ani înaintea oraşului
egiptean Ţoan” {18}{Numeri 13:23}; aceste apelative sinonime se disting în mod firesc după
categoria lor. Hebron, tălmăcit, înseamnă „remuşcări”, iar acestea sunt de două feluri; una se
referă la faptul că sufletul este unit cu trupul, iar cealaltă are legătură cu adptarea sa la virtute.
(61) Ei bine, sufletul care se lasă pradă remuşcării trupeşti are parte de locuitorii menţionaţi
anterior. Ahiman, tălmăcit, înseamnă „fratele meu”, iar Şeşai înseamnă „afară din mine”, în
timp ce Talmai înseamnă „cel care este în aşteptare”; căci rezultă că trupul este înrudit cu
acele suflete care îl iubesc, iar lucrurile bune aflate în exterior sunt apreciate de el în mod
deosebit, şi toate sufletele care au un astfel de caracter depind de lucruri moarte şi, asemenea
unor persoane crucificate, ele vor rămâne ataşate de materia stricăcioasă până în ziua în care
vor muri. (62) Însă sufletul unit cu virtutea este locuit de persoane distinse sub raportul
virtuţii, persoane pe care peştera dublă (n.t. Peştera Patriarhilor) le-a primit în perechi:
Avraam şi Sarra, Isaac şi Rebecca, Lia şi Iacov, adică virtuţile şi cei care le posedă; Iar
Hebronul păstrează casa memorială a cunoaşterii şi înţelepciunii, acest tezaur care este mai
vechi decât Ianis şi decât toată ţara Egiptului, căci natura a făcut ca sufletul să fie mai vechi
decât trupul, adică decât Egiptul, iar virtutea mai veche decât viciul, adică decât Ianis (numele
Ianis, tălmăcit, înseamnă „autoritatea răspunsului”), vechimea fiind apreciată în raport cu
rangul, nu cu trecerea timpului.
XVIII. (63) Şi tot pe baza acestui principiu îl numeşte şi pe Israel, fratele mai tănăr din
punct de vedere temporal, „întâiul fiu născut” {19}{Exodul 4:22}, judecându-l după meritele
sale şi vrând să arate prin aceasta că, atâta vreme cât a-l vedea pe Dumnezeu este cea mai
clară dovadă de primogenitură, el este considerat cel mai bătrân vlăstar al Dumnezeului cel

164
necreat şi incomprehensibil; şi el a fost conceput prin acea virtute pe care oamenii o urăsc, dar
în legătură cu care legea porunceşte ca „onoarea acordată vârstei să fie arătată întâiului
născut” {20}{Deuteronomul 21:17}. (64) De aceea şi numărul şapte vine după numărul şase,
dar puterea sa este mai mare decât a oricărui alt număr, fiind diferit nu numai în raport cu
unitatea, aşa cum arată şi Moise în încheierea relatării sale referitoare la creaţie, atunci când
spune, „Iar în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse; şi a
binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o”, pentru că atunci s-a odihnit de toată
lucrarea sa {21}{Geneza 2:2}; (65) iar apoi îşi încheie relatarea cu aceste cuvinte, „Aceasta
este cartea facerii cerului şi pământului, de la facerea lor, din ziua în care Dumnezeu a făcut
cerul şi pământul”; iar aceste lucruri au fost făcute în prima zi, aşa încât ziua a şaptea face
referire la unitate, care este prima zi şi începutul a tot ceea ce există. M-am ocupat pe larg de
acest subiect, pentru a arăta mai clar care sunt ideile pe care Cain a considerat oportun să le
transforme într-o cetate.
XIX. (66) Aşadar, fiul lui Enoh este Gaidad {22}{Geneza 4:18}, care tălmăcit
înseamnă „turmă de oi”, în conformitate cu ceea ce s-a întâmplat anterior; căci cel care
atribuie totul minţii, şi care nu poate să înţeleagă nici natura lui însuşi, pentru a se putea
pronunţa ce fel de lucru este ea, este foarte probabil să dea naştere unui număr de puteri
iraţionale, care stau la un loc ca o turmă; dar cei care sunt capabili să judece nu gândesc în
felul acesta. (67) Însă orice turmă lipsită de un păstor care să aibă grijă de ea este expusă unor
mari pericole, întrucât nu poate să respingă prin propriile forţe acele lucruri care îi sunt
vătămătoare, şi nici nu le poate alege pe cele care îi sunt de folos; în legătură cu aceasta,
Moise spune în rugăciunea sa, „Domnul, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, să rânduiască
peste obştea aceasta un om, care-n fruntea ei să iasă şi-n fruntea ei să intre, care să-i ducă şi
să-i aducă, pentru ca să nu rămână obştea Domnului ca nişte oi fără păstor” {23}{Numeri
26:16}. (68) Căci atunci când şeful, sau supraveghetorul, sau tatăl trupului nostru compus, sau
oricum altcumva am dori să mai numim dreapta raţiune, a plecat şi a lăsat turma din noi să îşi
urmeze drumul, aceasta va pieri, căci pierderea stăpânului său este un lucru important. Căci
această turmă iraţională şi rătăcitoare, fiind lipsită de păstorul ei, care să o mustre şi să o
instruiască, va rătăci la mare distanţă de viaţa raţională şi nemuritoare.
XX. (69) Motiv pentru care fiul lui Gaidad este Mehel, al cărui nume tălmăcit
înseamnă „din viaţa lui Dumnezeu”. Căci atâta timp cât turma este lipsită de raţiune, iar sursa
raţiunii este Dumnezeu, rezultă că omul care trăieşte în mod iraţional este separat de viaţa lui
Dumnezeu; pentru că Moise spune că a trăi o viaţă divină înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu; şi
el spune copiilor lui Israel, „Viaţa voastră este să îl iubiţi pe Dumnezeul cel viu”
{24}{Deuteronomul 30:20}. (70) Şi dă ca exemplu soarta ţapului aspra căruia a căzut sorţul,
căci spune, „Îl va pune viu înaintea Domnului, ca să se roage asupră-i şi să-i dea drumul în
pustie” {25}{Leviticul 16:10}, dând aceste indicaţii cu mare precizie. (71) Căci niciun om de
bun simţ nu ar preamări în mod deosebit pe oamenii bătrâni că se abţin de la plăceri, căci
bătrâneţea, care este o boală lungă şi incurabilă, a relaxat şi a slăbit tonusul poftelor lor; însă
tinerii ar fi lăudaţi, deoarece poftele lor sunt influenţate de vigoarea tinereţii, şi cu toate
acestea, fiind bine dotaţi cu instrumentele cu care să le ţină sub control, adică cu raţiunea
dobândită printr-o bună învăţătură, aceştia şi-au domolit focul şi fierberea pasiunilor; aşa că
oamenii bătrâni, de care nu se lipeşte nicio boală cauzată de o viaţă trăită în păcat, merită mai
puţină slavă, căci au o situaţie favorabilă, deşi nu au o intenţie precisă, şi astfel sunt norocoşi
prin însăşi natura lor; dar tinerii care se luptă cu această boală care îi atacă sunt vrednici de o
onoare mai mare dacă iau poziţie împotriva ei, dorind şi dovedindu-se capabili să o distrugă;
(72) căci a fi capabil, printr-un efort susţinut, să distrugi momelile plăcerilor atrăgătoare, îţi
aduce laudele care se cuvin faptelor bune, făcute în mod deliberat.
Prin urmare, deoarece [...]{26}{aici s-a pierdut ceva din text, iar Mangey susţine că nu
poate completa această lacună fără ajutorul vreunui manuscris, care să fie descoperit de acum

165
încolo}, dar bolile şi neputinţele trimise asupra noastră vor prospera; haideţi să ne străduim să
le dăm peste cap şi să le distrugem. Căci a ne ruga în privinţa lor are aproape acelaşi efect cu
acesta: mărturisim că deşi ele trăiesc şi prosperă în sufletul nostru, cu toate acestea noi nu
cedăm, ci luăm poziţie împotriva lor şi le opunem tuturor o rezistenţă înverşunată, până în
momentul în care vom alunga definitiv ţapul ispăşitor şi vom îndrepta răul.
XXI. (73) Aşadar, ce se întâmplă cu omul care nu trăieşte în conformitate cu voinţa lui
Dumnezeu, ci cu moartea sufletului? Iar acesta este numit Matusal, care tălmăcit înseamnă
„trimiterea morţii”, motiv pentru care el este fiul lui Mehel, cel care şi-a făcut viaţa moale ca
o plapumă, şi asupra căruia a fost trimisă moartea, adică moartea sufletului, care nu este
altceva decât o transformare a sa sub influenţa pasiunilor iraţionale. (74) Prin urmare, această
pasiune, atunci când această pasiune a zămislit, ea a dat naştere bolilor incurabile şi
neputinţelor cauzatoare de mari dureri, prin care sufletul este doborât, zguduit, umilit şi
torturat. Căci toate aceste boli îl asupresc, strivindu-l sub o povară de nedescris, de sub care
nimeni nu îşi poate scoate nici măcar capul. Iar acesta este Lameh, al cărui nume înseamnă
„umilinţă”; aşa că Lameh este bine reprezentat ca fiu al lui Matusal, căci el simbolizează
patimile morţii sufletului, umilinţa şi supunerea, slăbiciuni care se nasc din dorinţele
iraţionale.
XXII. (75) „Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era
Sela” {27}{Geneza 4:19}. Tot ceea ce ia omul păcătos este condamnabil pe de-a-ntregul,
pentru că este contaminat de mintea sa impură; însă toate acţiunile intenţionate ale oamenilor
virtuoşi sunt demne de laudă; de aceea, Lameh, care îşi ia soţii, alege să se unească cu cele
mai mari rele posibile. Însă atunci când Avraam, Iacov şi Aaron şi-au luat soţii, ei au ales
lucruri bune alături de care să trăiască. (76) Ei bine, în cazul lui Avraam, Moise vorbeşte
astfel: „Iar Avraam şi Nahor şi-au luat femei; numele femeii lui Avraam era Sarai”
{28}{Geneza 11:29}. Iar în cazul lui Iacov spune, „Scoală-te şi mergi în Mesopotamia, în
casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi acolo ia-ţi femeie dintre fetele lui Laban, fratele mamei
tale” {29}{Geneza 28:2}. În cazul lui Aaron spune, „Aaron şi-a luat de soţie pe Elisabeta, fata
lui Aminadab şi sora lui Naason” {30}{Exodul 6:23}. (77) Şi Isaac şi Moise şi-au luat soţii,
dar ei nu le-au luat doar ca urmare a voiţei lor; ci Isaac, „Atunci când s-a dus în cortul mamei
sale” {31}{Geneza 24:67}, se spune că şi-a luat o soţie; iar Moise, „Omul la care a rămas să
locuiască i-a dat-o pe Sefora, fiica sa, de soţie” {32}{Exodul 2:21}.
XXIII. (78) Aşadar, există un motiv pentru care legiuitorul a pus în evidenţă
diferenţele care există între aceste persoane. Căci în cazul celor care practică virtutea, şi care
progresează şi devin mai buni, alegerea lor deliberată a binelui depune mărturie pentru faptul
că munca lor nu va rămâne fără răsplată; însă în cazul celor înzestraţi cu o înţelepciune
firească, raţiunea nu rămâne cu ei ca urmare a faptelor lor, ci pentru că Dumnezeu este cel
care le-o dă, iar ei îşi însuşesc cunoaşterea, care îi însoţeşte în viaţă pe cei înţelepţi. (79) Dar
cel care este total devotat lucrurilor omeneşti, aşa cum este josnicul şi mizerabilul Lameh, mai
întâi o ia de soţie pe Ada, al cărui nume tălmăcit înseamnă „martor”, el fiind singurul
responsabil pentru această căsătorie. Căci el crede că Lia, care înseamnă mişcarea şi ieşirea
din minte ca urmare a percepţiilor simple, fără amestecul a ceva care să împiedice înţelegerea
facilă a lucrurilor, este pentru om primul lucru bun. (80) „Căci”, spune el, „ce ar putea fi mai
bun decât ca toate gândurile, contemplaţiile, presupunerile şi suspiciunile cuiva, într-un
cuvânt, toate ideile sale, să înceapă de pe poziţii ferme, pentru a-şi putea atinge scopul fără să
se poticnească, iar mintea să fie luată martoră la tot ce se rosteşte?”. Dar eu, dacă cineva poate
folosi o minte fericită şi bine îndrumată doar către ceea ce este bine, spun că acel om este
fericit dacă respectă legea învăţătorului meu în această privinţă. Căci legea l-a numit pe Iosif
„un om prosper” {33}{Geneza 39:3}, „nu în toate privinţele”, ci în „acele lucruri în care
Dumnezeu i-a dat prosperitate”. Dar toate darurile lui Dumnezeu sunt bune. (81) Însă dacă
cineva foloseşte natura sa subtilă şi promptă nu doar pentru lucrurile virtuoase, ci şi pentru

166
scopuri opuse, fiind indiferent într-o chestiune care nu este indiferentă, acesta trebuie
considerat nefericit. În orice caz, acolo unde se vorbeşte despre încâlcirea limbilor se spune,
sub forma unui blestem, „De-acum nu se vor mai opri de la tot ceea ce şi-au pus în gând să
facă” {34}{Geneza 11:6}. Căci, într-adevăr, este o nenorocire iremediabilă ca sufletul să fie
prosper în ceea ce întreprinde, atunci când acţiunile sale sunt scandaloase. (82) Şi ar trebui să
mă rog, ca dacă vreodată aş avea intenţia să comit o nedreptate, să nu o pot duce la bun
sfârşit; şi dacă aş dori să trăiesc într-o manieră necuviincioasă pentru un om, să dau greş în
lipsa mea de cumpătare; iar dacă aş vrea să mă comport într-un mod impertinent şi cu o
răutate lipsită de scrupule, fie ca impertineţa şi răutatea mea lipsită de scrupule să nu dea
roade; însă în cazul celor care s-au hotărât să fure, sau să comită adulter, sau să ucidă, a eşua
în aceste privinţe nu constituie deloc un avantaj.
XXIV. (83) Aşadar, O, mintea mea, să o eviţi pe Ada, care este martoră, şi care
depune mărturie pentru fiecare din încercările sale de a face aceste lucruri. Iar dacă socoteşti
că se cuvine să o iei ca parteneră, ea îţi va aduce cel mai mare rău care poate exista, şi anume
Iabal {35}{Geneza 4:20}, care tălmăcit înseamnă „schimbător”; căci dacă te laşi încântată de
o mărturie întâmplătoare vei începe să îţi doreşti să tulburi şi să răstorni toate lucrurile,
schimbând limitele care le-au fost impuse de natură. (84) Iar Moise este indignat de astfel de
oameni şi îi blestemă, spunând, „Blestemat să fie cel ce mută hotarul aproapelui!”
{36}{Deuteronomul 27:17}. Şi ce înţelege el prin aproapele omului este binele. „Căci nu este
de niciun folos”, spune el, „nici să te urci la cer, nici să treci marea” {37}{Deuternonomul
30:12} în căutarea a ceea ce este bun; pentru că el se află aproape de fiecare om. (85) Şi în
strictă conformitate cu filozofia naturală, el împarte binele în trei diviziuni. „Căci acesta se
află”, spune el, „în gura ta, în inima ta şi în mâinile tale”; adică, în cuvintele tale, în intenţiile
tale şi în faptele tale; căci acestea sunt părţile componente ale binelui, din care natura l-a
făcut. Aşa că lipsa unei părţi nu numai că face întregul să nu fie întreg, ci îl distruge total; (86)
pentru că ce folos dacă spui că ceva este minunat, însă gândeşti şi faci ceea ce este scandalos?
Aceasta este calea sofiştilor. Căci cei care ţin discursuri lungi despre chibzuinţă şi
perseverenţă tulbură până şi urechile acelora care iubesc conversaţiile bune; şi totuşi, în
privinţa gândurilor şi a faptelor pe care le fac în viaţă aceştia greşesc. (87) Şi ce folos că ai
intenţii bune, dacă vorbeşti şi acţionezi într-un mod necuvenit, rănindu-i prin faptele tale pe
aceia cu care intri în contact? Şi tot aşa, este condamnabil şi dacă faci ceea ce este bine fără a
avea nicio intenţie şi niciun motiv; (88) căci în lipsa acestora, dăm dovadă de un
comportament involuntar, care nu poate fi vrednic de admiraţie în nicio împrejurare; dar dacă
ar fi posibil, ca şi în cazul unei lire, ca toate sunetele bune să fie adaptate oricui, şi dacă am
putea face ca vorbirea să corespundă cu intenţia, iar intenţia cu fapta; atunci un astfel de om ar
fi considerat desăvârşit şi ar avea o alcătuire cu adevărat bună. Aşa că cel care desfiinţează
hotarele binelui este blestemat pe bună dreptate, şi se cuvine ca despre el să se vorbească în
felul acesta.
XXV. (89) Însă nu creaţia noastră a stabilit aceste hotare, ci raţiunea, care este mai
veche decât noi sau decât orice alt lucru de pe pământ; şi care, mai presus de toate, este
divină. Şi în legătură cu aceasta legea a spus acelaşi lucru, cerând fiecăruia dintre noi să nu
altereze valoarea virtuţii; şi a folosit aceste cuvinte, „Să nu muţi pietrele de hotar ale
aproapelui tău, cele pe care le-au pus părinţii tăi” {38}{Deuteronomul 19:14}. Iar într-un alt
pasaj se spune, „Întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va povesti; întreabă-i pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune,
atunci când Cel-Preaînalt a împărţit neamurile, i-a risipit pe fii lui Adam şi a pus hotarele
neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Iar partea Domnului a devenit poporul lui
Iacov, partea lui de moştenire, Israel” {39}{Deuteronomul 32:7}. (90) Aşadar, să-l întreb pe
tatăl care mi-a dat viaţă şi m-a crescut sau pe contemporanii săi, care sunt mai bătrâni decât
mine? Iar Dumnezeu a împărţit neamurile, le-a semănat sau le-a aşezat în acest ţinut? Şi oare
aceştia îmi vor spune cu exactitate cum s-a făcut asta, ca şi cum ar fi fost de faţă la această

167
împărţire? Desigur că nu. Căci ei vor spune, Şi noi am fost în tinereţea noastră nerăbdători să-
i întrebăm pe părinţi şi pe aceia mai în vârstă ca noi, dar nu am aflat nimic precis; pentru că ei
nu aveau ce să ne spună, deşi se proclamau ucenici ai celor care ştiu, căci ei înşişi erau
ignoranţi.
XXVI. (91) Aşadar, poate că ceea ce ei numesc tată este dreapta raţiune a sufletelor
noastre, în timp ce bătrânii sunt tovarăşii şi prietenii ei. Aceştia sunt cei care au fixat pentru
prima dată hotarele virtuţii, şi merită să devenim ucenicii acestora pentru a dobândi învăţătură
şi instruire în aceste lucruri atât de necesare. Şi iată care sunt lucrurile necesare. Atunci când
Dumnezeu a trasat un zid şi a separat mulţimile sufletului, despărţindu-i pe cei care vorbeau
diferite limbi; şi când i-a aşezat pe fiii pământului în locuinţele lor, atunci i-a risipit şi i-a
îndepărtat de la El pe aceia pe care i-a numit fiii lui Adam; apoi a stabilit hotarele vlăstarelor
virtuţii, făcându-le la fel de numeroase ca îngerii; căci există tot atâtea neamuri şi specii de
virtute, câţi îngeri are Dumnezeu. (92) Care sunt, aşadar, părţile îngerilor săi, şi care este
zestrea stăpânului şi guvernatorului a tot ceea ce există? Părţile care aparţin acestor slujitori
sunt virtuţile specifice; dar zestrea stăpânului a tot ceea ce există este alcătuită din poporul
ales al lui Israel. Căci cel ce îl vede pe Dumnezeu, fiind atras de această frumuseţe fără egal,
are parte de ceea ce vede. (93) Şi atunci ce altceva am putea face decât să îl condamnăm pe
Iabal, al cărui nume în limba greacă înseamnă cel care schimbă sau modifică (metalloioµn eµ
metapoioµn) natura lucrurilor? Căci aceste frumuseţi divine, chibzuinţa, tăria morală,
dreptatea şi alte virtuţi, el le-a schimbat pe acele sentimente opuse, cum sunt nechibzuinţa,
lipsa de cumpătare şi alte rele, ştergând tot ce a fost imprimat iniţial în natura lucrurilor.
XXVII. (94) Pentru că ori de câte ori un element secundar se imprimă pe vreun lucru,
ceea ce a fost imprimat iniţial se şterge complet. Dar elementul astfel imprimat nu permite
schimbarea lucrurilor rele cu cele bune, şi nici măcar a lucrurilor frumoase cu cele laborioase;
ci considerând că lucrurile laborioase sunt rele (πονηρός), căci ar fi o adevărată nebunie să nu
renunţăm la ceea ce este rău pentru ceea ce este mai bun, considerând că ceea ce este rău
(πονηρός) este echivalent cu ceea ce este laborios (επίπονος), aşa cum fac scriitorii din Attica,
care folosesc cuvântul atunci când marchează prima silabă cu un accent ascuţit. (95) Ei bine,
preceptul este acesta, „Toată dijma din cirezi şi din turme, din tot ceea ce trece numărat pe sub
toiag, este afierosit Domnului; ce e bun nu va fi înlocuit cu ce e rău, dacă însă cineva îl
înlocuieşte, atunci atât animalul înlocuit cât şi înlocuitorul său va fi lucru sfânt” {40}
{Leviticul 27:32}; şi totuşi, cum poate fi jertfit ceea ce este rău? Adevărul este, aşa cum am
spus, că el se referă aici la ceea ce este laborios, nu la ceea ce este rău; aşa că ceea ce vrea să
spună de fapt este că bunul desăvârşit este acela vrednic de cinste, dar munca este un folos
imperfect. Prin urmare, dacă dobândeşti ceea ce este desăvârşit, nu mai trebuie să cauţi ceea
ce este imperfect; dar dacă din exces de zel continui să munceşti inutil, atunci să ştii că doar
vei avea impresia că schimbi un lucru cu altul, pe când în realitate le vei dobândi pe
amândouă, căci chiar dacă ambele au aceeaşi valoare, totuşi nu sunt complet întregi.
XXVIII. (96) Însă un lucru se dovedeşte a fi sfânt dacă există trei martori, numărul din
mijloc, educaţia şi numărul desăvârşit. Motiv pentru care s-a spus, „Toată dijma din cirezi şi
din turme, din tot ceea ce trece numărat pe sub toiag, este afierosit Domnului”, căci tot ceea
ce nu este considerat vrednic de a fi numărat este profan, nu sacru; însă ceea ce este în
conformitate cu numărul este aprobat, căci a fost deja pus la încercare. În consecinţă, legea
spune că „porumbul strâns în Egipt de către Iosif nu poate fi numărat” {41}{Geneza 41:49},
şi adaugă, „căci era fără număr”, pentru că lucrurile care hrănesc trupul şi pasiunile egiptene
sunt nevrednice de a fi incluse în vreo numărătoare. (97) Iar toiagul este simbolul educaţiei,
căci dacă nu este privit cu teamă şi nu este folosit pentru a pedepsi, nimeni nu va putea fi
dojenit şi îndreptat pentru a ajunge la un scop nobil; însă numărul zece este o confirmare a
acelei desăvârşiri care apare ca urmare a progresului, şi cu el trebuie să înceapă cel care a
zămislit un vlăstar şi l-a educat, făcând astfel ca roadele aşteptate să ajungă la maturitate.

168
 XXIX. (98) Cele afirmate până acum sunt suficiente pentru a-l înţelege pe acela care
schimbă şi alterează valorile antice, şi pe care Moise îl mai numeşte tatăl „celor care locuiesc
în cortul crescătorilor de vite”. Ei bine, prin vite el înţelege simţurile externe şi iraţionale, iar
prin crescătorii de vite se referă la aceia care venerează plăcerile şi se lasă pradă dorinţelor,
dând simţurilor obiectele externe care constituie hrana lor, în felul acesta fiind cu mult
deosebiţi de păstori. Căci unii, asemenea unor stăpâni, îşi pedepsesc turmele care sunt
neascultătoare; pe când alţii, ca nişte gazde ale unei petreceri, le asigură hrană din belşug, şi le
încurajează să nu se teamă de consecinţele păcatelor lor; rezultă astfel că astfel de oameni sunt
victime sigure ale poftelor neostoite şi ale obrăzniciei, care este fiica îmbuibării; (99) în
consecinţă, cel care remodelează şi schimbă toate lucrurile vrednice de cinste într-o manieră
firească şi adecvată este tatăl celor care umblă după obiectele simţurilor externe şi după toate
celelalte lucruri neînsufleţite; căci dacă ar fi căutat lucrurile accesibile doar prin intermediul
intelectului, ar fi păstrat acele hotare stabilite de strămoşii săi, pe care aceştia le-au fixat întru
apărarea virtuţii, imprimând fiecare virtute cu imaginea sa specifică {42}{Deuteronomul
27:2}.
XXX. (100) Şi fratele lui Iabal, spune el, era Iubal {43}{Geneza 4:21}, iar numele
acestuia din urmă înseamnă „înclinaţie”, care este o expresie simbolică; căci în mod firesc,
acesta este fratele intelectului; şi bine spune că această conversaţie a intelectului menită să
schimbe lucrurile este o „înclinaţie”, întrucât este menită să armonizeze cele două elemente,
ca şi cum ar fi două greutăţi similare puse în balanţă, sau o navă pe care marea agitată o
înclină prin violenţa valurilor când într-o parte, când în cealaltă; căci omul nesăbuit nu a
învăţat cum să spună ceva ferm sau stabil. (101) Dar Moise crede că nu este bine să te înclini
nici la dreapta, nici la stânga, pe scurt în nicio parte a acestui Edom pământesc; ci este bine să
ţii calea de mijloc, pe care o numeşte pe bună dreptate calea regală {Numeri 20:17}, pentru că
dacă Dumnezeu este primul şi singurul Dumnezeu al universului, tot aşa şi drumul spre El
adică calea regală, are o denumire potrivită; iar această cale regală este filozofia, nu acea
filozofie pe care o caută mulţimile de sofişti (căci aceştia, studiind arta discursului în opoziţie
cu adevărul, au numit răutatea sofisticată înţelepciune, atribuind un nume divin unei fapte
ticăloase), ci aceea pe care au studiat-o practicanţii de virtute din timpurile străvechi, care au
respins jongleriile persuasive ale plăcerii, adoptând o învăţătură virtuoasă şi austeră
referitoare la această (102) cale regală vrednică de cinste, despre care noi am afirmat că
reprezintă adevărata filozofie, şi pe care legea o numeşte cuvântul şi raţiunea lui Dumnezeu;
căci este scris, „Să nu te abaţi nici la dreapta şi nici la stânga de la cuvântul pe care ţi-l
poruncesc eu astăzi”. Astfel, se indică în mod limpede că acest cuvânt al lui Dumnezeu este
identic cu calea regală, deoarece cuvintele lui Moise nu se îndepărtează nici de calea regală,
nici de acest cuvânt, ca şi cum cele două ar fi sinonime, ci continuă să meargă cu o minte
onestă pe calea de mijloc, care îl duce pe om acolo unde trebuie.
XXXI. (103) „Aşadar, acest Iubal”, spune Moise, „este tatăl care i-a învăţat pe oameni
să cânte din fluier şi din ţiteră” {45}{Geneza 4:21}. Şi, în cea mai strictă concordanţă cu
natura, el numeşte vorbirea tatăl muzicii şi al tuturor instrumentelor muzicale; căci natura,
dând prima dată oamenilor organul vorbirii, ca fiind cel mai desăvârşit dintre toate, l-a
înzestrat apoi cu armonie, şi cu felurite melodii, pentru a servi în continuare ca model pentru
toate instrumentele care vor fi create prin iscusinţa meşteşugarilor. (104) Iar Dumnezeu a
făcut urechea sferică, creând cercuri mai mici în interiorul celor mai mari, pentru a împiedica
sunetele şi vocile care vin din afară să se împrăştie şi să se piardă, de aceea vocea, atunci când
se adună la un loc şi se îngrămădeşte în cerc, poate să curgă prin aceste canale către partea
principală. Şi astfel, urechea a servit ca model pentru acele teatre care se găsesc în oraşele
frumoase; aşa încât aspectul unui teatru este dictat de forma urechii şi de mecanismul auzului.
Şi tot aşa, natura care a făurit animalele, întinzând traheea dură ca un canon muzical, şi
punând în ea toate felurile de sunete, armonice, cromatice şi diatonice, în concordanţă cu

169
nenumăratele variaţii de melodii combinate şi separate, a făcut un model, pe baza căruia poate
fi făurit orice instrument muzical.
XXXII. (105) În orice caz, poate că flautul, lira şi celelalte instrumente muzicale care
dau naştere unor melodii, sunt cu mult inferioare muzicii privighetorilor sau lebedelor,
întrucât ele sunt alcătuite după un model, iar acest model este doar o imitaţie a modelului
arhetipal, aşa cum speciile pieritoare sunt imitaţii ale genurilor nemuritoare; căci nu se cuvine
să comparăm muzica omului cu cea a altui animal, atâta vreme cât el se bucură de un
privilegiu deosebit, şi anume acela de a vorbi într-un mod distinct şi articulat; (106) pentru că
toate celelalte animale, având o poticnire în voce, ne încântă auzul doar prin această
schimbare necontenită de tonuri. Însă omul, fiind înzestrat de natură nu doar cu mijloacele de
a vorbi, ci şi cu posibilitatea de a cânta într-un mod articulat, încântă atât simţul auzului, cât şi
mintea, liniştindu-l pe primul cu cântecul său şi influenţând-o pe cea de-a doua cu ideile
exprimate; (107) căci, asemenea unui instrument care atunci când încape pe mâna unui om
lipsit de înclinaţii muzicale va fi lipsit de armonie, însă în mâinile unui muzician va emite
sunete armonioase, pe măsura iscusinţei sale. Tot aşa şi cântecul omului, atunci când este pus
în mişcare de o minte nevrednică va fi lipsit de armonie; însă atunci când este pus în mişcare
de o minte virtuosă, va fi extrem de melodios. (108) Şi, într-adevăr, o liră sau orice alt
instrument muzical, dacă nu sunt atinse de nimeni vor rămâne tăcute; la fel şi vorbirea, dacă
nu va fi atinsă de partea principală, adică de minte, va fi în mod necesar liniştită. De
asemenea, aşa cum instrumentele muzicale sunt transpuse şi adaptate unui număr infinit de
amestecuri de aer, la fel se întâmplă şi cu vorbirea, care devine un interpret al lucrurilor; (109)
căci cine ar putea vorbi la fel cu părinţii şi copiii, fiind prin natura lucrurilor robul unora, iar
prin naştere stăpânul celorlalţi? Şi tot aşa, cine va vorbi la fel cu fraţii şi cu verii săi; sau, pe
scurt, cu rudele sale apropiate sau îndepărtate? Şi cine ar vorbi la fel cu prietenii şi cu străinii,
cu concetăţenii şi cu veneticii, deşi între aceştia s-ar putea să nu existe diferenţe semnificative
în privinţa norocului, sau a naturii lor, sau a vârstei pe care o au? Pentru că trebuie să ne
comportăm diferit cu bătrânii şi cu tinerii; şi tot aşa, cu un om de mare reputaţie şi cu unul
modest, cu un slujitor şi cu un stăpân; şi la fel, cu o femeie şi cu un bărbat, cu un analfabet şi
cu un om inteligent. (110) Şi de ce ar fi nevoie să cităm atât de multe persoane cărora le
vorbim în mod diferit, astfel încât uneori ne comportăm într-un fel, iar alteori în altul? Căci nu
interpretăm în acelaşi fel lucrurile mari şi cele mici, lucrurile numeroase şi cele rare,
chestiunile publice şi cele private, cele sacre şi cele profane, sau evenimentele vechi şi cele
noi; ci vom folosi în fiecare situaţie limbajul adecvat numărului, importanţei sau mărimii
lucrurilor respective; uneori, abordând un stil elevat, iar alteori, dimpotrivă, un stil reţinut şi
modest. (111) Dar nu numai împrejurările şi persoanele fac ca vorbirea să fie diferită, ci şi
cauzele lucrurilor şi felul în care acestea sunt făcute; şi, mai presus de toate, acele chestiuni
care au legătură cu tot ceea ce se întâmplă, şi anume timpul şi spaţiul. Prin urmare, cel care
înclină vocea, şi anume Iubal, este frumos numit „tatăl psaltirii (n.t. instrument muzical cu
zece strune) şi al ţiterei”, adică al unei porţiuni din întreaga ştiinţă muzicală, aşa cum am
arătat deja.
XXXIII. (112) Prin urmare, am arătat până acum cine sunt descendenţii Adei şi cine
este ea însăşi. Haideţi să ne ocupăm în continuare de cealaltă soţie a lui Lameh, Sela, şi de
ceea ce ea a zămislit. Aşadar, numele Sela tălmăcit înseamnă „umbră”, un simbol al egalităţii
trupului cu lucrurile externe, care în esenţa lor nu sunt cu nimic mai bune decât o umbră. Nu
este frumuseţea o umbră, care, după ce a înflorit pentru o perioadă scurtă de timp, se ofileşte?
Iar tăria şi activităţile trupului nu sunt şi ele nişte umbre, pe care orice boală le poate distruge?
Şi organele simţurilor externe, precum şi precizia utilizării lor, pe care orice răceală bruscă le
poate bloca, şi pe care vârsta, boala inevitabilă şi obişnuită a tuturor oamenilor, le poate slăbi,
nu sunt la rândul lor umbre? De asemenea, bogăţiile şi gloria, autoritatea şi onorurile, şi toate
împrejurările externe care sunt socotite lucruri bune, nu sunt toate nişte umbre? (113) Însă

170
omul trebuie să conducă mintea, ca şi cum ar urca nişe trepte, până la originea a tot ceea ce
există. Oameni consideraţi iluştri s-au dus la Delfi şi şi-au consacrat vieţile lor fericite slujirii
acelui loc, şi precum scrierile care se şterg, nu doar ca urmare a trecerii timpului, ci şi din
cauza vicisitudinilor vieţii, şi ei s-au stins treptat [...]{46}{în această propoziţie apare o lacună
în text. M-am folosit aici de traducerea în limba latină a lui Mangey}. Mai există însă şi unii
pe care impetuozitatea şi revărsarea unui torent, ca să spunem aşa, i-a nimicit şi i-a dus
departe. (114) Aşadar, din toate aceste umbre şi din toate aceste vise lipsite de substanţă s-a
născut un fiu, pe care părinţii lui l-au numit Tubal (tălmăcirea acestui nume este „totalitate”).
Şi ei îi pun acest nume cu multă înţelepciune (fără să ia în considerare acele lucruri
considerate bune de către cei mulţi), socotind că sănătatea şi competenţa conduc la fericire,
întrucât unitatea este alcătuită din toate lucrurile mari şi mici, adică din tot ceea ce există.
(115) Însă dacă ar exista o putere absolut independentă care s-ar putea adăuga oamenilor,
atunci aceştia ar deveni plini de aroganţă şi de o euforie provenită din vanitate şi păreri false;
prin urmare, uitând de ei înşişi şi de materia demnă de dispreţ din care sunt alcătuiţi, aceştia se
vor considera compuşi dintr-un material mai valoros decât acela care ar putea intra vreodată
în alcătuirea omului; şi umflându-se în pene, se vor considera vrednici de onoruri divine. În
orice caz, până acum, unele persoane s-au aventurat să spună că ele „nu-l cunosc pe
adevăratul Dumnezeu” {47}{Exodul 5:2}, uitându-şi natura umană, ca urmare a lipsei de
moderaţie în privinţa lucrurilor externe [...], fiecare imaginându-şi [...]{48}{aici apare o altă
lacună}.
XXXIV. (116) Apoi, Moise spune, „El bătea cu ciocanul arama şi fierul”
{49}{Geneza 4:22, motiv pentru care a fost numit Tubalcain}, căci sufletul acelui om care se
îndreaptă spre plăcerile materiale sau spre lucrurile externe este bătut de un ciocan, ca o
bucată de fier pe nicovală, fiind târât de prelungirile lungi şi subţiri ale poftelor. În consecinţă,
puteţi vedea oameni îndrăgostiţi continuu de trupurile lor, care întind pretutindeni laţuri şi
plase pentru a prinde acele obiecte ale dorinţei lor; iar alţii, care iubesc banii sau jinduiesc
după glorie, şi care dau frâu liber dorinţelor, urmărind acele lucruri pe care le doresc până la
marginile mării sau ale pământului, adunând de peste tot cu o poftă nemăsurată, ca şi cum ar
ridica multe plase, tot ceea ce le oferă satisfacţie, până când această tensiune excesivă cedează
şi îi aruncă înapoi pe cei care trag aceste plase, azvârlindu-i la pământ cu capul înainte. (117)
Toţi aceşti oameni pot deveni cauze ale unor războaie, motiv pentru care se spune că ei
lucrează arama şi fierul, din care se fac arme de metal. Căci dacă cineva contemplă istoria
celor mai mari conflicte personale sau publice care au izbucnit între oameni sau între cetăţi,
nu va greşi dacă [...]{50}{şi aici apare o lacună în text} le priveşte pe toate, fie că este vorba
de acelea care au avut loc în vremurile de demult, fie că este vorba de cele care se desfăşoară
acum sau care vor izbucni de aici încolo, ca fiind provocate fie de frumuseţea unei femei, fie
de iubirea pentru bani, fie, pe scurt, de vreo dorinţă excesivă a trupului sau de inutilitatea
vreunui lucru exterior; (118) dar niciun război străin şi niciunul civil nu a izbucnit vreodată de
dragul instruirii în virtute, care este unul din lucrurile bune ale minţii şi cea mai bună parte din
noi; căci acest lucru este paşnic din fire, şi prin intermediul lui toate legile bune, şi toată
stabilitatea, şi toată liniştea, şi orice altceva, devin vizibile prin ochii sufletului, şi nu prin
percepţia neclară a trupului. Căci puterile perceptive ale trupului se îndreaptă doar spre
exterior, dar ochiul minţii pătrunde înăuntru şi supraveghează toate lucrurile interioare şi
ascunse, pe care vederea trupească nu le poate cuprinde. (119) Şi aproape toate necazurile, şi
tulburările, şi duşmăniile care se ivesc între oameni nu sunt altceva decât o umbră; căci Moise
l-a numit pe Tubal fiul Selei, adică al umbrei, şi el este cel care făureşte arme de aramă şi fier;
iar Moise vorbeşte în sens filozofic, nefiind condus de chestiuni tehnice de ordin verbal, ci de
buna potrivire a numelor; căci ştia că orice expediţie pe mare sau pe uscat se face cu intenţia
de a înfrunta cele mai mari pericole de dragul plăcerilor trupeşti, sau în vederea obţinerii unei
abundenţe de lucruri externe, fără ca vreunul din acestea să fie ferm şi solid, după cum ne

171
arată istoria, care stă mărturie în această privinţă; căci toate acestea sunt pieritoare, ca nişte
desene pe nisip.
XXXV. (120) Şi Moise continuă să spună că sora lui Tubal a fost Noema, al cărei
nume tălmăcit înseamnă „grăsime” (n.t. în sensul de corpolenţă). Ceea ce înseamnă că cei care
urmăresc abundenţa trupească, şi celelalte lucruri pe care le-am menţionat, se îngraşă atunci
când obţin ceea ce îşi doresc: dar o astfel de îngrăşare eu o consider a fi o slăbiciune, nu o
putere; căci ea îl învaţă pe om să renunţe la preamărirea lui Dumnezeu, cel care reprezintă
prima şi cea mai minunată putere a sufletului; (121) iar legea depune mărturie pentru aceasta,
pentru că în marele imn se spune, „S-a îngrăşat, s-a îmbogăţit, s-a lăbărţat excesiv şi l-a
părăsit pe Dumnezeu cel ce l-a făcut, şi s-a îndepărtat de Dumnezeu, mântuitorul său”
{51}{Deuteronomul 32:15}. Căci, într-adevăr, acei oameni ale căror vieţi au fost şi sunt în
continuare deosebit de norocoase, nu-şi aduc aminte de eternul Dumnezeu, ci cred că
dumnezeul lor este timpul; (122) din care cauză Moise depune mărturie şi ne îndeamnă să
luptăm împotriva opiniilor contrare, căci el spune, „Vremea lor a trecut, iar Dumnezeu e cu
noi” {52}{Numeri 14:9}. În ceea ce-i priveşte pe acei oameni care apreciază viaţa sufletului,
raţiunea divină locuieşte în ei şi îi însoţeşte pretutindeni; însă cei care duc o viaţă de plăceri se
umflă peste măsură şi se îngraşă excesiv, până când plesnesc. Dar ceilalţi, îngrăşându-se cu
acea înţelepciune care hrăneşte sufletul celor iubitori de virtute, au o putere neşovăitoare, iar
această grăsime este asemenea celei care se jertfeşte cu ocazia arderilor de tot; (123) căci
Moise spune, „Prin legea cea veşnică, toată grăsimea îi va aparţine Domnului” {53}{Leviticul
3:16}; aşa că grăsimea minţii îi este oferită lui Dumnezeu, şi prin aceasta devine nemuritoare;
însă grăsimea care se lipeşte de trup şi care aparţine lucrurilor externe se raportează la timp,
care este potrivnic lui Dumnezeu, şi de aceea se va irosi foarte repede.
XXXVI. (124) Prin urmare, cred că am spus suficiente lucruri în legătură cu Lameh şi
copiii săi. Haideţi să vedem acum ce putem considera ca fiind renaşterea lui Abel, cel care a
fost ucis mişeleşte. Moise ne spune, „Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia sa; şi ea, zămislind, a
născut un fiu şi i-a pus numele Set, pentru că şi-a zis: „Datu-mi-a Dumnezeu un alt vlăstar în
locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain” {54}{Geneza 4:25}. Semnificaţia numelui Set este
„irigaţii”. (125) Prin urmare, aşa cum seminţele şi plantele care sunt puse în pământ cresc şi
înfloresc atunci când sunt irigate, devenind astfel roditoare, dar dacă sunt lipsite de umiditate
se usucă şi mor, tot aşa şi sufletul, când este udat cu întregul şuvoi al înţelepciunii începe să
germineze şi să dea roade desăvârşite. (126) Ei bine, irigaţiile pot fi privite dintr-o dublă
perspectivă: referitor la ceea irigă sau la ceea ce este irigat. Şi nu se poate spune oare că toate
simţurile externe sunt irigate de minte ca de un izvor, care lărgeşte şi extinde toate facultăţile
acestora, ca şi cum ar fi nenumărate canale prin care să curgă apa? Prin urmare, niciun om în
toate minţile nu ar spune că ochii văd, ci că mintea vede prin intermediul ochilor; sau că
urechile aud, ci că mintea aude folosindu-se de urechi; sau că nările simt mirosul, ci că
această parte dominantă a omului simte mirosul cu ajutorul nărilor.
XXXVII. (127) Motiv pentru care în Geneza se spune, „Ci un izvor ieşea din pământ
şi uda toată faţa pământului” {55}{Geneza 2:6}. Căci atâta timp cât natura a alocat cea mai
minunată parte a întregului trup, şi anume faţa, simţurilor externe, izvorul care ţăşneşte din
partea superioară, împrăştiindu-şi apa peste celelalte părţi şi trimiţându-şi şuvoaiele până la
nivelul feţei, dirijează prin intermediul acestora facultăţile organelor simţurilor externe. Şi
astfel, se poate spune pe bună dreptate că virtuţile sunt irigate de cuvântul lui Dumnezeu; căci
acesta este începutul şi izvorul tuturor faptelor bune. (128) Iar legiuitorul arată acest lucru
atunci când spune, „Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru
braţe” {56}{Geneza 2:10}. Căci există patru virtuţi generice: chibzuinţa, curajul, cumpătarea
şi dreptatea. Şi fiecare dintre acestea este o prinţesă şi o stăpână; iar cel care le-a dobândit
devine din acel moment un stăpân şi un rege, chiar dacă cu are parte de belşug sau de vreo
altă comoară; (129) căci înţelesul expresiei „se împărţea în patru braţe” este [...]{57}{aici

172
apare din nou o lacună, pe care Mangey nu încearcă să o umple}, nici distanţa; însă virtutea
îşi etalează superioritatea şi puterea. Iar acestea izvorăsc din cuvântul lui Dumnezeu ca dintr-o
singură rădăcină, pe care o compară cu un râu, datorită curgerii necontenite a cuvintelor şi
ideilor binefăcătoare, prin care sunt sporite şi hrănite sufletele iubitoare de Dumnezeu.
XXXVIII. (130) Şi ce fel sunt acestea continuă să ne arate în câteva cuvinte,
împrumutând explicaţii din domeniul abilităţilor naturale; căci el o prezintă pe Agar cum
umple un burduf de piele cu apă pentru a-i da să bea copilului său {58}{Geneza 21:19}. Ei
bine, Agar este slujnica Sarrei, noua împărţire a virtuţii desăvârşite; şi pe bună dreptate este
considerată aşa. Întrucât odată ce a pătruns în adâncul cunoaşterii, pe care Moise îl numeşte
fântână, ea se umple (adică îşi umple sufletul, ca şi cum ar fi un vas) de ideile şi speculaţiile în
căutarea cărora se află, vrând să îşi hrănească copilul cu lucrurile din care se hrăneşte şi ea
însăşi. (113) Iar prin copilul ei, Moise înţelege sufletul care a învăţat să îşi dorească instruire,
şi care, într-o anumită privinţă, s-a născut pentru a învăţa. Iar, băiatul, când a crescut mare, a
ajuns sofist, iar Moise îl numeşte arcaş {Geneza 21:20}; (59) căci indiferent către ce se
apleacă mintea sa, el trage cu toate raţionamentele spre acel lucru ca spre o ţintă, aşa cum
face un arcaş cu săgeţile.
XXXIX. (132) Însă Rebecca nu îi mai dă copilului ei să bea pentru a progresa, ci
pentru a se desăvârşi. Iar legea afirmă, „Fata era foarte frumoasă la chip”, spune Moise, „era
fecioară şi încă n-o cunoscuse niciun bărbat. Şi dacă s-a coborât la izvor, şi-a umplut urciorul
şi a urcat înapoi; atunci slujitorul a alergat înaintea ei şi i-a zis: „Dă-mi să beau puţină apă din
urciorul tău! Iar ea a zis: «Bea, domnul meu!» Şi grăbindu-se să-şi aplece urciorul pe braţ, i-a
dat să bea până ce el n-a mai vrut. Apoi a zis: «Şi cămilelor tale le voi scoate apă până ce
toate-şi vor potoli setea». Şi-n grabă şi-a deşertat urciorul în adăpătoare şi a alergat iar la
fântână să scoată apă, şi a adăpat toate cămilele” {60}{Geneza 24:16}. (133) Cine nu s-ar
minuna aici de exactitatea cu care legiuitorul oferă aceste detalii? El o numeşte pe Rebecca
fecioară, şi o fecioară frumoasă, pentru că natura virtuţii este pură şi lipsită de viclenie, şi ea
este singurul lucru din întreaga creaţie care este nu numai frumos, ci şi bun; de unde provine
şi ideea stoicilor, potrivit căreia singurul lucru frumos este binele.
XL. (134) Ei bine, dintre cele patru virtuţi, unele sunt întotdeauna fecioare, iar unele
care au devenit femei sunt schimbate din nou în fecioare, aşa cum s-a întâmplat şi cu Sarra;
„Căci îi încetase rânduiala femeii” {61}{Geneza 18:11} atunci când l-a conceput pe Isaac,
fericitul ei vlăstar. Dar cea care este veşnic fecioară este aceea despre care Moise spune,
„Niciun bărbat n-a cunoscut-o vreodată”. Căci, într-adevăr, nu este permis niciunui muritor să
întineze natura nestricăcioasă sau măcar să înţeleagă ce este aceasta. Pentru că dacă ar putea
să o cunoască, nu ar înceta să regrete şi să o urască; (135) motiv pentru care Moise, în strânsă
legătură cu principiile filozofiei naturale, o reprezintă pe Lia ca fiind o femeie neiubită
{62}{Geneza 29:31}. Căci acele lucruri care ţin de farmecul plăcerilor sunt ale Rahelei, adică
ale simţului extern, şi ele nu pot fi suportate de Lia, care se află dincolo de atingerea
pasiunilor; din această cauză ele o repudiază şi o detestă. Însă în ceea ce o priveşte pe aceasta
din urmă, înstrăinarea ei de creatură o face să aibă o legătură mai strânsă cu Dumnezeu, de la
care primeşte seminţele înţelepciunii, şi ea concepe, şi intră în durerile facerii, şi dă naştere
unor idei virtuoase, vrednice de tatăl care le-a zămislit. Prin urmare, sufletul meu, dacă tu vrei
să o imiţi pe Lia, atunci renunţă la lucrurile muritoare şi astfel te vei îndrepta spre Dumnezeul
cel nestricăcios, care va revărsa asupra ta izvoarele binefacerilor sale.
XLI. (136) „Dar Rebeca”, spune Moise, „s-a coborât la fântână, şi-a umplut urciorul şi
a urcat înapoi”. Căci din care izvor se adapă în mod firesc mintea însetată, care tânjeşte să fie
umplută de înţelepciune, dacă nu din înţelepciunea lui Dumnezeu, acel izvor care nu seacă
niciodată, şi de la care sufletul care coboară se înalţă iar, asemenea unui discipol virtuos? Căci
cei care coboară dintr-o mândrie deşartă vor ieşi la lumină însetaţi. De aceea, mi se pare că
Moise foloseşte expresia, „Du-te, pogoară-te şi ieşi afară” {63}{Exodul 32:7}, ca şi cum toţi

173
aceia care îi apreciază frumuseţea vor deveni mai vrednici în ochii celor care judecă adevărul.
Şi vorbeşte de aceste lucruri cu mare atenţie. (137) Pentru că Agar se duce la fântână cu un
burduf de piele, pe când Rebecca are un urcior. Întrucât cea care se dedică instruirii şi
doemniilor active ale învăţăturii are nevoie de unele lucruri materiale, adică de simţurile
externe, de ochi şi urechi cu care să contemple aşa cum se cuvine obiectele speculaţiilor sale.
Căci văzând şi auzind multe lucruri, cei iubitori de învăţătură vor dobândi acele beneficii care
rezultă din cunoaştere. Dar cea umplută de o înţelepciune pură are nevoie doar de un cort de
piele, care la fel de bine ar putea să şi lipsească. Pentru că sufletul care iubeşte lucrurile
imateriale a învăţat să evite burduful de piele al raţionamentelor, adică trupul, şi ia cu el doar
un urcior, care este simbolul unui vas care conţine ceva din abundenţă, ca de exemplu apă; iar
cei pricepuţi în astfel de chestiuni pot transforma acest lucru într-o speculaţie filozofică, adică
dacă este vorba de o membrană sau de o cupă. (138) Prin urmare, cel care iubeşte învăţătura,
văzând că oamenii se îmbibă cu ştiinţă, pe care o iau din acea fântână divină a înţelepciunii,
aleargă spre ei, şi când îi întâlneşte, se roagă de ei ca să îi arate cum îşi poate potoli setea de
cunoşatere. Iar sufletul, care a primit cea mai bună învăţătură cu putinţă, lecţia care te învaţă
să nu invidiezi şi să fii generos, îi va oferi râul înţelepciunii şi îl va invita să bea din
abundenţă, adăugând şi faptul că cel pe care îl numeşte domnul său este doar un slujitor.
Acesta este sensul afirmaţiei extrem de dogmatice că doar omul înţelept este liber şi rege,
chiar dacă mai presus de trupul lui s-ar afla zece mii de stăpâni.
XLII. (139) Este foarte bine, aşadar, că după ce slujitorul a spus, „Dă-mi să beau
puţină apă”, ea răspunde, dar nu în felul care s-ar fi cuvenit, adică „Îţi voi da să bei”, ci spune
„Bea!”. Căci primul răspuns ar fi fost potrivit pentru cineva care etalează bogăţiile lui
Dumnezeu, ce se revarsă pentru toţi cei ce sunt vrednici de ele şi care sunt capabili să se
gândească la ele; dar celălalt răspuns este mai adecvat în cazul celui care declară că ea îl va
învăţa. Însă nimic din ceea ce are legătură cu simplele ocupaţii nu se înrudeşte cu virtutea.
(140) Dar el descrie într-o manieră extrem de iscusită limbajul folosit de către aceea care îşi
învaţă ucenicii. Căci „ea s-a grăbit”, spune el, „să-şi aplece urciorul pe braţ”. Bunăvoinţa sa
de a-l servi pe om a fost sugerată prin faptul că s-a grăbit, iar o astfel de bunăvoinţă
sălăşluieşte în minte, fapt pentru care invidia este izgonită. Însă expresia „şi-a aplecat urciorul
pe braţ” ne indică atenţia imediată şi plină de zel a învăţătorului pentru ucenicul său; (141)
căci sunt smintiţi acei învăţători care nu încearcă să-şi dozeze explicaţiile în funcţie de
capacitatea de înţelegere a ucenicilor lor, şi care fac paradă de abilităţile lor superioare, fără
să-şi dea seama că este o mare diferenţă între a-ţi expune cunoştinţele şi a ţine o lecţie. Căci
cel care face paradă de cunoştinţele sale, bizuindu-se pe noroc în felul în care procedează, va
prezenta, fără niciun fel de dificultate, lucrarea pe care o desfăşoară de ceva vreme acasă la el;
şi asemenea unui pictor sau sculptor, va căuta să primească laude din partea mulţimii pentru
ceea ce a realizat. Dar cel ce se străduieşte să îi înveţe pe alţii este asemenea unui vindecător
priceput, căci nu acordă atenţie propriiei sale iscusinţe, ci stării pacientului care trebuie
vindecat; şi nu se gândeşte ce poate să facă prin arta pe care o practică, căci ar fi multe de
spus în această privinţă; ci are în vedere nevoile pacientului, fapt pentru care acţionează cu
moderaţie, folosindu-se de ceea ce îi poate aduce o ameliorare.
XLIII. (142) Motiv pentru care Moise spune într-un alt pasaj, „Să îl împrumuţi cu
oricât pe acela care îţi cere un împrumut, ţinând cont de ceea ce are nevoie”
{64}{Deuteronomul 15:8}. Prin a doua parte a frazei arătând că nu trebuie dat absolut tot ce
se cere, ci doar acele lucruri care sunt potrivite nevoilor celor care cer. Căci a-i da o ancoră,
sau o vâslă, sau o cârmă unui gospodar, sau un plug şi o sapă unui căpitan de navă, sau o liră
unui vindecător, sau instrumente pentru munci manuale unui muzician, ar fi ceva ridicol; asta
dacă nu cumva cineva ar oferi unui om însetat alimente costisitoare, sau unui om înfometat
vinuri pure din abundenţă, pentru a-şi etala bogăţiile şi lipsa de umanitate, şi pentru a-şi bate
joc de sufletul unui tovarăş de-al său. Cantitatea care trebuie dată într-un act de binefacere

174
este în funcţie de necesităţi, ceea ce reprezintă un lucru bun. Căci Moise spune, nu daţi tot
ceea ce dreapta raţiune este capabilă să dea, ci doar atât cât poate primi cel care cere
împrumutul. (143) Nu vedeţi că nici Dumnezeu nu rosteşte oracole fără să ia în considerare
capacitatea celor care urmează să primească puterile sale profetice, ci întotdeauna respectă
nivelul de înţelegere al celor care urmează să beneficieze de ele? Căci cine ar putea primi
întreaga putere a cuvintelor lui Dumnezeu, care sunt atât de puternice încât nimeni nu le poate
asculta? Motiv pentru care acei oameni care vorbesc cu Moise grăiesc adevărul atunci când
spun, „Vorbeşte-ne tu, dar Dumnezeu să nu vorbească spre noi, ca nu cumva să murim”
{65}{Exodul 20:19}. Pentru că aceştia ştiu că nu au în ei niciun organ care să fie vrednic de
Dumnezeu, cel care dă legi bisericii sale; (144) şi nici măcar întreaga lume, pământul şi
marea, nu ar putea conţine bogăţiile sale, dacă ar avea intenţia să le arate; şi ar trebui să
înţelegem că ploaia care cade şi alte lucruri care se petrec în lume sunt menite să aibă loc
conform perioadelor deja stabilite, pe care le numim anotimpuri, şi că ele nu se întâmplă
imediat, pentru că aceste lucruri sunt limitate şi rare şi nu pentru că vin în sprijinul acelora
care profită de ele; iar existenţa din abundenţă a acestor lucruri mai degrabă ne-ar aduce
daune decât foloase. (145) Acesta este motivul pentru care Dumnezeu limitează întotdeauna şi
dă la iveală cu moderaţie primele sale beneficii, oprindu-le înainte ca cei care se înfruptă din
ele să ajungă să se îmbuibe; apoi ne oferă altele în locul lor; iar în locul acestora altele, şi aşa
mai departe, înlocuind permanent vechile binecuvântări cu unele noi, dându-ne uneori unele
diferite de cele de dinainte, iar alteori unele aproape la fel; căci creatura nu este niciodată
lipsită de binecuvântările lui Dumnezeu, căci dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ar fi distrusă total;
însă nici nu le poate îndura într-un număr foarte mare. De aceea, pentru că el doreşte ca noi să
tragem foloase din aceste lucruri bune pe care ni le oferă, el le cântăreşte, astfel încât acestea
să fie pe putinţa celor care le primesc.
XLIV. (146) Aşadar, Rebecca, care din supunere pentru poruncile tatălui ei a dat jos
vasul înţelepciunii şi l-a aplecat pe braţ, a oferit urciorul discipolului; prin urcior înţelegându-
se acea învăţătură pe care acesta poate să o primescă. (147) Şi dincolo de toate celelalte
lucruri, o admir în special pentru generozitatea sa extraordinară; căci deşi i s-a ceru doar o
căniţă, ea a oferit tot urciorul, până când a umplut tot sufletul învăţăcelului cu idei sănătoase.
Căci Moise spune, „i-a dat să bea până ce el n-a mai vrut”, un exemplu minunat, care ne
învaţă ce este omenia. Căci dacă se întâmplă ca cineva să aibă nevoie de multe lucruri, ar
trebui să iasă în faţă, şi de ruşine să ceară doar puţin, măcar ca noi să nu îi dăm doar acele
lucruri pe care le cere, ci şi altele, de care nu pomeneşte, dar de care în realitate are nevoie.
(148) Însă pentru a se bucura complet de lecţia învăţătorului său, nu este suficient ca ucenicul
doar să înţeleagă ce i-a spus acesta, ci trebuie să îşi întipărească aceste lucruri în minte. Motiv
pentru care, etalându-şi dispoziţia mărinimoasă, după ce l-a săturat cu apă, ea va da apă şi
cămilelor, care, după cum am spus deja, reprezintă în mod simbolic memoria. Căci animalul
rumegă atunci când mănâncă, iar după ce s-a lăsa la pământ pentru a primi povara, se ridică
cu uşurinţă, demonstrând o mare vigoare a muşchilor; (149) şi tot aşa, sufletul omului dedicat
învăţăturii se lasă în jos atunci când primeşte povara ideilor, însă atunci când se ridică se
bucură nespus; şi prin acea rumegare, care înmoaie prima hrană care a fost pusă în faţa sa,
reuşeşte să ţină minte acele idei. (150) Iar ea, văzând că natura slujitorului era adecvată pentru
primirea virtuţii, şi-a deşertat tot urciorul în adăpătoare, adică a deşertat întreaga cunoaştere a
învăţătorului în sufletul învăţăcelului. Căci sofiştii, din invidie şi dintr-o dorinţă de câştig,
reprimă caracteristicile naturale ale discipolilor lor şi păstrează tăcerea în legătură cu multe
lucruri care ar trebui menţionate, astfel încât să aibă o sursă de câştig şi în viitor. (151) Dar
virtutea este cel mai liberal şi mai binevoitor sentiment, aşa că ea nu ezită să-l ajute pe altul
din toate puterile Prin urmare, turnând tot ceea ce ştia în mintea ucenicului, ca într-o
adăpătoare, a mers din nou la fântână ca să ia apă, adică s-a dus la înţelepciunea veşnic
curgătoare a lui Dumnezeu, pentru ca ceea ce a fost deja dat să poată fi păstrat ferm în minte,

175
şi să poată fi irigat cu cunoaşterea altor lucruri mai noi. Pentru că bogăţia înţelepciunii lui
Dumnezeu nu are limite, şi, asemenea unui copac care dă naştere necontenit altor lăstari, ea
nu încetează să fie mereu tânără şi în plină putere. (152) Aşa că cei care au avut vreodată
ideea de a ajunge la sfârşitul unei ramuri a cunoaşterii nu sunt altceva decât oameni extrem de
simpli. Căci ceea ce a părut vreodată a fi aproape se află totuşi la mare distanţă de final;
pentru că nicio fiinţă creată nu este desăvârşită în vreun domeniu al învăţăturii, ci are lipsuri la
fel de mari ca şi un prunc care tocmai începe să studieze, cu excepţia acelui om care prin
vârstă şi iscusinţă este un adevărat maestru.
XLV. (153) Şi trebuie să ne întrebăm de ce i-a dat slujnica servitorului să bea din
izvor, în timp ce cămilelor le-a dat apă din fântână. Oare nu pentru că aici izvorul
simbolizează însăşi Sfânta Scriptură, care irigă ştiinţele, pe când fântâna este mai degrabă
înrudită cu memoria? Căci adâncurile pe care le-a menţionat deja, reprezintă memoria, care
este adâncă ca o fântână; (154) şi astfel de persoane trebuie acceptate datorită bunătăţii lor
naturale. Însă printre aceia care practică virtutea există unii cărora bunul Dumnezeu le-a arătat
calea care duce la virtute; la început, aceasta este accidentată, şi abruptă, şi dificilă, însă
ulterior devine netedă şi uşoară, schimbând amărăciunea drumeţului în dulceaţă. Şi cum se
petrece această schimbare vom vedea în cele ce urmează. (155) Când El ne-a condus afară din
Egipt, adică departe de pasiunile care agită trupul, noi, mergând prin deşert, adică pe drumul
plăcerii, ne-am aşezat tabăra într-un loc numit Mara, unde nu se găsea apă de băut, ci unde
toată apa era amară” {66}{Exodul 15:23}. Căci plăcerile care intră în acţiune prin intermediul
ochilor, şi urechilor, şi pântecelui, şi părţilor din vecinătatea acestuia, ne ispiteau şi ne vrăjeau
peste măsură, răsunând în apropierea noastră. (156) Prin urmare, atunci când am dorit să ne
separăm complet de acestea, ele ne-au tras înapoi, acţionând contra noastră şi încolăcindu-se
în jurul nostru, mângâindu-ne cu tot felul de trucuri şi linguşeli stăruitoare; pentru ca noi,
cedând în faţa acestor mângâieri perseverente, să ne înstrăinăm de muncă şi să ne îndepărtăm
de ea, ca şi cum ar fi amară şi imposibil de îndurat, şi să fugim înapoi în Egipt, adică să ne
întoarcem la o viaţă necumpătată şi lascivă; şi aşa s-ar fi întâmplat dacă Mântuitorul nu s-ar fi
îndurat repede de noi şi nu ne-ar fi aruncat în suflet o ramură care să ne îndulcească,
asemenea unui leac care să ne facă să iubim munca în loc să o urâm. (157) Căci întrucât era
Creatorul nostru, ştia că nu am putea supravieţui fără ca în noi să existe o mare iubire pentru
viaţă. Prin urmare, oamenii nu reuşesc niciodată să obţină un lucru pe care îl doresc, atâta
vreme cât îl caută fără să se gândească dacă le este necesar. Dar când se adaugă un pic de
prietenie, şi chiar un pic de intimitate cu obiectul dorit, strădanile lor sunt încununate de
succes.
XLVI. (158) Aceasta este hrana sufletului dedicat practicării virtuţii, să considere
munca ca pe ceva dulce, şi nu ca pe ceva amar; şi nu toţi oamenii sunt chemaţi să depună
această muncă; ci doar aceia care au ars în foc şi au stropit cu apă viţelul de aur, adică
animalul făcut de egipteni, care simbolizează trupul, şi care astfel s-a spart în bucăţi. Căci în
Sfintele Scripturi se spune că „Moise a luat viţelul, l-a ars în foc şi l-a pisat mărunt şi l-a
presărat în apă şi le-a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” {67}{Exodul 32:20}. (159) Căci iubirea
de virtute, atunci când se aprinde şi este stârnită de înfăţişarea strălucitoare a acesteia,
transformă în cenuşă plăcerile trupului, apoi le taie în bucăţi şi le pisează până ce nu mai
rămâne nimic din ele, folosindu-se de cuvântul divin care poate să separe toate lucrurile. Şi în
felul acesta, el ne învaţă că trupul are nevoie de sănătate, şi de frumuseţe, şi de simţuri externe
exacte, şi de o vigoare desăvârşită, şi de tărie, şi de o energie imensă; însă persoanele
blestemate şi ticăloase au parte şi ele de toate aceste lucruri, căci dacă acestea ar fi într-adevăr
bune nicio o persoană nelegiuită nu ar putea să le dobândească. (160) Dar aceşti oameni, chiar
dacă sunt extrem de răi, totuşi, întrucât sunt oameni, şi astfel se împărtăşesc din aceeaşi natură
ca şi oamenii virtuoşi, au parte şi ei de aceste beneficii trupeşti. Şi de fapt, la ora actuală, toate
acele fiare sălbatice care sunt de neîmblânzit, se bucură de aceste lucruri bune, dacă într-

176
adevăr le putem numi bune, într-o măsură mai mare decât fiinţele raţionale; (161) căci ce
luptător ar putea fi comparat cu un taur sau cu un elefant? Şi ce alergător s-ar ridica la nivelul
unui câine de vânătoare sau al unui iepure? Şi omul cu vederea cea mai ascuţită este complet
orb în comparaţie cu antilopele sau vulturii. Şi tot aşa, în privinţa auzului sau a mirosului,
animalele sunt adesea cu mult superioare omului; de exemplu măgarul, care pare a fi cel mai
prost dintre animale, ne-ar putea demonstra că auzul nostru este foarte redus; la fel şi câinele,
ne-ar putea arăta că nările omului sunt complet nefolositoare dacă le comparăm cu mirosul
său fin; căci în cazul lui, acest simţ are un asemenea grad de dezvoltare, încât aproape că
egalează viteza percepţiei vizuale.
XLVII. (162) Şi ce nevoie ar fi să mai zăbovesc asupra acestui subiect, trecând în
revistă toate simţurile şi toate animalele? Căci toţi istoricii şi filozofii eminenţi au căzut de
multă vreme de acord asupra acestei chestiuni, spunând că natura este mama animalelor
iraţionale şi mama vitregă a omului, şi asta deoarece au remarcat slăbiciunea trupească a
fiinţelor umane şi tăria superioară a animalelor sălbatice în toate privinţele. Prin urmare, pe
bună dreptate, Moise a spart viţelul în bucăţi; adică, împărţindu-l în bucăţi, a arătat că toate
lucrurile care intră în alcătuirea trupului se află foarte departe de adevăratul bine, şi că nu
diferă cu nimic de acele lucruri care sunt presărate în apă. (163) Motiv pentru care Scriptura
ne spune că viţelul, după ce a fost spart în bucăţi, a fost presărat în apă, pentru a se arăta în
felul acesta că niciun vlăstar al binelui nu poate prospera în materia stricăcioasă; căci aşa cum
sămânţa, atunci când este aruncată în apa unui râu sau în mare, nu îşi poate pune în valoare
calităţile; pentru că este imposibil să răsară dacă nu şi-a fixat anterior rădăcinile, ca nişte
ancore, de pământul ferm, astfel încât ramurile sale să fie stabile sau să se înalţe, şi nu
neapărat să se ridice, dar măcar să se târască pe pământ, şi să dea roade în anotimpurile
anului, întrucât curgerea violentă a apei va duce cu ea toată vigoarea germinativă a seminţei.
La fel şi toate lucrurile inutile care se află în suflet, despre care se vorbeşte sau care sunt
preamărite, sunt distruse înainte de a căpăta existenţă, deoarece substanţa materială curge
continuu peste ele. (164) Căci cum ar putea exista astfel de lucruri cum sunt bolile, bătrâneţea,
şi toate formele de degradare, dacă nu ar fi o scurgere neîntreruptă a cuvintelor, care nu sunt
altceva decât nişte şuvoaie teoretice; aşa că marele preot consideră că este bine {68}{Aici am
fost de acord cu Mangey să citesc άξιοι, în loc de απαξιοι, deşi el îl foloseşte pe acesta din
urmă în text, ca interpretare a tuturor manuscriselor} să ne irige minţile cu aceste cuvinte,
pentru ca în felul acesta să ne ardă plăcerile, să le spargă în bucăţi şi să le transforme într-un
praf fin, distrugând cu desăvârşire sistemul lucrurilor bune de ordin material; şi să ne facă să
ne aducem aminte că adevăratul bine nu a încolţit şi nu a înflorit niciodată din acestea, aşa
cum nimic nu răsare din seminţele semănate în apă.
XLVIII. (165) Dar taurii, şi berbecii, şi caprele, cărora egiptenii le acordă o deosebită
onoare, precum şi toate celelalte imagini ale materiei stricăcioase care sunt zeificate, nu au o
existenţă reală, ci toate sunt închipuite şi false; căci toţi aceia care consideră că viaţa este doar
o tragedie plină de acte de aroganţă şi poveşti de dragoste, întipărind idei false în minţile
fragede ale celor tineri, şi folosind ca slujitori urechile, în care toarnă fleacuri imaginare,
irosesc şi corup minţile acestora, obligându-i să respecte fiinţe care nici măcar nu au fost
masculine, ci doar nişte creaturi efeminate care îl reprezintă pe Dumnezeu; (166) căci viţelul
nu a fost făcut din toate podoabele femeilor, ci doar din cerceii acestora. Legiuitorul arătându-
ne prin aceasta că niciunul din lucrurile făurite de mâna omului nu este adevăratul Dumnezeu,
ci doar se spune despre ele că îl reprezintă pe Dumnezeu, şi ele au o calitate feminină şi nu
una masculină; căci doar un suflet complet adormit şi efeminat poate să accepte o astfel de
absurditate. (167) Însă adevăratul Dumnezeu este perceput, şi simţit, şi recunoscut, nu numai
prin intermediul urechilor, ci şi cu ajutorul ochilor minţii, prin lucrările sale grandioase pe
care le face în lume şi prin rapiditatea cu care acţionează; motiv pentru care în Cântarea lui
Moise se spune (vorbitorul jucând rolul lui Dumnezeu), „Vedeţi, vedeţi, că Eu sunt”

177
{69}{Deuteronomul 32:39}, ca şi cum acel Dumnezeu care există cu adevărat ar putea fi
perceput mai uşor de către minte decât ar putea fi dovedit prin demonstraţii verbale; (168)
însă nu este corect să spunem că Dumnezeul cel viu este vizibil, căci acesta ar fi un abuz de
limbaj, care ar proveni din faptul că avem în vedere doar anumite manifestări ale puterii sale;
căci chiar şi în pasajul citat mai sus, el nu spune „Priviţi-mă!”, căci este de-a dreptul imposibil
ca creatura să perceapă sau să vadă esenţa lui Dumnezeu, ci spune, „Vedeţi că Eu sunt!, adică
cunoaşteţi existenţa mea; căci este suficient dacă puterile raţionale ale omului reuşesc să
ajungă până într-acolo încât să afle că există o mare cauză a tuturor lucrurilor, însă a merge
mai departe şi a cerceta esenţa calităţilor distinctive ale lui Dumnezeu, este curată nebunie;
(169) căci Dumnezeu nu i-a acordat acest privilegiu nici măcar preaînţeleptului Moise; chiar
dacă acesta i-a adresat numeroase rugăminţi în această privinţă; însă lui i s-a dat un oracol, în
care i s-a spus, „Tu îmi vei vedea spatele, însă faţa mea nu o vei vedea” {70}{Exodul 33:23};
iar înţelesul acestui lucru este următorul, că omul virtuos poate înţelege toate lucrurile care se
află în spatele lui Dumnezeu, însă El însuşi este incomprehensibil; şi este dincolo de orice
înţelegere prin acces imediat şi direct (căci prin astfel de mijloace se explică doar ce fel de
fiinţă este), însă poate fi înţeles prin facultăţile sale ulterioare şi consecvente; căci oamenii, în
operele lor, nu pun în evidenţă esenţa sa, ci existenţa sa.
XLIX. (170) Prin urmare, mintea care a pus bazele unui [...]{71}{aici apare o altă
lacună în text. Mangey presupune că cuvântul care lipseşte este διαγωγεύς, adică „mod de
viaţă”} mod de viaţă bun, precum şi principiul suprem al virtuţii, şi anume Set, care înseamnă
„irigaţii”, se făleşte cu o laudă sfântă; căci spune, „Datu-mi-a Dumnezeu un alt vlăstar în locul
lui Abel, pe care l-a ucis Cain” {72}{Geneza 4:25}; căci s-a spus cu mare exactitate şi
limpezime că nicio sămânţă divină nu cade vreodată pe pământ, ci toate se ridică din lucrurile
care se află pe el, şi îl părăsesc, fiind purtate spre cer; (171) dar seminţele semănate de
muritori pentru zămislirea animalelor sau plantelor nu ating întotdeauna desăvârşirea; însă ar
trebui să fim mulţumiţi dacă numărul celor care continuă să existe este mai mare decât al
celor care se irosesc; iar Dumnezeu nu seamănă în sufletele noastre niciun lucru imperfect; ci
seminţele sale sunt atât de oportune şi de desăvârşite, încât fiecare dintre ele produce de
îndată roadele aşteptate, în cantităţi îndestulătoare.
L. (172) Dar când Moise spune aici că Set a răsărit ca un vlăstar diferit, nu precizează
în ce constă această diferenţă; era el diferit de Abel, cel care a fost ucis mişeleşte, sau de Cain,
ucigaşul său? Ori poate diferită era sămânţa din care ei au luat naştere? Cea din care a răsărit
Cain a fost o sămânţă rea, întrucât acesta era un om antagonist; căci setea de virtute era cel
mai antagonist lucru posibil pentru acel om ticălos; cea din care a apărut Abel, a fost
prietenoasă; căci ceea ce se află la începutul existenţei este un lucru diferit, chiar dacă nu
contrar, de ceea ce este desăvârşit; şi tot aşa, ceea ce aparţine creaţiei este diferit de ceea ce
aparţine realităţii necreate. (173) Din acest motiv, Abel, după ce şi-a părăsit trupul muritor, a
plecat într-o lume mai bună, unde şi-a stabilit sălaşul. Dar Set, fiind o sâmânţă a virtuţii
omeneşti, nu va părăsi niciodată omenirea. Ci mai întâi de toate va creşte până la numărul
zece, numărul desăvârşit, în conformitate cu care trăieşte Noe cel drept; iar apoi va avea parte
de o a doua creştere, care este mai bună, prin fiul său Sem, care se termină la un al doilea
zece, din care provine numele lui Avraam. Şi va mai trece printr-o a treia creştere, mai
desăvârşită decât numărul zece, care se întinde până la Moise, acel om înţelept în toate
privinţele, căci el este al şaptelea de la Avraam; şi el nu se învârte, ca un adorator iniţiat, în
jurul lucrurilor sfinte, ci asemenea unui hierofant, îşi stabileşte sălaşul în altarele cele mai
tainice.
LI. (174) Şi să ne gândim la progresele făcute de sufletul omului care este nerăbdător
şi lacom să dobândească lucrurile bune; şi la bogăţiile nelimitate ale lui Dumnezeu, care face
ca sfârşitul unor lucruri să devină un nou început; căci sfârşitul înţelepciunii lui Set constituie
începutul apariţiei lui Noe cel drept; iar acest om desăvârşit este la rândul lui începutul

178
instruirii lui Avraam; iar înţelepciunea desăvârşită a lui Avraam reprezintă începutul
învăţăturii lui Moise; (175) iar cele două fiice ale lui Lot, omul care a fost biruit şi pus la
pământ de slăbiciunea sufletului, şi anume de intenţie şi de punerea ei în practică, doresc să
rămână însărcinate cu mintea, adică cu tatăl lor, acţionând în opoziţie cu cel care spune,
„Dumnezeu a înviat pentru mine....” {73}{Geneza 19:32}. Căci ele afirmă că ceea ce a făcut
pentru el Dumnezeul cel viu, şi mintea va putea face pentru ele, introducâd astfel doctrina
sufletului ameţit de bătură şi de nebunie. Şi, într-adevăr, raţiunea trează mărturiseşte că
Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl întregului univers; pe când cel ameţit de băutură îşi
imaginează că el însuşi este cel de care depinde felul în care merg treburile omeneşti. (176)
Prin urmare, părerile nefaste nu se vor asocia cu tatăl lor decât atunci când el se va îmbiba cu
o mare cantitate din vinul nebuniei, care va distruge orice simţ pe care acesta l-ar fi putut avea
anterior; căci stă scris, „Şi i-au dat tatălui lor să bea vin”. Pentru că dacă nu i-ar fi dat de băut,
şi ar fi rămas treaz, ele nu ar fi primit niciodată sămânţa lui legitimă; însă atunci când a băut
vin s-a îmbătat şi şi-a pierdut minţile, iar ele au rămas însărcinate; şi au avut un travaliu greu,
dând naştere unor progenituri cu adevărat blestemate.
LII. (177) Din care cauză, Moise i-a separat pe aceşti descendenţi obscuri şi lipsiţi de
pietate de compania divină, căci el spune, „Amoniţii şi moabiţii nu vor intra în adunarea
Domnului” {74}{Deuteronomul 23:3}; iar aceştia sunt descendenţii fiicelor lui Lot, care cred
că toate lucrurile sunt zămislite de simţul extern şi de minte, care sunt masculine şi feminine,
asemenea tatălui şi mamei, fiind considerate a fi adevărata cauză a generării; (178) şi chiar
dacă am comite o astfel de eroare, am putea ieşi din acea mare neliniştită, ca să spunem aşa, şi
să ne pocăim, ceea ce este un lucru care ne aduce mântuirea; şi va trebui să nu renunţăm
niciodată la ea, până ce nu vom scăpa complet de marea agitată, adică de violenţa impetuoasă
a păcatului; (179) asemenea Rahelei, care s-a rugat minţii, ca şi când aceasta ar fi putut să îi
dea copii, şi când i s-a răspuns, „Sunt eu oare egalul lui Dumnezeu?” {75}{Geneza 30:2}; şi
atunci ea a înţeles şi cu multă pioşenie şi-a retras cuvintele; iar această retractare a Rahelei
este consemnată în Scriptură sub forma unei rugăciuni izvorâte din iubire de Dumnezeu, „Să
dea Dumnezeu să mai am încă un fecior!” {76}{Geneza 30:24}; însă persoanele nesăbuite nu
au dreptul să facă o astfel de rugăciune, căci ele îşi urmăresc doar plăcerile proprii,
considerând că orice altceva este doar nebunie şi absurditate.
LIII. (180) Iar liderul acestei opinii este Onan, fratele lui Ir, cel înveşmântat în piei.
„Căci el”, spune Scriptura, „ştiind că urmaşii nu vor fi ai lui, de câte ori intra la femeia fratelui
său îşi vărsa sămânţa pe pământ” {77}{Geneza 38:9}; astfel, el a încălcat toate limitele iubirii
de sine şi ale ataşamentului faţă de plăceri. (181) Şi să nu îi spun acestui om, Dacă te preocupi
doar de beneficiile proprii vei distruge tot ceea ce este minunat, şi nu vei obţine din asta
niciun avantaj? Vei pune capăt respectului faţă de părinţi, atenţiei care trebuie acordată unei
soţii, educaţiei copiilor, serviciilor ireproşabile ale slujitorilor, gospodăririi casei, guvernării
unui oraş, fermităţii legilor, apărării moralităţii, veneraţiei faţă de cei bătrâni, obiceiului de a-i
vorbi de bine pe cei morţi, bunei tovărăşii cu cei aflaţi în viaţă, pietăţii faţă de Dumnezeu,
exprimate atât în vorbă, cât şi în faptă; căci tu răstorni şi tulburi toate aceste lucruri, semânănd
sămânţa doar pentru tine, şi preocupându-te cu lăcomie doar de plăceri, iar acestea se află la
originea tuturor relelor.
LIV. (182) De aceea, acel preot şi slujitor al bunului Dumnezeu, şi anume Finees, s-a
ridicat{ 78}{acel înţelept care temperează cuvintele şi gesturile, pentru ca niciodată oamenii
să nu se comporte greşit sau obraznic prin intermediul lor; căci tălmăcit, numele Finees
înseamnă „frâul gurii”}, după ce în prealabil şi-a luat un ajutor, adică după ce a analizat natura
lucrurilor, şi văzând că nimic nu este mai vrednic de cinste decât virtutea, a înjunghiat cu o
sabie creatura dedicată plăcerii şi ostilă virtuţii, precum şi toate acele locuri din care izvorăsc
deliciile şi desfătările false şi lipsite de legitimitate; (183) căci legea spune că, „El a străpuns
pântecele femeii”. Astfel, el a făcut să înceteze acea împotrivire care se găsea în el, şi a

179
renunţat la plăcerile sale, arzând plin de zel pentru Dumnezeu, Cauza Primă şi Dumnezeul cel
sfânt; prin urmare, el a fost preamărit şi a primit cele mai valoroase recompense, pacea şi
preoţia; întrucât atât numele, cât şi comportamentul său sunt înrudite cu pacea; (184) căci
rezultă că o minte sfântă, care are calitatea de preot şi de slujitor, trebuie să facă orice pentru a
stăpâni desfătările; iar el se desfată în fermitatea legii, şi în linişte, şi în stabilitate, şi în
renunţarea la conflict [...]{79}{aici apare o altă lacună, pe care Mangey propune să o umplem
cu cuvintele „kai staseoµn” „şi la răzvrătiri”}, nu doar la cele care se petrec atunci când o
cetate se ridică împotriva alteia, ci şi la cele care apar în suflet; iar acestea sunt mai
importante şi mai vătămătoare, întrucât rănesc partea noastră cea mai divină, şi anume
raţiunea, pe când armele nu pot vătăma decât trupurile şi averile noastre, însă nu vor putea
niciodată să rănească un suflet sănătos. (185) Pe bună dreptate, prin urmare, cetăţile şi-au
stabilit un obicei, acela ca înainte de a-şi îndrepta armele şi maşinile de luptă una împotriva
celeilalte, ceea ce va duce la robie sau la distrugere totală, să caute să îi convingă pe toţi
cetăţenii să pună capăt cu {80}{aici textul este deteriorat. Textul conţine un cuvânt mutilat,
katageµs. Mangey propune să citim katargeµsasthai, pe care îl traduce ca „toleranţă”}
facţiunilor mari şi formidabile şi neliniştite care se află în ei, căci facţiunile şi răzvrătirile,
dacă ar fi să spunem adevărul, constituie modelul arhetipal al conflictului, iar dacă acestea ar
fi distruse, nu ar mai avea loc niciun război, deoarece războiul imită conflictul din noi; însă
omenirea va ajunge la binecuvântare şi la experimentarea unei păci adânci, căci va fi învăţată
de legea firii, adică de virtute, să îl cinstească pe Dumnezeu şi să se pună în slujba sa, pentru
că aceasta este sursa fericirii şi a unei vieţi îndelungate.

180
 9. DESPRE URIAŞI

I. (1) „Şi a fost că după ce au început oamenii a se înmulţi pe pământ li s-au născut
fiice” {1}{Geneza 6:1}. Cred că aici merită să ne punem întrebarea de ce s-a înmulţit
omenirea atât de mult după naşterea lui Noe şi a fiilor săi. Dar poate că nu este dificil să
explicăm cauza care a dus la această creştere; căci întotdeauna putem vedea că dacă ceva este
rar, opusul său se găseşte într-un număr foarte mare. (2) Prin urmare, buna dispoziţie a cuiva
dă la iveală proasta dispoziţie a miriade de oameni, iar acele lucruri care sunt făcute în
conformitate cu arta, şi cu ştiinţa, şi cu frumuseţea, fiind puţine, ne arată cât de multe lucruri
lipsite de artă, şi de ştiinţă, şi de dreptate, şi, pe scurt, total lipsite de orice valoare zac ascunse
în adânc. (3) Nu vedeţi că şi în univers, soarele, care este un singur trup, împrăştie cu
strălucirea sa întunericul dens care învăluie pământul şi marea? Aşadar, puterea zămislitoare a
lui Noe cel drept şi a fiilor săi este reprezentată pe bună dreptate ca fiind sursa din care a
apărut un număr mare de persoane nedrepte; căci natura contrariilor este aceea de a fi
cunoscute prin intermediul lucrurilor opuse. (4) Şi niciodată un om nedrept nu va sta la
originea zămislirii unui element masculin în suflet, căci astfel de oameni, fiind lipsiţi de
bărbăţie, şi stricaţi, şi cu mintea efeminată, nu devin părinţii unor copii de sex feminin; căci ei
nu au sădit niciun copac al virtuţii al cărui fruct să fie în mod necesar frumos şi folositor, ci au
sădit doar copaci ai păcatului şi ai pasiunilor, ai căror lăstari sunt de parte femeiască. Din
acest motiv, despre aceşti oameni se spune că au devenit taţi de fiice, şi că niciunul nu a
zămislit un fiu; pentru că Noe cel drept a avut copii de parte bărbătească, căci era un un om
raţional, desăvârşit, integru şi masculin, dar nedreptatea mulţimii se dovedeşte a fi părintele
unor copii de parte feminină. Căci este imposibil ca părinţi diferiţi să dea naştere la acelaşi
lucru; ci este absolut necesar ca ei să aibă progenituri diferite.
II. (6) „Iar când fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au
luat dintre ele soţii, care pe cine şi-a ales” {2}{Geneza 6:2}. Acele fiinţe, pe care alţi filozofi
le numesc demoni, Moise obişnuieşte să le numească îngeri; iar acestea sunt suflete care
plutesc prin aer. (7) Şi să nu credeţi că ce se afirmă aici sunt poveşti, căci este absolut necesar
ca universul să fie plin peste tot de lucruri vii, întrucât fiecare din părţile sale primare şi
elementare conţine animalele sale specifice, care sunt în concordanţă cu natura sa: pământul
cuprinde animalele terestre, marea şi râurile cuprind animalele acvatice, iar focul cuprinde
acele fiinţe născute din foc (dar se spune că acestea din urmă se găsesc mai ales în
Macedonia), pe când cerul conţine stelele; căci şi acestea sunt suflete desăvârşite, care străbat
cerul, fiind veritabile şi divine, întrucât se mişcă în cerc; iar această mişcare este înrudită cu
cea a minţii, căci fiecare dintre ele este o minte-părinte. Prin urmare, este necesar ca şi aerul
să fie plin de fiinţe vii. Iar aceste fiinţe sunt invizibile pentru noi, întrucât însuşi aerul este
invizibil pentru privirile celor muritori. (9) Însă pentru că privirea noastră nu este capabilă să
perceapă forma sufletelor nu înseamnă că în aer nu se găsesc suflete; ci înseamnă că acestea
trebuie înţelese de către minte, pentru că elementul similar poate percepe lucrurile similare.
(10) Deci ce putem spune? N-ar trebui să spunem că aceste animale terestre sau acvatice
trăiesc în aer şi în duh? Cum aşa? Nenorocirile molipsitoare nu se împrăştie ele oare atunci
când aerul este viciat, ca şi cum acesta ar fi cauza unei astfel de vitalităţi? Şi tot aşa, când
aerul este curat, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când predomină vânturile dinspre nord,
această inhalare a aerului mai pur nu favorizează ea vigoarea şi durata vieţii? (11) Aşadar, ar
fi firesc ca mediul de viaţă al celorlalte animale, fie ele terestre sau acvatice, să fie gol şi lipsit
de suflete? Dimpotrivă, chiar dacă toate celelalte animale ar fi sterpe, aerul, prin el însuşi, ar fi
generator de viaţă, întrucât a primit de la Creator, printr-o favoare specială, seminţele
vitalităţii.

181
 III. (12) Prin urmare, unele suflete au coborât în trupuri, pe când altele cu considerat
că nu se cuvine să se apropie de tărâmurile pământeşti; iar acestea, când sunt sfinţite şi
înconjurate de susţinerea Tatălui, devin slujitoarele Creatorului, prin care acesta guvernează
treburile pământeşti. (13) Şi coborând în trupuri ca într-un râu, sunt purtate şi înghiţite uneori
de lăcomia celui mai violent vârtej; iar alteori, străduindu-se din toate puterile să reziste
impetuozităţii sale, la început înoată până la suprafaţa lui, iar apoi îşi iau zborul, reîntorcându-
se acolo de unde au plecat. (14) Aşadar, acestea sunt sufletele celor care au fost instruiţi în
filozofia sublimă, şi care au meditat de la început până la sfârşit, murind faţă de trup, pentru a
avea parte de moştenirea unei vieţi imateriale şi veşnice, de care să se bucure în prezenţa
Dumnezeului etern şi necreat. (15) Însă cele absorbite de vârtej sunt sufletele celorlalţi
oameni, care au nesocotit înţelepciunea şi s-au dedat urmăririi lucrurilor instabile, care sunt
guvernate doar de noroc, fără a se preocupa câtuşi de puţin de cea mai minunată parte a
noastră, şi anume sufletul sau mintea; ci toţi s-au îndreptat spre cadavrul legat de noi, adică
spre trup, sau spre lucrurile care sunt chiar mai lipsite de viaţă decât acesta, cum ar fi gloria, şi
banii, şi funcţiile, şi onorurile, şi toate celelalte lucruri prin care cei care nu îşi ţin ochii aţintiţi
spre ceea ce este cu adevărat frumos sunt modelaţi şi înzestraţi cu o vitalitate iluzorie prin
intermediul vanităţii lor zadarnice.
IV. (16) Prin urmare, dacă veţi reflecta asupra faptului că sufletele, şi demonii, şi
îngerii sunt lucruri care diferă prin nume şi care nu sunt identice în realitate, atunci veţi fi
capabili să scăpaţi de acea povară imensă, care este superstiţia. Dar aşa cum oamenii în
general vorbesc despre demoni buni şi demoni răi, şi despre suflete bune şi suflete rele, tot aşa
vorbesc şi despre îngeri, considerând că unii sunt vrednici de un nume bun, şi numindu-i
ambasadori ai omului pe lângă Dumnezeu, şi ai lui Dumnezeu pe lângă om, şi sacrii şi sfinţi,
datorită acestei funcţii ideale şi minunate pe care o îndeplinesc; însă nu veţi greşi dacă pe alţii
îi veţi privi ca fiind lipsiţi de sfinţenie şi demni de dispreţ. (17) Iar expresia folosită de
scriitorul psalmului, în versul următor, dovedeşte adevărul afirmaţiei mele, căci el spune,
„Împotriva lor a trimis urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz prin îngeri răi anume trimişi”
{3}{Psalmii 77:49}. Aceştia sunt ticăloşii, care luându-şi numele de îngeri, şi fără a fi
familiarizaţi cu fiicele dreptei raţiuni, adică cu ştiinţele şi virtuţile, îi urmăresc pe descendenţii
muritori ai oamenilor muritori, adică plăcerile, care nu pot fi răspunzătoare de adevărata
frumuseţe, care este percepută doar prin intelect, fiind doar un fel nelegitim de eleganţă a
formei, prin intermediul căreia este amăgit simţul extern; (18) iar aceştia nu le iau pe toate
fiicele de soţii, ci au ales doar câteva din acea mulţime fără număr pentru a fi femeile lor; Unii
le-au ales cu privirea, alţii cu auzul, alţii au fost influenţaţi de simţul gustativ, sau de pântece,
iar alţii de plăcerile al căror sediu este mai jos de pântece; de asemenea, mulţi le-au luat pe
acelea a căror locuinţă se află la mare distanţă, punând în mişcare felurite dorinţe. Căci, în
mod inevitabil, plăcerile sunt felurite, deoarece se află în locuri diferite.
V. (19) Şi este imposibil ca duhul lui Dumnezeu să rămână şi să se ocupe tot timpul de
asemenea chestiuni, aşa cum arată însuşi legiuitorul. „Căci”, spune Moise, „Dumnezeu a zis,
Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceştia, pentru că ei sunt numai trup”
{4}{Geneza 6:3}. (20) Dar uneori rămâne; însă pentru cei mai mulţi dintre noi nu rămâne
mereu; căci cine este atât de lipsit de raţiune sau mai lipsit de simţire ca niciodată, cu voia sau
fără voia lui, încât să-l cuprindă pe bunul Dumnezeu într-o noţiune? Pentru că adesea, binele
pluteşte chiar şi peste cele mai întinate şi mai blestemate fiinţe, însă acestea sunt incapabile să
îl prindă cu fermitate şi să îl ţină la ele; (21) căci, aproape imediat, el părăseşte locul său
anterior şi pleacă, respingându-i pe acei locuitori care vin asupra lui, şi care trăiesc sfidând
legea şi justiţia, şi la care nu ar fi venit niciodată dacă nu ar fi trebuit să îi condamne pe aceia
care aleg ceea ce este scandalos în loc să aleagă ceea ce este bun. (22) Se spune însă că Duhul
lui Dumnezeu este ca aerul care curge pe pământ, aducând alături de apă un al treilea element.
Referitor la acest lucru, în relatarea sa despre facerea lumii, Moise spune, „Şi Duhul lui

182
Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” {5}{Geneza 1:2}. Căci aerul, care este foarte uşor, se
ridică şi este purtat în înalt, având, ca să spunem aşa, apa ca fundament; pe de altă parte, se
crede că şi cunoaşterea pură, din care se împărtăşeşte orice om înţelept, este similară. (23) Iar
Moise ne arată acest lucru atunci când vorbeşte de Creatorul şi Făcătorul întregii lucrări a
creaţiei prin aceste cuvinte: „Şi Dumnezeu l-a chemat pe Beţaleel, şi l-a umplut de Duh Sfânt,
şi de înţelepciune, şi de înţelegere, şi de cunoaştere, ca să poată plănui întreaga lucrare”
{6}{Exodul 31:1}. Aşa că în aceste cuvinte se descrie în mod clar ce este Duhul lui
Dumnezeu.
VI. (24) Tot aşa este şi duhul lui Moise, care a fost pus peste cei şaptezeci de bătrâni,
pentru a-i face să fie diferiţi şi superiori celorlaţi israeliţi, care nu pot fi bătrâni cu adevărat,
decât dacă s-au împărtăşit din acel duh plin de înţelepciune. Pentru că s-a spus, „Voi lua din
duhul meu care este peste tine şi voi pune peste cei şaptezeci de bătrâni” {7}{Numeri 11:17}.
(25) Dar să nu credeţi că s-a luat prin tăiere sau prin separare; ci aşa cum se întâmplă în cazul
focului, care poate să aprindă zece mii de torţe, fără să piardă nici măcar un atom, rămânând
aşa cum a fost de la început. Cam aşa este şi natura cunoaşterii. Căci deşi i-a transformat pe
toţi în discipolii săi, iar cei care s-au familiarizat cu ea au ajuns învăţaţi, totuşi ea nu s-a
diminuat câtuşi de puţin, ci adesea chiar devine mai bună, aşa cum se spune despre fântânile
din care se scoate multă apă; pentru că se zice că prin acest proces apa lor devine mai dulce.
(26) Întrucât permanenta asociere cu alţii, care dă naştere la sârguinţă şi practică, duce treptat
la desăvârşire. Aşadar, dacă duhul individual al lui Moise sau al oricărei alte creaturi ar trebui
distribuit unui număr aşa de mare de discipoli, atunci, dacă s-ar împărţi în atâtea părţi mici, s-
ar irosi. (27) Însă duhul care este cu el este acel duh bun, şi înţelept, şi divin, şi indivizibil, şi
care nu poate fi împărţit, duhul care se află pretutindeni şi care umple întregul univers, aşa că
dacă alţii beneficiază de pe urma lui acesta nu se diminuează prin faptul că a fost dat altcuiva,
iar adăugarea lui la altceva sporeşte înţelepciunea acelui lucru sau capacitatea sa de înţelegere
sau de cunoaştere.
VII. (28) Din acest motiv, Duhul lui Dumnezeu poate să stea în suflet, dar este
imposibil să rămână acolo pentru totdeauna, după cum am spus. Şi de ce să ne mirăm? Căci
nu există niciun lucru pe care să-l putem poseda vreme îndelungată; pentru că lucrurile
muritoare oscilează continuu în balanţă, aplecându-se mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă,
fiind predispuse la diferite schimbări. (29) Iar cauza principală a ignoranţei noastre o
constituie învelişul carnal şi legătura noastră inseparabilă cu acesta. Iar Moise ni-l înfăţişează
pe Dumnezeu că recunoaşte acest lucru atunci când spune, „Pentru că ei sunt numai trup”, şi
prin urmare Duhul lui Dumnezeu nu poate locui în ei. Iar căsătoria şi creşterea copiilor, şi
asigurarea celor necesare vieţii, şi lipsa de glorie asociată cu nevoia de bani, şi afacerile, atât
cele personale, cât şi cele publice, şi nenumărate alte lucruri fac ca înţelepciunea să se
ofilească înainte de a începe să se afirme cu vigoare. (30) Însă nimic nu împiedică atât de mult
dezvoltarea ei ca natura carnală. Căci aceasta este bine aşezată, ca şi cum ar fi o fundaţie a
nesăbuinţei şi ignoranţei, şi pe ea se sprijină toate relele menţionate anterior. (31) Dar acele
suflete lipsite de carne şi trup rămân netulburate pe scena universului, fiind preocupate să
vadă şi să audă lucruri divine, căci sunt cuprinse de o dorinţă nestăpânită pentru acestea,
bucurându-se de plăceri pe care nimeni nu le poate întrerupe. Însă acelea care trebuie să
îndure greutatea apăsătoare a învelişului carnal, fiind copleşite de povară, sunt incapabile să
privească către cer şi să vadă cum se roteşte, pentru că sunt trase în jos, iar gâtul lor este
împins cu putere spre pământ, aşa cum se întâmplă în cazul patrupedelor.
VIII. (32) De aceea, legiuitorul s-a decis să pună capăt tuturor asocierilor şi uniunilor
ilegale şi nelegitime, fapt pentru care rosteşte acuzaţiile în felul acesta: „Nimeni să nu se
apropie de vreo rudă după trup cu gândul de a-i descoperi goliciunea. Eu sunt Domnul!”
{8}{Leviticul 18:6}. Cum ar putea cineva să-l îndemne pe om cu mai multă vigoare să-şi
dispreţuiască trupul şi ceea ce se înrudeşte cu el? (33) Şi într-adevăr, el nu ne îndeamnă doar

183
să renunţăm la astfel de lucruri, ci ne arată în mod limpede că cel care este cu adevărat om nu
se va îndrepta niciodată de bunăvoie către acele plăceri care sunt atât de dragi trupului şi care
sunt legate de el, ci un astfel de om va medita mereu, pentru a se desprinde de ele complet.
(34) Căci faptul că se spune, „Omule, omule”, nu o dată, ci de două ori este un semn că aici
este vorba nu de omul alcătuit din trup şi suflet, ci doar de acela care este posedat de virtute.
Pentru că acesta este omul adevărat, pe care unul din filozofii antici a plecat ziua în amiaza
mare să îl caute cu un felinar aprins, spunându-le celor care îl întrebau ce face că este în
căutarea unui om. Cât despre interdicţia dată tuturor oamenilor care se apropie de cei cu care
se înrudesc după trup, aceasta se justifică din următoarele motive. Căci trebuie să recunoaştem
că există unele lucruri, cum ar fi acele lucruri folositoare, prin care putem trăi sănătoşi, fără a
fi afectaţi de vreo boală; dar există şi lucruri pe care ar trebui să le respingem, căci prin ele se
aprind poftele, iar uriaşa vâlvătaie va arde toată bunătatea din noi. (35) Aşa că haideţi să nu
lăsăm poftele noastre să alerge grăbite în căutarea acelor lucruri plăcute trupului, întrucât
plăcerile sunt adesea de neîmblânzit, căci acestea se gudură pe lângă noi ca nişte câini, iar
apoi, dintr-o dată, încep să ne muşte şi să ne provoace răni incurabile. Aşa că este mai bine să
ne ataşăm de moderaţie, care este prietena virtuţii, în loc să preferăm plăcerile înrudite cu
trupul, pentru că astfel vom putea învinge mulţimea numeroasă a acestor duşmani
intransigenţi. Iar dacă vreo situaţie ne obligă să luăm mai mult decât este moderat sau
suficient, haideţi să nu cedăm; căci Scriptura spune, „Să nu vină lângă ea să-i descopere
goliciunea”.
IX. (36) Şi merită să explicăm ce se înţelege prin aceasta. Se întâmplă adesea ca cei
care nu produc ei înşişi bogăţii, să aibă parte totuşi de un belşug ieşit din comun. Iar alţii, care
nu au fost nerăbdători să caute gloria, au fost consideraţi vrednici de laude publice şi onoruri.
De asemenea, aceia care nu s-au aşteptat să dobândească niciun pic de tărie trupească, au fost
înzestraţi cu o mare vigoare şi energie. (37) Ei bine, fie ca aceşti oameni să nu se agaţe în
mintea lor de niciuna din aceste calităţi; adică să nu le admire şi să nu şi le însuşească peste
măsură, este vorba de bogăţii, de glorie şi de tărie trupească, şi să nu le privească ca pe nişte
lucruri bune prin ele însele, ci ca pe cele mai mari dintre rele. Căci este firesc că avarii caută
bani, iar cei care iubesc sportul şi exerciţiile fizice urmăresc să dobândească tărie trupească.
Însă aceştia au abandonat cea mai bună parte a lor, şi anume sufletul, devenind robii lucrurilor
neînsufleţite, care le sunt inferioare. (38) Însă toţi aceia care sunt stăpâni pe sine ne arată că
toată această prosperitate strălucitoare, pentru care oamenii se zbat atât de mult, este
subordonată minţii, care este partea lor principală; şi ei o primesc atunci când vine, şi o
folosesc aşa cum se cuvine, însă nu o caută dacă ea se ţine departe, întrucât pot fi fericiţi chiar
şi fără ea. (39) Însă acela care o caută cu aviditate şi care îi calcă pe urme contaminează
filozofia cu opinii meschine; motiv pentru care se spune că îi descoperă goliciunea, căci cum
am putea ascunde sau ignora faptul că acestor oameni li se reproşează, şi pe bună dreptate,
faptul că pretind că sunt înţelepţi, pe când în realitate ei doar fac trafic de înţelepciune,
tocmindu-se pentru vânzarea ei, aşa cum se spune că fac oamenii la piaţă, cei care îşi scot
mărfurile la vânzare, şi care le dau uneori pentru un câştig mic, alteori pentru nişte vorbe dulci
şi mângâietoare, alteori pentru nişte speranţe nesigure, lipsite de un fundament solid, iar
alteori chiar şi pentru nişte promisiuni, care nu sunt cu nimic mai presus decât visele.
X. (40) Iar propoziţia care urmează, „Eu sunt Domnul”, este rostită cu mare frumuseţe
şi cu multă îndreptăţire, „căci”, spune Domnul, „luptă, omule bun, contra binelui cărnii şi dă
întâietate binelui sufletului şi omului total”; prin urmare, plăcerile cărnii sunt iraţionale, dar
plăcerea sufletului şi a omului total este mintea universului, şi anume Dumnezeu; (41) iar
comparaţia este una minunată, şi greu de alcătuit, astfel încât oricine poate fi înşelat de
asemănarea strânsă, considerând că lucrurile vii sunt în realitate asemenea cu cele lipsite de
viaţă, iar lucrurile raţionale sunt totuna cu cele iraţionale; şi cele bine adaptate sunt asemenea
cu cele prost adaptate; iar numerele impare sunt la fel cu cele pare; lumina este la fel cu

184
întunericul, iar ziua este la fel cu noaptea; şi fiecare lucru este asemenea cu opusul său. (42) Şi
chiar dacă aceste lucruri au o anumită legătură între ele datorită faptului că au fost create,
totuşi Dumnezeu nu se aseamănă în nicio privinţă cu lucrurile create, indiferent cât de bune
sunt acestea, întrucât acestea au fost zămislite şi sunt menite să sufere; însă El este necreat, şi
nu suferă niciodată, ci doar acţionează permanent. (43) Aşadar, este bine să nu ieşim din
rândurile celor care îl iubesc pe Dumnezeu, căci din asta rezultă în mod inevitabil că toţi cei
aliniaţi trebuie să fie minunaţi, şi ar fi ruşinos să părăsim aceste rânduri şi să zburăm spre
plăcerea efeminată, care îi vatămă pe prietenii săi şi aduce beneficii duşmanilor, căci natura sa
este una deosebită; căci ea îi pedepseşte şi îi vatămă pe toţi aceia pe care îi alege ca să le dea o
parte din beneficiile sale speciale; iar pe cei pe care consideră că se cuvine să îi lipsească de
lucrurile sale bune îi face să beneficieze în cel mai înalt grad, căci îi vatămă atunci când le dă,
dar îi face să profite atunci când le ia. (44) Prin urmare, O, sufletul meu, dacă vreuna din
plăceri te ispiteşte, întoarce-i spatele şi îndreaptă-ţi privirile în altă parte, şi priveşte adevărata
frumuseţe a virtuţii, şi odată ce ai cercetat-o, rămâi acolo, până când îţi apare dorinţa de a o
avea şi până când începe să te atragă ca un magnet, şi imediat te va conduce şi te va uni cu
ceea ce a devenit obiectul dorinţei tale.
XI. (45) Iar expresia, „Eu sunt Domnul”, trebuie înţelească nu ca şi cum ar fi
echivalentă cu „Eu sunt binele adevărat şi desăvârşit şi nestricăcios”, care dacă înconjoară pe
cineva va alunga tot ceea ce este nedesăvârşit şi stricăcios şi ataşat de învelişul carnal; ci ca şi
cum ar spune, „Eu sunt conducătorul şi regele şi stăpânul”. (46) Şi nu este bine ca slujitorii să
fie neglijenţi în prezenţa stăpânilor sau ca robii să greşească sub ochii acestora; căci atunci
când cei care au puterea de a pedepsi sunt aproape, cei a căror fire nu este înclinată spre
supunere sunt ţinuţi sub control prin intermediul fricii; (47) pentru că Dumnezeu, care umple
totul cu prezenţa sa, este aproape şi veghează peste toate, iar noi suntem plini de o mare şi
sfântă admiraţie, sau dacă nu se întâmplă asta, cel puţin ne temem din prudenţă de puterea şi
autoritatea sa, precum şi de natura pedepsei sale; iar aceasta nu poate fi evitată dacă El se
hotărăşte să ne pedepsească, aşa că este mai bine să ne abţinem de la a face rău. Pentru ca
duhul divin al înţelepciunii să nu fie tentat să plece din preajma noastră, ci să rămână cu noi
un timp îndelungat, aşa cum a făcut şi în cazul înţeleptului Moise; (48) căci Moise este o
fiinţă foarte liniştită, care fie că stă în picioare, fie că stă jos este calmă, neavând tendinţa de a
se supune schimbării şi bazându-se în tot ceea ce face pe fundaţia sigură a dreptei raţiuni. (49)
Iar Scriptura mai spune într-un alt paragraf, „Tu însă rămâi aici cu Mine” {10}{Deuteronomul
5:31}. Pentru că acestea sunt vorbele lui Dumnezeu, care i-au fost adresate profetului; iar el a
rămas într-o stare de linişte, asemenea lui Dumnezeu, care este mereu nemişcat; căci este
imperios necesar ca toate lucrurile care sunt aşezate lângă El să respecte cu exactitate această
regulă strictă. (50) Motiv pentru care am impresia că această mândrie excesivă, şi anume
Ietro, care s-a minunat de faptul că El alege invariabil ceea ce este înţelept, privind mereu
aceleaşi lucruri în acelaşi fel, a fost nedumerit şi i-a pus această întrebare, „De ce şezi tu doar
cu tine însuţi?” {11}{Exodul 18:14}. (51) Căci oricine ia aminte la războiul necurmat care se
dezlănţuie printre oameni atunci când e pace, şi care se desfăşoară nu numai între popoare şi
ţări şi oraşe, ci şi între case particulare, sau mai bine spus între orice om individual şi furtunile
inexprimabile şi puternice care agită sufletele oamenilor, şi care prin violenţa lor tulbură toate
domeniile vieţii, s-ar putea întreba în mod firesc dacă într-o astfel de furtună te poţi bucura de
linişte, şi dacă poţi rămâne calm pe o astfel de mare agitată. (52) Vedeţi că nici marele preot,
adică raţiunea, care ar putea rămâne veşnic să locuiască în sălaşul sfânt al lui Dumnezeu, nu
are permisiunea să se apropie mereu, ci doar o dată pe an; căci tot ce se asociază cu raţiunea
prin intermediul vorbirii este lipsit de stabilitate, deoarece are o dublă natură. Însă cel mai
prudent comportament este acela de a-l contempla pe Dumnezeul cel viu doar prin
intermediul sufletului, fără a rosti vreun cuvânt, pentru că El există ca o unitate indivizibilă.

185
 XII. (53) Prin urmare, duhul divin nu rămâne printre oameni în general, adică printre
aceia care au de gând să obţină multe lucruri în viaţă, deşi poate locui printre ei o periodă
scurtă de timp; ci rămâne doar printre aceia care au renunţat la toate lucrurile creaţiei, şi la
vălul interior, şi la falsele opinii, şi care vin la Dumnezeu cu mintea goală şi nedisimulată.
(54) Şi la fel şi Moise, după ce şi-a aşezat cortul în afara tabernacolului şi în afara tuturor
armatelor trupeşti {12}{Exodul 33:7}, adică după ce şi-a fixat mintea şi nu i-a mai permis să
se mişte, începe să îl preamărească pe Dumnezeu; şi intră în întuneric, în acel ţinut invizibil, şi
rămâne acolo, săvârşind misterele cele mai sacre; şi devine nu doar un om iniţiat, ci şi un
hierofant al misterelor şi un învăţător al lucrurilor divine, pe care le va explica celor ale căror
urechi au fost purificate; (55) aşadar, spiritul divin stă mereu alături de el, îndrumându-l pe
calea cea bună; dar, aşa cum am spus mai înainte, el se separă repede de ceilalţi oameni, a
căror viaţă va număra o sută douăzeci de ani {13}{Deuteronomul 24:7}; (56) dar când Moise
a ajuns la acest număr de ani a plecat spre o altă viaţă, părăsind această viaţă muritoare. Şi
atunci cum se face că oamenii păcătoşi trăiesc o perioadă de timp egală cu profetul
preaînţelept? Pentru moment, ajunge să spunem acest lucru, că lucrurile care au acelaşi nume
nu sunt mereu la fel, ci adesea ele se deosebesc în privinţa genului; de asemenea, lucrurile rele
şi cele bune pot fi la fel de numeroase şi pot dura la fel de mult, atâta vreme cât au o dublă
natură, însă ele au puteri specifice, deosebite una de alta, şi separate de o mare distanţă. (57)
Şi în continuare vom vorbi mai exact despre această perioadă de o sută douăzeci de ani, dar în
clipa de faţă vom amâna această discuţie, până când vom ajunge să analizăm întreaga viaţă a
profetului, dar aceasta se va întâmpla doar atunci când vom fi pregătiţi pentru a fi iniţiaţi în
această privinţă; pentru moment, însă, ne vom ocupa de cele ce urmează.
XIII. (58) „În zilele acelea erau pe pământ uriaşi” {14}{Geneza 6:4}. Poate că cineva
ar crede că legiuitorul vorbeşte aici în mod enigmatic, făcând aluzie la poveştile despre uriaşi
care ne-au fost transmise de către poeţi, cu toate că el este un om străin de inventarea unor
poveşti, căci consideră că se cuvine să meargă doar pe calea adevărului; (59) datorită acestui
principiu, el a scos din legea pe care a stabilit-o acele arte frumoase prin care sunt realizate
statui şi picturi, pentru că acestea imită şi falsifică natura adevărului, născocind înşelătorii şi
capcane, pentru a amăgi prin intermediul ochilor sufletele care pot fi supuse cu uşurinţă. (60)
Prin urmare, nu spune poveşti atunci când se referă la uriaşi; ci vrea să aducă în faţa ochilor
voştri faptul că dintre oamenii care se nasc unii aparţin pământului, alţii aparţin cerului, iar
alţii sunt născuţi din Dumnezeu; iar cei ce aparţin pământului vânează plăcerile trupului,
dedicându-se savurării şi folosirii lor, fiind dornici să îşi asigure toate lucrurile după care
tânjesc. Cei ce aparţin cerului sunt oameni iscusiţi, devotaţi cunoaşterii şi învăţăturii; căci
partea noastră cerească este mintea, iar mintea tuturor acelor persoane născute din cer se
ocupă cu studiul acelor felurite lucruri şi meşteşuguri pe care ni le dezvăluie învăţământul
public; iar aceştia şlefuiesc cunoaşterea şi se antrenează şi pun în practică cele învăţate,
perfecţionându-se în toate acele chestiuni care ţin de intelect. (61) În fine, cei născuţi din
Dumnezeu sunt preoţi şi profeţi, care au considerat oportun să nu se amestece în treburile
acestei lumi şi să devină cosmopoliţi, şi care ridicându-se deasupra tuturor obiectelor
simţurilor externe s-au îndepărtat şi şi-au fixat privirea pe acea lume perceptibilă doar prin
intelect, şi s-au stabilit acolo, dedicându-se ideilor imateriale şi nestricăcioase.
XIV. (62) De aceea, Avraam, atâta timp cât a locuit în ţinutul caldeenilor, adică în
opinii personale, şi înainte să primească noul său nume, pe vremea când încă se numea
Avram, era un om născut din cer, care cerceta natura sublimă a lucrurilor de sus, şi tot ce se
întâmplă în acele regiuni, şi cauzele tuturor lucrurilor, investigând toate acestea într-un
adevărat spirit filozofic; motiv pentru care el a primit un nume în conformitate cu
preocupările pe care le avea: căci numele Avram, tălmăcit, înseamnă „tatăl sublim”, iar acesta
este un nume foarte potrivit pentru mintea paternă, care în toate direcţiile contemplă doar
lucruri cereşti şi sublime; pentru că mintea este tatăl fiinţei noastre compuse (n.t. mintea este

186
considerată un element masculin), iar ea ajunge până la cer şi chiar mai departe. (63) Însă
atunci când s-a perfecţionat, şi când urma să i se schimbe numele, a devenit un om născut din
Dumnezeu, potrivit oracolului divin care i s-a dat, „Eu sunt Dumnezeul tău; mergi în căile
Mele şi fii desăvârşit” {15}{Geneza 17:1}. (63) Dar dacă Dumnezeul lumii, care este singurul
Dumnezeu, devine printr-o favoare specială Dumnezeul special al acestui om, aceasta
înseamnă că şi omul devine un om al lui Dumnezeu; căci tălmăcit, numele Avraam înseamnă
„tatăl ales al sunetului”, raţiunea omului bun: căci el este ales dintre toţi, şi este purificat,
devenind tatăl vocii prin care vorbim; şi fiind un astfel de personaj, este consacrat
Dumnezeului unic, al cărui slujitor devine, iar cărarea întregii sale vieţi devine dreaptă, căci el
merge într-adevăr pe calea regală, calea unicului rege, care stăpâneşte toate lucrurile, fără să
se abată nici la stânga, nici la dreapta.
XV. (65) Dar fii pământului, care şi-au abătut mintea de la contemplaţie, fugind către
natura neclintită şi lipsită de viaţă a cărnii, „pentru că cei doi vor fi un singur trup”
{16}{Geneza 2:24}, aşa cum spune legiuitorul, şi-au alterat natura minunată şi au abandonat
poziţia bună care li s-a dat, alegând o soartă mai rea, contrară naturii lor originare, iar Nimrod
a fost primul care a servit ca exemplu pentru această dezertare; (66) căci legiuitorul spune, „că
acest om a început să fie un uriaş pe pământ”{17}{probabil că se face referire la Geneza 10:9;
însă traducerea biblică spune doar atât, „El a fost vânător puternic în faţa Domnului”}; iar
numele Nimrod, tălmăcit, înseamnă „părăsire”; căci nu era suficient că sufletul complet
mizerabil nu se afla nici de o parte, nici de alta, ci, mai mult decât atât, el a trecut de partea
duşmanilor şi a îndreptat armele împotriva prietenilor săi, opunându-le rezistenţă şi purtând
un război deschis împotriva lor; fapt pentru care Moise numeşte regatul lui Nimrod Babilon,
iar semnificaţia cuvântului Babilon este „schimbare”; un lucru aproape similar cu dezertarea,
căci ambele cuvinte sunt înrudite, şi la fel şi acţiunile la care se referă; căci primul pas pe care
îl face dezertorul este să îşi schimbe mintea, (67) şi este în conformitate cu adevărul să
spunem că, potrivit lui Moise, omul rău, lipsit de casă şi de o cetate, şi fără a avea o locuinţă
stabilă, şi care este un fugar, este în aceeaşi măsură şi un dezertor; însă omul bun este cel mai
ferm aliat. Aceste lucruri fiind spuse, şi pentru că am zăbovit suficient asupra acestei chestiuni
legate de uriaşi, vom continua cu ceea ce urmează, adică cu acest lucru.

187
 10. DESPRE NATURA NESCHIMBĂTOARE A LUI DUMNEZEU

I. (1) „După aceea”, spune Moise, „fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor şi
acestea le dăruiau fii”. Prin urmare, merită să analizăm ce se înţelege prin expresia, „După
aceea”. Ei bine, aici se face aluzie la ceva care s-a spus anterior, cu scopul de a clarifica
lucrurile; (2) şi s-a pomenit deja despre spiritul divin, pentru că aşa cum afirmă el, este foarte
dificil ca acesta să rămână veşnic în suflet, căci sufletul este alcătuit din multe părţi, şi capătă
multe forme, şi este învelit cu cea mai grea povară, şi anume cu masa învelişului carnal;
aşadar, îngerii lui Dumnezeu intră la fiicele oamenilor în căutarea acestui spirit. (3) Pentru că
atâta timp cât razele pure ale înţelepciunii, prin intermediul cărora omul înţelept îl vede pe
Dumnezeu şi puterile sale, strălucesc în suflet, acele lucruri care aduc veşti false nu pot intra
în domeniul raţiunii, ci sunt ţinute la distanţă, dincolo de pragul sacru. Însă atunci când
lumina intelectului se estompează şi se întunecă, tovarăşii întunericului devin victorioşi,
asociindu-se cu pasiunile desfrânate şi efeminate pe care profetul le numeşte fiicele
oamenilor, iar acestea le zămislesc copii lor şi nu lui Dumnezeu. (4) Căci descendenţii care
aparţin lui Dumnezeu sunt virtuţile desăvârşite, însă acea odraslă care se înrudeşte cu păcatul
este răutatea care sfidează legea. Dar, O, mintea mea, află că nu trebuie să zămisleşti copii
doar pentru tine, ci urmează exemplul lui Avraam, acel om desăvârşit, care i-a oferit lui
Dumnezeu „Vlăstarul iubit şi singurul legitim al sufletului său”, imaginea cea mai evidentă a
înţelepciunii dobândite prin eforturi proprii, pe nume Isaac; şi care a renunţat la el cu bucurie,
considerându-l o jertfă necesară şi potrivită pentru Dumnezeu. „După ce a legat”, aşa cum
spune Scriptura, această nouă victimă, fie pentru că odată ce a gustat din inspiraţia divină el
nu a mai binevoit să aibă de a face cu niciun adevăr muritor, fie pentru că a văzut că creatura
este instabilă şi mişcătoare, în vreme ce el cunoştea fermitatea neîndoielnică care există în
Dumnezeul cel viu, în care se spune că credea.
II. (5) Ucenica şi succesoarea lui a fost Ana. Darul înţelepciunii lui Dumnezeu, căci
interpretarea numelui ei este „graţia sa”. Căci atunci când a rămas însărcinată, întrucât primise
sămânţa divină, şi după ce a ajuns la finalul travaliului, ea a zămislit, în felul stabilit de
Dumnezeu, un fiu, căruia i-a pus numele Samuel; iar numele Samuel tălmăcit înseamnă
„hotărât de Dumnezeu”. Prin urmare, după ce l-a primit, ea îl înapoiază celui care i l-a dat;
fără a considera că ceva îi aparţine, cu excepţia graţiei divine. (6) Căci în Cartea Întâi a
Regilor, ea vorbeşte în felul acesta: „Ţi-l dau de bunăvoie”, expresie care aici este echivalentă
cu a spune, „Ţi-l dau Ţie, pentru că Tu mi l-ai dat mie”. Potrivit celei mai Sfinte Scripturi, cea
a lui Moise, „Darurile mele şi jertfele mele, şi pârga roadelor mele, să mi le daţi Mie” (7) Căci
cărei alte fiinţe i-am putea aduce prinos de recunoştinţă dacă nu lui Dumnezeu? Şi ce jertfe i-
am putea aduce dacă nu acele lucruri pe care El ni le-a dat? Pentru că nu este posibil să avem
de toate din belşug. Iar El nu are nicio nevoie de acele lucruri pe care îi porunceşte omului să i
le ofere, însă ne cere să îi aducem lucrurile care îi aparţin, şi pe care le-a oferit omenirii sub
formă de binefaceri. Iar noi, învăţând să ne comportăm cu recunoştinţă faţă de El, şi să îl
cinstim în toate felurile, ne vom purifica de păcat, spălându-ne de toate acele lucruri care ne
pot pângări viaţa: cuvinte, înfăţişare sau fapte. (8) Căci este o prostie să ne imaginăm că nu se
cuvine să intrăm în temple dacă nu ne-am spălat mai întâi trupul şi nu l-am făcut să
strălucească, dar că cineva ar putea să jertfească şi să se roage cu o minte întinată şi tulburată.
Şi deşi templele sunt construite din piatră şi lemn, simple materiale lipsite de viaţă, trupul,
care este lipsit de viaţă prin natura sa, nu poate atinge aceste lucruri lipsite de viaţă, decât dacă
a făcut abluţiuni şi a trecut prin ceremonii purificatoare menite să-l sfinţească; aşa că ar putea
oare cineva să se apropie de Dumnezeu fără să-şi purifice sufletul, ar putea cineva care este
impur să vină aproape de fiinţa cea mai pură, cu atât mai mult cu cât nu are intenţia să se
pocăiască? (9) Însă acela care, pe lângă faptul că nu a comis păcate noi, s-a străduit să-şi spele

188
vechile fărădelegi, poate să vină cu bucurie înaintea Lui; însă omul impur şi fără o astfel de
pregătire să stea la distanţă. Căci nu va reuşi să scape privirii celui care vede în ungherele
inimii, şi care pătrunde în locurile sale cele mai ascunse.
III. (10) Ei bine, cel mai evident semn al unui suflet devotat lui Dumnezeu este acel
cântec în care apare următoarea exprimare, „Cea stearpă a născut şapte copii, iar cea cu mulţi
copii slăbeşte”. (11) Iar cea care vorbeşte este de fapt mama unui singur copil, a lui Samuel.
Atunci cum se face că ea spune că a născut şapte copii? Asta pentru că, într-adevăr, unitatea
este în esenţa sa identică cu numărul şapte, nu numai ca număr, ci şi în ceea ce priveşte
armonia universului şi raţionamentele sufletului devotat virtuţii. Căci cel devotat unicului
Dumnezeu, adică Samuel, şi care nu avea niciun fel de legături cu altă fiinţă, este împodobit
în conformitate cu acea esenţă care este unitatea reală; (12) iar aceasta este alcătuirea
numărului şapte, adică a sufletului care se odihneşte în Dumnezeu şi care nu se mai preocupă
de lucrurile muritoare, întrucât a părăsit numărul şase, pe care l-a repartizat celor care nu au
fost capabili să ajungă în rândul persoanelor de prim rang, mulţumindu-se în mod inevitabil
cu poziţia secundă. (13) Prin urmare, faptul că femeia stearpă nu este incapabilă să
zămislească, fiind încă plină de prospeţime şi vigoare, nu este incredibil; căci ea se luptă în
arenă pentru recompensa maximă, plină de curaj şi perseverenţă, dând naştere numărului
şapte, egal în rang cu unitatea, numere prin intermediul cărora natura devine productivă şi
prolifică. (14) Şi ea spune că „cea cu mulţi copii slăbeşte”, vorbind foarte clar şi cu exactitate.
Pentru că atunci când sufletul se rupe de unitate şi dă naştere multor copii, deşi el este unul
singur, acesta se transformă într-un număr infinit; apoi se îngreunează şi este copleşit de
mulţimea de copii care depind de el (iar cei mai mulţi dintre ei sunt prematuri şi avortoni), şi
astfel devine slab. (15) Căci el dă naştere dorinţei pentru forme şi culori, care încântă ochiul,
precum şi plăcerilor ce se ivesc din sunete, care desfată urechea. Şi este însărcinat cu plăcerile
pântecelui şi ale părţilor situate mai jos, şi astfel, având mulţi copii care atârnă de el, se
epuizează purtând această povară grea, iar mâinile i se lasă în jos de slăbiciune şi leşină. Aşa
se face că toate lucrurile care dau naştere unor copii pieritori, fiind ele însele pieritoare, sunt
biruite pe măsura trecerii timpului.
IV. (16) Dar unele persoane egoiste nu numai că au fost învinse, ci chiar şi-au găsit
sfârşitul. În orice caz, Onan, „ştiind că urmaşii nu vor fi ai lui”, nu a ezitat să încalce
principiul raţiunii, care este cel mai bun dintre toate lucrurile care există, fapt pentru care el
însuşi a fost distrus în totalitate. Şi a meritat acest lucru; (17) căci oamenii care fac totul doar
de dragul lor, fără a avea în vedere să îşi cinstească părinţii, sau să îşi crească copiii aşa cum
trebuie, sau să îşi salveze ţara, sau să păzească legile, sau să apere bunele moravuri, sau să-şi
facă datoria în privinţa chestiunilor particulare sau publice, sau să celebreze aşa cum se cuvine
ritualurile sacre, sau să venereze cu pioşenie zeii, vor fi pe bună dreptate nefericiţi. (18) De
dragul unuia din lucrurile pe care le-am menţionat s-ar putea umple de glorie şi dacă ar
renunţa la viaţă. Însă aceşti oameni spun că dacă nu obţin o anumită plăcere din înfăptuirea
lor, atunci le vor nesocoti pe toate, oricât de măreţe ar fi. Prin urmare, Dumnezeul cel
nestricăcios interzice exprimarea opiniilor păcătoase şi nefireşti, al căror exponent este Onan.
(19) Iar acele persoane care nasc copii pentru ele însele vor fi complet detestate; este vorba de
acelea care îşi urmăresc doar avantajele personale, nesocotind astfel toate celelalte lucruri, de
parcă acestea ar exista doar pentru ele însele şi nu şi pentru alte zeci de mii de persoane, cum
sunt taţii lor, mamele lor, soţiile lor, copiii lor, ţara lor, sau întrega omenire. Iar dacă ar trebui
să mergem mai departe şi să continuăm această enumerare, am putea adăuga cerul, şi
pământul, şi întreg universul, şi ştiinţele, şi virtuţile, precum şi Tatăl şi Stăpânul a tot ceea ce
există; omul trebuie să dea tuturor acestora ceea ce li se cuvine din toate puterile sale, fără a
privi lumea ca pe o anexă a lui însuşi, ci privindu-se pe sine ca o anexă a restului lumii.
V. (20) Totuşi, am spus suficient pe marginea acestui subiect; aşa că haideţi să vedem
acum ce urmează: „Prin urmare, Domnul Dumnezeu”, spune Moise, „a văzut că răutatea

189
oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din gândul inimii lor era fără-ncetare
numai spre rău; Dumnezeu s-a căit în mintea Sa că l-a făcut pe om pe pământ, şi s-a gândit la
asta; Şi a zis Domnul: «Şterge-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut»”. (21)
Poate că unii oameni foarte păcătoşi vor crede că legiuitorul vorbeşte aici în mod enigmatic,
atunci când spune că vâzând răutatea celor de pe pământ Dumnezeu s-a căit pentru că l-a creat
pe om; motiv pentru care s-a hotărât să distrugă întreaga omenire. Însă cei care au această
părere să ştie că prin lipsa lor de pietate fac ca păcatele comise de oamenii din vechime să
pară mai mici; (22) căci ce păcat ar putea fi mai mare decât acela de a crede că Dumnezeul cel
neschimbător se poate schimba? De asemenea, în timp ce unele persoane cred că chiar şi aceia
care sunt într-adevăr oameni nu ezită niciodată în privinţa opiniilor lor, cei care au studiat
filozofia într-un spirit sincer şi curat au dobândit prin cunoaştere cel mai mare bine posibil,
absenţa oricărei tendinţe de a se schimba odată cu schimbarea împrejurărilor şi a condiţiilor,
fermitatea neclintită şi munca depusă pentru ceea ce vor să obţină.
VI. (23) Iar legiuitorului i se pare că omul desăvârşit trebuie să îşi dorească liniştea;
căci Dumnezeu i-a spus omului înţelept, „Tu însă rămâi aici cu mine”, această expresie
demonstrând natura neschimbătoare şi inalterabilă a minţii care este stabilită cu fermitate pe
drumul cel bun; (24) căci este cu adevărat minunat atunci când omul îşi atinge sufletul ca pe o
liră acordată pe baza principiilor muzicale; şi nu scoate sunete ascuţite şi plate, ci pe baza
cunoaşterii tonurilor contrare, şi folosindu-se doar de cele mai bune, ca să nu sune nici prea
puternic, dar nici prea slab, pentru a nu slăbi armonia virtuţilor şi a acelor lucruri care sunt
bune prin natura lor, reuşeşte să cânte melodios; (25) căci natura a făcut ca acest instrument să
fie cel mai desăvârşit dintre toate, şi să fie modelul tuturor instrumentelor făcute manual. Iar
dacă acesta este acordat aşa cum se cuvine, va da glas celei mai rafinate simfonii, care nu
constă în combinaţia tonurilor şi a vocii melodioase, ci în potrivirea armonioasă a tuturor
faptelor pe care le facem în viaţă; (26) prin urmare, sufletul omului poate domoli vânturile
puternice şi valurile mării, stârnite de furtuna violentă şi irezistibilă a răutăţii, cu ajutorul
brizei delicate a cunoaşterii, şi odată ce a îmblânzit furia sa zgomotoasă, se bucură de linişte,
odihnindu-se într-un calm netulburat. (27) Vă îndoiţi oare de faptul că Dumnezeul cel
nepieritor şi veşnic şi binecuvântat, Fiinţa înzestrată cu toate virtuţile, şi cu toată desăvârşirea,
şi cu toată fericirea este neschimbător în privinţa sfaturilor sale, şi că respectă planurile
iniţiale fără a le schimba? (27) Uşurinţa schimbării este atributul omului, şi aceasta face parte
din natura sa din cauza nevoii sale externe de stabilitate; de exemplu, ne alegem prietenii şi
trăim o perioadă scurtă de timp împreună cu ei; apoi, fără a-i putea acuza de ceva, le
întoarcem spatele şi devenim duşmanii lor sau cel puţin ne înstrăinăm de ei; (28) ei bine, un
astfel de comportament arată superficialitatea şi nestatornicia noastră, căci suntem incapabili
să respectăm ceea ce am promis iniţial; însă Dumnezeu nu se satură şi nu oboseşte atât de
uşor. De asemenea, ne hotărâm uneori să rămânem credincioşi părerilor pe care ni le-am
format; dar cei care ni se alătură nu şi le menţin pe ale lor, aşa că părerile noastre se vor
schimba, la fel ca şi ale lor; (29) căci este imposibil ca noi, care nu suntem altceva decât
oameni, să prevedem toate întâmplările viitoare sau să anticipăm părerile altora; dar
Dumnezeu, care sălăşluieşte într-o lumină pură, vede toate aceste lucruri; căci El pătrunde în
cele mai tainice unghere ale sufletului şi astfel poate vedea, cu deplină siguranţă, ceea ce
pentru alţii rămâne invizibil; şi având calităţi specifice, cum sunt preştiinţa şi providenţa, El
nu permite ca ceva să abuzeze de libertatea sa şi să se îndepărteze de înţelegere, deoarece El
nu are nici un fel de incertitudini în privinţa viitorului, pentru că nimic nu poate fi nesigur sau
să se afle în viitor în raport cu Dumnezeu. (30) Este limpede, aşadar, că Creatorul tuturor
lucrurilor, şi făcătorul a tot ceea ce a fost făcut vreodată, şi stăpânul tuturor lucrurilor care
sunt guvernate, trebuie neapărat să fie o fiinţă care să aibă o cunoaştere universală; şi El este
cu adevărat Tatăl şi Creatorul şi Stăpânul tuturor lucrurilor din cer şi din întreaga lume; şi,
într-adevăr, evenimentele viitoare sunt întunecate, din cauza distanţei mai mari sau mai mici

190
la care se află în raport cu prezentul. (31) Însă Dumnezeu este şi creatorul timpului; căci El
este Tatăl mamei sale, iar mama timpului este lumea, aşa că timpul are în raport cu Dumnezeu
calitatea de nepot; căci lumea aceasta este un fiu mai tânăr al lui Dumnezeu, întrucât este
perceptibilă doar prin simţul extern; pentru că singurul său fiu despre care spune că este mai
vechi decât lumea este ideea, iar aceasta nu poate fi percepută prin intelect; însă considerând
că cealaltă este vrednică de drepturile întâiului născut, a hotărât să rămână cu el; (32) prin
urmare, acest fiu mai tânăr, care poate fi perceput prin simţurile externe, fiind pus în mişcare,
a făcut ca natura timpului să înceapă să strălucească şi să devină vizibilă, aşa că în raport cu
Dumnezeu nu există viitor, pentru că lui îi sunt supuse hotarele timpului; căci viaţa lor nu este
timpul, ci frumosul tipar al timpului, eternitatea; iar în eternitate nimic nu este trecut, nimic nu
este viitor, ci există numai prezent.
VII. (33) Şi pentru că am discutat suficient problema Dumnezeului cel viu care nu se
căieşte niciodată, vom explica în continuare care este înţelesul expresiei, „Dumnezeu s-a căit
în mintea Sa că l-a făcut pe om pe pământ, şi s-a gândit la asta”. (34) Apoi, Creatorul lumii s-
a unit cu cele două puteri, care sunt cele mai durabile dintre toate, cugetarea şi deliberarea,
una fiind progenitura pe care a zămislit-o în pieptul său, iar cealaltă discuţia legată de această
odraslă; şi pentru că le foloseşte continuu atunci când îşi contemplă lucrările, El laudă pentru
supunerea lor acele lucruri care rămân în locul unde au fost aşezate; însă pe acelea care-şi
schimbă locul, le pedepseşte cu pedeapsa cuvenită dezertorilor; (35) căci El a înzestrat unele
lucruri cu obişnuinţe, altele cu trăsături caracteristice, altele cu suflet, iar altele cu suflete
raţionale; de exemplu, El a dat pietrelor şi razelor, care sunt rupte din materialele înrudite, cea
mai puternică legătură, şi anume obişnuinţa; iar această obişnuinţă este tendinţa spiritului de a
se întoarce la sine însuşi; căci acesta începe în mijloc şi continuă spre extremităţi, iar când a
ajuns la limita extremă se întoarce înapoi, ajungând în acelaşi loc de unde a plecat iniţial. (36)
Această mişcare generată de obişnuinţă continuă fără răgaz, în sus şi în jos, fiind imitată de
alergători cu ocazia sărbătorilor trienale, când au loc acele spectacole măreţe ale tuturor
oamenilor, când se etalează realizările geniale, care constituie subiect de rivalitate şi dispută.
VIII. (37) Iar plantelor le-a dat o natură în care a combinat cât mai multe puteri, adică
puterea hrănitoare, puterea schimbătoare şi puterea formatoare; căci ele se hrănesc atunci când
au nevoie de hrană; dovadă este faptul că acele plante care nu sunt irigate se usucă şi pier, pe
când cele cărora li s-a dat apă se dezvoltă în mod vizibil, întrucât cele care abia se târau pe
pământ din cauza micimii lor, se ridică deodată şi se transformă în ramuri prelungi. Şi de ce aş
vorbi de schimbările pe care le suferă? (38) Căci în momentul solstiţiului de iarnă frunzele lor
se veştejesc şi cad pe pământ; iar ochii, aşa cum sunt numiţi de agricultori, care apar pe
lăstarii tineri, se închid ca ochii animalelor, şi toate gurile menite să dea naştere mugurilor
tineri sunt ferecate; natura lor interioară fiind în momentul respectiv închisă şi liniştită, pentru
ca atunci când iau o gură de aer, asemenea unui luptător care şi-a făcut încălzirea, şi care şi-a
mobilizat energia cuvenită, să îşi poată relua activităţile obişnuite. Iar acest lucru se întâmplă
atât primăvara, cât şi vara, (39) căci atunci natura lor se trezeşte, ca să spunem aşa, ca dintr-un
somn, şi deschide ochii şi se întinde şi îşi lărgeşte gura, care anterior era închisă; şi apoi dă
naştere tuturor acelor lucruri cu care era însărcinată, frunze, şi lăstari tineri, şi cârcei, şi
mustăţi, şi fructe pe toate ramurile sale; iar mai apoi, când toate aceste lucruri au ajuns la
maturitate, ea le hrăneşte şi le alimentează, aşa cum face o mamă cu copilul ei, prin
intermediul unor canale invizibile, care în principiu sunt asemmănătoare cu cele care există în
sânii femeilor, şi nu încetează niciodată să le hrănească până ce fructul nu ajunge să se coacă
pe deplin; (40) iar fructul copt complet este apoi desăvârşit, până când, chiar dacă nu-l culege
nimeni, el se desprinde de bunăvoie de ramura cu care se înrudeşte, întrucât nu mai are nevoie
de hrană de la părintele său, fiind capabil, dacă s-ar întâlni cu un sol corespunzător, să
semenea la rândul lui şi să zămislească vlăstare asemenea părinţilor lor.

191
 IX. (41) Iar Creatorul a făcut ca sufletul să fie diferit de natură în cazul acelor lucruri
cum sunt simţul extern, imaginaţia şi impetuozitatea; căci plantele sunt lipsite de
impetuozitate şi imaginaţie, neavând nicio participare la simţul extern. Însă animalele se
împărtăşesc din toate aceste însuşiri menţionate mai sus. (42) Aşadar, simţul extern, aşa cum
arată şi numele, este un fel de element care introduce şi aşază în minte lucrurile pe care le
percepe; căci în minte, care este cel mai mare depozit şi receptacul, sunt introduse toate acele
lucruri care sunt de domeniul simţului vizual sau auditiv, sau al altor organe ale simţurilor
externe. (43) Iar imaginaţia imprimă în suflet formele, punându-şi amprenta, ca un inel sau o
pecete, pe toate lucrurile. Iar mintea, care este ca ceara, primeşte aceste forme întipărite şi le
păstrează în sine cu grijă până când uitarea, inamicul memoriei, a tocit marginile acestor
lucruri imprimate, sau le-a făcut să devină mai slabe, ori poate că le-a şters complet. (44) Iar
ceea ce a fost vizibil şi s-a imprimat în suflet afectează sufletul în conformitate cu natura sa,
iar uneori într-un mod diferit; ei bine, această pasiune căreia îi cedează este numită poftă,
despre care filozofii care se ocupă de astfel de lucruri spun că este prima mişcare a sufletului.
(45) În aceste puncte importante, animalele sunt superioare plantelor. Haideţi să vedem acum
în ce privinţe este omul superior celorlalte animale ale creaţiei.
X. Aşadar, omul a primit acest dar extraordinar, intelectul, care este obişnuit să
înţeleagă natura tuturor trupurilor şi a tuturor lucrurilor în acelaşi timp, căci aşa cum în trup
văzul este simţul cel mai important, şi pentru că în univers natura luminii este lucrul cel mai
remarcabil, tot aşa acea parte din noi care este îndreptăţită să ocupe poziţia cea mai înaltă este
mintea. (46) Pentru că mintea este vederea sufletului, şi ea străluceşte transcendent cu
propriile sale raze, prin care întunericul dens pe care îl împrăştie ignoranţa este risipit.
Această specie de suflet nu este alcătuită din aceleaşi elemente ca celelalte specii, ci ea a
primit acea esenţă mai pură şi mai minunată din care sunt formate naturile divine; din acest
motiv, intelectul pare a fi în mod firesc singurul lucru din noi care este nepieritor, (47) căci
aceasta este singura noastră calitate pe care Tatăl care ne-a creat a considerat-o demnă de
libertate; şi, slăbind strânsoarea legăturilor necesităţii, El l-a lăsat să meargă fără a-l reţine,
dându-i, pe măsura capacităţii sale de a primi, acel dar minunat şi înrudit cu El însuşi, şi
anume puterea voinţei spontane; căci animalele iraţionale, în sufletul cărora nu se găseşte acel
dar special care tinde spre libertate, şi anume mintea, sunt puse la jug şi au căpăstru în gură, şi
astfel sunt date oamenilor pentru a le servi ca robi, aşa cum slujitorii sunt daţi stăpânilor lor.
Dar omul, căruia i s-a dat un intelect ce manifestă intenţie şi impuls interior, şi care de cele
mai multe ori îşi mobilizează energiile în conformitate cu un scop deliberat, primeşte pe bună
dreptate reproşuri pentru păcatele pe care le comite cu bună ştiinţă, şi laude pentru faptele
bune pe care le săvârşeşte în mod intenţionat. (48) Căci, în cazul plantelor şi animalor, nu
putem spune că binele pe care îl fac merită laude, nici că răul pe care îl fac trebuie condamnat;
pentru că mişcările lor în toate direcţiile şi toate schimbările lor nu au la bază niciun plan, ci
sunt involuntare. Dar sufletul omului, fiind singurul care a primit de la Dumnezeu puterea
mişcării voluntare, şi care în această privinţă a ajuns să semene cu Dumnezeu, şi fiind pe cât
posibil emancipat de autoritatea acelei stăpâne cumplite şi severe, care este necesitatea, poate
fi pe bună dreptate mustrat dacă nu cinsteşte aşa cum se cuvine fiinţa care l-a dezrobit. De
aceea, într-o astfel de situaţie, va suferi în mod meritat pedeapsa implacabilă care se abate
asupra minţilor slugarnice şi nerecunoscătoare. (49) Aşa că Dumnezeu „s-a gândit”, dar nu
acum pentru prima dată, ci cu mult timp înainte, şi cu mare fermitate şi hotărâre, „că l-a făcut
om”, adică s-a gândit în sinea sa ce fel de fiinţă l-a făcut. Căci l-a făcut liber de orice robie şi
limitare, capabil să-şi exercite energiile în conformitate cu propria sa voinţă şi cu scopurile
sale deliberate, din acest motiv: ca ştiind care lucruri sunt bune şi, dimpotrivă, care sunt rele,
şi ajungând la o înţelegere adecvată a lucrurilor onorabile şi a celor scandaloase, şi sesizând
care lucruri sunt drepte şi care sunt nedrepte, şi, pe scurt, care lucruri decurg din virtute şi care
din viciu, să poată alege lucrurile mai bune şi să le evite pe cele contrare; (50) şi aceasta este

192
semnificaţia oracolului consemnat în Deuteronomul, „Iată, am pus în faţa ta viaţa şi moartea;
binele şi răul. Tu să alegi viaţa”. Prin urmare, prin această propoziţie el ne învaţă atât că
oamenii cunosc ce este binele şi ce este opusul său, adică răul, cât şi că este de datoria lor să
aleagă binele în detrimentul răului, păstrând în ei raţiunea ca un judecător incoruptibil şi
lăsându-se călăuziţi de argumentele sugerate de bunul simţ, respingându-le în acelaşi timp pe
acelea care sunt avansate de puterea contrară.
XI. (51) Aşadar, pentru că am explicat destul aceste chestiuni, haideţi să trecem la ceea
ce urmează. Iar acest lucru este, „Voi distruge”, spune Dumnezeu, „de pe faţa pământului, pe
omul pe care l-am făcut, de la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului,
căci Mă căiesc că le-am făcut”. (52) Ei bine, unele persoane care aud cuvintele pe care tocmai
le-am citat, îşi imaginează că Dumnezeul cel viu se lasă aici pradă furiei şi pasiunii; însă
Dumnezeu este total inaccesibil oricărei pasiuni. Căci calitatea specifică a slăbiciunii umane
este de a se alarma de astfel de sentimente, dar Dumnezeu nici nu simte pasiunile iraţionale
ale sufletului, nici nu are părţi sau limite trupeşti. Cu toate acestea, însă, măreţul legiuitor
vorbeşte astfel despre Dumnezeu într-o manieră introductivă, pentru a-i mustra pe aceia care
altfel nu pot fi îndreptaţi. (53) Căci toate legile care sunt exprimate sub formă de porunci sau
interdicţii, şi care numai ele sunt legi în adevăratul sens al cuvântului, sunt enunţate astfel
încât să pună în evidenţă două poziţii referitoare la cauza măreaţă a tuturor lucrurilor: una, că
Dumnezeu nu este om; iar cealaltă, că Dumnezeu este asemenea omului. (54) Însă prima
dintre aceste afirmaţii este confirmată de adevărul cel mai evident, pe când cea de-a doua este
folosită în scopul instruirii celor mulţi. În legătură cu acest lucru se spun următoarele: „aşa
cum omul îşi învaţă fiul”. Iar acestea sunt spuse de dragul instruirii şi admonestării, şi nu
pentru că El are cu adevărat o astfel de fire. (55) Pentru că unii oameni sunt ataşaţi de suflet,
iar alţii de trup; aşadar, tovarăşii sufletului, fiind capabili să se asocieze cu naturile imateriale,
perceptibile doar prin intelect, nu îl compară pe Dumnezeu cu niciuna din speciile de fiinţe
create; ci disociindu-se de orice calitate distinctivă (căci a înţelege existenţa lui fără nicio
legătură cu forma sau caracterul este ceea ce contribuie cel mai mult la fericirea lor şi la
bucuria lor desăvârşită), sunt mulţumiţi, spun eu, cu ideea existenţei sale, şi nu încearcă să îi
atribuie vreo formă. (56) Dar cei care fac înţelegeri şi alianţe cu trupul, fiind incapabili să se
lepede de învelişul carnal şi să privească acea natură, care singura dintre toate naturile nu are
nevoie de nimic, ci care îşi este sieşi suficientă, pentru că este simplă şi pură şi cu neputinţă
de comparat cu altceva, nu cunosc decât cauzele lucrurilor pe care le fac ei înşişi; şi nu iau în
considerare faptul că în cazul unei fiinţe care există printr-o colaborare a numeroase facultăţi
este nevoie de multe părţi care să se ocupe de nevoile acestora.
XII. Dar Dumnezeu, întrucât este necreat, şi a dat naştere tuturor celorlalte fiinţe ale
creaţiei, nu a avut nevoie de niciunul din acele lucruri care sunt necesare în mod obişnuit
creaturilor. (57) Căci ce putem spune? Putem spune că dacă este alcătuit din părţi organice
diferite are picioare cu care să umble? Dar unde să se ducă, dacă El umple imediat toate
locurile cu prezenţa Sa? Şi la cine să se ducă, atâta timp cât nu are niciun egal? Şi de ce să se
deplaseze? Căci nu este preocupat de sănătate, aşa cum suntem noi. Şi tot aşa, am putea spune
că are mâini cu care să dea şi să ia? Pentru că El nu primeşte nimic de la nimeni. Căci pe
lângă faptul că nu vrea nimic, El are absolut tot; iar atunci când dă, se foloseşte de raţiunea
care îl slujeşte, prin intermediul căreia a creat şi lumea. (58) De asemenea, El nu are nevoie
nici de ochi, organele fără de care nu poate fi înţelească acea lumină perceptibilă prin
simţurile externe; căci lumina perceptibilă prin simţurile externe este o lumină creată; dar
Dumnezeu a văzut şi înainte de creaţie, folosindu-se pe El ca lumină. (59) Şi ce să mai
spunem despre celelalte organe ale simţurilor? Căci dacă are astfel de organe, atunci trebuie
să se hrănească, iar când se satură renunţă să mai mănânce, iar după o perioadă vrea să
mănânce din nou; şi nu este nevoie să mai enumăr alte amănunte care derivă din acest lucru;
pentru că acestea sunt invenţiile fantastice ale oamenilor lipsiţi de pietate, care îl prezintă pe

193
Dumnezeu ca fiind înzestrat cu formă umană şi având aceleaşi pasiuni pe care le au şi
oamenii.
XIII. (60) Şi atunci, de ce vorbeşte Moise despre Cel Necreat spunând că are picioare
şi mâini, că intră şi iese? Şi de ce spune despre El că este îmbrăcat în armură pentru a-şi
respinge duşmanii? Căci spune, într-adevăr, că se încinge cu o sabie, şi că foloseşte săgeţi, şi
vânturi, şi foc distrugător. Iar poeţii spun că vârtejurile de vânt şi trăsnetele, menţionându-le şi
sub alte nume, sunt armele Cauzei tuturor lucrurilor. În plus, vorbind despre El aşa cum o fac
despre oameni, ei adaugă gelozie, furie, pasiune şi alte sentimente ca acestea. Dar celor care
pun întrebări asupra acestor chestiuni, li se poate răspunde, (61) „Omule bun! Acela care
stabileşte sistemul de legi cel mai minunat trebuie să aibă permanent în vedere scopul final, şi
anume acela de a face bine tuturor acelora care intră sub influenţa sa”. Prin urmare, aceia care
au primit o înzestrare norocoasă şi o educaţie fără pată în toate privinţele, căutând cărarea
dreaptă şi netedă care duce în această direcţie, iau adevărul ca tovarăş de călătorie; şi prin
acesta sunt iniţiaţi în adevăratele mistere referitoare la Dumnezeul cel viu, şi astfel ei nu-i
atribuie niciodată proprietăţile fiinţelor create. (62) Ei bine, acestor discipoli le sunt adresate
principalele afirmaţii ale oracolelor sacre, „Dumnezeu nu este om”, dar nici cer, şi nici lume;
căci aceste categorii sunt înzestrate cu calităţi distincte, ce pot fi percepute de simţurile
externe. Însă El nu poate fi perceput nici măcar prin intelect, cu excepţia doar a esenţei sale;
căci, într-adevăr, putem înţelege faptul că există, însă dincolo de asta nu pricepem nimic.
XIV. (63) Însă aceia care au primit o fire mai lipsită de strălucire şi mai adormită, şi
care au fost educaţi greşit în vremea când erau copii, şi care sunt incapabili să aibă o vedere
pătrunzătoare, au nevoie de legiuitori cu rol de vindecători, care să poată găsi remediul
potrivit pentru această boală, (64) deoarece un stăpân aspru este un lucru benefic pentru
slujitorii neascultători şi nesăbuiţi; căci aceştia, temându-se de suferinţă şi de ameninţările
sale, sunt pedepsiţi prin frică, în pofida voinţei lor. Aşadar, fie ca astfel de oameni să înveţe ce
este falsa teroare, căci dacă nu pot fi conduşi de adevăr pe calea cea dreaptă, aceasta le poate
aduce beneficii. (65) Pentru că în cazul oamenilor care suferă de boli periculoase, vindecătorii
cei mai competenţi nu se aventurează să spună adevărul, ştiind că printr-un astfel de
comportament îi vor face să se descurajeze şi mai mult, iar astfel boala nu va putea fi
vindecată; ci liniştindu-i şi spunându-le exact contrariul îi vor face să suporte mai uşor boala
care îi apasă, iar afecţiunea respectivă va fi mult mai susceptibilă de a fi înlăturată. (66) Căci
ce om în firea lui i-ar spune unui pacient pe care îl îngrijeşte, „Dragul meu, te voi tăia cu
cuţitul, voi cauteriza şi îţi voi amputa picioarele”, chiar dacă este absolut necesar să facă acest
lucru? Niciun un om de pe pământ nu ar spune asta. Căci dacă ar face-o, inima pacientului s-
ar înmuia înainte de operaţie, aşa că dobândind şi o boală la suflet, mai cumplită decât aceea
care deja îi afectează trupul, va refuza cu hotărâre tratamentul; pe de altă parte, însă, dacă
vindecătorul îl amăgeşte, va avea aşteptări contrare, şi se va supune la orice cu un spirit
îngăduitor, chiar dacă mijloacele care l-ar putea salva sunt extrem de dureroase. (67) Prin
urmare, legiuitorul, fiind un minunat tămăduitor al pasiunilor şi afecţiunilor sufleteşti, şi-a
propus o sarcină şi un scop, şi anume de a scoate bolile minţii din rădăcini, astfel încât să nu
mai rămână niciuna care să dea naştere vreunui lăstar al unei boli incurabile. (68) Aşadar, el
speră să poată eradica această boală prezentându-ne Cauza tuturor lucrurilor ca şi cum se
revoltă şi proferează ameninţări, şi se înfurie, şi, în plus, foloseşte arme defensive pentru a
respinge atacurile şi pentru a-i pedepsi pe cei păcătoşi; căci doar cei nesăbuiţi pot fi îndreptaţi
prin astfel de mijloace; (69) aşa că mi se pare că cele două afirmaţii principale menţionate mai
sus, şi anume că Dumnezeu este om şi că Dumnezeu nu este om, sunt în legătură cu alte două
principii, şi anume principiul fricii şi cel al iubirii; căci văd că toate îndemnurile legii
referitoare la pietate se bazează fie pe iubire, fie pe frica de Dumnezeul cel viu. Prin urmare,
pentru aceia care nu îi atribuie Dumnezeului cel viu nici părţi, nici pasiuni ale oamenilor, ci

194
care îl cinstesc pentru ceea ce este El însuşi, iubirea este lucrul cel mai natural; dar pentru
ceilalţi este mult mai potrivit să se teamă de El.
XV. (70) Aşadar, acestea sunt lucrurile pe care am considerat necesar să le prezint ca
premise înainte de a trece la analiza a ceea ce urmează. Acum, însă, trebuie să ne întoarcem
din nou la ideea iniţială, potrivit căreia eram în dubiu referitor la semnificaţia ascunsă a
expresiei, „Căci mă căiesc că le-am făcut”. Poate că Moise vrea să spună aici că oamenii sunt
răi pentru că sunt făcuţi aşa de mânia lui Dumnezeu, pe când oamenii buni sunt rezultatul
graţiei sale; pentru că imediat după aceea adaugă, dar „Noe a aflat har în ochii Domnului”.
(71) Dar mânia, care este o pasiune specifică omului, este menţionată aici cu un talent
deosebit, deşi într-un fel mai metaforic decât adevărul adevărat, pentru a explica o chestiune
care este extrem de necesară, şi anume faptul că noi facem totul împinşi de mânie, sau de
teamă, sau de durere, sau de tristeţe, sau din cauza altei pasiuni, iar acest lucru este greşit şi
merită criticat; însă tot ceea ce facem în conformitate cu dreapta raţiune şi cu cunoaşterea
merită să fie lăudat. (72) Vedeţi acum cât de precaut este atunci când spune, „Mă căiesc că le-
am făcut”, fără a inversa ordinea cuvintelor; căci dacă ar spune, „Pentru că le-am făcut, mă
căiesc”, această din urmă expresie ar indica o persoană care se căieşte pentru ce a făcut, o idee
care vine în contradicţie cu natura lui Dumnezeu, cel care prevede totul. Însă cealaltă idee este
una generală, fiind exprimarea folosită de un om care vrea să spună că mânia este sursa
tuturor păcatelor, iar raţiunea este originea tuturor lucrurilor bune. (73) Dar Dumnezeu, care
îşi aminteşte în detaliu de bunătatea sa desăvârşită, chiar dacă întreaga umanitate, sau cea mai
mare parte a ei, se îndepărtează de El din cauza păcatelor numeroase şi extravagante, îşi
întinde mâna dreaptă, mâna salvării, sprijinindu-l pe om şi ridicându-l atunci când a căzut,
fără a permite ca întreaga omenire să fie total distrusă şi să piară pentru totdeauna.
XVI. (74) Motiv pentru care Dumnezeu spune acum că Noe a găsit har în ochii lui, pe
când restul omenirii nerecunoscătoare urmează să îşi primească pedeapsa, astfel încât
îndurarea salvatoare să se împletească cu judecarea celor păcătoşi. Aşa cum şi psalmistul
spune undeva, „Cântecul meu este despre milă şi judecată”. (75) Căci dacă Dumnezeu s-ar
hotărî să judece omenirea fără milă, ar pronunţa împotriva ei o condamnare; pentru că
niciodată nu a existat nici măcar un singur om care, prin propria lui putere, să îşi guverneze
viaţa de la început până la sfârşit fără să se poticnească; însă pentru că unii oameni au păcătuit
cu bună ştiinţă, iar alţii fără să vrea, (76) omenirea ar putea continua să existe, chiar dacă
mulţi dintre membrii săi vor fi distruşi. Dumnezeu amestecă mila cu judecata, şi le exercită şi
în privinţa faptelor bune ale celor nevrednici; şi nu numai că îi este milă de ei atunci când îi
judecă, ci îi şi judecă fiindu-i milă de ei, căci în ochii săi mila este mai veche decât judecata,
întrucât El l-a cunoscut pe omul care merită pedepsit nu numai după ce a pronunţat sentinţa, ci
şi înainte de aceasta.
XVII. (77) Din această cauză, într-un alt pasaj, el spune, „În mâna Domnului este un
potir; plin cu un amestec de vin neamestecat”; şi totuşi, ceea ce este amestecat nu poate fi
neamestecat; însă aceste cuvinte sunt rostite într-un sens care este în concordanţă cu filozofia
naturală şi care are legătură cu ceea ce s-a spus anterior; căci în raport cu El însuşi Dumnezeu
îşi manifestă puterea fără menajamente, dar puterea pe care o manifestă faţă de creatură are un
caracter mixt; asta pentru că este imposibil ca o natură muritoare să poată îndura puterea sa
extremă. (78) Credeţi că aţi putea privi lumina soarelui aşa cum este ea? Dacă aţi încerca asta,
privirea voastră s-ar întuneca din cauza strălucirii razelor sale, iar ochii voştri ar orbi ca
urmare a venirii în contact cu acest luminator, înainte de a fi capabili să perceapă ceva; cu
toate acestea, soarele este doar unul din lucrurile create de Dumnezeu, doar o porţiune a
cerului, un fragment de eter comprimat; totuşi, puteţi privi acele puteri necreate care există în
jurul lui, şi care emit lumina cea mai orbitoare, fără a avea nevoie de vreun văl sau de vreo
altă modificare. (79) Prin urmare, soarele îşi împrăştie razele din cer până la hotarele
pământului, temperând violenţa excesivă a căldurii lor cu ajutorul aerului răcoros, căci razele

195
sale se amestecă cu acesta, iar cele care dau lumină se separă de cele care dau căldură; aşa se
face că soarele transmite o parte din forţa sa arzătoare, dar îşi menţine acea putere prin care dă
lumină, şi ca atare este primit cu bucurie atunci când se întâlneşte cu acea lumină înrudită şi
prietenoasă care se găseşte în ochii omului; pentru că întâlnirea în acelaşi loc a acestor două
lumini care vin din sens opus, precum şi faptul că fiecare o recepţionează pe cealaltă, este
ceea ce duce la înţelegerea pe care o dobândim cu ajutorul facultăţii vizuale; dar ce muritor ar
putea primi în felul acesta cunoaşterea, şi înţelepciunea, şi chibzuinţa, şi dreptatea, şi toate
celelalte virtuţi ale lui Dumnezeu, într-o manieră pură? Nici tot cerul şi nici întreaga lume nu
ar putea face asta. (80) Aşa că Creatorul, ştiind faptul că El a excelat în privinţa tuturor
lucrurilor minunate şi cunoscând slăbiciunile inerente ale fiinţelor create, chiar dacă acestea se
laudă în gura mare, nu se gândeşte nici să le facă vreun bine, dar nici să le pedepsească
folosindu-se de întreaga sa putere, ci doar de atât cât pot suporta cei care vor primi beneficiile
sau pedepsele sale. (81) Aşadar, dacă suntem capabili să bem şi să ne bucurăm de amestecul
blând şi moderat al puterilor sale, am putea primi suficientă fericire de acum încolo, iar
omenirea ar trebui să nu încerce să caute o fericire şi mai mare. Iată că am explicat ce sunt
puterile amestecate şi neamestecate şi care sunt acele facultăţi supreme ce aparţin doar
Dumnezeului cel viu.
XVIII. (82) Şi asemănător cu ceea ce s-a spus anterior este şi acel pasaj care apare în
altă parte, „O dată a vorbit Dumnezeu, şi de două ori am auzit la fel”. Exprimarea „o dată”
este asemănătoare cu puterea neamestecată, căci puterea neamestecată reprezintă unitatea, iar
unitatea este puterea neamestecată; însă „de două ori” se referă la puterea mixtă, căci niciuna,
nici alta nu sunt lucruri simple, atâta vreme cât permit combinaţii şi diviziuni. (83) Prin
urmare, Dumnezeu rosteşte monade pure, neamestecate: căci cuvântul pe care îl rosteşte nu
este o vorbă în vânt, şi nu este amestecat cu altceva, ci este imaterial şi pur, fiind asemenea
unităţii în toate privinţele. Însă aflăm despre numărul doi; (84) căci respiraţia care vine din
partea noastră dominantă prin intermediul canalului de circulaţie numit trahee se formează în
gură, cu ajutorul limbii, care acţionează ca un fel de lucrător, şi fiind purtată în afară, se
amestecă cu aerul cu care se înrudeşte, şi printr-o contopire generatoare de armonie duce la
bun sfârşit amestecul celor două puteri; pentru că ceea ce răsună împreună printr-o combinaţie
de sunete diferite este la început o diadă divizibilă, având un ton ascuţit şi unul plat; (85)
aşadar, el a pus foarte frumos în opoziţie o singură raţiune justă cu o mulţime de raţiuni
injuste, prima fiind, într-adevăr, mai mică ca număr, dar superioară în ceea ce priveşte
puterea, pentru ca cea mai proastă dintre cele două să nu o poată trage în jos pe cealaltă, ca şi
când ar fi o greutate pusă pe cântar; ci prin puterea şi greutatea celei mai bune, care se află pe
celălalt taler, să i se pună în evidenţă slăbiciunea.
XIX. (86) Dar care este înţelesul propoziţiei, „Noe a aflat har în ochii Domnului
Dumnezeu”? Haideţi să ne gândim acum la următorul lucru: căci unii dintre aceia care găsesc
ceva, găsesc ceea ce au avut anterior şi au pierdut; iar alţii descoperă ceea ce nu au avut
niciodată, şi acum posedă pentru prima dată. În consecinţă, acei oameni care se ocupă cu
cercetarea numelor cuvenite, obişnuiesc să-i numească pe cei din a doua categorie
descoperitori (ηευρεσης), iar pe cei din prima cateogorie re-descoperitori (ανεύρεσης). (87)
Din prima categorie avem un exemplu clar care se desprinde din poruncile referitoare la
marele jurământ. Ei bine, un jurământ este o cerere adresată lui Dumnezeu de a ne da lucruri
bune; iar spiritul marelui jurământ este acela de a crede că Dumnezeu însuşi este cauza
lucrurilor bune pe care ni le dă, fără ca altcineva să coopereze vreodată cu El, căci nu
pământul este cel care dă roade, nici ploaia nu este cea care ajută seminţele şi plantele să
crească, nici aerul nu îl hrăneşte pe om, nici agricultura nu este cauza producţiei, nici iscusinţa
vindecătorului nu este cauza sănătăţii, nici căsătoria nu duce la naşterea copiilor; (88) pentru
că toate aceste lucruri suferă schimbări şi modificări prin puterea lui Dumnezeu într-o
asemenea măsură, încât de multe ori au efecte contrare celor obişnuite. Aşa că Moise spune că

196
acest om care „îşi unge părul de pe cap este sfânt”; înţelesul fiind acela că omul sfânt este
acela care contribuie la creşterea părţii sale principale, din care se desprind vlăstarii ideilor
virtuţii, şi care într-un fel se mândreşte şi se desfată cu aceste idei; (89) însă uneori le pierde,
căci asupra sufletului se abate brusc un fel de vârtej, ca să spunem aşa, care duce cu el tot ceea
ce este bun; iar acest vârtej reprezintă o schimbare involuntară, care poluează mintea pe dată,
ceea ce Moise numeşte moarte. (90) Cu toate acestea, când s-a descotorosit ulterior de această
povară şi se purifică, atunci îşi revine şi îşi reaminteşte ceea ce a uitat pentru ceva vreme, şi
găseşte ceea ce a pierdut, aşa încât zilele schimbării sale anterioare nu mai sunt luate în calcul,
fie pentru că această chestiune nu poate fi redusă la un calcul, întrucât este incompatibilă cu
dreapta raţiune şi nu are nimic în comun cu chibzuinţa, fie pentru că nu merită să fie luată în
calcul; iar un scriitor antic spune, „căci în privinţa unor astfel de lucruri nu se poate face
niciun bilanţ şi nici un calcul”.
XX. (91) Şi ne-am întâlnit adesea cu lucruri pe care nici măcar nu le-am visat; ca un
agricultor despre care unii spun că în timp ce săpa o groapă pentru a sădi un pom fructifer a
găsit o comoară, deşi nici măcar nu a sperat vreodată să aibă un asemenea noroc. (92) Prin
urmare, Iacov, cel care s-a luptat cu Dumnezeu, atunci când tatăl lui l-a întrebat cum a
dobândit această cunoaştere, spunând, „Cum de l-ai găsit aşa repede, fiule?”, el a răspuns şi a
zis, „Domnul Dumnezeul meu mi l-a scos înainte”. Căci în momentul în care Dumnezeu
acordă cuiva bogăţiile propriei sale înţelepciuni, fără trudă şi fără muncă, atunci noi, care nu
aşteptam aceste lucruri, percepem dintr-o dată faptul că am găsit o comoară de fericire
desăvârşită. (93) Şi se întâmplă adesea ca cei care caută cu multă trudă să nu găsească ceea ce
caută; pe când alţii, care caută fără prea multă sârguinţă, găsesc cu mare uşurinţă chiar şi
lucruri pe care nu credeau că le vor găsi vreodată. Pentru că cei care pricep cu mare greutate
sunt asemenea oamenilor lipsiţi de vedere, şi de aceea consideră că munca pe care o dedică
contemplării chestiunilor ştiinţifice este inutilă; pe când alţii, care sunt înzestraţi de la natură,
găsesc lucruri nenumărate fără a fi nevoiţi să cerceteze, bazându-se pe presupuneri fericite şi
bine direcţionate; aşa încât se pare că ei îşi ating scopurile nu ca urmare a unei lucrări pe care
o fac, ci pentru că lucrurile însele, prin propria lor voinţă, vin să îi întâlnească şi să li se
prezinte, dându-le astfel cea mai precisă înţelegere referitoare la ele.
XXI. (94) Şi legiuitorul spune că acestor oameni le-au fost date, „Cetăţi mari şi
frumoase, pe care nu ei le-au zidit; case pline de toate bunătăţile, pe care nu ei le-au umplut;
fântâni săpate, pe care nu ei le-au săpat; vii şi măslini pe care nu ei i-au sădit”. (95) Ei bine,
cetăţile şi casele se referă în mod simbolic la virtuţile generale şi specifice; căci genul
seamănă cu o cetate, pentru că are o circumferinţă mai mare, şi este comun mai multor
indivizi; iar specia seamănă cu o casă, căci este mai mică şi nu este accesibilă comunităţii;
(96) iar fântânile deja pregătite fac aluzie la recompensele pe care le primesc anumiţi oameni
pentru munca lor, deşi alţii le primesc spontan, căci sunt adevărate canale prin care curg apele
cereşti şi binefăcătoare, şi vistierii bine pregătite pentru păstrarea virtuţilor menţionate
anterior, prin intermediul cărora bucuria se revarsă în inimile desăvârşite şi le luminează cu
lumina adevărului. De asemenea, când Moise vorbeşte despre vii, el le consideră a fi embleme
ale bunei dispoziţii, iar măslinii sunt simbolul luminii. (97) Fericiţi, prin urmare, sunt aceia
care au aceeaşi senzaţie ca şi oamenii care se trezesc brusc din somn, fără niciun fel de efort,
şi văd lumea din faţa lor; iar nefericiţi sunt aceia care se luptă să obţină lucruri ce nu
corespund firii pe care o au, şi care sunt plini de un spirit gâlcevitor, iar aceasta este boala cea
mai gravă. (98) Căci, pe lângă faptul că nu îşi vor atinge scopul mult dorit, vor atrage asupra
lor o mare ocară, care îi va face să sufere şi mai mult, aşa cum se întâmplă cu navele care
încearcă să-şi croiască drum pe mare luptându-se cu vânturile potrivnice; întrucât, pe lângă
faptul că nu îşi pot continua drumul către locul spre care se grăbesc, au adesea probleme cu
echipajul şi încărcătura, îndurerându-şi astfel prietenii şi fiind pe placul duşmanilor.

197
 XXII. (99) Prin urmare, legea spune că anumite persoane, care au făcut un efort
violent, s-au suit pe munte, „Iar amoriţii care locuiau pe acel munte au ieşit înaintea lor ca
nişte albine, i-au rănit, şi i-au bătut din Seir până la Horma”. (100) Căci rezultă că dacă acele
persoane care prin natura lor nu sunt înclinate spre înţelegerea artelor vor depune un efort
susţinut, nu numai că nu îşi vor atinge scopul, ci se vor face de ruşine; şi tot aşa, cei care fac
ceea ce trebuie făcut, dar fără consimţământul minţii, printr-un fel de reprimare voluntară, nu
vor reuşi, ci vor fi vătămaţi şi hărţuiţi de propria lor conştiinţă. (101) De asemenea, cei care
înapoiază depozitele de valoare mică în speranţa că li se vor încredinţa depozite mai mari, pe
care să şi le poată însuşi, sunt numiţi oameni de bună credinţă; şi totuşi, chiar şi atunci când
restituie depozitele, ei îşi reprimă pornirile necinstite, care îi vor tortura necontenit. (102)
Oare toţi aceia care îl adoră în mod perfid pe singurul Dumnezeu înţelept, etalând o viaţă
austeră, aşa cum etalezi o rochie pe o scenă somptuoasă, doar pentru a face paradă în faţa
spectatorilor adunaţi acolo, ale căror suflete în loc să fie pline de pietate sunt pline de
impostură, oare aceştia, mă întreb, nu se aşază pe scaunul de tortură, şi nu se chinuie,
încercând să constrângă adevărul să ia o înfăţişare falsă? (103) Prin urmare, o perioadă scurtă
de timp, aceştia sunt eclipsaţi de superstiţie, care constituie o piedică în calea sfinţeniei, şi
care îi vatămă pe aceia pe care îi atinge şi care se asociază cu ea; dar după aceea, îşi dau
masca jos, lăsând să se vadă adevărata lor ipocrizie. Şi apoi, asemenea celor osândiţi pentru că
sunt venetici, sunt priviţi a duşmani, întrucât au intrat ca cetăţeni ai celei mai nobile cetăţi,
virtutea, deşi în realitate nu au absolut nicio legătură cu ea. Căci ce este violent (βίαιηon) are
o durată scurtă de timp, aşa cum arată şi numele, deoarece acesta se aseamănă cu cuvântul
„scurt” (βαιon). Iar anticii foloseau cele două cuvinte (βαιon) şi (ολιγόχρονίων) ca sinonime
atunci când se refereau la perioade scurte de timp.
XXIII. (104) Prin urmare, trebuie să să vedem care este înţelesul întrebării, „Noe a
aflat har în faţa Domnului Dumnezeu”. Este oare semnificaţia a ceea ce se spune aici aceea că
a primit har sau că a fost considerat vrednic de a-l primi? Este bine să nu dăm atenţie primei
idei; căci ce i-a fost dat lui în plus, ar putea spune cineva, faţă de ceea ce s-a dat tuturor, şi nu
numai naturilor concrete, ci tuturor naturilor simple şi elementare, care au fost considerate
vrednice de graţia divină? (105) Dar cea de-a doua interpretare are un înţeles care nu este total
nepotrivit, căci Cauza tuturor lucrurilor le cercetează pe acele persoane care sunt vrednice de
a primi darurile sale, şi care nu alterează amprenta divină care este întipărită în ele, adică
mintea sacră, prin tot felul de practici scandaloase; dar poate că nici aceasta nu este adevărata
semnificaţie a acestor cuvinte. (106) Căci ce fel de persoană ar trebui să fie aceea care este
considerată vrednică de graţia divină? Eu cred că nici toată lumea luată la un loc nu s-ar putea
ridica la un asemenea nivel, deşi lumea este prima dintre lucrările lui Dumnezeu, fiind cea
mai măreaţă şi cea mai desăvârşită. (107) Aşa că nu ar fi mai bine să înţelegem că aceste
cuvinte se referă la faptul că omul virtuos, căruia îi place să cerceteze lucrurile, a ajuns la
această concluzie sigură, că toate lucrurile care există, pământul, apa, aerul, focul, soarele,
stelele, cerul, precum şi toate plantele şi animalele, reprezintă harul lui Dumnezeu? (108) Dar
Dumnezeu nu şi-a dat nimic lui însuşi, pentru că El nu are nevoie de nimic; însă a dat lumea
lumii, iar părţile sale le-a dat lor însele şi tuturor celorlalte, şi la fel a făcut şi cu universul,
fără a considera că ceva este vrednic de graţie (căci El dă toate lucrurile bune universului şi
părţilor sale, fără niciun fel de resentimente), preocupându-se doar de bunătatea sa eternă,
considerând că natura sa fericită şi binecuvântată trebuie să facă numai lucruri bune; aşa că
dacă cineva m-ar întreba, care este cauza facerii lumii, i-aş răspunde, pentru că am aflat de la
Moise, că această cauză este bunătatea Dumnezeului cel viu, care este harul său cel mai
important.
XXIV. (109) Dar aici trebuie să remarcăm că Moise spune că „Noe a plăcut” puterilor
„Domnului şi Dumnezeului”, şi însuşi Moise a plăcut Fiinţei care este apărată de acele puteri,
şi care în absenţa lor există doar ca esenţă. Căci aici se spune, ca şi cum cuvintele i-ar aparţine

198
lui Dumnezeu, „Pentru că tu ai aflat har în faţa mea", adresându-i-se lui şi nu altcuiva. (110)
Astfel, cel care există doar prin sine însuşi, consideră că înţelepciunea deosebită care se află în
Moise este vrednică de har, dar că cealaltă înţelepciune, formată pe modelul acesteia, este de
rang inferior, fiind mai mult o înţelepciune a speciei, pentru că este alcătuită din puteri
subordonate, pentru care El este atât Domn, cât şi Dumnezeu, atât stăpân, cât şi binefăcător.
(111) Dar cealaltă minte ataşată de trup şi înrobită pasiunilor, care a fost vândută ca robă
bucătarului şef, adică plăcerilor fiinţei noastre compuse, fiind castrată şi mutilată de toate
părţile masculine şi productive ale sufletului, care suferă de o lipsă a practicilor bune, şi care
este incapabilă să audă vocea divină, fiind separată complet de adunarea sacră în care se
discută permanent despre virtute, este aruncată în închisoarea pasiunilor, şi primeşte harul (un
har mai lipsit de glorie decât dezonoarea) paznicului închisorii. (112) Căci aceşti oameni sunt
numiţi pe drept cuvânt prizonieri, şi nu este vorba de cei ce sunt sunt condamnţi de persoanele
aflate pe scaunul de judecată, sau de judecătorii desemnaţi special în acest scop, care apoi sunt
duşi de paznici în locul cuvenit răufăcătorilor; ci mă refer aici la aceia al căror suflet este
condamnat de natura lor, la oamenii lipsiţi de cumpătare şi plini de laşitate, nedreptate,
impietate, precum şi de nenumărate alte lucruri nefaste; (113) dar intendentul şi
supraveghetorul acestor oameni este paznicul închisorii, o combinaţie de felurite lucruri rele
strânse la un loc, care constituie cea mai mare dintre pedepse. Însă unii oameni care nu percep
acest lucru, înşelându-se în privinţa a ceea ce este dăunător, cred că acest paznic este benefic,
şi vin la el cu mare bucurie, oferindu-se să fie gărzile sale de corp, arătându-i astfel cât îi sunt
de credincioşi, pentru a deveni ajutoarele sale şi succesorii săi în privinţa păcatelor comise
voluntar sau involuntar; (114) însă tu, sufletul meu, ştiind că o astfel de slujbă este mai
dureroasă decât cea mai cumplită robie, să adopţi pe cât posibil un mod de viaţă liber şi
neîngrădit, (115) iar dacă eşti prins de momelile pasiunii, mai bine să suferi decât să devii la
rândul tău prizonierul paznicului închisorii; căci dacă suferi şi gemi cu voce tare vei fi miluit;
dar dacă te laşi pradă ambiţiei pentru slujbele înalte şi râvneşti la onorouri, vei avea parte de
cel mai mare rău, acela de a deveni un paznic de închisoare, iar acest lucru îţi va influenţa
întreaga viaţă.
XXV. (116) Aşadar, să respingi cu toată puterea ideea de a face pe plac paznicului
închisorii, şi să lucrezi cu toată iscusinţa şi seriozitatea pentru a face voia celui care este cauza
tuturor lucrurilor; iar dacă nu poţi face asta (pentru că măreţia sa este dincolo de orice
cuvinte), cel puţin să înaintezi, fără a privi înapoi, spre puterile sale, şi să te înfăţişezi lor ca
un rugător, până când ele, acceptând slujirea ta sinceră şi stăruitoare, te vor include în rândul
celor care le fac voia, aşa cum au făcut şi cu Noe, ai cărui descendenţi au fost enumeraţi de
Moise într-un mod minunat; (117) căci el spune, „Iată neamurile lui Noe: Noe era om drept şi
neprihănit între cei din neamul său; Noe umbla cu Dumnezeu”; întrucât descendenţii fiinţei
compuse erau la rândul lor fiinţe compuse; căci în mod necesar, caii dau naştere unor cai, iar
leii unor lei, iar taurii devin părinţii unor tauri, şi tot aşa, omul zămisleşte oameni; (118) dar
astfel de lucruri nu sunt vlăstarul cuvenit al minţii bune; ci aceasta dă naştere virtuţilor pe care
le-am menţionat anterior, şi anume să fii om, să fii drept, să fii desăvârşit şi să-l mulţumeşti pe
Dumnezeu; iar ultima virtute este menţionată ultima întrucât este virtutea supremă, hotarul
fericirii desăvârşite. (119) Dar există un tip de creaţie prin intermediul căreia din ceea ce nu
există apar lucrurile existente. Prin puterea necesităţii, acest tip de creaţie aparţine plantelor şi
animalelor; şi mai există un tip, care face ca genul mai bun să se transforme în specie, şi la
acesta se referă Moise atunci când spune, „Iată istoria urmaşilor lui Iacov. Iosif era de
şaptesprezece ani când păştea oile împreună cu fraţii săi, cu feciorii Bilhăi şi cu feciorii Zilpei,
femeile tatălui său” (120) Căci atunci când raţiunea aceasta înclinată spre meditaţie şi dedicată
instruirii a fost trasă în jos de la preocupările sale divine şi şi-a îndreptat atenţia spre lucrurile
omeneşti şi pieritoare, atunci s-a născut Iosif, tovarăşul trupului şi al tuturor lucrurilor care ţin
de acesta; şi era încă tânăr, chiar dacă pe măsura trecerii timpului tâmplele sale au albit, căci

199
nu asculta niciodată ideile mai vechi, pe care tovarăşii lui Moise le-au dobândit şi pe care le-
au păstrat ca pe cea mai de preţ comoară a lor şi a ucenicilor lor. (121) Din acest motiv cred
că Moise a dorit să ni-l prezinte şi să facă o descriere detaliată a înfăţişării sale, pentru a-l face
cunoscut, arătând că acesta păştea oile tatălui său nu în compania fiilor legitimi ai acestuia, ci
alături de fraţii săi vitregi, copiii concubinelor, al căror nume provine din împreunarea
inferioară, de origine feminină, şi nu din împreunarea superioară, de origine masculină; căci ei
sunt numiţi aici feciorii Bilhăi şi Zilpei, şi nu ai tatălui lor, Israel.
XXVI. (122) Iar cineva ar putea întreba în acest moment, şi pe bună dreptate, de ce
după ce a menţionat faptul că Noe era desăvârşit în privinţa virtuţii, el a adăugat imediat că
„pământul se stricase în faţa lui Dumnezeu şi se umpluse de răutate”? Dar poate că nu este
atât de dificil să lămurim această nedumerire pentru aceia care nu sunt total ignoranţi în
privinţa învăţăturii. (123) Prin urmare, trebuie să spunem că atunci când în suflet răsare
virtutea nestricăcioasă, partea muritoare piere de îndată; întrucât naşterea învăţăturilor
virtuoase reprezintă moartea celor demne de ocară, la fel cum atunci când lumina începe să se
ivească, întunericul dispare. Din această pricină, în legea referitoare la lepră se spune în mod
explicit că „Dacă pielea sănătoasă se îmbolnăveşte de lepră, acesta va fi necurat”; (124) iar
mai departe confirmă această poruncă, ca şi cum i-ar aplica o pecete, căci adaugă, „iar carnea
sănătoasă îl va face necurat”, lansând acest avertisment în opoziţie cu ceea ce ar fi firesc sau
obişnuit: pentru că toţi oamenii cred că lucrurile sănătoase devin necurate din cauza bolilor şi
că cele moarte le întinează pe cele vii, şi nu invers, ca ceea ce este sănătos şi viu să fie cauza
necurăţiei lucrurilor rele şi a celor moarte; dimpotrivă, lucrurile vii şi sănătoase le consideră a
fi benefice pentru mântuirea lor. (125) Dar legiuitorul, care este plin de înţelepciune în
privinţa tuturor lucrurilor, vorbeşte într-un mod ciudat, căci ne învaţă că sănătatea şi
vitalitatea sunt cauzele care ne fac să fim necuraţi; căci aspectul sănătos şi plin de viaţă al
sufletului atrage după sine condamnarea cuvenită; (126) iar când această condamnare este
iminentă, ea inventariază toate păcatele sufletului, şi îl mustră pentru ele, şi îl priveşte cu
asprime, iar atacurile sale nu pot fi oprite; iar sufletul osândit îşi recunoaşte toate faptele prin
care a prejudiciat raţiunea, şi îşi dă seama că a fost nesăbuit, şi necumpătat, şi nedrept, şi plin
de necurăţenie.
XXVII. (127) Motiv pentru care Moise promulgă o lege prin care avertizează că „omul
care este parţial lepros va fi socotit necurat, dar cel plin din cap până în picioare de lepră va fi
considerat pur”; dar mă tem că oricine altcineva, judecând în mod probabilistic, va spune
exact contrariul, şi va crede că lepra contractată, care s-a întins doar pe o mică porţiune a
trupului, este mai puţin necurat decât cea care s-a întins pe tot corpul; (128) dar cred că Moise
foloseşte aici această exprimare simbolică pentru a sugera un adevăr de netăgăduit, şi anume
că fărădelegile neintenţionate, oricât de ample ar fi, nu merită să fie condamnate, fiind pure,
întrucât sunt înfăptuite fără conştienţă, adică fără acel acuzator teribil care să depună mărturie
împotriva lor; însă păcatele comise în mod intenţionat, chiar dacă sunt mai restrânse, sunt
condamnate de acel judecător care dă sentinţe împotriva sufletului, şi sunt pe drept cuvânt
socotite ca fiind nesfinte, necurate şi impure. (129) Prin urmare, această lepră, care are o
dublă natură, şi care ne prezintă două feţe, semnifică depravarea voluntară; căci sufletul, deşi
este plin de o raţiune sănătoasă şi vivace şi dreaptă nu o foloseşte pentru păstrarea lucrurilor
sale bune, ci, lăsându-se în seama persoanelor neexperimentate în navigaţie, răstoarnă corabia
vieţii, care pe o vreme bună ar fi putut să se salveze; (130) însă atunci când se transformă şi
capătă o înfăţişare albă şi uniformă, dă la iveală o schimbare involuntară; deoarece mintea,
lipsită complet de puterea raţiunii, şi rămasă fără niciun fel de posibilitate de a înţelege, ca un
om în ceaţă sau într-o beznă adâncă, nu mai vede nimic din ceea ce ar trebui făcut; ci, ca un
orb, care face tot felul de greşeli pentru că nu vede drumul din faţa sa, îndură multe căderi şi
nenorociri care se ţin lanţ, în pofida tuturor eforturilor sale.

200
 XXVIII. (131) Şi aşa este porunca referitoare la casa în care oamenii se îmbolnăvesc
frecvent de lepră; căci Moise spune că, „Dacă în casă apare o pată de lepră, atunci stăpânul
casei îi va da de veste preotului, zicând, «în casa mea s-a ivit ceva ce seamănă cu o pată de
lepră»”, şi imediat adaugă, „Atunci preotul va porunci ca acea casă să fie golită mai înainte de
a intra el, preotul, să cerceteze pata, pentru ca nimic din ceea ce este în casă să nu fie necurat,
după care preotul va intra să cerceteze casa”. (132) Aşadar, până să intre preotul, lucrurile din
casă sunt pure; însă după ce a intrat, din acel moment toate vor fi necurate. Şi totuşi firesc ar fi
să fie invers, adică atunci când în casă intră un om pur şi desăvârşit, care obişnuieşte să se
roage şi să cureţe şi să jertfească pentru toţi cei aflaţi în acea casă, toate lucrurile aflate acolo
se vor ameliora prin prezenţa sa şi în loc să rămână necurate vor deveni pure; însă acum nici
măcar nu rămân în starea în care au fost înainte, ci situaţia lor se înrăutăţeşte odată cu sosirea
preotului. (133) Însă acei oameni care au obiceiul să investigheze astfel de chestiuni, pentru
că le face plăcere, ar putea să se întrebe dacă acest lucru este în concordanţă cu sensul literal
şi manifest al cuvintelor; dar noi afirmăm clar şi răspicat că aceste elemente sunt corelate, căci
atunci când preotul intră înăuntru, tot ce se află în casă devine necurat; (134) pentru că atâta
vreme cât cuvântul divin nu a intrat în sufletul nostru ca într-o oază ospitalieră, toate faptele
sale sunt nevinovate; căci supraveghetorul, sau tatăl, sau învăţătorul, sau orice alt titlu care s-
ar putea da preotului, prin care sufletul poate fi mustrat şi pedepsit, se află la distanţă: şi acele
persoane care fac ceea ce fac din cauza lipsei de experienţă sau din ignoranţă trebuie iertate;
pentru că acestea nu consideră că faptele lor sunt păcătoase, iar uneori chiar cred că fac bine
atunci când de fapt greşesc enorm; (135) însă când în inima noastră intră adevăratul preot,
adică credinţa, asemenea unei raze pure de lumină, atunci ne dăm seama că scopurile pe care
le purtăm în suflet nu sunt pure, şi vedem că faptele noastre sunt condamnabile, şi vrednice de
ocară, deşi le-am comis din ignoranţă. Prin urmare, toate aceste lucruri devin necurate, iar
preotul, adică credinţa, porunceşte să fie scoase afară şi despuiate, pentru ca el să poată vedea
locuinţa sufletului pur şi, în cazul în care acesta este bolnav, să poată să-l vindece.
XXIX. (136) Iar femeia care l-a întâlnit pe profet în Cartea Regilor confirmă ceea ce s-
a spus aici: „Şi ea este văduvă”; dar acest cuvânt nu este folosit în sensul lui obişnuit, cu
referire la o femeie care este lipsită de soţul său, ci el vrea să spună că aceasta este liberă de
pasiunile care corup şi distrug sufletul, aşa cum Moise o înfăţişează pe Tamara. (137) Căci şi
ea era văduvă şi i s-a poruncit să stea în casa tatălui, singurul Mântuitor; şi datorită faptului că
a renunţat pentru totdeauna la compania bărbaţilor ea se menţine la distanţă de toate plăcerile
omeneşti, şi astfel primeşte o sămânţă divină; şi fiind umplută cu seminţele virtuţii ea rămâne
însărcinată şi este în durerile naşterii, zămislind acţiuni virtuoase. Şi odată ce le-a dat naştere,
îşi învinge adversarii şi câştigă premiul, împodobindu-se cu frunze de palmier ca semn al
victoriei sale. Căci numele Tamara, tălmăcit, înseamnă palmier. (138) Şi orice suflet care
începe să fie văduvit şi lipsit de păcate, îi spune profetului, „Om al lui Dumnezeu! Ai venit să-
mi reaminteşti de nedreptăţile şi păcatele mele?”. Căci acesta, fiind inspirat, şi intrând în
suflet, şi fiind plin de dragoste divină, şi simţindu-se nespus de entuziasmat datorită unui
stimul al freneziei divine, căruia este greu să îi rezişti, face ca sufletul să îşi amintească de
vechile nedreptăţi şi păcate: nu pentru a comite din nou astfel de fapte, ci pentru a deplânge
greşelile trecutului şi a se lamenta în privinţa lor, astfel încât să ajungă să urască progeniturile
sale şi să le respingă plin de aversiune, ca să poată urma sfaturile cuvântului lui Dumnezeu,
care este interpretul şi profetul voinţei sale. (139) Pentru că oamenii din vechime obişnuiau
să-i numească pe profeţi uneori oameni ai lui Dumnezeu, alteori clarvăzători, dându-le nume
potrivite, pe măsura entuziasmului şi inspiraţiei şi preştiinţei lor în privinţa lucrurilor.
XXX. (140) Prin urmare, preasfântul Moise spune pe bună dreptate că pe vremea când
virtuţile lui Noe au ieşit la lumină pământul se stricase: „Şi tot pământul”, spune el, „se
stricase, pentru că tot trupul îşi stricase calea lui pe pământ”. (141) Ei bine, unele persoane ar
putea spune că aceste cuvinte au fost folosite în mod greşit, şi că pentru a rămâne fideli

201
contextului şi adevărului ar trebui mai degrabă să citim că, „Toată firea carnală îşi stricase
calea ei pe pământ”. Căci nu putem face acordul la masculin pentru un cuvânt feminin (n.t.
cuvântul trup este traducerea în limba română a cuvântului σαρκί din limba greacă, care
înseamnă carne şi care este feminin). (142) Dar poate că Moise nu intenţionează să spună aici
că doar firea carnală şi-a stricat calea ei pe pământ, pentru a crede că s-a exprimat greşit, ci
poate că mai degrabă se referă atât la lucrurile firii carnale, care este stricată, cât şi la cele ale
celeilalte fiinţe, pe care firea carnală se străduieşte să le rănească şi să le strice. Aşa că putem
explica această expresie în felul următor: Toată firea carnală a pervertit calea desăvârşită ce
duce la fiinţa veşnică şi nestricăcioasă, care este Dumnezeu. (143) Şi să ştiţi că această cale
este înţelepciunea. Căci mintea călăuzită de înţelepciune înaintează pe calea cea dreaptă şi
netedă şi accesibilă până ce ajunge la capătul ei; iar capătul drumului îl constituie cunoaşterea
şi înţelegerea lui Dumnezeu. Însă tovarăşii cărnii urăsc şi resping acest drum, străduindu-se să
îl distrugă; căci nu există lucruri mai antagoniste decât cunoaşterea şi plăcerile cărnii. În
consecinţă, Edomul pământesc se luptă necontenit cu aceia care vor să înainteze pe acest
drum, (144) care nu este altceva decât calea regală a celor ce se împărtăşesc din facultatea
vederii, şi care sunt numiţi Israel; căci numele Edom tălmăcit înseamnă „pământesc”, iar
acesta lucrează cu toată seriozitatea, făcând uz de toate puterile sale şi de ameninţări, pentru a-
i împiedica pe cei care urmează această cale, făcând-o impracticabilă pentru vecie.
XXXI. (145) Prin urmare, ambasadorii care sunt trimişi vorbesc în felul acesta: „Vom
trece prin ţara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii, nici apă că vom bea din fântânile
tale; ci vom merge pe calea împărătească, fără să ne abatem nici la dreapta, nici la stânga,
până ce vom trece de hotarele tale. Edom însă i-a răspuns: «Nu veţi trece pe la mine!;
altminteri, cu război voi ieşi înainte-ţi». Zisu-i-au fiii lui Israel: «Vom trece pe lângă munte,
iar de vom bea din apa ta, eu sau vitele mele, îţi vom plăti: aproape o nimica-i să trecem pe
lângă munte». Dar acela a răspuns: «Nu vei trece pe la mine!»”. (146) Despre omul din
vechime se spune că atunci când vedea că trece o procesiune somptuoasă şi echipată aşa cum
se cuvine, acesta privea la unul din cunoscuţii săi, spunându-i, „Prietene, vezi cât de multe
lucruri sunt de care eu nu am nevoie?”, exprimând în doar câteva cuvinte ceea ce constituia cu
adevărat o laudă grozavă şi divină. Ce spui, omule? (147) Ai fost încununat câştigător la
Jocurile Olimpice pentru că te-ai luptat cu toate bogăţiile aliniate în faţa ta; şi ai ajuns la un
asemenea nivel încât nu ai luat nimic de acolo pentru plăcerea ta sau pentru folosul tău? Este
o afirmaţie minunată, dar sentimentul este şi mai minunat pentru acela care a ajuns la o
asemenea tărie încât să fie capabil ca fără un efort extraordinar să obţină totuşi victoria prin
forţă.
XXXII. (148) Dar nimănui nu i se permite să se laude în faţa lui Moise, cel care a fost
instruit în înţelepciunea desăvârşită, şi care aparţine poporului cel mai numeros. Iar dovada
este aceasta. Sufletul tuturor prietenilor săi a fost încrezător şi s-a apropiat cu curaj de regele
tuturor lucrurilor bune, dar iluzorii, care este Edomul pământesc; pentru că de fapt, toate
lucrurile bune pământeşti sunt bune doar în aparenţă; iar aceste suflete au avut curaj, căci se
spune, „Vom trece prin ţara ta”. (149) Oh, ce promisiune mărinimoasă şi sublimă! Spuneţi-mi,
veţi putea depăşi oare toate aceste lucruri care pe pământ par a fi bune, după cum cred cei mai
mulţi? Şi veţi fi capabili să rezistaţi acelei forţe care vă împiedică înaintarea? (150) Şi după ce
aţi privit toate bogăţiile una după alta, şi toată abundenţa, le veţi întoarce spatele cu dezgust?
Şi veţi privi atunci spre valorile strămoşilor voştri şi spre acelea pe care le aveţi de la tatăl
vostru şi de la mama voastră, ţinând cont de caracterul lor nobil, atât de venerat de către
mulţime? Şi vă veţi lepăda de gloria pentru care oamenii sunt gata să pună totul la bătaie,
lăsând-o în urma voastră ca şi cum ar fi ceva total lipsit de valoare? Ce altceva să mai spun?
Veţi neglija sănătatea trupului şi perfecţiunea simţurilor externe, şi frumuseţea, care pentru
mulţi este subiect de dispută, având o forţă căreia nu i te poţi opune, şi toate celelalte lucruri
prin care împodobesc casa sau mormântul sufletului, sau cum altfel i se mai poate spune, veţi

202
fi capabili, zic, să nesocotiţi toate aceste lucruri, astfel încât niciunul dintre ele să nu facă
parte din categoria lucrurilor bune? (151) Acestea sunt faptele de putere şi curaj ale unui
suflet celest, care a abandonat total regiunile pământului, şi care s-a înălţat, stabilindu-şi
locuinţa printre naturile divine. Căci fiind plin de vederea lucrurilor bune, veritabile şi
nestricăcioase, este firesc ca să le respingă pe cele false şi efemere.
XXXIII. (152) Aşadar, ce folos că renunţăm la beneficiile pieritoare ale omului
muritor, dar nu împinşi de dreapta raţiune, ci aşa cum fac unii, cu ezitări, cu încetineală sau cu
lipsă de experienţă? Căci un lucru nu este vrednic de cinste peste tot, ci oameni diferiţi
apreciază lucrurile în mod diferit. Din acest motiv, Moise, care vrea să ne înveţe mai mult, ne
spune că prin raţiunea justă aceste suflete au ajuns să dispreţuiască tot ceea ce s-a spus; de
aceea după ce spune „Vom trece”, mai adaugă, „prin ţara ta”. Căci acest lucru este extrem de
necesar, pentru că atunci când suntem înconjuraţi de multe din acele lucruri pe care în mod
obişnuit le socotim folositoare, trebuie să evităm să fim prinşi în mrejele întinse de fiecare
dintre plăceri; şi precum focul, să fim capabili ca printr-o singură ripostă să respingem
atacurile pe care le îndreaptă în mod repetat împotriva noastră. (154) Aşadar, israeliţii spun că
vor merge pe această cale şi că nu vor mai străbate ogoarele şi viile, căci ar fi curată nebunie
să treacă pe lângă acele plante ale sufletului vrednice de a fi cultivate, şi care dau roade
comestibile, adică discursuri virtuoase şi fapte demne de laudă. Căci mai degrabă ar trebui să
rămână şi să culeagă aceste roade, şi să se hrănească cu ele până se satură. Pentru că nimic nu
este mai frumos decât veselia nepotolită, aflată în mijlocul virtuţilor desăvârşite, iar
aceastăveselie este simbolizată de viile menţionate anterior. (155) Dar noi, asupra cărora
Dumnezeu revarsă din înalt izvoarele sale de lucruri bune, am băut din acea apă şi am căutat
acea umezeală deficitară de jos de pe pământ, în timp ce peste noi ploua din înalt, fără
încetare, cu hrană minunată de nectar şi ambrozie, cu mult mai bună decât aceea cinstită în
versuri de poeţi.
XXXIV. (156) Mai mult decât atât, decât să golim butoaiele umplute de născocirile
oamenilor neîncrezători nu am face mai bine să căutăm refugiu şi scăpare acolo unde
Mântuitorul universului ne-a deschis vistieriile sale divine pentru a le folosi şi a ne bucura de
ele? Căci Moise, hirofantul, se roagă ca „Să ne deschidă Domnul vistieria Sa cea bună, cerul,
ca să ne dea ploaia sa”, iar rugăciunile celui care îl iubeşte pe Dumnezeu vor fi auzite
negreşit. (157) Şi ce spune acela care crede că nici cerul, nici ploaia, nici vreo fântână, şi de
fapt nimic din toate cele create nu sunt suficiente pentru a-l hrăni, ci care trece dincolo de
toate acestea, şi care pe baza experienţelor prin care a trecut, zice, „Dumnezeu m-a hrănit încă
de când eram copil”. Nu vi se pare că un astfel de om nu se gândeşte nici măcar la toată apa
acumulată jos pe pământ, căci o consideră nevrednică de a fi privită? (158) Şi nici măcar nu
bea din vreo fântână, căci Dumnezeu îi dă butoaie cu vin neamestecat; uneori prin intermediul
unui înger pe care l-a considerat vrednic să joace rolul de paharnic, alteori prin mijloacele pe
care le are la dispoziţie, fără niciun fel de intermediar între cel ce dă şi cel care primeşte.
(159) Prin urmare, haideţi să nu mai zăbovim şi să încercăm să înaintăm pe calea regală,
deoarece se cuvine să lăsăm în urmă lucrurile pământeşti; iar calea regală este aceea pe care
niciun individ din lume nu mai este stăpân, ci doar acela care este în acelaşi timp şi singurul
rege adevărat. (160) Iar aceasta este, aşa cum am spus puţin mai devreme, înţelepciunea prin
care sufletele rugătoare pot găsi o cale de scăpare către Dumnezeul cel necreat; căci este firesc
ca cel care merge fără nicio dificultate pe calea regală să nu simtă nicio oboseală şi să ajungă
să se întâlnească cu regele. (161) Însă cei care se apropie de El îi văd măreţia şi îşi recunosc
propriile defecte; căci Avraam, atunci când a venit foarte aproape de Dumnezeu, şi-a dat
seama imediat că el însuşi nu este altceva decât praf şi pulbere. (162) Şi fie ca cei care merg
pe calea regală să nu se abată nici spre dreapta, nici spre stânga, ci să înainteze chiar pe
mijlocul ei; pentru că orice deviere în orice direcţie este condamnabilă, întrucât o parte tinde
spre exces, iar cealaltă spre deficit; căci în această privinţă, partea dreaptă este la fel de

203
condamnabilă ca şi partea stângă. (163) În cazul celor impulsivi, partea dreaptă reprezintă
temeritatea, iar partea stângă laşitatea. În ceea ce îi priveşte pe aceia care sunt zgârciţi în
privinţa banilor, în dreapta este avariţia, iar în stânga risipa excesivă; iar cei care sunt iscusiţi
la calcule, consideră că măiestria este ceva de dorit, iar simplitatea ceva de care trebuie să ne
ferim. De asemenea, unele persoane înclină să creadă că superstiţia este în partea dreaptă, iar
fuga de impietate în partea stângă.
XXXV. (164) Şi pentru că orice abatere de la calea cea dreaptă ne va face să ne
supunem unuia din cele două defecte rivale, haideţi să dorim şi să ne rugăm să înaintăm exact
pe mijlocul drumului. Aşadar, calea de mijloc dintre temeritate şi laşitate este curajul; cea
dintre risipa extravagantă şi avariţie este cumpătarea; cea dintre iscusinţa lipsită de scrupule şi
prostie este chibzuinţa; iar calea corectă dintre superstiţie şi impietate este pietatea. (165)
Acestea se găsesc între cele două extreme şi toate reprezintă drumuri pe care se poate merge
uşor, drumuri netede şi drepte, pe care nu trebuie să mergem cu organele noastre trupeşti, ci
cu mişcările sufletului care aspiră neîncetat la tot ce este mai bun. (166) Văzând acestea,
Edomul pământesc, indignat peste măsură (căci el se teme că ideile sale vor fi răsturnate şi
cuprinse de o stare de confuzie), ne va ameninţa cu războaie ireconciliabile în cazul în care
vom încerca să trecem cu forţa pe lângă el, tăind şi defrişând neîncetat, pe măsură ce
înaintăm, copacii sufletului, pe care i-a sădit pentru distrugerea înţelepciunii, însă din care nu
a obţinut roade, căci spune, „Nu veţi trece pe la mine!; altminteri, cu război voi ieşi înainte-
ţi”. (167) Dar haideţi să nu băgăm în seamă ameninţările lui, ci să îi răspundem că vom trece
dincolo de muntele său; adică, fiind obişnuiţi să ne întovărăşim cu puterile măreţe şi sublime
şi să cercetăm toate lucrurile în conformitate cu adevărata lor existenţă, şi având obiceiul de a
ne pune întrebări referitoare la raţiunea de a fi a oricărui lucru, de orice fel, prin care ajungem
să cunoaştem ce reprezintă el, vom manifesta un dispreţ total faţă de toate lucrurile aflate la
exterior şi care afectează doar trupul; căci aceste lucruri josnice sunt iubite de tine, dar noi le
detestăm, motiv pentru care nu vrem să avem de a face cu niciunul dintre ele. (168) Căci, aşa
cum spune proverbul, dacă le vom atinge fie şi cu vârful degetului, îţi vom atribui onoare şi
demnitate; iar atunci îţi vei da aere şi te vei lăuda, ca şi cum noi, care suntem iubitori de
virtute, am venit la tine momiţi de plăcere.
XXXVI. (169) „ Zisu-i-au fiii lui Israel: «Vom trece pe lângă munte, iar de vom bea
din apa ta, eu sau vitele mele, îţi vom plăti”. Iar prin aceasta nu se înţelege acel preţ despre
care vorbesc poeţii, bani de aur sau de argint, sau orice altceva; aşa cum se obişnuieşte printre
negustorii care vând mărfuri, ca să li se dea ceva la schimb pentru produsele lor, ci preţul va fi
onoarea pe care o pretinde; (170) căci, în realitate, orice om necumpătat, sau nedrept, sau laş,
văzând că cineva este mai auster, fie pentru că evită munca, fie pentru că este subjugat de
câştig sau pentru că cedează în faţa plăcerilor amăgitoare, se bucură nespus, crezând că el
însuşi a fost onorat. Şi mai mult decât atât, continuând să se bucure şi să arate mulţimii faptul
că exultă, începe să filozofeze în legătură cu propriile sale greşeli, considerându-le nu inutile,
ci imposibil de evitat, spunând că dacă acestea nu ar avea o astfel de natură, acel om
respectabil nu s-ar fi lăsat niciodată în voia lor. (171) Aşadar, haideţi să-i spunem oricărui om
păcătos: dacă bem din apa ta, dacă atingem ceva, orice îţi aparţine, dintr-un zel nechibzuit, vei
deveni vrednic de cinste şi aprobare, în loc de dispreţ şi respingere (căci de acestea merită să
ai parte); (172) şi într-adevăr, chestiunile care te preocupă nu reprezintă absolut nimic. Crezi
că lucrurile muritoare fiinţează cu adevărat şi au o existenţă reală? Sau mai degrabă sunt
lucruri suspendate de sforile ideilor false şi nesigure, plutind astfel în aer şi fiind
asemănătoare cu visele amăgitoare? (173) Iar dacă nu vrei să priveşti la starea în care se află
oamenii, gândeşte-te la schimbările în bine sau în rău care afectează ţările şi popoarele. Grecia
a fost la un moment dat înfloritoare, dar macedonenii au suprimat puterea acelui ţinut; apoi, la
rândul lor, macedonenii au devenit puternici, însă pentru că s-au divizat în teritorii mici
puterea lor a scăzut, până când în cele din urmă s-a stins complet. (174) Înaintea

204
macedonenilor, Imperiul Persan se afla la apogeu, însă într-o bună zi s-a ales praful de
prosperitatea sa ieşită din comun. Iar acum parţii sunt mai puternici decât perşii, care nu
demult erau stăpânii lor; iar cei care le erau supuşi, acum sunt stăpâni. Odinioară, Egiptul a
fost un imperiu puternic, dar dominaţia şi slava sa au trecut ca un nor. Şi ce au devenit
etiopienii, şi Cartagina, şi regatul Libiei? Unde sunt acum regii Pontului? (175) Ce s-a
petrecut cu Europa şi Asia, şi, pe scurt, cu întreaga lume locuită? Nu a fost ea aruncată în sus
şi în jos ca o corabie legănată de valurile mării, bucurându-se uneori de vânt bun, iar alteori
fiind nevoită să înfrunte furtuni potrivnice? (176) Căci Cuvântul divin dă naştere ciclurilor, pe
care oamenii obişnuiţi le numesc soartă. Iar apoi, curge necontenit printre cetăţi şi popoare şi
ţări, răsturnând aranjamentele existente şi dând unora ceea ce a aparţinut altora, schimbând
îndeletnicirile indivizilor doar în ceea ce priveşte aspectul temporal, pentru ca toată lumea să
devină, ca să spunem aşa, o singură cetate şi să se bucure de forma de guvernare cea mai
minunată, şi anume democraţia.
XXXVII. (177) Aşadar, niciunul din obiectele care îi preocupă pe oameni sau pentru
care aceştia muncesc nu are importanţă sau valoare; ci toate aceste obiecte sunt doar o simplă
umbră sau o respiraţie, care dispare înainte de a dobândi o poziţie fermă; căci ele vin şi pleacă
asemenea fluxului şi refluxului. Căci în timpul fluxului marea mugeşte şi înaintează cu mare
violenţă, şi revărsându-se cu zgomot transformă în lac ţinuturile care anterior aparţineau
uscatului; dar alteori, ea se retrage, făcând ca teritoriile înghiţite de mare să devină uscat.
(178) Şi tot aşa, uneori, prosperitatea se revarsă asupra unui popor puternic şi numeros, dar
după aceea cursul său impetuos începe să înainteze în sens opus, fără să lase în urma sa nicio
picătură, nicio urmă din bogăţiile existente anterior. (179) Dar nu toţi pot pricepe pe deplin
semnificaţia acestor evenimente, ci doar aceia care sunt obişnuiţi să acţioneze întotdeauna în
concordanţă cu raţiunea adevărată şi stabilă, care ne impune nişte limite; căci aceiaşi oameni
obişnuiesc să spună două lucruri, şi anume: „Toate preocupările ce ţin de lumea creată nu
reprezintă absolut nimic” şi „Vom trece prin muntele tău”. (180) Pentru că este imposibil ca
acela care nu obişnuieşte să folosească drumurile de munte aflate la înălţime să respingă toate
preocupările pieritoare şi să se întoarcă, apucând-o pe cărarea lucrurilor nemuritoare. Prin
urmare, Edomul pământesc consideră oportun să blocheze calea regală şi celestă care duce la
virtute, dar şi raţiunea divină va bloca calea sa şi a celor care îi urmează ideile; (181) printre
aceştia trebuie să îl socotim şi pe Balaam, pentru că şi el este un fiu al pământului, şi nu un
vlăstar din cer, iar dovada este aceea că el a fost influenţat de semne şi false profeţii, astfel
încât nici măcar atunci când şi-a deschis ochii sufletului, care fuseseră închişi, şi când „a
văzut îngerul lui Dumnezeu care îi stătea în drum”; nici atunci nu s-a întors şi nu a renunţat să
facă rău, ci lăsându-se pradă unui val de nebunie a fost înghiţit de el. (182) Şi într-adevăr,
bolile sufletului nu sunt doar dificil de tratat, ci ele sunt de-a dreptul incurabile, atunci când,
deşi credinţa este în noi (iar aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu, care vine ca un înger al său
şi ca o călăuză pentru a îndepărta obstacolele aflate în calea noastră, astfel încât să nu ne
poticnim în drumul nostru pe cărarea cea netedă), totuşi preferăm să dăm întâietate părerilor
noastre nechibzuite, în loc să plecăm urechea la poruncile pe care obişnuieşte să ni le dea şi la
mustrările sale, astfel încât vom fi pedepsiţi pentru a ne îndrepta. (183) Motiv pentru care, cel
care nu este convins şi nu manifestă respect pentru credinţă, prin faptul că se întoarce
împotriva lui Dumnezeu, va fi vătămat şi răsturnat de pasiunile sale; iar nenorocirea sa va fi o
lecţie pentru toţi aceia care nu sunt complet impuri, pentru ca ei să se străduiască să dea
ascultare judecătorului care este în ei şi care îi ajută, cu condiţia ca aceştia să respecte
deciziile sale corecte.

205
 11. DESPRE AGRICULTURĂ

I. (1) „Şi Noe a prins a fi agricultor şi a sădit vie; şi a băut vin şi s-a îmbătat şi s-a
dezvelit în cortul său” {1}{Geneza 9:20}. Majoritatea oamenilor care nu înţeleg natura
lucrurilor greşesc în privinţa alcătuirii numelor; căci aceia care iau lucrurile în mod anatomic,
ca să spunem aşa, sunt capabili să dea nume cu uşurinţă lucrurilor, însă aceia care sunt
confuzi şi dezordonaţi sunt incapabili de o asemenea precizie. (2) Dar Moise, prin cunoaşterea
deosebită a lucrurilor, obişnuia să le dea cele mai nimerite şi mai expresive denumiri. În
consecinţă, în multe pasaje ale legii vom găsi confirmarea ideii pe care am exprimat-o în
paragraful pe care l-am citat la începutul acestui tratat, in care dreptul Noe este prezentat ca
un agricultor. Căci cine nu s-ar pripi să spună că a fi agricultor şi a cultiva pământul este unul
şi acelaşi lucru? Şi de fapt, nu numai că aceste lucruri sunt diferite, ci chiar se află în opoziţie
unul cu celălalt. (4) Pentru că un om lipsit de iscusinţă poate lucra pământul; dar dacă cineva
este numit agricultor, se ştie, doar prin acest nume, că un astfel de om nu este lipsit de
pricepere, ci este un agricultor cu experienţă, întrucât numele său (γεωργός) este derivat din
măiestria agricolă (γεωργική τέχνη), al cărei omonim este. Şi pe lângă toate acestea, mai
trebuie să luăm în considerare şi această chestiune, că cel care ară pământul (το γης εργάτης)
are în vedere un singur scop, și anume simbria sa; căci el este doar un simplu angajat, care nu
se preocupă să are bine pământul. Însă agricultorul (το γεωργός), s-ar bucura să contribuie şi
el cu ceva şi să dea din resursele sale personale pentru a ameliora solul, punându-se astfel la
adăpost de criticile celor care înţeleg această îndeletnicire; căci dorinţa sa este aceea de a
obţine beneficii în fiecare an nu din alte surse, ci din munca sa în agricultură, care ajunge să
dea roade. (6) Prin urmare, acesta se preocupă să amelioreze natura copacilor sălbatici, pentru
a-i face roditori, şi să îmbunătăţească prin grija sa calităţile pomilor fructiferi, tăind acele
ramuri care din exces de hrană au crescut prea mult sau degajând tulpinile năpădite de lăstari.
În plus, acei copaci de soi bun, din care ies mulţi lăstari, îi înmulţeşte îngropând lăstarii
respectivi în gropi nu prea adânci, în timp ce copacii care nu dau roade bune se străduieşte să
îi amelioreze prin altoirea lor cu alte soiuri, legându-i împreună în modul cel mai firesc. Căci
un lucru similar se întâmplă şi în cazul oamenilor, atunci când adoptă în familia lor copii cu
care nu sunt legaţi prin sânge, dar pe care îi fac să devină ai lor prin virtuţile proprii. (7)
Agricultorul, prin urmare, scoate din pământ nenumăraţi lăstari, cu tot cu rădăcină, dintre
aceia care printr-un proces natural au devenit neproductivi în privinţa roadelor, şi care vatămă
plantele din apropierea lor. Aşadar, acesta este meşteşugul referitor la plantele care cresc din
pământ. Iar acum, haideţi să ne ocupăm de agricultura sufletului.
II. (8) Mai întâi de toate, agricultorul nu este dornic să sădească sau să semene ceva
neproductiv, ci doar acele lucruri care merită cultivate şi care dau roade în fiecare an celui
care munceşte pământul. Căci natura l-a desemnat stăpânul tuturor plantelor şi animalelor,
precum şi al tuturor celorlalte lucruri trecătoare; (9) şi ce altceva poate fi omul, decât acel gen
care se află în fiecare dintre noi, şi care obişnuieşte să profite de tot ce s-a semănat? Dar
pentru că laptele este hrana copiilor mici, iar prăjiturile cu grâu sunt făcute pentru adulţi, la fel
şi sufletul, în perioada copilăriei sale trebuie să se hrănească cu lucruri asemănătoare laptelui,
şi anume cu învăţături elementare de largă circulaţie. Însă hrana desăvârşită care se cuvine
oamenilor constă în explicaţii izvorâte din chibzuinţă şi cumpătare, precum şi din toate
celelalte virtuţi. Pentru că aceste lucruri care au fost semănate şi sădite în minte vor da cele
mai folositoare roade, şi anume faptele bune şi vrednice de laudă. (10) Prin intermediul
acestei lucrări agricole, toţi copacii pasiunilor şi viciilor, care ajung să crească până la o
anumită înălţime, şi să dea roade dăunătoare, sunt smulşi din rădăcină şi culcaţi la pământ,
astfel încât să nu mai rămână nimic din ei care să dea naştere unor noi lăstari de fapte rele,
care să ajungă ulterior la maturitate. (11) În plus, dacă sunt şi copaci care nu dau roade absolut

206
de loc, nici rele, nici bune, agricultorul îi va tăia şi pe aceştia, însă nu îi va distruge total, ci le
va da o anumită întrebuinţare, transformându-i în pari pe care îi aşază în jurul casei sau îi
foloseşte pentru a înconjura cetatea cu un gard în loc de zid.
III. (12) Căci Moise spune, „Numai copacul pe care-l ştii că nu face roadă bună de
mâncat, pe acela poţi să-l strici şi să-l tai, ca să-ţi durezi întărituri de-mpresurare asupra cetăţii
care se războieşte cu tine” {2}{Deuteronomul 20:20}. Iar aceşti copaci sunt asemănaţi cu
acele puteri născute din cuvinte, care nu conţin altceva decât simple speculaţii, (13) din
categoria cărora fac parte ştiinţa tămăduirii, atunci când nu are legătură cu practica, prin care
este firesc ca unele persoane să poată fi vindecate, precum şi discursurile plătite, care nu se
preocupă de aflarea adevărului, ci doar de inducerea în eroare a ascultătorilor cu ajutorul unor
argumente convingătoare plauzibile; şi în aceeaşi categorie mai trebuie incluse acele părţi ale
dialecticii şi geometriei lipsite de orice legătură cu caracterul sau morala, care doar ascut
mintea, însă fără a-i da însă posibilitatea de a înţelege temeinic fiecare problemă care i se
înfăţişează, căci întotdeauna ele disecă problema şi o împart în mai multe unităţi, pentru a
distinge caracterul specific al unui lucru de calităţile comune întregului gen. (14) În orice caz,
oamenii spun că cei din antichitate comparau principiile întreite ale filozofiei cu un ogor;
asemuind filozofia naturală cu plantele şi copacii, filozofia morală cu roadele pentru care se
cultivă plantele; iar filozofia logică cu un gard viu sau cu un gard de lemn; (15) căci aşa cum
zidul, care este ridicat de jur împrejur, este păzitorul platelor şi roadelor care se află pe câmp,
ţinându-i la distanţă pe toţi aceia care vor să le vatăme şi să le distrugă, tot aşa şi partea logică
a filozofiei este cea mai puternică apărare a celorlalte două părţi, şi anume filozofia morală şi
filozofia naturală; (16) căci atunci când simplifică exprimările ambigue şi când rezolvă
miniciunile plauzibile amestecate în sofisme, distrugând complet neadevărurile seducătoare,
care reprezintă cea mai mare amăgire şi ruină a sufletului, prin intermediul limbajului său clar
şi expresiv şi al demonstraţiillor lipsite de ambiguitate, ea face ca mintea să devină netedă ca
ceara, gata să primească toate impresiile inocente şi demne de laudă ale unei filozofii morale
şi naturale sănătoase.
IV. (17) Acestea sunt, aşadar, practicile şi promisiunile agriculturii sufletului, „Voi
tăia toţi copacii nesăbuinţei, şi ai lipsei de cumpătare, şi ai nedreptăţii, şi ai laşităţii; şi voi
smulge din rădăcină toate plantele plăcerii, şi ale poftelor, şi ale mâniei, şi ale dorinţei, şi ale
tuturor formelor de ataşament, chiar dacă s-au înălţat deja până la cer. Şi voi arde rădăcinile
lor, coborând focul până în străfundurile pământului, ca să nu mai rămână absolut nicio parte,
şi nicio urmă, şi nicio umbră a unor asemenea lucruri; (18) şi voi distruge aceste lucruri, şi voi
sădi în acele suflete copilăreşti lăstari tineri, care să le hrănească cu roadele lor. Iar acei lăstari
sunt următorii: obişnuinţa de a scrie şi de a citi cu uşurinţă; studierea temeinică şi analiza
operei poeţilor înţelepţi; geometria şi studierea atentă a discursurilor retorice, şi toată
învăţătura publică. Iar în acele suflete ajunse la vârsta pubertăţii sau a maturităţii voi sădi
lucruri încă şi mai bune şi mai desăvârşite, şi anume copacul chibzuinţei, copacul curajului,
copacul cumpătării, copacul dreptăţii, pecum şi copacii tuturor virtuţilor. (19) Iar dacă voi
găsi vreun copac care face parte din categoria copacilor sălbatici, şi care nu dă roade
comestibile, dar care poate fi transformat în gard de protecţie pentru ceea ce este comestibil, şi
pe acela îl voi folosi, nu de dragul său, ci pentru că natura l-a făcut să fie de folos acelor
lucruri necesare şi foarte utile”.
V. (20) Prin urmare, preaînţeleptul Moise atribuie omului drept cunoaşterea lucrărilor
agricole ale sufletului, ca pe ceva ce este în conformitate cu caracterul său, şi care i se
potriveşte pe de-a-ntregul, spunând, „Noe a prins a fi agricultor”. Dar omului nedrept îi
atribuie munca de a ara pământul, ceea ce este o îndeletnicire împovărătoare şi lipsită de
cunoaştere. (21) „Cain”, zice el, „era lucrător de pământ”; şi puţin mai târziu, când se
descoperă că a comis fratricid, i se spune, „Blestemat să fii de pământul ce şi-a deschis gura
ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta, cu care munceşti pământul, dar acesta nu îţi

207
va mai da puterea lui”. (22) Aşadar, cum ar putea cineva să indice mai evident faptul că
legiuitorul îl consideră pe omul ticălos ca fiind un lucrător de pământ, şi nu un agricultor,
decât prin aceste cuvinte pe care le-a utilizat? Şi într-adevăr, nu trebuie să credem că ce se
spune aici are legătură cu omul capabil să muncească cu mâinile sau cu picioarele sale, sau cu
alte puteri ale trupului, terenuri situate la munte sau la şes; ci cele afirmate se referă la puterile
care există în fiecare dintre noi; căci sufletul omului rău nu este preocpat de nimic altceva
decât de trupul său pământesc şi de plăcerile acelui trup. (23) Mai mult decât atât, gloatele de
oameni care călătoresc prin diferitele zone climatice ale pământului, pătrunzând până la
hotarele sale cele mai îndepărtate, şi care traversează mările, şi care cercetează lucrurile care
stau ascunse în ungherele oceanului, şi care nu lasă neexplorată nici măcar o singură parte a
universului, îşi procură din fiecare loc mijloacele prin care să îşi sporească desfătările. (24)
Căci aşa cum pescarii îşi coboară uneori plasele la adâncimi foarte mari, cuprinzând o
suprafaţă uriaşă în cercurile lor, pentru a prinde cât mai mulţi peşti, care se înghesuie în
ochiurile plaselor asemenea oamenilor prinşi între zidurile unei cetăţi asediate; tot aşa, cei mai
mulţi dintre oameni şi-au întins plasele lor universale pentru a prinde tot, aşa cum spun poeţii,
nu doar peste unele părţi ale mării, ci peste întreaga natură pământească, şi peste aer, şi peste
apă, vrând să acapareze tot ce există pretutindeni doar pentru plăcerea şi satisfacţia lor
personală. (25) Căci ei sapă mine în pământ, şi navighează pe mări, şi vor să dobândească, pe
timp de pace sau război, cantităţi nelimitate din acele lucruri care le satisfac plăcerea, care
este regina lor, fiind total neiniţiaţi în acea agricultură a sufletului, care seamănă şi sădeşte
virtuţile şi care adună roadele lor, care nu sunt altceva decât o viaţă fericită. Însă muncind
pentru a procura, şi preocupându-se de acele lucruri plăcute învelişului carnal, aceştia cultivă
cu cea mai mare grijă acea masă compozită, acea statuie făurită cu grijă, locuinţa strâmtă a
sufletului, pe care de la naştere şi până la moarte nu o pot pune deoparte, ci pe care sunt
obligaţi să o care până în ultima zi a existenţei lor, indiferent de greutatea ei.
VI. (26) Aşadar, am explicat până acum în ce privinţe diferă lucratul pământului de
agricultură, şi care este deosebirea dintre un om care ară pământul şi un agricultor. Iar acum
ar trebui să vedem dacă nu există şi alte categorii înrudite cu cele deja menţionate, dar care
prin numele pe care le poartă reuşesc să ascundă adevărata diferenţă care există între ele.
Cercetările noastre au pus în evidenţă cel puţin două, în privinţa cărora vom spune ceea ce se
cuvine, dacă acest lucru stă în puterea noastră. (27) Prin urmare, aşa cum am văzut că există
un lucrător al pământului şi un agricultor, deşi se părea că între aceştia nu există nicio
diferenţă (până în momentul în care am ne-am aplecat atenţia asupra înţelesului alegoric pe
care-l ascunde fiecare nume), deşi în realitate deosebirea dintre ei este foarte mare, tot aşa
vom vedea că putem vorbi despre un păstor şi un oier. (28) Dar cei care nu analizează
cuvintele cu multă precizie ar putea să-şi imagineze în mod eronat că aceste două denumiri se
referă la aceeaşi îndeletnicire. În realitate, însă, acestea desemnează lucruri care sunt foarte
diferite în ceea ce priveşte înţelesul lor ascuns. (29) Pentru că deşi atribuim în mod obişnuit
ambele nume celor care se ocupă de oi, totuşi nu facem acest lucru şi în privinţa raţiunii care
veghează turmele sufletului; căci omul indiferent în privinţa turmei de oi este numit oier, dar
omul bun şi credincios este numit păstor, şi îndată vom arăta şi de ce.
VII. (30) Natura a făcut ca vitele să fie înrudite cu fiecare dintre noi, pentru că sufletul
dă naştere la două ramuri dintr-o singură rădăcină; una dintre ele este întreagă şi nedivizată, şi
poartă numele de minte; dar cealaltă parte este împărţită în şapte naturi, cinci simţuri externe
şi două organe, organul vorbirii şi cel al reproducerii. (31) Însă toată aceastămulţime de
simţuri externe şi de organe este lipsită de raţiune, fiind comparată cu o oaie, însă pentru că
este alcătuită din multe părţi este firesc să aibă nevoie de un guvernator. De aceea, ori de câte
ori apare un om care nu ştie cum să guverneze, şi care se desemnează pe sine însuşi
guvernator, el cauzează turmei nenumărate necazuri, (32) căci îi pune la dispoziţie din
abundenţă toate lucrurile care îi sunt necesare, iar turma se îndoapă cu acestea şi din cauza

208
acestei supraabundenţe alimentare ea devine arogantă; pentru că adevărata odraslă a
supraabundenţei este aroganţa. În consecinţă, turma devine arogantă, şi exultă, şi depăşeşte
orice limite, şi se împrăştie în multe diviziuni, încălcând astfel ordinea stabilită de Dumnezeu.
(33) Dar cel care, pentru puţină vreme, a fost guvernator, părăsit fiind de turma care se afla la
ordinele sale pare lipsit de autoritate şi fuge de colo-colo, străduindu-se cu adevărat, în
măsura în care este posibil, să adune la un loc turma care s-a împrăştiat; însă atunci când îşi dă
seama că nu poate face asta el geme şi varsă lacrimi, învinuindu-se pentru propria sa
neglijenţă şi reproşându-şi faptul că toate s-au întâmplat din cauza lui. (34) Şi tot aşa şi
progenitura simţurilor externe, atunci când mintea este apatică şi indolentă, fiind îmbuibată în
cel mai înalt grad de excesul de plăceri provenite din simţurile externe, îşi scutură capul, şi se
zbenguie, şi rătăceşte la întâmplare oriunde doreşte; ochii fiind larg deschişi pentru a cuprinde
toate obiectele văzului, grăbindu-se chiar să se înfrupte din acele obiecte care nici măcar nu ar
merita să fie privite; iar urechile prind cu aviditate orice zgomot, nefiind niciodată satisfăcute,
ci tânjind permanent după excesul şi plăcerile curiozităţii zadarnice, iar uneori după răsfăţuri
prea puţin potrivite pentru un om liber.
VIII. (35) Căci din ce alt motiv am crede că peste tot în lumea locuită teatrele sunt
umplute în fiecare zi cu miriade de spectatori? Întrucât aceştia, aflându-se în totalitate sub
dominaţia sunetelor şi imaginilor, şi permiţând urechilor şi ochilor să se lase în voia
spectacolului, pleacă în căutarea celor care cântă din gură sau la harpă, sau care fac să răsune
tot felul de melodii efeminate; şi mai mult decât atât, privesc cu nesaţ la dansatori şi la actori,
căci aceştia se aşază şi se mişcă într-o manieră efeminată, şi prin aplauzele lor necontenite îi
stârnesc şi mai mult, fără a fi preocupaţi câtuşi de puţin de comportamentul lor sau al
celorlalţi cetăţeni; dar, aşa jalnici cum sunt, aceştia îşi subminează dezvoltarea personală de
dragul ochilor şi urechilor lor. (36) Iar alţii, care, ca să spunem aşa, şi-au eliberat simţul
gustativ din închisoare, sunt mai nefericiţi şi mai jalnici decât aceştia; căci acest simţ aleargă
imediat, fără niciun fel de oprelişte, spre toate felurile de mâncare şi băutură, alegând acele
lucruri pregătite deja, nutrind în acelaşi timp o foame nepotolită pentru tot ceea ce lipseşte.
Aşa că şi dacă pântecele ar fi ghiftuit, poftele sale nepotolite vor continua să privească cu
furie în toate direcţiile, doar-doar vor găsi vreo bucăţică pe care au scăpat-o din vedere, pentru
a o înghiţi la fel ca un foc mistuitor. (37) Iar această lăcomie este urmată de însoţitoarea ei
firească, nerăbdarea de a consuma relaţia dintre sexe, care aduce cu sine o frenezie ciudată, o
nebunie dezlănţuită şi o furie extrem de cumplită; căci atunci când oamenii sunt împovăraţi de
lăcomie şi de mâncăruri rafinate, de vin neamestecat şi de beţie, ei nu mai sunt capabili să se
controleze, ci năpustindu-se spre satisfacţiile amoroase se dedau orgiilor şi izbesc uşile, până
când, în cele din urmă, după ce şi-au eliberat cu mare violenţă pasiunile, reuşesc să se
potolească. (38) Motiv pentru care s-ar părea că natura a aşezat organele specifice acestei
relaţii mai jos de pântece, fiind conştientă că acestea nu se pot desfăta atunci când trupului îi
este foame, fapt pentru care ele aşteaptă ca trupul să fie sătul şi abia apoi îşi împlinesc
menirea.
IX. (39) Aşadar, pe aceia care permit turmelor care le-au fost încredinţate să se
îndoape cu tot ceea ce doresc trebuie să îi numim oieri; dar pe aceia care, dimpotrivă, dau
turmelor doar ceea ce le este necesar, suntem îndreptăţiţi să îi numim păstori; căci aceştia din
urmă taie şi resping complet toată extravaganţa şi abundenţa, care sunt la fel de dăunătoare ca
lipsa şi deficienţa, şi au mare grijă ca turma să nu se îmbolnăvească din cauza neatenţiei şi
indolenţei lor, şi se roagă ca acele boli, care atacă uneori turmele din exterior, să nu se
lipească de ele. (40) Şi tot aşa, au grijă ca turma să nu rătăcească la întâmplare şi să se
risipească, şi pedepsesc oile care nu se supun niciodată raţiunii, aplicând pedepse moderate
celor care greşesc în aşa fel încât greşeala poate fi îndreptată şi pedepsindu-le cu severitate pe
cele a căror răutate este incurabilă; căci deşi în esenţă acest lucru ar putea părea abominabil,
pentru persoanele nesăbuite pedeapsa este lucrul cel mai bun, la fel cum sunt şi leacurile

209
vindecătorului pentru cei care suferă de boli trupeşti.
X. (41) Aşadar, acestea sunt îndeletnicirile păstorilor care aleg acele lucruri utile, dar
neplăcute, în detrimentul celor plăcute, dar vătămătoare. Astfel, ocupaţia de păstor a ajuns să
fie considerată o slujbă profitabilă, de aceea poeţii s-au obişnuit să-i numească pe regi păstorii
oamenilor; dar legiuitorul dă această denumire celor înţelepţi, care sunt adevăraţii regi,
întrucât îi consideră a fi stăpânii tuturor acelora care sunt dominaţi de pasiuni iraţionale,
asemenea unei turme de oi. (42) Din acest motiv, el i-a atribuit lui Iacov, cel care s-a
desăvârşit prin practică, o mare iscusinţă în domeniul păstoritului, spunând, „Căci el este
păstorul oilor lui Laban” {3}{Geneza 30:36}. Adică, al oilor sufletului nesăbuit, care crede că
lucrurile bune sunt doar acele obiecte pe care le percep simţurile externe, obiecte care
amăgesc şi subjugă prin culori şi umbre; căci numele Laban tălmăcit înseamnă „albire”. (43)
Şi aceeaşi iscusinţă îi este atribuită şi preînţeleptului Moise {4}{Exodul 3:1}, pentru că şi el
este socotit a fi un păstor al acelei minţi care preferă mândria în locul adevărului şi aparenţa în
locul realităţii; căci tălmăcirea numelui Ietro este „inutilitate”, iar inutilitatea este mândria
prin care introducem greşeala în viaţa adevărată; din care cauză lucruri diferite sunt privite în
cetăţi diferite ca fiind adecvate, însă nu este vorba de acele principii care ar trebui considerate
valabile peste tot, pentru că ea nu vede niciodată, nici măcar în vis, principiile comune şi
neclintite ale justiţiei naturii. Căci se spune că „Moise era păstorul oilor lui Ietro, preotul din
Madian”. (44) Iar acest om se roagă ca turma să nu rămână fără păstor, înţelegând prin turmă
mulţimea părţilor sufletului; ci să aibă parte de un păstor bun, care să o ferească de capcanele
nebuniei, şi nedreptăţii, şi ale tuturor răutăţilor, şi să o conducă spre învăţătură şi spre toate
celelalte virtuţi; căci, spune Moise, „Domnul, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, să
binevoiască să îşi îndrepte privirea spre om şi spre această obşte” {5}{Numeri 27:16}. Iar
apoi, ceva mai încolo, adaugă, „Iar obştea Domnului să nu rămână ca nişte oi fără păstor”.
XI. (45) Şi nu merită oare să te rogi ca turma, care este asemenea fiecăruia dintre noi,
şi atât de valoroasă, să nu rămână fără supraveghetor sau guvernator, pentru ca, ataşaţi fiind
de cea mai rea dintre constituţii, şi anume ochlocraţia, să nu trăim veşnic în mijlocul agitaţiei
şi tulburării şi revoltelor interne? (46) Desigur că nu numai anarhia este rea, prin faptul că este
mama ochlocraţiei, ci rea este şi revolta oricărei forţe anarhice şi violente împotriva
autorităţii; căci în cazul cetăţilor, tiranul, care prin natura sa este ostil, este un om, dar în cazul
trupului şi al sufletului, precum şi al tuturor chestiunilor care au legătură cu acestea, el este o
minte asemănătoare animalelor sălbatice, care asediază citadela fiecărui individ; (47) dar
aceste forme de dominaţie nu numai că nu ne aduc niciun folos, ci în cazul persoanelor blajine
ele sunt la conducere şi îşi exercită autoritatea, căci blândeţea este un comportament demn de
dispreţ şi vătămător pentru ambele părţi, atât pentru stăpâni, cât şi pentru supuşi. Pentru
stăpâni, din cauza nepăsării cu care îi tratează supuşii lor, astfel încât ei nu mai controlează
nicio situaţie, fie ea publică sau privată, fiind uneori chiar forţaţi să renunţe la autoritatea lor;
iar pentru ceilalţi, din cauza dispreţului necontenit pe care îl afişează faţă de stăpânii lor,
nesocotind orice element de convingere, ceea ce îi face să se cantoneze într-o neobrăzare
încăpăţânată, provenită dintr-o mare răutate. (48) Prin urmare, trebuie să considerăm că aceşti
conducători nu se deosebesc deloc de oieri, pe când supuşii se aseamănă cu oile, căci
conducătorii îi conving pe cei conduşi să se bucure de abundenţa lucrurilor cu care îi răsfaţă;
dar cei conduşi nu sunt capabili să suporte o astfel de îmbuibare şi devin impertinenţi; însă ar
fi de dorit ca mintea să ne guverneze comportamentul, asemenea unui păstor de capre, sau al
unui păstor de vaci, sau al unui păstor de oi, sau, pe scurt, al unui păstor de orice fel; care
alege ce este benefic pentru el şi pentru turma sa, şi nu ceea ce este plăcut.
XII. (49) Dar providenţa divină este principala şi aproape singura cauză pentru care
părţile sufletului nu sunt lăsate în întregime fără conducător, pentru că ele au parte de un
păstor ireproşabil şi bun în toate privinţele. Şi datorită lui, tovarăşii minţii nu mai pot să se
împrăştie; căci în mod inevitabil aceştia vor păstra ordinea, respectând autoritatea unicului

210
conducător, pentru că cea mai mare povară a tuturor este să fie obligaţi să se supună mai
multor stăpâni. (50) Astfel, într-adevăr, a fi păstor este un lucru bun, aşa încât termenul este
atribuit pe bună dreptate nu numai regilor şi oamenilor înţelepţi, precum şi sufletelor
purificate pe deplin, ci şi lui Dumnezeu, stăpânul a tot ceea ce există; iar cel care confirmă
acest lucru nu este un om obişnuit, ci un profet, pe care este bine să îl credem, căci este vorba
de autorul psalmilor; pentru că el vorbeşte astfel, „Domnul este păstorul meu: nu voi duce
lipsă de nimic” {6}{Psalmul 23:1}. (51) Şi fie ca toţi să spunem acest lucru la rândul nostru,
căci este bine ca orice om care îl iubeşte pe Dumnezeu să cerceteze acest cântec, însă toată
lumea trebuie să îl cânte. Căci Dumnezeu, asemenea unui păstor sau unui rege, guvernează
(ca şi cum ar fi vorba de o turmă de oi) pământul, şi apa, şi aerul, şi focul, şi toate plantele şi
fiinţele vii care sunt în ele, fie ele muritoare sau divine; şi rânduieşte natura cerului, şi
revoluţiile periodice ale soarelui şi lunii, şi variaţiile şi mişcările armonioase ale celorlalte
stele, stăpânindu-le în conformitate cu legea şi dreptatea; şi stabileşte că supraveghetorul lor
va fi drepta Sa raţiune, fiul Său întâi născut, care va primi sarcina să aibă grijă de această
obşte, ca un locotenent al unui mare rege; căci undeva se spune, „Iată Eu trimit îngerul Meu
înaintea feţei tale, care va pregăti calea ta” {7}{Exodul 23:20}. (52) Prin urmare, fie ca
întreaga lume, care constituie cea mai mare şi mai desăvârşită turmă a Dumnezeului cel viu,
să spună, „Domnul este păstorul meu şi el va avea grijă să nu duc lipsă de nimic”, (53) şi fie
ca orice om să rostească acest lucru; dar nu cu vocea care îi iese din gură, şi care străbate
aerul pe o distanţă mică, ci cu acea voce a minţii, care se răspândeşte până departe, şi care
ajunge până la hotarele acestui univers; căci este imposibil ca ceva trebuincios să lipsească
acolo unde stăpâneşte Dumnezeu, cel care obişnuieşte să dea tuturor fiinţelor vii lucruri bune
şi desăvârşite.
XIII. (54) Dar cântecul menţionat anterior conţine un frumos îndemn la egalitate; căci
într-adevăr, omul care are de toate, şi care totuşi se simte iritat că se află sub autoritatea unui
stăpân, nu este fericit pe de-a-ntregul, şi este sărac; dar dacă sufletul este condus de
Dumnezeu, având prin urmare acel ceva de care depind toate lucrurile, este foarte firesc să nu
îi trebuiască nimic, căci nu are nevoie de bogăţii oarbe, ci doar de acelea înzestrate cu o
vedere ascuţită şi pătrunzătoare {8}{am urmat din nou traducerea propusă de Mangey pentru
această parte a textului, pe care el o consideră degradată şi neinteligibilă}. (55) Şi toţi ucenicii
adevăraţi nutresc pentru ele o iubire sinceră şi durabilă; prin urmare, râzând de ceea ce
înseamnă oieritul, aceştia şi-au îndreptat atenţia spre dobândirea cunoaşterii specifice
păstorului; şi o dovadă pentru acest lucru poate fi găsită în cazul lui Iosif, (56) cel care studia
mereu pentru a cunoaşte trupul uman şi concepţiile sale iluzorii, fără a putea stăpâni şi
controla natura iraţională (căci există obiceiul ca oamenii bătrâni să fie numiţi în funcţii în
care au o autoritate iresponsabilă, dar acest om este mereu tânăr, chiar dacă nu a scăpat de
trecerea timpului şi a ajuns la o vârstă înaintată); şi fiind obişnuit să o hrănească şi să o facă să
crească, el se aşteaptă să îi poată convinge pe iubitorii virtuţii sa îşi schimbe părerile şi să vină
la el, pentru ca orientându-se către obiectele iraţionale şi neînsufleţite să nu se mai poată
ocupa de studierea sufletului raţional. (57) Căci Moise ni-l înfăţişează pe Iosif spunând, „Dacă
Faraon”, adică mintea, care este suverana trupului, „vă va întreba, Cu ce vă îndeletniciţi?, voi
să răspundeţi, Noi suntem crescători de vite” {9}{Geneza 46:33}. Însă auzind acest lucru este
firesc ca aceştia să se impacienteze şi să nu le placă ideea, ca stăpâni fiind să mărturisească că
fac parte din rândul subordonaţilor; (58) pentru că cei care hrănesc simţurile externe cu
multitudinea de obiecte pe care le supun atenţiei lor, devin robii a ceea ce hrănesc, aşa cum
servitorii fac zilnic o reverenţă obligatorie în faţa stăpânei lor; dar cei aflaţi în fruntea acestor
simţuri sunt conducătorii, iar aceştia strunesc impetuozitatea vehementă care se grăbeşte să îi
împingă spre o viaţă îmbelşugată. (59) Prin urmare, la început, ei vor păstra tăcerea, deşi nu le
place ce li se spune, considerând că nu se cuvine să discute despre diferenţa care există între
îndeletnicirea unui îngrijitor de animale şi cea a unui păstor în faţa celor care nu înţeleg; însă

211
ulterior, atunci când apare o dispută referitoare la aceste chestiuni, vor lupta din toate puterile
şi nu se vor opri până când nu îşi vor fi impus cu forţa punctul lor de vedere, arătându-i astfel
Dumnezeului cel viu caracterul lor tolerant, nobil şi regal. În consecinţă, când regele întreabă,
„Cu ce vă îndeletniciţi?”, aceştia vor răspunde, „Noi suntem păstori, ca şi taţii noştri”.
XIV. (60) Aşadar, oare nu se laudă ei cu îndeletnicirea lor de păstori, aşa cum regele,
care stă de vorbă cu ei, se laudă cu puterea şi dominaţia sa? Cel puţin aceştia mărturisesc
convingerile înalte pe care le au în legătură cu această îndeletnicire pe care au adoptat-o nu
numai în onoarea lor, ci şi a taţilor lor, considerând-o vrednică de toată grija şi sârguinţa; (61)
şi totuşi, dacă discuţia ar fi fost doar despre îngrijirea caprelor sau oilor poate că s-ar fi ruşinat
să recunoască acest lucru din dorinţa de a evita dezonoarea; pentru că oamenii care au parte
de o mare prosperitate, şi mai ales regii, consideră că astfel de ocupaţii sunt ruşinoase şi
josnice. (62) Iar firea egiptenilor este mai arogantă şi mai lăudăroasă atunci când asupra ei
suflă o briză de prosperitate, de aceea, ei privesc preocupările şi ambiţiile oamenilor obişnuiţi
ca fiind ridicole şi vrednice de tot râsul. (63) Însă pentru că problema pe care o discutăm
acum se referă la puterile raţionale şi iraţionale ale sufletului, aceste persoane se vor lăuda în
mod firesc, convinse fiind că dacă se aliază cu puterile raţionale vor putea ţine sub control
acele facultăţi iraţionale. (64) Totuşi, dacă vreo persoană invidioasă şi pedantă ne va învinui şi
va spune, „Cum v-aţi gândit voi, cei care sunteţi dedicaţi îndeletnicirii de păstor, şi care
afirmaţi că aveţi grijă de turmele voastre, să vă apropiaţi de ţara trupului şi a pasiunilor, şi
anume Egipt? Şi de ce nu aţi călătorit în altă parte?”. Ei bine, unui astfel de om va trebui să îi
răspundeţi cu toată libertatea de exprimare, în felul acesta: „Noi am venit aici ca străini, nu ca
locuitori”. (65) Căci în realitate, fiecare suflet este venit din cer, iar pământul este un ţinut
străin, fapt pentru care locuinţa sufletului este înţelepciunea; dar casa trupului este doar un loc
de cazare, în care acesta îşi propune să rămână pentru o perioadă de timp. (66) Prin urmare,
mintea, stăpâna turmei, a luat la ea turma sufletului; şi bazându-se pe legile naturii o conduce
sistematic şi viguros, făcând-o vrednică de a primi aprobare şi laude; însă atunci când o
conduce cu greu şi cu multă indulgenţă, dispreţuind legea, atunci o face să devină vrednică de
ocară. Prin urmare, este firesc ca mintea din prima categorie să fie numită rege, căci ea se
comportă ca un păstor, dar cealaltă minte va primi doar titlul de cofetar, sau de brutar, căci ea
este doar un îngrijitor de oi, care asigură dobitoacelor obişnuite să se îndoape peste măsură
mijloacele necesare pentru a se ospăta cu lăcomie.
XV. (67) Aşadar, am explicat acum, şi deloc superficial, prin ce diferă un agricultor de
un lucrător al pământului şi un păstor de un oier. Însă mai există şi o a treia chestiune, ce are
legătură cu ceea ce s-a spus deja, despre care vom vorbi în continuare. Căci eu consider că
între un călăreţ şi un pasager urcat pe spinarea calului există unele diferenţe; însă nu mă refer
la faptul că aceştia doi sunt transportaţi diferit de acel animal care nechează, ci că mişcarea
unuia este diferită de a celuilalt; prin urmare, omul care încalecă pe un cal fără a şti să
călărească, este numit pe bună dreptate pasager urcat pe spinarea calului, (68) pentru că acesta
se lasă în voia animalului iraţional şi nărăvaş într-o asemenea măsură, încât va fi purtat în
mod inevitabil acolo unde vrea să meargă animalul, şi dacă nu reuşeşte să vadă la timp
prăpastia sau groapa care se cască în pământ, aşa cum s-a întâmplat de multe ori până acum,
impetuozitatea calului îl va arunca în prăpastie, unde se va face praf şi pulbere. (69) Dar
călăreţul, atunci când se pregăteşte să încalece, ia frâul în mână şi, apucând coama calului,
sare pe el; şi deşi pare că este dus de cal, totuşi, dacă ar fi să spunem adevărul, în realitate el
este cel ce călăuzeşte animalul, aşa cum face şi un cârmaci care îşi conduce nava. Căci tot aşa
şi cârmaciul, deşi pare purtat de nava pe care o conduce, de fapt el o pilotează şi o îndreaptă
spre porturile către care se grăbeşte. (70) Iar când calul se supune frâului, călăreţul îl bate uşor
pe spinare, ca şi cum l-ar lăuda; însă când aleargă prea iute, şi uită de orice moderaţie, îl trage
înapoi cu vigoare, obligându-l să încetinească. Dar dacă animalul continuă să fie neascultător,
atunci trage cu putere de frâu şi îi dă capul pe spate, aşa încât acesta va fi forţat să se

212
oprească. (71) Iar când animalul este nărăvaş şi continuă să nesocotească frâul, va fi pedepsit
cu biciul sau cu pintenii sau cu celelalte instrumente de pedeapsă care au fost inventate de
dresorii de cai. Şi nu este minunat? Căci odată cu călăreţul încalecă şi abilitatea de a călări; iar
aceste două elemente vor scoate tot ce-i mai bun din animalul care le-a fost încredinţat şi care
nu poate să facă ceea ce i se cere.
XVI. (72) Prin urmare, lăsaţi acum aceste animale care neachează şi persoanele pe
care le cară în spate şi ocupaţi-vă, dacă vreţi, de starea sufletului vostru. Căci în cele câteva
părţi ale sale veţi găsi atât cai, cât şi un om pe care îl cară în spate în postura de vizitiu, aşa
cum se întâmplă şi în cazul lucrurilor externe. (73) Ei bine, caii sunt apetitul şi pasiunea, cel
dintâi fiind masculin, iar cea din urmă feminină. Din acest motiv, primul îşi dă aere, dorind să
fie liber şi nestăpânit, ţinându-şi nasul pe sus, aşa cum face în mod obişnuit un animal de parte
masculină; iar cea de-a doua, nefiind liberă, ci având o fire slugarnică, şi bucurându-se de o
răutate abilă, devorează şi distruge casa, pentru că este feminină. Iar vizitiul şi pasagerul din
spatele calului sunt unul şi acelaşi, şi anume mintea (n.t. mintea este considerată a fi
masculină). Când încalecă cu chibzuinţă, este vizitiu; dar când o face cu nesăbuinţă, nu este
altceva decât un pasager urcat pe spinarea calului. (74) Căci din cauza ignoranţei, prostul nu
poate ţine frâiele; ci acestea, scăpându-i din mâini, ajung să atârne pe jos. Iar animalele, de
îndată ce au scăpat de hăţuri, aleargă în mod dezordonat şi nestăpânit. (75) Dar omul care a
încălecat în spatele lor, neputând să se ţină de nimic, cade, julindu-şi genunchii şi mâinile şi
faţa, şi plânge cu lacrimi amare din cauza nenorocirii care l-a lovit; şi după ce s-a răsturnat,
rămâne cu picioarele prinse de căruţă, fiind târât pe spate şi cu faţa în sus, rănindu-se la cap, şi
la gât, şi la ambii umeri; iar apoi, precipitându-se într-o parte şi în alta, şi fiind izbit de tot ce
se găseşte pe drum, are parte de o moarte jalnică. (76) Şi îşi găseşte sfârşitul, după cum am
descris; iar căruţa, uşurată de căderea sa, saltă violent, până când, în cele din urmă, se izbeşte
de pământ şi se rupe în bucăţi, fără a mai putea fi reasamblată vreodată. Iar animalele,
eliberate acum de tot ceea ce le-ar putea stingheri, îşi continuă drumul la nimereală, alergând
ca ieşite din minţi, şi nu încetează să galopeze decât atunci când se împiedică şi cad sau când
se năpustesc într-o prăpastie, făcându-se oale şi ulcele.
XVII. (77) În felul acesta, căruţa sufletului se distruge cu tot cu pasageri; şi totul din
cauza neglijenţei şi neîndemânării vizitiului. Dar este de dorit ca asemenea cai şi asemenea
vizitii lipsiţi de iscusinţă să fie distruşi, pentru ca facultăţile virtuţii să se trezească la viaţă;
căci prăbuşirea nesăbuinţei favorizează apariţia înţelepciunii. (78) De aceea, în anumite
pasaje, Moise ne adresează acest îndemn: „Când vei ieşi la război asupra duşmanilor tăi şi vei
vedea cai, care de luptă şi gloată mai multă decât ai tu, să nu te temi de ei, căci cu tine este
Domnul, Dumnezeul tău” {10}{Deuteronomul 20:1}. Căci trebuie să dăm deoparte mânia şi
dorinţa şi, pe scurt, toate raţionamentele care călăresc pe pasiuni ca pe nişte cai, chiar dacă
acestea au impresia că pot exercita o putere irezistibilă; cel puţin aşa trebuie să facă aceia care
sunt apăraţi de puterea marelui Rege, care veghează ca un scut asupra lor, protejându-i
pretutindeni şi în orice clipă. (79) Însă armata divină este reprezentată de corpul virtuţilor,
care îi apără pe toţi aceia care îl iubesc pe Dumnezeu, şi care văzându-şi vrăjmaşul înfrânt îi
cântă acestuia imnuri frumoase şi cuvenite, pentru că le-a dat victoria şi le-a asigurat un
triumf glorios; iar cântecul va fi cântat de două coruri, unul format din bărbaţi, iar altul din
femei, care vor intona pe rând melodii potrivite vocilor fiecăruia. (80) Şi corul bărbaţilor va fi
condus de Moise; iar cel al femeilor va fi îndrumat de Maria, „simţul extern purificat”
{11}{Exodul 15:20}. Căci se cuvine ca Dumnezeu să fie preamărit fără zăbavă prin imnuri şi
cântece de laudă, în conformitate cu sugestiile intelectului şi cu percepţiile simţurilor externe,
şi fiecare instrument trebuie să scoată sunete armonice, şi mă refer aici atât la minte, cât şi la
simţurile externe, manifestându-şi gratitudinea şi respectul faţă de sfântul Mântuitor. (81) În
consecinţă, oamenii cântă cântecul pe ţărmul mării, fără ca mintea lor să fie oarbă, ci având o
vedere ascuţită, iar cel care se află în fruntea lor este Moise; iar dintre femei cântă doar acelea

213
care sunt cele mai minunate persoane ale sexului lor, şi care s-au înscris pe listele republicii
virtuţii, iar conducătoarea lor este Maria.
XVIII. (82) Şi ambele coruri cântă acelaşi imn, iar tema sa este una deosebită. Şi
spune cam aşa: „Să-i cântăm Domnului, căci cu slavă s-a preamărit; cal şi călăreţ, în mare i-a
aruncat!” {12}{Exodul 15:1}. (83) Căci nimeni nu poate afla o victorie mai măreaţă, oricât de
tare s-ar strădui, decât aceea prin care reuşeşte să răstoarne cea mai puternică oaste, cea a
pasiunilor şi viciilor nesăbuite, îngâmfate şi cu patru picioare. Căci există patru genuri de vicii
şi patru genuri de pasiuni. În plus, mintea, care este personajul principal al fiecăruia dintre ele,
cea care urăşte virtutea şi iubeşte pasiunile, a căzut şi a pierit – este vorba de mintea care s-a
desfătat în plăceri şi pofte, în nedreptăţi şi răutate, precum şi în jaf şi lăcomie. (84) Prin
urmare, legiuitorul ne transmite foarte frumos prin învăţăturile sale să nu alegem niciodată ca
şef un om care se ocupă cu creşterea cailor, considerând că acesta nu are autoritatea cuvenită,
întrucât este înnebunit după plăceri şi pofte, şi după iubiri inadmisibile, şi se înfurie asemenea
unui cal nărăvaş şi refractar. Căci el vorbeşte astfel, „Să nu pui peste tine rege de alt neam, că
acela nu este fratele tău; numai să nu ţină mulţi cai, nici să-ntoarcă poporul în Egipt”
{13}{Deuteronomul 17:15}. (85) Prin urmare, potrivit preasfântului Moise, niciun crescător
de cai nu a fost vreodată menit să conducă; dar cineva ar putea să spună că armata ecvestră
reprezintă o mare forţă militară a unui rege, cu nimic inferioară infanteriei sau forţei navale, în
multe locuri fiind cu mult mai utilă decât acestea din urmă, mai ales atunci când nu e vreme
de zăbavă, ci este nevoie de rapiditate, promptitudine şi energie, când orice tergiversare
trebuie să lase loc acţiunii, pentru că cei care ajung prea târziu nu vor fi consideraţi leneşi, ci
de-a dreptul inutili, deoarece momentul acţiunii a trecut ca un nor.
XIX. (86) Acestor oameni se cuvine să le spunem următoarele: Dragii mei, legiuitorul
nu lasă conducătorul lipsit de apărare, şi nici nu mutilează armata de puterea pe care a
dobândit-o, văduvind-o de forţa cavaleriei, care constituie forţa militară cea mai eficientă; ci
el se străduieşte din toate puterile să o sporească şi să o întărească, pentru ca aliaţii săi, care
contribuie numeric la tăria sa, să-şi poată distruge cu uşurinţă duşmanii. (87) Căci cine
altcineva ar putea fi la fel de iscusit în conducerea şi alinierea trupelor, şi în repartizarea lor pe
escadroane, şi în numirea căpitanilor de regimente şi a şefilor de escadroane, precum şi a altor
comandanţi ai unor corpuri mai mari sau mai mici de armată, şi în etalarea cunoştinţelor de
tactică şi strategie, şi în explicarea principiilor militare celor care se vor servi de ele cu
pricepere, datorită ştiinţei lor în astfel de chestiuni? (88) Dar problema noastră nu este legată
de această forţă de cavalerie, care trebuie să aibă în preajma sa stăpâni care să se ocupe de
distrugerea vrăjmaşilor şi de apărarea prietenilor; ci noi vorbim despre impetuozitatea
iraţională, şi lipsită de moderaţie, şi incontrolabilă a sufletului, care este de dorit să fie ţinută
sub control, pentru a nu-i duce pe toţi oamenii în Egipt, care este ţara trupului, şi pentru a nu
lucra din toate puterile sale pentru a-şi urmări dorinţele şi pentru a dobândi plăcerile trupeşti,
în loc să se pună în serviciul virtuţii şi al lui Dumnezeu; căci de aici decurge în mod necesar
că cel ce şi-a constituit o cavalerie personală, trebuie, aşa cum s-a spus, să meargă mai departe
pe drumul care duce în Egipt. (89) Căci atunci când valul se ridică şi se revarsă peste suflet
(care este ca un fel de corabie), adică, peste minte şi peste simţurile externe, sufletul este luat
pe sus de dorinţele şi confuziile care suflă cu violenţă asupra sa, aşa încât se înclină pe o
parte, fiind aproape destabilizat; apoi, cum este şi firesc, mintea inundată se duce la fund, iar
adâncul în care se scufundă şi care o copleşeşte este trupul, care este asemuit cu Egiptul.
XX. (90) Prin urmare, păziţi-vă să nu aveţi niciodată de a face cu acest fel de creştere a
cailor; dar şi cei care urmează cealaltă cale sunt de condamnat, şi cum să nu fie? Întrucât ei
fac pe placul animalelor iraţionale, iar din casele lor ies necontenit cai bine hrăniţi; iar dintre
oamenii care îi conduc, niciunul nu face ceva pentru a-i scăpa de nevoi, dar nici pentru a le da
din belşug ceea ce îşi doresc. (91) Totuşi, aceştia greşesc într-o mai mică măsură; căci
oamenii care cresc cai cu care să concureze pentru premii afirmă că în felul acesta fac

214
atractive jocurile sacre, care sunt la mare cinste pretutindeni, şi îi desfată pe cei care asistă la
ele; în felul acesta, nu numai că îi bucură pe spectatori, oferindu-le plăcerea de a privi acest
spectacol, ci îi îndeamnă în acelaşi timp să studieze şi să se implice în acţiuni lăudabile. Căci
cei care cred că animalele au o dorinţă de victorie, care iubesc gloria şi competiţia pentru a fi
cei mai buni, care adresează mereu încurajări, şi care muncesc cu râvnă, dar şi cu plăcere, nu
vor renunţa la nimic din ceea ce este adecvat şi convenabil pentru ei, căci scopul lor este acela
de a obţine ceea ce îşi doresc. (92) Dar aceşti oameni caută pretexte pentru a se scuza că fac
rău, însă cei care fac rău, dar care nu se scuză, sunt aceia care vor ca mintea să devină un
simplu pasager urcat pe spinarea calului, lipsit de iscusinţa de a călări acel animal cu patru
picioare reprezentat de vicii şi de pasiuni; (93) dar, după ce ai învăţat arta de a conduce o
căruţă, dacă faci eforturi pentru a studia acest meşteşug, şi dacă crezi că ai devenit competent
şi capabil să stăpâneşti caii, atunci încalecă şi ia hăţurile în mâini. Pentru că în felul acesta,
chiar dacă sunt nărăvaşi, nu vei mai putea fi aruncat din căruţă şi nu vei mai căpăta răni greu
de vindecat, dând prilej de râs spectatorilor care se bucură de necazurile tale; şi, pe de altă
parte, nu vei mai fi copleşit de concurenţii care vin din urmă sau care vor să te depăşească,
căci prin iuţeala ta îi vei întrece şi îi vei lăsa în spate pe toţi aceia care te urmăresc, şi îţi vei
permite să îi ignori pe aceia care vin către tine, datorită iscusinţei pe care o ai de a te da la o
parte din calea lor.
XXI. (94) Prin urmare, nu este deoc nefiresc că Moise cântă triumfător despre
distrugerea celor care pur şi simplu stau pe spinarea calului, dar cu toate acestea el se roagă
pentru siguranţa călăreţilor; căci aceştia pun frâul în gura puterilor iraţionale, fiind astfel
capabili să strunească impetuozitatea şi violenţa lor ieşită din comun. Şi trebuie să arătăm care
este această rugăciune: el spune, „Să fie Dan şarpe la drum şi să stea în potecă, muşcând
glezna calului, astfel încât călăreţul să cadă pe spate şi să aştepte mântuirea Domnului”
{14}{Geneza 49:17}. (95) Dar trebuie să explicăm care este înţelesul enigmatic care se
ascunde în această rugăciune, căci numele Dan, tălmăcit, înseamnă „judecată”; prin urmare, el
compară aici acea putere a sufletului care investighează şi analizează cu atenţie, şi care face
distincţia, şi care decide, într-o oarecare măsură, în privinţa fiecărei părţi a acestuia, cu un
şarpe (iar şarpele este un animal cu mişcări variate, şi extrem de şiret, şi gata să-şi dovedească
curajul, şi care are puterea să se împotrivească celor care comit acte de violenţă), dar nu cu
acel şarpe prietenos, sfătuitorul vieţii, pe care obişnuim să îl numim Eva în limbajul comun, ci
cu acela făurit de Moise din aramă, pe care dacă cei ce fuseseră muşcaţi de şerpi veninoşi, şi
care trăgeau să moară, îl priveau, se spune că aceştia continuau să trăiască.
XXII. (96) Iar felul în care sunt exprimate aceste lucruri se bazează pe viziuni şi
minuni; mă refer la relatarea care ne înfăţişează un şarpe care grăieşte ca un om şi care toarnă
sofismele sale în firile cele mai nevinovate, amăgind-o şi convingând-o pe femeie cu
argumente plauzibile; dar şi la celălalt şarpe, care oferea protecţie celor care îl priveau. (97)
Dar explicaţia alegorică a acestor afirmaţii se descotoreseşte imediat de toate aceste
fantasmagorii, iar adevărul iese la lumină. Aşadar, şarpele care i-a apărut femeii, adică vieţii
care depinde de simţurile externe şi de învelişul carnal, noi spunem că este plăcerea; iar
aceasta înaintează într-o manieră indirectă, şi este plină de numeroase vicleşuguri, fiind
incapabilă să se ridice, târându-se astfel veşnic pe pământ şi pe toate lucrurile bune pe care
acesta le oferă, căutând în trup locuri unde să poată sta la pândă, îngropându-se în fiecare din
simţurile externe ca într-un puţ sau într-o cavernă, complotând împotriva omului şi plănuind
distrugerea acestei fiinţe care este mai bună decât ea însăşi, nerăbdătoare să ucidă cu
muşcătura sa nedureroasă, dar otrăvitoare. Dar şarpele de aramă făurit de Moise îl considerăm
a fi acea tendinţă opusă plăcerii, şi anume răbdarea, motiv pentru care ni se spune că este
alcătuit din aramă, care este un material extrem de rezistent. (98) Aşadar, cel care contemplă
cu o judecată sănătoasă chipul răbdării, chiar dacă ar fi fost muşcat anterior de ispitele
plăcerii, va trăi negreşit; căci în primul caz, asupra sufletului planează o moarte ce nu poate fi

215
evitată cu nicio rugăciune, dar autocontrolul îi dă omului sănătate şi îi prelungeşte viaţa; iar
cumpătarea, care combate răul, este leacul şi antidotul perfect pentru abuzuri şi exces. (99) Şi
orice om înţelept îndrăgeşte ceea ce este bun pentru el şi ceea ce îl ajută să îşi prelungească
viaţa. Aşa că Moise se roagă fie ca acest lucru să i se întâmple lui Dan, fie ca Dan însuşi să fie
acel şarpe (căci cuvintele pot fi înţelese în ambele sensuri), referindu-se la un şarpe
asemănător cu cel făurit de el, şi nu asemenea celui care i-a apărut Evei, pentru că prin
rugăciune noi cerem lucruri bune; (100) prin urmare, firea răbdătoare este bună şi capabilă să
dobândească nemurirea, care este binele desăvârşit. Dar firea înclinată spre plăcere este rea şi
antrenează cu sine cea mai mare dintre pedepse, şi anume moartea. Din această cauză, Moise
spune, „Să fie Dan şarpe”, şi nu oriunde, ci pe potecă. (101) Căci complacerea în lăcomie şi în
lipsă de cumpătare, precum şi în orice alt viciu sau în orice altă plăcere nepotolită, atunci când
duce la ghiftuirea cu lucruri externe, ea nu mai permite sufletului să înainteze pe calea cea
dreaptă şi netedă, ci îl constrânge să cadă în râpe şi abisuri, până când îl va distruge în
întregime; dar acele practici care provin din stăruinţă, şi din răbdare, şi din moderaţie, şi din
toate celelalte virtuţi, menţin sufletul pe drumul cel drept, înlăturând din calea sa toate
pricinile de poticnire care ar putea să-l trântească la pământ. Prin urmare, Moise a afirmat
într-un mod foarte firesc că cumpătarea se ţine de drumul cel drept, pentru că este limpede că
obiceiul opus, adică lipsa de cumpătare, se va abate întotdeauna de la drumul său.
XXIII. (102) Iar expresia, „Să stea în potecă”, sunt convins că are această semnificaţie:
poteca este un drum pe care poţi merge cu calul sau cu căruţa, şi este bine bătătorită de
oameni şi animale. (103) Se spune că această cale se aseamănă cu plăcerile, căci de la naştere
şi până la adânci bătrâneţe oamenii urmează această potecă, irosindu-şi în lungul ei vieţile cu
mare indolenţă şi cu multă uşurinţă; şi nu doar oamenii, ci şi orice specie de animal; căci nu
există absolut nicio fiinţă care să nu fie ademenită de plăcere şi care să nu fie încurcată în
felurite năvoade, din care este foarte greu să mai scapi. (104) Dar cărările chibzuinţei,
cumpătării şi ale celorlalte virtuţi, chiar dacă nu sunt complet neumblate, sunt totuşi puţin
bătătorite; căci numărul celor care înaintează în lungul lor, şi al celor care filozofează într-un
spirit veritabil şi care se asociază numai cu virtutea, dispreţuind odată pentru totdeauna toate
celelalte ispite, este foarte mic. (105) De aceea, el stă permanent în potecă, şi nu doar o
singură dată, privind cu răbdare din ascunzişul său pentru a prinde în ambuscadă şi a ataca
plăcerea cu care sunt obişnuiţi oamenii, acea sursă veşnică de rele, pentru a o ţine la distanţă
şi a o scoate din rădăcini, eliberând astfel întregul suflet. (106) Apoi, aşa cum spune Moise,
profitând de poziţia în care se află, acesta va muşca glezna calului; căci atributul special al
răbdării şi al cumpătării este acela de a zdrucina şi de a răsturna fundaţia viciului, care îşi ţine
nasul pe sus, precum şi pe aceea a pasiunii repede schimbătoare şi refractare.
XXIV. (107) Prin urmare, Moise prezintă şarpele care i-a apărut Evei ca punând la
cale moartea omului, pentru că el consemnează că Dumnezeu spune în blestemele sale, „El îţi
va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul”. Dar el ne spune că şarpele lui Dan, cel despre
care discutăm acum, muşcă glezna calului, şi nu călcâiul omului, (108) căci şarpele Evei, fiind
simbolul plăcerii, aşa cum am arătat deja, îl atacă pe om, adică puterea raţională care se află în
fiecare dintre noi; pentru că savurarea plăcerii şi folosirea sa excesivă duc la distrugerea
minţii; (109) dar şarpele lui Dan, care este un fel de imagine a virtuţii viguroase şi a răbdării,
va muşca glezna calului, căci calul este simbolul pasiunii şi al răutăţii, iar rolul cumpătării
este acela de a le răsturna şi distruge. În consecinţă, când calul este muşcat şi doborât la
pământ, „va cădea”, spune Moise, „şi călăreţul”; (110) iar înţelesul ascuns al acestei expresii
enigmatice este acela că noi trebuie să considerăm că este un lucru minunat şi demn de a lucra
pentru el faptul că mintea noastră nu trebuie să încalece pe nicio pasiune şi pe niciun viciu, şi
că ori de câte ori încearcă să se urce cu forţa pe unul dintre ele, noi trebuie să sărim şi să
cădem la pământ, căci astfel de căderi conduc la victoriile cele mai glorioase. Motiv pentru
care, un om din vechime, atunci când a fost provocat la un concurs de insulte, a spus, „Nu mă

216
voi lăsa atras nicidată într-un concurs din care cel care învinge iese mai dezonorat decât cel
care a învins”.
XXV. (111) Prin urmare, prietene, să nu intri niciodată într-un concurs al răului şi să
nu te lupţi niciodată pentru supremaţie în astfel de practici, ci mai degrabă să te lupţi din toate
puterile ca să scapi de ele. Iar dacă vreodată te vei afla sub constrângerea unei puteri mai mari
decât a ta, care te va obliga să te implici într-un astfel de conflict, ai grijă să fii învins fără
zăbavă; (112) căci dacă vei fi învins, vei deveni un cuceritor glorios, iar cei care obţin victoria
vor dobândi ce este mai rău. Şi să nu laşi niciodată pe seama unui crainic să proclame victoria
rivalului tău sau să accepţi ca un arbitru să îl încoroneze; ci du-te tu însuţi şi, recunoscându-i
victoria, oferă-i cununa de lauri şi încoronează-l dacă vrea, şi leagă-l cu ghirlandele biruinţei,
şi proclamă-l tu însuţi câştigător, spunând cu voce tare şi pătrunzătoare aceste cuvinte: „O,
spectatorilor, şi voi cei care aţi oferit premiile la aceste jocuri! În această competiţie a poftei,
şi pasiunii, şi lipsei de cumpătare, şi nesăbuinţei, şi nedreptăţii, pe care aţi propus-o, eu am
fost învins, iar acest om pe care îl vedeţi aici a obţinut victoria. Şi a obţinut-o cu o asemenea
iscusinţă, încât nici măcar noi, care în mod firesc ar trebui să îl invidiem pe învingător, nu îi
purtăm pică pentru triumful său”. (113) Prin urmare, în toate aceste confruntări profane, lăsaţi
toate premiile celorlalţi; dar în ceea ce priveşte lucrurile sfinte, pregătiţi-vă pentru a intra în
posesia cununei de lauri. Şi să nu consideraţi sfinte acele concursuri pe care diferite cetăţi le
propun cu ocazia sărbătorilor trianuale, când se construiesc teatre şi când participă o mulţime
de oameni; căci în aceste competiţii, cel care a biruit pe cineva la lupte sau care şi-a pus
adversarul cu faţa sau cu spatele la pământ, sau cel care este iscusit în luptă sau care ştie să se
bată cu talent, obţine premiul cel mare, deşi în realitate este un om care nu s-a abţinut
niciodată de la comiterea unor acte de violenţă sau a unor nedreptăţi.
XXVI. (114) Şi tot aşa, există unii oameni, care ţinând cu putere în ambele mâini arme
teribile, făcute din fier, îşi atacă adversarii şi le sfărâmă capetele şi feţele şi alte părţi ale
trupului, şi ori de câte ori sunt capabili să dea o lovitură provoacă fracturi cumplite, iar mai
apoi revendică victoria şi îşi aşază cununa pe cap, ca semn al cruzimii lor. (115) Dar ce om cu
capul pe umeri nu ar râde şi de celelalte competiţii, ale alergătorilor, şi ale participanţilor la
pentatlon, văzând oameni care se străduiesc din toate puterile să sară cel mai mult, să străbată
distanţe şi să îşi măsoare iuţeala paşilor? Oameni pe care, chiar dacă s-ar strădui să alerge cu
toată viteza şi cu respiraţia întretăiată, i-ar întrece nu doar aceste animale foarte rapide cum
sunt antilopa sau căprioara, ci chiar şi altele mai mici, cum ar fi un câine sau un iepure, şi asta
fără a se grăbi în mod deosebit. (116) Aşadar, dintre toate aceste competiţii, niciuna nu este cu
adevărat sacră; nu, nici dacă toţi oamenii din lume s-ar strânge la un loc pentru a depune
mărturie în favoarea lor; însă dacă vor mărturisi strâmb, ei înşişi se vor condamna; căci cei
care admiră aceste lucruri au promulgat legi împotriva acelor oameni care se comportă cu
violenţă şi obrăznicie, şi au stabilit pedepse pentru agresiuni, şi au numit judecători care să se
pronunţe în chestiuni de genul acesta. (117) Şi atunci, cum de este firesc ca aceleaşi persoane
care sunt indignate că cineva îi insultă şi îi agresează pe alţii, şi care stabilesc pedepse ce nu
pot fi evitate, să se comporte total diferit în cazul celor care comit agresiuni publice, în
mijlocul unor oameni adunaţi laolaltă, şi în teatre, şi care decid prin lege cine sunt aceia care
merită să primească cununa de lauri, şi care sunt onorurile care li se cuvin, precum şi felul în
care trebuie să reacţioneze în tot felul de alte împrejurări glorioase? (118) Căci atunci când
există două păreri referitoare la o persoană sau la o acţiune, rezultă cu necesitate că una dintre
ele este greşită, iar cealaltă este corectă, căci este imposibil ca ambele să fie corecte; aşadar,
pe care dintre ele o vei slăvi? Nu vei spune că este corectă acea propoziţie care ordonă ca cei
care comit acte de violenţă să fie pedepsiţi? Şi vei critica, pe bună dreptate, legea contrară,
care porunceşte ca astfel de oameni să fie ridicaţi în slăvi; şi pentru ca ceea ce sacru să nu fie
condamnat, toate aceste lucruri trebuie să fie măreţe.

217
 XXVII. (119) De aceea, singurele care merită pe bună dreptate să fie numite sacre sunt
Jocurile Olimpice; înţelegând prin asta nu ceea ce sărbătoresc locuitorii din Elis (n.t. regiune
din Pelopones în care s-au desfăşurat primele Jocuri Olimpice din istorie), ci ceea ce s-a
stabilit pentru dobândirea virtuţilor divine, Olimpiene şi adevărate. Ei bine, la acest concurs s-
au înscris să participe toţi aceia care sunt slabi la trup, dar viguroşi la suflet; aşadar, după ce s-
au dezbrăcat de haine şi s-au tăvălit în praf, ei înfăptuiesc toate acele lucruri care aparţin
iscusinţei şi puterii, fără să omită nimic din ceea ce i-ar putea duce la victorie. (120) Aceşti
oameni, prin urmare, îşi înving adversarii; iar apoi se luptă unul cu altul pentru premiul cel
mare, căci nu toţi sunt victorioşi în acelaşi fel, însă cu toţii sunt vrednici de slavă, pentru că şi-
au trântit la pământ şi şi-au ţintuit cei mai cumpliţi şi mai de temut adversari; (121) iar cel
care demonstrează că este superior tuturor acestora este vrednic de admiraţie, şi nu trebuie să
îl invidiem atunci când ia premiul întâi înaintea tuturor luptătorilor. Iar cei care ocupă locul al
doilea sau al treilea nu trebuie să se simtă descurajaţi; căci aceste premii se acordă pentru
dobândirea virtuţii. Însă pentru aceia care sunt incapabili să se ridice la cel mai înalt nivel,
chiar şi un premiu mai mic este util. Şi chiar se spune că acesta este mai stabil, deoarece nu
stârneşte invidia celor care se ataşează mereu de oamenii cei mai eminenţi. (122) Prin urmare,
se spune, într-un fel care transmite multă învăţătură, „Călăreţul va cădea”, pentru că dacă
cineva va cădea din cauza viciului, acesta se va putea ridica doar sprijinindu-se pe lucrurile
bune, şi astfel va putea să stea drept din nou. Dar încă şi mai instructivă este cealaltă expresie,
care ne porunceşte să nu sărim în faţă, ci „să cădem pe spate”, deoarece întotdeauna este mai
util să te afli în urma viciului şi a pasiunii; (123) căci este bine să fii mereu înainte la lucrurile
bune, dar să fii domol în a face ceea ce este dezonorant; şi, pe de altă parte, este bine să fii
aproape de lucrurile bune, dar să te ţii cât mai departe posibil de lucrurile rele. Iar cel care stă
la distanţă de greşelile comise din cauza dorinţelor sale va fi scutit de orice tulburare. În
consecinţă, Moise spune că „aşteaptă mântuirea care vine de la Dumnezeu” {15}{Geneza
49:18}, căci cu cât se îndepărtează de la comiterea unor nedreptăţi, cu atât mai mult va putea
avansa pe cărarea faptelor bune.
XXVIII. (124) Aşadar, am spus tot ceea ce era necesar în privinţa călăreţului şi a
pasagerului urcat pe spinarea calului, a oierului şi a păstorului, a lucrătorului de pământ şi a
agricultorului; şi toate diferenţele care există între cele două elemente ale acestor perechi au
fost definite cu exactitate, pe măsura puterilor noastre. Iar acum este vremea să ne ocupăm de
ceea ce urmează. (125) Moise îl prezintă pe omul care este dornic de virtute ca fiind lipsit de
cunoaşterea completă a îndeletnicirii de agricultor, şi ocupându-se cu hărnicie doar de
principii şi noţiuni elementare; căci el spune, „Noe a prins a fi agricultor” {16}{Geneza
9:20}. Iar începutul, aşa cum spune proverbul folosit de vechii scriitori, reprezintă jumătate
din întreg; prin urmare, Noe se află la jumătatea distanţei care îl desparte de final, însă mulţi
oameni care s-au angajat în întreprinderi prea mari, au fost adesea vătămaţi şi nu au reuşit să
ducă lucrurile la bun sfârşit. (126) În orice caz, în vremurile de dinainte, unele persoane care
nu gândeau aşa cum trebuie, pentru că îşi schimbau frecvent părerea, au încercat să definească
lucrurile bune, însă nu au profitat cu nimic de pe urma acestui lucru; pentru că aceştia nu au
ajuns la sfârşitul dorit, fiind copleşiţi de unele circumstanţe potrivnice cu care s-au confruntat,
ceea ce a dus la distrugerea acelor concepţii pozitive.
XXIX. (127) Oare nu din acest motiv atunci când Cain a crezut că a oferit o jertfă
ireproşabilă, i s-a dat un oracol prin care i s-a poruncit să nu fie încrezător că a adus o jertfă
cuvenită? Căci el nu a jertfit ceea ce este sfânt şi desăvârşit. Iar oracolul spune următoarele:
„Dacă nu aduci jertfa ta aşa cum se cuvine şi dacă nu o împarţi cu dreptate” {17}{Geneza
4:7}. (128) Prin ceea ce se cuvine se înţelege aici cinstirea lui Dumnezeu, iar ceea ce nu este
împărţit cu dreptate, nu este ceva bun. Dar haideţi să analizăm acum care este înţelesul acestei
expresii. Există unele persoane care consideră că pietatea constă în a afirma că toate lucrurile
au fost create de Dumnezeu, atât cele bune, cât şi cele rele; (129) acestora le-am spune că o

218
parte a opiniei lor este de lăudat, pentru că cinsteşte acele lucruri care doar ele merită o astfel
de onoare; dar este condamnabil să lăudăm toate lucrurile, fără niciun fel de discernământ.
Căci nu se cuvine să le confundăm şi să le punem pe toate laolaltă, şi nici să afirmăm că
Dumnezeu este cauza a tot ceea ce există, ci trebuie să facem o diferenţă şi să considerăm că
El este cauză doar pentru lucurile bune, şi atât; (130) căci este o absurditate să ne îngrijorăm
în privinţa preoţilor, având grijă ca ei să aibă trupuri desăvârşite, fără niciun fel de defect şi
fără nicio schilodire, şi să acodăm o atenţie deosebită animalelor care vor fi jertfite, pentru a
ne asigura că nu au absolut niciun fel de cusur, oricât de mic ar fi acesta; şi să desemnăm
oameni, pe care unii îi numesc controlori de imperfecţiuni, care să spună cine şi câţi ar trebui
numiţi pentru această chestiune, pentru a avea grijă ca animalele care sunt aduse la altar să nu
aibă niciun fel de meteahnă sau de imperfecţiune; şi, în acelaşi timp, să permitem ca sufletul
indivizilor să fie confuz în privinţa ideilor referitoare la Dumnezeu, în loc să avem grijă ca
aceştia să facă diferenţa dintre ele pe baza dreptei raţiuni.
XXX. (131) Nu vedeţi că legea declară cămila ca fiind un animal necurat, pentru că
rumegă mâncarea şi pentru că nu are copita despicată? {18}{Leviticul 11:4}. Şi totuşi, dacă
am analiza această propoziţie în înţelesul său literal, nu văd care are fi semnificaţia ei; dar
dacă o studiem din punct de vedere alegoric, atunci înţelesul ei este limpede. (132) Căci aşa
cum animalul care rumegă mestecă din nou mâncarea ce i-a fost pusă în faţă şi pe care a
mâncat-o cu lăcomie, aducând-o din nou între dinţi, tot aşa şi sufletul omului care iubeşte
învăţătura, atunci când a recepţionat prin intermediul auzului o serie de idei teoretice, el nu le
abandonează dându-le uitării, ci le readuce în minte pe fiecare dintre ele şi le analizează pe
îndelete, şi în felul acesta ajunge să îşi amintească de toate. (133) Însă nu toate amintirile sunt
bune, ci doar acelea care se referă la lucruri pozitive, căci este un lucru vătămător să nu dăm
uitării ceea ce este negativ; motiv pentru care este necesar, în vederea desăvârşirii, ca copitele
să fie despicate, astfel încât facultatea memoriei să fie împărţită în două secţiuni; în felul
acesta, cuvântul care iese din gură poate să despice nu numai buzele, pe care natura le-a făcut
să fie două, ci şi amintirile, separându-le pe cele utile de cele dăunătoare. (134) De asemenea,
a avea copita despicată, dar a nu rumega mâncarea, nu este un lucru avantajos. Căci ce folos
că putem distinge natura lucrurilor superioare şi inferioare dacă nu putem face lucrul acesta în
noi înşine, şi dacă nu putem distinge cu claritate deosebirile dintre acele elemente pe care
unele persoane le numesc pe bună dreptate atomi şi părţi indivizibile? (135) Căci toate aceste
lucruri sunt manifestări evidente de inteligenţă şi precizie maximă, ce conduc la cel mai înalt
nivel de înţelegere.
XXXI. (136) În consecinţă, în conversaţiile lor de zi cu zi, sofiştii din întreaga lume
irită urechile celor cu care intră în contact, prin aceea că discută în amănunt şi că interpretează
cu precizie toate expresiile cu dublu înţeles, desluşind tot ceea ce se găseşte în memoria
oamenilor (şi acolo se află foarte multe lucruri). Şi oare nu împart aceşti oameni elementele
gramaticale în consoane şi vocale? Şi nu divid vorbirea în principiile ei, adică în substantive,
verbe şi conjuncţii? (137) De asemenea, nu împart muzicienii ştiinţa lor în ritm, şi compoziţie
instrumentală, şi melodie? Iar melodia nu o împart la rândul ei în specii cromatice, şi
enarmonice, şi diatonice; în pătrimi, şi cincimi, şi diapazon; şi în melodii combinate şi
distincte? Iar geometrii nu îşi împart ştiinţa lor în două linii generale, linia dreaptă şi
circumferinţa? Iar alţi învăţători, care predau alte arte, nu fac ei distincţii clare între
elementele care există în fiecare din aceste arte, trecând prin ele cu exactitate de la început
până la sfârşit? (139) Şi toţi aceia care studiază filozofia ar putea susţine că există o anumită
modalitate de studiu, în funcţie de ceea ce se studiază; pentru că lucrurile care există se împart
în corporale şi necorporale; şi tot aşa, unele sunt neînsufleţite, iar altele sunt pline de
vitalitate; unele posedă raţiune, iar altele nu; unele sunt muritoare, iar altele sunt divine; iar
dintre cele muritoare, unele sunt masculine, iar altele feminine, acestea fiind cele două
diviziuni ale rasei umane. (140) De asemenea, dintre lucrurile necorporale, unele sunt

219
desăvârşite, iar altele sunt imperfecte; iar dintre cele desăvârşite, unele sunt întrebări şi
interogaţii, iar altele imprecaţii şi avertismente; şi mai sunt şi alte lucruri, între care diferenţe
specifice în privinţa principiilor elementare. Şi tot aşa, există unele lucruri pe care
dialecticienii obişnuiesc să le numească acţiuni; (141) iar dintre acestea, unele sunt simple, iar
altele nu; iar dintre cele care nu sunt simple, unele sunt conjunctive, iar altele complementare;
mai mult decât atât, unele sunt disjunctive, iar acestora li se adaugă şi altele asemănătoare. De
asemenea, unele sunt adevărate, altele false, iar altele îndoielnice; unele sunt posibile, iar
altele imposibile; unele sunt stricăcioase, iar altele nestricăcioase; unele sunt necesare, iar
altele netrebuincioase; unele sunt uşor de priceput, iar altele dificil de înţeles; şi există şi alte
clasificări înrudite cu acestea. Şi tot aşa, lucrurile nedesăvârşite se împart în lucruri de sine
stătătoare şi în accidente, precum şi în alte categorii subordonate acestora.
XXXII. (142) Şi deşi intelectul, atunci când s-a ascuţit suficient de mult pentru a fi
mai ager decât înainte (aşa cum vindecătorul dă vigoare trupului), disecă natura lucrurilor,
totuşi el nu reuşeşte să dobândească virtutea; şi va despica copita, fiind capabil să dividă, şi să
distingă, şi să deosebească diferitele lucruri; însă nu va rumega mâncarea în aşa fel încât să
tragă vreun folos de pe urma ei, prin intermediul amintirilor sale, pentru a netezi asperităţile
sufletului care îşi au originea în păcat şi pentru a încuraja acţiunile plăcute şi cu adevărat
delicate. (143) Aşadar, mulţi dintre aceia care sunt numiţi sofişti, şi care sunt admiraţi în
oraşele lor şi sunt priviţi de aproape toată lumea cu admiraţie, datorită preciziei definiţiilor lor
şi a ideilor iscusite pe care le dau la iveală, au îmbătrânit, rămânănd legaţi în continuare de
dorinţele pe care le-au nutrit toată viaţa lor, fără a se deosebi din acest punct de vedere de
oamenii obişnuiţi, cărora nu li se acordă niciun fel de importanţă. (144) Motiv pentru care
legiuitorul îi compară în mod admirabil pe sofiştii care trăiesc în felul acesta cu porcii, a căror
viaţă nu este deloc pură sau luminoasă, ci confuză şi dezordonată, fiind dedicată necesităţilor
de bază. (145) Căci el spune că porcul este un animal necurat, pentru că are copita despicată
în două, dar nu rumegă, iar cămila este necurată pentru că rumegă, dar nu are copita despicată.
Dar animalele care se împărtăşesc din cele două calităţi descrise mai sus sunt considerate pe
bună dreptate curate. Întrucât a diviza fără a-ţi aminti, şi fără a-ţi păsa, şi fără a analiza cu
grijă pentru a vedea care sunt lucrurile cele mai bune, constituie un bine incomplet; dar
combinaţia şi unirea celor două elemente în acelaşi animal este binele desăvârşit.
XXXIII. (146) Şi chiar şi vrăjmaşii sufletului se tem de această desăvârşire, căci nu i
se pot opune, iar pacea devine astfel atotstăpânitoare. Însă aceia care au ajuns la o
înţelepciune semi-desăvârşită sau semi-stabilă sunt prea slabi pentru a se putea opune cu
succes păcatelor care stau la pândă, şi care printr-o folosinţă îndelungată au rămas în interior,
devenind tot mai puternice pe măsura trecerii timpului. (147) Din acest motiv, în vremuri de
război, atunci când generalul îşi adună oastea, el nu convoacă toţi tinerii, nici chiar atunci
când aceştia îşi manifestă toată bunăvoinţa şi disponibilitatea de a veni şi a respinge
duşmanul. Ci unora le porunceşte să pornească la drum, iar altora să stea acasă, pentru ca
printr-un antrenament continuu să poată dobândi o asemenea iscusinţă şi putere, încât să fie
capabili mai târziu să asigure victoria. (148) Iar chemarea la oaste se face cu ajutorul
vestitorilor, atunci când războiul se apropie sau când deja bate la uşă. Iar vestitorii lansează o
astfel de chemare: „Cine e omul care şi-a zidit casă nouă şi n-a sfinţit-o? Să se ducă şi să se-
ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi să i-o sfinţească altul. Cine e omul care
şi-a sădit vie şi încă nu s-a bucurat de ea? Să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva
să moară-n bătălie şi un altul să se bucure de ea. Cine e omul care s-a logodit cu o femeie şi n-
a luat-o? Să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi s-o ia altul”
{19}{Deuteronomul 20:5}.
XXXIV. (149) Oare de ce, aş spune eu, voi oameni minunaţi, credeţi că nu se cuvine
să îi chemaţi să vă urmeze la război pe aceşti oameni care s-au căsătorit sau care şi-au
construit o casă sau care au sădit vie sau care sunt îndestulaţi cu alte lucruri? Căci aceştia vor

220
înfrunta cu bucurie pericolele, oricât de mari ar fi acestea, ca să îşi apere averile. Întrucât
aceia care nu au nimic din toate acestea este foarte probabil să manifeste indiferenţă şi lipsă
de combativitate în luptă, deoarece nu au ce apăra. (150) Sau credeţi că, întrucât nu s-au
bucurat de astfel de lucruri, se vor teme că nu vor avea parte niciodată de ele, iar asta le va
insufla energie? Căci ce ar avea de profitat de pe urma bogăţiilor acumulate cei care au fost
învinşi în război? Nu vor fi ei luaţi prizonieri? Aşa că aceştia ar avea de suferit de pe urma
absenţei lor de pe câmpul de luptă; pentru că în vreme ce ei stau acasă şi se bălăcesc în lux,
este inevitabil că duşmanii lor, care luptă energic, şi care nu numai că nu au pierderi, dar care
nici măcar nu fac un efort deosebit, vor ajunge stăpâni peste toate averile lor. (151) Însă
mulţimea celorlalţi aliaţi va lupta cu bucurie la gândul că vor obţine aceste lucruri. Şi într-
adevăr, la prima vedere pare absurd să te bazezi pe forţa sau norocul altora; mai ales atunci
când este vorba de un pericol atât individual, cât şi colectiv, care implică înfrângerea, şi robia,
şi distrugerea totală, şi care planează asupra tuturor acelora care sunt capabili să înfrunte
osteneala şi pericolele războiului, şi care nu sunt stâjeniţi de nicio boală, sau de bătrâneţe, sau
de vreun alt beteşug. De aceea, mai degrabă se cuvine ca cei pândiţi de pericol să pună mâna
pe arme şi să stea în faţa batalioanelor, protejându-şi aliaţii şi luptând cu bucurie, sfidători în
faţa oricărei ameninţări.
XXXV. (152) În al doilea rând, nu vor da ei dovadă, nu numai de laşitate, ci şi de o
mare indiferenţă, dacă îi vor lăsa pe alţii să le apere cauza, în timp ce ei se preocupă de
problemele casnice? Şi vor vrea oare ceilalţi să aibă parte de confruntări şi pericole de dragul
siguranţei lor, atâta vreme cât aceştia se tem de ele? Şi vor îndura ceilalţi cu bucurie lipsa
proviziilor, şi faptul că trebuie să doarmă pe pământ, şi alte chinuri ale trupului şi sufletului,
din pricina dorinţei lor de a obţine victoria, în timp ce ei, acoperindu-şi casele cu stuc şi cu
alte prostii ornamentale lipsite de viaţă, sau adunând recoltele de pe câmp şi participând la
sărbătoarea recoltării viţei de vie, sau venind în contact pentru prima dată cu fecioare cu care
s-au logodit de multă vreme, şi culcându-se cu ele, ca şi cum acesta ar fi motivul cel mai bun
pentru căsătorie, îşi petrec timpul cu asemenea lucruri deşarte? (153) Este un lucru bun, fără
îndoială, să ai grijă de pereţii tăi, să îţi aduni câştigurile, să te ospătezi, să te delectezi cu vin,
să te logodeşti, să faci curte doamnelor bătrâne şi ofilite (aşa cum le numeşte proverbul); dar
acestea sunt îndeletniciri pe timp de pace, şi a face toate aceste lucruri atunci când bătălia este
în toi, (154) când niciun tată, niciun frate, şi nicio rudă sau cunoştinţă nu suferă din cauza
războiului; atunci, spun, când se întâmplă aşa, nu înseamnă că laşitatea universală a cuprins
întreaga casă? O, dar veţi spune că există mii de rude care luptă pentru cauza lor. Atunci, dacă
aceste persoane îşi primejduiesc viaţa, cei care îşi petrec timpul în lux şi care au parte de o
viaţă uşoară nu înseamnă că sunt chiar mai răi decât fiarele sălbatice în privinţa lipsei lor de
umanitate? (155) Şi tot aşa, se spune că nu este uşor ca alţii, care nu au făcut niciun fel de
efort, să se bucure de roadele muncii nostre. Aşadar, care situaţie este mai neplăcută, aceea
când duşmanii dau buzna în moştenirea cuiva care trăieşte încă, sau când prietenii şi rudele
fac acest lucru la moartea sa? Este o absurditate chiar şi să comparăm lucruri atât de diferite;
(156) şi totuşi, nu este ceva absurd ca proprietăţile care aparţin acestor oameni ce se feresc de
serviciul militar, dar chiar şi ei însişi, să intre în posesia duşmanilor care au triumfat. Aşa că,
într-adevăr, cei care mor pentru apărarea siguranţei generale, chiar dacă nu s-au bucurat până
în momentul respectiv de vreun avantaj de pe urma averilor pe care le-au avut anterior, se
întâlnesc cu moartea în modul cel mai plăcut, căci prin salvarea celorlalţi bunurile lor vor
merge la aceia pe care i-au dorit a fi urmaşii lor.
XXXVI. (157) Prin urmare, cuvintele legii poate că permit toate aceste scuze şi încă
multe altele; dar niciun om care cercetează şiretenia ticăloasă, capabilă să inventeze scuze cu
ingeniozitate, nu va avea încredere în valabilitatea lor; de aceea, vom face apel la alegorie şi
vom spune, în primul rând, că legea consideră că este de dorit ca oamenii să muncească nu
numai pentru a obţine lucruri bune, ci şi pentru a se putea bucura de lucrurile pe care deja le-

221
au dobândit; şi că ea priveşte fericirea ca pe ceva ce derivă din practicarea virtuţii desăvârşite,
care face ca viaţa să fie sigură şi împlintă. În al doilea rând, aici nu este vorba de o casă, ori de
o vie, ori de o logodnică sau de o soţie, cu care omul acceptat ca pretendent să se
căsătorească, sau cel care a plantat via să culeagă roadele şi să le zdrobească, iar apoi, bând
din vinul neamestecat, să îşi înveselească inima, sau de cel care şi-a construit o casă şi care
urmează să locuiască în ea; ci mai degrabă aici se au în vedere însuşirile sufletului, care
influenţează începutul, desfăşurarea şi finalizarea tuturor acţiunilor vrednice de laudă. (158)
Ei bine, începuturile au întotdeauna o legătură specială cu peţitorul; căci aşa cum cel care
curtează o femeie este pe punctul de a deveni soţul ei, căci încă nu are această calitate, tot aşa,
oricine este înzestrat cu o fire bună, speră să se căsătorească cu acea fecioară pură şi de viţă
aleasă, şi anume educaţia, căreia îi face curte de îndată. Desfăşurarea acţiunii are o legătură
specială cu agricultorul; căci aşa cum cel care plantează copaci se preocupă în mod deosebit
ca aceştia să crească, tot aşa şi cel dedicat învăţăturii urmăreşte ca înţelepciunea să îi
sporească în cel mai înalt grad. Iar finalizarea acţiunii poate fi comparată în special cu o casă
abia terminată, ce nu este încă locuită.
XXXVII. (159) Dar în toate aceste împrejurări, la început, în timpul desfăşurării sau la
finalul acţiunii, lucrurile se aseamănă cu oamenii care îşi duc viaţa fără a se angaja în dispute
sau în polemici sofiste, ce stârnesc întotdeauna ceartă şi confuzie, tinzând astfel să falsifice
adevărul; pentru că adevărul este drag păcii, dar pacea vine în contradicţie cu interesele lor.
(160) Căci dacă ei vin la această confruntare, cu toate că sunt doar simpli indivizi care se
luptă cu oameni experimentaţi în problemele războiului, vor fi cu siguranţă învinşi; cel care se
află la început, pentru că este lipsit de experienţă; cel care face progrese, pentru că încă este
nedesăvârşit; iar cel desăvârşit, pentru că nu a practicat suficient virtutea. Dar aşa cum este
nevoie ca acea tencuială aplicată pe perete să se usuce şi să se întărească, tot aşa este absolut
necesar ca sufletele celor care au atins perfecţiunea să dobândească forţă şi să îşi întărească
fundamentul prin studiu permanent şi practică necontenită. (161) Iar pe aceia care au ajuns
până în acest punct filozofii îi numesc înţelepţi, deşi aceştia nu au cunoştiinţă despre acest
lucru; căci ei spun că este imposibil ca cei care au ajuns la desăvârşire în privinţa
înţelepciunii, şi care au ajuns pentru prima oară pe culme, să fie conştienţi de propria lor
desăvârşire; pentru că ei afirmă că este imposibil ca aceste două lucruri să se petreacă
simultan, adică să ajungi la scopul dorit şi să-ţi dai seama că ai ajuns acolo; şi mai afirmă că la
hotarul dintre cele două se află o ignoranţă ce nu este departe de cunoaştere, ci care se găseşte
foarte aproape, chiar la uşa sa. (162) Iar atunci când un om a dobândit această cunoaştere şi o
înţelege temeinic, şi când este pe deplin familiarizat cu forţa adversarilor, va fi de datoria sa
să lupte împotriva sofiştilor gâlcevitori, pentru că sunt mari speranţe ca un astfel de om să
învingă; dar cel stânjenit de norul de ignoranţă care se află în faţa sa, şi care nu este capabil
încă să reverse lumina cunoaşterii, ar face mai bine să stea acasă; adică ar fi mai bine pentru el
să nu intre într-o dispută referitoare la acele chestiuni pe care nu le cunoaşte pe deplin, ci mai
degrabă ar trebui să se odihnească şi să rămână tăcut. (163) Dar omul plin de sine, care nu
este familiarizat cu iscusinţa şi forţa adversarilor săi, va ajunge neîndoielnic la ruină înainte de
a putea face ceva, şi îşi va pierde cunoaşterea, iar aceasta este o moarte mai cumplită decât
aceea care separă sufletul de trup. (164) Iar acest lucru se întâmplă celor care se lasă amăgiţi
de sofişti; pentru că atunci când nu sunt capabili să găsească soluţii pentru sofismele lor, dând
crezare absurdităţilor acestora ca şi cum ar fi afirmaţii adevărate, ei mor în raport cu viaţa
trăită în cunoaştere, suferind aidoma celor ce sunt amăgiţi de linguşitori; căci şi în cazul
acestor oameni, sufletul lor pur şi sănătos este subminat de o prietenie înşelătoare.
XXXVIII. (165) Prin urmare, trebuie să îi sfătuim pe aceia care abia încep să înveţe să
nu se lase atraşi în astfel de dispute, căci nu posedă suficientă cunoaştere; iar celor care au
făcut unele progrese le recomandăm să se abţină de la aşa ceva, căci încă nu sunt desăvârşiţi;
iar pe aceia care abia au ajuns la perfecţiune îi îndemnăm să se ferească, deoarece într-o

222
oarecare măsură ei nu sunt conştienţi de desăvârşirea lor. (166) Dar în legătură cu cei care
nesocotesc avertismentele noastre, Moise spune, „Altcineva îi va locui casa, şi altcineva îi va
culege via, şi altcineva o va lua pe femeia sa”. Iar înţelesul acestor cuvinte este cam acesta:
puterile pe care le-am enumerat, începutul atent, desfăşurarea acţiunii şi finalizarea ei, nu vor
eşua întru totul, ci uneori se vor apropia şi se vor uni cu diferite persoane, şi nu vor forma
mereu aceleaşi suflete, ci se vor schimba, asemenea unor peceţi; (167) căci peceţile, odată ce
şi-au lăsat amprenta pe ceară, fără ca ele să sufere vreo modificare, deşi imprimă nişte forme
asemenea cu ele însele, rămân în aceeaşi stare ca şi mai înainte; iar dacă am topi bucata de
ceară care a fost imprimată, şi am şterge formele întipărite, atunci am putea să o înlocuim cu o
altă bucată. Aşa că, bunii mei prieteni, să nu credeţi că atunci când veţi pieri, puterile voastre
vor pieri şi ele odată cu voi; căci ele, fiind nemuritoare, au trecut prin zeci de mii de alte
persoane înainte să vină la voi, iar acele persoane nu s-au comportat asemenea vouă, care vă
temeţi de pericol şi vă feriţi de societate, ci mai degrabă au venit să le întâmpine,
manifestându-şi dorinţa şi nerăbdarea să le ştie în siguranţă. (168) Iar dacă cineva este prieten
cu virtutea, fie ca acest om să se roage să aibă parte de toate lucrurile bune, iar acestea să îi
apară în suflet, asemenea unei proporţii simetrice care defineşte frumuseţea unei statui sau a
unei picturi, considerând că există la îndemână nenumărate persoane care privesc, şi cărora
natura le va da toate aceste lucruri, în loc să i le ofere lui, şi anume uşurinţa de a învăţa,
progresul şi desăvârşirea; dar este mai bine ca el să păzească şi să menţină în siguranţă
harurile care i-au fost date de Dumnezeu, astfel încât să fie el acela care străluceşte şi nu acele
persoane; şi, împotrivindu-se distrugerii, să nu mai poată fi o pradă uşoară pentru vrăjmaşii
săi nemiloşi.
XXXIX. (169) Şi atunci, se poate spune că există puţin folos într-un început care nu va
ajunge la un final fericit? Într-adevăr, s-a întâmplat adesea ca unii dintre aceia care au ajuns la
desăvârşire să fie consideraţi totuşi imperfecţi, căci s-au desăvârşit doar prin propriile lor
eforturi, şi nu în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, fiind peste măsură de
euforici din cauza ideilor zadarnice pe care le întreţineau, şi ridicându-se la mare înălţime,
aceştia au căzut din înalt până în adâncurile cele mai mari, şi astfel s-a ales praful de ei. (170)
„Căci dacă”, spune Moise, „ai zidit o casă nouă, va trebui să-i faci şi un parapet, ca să nu faci
în casa ta omor dacă va cădea cineva de pe ea” {20}{Deuteronomul 22:8}. (171) Căci cea mai
cumplită cădere a omului este aceea când se împiedică şi cade din graţia lui Dumnezeu; când
se cinsteşte pe sine şi nu pe Dumnezeu, şi când comite crime interne. Pentru că acela care nu-l
slăveşte pe Dumnezeu aşa cum se cuvine îşi ucide propriul său suflet; aşa că educaţia pe care
a dobândit-o nu îi este de niciun ajutor. Dar învăţătura este de aşa natură încât nu îmbătrâneşte
niciodată; motiv pentru care Moise spune că aceasta are o casă nouă, căci toate celelalte
lucruri sunt distruse treptat de trecerea timpului. Dar învăţătura, în măsura în care avansează
spre perfecţiune, este proaspătă şi viguroasă, având o înfăţişare înfloritoare, şi punându-se în
mişcare prin studiu necontenit. (172) Şi în îndemnurile sale Moise recomandă ca cei care au
primit din abundenţă lucruri bune să nu considere că ei sunt cauza dobândirii lor, ci „să-şi
aducă aminte de Dumnezeu, cel care le-a dat tăria să devină puternici” {21}{Deuteronomul
8:18}. (173) Aşadar, aceasta este limita extremă a norocului, iar celelalte lucruri reprezintă
începuturile sale, aşa că cei care scapă din vedere sfârşitul nu pot trage niciun folos de pe
urma achiziţiilor pe care le-au făcut. Şi aceşti oameni şi-au provocat singuri căderea prin
propria lor autosuficienţă, pentru că nu au putut să accepte că Dumnezeul cel iubitor şi
atoatefăcător este cauza lucrurilor bune pe care le-au dobândit.
XL. (174) De asemenea, există unii oameni care, renunţând la orice pietate, se grăbesc
să facă o călătorie rapidă, în speranţa că vor ancora în porturile sale. Şi după aceea, când nu
sunt foarte departe, ci se află pe punctul de a ajunge la cer, asupra lor se abate deodată un vânt
violent, suflându-le în faţă şi tăbărând asupra lor, împingând înapoi corabia care îşi urma
cursul în linie dreaptă, distrugând astfel multe din lucrurile care ar fi fost necesare pentru o

223
călătorie plăcută; (175) aşadar, nimeni nu îi poate osândi pe aceşti oameni care sunt aruncaţi
de colo-colo de valurile mării pentru încetineala cu care îşi desfăşoară călătoria spre destinaţia
finală, căci acest lucru se produce independent de voinţa lor. Prin urmare, cine s-ar putea
asemui cu ei dacă nu acela care a adresat ceea ce se cheamă marea rugăciune? „Căci dacă”,
spune Moise, „va muri cineva lângă el cu moarte de năprasnă, atunci capul său de nazireu va
fi întinat şi va fi tuns” {22}{Numeri 6:9}; şi după ce mai spune câteva propoziţii continuă în
felul acesta, „Zilele de până atunci nu i se vor mai socoti, pentru că şi-a-ntinat capul său de
om făgăduit”. (176) Ei bine, cele două exprimări dezvăluie brusc şi imediat caracterul
involuntar al devierii sufletului. Căci în ceea ce priveşte păcatele intenţionate este nevoie de
timp pentru a lua în considerare locul, momentul şi felul în care urmează să se înfăptuiască un
lucru. Dar păcatele involuntare sunt comise brusc, fără niciun fel de premeditare, şi dacă ar fi
posibil să spunem aşa ceva, ele îl afectează pe om instantaneu. (177) Căci, ca şi în cazul
alergătorilor, este foarte dificil pentru oameni, atunci când încep să călătorească pe drumul ce
duce la pietate, să meargă drept înainte, fără să se poticnească şi fără să li se taie răsuflarea; şi
pentru că există nenumărate obstacole în calea fiinţei umane, (178) dar mai presus de toate,
există acel singur lucru care stă în calea făpturii binelui, şi anume abţinerea de la orice fapte
rele neintenţionate, este de folos să stăm la distanţă de numărul imens de păcate intenţionate;
în al doilea rând, chiar şi printre păcatele involuntare, puţine sunt acelea care sunt comise, iar
acestea nu rămân agăţate de o persoană un timp prea îndelungat. (179) Prin urmare, Moise a
spus foarte frumos că zilele greşelilor neintenţionate nu sunt numărate, asta poate şi din cauza
faptului că nu este posibil să ţinem evidenţa păcatelor involuntare. Aşadar, se întâmplă
adesea, atunci când suntem întrebaţi de ce am făcut un lucru sau altul, să spunem că nu ştim,
şi că nu putem răspunde, pentru că nu am fost prezenţi atunci când am acţionat, şi chiar că nu
avem ştire că acestea s-au înfăptuit. (180) Prin urmare, se întâmplă foarte rar ca Dumnezeu să
dea cuiva o viaţă stabilă de la început până la sfârşit, fără ca persoana respectivă să se
poticnească sau să cadă; ci să se descotorosească de ambele feluri de păcate, atât intenţionate,
cât şi neintenţionate, cu mare rapiditate, datorită iuţelii şi impetuozităţii acţiunilor sale. (181)
Aşadar, aceste lucruri sunt spuse aici despre început şi sfârşit, luându-l ca exemplu pe Noe cel
drept, cel care, după ce a dobândit primele elemente ale cunoaşterii meşteşugului agricol, a
fost incapabil să atingă limitele sale cele mai îndepărtate. Căci se spune că „el a prins să fie
agricultor”, nu că a ajuns la capătul cunoaşterii desăvârşite; dar ce se spune despre felul în
care a semănat vom vedea în cele ce urmează.

224
 12. DESPRE LUCRAREA LUI NOE CA SĂDITOR

I. (1) În prima parte a acestui tratat am vorbit despre meşteşugul agriculturii în privinţa
genului, zăbovind asupra acestei chestiuni atât cât timpul ne-a permis; dar în aceasta carte
vom analiza atât cât ne va sta în putinţă problema sădirii viei cu referire la specie. Căci Moise
ni-l prezintă pe Noe cel drept nu numai ca agricultor, ci mai ales ca unul care se ocupă cu
săditul viei, spunând, „Noe a prins a fi agricultor şi a sădit vie” {1}{Geneza 9:20}. (2) Şi este
firesc ca cel aflat pe punctul de a vorbi despre felul în care se seamănă diferitele plante şi
despre modul în care acestea se cultivă, să dobândească mai întâi o înţelegere exactă
referitoare la plantele cele mai desăvârşite din univers, precum şi la marele săditor şi
supraveghetor al acestora. Aşadar, cel care este cel mai măreţ dintre toţi săditorii şi cel mai
desăvârşit în această îndeletnicire este Stăpânul universului; iar planta pe care o sădeşte nu
este una care cuprinde în ea doar plante individuale, ci una care conţine un număr aproape
infinit de plante, ce încolţesc ca lăstarii dintr-o singură rădăcină, iar aceasta este lumea. (3)
Căci după ce Creatorul lumii a început să modeleze acea substanţă, care prin natura sa era
lipsită de ordine, ridicând-o din starea sa de confuzie şi transformând-o într-un sistem de sine
stătător, El a pus la mijloc pământul şi apa, iar plantele specifice aerului şi focului le-a ridicat
de acolo de unde se aflau iniţial, adică din partea centrală, şi le-a ridicat la mare înălţime; iar
eterul l-a pus de jur împrejur, statornicindu-l ca pe un hotar şi ca pe un înveliş protector pentru
lucrurile aflate în interiorul său, de unde se pare că îşi trage numele şi Cerul {2}{ουρανός,
„cer”; părând că derivă din χώρος sau χούρος, „hotar”}, făcând ca pământul să plutească pe
ape în aşa fel încât să rămână uscat, căci exista pericolul ca acesta să fie dizolvat de apă; în
plus, acest mare lucrător de minuni a unit aerul, care era extrem de rece prin natura sa, cu
focul, care era foarte fierbinte; un miracol uimitor. (4) Căci cum altfel ar putea fi privit acest
lucru decât ca o minune, în sensul că ceva ce ar putea dizolva altceva stă la un loc cu lucrul pe
care ar putea să îl dizolve: adică apa stă împreună cu pământul; şi de asemenea, ca lucrul cel
mai fierbinte dintre toate să stea deasupra celui care prin natura sa este cel mai rece fără ca
natura sa să fie distrusă, adică focul să stea deasupra aerului? Acestea sunt, aşadar, elementele
acestei plante desăvârşite; dar cea mai măreaţă şi mai productivă plantă este această lume, ai
cărei lăstari sunt ramurile menţionate anterior.
II. (5) Prin urmare, acum trebuie să ne ocupăm de locul unde Dumnezeu şi-a aşezat
temelia, care stă la baza ei aşa cum piedestalul susţine o statuie; desigur, nu ne putem imagina
că cineva este lăsat pe dinafară să rătăcească de colo-colo, atâta vreme cât Dumnezeu a lucrat
şi a aşezat toate materialele pe care ni le-am putea imagina pretutindeni în univers. (6) Căci
era potrivit ca cea mai măreaţă şi mai desăvârşită dintre toate lucrările să fie făcută de cel mai
măreţ dintre toţi făuritorii; şi nu ar fi fost cea mai desăvârşită dintre lucrări, dacă nu ar fi fost
umplută de părţi desăvârşite, aşa încât această lume este alcătuită din tot pământul, şi din toată
apa, şi din tot aerul, şi din tot focul, fără să lipsească nicio singură părticică, nici cel mai
minuscul atom pe care ni l-am putea imagina. (7) Rezultă, prin urmare, că ceea ce rămâne în
afară trebuie să fie ori vid, ori absolut nimic. Ei bine, dacă este vid, atunci cum se face că ceea
ce este solid, şi care are cea mai mare greutate, nu este strivit sub această greutate, din
moment ce nu există nimic solid care să îl susţină? Motiv pentru care s-ar părea că este ceva
ca un vis, pentru că mintea caută întotdeauna o fundaţie materială, aşa cum trebuie să aibă şi
toate lucrurile care se mişcă: şi mai ales lumea, întrucât este cel mai mare dintre toate
corpurile, şi cuprinde în ea alte corpuri, care consitutie părţile sale componente. (8) Aşadar,
dacă cineva doreşte să scape de dificultăţile acestei probleme şi de dubiile pe care aceasta le
ridică, să vorbească slobod şi să spună că nu există nicio putere materială capabilă să susţină
greutatea acestei lumi. Ci sprijinul cel mai de nădejde şi fundaţia neclintită a universului este
legea eternă a Dumnezeului cel veşnic. (9) Iar aceasta, întinzându-se de la centru la periferie,

225
şi de la periferie la centru, pătrunde toate părţile naturii nesupuse, adunându-le pe toate la un
loc şi legându-le cu putere laolaltă; căci tatăl care le-a creat le-a fixat cu legătura
indestructibilă a universului. (10) Prin urmare, în mod firesc şi foarte potrivit, nici pământul
nu va fi dizolvat de apa pe care o strânge la pieptul său, nici focul nu va fi stins de către aer,
nici aerul nu va fi ars de către foc, pentru că legea divină stă ca un hotar între toate aceste
elemente, ca o vocală între consoane, astfel încât universul să se afle, ca să spunem aşa, în
armonie cu muzica exprimată de litere; în felul acesta, credinţa, prin propria ei autoritate, va
pune capăt conflictului dintre naturile contrare.
III. (11) Aşa a prins rădăcini acea plantă care susţine toate lucrurile, iar rădăcinile au
făcut-o puternică. Însă în ceea ce priveşte plantele individuale, şi acelea de diemnsiuni mai
mici, unele sunt mişcătoare, putând să îşi schimbe locul; iar altele au fost făcute de aşa natură
încât să nu sufere vreo modificare, ci să rămână veşnic în acelaşi loc. (12) Aşadar, acelea care
se mişcă, şi care îşi schimbă locul, şi pe care le numim animale, sunt legate de cele mai
importante părţi ale universului; animalele terestre de pământ, animalele care înoată de apă,
animalele înaripate de aer, cele care pot trăi în flăcări de foc (se spune că acestea din urmă se
găsesc mai ales în Macedonia), iar stelele sunt legate de cer. Căci aceia care au studiat
filozofia susţin că şi stelele sunt animale, pentru că sunt înzestrate cu intelect şi străbat tot
universul; unele fiind planete, care se mişcă prin natura lor intrinsecă; altele, adică stelele fixe,
fiind purtate de rotirea universului; aşa că şi ele dau impresia că îşi schimbă locul. (13) Dar
cele orânduite în conformitate cu natura lipsită de orice senzaţie, care sunt numite plante, nu
participă la acea mişcare ce se referă la schimbarea locului.
IV. (14) Însă pe pământ şi în aer Creatorul a făcut două rase diferite. În aer, El a făcut
animalele înaripate, capabile să fie percepute prin simţurile externe, şi alte puteri, care nu pot
fi înţelese prin aceste simţuri; iar acesta este grupul sufletelor necorporale, care sunt aranjate
în ordine, dar care nu aparţin aceloraşi clasificări. Pentru că se spune că unele sunt atribuite
corpurilor muritoare, fiind supuse din nou unei schimbări de loc, în conformitate cu anumite
mişcări de rotaţie periodice; dar altele, care au primit o locuinţă mai divină, privesc de sus
spre pământ; şi în aceste locuri înalte au fost aşezate sufletele cele mai pure, pe care aceia
dintre greci care au studiat filozofia le numesc eroi, dar pe care Moise, printr-o denumire
fericită, le numeşte îngeri; suflete care merg ca ambasadori şi mesageri ai binelui de la
Stăpânul tuturor lucrurilor la supuşii săi, şi ca mesageri trimişi la rege ca să îi comunice acele
lucruri despre care supuşii săi au auzit. Şi tot aşa, pământului i-a atribuit două clase, animalele
terestre şi plantele, dorind să fie în acelaşi timp şi mamă şi dădacă pentru ele. (15) Căci, aşa
cum în cazul unei femei sau al oricărui animal de sex feminin, atunci când sunt pe punctul de
a zămisli, din ele ţăşnesc izvoare de lapte, pentru ca progenitura care s-a născut să poată primi
hrana de care are nevoie; tot aşa şi Dumnezeu a dat pământului, care este mama tuturor
animalelor terestre, toate speciile diferite de plante, astfel încât animalele zămislite de pământ
să poată avea parte de o hrană adecvată, şi nu potrivnică naturii lor. (16) Şi, într-adevăr,
Dumnezeu a făcut ca plantele să crească cu capul în jos, căci a fixat capul lor în măruntaiele
pământului; şi ridicând capul animalelor iraţionale de pe pământ, l-a aşezat pe gâturi lungi,
punându-le picioarele din faţă sub gât, ca un fel de temelie. (17) Dar omul a căpătat o
constituţie cu mult superioară. Căci Dumnezeu a făcut ca ochii tuturor celorlalte animale să
privească în jos, spre pământ; dar ochii omului i-a ridicat, pentru ca acesta să poată vedea
cerul, întrucât omul nu este o plantă terestră, ci una cerească, după cum spune şi vechiul
proverb. {3}{acest lucru este similar cu spusele lui Ovidiu, care pot fi traduse astfel, „Şi pe
când toate celelalte creaturi privesc de la naştere/Cu ochii plecaţi spre pământul înrudit/El îl
pofteşte pe om să meargă pe două picioare şi să scruteze cerul/Din care a răsărit şi pentru care
speră}.
V. (18) Dar cei care spun că mintea noastră este o parte din natura eterică, au atribuit
omului o relaţie de rudenie cu aerul; însă marele Moise nu a botezat speciile sufletului raţional

226
cu un nume asemănător cu al fiinţelor create, ci le-a socotit a fi o imagine a fiinţei divine şi
invizibile, ca o monedă, ca să spunem aşa, dintr-un metal de calitate superioară, imprimat cu
pecetea lui Dumnezeu, care nu este altceva decât cuvântul etern. (19) Căci, spune Moise,
„Dumnezeu a suflat în faţa omului suflare de viaţă” {4}{Geneza 2:7}, de unde rezultă că cel
care a primit suflarea trebuie să fie modelat după chipul celui care l-a creat. Motiv pentru care
se mai spune că „Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu” {5}{Geneza 1:27}, şi nu după
chipul vreunei fiinţe create. (20) Rezultă, prin urmare, că deoarece sufletul omului a fost făurit
în conformitate cu acel cuvânt arhetipal al marii cauze a tuturor lucrurilor, şi trupul său, care a
fost crescut în partea cea mai pură a universului, adică în cer, trebuie să îşi ascută privirea,
astfel încât, prin comparaţie cu ceea ce este vizibil, să poată ajunge la o înţelegere precisă a
celor invizibile. (21) Prin urmare, deoarece a fost imposibil ca cineva să perceapă atracţia
minţii către Dumnezueul cel viu, cu excepţia acelor persoane care au fost atrase de El (căci
doar El ştie prin ce trece fiecare persoană), Dumnezeu ne-a dat ochii trupeşti (ca imagine clară
şi evidentă a ochiului invizibil), care sunt capabili să se ridice spre cer; (22) căci atunci când
ochii aceştia alcătuiţi dintr-un material pieritor s-au ridicat la o asemenea înălţime, putând ca
de pe pământ să se înalţe la cerul aflat la aşa o mare distanţă şi chiar să ajungă la cele mai
mari înălţimi, oare cât de departe am putea vedea în toate direcţiile cu ajutorul acelor ochi ai
sufletului? Iar aceşti ochi, care sunt înzestraţi cu aripi, din dorinţa lor nemărginită de a îl
vedea limpede pe Dumnezeul cel viu, se ridică nu numai până la cele mai înalte regiuni ale
aerului, ci chiar trec de hotarele întregii lumi, grăbindu-se către Cel Necreat.
VI. (23) Din acest motiv, oracolele sfinte spun că acele persoane care au avut o dorinţă
nestăpânită pentru înţelepciune şi cunoaştere au fost „chemate sus” {6}{Exodul 19:20}. (24)
Căci este normal ca acele persoane să fie chemate sus, acolo unde se află Divinitatea care le-a
inspirat. Căci ar fi groaznic dacă vârtejurile şi uraganele ar avea puterea să smulgă copacii din
rădăcină şi să-i facă să plutească prin aer, şi să poarte corăbiile capabile să transporte cantităţi
mari de mărfuri din mijlocul mării şi până la ţărm, ca şi cum ar fi cele mai uşoare lucruri pe
care ni le-am putea imagina; şi dacă vârtejurile puternice ar ridica în aer apa din lacuri şi din
râuri; dar mintea, care este uşoară prin natura ei, să nu poată fi luată pe sus de Duhul Sfânt,
care este capabil să facă orice şi să supună toate lucrurile de dedesubt, pentru a fi purtată la
mare înălţime; şi mai ales mintea omului care studiază filozofia într-o manieră autentică. (25)
Căci un astfel de om nu se apleacă spre lucrurile dragi trupului şi spre pământ, de care vrea să
se despartă, ci studiază cu scopul de a se înstrăina pe cât posibil de ele, pentru a fi purtat în
înalt, şi pentru a se dedica cu nesaţ naturilor sublime, sfinte, măreţe şi fericite. (26) De aceea,
şi Moise va fi chemat în înalt, pentru a fi administratorul şi apărătorul misterelor sacre ale
Dumnezeului cel viu. Căci în Cartea Leviticului putem citi, „Şi Dumnezeu l-a chemat pe
Moise la El” {7}{se face aluzie la pasajul din Exodul 31:2, şi nu la alt verset din Levitic}. Şi
Beţaleel va fi chemat, fiind considerat vrednic de aceleaşi onoruri. Căci Dumnezeu îl cheamă
pentru a pregăti mobilierul sacru şi pentru a veghea asupra lucrărilor sacre. (27) Dar el va fi
chemat al doilea, pe când preaînţeleptul Moise a fost chemat cel dintâi. Căci primul făureşte
doar umbre, aşa cum fac şi pictorii, pentru că nu se cuvine ca acesta să zămislească vreun
lucru viu. Deoarece însuşi numele Beţaleel se tălmăceşte ca, „a lucra în umbră”. Dar Moise nu
făureşte umbre, ci sarcina lui este aceea de a forma natura arhetipală a lucrurilor. De
asemenea, în alte pasaje, Cauza măreaţă a tuturor lucrurilor obişnuieşte să reveleze secretele
sale în mod diferit: unora într-o manieră mai vizibilă şi mai limpede, ca şi cum ar fi luminate
de lumina pură a soarelui, iar altora mai neclar, ca şi cum s-ar afla într-un con de umbră.
VII. (28) Prin urmare, după ce am trecut în revistă toate plantele mari din univers,
haideţi să vedem cum a făcut Preaînţeleptul Dumnezeu copacii care există în lumea mai mică,
adică în om. În primul rând, aşadar, considerând că trupul nostru este un ogor cu sol adânc, El
a creat simţurile externe, făcându-le asemenea unor canale numeroase. (29) Iar după aceea, a
pregătit locul fiecăruia dintre ele, ca şi cum ar fi fost un pom fructifer extrem de folositor,

227
atribuind simţul auzului urechii, cel al văzului ochilor, cel al mirosului nărilor, şi toate celelate
simţuri facultăţilor înrudite şi organelor specifice. Iar omul divin depune mărturie pentru
afirmaţiile mele, vorbind astfel în Psalmi, „ Cel ce a sădit urechea s-ar putea să n-audă? Cel ce
a întocmit ochiul s-ar putea să nu vadă?” {8}{Psalmul 94:9}. (30) Mai mult decât atât, toate
acele puteri diferite care se întind până la mâini şi picioare şi până la toate celelalte părţi ale
corpului, fie ele interne sau externe, sunt lipsite de importanţă. (31) Dar pe cele care sunt mai
bune şi mai desăvârşite El le-a înrădăcinat în partea centrală; partea dominantă a omului, cea
care este cea mai productivă. Aceste facultăţi sunt percepţia, inteligenţa, capacitatea
speculativă, învăţătura, memoria, obiceiul, temperamentul, feluritele meşteşuguri, fermitatea
cunoaşterii diferitelor lucruri, şi înţelegerea virtuţii universale într-o asemenea măsură încât
nu va putea fi uitată niciodată. Aşadar, niciun muritor nu se pricepe să sădească în el însuşi
vreunul din aceste lucruri. Dar arhitectul tuturor acestora este Dumnezeul cel necreat, care nu
numai că le-a făcut iniţial, ci le-a făcut pentru a le sădi în toţi oamenii care se vor naşte.
VIII. (32) Prin urmare, relatarea referitoare la sădirea Raiului este în concordanţă cu
ceea ce am spus deja. Căci s-a afirmat, „Şi Domnul Dumnezeu a sădit un rai în Eden, spre
răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise” {9}{Geneza 2:8}. Ei bine, ar fi o nebunie
incurabilă să credem că aici se spune că Dumnezeu a sădit viţă de vie sau măslini sau meri sau
rodii sau orice fel de astfel de copaci. (33) Căci ne-am putea întreba de ce a făcut asta? Ca să
aibă o locuinţă plăcută în care să-şi petreacă timpul? Dar nici întreaga lume nu ar putea fi
suficientă pentru Dumnezeu, guvernatorul universului. Şi oare nu lipsesc nenumărate alte
lucruri, ceea ce face ca un astfel de loc să nu poată fi considerat niciodată ca fiind potrivit
pentru primirea marelui Rege? Într-adevăr, este o lipsă de pietate să credem că această Cauză
a tuturor lucrurilor poate fi cuprinsă în acest ceva pe care l-a creat, mai ales că acei copaci nu
dau roade tot timpul anului. (34) Şi atunci, pentru a cui plăcere şi folosinţă sunt aceste roade
ale Raiului? Nu pentru plăcerea şi folosul omului. Căci în Rai nu locuieşte absolut nimeni,
pentru că Moise spune că Dumnezeu l-a făcut pe primul om din pământ şi l-a numit Adam,
după locul lui de origine (n.t. Adam înseamnă „pământ roşu” sau „cel făcut din pământ”), iar
apoi l-a aşezat aici. (35) În plus, Dumnezeu nu are nevoie de mâncare, după cum nu are
nevoie nici de nimic altceva; căci rezultă în mod necesar că cel care consumă hrana trebuie
mai întâi să aibă nevoie de ea. În al doilea rând, că trebuie să aibă organe adaptate pentru
primirea ei, prin intermediul cărora să o primească atunci când pătrunde în el; iar după de a
digerat-o, trebuie să evacueze. Dar toate aceste lucruri, care sunt părţi ale fericirii şi
binecuvântării care înconjoară Marea Cauză a tuturor lucrurilor, nu sunt compatibile cu ideile
acelor oameni care spun Dumnezeu are formă umană şi că este influenţat de pasiuni omeneşti,
distrugând astfel în întregime toată pietatea şi trăirea religioasă, care sunt două dintre cele mai
mari virtuţi; iar astfel de idei sunt potrivnice legii şi dreptăţii.
IX. (36) Prin urmare, trebuie să recurgem la alegorie, metoda favorită a oamenilor care
sunt capabili să vadă cu ajutorul ei; căci este evident că oracolele sacre ne conduc şi ne instigă
să o căutăm. Căci se spune că în Rai se găseau plante care nu se asemănau deloc cu cele care
există printre noi; ci se vorbeşte de pomi ai vieţii, de pomi ai nemuririi, de pomi ai
cunoaşterii, ai inteligenţei, ai înţelegerii; de pomi ai cunoştinţei binelui şi răului. (37) Ei bine,
aceştia nu puteau fi copaci care cresc din pământ, ci trebuie neapărat să fi fost plante ieşite din
solul raţiunii, care era ca o cărare ce ducea la virtute, la capătul căreia se afla viaţa şi
nemurirea; iar o altă cărare ducea la viciu, iar la finalul ei se ajungea la pierderea vieţii şi a
nemuririi, adică la moarte. Prin urmare, trebuie să presupunem că Dumnezeu cel darnic
sădeşte în suflet, ca să spunem aşa, un rai de virtuţi şi de fapte pe măsura lor, prin care se
ajunge la fericirea desăvârşită. (38) Iar acesta este un alt motiv pentru care El a atribuit
Raiului locul cel mai potrivit, pe care l-a numit Eden (iar numele Eden tălmăcit înseamnă
„desfătare”), emblema sufletului, care priveşte lucrurile bune, şi care se delectează în mijlocul
virtuţilor, şi care exultă datorită abundenţei şi proporţiilor bucuriei sale; alegându-şi o singură

228
sursă de desfătare în locul nenumăratelor lucruri pe care oamenii le consideră plăcute, şi
anume slujirea Dumnezeului unic şi înţelept. (39) Aşadar, cel care a băut din această sursă
neamestecată de bucurie, şi care a fost un adept al lui Moise şi un tovarăş de veselie pentru
acesta, s-a adresat în Psalmi propriei sale minţi, spunând, „Desfată-te în Domnul”
{10}{Psalmi 37:4}. Prin aceste cuvinte s-a energizat pe sine însuşi şi şi-a aprins mintea pentru
dragostea cerească şi divină, întorcând indignat spatele luxului şi efeminării care există printre
acele lucruri considerate a fi bunuri ale oamenilor; şi a simţit în inima sa inspiraţia şi
înflăcărarea divină, şi şi-a găsit bucuria doar în Dumnezeu.
X. (40) Iar afirmaţia că „Raiul era spre răsărit” este o dovadă pentru ceea ce s-a spus
aici. Căci nebunia ţine de întuneric şi de asfinţit, şi este specifică nopţii; dar înţelepciunea este
lucrul cel mai luminos, ce are legătură cu răsăritul, în adevăratul sens al cuvântului. Şi aşa
cum soarele, atunci când răsare, umple tot cercul cerului cu lumina sa, tot aşa, când razele
virtuţii strălucesc, ele fac ca mintea plină de lumină să se împrăştie pretutindeni. Prin urmare,
bunurile omului sunt păzite de gardieni şi paznici, fiare foarte fioroase, având rolul de a
respinge atacurile duşmanilor. Dar bunurile lui Dumnezeu sunt păzite de fiinţe raţionale. Căci
„acolo”, spune Moise, „l-a pus Dumnezeu pe omul pe care-l zidise”; adică l-a aşezat doar
printre virtuţile desăvârşite; (42) aşadar, practicarea şi utilizarea virtuţilor au primit de la
Dumnezeu această onoare deosebită, mai presus de sufletele celorlalte animale. Şi tot aşa, se
spune clar şi răspicat că Dumnezeu l-a aşezat în noi pe acel om care este cu adevărat om, şi
anume mintea, care stă printre cei mai sacri lăstari şi printre cele mai sacre plante ce răsar din
perfecţiune şi virtute. Dar printre acele animale lipsite de minte, nimeni nu a cultivat vreodată
vreo plantă despre care ar merita să vorbim, pentru că niciunul dintre ele nu este prin natura sa
capabil să înţeleagă.
XI. (43) Prin urmare, nu putem pune nicio întrebare referitoare la motivul pentru care
s-a poruncit ca toate speciile de animale să fie adunate în arca construită cu ocazia marelui
potop, atâta timp cât în Rai au fost aduse mai multe. Căci arca era o emblemă a trupului, care
conţinea în mod necesar toate relele cumplite şi sălbatice ale pasiunilor şi viciilor; dar Raiul
conţinea doar virtuţi: iar virtuţile nu acceptă nimic sălbatic sau, pe scurt, nimic lipsit de
raţiune. (44) Iar Moise vorbeşte cu foarte mare atenţie, căci nu se referă la omul făcut după
chipul lui Dumnezeu, ci la omul zămislit din lut, atunci când spune că a fost aşezat în Rai.
Pentru că cel făurit după chipul lui Dumnezeu, şi care a primit pecetea adevărului divin, nu
diferă, în opinia mea, absolut deloc de pomul al cărui fruct era viaţa veşnică. Căci şi unul şi
altul sunt nepieritori, şi amândoi au fost consideraţi vrednici de a ocupa locul central în partea
dominantă a omului. Căci se spune că „pomul vieţii este în mijlocul Raiului” Dar celălalt om,
cel cu trupul compus şi mai pământesc, nu are nimic în comun cu natura necreată şi simplă, pe
care o cultivă doar acea prsoană care ştie cum să locuiască în casa şi în ograda Domnului.
Căci Iacov este prezentat „ca un om care trăieşte într-o casă” {11}{Geneza 25:27, deşi
expresia folosită este că „trăieşte în corturi”}, având un spirit inventiv, şi fiind alcătuit din tot
felul de materiale. (45) Prin urmare, era firesc să aşeze şi să înrădăcineze ferm în mijlocul
Raiului, adică al universului, mintea, care posedă facultăţi ce o târăsc în direcţii contrare, aşa
încât aceasta să se afle într-o stare de îndoială atunci când este chemată să decidă ce să aleagă
şi ce să evite; pentru că dacă ar alege ceea ce este bun, ar recolta nemurirea şi gloria; dar dacă
ar alege ceea ce este rău, ar avea parte de ocară şi moarte.
XII. (46) Aşadar, aceştia sunt copacii pe care unicul şi înţeleptul Dumnezeu i-a sădit în
sufletele raţionale. Dar Moise, fiindu-i milă de cei exilaţi şi constrânşi să părăsească Raiul
virtuţilor, adresează o rugăciune autorităţii absolute a lui Dumnezeu şi puterilor sale milostive
şi favorabile, cerând ca în locul din care a fost izgonit Adam, mintea pământească, să fie sădit
un popor capabil să vadă adevărul. Căci el spune, „Adu-i şi sădeşte-i pe muntele moştenirii
tale; i-ai făcut, Doamne, să stea pe scaunul tău; în templul, O, Doamne, pe care mâinile Tale l-
au întemeiat. Şi Domnul va împărăţi peste veacuri, în vecii vecilor” {12}{Exodul 15:17}. (48)

229
Prin urmare, a aflat, la fel de clar ca orice om care a trăit pe pământ, că Dumnezeu, cel care a
fixat în pământ rădăcinile şi seminţele tuturor lucrurilor, se află şi la originea celei mai mari
plante, şi anume această lume; şi se pare că în cântecul pe care deja l-am citat, el vorbeşte în
mod enigmatic despre această lume, pe care o numeşte muntele moştenirii Sale; pentru că
ceea ce a fost făcut este bunul cel mai potrivit şi moştenirea care se cuvine creatorului. (49)
Prin urmare, se roagă ca noi să fim sădiţi în această lume, dar nu în aşa fel încât să devenim
iraţionali şi refractari din fire; ci, în deplină supunere faţă de ordinea guvernatorului
desăvârşit, imitând consecvenţa sa perpetuă şi constantă, ca să putem duce o viaţă cumpătată
şi naturală. Căci oamenii din vechime considerau că a putea trăi în aromonie cu natura este
ceea ce reprezintă fericirea desăvârşită. (50) În consecinţă, ceea ce se spune mai apoi este în
strictă concordanţă cu ceea ce s-a spus anterior, şi anume că lumea pe care o percepem cu
ajutorul simţurilor externe este casa frumoasă şi bine înzestrată a lui Dumnezeu; şi că El
însuşi a făcut-o, şi că ea nu este necreată, aşa cum spun unii. Iar el foloseşte cuvântul
„templu”, înţelegând prin el splendoarea emanată de lucrurile sfinte, adică imitaţia modelului
arhetipal; căci acele lucruri care sunt frumoase pentru simţurile externe reprezintă modele ale
frumuseţii pentru simţurile intelectuale. Iar expresia „pe care mâinile Tale l-au întemeiat” se
referă la faptul că acesta a fost făcut prin puterea Sa creatoare de lumi. (51) Dar pentru a nu se
înţelege că Creatorul avea nevoie de vreunul din lucrurile pe care le-a făcut, el mai adaugă o
afirmaţie necesară, „Şi Domnul va împărăţi peste veacuri, în vecii vecilor”. Însă un împărat nu
are nevoie de nimic, dar toate câte i se supun au inevitabil nevoie de împărat. (52) Iar unii au
spus că Dumnezeu este numit pe bună dreptate moştenirea lui Dumnezeu, despre care Moise
afirmă că ne este oferită spre a o folosi şi a ne bucura de ea. Pentru că el ne descrie ca pe nişte
copii care abia încep să înveţe cu ajutorul ideilor şi teoriilor izvorâte din înţelepciune, pe care,
pentru a nu ne văduvi de cunoaştere, le sădeşte în raţiunea noastră divină. (53) Căci aceasta
este moştenirea cea mai de seamă; casa desăvârşită, locuinţa cea mai potrivită, pe care „Tu ai
sfinţit-o”. Pentru că, O, stăpâne, Tu eşti făcătorul tuturor lucrurilor bune şi sfinte, aşa cum, pe
de altă parte, creaţia stricăcioasă zămisleşte tot ceea ce este rău şi profan. Fie să stăpâneşti în
vecii vecilor peste sufletul rugător; şi să nu-l laşi nicio clipă fără stăpân. Căci a-Ţi sluji Ţie
este un lucru cu mult mai bun decât libertatea şi decât orice stăpânire, oricât de mare ar fi ea.
XIII. (54) Poate că ar trebui să cercetăm ce înţeleg cei mai mulţi oameni prin expresia,
„pe muntele moştenirii tale". Este evident că Dumnezeu este cel care oferă această moştenire,
de aceea este lipsit de logică să considerăm că El este cel care moşteneşte, atâta vreme cât
întreaga lume îi aparţine. (55) Dar poate că aici este vorba de supuşii săi, cu care are o
legătură specială; căci într-adevăr, regii şi împăraţii sunt mai presus de toţi supuşii lor, dar îi
tratează într-un mod diferit şi specific pe slujitorii apropiaţi, pe care obişnuiesc să îi numească
guvernatori care să aibă grijă de trupurile lor şi de modul lor de viaţă. (56) Şi tot aşa, deşi ei
stăpânesc tot ceea ce se află în ţările lor, chiar şi acele bunuri care par să aparţină fiecărui om,
cu toate acestea, ei sunt consideraţi a fi proprietari doar ai acelor lucruri pe care le pot
încredinţa supraveghetorilor, de la care primesc venituri anuale; şi ei îşi vizitează proprietăţile
doar de dragul relaxării şi amuzamentului, atunci când lasă deoparte pentru puţină vreme
povara grijilor ce provin din adminstrarea treburilor publice şi a regatelor sau împărăţiilor lor;
iar aceste bunuri sunt numite în special proprietăţi regale. (57) Mai mult decât atât, tot aurul şi
argintul, şi celelalte bogăţii păstrate în cuferele supuşilor lor, aparţin în realitate mai mult
stăpânilor decât celor care le posedă. Totuşi, există unele care sunt numite comori regale, în
care cei însărcinaţi cu producţia depun veniturile pe care le obţin din teritoriile pe care le
guvernează. (58) Prin urmare, să nu vă miraţi dacă tovărăşia sufletelor înţelepte este numită
moştenirea specială a atotputernicului Dumnezeu, cel care are autoritate şi putere asupra
tuturor lucrurilor, deoarece el are vederea cea mai pătrunzătoare dintre toate fiinţele, căci îşi
foloseşte ochiul pur al minţii, pe care nu-l închide niciodată, ci pe care-l ţine larg deschis,
pentru a putea privi cu atenţie fiecare lucru.

230
 XIV. (59) Într-adevăr, din acest motiv, în marea rugăciune se spune, „Întreabă-l pe
tatăl tău şi-ţi va povesti; întreabă-i pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune. Atunci când Cel-Preaînalt a
împărţit neamurile, când i-a dat deoparte pe fiii lui Adam, a pus hotarele neamurilor după
numărul îngerilor lui Dumnezeu, iar partea de moştenire a lui Dumnezeu a fost poporul său,
Israel” {13}{Deuteronomul 32:7}. Căci, iată, aici el foloseşte din nou expresia, „partea de
moştenire a lui Dumnezeu”, referindu-se la starea de spirit capabilă să Îl vadă, şi care îl
slăveşte cu sinceritate; iar copiii pământului, spune el, pe care îi numeşte fii ai lui Adam, au
fost împrăştiaţi, apoi au fost adunaţi din nou şi au fost reuniţi într-un grup, deoarece nu erau
capabili să se lase călăuziţi de dreapta raţiune. Pentru că, în realitate, cauza armoniei şi unităţii
este virtutea, iar calitatea opusă este cauza descompunerii şi neînţelegerii. (61) Şi într-adevăr,
ceea ce se întâmplă în fiecare an de ziua mântuirii este o dovadă pentru ceea ce s-a spus; căci
în acea zi, oamenilor li se porunceşte „să arunce sorţii asupra a doi ţapi, unul pentru Domnul
şi unul pentru Ducă-se-pe-pustii”; {14}{Deuteronomul 15:6}; adică două raţiuni, una în
legătură cu Dumnezeu, iar cealaltă în legătură cu creaţia. Prin urmare, cel ce doreşte să
preamărească Cauza tuturor lucrurilor va dobândi slavă pentru el însuşi; dar cel ce atribuie
onoarea creaţiei va fi izgonit, fiind alungat din locurile sfinte şi obligat să cadă în abisurile
inaccesibile şi pline de răutate.
XV. (62) Aşadar, Moise, are o relaţie atât de intimă cu Dumnezeu, încât, bazându-se în
mare măsură pe ea, el are obiceiul de a folosi idei şi expresii pătimaşe şi pline de energie, care
nu sunt menite să ajungă la urechile persoanelor inferioare, aşa cum suntem noi; căci el nu
numai că nu consideră potrivit să vorbească despre Dumnezeu ca despre un moştenitor, ci mai
mult decât atât, ceea ce este şi mai uimitor pentru capacitatea noastră de înţelegere, el îl
numeşte moştenirea celorlalţi; (63) căci tribului care a venit la el ca un fugar şi ca un rugător,
el nu a considerat potrivit să îi atribuie doar o bucată de pământ, aşa cum a făcut în cazul
celorlalte unsprezece triburi, ci a stabilit că acesta va primi o onoare specială, şi anume
preoţia, un bun care nu aparţine acestui pământ, ci cerului. „Căci tu nu vei fi”, zice
Dumnezeu, după cum relatează Moise, „o parte a tribului lui Levi, şi nici moştenire pentru
copiii lui Israel, pentru că moştenirea lor este însuşi Dumnezeu” {15}{Deuteronomul 10:9}.
Şi tot aşa, el vorbeşte în locul lui Dumnezeu, în oracolele sale sfinte, în felul acesta: „Eu sunt
partea ta de moştenire” {16}{Numeri 18:20}. (64) Căci, într-adevăr, mintea care este pe
deplin purificată, şi care cunoaşte toate lucrurile creaţiei, îl ştie şi îl recunoaşte doar pe unicul
Dumnezeu, Cel Necreat, de care se apropie şi de care este acceptat. Deoarece cui i se permite
să spună, „Doar El este Dumnezeul meu”, dacă nu omului care nu este ataşat de niciunul din
obiectele inferioare acestuia? Iar acesta este obiceiul leviţilor; căci numele Levi, tălmăcit,
înseamnă „El este pentru mine”, căci lucruri diferite sunt slăvite în mod diferit de oameni
diferiţi, cu excepţia Cauzei tuturor lucrurilor, care este lucrul cel mai măreţ şi mai minunat.
XVI. (65) Şi se povesteşte că în timpurile străvechi, un om se îndrăgostise nebuneşte
de frumuseţea înţelepciunii, ca şi cum ar fi fost vorba de frumuseţea celei mai atrăgătoare
femei; iar acest lucru s-a întâmplat atunci când a văzut o procesiune somptuoasă şi extrem de
costisitoare, ocazie cu care s-a uitat la câţiva dintre prietenii săi şi le-a spus, „Priviţi, tovarăşi
ai mei, câte lucruri sunt aici de care eu nu am nevoie!”. Şi totuşi, acesta nu avea absolut nimic
în afară de hainele de pe el, şi prin urmare, nu putea să se grozăvească cu măreţia bogăţiilor
sale, aşa cum fac mulţi oameni; din acest motiv el a vorbit cu aroganţă la adresa alaiului şi a
spectacolului. (66) Legiuitorul ne învaţă că trebuie să îi socotim înţelepţi pe acei oameni care
nu râvnesc să fie bogaţi în privinţa lucrurilor create, ci care dispreţuiesc toate aceste lucruri,
întrucât preferă să aibă parte de prietenia lui Dumnezeu, pe care îl privesc ca pe cea mai de
preţ avere, considerându-l hotarul fericirii desăvârşite. (67) Atunci, să nu-i lăsăm niciodată să
se laude pe acei oameni care au dobândit putere şi suveranitate, aşa cum este cazul unora,
pentru că aceştia au supus o cetate sau o ţară sau un popor; iar alţii au devenit stăpâni peste
toate ţările de pe pământ, până la hotarele sale cele mai îndepărtate, şi peste toate popoarele

231
grecilor şi barbarilor, şi peste toate râurile şi mările, care sunt infinite în privinţa numărului şi
a măreţiei. (68) Căci dacă, pe lângă toate aceste lucruri, s-ar fi făcut stăpâni (dar chiar şi
simpla menţionare a acestui fapt este lipsită de pietate) peste acea natură sublimă, singura pe
care Creatorul a eliberat-o din legăturile robiei, chiar şi atunci ar fi priviţi care nişte simpli
indivizi în comparaţie cu minunaţii regi care l-au primit ca moştenire pe Dumnezeu; căci în
măsura în care acea fiinţă care a dobândit o posesiune este mai bună decât posesiunea însăşi,
iar Creatorul este mai bun decât lucrul creat, tot aşa şi aceştia sunt mai înalţi în rang decât
ceilalţi oameni.
XVII. (69) Prin urmare, unii au considerat că aceia care au spus că toate lucrurile care
există sunt proprietatea Fiinţei bune şi unice au vorbit într-o maineră nerezonabilă, căci au
privit la lipsurile şi la abundenţa care există în exterior, considerând în felul acesta că nimeni
nu este bogat dacă îi lipsesc banii sau posesiunile. Dar Moise este de părere că înţelepciunea
este un bun de o valoare atât de mare, şi care merită să fie căutat cu înflăcărare, că nici măcar
întreaga lume nu ar merita să fie moştenirea unui astfel de om, căci acesta aspiră la moştenirea
Guvernatorului universului; (70) iar aceste doctrine se referă nu la oamenii care ezită între
două păreri, ci la cei care au o credinţă fermă şi stabilă; căci, chiar şi acum, printre cei care fac
paradă de pietate există unii care calomniază înţelesul literal al acestei afirmaţii, spunând că
nu este nici pios, nici sigur să vorbim de Dumnezeu ca despre o moştenire a omului. (71) Şi
lor le-aş spune: voi afirmaţi asta pentru că nu aţi avut parte de o pasiune veritabilă, ci de una
falsă şi nelegitimă, atunci când aţi cercetat aceste lucruri. Pentru că vi s-a părut că nu are nicio
importanţă dacă Dumnezeu este numit moştenitorul averilor, viilor, livezilor şi al altor
posesiuni de felul acesta, precum şi al oamenilor înţelepţi; şi nu v-aţi dat seama de faptul că se
spune că picturile sunt moştenirea pictorilor, şi, pe scurt, că orice lucrare de artă este
moştenirea artistului, iar acestea nu reprezintă o moştenire pământească, ci o răsplată divină;
căci niciunul din aceste lucruri nu constituie proprietatea vreunui stăpân, (72) deşi aduc
foloase celor ce le posedă; aşa că voi, clevetitorilor, să îl consideraţi pe Dumnezeul cel viu ca
fiind o moştenire, nu în sensul de a fi o posesiune, precum cele pe care le-am enumerat, ci ca
fiind bunul cel mai folositor şi mai măreţ pentru aceia care consideră că se cuvine să
preamărească Cauza a tot ceea ce este bun.
XVIII. (73) Prin urmare, deoarece am spus tot ceea ce era necesar despre săditorul
originar şi despre planta originară, haideţi să trecem acum, în ordinea cuvenită, la analiza
acelor chestiuni legate de instruire şi imitaţie. Astfel, se spune că înţeleptul Avraam „a sădit
mai întâi o dumbravă pe câmpul de la Fântâna Jurământului (n.t. Beer-Şeba), şi acolo a
chemat numele Domnului Dumnezeu-Cel-Veşnic” {17}{Geneza 21:33}. Ceea ce contează
aici, însă, nu este vreuna din proprietăţile specifice ale plantelor pe care le-a sădit, ci doar
dimensiunea locului. (74) Iar cei care au obiciul să cerceteze aceste chestiuni spun că toate
lucrurile care îi aparţin lui Dumnezeu au fost descrise foarte frumos şi foarte meticulos, atât
copacii, cât şi locul respectiv, precum şi fructul copacilor. În consecinţă, ei spun că copacii
erau de fapt însuşi câmpul, căci nu erau la fel cu copacii care răsar din pământ, ci mai degrabă
erau asemenea celor care cresc în conformitate cu mintea adânc înrădăcinată a omului iubitor
de Dumnezeu; şi locul, spun ei, este Fântâna Jurământului, iar fructul, schimbarea numelui
Domnului în acela de „Dumnezeu Veşnic”. (75) În continuare, este necesar să oferim
explicaţia probabilă a fiecărui element dintre cele menţionate aici. Aşadar, câmpul, are 100 de
coţi în lungime şi tot atâţia în lăţime, ceea ce prin înmulţire, conform naturii şi caracterului
unui pătrat, ne dă o suprafaţă de zece mii de coţi pătraţi; (76) iar aceasta este limita superioară
a acelor numere care încep de la unitate, fiind şi cea mai desăvârşită: aşa că una din limite este
începutul numerelor, iar cealaltă sfârşitul lor, adică numărul zece mii; referitor la acest lucru,
unii nu au greşit prea mult atunci când au spus că una din limite este începutul, iar numărul
zece mii este scopul, pe când numerele aflate între acestea dau impresia că aleargă într-o
cursă; căci ele, luând startul de la unitate, ajung la numărul zece mii ca la un final. (77) Prin

232
urmare, unii oameni, pornind de la aceste numere ca de la nişte semnale, au spus că
Dumnezeu este începutul şi sfârşitul a tot ceea ce există, ceea ce reprezintă o doctrină
admirabilă şi plină de pietate. Iar această doctrină, când este sădită în suflet, dă naştere celui
mai frumos şi mai hrănitor fruct, şi anume sfinţenia; iar locul cel mai potrivit pentru acest
fruct, (78) este fântâna numită „a jurământului”, în care se relatează că nu s-a putut găsi
niciun pic de apă. Pentru că, spune Moise, „copiii lui Israel, venind acolo, i-au povestit despre
fântâna pe care au săpat-o: şi au spus, Nu am găsit niciun pic de apă; iar el a numit locul,
«jurământul»” {18}{Geneza 26:32}. Haideţi să vedem acum care este înţelesul acestei
afirmaţii.
XIX. (79) Cei care studiază natura lucrurilor în starea în care se află, şi care cercetează
fiecare aspect într-un mod temeinic, se comportă aproape la fel ca aceia care sapă fântâni;
pentru că şi ei caută izvoare într-un loc întunecat. Şi toţi oamenii au aceeaşi dorinţă, să
găsească ceva de băut. Însă unii se hrănesc cu hrană sufletească, pe când alţii, cu hrană
trupească. (80) Prin urmare, aşa cum unii dintre aceia care au săpat fântâni nu au dat mereu de
apă; tot aşa şi cei care înaintează în domeniul cunoaşterii, şi care au făcut mari progrese în
această privinţă, sunt adesea incapabili să ajungă la ceea ce îşi doresc. În orice caz, se spune
că oamenii erudiţi dau vina pe marea lor ignoranţă, pentru că ei doar ştiu cât de departe sunt
de adevăr. Şi există şi o poveste, care spune că în vremurile vechi, atunci când un om era
admirat pentru înţelepciunea sa, acesta spunea că demn de admiraţie este doar acela care ştie
că nu ştie nimic. (81) Şi alegeţi, dacă vreţi, orice fel de artă, banală sau semnificativă, şi tot
aşa şi un om care să fie cel mai minunat şi cel mai admirat în legătură cu iscusinţa sa în acel
domeniu, iar apoi gândiţi-vă dacă performanţele artistului se ridică la nivelul aşteptărilor artei;
căci dacă analizaţi această chestiune în mod temeinic, veţi vedea că performanţele lasă de
dorit în comparaţie cu aşteptările, nu doar puţin, ci în mare măsură, pentru că este imposibil ca
un om să fie desăvârşit în privinţa unei arte sau a alteia, atâta vreme cât acestea se află într-o
continuă mişcare, asemenea unui izvor din care curg necontenit tot felul de teorii. (82) Din
acest motiv, fântâna este numită pe bună dreptate „a jurământului”, căci este un semn sigur de
credinţă, şi în plus în ea se află mărturia lui Dumnezeu: căci cel care jură îl cheamă pe
Dumnezeu pentru a-i fi martor în problema respectivă, întrucât nu este posibil să juri cu
adevărat într-o anumită privinţă, atâta timp cât desăvârşirea unei arte nu poate fi găsită în
artistul care o profesează. (83) Şi aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru toate celelalte puteri
care există în noi, sau aproape pentru toate; pentru că aşa cum se spune că în fântâna pe care
am menţionat-o nu s-a găsit niciun pic de apă, tot aşa nici în ochi nu se afla facultatea văzului,
nici în urechi facultatea auzului, nici în nări facultatea mirosului, pe scurt, în nici un organ nu
se găsea simţul corespunzător; şi la fel, nici mintea nu poseda facultatea înţelegerii. (84) Căci
cum s-ar fi putut întâmpla ca cineva să se fi înşelat în privinţa celor văzute, sau a celor auzite,
sau în privinţa lucrurilor pe care le-a înţeles, dacă toate aceste facultăţi ar fi fost bine
dezvoltate şi dacă ar fi avut o natură divină, pe care doar Dumnezeu ar fi fost capabil să o
sădească?
XX. (85) Aşadar, pentru că ne-am ocupat suficient de descrierea locului în care se
găseşte dumbrava, haideţi acum, ca o concluzie, să ne aplecăm atenţia asupra fructului. Ei
bine, ce fel de fruct este acesta ne spune chiar Moise: „Pentru că Domnul Dumnezeu-Cel-
Viu”, spune el, „i-a spus pe nume” {19}{Geneza 21:33}. (86) Prin urmare, apelativele deja
menţionate dezvăluie puterile care se află în Dumnezeul cel viu; căci unul din apelative este
acela de Domn, cu referire la faptul că guvernează; iar al doilea este acela de Dumnezeu,
pentru că ne oferă binefacerile sale. Acesta este unul din motivele pentru care, potrivit
preasfântului Moise, aşa cum ne arată în Cartea Genezei, numele de Dumnezeu este
întotdeauna asumat de către El: căci se cuvenea ca puterea prin care Dumnezeu a creat lumea,
şi care a contribuit la aranjarea şi împodobirea ei, să fie invocată şi de către lucrurile create.
(87) Prin urmare, El este un Stăpân, şi ca orice stăpân posedă ambele puteri, şi anume puterea

233
de a face bine şi puterea de a face rău; iar comportamentul lui se bazează pe principiul care
rânduieşte răsplătirea oricăror fapte. Însă pentru că El este un binefăcător, tendinţa sa este
aceea de a adopta doar una din aceste două căi, şi anume facerea de bine. (88) Şi ar fi un mare
avantaj pentru suflet dacă nu s-ar mai îndoi de puterea pe care o are Regele în ambele
privinţe, şi dacă ar începe să se descotorosească de frica care planează asupra sa, din cauza
autorităţii Sale imense; şi dacă ar aprinde şi ar întreţine o speranţă fermă referitoare la
dobândirea şi la desfătarea în binecuvântările care decurg din faptul că El este binevoitor din
fire, în mod deliberat. Ei bine, expresia „Dumnezeul-Cel-Veşnic” este echivalentă cu a spune
că Dumnezeu ne acordă harurile sale neîntrerupt, fără ca uneori să dea, iar alteori nu; este
echivalentă cu a spune că Dumnezeu face bine necontenit; că Dumnezeu, fără nicio pauză,
revarsă numeroase foloase, unul după altul; că Dumnezeu face să curgă binecuvântări peste
binecuvântări, iar îndurarea sa este mare; că Dumnezeu nu scapă nicio ocazie de a face bine;
dar şi că Dumnezeu, care este şi Domn, poate să ne şi pedepsească.
XXI. (90) Aceastăchestiune a ridicat-o şi Iacov, practicantul virtuţii, la sfârşitul
rugăciunilor sale. Căci el a spus, „Iar Domnul să-mi fie mie Dumnezeu”. Ceea ce este
echivalent cu a spune: Să nu mai exercite asupra mea puterea despotică a autorităţii sale
absolute, ci mai degrabă influenţa benefică a puterii sale universale şi mântuitoare,
îndepărtând total teama cu care este privit ca stăpân şi umplând sufletul cu afecţiune şi
bunăvoinţă, aşa cum putem simţi faţă de un binefăcător. (91) Pentru că ce suflet ar putea să
conceapă vreodată că stăpânul şi conducătorul universului, fără a schimba ceva din natura sa,
ci rămânând întotdeauna în aceeaşi stare, este mereu blând şi mărinimos? Din acest motiv,
pentru aceia care sunt fericiţi, El reprezintă cauza desăvârşită a binecuvântărilor nemărginite,
care se revarsă neîncetat. Iar a avea încredere într-un rege care nu se bucură să facă rău
supuşilor prin natura autorităţii sale, ci care, prin iubirea sa faţă de oameni, preferă ca toţi să
aibă parte de o fericire lipsită de teamă, este cel mai puternic bastion de prosperitate şi
siguranţă.
XXII. (93) Aşadar, suntem acum pe punctul de a finaliza ceea ce am abordat la
început, adică de a demonstra că ceea ce s-a spus trebuie înţeles ca un principiu care spune că
Dumnezeu este lucrul cel mai minunat dintre toate câte există. Ceea ce urmează în continuare
este demonstrarea faptului că desăvârşirea nu se află în niciunul din lucrurile create, ci că ea
apare uneori în ele datorită graţiei Marii Cauze a tuturor lucrurilor. Iar fructul copacilor este
acesta, că graţia lui Dumnezeu va dăinui peste veacuri, şi că ea se revarsă neîncetat asupra
omenirii, fără a seca vreodată. (94) Şi într-adevăr, în felul acesta omul înţelept pune în
practică iscusinţa primului şi a celui mai măreţ săditor, etalându-şi astfel cunoştinţele de
agricultură; iar Sfânta Scriptură doreşte ca meşteşugul agriculturii să fie deprins şi de aceia
dintre noi care nu sunt desăvârşiţi, şi care încă se numără printre acei oameni care numesc
aceste lucruri îndatoriri; căci se spune, (95) „Când veţi intra în ţara pe care v-o dă vouă
Domnul, Dumnezeul vostru, şi când veţi fi sădit tot felul de pomi pentru hrană, necurăţia lor
s-o curăţiţi împrejur: necurată va fi roada lor pentru voi timp de trei ani; să n-o mâncaţi; dar în
anul al patrulea toată roada lor va fi sfântă, prinos de laudă Domnului; iar în anul al cincilea
veţi mânca din roada lor, şi astfel rodirea lor o veţi îmbelşuga: Eu sunt Domnul, Dumnezeul
vostru!” {20}{Leviticul 19:23}. Prin urmare, era imposibil ca copiii lui Israel să sădească acei
copaci care dau rod bun de mâncat înainte să ajungă în ţara ce le-a fost dată de Dumnezeu;
căci El spune, „Când veţi intra în ţara... şi când veţi fi sădit tot felul de pomi pentru hrană”
(96) Aşa că atunci când suntem în afara pământului făgăduinţei, nu vom putea sădi astfel de
copaci; iar acest lucru este foarte firesc; (97) căci atâta timp cât mintea nu a intrat pe cărarea
înţelepciunii, ci rătăceşte pe marginea ei, ea se preocupă doar de copacii care nu pot fi
cultivaţi sau care nu pot oferi hrană pentru om – copaci care sunt neroditori şi inutili sau care,
deşi au fructe, acestea nu sunt comestibile. (98) Dar atunci când mintea intră pe cărarea
înţelepciunii şi înaintează împreună cu ideile sale, începând să ţină pasul cu ele, doar atunci ea

234
poate cultiva copacii folositori, capabili să dea fructe bune de mâncat, în loc să se ocupe de
aceia lipsiţi de utilitate; şi cultivă dominţia asupra pasiunilor în locul răsfăţului, cunoaşterea în
locul ignoranţei, şi binele în locul răului. (99) Dar pentru că cel care înaintează pe cărarea
virtuţii se află totuşi la mare distanţă de final, în mod firesc s-a dat poruncă omului care
sădeşte de a îndepărta toată necurăţia de la ceea ce seamănă. Şi ce înseamnă asta, vom vedea
chiar acum.
XXIII. (100) Aceste îndatoriri care sunt, ca să spunem aşa, în partea din mijloc, mi se
pare că sunt privite aşa cum se cuvine, adică în aceeaşi lumină ca şi copacii care pot fi
cultivaţi şi folosiţi ca hrană; căci fiecare dintre ei poartă fructe extrem de utile, unele pentru
trup, iar altele pentru suflet. Dar în mijloc, trebuie să se afle neapărat multe plante
vătămătoare, care răsar şi cresc împreună cu aceştia, şi ele trebuie îndepărtate, ca să nu
dăuneze soiurilor mai bune. (101) Şi să nu numesc restituirea unui depozit o plantă utilă a
sufletului? Totuşi, această plantă are nevoie de purificare şi de o atenţie deosebită. La ce se
referă purificarea? La aceasta. Dacă ai luat o sumă de bani de la un om care nu se afla sub
influenţa băuturilor alcoolice, nu trebuie să-i dai banii înapoi atunci când e beat, sau
necumpătat, sau furios; căci într-un astfel de caz, deşi şi-a luat înapoi ceea ce îi aparţine, nu va
avea niciun avantaj de pe urma acestui lucru. Şi tot aşa, nu trebuie să restitui banii datornicilor
sau robilor, atâta vreme cât nu au scăpat de creditori sau de stăpâni; căci aceea este trădare, şi
nu restituire a unei sume de bani. Nici nu trebuie să-ţi pui credinţa în lucruri mărunte în
speranţa că vei câştiga încrederea altora, pentru a ţi se încredinţa lucruri mai mari. (102)
Pentru că cei care pescuiesc, şi care aruncă în mare momeli mici, cu scopul de a prinde peşti
mai mari, nu trebuie condamnaţi prea rău, deoarece aceştia spun că obţin marfă bună pentru la
piaţă, aşa încât să îi poată aproviziona pe oameni cu hrană suficientă în fiecare zi. (103) Dar
nimeni nu trebuie să folosească ca momeală restituirea unei sume mici, pentru a i se
încredinţa depozite mai mari, ţinând în mână şi arătând depozitul unui individ, care este mic
ca valoare, cu scopul de a-şi însuşi depozitele tuturor, chiar şi pe acelea de o valoare
inestimabilă. Prin urmare, dacă îndepărtezi necurăţia depozitului tău, ca şi în cazul acelor
copaci, şi anume cererile complotiştilor, răul care rezultă din trădare şi din lipsa de
oportunităţi, şi toate celelalte lucruri similare; vei aduce la o stare de cultivare şi utilitate tot
ceea ce înainte se afla pe punctul de a se sălbătici.
XXIV. (104) Iar în cazul pomului prieteniei, este necesar să tăiem şi să dezrădăcinăm
acele lucruri care răsar în jurul lui, de dragul de a păstra planta mai valoroasă. Iar plantele rele
care cresc pe lângă el sunt acestea: linguşirile şirete ale curtezanelor, care vor să-i amăgească
pe iubiţii lor, şi falsitatea acelor paraziţi care vor să-i linguşească pe anumiţi oameni. (105)
Căci unii pot considera că acelea care fac trafic cu frumuseţea lor personală se agaţă de iubiţii
lor, ca şi cum i-ar iubi nespus; dar aceste femei nu îi iubesc pe aceştia, ci se iubesc doar pe ele
însele, fiind nerăbdătoare să aibă parte de câştigul lor zilnic. Cât despre linguşitori, uneori
aceştia îşi ascund ura pe care o simt faţă de aceia pe care-i linguşesc; totuşi, fiind robi ai
lăcomiei şi lipsei de cumpătare, sunt nevoiţi să îi flateze pe cei ce le pot satisface poftele
nemăsurate. (106) Dar copacul ştiinţei şi al prieteniei neîntinate, renunţând la toate aceste
lucruri, va da fructe care vor fi de un real folos pentru aceia care au nevoie de ele, şi mă refer
aici la credinţa dreaptă şi nestricăcioasă. Căci bunăvoinţa este dorinţa ca vecinul tău să aibă
parte şi să se bucure de tot ceea ce este bun. Dar curtezanele şi linguşitorii urmăresc doar
propriul lor avantaj, care este sigurul motiv pentru care vor să ofere plăcere, mai întâi iubiţilor
lor, şi pe urmă celor pe care îi linguşesc. Prin urmare, trebuie să tăiem toate şmecheriile şi
toate linguşelile, ca pe nişte plante dăunătoare care cresc alături de pomul prieteniei.
XXV. (107) Atenţia cuvenită acordată riturilor sacre, precum şi buna credinţă în
materie de sacrificii, reprezintă copacii cei mai minunaţi; dar alături de ei cresc şi buruieni, şi
anume superstiţia, pe care trebuie să o eradicăm înainte de a avea timp să înflorească. Căci
unii oameni cred că a sacrifica boi este un semn de pietate, şi încredinţează altarelor o parte

235
din ceea ce fură, sau din ceea ce obţin prin negare, sau înşelându-şi creditorii, sau din jaf.
Nefericiţi lipsiţi de pietate ce sunt! Ei cred că astfel plătesc un preţ de răscumpărare, ca să nu
fie pedepsiţi pentru păcatele lor. (108) Dar unor asemenea oameni le-aş spune, O, voi
oamenilor, tribunalul lui Dumnezeu nu poate fi mituit; aşa că aceia care au cugetul vinovat
vor fi respinşi, chiar de vor sacrifica o sută de boi pe zi; iar cei inocenţi vor fi primiţi, chiar
dacă nu sacrifică niciodată nimic. Căci Dumnezeu se desfată în altarele în care nu arde niciun
foc, dar care sunt frecventate de virtuţi, şi care nu ard cu flacără mare, ca acele jertfe care sunt
oferite de oamenii lipsiţi de pietate, şi care de fapt nici nu sunt jertfe, şi care ne aduc aminte
de ignoranţa şi răutatea fiecărui om care jertfeşte; pentru că Moise a vorbit undeva despre o
jertfă care „aminteşte păcatul” {21}{Numeri 5:15}. (109) Prin urmare, toate aceste lucruri
care rănesc foarte grav trebuie tăiate şi scoase din rădăcină, în conformitate cu oracolul prin
care s-a poruncit „să se înlăture necurăţia copacului care a fost sădit, şi care poartă fructe bune
de mâncat” {22}{Leviticul 19:23}.
XXVI. (110) Dar noi, chiar şi după ce am fost instruiţi, nu facem niciun progres la
învăţătură; însă anumite persoane, care au un instinct înnăscut, purifică lucrurile bune de cele
rele care le înconjoară, aşa cum a făcut şi Iacov, care a fost supranumit practicantul virtuţii;
căci el „a luat coaja verde de pe nuiele, scoţând la iveală albul care se afla acolo”
{23}{Geneza 30:37}; pentru ca dând deoparte vanitatea întunecată a părţii din mijloc să poată
ieşi la iveală culoarea albă cu care se înrudeşte prin natura sa; (111) referitor la acest lucru s-a
poruncit în legea privitoare la rana leprei că „omul care nu s-a molipsit de vreo schimbare de
culoare, ci care e alb din cap până-n picioare, este curat” {24}{Leviticul 13:12}. Pentru că
aceia care, în conformitate cu natura trupului, au renunţat la mintea abilă şi neruşinată şi
ambiguă şi nesigură, pot primi adevărul simplu, necolorat, limpede şi lipsit de ambiguitate;
(112) aşadar, a spune că copacul este purificat, constituie un principiu ancorat în mod cert în
adevăr, dar a face aceeaşi afirmaţie cu referire la fruct ar însemna să spunem ceva ce nu este
la fel de clar sau de credibil; căci niciun cultivator de smochine sau de struguri, sau, pe scurt,
de orice alt fruct, nu se preocupă de purificarea lor.
XXVII. (113) Şi din nou Moise spune, „Necurată va fi roada lor pentru voi timp de trei
ani; să n-o mâncaţi” {25}{Leviticul 19:23}; ca şi cum prin tradiţie aceasta ar fi fost pură
pentru totdeauna. Prin urmare, trebuie să spunem că aceasta este una din acele expresii care au
un înţeles ascuns, deoarece cuvintele însele nu prea sunt în concordanţă cu acest lucru; căci
exprimarea este ambiguă; întrucât spune că fructul trebuie să rămână în copaci timp de trei
ani; iar apoi urmează o poruncă distinctă, „să nu mâncaţi până ce roada lor va fi sfântă”. Dar
mai există şi un alt înţeles, „roada copacului va fi impură timp de trei ani, şi atâta timp cât se
află în această stare, ea nu trebuie mâncată”. (114) Aşadar, potrivit primei afirmaţii, cineva
poate să înţeleagă în felul acesta: cei trei ani au fost luaţi din timpul care se împarte în trei
părţi; căci prin natura lui, timpul poate fi împărţit în trecut, prezent şi viitor; prin urmare,
rodul educaţiei va exista şi va dăinui neatins de-a lungul tuturor diviziunilor timpului, o
afirmaţie echivalentă cu a spune că nu va fi afectat niciodată de stricăciune, căci natura lui
Dumnezeu este nepieritoare. Dar fructul care nu a fost purificat nu va fi mâncat; întrucât
judecata virtuoasă, purificată şi însănătoşită, hrăneşte sufletul şi dă vigoare minţii; dar
celelalte tipuri de judecată nu sunt hrănitoare, ci ele îmbolnăvesc şi distrug sufletul. (115) În
conformitate cu celălalt înţeles, la fel ca în disputele dialecticienilor, cuvântul „nedemonstrat”
este folosit cu dublu sens, fie ca o afirmaţie greu de demonstrat din cauza dificultăţii sale, fie
ca una care este atât de evidentă, încât nu necesită niciun fel de demonstraţie, şi a cărei
veridicitate nu este dată de mărturia nimănui, ci de semnificaţia pe care o poartă. Tot aşa
putem înţelege fie că fructul nu este purificat, pentru că este atât de murdar încât este dificil să
fie curăţat, fie că nu necesită niciun fel de purificare, întrucât este luminos şi clar şi pur prin el
însuşi. (116) Tot aşa este şi fructul educaţiei; fiind timp de trei ani, adică pentru vecie, căci
timpul este divizat în trei părţi, cu adevărat pur şi strălucitor; şi nu este eclipsat de niciun lucru

236
vătămător, şi nu are nevoie de nicio spălare sau purificare, sau de vreo altă curăţire.
XXVIII. (117) „În anul al patrulea”, zice Scriptura, „toată roada lor va fi sfântă, prinos
de laudă Domnului” {26}{Leviticul 19:25}. Cărţile profetice dau de multe ori impresia că
acordă o însemnătate deosebită numărului patru atunci când ne sunt date legile, dar mai ales
atunci când este vorba de facerea lumii; (118) căci Moise spune că lumina perceptibilă prin
simţurile externe, şi aflată la mare cinste, a cărei strălucire se revarsă atât asupra ei însăşi, cât
şi asupra celorlalte lucruri, precum şi asupra soarelui şi lunii, care sunt părinţii ei, şi asupra
mulţimii stelelor sacre, care prin răsăritul şi apusul lor pun hotarele nopţilor şi zilelor, al
lunilor şi anilor, şi care au dat la iveală natura numerelor, cărora le este atribuit şi binele
suprem al sufletului, a fost creată în cea de-a patra zi. (119) Iar acum cinsteşte această zi în
mod deosebit, atribuind lui Dumnezeu roadele copacilor, nu după un timp oarecare, ci exact la
patru ani după ce au fost plantaţi; (120) pentru că aici este vorba de un principiu care este în
concordanţă cu natura şi cu bunele moravuri. În orice caz, întâmplarea face ca rădăcinile
universului, adică elementele din care este alcătuită lumea, să fie în număr de patru: pământ,
apă, aer şi foc. De asemenea, anotimpurile anului sunt tot patru, şi anume iarna şi vara, şi
celelalte care se află între acestea, adică primăvara şi toamna. (121) Şi pentru că acesta este
cel mai vechi dintre toate numerele rezultate prin ridicare la pătrat, el se găseşte în unghiurile
drepte, aşa cum indică forma geometrică a unui pătrat. Iar unghiurile drepte sunt exemple
clare de judecată corectă. Iar judecata corectă este un izvor veşnic de virtute. (122) Prin
urmare, rezultă că laturile unui pătrat trebuie să fie egale între ele. Iar egalitatea este părintele
dreptăţii, care este stăpâna tuturor virtuţilor, aşa că niciun număr în afară de patru nu
simbolizează mai bine egalitatea, şi dreptatea, şi toate virtuţile. (123) De asemenea, numărul
patru mai este numit „totalitate”, deoarece conţine toate numerele până la zece, inclusiv
numărul zece.
XXIX. Faptul că el conţine toate numerele pâna la el este limpede pentru oricine; dar
că include şi numerele care vin după el, putem arăta foarte uşor prin calcul, (124) căci punând
la un loc unu, doi, trei şi patru, vom afla acel lucru de care ne îndoiam; căci numărul cinci este
alcătuit din unu plus patru, iar şase, din doi plus patru; şi tot aşa, numărul şapte este dat de trei
plus patru; apoi, numărul opt rezultă din combinaţia triplă, unu plus trei plus patru; iar nouă
este alcătuit din doi plus trei plus patru; pe când zece rezultă din primele patru numere la un
loc, căci unu plus doi plus trei plus patru fac zece. (125) De aceea, Moise a spus că în al
patrulea an toate roadele copacului vor fi sfinte; căci acest număr este par, şi întreg, şi plin, şi
(aşa cum cineva ar putea să spună) are toate motivele să fie special; pentru că numărul zece,
al cărui părinte este numărul patru, este primul punct de plecare pentru toate numerele care
vin după unităţi; iar numerele patru şi zece mai poartă denumirea de „totalitate”, numărul zece
datorită modului său de operare, iar numărul patru datorită potenţialităţii sale.
XXX. (126) Şi Moise spune, pe bună dreptate, că roadele educaţiei nu numai că sunt
sfinte, dar sunt şi demne de laudă; căci toate virtuţile sunt sfinte, dar mai ales recunoştinţa; dar
este imposibil să-i arătăm recunoştinţă sinceră lui Dumnezeu, prin intermediul acelor lucruri
pe care oamenii le consideră necesare, şi anume jertfele şi sacrificiile; căci nici întreaga lume
nu ar putea reprezenta un templu demn de această onoare, cu excepţia imnurilor de slavă, dar
şi acelea trebuie cântate într-un anumit fel, nu cu voce tare, ci prin intermediul minţii
invizibile şi pure, care să-l aclame şi să-i înalţe cântări. (127) În orice caz, există o povestire
care este citată adesea, şi care a fost inventată de înţelepţi, şi care, cum se întâmplă de cele
mai multe ori, a fost transmisă generaţiilor viitoare; şi este una care nu a scăpat urechilor
noastre, care sunt lacome de învăţătură, în care se spune, „Când Creatorul a terminat de făcut
întreaga lume l-a întrebat pe unul din slujitorii săi dacă i se pare că lucrurilor pe care El le-a
creat le lipseşte ceva, fie că este vorba de cele aflate pe pământ sau în apă, fie de cele care au
primit natura sublimă a aerului, fie de cele care se împărtăşesc din natura cea mai măreaţă din
întregul univers, care este cerul; (128) iar acela a spus că pretutindeni totul este complet şi

237
desăvârşit; dar ar mai dori un singur lucru, şi anume să existe raţiune, care să preamărească
totul în mod corespunzător, şi nu atât de mult să preamărească, cât să explice aşa cum se
cuvine aceste minunăţii care există peste tot, chiar şi în acele lucruri care par a fi cele mai
lipsite de importanţă; căci spunea că lauda cea mai potrivită este aceea de a face un bilanţ
exact al lucrărilor lui Dumnezeu, pentru că toate aceste lucruri nu au nevoie de nimic în plus
pentru a-şi începe existenţa, ci sunt de aşa natură încât adevărul gol-goluţ reprezintă elogiul
lor desăvârşit”. (129) Auzind aceste lucruri, Dumnezeu a încuviinţat şi a zămislit o rasă care
să fie capabilă să primească toată învăţătura, şi să compună imnuri de slavă, şi a zămislit-o din
una din facultăţile care se afla în jurul său, memoria pură, al cărei nume oamenii îl
denaturează, numind-o Mnemozina.
XXXI. (130) Acesta este, aşadar, sensul acelei legende a oamenilor din vechime, iar
noi, pe baza acestei poveşti, spunem că lucrarea specifică a lui Dumnezeu este aceea de a face
bine, iar aceea a fiinţelor create este de a-şi manifesta recunoştinţa, întrucât în afară de
recunoştinţă ele nu pot oferi nimic la schimb; căci orice ar putea oferi în schimbul celor
primite nu reprezintă altceva decât proprietatea celui care este Creatorul tuturor lucrurilor, pe
când fiinţele care vor să ofere nu posedă nimic. (131) Prin urmare, odată ce am văzut că
singurul lucru pe care-l putem face pentru a-l slăvi pe Dumnezeu este acela de a ne manifesta
recunoştinţa, haideţi să facem acest lucru tot timpul şi pretutindeni, cu vocea şi cu scrieri
folositoare, şi haideţi să nu ne abţinem de la compunerea cuvântărilor şi poemelor elogioase
pentru ca atât Creatorul, cât şi lumea să poată fi slăvite prin orice cuvânt rostit sau cântat; căci
Creatorul este, aşa cum au spus unii, cauza cea mai bună, iar lumea este lucrarea cea mai
desăvârşită.
XXXII. (132) Prin urmare, deoarece toate roadele sufletului se sfinţesc în cel de-al
patrulea an şi începând cu cel de-al patrulea număr, în al cincilea an ni se va permite să le
folosim pentru noi înşine şi să ne bucurăm de ele; căci Scriptura spune, „Iar în anul al cincilea
veţi mânca din roada lor”, pentru că legea veşnică a naturii a consfinţit faptul că creaţia
urmează Creatorul în toate privinţele; pentru că şi dacă am fi consideraţi vrednici de locul al
doilea, acest lucru ar fi minunat; (133) din acest motiv ni se atribuie roadele din cel de-al
cincilea an, întrucât numărul cinci este în legătură cu simţurile externe; iar dacă ar fi să
spunem adevărul, simţurile externe sunt cele care ne hrănesc mintea, căci ochii ne pun în faţă
calităţile distinctive ale culorilor şi formelor, iar urechile ne aduc la cunoştinţă toate
particularităţile sunetelor, iar nasul ne prezintă mirosurile, iar gura ne ajută să gustăm, pe când
acea facultate răspândită în tot trupul, şi pe care o asociem cu simţul tactil, ne permite să
apreciem dacă un lucru este moale sau dur sau aspru, sau dacă e cald sau rece.
XXXIII. (134) Dar cel mai potrivit exemplu pentru ceea ce s-a spus ne este dat de
feciorii Liei, adică ai virtuţii, dar nu este vorba de toţi fiii ei, ci doar de al patrulea şi al
cincilea; căci referitor la cel de-al patrulea, Moise spune că ea a încetat apoi să nască
{27}{Geneza 29:35}, iar numele lui a fost Iuda, ceea ce tălmăcit înseamnă „cel ce îl laudă pe
Domnul”; iar al cincilea copil a fost Isahar, al cărui nume tălmăcit înseamnă „răsplată”; şi
după ce a dat naştere în felul acesta, sufletul a început imediat să vorbească şi să relateze ce a
pătimit; căci Moise spune, „Şi i-a pus numele Isahar, adică Răsplată” {28}{Geneza 30:18}.
(135) Prin urmare, Iuda, mintea care îl binecuvântează neîncetat pe Dumnezeu şi care revarsă
imnuri de slavă şi mulţumire către El, este cu adevărat „roada sfântă” {29}{Leviticul 19:24},
care nu este zămislită de copacii de pe pământ, ci de o natură raţională şi virtuoasă. De aceea,
se spune că natura care l-a zămislit a încetat să mai nască, căci oadată ajunsă la limita
desăvârşirii nu mai ştia în ce parte să o apuce; căci dintre toate făptuirile care ajung la final,
cea mai bună şi mai desăvârşită este aceea de a închina un imn Tatălui universului; (136) iar
cel de-al cincilea fiu nu este cu nimic mai prejos decât bucuria cu care ne înfruptăm din
copacii plantaţi de cinci ani; căci cel care lucrează pământul este oarecum răsplătit prin rodul
acestor copaci, şi dobândeşte vlăstarul sufletului, adică pe Isahar, care a fost numit „răsplată”,

238
şi pe bună dreptate, căci el a venit pe lume după Iuda cel recunoscător; căci pentru o persoană
recunoscătoare, mulţumirea este o răsplată mai mult decât suficientă. (137) Aşadar, fructele
copacilor sunt considerate a fi bunurile proprietarilor acelor copaci; dar fructul învăţăturii şi al
înţelepciunii nu mai este ceva ce aparţine omului ci, aşa cum spune Moise, el aparţine „doar
Stăpânului universului”; căci după ce vorbeşte de aceste roade, El adaugă, „Eu sunt Domnul,
Dumnezeul tău”, afirmând în mod limpede că nu există decât un singur Dumnezeu, al cărui
fruct nu este altul decât rodul sufletului. (138) Iar această afirmaţie este în conformitate cu
spusele unuia dintre profeţi, „Din Mine ţi se află roada. Cine este înţelept să ia seama la aceste
lucruri? Cine este priceput să le înţeleagă? {30}{Osea 14:9}. Căci fructul nu aparţine tuturor,
ci doar celui înţelept, care trebuie să înţeleagă că este vorba de fructul minţii.
XXXIV. (139) Prin urmare, referitor la agricultura cea mai veche şi mai sacră, pe care
Cauza tuturor lucrurilor o aseamănă cu lumea care zămisleşte copaci, şi referitor la imitaţia sa,
pe care omul virtuos o cercetează, şi la cuaternionul recompenselor, şi la legile şi preceptele
care ne conduc în acelaşi punct, am vorbit din toate puterile noastre. (140) Haideţi să ne
ocupăm acum de via pe care o plantează Noe cel drept, pentru că şi această lucrare este tot un
tip de agricultură. Căci se spune că „Noe a prins a fi agricultor şi a sădit vie, şi a băut vin, şi s-
a îmbătat” {31}{Geneza 9:20}. Aşadar, omul înţelept cultivă aici cu pricepere şi iscusinţă
pomul beţiei, deşi proştii îl folosesc într-o manieră neglijentă şi lipsită de talent, (141) aşa că
acum trebuie să vorbim despre beţie într-un mod corespunzător; căci vom cunoaşte imediat şi
puterea copacului care îi dă naştere. După aceea, vom analiza cu exactitate ce a spus
legiuitorul cu privire la beţie, însă pentru moment, ne vom opri asupra motivelor care i-au
făcut pe alţii să abordeze acest subiect.
XXXV. (142) Ei bine, mulţi filozofi s-au străduit să cerceteze această chestiune cu
atenţie, iar problema se pune în felul următor: se va îmbăta oare omul înţelept? Prin urmare,
faptul de a ne îmbăta are o dublă natură: pe de-o parte, aceasta înseamnă că am fost copleşiţi
de băutură, iar pe de altă parte, că beţi fiind, ne-am comportat prosteşte. (143) Dar dintre aceia
care s-au preocupat de această propoziţie, unii au spus că omul înţelept nu bea niciodată prea
mult vin neamestecat, şi că niciodată nu se comportă prosteşte; căci a bea prea mult este o
greşeală, iar a te comporta prosteşte reprezintă cauza altor greşeli, deci ambele situaţii
contravin unui comportament civilizat. (144) Şi tot aşa, alţii au afirmat că nu este nimic în
neregulă dacă omul înţelept este copleşit de vin, însă comportamentul prostesc este
incompatbil cu caracterul său. Căci înţelepciunea din el este suficientă nu numai pentru a
rezista acelor lucruri care încearcă să îl rănească, dar şi pentru a distruge acele schimbări pe
care acestea vor să le producă în suflet; în plus, înţelepciunea este înzestrată cu o putere
capabilă să stingă pasiunile, chiar dacă sunt întreţinute de furtuna violentă a iubirii
înverşunate sau dacă sunt aprinse de vinul abundent, care încălzeşte simţurile, şi graţie acestei
puteri, ea va fi mai presus de toate pasiunile. Deoarece şi dintre oamenii care se scufundă într-
un râu sau chiar în mare, unii pier, pentru că nu au habar de arta înotului, în timp ce alţii, care
posedă această cunoaştere, se salvează cu uşurinţă; şi într-adevăr, o mare cantitate de vin care
inundă sufletul ca un torent, îl copleşeşte uneori şi îl aruncă în adâncurile ignoranţei, dar
alteori este incapabilă să îl disloce, pentru că este susţinut de învăţătura salvatoare. (145) De
asemenea, aceia care nu au analizat suficient de bine amploarea pasiunilor care se găsesc în
omul înţelept, l-au împins în jos, deşi acesta se dedica studierii lucrurilor sublime dintre cer şi
pământ, aşa cum fac şi aceia care vor să prindă păsări, cu scopul de a-l face părtaş la dezastrul
care îi aşteaptă; dar alţii, văzând măreţia virtuţii sale, au spus că omul înţelept, dacă bea mai
mult decât trebuie, va înceta să mai fie propriul lui stăpân şi va apuca pe căi greşite, şi nu
numai că mânile îi vor atârna slăbite, la fel ca cele ale atleţilor care sunt învinşi, dar capul şi
gâtul îi vor atârna şi ele, şi se va împiedica, şi va cădea, întinzându-şi tot trupul pe pământ.
XXXVI. (146) Aşadar, ştiind aceste lucruri, omul înţelept nu va considera niciodată că
se cuvine să intre într-o competiţie pentru a vedea cine bea mai mult, decât dacă miza o

239
constituie nişte lucruri măreţe, cum ar fi siguranţa ţării lui, sau onoarea părinţilor, sau
protejarea copiilor ori a rudelor apropiate, sau, pe scurt, succesul şi prosperitatea unor interese
importante, fie ele publice sau private. (147) Căci acesta nu ar lua o otravă mortală decât dacă
împrejurările l-ar constrânge să părăsească această viaţă, aşa cum l-ar putea îndemna să îşi
părăsească ţara. Şi în orice caz, este limpede că vinul neamestecat este o otravă, care
cauzează, dacă nu moartea, cel puţin nebunia, şi de ce să nu considerăm că nebunia este o
moarte, atâta timp cât lucrul cel mai important din noi înşine, adică mintea, moare? Dar am
impresia că un om ar alege fără cea mai mică ezitare (dacă i s-ar permite să aleagă), acea
moarte care separă sufletul de trup, considerând-o un rău mai mic în comparaţie cu acel rău
mare, care constă în alienarea minţii. (148) Din acest motiv, oamenii din timpurile străvechi
au numit meşteşugul de a obţine vin nebunie (μαινόμεnes), iar bacantele care intrau în trasă
sub influenţa vinului au fost numite femei nebune (μαινάδες), pentru că vinul este cauza
nebuniei şi prostiei celor care îl sorb peste măsură.
XXXVII. (149) Cam asta este, ca să spunem aşa, prefaţa discuţiei sau investigaţiei
noastre. Să trecem acum la celelalte concepţii legate de această problemă, care, aşa cum e şi
firesc, sunt în număr de două; prima afirmă că omul înţelept se va îmbăta doar ocazional, în
timp ce a doua, dimpotrivă, insistă pe faptul că acesta nu se va îmbăta niciodată. (150) Ei
bine, haideţi să vedem care sunt argumentele care se aduc în sprijinul primei teorii, începând
din acest punct, şi anume de la faptul că unele lucruri sunt omonime, iar altele doar sinonime.
Şi se admite că a fi omonim şi a fi sinonim sunt două lucruri opuse, pentru că omonimia se
referă la mai multe elemente care au un nume comun; în timp ce sinonimia se referă la situaţia
în care un singur element are mai multe nume. De pildă, substantivul câine este fără îndoială o
omonimie, întrucât cuprinde multe lucruri diferite care sunt numite cu acest apelativ. Căci
există un animal terestru care este numit câine; dar şi un monstru marin cu acelaşi nume; mai
este şi o stea pe cer, pe care poeţii o numesc steaua toamnei, pentru că răsare la începutul
acestui anotimp, când fructele se coc şi ajung la maturitate. Mai mult decât atât, mai sunt şi
filozofii care provin din Şcoala cinică, Aristippus şi Diogene; şi încă mulţi alţii, care au ales
acelaşi mod de viaţă. (152) De asemenea, există denumiri care diferă una de alta, deşi se
referă la acelaşi lucru, cum sunt substantivele lance şi suliţă; căci ele desemnează acele arme
cu care se aruncă spre o ţintă; şi mai există cuvintele vâslă, ramă şi opacină, care fac trimitere
la instrumentul folosit pentru punerea în mişcare a unei nave, având aceeaşi putere ca şi
pânzele; căci ori de câte ori o navă nu îşi poate folosi pânzele, din cauza faptului că nu bate
vântul sau, dimpotrivă, că bate dintr-o direcţie nefavorabilă, atunci cei însărcinaţi cu vâslitul
îşi întind vâslele de o parte şi de alta a navei, ca nişte aripi, făcând-o să înainteze ca şi cum ar
zbura; în felul acesta, nava este purtată pe creasta valurilor, mai degrabă călărindu-le decât
trecând prin ele, urmându-şi cursul grăbită pentru a ancora cât mai repede şi a se pune la
adăpost într-un port. (153) Şi tot aşa, un băţ, un ciomag şi o bâtă sunt tot atâtea denumiri
diferite referitoare la un obiect cu care putem lovi sau pe care ne putem sprijini sau cu care
putem face multe alte lucruri. Şi am enumerat aceste situaţii nu cu scopul de a lungi vorba, ci
pentru a putea înţelege mai limpede chestiunile pe care le cercetăm.
XXXVIII. (154) Cei din vechime numeau vinul οίνος sau μέθη. In orice caz, acest din
urmă nume apare în foarte multe poezii, aşa că dacă acele nume care se referă la un singur
obiect sunt numite sinonime, atunci οίνος şi μεθυσμα şi alte cuvinte care derivă din acestea nu
se vor deosebi prin nimic decât prin sunet, căci a bea prea mult vin (οινούσθαι) şi faptul de a
fi beat (μεθυειν) reprezintă unul şi acelaşi lucru. (155) Şi ambele cuvinte sugerează că s-a băut
prea mult vin, dar cu toate acestea există multe motive pentru care un om bun nu se dă înapoi
de la aşa ceva; iar dacă va bea peste măsură se va îmbăta, dar această beţie nu-l va face mai
rău în nici o privinţă, ci va rămâne la fel cum este de obicei, doar că va fi îmbibat cu vin.
(156) Am detaliat, aşadar, una din opiniile referitoare la omul înţelept care se îmbată; iar
cealaltă este după cum urmează: Omul zilelor noastre, cu mici excepţii, nu vrea să semene

240
absolut deloc cu oamenii din trecut; ci prin felul în care gândeşte şi acţionează vrea să
demonstreze că nu este de acord cu aceştia, şi că se deosebeşte de ei în mod radical. (157)
Căci el a făcut o asemenea revoluţie, încât a ruinat şi distrus iremediabil judecăţile sănătoase.
Şi în loc să aibă obiceiuri viguroase şi atletice, a făcut ca totul să fie afectat de boală; iar
trupul masiv şi puternic şi musculos l-a făcut să devină slab, pentru că i-a permis să adopte
obiceiuri nefireşti şi să se umfle şi să se îmbolnăvească, căci l-a umplut doar cu vânt, şi de
aceea va exploda în curând din cauza lipsei acelei puteri care îl ţine laolaltă. (158) Iar
acţiunile fiinţelor create, care sunt cele mai vrednice de atenţie, şi care au fost, aşa cum se
spune, acţiuni masculine, le-au transformat în acţiuni feminine, şi din onorabile cum sunt le-
au discreditat, aşa că mai sunt doar puţine persoane care să fie dispuse, în fapte sau cuvinte, să
imite felul de a fi al celor din vechime. (159) Prin urmare, poeţii şi istoricii care au trăit în
timpurile lor, precum şi toţi aceia care s-au dedicat studiilor literare, nu s-au limitat la a-şi
linişti şi gâdila urechile cu sunete ritmice, ci, dacă era ceva rupt, ca să spunem aşa, sau ceva în
neregulă în minte, aceştia se ocupau de lucrul respectiv, şi indiferent ce era acolo, dacă acel
lucru era potrivit pentru scopul lor, atunci îl îmbunătăţeau prin imitarea filozofiei naturale şi a
virtuţii. Dar bucătarii şi cofetarii vremurilor noastre, precum şi acei oameni care nu sunt
altceva decât nişte artişti ai bogăţiei inutile, specialişti în arta vopsitului şi a obţinerii
parfumurilor, oferă neîncetat simţurilor externe o culoare nouă, sau o formă nouă, sau un
miros nou, sau un gust nou, aşa încât să distrugă în totalitate cea mai importantă parte a
noastră, şi anume mintea.
XXXIX. (160) De ce menţionez aceste lucruri? Pentru a arăta că oamenii din zilele
noastre nu mai folosesc vinul aşa cum îl foloseau cei din vechime. Căci acum beau cu nesaţ şi
pe nerăsuflate, până când trupul şi sufletul se relaxează total, şi continuă să ceară paharnicilor
să aducă mai mult vin, şi se înfurie pe ei dacă întârzie pentru că pun la rece ceea ce ei numesc
băutura fierbinte; şi ca o imitaţie josnică a concursurilor sportive, îi provoacă la întrecere pe
tovarăşii lor de petrecere pentru a vedea cine poate să bea cea mai mare cantitate de vin,
ocazie cu care se comportă unul cu altul într-un mod vrednic de admiraţie, muşcându-şi unii
altora nasul şi urechile, şi vârfurile degetelor de la mână, şi toate părţile corpului la care pot să
ajungă. (161) Ei bine, acestea sunt concursurile şi orgiile celor tineri şi viguroşi, aflaţi, aşa
cum s-ar spune, în perioada cea mai bună a vieţii lor; dar altele sunt faptele celor din vechime,
care poate par acum cam demodate. Căci oamenii din vechime începeau orice acţiune bună cu
o jertfă desăvârşită, considerând că în felul acesta rezultatul le va fi favorabil; şi chiar dacă
împrejurările solicitau o acţiune promptă, aceştia nu întreprindeau nimic fără să ofere jertfe şi
fără să se roage. Şi de fiecare dată aşteptau, gândindu-se că graba nu este întotdeauna mai
bună decât zăbava. Căci iuţeala lipsită de prevedere este dăunătoare, dar încetineala care se
bazează pe speranţe pozitive este benefică. (162) Prin urmare, cunoscând că trebuie să fii
foarte atent atunci când te delectezi cu vin, aceşti oameni nu beau vin neamestecat în cantităţi
mari şi în toate împrejurările, ci îl consumau în cantităţi moderate şi doar atunci când se
cuvenea să facă un astfel de lucru. Pentru că mai întâi de toate aceştia se rugau şi aduceau
jertfe, iar apoi, odată ce divinitatea era îmbunată, şi după ce îşi purificau trupul şi sufletul,
primul cu băi, iar cel de-al doilea cu apele legii şi ale învăţăturii corecte, îşi întorceau privirea
veselă spre o hrană mai bogată, iar adesea nu se întorceau acasă, ci mergeau în templele în
care aduseseră jertfele, pentru ca, amintindu-şi sacrificiile şi având respectul cuvenit pentru
locul în care se aflau, să se poată bucura de ospăţul cu adevărat sacru, fără a păcătui cu vorba
sau cu fapta. (163) Şi într-adevăr, se spune că de aici derivă verbul μεθυειν, a fi beat; pentru
că μετα το θυειν (după jertfă), oamenii din vechime aveau obiceiul să bea mari cantităţi de
vin. Şi cui i-ar fi prins mai bine să bea vin neamestecat dacă nu oamenilor înţelepţi, care fac
aşa cum se cuvine ceea ce trebuie făcut înainte să bea, adică să aducă jertfe? (164) Căci
aproape că s-ar putea spune că niciun om rău nu poate aduce jertfe, nici chiar dacă ar aduce
zilnic la altar zece mii de boi; pentru că partea cea mai importantă care trebuie jertfită, şi

241
anume mintea, este viciată. Şi este lipsit de pietate ca lucrurile viciate să se apropie de altar.
(165) Aşadar, acesta este cel de-al doilea punct de vedere în legătură cu această problemă, şi
putem observa că acesta nu se află în contradicţie cu felul în care se îmbată omul înţelept.
XL. Există însă şi o a treia posibilitate de a aborda acest subiect, iar aceasta depinde
mai ales de un argument extrem de plauzibil provenit din etimologie. Căci unele persoane
consideră că beţia (μέθη) îşi trage numele nu doar din faptul că se produce după instituirea
jertfelor, ci şi pentru că ea face ca sufletul să se relaxeze (μέθεσης). (166) Dar raţiunea
oamenilor proşti se relaxează pentru a căpăta putere, căci a săvârşit multe păcate; pe când
raţiunea celor conştienţi se relaxează pentru a se bucura de eliberarea de griji, de uşurinţa
inimii şi de veselie. Căci atunci când e beat, omul înţelept este mai bine dispus decât atunci
când e treaz; aşa că în această privinţă nu am greşi prea mult dacă am spune că acesta poate să
se îmbete. (167) Şi pe lângă toate acestea, mai trebuie să adăugăm că noi nu vorbim despre o
înţelepciune rigidă şi meschină, crispată din cauza gândirii profunde şi lipsită de bună
dispoziţie, ci de acea înţelepciune care are o înfăţişare liniştită şi veselă, şi care este plină de
bucurie şi fericire, prin intermediul căreia oamenii au glumit adesea şi s-au simţit bine, fără să
se dea în spectacol, amuzându-se aşa cum se cuvine unor oameni demni şi onorabili, la fel
cum cineva care are o liră bine acordată poate uni sunete opuse într-o melodie armonioasă.
(168) În orice caz, în opinia preaînţeleptului Moise sfârşitul întregii înţelepciuni este
amuzamentul şi voioşia, dar nu acea voioşie pe care o caută cei nesăbuiţi, care e lipsită de
chibzuinţă, ci aceea pe care şi-o permit chiar şi cei care au albit deja, nu doar din cauza
vârstei, ci şi ca urmare a unei cugetări adânci. Nu vedeţi că el vorbeşte de omul care a băut cu
nesaţ din acea înţelepciune care se obţine prin ascultare, învăţare şi studiu? Dar nu vorbeşte ca
unul care se împărtăşeşte din bucurie, ci ca unul care este bucuria însăşi. (169) Acesta este
Isaac, căci numele Isaac tălmăcit înseamnă „râs”, iar acesta se potriveşte foarte bine cu
„perseverenţa”, pe care evreii o numesc Rebeca.
XLI. Dar nu se cuvine ca un individ oarecare să asiste la instruirea divină a sufletului,
ci doar regele poate fi de faţă, ca unul cu care înţelepciunea a rămas un timp îndelungat, ca să
nu spunem că locuieşte cu el în toate zilele sale. Numele lui este Abimelec, cel care, privind
pe fereastră cu ochiul strălucitor şi larg deschis al minţii, l-a văzut pe Isaac distrându-se cu
Rebeca, soţia sa. (170) Căci ce ocupaţie mai potrivită ar putea avea un om înţelept decât să se
distreze, şi să se bucure, şi să se amuze, perseverând în acelaşi timp în lucrurile bune? De
unde rezultă clar că acesta se va îmbăta, căci beţia contribuie la bunele moravuri, dar în
acelaşi timp produce relaxare şi folos; (171) căci vinul neamestecat pare a spori şi a
intensifica toate calităţile naturale, fie ele bune sau rele, aşa cum fac şi alte lucruri. Deoarece
pentru un om bun banii sunt aducători de lucruri bune, dar pentru un om rău, aşa cum a spus
cineva, aceştia sunt doar pricină de rău. Şi tot aşa, o poziţie înaltă în ierarhia socială face şi
mai vizibilă răutatea omului nesăbuit, pe când virtutea celui drept devine şi mai măreaţă. La
fel şi vinul neamestecat, atunci când curge din abundenţă, îl face pe omul care este robul
pasiunilor să fie şi mai aservit acestora, dar pe cel care le ţine sub control îl face să devină mai
docil şi mai binevoitor. (172) Şi într-adevăr, cine nu ştie că din două lucruri opuse, unul este
mai potrivit unor oameni, iar celălalt aduce mai mult folos altora? De exemplu, albul şi negrul
sunt două culori opuse: dar dacă albul este adecvat atât pentru lucrurile bune, cât şi pentru
cele rele, atunci şi negrul ar trebui să fie la fel, şi nu să servească unei singure categorii. De
asemenea, a fi treaz şi a fi beat sunt două lucruri opuse; dar atât oamenii buni, cât şi cei răi se
împărtăşesc din starea de trezie; şi tot aşa, beţia este convenabilă ambelor clase. Prin urmare,
omul virtuos se va îmbăta, dar făra ca prin aceasta să-şi piardă virtutea.
XLII. (173) Dar dacă, asemenea celor care stau în faţa judecăţii, cineva ar trebui să
aducă şi alte dovezi în afară de cele cerute de procedură, cum ar fi mărturia unei persoane,
atunci îi vom chema pe mulţi dintre fiii vindecătorilor şi filozofilor de mare renume pentru a
depune mărturie, nu doar prin cuvinte, ci şi prin scrieri. (174) Căci aceştia au lăsat în urma lor

242
zece mii de comentarii, intitulate tratate despre beţie; în care nu se referă la altceva decât la
consumul de vin, fără a face niciun fel de investigaţii în privinţa celor care sunt obişnuiţi să se
comporte prosteşte atunci când beau, omiţând de fapt tot ceea ce are legătură cu
comportamentul celor influenţaţi de băutură; aşa că în lucrările lor se spune în mod limpede
că prin beţie se înţelege acelaşi lucru cu consumul nelimitat de vin. Iar a bea vin în cantităţi
mari în anumite ocazii speciale nu este ceva nepotrivit pentru omul înţelept; prin urmare, nu
greşim dacă spunem că un om înţelept poate să se îmbete. (175) Dar atâta vreme cât nimeni
nu este înscris pe listă ca fiind un cuceritor dacă s-a luptat doar cu sine însuşi, căci dacă ar
face asta ar da impresia că se luptă cu o umbră, cum este şi firesc; rezultă că trebuie să dăm la
iveală şi argumentele celor care se află de cealaltă parte a baricadei, căci în felul acesta ne
vom putea forma o părere mai bună, deoarece nu ne putem pronunţa împotriva argumentelor
opuse dacă acestea lipsesc. (176) Iar primul şi cel mai puternic argument este acesta: dacă
niciun om cu scaun la cap nu ar încredinţa un secret unui om beat, atunci înseamnă că omul
bun şi înţelept nu se va îmbăta niciodată. Dar înainte să adunăm celelalte argumente în
ordinea lor, ar fi mai bine să dăm răspuns fiecărei obiecţii luate separat, ca să nu părem a fi
prea pedanţi, şi în consecinţă obositori. (177) Unii vor fi împotrivă şi, potrivit argumentului
invocat, vor spune că omul înţelept nu trebuie să se înfurie niciodată, nu trebuie să doarmă
niciodată şi, mai presus de toate, nu trebuie să moară niciodată. Dar cel care este capabil de
unele din aceste lucruri este ori o fiinţă neînsufleţită, ori una divină; dar mai presus de orice
îndoială, acela nu este om. Imitând această denaturare a argumentelor, cineva ar putea să o
aplice şi omului furios, sau celui care doarme, sau unui om aflat pe patul de moarte; căci
niciun om cu scaun la cap nu ar spune un secret cuiva care se află într-una din aceste stări, ci
ar fi mai logic să i-l comunice unui om înţelept, căci acesta nu se înfurie niciodată, nu doarme
niciodată şi nu moare niciodată.

243
 13. DESPRE BEŢIE

I. (1) În tratatul anterior, am prezentat cât am putut de bine ce au spus unii filozofi în
legătură cu beţia. Iar acum, haideţi să vedem care este opinia legiuitorului, care este atât de
înţelept şi de măreţ în această privinţă; (2) căci în multe locuri ale relatării sale referitoare la
transmiterea legilor el vorbeşte despre vin şi despre planta din care se face vinul, adică despre
viţa de vie; şi anumitor oameni le porunceşte să bea, dar altora nu le permite să facă asta; şi
din când în când, dă indicaţii contradictorii aceloraşi persoane, poruncindu-le uneori să bea,
iar alteori să se abţină. Prin urmare, acestea sunt persoanele care au rostit marele jurământ,
cărora li se interzice în mod expres să bea vin neamestecat, adică este vorba de preoţii care se
ocupă cu oferirea jertfelor. Dar cei care beau vin sunt nenumăraţi, iar printre ei se găsesc şi
aceia pe care legiuitorul îi laudă în mod deosebit pentru virtutea lor. (3) Dar înainte să
începem a vorbi despre aceste lucruri, vom analiza cu atenţie unele chestiuni care au legătură
cu această problemă, sau cel puţin aşa cred eu.
II. (4) Moise consideră că vinul neamestecat nu este simbolul unui singur lucru, ci al
mai multora, adică al neseriozităţii, al faptului de a face pe prostul, al tuturor tipurilor de lipsă
de sensibilitate, al lăcomiei nepotolite, al zgârceniei dusă la extrem, al unei veselii care
cuprinde multe alte lucruri, şi al unei goliciuni care apare în toate lucrurile menţionate
anterior, căci ni se spune că Noe, atunci când s-a îmbătat, s-a dezbrăcat de haine. Aşadar, se
afirmă că vinul este cel care produce toate aceste efecte. (5) Dar aceeaşi acuzaţie li se aduce şi
multor persoane care, datorită faptului că nu se ating niciodată de vin neamestecat, se
consideră a fi treze. Însă unele dintre ele pot fi văzute acţionând într-o manieră prostească şi
lipsită de bun-simţ, pe când altele sunt complet lipsite de sensibilitate; de asemenea, altele nu
sunt satisfăcute niciodată, ci întotdeauna însetează după lucruri care nu pot fi obţinute din
cauza lipsei lor de cunoaştere; alţii, pe de altă parte, se bucură şi exultă, în timp ce alţii sunt
de-a dreptul dezbrăcaţi. (6) Ei bine, cauza comportamentului prostesc este ignoranţa
vătămătoare; prin această expresie mă refer nu la acea ignoranţă care provine din lipsa
învăţăturii, ci la înstrăinarea şi lehamitea faţă de cunoaştere. Şi tot aşa, cauza lipsei de
sensibilitate este ignoranţa trădătoare şi mutilată. Cauza poftelor nepotolite este dorinţa de
complacere în pasiunile sufletului. Cauza veseliei este dobândirea şi punerea în practică a
virtuţii. Goliciunea trupească are multe cauze: ignorarea acelor lucruri care sunt opuse unul
altuia; inocenţa desăvârşită şi simplitatea obiceiurilor; adevărul, care aduce la lumină toate
lucrurile ascunse, pe de-o parte, dezvăluind virtutea, iar pe de altă parte, punând în evidenţă
viciul; (7) pentru că nimeni nu poate evita ambele lucruri deodată, şi nici nu le poate da la
iveală pe amândouă. Căci atunci când cineva renunţă la unul dintre ele, trebuie neapărat să se
îmbrace cu celălalt. (8) Întrucât aşa cum ne spune vechea poveste, Dumnezeu, atunci când a
pus la un loc plăcerea şi durerea, două lucruri care în mod normal sunt opuse, într-un singur
cap, ne-a dat şi un simţ extern capabil să le aprecieze pe amândouă, nu în aceeaşi clipă, ci în
momente diferite, făcând ca întoarcerea uneia să fie simultană cu dispariţia celeilalte. Astfel,
dintr-o singură rădăcină a principiului dominant au răsărit cei doi lăstari ai virtuţii şi viciului,
care nici nu înfloresc şi nici nu rodesc în acelaşi timp; (9) căci atunci când unul îşi pierde
frunzele şi se usucă, celălalt începe să crească, şi să înflorească, şi să înverzească, în aşa fel
încât am putea crede că cel dintâi s-a uscat de necaz că cel de-al doilea a înflorit. În legătură
cu acest lucru, Moise ne relatează în modul cel mai firesc că plecarea lui Iacov este simultană
cu sosirea lui Isav; „Şi a fost că”, spune el, „de cum a ieşit Iacov, a venit Isav, fratele lui”
{1}{Geneza 27:30}. (10) Şi într-adevăr, atâta timp cât chibzuinţa este în noi şi sălăşluieşte în
suflet, prostia este respinsă şi alungată la distanţă; dar când chibzuinţa se îndepărtează, atunci
prostia se bucură şi intră înăuntru, pentru că adversara ei, din cauza căreia a fost alungată şi
exilată, nu mai locuieşte acolo.

244
 III. (11) Ei bine, am spus suficiente lucruri ca prefaţă la acest tratat. Iar acum vom
continua cu prezentarea dovezilor pentru cele afirmate, începând mai întâi de toate cu prima
chestiune. Am spus, aşadar, că din cauza ignoranţei omul se comportă prosteşte şi se dă în
spectacol, aşa cum se întâmplă şi atunci când oamenii nesăbuiţi consumă mari cantităţi de vin
neamestecat; (12) căci, dacă ar fi să spunem adevărul, ignoranţa este răul primar al tuturor
greşelilor sufletului, şi de aici curg, ca dintr-un izvor, toate faptele noastre; dar nu este vorba
de un râu cu apă sănătoasă şi bună de băut, ci de unul cu apă sălcie, cauză de îmbolnăvire şi
distrugere pentru toţi cei care beau din el. (13) Astfel, legiuitorul este pornit împotriva tuturor
persoanelor neinstruite şi refractare, mai mult decât împotriva oricăror alţi oameni pe care ni-i
descrie. Iar o dovadă este aceasta: cine sunt aceia care sunt aliaţi nu atât prin studiu, cât mai
degrabă prin natura lor, fie că este vorba de oameni sau de alte animale? Nimeni, nici măcar
un nebun nu ar putea să spună că există fiinţe mai strâns unite decât părinţii şi copiii; căci prin
instinctul natural, care nu se învaţă, părintele are întotdeauna grijă de progenitura sa,
străduindu-se permanent să o protejeze şi să îi asigure existenţa.
IV. (14) Aşadar, pe aceia care-i protejează pe alţii, Moise îi prezintă ca făcând parte
din rândul inamicilor, transformându-i în acuzatori pe aceia care în mod natural ar fi trebuit să
fie apărători; mă refer la mamă şi la tată, care permit ca copiii lor să fie distruşi de aceia de
care, mai presus de oricine, ar fi fost firesc să fie apăraţi; „De va avea cineva”, spune el, „fiu
neascultător şi îndărătnic, care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba mamei sale, şi dacă
aceştia îl ceartă, dar el nu-i ascultă, atunci tatăl său şi mama sa îl vor prinde şi-l vor duce la
bătrânii cetăţii lor, la poarta acelui loc, şi vor zice către bărbaţii cetăţii lor: «Acest fiu al nostru
este neascultător şi îndărătnic, nu ascultă de vorba noastră; e lacom şi beţiv...» Atunci bărbaţii
cetăţii lui îl vor ucide cu pietre, şi vei stârpi pe cel rău din mijlocul vostru” {2}{Deuteronomul
21:18}. (15) Prin urmare, aici este vorba de patru acuzaţii: neascultare, ceartă, caracter
înclinat spre petreceri şi beţie; iar ultima dintre acestea este cea mai mare, dar ea provine din
prima, şi anume din neascultare; căci atunci când sufletul începe să devină nărăvaş el îşi
croieşte drum prin discordie şi gâlceavă, ajungând în cele din urmă până la hotarul cel mai
îndepărtat, beţia, cauza alienării minţii şi a nebuniei. Dar este nevoie să vedem forţa fiecărei
acuzaţii, începând chiar cu prima.
V. (16) Aşadar, cei mai mulţi afirmă, fără putinţă de tăgadă, că este onorabil şi
avantajos să te supui virtuţii, aşa că, pe de altă parte, a nu-i da ascultare este ceva ruşinos şi
destul de lipsit de folos. Iar a fi certăreţ şi încăpăţânat sunt calităţi care atrag după ele toate
relele posibile; căci omul neascultător este mai puţin păcătos decât cel care este certăreţ, căci
primul doar nesocoteşte ceea ce i se porunceşte, pe când cel de-al doilea se străduieşte să facă
pe dos. (17) Ei bine, haideţi acum să vedem adevărata natură a acestor lucruri. Deoarece legea
porunceşte, de exemplu, ca oamenii să-şi cinstească părinţii, cel ce nu face acest lucru este
neascultător; dar cel care îi dezonorează este un certăreţ. Şi tot aşa, atâta timp cât a-ţi apăra
ţara este o faptă virtuoasă, cel care ezită să facă acest lucru ar trebui numit neascultător, însă
cel care este pregătit să o trădeze nu este altceva decât un ticălos şi un certăreţ. De asemenea,
omul care atunci când i se cere să se achite de o obligaţie îl contrazice pe acela care îi spune
că ar trebui să se considere un datornic, este neascultător; dar cel care, după ce că nu
returnează serviciul, este atât de pornit încât să îi facă rău persoanei respective, se face
vinovat de o răutate imposibil de răscumpărat. În plus, cel care nici nu jertfeşte şi nici nu
participă la sacrificii sau la alte ritualuri pe care le presupune pietatea, nesocoteşte poruncile
prescrise de lege în aceste privinţe; dar cel care se împotriveşte şi se lasă pradă lipsei de
pietate este un om rău şi un slujitor al viciului.
VI. (19) Un astfel de om este cel ce a spus, „Cine este acela de al cărui glas să ascult
eu?”, precum şi „Eu nu-l cunosc pe Domnul” {3}{Exodul 5:2}. Căci mai întâi el afirmă că
Divinitatea nu există; iar apoi spune că şi dacă ar exista o astfel de fiinţă, totuşi el nu o va
recunoaşte, fapt ce indică lipsa lui de chibzuinţă; căci dacă ar fi posedat de înţelepciune,

245
atunci ar recunoaşte-o. (20) Ei bine, a contribui şi a aduce provizii la o petrecere în vederea
participării la cea mai bună dintre posesiuni, chibzuinţa, este ceva lăudabil şi folositor. Dar a
face asta având în vedere cel mai rău dintre lucruri, nechibzuinţa, este condamnabil şi lipsit de
orice folos; (21) prin urmare, contribuţiile aduse la lucrul cel mai minunat sunt dorinţa de
virtute, imitarea oamenilor buni, grija permanentă, practica laborioasă, munca continuă şi
neobosită; dar contribuţiile pentru lucrul opus sunt relaxarea, indiferenţa, luxul, efeminarea şi
abandonarea totală a ceea ce este bun. (22) Şi îi putem vedea pe aceia care coboară în fiecare
zi în arenă pentru a bea mult vin, exersând zi de zi această abilitate, şi străduindu-se să obţină
victoria în privinţa lăcomiei şi a voracităţii, aducându-şi contribuţia ca şi cum ceea ce-şi
doresc este un lucru bun, cauzând astfel prejudicii averilor, trupurilor şi sufletelor lor; căci
lucrurile cu care aceştia contribuie le diminuează substanţa; şi prin acest mod de viaţă
somptuos îşi ruinează şi îşi moleşesc puterile trupeşti, iar pe cele sufleteşti le constrâng să se
scufunde la mare adâncime, pentru că le copleşesc cu un torent de hrană în exces. (23) În
acelaşi fel, toţi aceia care contribuie la distrugerea învăţăturii vatămă cel mai important lucru
din ei, şi anume mintea, căci renunţă la tot ceea ce s-ar putea dovedi salvator: chibzuinţa,
cumpătarea, curajul şi dreptatea; motiv pentru care mi se pare că foloseşte cuvântul compus
συμβολοκορομη, pentru semnificaţia acestui cuvânt, întrucât aceia care aduc ca ofrandă şi
contribuţie personală doar încercări de a dobândi virtutea, aceştia vatămă şi sfâşie şi taie în
bucăţi sufletele supuse şi iubitoare de învăţătură, până într-acolo încât le distrug complet.
VII. (24) Aşadar, se spune că înţeleptul Avraam s-a întors după înfrângerea lui
Kedarlaomer şi a regilor care erau împerună cu el {4}{Geneza 14:17}. Pe de altă parte, se
spune că Amalec a retezat partea de dinapoi a oastei celui care meditează la virtute
{5}{Deuteronomul 25:18}, în strictă conformitate cu adevărul naturii; căci ce se opune unuia
este ostil şi celuilalt, şi astfel de lucruri meditează întotdeauna la distrugerea elementului
opus. (25) Dar un om care aduce jertfe din acest motiv este de condamnat, pentru că s-a
hotărât nu numai să facă rău, ci şi să coopereze cu alţii în a face răul, găsind că este potrivit ca
pentru anumite acţiuni să fie el şeful, iar pentru altele să îi urmeze pe alţii; aşa că, greşind prin
însăşi natura sa, dar şi prin ceea ce a învăţat, acesta renunţă la orice speranţă de siguranţă, cu
toate că legea spune în mod explicit că „nu trebuie să te iei după cei mulţi în a face rău”
{6}{Exodul 23:2}; (26) căci, într-adevăr, în sufletul omului răul este un lucru felurit şi
prolific, pe când binele este mic şi rar. De asemenea, există o poruncă foarte utilă, şi anume să
nu ne întovărăşim cu mulţimea pentru a face rău, ci să ne unim cu cei puţini, care se preocupă
să facă ceea ce este drept.
VIII. (27) Cea de-a patra şi cea mai gravă acuzaţie este faptul că omul se îmbată, dar
nu uşor, ci într-un mod lipsit de cumpătare. Căci a te deda păcatului este echivalent cu a te
umfla, şi a te aprinde, şi a ingera otrava care este cauza majoră a nesăbuinţei, şi anume
ignoranţa, care nu poate fi stinsă niciodată, ci care întotdeauna pârjoleşte şi mânie sufletul.
(28) Prin urmare, în mod firesc, cea care purifică toate dispoziţiile rele ale minţii este
dreptatea, căci s-a spus, „Să-l alungi definitiv pe cel rău”, nu din cetate, sau din ţară, sau din
popor, ci „din tine însuţi” {7}{Deuteronomul 21:21}. Căci în noi pândesc multe gânduri
greşite şi condamnabile, care-şi găsesc sălaşul în inimile noastre, iar acestea, fiind incurabile,
trebuie eradicate şi distruse. (29) Prin urmare, acest om neascultător şi certăreţ, care se
foloseşte mereu de argumente plauzibile ca de un fel de ofrandă şi contribuţie din partea sa la
distrugerea a ceea ce este bun, şi care se aprinde cu vin tare şi se înfurie ca un beţiv împotriva
virtuţii, şi care se agită din cauza vinului în detrimentul său, ei bine, pe bună dreptate, acesta
va fi acuzat chiar de către aliaţii săi, tatăl său şi mama sa, pentru că se cade să fie mustrat şi
pedepsit în orice chip de aceia care-l pot salva; (30) dar puterile tatălui şi ale mamei sunt
diferite. În orice caz, vom vorbi cu dreptate dacă vom spune că Creatorul universului este şi
tatăl creaţiei sale; şi că mama este cunoaşterea Creatorului, iar Dumnezeu, unindu-se cu ea,
dar nu în felul omului, a devenit tatăl creaţiei. Iar când această cunoaştere a primit sămânţa

246
divină, şi când i-a venit sorocul să zămislească, ea a dat naştere singurului şi iubitului său
vlăstar, perceptibil doar prin simţurile externe, adică această lume. (31) În consecinţă,
înţelepciunea este reprezentată de una din fiinţele divine, care vorbeşte despre sine în felul
acesta: „Eu sunt lucrarea cea dintâi a lui Dumnezeu, căci El m-a zămislit înainte de începerea
timpului”. Căci era necesar ca toate lucrurile venite în existenţă să fie mai tinere decât mama
şi doica întregului univers.
IX. (32) Aşadar, cine poate lupta cu acuzaţiile acestor părinţi? Nimeni nu poate face
faţă nici măcar ameninţărilor moderate sau reproşurilor vagi ale acestora; pentru că nimeni,
nici chiar întreaga lume, nu poate avea nenumăratele daruri pe care aceştia le posedă; şi ei
sunt precum o albie îngustă, care atunci când este inundată de marele izvor al bunătăţii lui
Dumnezeu, se umple repede şi se revarsă, potopind totul în jur; dar dacă noi suntem incapabili
să primim aceste foloase, oare cum vom putea scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu, atunci când
va fi să se abată asupra noastră? (33) Dar aceşti părinţi ai universului trebuie înlăturaţi din
această discuţie; şi pentru moment, haideţi să ne ocupăm de elevii şi de cunoştinţele lor,
cărora le-au încredinţat conducerea acelor suflete care nu sunt nici lipsite de învăţătură, nici
refractare în privinţa dobândirii cunoaşterii. Prin urmare, spunem că tatăl este dreapta raţiune,
care este elementul masculin, pe când mama este acel ciclu mediu al învăţăturii publice, al
instruirii şi al studiului, faţă de care trebuie să manifestăm supunere, aşa cum şi copilul se
supune părinţilor săi. (34) Aşadar, recomandarea tatălui, adică a dreptei raţiuni, este aceea de
a urma raţiunea şi de a ne supune ei, urmărind întotdeauna adevărul gol-goluţ; iar porunca de
a învăţa, adică mama, este aceea de a ne supune obiceiurilor juste, pe care oamenii din
vechime le-au instituit ca adevăruri atât în cetăţi, cât şi în popoare şi ţări. (35) Ei bine, aceşti
părinţi au patru categorii de copii. În primul rând, este vorba de acea categorie care le dă
ascultare amândurora, iar a doua categorie, opusă celei dintâi, îi cuprinde pe aceia care nu se
supun niciunuia dintre părinţi. Celelalte două sunt corecte doar pe jumătate. Căci una este
ataşată foarte puternic de tată, pe care îl slujeşte, în timp ce o desconsideră pe mamă şi toate
poruncile sale. Iar cealaltă pare să fie ataşată de mamă, căreia îi dă ascultare în toate
privinţele, dar care acordă prea puţină atenţie tatălui. Aşadar, prima categorie va ieşi
întotdeauna victorioasă, fiind superioară tuturor celorlalte; cea de-a doua, care este opusă
acesteia, va avea parte doar de înfrângere şi ruină; în ceea ce le priveşte pe celelalte două, una
va pretinde locul al doilea, iar cealaltă locul al treilea. Cea care se supune tatălui este a doua
ca importanţă, iar cea care dă ascultare mamei este a treia.
X. (36) Ei bine, sufletul ataşat de mamă, se lasă influenţat de părerile celor mulţi, şi îşi
schimbă permanent înfăţişarea în funcţie de feluritele şi nenumăratele moduri de viaţă,
asemenea egipteanului Proteus, cel care era capabil să se preschimbe în orice lucru şi să-şi
ascundă adevărata formă, făcând-o complet invizibilă; iar imaginea cea mai evidentă este
Ietro, un amestec de mândrie, care se referă fie la o cetate, fie la alcătuirea oamenilor de
pretutindeni, sau a tuturor popoarelor, care se lasă în voia opiniilor deşarte. (37) Căci după ce
sfântul Moise a poftit tot poporul sufletului să fie pios şi să-l slăvească pe Dumnezeu, dându-i
cele zece porunci sfinte (căci el spune, „Când se ivesc între ei neînţelegeri, vin la mine; eu
cercetez pe fiecare şi-i învăţ poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui” {8}{Exodul 18:16}),
atunci Ietro, înţelept în propria sa vanitate, şi neiniţiat în binecuvântările divine, şi care a trăit
mai ales printre oameni şi printre lucruri stricăcioase, vorbeşte în faţa oamenilor şi propune
legi contrare firii, acordând atenţie doar părerii sale, pe când celelalte legi exprimă doar
adevărul. (38) Şi într-adevăr, fiindu-i milă de acest om şi compătimindu-l pentru greşelile
sale, profetul consideră nimerit să se străduiască să-l înveţe lucruri mai bune, şi să-l convingă
să-şi schimbe modul de a privi lucrurile, şi să renunţe la părerile sale deşarte, pentru a urma
constant adevărul. (39) Căci spune, „După ce am tăiat şi am eradicat mândria zadarnică a
minţii, vom părăsi sălaşul şi vom pleca spre locul cunoaşterii, pe care-l vom lua în posesie
prin intermediul oracolelor divine, cărora totul li se conformează. Vino cu noi şi te vom face

247
să te bucuri de bine” {9}{Numeri 10:29}. Pentru că făcând asta, vei scăpa de lucrul cel mai
vătămător, falsa opinie, şi vei dobândi lucrul cel mai folositor, adevărul. (40) Dar el, subjugat
fiind, ca să spunem aşa, de vrajă, va neglija aceste cuvinte, şi nu va urmări să obţină niciun fel
de cunoaştere, ci se va retrage şi va fugi înapoi la mândria sa proprie şi lipsită de conţinut.
Căci în Scriptură se spune că acesta i-a răspuns, „De aici nu plec decât în ţara mea şi la
neamul meu”; adică la acea necredinţă înrudită şi plină de păreri false, căci el nu a învăţat
credinţa adevărată, atât de dragă oamenilor.
XI. (41) Pentru că atunci când doreşte să îşi afişeze pietatea, el spune, „Acum ştiu şi eu
că mare este Domnul peste toţi dumnezeii” {10}{Exodul 18:11}, iar în felul acesta se acuză
pe sine de lipsă de pietate în ochii toturor oamenilor capabili să-şi formeze o părere; căci
aceştia îi vor spune, (42) „O, omule lipsit de pietate, oare nu cunoşti puterea Stăpânului
universului? Că înainte de asta tu nu ai cunoscut-o. Dar ai întâlnit vreodată ceva care să fie
mai vechi sau mai puternic decât Dumnezeu? Şi oare copiii nu cunosc virtuţile părinţilor mai
înainte decât orice altceva din această lume? Iar lumea nu a fost creată de Stăpânul
universului? Aşa că tu spui că acum o cunoşti, dar de fapt nu este aşa, pentru că nu o cunoşti
de la începutul creaţiei”. (43) Şi nu eşti mai puţin de condamnat dacă pretinzi că compari
lucruri care nu pot fi comparate, şi dacă spui că acum recunoşti măreţia şi superioritatea lui
Dumnezeu în comparaţie cu alţi dumnezei. Căci dacă l-ai fi cunoscut cu adevărat pe
Dumnezeul cel viu, nu ai mai fi presupus niciodată că există şi alţi dumnezei înzestraţi cu
autoritate independentă; (44) pentru că aşa cum soarele, atunci când răsare, face să dispară
stelele, revârsându-şi lumina peste privirea noastră, tot aşa şi razele lui Dumnezeu, cel de la
care vine lumina, neamestecate şi pure cum sunt, şi vizibile de la mare distanţă, strălucesc
asupra ochiului sufletului, fiind percepute doar de intelect, făcând ca ochiul sufletului să nu
mai poată vedea absolut nimic; căci cunoaşterea Dumnezeului cel viu, care străluceşte asupra
sa, îl orbeşte, făcându-l să nu mai vadă nimic altceva, aşa că prin comparaţie cu aceasta, toate
celelalte lucruri, care sunt deosebit de strălucitoare prin lumina lor intrinsecă, par a fi
întunecate. (45) Prin urmare, dacă l-ar fi cunoscut într-adevăr, ar fi trebuit să nu se aventureze
niciodată să-l compare pe Dumnezeul cel drept şi loial cu acei dumnezei falşi; dar faptul că a
fost ignorant în privinţa Dumnezeului cel unic l-a făcut să creadă că există mai mulţi
dumnezei, care în realitate nu au niciun fel de existenţă.
XII. (46) Ei bine, aceeaşi părere o au toţi aceia care, după ce au înţeles temeinic
problemele sufleteşti, privesc uimiţi la treburile trupeşti şi la lucrurile exterioare trupului, aşa
multe cum sunt în privinţa formelor şi culorilor, cu scopul de a amăgi simţul extern, care este
uşor de influenţat. (47) Pe un astfel de om, legiuitorul îl numeşte truditor, căci acesta, fără să
perceapă adevăratele legi ale naturii, se închină celor mai puternici dintre oameni, spunând,
„Prin părţile noastre nu se pomeneşte s-o dăm pe fata cea mai mică înaintea celei mai mari”
{11}{Geneza 29:26}. (48) Căci el crede că este de datoria lui să accepte clasificarea
temporală, potrivit căreia cea care este mai în vârstă are prioritate, iar apoi vine şi rândul celei
mai tinere să-şi ia partea cuvenită. Dar practicantul înţelepciunii, ştiind că firile nu sunt
supuse timpului, doreşte mai întâi ceea ce este mai tânăr, şi abia apoi ceea ce este mai în
vârstă. Iar argumentele morale sunt de acord cu el în această privinţă, căci cei care practică un
anumit lucru, trebuie mai întâi să-şi însuşească învăţătura mai recentă, şi abia apoi să
beneficieze de ceea ce este mai desăvârşit. (49) Din acest motiv, iubitorii de virtute şi
perfecţiune nu se apropie de uşa filozofiei mai vechi până când nu s-au familiarizat cu părţile
sale mai recente, gramatica şi geometria şi toată gama învăţăturilor publice; căci aceste ramuri
subordonate le vor fi întotdeauna de folos acelora care caută înţelepciunea cu sinceritate şi
puritate în suflet. (50) Dar el acţionează cu viclenie, în opoziţie cu aceste principii, dorind ca
noi să o luăm mai întâi pe sora cea mare, nu pentru a o avea permanent, ci pentru ca fiind
atraşi de farmecele celei mai tinere, să ne putem relaxa în continuare dorind-o pe cea mai în
vârstă.

248
 XIII. (51) Şi aproape că am putea să spunem că asta s-a întâmplat cu mulţi oameni
care au renunţat la studiu; pentru că aceia care au avut contact din scutece cu învăţătura cea
mai bună şi cu modul de viaţă cel mai desăvârşit, filozofia, şi care nu au neglijat total nici
învăţătura publică, s-au hotărât totuşi târziu şi fără tragere de inimă să se ocupe de aceasta din
urmă. Aşa că au coborât de la o învăţătură mai veche şi mai importantă pentru a contempla
domeniile mai tinere şi inferioare, şi au îmbătrânit în mijlocul lor, fără a se mai putea întoarce
la acele preocupări cu care au început. (52) Cred că din această cauză el spune, „Şi i-a slujit
şapte ani”, ceea ce este echivalent cu: să nu laşi binele sufletului fără să-l slujeşti; ci du-l până
la final şi până la desăvârşirea cuvenită, ca să te poţi întâlni cu acele lucruri bune care sunt
mai tinere, din rândul cărora fac parte frumuseţea, şi gloria, şi bogăţiile, şi alte lucruri
similare. (53) Însă el nu promite să le slujească, ci doar este de acord să le execute; adică să
studieze astfel încât să nu omită absolut niciun lucru care să ducă la creşterea şi împlinirea lor,
şi în toate împrejurările să muncească pentru a învinge toate dificultăţile, chiar dacă ar exista
nenumărate impedimente care l-ar împiedica şi l-ar târî în direcţie opusă. (54) Iar aici, mi se
pare că Scriptura indică foarte clar că bărbaţii respectă obiceiurile mai mult decât femeile,
după cum reiese din vorbele Rahilei, care admiră doar acele lucruri care sunt perceptibile doar
prin simţurile externe; căci aceasta îi spune tatălui ei, „Stăpâne, să nu te superi că nu pot să
mă ridic în faţa ta, fiindcă tocmai acum se întâmplă să am necazul obişnuit al femeilor”
{12}{Geneza 31:35}. (55) Prin urmare, femeile se comportă în aşa fel încât respectă
obiceiurile, căci, într-adevăr, acesta este obiceiul sufletului mai slab şi feminin; pe când firea
bărbaţilor şi a acelei raţiuni care este de-a dreptul viguroasă şi masculină, au tendinţa de a se
lăsa călăuzite de natură.
XIV. (56) Dar mă minunez de sinceritatea şi adevărul sufletului, care, în conversaţia
sa, mărturiseşte că nu se poate ridica împotriva lucrurilor bune care pot fi văzute, dar cu toate
acestea, le admiră şi le preamăreşte, dorind să le aibă pe toate. (57) Căci cine din noi se
împotriveşte bogăţiei, şi cine este pe lista celor care nu doresc gloria? Şi cine dispreţuieşte
onoarea sau autoritatea, cine, aş putea spune, dintre toţi aceia care sunt încă plini de opinii
deşarte? Absolut niciunul. (58) Dar atâta vreme cât nu avem niciunul din aceste lucruri
vorbim tare şi cu mândrie, ca şi cum am fi dintre aceia care se mulţumesc cu puţin, tovarăşi ai
frugalităţii, care consideră că viaţa le oferă strictul necesar, oameni drepţi, nobili şi liberi. Dar
când există speranţă ca să obţinem unul din lucrurile pe care le-am enumerat, sau chiar şi
atunci când suflă doar o briză de speranţă, atunci ne dăm arama pe faţă, căci cedăm imediat, şi
ne supunem, fiind incapabili să luptăm sau să rezistăm; şi fiind trădaţi de simţurile externe,
care ne sunt atât de dragi, abandonăm alianţa cu sufletul, şi dezertăm, dar nu pe furiş, ci într-o
manieră deschisă şi nedisimulată. Şi poate că nu este ceva la care nu ne-am aştepta. (59) Căci
obiceiurile femeilor continuă să ne acapareze, întrucât nu suntem încă în măsură să ne
descotorosim de ele, sau să ne ridicăm şi să păşim peste vatră, ducându-ne în odaia bărbaţilor,
aşa cum se spune despre mintea iubitoare de virtute, pe nume Sarra; (60) pentru că oracolele
sacre ne arată că ea a încetat să fie influenţată de rânduielile femeilor {13}{Geneza 18:11},
atunci când au început durerile facerii şi când a adus pe lume acel vlăstar autodidact, pe nume
Isaac. (61) Şi se spune că ea nu a avut mamă, şi că a primit moştenirea rudeniei sale doar de la
tatăl ei, nu şi de la mama sa, aşa că nu se împărtăşea din neamul femeilor; căci undeva se
spune, „Şi apoi, ea îmi este într-adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă” {14}{Geneza
20:12}. Pentru că ea nu este zămislită din materia ce poate fi percepută de simţurile externe,
care este mereu în stare de formare sau de descompunere, şi care e numită mamă, sau doică,
sau cea care se îngrijeşte de creşterea lucrurilor create, între care a răsărit, mai întâi de toate,
copacul înţelepciunii; ci mai degrabă originea ei se află în cauza şi în tatăl tuturor lucrurilor.
(62) Şi părăsind lumea materială, şi exultând de bucuria care se află în Dumnezeu, ea râde de
preocupările oamenilor, care sunt pricepuţi în treburile războiului şi ale păcii.

249
 XV. (63) Aşadar, noi, copleşiţi fiind de asocierea femeiască şi lipsită de bărbăţie cu
simţurile externe, şi cu pasiunile, şi cu obiectele simţurilor externe, nu putem să ne
împotrivim acelor lucruri părelnice. Ci suntem târâţi, unii dintre noi în pofida voinţei noastre,
iar alţii de bunăvoie, de tot ce ne iese în cale; (64) iar dacă oastea noastră, incapabilă să
execute comenzile tatălui, ar ceda, ar avea totuşi un aliat în persoana mamei, învăţătura
obişnuită, care în diferite cetăţi dă legi care sunt în vigoare, şi care par a fi juste, şi care în plus
stabileşte diferite instituţii în diferite ţări. (65) Există însă unii oameni care neglijează
preceptele mamelor lor, şi care aderă din toate puterile la poruncile taţilor lor; iar pe aceştia,
dreapta raţiune i-a considerat a fi vrednici de cea mai mare cinste, şi anume preoţia; dar dacă
analizăm acţiunile prin care au dobândit această onoare, vom fi poate ridiculizaţi de mulţi
dintre aceia care sunt înşelaţi de primele aparenţe care li se înfăţişează, şi care nu pot percepe
acele puteri invizibile care zac în ascuns. (66) Pentru că aceia care oferă jertfe şi sacrificii, şi
care participă la toate ceremoniile care se desfăşoară în templu, sunt, în mod paradoxal,
criminali şi ucigaşi ai acelor persoane care le sunt cele mai apropiate şi cele mai dragi, deşi
aceştia ar trebui să fie puri şi să răsară dintre cei puri, fără să aibă niciun fel de legătură cu
păcatul, fie el intenţionat sau neintenţionat. (67) Căci s-a spus, „Fiecare dintre voi să-şi ucidă
fratele, şi fiecare să-şi ucidă vecinul, şi fiecare să-şi ucidă aproapele. Şi au făcut fiii lui Levi
aşa cum le poruncise Moise. În ziua aceea au căzut din popor cam la trei mii de oameni”
{15}{Exodul 32:27}. Iar pe aceia care au ucis o aşa mulţime îi laudă, spunând, „Domnului I-
aţi închinat voi astăzi mâinile, fiecare cu preţul fiului său ori cu al fratelui său, pentru ca El să
vă dea binecuvântare!”.
XVI. (68) Şi atunci, ce putem spune, decât că astfel de oameni respectă obiceiurile
comune bărbaţilor, având-o ca acuzatoare pe mama lor, care trăieşte potrivit legilor ţării, şi se
comportă ca un demagog, iar acesta e obiceiul; dar ceilalţi respectă legile naturii, şi au ca aliat
pe tatăl lor, adică dreapta raţiune; (69) căci asta nu înseamnă, aşa cum cred unii, că preoţii
ucid oameni, adică animale raţionale, alcătuite din suflet şi trup, ci ei doar smulg din rădăcini
din minţile lor toate acele lucruri care se înrudesc cu trupul şi care-i sunt atât de dragi,
considerând că se cuvine ca aceia care au devenit slujitorii unicului şi înţeleptului Dumnezeu
să se înstrăineze de toate lucrurile creaţiei, şi să le privească pe toate acestea ca pe nişte
duşmani care le sunt cu totul ostili. (70) Aşa se face că vom ucide un frate, nu un om, ci
trupul, care este fratele sufletului; adică vom separa ceea ce este muritor şi devotat pasiunii,
de ceea ce este divin şi dăruit virtuţii. Şi tot aşa, vom ucide un vecin, nu un om, ci un tovarăş
şi o ceată; căci un astfel de tovarăş este, în acelaşi timp, înrudit cu sufletul şi ostil acestuia,
dându-i momeli şi întinzându-i capcane, ca inundat fiind de obiectele simţurilor externe, care-
l copleşesc, să nu mai poată ieşi niciodată la lumină ca să privească cerul şi să îmbrăţişeze tot
ceea ce este frumos şi divin. De asemenea, îl vom ucide şi pe aproapele nostru; dar ceea ce
este aproape de minte este vorba rostită, cea care introduce idei false printre lucrurile logice,
plauzibile şi probabile, pentru a distruge cel mai minunat bun, adevărul.
XVII. (71) Şi atunci, de ce nu respingem şi această fiinţă, sofistul şi omul spurcat,
condamnându-l la moartea care i se cuvine, şi anume tăcerea (căci tăcerea este moartea
vorbirii), astfel încât mintea să nu mai poată fi derutată de sofismele sale, ci să se elibereze
complet de toate plăcerile trupeşti, şi anume de „frate”; şi odată ce s-a eliberat şi a scuturat
jugul tuturor şmecheriilor „vecinului”, şi al simţurilor externe, eliberându-se de toate
sofismele „aproapelui”, adică ale vorbirii, să se poată uni în toată puritatea sa cu toate
obiectele intelectului. (72) Acesta este „cel care zice tatălui său şi mamei sale”, părinţii săi
muritori, „Nu te-am văzut!”, din clipa în care am privit lucrurile lui Dumnezeu, „şi pe fiii săi
nu i-a ştiut”, din momentul în care a cunoscut înţelepciunea, „şi i-a renegat pe fraţii săi”
{16}{Deuteronomul 33:9}, din momentul în care Dumnezeu a încetat să-l renege şi a fost
considerat vrednic de mântuire. (73) Acesta este cel care „a fost luat ca ajutor”, adică cel care
a căutat lucrurile creaţiei stricăcioase, cel a cărui fericire principală era aceea de a mânca şi a

250
bea, şi care s-a dus, spune Moise, „la vatra” care ardea din prea multă răutate, şi al cărei foc
nu putea fi stins niciodată, şi anume viaţa omului, şi care mai apoi a putut să o străpungă pe
femeie în pântece {17}{Numeri 25:8}, pentru că se părea că ea este cauza zămislirii, dar care
mai degrabă era pacientul şi nu agentul, precum şi fiecare „om” şi fiecare raţionament care
susţine părerea că pasiunile aparţin esenţei lui Dumnezeu, cel care este cauza tuturor lucurilor.
XVIII. (74) Şi un astfel de om nu ar fi el pe bună dreptate privit ca un ucigaş de către
mulţi dintre aceia care sunt influenţaţi de obiceiurile care au o mare greutate printre femei?
Însă Dumnezeu, stăpânul şi tatăl universului, îl va considera vrednic de laude şi elogii infinite,
şi de recompense care nu îi pot fi luate niciodată; iar aceste recompense înrudite între ele sunt
pacea şi preoţia; (75) căci a fost o realizare remarcabilă, ca după ce a pus pe fugă trupele
aproape invincibile de oameni care trăiesc după modelul comun, şi după ce a pus capăt
războiului civil al poftelor care macină sufletul, să ajungă la o pace durabilă; şi după aceste
fapte eroice să nu primească nimic altceva, nici bogăţii, nici glorie, nici onoare, nici autoritate,
nici frumuseţe, nici putere, şi niciun alt folos trupesc, sau chiar pământesc ori ceresc, sau chiar
întreaga lume, decât cel mai important şi mai valoros dintre lucruri, şi anume calitatea de
preot, funcţia prin care să-l slujească şi să-l preamărească pe cel ce este cu adevărat singura
fiinţă vrednică de cinste şi slujire; iar acesta este un lucru minunat, pentru care merită să te
lupţi. (76) Şi nu am greşit atunci când am spus că aceste recompense sunt ca nişte fraţi, ci am
afirmat asta cunoscând faptul că nimeni nu poate ajunge preot adevărat dacă continuă să
poarte războiul omenesc şi pieritor, în care comandanţi de companie sunt opiniile deşarte; şi
nimeni nu poate fi un om paşnic dacă nu cultivă şi nu slujeşte cu sinceritate şi simplitate unica
Fiinţă care nu ia parte la război, precum şi pacea veşnică.
XIX. (77) Aşa sunt aceia care cinstesc pe tatăl lor şi toate câte îi aparţin, dar care dau
puţină atenţie mamei şi lucrurilor care ţin de ea. Dar Moise ni-l prezintă pe acela care este în
dezacord atât cu tatăl, cât şi cu mama, şi care spune „Nu-l cunosc pe Domnul, iar pe Israel nu-
l voi lăsa să plece!” {18}{Exodul 5:2}. Căci acesta se împotriveşte nu numai lucrurilor divine,
stabilite în conformitate cu raţiunea divină, ci şi acelora instituite în privinţa fiinţelor create,
prin intermediul educaţiei, semănând în felul acesta confuzie pretutindeni în jur. (78) Şi chiar
în zilele noastre – căci omenirea nu s-a purificat încă în totalitate de răutatea în stare pură –
mai există oameni care au hotărât să nu facă absolut nimic în legătură cu pietatea sau cu
societatea omenească, ci care, dimpotrivă, se întovărăşesc cu lipsa de pietate şi cu ateismul, şi
îi trădează pe semenii lor. (79) Iar aceşti oameni umblă de colo-colo, fiind o pacoste imensă
pentru cetăţile lor, din curiozitate şi din dorinţa de a-şi băga nasul peste tot, dându-şi cu
părerea sau, mai degrabă, dacă ar fi să spunem adevărul, încurcând toate treburile, fie ele
publice sau private, astfel de oameni ar trebui să înalţe rugăciuni şi să ofere jertfe ca să
prevină (ca şi cum ar fi o boală cumplită) foametea, sau molimele, sau alte necazuri pricinuite
de Dumnezeu; pentru că aceste calamităţi fac mult rău celor asupra cărora se abat; de aceea
Moise cântă distrugerea lor, atunci când au fost nimicite chiar de aliaţii lor şi au fost înghiţite
de propriile lor opinii, ca de valurile unei mări furtunoase.
XX. (80) Aşadar, haideţi să abordăm lucrurile în ordinea lor firească şi să vorbim de
vrăjmaşii acestor persoane, adică de acei oameni care preamăresc învăţătura şi dreapta
raţiune, din rândul cărora fac parte cei ataşaţi de virtuţile unuia dintre părinţi, fiind prin
urmare tovarăşi desăvârşiţi doar pe jumătate; aceşti oameni sunt păzitori excelenţi ai legilor
instituite de tată, adică de dreapta raţiune, precum şi slujitori credincioşi ai obiceiurilor
impuse de educaţie, adică de mama lor; (81) şi ei au fost instruiţi de tatăl lor, adică de dreapta
raţiune, pentru a-l slăvi pe Tatăl universului, dar fără să neglijeze obiceiurile şi legile stabilite
prin educaţie, care este mama lor; şi toţi consideră că astfel de oameni sunt ancoraţi în
dreptate. (82) Prin urmare, atunci când Iacov, practicantul virtuţii şi omul care s-a înscris pe
lista candidaţilor care aşteaptă să primească răsplata virtuţii, a fost tentat să renunţe la urechi
în favoarea ochilor, şi la cuvinte în favoarea faptelor, şi la progres în favoarea desăvârşirii,

251
întrucât în mărinimia sa Dumnezeu a dorit să deschidă ochii minţii sale, pentru a putea vedea
limpede de atunci înainte ceea ce înţelesese doar prin intermediul auzului (căci ochii sunt mult
mai demni de încredere decât urechile), cuvintele divine au răsunat în urechile sale astfel:
„De-acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, pentru că ai fost tare cu
Dumnezeu; şi cu oamenii puternic vei fi” {19}{Geneza 32:28}. Aşadar, Iacov este numele
învăţăturii şi al progresului, adică al acelor puteri care depind de învăţătură, iar Israel este
numele desăvârşirii, căci acest nume tălmăcit înseamnă „vederea lui Dumnezeu”; (83) Şi care
virtute ar putea fi mai desăvârşită decât vederea Dumnezeului cel unic şi viu? În consecinţă,
cel care a văzut aceste lucruri bune este mărturisit ca fiind bun de ambii părinţi, căci el s-a
întărit întru Dumnezeu şi a dobândit putere în faţa Domnului şi a oamenilor. (84) Şi, după
părerea mea, în Cartea Proverbelor s-a spus foarte bine, „Şi astfel vei căpăta trecere şi minte
sănătoasă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”{20}{Proverbe 3:4}. Căci doar cu
ajutorul lor se poate ajunge la dobândirea deplină a binelui. Căci atunci când ai fost învăţat să
respecţi legile Tatălui {21}{Proverbe 4:3} şi să nu nesocoteşti poruncile mamei, vei putea
spune cu încredere şi mândrie, „Căci şi eu m-am născut ca fiu al tatălui meu şi am găsit iubire
în faţa mamei mele”.
XXI. Dar acestui om, eu i-aş spune: oare nu ai fost tu sortit să fii iubit, dacă ai păstrat
legile muritorilor din dorinţa de a solidar cu ei, şi dacă ai dat atenţia cuvenită poruncilor
Dumnezeului cel necreat din dorinţa de a fi pios? (85) Prin urmare, Moise, profetul divin al
lui Dumnezeu, în descrierea pe care o face construirii templului, pune în evidenţă perfecţiunea
acestuia în ambele privinţe; căci pentru noi nu este deloc lipsit de semnificaţie faptul că el îşi
acoperă arca atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară cu aur, sau că dă marelui preot două robe,
sau că ridică două altare, unul afară din cort, pentru victime, iar altul înăuntru, pentru arderea
tămâiei; şi face acest lucru pentru că doreşte ca prin aceste simboluri să prezinte virtuţile
fiecărei categorii; (86) căci se cuvine ca omul înţelept să fie împodobit atât cu meritele
invizibile pe care le poartă în suflet, cât şi cu cele exterioare, care sunt vizibile pentru toată
lumea, precum şi cu chibzuinţa care este mai preţioasă decât aurul. Şi ori de câte ori se
îndepărtează de investigaţiile omeneşti, slăvindu-l doar pe Dumnezeul cel viu, el se îmbracă
cu haina simplă şi neschimbată a adevărului, pe care niciun muritor nu o poate atinge, căci
este făcută din pânză de in, material ce nu poate fi produs de nicio fiinţă muritoare. Dar ori de
câte ori doreşte să se amestece în chestiunile de ordin politic, atunci lasă deoparte roba
bărbătească şi o ia pe cea brodată, a cărei frumuseţe deosebită încântă privirea; căci viaţa este
extrem de variată şi suferă nenumărate schimbări, de aceea are nevoie de înţelepciunea variată
a cârmaciului care va ţine cârma; (87) iar acesta se va înfăţişa în altarul exterior şi vizibil al
vieţii, cu scopul de a-şi exercita marea chibzuinţă referitoare la piele, şi la carne, şi la sânge, şi
la orice altceva care are legătură cu trupul, pentru a nu ofensa mulţimea de oameni obişnuiţi,
care pun pe locul secund lucrurile bune ale trupului, plasându-le foarte aproape de lucrurile
bune ale sufletului; iar în altarul interior va folosi doar lucruri necorporale, lipsite de carne şi
de sânge, lucruri care provin doar de la raţiune, şi care sunt comparate cu tămâia aromată şi cu
alte mirodenii arse în foc; pentru că aşa cum acestea din urmă umplu nările, la fel şi celelalte
vor umple întregul suflet cu arome.
XXII. (88) Şi nu trebuie să rămânem neştiutori în privinţa faptului că înţelepciunea,
care este arta artelor, pare să se diferenţieze în funcţie de materialele pe care le are la
dispoziţie, dar celor care au vederea ageră, şi care nu se lasă purtaţi la întâmplare de greutatea
trupului care îi înconjoară, ea le arată adevărata sa faţă, căci aceştia pot vedea urma pe care
arta însăşi a imprimat-o în ea. (89) Se spune că Fidias, renumitul sculptor, făcea statui din
aramă, şi din fildeş, şi din aur, şi din alte materiale, şi că în toate aceste lucrări el a făcut uz de
una şi aceeaşi artă, aşa că nu doar criticii buni, ci şi aceia care nu aveau pretenţii la acest titlu,
puteau recunoaşte artistul pe baza lucrărilor sale. (90) Căci, la fel ca şi în cazul gemenilor,
natura s-a folosit adesea de acelaşi personaj pentru a produce lucruri care diferă în mică

252
măsură unul de altul; şi tot aşa, arta desăvârşită, fiind o imitaţie şi o copie a naturii, când are la
dispoziţie materiale diferite, va modela şi va imprima aceeaşi imagine pe toate acestea, aşa
încât lucrările ei vor fi înrudite în cel mai înalt grad, fiind asemenea fraţilor sau gemenilor.
(91) Iar puterea aflată în omul înţelept va duce la acelaşi rezultat: căci atunci când este
preocupată de lucruri care aparţin Dumnezeului cel viu, este numită pietate şi sfinţenie; dar
când se apleacă asupra cerului, şi asupra lucrurilor din cer, este filozofie naturală; iar atunci
când se dedică studierii aerului şi diferitelor circumstanţe care îl fac să sufere variaţii şi
schimbări, fie că se produc în cadrul succesiunii uniforme a anotimpurilor sau în anumite
momente ale unei luni sau ale unei zile, poartă denumirea de meteorologie. Şi este numită
filozofie morală atunci când se ocupă cu îndreptarea moravurilor; iar această filozofie morală
se împarte în câteva categorii subordonate; adică politica, atunci când se ocupă de treburile
statului; economia, când se referă la conducerea unei gospodării; când se dedică problemei
banchetelor şi distracţiilor, se numeşte filozofie de sărbătoare. De asemenea, acea putere care
se ocupă de guvernarea oamenilor este regală; cea care este familiarizată cu comenzi şi
interdicţii este legislativă. (92) Iar omul înţelept, cu multe nume şi cu mare faimă, are toate
aceste puteri diferite în el însuşi, adică pietatea, sfinţenia, filozofia naturală, meteorologia,
filozofia morală, cunoştinţele politice, economia, puterea regală, înţelepciunea legislativă, şi
multe alte aptitudini intelectuale; şi indiferent pe care o exercită, el va avea aceeaşi înfăţişare.
XXIII. (93) Iar acum că am vorbit despre aceste patru categorii de copii, trebuie să fim
atenţi pentru a nu omite acest lucru, care ar putea fi dovada cea mai bună pentru această
împărţire a acestui capitol; căci atunci când un copil exultă şi este plin de nebunie, părinţii săi
îl acuză în felul acesta, spunând, „Acesta este fiul nostru” {22}{Deuteronomul 21:19},
arătând spre tânărul neascultător şi încăpăţânat; (94) căci prin faptul că spun „acesta”, ei arată
că mai au şi alţi fii, iar unii îl ascultă doar pe unul din ei, pe când alţii li se supun amândurora,
fiind firi bine intenţioante, iar un exemplu în acest sens este Ruben; de asemenea, altora le
place să asculte şi să înveţe, aşa cum este Simeon, căci numele său tălmăcit înseamnă
„ascultare”; alţii devin rugători ai lui Dumnezeu, cum se întâmplă cu leviţii; alţii cântă un
cântec de recunoştinţă, nu atât cu vocea, cât cu mintea, iar căpetenia lor este Iuda; alţii au fost
găsiţi vrednici de recompense şi daruri, pentru că de bunăvoie au dobândit virtutea prin
muncă, aşa cum este Isahar; alţii au abandonat speculaţiile meteorologice ale caldeenilor şi au
purces la contemplarea Dumnezeului necreat, precum Avraam; unii au ajuns prin eforturi
proprii la cunoaştere şi la virtutea spontană, asemenea lui Isaac; pe când alţii sunt plini de
înţelepciune şi de forţă, fiind iubiţi de Dumnezeu, aşa cum este cazul desăvârşitului Moise.
XXIV. (95) Prin urmare, este firesc ca legea să poruncească ca omul neascultător şi
gâlcevitor, care se asociază cu răul, adică comite păcat după păcat, şi crime din ce în ce mai
mari, şi fărădelegi intenţionate şi neintenţionate, făcând ca vina sa să crească neîncetat; şi care
se aprinde din cauza vinului, aflându-se întotdeauna în stare de beţie, şi care se dezlănţuie ori
de câte ori este beat, să fie ucis cu pietre; pentru că acesta a băut din cupa plină cu nebunie
neamestecată şi a distrus poruncile dreptei raţiuni, care este tatăl său, precum şi învăţăturile
legitime ale mamei sale. Şi deşi i-a avut ca exemplu de perfecţiune şi virtute pe fraţii săi,
acceptaţi de părinţi, el nu a imitat virtutea acestora, ci dimpotrivă, a considerat că se cuvine să
încalce şi mai mult legile, făcând din trup un dumnezeu, şi făcându-l dumnezeu şi pe Typhus,
cel atât de slăvit de egipteni, al cărui simbol este viţelul de aur; în jurul căruia adepţii săi
nebuni dansează şi cântă, dar nu acele melodii ce sugerează vinul şi orgiile, aşa cum sunt
cântecele dulci ce se aud la petreceri şi ospeţe, ci este vorba de adevărate lamentaţii
melancolice şi pline de jale, ca acelea cântate de nişte beţivi care şi-au relaxat timbrul vocii şi
şi-au distrus energia sufletului. (96) Căci se spune că atunci când Iosua i-a auzit pe oameni
strigând, i-a zis lui Moise, „În tabără e strigăt de război. Iar el a spus, Acesta nu-i strigăt de
biruitori, nici strigăt de biruiţi puşi pe fugă; eu aud strigăte de oameni beţi. Şi dacă s-a

253
apropiat de tabără, a văzut viţelul şi dansurile” {23}{Exodul 32:17}. Iar înţelesul enigmatic
ascuns de aceste expresii simbolicee îl vom explica atât de bine cât ne va sta în putinţă.
XXV. (97) Uneori, lucrurile care ne preocupă se află într-o stare de linişte, pe când
alteori ele se manifestă printr-o impetuozitate deplasată şi prin strigăte puternice; iar liniştea
este ca o pace profundă şi este starea lor naturală, pe când starea opusă este asemenea unui
război fără sfârşit; (98) martor pentru acest lucru este cineva care a experimentat acest adevăr,
şi care nu poate minţi; căci auzind strigătele poporului, acesta spune administratorului şi
supraveghetorului acestor chestiuni următoarele: „În cort se aud strigăte de război”; căci atâta
vreme cât impulsurile iraţionale nu au fost agitate, şi nu au început să strige în noi înşine,
mintea noastră era cantonată într-o anume statornicie; dar când au început să umple sufletul
cu tot felul de voci şi sunete, chemând şi deşteptând pasiunile, atunci în tabără a izbucnit o
revoltă şi un război civil. (99) Şi este foarte firesc, căci unde altundeva ar putea exista vrajbă,
şi bătălie, şi gâlceavă, şi toate acele fapte ale unui război fără de sfârşit, dacă nu în viaţa
trupească, pe care el, vorbind alegoric, a numit-o tabără? Mintea este obişnuită să părăsească
o astfel de viaţă, atunci când, sub influenţa divină, se apropie de Dumnezeul cel viu şi
contemplează aspectele imateriale; (100) „Iar Moise”, spune Scriptura, „luându-şi cortul, l-a
întins afară din tabără”, dar nu aproape, ci la mare distanţă de aceasta. Şi prin aceste afirmaţii
el ne spune, la modul figurat, că omul înţelept este doar un vizitator şi o persoană care lasă
războiul şi merge pe calea păcii, şi care trece din tabăra muritoare şi tulburată la viaţa
netulburată şi paşnică a sufletelor raţionale şi fericite.
XXVI. (101) Şi într-una alt pasaj, el spune: „De-ndată ce voi ieşi din oraş îmi voi
ridica mâna spre Domnul, iar vocile vor înceta” {24}{Exodul 9:29}. Să nu credeţi că cel care
vorbeşte aici este un om, o structură, sau o compoziţie, sau o combinaţie de suflet şi trup, sau
cum veţi vrea să numiţi acest animal concret; ci mai degrabă este vorba de mintea cea mai
pură, care atunci când se află în cetatea trupului şi a vieţii muritoare este înghesuită şi
strâmtorată, şi ca un om legat în închisoare mărturiseşte deschis că nu este capabilă să se
bucure de aer curat. Dar de îndată ce a evadat din această cetate, eliberându-se aşadar în
privinţa gândurilor şi fanteziilor sale, aşa cum prizonierii îşi eliberează mâinile şi picioarele,
îşi descătuşează energiile, dându-le frâu liber şi punând capăt în felul acesta dominţiei
pasiunilor. (102) Nu sunt puternice acele strigăte de plăcere prin care obişnuieşte să
poruncească după bunul său plac? Iar vocea poftelor nu este ea neobosită atunci când varsă
ameninţări amare împotriva celor care nu o slujesc? Şi tot aşa, toate celelalte pasiuni au o
voce puternică şi distinctă. (103) Dar chiar dacă fiecare dintre aceste pasiuni ar vorbi cu zece
mii de guri şi zece mii de voci, stârnind acel vacarm de care vorbesc poeţii, acestea nu ar
tulbura urechile omului desăvârşit, care le-a întors deja spatele, hotărât fiind să nu mai
sălăşluiască în aceeaşi cetate cu ele.
XXVII. (104) Dar Sfintele Scripturi sunt de acord cu omul care poate vorbi din
experienţă, atunci când spune că în tabăra trupului s-au făcut auzite strigăte de război, iar
liniştea a fost alungată la mare distanţă. Căci acesta nu spune că nu se aud strigăte de război,
ci că nu se aud strigăte care, aşa cum cred unii, sunt ale celor care au învins sau ale celor care
vor fi învinşi, ci mai degrabă este vorba de strigăte ale unor oameni violenţi, care au băut prea
mult vin. (105) Căci expresia, „Acesta nu e strigăt de oameni care pornesc un război”, este
echivalentă cu a spune, „de oameni care au biruit”, căci victoria este a celor care luptă. Aşa că
el se referă la înţeleptul Avraam, cel care a distrus nouă regi, adică patru pasiuni şi cinci puteri
ale simţurilor externe, care erau puse în mişcare într-un mod nefiresc, cântând un imn de
recunoştinţă şi spunând, „Iată, mâna mi-o ridic spre Domnul, Dumnezeul-Cel-Preaînalt,
Ziditorul cerului şi al pământului: nici o aţă sau o curea de încălţăminte nu voi lua din toate
câte sunt ale tale” {25}{Geneza 14:22}. (106) Şi am impresia că prin aceste cuvinte el se
referă la toate câte sunt în lume, cerul, pământul, apa, aerul, precum şi toate plantele şi
animalele. Căci despre toate acestea, cel care îşi dirijează energiile sufletului către Dumnezeu,

254
pe care îl consideră a fi unica sursă din care poate spera să obţină foloase, poate să spună pe
bună dreptate: Nu voi lua nimic din toate câte sunt ale tale; nu voi primi lumina zilei de la
soare, iar noaptea nu voi primi lumină de la lună sau de la celelalte stele, nici ploaie de la aer
sau din nori, nici mâncare şi băutură de la pământ sau de la apă, nici puterea văzului de la
ochi, nici facultatea auzului de la urechi, nici cea a mirosului de la nări, nici gustul de la bolta
palatină, nici facultatea vorbirii de la limbă, nici puterea de a da şi a lua de la mâini, nici pe
cea de a mă apropia sau depărta de la picioare, nici respiraţia de la plămâni, nici digestia de la
ficat, nici nu voi lua de la celelalte organe interne ale trupului puterea de a mă folosi de
energiile care le aparţin, şi tot aşa, nu voi lua nici rodul anual al copacilor şi seminţelor; ci voi
considera că toate aceste lucruri provin de la unicul Dumnezeu, cel care îşi revarsă harurile în
toate direcţiile, şi care-mi permite să mă bucur de ele.
XXVIII. (107) Aşadar, cel care îl poate privi pe Dumnezeu în felul acesta, şi care
înţelege astfel cauza tuturor lucrurilor, preamăreşte abia mai apoi ceea ce poate face el însuşi;
şi recunoaşte importanţa acestor lucruri secundare, dar fără a le adula. Iar această mărturisire
este justă: Nu voi primi nimic de la voi, ci doar de la Dumnezeu, cel căruia îi aparţin toate
aceste lucruri, deşi e posibil ca foloasele să îmi parvină prin intermediul vostru; căci voi
sunteţi doar instrumente pentru harurile sale veşnice. (108) Dar omul lipsit de orice
consideraţie, a cărui minte, singura capabilă să-l înţeleagă pe Dumnezeu, este oarbă, nu poate
vedea absolut nimic cu ajutorul ei; ci prin intermediul simţurilor externe el vede doar
corpurile care se află în lume, pe care le consideră a fi cauzele a tot ceea ce există. (109)
Motiv pentru care începe să-şi facă singur dumnezei, umplând lumea cu imagini şi statui,
precum şi cu nenumărate alte reprezentări, făurite din tot felul de materiale, modelate de
pictori sau sculptori, pe care legiuitorul le-a alungat departe de el; iar acestora le-a oferit, în
mod public sau privat, mari recompense şi onoruri, dar printr-un astfel de comportament a
ajuns la un rezultat contrar celui dorit, adică la impietate şi nu la religie. (110) Căci oamenii
ignoranţi, care slăvesc în sufletele lor mai mulţi dumnezei, sunt lipsiţi de pietate; iar cei ce
ridică lucrurile pieritoare la rangul de divinitate îl neglijează pe Dumnezeu; este vorba de
aceia care nu se mulţumesc doar cu imagini ale soarelui şi lunii, şi ale întregului pământ, şi a
întregii întinderi de ape, ci care acordă chiar şi plantelor şi animalelor lipsite de raţiune
aceleaşi onoruri ce se cuvin de drept doar fiinţelor nemuritoare. Iar el, reproşându-le acest
lucru, a cântat un cântec de victorie, aşa cum s-a arătat aici.
XXIX. (111) Şi tot aşa şi Moise, când l-a văzut pe regele Egiptului {26}{Exodul14:7},
acel om arogant, cu şase sute de care război, adică cu cele şase mişcări atent rânduite ale
corpului organic, şi cu guvernatorii numiţi special pentru a le conduce, care, deşi niciunul din
lucrurile create nu sunt făcute să stea liniştite, cred totuşi că le pot supraveghea pe toate ca şi
cum ar fi statornice şi neschimbătoare; când el, zic, a văzut că acest rege a fost pedepsit ca
urmare a impietăţii sale, şi că poporul practicanţilor de virtute a scăpat de atacurile
vrăjmaşilor săi, şi că a fost salvat de o putere extraordinară, aflată dincolo de aşteptările sale,
atunci el a cântat un imn lui Dumnezeu, judecătorul drept şi adevărat; şi şi-a început imnul aşa
cum era cel mai potrivit cu evenimentele care tocmai avuseseră lor, căci cal şi călăreţ fuseseră
aruncaţi în mare {27}{Exodul 15:4}; iar acea minte ce călărea pe impulsurile iraţionale ale
animalului nărăvaş cu patru picioare, care este pasiunea, a fost distrusă în totalitate, şi astfel a
devenit un aliat şi un apărător şi un păzitor al sufletului văzător, capabilă fiind să-i asigure
protecţie deplină. (112) Şi acelaşi profet înalţă un imn fântânii, nu doar pentru distrugerea
pasiunilor, ci pentru că lui i s-a dat puterea de a dobândi cea mai valoroasă dintre posesiuni, şi
anume înţelepciunea fără pereche, pe care el o compară cu o fântână; căci este profundă, şi nu
superficială, iar sufletelor însetate de bunătate şi virtute le dă să bea apa cea mai dulce şi atât
de necesară. (113) Dar aceasta nu este dată oricărei persoane, ci doar celor inţiaţi în
înţelepciunea de a săpa fântâni, adică regilor, motiv pentru care s-a spus, „Fântâna pe care
regii au săpat-o în piatră” {28}{Numeri 21:18}. Căci treaba cărmuitorilor puternici este aceea

255
de a cerceta şi a institui înţelpciunea, dar nu este vorba de aceia care prin puterea armelor au
cucerit pământul şi marea, ci de aceia care au luptat prin puterea sufletului împotriva mulţimii
diverse, şi amestecate, şi tulburate din interiorul lor, ieşind învingători.
XXX. (114) Ei bine, discipolii şi adepţii acestor persoane sunt cei care spun, „Fiii tăi
au numărat pe oştenii ce ne-au fost încredinţaţi, şi dintre ei nu a refuzat niciunul, ci fiecare i-a
adus prinos Domnului din ceea ce a găsit” {29}{Numeri 31:49}. (115) Pentru că aceşti
oameni pot începe să cânte din nou un cântec de biruinţă, nerăbdători fiind să ajungă la
puterile predominante şi desăvârşite. Căci se spune că cei care au numărat totul au şi cele mai
multe motive de curaj, căci prin firea lor sunt înclinaţi spre război, fiind dispuşi faţă în faţă cu
două escadroane, unul condus de laşitate, care este greu de depăşit, iar celălalt de nechibzuinţă
şi încredere nebună; dar niciunul dintre ele nu are vreo legătură cu înţelepciunea sănătoasă.
(116) Şi foarte frumos ni se spune că niciunul nu a refuzat, lăsându-se să se înţeleagă că toţi
au dat dovadă de un curaj deplin şi desăvârşit; căci dacă un singur sunet este discordant,
atunci lira sau orice alt instrument muzical sună fals; însă când corzile sunt acordate, atunci o
singură atingere dă naştere unei simfonii. Şi tot aşa, instrumentul sufletului este lipsit de
armonie dacă e încordat din cauza aroganţei, şi silit să cânte pe tonuri mult prea înalte, sau
dacă e relaxat în cel mai înalt grad din cauza laşităţii, şi scoate sunete foarte joase. Dar atunci
când toate tonurile curajului şi ale virtuţiilor sunt puse laolaltă, el este bine acordat şi cântă
melodios. (117) Şi este o mare dovadă de armonie şi de măiestrie în utilizare aceea de a oferi
darul său lui Dumnezeu; iar a-l slăvi pe Dumnezeul cel viu într-o manieră cuviincioasă
înseamnă să mărturiseşti foarte clar că tot acest univers este darul său pentru noi; (118) căci el
spune, în conformitate strictă cu adevărul, că „omul a adus prinos din ce a găsit”. Dar fiecare
dintre noi, în momentul în care ne naştem, găsim marele dar al lui Dumnezeu, şi anume lumea
universală pe care şi-a dat-o lui însuşi şi celor mai minunate părţi ale sale {30}{acest pasaj
este deteriorat. Markland consideră că s-au pierdut cel puţin câteva cuvinte}.
XXXI. (119) Există însă şi daruri speciale pe care se cuvine ca Dumnezeu să le dea,
iar omul să le primească. Iar acestea sunt virtuţile şi energiile pe care le aduc cu ele, la
vederea cărora, fără nicio legătură cu timpul, datorită rapidităţii celui care obişnuieşte să ofere
daruri, toată lumea este plină de admiraţie, chiar şi cei cărora li se pare că în lume nu există
nimic măreţ. (120) Motiv pentru care întrebarea se pune în felul următor: „Cum de l-ai găsit
aşa repede, fiule?” {31}{Geneza 27:20}, cel care întreabă mirându-se de promptitudinea firii
virtuoase; iar cel care a tras foloasele răspunde fericit, „Pentru că Domnul Dumnezeu mi l-a
scos înainte”. Căci darurile şi explicaţiile oamenilor întârzie, dar cele ale lui Dumnezeu sunt
foarte prompte, depăşind chiar şi mişcarea timpului. (121) Prin urmare, cei care prin puterea şi
curajul lor au devenit şefi şi conducători ai corului care înalţă cântece de biruinţă şi de
mulţumire sunt aceia pe care i-am menţionat deja; dar cei care din cauza faptului că au fost
puşi pe fugă, precum şi din cauza slăbiciunii lor, sunt tovarăşi ai cântecelor de jale, care se
cântă cu ocazia eşecurilor, sunt oameni care trebuie socotiţi laşi, şi de ei nu trebuie să ne fie
milă; şi ei sunt asemenea celor care au un defect corporal, pentru care orice prilej de
îmbolnăvire constituie un mare impediment în calea însănătoşirii lor. (122) Dar unele
persoane au cedat în pofida înclinaţiilor lor, nu din cauză că energiile sufletelor lor sunt mai
efeminate, ci pentru că acestea au fost copleşite de puterea mai mare a adversarilor; şi
imitându-i pe cei ce doresc să fie robi, s-au aruncat la pământ în faţa oricărui stăpân, deşi erau
oameni liberi din naştere; fapt pentru care, neputând să fie vânduţi, şi-au cumpărat stăpâni,
ceea ce este de-a dreptul incredibil, şi au devenit robi, făcând exact acelaşi lucru ca şi cei care
tânjesc cu nesaţ după beţia provocată de vin; (123) căci şi ei, de bunăvoie şi fără niciun fel de
constrângere, beau vin neamestecat, aşa că dezrădăcinează de bunăvoie trezia din sufletele lor,
alegând nebunia; căci, spune Scriptura, „Eu aud strigăte de oameni beţi”; adică de oameni
care afişează o nebunie care nu este involuntară, ci care se vatămă printr-o frenezie voluntară
şi deliberată.

256
 XXXII. (124) Şi toţi cei care se apropie de tabără văd viţelul şi dansurile, infectându-
se la rândul lor. Căci ori de câte ori ne propunem în mod deliberat să ne apropiem de tabăra
trupului, vom cădea în plasa lui Typhus şi a beţivilor săi; pentru că cei ce iubesc contemplaţia
şi sunt nerăbdători să vadă lucrurile imateriale, şi care îşi strunesc mândria cu încăpăţânare,
obişnuiesc să stea la distanţă de trup. (125) Aşa că rugaţi-vă la Dumnezeu să nu vă îmbătaţi
niciodată, adică să nu porniţi de bunăvoie pe drumul care duce la ignoranţă şi nebunie, căci
greşelile neintenţionate sunt la fel de grele ca şi păcatele deliberate, întrucât nu sunt
contrabalansate de convingerea irezistibilă a conştiinţei. (126) Iar când rugăciunile voastre s-
au îndeplinit, nu veţi mai putea rămâne în ignoranţă sau în afara îndatoririlor, ci veţi dobândi
slujba cea mai importantă, şi anume preoţia. Căci aproape singura ocupaţie a preoţilor şi a
slujitorilor lui Dumnezeu este aceea de a oferi jertfe de cumpătare, abţinându-se prin
fermitatea minţii de la vin şi de la orice cauză de nebunie. (127) Căci, spune Scriptura,
„Domnul i-a grăit lui Aaron, zicându-i: «Vin şi băutură tare să nu bei, nici tu şi nici fiii tăi,
când intraţi în cortul mărturiei sau vă apropiaţi de jertfelnic, pentru ca să nu muriţi. Aceasta va
fi o lege veşnică pentru ca toate neamurile voastre să poată deosebi între ceea ce este sfânt şi
ceea ce nu este sfânt, între ceea ce e curat şi ceea ce e necurat»” {32}{Leviticul 10:8}. (128)
Dar Aaron este preot, iar tălmăcirea numelui său este „muntos”; iar raţiunea, ocupându-se cu
obiecte sublime, nu datorită excesului de aroganţă şi mândrie deşartă, ci datorită virtuţii sale,
înălţându-şi gândurile chiar până dincolo de cer, nu mai doreşte să contempleze nimic din
ceea ce este jos. Şi niciun om aflat într-o astfel situaţie nu va dori vreodată să se atingă în mod
intenţionat de vin sau de alte lucruri nebuneşti, (129) căci în mod inevitabil, fie că va intra în
cortul mărturiei împreună cu cei aflaţi în procesiune, gata să participe {33}{aici textul grecesc
este deteriorat} la ritualurile ascunse privirilor, fie se va apropia de altar pentru a oferi jertfele
de mulţumire pentru toate binecuvântările publice şi private care s-au revărsat asupra sa; iar
aceste lucruri reclamă trezie şi prezenţă de spirit.
XXXIII. (130) Prin urmare, mulţi pot admira aici pe bună dreptate cuvintele prin care
se transmite porunca. Căci pentru cei treji şi stăpâni pe ei înşişi, cum ar putea fi altfel decât
minunat să se dedice rugăciunilor şi oferirii jertfelor? Aşa cum, pe de altă parte, astfel de
lucruri ar fi ridicole pentru aceia care îşi relaxează trupul şi sufletul cu vin; (131) doar dacă,
într-adevăr, asemenea servitorilor, şi fiilor, şi supuşilor care trebuie să vină în faţa stăpânilor,
şi a părinţilor, şi a suveranilor, aceştia au grijă să fie treji, pentru a nu-i insulta cu vorba sau cu
fapta, căci dacă vor arăta vreun dispreţ vizavi de poziţia lor vor fi pedepsiţi, sau pentru a fi
mai moderat în exprimare, cel puţin vor fi ridiculizaţi; şi totuşi, cei care sunt pe punctul de a
deveni slujitori ai Stăpânului şi Tatălui universului, nu trebuie să se arate superiori în privinţa
mâncării, şi a băuturii, şi a somnului, şi a tuturor necesităţilor de rând ale firii, ci trebuie să
întoarcă spatele luxului şi efeminării, renunţând la stilul de viaţă al celor nechibzuiţi, cu ochii
grei din cauza vinului,cu capul tremurând, cu gâtul atârnând într-o parte, râgâind ca urmare a
lipsei de cumpătare, având trupul slăbit şi mersul şovăitor; căci în această stare nu se vor
putea ocupa de purificările sacre, şi de altare, şi de sacrificii. Nu! Un astfel de om, chiar
privind de la distanţă focurile sacre, va da dovadă de impietate. (132) Dar, într-adevăr, dacă
cineva va înţelege că aceste lucruri nu sunt spuse în legătură cu cortul mărturiei sau cu
jertfelnicul, care sunt lucruri manifeste, alcătuite din materiale neînsufleţite şi pieritoare, ci că
se referă la acele obiecte invizibile, perceptibile doar prin intelect, pe când toate celelalte sunt
perceptibile prin simţurile externe; acest om se va minuna cu atât mai mult de această
tălmăcire. (133) Căci atâta timp cât Creatorul a făcut de fiecare dată ca un lucru să fie model,
iar un alt lucru o copie a acestui model, el a creat pecetea modelului arhetipal al virtuţii, iar
apoi a imprimat în ea o imagine asemenea tiparului. Prin urmare, pecetea arhetipală este ideea
imaterială, care prin natura sa intrinsecă este un lucru, un obiect al simţurilor externe, dar care
nu a intrat încă în sfera lor de acţiune. Aşa cum despre o bucată de lemn care pluteşte pe apele
cele mai adânci ale Oceanului Atlantic cineva ar putea spune că natura lemnului este aceea de

257
a fi ars, deşi acea bucată de lemn nu ar putea fi arsă niciodată, întrucât este îmbibată cu apă
sărată.
XXXIV. (134) Aşa că haideţi să privim la cortul mărturiei şi la jertfelnic ca la nişte
idei, primul referindu-se la ideea virtuţii imateriale, iar celălat fiind un simbol al imaginii
acesteia, imagine ce poate fi percepută de simţurile externe. Ei bine, este uşor să vedem
jertfelnicul şi lucrurile aşezate pe el, căci toate pregătirile s-au făcut afară, iar jertfele sunt arse
de focul care nu se stinge, ci care arde nu numai ziua, ci şi noaptea; (135) dar cortul mărturiei
şi toate câte sunt în el sunt invizibile, nu doar pentru că sunt aşezate în firidele cele mai tainice
şi în altarele cele mai sfinte, ci şi pentru că Dumnezeu a fixat prin poruncile legii pedeapsa
inevitabilă cu moartea, nu doar pentru cel ce le atinge, ci şi pentru cel care dintr-o curiozitate
inutilă îşi aţinteşte privirea asupra lor. Singura excepţie este aceea că dacă cineva este
desăvârşit şi lipsit de păcat, neîntinat de nicio greşeală, fie ea mare sau mică, având o fire
echilibrată şi onestă, şi fiind desăvârşit în toate privinţele; (136) unui astfel de om i se permite
o dată pe an să intre înăuntru şi să privească ceea ce pentru alţii este invizibil, căci dintre toţi
oamenii doar în el sălăşluieşte iubirea înaripată şi cerească pentru lucrurile nestricăcioase şi
imateriale. (137) Prin urmare, oricine este captivat de o idee se află sub influenţa peceţii care
împrimă virtuţile particulare, percepând şi înţelegând şi admirând frumuseţea dumnezeiască a
acelei idei de care se ataşează, ca şi cum ar fi primit imaginea acelei peceţi; în felul acesta, el
uită de ignoranţă şi nebunie, şi în acelaşi timp îşi aminteşte de învăţătura pe care a primit-o.
(138) Motiv pentru care Scriptura spune, „Vin şi băutură tare să nu bei, nici tu şi nici fiii tăi,
când intraţi în cortul mărturiei sau vă apropiaţi de jertfelnic”; şi dă toate aceste detalii nu atât
în sensul unui interdicţii, cât mai ales pentru a-şi lămuri intenţia. Într-adevăr, cineva care ar da
interdicţii ar spune mai degrabă, Să nu bei vin atunci când aduci jertfe; dar cel care îşi face
cunoscută opinia se cuvine să spună, Să nu bei. Căci este imposibil ca omul să accepte
ignoranţa, care este cauza îmbătării şi ignoranţei sufletului, atâta timp cât studiază virtuţile
generale şi speciale, dedicându-se căutării acestora. (139) Şi, într-adevăr, vorbeşte adesea
despre cortul mărturiei, întrucât Dumnezeu este martorul virtuţii, pe care este onorabil şi util
s-o slujim, sau, întrucât virtutea este cea care sădeşte fermitatea în sufletele noastre, să
eradicăm din ele cu forţa raţionamentele ambigue, şi îndoielnice, şi ezitante, şi fluctuante, şi
să dăm la iveală adevărul în viaţa noastră de zi cu zi, ca şi cum ne-am afla într-un tribunal.
XXXV. (140) Iar Scriptura spune că „cel care jertfeşte cu cumpătare nu va muri”; căci
ignoranţa duce la moarte, pe când educaţia şi instrucţia ne oferă nemurirea. Căci aşa cum în
trupurile noastre boala este cauza descompunerii, iar sănătatea conservă organismul; tot aşa şi
în sufletele noastre, cea care ne salvează este chibzuinţa, pentru că ea este un fel de sănătate a
minţii; iar cea care ne distruge este nebunia, pentru că aceasta este o boală incurabilă. (141) Şi
el îşi spune părerea în mod expres, spunând că aceasta din urmă este un rău veşnic
{34}{Leviticul 10:9}. Deoarece consideră că în univers există o lege nemuritoare care
cuprinde aceste principii, şi anume că învăţătura este un lucru salutar şi mântuitor, pe când
ignoranţa duce la boală şi distrugere. (142) În plus, mai face şi o altă afirmaţie, aceea că legile
instituite în conformitate cu adevărul sunt veşnice; motiv pentru care dreapta raţiune, care este
o lege, este nepieritoare. Şi tot aşa, pe de altă parte, elementul contrar, adică fărădelegea, este
un lucru efemer, şi prin natura sa intrinsecă uşor de a fi distrus, aşa cum recunosc toţi cei cu
mintea sănătoasă. (143) Şi este o proprietate specială a legii şi învăţăturii aceea de a face
distincţia dintre profan şi sacru, şi dintre necurat şi curat; aşa cum, pe de altă parte, este un
efect al fărădelegii şi ignoranţei acela de a combina cu forţa lucrurile care sunt potrivnice şi de
a arunca totul în dezordine şi confuzie.
XXXVI. Din acest motiv, Samuel, cel mai mare rege şi profet, după cum ne spune
Scriptura, nu a băut în ziua morţii sale nici vin, nici lichioruri îmbătătoare {35}{1 Samuel
1:14}; căci el face parte din rândurile armatei divine, pe care nu o va părăsi niciodată, datorită
chibzuinţei sale de căpitan înţelept. (144) Dar poate că în realitate Samuel a fost un om, însă

258
el nu este privit ca şi cum ar fi un animal compus, ci ca o minte care se bucură doar atunci
când este în slujba lui Dumnezeu. Căci numele Samuel tălmăcit înseamnă „cel numit de
Dumnezeu”; pentru că el a considerat că toate faptele izvorâte din convingeri deşarte şi lipsite
de conţinut sunt ruşinoase şi contrare tuturor legilor. (145) El a fost născut de o mamă, al cărei
nume tălmăcit înseamnă „graţie”. Căci fără graţia divină este imposibil să abandonezi
rândurile muritorilor sau să rămâi constant în compania lucrurilor nepieritoare. (146) Dar
orice suflet plin de graţie exultă de îndată, şi se desfată, şi dansează; căci se umple de biruinţă
într-o asemenea măsură, încât pentru cei mulţi şi neiniţiaţi pare a fi beat, şi agitat, şi ieşit din
fire. De aceea, se povesteşte că i s-a spus de către un tânăr, şi nu de către unul singur, ci de
către toţi aceia care erau destul de în vârstă pentru a da dovadă de dârzenie juvenilă şi de o
râvnă de a-şi bate joc de ceea ce este bun, „Cât o să mai stai beat? Încetează să mai bei vin!”.
(147) Căci cei aflaţi sub influenţa inspiraţiei divine, nu numai că au sufletul agitat, ca şi cum
ar fi cuprinşi de nebunie, dar chiar şi trupul li se înroşeşte şi capătă o înfăţişare aprinsă, căci
bucuria răspândită în interior exultă, şi răspândeşte în taină calităţile sale chiar şi părţilor
exterioare, fapt care îi induce pe mulţi în eroare, ajungând să creadă că oamenii treji s-au
îmbătat. (148) Şi într-adevăr, într-un anume fel, acei oameni treji s-au îmbătat, pentru că au
băut din plin din toate lucrurile bune, primind astfel darurile virtuţii desăvârşite. Dar cei care
cad în beţia provocată de vin îşi petrec viaţa fără a fi gustat vreodată din înţelepciune, deşi
tânjesc continuu după aceasta. (149) Prin urmare, omului care acţionează cu impetuozitatea
specifică tinereţii, şi care crede că poate lua în râs modul de viaţă venerabil şi auster al
chibzuinţei, i se răspunde în mod firesc, „Dragul meu, eu sunt un om serios, cu o voinţă
puternică, şi nu beau nici vin, nici băuturi tari, ci îmi deschid sufletul în faţa Domnului”. Mare
este libertatea cuvântului pentru sufletul plin de graţia divină. (150) În primul rând, el spune
că este un om serios, ţinând cont de băiatul care îşi bate joc de el; căci pentru acesta şi pentru
toţi proştii, calea care duce la virtute pare a fi accidentată, greu de urmat şi foarte obositoare,
aşa cum spune unul din poeţii din vechime:

Te molipeseşti de viciu uşor, când stai în gloată

Dar în faţa onorabilei virtuţi
Nemuritorul Dumnezeu a pus truda,
Şi grija, şi sudoarea, ca să bareze drumul.
Lungă e calea şi abruptă,
Accidentată la-nceput, ce poartă paşii
Muritorilor într-acolo;
Dar când ajungi pe culme,
Cărarea grea la început, devine lină
Şi repede înaintezi pe cale.

XXXVII. (151) Apoi, sufletul continuă să nege că bea vin sau băuturi tari, lăudându-se
că este mereu treaz, de-a lungul întregii vieţi. Căci este un lucru minunat şi foarte important
ca puterea raţiunii să fie liberă, şi dezlănţuită, şi pură, şi neafectată de beţia pasiunilor. (152)
De aici rezultă că mintea care este plină de o trezie deplină este ea însăşi o libaţie completă şi
desăvârşită oferită şi consacrată lui Dumnezeu. Căci care poate fi sensul expresiei, „Îmi vărs
sufletul înaintea Domnului”, decât acela că „Îl voi consacra în întregime lui?”. Odată ce a rupt
lanţurile cu care a fost legat, pe care grijile deşarte ale vieţii muritoare le-au strâns în jurul
său, şi odată ce s-a eliberat de ele, acesta s-a dilatat, şi s-a extins, şi s-a împrăştiat într-o
asemenea măsură, încât a atins chiar şi hotarele cele mai îndepărtate ale universului, fiind
purtat înainte către priveliştea frumoasă şi glorioasă a Dumnezeului necreat. (153) Prin
urmare, aceasta e tovărăşia oamenilor treji, care şi-au luat drept călăuză învăţătura; dar cea
dintâi este tovărăşia beţivanilor, ce au în fruntea lor ignoranţa.

259
 XXXVIII. (154) Dar pentru că beţia nu duce doar la nebunie, care este vlăstarul
ignoranţei, ci şi la o lipsă totată de sensibilitate; şi tot aşa, deoarece cauza acelei sensibilităţi
care afectează trupul este vinul, pe când cauza lipsei de sensibilitate a sufletului este ignorarea
acelor lucruri cu care se cuvine în mod firesc să se familiarizeze; trebuie să spunem acum
câteva cuvinte despre ignoranţă, reamintind cititorului cele mai importante trăsături ale ei.
(155) Aşadar, cu care din pasiunile trupului vom compara acea pasiune a sufletului, care este
ignoranţa? Cu privarea de organele simţurilor externe? Prin urmare, aceia care au suferit
vătămări ale ochilor sau urechilor, nu mai sunt capabili să vadă sau să audă, şi astfel nu mai
pot cunoaşte ce este ziua şi ce este noaptea, care sunt singurele obiecte de dragul cărora, dacă
ar fi să spunem adevărul adevărat, vrem să trăim; ci aceşti oameni sălăşluiesc într-un întuneric
permanent şi într-o noapte veşnică, devenind insensibili la tot ceea ce există, fie că este vorba
de lucruri minore sau de o importanţă extremă; în vorbirea curentă, toţi aceşti oameni sunt
numiţi infirmi. (156) Căci dacă toate celelalte facultăţi ale restului trupului ar ajunge la limita
extremă a puterii şi vitalităţii lor, totuşi, dacă sunt stânjenite, ca să spunem aşa, şi lipsite de
fundament ca urmare a vătămării ochilor şi urechilor, ele vor înregistra un asemenea declin,
încât nu vor putea să-şi mai revină niciodată; căci, într-adevăr, lucrurile care-l susţin pe om şi
îi permit să stea drept par a fi picioarele, deşi în realitate acestea sunt văzul şi auzul; iar omul
care se bucură de integritatea lor este treaz şi stă drept, dar cel lipsit de ele se prăbuşeşete,
fiind distrus în întregime. (157) Iar ignoranţa produce şi ea efecte similare asupra sufletului,
lipsindu-l de facultatea văzului şi de cea a auzului, făcând ca nici lumina, nici raţiunea să nu
poată intra în el, decât dacă cineva îl instruieşte, iar altcineva îi demonstrează veridicitatea
învăţăturii. Ci aruncând asupra lui un întuneric dens şi o nebunie nemăsurată, îl face să devină
surd şi mut, asemenea unei pietre neînsufleţite.
XXXIX. (158) Căci cunoaşterea, care este opusă ignoranţei, poate fi considerată, dintr-
un anumit punct de vedere, ca fiind ochii şi urechile sufletului; căci ea concentrează mintea pe
ceea ce se spune, şi fixează privirea asupra lucrurilor existente, neputând suporta să-şi
formeze o judecată falsă asupra lucrurilor pe care le vede sau le aude. Ci analizează şi
cercetează cu atenţie fiecare obiect demn de a fi văzut ori auzit, şi chiar dacă ar fi nevoie să
străbată pământul sau marea, va face acest lucru mergând până la hotarele lor cele mai
îndepărtate, pentru a vedea ceva mai important sau pentru a auzi ceva mai modern; (159) căci
dragostea de cunoaştere nu admite niciun fel de ezitare sau de amânare, pentru că ea este
inamicul somnului şi prietenul stării de veghe. Prin urmare, fiind trează şi stimulată
permanent, şi ascuţind intelectul, îl sileşte să cutreiere peste tot în căutarea cunoaşterii,
insuflându-i dorinţa de a asculta şi umplându-l cu o sete neostoită de învăţătură. (160) Aşadar,
cunoaşterea stimulează auzul şi văzul, facultăţi prin care se ajunge la succes şi la o conduită
cuvenită; căci cel care vede şi aude, ştiind ce este util, alege lucrurile bune şi le respinge pe
cele rele graţie cunoaşterii sale. Dar ignoranţa mutilează sufletul mai rău decât trupul, şi este
cauza a numeroase greşeli, întrucât sufletul este incapabil să obţină ajutor din afară, căci nici
nu poate prevedea nimic, nici nu poate auzi nimic. Prin urmare, din cauza stării sale de
izolare, acesta rămâne total neprotejat şi lipsit de apărare, fiind expus comploturilor pe care le
pun la cale diverşi oameni, precum şi pericolelor de tot felul. (161) Aşadar, haideţi să nu bem
niciodată vin neamestecat în cantităţi atât de mari încât să privăm simţurile noastre externe de
sensibilitate, şi haideţi să nu ne alienăm de cunoaştere într-o asemenea măsură încât să
împrăştiem în sufletele noastre întunericul dens şi nemărginit.
XL. (162) Există însă două tipuri de ignoranţă, una simplă, reprezentată de lipsa
completă de sensibilitate; iar cealaltă având o dublă natură, atunci când omul nu numai că este
învăluit în ignoranţă, dar mai şi crede că ştie ceea ce nu a ştiut niciodată, fiind entuziasmat
într-un mod nefondat de cunoaşterea sa. (163) Primul rău este mai puţin grav, căci el dă
naştere unor păcate mai mici, pe care le-am putea numi greşeli involuntare; dar cel de-al
doilea este mai important, căci în el îşi află originea marile păcate, şi nu doar cele

260
neintenţionate, ci şi fărădelegile deliberate. (164) Acestea sunt fărădelegile de care Lot, cel
care a zămislit fiice, mi se pare că se face vinovat în mod deosebit, căci el nu a fost capabil să
hrănească planta masculină şi desăvârşită din sufletul său; căci soţia sa, care mai târziu a fost
prefăcută în stană de piatră, i-a dăruit două fiice; şi pe bună dreptate, pe ea am putea s-o
numim obicei, natura care se opune adevărului, şi permanenţă, căci ori de câte ori cineva
încearcă să-i arate drumul, ea rămâne în urmă şi caută în jur obiceiurile sale vechi şi uzuale,
rămânând în mijlocul lor asemenea unei coloane lipsite de viaţă. (165) Cea mai mare dintre
fiicele sale ar putea fi numită Povaţă, iar cea mai tânără Acceptare, căci acceptarea vine după
primirea poveţei; dar nimeni nu mai primeşte poveţe după ce a acceptat. În consecinţă,
intelectul, odată ce şi-a ocupat locul în camera de consiliu, începe să-şi pună fiicele în
mişcare; iar cea mai mare, şi anume Povaţa, începe să analizeze şi să cerceteze fiecare lucru,
pe când cea mai mică, adică Acceptarea, începe să accepte circumstanţele prezente, şi să
îmbrăţişeze ceea ce este ostil ca şi cum ar fi ceva prietenos, însă aceasta se întâmplă doar în
măsura în care ele manifestă o atracţie cât de mică pentru plăcerea provenită din această sursă.
(166) Dar raţiunea trează nu acceptă aceste lucruri, ci doar acea raţiune îmbibată cu vin peste
măsură şi beată, ca să spunem aşa.
XLI. Motiv pentru care s-a spus, „L-au îmbătat pe tatăl lor cu vin” {36}{Geneza
19:33}. Adică au privat mintea de sensibilitate, în aşa fel încât aceasta s-a considerat
competentă să judece ceea ce este folositor, şi a fost de acord cu tot felul de fapte iluzorii, ca
şi cum acestea ar fi fost adevărate; dar natura umană nu este competentă în niciun caz şi în
nicio împrejurare să judece adevărul prin intermediul gândirii, sau să aleagă ceea ce este real
şi avantajos, sau să respingă ceea ce este fals şi vătămător; (167) căci întunericul adânc care se
întinde peste toate trupurile şi lucrurile existente nu permite nimănui să vadă adevărata natură
a lucrurilor, şi chiar dacă cineva, dintr-o curiozitate excesivă sau din pură iubire de învăţătură,
doreşte să iasă din ignoranţă şi să vadă mai bine, acesta, asemenea tuturor celor lipsiţi de
vedere, împiedicându-se de ceea ce se află în calea sa, va cădea, fiindu-i imposibil să se
sprijine de vreun lucru; sau dacă va reuşi să se prindă de ceva, atunci va face presupuneri
nesigure, având parte doar de speculaţii şi nu de adevăr. (168) Căci chiar dacă învăţătura,
ţinând în mână o făclie, îl va călăuzi pe cale, şi îi va aprinde propria lumină, totuşi, referitor la
percepţia lucrurilor existente, îi va face mai mult rău decât bine; căci în mod firesc, o lumină
slabă poate fi stinsă de întunericul dens, iar atunci când se stinge lumina simţul vederii devine
inutil. (169) În consecinţă, trebuie să îi reamintim celui care-şi dă aere în privinţa puterii sale
de a delibera sau de a alege cu înţelepciune unele obiecte şi de a le respinge pe altele, că dacă
am percepe întotdeauna aceleaşi obiecte în acelaşi fel, atunci poate ar fi necesar să privim cele
două facultăţi ale judecăţii cu care suntem înzestraţi de la natură, şi anume simţurile externe şi
intelectul, ca fiind infailibile şi incoruptibile, considerând că acestea nu se îndoiesc şi nu ezită
niciodată, ci au încredere în ceea ce percep la prima vedere pentru a alege unele lucruri şi a le
respinge pe cele contrare. (170) Dar pentru că aceleaşi lucruri ne influenţează diferit în
momente diferite, nu ar trebui să afirmăm nimic categoric în legătură cu ele, întrucât ceea ce
se vede nu este dat odată pentru totdeauna, ci suferă iar şi iar transformări variate şi
multiforme.
XLII. De aici rezultă că atâta timp cât imaginaţia este instabilă, la fel de instabilă va fi
şi părerea pe care ne-o formăm cu ajutorul ei; (171) şi sunt multe motive pentru asta. În
primul rând, diferenţele dintre animale sunt de negrăit în privinţa numărului, şi se referă la
toate părţile acestora, atât la felul în care au fost create, cât şi la modul în care au fost
înzestrate cu diferite capacităţi, sau la felul în care sunt susţinute, sau la obiceiurile lor, sau la
felul în care aleg sau resping diferite lucruri, sau la energiile şi mecanismele simţurilor
externe, sau la proprietăţile specifice pasiunilor nesfârşite ale sufletului şi trupului. (172) Dar
să lăsăm deoparte acele animale înzestrate cu facultatea judecăţii, şi să ne aplecăm atenţia
doar asupra acelora care constituie obiectul ei, cum ar fi cameleonul şi polipul; căci se spune

261
că primul din aceste animale îşi schimbă culoarea pentru a deveni asemenea solului pe care se
târăşte, pe când celălalt este precum rocile de pe ţărmul mării de care se agaţă, natura însăşi
fiind probabil salvatoarea lor şi înzestrându-le cu o calitate care le protejează ca să nu fie
prinse, şi anume cu acea calitate de a lua diferite înfăţişări, ceea ce le permite să se pună la
adăpost de duşmani. (173) De asemenea, n-aţi văzut niciodată cum gâtul porumbelului îşi
schimbă culoarea în lumina soarelui, devenind roşu, sau violet, sau de culoarea focului, sau
cenuşiu, apoi din nou palid, şi rumen, trecând iar prin nenumărate culori, greu de enumerat?
(174) Pe de altă parte, se spune că printre sciţii care fac parte din tribul Geloni se întâmplă
lucruri de mirare, într-adevăr mai rar, dar se întâmplă; şi anume că poate fi văzut un animal
sălbatic numit tarandus (n.t. renul – Rangifer tarandus), cam de mărimea unui bou, cu
înfăţişare de cerb. Povestea spune că acest animal îşi schimbă mereu blana, în funcţie de locul
în care se găseşte sau de copacii care sunt în apropiere, şi că, pe scurt, acesta se aseamănă
mereu cu lucrurile aflate în apropiere, aşa încât datorită acestei culori similare scapă
neobservat de aceia care-l urmăresc, şi din acest motiv, şi nu datorită vigorii trupului, el este
greu de prins. (175) Ei bine, aceste fapte şi altele asemenea lor constituie dovezi clare ale
neputinţei noastre de a înţelege totul.
XLIII. În altă ordine de idei, toate aceste deosebiri se referă nu doar la animale, ci
există nenumărate alte diferenţe şi în privinţa oamenilor, precum şi deosebiri semnificative de
la o persoană la alta. (176) Căci nu numai că aceştia îşi formează opinii diferite în momente
diferite în privinţa aceloraşi lucruri, unii privind lucrurile ca fiind plăcute, pe când alţii le
consideră a fi o adevărată pacoste. Pentru că lucrurile care-i irită pe unii, îi desfată pe alţii, şi
invers, aceleaşi lucruri pe care unii doresc să le obţină şi pe care le consideră plăcute şi
potrivite, alţii le resping şi le alungă departe de ei, privindu-le ca nepotrivite şi nefavorabile.
(177) În orice caz, am văzut adesea la teatru, atunci când am fost acolo, că unele persoane
erau influenţate de melodia cântată de cei aflaţi pe scenă, fie ei actori sau muzicieni, în aşa
măsură încât se entuziasmau şi începeau să cânte şi ei, rostind elogii fără voia lor; dar în
acelaşi timp, am văzut că alţii erau atât de apatici, încât aveai impresia că nu există nicio
diferenţă între ei şi scaunele lipsite de viaţă pe care şedeau; şi tot aşa, alţii erau atât de
dezgustaţi, încât chiar părăseau spectacolul, astupându-şi urechile cu palmele, ca nicio notă
rămasă în urmă să nu răsune în ele şi să le tulbure sufletele morocănoase şi veşnic
nemulţumite. (178) Şi totuşi de ce spun asta? Pentru că fiecare om (iar acest lucru este cel mai
surprinzător) este supus unor schimbări infinite, atât în privinţa trupului, cât şi a sufletului, şi
uneori alege, iar alteori respinge lucruri care nu suferă nicio transformare, ci care prin natura
lor intrinsecă rămân mereu în aceeaşi stare. (179) Căci omul nu are aceleaşi gânduri când se
simte bine şi când este bolnav, când este treaz şi când este adormit, sau când este tânăr şi când
este bătrân. Iar un om care stă pe loc va concepe adesea idei diferite decât atunci când se află
în mişcare; şi tot aşa, când este curajos sau când este îngrijorat, când este trist sau când este
vesel, iar când iubeşte, va simţi altfel decât atunci când este plin de ură. (180) Şi oare de ce
zăbovesc atât de mult asupra acestor chestiuni? Pentru că, pe scurt, orice mişcare a trupului
sau a sufletului, fie că este în acord sau în opoziţie cu natura, constituie cauza unei mari
diferenţieri şi schimbări a aspectului lucrurilor care ni se înfăţişează; de aici iau naştere tot
felul de vise inconsistente şi contradictorii care ne ocupă mintea.
XLIV. (181) Iar aceasta nu este deloc o cauză minoră, pentru că instabilitatea
percepţiei unui om este influenţată de poziţia obiectelor, de distanţa la care acestea se găsesc,
precum şi de locurile de care este înconjurat. (182) Nu vedem că peştii care se găsesc în mare,
atunci când îşi întind înotătoarele şi despică apa, par întotdeauna mai mari decât în realitate?
La fel şi vâslele, care deşi sunt foarte drepte, atunci când sunt sub apă dau impresia că sunt
rupte; iar lucrurile aflate la distanţă ne înşală privirea, şi în felul acesta mintea este adesea
indusă în eroare. (183) Căci uneori, avem impresia că obiectele neînsufleţite sunt vii, sau
dimpotrivă, că animalele sunt lipsite de viaţă; iar alteori, lucrurile care stau pe loc par că se

262
mişcă, pe când cele aflate în mişcare dau impresia că stau pe loc: chiar şi lucrurile ce se
apropie de noi par uneori că se îndepărtează, în timp ce lucrurile ce se îndepărtează dau
impresia că se apropie. Şi alteori, lucrurile foarte scurte par a fi extrem de lungi, iar lucrurile
colţuroase par a fi circulare. Şi există un număr infinit de alte lucruri care creează o impresie
greşită atunci când sunt privite, lucruri pe care niciun om cu scaun la cap nu ar fi de acord să
le considere sigure.
XLV. (184) Şi ce să mai spunem despre acele cantităţi care apar în lucrurile compuse?
Căci adesea, cea mai mare vătămare sau cel mai mare bine decurg din amestecul unor cantităţi
mai mari sau mai mici, aşa cum se întâmplă şi în alte situaţii, mai ales când este vorba de
leacurile preparate de tămăduitori. (185) Pentru că în cazul unor astfel de substanţe compuse,
cantităţile sunt dozate pe baza unor reguli şi avându-se în vedere nişte limite stricte, şi nu este
bine să te opreşti înainte să le atingi, dar nici nu trebuie să le depăşeşti. Căci dacă ai pus prea
puţin, puterile naturale se relaxează, dar dacă ai pus prea mult, ele se încordează; şi ambele
extreme sunt dăunătoare, prima pentru că nu are putinţa de a produce niciun efect, iar cea de-a
doua pentru că o tensiune prea mare este vătămătoare. De asemenea, este foarte limpede că
netezimea, şi asprimea, şi grosimea, şi comprimarea, sau, pe de altă parte, slăbiciunea şi
moleşeala, exprimă diferenţe care pot fi benefice sau vătămătoare. (186) Şi nimeni nu este atât
de ignorant încât să nu ştie că aproape niciun lucru, dacă îl analizezi în sine, nu poate fi înţeles
cu exactitate; dar dacă îl compari cu opusul său, abia atunci înţelegi adevărata sa natură. De
exemplu, înţelegem că un lucru este mic dacă-l punem alături de altul mai mare; înţelegem ce
este uscăciunea dacă o comparăm cu umezeala, ce este frigul dacă-l comparăm cu căldura, ce
înseamnă un lucru uşor dacă-l comparăm cu unul greu, ce este negrul dacă-l coparăm cu albul,
ce înseamnă lipsit de tărie dacă-l comparăm cu ceva puternic, ce înseamnă puţin dacă-l
comparăm cu mult. Şi în acelaşi fel putem înţelege virtutea şi viciul, (187) ceea ce este
avantajos prin comparaţie cu ceea ce este vătămător, ce este frumos în comparaţie cu ce este
indecent, ce este drept, şi bun în general, prin comparaţie cu ce este nedrept şi rău. Şi într-
adevăr, dacă cineva va lua considerare tot ceea ce există în lume, acesta va putea să ajungă la
o bună aproximaţie a naturii sale, procedând în acelaşi fel; căci orice lucru separat este în sine
însuşi de neînţeles, dar prin comparaţie cu un alt lucru, va fi uşor să-l înţelegem. (188) Ei
bine, cine nu poate da mărturie pentru sine însuşi, ci are nevoie de altcineva pentru a face asta,
nu este de încredere. De aceea, cei care spun că nu au niciun fel de dificultăţi în a afirma sau
nega un lucru vor fi condamnaţi. (189) Şi de ce să ne mirăm? Căci oricine pătrunde mai adânc
în aceste chestiuni şi le contemplează într-o stare de puritate va cunoaşte că nimic nu ni se
arată în adevărata sa natură, ci toate lucrurile se manifestă în cele mai diverse amestecuri şi
combinaţii.
XLVI. (190) Unii vor spune, «Noi înţelegem culorile imediat». Cum aşa? Nu
percepem noi oare prin intermediul lucrurilor externe, cum sunt aerul şi lumina, şi cu ajutorul
umezelii care există chiar în ochii noştri? Şi cum putem înţelege ce este dulce şi ce este amar,
dacă nu cu ajutorul umezelii pe care o avem în gură? Şi nu stau lucrurile aşa şi în privinţa
celorlalte gusturi, naturale sau nu? Şi ce să mai spunem de mirosurile care se ridică din
substaţele aromate care sunt arse? Manifestă oare acestea natura lor simplă, neamestecată, sau
mai degrabă calităţile care iau naştere din combinarea lor cu aerul, iar uneori chiar cu focul
care le arde, precum şi cu facultăţile specifice nărilor noastre? (191) Din toate acestea
deducem că nu putem avea o înţelegere adecvată a culorilor, ci doar a combinaţiei dintre
obiectele care ni se înfăţişează privirii şi lumina care cade asupra lor; şi nici a mirosurilor, ci
doar a amestecului dintre ceea ce emană din substanţe şi aerul care primeşte totul; şi nici a
gusturilor, ci doar a unităţii care rezultă din combinarea acelor lucruri pe care le gustăm cu
substanţa umedă care se găseşte în gură.
XLVII. (192) Acesta fiind, aşadar, modul în care trebuie privite aceste chestiuni, este
bine să apreciem aşa cum se cuvine simplitatea, sau pripeala, sau neruşinarea celor care

263
pretind că îşi pot forma cu uşurinţă o opinie, în sensul de a încuviinţa sau nega ceea ce se
afirmă în legătură cu un lucru oarecare. Căci dacă facultăţile simple lasă de dorit, pe când cele
ce se formează prin contribuţia mai multor surse pot fi percepute, iar dacă cele invizibile nu se
pot vedea, şi dacă nu putem înţelege separat natura părţilor componente din a căror unire
rezultă fiecare facultate, ce altceva ne mai rămâne decât să concluzionăm că este necesar să
renunţăm la judecata noastră? (193) Şi tot aşa, acele fapte cunoscute aproape în întreaga lume,
şi care i-au condus la judecăţi eronate atât pe greci, cât şi pe barbari, nu ne îndeamnă ele să nu
ne grăbim pentru a da crezare lucrurilor care nu se văd? Şi care sunt aceste fapte? Cu
siguranţă este vorba de indicaţiile pe care le-am primit din copilărie, de obiceiurile noastre
naţionale şi de legile străvechi, despre care se admite că niciuna dintre ele nu are aceeaşi forţă
pentru toţi oamenii; dar este bine cunoscut faptul că acestea variază în multe privinţe de la o
ţară la alta, şi de la un popor la altul, şi de la o cetate la alta, şi chiar mai mult decât atât, de la
un cătun la altul, de la o casă la alta, sau chiar de la un om la altul, mai ales atunci când este
vorba de bărbaţi, de femei şi de copii. (194) În orice caz, faptele pe care noi le socotim a fi
dezonorante sunt apreciate de alţii ca fiind onorabile; ceea ce noi considerăm cuviincios, alţii
numesc indecent; ceea ce noi afirmăm că e just, alţii resping ca fiind nedrept; alţii consideră
faptele noastre sfinte ca fiind lipsite de pietate, iar legile noastre drepte ca fiind injuste; şi tot
aşa, alţii găsesc cusururi la ceea ce noi credem că este vrednic de laudă; ceea ce noi apreciem
că este demn de toată cinstea, în ochii altora trebuie pedepsit; şi, de fapt, aceşti oameni cred
foarte multe lucruri care vin în contradicţie cu convingerile noastre. (195) Şi de ce să fiu atât
de pedant şi să mai dezbat acest subiect, când trebuie să mă ocup de alte chestiuni mai
importante? Aşadar, dacă cineva ar lăsa deoparte toate celelalte teme mai însemnate de
discuţie, şi ar alege să-şi dedice timpul studierii subiectelor care au fost propuse aici, şi anume
să cerceteze educaţia, şi obiceiurile, şi legile fiecărui popor, şi fiecărei ţări, şi fiecărui loc, şi
fiecărei cetăţi; şi ale tuturor slujitorilor şi stăpânilor; şi ale tuturor oamenilor, indiferent că
sunt renumiţi sau lipsiţi de glorie, că sunt oameni liberi sau robi, că sunt ignoranţi sau
înzestraţi cu cunoaştere, atunci acest om nu va avea nevoie de o zi sau două, nici de o lună,
nici chiar de un an, ci va trebui să îşi dedice întreaga viaţă pentru acest studiu, chiar până la
adânci bătrâneţe; şi cu toate acestea, tot îi vor mai rămâne multe lucruri necercetate,
nestudiate, nepercepute şi învăluite de tăcere. (196) Prin urmare, deoarece există persoane şi
lucruri aflate departe de alte persoane şi lucruri, şi pentru că acestea sunt total diferite, atunci
rezultă că percepţiile pe care le au oamenii în legătură cu aceste lucruri diferite trebuie să
difere la rândul lor, ceea ce înseamnă că părerile lor vor fi contradictorii.
XLVIII. (197) Aşa stând lucrurile, cine este atât de prost şi ridicol ca să afirme cu
hotărâre că un lucru este just, sau înţelept, sau onorabil, sau folositor? Căci ceea ce un astfel
de om defineşte în felul acesta, altcineva, care din copilărie a învăţat o lecţie contrară, va nega
cu siguranţă. (198) Însă nu mă surprinde dacă o mulţime confuză şi amestecată, robă lipsită de
glorie a obiceiurilor şi legilor existente, obişnuită din leagăn să li se supună, ca şi cum ar fi
nişte stăpâni sau tirani, cu suflete lovite şi rănite, ca să spunem aşa, şi total incapabilă să
conceapă gânduri măreţe şi mărinimoase, crede imediat în orice tradiţie care i se prezintă, şi
lăsându-şi mintea fără niciun fel de învăţătură adecvată, încuviinţează şi neagă propoziţii fără
să le analizeze şi fără să chibzuiască asupra lor. Dar chiar şi mulţimea acelor oameni numiţi
filozofi, care pretind că urmăresc cu adevărat să descopere natura lucrurilor, şi care sunt
împărţiţi în cohorte şi legiuni, chiar şi aceştia ajung la decizii discordante şi de multe ori
diametral opuse, şi nu doar în privinţa unei singure chestiuni, ci aproape în privinţa tuturor
lucrurilor, fie ele mărunte sau însemnate, ce pot constitui subiect de dispută. (199) Căci unii
afirmă că lumea este infinită, pe când alţii spun că este închisă în nişte limite; sau unii privesc
lumea ca fiind necreată, pe când alţii afirmă că a fost creată; iar unii spun că este lipsită de un
stăpân sau supraveghetor, atribuindu-i o mişcare lipsită de motiv, care provine dintr-un impuls
intern independent, în timp ce alţii cred că ea este în grija providenţei, care veghează asupra

264
întregului şi a părţilor sale înzestrate cu înţelepciune şi cu o putere minunată, iar Dumnezeu
stăpâneşte, guvernează şi protejează întregul, fără a se poticni. Şi cum ar putea cineva să
afirme că înţelegerea acestor obiecte care se înfăţişează privirii este aceeaşi pentru toţi? (200)
Şi tot aşa, fanteziile ocupate să analizeze ceea ce este bun, nu sunt constrânse mai degrabă să-
şi suspende judecata decât să fie de acord? Pentru că deşi unii cred că doar ceea ce este bun
este frumos, şi păstrează aceastăcredinţă ca pe o comoară în sufletele lor, alţii împart
frumuseţea în mai multe elemente, pe care le atribuie trupului şi împrejurărilor externe. (201)
Aceşti oameni afirmă că aceste elemente de prosperitate oferite de soartă reprezintă paznicii
trupului, şi anume vigoarea şi sănătatea, pe când integritatea şi sănătatea organelor simţurilor
externe şi a tuturor lucrurilor de felul acesta constituie gardienii acelei prinţese, care este
sufletul; căci atâta vreme cât natura binelui cuprinde trei diviziuni, cea de-a treia şi cea mai
exterioară este protectoarea şi apărătoarea celei de-a doua, care este mai slabă, iar cea de-a
doua, la rândul ei, este un bastion şi o pavăză pentru cea dintâi; (202) şi au fost numeroase
discuţii în legătură cu aceste lucruri, şi cu feluritele moduri de viaţă, şi cu finalul pe care
trebuie să îl aibă toate acţiunile, şi cu zece mii de alte lucruri ce ţin de domeniul filozofiei
logice, şi morale şi naturale, şi cu toate acestea, până în prezent, filozofii nu au ajuns la vreun
acord în privinţa lor.
XLIX. (203) Nu este, aşadar, firesc, ca în timp ce fiicele sale, Povaţă şi Acceptare, s-
au pus de acord şi s-au culcat cu el, mintea să ne fie prezentată ca fiind pusă într-o situaţie
jenantă ca urmare a ignorării întregii cunoaşteri? Căci Scriptura spune, „N-a băgat de seamă
nici când s-au culcat, nici când s-au sculat” {37}{Geneza 19:35}. (204) Căci în starea în care
se afla nu putea înţelege clar şi distinct nici somnul, nici starea de veghe, nici poziţia statică,
nici mişcarea; dar când părea că a ajuns la o opinie cât se putea de bună, tocmai atunci se
dovedeşte că a fost nesăbuit, căci treburile ajung la un final, dar în nici un caz la cel aşteptat;
(205) şi ori de câte ori s-a hotărât să consimtă că unele lucruri sunt adevărate, a avut parte de
reproşuri şi condamnări pentru această uşurinţă de a-şi forma o opinie, pentru că acele lucruri
despre care a crezut anterior că sunt sigure s-au dovedit a fi nedemne de încredere; aşa încât,
atâta timp cât lucrurile se întâmplă pe dos în raport cu aşteptările, comportamentul cel mai
potrivit este acela de a suspenda orice judecată.
L. (206) Şi pentru că am discutat suficient despre aceste chestiuni, haideţi să ne
ocupăm de ceea ce vine după lucrurile pe care tocmai le-am analizat. Am spus, aşadar, că
termenul beţie simbolizează acea lăcomie care adesea a provocat vătămări grave multor
persoane, iar adepţii pe care-i putem vedea, chiar dacă au toate canalele trupului îmbibate,
încă îşi simt dorinţele nesatisfăcute. (207) Aceşti oameni, dacă se umflă cu lucrurile pe care
le-au devorat din abundenţă, îşi trag sufletul ceva vreme, aşa cum fac şi luptătorii când sunt
obosiţi, iar apoi revin în aceeaşi competiţie. (208) În plus, regele Egiptului, adică al trupului,
îşi arată mânia faţă de paharnic, care este slujitorul beţiei sale; dar nu peste mult timp, este
prezentat în Scripturile Sacre ca împăcându-se cu el, amintindu-şi de acea pasiune care
sfărâmă poftele din ziua creaţiei sale pieritoare, şi nu de lumina nepieritoare a luminătorului
necreat; căci se spune că era ziua de naştere a lui Faraon {38}{Geneza 40:20}, iar acesta a
poruncit ca paharnicul să fie scos din închisoare, pentru a putea participa la banchet; (209)
căci caracteristica specială a omului dedicat pasiunilor este aceea de a crede că lucrurile create
şi pieritoare sunt frumoase, întrucât el este învăluit în noapte şi într-un întuneric dens în
privinţa cunoaşterii lucrurilor nepieritoare. Motiv pentru care se lasă în voia beţiei, ca început
al tuturor plăcerilor, şi a slujitorului său, paharnicul.
LI. (210) Ei bine, sufletul necumpătat şi nestăpânit are trei tovarăşi şi slujitori, marele
pitar, marele bucătar şi marele paharnic, pe care minunatul Moise îi aminteşte în aceste
cuvinte, „Şi s-a mâniat Faraon pe cei doi dregători ai săi: pe marele paharnic şi pe marele
pitar, şi i-a aruncat în închisoare împreună cu marele bucătar”; dar marele bucătar este eunuc;
căci în altă parte se spune, „Iosif a fost dus în Egipt, unde un eunuc, marele bucătar al lui

265
Faraon, a devenit stăpânul său,” {39}{Geneza 39:1}; (211) şi tot aşa, „Ei l-au vândut pe Iosif
unui eunuc, marele bucătar al lui Faraon” {40}{Geneza 37:36}; şi cum se face că dregătoriile
menţionate mai sus sunt încredinţate cuiva care nu este nici bărbat nici femeie? Oare din
cauza faptului că bărbaţii sunt meniţi să semene sămânţa, iar femeile să o primească, iar
întâlnirea celor doi este atât cauza generării, cât şi a continuităţii tuturor animalelor? Dar
sămânţa aparţine unui sol steril şi neproductiv, sau mai bine zis unuia care a fost făcut eunuc,
căci acesta se desfată cu mâncăruri şi băuturi scumpe, şi cu delicatese extravagante, dar
inutile, nefiind capabil nici să împrăştie seminţele masculine ale virtuţii, nici să le primească
şi să le hrănească odată ce au fost revărsate asupra lui; ci, ca un câmp pietros şi accidentat, el
nu face altceva decât să distrugă acele lucruri care ar fi trebuit să trăiască pentru vecie. (212)
Şi există o învăţătură cu mare aplicabilitate şi utilitate, care spune că orice om ce iubeşte
plăcerea este neproductiv în privinţa înţelepciunii, nefiind nici femeie, nici bărbat, pentru că
nu este capabil nici să dea, nici să primească seminţele nestricăcioase, ci poate doar să se
ocupe de obiceiurile cele mai dezonorante ale vieţii, distrugând astfel ceea ce ar trebui să fie
indestructibil, şi stingând făclia înţelepciunii, care ar trebui fie de nestins. (213) Dar Moise nu
permite acestor persoane să intre în adunarea lui Dumnezeu; căci spune, „Famenul şi scopitul
nu vor intra în adunarea Domnului” {41}{Deuteronomul 23:1}.
LII. Căci ce folos că un om lipsit de înţelepciune aude Scripturile Sacre, atâta timp cât
credinţa lui a fost eradicată, fiind astfel incapabil să păstreze acele idei care sunt atât de
benefice vieţii oamenilor? (214) Ei bine, există trei persoane care contribuie la veselia rasei
umane: marele pitar, marele paharnic şi cel care prepară delicatesele; şi este firesc să fie aşa,
pentru că noi dorim să ne folosim şi să ne bucurăm de trei lucruri: de mâncare, de tot felul de
preparate şi de băutură. Dar unii oameni doresc doar acea hrană indispensabilă, pe care o
folosim din necesitate cu scopul de a ne menţine sănătatea şi de a evita să trăim într-un mod
meschin. Alţii, însă, doresc să aibă parte de un lux nemăsurat şi excesiv de extravagant, care
satisface poftele şi îngreunează trupul, copleşindu-i toate canalele, dând naştere la tot felul de
boli îngrozitoare. (215) Prin urmare, cei care sunt lipsiţi de experienţă în privinţa plăcerilor, şi
care nu cad pradă poftelor şi bolilor, aşa cum este cazul cetăţenilor de rând, duc o viaţă liberă
de ură şi necazuri, mâncând puţin, lipsindu-se de tot felul de slujitori iscusiţi şi mulţumindu-se
cu bucătari şi paharnici şi cofetari obişnuiţi. (216) Dar cei care cred că scopul regal şi cel mai
important al vieţii este acela de a trăi într-un mod plăcut, şi care raportează orice lucru, mai
mult sau mai puţin important, la acest scop, doresc să se folosească de serviciile marilor
bucătari, şi ale marilor paharnici, şi ale marilor cofetari, adică de serviciile acelor oameni
iscusiţi în cel mai înalt grad în arta pe care o practică. (217) Căci cei care sunt iscusiţi în
prepararea prăjiturilor şi a obiectelor de lux inventează cele mai diverse tipuri de prăjituri cu
brânză şi cu miere, şi multe alte zaharicale, deosebite între ele nu numai în privinţa
ingredientelor, ci şi a felului în care sunt preparate, şi în privinţa formei, astfel încât nu numai
că desfată gustul, dar încântă şi ochiul. (218) De asemenea, sunt unii care inventează diferite
tipuri de vinuri, al căror efect dispare după puţină vreme, şi care nu provoacă dureri de cap, ci
dimpotrivă, sunt lipsite de orice tendinţă de a înfierbânta sângele, şi care sunt foarte aromate,
chiar şi atunci când sunt amestecate cu mai multă sau mai puţină apă, în funcţie de ceea ce
dorim să obţinem: o băutură tare sau una slabă şi fără efecte deosebite. Şi toate celelalte
dispozitive şi invenţii ale paharnicilor urmăresc acelaşi scop. (219) Şi pentru a găti peşte, şi
păsări, şi ale tipuri de carne în toate felurile posibile, şi a prepara toate tipurile de zaharicale şi
delicatese, vom face apel la bucătari şi cofetari cu mare experienţă; şi în afară de produsele de
lux despre care au auzit sau pe care le-au văzut pregătite de alţii, există mii de alte produse pe
care aceştia reuşesc să le născocească prin grija lor continuă de a face viaţa mai luxoasă, mai
efeminată şi mai greu de suportat.
LIII. (220) Dar toţi aceşti oameni au fost numiţi eunuci, fiind total lipsiţi de
înţelepciune. Iar mintea, cu care regele pântecelui ajunge la un acord, s-a transformat în

266
paharnic; căci prin natura sa, omenirea este foarte ataşată de vin, iar acesta este singurul lucru
pe care îl doreşte cu nesaţ, căci nu există nimeni care să nu se sature de somn, sau de mâncare,
sau de plăcerile carnale, şi de altele asemenea lor; dar de vin nu se satură aproape nimeni, cu
atât mai puţin cei care au treburi importante; (221) căci deşi au băut, tot le mai e sete, şi mai
întâi încep să bea din căni mici, apoi le cer servitorilor să le aducă vin în cupe mai mari, iar
când sunt destul de plini şi devin turbulenţi, fiind în imposibilitatea de a se mai abţine, atunci
încep să bea din vasele şi cupele cele mai mari, dând pe gât vinul neamestecat, până când sunt
copleşiţi de un somn adânc şi îşi pierd controlul sau până când li se face greaţă şi vomită ceea
ce au ingerat. (222) Dar chiar şi atunci, dorinţa nestinsă din sufletul lor continuă să urle ca şi
cum ar fi încă nepotolită. „Căci vinul lor este din via Sodomei”, spune Moise, „iar cârceii sunt
din Gomora; strugurele lor e strugure de fiere, iar ramurile sunt amare. Vinul lor e suflare de
balaur, iar suflarea e de aspidă neîmblânzită” {42}{Deuteronomul 32:32}. Tălmăcirea
numelui Sodoma este „ariditate şi orbire”. Dar Moise îi compară aici pe aceia care sunt robii
lăcomiei pentru vin şi pentru plăcerile ruşinoase cu viţa de vie şi cu diferitele produse ale
acesteia; (223) iar înţelesul enigmatic pe care-l ascunde în această alegorie este acesta: În
sufletul omului rău nu este sădită nicio plantă care să dea naştere bucuriei adevărate; întrucât
nu are rădăcini sănătoase, ci doar resturi de rădăcini, care sunt arse şi transformate în cenuşă,
căci în loc de apă, Divinitatea a aruncat asupra lor fulgere şi un foc nestins, pe care Dumnezeu
le-a considerat a fi o pedeapsă adecvată pentru cei lipsiţi de pietate. Dar în acest suflet creşte
planta dorinţelor nemăsurate, stearpă şi lipsită de toate cele necesare contemplaţiei, pe care el
o compară cu viţa de vie. Şi nu se referă la aceea care dă naştere fructelor comestibile, ci la
aceea care produce amărăciune, şi răutate, şi viclenie nelegiuită; şi care e deosebit de fertilă în
privinţa mâniei, şi furiei, şi a celor mai sălbatice stări; muşcând sufletul ca o năpârcă,
cauzându-i răni otrăvite, de-a dreptul incurabile. (224) Însă noi ne rugăm ca aceste răni să-şi
găsească alinare prin îndurarea Dumnezeului milostiv, pentru ca El să distrugă această viţă
sălbatică şi să-i condamne pe eunuci şi pe toate persoanele lipsite de virtute la o pedeapsă
veşnică; iar în locul ei să sădească în sufletele noastre copacii valoroşi ai învăţăturii corecte, şi
să ne dea ca roadă raţiunea nobilă şi masculină, care cuprinde în ea seminţele faptelor bune, şi
care poate spori virtuţile, şi care este menită să menţină şi să conserve pe veci întregul
mecanism al fericirii.

267
14. DESPRE BINECUVÂNTĂRILE ŞI BLESTEMELE ROSTITE DE NOE CÂND S-A
TREZIT DIN BEŢIE

I. (1) După ce am analizat în precedentul tratat ce a spus legiuitorul despre vin şi

despre goliciunea trupească care o însoţeşte, vom începe acum să punem în legătură prezentul
tratat cu afirmaţiile făcute în acea lucrare. Ei bine, imediat după relatarea pe care tocmai am
analizat-o, întâlnim în Sfânta Scriptură următoarele cuvinte: „Când Noe s-a trezit din beţie, a
înţeles ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr” {1}{Geneza 9:23}. (2) Se spune că trezia este lucrul
cel mai folositor, nu numai pentru suflete, dar şi pentru trupuri, căci ea alungă bolile care iau
naştere din îmbuibare şi ascute simţurile externe, şi face ca trupurile să nu mai fie îngreunate
şi să cadă din picioare, ci le menţine uşoare, şi le ridică, îndemnându-le să-şi antreneze
energiile care le sunt proprii, sădind pretutindeni prompritudine şi vigoare; şi, pe scurt, trezia
este cauza a tot atât de multe lucruri bune, pe cât de multe rele provoacă beţia. (3) Şi dacă
trezia este atât de folositoare pentru acele trupuri pentru care consumul de vin este ceva firesc,
nu va fi oare ea şi mai benefică pentru sufletele care nu au nevoie de hrană perisabilă? Căci ce
altceva din natura umană ar putea fi mai nobil decât o minte trează? Ce glorie ar putea fi mai
vrednică de cinste? Ce bogăţie ar putea fi mai mare? Ce autoritate mai influentă? Ce putere
mai viguroasă? Şi dintre toate lucrurile minunate, care ar putea fi mai admirabil? Fie ca doar
ochiul sufletului să fie pregătit de acţiune, căci acesta poate pătrunde peste tot şi poate
deschide orice, nefiind în niciun fel obstrucţionat sau întunecat de propria sa umiditate; căci
având vederea extrem de ascuţită în privinţa înţelegerii lucrurilor, şi privind chiar în interiorul
înţelepciunii, acesta va întâlni imagini inteligibile doar pentru intelect, a căror contemplare
atrage sufletul şi nu-i mai permite să se întoarcă din nou la obiectele simţurilor externe. (4) Şi
de ce să ne mirăm, atâta vreme cât nu există niciun lucru creat mai vrednic de cinste decât
omul cu suflet treaz şi dăruit cu vedere pătrunzătoare? Dar noi toţi slăvim în mod deosebit
ochii trupeşti şi lumina ce poate fi percepută prin intermediul simţurilor externe. Aşa că mulţi
dintre aceia care şi-au pierdut vederea au renunţat cu bună ştiinţă şi la viaţă, considerând că în
ceea ce-i priveşte moartea ar fi un rău mai mic decât această infirmitate. (5) Dar în măsura în
care sufletul este superior trupului, în aceeaşi măsură mintea este mai bună decât ochii; iar
când mintea e ferită de vătămări sau defecte, fără a fi asuprită de vreuna din nelegiuirile sau
pasiunile provocate de beţia nebunească, ea renunţă la somn, considerându-l ca pe ceva ce dă
naştere uitării şi ezitării în privinţa lucrurilor care trebuie făcute; şi astfel îmbrăţişează starea
de trezie, şi se foloseşte de vederea sa ascuţită pentru a percepe orice lucru demn de a fi privit,
fiind menţinută trează de memoria desăvârşită, şi acţionând în conformitate cu acea
cunoaştere pe care o dobândeşte.
II. (6) Aşadar, aceasta este starea omului treaz; dar atunci când Noe vorbeşte despre
„fiul său mai tânăr”, el nu intenţionează să se refere în special la vârstă, ci la starea de spirit cu
care sunt înzestraţi aceia care doresc ceva nou; căci cum s-ar fi putut strădui el să vadă ceea ce
nu se cuvine a fi văzut, în dispreţul legii şi dreptăţii, şi cum să fi divulgat ceea ce trebuie ţinut
în taină, sau să fi aruncat lumină asupra celor ce trebuie ţinute acasă în întuneric, sau să fi
încălcat toate hotarele sufletului, dacă nu ar fi râvnit schimbarea şi înnoirea, râzând de ceea ce
li se întâmplă altora, când de fapt ar fi trebuit să deplângă astfel de accidente şi nu să ia în
bătaie de joc lucrurile pentru care ar fi fost mai firesc şi mai decent să se întristeze. (7) Şi într-
adevăr, în multe locuri din expunerea legii Moise vorbeşte despre aceia care sunt mai în vârstă
ca despre nişte tineri, iar pe de altă parte, pe cei care nu au ajuns încă la o vârstă înaintată îi
numeşte bătrâni; căci nu-l interesează numărul anilor lor, dacă au trăit mult sau puţin, ci este
preocupat de însuşirile sufletului lor şi de felul în care acesta este inflenţat de ele, în bine sau
în rău. (8) De aceea, în comparaţie cu Isaac, care este desăvârşit în virtute, pe Ismael îl
numeşte copil, deşi avea aproape douăzeci de ani; căci el spune, „Avraam a luat pâine şi un

268
burduf de apă şi i le-a dat Agarei, punându-i copilul pe umeri, după care i-a alungat din casă”
{2}{Geneza 21:14}. Apoi mai spune, „Ea a lăsat copilul sub un pin”; şi mai adaugă, „ca să
nu-mi văd copilul murind”. Şi totuşi, după ce Ismael s-a născut şi a fost circumcis, cu
treisprezece ani înainte de naşterea lui Isaac, şi fiind acum înţărcat de mai bine de şapte ani, el
a fost alungat împreună cu mama sa, căci fiind un fiu ilegitim ar fi fost o ameninţare la adresa
celui legitim, considerându-se pe picior de egalitate cu el. (9) Dar cu toate acestea, deşi în
realitate este un om tânăr, încă este numit copil, fiind ca să spunem aşa asemenea unui sofist
pe lângă un om înţelept; căci Isaac a primit ca moştenire înţelepciunea, iar Ismael sofistica, şi
ne propunem să arătăm caracterul fiecăruia prin intemediul discuţiilor care urmează. Căci
între sofist şi omul înţelept, precum şi între învăţământul public şi cunoaşterea adevărată, se
stabileşte aceeaşi relaţie care există între un copil şi un om ajuns la maturitate deplină.
III. (10) Şi pentru că toţi oamenii din popor sunt loviţi de dorinţa pentru nou, în
cântecul său măreţ el se adresează lor cu numele cuvenit acelei vârste fragede şi nesăbuite,
spunându-le „copii”. „Căci”, spune el, „Dumnezeu este drept şi sfânt; dar oare n-au greşit faţă
de el acei copii vrednici de ocară? O, neam îndărătnic şi stricat, aşa-l răsplătiţi voi pe
Domnul? Popor nechibzuit şi fără înţelepciune!” {3}{Deuteronomul 32:5}. (11) Prin urmare,
este limpede că el îi numeşte copii pe acei oameni care merită dojeniţi şi care sunt vinovaţi în
sufletul lor, şi care din cauza nesăbuinţei şi stupidităţii fac multe greşeli atunci când
acţionează într-o manieră care nu este conformă cu probitatea vieţii; şi nu se referă la vârsta
trupească a copiilor, ci la starea iraţională şi de-a dreptul copilărească a minţii lor. (12) Tot
aşa şi Rahela, adică frumuseţea trupului, ne este prezentată ca fiind mai tânără decât Lia, care
este frumuseţea sufletului. Căci frumuseţea trupului este pieritoare, dar cea a sufletului nu
moare niciodată; şi toate lucrurile considerate vrednice de cinste din perspectiva simţurilor
externe sunt toate la un loc inferioare unui singur lucru, frumuseţea sufletului. Pe baza acestui
principiu, despre Iosif se spune întotdeauna că este tânăr sau „cel mai tânăr” {4}{Geneza
49:22}. Căci atunci când păzeşte turma împreună cu „fraţii săi nelegitimi” {5}{Geneza 39:1},
el este numit tânăr; iar tatăl său, atunci când se roagă pentru el, spune, „Fiul meu cel tânăr,
pentru care m-am rugat, întoarce-te la mine!”. (13) Acesta e cel ce deţine întreaga putere a
trupului, tovarăşul abundenţei lucrurilor externe, care nu a reuşit încă să găsească vreun lucru
mai bun şi mai desăvârşit decât sufletul vârstnic; căci dacă ar fi găsit, ar fi plecat şi ar fi lăsat
în urmă întregul Egipt, fără a se mai întoarce vreodată. Dar acum, el se făleşte în special cu
faptul că îl hrăneşte şi îl sprijină ca şi cum ar fi o dădacă; iar când cel care vede observă că
partea sa războinică şi autoritară a fost invadată şi distrusă de apele mării, atunci el înalţă un
imn lui Dumnezeu. (14) Prin urmare, este vorba de o dispoziţie juvenilă, care nu poate avea
încă grijă de oi cu ajutorul virtuţilor reale şi legitime, adică nu poate guverna şi supraveghea
natura iraţională a sufletului, dar care totuşi, cu ajutorul fraţilor săi nelegitimi, slăveşte
lucrurile care par a fi bune, în loc să se alăture fraţilor săi legitimi şi acelor lucruri care sunt
într-adevăr bune. (15) Dar despre el se spune că este „cel mai tânăr”, deşi continuă să crească
şi să se prefecţioneze, căci prin comparaţie cu el, omul desăvârşit ştie că nimic nu este mai
vrednic de cinste decât ceea ce este bun. Motiv pentru care el spune într-o manieră
încurajatoare, şi ca un îndemn, „Întoarce-te la mine!”, adică „Doreşte-ţi înţelepciunea omului
în vârstă”. Nu încerca să aduci ceva nou, ci iubeşte virtutea pentru ea însăşi; şi nu te lăsa
umplut pe de-a-ntregul cu lucruri amăgitoare şi păreri eronate, asemenea unui copil nesăbuit,
orbit de splendoarea întâmplărilor fericite pe care destinul ţi le scoate în cale.
IV. (16) Prin urmare, s-a demonstrat că în multe pasaje Moise îi numeşte pe unii
oameni tineri, referindu-se nu la vârsta trupească, ci la dorinţa de înnoire manifestată de
suflet; iar acum vom continua să arătăm că pe unii îi numeşte bătrâni, dar nu pentru că sunt
apăsaţi de bătrâneţe, ci pentru că sunt vrednici de cinste şi respect. (17) Şi cine oare dintre
aceia familiarizaţi cu Sfintele Scripturi nu ştie că înţeleptul Avraam a trăit mai puţin decât
strămoşii săi? Dar dintre toţi aceia care au trăit până la o vârstă înaintată cred că niciunul nu a

269
fost numit bătrân, ci acest apelativ i s-a atribuit numai lui. Aşa că Sfânta Scriptură spune că
„Avraam era acum bătrân şi vechi de zile”, şi „Domnul îl binecuvântase pe Avraam cu de
toate” {6}{Geneza 24:1}. (18) În opinia mea, acest lucru este adăugat ca o justificare a celor
spuse anterior, adică de ce omul înţelept este numit bătrân. Căci atunci când providenţa lui
Dumnezeu face ca partea raţională a sufletului să capete o tendinţă către bine, şi când acesta
îşi apleacă atenţia nu doar asupra unui singur lucru, ci asupra tuturor lucrurilor care i se
prezintă, făcând apel la convingerile mai vechi, atunci primeşte binecuvântarea şi devine el
însuşi partea cea mai bătrână a omului. (19) De asemenea, el obişnuieşte să-i numească
bătrâni şi pe cei şaptezeci de membri ai adunării celor iubitori de Dumnezeu. Căci citim în
Scriptură indicaţia dată lui Moise, „Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel, pe
care tu îi ştii că sunt bătrâni” {7}{Numeri 11:16} (20) Aşadar, nu este vorba doar de acele
persoane pe care oamenii obişnuiţi le consideră bătrâne, întrucât fac parte din rândul
hierofanţilor, ci de acelea pe care doar omul înţelept le cunoaşte, şi pe care le consideră
vrednice de apelativul bătrân. Căci acelea pe care le respinge, asemenea unui zaraf iscusit,
judecându-le după moneda virtuţii, care este doar un aliaj, au sufletele înclinate spre nou; dar
cele cu care doreşte să se împrietenească sunt temeinic puse la încercare pentru a fi acceptate,
iar mintea lor se dovedeşte a fi bătrână.
V. (21) Prin urmare, Scriptura pare a confirma fiecare amănunt din ceea ce am spus
despre aceia care au dobândit învăţătura de a se supune unei porunci a legii. Căci, spune
Scriptura, „De va avea cineva două femei, una iubită şi alta neiubită, şi atât cea iubită cât şi
cea neiubită îi vor naşte fii, iar întâiul-născut va fi al celei neiubite, acela, în ziua când îşi va
împărţi averea către fiii săi, nu va putea să-l socotească pe fiul femeii iubite drept întâi născut
în dauna fiului celei neiubite, care este întâiul-născut, ci-l va recunoaşte drept întâi născut pe
fiul celei neiubite; acestuia îi va da parte îndoită din toate câte va avea, de vreme ce acesta
este pârga fiilor lui, şi lui i se cuvin cele ce se cuvin întâiului-născut” {8}{Deuteronomul
21:15}. (22) Vedeţi, aşadar, că niciodată nu-l numeşte pe fiul soţiei iubite ca fiind întâiul-
născut sau fiul mai mare, ci acest titlu este atribuit adesea fiului celei neiubite; şi totuşi, a
indicat deja la începutul poruncii că fiul celei iubite era primul din punct de vedere temporal,
pe când fiul celei neiubite era al doilea; căci spune, „şi atât cea iubită cât şi cea neiubită îi vor
naşte fii”. Cu toate acestea, vlăstarul femeii pe care o menţionaeză prima, deşi s-a născut
anterior din punct de vedere temporal, este privit pe bună dreptate ca fiind mai tânăr atunci
când îi compară pe cei doi copii. Dar progenitura celei pe care o menţionează a doua, chiar
dacă s-a născut ulterior, este considerată a fi mai importantă şi mai vrednică de a dobândi
partea celui mai bătrân. (23) De ce? Pentru că noi spunem că femeia iubită este simbolul
plăcerii, iar cea neiubită este întruchiparea chibzuinţei. Căci cei mai mulţi oameni iubesc la
nebunie compania celei dintâi, întrucât aceasta, din bogăţiile ei, le oferă cele mai seducătoare
farmece şi ispitiri, din primul moment al vieţii lor şi până la adânci bătrâneţe; dar pe cealaltă o
detestă, din cauza înfăţişării ei austere şi impunătoare, la fel cum copiilor neghiobi le displac
reproşurile neplăcute ale părinţilor sau tutorilor lor. (24) Şi ambele soţii devin mame: prima
dând naştere acelei dispoziţii sufleteşti iubitoare de plăceri, iar cea de-a doua acelei dispoziţii
iubitoare de virtute; dar iubitorul plăcerii este nedesăvârşit, şi în realitate el este mereu copil,
chiar dacă ajunge la o vârstă înaintată. Pe de altă parte, însă, iubitorul virtuţii, chiar dacă se
află în faşă, are o vârstă înaintată în privinţa înţelepciunii, şi, aşa cum spune proverbul, acesta
nu va îmbătrâni niciodată. (25) În legătură cu acest lucru, Moise spune foarte răspicat atunci
când se referă la fiul virtuţii, care este urât de majoritatea oamenilor, că „acesta este pârga
fiilor lui”, fiind negreşit primul născut ca ordine şi superioritate. Şi lui îi aparţin toate
drepturile întâiului-născut, prin legea firii, şi nu prin fărădelegea care există printre oameni.
VI. (26) Aşadar, profetul, în conformitate cu această lege, ca şi cum ar trage bucuros
cu arcul la ţintă, şi în concordanţă cu ceea ce s-a petrecut anterior, îl prezintă pe Iacov ca fiind
mai tânăr ca ani decât Isav (căci nesăbuinţa creşte în noi din cea mai fragedă pruncie, pe când

270
dorinţa pentru ceea ce este vrednic de slavă apare mai târziu), dar mai bătrân în privinţa
capacităţii sale intelectuale. Motiv pentru care Isav este deposedat de dreptul său de întâi
născut, pe care-l primeşte, pe bună dreptate, Iacov; (27) şi dacă vom analiza cu grijă şi cu
multă atenţie aranjamentul făcut în privinţa fiilor lui Iosif, vom vedea că este în aceeaşi notă;
căci omul înţelept, aflat sub influenţa unei inspiraţii de moment, avându-i în faţa sa pe ambii
tineri, nu-şi pune mâinile pe capul lor întinzându-le drept înainte, ci le încrucişează, aşa încât
să-l atingă cu mâna stângă pe cel mai în vârstă, iar cu drepta pe cel mai tânăr; iar cel mai
bătrân în privinţa vârstei se numeşte Manase, pe când cel mai tânăr poartă numele de Efraim
{9}{Geneza 48:13}. Iar aceste nume, dacă sunt traduse în limba greacă, se referă la memorie
şi amintire; căci numele Manase tălmăcit înseamnă „din uitare”, sau altfel spus „amintire”;
căci cel ce îşi aminteşte ceea ce a uitat iese din uitare. Dar Efraim tălmăcit înseamnă „rodire”,
care este o denumire adecvată pentru memorie; căci fructul cel mai folositor şi cu adevărat
comestibil al sufletului este memoria trainică, care nu uită niciodată. (29) Aşadar, memoria
fiinţează în cele mai bune condiţii atunci când se întâlneşte cu caractere puternice şi
masculine, în relaţie cu care este privită ca fiind mai tânără, pentru că s-a născut mai târziu;
dar uitarea şi amintirea sălăşluiesc în noi încă de la naştere, motiv pentru care amintirea este
anterioară din punct de vedere temporal, iar omul înţelept o atinge cu mâna stângă atunci când
trebuie să stabilească o ordine între cele două; însă memoria se va împărtăşi din cele mai mari
onoruri ale virtuţii, pe care iubitorul de Dumnezeu le primeşte cu nerăbdare, considerând că
este potrivit să le aloce o parte mai mare din el însuşi. (30) Prin urmare, primul om, treaz fiind
şi ştiind ce i-a făcut fiul său mai tânăr, rosteşte blsteme groaznice la adresa lui; căci într-
adevăr, atunci când mintea îşi regăseşte starea de luciditate, ea percepe imediat tot ce i-a făcut
acea răutate mai tânără, pe care anterior nu o putea percepe, întrucât se afla într-o stare de
beţie.
VII. (31) Aşadar, trebuie să vedem acum pe cine blestemă omul înţelept; căci această
chestiune merită analizată în mod special, pentru că el nu îl blestemă pe fiul care pare să fi
făptuit răul, ci pe fiul său şi pe propriul său nepot, despre care nu ne-a spus până acum că ar fi
păcătuit mai mult sau mai puţin; (32) căci cel care dintr-o curiozitate inutilă a vrut să îl vadă
pe tatăl său dezbrăcat, şi care a râs de ce a văzut, şi care a destăinuit ceea ce ar fi trebuit să
rămână nerostit, a fost Ham, fiul lui Noe; dar cel care trage ponoasele pentru gafele săvârşite
de celălalt, şi care trebuie să plătească pentru ele este Canaan; căci se spune, „Blestemat să fie
Canaan! Robul robilor le va fi el fraţilor săi!” {10}{Geneza 9:25}. (33) Şi totuşi, aşa cum am
spus mai devreme, ce păcat a comis el? Dar poate că aşa înţeleg cei obişnuiţi cu explicaţiile
formale şi literale şi evidente ale legilor; însă noi, călăuziţi fiind de dreapta raţiune, care ne
oferă sugestii, vom interpreta aceste lucruri conform explicaţiilor aflate la îndemână, căci
tocmai am încheiat aceastăprefaţă necesară.
VIII. (34) Poziţia statică şi mişcarea diferă una de alta; căci prima reprezintă o stare de
linişte, pe când mişcarea înseamnă impetuozitate; iar cea din urmă are două componente:
prima se referă la deplasarea dintr-un loc în altul, iar cea de-a doua la ceea ce se învârte mereu
în jurul aceluiaşi loc. Ei bine, obiceiul se înrudeşte îndeaproape cu poziţia staţionară, iar
energia cu mişcarea; (35) şi ce s-a spus aici poate fi înţeles cu mai multă uşurinţă printr-un
exemplu. Se obişnuieşte să ne adresăm unui arhitect, sau unui pictor, sau unui agricultor, sau
unui muzician (şi la fel şi în cazul celorlalţi oameni de artă), folosindu-ne de numele
profesiilor menţionate anterior, chiar dacă aceştia rămân inactivi, fără a mai practica artele şi
meşteşugurile lor, în baza iscusinţei şi a cunoştinţelor pe care aceştia le-au dobândit în
domeniile respective; dar când arhitectul a luat o bucată de lemn şi a început să o lucreze, sau
când pictorul a amestecat culorile pe paletă şi a început să picteze figurile pe care le are în
minte; şi tot aşa, când agricultorul taie brazde în pământ, sau când aruncă sămânţa, sau când
sădeşte, sau când taie lemne sau lăstarii copacilor; şi când, îngrijindu-se de ceea ce a sădit,
udă plantele şi face canale de irigaţie până la rădăcinile lor, şi face toate acele lucruri pe care

271
trebuie să le facă un agricultor; şi când muzicianul adaptează măsura şi ritmul şi toate tipurile
de melodii pentru flaut şi harpă şi pentru alte instrumente muzicale, putând chiar să se
lipsească de orice instrument făurit de mâna omului şi să se folosească de vocea cu care l-a
înzestrat natura pentru a scoate tot felul de note; şi la fel şi în cazul celorlalţi artişti, fără a fi
nevoie să-i menţionăm separat. În toate aceste cazuri, pe lângă numele menţionate anterior,
care derivă din meşteşugul acestora, se mai spun şi alte lucruri, înrudite cu preocupările
fiecăruia; astfel, spunem despre arhitect că ridică construcţii, despre pictor că face portrete,
despre agricultor că cultivă pământul, despre muzician că interpretează la flaut sau la harpă,
sau cântă din gură, sau face ceva similar. (37) Ei bine, care din aceşti oameni sunt lăudaţi şi
dojeniţi? Nu aceia care îşi folosesc energia pentru a face ceva concret? Căci dacă reuşesc, au
parte de laude; dar dacă greşesc, acest lucru li se va imputa; însă cei care sunt pricepuţi, dar
fără să treacă la fapte, stau în linşte, pentru că au dobândit acel privilegiu care nu este asociat
cu pericolul, şi anume pacea.
IX. (38) Prin urmare, aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru aceia care trăiesc într-un
mod nesăbuit, pecum şi pentru toţi oamenii care trăiesc în conformitate cu virtutea sau cu
viciul. Cei chibzuiţi, şi cumpătaţi, şi cu apucături bărbăteşti, şi drepţi sunt nenumăraţi, şi au
parte de o stare de fericire naturală, şi de instituţii care respectă legea; iar aceşti oameni, deşi
muncesc fără nicio ezitare, nu pot dezvălui frumueseţea ideilor pe care le au în minte, pentru
că sunt săraci, sau fac parte din pătura de jos a societăţii, sau suferă de unele afecţiuni ale
trupului, sau sunt expuşi acelor nenorociri care înconjoară viaţa omului; (39) prin urmare, ei
sunt buni, dar au parte de lucrurile bune ca şi cum s-ar afla în robie sau în închisoare. Dar alţii
se bucură de aceste lucruri în mod liber şi nelimitat, fiind emancipaţi pe deplin şi dispunând
de toate cele trebuincioase, precum şi de oportunităţi pentru a le da la iveală. (40) Omul
înţelept are parte de numeroase ocazii publice şi private prin care îşi poate etala ascuţimea
spiritului şi înţelepciunea; omul cumpătat va căuta să renunţe în viitor la acele bogăţii ce sunt
de obicei oarbe şi obşnuite să-i tenteze pe oameni să-şi dorească luxul; omul drept îşi va
exercita acea autoritate prin care va putea atribui în viitor fiecărui individ, fără niciun fel de
restricţii, o parte din lucrurile care i se cuvin. Practicantul virtuţii îşi va arăta pietatea,
sfinţenia şi o anume grijă pentru locurile sacre şi pentru ritualurile sacre ce se desfăşoară în
ele. (41) Dar fără oportunităţile adecvate, virtuţile există într-adevăr, însă acestea sunt
nemişcate, fiind la fel de inutile pentru societate, precum aurul şi argintul care sunt păstrate în
tainiţele pământului. (42) Pe de altă parte, putem vedea nenumărate persoane, lipsite de
bărbăţie, necumpătate, nesăbuite, nedrepte şi lipsite de pietate, dar care nu-şi pot etala pe
deplin caracterul scandalos al viciilor pe care le au, din cauza faptului să nu li se oferă ocazia
să păcătuiască; dar dacă li se oferă prilejuri importante sau frecvente, atunci vor umple
pământul şi marea până la hotarele cele mai îndepărtate cu răutatea lor de negrăit, vătămând
tot ce le iese în cale, răsturnând şi distrugând totul cu o singură lovitură. (43) Căci aşa cum
focul este liniştit atunci când nu este alimentat, dar în prezenţa materialelor potrivite se
transformă într-o vâlvătaie, tot aşa şi puterile sufletului aflate în legătură cu virtutea sau cu
viciul, se sting în lipsa oportunităţilor, aşa cum am spus anterior, dar se aprind odată cu
apariţia unor situaţii favorabile sau a unor împrejurări fericite.
X. (44) De ce am spus toate aceste lucruri? Pentru a arăta că Ham, fiul lui Noe,
reprezintă răutatea în stare de inactivitate, dar nepotul său, Canaan, este răutatea pusă în
mişcare. Căci Ham tălmăcit înseamnă „cald”, dar Cannan înseamnă „fierbere”; (45) însă
căldura prezentă în trup trimite cu gândul la febră, pe când căldura sufletului implică răutate.
Şi cred că febra indică o boală ce afectează nu doar o parte a corpului, ci întregul trup; la fel şi
răutatea, este o boală a întregului suflet. Dar uneori este în stare de linişte, iar alteori se află în
mişcare; aşadar, el numeşte mişcarea sa fierbere (σάλος), care în limba ebraică se traduce prin
Canaan. (46) Dar niciun legiuitor nu-i pedepseşte vreodată pe oamenii răi, cât timp aceştia se
află într-o stare de inactivitate, ci doar atunci când se pun în mişcare şi comit fărădelegi; la fel

272
procedează şi omul cumpătat, care ucide şarpele doar dacă acesta dă semne că vrea să îl
muşte. Căci nu ne referim la acea cruzime naturală a sufletului, care-i face pe unii să distrugă
tot ce le iese în cale. (47) Prin urmare, pe bună dreptate, se pare că omul înţelept l-a blestemat
pe nepotul său Canaan. Dar am spus „se pare”, pentru că de fapt el îl blestemă pe fiul său
Ham prin intermediul lui Canaan; căci Ham, care este împins să păcătuiască, devine el însuşi
Canaan. Căci în ceea ce priveşte răutatea, unii sunt pasivi, iar alţii activi. Dar pasivitatea este
premergătoare activităţii, aşa că elementul activ pare a fi progenitura celui pasiv. (48) Din
acest motiv, potrivit ordinii fireşti, Canaan este prezentat ca fiind fiul lui Ham; agitaţia este
vlăstarul stării de linişte, de aceea putem considera adevărată afirmaţia făcută într-un alt pasaj,
în care se spune, „vina părinţilor o dă pe seama copiilor până la al treilea şi al patrulea neam”
{11}{Exodul 20:5}. Căci pe aceşti copii ai gândirii, ca să spunem aşa, îi aşteaptă anumite
pedepse, dar acestea nu vor putea fi aplicate acelor gânduri care nu sunt transpuse în fapte, şi
care vor scăpa astfel de orice acuzaţie. (49) Din acest motiv, în legea cu privire la cel lepros,
marele şi înţeleptul Moise arată că activitatea şi continuarea ei sunt necurate, în timp ce
nemişcarea este pură. Căci el spune, „Dacă însă lepra va înflori pe piele şi dacă va acoperi
lepra toată pielea bolnavului, preotul îl va declara necurat. Dar dacă culoarea albă rămâne
într-un loc şi nu se mai întinde, atunci îl va declara curat” {12}{Leviticul 13:12}. Prin urmare,
dacă relele şi pasiunile sufletului (căci la acestea se referă lepra) rămân în stare de pasivitate,
atunci nu li se poate reproşa nimic; dar când se pun în mişcare, ele sunt de condamnat. (50)
Acest lucru este exprimat foarte clar în Scripturile Sacre, acolo unde se vorbeşte de crearea
universului. Căci omului rău i se spune, „Omule, ai păcătuit. Încetează să mai păcătuieşti!”
{13}{Geneza 4:7}; pentru că atunci când păcatul este în mişcare şi îşi mobilizează energiile
cu scopul de a face rău, el este condamnat; dar pasivitatea este scutită de vină, întrucât rămâne
staţionară şi inactivă.
XI. (51) Presupun, însă, că am vorbit suficient despre aceste lucruri. Haideţi acum să
ne ocupăm de blesteme şi să vedem ce putem spune despre ele: „Blestemat”, spune Scriptura,
„să fie Canaan! Robul robilor le va fi el fraţilor săi! Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul
lui Sem, iar Canaan să fie robul său”. (52) Am spus anterior că numele Sem înseamnă bun,
dar acest nume nu se referă la ceva special, ci la întreg genul binelui; din acest punct de
vedere, binele este singurul lucru care se cuvine a fi numit şi singurul care este vrednic de
slavă; aşa cum, pe de altă parte, răul este un lucru rău famat şi nevrednic de a se vorbi despre
el. (53) Aşadar, ce cuvinte de laudă se cuvin omului vrednic, care se împărtăşeşte din natura
binelui? Cu siguranţă că acesta trebuie să aibă parte de o binecuvântare nouă şi extraordinară,
la nivelul căreia nu se poate ridica niciun muritor, şi din care curg, ca din oceanul însuşi, râuri
veşnice de lucruri bune, care se revarsă pretutindeni în jur; iar în această binecuvântare este
invocat Domnul şi Dumnezeul lumii şi al tuturor lucrurilor din ea, precum şi graţia divină, şi
mai ales Dumnezeul lui Sem. (54) Şi iată că în felul acesta se depăşesc orice limite; căci omul
despre care se spune acest lucru aproape că dobândeşte o slavă egală cu lumea; căci dacă
aceeaşi fiinţă are grijă şi de lume şi de el, rezultă că amândoi au aceeaşi importanţă; (55) şi
atunci, oare nu putem spune că darurile se revarsă şi asupra lui din abundenţă? Căci stăpânul
şi binefăcătorul lumii, perceptibil prin simţurile externe, este numit Domn şi Dumnezeu; dar
Binele care este perceput de intelect este numit mântuitor şi binefăcător, şi nu stăpân sau
domn; căci lui Dumnezeu îi este dragă înţelepciunea, nu robia. Cu referire la acest aspect, el
vorbeşte limpede în cazul lui Avraam, spunând, „Nu mă voi ascunde de Avraam, cel care îmi
este atât de drag” {14}{Geneza 18:7}. (56) Dar omul care are această moştenire a trecut
dincolo de hotarele fericirii umane; căci doar el are parte de o naştere nobilă, şi anume de
aceea pe care i-a dat-o Dumnezeu, în calitate de tată, fiind singurul său fiu pe care l-a adoptat;
dar el nu este bogat, ci are parte de bunăstare în toate privinţele, pentru că sălăşluieşte în
mijlocul abundenţei şi al lucrurilor cu adevărat bune, fără a fi afectat de trecerea anilor,
rămânând viguros şi având parte de o reînnoire continuă, căci acestea sunt singurele lucruri

273
bune; (57) şi nu este un om cu renume, dar are parte de glorie nemăsurată şi de laude, însă nu
ca acelea care izvorăsc din linguşire, ci de felul celor care se bazează pe adevăr. El este
singurul rege, căci a primit de la Stăpânul tuturor lucrurilor o putere irezistibilă şi fără egal,
care-l face să aibă autoritate asupra a tot ceea ce există. El este singurul om liber, căci s-a
emancipat de acea stăpână cumplită, care este opinia deşartă, pe care Dumnezeu, cel care ne
face liberi, a sfâşiat-o de sus până jos, distrugând-o complet, căci aceasta era foarte mândră şi
privea din înaltul citadelei sale. (58) Aşa că ce-ar trebui să facă un om care a fost considerat
vrednic de asemenea binecuvântări măreţe în toate privinţele? Ce altceva ar trebui să facă
decât să mulţumească binefăcătorului său în cuvinte, şi imnuri, şi cântece de laudă? Se pare
că la acest lucru se face aluzie atunci când îi spune, „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul
lui Sem” {15}{Geneza 9:26}; căci cel care îl binecuvântează şi îl laudă este cel care a primit
moştenirea lui Dumnezeu, pentru că aceasta este singura mulţumire pe care poate să o ofere,
căci este incapabil să poată face mai mult.
XIII. (59) Aceasta este, aşadar, binecuvântarea pe care Noe o adresează lui Sem;
haideţi să vedem acum ce binecuvântare îi adresează lui Iafet. El spune, „Dumnezeu să
lărgească locurile stăpânite de Iafet şi să locuiască în corturile lui Sem, iar Canaan să le fie
slugă”. (60) Omul care nu are niciun fel de gânduri frumoase şi care consideră că binele este
limitat urmăreşte un scop foarte îngust, căci dintre nenumăratele călăuzele care îi îndrumă pe
oameni el s-a ataşat de una singură, şi anume de minte. Dar scopul celui care atribuie binele
sufletului, şi trupului, şi lucrurilor externe este mai larg, întrucât el împarte lucrurile bune în
fragmente mici şi deosebite; (61) motiv pentru care Noe se roagă, pe bună dreptate, ca acesta
să-şi extindă stăpânirea asupra mai multor locuri, astfel încât să îşi poată antrena virtuţile
sufletului, chibzuinţa, şi cumpătarea, şi toate celelalte, precum şi sănătatea viguroasă şi
percepţiile subtile ale trupului, tăria, vigoarea şi toate celelalte calităţi înrudite cu ele; ca şi
beneficiile externe care contribuie la bogăţie şi glorie, precum şi la folosirea şi savurarea
plăcerilor necesare.
XIII. (62) Cam atât putem spune despre lărgirea locurilor stăpânite de Iafet. Iar acum
trebuie să vedem la cine se referă Noe atunci când vorbeşte despre faptul că va putea locui în
corturile lui Sem, căci nu este foarte clar. S-ar putea spune că acesta se referă la Domnul
universului; căci în toată creaţia, ce locuinţă mai bună şi mai frumoasă şi-ar putea găsi
Dumnezeu decât un suflet complet purificat, care nu se gândeşte la ce este frumos, ci la ce
este bun, şi care priveşte toate lucrurile admirate de oameni păzit fiind de slujitorii şi gardienii
binelui? (63) Se spune despre Dumnezeu că locuieşte într-o casă, dar nu cu referire la un loc
anume (căci El cuprinde totul, dar nimic nu-L poate cuprinde), ci având în vedere faptul că
Acesta îşi exercită în mod deosebit grija şi providenţa în legătură cu acel loc; căci este evident
că stăpânul oricărei case are o grijă deosebită faţă de casa lui. (64) Fie însă ca toţi aceia asupra
cărora dragostea lui Dumnezeu a revărsat lucruri bune să se roage ca în ei să sălăşluiască
Stăpânul tuturor lucrurilor, care va ridica această casă mică, şi anume mintea, la mare înălţime
deasupra pământului, punând-o în legătură cu hotarele cerurilor. (65) Iar ceea ce se spune în
Scripturi pare să coincidă cu acest lucru, căci Sem este sădit ca o rădăcină a excelenţei şi
virtuţii; iar din această rădăcină a luat naştere un copac care a dat roadă bună, şi anume pe
Avraam, care l-a rodit la rândul lui pe Isaac, vlăstarul autodidact, din care a răsărit Iacov,
practicantul virtuţilor exprimate prin muncă, omul antrenat să lupte cu pasiunile, ai cărui
sfătuitori au fost îngerii. (66) El este prinţul celor douăsprezece triburi, pe care Scripturile le
numesc „neam sfânt şi preoţie a lui Dumnezeu” {16}{Exodul 19:6}; cu referire la legământul
încheiat cu cel care reprezintă originea neamului lor, Sem, cel căruia i s-a dat binecuvântarea
ca Dumnezeu să locuiască în casa lui; căci împărăţia este casa împăratului, şi este cu adevărat
sacră, fiind singura casă ferită de pericolul de a fi prădată. (67) Într-adevăr, binecuvântarea se
poate referi şi la Iafet, căci şi el poate sălăşlui în corturile lui Sem, căci este bine să
binecuvântezi pe cineva care crede că singurele lucruri bune sunt plăcerile trupeşti şi

274
beneficiile externe, pentru ca acesta să poată ajunge la singurul lucru cu adevărat bun, şi
anume la binele sufletului, ca să nu-şi mai irosească viaţa abătându-se de la ideile cu adevărat
bune, umblând după lucrurile pe care şi le doresc oamenii cei mai răi şi mai blestemaţi, şi
anume sănătatea, şi bogăţiile, şi alte lucruri asemenea lor; însă natura nu a dat nimic din ceea
ce este cu adevărat bun vreunui om rău; căci, prin natura sa, ceea ce este bun nu se poate
asocia cu ceea ce este rău. (68) Din acest motiv, binele este păstrat doar în suflet, în acea
frumuseţe de care nu are parte nici un om nesăbuit. Aşadar, se spune că strămoşul originar al
unei posterităţi virtuoase s-a rugat pentru unul din prietenii săi, spunând, „Întoarce-te la mine”
{17}{Geneza 49:22}, pentru ca întorcându-se să-i îmbrăţişeze ideile, şi considerându-l pe
Dumnezeu ca fiind singurul lucru frumos, să poată depăşi părerile celor care nu cunosc natura
binelui. Aşa că haideţi să-l lăsăm să locuiască în casa celui care spune că singurul lucru
frumos este binele sufletului; abandonând şi refuzând locuinţele celorlalţi, căci acolo stau la
mare cinste beneficiile externe şi poftele trupeşti. (69) Şi pe bună dreptate a stabilit ca cel
nesăbuit să fie slujitorul celor care cultivă virtutea, pentru ca intrând sub o guvernare mai
potrivită să poată duce o viaţă mai bună, iar dacă va continua să trăiască în păcat să poată fi
pedepsit graţie autorităţii independente a stăpânilor săi.

275
 15. DESPRE ÎNCÂLCIREA LIMBILOR

I. (1) Ceea ce s-a spus în legătură cu subiectul discutat anterior este suficient. În
continuare, am putea analiza, fără a da dovadă de superficialitate, relatarea filozofică a lui
Moise referitoare la încâlcirea limbilor; căci el vorbeşte în felul acesta: „Pământu'ntreg avea
pe-atunci o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Şi a fost că, pornind din părţile Răsăritului,
oamenii au găsit un şes în ţara Şinear şi s-au aşezat acolo. Şi au zis unul către altul: «Hai să
facem cărămizi şi să le ardem în foc!» Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc
de var. Şi au zis: «Hai să ne clădim un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer, şi să ne
facem un nume, înainte să fim împrăştiaţi pe faţa 'ntregului pământ!». Şi S-a pogorât Domnul
să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: «Iată că ei sunt un
singur popor şi au toţi o singură limbă; şi acesta-i doar începutul a ceea ce vor face; de-acum
nu se vor mai opri de la tot ceea ce şi-au pus în gând să facă. Hai să ne pogorâm şi acolo să le
încâlcim graiul, pentru ca unul altuia să nu-şi mai înţeleagă limba». Şi de acolo i-a împrăştiat
Domnul pe faţa 'ntregului pământ şi ei au încetat să mai zidească cetatea şi turnul. E pricina
pentru care cetatea aceea s-a numit Babilon, pentru că acolo a încâlcit Domnul limbile a tot
pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul Dumnezeu pe toată faţa pământului” {1}{Geneza
11:1}.
II. (2) Cei nemulţumiţi de legile sub care au trăit taţii lor, fiind mereu nerăbdători să
aducă acuzaţii şi să caute pricină acestor legi, fiind oameni lipsiţi de pietate, se folosesc de
aceste lucruri, precum şi de alte ocazii, pentru a spune, „Şi acum vă lăudaţi cu preceptele
voastre, ca şi cum ar conţine adevărul adevărat? Căci, priviţi, acele cărţi pe care le numiţi
Scripturile Sacre conţin şi legende, iar voi obişnuiţi să râdeţi atunci când auziţi că alţii se
ocupă de ele”. (3) Dar oare cu ce profităm de pe urma faptului că ne dedicăm timpul liber
pentru a aduna legendele strecurate în atâtea locuri de-a lungul istoriei elaborării acestor legi,
de parcă am avea răgazul, în mod special, pentru analiza afirmaţiilor false, în loc să ne
ocupăm de ceea ce ne stă la îndemână şi se află în faţa ochilor noştri? (4) Desigur, această
povestire seamănă cu aceea despre giganţii Aloadae, despre care Homer, cel mai mare şi mai
slăvit dintre toţi poeţii, spune că au vrut să pună unul peste altul cei trei munţi, care sunt cei
mai înalţi, transformându-i într-un munte mai mare, sperând că astfel îşi vor putea croi drum
mai departe, căci erau doritori să ajungă la cer, şi că prin intermediul acestor munţi le va fi
uşor să se ridice la înălţimea acestuia. Iar versurile lui Homer în legătură cu acest subiect sunt
următoarele:

Sus pe Olimp s-au străduit să urce

Giganticul munte Ossa; iar pe culmea lui
Să pună împăduritul Pelion,
Ca cerul să le fie mai aproape.

Dar Olimp şi Ossa şi Pelion sunt numele unor munţi. (5) Însă în loc de aceşti munţi,
legiuitorul ne prezintă un turn pe care-l construiesc nişte oameni care, din ignoranţă şi dintr-o
ambiţie păcătoasă, îşi doreau să ajungă la cer. Aşadar, orice alienare mintală este dureroasă;
căci chiar dacă am putea construi oriunde pe pământ, la început se pune o fundaţie oarecare,
pe care se poate ridica mai apoi o suprastructură în formă de stâlp; însă aceasta ar continua să
rămână la o distanţă enormă de sfera cerească, aşa cum rezultă îndeosebi din dogmele acelor
filozofi dornici de cunoaştere, care au afirmat că pâmântul se află în centrul universului.
III. (6) Mai există şi o altă povestire înrudită cu aceasta, relatată de autorul legendelor,
care se referă la asemănarea limbajului animalelor; căci se spune că odinioară, toate animalele
din lume, fie că era vorba de animale terestre, sau acvatice, sau înaripate, aveau aceeaşi limbă,

276
şi că aşa cum în lume grecii vorbesc cu toţii aceeaşi limbă, şi că tot neamul actual al barbarilor
vorbeşte aceeaşi limbă, tot aşa fiecare animal putea conversa cu toate animalele cu care se
întâlnea, precum şi cu cele cărora le făcea ceva sau care îl făceau să sufere într-un anumit fel,
aşa încât se puteau compătimi reciproc pentru nenorocirile lor comune, şi se puteau bucura
dacă unul din ele avea o soartă mai bună; (7) căci fiind capabile să îşi împărtăşească plăcerile
şi necazurile datorită similitudinii limbajului, puteau simţi în comun plăcerea sau durerea; iar
această asemănare şi această comuniune de sentimente a durat până în momentul în care s-au
săturat complet de abundenţa lucrurilor bune de care aveau parte, aşa cum se întâmplă adesea,
căci în cele din urmă au fost atrase de dorinţa pentru lucrurile care nu pot fi atinse, şi chiar au
trimis o solie care să poarte tratative pentru nemurire, cerând să fie scutite de bătrâneţe şi să
fie înzestrate veşnic cu vigoarea tinereţii, spunând că deja unul din semenii lor, şi anume o
reptilă, şarpele, a primit acest dar; căci el a evitat bătrâneţea, fiindu-i permis să întinerească; şi
că era absurd ca animalele mai importante să fie lăsate în urma unui animal inferior sau ca
unul din membrii comunităţii să se distanţeze de ceilalţi. (8) Totuşi, acestea au primit
pedeapsa cuvenită pentru îndrăzneala lor, căci graiul le-a fost încurcat, aşa încât, de atunci
încoace, nu au mai putut să se înţeleagă între ele, din cauza deosebirilor care există între
dialectele care au rezultat din împărţirea acelui grai comun.
IV. (9) Dar cel care se apropie de adevăr poate face distincţia între animalele raţionale
şi cele iraţionale, aşa că el mărturiseşte că identitatea de limbă aparţine doar oamenilor; se
spune, însă, că şi aceasta este tot o povestire fantastică. Şi într-adevăr, se zice că separarea
limbii într-o mulţime infinită de dialecte, pe care Moise o numeşte încâlcirea limbilor, s-a
realizat cu scopul de a fi un remediu pentru păcat, astfel încât oamenii să nu se mai poată
înţelege între ei pentru a colabora la comiterea unor fapte nelegiuite; şi lipsiţi fiind de toate
mijloacele de comunicare să nu-şi mai poată uni energiile în direcţia derulării unor acţiuni
comune. (10) Iar această precauţie nu pare să fi devenit lipsită de utilitate; căci din acele
vremuri şi până astăzi, deşi oamenii au fost separaţi în diferite popoare şi nu au mai folosit
aceeaşi limbă, totuşi, pământul şi marea au cunoscut în mod repetat fărădelegi de negrăit. Căci
nu limba este cauza care a făcut ca oamenii să se unească pentru scopuri meschine, ci
competiţia şi rivalitatea întru păcat a sufletelor lor. (11) Chiar şi aceia cărora li s-a tăiat limba
pot comunica ce doresc prin înclinări ale capului şi prin privire, precum şi prin alte poziţii şi
mişcări ale trupului, aproape la fel de bine ca şi când ar rosti în mod distinct cuvinte. Şi pe
lângă aceste considerente, mai este şi faptul că, foarte adesea, un popor, care nu are doar o
limbă, ci şi un cod de legi şi un sistem de datini, a ajuns la un asemenea nivel, încât poate
contrabalansa păcatele tuturor oamenilor din lume puşi laolaltă. (12) Şi tot aşa, dintr-o
necunoaştere a limbilor străine, multe persoane, lipsite de capacitatea de a prevedea viitorul,
au fost anticipate şi nimicite de către cei care au uneltit împotriva lor; în timp ce, pe de altă
parte, prin cunoaşterea limbilor străine, oamenii au fost capabili să risipească temerile şi să
evite pericolele cu care au fost ameninţaţi; aşa că, pentru o comunitate, a vorbi aceeaşi limbă
este un lucru mai degrabă benefic decât dăunător; căci chiar şi în zilele noastre, nimic nu
contribuie mai mult la siguranţa şi protecţia unui popor decât faptul că toţi vorbesc aceeaşi
limbă. (13) Întrucât dacă un om a învăţat mai multe dialecte, acesta este privit imediat cu
consideraţie şi respect de către aceia care le cunosc la rândul lor, fiind considerat o persoană
prietenoasă datorită faptului că este familiarizat cu acele cuvinte pe care şi ei le înţeleg;
familiaritate care inspiră un sentiment de siguranţă, în sensul că un astfel de om nu va face rău
nimănui. Atunci de ce a eliminat Dumnezeu acea limbă comună tuturor oamenilor,
considerând-o cauza fărădelegilor, atâta timp cât se pare că aceasta ar fi fost un lucru extrem
de util?
V. (14) Ei bine, cei care au în vedere toate aceste lucruri, şi care le critică necontenit,
şi care ridică obiecţii răutăcioase, vor fi combătuţi cu uşurinţă de către aceia care pot da soluţii
abile tuturor problemelor care se desprind din cuvintele legii, şi care argumentează într-un

277
spirit nicidecum gâlcevitor, şi care nu le întâmpină cu sofisme desprinse din alte surse, ci
urmăresc legăturile dintre consecinţele fireşti, care nu le permit să se poticnească, şi care
înlătură orice impedimente care le stau în cale, aşa că argumentaţia lor poate continua fără
nicio întrerupere sau eroare. (15) Aşadar, spunem că prin expresia „pământu'ntreg avea o
singură limbă şi aceleaşi cuvinte” se sugerează o simfonie de fărădelegi de negrăit, pe care
oraşele le-au săvârşit împotriva oraşelor, popoarele împotriva popoarelor şi ţările împotriva
ţărilor, şi prin care oamenii nu numai că s-au nedreptăţit unii pe alţii, dar s-au comportat într-
un mod lipsit de pietate faţă de Dumnezeu, şi mulţi au fost părtaşi la aceste fărădelegi; dar
haideţi să ne aplecăm atenţia asupra mulţimii inexprimabile de fărădelegi pe care le comite
fiecare om, mai ales atunci când se află sub influenţa acelui legământ inoportun, lipsit de
armonie şi muzicalitate.
VI. (16) Aşa că cine nu cunoaşte marea influenţă a destinului, care face ca oamenii, pe
lângă faptul că suferă de boli şi mutilări ale trupului, să fie atacaţi de sărăcie şi să trăiască în
anonimat? De asemenea, când aceste lucruri se unesc în continuare cu bolile sufletului, ele
provoacă melancolie şi indispoziţie, scoţându-i din fire pe oameni; căci aceştia îmbătrânesc
sau sunt apăsaţi de alte calamităţi care se abat asupra lor. (17) Căci oricare din aceste lucruri
rele menţionate aici, atunci când se opune vehement unui om, este suficient pentru a-l doborî
şi zdrobi chiar şi pe cel mândru şi înfumurat; dar când toate aceste rele, ale spiritului, ale
trupului, ale sufletului, precum şi nenorocirile externe, se adună la un loc asemenea unui
batalion în toată regula, înaintând în acelaşi timp, ca şi cum ar fi încheiat un legământ, pentru
a ataca trupul, nimic nu le poate sta în cale. Pentru că atunci când paznicii sunt ucişi, rezultă
că cel ce se bazează pe ei trebuie să cadă. (18) Ei bine, paznicii trupului sunt bogăţia, gloria şi
onorurile, care-l ridică la înălţime şi-l fac să fie mândru, tot aşa cum lucrurile contrare,
dezonoarea, anonimatul şi sărăcia îl fac să se prăbuşească, ca şi cum ar fi atacat de foarte
mulţi duşmani. (19) Şi tot aşa, gărzile sufletului sunt auzul, şi văzul, şi mirosul, şi gustul, şi
toată gama de simţuri externe, la fel şi sănătatea, şi tăria, şi vigoarea, şi energia. Căci mintea,
atunci când merge printre cei vii în compania acestor lucruri, ca şi cum ar trece printre nişte
hotare bine fortificate, stabile şi solide, triumfă şi se bucură, pentru că nu întâmpină niciun
obstacol, din nicio parte, care să o împiedice să îşi exercite propriile sale impulsuri, fiindu-i
drumul uşor în orice direcţie, şi neted şi deschis, şi bun pentru a-l urma. (20) Dar lucrurile
opuse şi ostile acestor gărzi sunt mutilarea organelor simţurilor externe, şi bolile, aşa cum am
spus anterior, prin care mintea este adesea ruinată; iar toate aceste lucruri sunt rezultatul
destinului cumplit şi nefericit, dar totuşi, comparativ cu toate acele rele pe care ni le provocăm
singuri, prin propria voinţă, acestea sunt cu mult mai suportabile.
VII. (21) Haideţi să vedem acum care sunt acele rele pe care ni le provocăm singuri.
Sufletul nostru poate fi divizat în trei părţi; se spune că prima parte aparţine minţii şi raţiunii,
a doua pasiunii, iar a treia poftelor; şi fiecare dintre ele este afectată de nenorocirile sale
specifice, deşi există şi unele boli comune. Căci mintea culege ce seamănă nebunia, şi
laşitatea, şi lipsa de cumpătare, şi nedreptatea; iar pasiunea aduce cu sine vrajba frenetică şi
nebunia şi conflictul, şi multe alte rele cu care este însărcinată; în timp ce poftele împrăştie în
toate direcţiile iubirile impetuoase şi capricioase ale tinereţii, care se ataşează de orice obiect
însufleţit sau neînsufleţit care se întâmplă să le iasă în cale. (22) Căci dacă marinarii şi
pasagerii şi cârmaciul unei corăbii s-au pus de acord, sub influenţa nebuniei, să o distrugă, toţi
cei care au uneltit împotriva ei vor fi la rândul lor distruşi. Pentru că cel mai grav dintre toate
păcatele, şi aproape singurul pe care-l putem considera incurabil, este energia unanimă a
tuturor părţilor sufletului pusă în slujba comiterii păcatului, când niciuna dintre părţi nu poate
acţiona aşa cum se cuvine (după cum se întâmplă şi în cazul unui lucru rău care-i afectează pe
toţi oamenii), pentru a vindeca părţile bolnave; căci şi vindecătorii sunt la fel de bolnavi ca şi
pacienţii copleşiţi de o boală contagioasă care-i împovărează ca o pacoste. (23) Imaginea
acestui rău imens este potopul descris de legiuitor; căci şuvoaiele ce cad continuu din cer ca o

278
cascadă de răutate şi izvoarele ce ies din pământ (adică din trup), dând naştere unor pâraie de
pasiuni numeroase şi vaste, se unesc şi se amestecă toate într-un singur râu, care creează
confuzie, năpădind întregul suflet cu vârtejuri şi bulboane. (24) „Căci Domnul Dumnezeu”,
spune Moise, „văzând că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din
gândul inimii lor era fără-ncetare numai spre rău, s-a hotărât să-l pedepsească pe om” (prin
om eu înţeleg aici mintea, împreună cu toate reptilele şi creaturile sale înaripate, precum şi cu
restul animelelor sălbatice care o înconjoară), din cauza răutăţii sale incurabile; aşa că
Dumnezeu a hotărât ca pedeapsa să fie un potop. (25) Căci omul avea libertate deplină de a
păcătui, şi privilegiul nelimitat de a face rău, pentru că nimeni nu îl împiedica, iar orice
limitare era zdrobită cu neruşinare; astfel, cei pregătiţi să înşface resursele nelimitate menite
să le satisfacă poftele nu mai aveau nicio teamă şi nicio reţinere. Şi oare nu este ceva firesc?
Pentru că nu doar o singură parte a sufletului era viciată, ca să poată fi suplinită de starea de
sănătate a celorlalte părţi; ci nicio parte a sa nu a scăpat de boală sau stricăciune. Iar
Judecătorul incoruptibil, spune Moise, văzând că toate gândurile omului sunt rele, a abătut
asupra lui pedeapsa cuvenită.
VIII. (26) Aceştia sunt cei care „s-au adunat în valea Sidim, care înseamnă marea
Sării, pentru a încheia un pact” {2}{Geneza 14:3}. Căci regiunea viciilor şi a pasiunilor este o
vale adâncă, accidentată şi plină de viroage; cu sare multă, care produce dureri amare; iar
pactul lor, ca unul nevrednic de a fi confirmat prin jurăminte sau libaţii, a fost anulat de
înţeleptul Avraam, căci era conştient de natura sa. Căci Scriptura spune că, „Toţi aceşti
oameni au făcut un pact în valea Sidim, care înseamnă marea Sării”. (27) Nu vedeţi că acei
oameni despre care credem că au vederea ascuţită sunt lipsiţi de înţelepciune, iar intelectul lor
este orb, căci firea lor este asemenea naturii sodomiţilor care „tot poporul până la unul, de la
tânăr până la bătrân, au înconjurat casa” {3}{Geneza 19:4} (este vorba de casa sufletului),
pentru a-i ponegri şi discredita pe acei venetici cărora li s-a oferit ospitalitate, şi anume
judecăţile sfinte şi sacre, care sunt gardienii şi apărătorii sufletului; şi niciunul dintre aceştia
nu a încercat să opună rezistenţă răufăcătorilor sau să evite el însuşi să facă rău? (28) Căci
Moise nu spune că unii au fost de acord, iar alţii au stat deoparte; ci că „tot poporul până la
unul, de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa”, participând la o conspiraţie împotriva
tuturor acelor fapte şi cuvinte sfinte pe care obişnuim să le numim îngeri.
IX. (29) Dar Moise, profetul lui Dumnezeu, se va întâlni cu ei şi îi va opri, cu toate că
aceştia se dovedesc a fi extrem de îndrăzneţi; chiar dacă, punând în fruntea lor ca rege pe cel
mai curajos şi mai tranşant şi mai capabil vorbitor din rândurile lor, şi anume discursul, au dat
buzna toţi odată sperând ca puterea lor să crească pe măsură ce înaintează şi să se reverse
precum un râu; „Căci iată”, spune Moise, „regele Egiptului vine să ia apă; să-i ieşi în cale şi
să stai pe malul râului” {4}{Exodul 7:15}. (30) Prin urmare, omul rău se duce la râul
nelegiuirilor şi al pasiunilor, şi al tuturor relelor adunate laolaltă, care aici sunt asemănate cu
apa; dar omul înţelept, care rămâne întotdeauna ferm, mai întâi obţine de la Dumnezeu acea
onoare înrudită în toate privinţele şi în toate împrejurările cu puterea sa constantă şi
neschimbătoare; căci citim în Scriptură, (31) „Tu însă rămâi aici cu mine” {5}{Deuteronomul
5:31}, ca lăsând deoparte îndoiala şi ezitarea, înclinaţiile unui suflet infirm, să se îmbrace cu
caracterul cel mai statornic şi mai vrednic de încredere, care este credinţa. În altă ordine de
idei, chiar şi atunci când stă nemişcat, acesta se duce să îl întâlnească (ceea ce este ceva
extraordinar); căci i se spune, „să-i ieşi în cale şi să stai pe malul râului”, dar cu toate acestea,
a ieşi în cale presupune mişcare, pe când faptul de a sta pe mal este asociat cu calmul şi
liniştea. (32) Dar profetul nu spune aici lucruri inconsecvente, ci mai degrabă se referă la
chestiuni care sunt în conformitate cu natura; pentru că omul a cărui minte are tendinţa
naturală de a rămâne liniştită, şi care nu poate fi perturbată de nimic, trebuie să fie în mod
necesar în contradicţie cu toţi aceia care se desfată în dezordine şi confuzie, şi care prin
furtuni artificiale încearcă să-l tulbure pe cel capabil să se bucure de linişte.

279
 X. (33) Se spune pe bună dreptate că întâlnirea a avut loc pe malul râului, dar malurile
mai sunt numite şi buze, iar buzele sunt hotarele gurii, şi constituie un fel de barieră pentru
limbă, căci prin aceasta ia naştere discursul rostit; (34) dar cei ce urăsc virtutea şi iubesc
învăţătura folosesc vorbirea ca pe un aliat în expunerea ideilor nefavorabile; şi tot aşa, pe de
altă parte, oamenii virtuoşi o folosesc pentru a respinge asemenea idei şi pentru a dovedi tăria
irezistibilă a înţelepciunii bune şi adevărate. (35) Prin urmare, după ce au recurs la toate
mijloacele specifice ideilor litigioase, oamenii sunt distruşi, copleşiţi fiind de violenţa
contraargumentelor; şi abia atunci omul înţelept va institui, într-un mod just şi cuvenit, corul
sacru, şi va cânta melodiosul cântec de triumf; (36) „Căci”, spune Moise, „Israel i-a văzut pe
egipteni morţi” nu în alt loc, ci „pe malurile (χείλος) râului” {6}{Exodul 14:30}; înţelegând
aici prin moarte nu separarea sufletului de trup, ci impetuosul atac al ideilor şi afirmaţiilor
lipsite de sfinţenie pe care oamenii le rostesc cu ajutorul gurii, şi al limbii, şi al celorlalte
organe ale vorbirii. (37) Dar moartea vorbirii este tăcerea, nu acea tăcere pe care o cultivă
oamenii binecrescuţi, care o transformă într-un simbol al modestiei – căci această tăcere este
ea însăşi o facultate şi o soră a celei care este conţinută în vorbire, atunci când ne pregătim să
spunem ceva – ci acea tăcere pe care o îndură cei osteniţi şi bolnavi împotriva voinţei lor, din
cauza tăriei celor care le sunt potrivnici, pentru că nu pot să le răspundă în niciun chip; (38)
căci orice ating le alunecă din mâini, şi orice poziţie ocupă nu o pot păstra, aşa că se
prăbuşesc înainte de a apuca să se ridice în picioare, asemenea acelui mecanism hidrostatic
numit helix; căci în mijlocul acestei maşinării sunt nişte trepte, pe care se urcă agricultorul
atunci când doreşte să îşi ude culturile; însă în mod inevitavil helixul începe să se rotească,
aşa că pentru a evita să cadă, omul se va apuca mereu de primul lucru ferm pe care poate pune
mâna, prinzându-se de acesta şi sprijinindu-şi astfel tot trupul; în felul acesta, foloseşte când
mâinile, când picioarele; căci reuşeşte să stea drept cu ajutorul mâinilor, de care se ajută de
obicei atunci când acţionează, şi acţionează cu ajutorul picioarelor, care în mod normal ar
trebui să-l ţină drept.
XI. (39) Însă mulţi dintre aceia care nu sunt capabili să respingă cu vigoare invenţiile
plauzibile ale sofiştilor, pentru că, din cauza aplecării lor spre activitate, nu au practicat prea
mult discursul, s-au refugiat în alianţa cu singura Fiinţă înţeleaptă, pe care au implorat-o să
devină apărătoarea lor. Căci unul din prietenii lui Moise, atunci când se roagă, spune în imnul
său, „Să amuţească buzele minicinoase” {7}{Psalmi 30:19}; şi cum să amuţească dacă nu
sunt strunite de singura fiinţă pe care însăşi vorbirea o slujeşte? (40) Prin urmare, trebuie să
fugim de toate asocierile cu păcatul, fără a ne mai întoarce vreodată înapoi; dar alianţele
încheiate cu tovarăşii înţelepciunii şi ai cunoaşterii trebuie consolidate. (41) În acest sens, îi
admir pe cei care spun, „Noi suntem toţi feciorii unui singur om, suntem oameni paşnici”
{8}{Geneza 42:11}, pentru că au ajuns la un acord corespunzător; căci, aş spune eu, cum aţi
putea voi, oameni minunaţi, să evitaţi durerea războiului şi să vă bucuraţi de pace, fiindcă
sunteţi fii aceluiaşi unic tată, care nu e muritor, ci nemuritor? Pentru că în mod inevitabil, cel
care este omul Dumnezeului etern este la rândul lui nepieritor. (42) Căci cei care pretind că
sufletul are mai multe origini, dedicaţi fiind acelui rău numit politeism, îi împing pe oameni să
slăvească diferite fiinţe, provocând astfel mari nedumeriri şi disensiuni atât în patria lor, cât şi
peste hotare, de la începutul vieţii lor şi până la moarte; în felul acesta, ei fac ca viaţa să fie
plină de conflicte ireconciliabile; (43) dar cei care se bucură de o singură fiinţă, pe care o
cinstesc ca pe tatăl lor, aceasta fiind dreapta raţiune, şi care admiră armonia bine organizată şi
de-a dreptul melodioasă a virtuţilor, duc o viaţă liniştită şi paşnică, şi nu una inactivă şi lipsită
de nobleţe, aşa cum cred unii, ci una intensă şi de mare bărbăţie, luptând cu vigoare împotriva
celor care se străduiesc să distrugă confederaţia pe care au format-o, şi care se preocupă
mereu să provoace încălcarea jurămintelor care au fost asumate; aşa se face că oamenii
paşnici devin războinici, atacându-i pe cei ce urmăresc să ruineze fermitatea sufletului.

280
 XII. (44) Şi există dovezi care susţin această afirmaţie pe care am făcut-o; în primul
rând, starea de spirit a oricărui iubitor de virtute care recunoaşte aceste înclinţii; în al doilea
rând, acel tovarăş al grupului de profeţi, care, inspirat fiind de o frenezie sacră, a vorbit în
felul acesta, „Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru
toată ţara! Nu am profitat de nimeni, şi nimeni nu a profitat de mine, şi totuşi toţi mă
blestemă!” {9}{Ieremia 15:10}. (45) Dar oare nu este inevitabil că orice om înţelept este un
vrăjmaş ireconciliabil pentru toţi oamenii răi, cu toate că nu foloseşte triremele, sau maşinile
de război, sau armele, sau soldaţii, ca să se apere, ci doar raţiunea? (46) Căci atunci când în
mijlocul liniştii şi al păcii izbucneşte un război care îi va afecta neîncetat pe toţi oamenii, fie
că este vorba de persoane publice sau private, şi care se poartă nu doar între popoare, şi între
ţări, şi între oraşe, şi între sate, ci şi între case şi între indivizi; ce om nu reproşează şi nu
mustră şi nu caută să-i îndrepte pe oamenii răi pe care îi vede, şi nu numai ziua, ci şi noaptea,
pentru că sufletul său nu poate rămâne liniştit din cauza urii şi a răutăţii care fac parte din
natura sa? (47) Căci astfel de oameni fac pe timp de pace tot ce se face şi în vreme de război;
jefuiesc, pustiesc, târăsc în robie, iau cu ei prada, devastează, se poartă cu obrăznicie,
agresează, distrug, profanează, ucid cu perfidie sau pe faţă, dacă sunt mai puternici; (48) şi
fiecare dintre ei îşi propune să ajungă bogat sau faimos, îndreptându-şi toate acţiunile în
aceste direcţii, neglijând egalitatea şi promovând inegalitatea, respingând asocierile şi luptând
să dobândească pentru sine toate bunurile care aparţin celorlalţi; un astfel de om este
mizantrop, îşi urăşte tovarăşii, se preface că este binevoitor, este tovarăşul unui fel ilegitim de
linguşire şi inamicul adevăratei prietenii, duşman al adevărului, adept al minciunii, încet la
bine, dar iute la rău, dispus să calomnieze, leneş apărător, isteţ la înşelăciune, sperjur,
necredincios, rob al mâniei, dedat plăcerilor, apărătorul tuturor lucrurilor rele, distrugător a tot
ce este bun.
XIII. (49) Acestea şi alte înzestrări similare sunt cele mai râvnite comori ale păcii,
acea binecuvântare atât de admirată şi de preamărită, pe care mintea fiecărui individ din
rândul oamenilor nesăbuiţi şi-o stabileşte ca imagine pe care o admiră şi o venerează; de
aceea, în mod firesc, orice om înţelept se întristează de aceste lucruri, obişnuind să-i spună
mamei sale înţelepciunea, care îi este şi dădacă, următoarele: „O, mamă, ce om m-ai făcut!”,
nu în privinţa tăriei trupeşti, ci a energiei şi curajului, un om hotărât să urască răutatea, un om
îngrijorat şi luptător, paşnic din fire, şi din acest motiv, duşman al celor care întinează
frumuseţea dezirabilă a păcii. (50) „Eu nu le-am făcut niciun bine, şi nici ei nu mi-au făcut
mie”; nici ei nu au profitat de lucrurile mele bune, nici eu de lucrurile lor rele; dar după
spusele lui Moise, „Eu n-am poftit nimic din ceea ce-i al lor” {10}{Numeri 16:15}, întrucât
socotesc că toate obiectele dorinţelor lor sunt vătămătoare, deşi aceştia le păstrează în suflet
ca pe cel mai mare câştig posibil; (51) „Nici puterea nu m-a lăsat ca urmare a blestemelor lor”
{11}{Psalmi 79:7}; căci îmbrăţişând ideile divine cu cea mai mare seriozitate nu am mai
simţit oboseala care m-ar fi putut face să renunţ, ci i-am mustrat energic pe aceia care m-au
blestemat din inimile lor. Căci Dumnezeu ne-a făcut să ne opunem vecinilor noştri, după cum
se arată în imnurile mele, şi mă refer aici la toţi aceia dintre noi care urmăresc să ajungă la
dreapta raţiune; dar oare acei oameni care râvnesc să dobândească cunoaşterea şi virtutea nu
sunt ei oare în mod firesc în opoziţie, fiind mereu în contradicţie cu vecinii sufletului lor,
mustrând plăcerile care trăiesc laolată cu ei, dojenind poftele care sălăşluiesc în acelaşi loc, şi
privind îmbufnaţi la actele de laşitate şi de teamă, precum şi la tot acel ansamblu de pasiuni şi
vicii? Aşadar, ei mustră fiecare simţ extern, ochii pentru ce au văzut, şi urechile pentru ce au
auzit, şi simţul mirosului pentru aromele pe care le-a perceput, şi simţul gustativ pentru
gusturile cu care a venit în contact, şi mai ales simţul tactil pentru feluritele sale puteri
existente în trup, cu referire la acele elemente specifice de care ia cunoştinţă; şi chiar vorba
rostită pentru subiectele pe care s-a hotărât să le abordeze; (53) căci merită să analizăm în
mod temeinic ceea ce a perceput simţul extern, sau felul în care a făcut acest lucru, sau

281
motivul pentru care a făcut-o, sau conţinutul discursului rostit, sau felul în care a fost rostit,
sau scopul acestuia, sau modalitatea prin care a fost rostit, sau felul şi motivul pentru care
pasiunea a pus stăpânire pe om, ocupându-ne în acelaşi timp şi de fiecare din erorile care
afectează simţurile externe; (54) dar cel care nu contrazice niciunul din aceste lucruri, ci este
de acord cu fiecare dintre ele, fără a le acorda niciun fel de atenţie, se amăgeşte singur, creând
nişte vecini incomozi pentru sufletul său, pe care ar fi fost mai bine să îi aibă ca slujitori, nu
ca stăpâni; căci ca stăpâni îl vor răni grav în multe feluri, deoarece aceştia sunt guvernaţi de
nebunie; dar ca slujitori, îl vor servi cu supunere, în maniera cuvenită, şi nu-şi vor ridica
arogant capul, aşa cum ar face dacă ar fi stăpâni. (55) Astfel, într-adevăr, în timp ce unii
învaţă să devină slujitori, iar alţii dobândesc autoritate, nu doar prin cunoaştere, ci şi prin
putere, toţi gardienii şi apărătorii sufletului, adică raţionamentele sale, îi menţin în ordine, şi
venind la acela dintre ei care este cel mai important îi vor spune, „Copiii tăi au numărat pe
aceia dintre noi care sunt oşteni, şi n-a lipsit nici măcar unul” {12}{Numeri 31:49}; dar,
asemenea instrumentelor muzicale iscusit acordate, şi noi răsunăm în armonie cu toate
explicaţiile noastre; şi nici nu rostim vreun cuvânt, nici nu întreprindem ceva care să fie lipsit
de melodicitate sau să sune discordant, ca să arătăm că tovărăşia oamenilor inculţi este în
toate privinţele mută şi moartă, subiect de ridicol binemeritat; este vorba de faptul că Madian,
acea hrană a părţilor trupeşti, precum şi progenitura ei, învelişul de piele, al cărui nume este
Belphegor, sunt adormite; (56) „căci noi suntem din neamul poporului ales al lui Israel, cel
care îl vede pe Dumnezeu, şi nimeni nu este de altă părere” {13}{Exodul 24:11}; căci
instrumentul universului, care este întreaga lume, poate răsuna armonios şi poate cânta un
cântec melodios. (57) Din această cauză, Moise spune că „răsplata păcii” {14}{Numeri
25:12} a fost dată celui mai bun prilej de război, şi anume Finees; pentru că acesta a primit un
zel pentru virtute şi a pornit război împotriva viciului, nimicind întregul neam; în al doilea
rând, această răsplată a fost dată tuturor celor care vor, după o analiză atentă, să-şi folosească
ochii în detrimentul urechilor, considerându-i martori de încredere, ca să vadă că omenirea
este plină de infidelitate şi că depinde exclusiv de părerile celorlalţi. (58) Prin urmare, acordul
menţionat anterior este minunat; şi cel mai minunat dintre toate este acela care depăşeşte
armonia tuturor celorlalte, potrivit căruia întregul poporul ne este prezentat că zice la unison,
„Tot ce ne spune Dumnezeu vom respecta şi vom face” {15}{Deuteronomul 5:27}. (59) Căci
aceşti oameni nu se mai supun raţiunii, ci lui Dumnezeu, guvernatorul universului, care-i
sprijină pentru a-şi dezvălui energiile în acţiune, şi mai puţin în cuvinte. Pentru că atunci când
aud că alţii fac una şi alta, aceşti oameni, contrar la ceea ce ne-am aştepta, spun că fiind
inspiraţi de Dumnezeu, mai întâi vor acţiona şi abia apoi se vor supune; astfel încât să dea
impresia că au trecut la fapte bune nu ca rezultat al instruirii şi admonestării, ci urmându-şi în
mod spontan mintea autodidactă. Şi odată ce au împlinit aceste acţiuni, spun că se vor supune,
pentru a-şi forma o părere în legătură cu ceea ce au făcut, ca să îşi dea seama dacă faptele lor
sunt în conformitate cu poruncile divine şi cu mustrările sacre ale Scripturii.
XIV. (60) Dar cei care au conlucrat pentru a comite nedreptăţi, spune el, „pornind din
părţile Răsăritului, au găsit un şes în ţara Şinear şi s-au aşezat acolo” {16}{Geneza 11:2},
vorbind strict în conformitate cu natura. Căci în suflet există un dublu răsărit, unul mai bun,
iar celălalt mai rău. Cel mai bun este acela când lumina virtuţii străluceşte precum razele
soarelui; iar cel mai rău este atunci când aceste raze sunt umbrite, iar viciile încep să se
manifeste. (61) Ei bine, ceea ce urmează este un exemplu din prima categorie: „Şi Dumnezeu
a sădit un Rai în Eden, spre răsărit” {17}{Geneza 2:8}, nu cu plante de pe pământ, ci cu
plante cereşti, pe care săditorul le-a făcut să răsară din lumina imaterială care există în jurul
său, şi care este veşnică şi de nestins. (62) De asemenea, am auzit că unul din tovarăşii lui
Moise a rostit aceste cuvinte: „Iată bărbatul al cărui nume este Răsărit” {18}{Zaharia 6:12}.
Este, într-adevăr, un nume neobişnuit, dacă vă gândiţi la faptul că se referă la un om alcătuit
din trup şi suflet; dar dacă consideraţi că se referă la acea fiinţă imaterială care nu se

282
deosebeşte în nicio privinţă de imaginea divină, atunci veţi fi de acord că numele Răsărit i se
potriveşte foarte bine. (63) Căci Tatăl universului l-a făcut să se nască ca fiul său cel mai
mare, pe care, într-un alt pasaj, îl numeşte întâiul-născut; iar cel născut astfel, imitând căile
tatălui său, a zămislit specii de tot felul, privind la modelele sale arhetipale.
XV. (64) Dar un exemplu de răsărit mai rău este sugerat de cuvintele folosite de omul
care voia „să blesteme poporul binecuvântat de Dumnezeu” {19}{Numeri 23:7}. Căci şi el
este prezentat ca fiind dinspre răsărit. Iar acest răsărit, având acelaşi nume ca şi cel dintâi, are
totuşi o natură potrivnică acestuia, şi se află mereu în conflict cu el. (65) Pentru că Balaam
spune, „Din Mesopotamia m-a chemat Balac, din munţii răsăritului, zicând, «Vino şi blestemă
poporul pe care Dumnezeu nu l-a blestemat»”. Dar numele Balac tălmăcit înseamnă „lipsit de
sens”; un nume foarte potrivit. Căci cum ar putea fi altfel decât şocant să speri să-l înşeli pe
Dumnezeul cel viu şi să te abaţi de la sfaturile sale cele mai durabile şi mai stabile folosindu-
te de şiretlicurile sofistice ale oamenilor? (66) Din acest motiv, el este prezentat ca trăind în
Mesopotamia, căci mintea sa este copleşită, ca şi cum ar fi scufundată în mijlocul râului, de
unde nu poate ieşi ca să înoate spre mal. Această stare reprezintă răsăritul nebuniei şi apusul
raţiunii sănătoase. (67) Aşadar, despre cei care nu sunt acordaţi într-o simfonie se spune că
vin dinspre răsărit. În acest caz, răsăritul este echivalent răutăţii. Dar răsăritul virtuţii este
descris ca o separare completă, însă mişcarea prin care ne îndepărtăm de răsăritul viciului este
una solidară, ca atunci când mişcăm mâinile, nu separat, ci într-o anumită armonie şi legătură
cu tot restul trupului. (68) Căci omul rău este nebun dacă începe să-şi consume energia în
lucrări care sunt contrare firii, adică dacă începe să se apropie de ţinutul ticăloşiilor. Dar toţi
aceia care au părăsit ţinutul virtuţii şi s-au îndreptat spre nebunie au găsit un loc potrivit în
care să sălăşluiască, care în limba ebraică poartă denumirea de Şinear. Iar Şinear în limba
greacă înseamnă „zdruncinare”; (69) căci întreaga viaţă a omului rău este zdruncinată, şi
agitată, şi ruptă în bucăţi, acesta aflându-se mereu într-o stare de agitaţie şi confuzie şi fiind
lipsit de orice urmă de bine. Căci aşa cum lucrurile care nu sunt bine strânse la un loc încep să
cadă atunci când sunt zdruncinate, mi se pare că tot aşa este zguduit şi sufletul acelor oameni
care se asociază cu alţii în scopul de a face rău; pentru că aceştia alungă orice prezenţă a
binelui, în aşa fel încât nici o umbră sau imagine a lui să nu mai apară vreodată.
XVI. (70) În consecinţă, neamul iubitor de trup al egiptenilor fuge, dar nu de apă, ci
„sub apă”, adică sub acea grabă năvalnică a pasiunilor. Şi odată ce s-a aşezat sub puterea
pasiunilor, el este zdruncinat şi agitat; căci izgoneşte calităţile stabile şi paşnice ale virtuţii, iar
locul lor este luat de caracterul turbulent şi confuz al răutăţii; întrucât se spune că „Dumnezeu
i-a zdruncinat pe egipteni în mijlocul mării, iar aceştia fugeau pe sub apă” {20}{Exodul
14:27}. (71) Este vorba de cei care nu l-au cunoscut pe Iosif – mândria variată a vieţii – ci
care, odată ce păcatele lor au fost date la iveală, nu au acceptat nicio urmă sau umbră sau
imagine a bunătăţii şi desăvârşirii. Căci, spune Moise, „Atunci s-a ridicat peste Egipt un alt
rege care nu-l cunoscuse pe Iosif” {21}{Exodul 1:8}, ultimul şi cel mai recent bine
perceptibil prin simţurile externe, care a distrus în totalitate nu doar ceea ce era desăvârşit, ci
şi toate progresele şi toată energia ce poate fi folosită de simţul văzului, precum şi toată
învăţătura ce poate fi primită prin intermediul auzului, spunând, „Vino şi blestemă-mi pe
Iacov; vino şi mi-l osândeşte pe Israel” {22}{Numeri 23:7}, expresie care este echivalentă cu
a spune: Distruge aceste lucruri, văzul şi auzul sufletului, ca nici să nu vadă, nici să nu audă
vreun lucru bun şi adevărat; căci Israel este simbolul văzului, iar Iacov al auzului. (73) Aşa că
mintea unor astfel de oameni respinge natura binelui, fiind într-o oarecare măsură
zdruncinată; pe de altă parte, mintea oamenilor buni, care revendică ideile neamestecate şi
pure despre lucrurile bune, scutură şi îndepărtează tot ce este rău. (74) Reflectaţi, aşadar,
asupra celor spuse de practicantul virtuţii: „Scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii cei străini
care sunt la voi, curăţiţi-vă şi vă primeniţi; să ne sculăm şi să mergem la Betel” {23}{Geneza
35:2}; că şi Laban, dacă ar avea puterea de a investiga, nu ar putea găsi imagini în casa lui, ci

283
acolo ar fi prezente doar lucruri care au cu adevărat substanţă şi esenţă, şi care sunt fixate ca
nişte stâlpi în mintea omului înţelept, iar pe acestea autodidactul Isaac le-a primit ca
moştenire; căci doar el primeşte ca moştenire substanţa tatălui său {24}{Geneza 25:5}.
XVII. (75) Şi băgaţi de seamă că Moise nu spune că au venit într-o câmpie unde au
rămas, ci că „au găsit o câmpie”, după ce au căutat în toate direcţiile şi au chibzuit care ar
putea fi cel mai favorabil ţinut pentru nebunie; căci în realitate, oamenii nebuni nu iau de la
alţii pentru ei înşişi, ci caută şi găsesc lucrurile rele, pentru că nu se mulţumesc doar cu cele
pe care natura lor ticăloasă le urmăreşte de bunăvoie, ci adaugă la asta o iscusinţă desăvârşită
în privinţa fărădelegilor, care se trag din practica permanentă de a născoci ceea ce este rău.
(76) Şi, într-adevăr, aş fi dorit ca după ce au stat acolo pentru puţină vreme să îşi fi schimbat
locuinţa; dar chiar şi acum, ei cred că este bine să rămână, căci se spune că atunci când au
găsit câmpia s-au aşezat în acel loc; stabilindu-se ca şi cum acolo ar fi fost propria lor ţară, şi
nu un teritoriu străin; căci cei care s-au asociat din întâmplare cu faptele ticăloase ar fi avut
mai puţine necazuri dacă le-ar fi privit pe acestea ca fiindu-le complet străine, şi dacă nu ar fi
crezut că au vreo relaţie de rudenie sau vreo legătură cu ele. Căci dacă le-ar fi privit ca pe
nişte străini, şi-ar fi schimbat ulterior locuinţa, însă odată ce s-au aşezat ferm printre ele au
lăsat să se înţeleagă că vor locui acolo pentru vecie. (77) Din acest motiv, toţi oamenii
înţelepţi menţionaţi în cărţile lui Moise sunt prezentaţi ca nişte străini şi pribegi, căci sufletele
lor au fost trimise din cer pe pământ ca într-o colonie; şi datorită iubirii lor pentru
contemplaţie şi pentru învăţătură, aceştia sunt obişnuiţi să migreze spre natura pământească.
(78) Prin urmare, odată ce şi-au stabilit locuinţa printre cei cu trup, ei privesc cu ajutorul
simţurilor externe toate lucrurile muritoare, iar apoi se întorc de acolo în locul de unde au
plecat iniţial, considerând că ţinutul ceresc în care au drepturi cetăţeneşti este patria lor natală,
iar locuinţa pământească în care locuiesc doar vremelnic este un ţinut străin. Căci pentru cei
care sunt trimişi să locuiască într-o colonie, ţara care i-a primit ţine locul patriei lor natale;
însă ţara care i-a trimis acolo rămâne pentru ei casa unde doresc să se întoarcă. (79) Prin
urmare, în mod firesc, după ce s-a lepădat de acea viaţă care este doar o moarte şi un
mormânt, Avraam spune paznicilor celor morţi şi celor care se ocupă de treburile muritorilor,
„Străin sunt eu între voi şi pribeag” {25}{Geneza 23:4}, dar voi sunteţi băştinaşi ai acestei
ţări şi veneraţi ţărâna şi pământul mai mult decât sufletul, considerând că numele Efron este
mai important, căci Efron (80) tălmăcit înseamnă „movilă” şi în mod firesc Iacov, practicantul
virtuţii, deplânge faptul că este un pribeag în trup, spunând, „Zilele anilor vieţii mele de
pribegie au fost scurte şi rele; ele n-au ajuns zilele anilor de viaţă ai părinţilor mei în zilele lor
de pribegie” {26}{Geneza 47:9}. (81) Dar el era era autodidact, de aceea Scriptura i-a dat
următoarea poruncă, „Să nu te cobori în Egipt”, spune Scriptura, adică să te laşi pradă
pasiunilor, „ci locuieşte-n ţara pe care ţi-o voi spune Eu” {27}{Geneza 26:9}, şi anume în
înţelepciunea imaterială ce nu poate fi arătată privirii; şi fii un pribeag pe acest tărâm a cărui
substanţă poate fi percepută şi apreciată de simţurile externe. Aceste cuvinte sunt spuse pentru
a arăta că omul înţelept este un pribeag într-un ţinut străin, adică în trupul perceptibil prin
simţurile externe, şi că el locuieşte printre virtuţile apreciate de intelect ca şi cum ar fi în
ţinutul său natal, iar aceste virtuţi, spune Dumnezeu, nu sunt cu nimic diferite de cuvântul
divin. (82) Dar Moise spune, „Sunt un pribeag într-un ţinut străin”; vorbind cu multă
chibzuinţă, căci consideră locuinţa sa din trup nu doar un ţinut străin, aşa cum fac cei pribegi,
ci şi un tărâm de care trebuie să te îndepărtezi, fără a-l privi vreodată ca pe căminul tău.
XVIII. (83) Dar omul ticălos, dorind să arate că identitatea de limbă şi asemănarea
dialectului nu constau doar în denumiri şi cuvinte comune, ci şi în participarea la acţiuni
nelegiuite, începe să construiască o cetate şi un turn ca citadelă a răutăţii suverane; şi el îi
invită pe toţi tovarăşii săi petrecăreţi să ia parte la această întreprindere, pregătind dinainte
materiale din belşug. (84) Căci el spune, „Haideţi, veniţi să facem cărămizi şi să le ardem în
foc”, expresie echivalentă cu a spune, „Acum toate părţile sufletului nostru sunt amestecate şi

284
se află într-o stare de confuzie, aşa încât nu există nicio specie care să aibă formă şi să poată fi
văzută”. (85) Prin urmare, în conformitate cu acest început, am presupus că există o anumită
esenţă lipsită de specii particulare; şi toate calităţile distinctive, unde se găsesc şi pasiunea şi
viciul, trebuie împărţite în calităţi cuvenite, şi luând puţin câte puţin din acestea să ajungem să
creăm toate speciile, până la cea din urmă; şi în vederea mai bunei lor înţelegeri, dar şi pentru
a ne folosi şi bucura de ele, trebuie să le combinăm cu maturitate, căci în felul acesta vom
putea avea parte de plăcere şi desfătări. (86) Aşadar, voi, cei care sunteţi sfătuitorii raţiunii,
hai veniţi într-un fel sau altul la adunarea sufletului; şi veniţi şi voi, cei care meditaţi la
distrugerea dreptăţii şi a tuturor virtuţilor, şi haideţi să analizăm cu grijă cum putem ajunge la
scopul dorit. (87) Ei bine, pentru a avea succes în această întreprindere trebuie să ţinem cont
de următoarele principii: să dăm lucrurilor amorfe formă şi caracter şi să punem limite clare în
jurul fiecărui lucru, ca dacă sunt zguduite şi ologite (cu toate că se află pe o fundaţie fermă), şi
dacă au stabilit o legătură cu natura unei forme dreptunghiulare (căci aceasta este o natură
care nu poate fi zdruncinată niciodată), fiind fixate temeinic, ca o construcţie de cărămidă, să
poată susţine chiar şi acele lucruri care stau deasupra lor.
XIX. (88) Şi orice minte care se opune lui Dumnezeu, şi pe care o numim regele
Egiptului, îşi construieşte o astfel de structură. Căci Moise ne spune că mintea se bucură în
acele clădiri făcute din cărămidă; (89) căci din cele două substanţe, apă şi pământ, prima fiind
lichidă, iar a doua solidă, amestecându-le, căci ambele erau stricăcioase, au făcut o a treia
substanţă, aflată la hotarele celor două, pe care o numim lut; iar pe acesta l-au rupt în bucăţi
mai mici, dând fiecăreia propria sa formă, astfel încât să poată fi puse una lângă alta, pentru a
servi scopului propus. Pentru că în în felul acesta, ceea ce se făcuse putea fi desăvârşit cu
multă uşurinţă. (90) Imitând această lucrare, cei care sunt răi din fire, atunci când amestecă
impulsurile iraţionale şi extravagante ale pasiunilor cu cele mai cumplite vicii, disecă în
realitate ceea ce a fost combinat în feluritele specii şi le modelează din nou într-un mod
nefericit, dându-le o formă prin intermediul căreia blocada sufletului va fi întărită; acestea
sunt de fapt diviziunile simţului extern, adică văzul, auzul, gustul, mirosul şi simţul tactil. La
rândul ei, pasiunea se împarte în plăcere, şi poftă, şi teamă, şi durere; iar genul universal al
viciilor se împarte în nebunie, şi lipsă de cumpătare, şi laşitate, şi nedreptate, şi toate celelalte
vicii strâns legate de ele sau înrudite cu acestea.
XX. (91) Şi în trecut, unele persoane chiar mult mai ticăloase decât acestea, nu numai
că şi-au pregătit propriul suflet pentru astfel de acţiuni, ci au făcut presiuni şi asupra celor care
fac parte dintr-o clasă superioară şi din genul înzestrat cu vedere ascuţită, şi i-au „constrâns să
facă cărămizi şi să construiască cetăţi puternice” {28}{Exodul 1:11} pentru minte, care părea
să aibă rolul de rege, dorind să indice faptul că binele este robul răului şi că supunerea în faţa
pasiunilor este mai puternică decât liniştea sufletului şi chibzuinţa, şi că toate virtuţile nu sunt
decât slujnicele nebuniei şi ale tuturor răutăţilor, care nu fac decât să se supună poruncilor
date stăpânii cei puternici; (92) căci iată, spune Moise, cel mai pur şi mai strălucitor şi mai
ager ochi al sufletului, care doar el are permisiunea de a-l privi pe Dumnezeu, pe nume Israel,
fiind prins în plasele materiale ale Egiptului, rabdă porunci severe, fiind forţat să facă
cărămizi şi alte lucruri din lut printr-o muncă foarte grea şi insuportbilă, care-l îndurerează în
mod firesc, şi care-l face să geamă, căci singura comoară, ca să spunem aşa, din mijlocul
răutăţilor este puterea de a deplânge suferinţele prezente. (93) Căci se spune, şi pe bună
dreptate, că „fiii lui Israel gemeau sub povara muncilor” {29}{Exodul 2:23}. Şi ce om în
toate minţile, dacă ar vedea munca depusă de majoritatea oamenilor şi seriozitatea deosebită
cu care caută acele lucruri cărora obişnuiau să li se dedice, nu ar fi fost preocupat în cel mai
înalt grad şi nu ar fi strigat la Dumnezeu, singurul Mântuitor, ca să le uşureze munca şi să
plătească un preţ de răscumpărare pentru salvarea sufletului, aşa încât acesta să fie eliberat şi
izbăvit? (94) Şi atunci, care este cea mai sigură libertate? Să te pui în slujba singurului
Dumnezeu înţelept, aşa cum mărturiseşte Scriptura, în care se spune, „Dă-i drumul poporului

285
Meu, ca să-Mi slujească” {30}{Exodul 8:1}. (95) Dar caracteristica specifică a celor care-l
slujesc pe Dumnezeu nu este nici aceea de a fi paharnici, sau brutari, sau bucătari, nici aceea
de a-şi bate capul cu aranjarea şi împodobirea trupurilor lor ca şi cum ar pune nişte cărămizi,
ci să se înalţe cu ajutorul raţiunii până la cer, după ce în prealabil l-au ales pe Moise,
reprezentantul celor iubitori de Dumnezeu, să le fie călăuză pe drumul pe care au pornit; (96)
căci atunci „vor vedea locul care poate fi văzut” {31}{Exodul 24:10}, care este, ca să spunem
aşa, o piatră de safir, şi care seamănă, ca să spunem aşa, cu firmamentul cerului, şi anume cu
lumea perceptibilă prin simţurile externe, pe care o descrie alegoric prin aceste cuvinte. (97)
Căci cei care s-au asociat cu scopul de a învăţa să-şi dorească să îl vadă au făcut foarte bine;
iar dacă sunt incapabili să facă asta, cel puţin să vadă imaginea sa, cuvântul său cel mai sacru,
şi lângă el, cea mai desăvârşită lucrare dintre toate lucruile perceptibile prin simţurile externe,
şi anume lumea. Pentru că a filozofa nu este nimic altceva decât a-ţi dori să vezi lucrurile cu
claritate.
XXI. (98) Dar el spune că lumea perceptibilă prin intermediul simţurilor externe este,
ca să spunem aşa, taburetul pe care Dumnezeu îşi sprijină picioarele; în primul rând pentru a
putea arăta că în interiorul creaturilor nu există nicio cauză eficientă; în al doilea rând, pentru
a demonstra că nici măcar întreaga lume nu are o mişcare proprie, liberă, spontană şi fără
niciun fel de restricţii, ci Dumnezeu, stăpânul universului, este cel care o controlează, reglând
şi dirijând totul într-o manieră salvatoare cu cârma înţelepciunii sale, fără a se folosi de mâini
sau de picioare sau de vreo altă parte asemenea celor care aparţin lucrurilor create; căci
Dumnezeu nu e om, însă noi îl reprezentăm uneori în felul acesta de dragul învăţăturii, pentru
că suntem incapabili să ieşim din noi înşine, şi ne temem de Dumnezeul cel necreat, din cauza
lucrurilor de care suntem înconjuraţi. (99) Iar Moise vorbeşte foarte frumos, folosindu-se de o
parabolă, atunci când spune că lumea este asemenea unui cărămizi; căci lumea pare să fie
fixată ferm, la fel ca o cărămidă într-o casă, cel puţin atât cât ne putem da seama prin
simţurile externe, însă ea are o mişcare foarte rapidă, şi încă una capabilă să depăşească toate
mişcările particulare. (100) Pentru că ochii noştri trupeşti văd că soarele ziua şi luna noaptea
stau pe loc, deşi cine nu ştie că aceste două corpuri cereşti se mişcă cu o viteză incomparabilă,
învârtindu-se în jurul cerului într-o singură zi? Şi chiar şi cerul universal pare să stea în loc,
deşi se mişcă în cerc; iar mişcările sale sunt percepute şi înţelese cu ajutorul ochiului nostru
invizibil şi divin care se află în minte.
XXII. (101) Şi se spune despre ei că ardeau cărămizile în foc, sugerându-se prin
această expresie simbolică faptul că ei sunt întăriţi în privinţa viciilor şi pasiunilor de motivele
calde şi pline de energie, aşa încât nu pot fi răsturnaţi de gardienii înţelepciunii, care pentru a-
i învinge fac permanent uz de tot felul de mijloace de luptă. (102) Motiv pentru care se mai
face şi următoarea afirmaţie, „foloseau cărămida în loc de piatră”; căci caracterul slab şi
îndoielnic al acelei impetuozităţi care nu se întovărăşeşte cu raţiunea, când este presat cu
putere pentru a dobândi tărie şi rezistenţă, datorează această schimbare unor motive puternice
şi unor demonstraţii convingătoare; înţelegerea unor asemenea speculaţii fiind, într-un anume
fel, înzestrată cu bărbăţie şi vigoare; însă atunci când o astfel de înţelegere se află la început,
se va topi din cauza caracterului amestecat al sufletului, care nu este capabil să consolideze şi
să păstreze ceea ce se întipăreşte în el. (103) „Şi au folosit clisă în loc de mortar”; şi nu invers,
adică mortar în loc de clisă. Căci cei răi par a întări şi a fortifica lucrurile slabe, făcându-le
foarte puternice, şi a consolida prin propriile lor resurse ceea ce se topeşte şi se scurge departe
de asemenea lucruri, astfel încât să poată ochi şi trage asupra virtuţii dintr-un loc sigur. Dar
îndurătorul Dumnezeu şi tată al binelui nu va permite ca clădirile lor să aibă parte de o
siguranţă absolută, căci lucrarea lor de a topi râvna nu va putea rezista, căci aceasta va deveni
moale precum noroiul. (104) Căci dacă lutul lor ar deveni mortar, atunci poate că acel lucru
pământesc perceptibil prin simţurile externe, care este veşnic într-o stare de curgere, va putea
dobândi o putere sigură şi neschimbătoare; dar întrucât, dimpotrivă, mortarul lor a devenit

286
doar o simplă clisă, nu trebuie să disperăm, căci de aici se naşte o anumită speranţă că
puternicele fortificaţii ale viciului pot fi răsturnate prin puterea lui Dumnezeu. (105) Prin
urmare, omul drept, chiar şi în marele şi necontenitul potop al vieţii, atâta vreme cât nu poate
vedea lucrurile aşa cum sunt ele doar prin puterea sufletului său, fără a avea nevoie de ajutorul
simţului extern, va unge „arca”, prin care înţeleg trupul, „cu smoală atât pe dinăuntru, cât şi
pe dinafară” {32}{Geneza 6:14}, întărindu-şi imaginaţia şi puterea prin propriile sale resurse;
dar când pericolul încetează, iar violenţa potopului scade, va ieşi afară, folosindu-se de mintea
sa imaterială pentru a înţelege adevărul. (106) Căci încă de la naştere firea bună a omului este
sădită în virtute, şi atunci când vorbim despre ea o numim Moise, adică cel care locuieşte în
întreaga lume considerând-o a fi cetatea sa şi ţara sa, devenind astfel cosmopolit; şi fiind legat
în trupul care pare a fi uns cu „catran şi smoală” {33}{Exodul 2:3}, şi părând a putea primi în
siguranţă toate imaginile tuturor lucrurilor care pot deveni obiecte ale simţurilor externe,
plânge {34}{Exodul 2:6} atunci când se vede legat în felul acesta, copleşit fiind de dorul
pentru natura imaterială. Şi plânge pentru mintea nenorocită a oamenilor în general, căci
rătăceşte şi este plină de mândrie, întrucât fiind stimulată de părerile false crede că are în ea
ceva ferm şi stabil, şi, ca o chestiune de ordin general, consideră că în unele creaturi există
ceva imuabil, deşi stabilitatea perpetuă şi veşnic aceeaşi este doar apanajul lui Dumnezeu.
XXIII. (107) Iar expresia, „Hai să ne clădim un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă
la cer” ascunde următorul înţeles; legiuitorul nu concepe că doar acelea sunt oraşe care se
clădesc pe pământ, din materiale cum sunt lemnul şi piatra, ci el crede că mai există şi alte
oraşe, pe care oamenii le poartă cu ei, iar acestea sunt zidite în sufletele lor; (108) şi acestea
sunt, aşa cum este şi firesc, arhetipurile şi modelele celorlalte, întrucât au o alcătuire mai
divină, pe când celelalte sunt doar o imitaţie a lor, căci sunt zidite doar din substanţe
pieritoare. Dar există două feluri de oraşe, unul mai bun, iar celălalt mai rău. Oraşul mai bun
este acela care se bucură de un guvern democratic, de o constituţie care promovează
egalitatea, şi de stăpâni cum sunt legea şi justiţia; iar o asemenea organizare reprezintă un imn
închinat lui Dumnezeu. Dar oraşul mai rău este acela care falsifică această organizare, aşa
cum se falsifică şi banii obişnuiţi, dând naştere ohlocraţiei, care admiră inegalitatea, ce atrage
după sine nedreptatea şi lipsa legii. (109) Ei bine, oamenii buni sunt cetăţenii primului tip de
oraş; dar mulţimea celor răi se agaţă de celălalt tip, cel mai rău, şi ei iubesc dezordinea mai
mult decât ordinea, şi confuzia mai mult decât fermitatea bine stabilită. (110) Iar omul rău îşi
caută ajutoare pentru a comite ticăloşii, căci nu consideră că îşi este suficient lui însuşi. Şi îşi
îndeamnă vederea, şi îşi îndeamnă auzul, şi îşi îndeamnă fiecare simţ extern să i se alăture
fără răgaz, şi să aducă cu sine toate cele necesare bunei lui funcţionări. Şi el ridică şi ascute
toate celelalte pasiuni, care prin natura lor sunt greu de controlat, pentru ca prin practică şi
grijă să poată deveni irezistibile. (111) Prin urmare, mintea, chemându-şi aceşti aliaţi, spune,
„Hai să ne clădim un oraş”; expresie echivalentă cu a spune, „Haideţi să întărim lucrurile
noastre; haideţi să le înconjurăm cu un zid, ca să nu fim cuceriţi cu uşurinţă de cei care ne
atacă; haideţi să împărţim, ca în nişte triburi şi oraşe, puterile care există în suflet, pe unele
alocându-le părţii raţionale, iar pe altele celei iraţionale; (112) haideţi să alegem cârmuitori
competenţi, bogăţie, glorie, onoare, plăcere, prin intermediul cărora să putem deveni stăpânii
a tot ceea ce există; alungând departe de noi dreptatea, cauza invariabilă a sărăciei şi lipsei de
glorie; şi haideţi să promulgăm legi, care să confirme că puterea supremă şi toate beneficiile
aparţin celor ce se pot ridica mereu deasupra celorlalţi. (113) Şi haideţi să construim în acest
oraş un turn, ca o citadelă, care să fie palatul viciului tiran, ale cărui picioare să meargă pe
pământ, iar capul, cu mândrie, să se ridice la o aşa înălţime, încât să atingă cerul; (114) căci,
pe bună dreptate, acesta nu se sprijină doar pe păcatele omeneşti, ci se grăbeşte să ajungă până
la cer, ridicându-şi cuvintele nelegiuite şi lipsite de pietate, spunând fie că Dumnezeu nu
există, fie că dacă există este lipsit de providenţă, sau afirmând că lumea nu are un început în
privinţa creaţiei, sau că, admiţând că a fost creată, este purtată la întâmplare de cauze

287
schimbătoare, uneori într-un mod greşit, iar alteori într-o manieră ireproşabilă, aşa cum se
întâmplă adesea cu căruţele sau corăbiile. (115) Căci uneori, călătoria unei corăbii sau traseul
unei căruţe se desfăşoară aşa cum trebuie chiar şi fără contribuţia vizitiului sau a cârmaciului;
dar succesul nu depinde mereu de providenţă, ci adesea şi de chibzuinţa oamenilor, căci este
un fapt recunoscut că păcatul este total incompatibil cu puterea divină. Ei bine, ce scop poate
avea omul nesăbuit, cel care, la figurat vorbind, îşi înalţă un turn din cugetările ticăloase, dacă
nu acela de a lăsa în urmă un nume, care în niciun caz nu poate fi un nume bun?
XXIV. (116) Căci se spune, „Hai să ne facem un nume”. O, cât de exagerate şi de
neruşinate sunt aceste cuvinte! Ce ziceţi voi? Când ar trebui să căutaţi să cufundaţi
nelegiuirile voastre în noapte şi în întunericul cel mai adânc, şi să le acoperiţi cu vălul ruşinii,
iar dacă acest lucru nu este posibil, măcar să pretindeţi că vă ruşinaţi, fie pentru a câştiga
favoarea oamenilor moderaţi şi virtuoşi, fie pentru a evita pedeapsa, ca urmare a faptului că v-
aţi recunoscut ticăloşia; cu toate acestea, însă, voi continuaţi cu asemenea îndrăzneală să ieşiţi
la lumină şi sub razele strălucitoare ale soarelui, pentru a arăta că nu vă temeţi nici de
ameninţările oamenilor buni, nici de justiţia implacabilă a lui Dumnezeu care pluteşte
deasupra oamenilor nelegiuiţi şi disperaţi? Ci consideraţi potrivit să daţi de veste în toate
direcţiile şi să relataţi despre nedreptăţile pe care le comiteţi, astfel încât nimeni să nu rămână
neştiutor sau neinformat în legătură cu cutezanţa voastră şi cu faptele voastre ticăloase,
oameni mizerabili şi josnici ce sunteţi! (117) Aşa că ce nume vreţi să vă faceţi? Unul care să
se potrivească perfect cu faptele voastre? Dar oare nu este doar un singur nume care vi se
potriveşte? Poate că este unul în privinţa genului; dar există zece mii de astfel de nume în
privinţa speciilor, pe care le veţi auzi de la alţii, chiar dacă voi înşivă veţi păstra tăcerea.
Numele potrivite pentru conduita voastră sunt aroganţa asociată cu neruşinarea, obrăznicia
combinată cu violenţa, violenţa unită cu omuciderea, corupţia combinată cu adulterul,
pofetele nedefinite însoţite de faptul că vă dedaţi tuturor plăcerilor, nebunia unită cu
nechibzuinţa, nedreptatea unită cu ticăloşia abilă, furtul combinat cu jaful, călcarea
jurămintelor asociată cu minciuna, lipsa de pietate combinată cu fărădelegea absolută. Acestea
şi altele asemenea lor sunt numele care se dau unor astfel de fapte şi acţiuni. (118) Şi ei se
laudă şi îşi dau aere că sunt în căutarea acelei reputaţii provenită din faptele pe care ar fi mai
bine să le ascundă şi să se ruşineze de ele. Şi într-adevăr, unele persoane chiar se laudă cu
aceste lucruri, crezând că vor obţine de pe urma lor o anumită putere irezistibilă printre
oameni, ca urmare a faptului că susţin astfel de idei; însă pentru uriaşa lor îndrăzneală, aceste
persoane nu vor scăpa de răzbunarea divină şi foarte curând vor avea ocazia nu doar să
anticipeze de la distanţă, ci chiar să perceapă imediat iminenţa propriei lor morţi. Căci se
spune, „Înainte să fim împrăştiaţi, haideţi să ne îngrijim de numele nostru şi de slava noastră”.
(119) Şi să nu le zic acestor oameni, Voi ştiţi că veţi fi împrăştiaţi? Atunci de ce mai comiteţi
nelegiuiri? Dar poate că aici el pune în faţa ochilor noştri felul de a fi al oamenilor nesăbuiţi,
care, chiar şi atunci când este limpede că asupra lor planează cele mai mari pedepse, nu ezită
să comită nedreptăţi. Iar pedepsele aplicate de Dumnezeu, chiar dacă par a fi ascunse, sunt în
realitate bine cunoscute. (120) Pentru că toţi oamenii ticăloşi ştiu că nu pot scăpa atenţiei
divinităţii atunci când fac rău, şi că nu vor putea evita niciodată ziua răzbunării. (121) Căci
altfel, de unde ştiu ei că vor fi risipiţi? Şi totuşi ei spun, „Înainte să fim împrăştiaţi”. Dar
conştiinţa lor, care se află în interior, îi condamnă şi îi împunge cu vehemenţă atunci când se
dedau nelegiuirilor, pentru a-i face să mărturisească împotriva voinţei lor că toate faptele
omului sunt supravegheate de o natură superioară, iar dreptatea veghează de sus, ca un călău
incoruptibil, care urăşte faptele nelegiuite ale celor lipsiţi de pietate, precum şi raţionamentele
şi discursurile care le iau apărarea.
XXV. (122) Dar toţi aceşti oameni sunt progeniturile acelei răutăţi care este mereu pe
moarte, dar care nu moare niciodată, al cărei nume este Cain. Şi nu ni se spune despre Cain că
a zămislit un fiu pe care l-a numit Enoh {35}{Geneza 4:17}, şi că a zidit un oraş căruia i-a

288
pus acelaşi nume, şi că creat lucruri muritoare care au dus la distrugerea acelor lucruri care au
o alcătuire divină? (123) Căci numele Enoh tălmăcit înseamnă „graţia ta”. Dar orice om lipsit
de pietate crede că înţelege datorită darurilor pe care i le face intelectul său; că ceea ce vede
reprezintă darul ochilor săi, că ceea ce aude este darul urechilor, că ceea ce poate mirosi este
darul nărilor, şi că fiecare din simţurile externe îi oferă în dar acele percepţii care le sunt
specifice. Şi tot aşa, că organele vorbirii îl înzestrează cu capacitatea de a ţine discursuri, şi că
de fapt nu există Dumnezeu, sau cel puţin că acesta nu este cauza supremă a tuturor lucrurilor.
(124) Din cauza acestor păreri, el îşi atribuie lui însuşi pârga roadelor pe care le culege de pe
pământ ca agricultor, mulţumindu-se mai apoi să-i ofere lui Dumnezeu doar o parte din aceste
roade, deşi are în apropiere un exemplu sănătos; căci fratele lui oferă jertfă din progeniturile
turmei, sacrificându-l pe întâiul-născut al oilor sale, şi nu pe aceia care au valoare secundară;
mărturisind că cele mai vechi cauze ale tuturor lucrurilor se supun cauzei supreme. (125) Dar
omul lipsit de pietate crede exact pe dos, adică că mintea este înzestrată cu puterea absolută de
a face tot ceea ce doreşte, iar simţurile externe au puterea absolută în privinţa tuturor
lucrurilor pe care le percep, aşa că mintea şi simţurile externe decid într-o manieră
ireproşabilă şi fără greş, prima în privinţa trupului, iar celelalte în privinţa a tot ceea ce există.
(126) Aşadar, ce altceva ar putea fi mai condamnabil sau mai vrednic de pedeapsă decât
asemenea idei? Nu a fost oare mintea pedepsită în mod repetat pentru nenumăratele acte de
nesăbuinţă comise? Iar simţurile externe nu au fost ele pedepsite pentru că au depus mărturie
falsă, dar nu de către judecătorii iraţionali, care este firesc să presupunem că pot fi înşelaţi, ci
în faţa tribunalului naturii, care este imposibil de corupt? Şi într-adevăr, atâta vreme cât
mintea şi simţurile noastre sunt supuse greşelii chiar şi atunci când este vorba de noi înşine,
rezultă că trebuie să mărturisim că Dumnezeu revarsă asupra minţii puterea intelectului, iar
asupra simţurilor externe facultatea înţelegerii, şi că aceste foloase nu ne sunt date de lucrurile
cu care suntem înzestraţi, ci de către cel căruia îi datorăm şi existenţa noastră.
XXVI. (128) Copiii care au primit de la tatăl lor moştenirea iubirii de sine sunt
nerăbdători să crească până la cer, până când justiţia, care iubeşte virtutea şi urăşte
nelegiuirea, le va distruge oraşele pe care le-au zidit în sufletele lor nenorocite, precum şi
turnul al cărui nume e pomenit în cartea intitulată Judecata de Apoi. (129) Şi aşa cum spun
evreii, numele lui este Penuel, care tălmăcit în limba noastră înseamnă „cel care-i întoarce
spatele lui Dumnezeu”. Căci orice clădire puternică care se ridică prin intermediul
argumentelor plauzibile nu este construită cu alt scop, decât cu acela de a abate mintea şi de a
o înstrăina de la onoarea datorată lui Dumnezeu, şi ce alt scop ar putea fi mai nelegiuit? (130)
Însă această fortificaţie puternică va fi distrusă de acel inamic al nelegiuirii, care este plin de
ostilitate împotriva ei, şi pe care evreii îl numesc Ghedeon: al cărui nume tălmăcit înseamnă
„adăpostul hoţilor”. Căci, spune Moise, „Ghedeon a jurat către oamenii din Penuel, zicând,
«Când mă voi întoarce cu pace, atunci voi dărâma turnul acesta!»” {36}{Judecători 8:9}.
(131) O laudă frumoasă şi foarte potrivită pentru sufletul care urăşte răutatea şi care este
împotriva celor lipsiţi de pietate, hotărât fiind să răstoarne toate acele raţionamente care
urmăresc să convingă mintea şi să o abată de la lucrurile sfinte, iar acesta este rezultatul
firesc. Căci atunci când mintea vine înapoi, ceea ce îi întoarce spatele şi o respinge dispare
imediat, (132) şi aceasta este ocazia pentru a distruge lucrul respectiv, fapt pe care el nu îl
numeşte război (ceea ce este de-a dreptul minunat), ci pace. Pentru că datorită pietăţii, care
determină stabilitatea şi fermitatea minţii, toate raţionamentele bazate pe impietate sunt
răsturnate. (133) De asemenea, mulţi au transformat simţurile externe într-un turn, şi le-au
ridicat la o asemenea înălţime încât să poată percepe chiar şi hotarele cerului. Dar termenul
cer este folosit aici în mod simbolic, cu referire la mintea noastră, în conformitate cu care se
rotesc toate acele lucruri desăvârşite şi divine. Dar cei ce se dedau la astfel de fapte preferă
simţurile externe în detrimentul intelectului, iar prin aceste simţuri doresc să distrugă tot ce
aparţine celui din urmă, constrângând acele lucruri care în momentul de faţă sunt stăpâne să

289
coboare la rangul de slujitoare, ca să ridice acele lucruri care prin natura lor sunt în robie la
rangul de stăpâne.
XXVII. (134) Iar afirmaţia, „Şi S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul” trebuie
înţeleasă ca şi cum s-ar vorbi la modul figurat. Căci să crezi că divinitatea poate să meargă
undeva, sau că poate să vină de undeva, sau că poate să coboare, sau să meargă la o întâlnire,
sau, pe scurt, că are aceleaşi poziţii şi mişcări ca animalele propriu-zise, şi că poate să se
deplaseze cu adevărat, este, ca să folosim un proverb binecunoscut, o lipsă de pietate care
merită să fie izgonită dincolo de mare şi de lume. (135) Dar legiuitorul ne face cunoscute
aceste lucruri ca şi cum Dumnezeu ar vorbi ca un om, deşi El nu are formă omenească, căci
scopul său este acela de a ne instrui, aşa cum am mai arătat anterior, atunci când m-am referit
la alte pasaje. Căci cine nu ştie că o persoană care coboară trebuie să elibereze un loc pentru a
ocupa altul? (136) Însă Dumnezeu umple toate locurile instantaneu, pentru că El le înconjoară
pe toate, dar niciunul nu îl înconjoară pe El, căci doar El poate fi pretutindeni şi în acelaşi
timp nicăieri. Nicăieri, deoarece El însuşi a creat locul şi spaţiul simultan cu crearea
lucrurilor, şi ar fi lipsit de pietate să spunem că Creatorul este cuprins de ceva ce El a creat.
De asemenea, El este peste tot, pentru că şi-a întins puterile aşa încât să pătrundă pământul, şi
apa, şi aerul, şi cerul, şi nicio parte a lumii nu a rămas pustie, ci, adunând toate lucrurile la un
loc, le-a legat cu lanţuri ce nu pot fi rupte, {37}{textul spune αόρατους, adică „invizibile”, dar
eu am urmat traducerea lui Mangey, în care se spune αρρηκτους. Restul propoziţiei este
deteriorat grav}, ca să nu se elibereze niciodată, motiv pentru care El trebuie slăvit prin
înălţarea unor imnuri. (137) Căci se înţelege că acela care e mai mare decât toate puterile este
mai presus de ele, însă nu doar în privinţa existenţei. Iar puterea acestei fiinţe care a făcut şi a
ordonat totul este numită pe bună dreptate Dumnezeu, pentru că ea ţine totul la pieptul ei, şi
pătrunde peste tot în univers. (138) Însă fiinţa divină, invizibilă şi incomprehensibilă, este cu
adevărat peste tot, dar nicăieri nu poate fi văzută sau înţeleasă. Dar atunci când spune, „Eu
sunt cel care stau în faţa voastră” {38}{Exodul 17:6}, pare într-adevăr că s-a arătat şi că a fost
înţeles, deşi în ochii celor cărora li s-a arătat şi care l-au văzut El era superior tuturor fiinţelor
create. (139) Prin urmare, niciunul din cuvintele care se referă la deplasarea dintr-un loc în
altul nu este potrivit pentru acel Dumnezeu care există doar ca esenţă; mă refer la acele
expresii de genul a urca sau a coborî, a merge spre stânga sau spre dreapta, înainte sau înapoi.
Căci nu ni-l putem închipui în niciuna din ipostazele de mai sus, întrucât El nu se întoarce
niciodată şi nici nu se mută dintr-un loc în altul. (140) Cu toate acestea, se spune că El s-a
pogorât şi a văzut, El, cel care prin preştiinţa sa înţelege totul, şi nu doar ce s-a întâmplat, ci
chiar şi ce nu s-a petrecut încă; iar această expresie este folosită ca îndemn şi ca învăţătură,
pentru ca niciun om să nu se lase furat de speculaţii nesigure în privinţa lucrurilor pe care nu
le poate vedea, căci stând la distanţă va fi tentat să dea crezare fanteziilor prosteşti, de aceea
tot omul trebuie să se apropie de fapte, şi să le analizeze separat, şi să le judece cu mare grijă
şi în mod temeinic. Căci ceea ce vezi merită mai mare încredere decât ceea ce auzi într-un
mod eronat. (141) Din acest motiv, minunata constituţie a acestor oameni s-a mai îmbogăţit
cu o lege, şi anume că nimeni nu trebuie să depună mărturie pe baza celor auzite, căci din
cauza naturii sale, tribunalul simţului auditiv poate fi corupt. Şi într-adevăr, în legea sa
prohibitivă Moise spune, „Să nu-ţi pleci urechea la zvon deşert” {39}{Exodul 23:1}. Vrând să
spună nu doar că omul trebuie să evite să primească relatări provenite din zvonuri false sau
stupide, ci şi că, în ceea ce priveşte înţelegerea clară a adevărului, auzul se află cu mult în
urma văzului, căci este plin de îngâmfare.
XXVIII. (142) Spunem că acesta este motivul pentru care se zice că Dumnezeu s-a
pogorât pentru a vedea cetatea şi turnul; iar adăugirea, „pe care-l zideau fiii oamenilor” nu
este inutilă. Căci poate vreo persoană înclinată spre lucrurile profane ar putea ia aceste cuvinte
în derâdere şi să spună, „Legiuitorul ne predă aici o lecţie nouă, spunând că nimeni nu poate
construi cetăţi şi turnuri în afară de fiii oamenilor; căci chiar şi oamenii cei mai nebuni cunosc

290
aceste lucruri atât de evidente”. (143) Însă nu trebuie să credem că Sfintele Scripturi
intenţionează să transmită un fapt atât de simplu şi de indiscutabil ca acesta, ci mai degrabă că
că aceste cuvinte aparent simple ascund un înţeles pe care trebuie să îl descoperim. (144)
Aşadar, care este acest înţeles ascuns? Aceia care, ca să spunem aşa, atribuie mai mulţi taţi
lucrurilor existente, şi care spun că zeii sunt numeroşi, dând dovadă de o mare ignoranţă în
privinţa naturii lucrurilor şi producând o mare confuzie, şi care spun că scopul sufletului este
acela de a obţine plăcerea, sunt aceia despre care se spune, dacă trebuie să grăim adevărul
adevărat, că sunt constructorii cetăţii amintite mai sus, precum şi ai citadelei care se găseşte în
interiorul ei; iar aceştia au sporit cauzele eficiente ale scopului dorit, construindu-le şi
ridicându-le ca pe nişte case, ceea ce, îmi imaginez, îi face să nu fie cu nimic diferiţi de acei
copii ai prostituatelor pe care legea îi exclude din adunarea lui Dumnezeu, după cum se
spune: „Cel născut din desfrânată nu va intra în adunarea Domnului” {40}{Deuteronomul
23:2}. Căci aşa cum arcaşii trag la întâmplare spre un grup de obiecte, fără a ţinti cu precizie
şi iscusinţă vreunul dintre ele, tot aşa şi aceşti oameni, care afirmă existenţa a zece mii de
principii şi de cauze pentru crearea universului, toate acestea fiind false, demonstrează o
deplină ignoranţă în privinţa Creatorului şi a Tatălui tuturor lucrurilor; (145) însă cei care
posedă cunoaşterea adevărată sunt pe drept cuvânt numiţi fiii unicului Dumnezeu, aşa cum li
se adresează şi Moise, acolo unde spune, „Fii sunteţi ai Domnului, Dumnezeului vostru”
{41}{Deuteronomul 14:1}. Şi tot aşa, „Pe Dumnezeul care te-a născut” {42}{Deuteronomul
32:18}; şi într-un alt loc, „Nu este El tatăl tău?”. În consecinţă, este firesc că aceia care au
această dispoziţie sufletească vor considera că nimic nu este frumos, cu excepţia binelui, care
reprezintă citadela înălţată de cei experimentaţi într-un astfel de război; iar această citadelă
protejează împotriva plăcerii, constituind în acelaşi timp şi un mijloc prin care aceasta din
urmă să fie învinsă şi distrusă. (146) Şi chiar dacă nimeni nu este încă vrednic de a fi chemat
fiul lui Dumnezeu, toţi oamenii trebuie să lucreze cu seriozitate, pentru a fi împodobiţi
potrivit primului său cuvânt, care este cel mai vârstnic dintre îngerii săi, marele arhanghel cu
numeroase nume; căci acesta este numit autoritatea, şi numele lui Dumnezeu, şi Cuvântul, şi
omul făcut după chipul lui Dumnezeu, şi văzătorul Israel. (147) Din acest motiv, cu puţin
timp în urmă am fost împins să laud principiile celor care au spus, „Noi suntem toţi feciorii
unui singur om” {43}{Geneza 42:11}. Căci chiar dacă nu se cuvine încă să fim numiţi fiii lui
Dumnezeu, totuşi merităm să fim numiţi fiii chipului său etern, ai cuvântului său cel mai
sacru; căci chipul lui Dumnezeu este cuvântul său cel mai vechi. (148) Şi într-adevăr, în multe
pasaje ale legii copiii lui Israel sunt numiţi auditorii celui care vede, întrucât auzul este pe
locul doi după văz, iar cei care au nevoie de învăţătură se află în urma celor care primesc
impresii clare despre ceea ce se înfăţişează privirii lor. (149) De asemenea, admir şi lucrurile
spuse sub inspiraţie divină din Cartea Regilor, potrivit cărora cei care au trăit cu multe
generaţii mai târziu, într-o manieră ireproşabilă, sunt numiţi fiii lui David, cei care i-au cântat
imnuri lui Dumnezeu; {44}{2 Ezdra 8:2} deşi în timpul vieţii sale, nici măcar străbunicii lor
nu se născuseră încă. Adevărul este că naşterea despre care se vorbeşte aici nu se referă la
trupurile pieritoare, ci la sufletele care prin virtuţile lor au devenit nemuritoare, iar această
naştere are de a face cu stăpânii virtuţii, care au calitatea de părinţi şi străbuni.
XXIX. Dar celor care se laudă că sunt drepţi, Domnul le-a spus, „Iată că ei sunt un
singur popor şi au toţi o singură limbă”, o expresie echivalentă cu, „Iată că ei sunt o familie şi
au o singură legătură de rudenie”, şi tot aşa, „între ei există armonie şi înţelegere, căci
niciunul nu este în mintea lui alienat sau deconectat de vecinul său, ca în cazul oamenilor
inculţi”. Căci uneori, organul vorbirii lor este dezacordat şi lipsit de armonie, şi nu în mică
măsură, fiind mai degrabă acordat cu atenţie pentru a scoate sunete nearmonioase, care nu pot
produce altceva decât un concert lipsit de melodie. (151) Efecte similare pot fi observate şi la
oamenii agitaţi {45}{Am tradus aici din textul în limba latină al lui Mangey. El a spus că
textul original este corupt şi neinteligibil. Cuvântul tradus ca „agitat” este πολιτιδος, care este

291
vădit deteriorat}; căci există schimbări periodice, care la unii apar în fiecare zi, pe când la alţii
se manifestă la trei-patru zile, aşa cum spun fiii vindecătorilor; iar aceştia mai semnalează
anumite ore din zi sau din noapte când au loc crize importante, care întotdeauna decurg
aproape în acelaşi fel. (152) Iar expresia, „Şi ei au început să facă asta”, este rostită cu o
indignare lipsită de moderaţie, pentru că nu era suficient că acei oameni răi tulburau toate
principiile dreptăţii, afectându-i pe toţi concetăţenii lor, ci mai mult decât atât, ei s-au
aventurat să încalce chiar şi legile Cerului, semănând nedreptate şi culegând impietate. Dar
aceşti oameni ticăloşi nu capătă niciun folos, (153) pentru că deşi cei care caută să se rănească
reciproc reuşesc să facă acest lucru în multe situaţii în care scopurile aflate în inima lor sunt
conflictuale, punând în mişcare tot ce au decis în minţile lor lipsite de înţelepciune, totuşi nu
aşa stau lucrurile şi în cazul celor lipsiţi de pietate. Căci toate lucrurile ce aparţin Divinităţii
nu pot fi nici deteriorate, nici vătămate, dar cei impuri nu pot descoperi în ele decât
începuturile unei vieţi păcătoase, fără a putea ajunge însă la scopul pe care şi l-au propus;
(154) motiv pentru care găsim şi această expresie, „Au început să facă”. Aceşti oameni plini
de o dorinţă nestinsă de a face rău, nemulţumiţi fiind cu crimele pe care le pot săvârşi pe
pământ, pe mare sau în aer, întrucât natura lor este pieritoare, s-au decis să se asocieze
împotriva fiinţelor divine din cer; care, întrucât nu fac parte din rândul creaturilor existente,
sunt la rândul lor în afara oricărui pericol de a fi rănite. {46}{acest pasaj din text este şi el
neinteligibil, iar Mangey spune că se află într-o stare avansată de degradare}. Nici măcar
calomnia nu poate vătăma acele lucruri, dacă se aventurează să le vorbească de rău, întrucât
natura lor este veşnică şi eternă, însă ea le provoacă răni incurabile acelora care fac astfel de
acuzaţii. (155) Iar aceştia nu sunt oare de condamnat, căci, într-adevăr, ei sunt doar la început,
fiind incapabili să ajungă la acel scop lipsit de pietate pe care şi l-au propus, dar, zic, nu sunt
ei de condamnat la fel de mult ca şi în cazul în care şi-ar fi atins scopurile pe care le-au avut în
vedere? Este unul din motivele pentru care Moise afirmă despre ei că au înălţat turnul, deşi în
realitate nu l-au terminat, căci spune, „Şi S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul”, nu pe
care fiii oamenilor urmau să le construiască, ci pe care le zidiseră deja.
XXX. (156) Aşadar, care este dovada faptului că această construcţie nu fusese
finalizată pe deplin? În primul rând, faptul că acest lucru este binecunoscut, şi anume că este
imposibil ca o parte neînsemnată a pământului să atingă cerul, dintr-o cauză pe care am
menţionat-o anterior, că niciodată un centru nu va putea atinge circumferinţa; în al doilea
rând, pentru că eterul (αιθήρ) este un foc sfânt, ce nu poate fi stins, aşa cum arată şi numele
său, căci derivă din αϊθώ, a arde, care este sinonim cu καίω. (157) Şi avem un martor de
partea noastră aflat într-o anumită parte a sistemului focului ceresc, iar acesta este soarele, cel
care, deşi se află la o asemenea distanţă faţă de pământ, îşi trimite razele până în firidele sale
cele mai tainice, uneori încălzind, alteori pârjolind pământul, făcând ca aerul să se ridice spre
cer, deşi prin natura sa este rece; iar acele lucruri aflate mai departe de drumul pe care îl
parcurge cu rapiditate, pecum şi cele orientate pieziş faţă de el, se încălzesc doar pe o parte;
însă cele situate în apropierea lui sau cele care sunt orientate direct către el sunt încălzite
violent. Aşadar, dacă lucrurile stau în felul acesta, nu era necesar ca acei oameni ce se
străduiau să urce la cer să fie loviţi cu fulgere şi să fie transformaţi în cenuşă, pentru a nu
putea duce la bun sfârşit planurile lor măreţe şi pline de trufie? (158) Se pare că acesta este
înţelesul celor spuse de Moise într-un mod figurat, cu ajutorul expresiei care urmează: „Şi ei
au încetat să mai zidească cetatea şi turnul” {47}{Geneza 11:8}. Şi într-adevăr, nu pentru că
îşi încheiaseră munca, ci pentru că au fost împiedicaţi să o finalizeze, ca urmare a haosului
care s-a produs. Oricum, ei nu au scăpat nepedepsiţi pentru faptele lor, căci le-au premeditat şi
au încercat să îşi transpună ideile în practică.
XXXI. (159) În orice caz, legea spune că profetul şi proorocul indus în eroare de
presupunerile lui nestatornice (căci numele Balaam tălmăcit înseamnă nestatornic), „a
blestemat poporul văzător” {48}{Deuteronomul 23:4}; deşi în ceea ce priveşte cuvintele a

292
rostit doar binecuvântări şi vorbe de bun augur. Legea se concentrează aici nu asupra
cuvintelor pe care le-a rostit, şi care, prin grija lui Dumnezeu, şi-au schimbat caracterul,
devenind bani buni în loc de bani contrafăcuţi, ci asupra intenţiei de a face lucruri rele în
detrimentul celor bune. Dar prin natura lor, aceste lucruri se duşmănesc reciproc,
presupunerile se opun adevărului, părerile deşarte cunoaşterii, iar profeţia lipsită de inspiraţie
divină se opune în mod făţiş înţelepciunii cumpătate. (160) Iar dacă cineva s-ar ridica, ca să
spunem aşa, pentru a pune la cale o ambuscadă, şi dacă ar încerca să ucidă un om, ar trebui să
primească pedeapsa cuvenită pentru omucidere, aşa cum se arată în legea care s-a dat în
legătură cu aceste persoane: „Căci dacă”, spune legea, „cineva va merge până acolo încât să-l
omoare pe aproapele său cu vicleşug şi va fugi la altar, chiar şi de la altarul Meu să-l iei şi să-l
omori” {49}{Exodul 21:14}. Şi totuşi, ceea ce se condamnă este intenţia de a ucide, şi nu
crima propriu-zisă, însă legea consideră că intenţia de a ucide are aceeaşi gravitate ca şi
comiterea crimei; motiv pentru care nu-l iartă pe un asemenea om chiar dacă imploră
îndurare, poruncind ca cel care a nutrit o astfel de pornire lipsită de sfinţenie să fie scos chiar
şi din templu. (161) Un asemenea om este un păcătos, nu doar pentru că a complotat să ucidă
un suflet care ar fi putut trăi veşnic prin faptul că a dobândit virtutea şi a făcut uz de ea,
atacându-l cu ticăloşie, ci şi pentru faptul că îi atribuie lui Dumnezeu cauza îndrăznelii sale
nelegiuite; căci verbul „a fugi” are un înţeles ascuns. Pentru că mulţi oameni vor să fugă de
acuzaţiile care li se aduc, considerând că se cuvine să fie iertaţi de pedeapsa care se aplică
pentru păcatele pe care le-au comis, aşa că atribuie propria lor ticăloşie celui care nu poate fi
cauza niciunei nelegiuiri, ci doar a lucrurilor bune, adică lui Dumnezeu; din această cauză, s-a
considerat că scoaterea unor astfel de oameni chiar şi din altar nu constituie o violare a legii
divine. (162) De aceea, pedeapsa aplicată intenţiilor care au fost ridicate una peste alta a fost
extrem de dură, chiar dacă unele persoane nesăbuite cred că aceasta a reprezentat mai degrabă
un câştig decât o pedeapsă. „Căci”, spune Moise, „de-acum nu se vor mai opri de la tot ceea
ce şi-au pus în gând să facă” {50}{Geneza 11:6}. Vai de nefericirea lor infinită! Căci tot ceea
ce-şi propun în dorinţa lor nebunească vor putea duce la bun sfârşit, şi toate se vor supune
voinţei lor, şi nu vor da greş niciodată, fie că este vorba de ceva măreţ sau de ceva de mică
amploare, ci toate se vor grăbi să le anticipeze şi să le satisfacă nevoile.
XXXII. (163) Aceste lucruri fac dovada unui suflet lipsit de chibzuinţă, care nu se
împiedică de nimic atunci când vrea să făptuiască păcatul; căci tot omul care nu este complet
incurabil se va ruga ca mintea lui să dea greş dacă şi-a pus în gând să fure, sau să comită
adulter, sau să ucidă un om; şi în loc să reuşească să comită astfel de sacrilegii sau să comită
asemenea nelegiuiri, mai bine să aibă parte de numeroase obstacole, care să-l facă să eşueze.
Pentru că aceste impedimente îl vor scăpa de cea mai mare dintre boli, nedreptatea; iar această
maladie este confirmată de toţi aceia care au scăpat de teamă. (164) Şi atunci, prieteni, de ce
mai slăviţi şi mai admiraţi bogăţia tiranilor, datorită căreia aceştia reuşesc în tot ce întreprind
şi în toate intenţiile lor izvorâte dintr-o minte nebună şi nestăpânită? Căci mai degrabă ar
trebui să îi plângem, pentru că neputinţa şi incapacitatea lor de a îşi atinge scopurile este ceva
benefic pentru cei răi, după cum puterea şi oportunităţile sunt lucrurile cele mai avantajoase
pentru cei buni. (165) Dar unul din rândurile celor nesăbuiţi, văzând la câte nenorociri duce
complacerea în păcat, a afirmat deschis, „Ticăloşia mea este prea mare pentru a fi iertat”
{51}{Geneza 4:13}. Prin urmare, este foarte trist pentru sufletul care prin natura lui este
nărăvaş să fie lăsat liber; căci este foarte greu să îl ţii în frâu şi să îl biciuieşti pentru a-l face
să judece. (166) Din acest motiv, atotmilostivul Dumnezeu a rostit cuvinte pline de blândeţe,
menite să încurajeze speranţele celor care iubesc învăţătura, spunând: „Nu te voi părăsi
niciodată, nu mă voi lepăda de tine” {52}{Iosua 1:5}. Căci atunci când lanţurile prin care
sufletul a fost ţinut în robie se desfac, se produce cea mai mare calamitate, şi anume faptul că
sufletul este părăsit de Dumnezeu, cel care a legat universul cu lanţuri ce nu pot fi rupte, adică
cu propriile sale puteri, cu care leagă totul, sperând ca nimic să nu se poată elibera. (167) În

293
consecinţă, într-un alt pasaj, el spune că „toate lucrurile care sunt legate cu un lanţ sunt pure”
{53}{Numeri 19:15}, căci desfacerea lanţului reprezintă cauza distrugerii a ceea ce este lipsit
de puritate. Aşadar, aveţi grijă ca atunci când vedeţi un om care reuşeşte fără nicio dificultate
să ajungă la scopurile pe care şi le-a propus să nu-l admiraţi, considerându-l un om prosper; ci
mai degrabă să vă fie milă de el ca de un om nefericit, pentru că viaţa lui este total lipsită de
virtute, dar este plină din belşug cu vicii.
XXXIII. (168) Şi se cuvine să analizăm, dar nu în mod superficial, înţelesul cuvintelor
pe care Moise le pune în gura lui Dumnezeu: „Hai să ne pogorâm şi acolo să le
încâlcim graiul” {54}{Geneza 11:7}. Căci aici Dumnezeu este prezentat ca şi cum ar vorbi
unor fiinţe care îl ajută. Şi aceeaşi idee apare şi în relatarea creaţiei lumii, (169) căci şi acolo,
Moise afirmă că „Domnul Dumnezeu a spus, Să facem om după chipul şi asemănarea
Noastră!” {55}{Geneza 1:26}. Expresia, „Să facem”, ne duce cu gândul la mai mulţi creatori.
Şi într-un alt loc, ni se spune că Dumnezeu a zis, „Iată, Adam a devenit ca unul din Noi,
cunoscând binele şi răul” {56}{Geneza 3:22}; căci expresia „ca unul din Noi”, nu se aplică
unei singure persoane, ci mai multora. (170) Aşa că, în primul rând, trebuie să spunem acest
lucru, că nu se află pe lume nicio fiinţă egală cu Dumnezeu, ci că există doar un singur stăpân
şi guvernator şi rege, şi că doar lui îi este dat să guverneze şi să rânduiască universul. Căci
versurile, „Nu-i bine să existe prea mulţi regi/Să fie doar un singur suveran, un unic monarh”
{57}{Iliada 2.204}, se referă atât la oameni şi la cetăţi, cât şi la lume şi la Dumnezeu; căci
este clar că în mod necesar trebuie să existe doar un singur creator, şi un singur tată, şi un
singur stăpân al acestui unic univers.
XXXIV. (171) Acest lucru fiind de la sine înţeles, va trebui să-l coroborăm cu ceea ce
urmează, pentru a-l ajusta aşa cum se cuvine. Haideţi să analizăm ce înseamnă că Dumnezeu,
fiind unul singur, dispune de un mare număr de puteri, care sunt apărătoarele şi păstrătoarele
tuturor lucrurilor care au fost create; iar din rândul acestor puteri fac parte şi acelea menite să
pedepsească. Dar pedeapsa nu este nici ea nefolositoare, întrucât reprezintă un obstacol şi o
corecţie necesară pentru îndreptarea răului. (172) De asemenea, aceste puteri sunt acelea prin
care lumea imaterială, perceptibilă doar prin intelect, este ţinută laolaltă, şi ea este modelul
arhetipal al lumii invizibile, fiind alcătuită din specii invizibile, aşa cum această lume este
alcătuită din lucruri ce pot fi văzute. (173) Prin urmare, unii din acei oameni care admiră peste
măsură aceste două lumi, nu numai că le-au divinizat în întregul lor, dar au divinizat şi cele
mai frumoase părţi ale lor, cum ar fi soarele şi luna, şi întregul cer, pe care, fiind lipsiţi de
respect, le-au numit zei. Dar Moise, care a înţeles scopul lor, spune, „O Doamne, Doamne,
regele dumnezeilor” {58}{Deuteronomul 10:17}, pentru a arăta diferenţa care există între
stăpân şi cei care i se supun. (174) Însă în aer există şi o societate alcătuită din suflete
imateriale care se află în serviciul sufletelor cereşti; iar cuvântul de profeţie obişnuieşte să
numească aceste suflete îngeri. Prin urmare, întreaga armată a acestor lumi, fiind dispusă în
raport cu rangul fiecăruia, îl slujeşte pe stăpânul care a rânduit-o, pe care îl urmează ca pe un
conducător, respectând principiile legii şi ale justiţiei; căci este imposibil să presupunem că
armata divină ar putea să dezerteze. (175) Dar prin natura sa, regele se poate asocia cu
propriile sale puteri, şi se poate folosi de ele în acele împrejurări în care nu se cuvine ca
lucrurile să fie rezolvate de însuşi Dumnezeu, căci Tatăl universului nu are nevoie de nimic,
aşa că nu este nevoie să solicite ajutor de la cineva pentru a împlini un anumit lucru. Dar
văzând imediat ce este convenabil atât pentru el, cât şi pentru creaţia sa a încredinţat unele
lucruri puterilor pe care le are în subordine; şi totuşi, nici măcar lor nu le-a dat o cunoaştere
completă şi independentă pentru a-şi atinge scopurile, ca nu cumva vreunul din lucrurile
create să fie făcut greşit.
XXXV. (176) Aşadar, era necesar să aibă în prealabil o idee despre aceste lucruri; din
ce motiv, vom vedea în cele ce urmează. Natura animalelor a fost la origine împărţită în două:
cea înzestrată cu raţiune şi cea lipsită de raţiune, cele două fiind în opoziţie una cu alta. La

294
rândul ei, partea raţională era subîmpărţită în specii pieritoare şi nepieritoare, cele pieritoare
referindu-se la rasa umană, iar cele nepieritoare la sufletele imateriale ce se găsesc în cer şi în
aer. (177) Dar acestea nu au de a face în niciun fel cu răutatea, căci au primit chiar de la
început o moştenire nepătată şi plină de fericire; şi nu sunt legate de regiunea nenorocirilor
permanente, adică de trup. Iar diviziunile părţii iraţionale sunt scutite de orice asociere cu
păcatul, întrucât, nefiind înzestrate cu intelect, ele nu se fac vinovate de acele răutăţi
premeditate. (178) Dar omul este aproape singura fiinţă vie care, având o cunoaştere
temeinică a binelui şi răului, alege adesea lucrurile cele mai rele, respingându-le pe acelea
care sunt vrednice de a fi căutate cu seriozitate, aşa că de cele mai multe ori este condamnat
pe bună dreptate pentru vina de a fi comis păcate în mod intenţionat. Prin urmare, în mod
firesc, Dumnezeu a atribuit crearea acestei fiinţe, care este omul, locotenenţilor săi, spunând,
„Să facem om”, pentru ca succesul intelectului să-i fie atribuit doar lui, iar greşelile fiinţei
create în felul acesta puterilor sale subordonate; căci se părea că nu este potrivit ca demnitatea
lui Dumnezeu, stăpânul universului, să lase loc păcatului într-un suflet raţional; aşa că el a
încredinţat crearea acestei părţi din univers celor care se aflau în jurul lui; întrucât era necesar
ca principiul voluntar, care contrabalansează principiul involuntar, să fie instituit şi făcut
cunoscut, în vederea desăvârşirii întregului univers.
XXXVI. (180) Şi cred că am spus suficient în această privinţă; dar mai trebuie să luăm
în considerare şi un alt aspect, şi anume faptul că Dumnezeu este cauza lucrurilor bune şi a
niciunui lucru rău, pentru că El este cel mai vechi dintre toate lucrurile existente, precum şi
binele cel mai desăvârşit; şi este foarte firesc şi potrivit ca el să facă ceea ce se înrudeşte cel
mai mult cu natura sa, adică cel mai bun lucru să fie cauza celor mai bune lucruri, în timp ce
pedepsele aplicate celor păcătoşi sunt lăsate în seama slujitorilor săi. (181) Şi există o dovadă
în sprijinul acestei afirmaţii pe care am făcut-o, şi ea este conţinută în aceste cuvinte rostite de
omul care s-a desăvârşit prin practică: „Dumnezeul care m-a păstorit pe mine de când mă ştiu
până-n ziua de azi, îngerul care m-a izbăvit pe mine de tot răul” {59}{Geneza 48:16}; căci
prin aceste vorbe el deja mărturiseşte că acele lucruri cu adevărat bune, care hrănesc sufletele
iubitoare de virtute, se datorează unei singure cauze, iar aceea este Dumnezeu; pe de altă
parte, soarta celor păcătoşi este lăsată în seama îngerilor, care chiar dacă nu dispun de o
putere absolută şi independentă pentru a pedepsi, totuşi nu lasă nicio şansă acelora care se
îndreaptă spre pierzanie. (182) Din acest motiv, Dumnezeu spune, „Hai să ne pogorâm acolo
şi să le încâlcim graiul”; întrucât cei răi merită o astfel de pedeapsă, pentru ca puterile
milostive, şi binefăcătoare, şi darnice ale lui Dumnezeu să li se dezvăluie prin intermediul
pedepselor sale. Prin urmare, ştiind că aceste puteri sunt benefice omenirii, El a delegat altor
fiinţe aplicarea pedepselor; căci era oportun ca El să fie privit ca o cauză a faptelor bune, dar
în aşa fel încât izvorul harurilor sale veşnice să nu se amestece cu niciun lucru rău, şi nu ne
referim doar la acele lucruri rele cu adevărat, ci şi la cele considerate a fi astfel.
XXXVII. (183) Să vedem acum în ce constă această încâlcire. Aşadar, cum să
începem această analiză? După părerea mea, în felul acesta. Adesea i-am cunoscut pe aceia
despre care auzisem în prealabil unele lucruri, pe baza anumitor evenimente similare care au o
oarecare legătură cu ei. Prin urmare, ne familiarizăm cu unele lucruri în aceeaşi manieră, deşi
nu este uşor să ne formăm o părere despre natura lor pe baza similitudini pe care o au cu alte
lucruri cu care sunt în legătură. (184) Aşadar, ce lucruri se aseamănă cu cele încâlcite?
Amestecul, după cum afirmă relatările străvechi, şi combinaţia; dar amestecul se referă la
lucrurile uscate, pe când combinaţia se consideră că aparţine substanţelor umede. (185) Deci
amestecul constă în aşezarea unor obiecte unul lângă altul, fără niciun fel de ordine, ca şi cum
cineva ar vrea să facă o grămadă punând la un loc ovăz, şi grâu, şi mazăre, şi tot felul de alte
grăunţe; însă combinaţia nu se referă la aşezarea unor lucruri unul lângă altul, ci mai degrabă
la penetrarea reciprocă a unor substanţe diferite, care intră complet una în alta, în aşa fel încât
calităţile lor proprii mai pot fi totuşi distinse printr-o anumită iscusinţă artificială, aşa cum se

295
întâmplă în cazul vinului amestecat cu apă. (186) căci atunci când aceste substanţe vin în
contact ele formează o combinaţie, dar nu este mai puţin adevărat că această combinaţie poate
fi din nou descompusă în elementele din care a luat naştere. Căci cu ajutorul unui burete
îmbibat cu ulei putem separa apa de vin, ceea ce se datorează poate originii buretelui, care
provine din apă, şi poate că este firesc ca apa, care este o substanţă înrudită, a fost făcută de
natură să poată fi scoasă dintr-o combinaţie cu un burete, însă cealaltă substanţă, care are o
natură diversă, şi anume vinul, va rămâne acolo unde este. (187) Dar încâlcirea reprezintă
distrugerea tuturor calităţilor distinctive ale elementelor iniţiale, căci părţile lor componente
se întrepătrund, în aşa fel încât dau naştere unui lucru complet diferit, aşa cum se întâmplă cu
acea compoziţie pe care vindecătorii o numesc tetrafarmacon (n.t. leac alcătuit din patru
elemente curative). Căci îmi imaginez că acesta este format din ceară, şi grăsime, şi gudron, şi
răşină, toate amestecate, în aşa fel încât este imposibil să mai distingem din ce elemente este
alcătuit, căci fiecare dintre acestea a fost distrus, iar prin distrugerea lor a rezultat un leac
foarte bun. (188) Însă atunci când Dumnezeu ameninţă raţionamentele lipsite de pietate cu
încâlcirea, de fapt el nu porunceşte să fie distruse doar lucrurile rele considerate separat, ci şi
acel rău rezultat din contopirea lor; ca nici părţile însele, nici întregul rezultat din unirea lor să
nu mai poată contribui la distrugerea a ceea ce este bun; (189) motiv pentru care el spune,
„Hai să le încâlcim graiul, pentru ca unul altuia să nu-şi mai înţeleagă limba”; ceea ce este
echivalent cu a zice, hai să facem ca toate părţile rele să devină surde şi mute, ca să nu mai
poată grăi niciodată, şi nici să nu mai poată rezona la unison unele cu altele, în aşa fel încât să
cauzeze necazuri.
XXXVIII. (190) Ei bine, aceasta este părerea noastră şi interpretarea pe care o dăm
acestui pasaj. Însă cei care urmează doar ce e simplu şi uşor consideră că aici se face aluzie la
originea limbilor vorbite de greci şi barbari; pe aceşti oameni i-aş sfătui, însă, fără a-i învinui
în niciun fel (căci poate şi interpretarea lor este bună), să nu se mulţumească să se oprească
aici, ci să continue să privească acest pasaj într-un mod figurat, şi să înţeleagă că aceste
cuvinte simple ale Scripturii sunt, ca să spunem aşa, doar nişte umbre ale unor lucruri, şi că
adevăratul înţeles asupra căruia se cuvine să zăbovim se află ascuns în spatele lor. (191) În
consecinţă, acest legiuitor le dă o ancoră pentru această doctrină celor care nu au intelectul
complet orb; aşa cum face de fapt în cazul relatării tuturor evenimentelor pe care le analizăm
acum; căci el a numit ceea ce s-a petrecut, încâlcire; şi totuşi, dacă ar fi intenţionat să
vorbească doar despre originea limbilor, i-ar fi dat un nume mai fericit, şi de bun augur,
numindu-l separare în loc de încâlcire; pentru că lucrurile separate nu sunt încâlcite, ci,
dimpotrivă, sunt deosebite unele de altele, atât în ceea ce priveşte denumirea, cât şi natura lor.
(192) Căci încâlcirea, după cum am spus deja, reprezintă distrugerea puterilor simple în
vederea apariţiei unei singure puteri concrete; dar separarea constă în împărţirea unui lucru în
mai multe părţi, aşa cum se întâmplă atunci când cineva distinge speciile în interiorul unui
gen, aşa că dacă Dumnezeu ar fi poruncit slujitorilor săi să separe limba, care anterior era una
singură, în mai multe dialecte, atunci ar fi folosit expresii mai adecvate, care ne-ar fi dat o
idee mai clară în privinţa acestei chestiuni; numind ceea ce a făcut disecţie, sau separare, sau
împărţire, sau ceva de genul acesta, dar nu încâlcire, pentru că această denumire se opune
tuturor celorlalte. (193) Dar aici, scopul său principal este acela de a dezintegra tovărăşia
celor ticăloşi, de a pune capăt confederaţiei lor, de a distruge comunitatea lor de acţiune, de a
ascunde şi a extirpa puterile lor, şi de a răsturna puterea dominaţiei lor, pe care au zidit-o pe
baza unor nelegiuiri înspăimântătoare. (194) Nu vedeţi că El, cel care a făcut părţile sufletului,
le-a unit în aşa fel încât să nu permită niciuneia dintre ele să preia sarcinile celorlalte? Pentru
că ochii nu vor putea auzi niciodată, nici urechile nu vor putea să vadă, nici buzele gurii să
miroasă, nici nările să guste; şi nici raţiunea nu va putea vreodată să preia funcţiile simţurilor
externe sau simţurile externe să capete raţiune. (195) Căci Creatorul ştia că este bine ca
fiecare din aceste părţi să nu audă vocile vecinilor lor, ci ca părţile sufletului să îşi exercite

296
facultăţile lor specifice fără confuzie, în beneficiul animalelor vii, şi în acelaşi scop să le
lipsească de capacitatea de a le exercita în comun, şi ca toate puterile viciului să fie încâlcite
şi distruse, ca să nu mai poată vătăma părţile bune nici împreună, nici separat. (196) De aceea,
Moise ne spune, „Şi de acolo i-a împrăştiat Domnul”; ceea ce este echivalent cu a zice i-a
dispersat, i-a pus pe fugă, i-a alungat, i-a distrus; căci împrăştierea se face uneori pentru a
stimula producţia, şi creşterea, şi sporirea altor lucruri; dar un alt tip de împrăştiere urmăreşte
răsturnarea şi distrugerea: însă Dumnezeu, cel care a sădit lumea, vrea să semene peste tot
ceea ce este cel mai bun, dar să împrăştie şi să alunge din lume blestemata lipsă de pietate;
pentru ca acea pornire care urăşte virtutea să înceteze să mai construiască o cetate a viciului şi
un turn al impietăţii; (197) căci dacă acestea sunt puse pe fugă, atunci, ca la un semnal, acele
lucruri care au fost alungate cu mult timp în urmă de tirania nebuniei se pot întoarce în propria
lor ţară. Pentru că Dumnezeu, după cum spune Scriptura, a dat o proclamaţie în care se afirmă
în mod expres că, „Dac-ai fi tu împrăştiat de la o margine a cerului pân'la cealaltă margine a
cerului, chiar şi de acolo te va aduna Domnul, Dumnezeul tău” {60}{Deuteronomul 30:4}.
(198) Aşa că se cuvine ca Dumnezeu să rânduiască şi să hrănească armonia virtuţilor şi să
dezintegreze şi să distrugă răutatea; iar încâlcirea este un nume foarte potrivit pentru răutate,
şi toţi oamenii nesăbuiţi sunt o dovadă vizibilă a ei, deoarece toate cuvintele şi intenţiile şi
faptele lor sunt lipsite de statornicie şi incapabile să reziste unei analize temeinice.

297
 16. DESPRE MIGRAŢIA LUI AVRAAM

I. (1) Şi a zis Domnul către Avraam, „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa
tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu. Şi Eu voi face din tine un neam mare; şi te
voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe
cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi-ntru tine se vor
binecuvânta toate neamurile pământului” {1}{Geneza 12:1}. (2) Dumnezeu, vrând să purifice
sufletul omului, mai întâi de toate îi dă un impuls către mântuirea desăvârşită, şi anume îl
îndeamnă să îşi schimbe locuinţa, astfel încât să renunţe la trup, la percepţiile senzoriale şi la
vorbire; căci ţara este simbolul trupului, neamurile sunt simbolul percepţiilor senzoriale, iar
casa tatălui este simbolul vorbirii. Cum aşa? (3) Pentru că trupul este făcut din pământ şi în
pământ se va întoarce; iar Moise depune mărturie pentru acest lucru atunci când spune, „Căci
pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” {2}{Geneza 3:19}. Pentru că el afirmă că omul a
fost modelat de Dumnezeu dintr-o bucată de lut; de unde rezultă că din descompunerea unei
fiinţe combinate vor rezulta acele părţi din care a fost alcătuită. Dar simţul extern este aproape
legat cu mintea, cu care se înrudeşte, iar partea iraţională este legată de partea raţională, căci
ambele sunt părţi ale sufletului; însă vorbirea e locuinţa tatălui, pentru că tatăl nostru este
mintea, care sădeşte puterile sale în toate părţile omului, dându-le energie, stând de veghe
asupra lor şi având grijă de toate; iar sălaşul ei este vorbirea, iar aceasta este o locuinţă
separată de restul casei; căci aşa cum inima este sălaşul omului, tot aşa şi vorbirea este sălaşul
minţii; (4) în orice caz, ea ni se înfăţişează, împreună cu toate ideile pe care le concepe şi pe
care le ordonează pentru a putea intra în actul vorbirii, ca şi cum s-ar afla într-o casă. Şi nu
trebuie să vă miraţi că Moise a numit vorbirea omului locuinţa minţii, căci el mai spune că
mintea sau universul, adică Dumnezeu, are ca locuinţă propriul său cuvânt. (5) Iar Iacov,
practicantul virtuţii, dobândind această înţelegere, mărturiseşte în mod explicit că „Aceasta
este casa lui Dumnezeu” {3}{Geneza 28:17}, o expresie echivalentă cu a spune, „Casa lui
Dumnezeu nu este nici acest loc, nici nimic altceva care să poată fi văzut sau, pe scurt, care să
poată fi perceput prin intermediul simţurilor externe, ci casa lui Dumnezeu este ceva invizibil,
fără o formă anume, ceva ce poate fi înţeles doar prin intermediul sufletului. (6) Şi ce poate fi
aceasta dacă nu Cuvântul, care este mai vechi decât toate lucrurile care au făcut obiectul
creaţiei, şi prin care Stăpânul universului, folosindu-se de el ca de o cârmă, guvernează tot
ceea ce există. Iar atunci când a creat lumea, s-a folosit de el ca de un instrument pentru a-şi
desăvârşi lucrarea.
II. (7) Am arătat, aşadar, că prin ţara lui Avraam se înţelege trupul, iar prin neamul lui
se face referire la simţurile externe, iar prin casa tatălui său se înţelege vorbirea. Însă porunca,
„Ieşi din”, nu este echivalentă cu a spune, „Desprinde esenţa ta de ele”, căci o astfel de
poruncă ar fi asemenea unei condamnări la moarte. Ci aceste cuvinte înseamnă, „Întrăinează-
te de ele în mintea ta şi stai mai presus de ele, nelăsând niciuna să se agaţe de tine!”; (8) ele
sunt în slujba ta, nu le lăsa să te stăpânească!; tu eşti un rege, învaţă să conduci şi nu te lăsa
condus!; cunoaşte-te pe tine însuţi toată viaţa ta, aşa cum ne învaţă Moise în numeroase
pasaje, acolo unde spune, „Ia seama asupra ta!” {4}{Exodul 34:12} (n.t. mai degrabă
Deuteronomul 4:9). Pentru că aşa îţi vei da seama cui trebuie să te supui şi pe cine trebuie să
stăpâneşti. (9) Îndepărtează-te de părţile pământeşti care te învăluie, O, dragul meu prieten,
fugind din acea închisoare josnică şi murdară, care este trupul, şi de paznicii închisorii, ca să
spunem aşa, care sunt plăcerile şi poftele, şi încordează-te din toate puterile pentru a rezista
acelor lucruri care par a fi bune, dar care în realitate sunt vătămătoare, mobilizând în acelaşi
timp şi strângând laolaltă toate calităţile tale pozitive. (10) De asemenea, îndepărtează-te de
neamul tău, adică de simţurile externe; căci în momentul de faţă tu ai cedat în faţa voinţei lor
şi ai devenit o marfă, proprietatea celor care te-au împrumutat, pierzându-ţi astfel puterea

298
asupra propriei persoane. Însă chiar dacă oamenii nu abordează acest subiect, tu ştii că eşti
condus de ochi, şi de urechi, şi de toate celelalte simţuri, către acele obiecte care le fac
plăcere. (11) Însă dacă vrei să aduni din nou acele părţi ale tale pe care le-ai îndepărtat, şi să
reintri în posesia ta, fără a înstrăina sau alunga vreo parte din tine, vei avea o viaţă fericită şi
te vei bucura veşnic de roadele lucrurilor bune, care nu aparţin celor străini, ci doar ţie însuţi.
(12) Iar acum ridică-te şi renunţă la acea vorbire pe care Moise o numeşte aici casa tatălui tău,
ca să nu fi indus în eroare de frumuseţea cuvintelor şi a numelor, separându-te astfel de acea
frumuseţe adevărată care există în lucrurile desemnate de aceste nume. Căci este absurd ca o
umbră să fie considerată mai importantă decât lucrul propriu-zis sau ca o imitaţie să fie mai
presus de model. Ei bine, interpretarea se aseamănă cu o umbră şi cu o imitaţie, dar natura
lucrurilor la care se referă aceste cuvinte este precum lucrurile şi modelele originale de care
trebuie să se agaţe orice om al cărui scop este acela de a fi, şi care alungă astfel la distanţă
celelalte lucruri.
III. (13) Prin urmare, atunci când mintea începe să se cunoască pe sine însăşi şi să
sălăşluiască printre ideile ce apar în sfera intelectului, toate înclinaţiile sufletului către acele
lucruri ce pot fi înţelese prin simţurile externe sunt respinse, iar această dispoziţie este numită
de evrei Lot; motiv pentru care omul înţelept este prezentat ca spunând în mod distinct,
„Desparte-te dar de mine” {5}{Geneza 13:9}; căci este imposibil ca un om copleşit de iubire
pentru lucrurile imateriale şi nepieritoare să trăiască laolaltă cu cineva care este înclinat către
obiectele pieritoare ale simţurilor externe. (14) Prin urmare, interpretul sacru al voinţei lui
Dumnezeu şi-a intitulat foarte frumos un întreg volum care se ocupă de transmiterea legii,
numindu-l Exodul, găsind aşadar un nume potrivit pentru cuvintele divine pe care le conţine.
Căci fiind un om dornic să transmită învăţătura şi foarte prompt în a-i mustra şi îndrepta pe
cei ce au nevoie să fie mustraţi şi îndreptaţi, acesta doreşte să îndepărteze poporul sufletului
din ţara Egiptului, adică din trup, şi să-l scoată dintre locuitorii acestuia, considerând o povară
teribilă şi foarte dureroasă aceea ca mintea, care este înzestrată cu facultatea vederii, să fie
oprimată de plăcerile cărnii şi să se supună poruncilor neobosite ale dorinţelor. (15) Prin
urmare, după ce milostivul Dumnezeu i-a instruit pe aceşti oameni care gemeau şi plângeau
amar după bunăstarea trupească şi după abundenţa lucrurilor externe (căci se spune că „Fiii
lui Israel gemeau sub povara muncilor”) {6}{Exodul 2:23}, atunci când Dumnezeu, zic, i-a
învăţat că trebuie să plece, însuşi profetul i-a condus spre o viaţă trăită în siguranţă. (16) Însă
unii oameni au făcut cu trupul lor un legământ pe viaţă şi s-au îngropat în el ca într-o ladă sau
ca într-un sicriu sau cum veţi vrea să îi mai spuneţi, îngropând şi dând uitării acele părţi ale
lor care sunt devotate robiei trupului şi pasiunilor lumeşti. Dar dacă alături de ele începe să
crească o tendinţă iubitoare de virtute, aceasta este păstrată în amintire, căci amintirea face ca
lucrurile bune să fie menţinute în viaţă.
IV. (17) În consecinţă, Scripturile Sacre poruncesc ca oasele lui Iosif să fie păstrate –
adică este vorba de acele părţi ale sufletului care au fost lăsate în urmă, şi care fac parte din
acele lucruri nestricăcioase, despre care merită să pomenim – considerând absurd ca lucrurile
pure să fie amestecate cu cele impure. (18) Şi ce merită reţinut în mod special este acest lucru,
că el a crezut că Dumnezeu îi va cerceta pe cei capabili să vadă {7}{Geneza 50:24}, şi că
aceştia nu se vor lăsa pradă pentru totdeauna ignoranţei, acea amantă oarbă, ci vor face
deosebirea între părţile nemuritoare şi cele muritoare ale sufletului şi vor lăsa în Egipt acele
părţi familiarizate cu plăcerile trupului, care se dedau pasiunilor lipsite de cumpătare; însă în
privinţa acelor părţi nepieritoare vor face un legământ, că se vor lăsa conduşi de acele
persoane care se îndreaptă spre cetăţile virtuţii, şi vor întări acest legământ printr-un jurământ.
(19) Aşadar, care sunt acele părţi nepieritoare? În primul rând, o renunţare completă la
plăcerea care spune, „Culcă-te cu mine” {8}{Geneza 39:7} şi hai să ne bucurăm de plăcerile
omeneşti; în al doilea rând, este vorba de prezenţa minţii combinată cu tăria morală, prin
intermediul cărora sufletul poate deosebi acele lucruri pe care opiniile deşarte le socotesc a fi

299
bune, şi la care visează foarte mulţi oameni, mărturisind că „singurele explicaţii precise şi
adevărate în privinţa lucrurilor vin de la Dumnezeu” {9}{Geneza 40:8}; şi că toate acele
fantezii care se întâlnesc în viaţa neregulată şi plină de îngâmfare şi aroganţă a celor ce nu s-
au purificat încă, dar care se desfată în plăcerile oferite de brutari şi de bucătari şi de cei ce
aduc vinul la masă, sunt vagi şi nesigure; (20) aşa că un astfel de om nu este un supus, ci un
stăpân al Egiptului, adică al întregului ţinut al trupului; de aceea, „el s-a lăudat că este din
neamul evreilor” {10}{Geneza 40:15}, oameni obişnuiţi să se ridice şi să lase deoparte
obiectele simţurilor externe, pentru a se ocupa de cele ce aparţin intelectului; căci cuvântul
evreu tălmăcit înseamnă „cel aflat în trecere”, pentru că el s-a lăudat că „aici nu a făcut nimic”
{11}{Geneza 40:17}. Căci a nu face nimic în privinţa acelor lucruri pe care cei răi le ţin la
mare cinste, ci a le detesta şi a le respinge pe toate, constituie ceva vrednic de laudă; (21) aşa
cum este şi dispreţul faţă de dorinţe şi pasiuni; căci dacă un om nu îl poate iubi pe Dumnezeu,
atunci să se teamă de El, şi chiar dacă se află încă în Egipt să manifeste dorinţă pentru o viaţă
adevărată.
V. Pentru că cel care vede se minunează (şi într-adevăr a fost suficient {12}{Geneza
42:18} ca să fie uimit) şi spune, „Pentru mine este mare lucru că fiul meu Iosif încă mai
trăieşte” {13}{Geneza 45:28} şi nu a murit odată cu ideile deşarte şi cu trupul, care nu este
altceva decât o carcasă lipsită de viaţă; (22) şi a mai mărturisit că aceasta „a fost lucrarea lui
Dumnezeu” {14}{Geneza 50:19}, şi nu a vreunei fiinţe create, faptul că a fost recunoscut de
fraţii săi şi că a putut alunga cu forţa toate acele înclinaţii trupeşti, care se lăudau că ideile lor
sunt statornice; de asemenea, el a mai spus că „nu a fost alungat de către oameni, ci a fost
trimis de Dumnezeu” {15}{Geneza 45:5}, pentru a supraveghea trupul şi lucrurile externe;
(23) iar acestea sunt doar câteva din lucrurile superioare şi sfinte care nu suferă să locuiască în
Egipt, adică în trup, iar acestea nu sunt îngropate niciodată într-un sicriu, ci se îndepărtează de
orice lucru muritor, urmând cuvintele legiuitorului, şi anume Moise, care le îndrumă paşii.
(24) Căci Moise este o dădacă, ca să spunem aşa, şi un tutore al lucrărilor bune, al cuvintelor
potrivite şi al intenţiilor pozitive; şi chiar dacă acestea sunt amestecate uneori cu cele de
natură opusă, care sunt prezente în oamenii muritori, el totuşi le separă de celelalte, pentru ca
seminţele şi plantele excelenţei să nu fie distruse şi să piară pentru totdeauna. (25) Şi el îi
îndeamnă pe oameni cu multă vigoare să o părăsească neîntârziat şi fără zăbavă pe cea care
este numită mama lucrurilor absurde, şi să se depărteze de ea cu mare rapiditate; căci el spune
ca oamenii „să mănânce Paştele Domnului în grabă” {16}{#ex 12:12.}, iar cuvântul Paşte
tălmăcit înseamnă „trecere”, pentru ca mintea, făcând uz de raţionamentele sale certe, precum
şi de voinţa şi de rapiditatea sa, să poată renunţa la pasiuni şi să îşi arate întreaga gratitudine
faţă de Mântuitorul Dumnezeu, cel care, în pofida aşteptărilor sale, i-a redat libertatea.
VI. (26) Şi de ce să ne mirăm că îl îndeamnă pe omul dus în ispită de forţa pasiunilor
nici să nu cedeze şi nici să se lase purtat de impetuozitatea lor, ci să li se opună din toate
puterile, iar dacă nu le poate face faţă cu succes, atunci să fugă? Căci a doua modalitate de a
se proteja a celor incapabili să reziste este fuga. Pentru că omul luptător prin natura sa, care nu
a fost niciodată robit pasiunilor, întrucât le-a opus tuturor rezistenţă, nu poate face uz mereu
de forţele sale, căci continuând să lupte împotriva lor ar putea fi treptat molipsit de ele; căci în
trecut au existat mulţi oameni care au început să imite răutăţile cărora le-au făcut faţă cândva,
după cum au existat şi opozanţi ai virtuţii care au început s-o imite. (27) Din acest motiv s-a
dat oamenilor următoarea învăţătură, „Întoarce-te în ţara părinţilor tăi, la neamurile tale, şi Eu
voi fi cu tine!” {17}{Geneza 31:3}; ceea ce este echivalent cu a spune, ai fost un luptător
desăvârşit, care ai luptat pentru mine, şi de aceea ai fost considerat vrednic de a primi premiul
şi cununa de lauri, căci virtutea este cea care a organizat competiţia, şi tot ea este cea care
oferă premiile; iar acum renunţă la dragostea ta pentru luptă, ca să nu fii mereu un truditor, ci
să te poţi bucura de roadele muncii tale, (28) care nu ţi se vor arăta dacă vei continua să
trăieşti printre lucrurile simţurilor externe şi dacă-ţi vei irosi timpul cu însuşirile particulare

300
ale trupului, al căror conducător este Laban (iar acest nume înseamnă „calităţi distinctive”); ci
fii un pelerin şi întoarce-te în ţinutul tău natal, tărâmul cuvântului sacru şi, într-un anumit
sens, al tatălui tuturor celor care practică virtutea, care este înţelepciunea, locuinţa cea mai
potrivită pentru acele suflete iubitoare de virtute. (29) În acest ţinut există un popor care
învaţă totul de unul singur, fiind autodidact, care nu se hrăneşte cu lapte, şi căruia oracolul
divin „i-a interzis să se coboare în Egipt” {18}{Geneza 26:2} şi să se aşeze în calea plăcerilor
ademenitoare ale cărnii. Această natură este numită Isaac; (30) şi dacă primeşti moştenirea lui,
atunci vei renunţa de îndată la muncă în favoarea acelui belşug de lucruri bune care te
aşteaptă şi care te vor face să abandonezi orice trudă. Iar izvorul din care se revarsă aceste
lucruri minunate este Dumnezeu cel bun şi milostiv; de aceea, punându-şi pecetea asupra
bunăvoinţei sale, El spune, „Voi fi cu tine”.
VII. (31) Aşadar, cum să lipsească lucrurile bune dacă Dumnezeu este mereu prezent
şi îşi revarsă harurile sale, care nu sunt altele decât fiicele sale neprihănite, pe care Tatăl care
le-a născut le socoteşte mereu a fi fecioare, lipsite de orice atingere impură? Aşa că toate
grijile şi muncile şi faptele omului trebuie să înceteze; căci toate lucrurile utile sunt date
concomitent tuturor, fără niciun fel de vicleşug, prin grija atotştiutoare a firii; (32) această
revărsare rapidă a tuturor acestor binecuvântări spontane poartă numele de relaxare, pentru că
atunci mintea se eliberează de energiile pe care le îndreaptă asupra anumitor lucruri,
emancipându-se, ca să spunem aşa, de poverile sale anuale {19}{şi aici Mangey presupune că
textul este deteriorat în mod iremediabil. Cuvântul care apare este εκουσίων, pentru care el
propune şi traduce φόρτων των ετησίων} datorită mulţimii de lucruri care se revarsă
permanent asupra ei; (33) iar aceste lucruri sunt prin natura lor cele mai frumoase şi mai
minunate; căci dintre lucrurile cărora sufletul le dă naştere, marea majoritate sunt progenituri
premature şi avortate; dar acele lucruri pe care le revarsă Dumnezeu sunt depline şi minunate.
(34) Şi nu-mi este ruşine să relatez ce mi s-a întâmplat mie însumi, deoarece am experimentat
acest lucru de zece mii de ori. Uneori, atunci când am dorit să revin la preocuparea mea
obişnuită, aceea de a scrie despre doctrinele filozofice, deşi ştiam foarte bine ce se cuvine să
consemnez, m-am trezit că mintea mea este goală şi neproductivă, şi am eşuat în scopul pe
care mi l-am propus, supărat fiind pe mintea mea pentru nesiguranţa şi îngâmfarea ideilor sale
de atunci, şi m-am umplut de uimire în faţa puterii Dumnezeului cel viu, care uneori deschide
iar alteori închide pântecul sufletului; (35) iar cu alte ocazii, deşi am abordat lucrarea mea cu
mintea goală, am simţit cum mă umplu pe dată, şi cum ideile nevăzute încep să se reverse
asupra mea, fiind sădite de undeva din înalt; în felul acesta, sub influenţa inspiraţiei divine,
am intrat într-o asmenea stare, încât nu am mai ştiut nici unde mă aflu, nici cine mai e de faţă,
nici cine sunt, nici ce spun, nici ce scriu; căci am devenit conştient de o bogăţie de interpretări
şi m-am bucurat de lumină şi de o privelişte extrem de pătrunzătoare, şi am căpătat o energie
imensă, ceea ce a avut acelaşi efect asupra minţii mele pe care îl au demonstraţiile vizuale
asupra ochilor.
VIII. (36) Ceea ce vreau să spun este faptul că lucrurile vrednice de a fi văzute,
vrednice de a fi contemplate şi vrednice de a fi iubite sunt acele lucruri bune şi desăvârşite a
căror natură este aceea de a schimba şi de a îndulci amărăciunea sufletului şi de a-i oferi din
belşug tot felul de lucruri dulci şi condimente prin intermediul cărora chiar şi acele alimente
lipsite de valoare nutritivă devin o hrană sănătoasă; căci se spune că „Domnul i-a arătat (lui
Moise) un lemn, iar el l-a aruncat în apă” {20}{Exodul 15:25}, adică în mintea dizolvată şi
relaxată şi plină de amărăciune, astfel încât aceasta să devină dulce şi utilizabilă. (37) Dar
acest copac nu promite doar hrană, ci şi nemurire; pentru că Moise ne spune că pomul vieţii
este sădit în mijlocul Raiului, referindu-se de fapt la acea bunătate care este înconjurată de
virtuţile particulare, precum şi de faptele săvârşite în conformitate cu ele, ca de nişte paznici;
căci virtutea este cea care a moştenit acel loc minunat care se află în mijlocul sufletului. (38)
Iar cel ce vede este un om înţelept; pentru că proştii sunt orbi sau, în cel mai fericit caz, au

301
vederea înceţoşată. Din acest motiv, am menţionat anterior că profeţii de altădată erau numiţi
văzători {21}{Samuel 9:9}; iar Iacov, practicantul virtuţii, îşi dorea să aibă parte nu de urechi,
ci de ochi, pentru a putea vedea lucrurile despre care auzise vorbindu-se, de aceea el a primit
o moştenire în conformitate cu văzul, căci a trecut dincolo de cele dobândite prin ascultare;
(39) întrucât moneda învăţăturii şi a instruirii, sinonimă cu Iacov, a fost preschimbată în
moneda văzătorului Israel, fapt pentru care acesta, adică simţul văzului, poate vedea lumina
divină, ce nu se deosebeşte cu nimic de cunoaşterea care deschide ochiul sufletului şi care-l
face să îmbrăţişeze înţelegerea cea mai evidentă şi mai clară a lucrurilor care există
{22}{acesta este un alt amendament al lui Mangey. Textul în limba greacă spune ώτων, care
este fie un nonsens, fie exact opusul celor afirmate}, căci aşa cum principiile muzicale pot fi
înţelese doar prin intermediul muzicii, iar alte principii prin intermediul artelor la care se
referă, tot aşa şi lucrurile care fac obiectul contemplaţiei pot fi înţelese doar cu ajutrul
înţelepciunii; (40) dar pe lângă faptul că înţelepciunea este asemenea luminii, instrumentul
vederii, ea este capabilă în acelaşi timp să se privească şi pe sine însăşi. În interiorul lui
Dumnezeu, aceasta este lumina ce reprezintă modelul arhetipal al soarelui, căci însuşi soarele
este doar o copie şi un model al ei; iar cel ce ne arată toate lucrurile este singura fiinţă
atotcunoscătoare, adică Dumnezeu; pentru că oamenii ştiutori doar au impresia că ştiu, însă
Dumnezeu cunoaşte totul, deşi despre El se vorbeşte într-o manieră inferioară naturii sale;
căci toate laudele care i se aduc nu pot descrie adevărata putere a Dumnezeului cel viu. (41)
Iar înţelepciunea sa nu este dovedită doar de faptul că El este acela care a creat lumea, ci şi de
faptul că a ştiut tot ce urma să se întâmple şi că a făcut ca toate lucrurile să îi semene; (42)
căci se spune că „Dumnezeu a văzut toate lucrurile pe care le făcuse” {23}{Geneza 1:31},
ceea ce nu înseamnă că a privit spre acele lucruri, ci că a plănuit cunoaşterea, şi înţelegerea,
şi cuprinderea tuturor lucrurilor pe care le-a făcut. Prin urmare, era firesc ca aceste lucruri să
îi fie explicate omului ignorant doar de către cel ce le cunoaşte cel mai bine, atotcunoscătorul
Dumnezeu, care nu este asemenea omului ce trebuie să facă uz de ştiinţă, căci el este
începutul şi originea tuturor artelor şi ştiinţelor
IX. (43) Iar Moise vorbeşte cu precauţie, întrucât în promisiunea pe care el o
consemnează nu se face referire la timpul prezent, ci la viitor, căci se spune, „Nu este vorba
de ceea ce-ţi arăt, ci de ceea ce-ţi voi arăta” {24}{Geneza 15:5}; ca o dovadă a credinţei pe
care sufletul şi-o pune în Dumnezeu, arătându-şi recunoştinţa nu pentru ceea ce a înfăptuit
deja, ci pentru îndeplinirea speranţelor sale pentru viitor; (44) căci aflându-se într-o stare de
nesiguranţă şi de nerăbdare, şi crezând că ceea ce nu este prezent se va prezenta neîndoielnic
imediat, din cauza credinţei sale în cel ce a promis, el a primit ca răsplată binele desăvârşit;
căci într-un alt pasaj se spune că Avraam l-a crezut pe Dumnezeu. Şi tot aşa, Dumnezeu,
atunci când i-a arătat lui Moise întregul ţinut, i-a spus, „Iată, le-am arătat-o ochilor tăi; dar tu
într-însa nu vei intra!” {25}{Deuteronomul 34:4}. (45) Aşadar, să nu vă imaginaţi că aici se
vorbeşte de moartea preaînţeleptului Moise, aşa cum cred cei nechibzuiţi; căci este o dovadă
de nebunie să credeţi că robilor li se pot atribui în mod preferenţial virtuţile ce se cuvin
prietenilor lui Dumnezeu. (46) Ci, în primul rând, Dumnezeu vrea să vă facă să înţelegeţi că
există un loc pentru copii şi un loc pentru adulţi, cel dintâi numit practică, iar cel de-al doilea
înţelepciune; şi în al doilea rând, că cele mai frumoase lucruri care există în natură sunt cele
pe care le putem vedea şi nicidecum cele pe care ni le putem însuşi; căci cum ne-am putea
însuşi acele lucruri înzestrate cu atribute divine? Însă nu este imposibil să le vedem, deşi nu
toţi au acest dar, pentru că o astfel de percepţie este rezervată doar oamenilor neprihăniţi şi cu
vederea ageră, cărora tatăl universului, atunci când îşi arată lucrările, le oferă cel mai mare
dintre toate darurile sale. (47) Căci ce viaţă ar putea fi mai bună decât aceea dedicată
meditaţiei şi ce ar putea avea o legătură mai strânsă cu existenţa raţională? Motiv pentru care,
deşi vocile fiinţelor muritoare sunt judecate prin intermediul auzului, Scripturile ne prezintă
cuvintele lui Dumnezeu ca şi cum ar fi vizibile pentru ochii noştri; pentru că în Scripturi se

302
spune că „Tot poporul a văzut vocea lui Dumnezeu” {26}{Exodul 20:18}, şi nu că „a auzit-
o”, pentru că nu a fost vorba de o vibraţie a aerului provocată de gură şi de limbă, ci de o
minunată rază a virtuţii, cu nimic diferită de sursa raţiunii, despre care într-un alt pasaj se
vorbeşte în felul următor, „Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri” {27}{Exodul 20:22}, şi nu se
spune „aţi auzit”, din acelaşi motiv. (48) Există însă şi pasaje în care se face distincţia între
ceea ce se vede şi ceea ce se aude, precum şi între simţul văzului şi cel al auzului, ca atunci
când spune, „Glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, dar vreo asemănare n-aţi văzut; nimic, în afară
de glas” {28}{Deuteronomul 4:12}, vorbind aici într-un mod foarte precis; căci discursul
împărţit în substantive şi în verbe şi, pe scurt, în toate celelalte părţii ale vorbirii, este pe bună
dreptate ceva ce trebuie auzit; pentru că aceste lucruri sunt analizate prin intermediul auzului;
însă ceea ce nu are nicidecum de a face cu substantivele şi verbele, căci este vocea lui
Dumnezeu, ce poate fi percepută prin ochiul sufletului, el ne prezintă ca fiind ceva vizibil;
(49) şi reamintindu-le în prealabil, „Vreo asemănare n-aţi văzut”, continuă să le spună, „Aţi
auzit doar o voce, pe care cu toţii aţi văzut-o”; căci aceste cuvinte ascund următorul înţeles:
Cuvintele lui Dumnezeu au ca tribunal şi judecător simţul văzului, care se află în suflet; însă
acele cuvinte care se împart în substantive şi verbe şi alte părţi ale vorbirii, au ca judecător
simţul auzului. (50) Dar pentru că scriitorul are o cunoaştere nouă şi originală, el a introdus
această noutate în relatările sale referitoare atât la chestiunile interne, cât şi la cele externe,
spunând că vocea este ceva ce trebuie judecat prin simţul văzului, care de fapt este singurul
lucru din noi care nu poate fi obiect al vederii, cu excepţia minţii; căci toate lucrurile care
constituie obiectul celorlalte simţuri externe, aşa cum sunt culorile, gusturile, mirosurile,
lucrurile calde sau reci, lucrurile netede sau aspre, lucrurile moi sau dure, pot fi percepute prin
intermediul vederii, întrucât acestea sunt nişte obiecte. (51) Şi voi spune mai clar ce înţeleg
prin asta: gustul poate fi apreciat cu ajutorul vederii nu atât ca gust, ci ca substanţă, căci
aedvăratul gust va fi apreciat de simţul gustativ; şi tot aşa, mirosul va fi judecat de nări, dar
întrucât acesta este o substanţă materială, va fi perceput şi de către ochi; iar celelalte obiecte
ale simţurilor vor fi analizate în acelaşi fel; însă vocea nu poate fi apreciată prin simţul
văzului, chiar dacă o considerăm a fi o substanţă; deci în noi se află două lucruri complet
invizibile: mintea şi vorbirea; (52) dar sunetul pe care îl emitem nu se aseamănă în nicio
privinţă cu organul vorbirii; căci organul vorbirii se amestecă cu aerul, iar acesta zboară la
acele părţi înrudite cu el, adică la urechi; însă organul divin constă într-o vorbire absolut pură,
care datorită fineţii sale este mai rapidă decât simţul auzului, neputând fi percepută decât de
suflet, căci acesta dispune de o vedere pătrunzătoare.
X. (53) Prin urmare, aşa cum am spus anterior, după ce sufletul s-a lepădat de toate
lucrurile muritoare, Dumnezeu îi face primul dar, acela de a fi capabil să contemple lucrurile
nepieritoare; în al doilea rând, îl ajută să cunoască mai bine ideile referitoare la virtute,
precum şi numărul şi importanţa lor; căci îi spune, „Şi Eu voi face din tine un neam mare”,
folosind această expresie cu referire la numărul celor care formează neamul, ca şi la creşterea
şi progresul a ceea ce deja era mare; (54) iar faptul că aceste cantităţi, adică atât mărimea, cât
şi numărul, au fost sporite foarte mult, este indicat de regele Egiptului, acolo unde spune,
„Iată că neamul fiilor lui Israel constituie o mare mulţime” {29}{Exodul 1:9}. Pentru că
aceste două elemente stau mărturie pentru neamul ce avea puterea de a-l privi pe Dumnezeul
cel viu, cel care le-a sporit atât numărul, cât şi măreţia, şi făcând acest lucru i-a făcut să aibă
parte de prosperitate; (55) pentru că aici el nu spune (aşa cum ar putea remarca cineva care a
fost atent la cuvintele pe care le-a folosit) că este foarte numeros, ci zice că este „o mare
mulţime”, cunoscând faptul că cuvântul numeros implică o mulţime nedesăvârşită, dacă pe
lângă număr nu dispune şi de inteligenţă şi cunoaştere; căci ce am avea de câştigat dacă am
putea înţelege multe chestiuni de ordin filozofic, dacă acestea nu ar primi şi puterea de a
creşte până la o dimensiune potrivită? Căci tot aşa, nici un câmp nu este desăvârşit dacă pe el
se află nenumărate plante, dar niciuna din ele nu creşte datorită iscusinţei agricultorului, astfel

303
încât să ajungă la perfecţiune şi să rodească. (56) Însă începutul şi sfârşitul măreţiei şi
mulţimii lucrurilor bune este amintirea permanentă şi neîntreruptă a lui Dumnezeu, ca şi
invocarea ajutorului său în războiul civil şi intern, neclar şi continuu, pe care îl ducem în
viaţă; căci Moise spune, „Iată, popor înţelept şi iscusit; neamul acesta este puternic; căci ce
neam este atât de mare, încât să-l aibă pe Dumnezeu atât de aproape, aşa cum Domnul
Dumnezeul nostru ne este aproape ori de câte ori îl chemăm?” {30}{Deuteronomul 4:6}. (57)
De aceea, s-a demonstrat în mod clar că puterea ne vine de la Dumnezeu, cel care ne ajută şi
ne apără, şi că stăpânul însuşi vine mai aproape atunci când trebuie să îi ajute pe cei ce au
nevoie de asistenţă.
XI. Dar cine sunt aceia care merită o astfel de compasiune? Este limpede că este vorba
de toţi iubitorii de înţelepciune şi cunoaştere; (58) căci aceştia sunt oamenii înţelepţi şi
poporul dornic de cunoaştere la care se referă, şi fiecare dintre ei poate fi numit pe bună
dreptate mare, deoarece aceştia aspiră cu seriozitate şi râvnă la lucruri măreţe şi la acel unic
lucru măreţ, şi anume să nu fie niciodată separaţi de Atotputernicul Dumnezeu, ci să fie
capabili să rabde apropierea sa, fără niciun fel de uimire sau îngâmfare. (59) Aceasta este
definiţia măreţiei, să fii aproape de Dumnezeu, sau cel puţin să fii aproape de acel lucru de
care se apropie Dumnezeu; într-adevăr, lumea şi cetăţeanul înţelept al acesteia posedă multe
lucruri bune, dar marea majoritate a oamenilor e implicată în numeroase rele şi în puţine
lucruri bune; căci în această viaţă agitată şi confuză a omului binele este rar. (60) Din această
cauză, în Scripturile Sacre se spune, „Şi dacă Domnul v-a ales şi v-a osebit, aceasta nu pentru
că voi aţi fi mai numeroşi decât toate neamurile – căci voi sunteţi mai puţini decât toate
neamurile – ci pentru că Domnul vă iubeşte” {31}{Deuteronomul 7:7}; căci dacă cineva ar
trebui să distribuie mulţimea care se găseşte într-un singur suflet în mai multe categorii, ar
găsi foarte multe lucruri lipsite de ordine şi fără nicio ierarhie; iar conducătorii acestora sunt
plăcerile, sau poftele, sau suferinţele, sau temerile, sau nebunia şi nedreptatea, sau toate
celelalte vicii înrudite sau aflate în legătură cu ele; şi doar o singură clasă este ordonată, şi
anume aceea care se află sub comanda dreptei raţiuni. (61) Prin urmare, de obicei oamenii îi
apreciază mai mult pe cei mulţi şi nedrepţi decât pe cei puţini şi cinstiţi; dar în ochii lui
Dumnezeu, o minoritate bună este de preferat unei mulţimi nesfârşite de oameni nedrepţi. Din
acest motiv, el îi avertizează pe oameni să nu consimtă niciodată să se alăture unei astfel de
mulţimi; Căci, spune el, „Să nu te iei după cei mai mulţi în a face rău” {32}{Exodul 23:2}.
Aşa că poate cineva să se asocieze cu cei puţini pentru a face asta? Nu, nimeni nu se poate
asocia cu un singur om rău. Căci omul rău, deşi este un singur individ, reprezintă în realitate o
mulţime de lucruri rele, şi cel mai mare rău dintre toate este acela de a ne asocia cu el; aşa că
cel mai bine este să luptăm împotriva lui cu o vigoare neînfricată. (62) „Căci dacă”, spune
Moise, „vei ieşi la război asupra duşmanilor tăi şi vei vedea cai”, care reprezintă simbolul
pasiunii arogante şi nărăvaşe ce sfidează orice control, „şi călăreţi”, simbolul minţii dedicate
slujirii pasiunilor, „şi multă gloată”, admiratori ai pasiunilor menţionate anterior, care te
urmăresc grupaţi fiind într-o falangă compactă, „să nu te sperii şi să fugi de ei”, căci deşi tu
eşti o singură persoană, vei avea ca aliat o singură fiinţă, „căci cu tine este Domnul,
Dumnezeul tău” {33}{Deuteronomul 20:1}; (63) pentru că intrarea sa în luptă pune capăt
războiului şi restabileşte pacea, învingând mulţimea relelor şi protejând neamul puţin numeros
al celor iubitori de Dumnezeu, care îi urăşte şi îi dispreţuieşte pe toţi aceia care sunt
înregimentaţi în armatele celor ataşaţi de lucrurile lumeşti.
XII. (64) „Căci”, spune Moise, „Tot ce se târăşte pe pântece şi cele cu picioare multe
ce se târăsc pe pământ, să nu mâncaţi, că spurcate sunt pentru voi” {34}{Leviticul 11:42}.
Dar sufletul care merge pe pământ cu o singură parte nu merită să fie detestat, ci trebuie să
urâm doar acel suflet care merge cu toate părţile sale sau cu cele mai multe dintre ele, şi care
este extrem de lacom în privinţa lucrurilor trupeşti, şi care, pe scurt, este incapabil să ajungă
în cer şi să contemple mişcarea lui de rotaţie. (65) Şi mai mult decât atât, aşa cum animalul cu

304
multe picioare este blestemat printre reptile, tot aşa este şi cel lipsit de picioare; primul din
cauza pe care tocmai am menţionat-o, iar cel de-al doilea pentru că se lipeşte cu totul de
pământ, nefiind sprijinit de nimic, nici măcar pentru o clipă. Pentru că Moise spune că, „Tot
ce se târăşte pe pântece este spurcat” {35}{Leviticul 11:43}; referindu-se prin această
expresie figurată la cei ce urmăresc plăcerile pântecelui. (66) Însă unii îi depăşesc pe aceşti
oameni în privinţa răutăţii, nu doar pentru că se lansează în urmărirea oricărei dorinţe, ci şi
pentru că dobândesc acea pasiune care se înrudeşte cu dorinţa, şi anume mânia, care agită
părţile iraţionale ale sufletului şi distruge mintea. Căci, într-adevăr, ceea ce s-a spus se referă
la şarpe, dar în realitate este vorba de orice om iraţional şi rob al pasiunilor, căci oracolul
divin grăieşte astfel, „pe piept şi pe pântece să te târăşti în toate zilele vieţii tale!”
{36}{Geneza 3:14}; căci mânia locuieşte în suflet, iar sediul dorinţei este în pântece. (67) Dar
omul nesăbuit acţionează întotdeauna prin intermediul celor două pasiuni, mânia şi dorinţa, de
care face uz în toate împrejurările, renunţând să se lase condus şi judecat de către raţiune. Însă
omul a cărui fire este total opusă a îndepărtat mânia şi dorinţa din fiinţa sa, lăsându-se călăuzit
de raţiunea divină; aşa cum a făcut şi Moise, slujitorul credincios al lui Dumnezeu, care atunci
când oferă jertfa de ardere a sufletului, „spală burta” {37}{Leviticul 9:14}, adică renunţă la
toate dorinţele, luând „pieptul berbecului de închinare” {38}{Leviticul 8:29}; îndepărtând
astfel complet înclinaţiile războinice, pentru ca ceea ce rămâne, adică partea mai bună a
sufletului, care este partea raţională, să nu mai fie trasă de nimic în altă direcţie, iar pornirile
sale naturale să nu mai fie contracarate, astfel încât să îşi poată urma înclinaţiile sale libere şi
nobile, care îl îndeamnă să se îndrepte spre tot ceea ce este frumos; (68) căci în felul acesta, el
va spori atât în mărime, cât şi în măreţie. Căci se spune, „Până când Mă va înfrunta poporul
acesta? până când nu-Mi va da crezare, în ciuda tuturor minunilor pe care le-am făcut în
mijlocul lui? Cu moarte-l voi lovi şi-l voi nimici, iar pe tine şi casa tatălui tău vă voi face
neam mare şi mai puternic decât acesta!” {39}{Numeri 14:11}. Pentru că atunci când
pasiunile sufletului, care se complac în mânie şi dorinţă, sunt puse pe fugă, însuşirile ce
depind de natura sa raţională vor ieşi imediat la lumină şi vor străluci.; (69) căci aşa cum
reptila fără picioare şi târâtoarea cu multe picioare, deşi sunt atât de diferite în neamul
reptilelor, sunt considerate a fi necurate, la fel şi ideile celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu,
precum şi ale celor ce preamăresc mai mulţi dumnezei, deşi sunt atât de diferite în suflet, sunt
lipsite de sfinţenie. Iar o dovadă pentru acest lucru este faptul că legea le izgoneşte pe
amândouă din „adunarea Domnului” {40}{Deuteronomul 23:2}, interzicând, ca şi cum ar fi
vorba de un eunuc sau de o persoană mutilată, ca părerile ateiste să participe la această
adunare; oprindu-le, de asemenea, şi pe cele politeiste, întrucât nu se cuvine ca cei născuţi din
desfrânare să asculte cele ce se spun sau să ia cuvântul în cadrul adunării. Căci cel ce nu
venerează niciun Dumnezeu este sterp, pe când cel ce se închină unei mulţimi de zei este
născut din desfrânare, fiind la fel de orb ca şi tatăl său cel adevărat, motiv pentru care se
spune la figurat că acesta nu are un singur tată, ci mai mulţi.
XIII. (70) Până acum am menţionat deja două daruri oferite de Dumnezeu: nădejdea
unei vieţi dedicată contemplaţiei şi sporirea lucrurilor bune atât în ceea ce priveşte mărimea,
cât şi măreţia. Al treilea dar este binecuvântarea, fără de care nu este posibil ca harurile deja
menţionate să poată fi recunoscute; căci Scripturile spun, „Şi te voi binecuvânta”; adică, îţi
voi da un cuvânt pe care să-l cinsteşti; căci particula ευ (din ευλογήσω, voi binecuvânta), stă
întotdeauna în legătură cu virtutea. Iar vorbirea (n.t. λόγος) este uneori ca un izvor, iar alteori
ca un torent; (71) ceea ce se află în minte este izvorul, pe când rostirea prin intermediul gurii
şi al limbii se aseamănă cu un torent. Căci îmbunătăţirea celor două tipuri de vorbire
reprezintă o mare bogăţie, întrucât mintea va putea să îşi exercite judecata sănătoasă în orice
privinţă, fie ea importantă sau lipsită de importanţă, în timp ce vorbirea va progresa sub
influenţa unor învăţături adecvate; pentru că, într-adevăr, unii oameni gândesc într-un mod
minunat, dar vorbirea lor îi trădează, întrucât aceştia nu au parcurs întregul ciclu al educaţiei

305
elementare. Şi tot aşa, alţii îşi pot prezenta ideile cu multă iscusinţă, însă intenţiile lor sunt
rele, aşa cum este cazul sofiştilor, căci mintea acestor sofişti este lipsită de orice armonie şi de
orice învăţătură adevărată; însă discursurile lor, rostite prin intermediul organelor vorbirii,
sunt pline de muzicalitate şi frumuseţe. (73) Dar Dumnezeu nu face daruri imperfecte
supuşilor săi, ci tot ce le oferă este de-a dreptul desăvârşit. Motiv pentru care binecuvântările
sale nu sunt adresate doar unei singure părţi a vorbirii, ci ambelor părţi; considerând că este
bine ca omul care a avut parte de bunătatea sa să poată concepe idei minunate şi să le poată da
glas într-o manieră viguroasă; căci, după cum se pare, desăvârşirea constă în două lucruri, a
putea să-ţi formezi idei şi intenţii clare şi juste, şi a putea să le explici într-un mod corect. (74)
Nu vedeţi că Abel (iar Abel este numele celui care jeleşte lucrurile muritoare şi care crede că
fericirea este dată de lucrurile nemuritoare) are mintea de aşa natură încât nu i se poate
reproşa nimic? Şi totuşi, nefiind experimentat în privinţa vorbelor, el este învins de Cain, un
om abil în privinţa discuţiilor în contradictoriu, care îl copleşeşte mai mult prin iscusinţă decât
prin forţă; (75) din această cauză, deşi îl admir pentru norocul cu care a fost înzestrat de
natură, totuşi îl condamn pentru acea pornire pe care a avut-o, şi anume aceea de a accepta
provocarea de a se confrunta într-o discuţie, în loc să îşi fi păstrat calmul obişnuit, renunţând
la ataşamentul său pentru luptă. Însă chiar dacă ar fi luat decizia de a intra într-o astfel de
confruntare, nu ar fi trebuit să se angajeze în luptă decât atunci când ar fi fost suficient de bine
antrenat pentru a practica această artă; căci cei versaţi în dispute politice îi înving de obicei pe
oamenii care au o inteligenţă necultivată.
XIV. (76) Tot din acest motiv, preaînţeleptul Moise a condamnat argumentele
rezonabile şi plauzibile încă din momentul în care Dumnezeu a făcut să strălucească asupra
lui lumina adevărului, prin intermediul cuvintelor nemuritoare ale cunoaşterii şi înţelepciunii
Sale. Dar cu toate acestea, el nu este îndrumat spre contemplarea acestor argumente numai cu
scopul de a deveni iscusit în numeroase privinţe (căci contemplarea lui Dumnezeu şi a
puterilor sale sfinte îi este suficientă omului iubitor de contemplaţie), ci pentru a-i putea
învinge pe sofiştii din Egipt, căci acolo, minciunile absurde, dar plauzibile, sunt cu mult mai
apreciate decât adevărul. (77) Prin urmare, atunci când mintea se plimbă printre acele lucruri
ce aparţin stăpânului universului, ea nu are nevoie de nici un ajutor, căci ea însăşi este ochiul
cel mai ager al lucrurilor perceptibile doar prin intelect; dar atunci când se îndreaptă asupra
acelor lucruri care constituie obiectele simţurilor externe, sau spre vreo pasiune, sau spre vreo
substanţă, al căror simbol este Egiptul, atunci ea are nevoie de iscusinţă şi putere de
argumentaţie. (78) Motiv pentru care şi Moise este îndrumat să îl ia ca ajutor pe Aaron, căci
Aaron este simbolul cuvintelor rostite; „Iată”, zice Dumnezeu, „nu este Aaron fratele tău?”
{41}{Exodul 4:14}. Căci atâta vreme cât natura raţională este mama amândurora, rezultă că
ei sunt fraţi. Pentru că rolul minţii este să înţeleagă, iar al rostirii să vorbească; de aceea,
Dumnezeu spune, „El va grăi în locul tău”. Întrucât mintea, neputincioasă fiind să îşi exprime
gândurile în mod adecvat, se foloseşte de vorbire ca de un interpret capabil să tălmăcească
experienţele sale. (79) Şi îndată adaugă, „Iată, el îţi va ieşi în întâmpinare”, căci, într-adevăr,
atunci când vorbirea se întălneşte cu ideile şi le transpune în cuvinte, ea le imprimă o anumită
semnificaţie, aşa cum se întâmplă şi cu imaginile imprimate pe monezi. Şi mai departe spune,
„Şi când te va vedea, bucura-se-va el în inima sa”; pentru că vorbirea se bucură şi exultă
atunci când ideile sunt clare, căci fiind clare şi limpezi vorbirea le poate prezenta în mod
fluent şi fără nicio greşeală, făcând uz de expresii fericite şi adecvate, inteligibile şi pline de
precizie.
XV. (80) În orice caz, atunci când ideile sunt neclare şi ambigue vorbirea merge în
gol, ca să spunem aşa, iar adesea se poticneşte şi se opreşte, nefiind capabilă să înceapă din
nou. „Iar tu vei grăi către el şi-i vei pune-n gură cuvintele Mele”, ceea ce este echivalent cu a
spune, „Îi vei sugera idei ce nu sunt străine de limbajul şi argumentele divine”. (81) Pentru că
în absenţa ideilor, nu există vorbire; căci Dumnezeu sugerează idei minţii, iar mintea

306
furnizează idei vorbirii. „Iar el va grăi către popor în locul tău, aşa că el va fi gura ta, iar tu
vei fi pentru el ceea ce e pentru tine Dumnezeu”. Însă expresia, „Iar el va grăi în locul tău”,
este categorică, adică „El va interpreta ideile tale” şi „va fi gura ta”. Căci cuvintele care curg
prin gură şi prin limbă transmit aceste idei în afară. Iar vorbirea tălmăceşte ideile minţii pentru
a fi înţelese de către oameni şi tot ea îl ajută pe om să înţeleagă cuvintele lui Dumnezeu; însă
aceste cuvinte transmit doar gânduri de origine divină. (82) Prin urmare, cei ce sunt pe
punctul de a intra într-o dispută sofistică trebuie să vorbească cu convingere, nu doar pentru a
scăpa de atacurile adversarilor, ci pentru a putea la rândul lor să-i atace şi să le fie superiori
atât în privinţa iscusinţei, cât şi a puterii. (83) Nu vedeţi că scamatorii şi vrăjitorii care
încearcă să lupte împotriva cuvântului divin cu sofismele lor, şi care îndrăznesc să se
folosească şi de alte lucruri asemănătoare, nu urmăresc atât de mult să îşi etaleze cunoaşterea,
cât mai ales să destrame şi să ridiculizeze tot ce s-a făcut? {42}{Exodul 7:12}. Pentru că
aceştia îşi transformă toiagele în şerpi, şi prefac apa în sânge, iar prin incantaţiile lor atrag
broaştele pe uscat, şi, ca nişte nenorociţi ce sunt, se îndreaptă prin tot ce fac spre propria
pieire, căci crezând că îi înşală pe alţii se amăgesc pe ei înşişi. (84) Şi cum ar fi putut Moise
să îi înfrunte pe aceşti oameni dacă nu ar fi fost pregătit să vorbească prin intermediul lui
Aaron, cel care a tălmăcit gândurile sale? De aceea, pe bună dreptate, acesta e considerat a fi
gura sa; dar într-un pasaj ulterior vom vedea că el este numit prooroc, pentru că şi mintea,
atunci când se află sub influenţa inspiraţiei divine, este numită Dumnezeu. „Căci”, spune
Dumnezeu, „Eu i te dau lui Faraon pe tine drept Dumnezeu, iar Aaron, fratele tău, va fi
proorocul tău” {43}{Exodul 7:1}. O, ce armonie desăvârşită şi ce raţionament minunat!
Pentru că cei ce tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu fac parte din neamul profeţilor, căci sub
influenţa inspiraţiei divine aceştia pot intra în extaz. (85) Prin urmare, după cum ne spune
Sfânta Scriptură, „toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor” {44}{Exodul 7:12}. Căci toate
raţionamentele sofistice sunt înghiţite şi distruse de feluritele iscusinţe ale naturii; aşa încât
aceştia sunt nevoiţi să recunoască că ceea ce se întâmplă reprezintă „degetul lui Dumnezeu”
{45}{Exodul 8:19}, expresie care pune în evidenţă adevărul Scripturii divine, care afirmă că
sofistica este întotdeauna biruită de înţelepciune. Pentru că relatarea sacră ne spune că
„tablele” pe care au fost săpate poruncile ca pe un stâlp, „au fost scrise de degetul lui
Dumnezeu” {46}{Exodul 32:16}. Din acest motiv, scamatorii nu au putut să îi facă faţă lui
Moise, ci s-au prăbuşit ca într-un meci de lupte, copleşiţi fiind de puterea superioară a
adversarului lor.
XVI. (86) Care este însă cel de-al patrulea dar? Acela de a avea un nume mare, căci
Dumnezeu spune, „Eu îţi voi mări numele” {47}{Geneza 12:2}; şi după părerea mea,
înţelesul acestor cuvinte este următorul: a fi bun este un lucru vrednic de cinste, dar şi faima
de a fi bun este la fel de benefică. Dar adevărul este mai bun decât aparenţa, însă fericirea
perfectă ia naştere din combinarea celor două. Căci mulţi oameni se apropie de virtute într-un
mod cu adevărat sincer, admirându-i frumuseţea autentică, fără a fi preocupaţi de reputaţia pe
care ar putea să o aibă dacă s-ar asocia cu cei mulţi; în consecinţă, aceştia sunt persecutaţi,
fiind consideraţi a fi răi, deşi în realitate sunt buni. (87) Şi într-adevăr, aparenţele înşală, de
aceea trebuie să fii cu mult timp înainte de a te arăta cum eşti, iar acest lucru este valabil şi în
privinţa trupului; căci chiar dacă toţi oamenii şi-ar imagina că un om bolnav este sănătos sau
că un om sănătos este bolnav, părerea lor nici nu ar însănătoşi, nici nu ar îmbolnăvi. (88) Însă
omul căruia Dumnezeu i-a dat ambele aspecte, adică atât bunătatea şi virtutea, cât şi aparenţa
de a fi bun şi drept, acel om este cu adevărat fericit şi are un nume mare. Iar buna reputaţie
este un lucru căruia trebuie să-i acordăm o importanţă deosebită, pentru că ea ne este de mare
folos în această viaţă dependentă de trup. Iar soarta celor care ţin cont de acest lucru este
aceea de a se bucura şi de a fi mulţumiţi, de aceea nu trebuie să facă niciun efort pentru a
schimba legile existente, ci trebuie doar să le respecte cu stricteţe. (89) Căci există unii
oameni care privesc legile scrise ca pe nişte simboluri pentru lucrurile perceptibile doar prin

307
intelect, şi ei le-au studiat cu multă atenţie, în timp ce pe celelalte le-au neglijat, tratându-le cu
indiferenţă; pe cine aş putea să acuz pentru comportamentul lor frivol? Căci ei trebuie să se
ocupe de ambele categorii, cercetând cu atenţie acele lucruri invizibile, dar respectând în
acelaşi timp aşa cum se cuvine şi legile binecunoscute. (90) Însă oamenii care trăiesc solitar,
numai cu ei înşişi, ca şi când s-ar afla într-un deşert sau ca şi cum ar fi doar nişte suflete pure,
fără legătură cu trupul, lipsiţi de cunoaştere în privinţa oraşului, a satului sau a casei în care
locuiesc sau, pe scurt, a oamenilor din rândul cărora fac parte, nu ţin seama de ceea ce
mulţimea consideră că este adevărat, ci ei caută adevărul gol-goluţ, pe care Sfintele Scripturi
ne învaţă să nu îl neglijăm, adică să avem grijă de buna noastră reputaţie şi să nu încălcăm
obiceiurile pe care le-au instituit acei oameni care au ajuns la o înţelepciune desăvârşită. (91)
Căci cea de-a şaptea zi este o lecţie care ne învaţă despre puterea pe care o are Dumnezeul cel
necreat şi despre faptul că creatura este îndreptăţită să se odihnească de lucrările ei; dar asta
nu înseamnă că avem dreptul să abrogăm legile stabilite în privinţa acestei zile, adică să
facem focul, să arăm pământul, să cărăm poveri, să aducem acuzaţii, să facem procese, să
solcităm restituirea unui depozit financiar sau să pretindem restituirea unei datorii, sau să
facem orice alt lucru care ne este de regulă permis în zilele lucrătoare. (92) Dar cu toate că
sărbătoarea este simbolul bucuriei sufletului şi al recunoştinţei sale faţă de Dumnezeu, aceasta
nu înseamnă că putem renunţa la adunările ce se desfăşoară în anumite momente ale anului; şi
tot aşa, chiar dacă ritualul circumciziei este un simbol al extirpării plăcerilor şi a tuturor
pasiunilor, precum şi al distrugerii părerilor lipsite de pietate, pe baza cărora mintea şi-a
imaginat că este capabilă să dea naştere unor vlăstare, noi nu putem anula acea lege care
prevede că trebuie să fim circumcişi. Pentru că renunţând la interpretările figurate şi ataşându-
ne doar de acele lucruri pe care cuvintele le exprimă în mod limpede, vom ajunge să neglijăm
nu doar ceremoniile desfăşurate în temple, ci încă multe altele. (93) Însă unele lucruri se
referă la trup, pe când altele se referă la suflet; prin urmare, aşa cum avem grijă de trup,
întrucât el este sălaşul sufletului, tot aşa trebuie să avem grijă şi de legile care ne sunt
prezentate în termeni clari şi precişi: căci respectându-le, vom înţelege mai bine şi lucrurile pe
care le simbolizează, lăsând la o parte faptul că nu vom mai fi acuzaţi şi învinuiţi de către
oameni. (94) Nu vedeţi că şi Avraam spune că omul înţelept are parte atât de binecuvântări
mici, cât şi de binecuvântări mari? Iar pe cele din urmă le numeşte „bunurile sale”, pe care
doar fiul său legitim are dreptul să le moştenească; însă lucrurile mici le numeşte daruri, iar de
acestea pot profita şi copiii săi nelegitimi născuţi de concubinele sale. Aşadar, lucrurile din
prima categorie sunt asemenea legilor naturii, pe când cele din a doua categorie îşi au originea
în acţiunile omeneşti.
XVII. (95) Şi o admir şi pe Lia, acea femeie înzestrată cu virtute, care la naşterea lui
Aşer, simbolul acelei bogăţii nelegitime perceptibilă prin simţurile externe, spune, „Ferice de
mine, că mă vor ferici femeile!” {48}{Geneza 30:13}. Căci ea vede limpede că va avea o
bună reputaţie şi consideră că merită să fie lăudată nu doar de acele raţionamente masculine, a
căror natură este lipsită de orice pată, şi care slăvesc ceea ce este cu a devărat onest şi
necorupt, ci şi de raţionamentele feminine, care sunt copleşite de lucrurile vizibile şi care sunt
incapabile să cuprindă obiectele contemplaţiei aflate dincolo de ele. (96) Dar sufletul
desăvârşit poate pretinde nu doar să fie, ci şi să pară că este, şi el poate munci cu seriozitate
pentru a avea o bună reputaţie nu numai în casele bărbaţilor, ci şi în odăile secrete ale
femeilor. (97) Din acest motiv, Moise a încredinţat muncile sacre ale realizării tabernacolului
nu doar bărbaţilor, ci şi femeilor care urmau să ajute la construirea lui; căci toate „mătăsurile
viorii, vişinii şi stacojii, precum şi pânzele de in topit şi păr de capră erau lucrarea femeilor”;
şi tot ele au contribuit fără nicio ezitare cu propriile lor podoabe, „lănţuguri, cercei, inele,
brăţări şi salbe, toate de aur”, pe scurt cu toate obiectele de aur pe care le aveau, dându-le pe
toate fără nicio reţinere în schimbul pietăţii; (98) şi, mai mult decât atât, dintr-un exces de zel
şi-au dat şi oglinzile, ca din ele să se facă „o baie” {50}{Exodul 38:8}, pentru ca cei care aduc

308
jertfe să se spele pe mâini şi pe picioare, adică să se spele de acele lucruri asupra cărora se
focalizează mintea, privindu-se în acelaşi timp în oglinzile aflate în baie; căci în felul acesta,
ei nu vor lăsa niciun lucru ruşinos să le rămână în suflet. Iar apoi vor aduce jertfa postului şi a
răbdării, cea mai frumoasă şi mai sfântă şi mai desăvârşită dintre toate jertfele. (99) Dar aceşti
cetăţeni adevăraţi şi aceste femei virtuoase în realitate nu sunt altceva decât simţurile externe,
iar Lia, adică virtutea, doreşte să fie slăvită de ele. Însă cei care mai aprind încă un foc în
jalnica minte nu au parte de nicio cetate. Căci Scriptura spune că „femeile au mai aprins un
foc în Moab” {51}{Numeri 21:30} (100) Iar asta înseamnă că atunci când simţurile externe
ale omului nesăbuit sunt puse pe foc de obiectele lor specifice ele aprind şi mintea, revărsând
asupra ei, cu mare vigoare şi impetuozitate, un uriaş şi necontenit pârjol. În orice caz, cel mai
bine este să îmblânzim mulţimea femeilor, adică a simţurilor externe, şi la fel trebuie să facem
şi cu cea a bărbaţilor, adică a raţionamentelor particulare. Căci în felul acesta vom rândui
foarte frumos un mod de viaţă minunat.
XVIII. (101) Din acest motiv, autodidactul Isaac îi cere iubitorului de înţelepciune să
înţeleagă atât acele lucruri bune care sunt perceptibile prin simţurile externe, cât şi pe acelea
care sunt accesibile doar pentru intelect. Pentru că el spune, „Din roua cerului şi din grăsimea
pământului să-ţi dea Dumnezeu belşug” {52}{Geneza 27:28}, iar această binecuvântare este
echivalentă cu a spune, „Fie ca mai întâi el să reverse asupra ta o necontenită ploaie din cer,
pe care să o poţi percepe cu ajutorul intelectului, dar nu atât de violentă încăt să te măture, ci
blândă şi delicată ca roua, ca să te poţi bucura de ea. Iar în al doilea rând, fie ca El să îţi dea
acea bogăţie pământească, grasă şi fertilă, perceptibilă prin simţurile externe, şi să îndepărteze
opusul ei, adică sărăcia, din sufletul tău şi din toate părţile care îl alcătuiesc. (102) Însă dacă
vă aplecaţi atenţia asupra marelui preot, adică asupra raţiunii, veţi vedea că el nutreşte idei
similare cu acestea şi că veşmintele sale sunt bogat brodate cu toate puterile care aparţin
simţurilor externe sau intelectului; dar aceste haine ar trebui explicate mai în detaliu decât o
putem face aici, aşa că pentru moment vom lăsa deoparte această chestiune. Prin urmare, ne
vom ocupa doar de părţile extreme, adică de cele de sus şi de cele de jos. (103) Aşadar, pe cap
are „o tablă de aur curat” {53}{Exodul 28:36}, pe care sunt imprimate cuvintele, „Sfinţenie
Domnului”. Iar în partea de jos, pe marginea interioară a veşmântului, are „clopoţei şi
floricele” {54}{Exodul 28:34}. Dar inscripţia de pe tiară reprezintă ideea ideilor, potrivit
căreia Dumnezeu, cel care a creat lumea, este o idee imaterială, perceptibilă doar prin intelect.
Iar clopoţeii şi floricelele simbolizează calităţile specifice perceptibile prin intermediul
simţurilor externe, cu referire la facultăţile auzului şi văzului. (104) Şi adaugă cu o foarte
mare precizie, „Vocea lui se va auzi atunci când intră în lăcaşul sfânt”, adică atunci când
sufletul intră în acele locuri divine şi cu adevărat sfinte, care pot fi percepute cu ajutorul
intelectului, au de câştigat şi simţurile externe, căci acestea vibrează la unison, în conformitate
cu virtutea; astfel încât întregul nostru sistem, asemenea unui cor melodios alcătuit din mai
mulţi oameni, va putea interpreta o melodie armonioasă, compusă din felurite acorduri bine
combinate, în care notele cheie sunt inspirate de către gânduri (căci obiectele asupra cărora se
apleacă intelectul reprezintă dirijorii corului); iar obiectele simţurilor externe, care cântă
melodii şi interpretează piese simfonice, sunt asemenea persoanelor care fac parte din cor.
(105) Pentru că, pe scurt, aşa cum spune legea, nu se cuvenea ca sufletul să fie lipsit de „cele
necesare, şi de haine şi de locuinţă” {55}{Exodul 21:10}; ci mai degrabă ar trebui să aibă
parte permanent de aceste trei lucruri. Ei bine, cele necesare sufletului sunt acele lucruri bune
perceptibile doar prin intelect, care ar trebui să fie şi care chiar sunt legate de el prin legea
firii; iar hainele se referă la acele lucruri care ţin de ornamentele exterioare şi vizibile ale
vieţii omului; în timp ce locuinţa reprezintă râvna şi grija permanentă pe care sufletul o are
pentru lucrurile menţionate anterior, astfel încât să poată vedea în obiectele simţurilor externe
înfăţişarea acelor obiecte perceptibile doar prin intelect.

309
 XIX. (106) Mai există însă şi un al cincilea dar, care constă doar în simplul fapt al
existenţei; iar acesta este menţionat după toate cele discutate până acum nu pentru că le este
inferior, ci mai degrabă pentru că el este mai presus de toate; căci ce altă binecuvântare ar
putea fi mai mare decât aceea de a fi creat de natură şi de a fi lipsit de falsitate şi prefăcătorie,
fiind în schimb bun şi vrednic de cea mai mare cinste? (107) „Căci”, spune Dumnezeu, „tu vei
fi binecuvântat” {56}{Geneza 12:2} (εύλογητός); şi nu zice „un om care va fi binecuvântat”
(ευλογημένος), căci acesta din urmă depinde de părerea celor mulţi, pe când primul depinde
de fiinţa care este cu adevărat vrednică de toate binecuvântările; (108) căci ceea ce este demn
de laudă (τό έπαινετόν είναι) este mai presus de ceea ce este lăudat; aşa cum ceea ce este
condamnabil este mai prejos de ceea ce este condmnat; căci lucrurile demne de laudă, precum
şi cele condamnabile, depind de caracterul natural al omului, în timp ce lucrurile care sunt
lăudate sau condamnate reflectă doar opinia celorlalţi oameni. Însă natura adevărată a omului
merită mai multă încredere decât părerea cuiva; şi tot aşa, a fi lăudat de către oameni, adică a
fi vorbit de bine de către aceştia, constituie ceva mai puţin valoros decât faptul de a fi creat de
natură în aşa fel încât să fii vrednic de laudă, chiar dacă oamenii păstrează tăcerea în privinţa
acestui lucru; şi de fapt acesta din urmă este înţelesul pe care îl dau Scripturile termenului
binecuvântat (ευλογητός).
XX. (109) Acestea sunt lucrurile bune care sunt date celui ce este pe punctul de a
deveni înţelept. Dar hai să vedem acum ce dă Dumnezeu omenirii de dragul omului înţelept.
El spune, „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi
blestema” {57}{Geneza 12:3}. (110) Ei bine, este limpede pentru toată lumea că aceste
cuvinte sunt spuse cu scopul de a-l cinsti pe omul bun. Şi nu este singurul motiv, pentru că
aici se are în vedere şi armonia care există în lucruri; căci cel care binecuvântează un om bun
este şi el vrednic de a fi elogiat, pe când cel care îl condamnă merită să fie condamnat. Dar nu
trebuie să ne bazăm prea mult pe laudele şi condmanările rostite sau scrise, ci mai degrabă
trebuie să dăm crezare adevăratului caracter al omului respectiv; aşa că cei care mint, în
realitate nici nu laudă, nici nu condamnă. (111) Nu-i vedeţi pe acei linguşitori care zi şi
noapte obosesc şi plictisesc urechile celor pe care-i linguşesc, şi care nu numai că dau din cap
afirmativ la tot ce spun ei, ci construiesc fraze lungi şi melodioase prin care îi încântă, deşi în
sinea lor îi blestemă neîncetat? (112) Aşa că ce-ar spune un om care este în toate minţile? N-
ar spune el că cei care vorbesc astfel sunt de fapt duşmani, şi nu prieteni, şi mai degrabă nu i-
ar condamna în loc să-i laude, cu toate că aceştia îl preamăresc şi îl ridică în slăvi? (113) Prin
urmare, înfumuratul Balaam, deşi i-a înălţat imnuri sublime lui Dumnezeu, printre care şi
acesta, „Dumnezeu nu-i ca omul” {58}{Numeri 23:19}, care este cel mai frumos dintre toate,
şi care a rostit laude la adresa poporului văzător, adică Israel, este judecat pe bună dreptate de
legiuitorul cel înţelept, care mai degrabă îl blestemă decât îl laudă, pentru faptul că a fost un
om ticălos şi lipsit de pietate; (114) căci el spune că a fost tocmit cu bani de duşmani,
devenind astfel un profet malefic al lucrurilor rele, în al cărui suflet mocnesc cele mai amare
blesteme împotriva firii iubitoare de Dumnezeu; însă acesta a fost silit să rostească cu gura şi
cu limba sa cele mai minunate şi mai sublime binecuvântări în favoarea celor care au această
fire; întrucât acele lucruri frumoase pe care le-a spus, i-au fost sugerate de fapt de către
Dumnezeu, căci El iubeşte virtutea; însă blestemele pe care le-a conceput în minte (acele
blesteme ticăloase) erau vlăstarele minţii sale, căci aceasta ura virtutea. (115) Iar Sfânta
Scriptură stă mărturie pentru acest lucru; căci spune, „Dumnezeu nu l-a lăsat pe Balaam să te
blesteme, ci a transformat blestemele sale în binecuvântări” {59}{Deuteronomul 23:5}; căci
toate cuvintele pe care le-a rostit au fost de bun augur. Dar cel ce pătrunde în toate cotloanele
inimii şi care doar El are puterea de a vedea acele lucruri care sunt invizibile pentru fiinţele
create, l-a condamnat pe acesta, fiind El însuşi un martor de încredere şi un judecător
incoruptibil; însă şi lucrul opus este vrednic de laudă, şi anume acela când un om care pare să
calomnieze şi să acuze din gură are de fapt în inima sa laude şi binecuvântări şi cuvinte de

310
bun augur. După cât se pare, acesta este obiceiul celor care îi corijază pe cei tineri, şi al
învăţătorilor, şi al părinţilor, şi al persoanelor în vârstă, şi al stăpânilor, şi al legilor; căci
uneori mustră şi pedepsesc, făcând astfel ca sufletul celor insuficient instruiţi să devină mai
bun. Însă învăţătorii nu sunt duşmanii elevilor lor, ci ei sunt cu toţii prietenoşi vizavi de
aceştia; însă a vorbi celorlalţi în mod deschis, fără nicio intenţie ascunsă, este apanajul
prietenilor adevăraţi şi binevoitori. (117) Prin urmare, în privinţa binecuvântărilor şi laudelor
sau, pe de altă parte, a mustrărilor şi binecuvântărilor, nu trebuie să ne bazăm pe ceea ce iese
din gură, ci pe ceea ce este în inimă, căci acolo este sursa tuturor acestor lucruri, şi doar ele ne
pot ajuta să judecăm cuvintele pe care cineva le rosteşte.
XXI. (118) Acestea sunt, aşadar, după cum spune el, lucrurile care se întâmplă celor
care îl laudă şi îl binecuvântează sau care, dimpotrivă, îl condamnă şi îl blestemă pe omul cel
bun. Însă ceea ce urmează este lucrul cel mai important; adică faptul că atunci când păstrează
tăcerea, toate părţile naturii lor iraţionale vor avea de câştigat; căci Dumnezeu spune, „Şi întru
tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului”. (119) Iar aceasta este o promisiune care
conţine numeroase idei; căci dacă mintea este scutită întotdeauna de boală şi vătămare, atunci
ea îşi exercită în sănătate deplină toată cohorta sa de sentimente şi toate puterile sale, şi anume
văzul şi auzul, precum şi toate celelalte puteri care aparţin simţurilor externe; în plus, toate
poftele sale, care sunt familiarizate cu plăcerile şi dorinţele, şi toate sentimentele de care dă
dovadă, sunt aduse de la o stare de agitaţie la una de linişte, şi toate devin mai bune în urma
acestei transformări. (120) Şi într-adevăr, în vremurile de demult, cetăţile şi ţările şi popoarele
pământului s-au bucurat de o mare fericire şi prosperitate ca urmare a virtuţii şi chibzuinţei
oamenilor; mai ales atunci când pe lângă bună dispoziţie şi înţelepciune Dumnezeu le-a dat şi
o putere irezistibilă, aşa cum unui muzician i se dă instrumentul muzical potrivit sau cum unui
artist i se oferă tot ceea ce are nevoie pentru etalarea artei sale sau cum focului i se dă
combustibilul lemnos de care are nevoie; (121) căci, într-adevăr, omul drept este sprijinul
întregii omeniri; iar el, punând tot ceea ce posedă la dispoziţia comunităţii, pentru ca toţi să se
poată folosi de aceste lucruri, îşi oferă bogăţiile fără niciun resentiment, şi dacă ceva nu se
află în el, atunci se roagă la singura fiinţă care este răspunzătoare de bunăstarea noastră, adică
la Dumnezeu, să îi dea ceea ce-i lipseşte. Iar Dumnezeu, deschizând comorile cerului, revarsă
asupra lui nenumărate şi felurite lucruri; şi toate cotloanele pământului se umplu de ele în
felul acesta. (122) Iar El revarsă mereu aceste binecuvântări, în mod necondiţionat, şi
niciodată nu refuză rugăciunile care îi sunt adresate; căci într-un alt pasaj, atunci când Moise
s-a rugat, Dumnezeu a spus: „Milostiv le sunt lor, după cuvântul tău” {60}{Numeri 14:20}.
Iar această expresie, după cum se pare, este echivalentă cu alta, şi anume, „Şi întru tine se vor
binecuvânta toate neamurile pământului”. Motiv pentru care şi înţeleptul Avraam, care a
experimentat bunătatea lui Dumnezeu în toate privinţele, crede că şi dacă toate celelalte
lucruri ar fi distruse, tot s-ar mai păstra un grăunte de virtute, asemenea unei scântei, şi de
dragul acestei scântei el compătimeşte şi celelalte lucruri, vrând să le ridice atunci când au
căzut şi să le reaprindă focul atunci când s-a stins. (123) Căci cea mai mică scânteie care încă
mocneşte, dacă o aţâţăm uşor, poate să aprindă grămada de lemne; şi tot aşa, cea mai mică
scânteie de virtute, atunci când este trezită la viaţă de speranţele pozitive, începe să radieze,
luminând ceea ce până atunci era întunecat, redând vederea celor orbi, făcând să răsară ceea
ce era ofilit şi redând fertilitatea tuturor lucrurilor sterile şi neproductive. Astfel, prin
bunătatea lui Dumnezeu, binele, care este un lucru rar, poate fi sporit şi revărsat asupra
oamenilor, astfel încât totul să devină asemenea lui.
XXII. (124) Haideţi să ne rugăm, aşadar, ca mintea să fie pentru suflet ceea ce este
stâlpul pentru o casă, şi tot aşa, ca omul drept să fie bine ancorat în mijlocul omenirii întru
vindecarea tuturor bolilor; căci atâta vreme cât omul este sănătos şi viguros el nu trebuie să
abandoneze speranţa de a fi în deplină siguranţă, pentru că îmi imaginez că Mântuitorul
Dumnezeu îi va pune la dispoziţie toate leacurile sale atotvindecătoare, adică va pune puterea

311
sa benefică şi milostivă la îndemâna rugătorilor şi adoratorilor săi, pentru ca aceştia să o
folosească pentru vindecarea celor bolnavi; ungând cu ea, ca şi cum ar fi un balsam, rănile
sufletului, cauzate de nebunie, şi de nedreptate, şi de multe alte vicii grave care s-au abătut
asupra lui. (125) Şi cel mai clar exemplu în acest sens este Noe cel drept, care, atunci când
numeroase părţi ale sufletului au fost înghiţite de marele potop, a plutit viguros pe deasupra
valurilor, ridicându-se deasupra pericolelor care îl pândeau; iar când a reuşit să scape, a dat
din el rădăcini frumoase, din care a ieşit, precum un copac, întreaga înţelepciune, iar aceasta a
dat roade plăcute, cele trei roade ale lui Israel, poporul văzător, iar acestea sunt Avraam, Isaac
şi Iacov. (126) Căci virtutea a fost, este şi va fi prezentă în toate câte sunt; dar această virtute
omenească poate fi umbrită uneori, însă slujitorul lui Dumnezeu o scoate iar la lumină la
momentul potrivit. Pentru că Sarra, adică chibzuinţa, dă naştere unui copil de parte
bărbătească, sănătos, nu potrivit perioadelor anului, ci în conformitate cu acele ocazii şi
momente fericite care nu au niciun fel de legătură cu timpul; căci se spune, „Iată, la anul pe
vremea asta am să vin din nou pe la tine, şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu” {61}{Geneza
18:10}.
XXIII. (127) Aşadar, am spus suficiente lucruri referitoare la darurile pe care
Dumnezeu obişnuieşte să le ofere celor aflaţi pe calea desăvârşirii, iar prin intermediul lor şi
altor persoane. În pasajul următor se spune, „Şi a plecat Avram, aşa cum îi poruncise
Domnul” {62}{Geneza 12:4.}. (128) Pentru cei ce studiază filozofia în cel mai bun mod
posibil, adică pentru cei ce trăiesc în armonie cu natura, acesta este finalul. Iar acest final are
loc atunci când mintea care intră pe cărarea virtuţii calcă pe urmele dreptei raţiuni, urmându-l
pe Dumnezeu şi amintindu-şi poruncile sale, confirmându-le oriunde şi oricând atât prin
cuvânt, cât şi prin faptă; (129) căci „el a plecat aşa cum îi poruncise Domnul”. Iar înţelesul
acestor cuvinte este acesta, că omul virtuos acţionează aşa cum îi porunceşte Dumnezeu (iar
El porunceşte într-o manieră frumoasă şi vrednică de laudă), care îl călăuzeşte în viaţă în mod
ireproşabil, în aşa fel încât faptele omului înţelept nu se abat în niciun fel de la poruncile
divine. (130) În orice caz, într-un alt pasaj se arată că Dumnezeu spune, „Avraam a păzit
poruncile mele” {63}{Geneza 26:5}. Iar legea nu este nimic altceva decât cuvântul lui
Dumnezeu, care permite ceea este bun şi interzice ceea ce nu este bun, aşa cum mărturiseşte
acolo unde spune, „Din cuvinele lui au primit legea” {64}{Deuteronomul 33:3}. Aşadar, dacă
cuvântul divin este legea şi dacă omul drept o respectă, atunci el face voia cuvântului lui
Dumnezeu. Aşa că, după cum am spus mai devreme, cuvintele lui Dumnezeu sunt faptele
omului înţelept. (131) În consecinţă, potrivit preasfântului Moise, finalul este atunci când îl
urmăm pe Dumnezeu; şi într-un alt pasaj, el spune, „Pe urmele Domnului, Dumnezeului
vostru, să umblaţi” {65}{Deuteronomul 13:4}, dar nu se referă la mişcarea picioarelor; căci
pământul îl sprijină pe om, însă cred că nici măcar întreaga lume nu îl poate sprijini pe
Dumnezeu; totuşi am impresia că aici el vorbeşte într-un mod alegoric, cu scopul de a ne arăta
cum se conformează sufletul ideilor divine şi cum îl slăveşte el pe acela care este cauza
supremă a tuturor lucrurilor.
XXIV. (132) Şi dorind să stârnească o şi mai mare dorinţă pentru lucrurile bune, el îi
îndeamnă pe oameni să se lipească de ele; căci spune, „De Domnul, Dumnezeul tău, să te
temi, Lui să-I slujeşti şi de El să te lipeşti” {66}{Deuteronomul 10:20}. (133) Aşadar, ce este
această lipire? Ce? Cu siguranţă că este vorba de pietate şi credinţă; pentru că aceste virtuţi
ajustează mintea şi o invită să se împărtăşească din natura nestricăcioasă. Căci se spune că şi
Avraam, atunci când a crezut, „s-a apropiat de Dumnezeu” {67}{Geneza 18:23}. (133) Prin
urmare, dacă atunci când mergeţi nici nu sunteţi obosiţi, în aşa fel încât să cedaţi şi să vă
prăbuşiţi, nici nu sunteţi atât de neglijenţi încât să o luaţi la dreapta sau la stânga, abătându-vă
în felul acesta de la calea de mijloc; şi dacă, asemenea unor buni alergători, sfârşiţi cursa vieţii
fără greşeală şi fără să vă poticniţi, atunci meritaţi să obţineţi cununa şi premiul cel mare care
se cuvin celor ce reuşesc să ajungă la final. (134) Căci cununa şi premiul cel mare nu se

312
acordă celor care îşi ating scopurile pentru care muncesc, ci celor care reuşesc să ajungă la un
scop mult mai dificil de atins, şi anume la chibzuinţă. Aşadar, care este scopul dreptei raţiuni?
Acela de a putea condamna atât propria nebunie, cât şi nebunia celorlalte fiinţe. Căci a-ţi da
seama că nu cunoşti nimic este sfârşitul întregii cunoaşteri, pentru că există o singură fiinţă
înţeleaptă, unicul Dumnezeu. (135) Din acest motiv, Moise a afirmat foarte frumos despre
tatăl universului că El este totodată inspectorul şi supraveghetorul întregii sale creaţii,
spunând, „Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase”
{68}{Geneza 1:31}. Căci nimeni nu putea avea o imagine mai clară despre toate lucrurile
create, cu excepţia Creatorului. (136) Aşadar, voi, care sunteţi plini de aroganţă, şi de
ignoranţă, şi de o foarte mare obrăznicie, voi, care vă făliţi cu înţelepciunea voastră şi care nu
numai că spuneţi că ştiţi exact ce este şi cum este fiecare lucru, ci că puteţi explica şi cauzele
pentru care este aşa, şi care daţi dovadă de o mare nechibzuinţă, de parcă aţi fi fost de faţă la
crearea lumii şi aţi fi văzut cum şi din ce material a fost făcut fiecare lucru sau ca şi cum aţi fi
fost sfătuitorii Creatorului în privinţa lucrurilor care au fost create. (137) Hai, veniţi şi
abandonaţi imediat toate celelalte lucruri şi învăţaţi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă, şi spuneţi-
ne sincer ce sunteţi voi în raport cu trupul vostru, în raport cu sufletul vostru, în raport cu
simţurile voastre externe şi în raport cu raţiunea voastră. Spuneţi-ne referitor la simţurile
externe, ce este văzul şi cum se face că puteţi vedea; spuneţi-ne ce este auzul şi cum se face că
puteţi auzi; spuneţi-ne ce este gustul, ce este pipăitul, ce este mirosul, şi cum se face că vă
puteţi exercita toate aceste facultăţi; şi care este sursa din care acestea provin. (138) Şi să nu-
mi spuneţi poveşti lungi despre soare şi despre lună, şi despre toate celealalte lucruri care se
află în cer şi în univers, care sunt la o distanţă atât de mare de noi şi care au o natură atât de
diversă, creaturi lipsite de minte ce sunteţi, înainte de a vă analiza şi de a vă familiariza cu voi
înşivă; căci atunci când vă veţi fi înţeles pe voi înşivă, poate că cineva v-ar putea crede atunci
când vă veţi lansa în explicaţii referitoare la celelalte lucruri. Dar până când nu veţi şti cine
sunteţi, să nu vă aşteptaţi să fiţi priviţi ca judecători sau ca martori care grăiesc adevărul.
XXV. (139) Aşa stând lucrurile, mintea, atunci când ajunge la desăvârşire, va plăti un
tribut lui Dumnezeu, cel care este cauza perfecţiunii, aşa cum se arată în Sfânta Scriptură,
„Căci legea spune că Domnul trebuie să primească un tribut” {69}{Numeri 31:40}. Şi când îl
plăteşte mintea? Când? „În cea de-a treia zi, el a ajuns la locul despre care i-a vorbit
Dumnezeu” {70}{Geneza 22:4}, după ce a depăşit marile decalaje temporale, ajungând acum
la acea natură care se află în afara timpului; (140) aşa că îl va jertfi pe fiul său iubit, care nu
este un om (căci omul înţelept nu este ucigaşul copiilor săi), ci copilul de parte bărbătească al
sufletului său virtuos, rodul care ia naştere din acesta, despre care nu ştie cum a ajuns acolo;
iar vlăstarul acesta divin, atunci când apare, face ca sufletul să se simtă însărcinat şi să
mărturisească că nu ştie cum s-a întâmplat acest lucru, spunând, „Cine îi va spune lui
Avraam” {71}{Geneza 21:7}, ca şi cum acesta ar refuza să creadă în înălţarea unui vlăstar
capabil să înveţe singur, „că Sarra va alăpta un prunc?”, şi nu că un prunc va fi alăptat de către
Sarra. Căci vlăstarul autodidact nu este hrănit de nimeni, ci el însuşi este hrana altora, căci el
îi poate învăţa pe alţii, dar nu are nevoie să îl înveţe nimeni. (141) căci „am născut un fiu” nu
ca femeile egiptene, în floarea vârstei şi plină de vigoare trupească, ci l-am născut ca pe un
suflet evreu, „la bătrâneţe” {72}{Exodul 1:18}, atunci când toate obiectele simţurilor externe
şi toate lucrurile pieritoare s-au estompat, şi când obiectele intelectului şi lucrurile
nepieritoare sunt pline de vigoare şi vrednice de cinste. (142) Şi am născut fără ajutorul
vreunei moaşe; căci noi naştem înainte ca iscusinţa sau cunoaşterea vreunui om să ajungă la
noi şi fără să fim ajutate cu mijloacele uzuale, pentru că Dumnezeu a sădit şi a zămislit un
vlăstar minunat, care, în conformitate cu legea recunoştinţei, îl cinsteşte şi îl proslăveşte pe
creatorul său. Căci, spune Dumnezeu, „Ai avut grijă să-mi aduci darurile Mele, dările Mele, şi
prinosul roadelor Mele” {73}{Numeri 28:2}.

313
 XXVI. (143) Pentru cei ce urmează argumentele şi poruncile cuprinse în lege, şi care
merg pe cărarea pe care îi conduce Dumnezeu, acesta este capătul drumului; însă acela care
pierde calea, din cauza plăcerilor şi a lăcomiei sale şi a faptului că se complace în tot felul de
pasiuni, se numeşte Amalec {74}{Deuteronomul 25:17}; iar numele Amalec tălmăcit
înseamnă „poporul care linge”, iar un astfel de om va fi nimicit. (144) Iar Scripturile Sacre ne
învaţă că aceasta este o tendinţă insidioasă; căci atunci când îşi dă seama că partea cea mai
viguroasă a sufletului a trecut, atunci, „ridicându-se din ascunzişul său”, va tăia în bucăţi acea
parte ostenită care îi urmează asemenea unei ariergarde. Iar această parte obosită cedează
lesne, din cauza slăbiciunii raţiunii sale, care nu este capabilă să susţină lucrările pe care le
presupune urmărirea virtuţii, şi astfel, aşa cum se întâmplă cu cei aflaţi în ariergardă, va fi
biruită cu uşurinţă. Însă cealaltă parte este dispusă să îndure acea trudă vrednică de cinste,
perseverând cu râvnă în toate privinţele şi respingând orice lucru rău, oricât de mărunt, ca şi
cum ar fi cea mai grea povară. Motiv pentru care legea dă virtuţii un nume foarte fericit, şi
anume Lia, care tălmăcit înseamnă „obosită”; căci în mod firesc aceasta considera că viaţa
oamenilor răi este grea şi dureroasă, şi prin natura ei obositoare; şi nu i-a aruncat nici măcar o
privire, ci s-a întors spre lucrurile care sunt frumoase; (146) şi fie ca mintea să nu se
mulţumească doar să-l urmeze fără răgaz şi cu multă râvnă pe Dumnezeu, ci să înainteze pe
cărarea cea strâmtă, şi să nu se abată din drum, nici spre stânga, nici spre dreapta, aşa cum a
făcut pământescul Edom, care a căutat ascunzători pe marginea drumului, şi care a fost uneori
plin de excese şi exagerări, iar alteori plin de neajunsuri şi lipsuri; căci este mai bine să
înaintezi pe calea de mijloc, care este cu adevărat o cale regală, şi pe care marele şi singurul
Rege, Dumnezeu, a lărgit-o pentru a o face să devină cea mai potrivită locuinţă pentru
sufletele iubitoare de virtute. (147) Aşa se face că cei ce urmează o filozofie moderată,
preocupată mai ales de societatea omenească, au spus că virtuţile se află la mijloc, între două
extreme. Pentru că, pe de-o parte, mândria excesivă şi plină de obrăznicie este un lucru rău, în
timp ce a adopta o conduită smerită înseamnă a te lăsa călcat în picioare; însă calea de mijloc,
care include câte puţin din amândouă, este benefică.
XXVII. (148) De asemenea, trebuie să investigăm ce înseamnă expresia, „Cu el (n.t.
adică cu Avraam) s-a dus şi Lot” {75}{Geneza 12:4}. Ei bine, numele Lot tălmăcit înseamnă
„evitare”; iar mintea evită uneori ceea ce este bun, iar alteori ceea ce este rău. Adesea, cele
două tendinţe pot fi întâlnite într-un singur om. Căci unii şovăie şi ezită, îndreptându-se când
spre un lucru, când spre altul, ca o navă aruncată de colo-colo de vânturi contrare sau ca
talerele unei balanţe, fiind incapabili să se concentreze pe un anumit lucru; astfel de oameni
nu pot fi lăudaţi nici când înclină spre partea cea bună, căci fac acest lucru în mod impulsiv şi
nu ca urmare a unei decizii raţionale. (149) Ei bine, după cum spune Moise, Lot face parte din
grupul oamenilor care au plecat împreună cu iubitorul virtuţii. Dar când s-a hotărât să-l
însoţească, a trebuit să se dezveţe de ignoranţă şi să nu se mai întoarcă niciodată la ea. Cu
toate acestea, pleacă împreună cu el, nu în speranţa că va face progrese prin imitarea omului
bun, ci cu gândul de a-l chinui prin intermediul unei atracţii contrare şi de a-l momi în direcţie
opusă, ducâdu-l acolo unde ar fi existat o posibilitate să decadă. (150) Şi o dovadă în acest
sens este aceasta, că Lot redobândeşte vechea sa boală şi pleacă, fiind luat prizonier de acei
vrăjmaşi care sălăşluiesc în suflet; însă Avraam, păzindu-se de toate tertipurile şi ambuscadele
lor, a avut mare grijă să se îndepărteze de ei. Şi nu imediat, ci mai târziu, a făcut în aşa fel
încât să le găsească o locuinţă separată. Căci pentru moment, teoriile lui Lot, aşa cum se
întâmplă în cazul celor care abia au început să fie interesaţi de contemplaţia lucrurilor divine,
duc lipsă de fermitate şi consistenţă. Însă odată ce au devenit mai compacte şi s-au stabilizat,
atunci vor putea să se desprindă de tendinţele amăgitoare şi măgulitoare ca de un inamic
ireconciliabil şi greu de biruit; (151) căci această stare de spirit se ataşează de suflet în aşa fel
încât este greu să fie scuturată, împiedicându-l să progreseze repede pe calea virtuţii. Iar
atunci când părăsim Egiptul, adică toate lucrurile trupeşti, nerăbdători să ne dezvăţăm de robia

314
pasiunilor, în conformitate cu limbajul şi preceptele profetului Moise, ea ne urmează
îndeaproape, temperându-ne zelul de a pleca şi încetinindu-ne din invidie să mergem mai
repede; (152) căci s-a spus, „Şi-mpreună cu ei s-a ridicat şi multă adunătură, şi turme şi cirezi
şi vite multe foarte” {76}{Exodul 12:38}. Dar dacă ar fi să spunem adevărul, această mulţime
heteroclită se referă la ideile dobitoceşti şi iraţionale ale sufletului.
XXVIII. Şi foarte frumos şi pe bună dreptate el numeşte sufletul omului rău adunătură:
căci este vorba într-adevăr de o mulţime adunată de peste tot şi pusă laolaltă şi alcătuită dintr-
un corp eterogen de păreri numeroase şi antagoniste, care deşi este unul în privinţa numărului,
este infinit în privinţa versatilităţii şi diversităţii sale; (153) din acest motiv, lângă cuvântul
„adunătură” s-a adăugat epitetul „multă”; căci cel ce urmăreşte un singur scop este cu
adevărat simplu, şi pur, şi sincer; dar cel ce urmăreşte în viaţă mai multe scopuri este în
realitate o mulţime, şi un amestec, şi un om aspru; motiv pentru care Sfintele Scripturi spun că
Iacov, practicantul virtuţii, era un om „cu pielea moale”, şi că Isav, practicantul lucrurilor
scandaloase, era aspru sau „păros”. (154) Aşadar, din cauza acestei mulţimi amestecate şi
aspre, formată din idei felurite adunate din toate părţile, mintea, care a reuşit să fugă cu mare
rapiditate din ţinutul trupului, adică din Egipt, şi care a fost capabilă să primească în acele zile
moştenirea virtuţii, asistată fiind de o lumină întreită, memoria lucrurilor trecute, energia
lucrurilor prezente şi speranţa pentru viitor, a petrecut acel lung interval de timp, de patruzeci
de ani, în urcuşuri şi coborâşuri, învârtindu-se în jurul cozii şi rătăcind în toate direcţiile din
cauza feluritelor sale stări de spirit, în loc să înainteze pe cărarea cea dreaptă şi deosebit de
benefică. (155) Aşa sunt cei care pretind că nu s-au bucurat doar de anumite specii ale
dorinţei, ci de absolut toate dorinţele, adică de genul care include toate speciile; căci se spune
că, „Adunătura amestecată ce se afla printre ei s-a aprins de poftă” {77}{Numeri 11:4}, adică
de genul poftei, nu de vreo specie oarecare; şi aşezându-se, s-a pus pe plâns. Pentru că mintea
este conştientă că puterea ei nu este atât de mare, iar atunci când nu poate obţine ceea ce
doreşte, ea plânge şi geme; şi totuşi ar trebui să se bucure că nu se poate lăsa în voia
pasiunilor sau că nu se poate infecta de vreo boală, pentru că lipsa şi absenţa lor reprezintă de
fapt un mare noroc. (156) Însă celor care urmează calea virtuţii li se întâmplă adesea să devină
apatici şi să verse lacrimi, fie pentru că deplâng nenorocirile celor nesăbuiţi, cauzate de firea
lor şi de ataşamentul acestora faţă de lucrurile cu care se aseamănă, fie pentru că se bucură din
tot sufletul. Iar acest exces de bucurie apare ori de câte ori asupra lor se revarsă o mulţime de
lucruri bune, la care nu s-ar fi aşteptat până atunci; şi mi se pare că poetul se referă exact la
această bucurie atunci când spune: Ea zâmbeşte printre lacrimi {78}{Iliada lui Homer
6.484.}. Căci o astfel de bucurie nemăsurată, cel mai frumos dintre sentimente, care coboară
în suflet pe neaşteptate, îl face mai măreţ decât era înainte, însă din cauza abundenţei sale
trupul nu o mai poate cuprinde; şi astfel, trebuie să o comprime, făcând să curgă din ea
picături pe care obişnuim să le numim lacrimi, despre care se spune în Psalmi, „Mă hrăneşti
cu o pâine muiată în lacrimi” {79}{Psalmul 80:5}; şi tot aşa, „Cu lacrimi mă hrănesc zi şi
noapte” {80}{Psalmul 42:3}; căci hrana minţii sunt lacrimile care izvorăsc din râsul interior
şi din cauzele virtuoase, iar aceste lacrimi devin vizibile atunci când dorinţa divină ce ne-a
fost inculcată în inimă schimbă bocetul creaturii într-un imn închinat Dumnezeului necreat.
XXIX. (158) Aşadar, unele persoane repudiază aceastăadunătură aspră, ridicând
împotriva ei un zid de apărare şi bucurându-se doar printre cei iubitori de Dumnezeu; dar alţii
se asociază cu ea, considerând că este bine să îşi trăiască viaţa în conformitate cu acest sistem
care delimitează vituţile omeneşti de cele divine, astfel încât să poată avea acces atât la
virtuţile adevărate, cât şi la cele care sunt adevărate doar în aparenţă. (159) Ei bine, tendinţa
celor care se ocupă de treburile statului este aceea de a se alinia acestui curent de opinie, iar
numele ei este Iosif, cu care merg, atunci când vrea să îl aducă pe tatăl său, „toţi slujitorii lui
Faraon şi bătrânii casei sale şi toţi bătrânii din ţara Egiptului, şi toată familia lui Iosif, fraţii săi
şi toată familia tatălui său şi neamul lui” {81}{Geneza 50:7}. (160) Vedeţi aici că această

315
înclinaţie care este familiarizată cu treburile de stat este plasată între casa lui Faraon şi neamul
lui, aşa încât să aibă acces atât la chestiunile trupeşti, adică la Egipt, cât şi la cele sufleteşti,
care sunt puse în vistieria neamului său; căci atunci când spune, „Şi eu sunt al lui Dumnezeu”
{82}{Geneza 50:19} sau alte lucruri de felul acesta, el nu face altceva decât să respecte legile
neamului său; dar când se urcă în cea de-a doua trăsură a minţii, care se leagănă într-o
manieră suverană, şi anume Faraon, el restabileşte legătura cu vanitatea egipteană. (161) Iar
cel considerat a fi un rege cu o faimă considerabilă este şi mai jalnic, deoarece călătoreşte cu
prima trăsură; căci a fi primul la acele lucruri lipsite de moralitate este un fapt vrednic de
dispreţ, în timp ce a fi al doilea într-o asemenea cursă reprezintă un rău mai mic. (162) Şi
puteţi vedea cât de nestatornic este un astfel de om după jurămintele pe care le face, întrucât
uneori el jură, spunând „da, pe sănătatea lui Faraon” {83}{Geneza 42:16}, iar alteori,
dimpotrivă, zice „nu, pe sănătatea lui Faraon”. Însă acest din urmă jurământ, care conţine o
negaţie, pare a fi o poruncă a neamului său, care meditează mereu la distrugerea pasiunilor,
vrând ca acestea să moară; însă primul jurământ ne aduce din nou pe tărâmul Egiptului,
dorind ca aceste pasiuni să nu piară; (163) motiv pentru care, deşi s-a strâns la un loc o astfel
de mulţime, totuşi el nu o numeşte o adunătură heteroclită, căci pentru cel înzestrat cu o
putere reală de a vedea şi care este un iubitor de virtute, tot ceea ce nu este virtuos sau care nu
reprezintă o faptă virtuoasă, pare a fi amestecat şi confuz; dar pentru cel ce încă iubeşte
lucrurile pământeşti, premiile pe care le oferă pământul par a fi ele însele demne de dragoste
şi vrednice de cinste.
XXX. (164) În consecinţă, după cum am spus deja, iubitorii înţelepciunii vor ridica un
zid de protecţie împotriva omului care, asemenea unui trântor, şi-a propus să facă prăpăd în
munca albinelor, şi care le urmăreşte pentru a face asta, acceptându-i însă pe toţi aceia care,
din admiraţie pentru ceea ce este onorabil, merg alături de ei cu scopul de a-i imita; iar aceştia
dau fiecăruia ceea ce i se cuvine; căci, spune el, „dintre cei care au mers cu mine, Eşcol, Aner
şi Mamre îşi vor lua partea lor” {84}{Geneza 14:24}. Şi prin aceste nume, el se referă la
stările de spirit care sunt bune prin natura lor şi iubitoare de contemplaţie; (165) căci Eşcol
este simbolul bunei dispoziţii, căci o dispoziţie bună este plină de îndrăzneală şi fervoare şi,
asemenea focului, se ataşează de ceea ce atinge. Iar Aner este simbolul omului iubitor de
contemplaţie; căci numele lui tălmăcit înseamnă „ochi”, pentru că bucuria deschide şi ochii
sufletului; iar moştenirea acestor doi oameni este o viaţă de contemplaţie, numită Mamre, un
nume care derivă din simţul văzului; iar această facultate a vederii aparţine în special omului
contemplativ. (166) Însă atunci când mintea, care a fost pregătită de astfel de instructori, îşi
însuşeşte toate învăţăturile, atunci ea merge înainte alături de înţelepciunea desăvârşită, fără
să o depăşească şi fără a fi depăşită de ea, ci mergând alături pas cu pas, într-un ritm constant.
Iar cuvintele Scripturii arată clar acest lucru, căci în ele se spune că „au plecat împreună şi au
ajuns pe câmpul despre care le-a spus Dumnezeu”; (167) o minunată egalitate de virtuţi, mai
bună decât orice rivalitate, o egalitate între muncă şi starea naturală a trupului, o egalitate între
artă şi natura autodidactă, astfel încât ambele au parte de premii egale în privinţa virtuţii; ca şi
cum acele arte, cum sunt pictura şi sculptura, care în prezent ne oferă creaţii lipsite de mişcare
şi animaţie, erau capabile să insufle obiectelor pictate sau sculptate mişcare şi viaţă; căci în
acest caz, artele care odinioară erau una cu natura au devenit astăzi doar o imitaţie a lucrărilor
sale.
XXXI. (168) Însă cel care se ridică la o astfel de înălţime sublimă nu va mai permite
niciodată ca sufletul lui să locuiască printre oamenii muritori, ci îi va trage şi pe aceştia la el,
ca şi cum ar fi suspendaţi de o funie; din această cauză, omului înţelept i s-a dat o poruncă
sacră, „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab, Abiud, precum şi şaptezeci dintre bătrânii lui
Israel:” {85}{Exodul 24:1}. (169) Iar înţelesul acestei porunci este următorul: „Ridică-te,
suflete, într-o manieră ordonată, raţională, voluntară, neînfricată şi iubitoare, şi priveşte-l pe
Dumnezeul cel viu în numărul sfânt şi desăvârşit al lui şapte înmulţit cu zece”. Căci legea

316
spune că Aaron era profetul lui Moise, şi că el reprezenta vorbirea care profeţeşte minţii. Iar
numele Nadab tălmăcit înseamnă „voluntar”, adică omul care cinsteşte Divinitatea fără niciun
fel de constrângere; iar tălmăcirea numelui Abiud este, „tatăl meu”. Şi datorită înţelepciunii
sale el nu are nevoie de un stăpân, ci mai degrabă de un tată, şi anume de un tată aşa cum este
Dumnezeu, stăpânul lumii. (170) Iar aceste puteri sunt paznicii minţii suverane, care sunt în
acelaşi timp şi slujitorii regelui, cei care îl escortează pe drumul său. Dar dacă sufletul nu
cunoaşte drumul, atunci el se teme să se ridice şi să-l contemple pe Dumnezeul cel viu, cu atât
mai mult cu cât se scaldă în ignoranţă şi obrăznicie; iar prăbuşirile cauzate de o astfel de
asociere între ignoranţă şi nechibzuinţă sunt foarte serioase; (171) motiv pentru care Moise se
roagă ca însuşi Dumnezeu să îl călăuzească pe drumul care duce la El. Căci el spune, „Dacă
nu vei merge cu mine Tu însuţi, atunci pe mine să nu mă mai scoţi de aici” {86}{Exodul
33:5}. Pentru că orice mişcare ce nu este încuviinţată de divinitate este vătămătoare, şi este
mai bine ca omul să rămână aici, rătăcind în această viaţă muritoare, aşa cum face majoritatea
omenirii, decât să se înalţe la cer plin de mândrie şi aroganţă, pentru a fi aruncat înapoi, aşa
cum s-a întâmplat cu nenumăraţi sofişti care au considerat că înţelepciunea nu este altceva
decât o născocire de argumente plauzibile, şi nu, aşa cum este în realitate, o credinţă
temeinică, bazată pe cunoaşterea faptelor. (172) Şi poate că aceste cuvinte sunt spuse cu
intenţia de a ne transmite acest lucru: nu mă ridica în slăvi, oferindu-mi bogăţii sau glorie sau
onoruri sau autoritate sau orice alt lucru care face parte din categoria celor pe care de obicei le
socotim a fi bune, decât dacă ai intenţia să vii şi Tu însuţi împreună cu mine şi cu ele; căci
aceste lucruri provoacă adesea celor care le posedă fie o mare nefericire, fie un mare
beneficiu; un beneficiu atunci când Dumnezeu le călăuzeşte mintea; şi o vătămare în cazul în
care nu se petrece acest lucru. Căci pentru foarte mulţi oameni, lucrurile considerate bune, dar
care nu sunt deloc aşa în realitate, le-au provocat mari neajunsuri, (173) însă omul care îl
urmează pe Dumnezeu are ca tovarăşi de drum toate acele raţiuni care îl slujesc pe Dumnezeu
şi pe care obişnuim a le numi îngeri. În orice caz, se spune că „Avraam a mers cu ei să-i
petreacă” {87}{Geneza 18:16}. Cât de minunat este acest lucru, ca cel care îi conduce pe alţii
să fie la rândul lui condus de către aceştia, dând ceea ce a primit şi el la rândul lui; dar nu
dând la schimb, ci oferind acel unic lucru care este atât un dar, cât şi o recompensă, (174) căci
în drumul lui spre desăvârşire omul îşi ia drept călăuză raţiunea divină, căci aşa spun
cuvintele divine ale Scripturii: „Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te
păzească pe cale, să te ducă-n ţara pe care ţi-am gătit-o. Ia aminte asupră-ţi şi ascultă de el şi
să nu-i fii necredincios; că nu te va cruţa, fiindcă numele Meu este deasupră-i” {88}{Exodul
23:20}. (175) Însă odată ce a dobândit cunoaşterea desăvârşită, atunci va putea să alerge la fel
de repede ca raţiunea care l-a călăuzit; căci în felul acesta amândoi vor deveni slujitori ai lui
Dumnezeu, care este călăuzitorul tuturor lucrurilor; iar cei ce continuă să gândească greşit nu
vor mai putea ţine pasul cu ei, nici măcar Lot, pentru că acesta s-a dovedit a fi şovăielnic în
sufletul său, în loc să rămână ferm şi integru.
XXXII. (176) Iar Avraam, spune Moise, „era de şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit
din Haran”. Ei bine, în continuare ne vom referi la numărul şaptezeci şi cinci (căci acesta
conţine un calcul care corespunde cu ceea ce s-a afirmat anterior). Dar mai întâi vom vedea ce
este Haran şi ce se înţelege prin plecarea lui din această ţară pentru a trăi în alta. (177) Nu
cred că vreunul dintre aceia care sunt familiarizaţi cu legea este neştiutor în privinţa faptului
că mai întâi Avraam a emigrat din Caldeea venind în Haran. Dar după moartea tatălui său, a
părăsit şi acest ţinut, aşa că putem spune că a emigrat din două locuri. Aşadar, ce putem spune
în legătură cu acest lucru? Că dintre toţi oamenii, caldeenii s-au dedicat cel mai mult studierii
astronomiei şi genealogiilor; şi că au armonizat lucrurile pământeşti cu cele sublime, şi
lucrurile din cer cu cele de pe pământ, şi că au avut o înţelegere adâncă a principiilor
muzicale, considerând că acestea stau la baza simfoniei desăvârşite a universului, ce rezultă
din uniunea şi solidaritatea părţilor sale, care deşi sunt separate unele de altele, sunt totuşi

317
unite prin gradul lor de rudenie. (179) Aşadar, aceşti oameni şi-au imaginat că lumea pe care
o vedem este singura lume din universul existent şi că ea fie este însuşi Dumnezeu, fie îl
conţine în ea pe Dumnezeu, sufletul universului. Prin urmare, făcând din soartă şi necesitate
nişte zei, ei au adus în viaţa oamenilor o extraordinară lipsă de pietate, învăţându-i pe aceştia
că în afara lucrurilor vizibile nu mai există nicio altă cauză a vreunui lucru, ci că mişcările
periodice ale soarelui şi lunii şi celorlalte stele sunt cele care distribuie binele şi răul tuturor
fiinţelor aflate în existenţă. (180) Într-adevăr, se pare că şi Moise a fost de acord într-o
oarecare măsură cu doctrina uniunii şi solidarităţii dintre părţile universului, deoarece a spus
că lumea este una singură şi că a fost creată (căci fiind un lucru singur şi în acelaşi timp creat,
este logic să presupunem că aceleaşi esenţe primordiale stau la baza tuturor efectelor
particulare care se produc, aşa cum se întâmplă cu trupurile unite, care se conţin reciproc unul
pe altul); (181) însă în privinţa părerii pe care o are despre Dumnezeu, acesta se deosebeşte de
ei în mod radical, căci el nu sugerează că Dumnezeul suprem este lumea sau sufletul lumii,
nici să stelele sau mişcările lor sunt cauzele prime ale evenimentelor care-i afectează pe
oameni; ci el ne învaţă că acest univers este menţinut laolaltă de nişte puteri invizibile, pe care
Creatorul le-a răspândit de la hotarele pământului şi până la cer, astfel încât ceea ce El a unit
să nu se desfacă; căci puterile sale nu sunt altceva decât lanţurile puternice care leagă întregul
univers. (182) Motiv pentru care, chiar dacă undeva în lege se spune că „Dumnezeu este sus
în cer şi jos pe pământ”, să nu creadă cineva că aici se vorbeşte despre esenţa lui Dumnezeu.
Căci Dumnezeul cel viu conţine totul şi ar fi lipsit de pietate să presupunem că ceva îl poate
conţine, ci ceea ce se spune aici este faptul că puterea Lui, prin care a făcut şi a rânduit
universul, se află atât în cer, cât şi pe pământ. (183) Şi pentru a vorbi aşa cum se cuvine,
aceasta este bunătatea, care s-a descotorosit de invidie, căci aceasta din urmă urăşte virtutea şi
detestă ceea ce este bun; iar bunătatea dă naştere acelor virtuţi prin care au fost zămislite şi
vădite toate lucrurile care există. Pentru că, într-adevăr, Dumnezeul cel viu este peste tot, dar
în realitate nu poate fi văzut nicăieri; aşa că Scriptura divină are dreptate atunci când spune,
„Iată-Mă”, vorbind despre cel ce nu poate fi văzut ca şi cum ar fi fost vizibil, iar apoi
continuă, „nu se vede, deşi este vizibil dinainte ca tu să exişti” {89}{Exodul 17:6}. Căci El
este anterior acestui univers creat, şi se află în afara lui, nefiind conţinut sau purtat de niciunul
dintre lucrurile care au intrat în existenţă după El.
XXXIII. (184) Aceste lucruri au fost spuse cu scopul de a combate părerile
caldeenilor; însă Moise consideră că este de datoria lui să schimbe felul de a gândi al celor ce
îmbrăţişează ideile acestora, îndemnându-i să adere la adevărul învăţăturii sale, de aceea el
începe în felul acesta: „De ce, minunaţii mei prieteni, vă ridicaţi aşa brusc de pe pământ şi vă
avântaţi la o asemenea înălţime? Şi de ce vă înălţaţi mai sus decât aerul, călcând pe întinderile
eterice şi cercetând cu exactitate mişcările soarelui şi revoluţiile periodice ale lunii şi orbitele
armonioase şi atât de renumite ale celorlalte stele? Căci aceste lucruri sunt mai presus de
înţelegerea voastră, întrucât au parte de o poziţie mai binecuvântată şi mai divină. (185)
Aşadar, coborâţi din cer, şi odată coborâţi să nu începeţi să studiaţi pământul, şi marea, şi
râurile, şi natura plantelor şi animalelor, ci mai degrabă străduiţi-vă să vă cunoaşteţi pe voi
înşivă, pentru a nu mai dori să trăiţi în afara voastră. Căci contemplând lucrurile din propria
voastră locuinţă, pe stăpân şi pe supuşii săi; ceea ce are viaţă şi ceea ce este neînsufleţit; ceea
ce este înzestrat cu raţiune şi ceea ce este lipsit de ea; ceea ce are viaţă veşnică şi ceea ce este
pieritor; ceea ce este bun şi ceea ce este rău; veţi ajunge la înţelegerea corectă a lui Dumnezeu
şi a lucrărilor sale. (186) Pentru că veţi vedea că atât voi cât şi universul aveţi o minte; şi că
mintea voastră, care îşi manifestă puterea şi autoritatea asupra tuturor lucrurilor din interiorul
vostru, v-a subjugat toate părţile sufletului. Şi tot aşa, mintea universului, învestită fiind cu
supremaţie, guvernează lumea prin intermediul dreptăţii şi al legilor independente,
manifestându-şi influenţa providenţială nu doar asupra lucrurilor mai importante, ci şi asupra
celor care sunt oarecum banale.

318
 XXXIV. (187) Prin urmare, abandonând agitaţia voastră inutilă de a cerceta lucrurile
care se află în cer, locuiţi în voi înşivă, aşa cum tocmai am spus, părăsind ţinutul caldeenilor,
adică părerile deşarte, pentru a migra în regiunea Haran a percepţiilor senzoriale, unde se află
locuinţa trupească a minţii. (188) Căci numele Haran tălmăcit înseamnă „orificiu”; iar
orificiile sunt simboluri ale organelor de simţ. Pentru că unele din ele sunt alcătuite doar din
orificii şi cavităţi, ochii fiind cavităţile în care locuieşte văzul, urechile fiind cavităţile auzului,
nările ale mirosului, gâtul al gustului, în timp ce trupul în întregul lui este locuinţa simţului
tactil. (189) Prin urmare, dacă sălăşluiţi printre aceste lucruri, să rămâneţi calmi şi liniştiţi şi
să cercetaţi cât mai exact cu putinţă natura fiecăruia, iar atunci când veţi afla ce este rău şi ce
este bun în fiecare dintre ele, să îl evitaţi pe primul şi să îl alegeţi pe cel de-al doilea. Şi când
veţi fi analizat temeinic întreaga voastră locuinţă şi veţi fi înţeles importanţa relativă pe care o
are fiecare din părţile sale, atunci ridicaţi-vă şi plecaţi de acolo, căci asta nu vă va aduce
moartea, ci nemurirea, (190) şi veţi vedea dovezi evidente chiar şi atunci când sunteţi
acaparaţi de obiectele trupeşti, perceptibile prin simţurile externe, uneori în timp ce sunteţi
treji, iar alteori atunci când sunteţi cufundaţi într-un somn adânc (căci atunci mintea rătăceşte
dincolo de hotarele simţurilor externe şi ale trupului, şi se asociază cu sine însăşi, şi priveşte
adevărul ca într-o oglindă, şi se eliberează de toate fanteziile pe care le-a dobândit cu ajutorul
simţurilor externe, inspirată fiind prin intermediul viselor de divinaţia cea adevărată cu privire
la viitor). (191) Pentru că atunci când sunteţi sub influenţa unor meditaţii filozofice, mintea se
ia după ele şi uită de toate celelalte lucruri care au legătură cu locuinţa ei trupească; iar dacă
simţurile externe o împiedică să vadă clar acele obiecte care au legătură cu intelectul, atunci
iubitorii de contemplaţie au grijă să le tempereze impetuozitatea atacului, căci ei îşi închid
ochii şi îşi astupă urechile şi controlează mişcarea rapidă a celorlalte organe, hotărând să
locuiască în linişte şi întuneric, pentru ca ochiul sufletului, căruia Dumnezeu i-a dat puterea
de a înţelege obiectele intelectului, să nu fie umbrit de vreunul din acele lucruri perceptibile
doar prin simţurile externe.
XXXV. (192) Odată ce aţi învăţat să abandonaţi în felul acesta lucrurile muritoare, veţi
fi instruiţi în adevăratele doctrine referitoare la Dumnezeul cel necreat, cu condiţia să credeţi
că mintea, care a renunţat la trup şi la simţurile externe şi la raţiune, poate, atunci când este
goală şi lipsită de toate aceste lucruri, să perceapă natura existenţei, şi că mintea universului,
adică Dumnezeu, nu locuieşte în afara naturii materiale, ci El conţine totul, dar nu este
conţinut de nimic; şi tot aşa, El nu pătrunde lucrurile doar prin intermediul intelectului, aşa
cum face omul, ci şi prin natura Sa esenţială, şi este firesc să fie aşa; (193) căci nu mintea
noastră a creat trupul, ci el este lucrarea altui element, motiv pentru care mintea stă în trup ca
într-un vas; dar universul este creat de mintea universală, iar Creatorul este mai bun decât
creaţia Sa, de aceea nu va putea fi niciodată conţinut de ceva care îi este inferior; în plus, nu
se cade ca tatăl să fie conţinut de către fiu, ci mai degrabă ca fiul să ia naştere din iubirea
tatălui. (194) În felul acesta, mintea, care migrează o scurtă perioadă de timp, va veni la tatăl
sfinţeniei şi pietăţii, îndepărtându-se în primă instanţă de ştiinţa genealogică, care a convins-o
la început să creadă că dumnezeul suprem este lumea, cu toate că în realitate aceasta este o
creaţie a Dumnezeului suprem, şi că mişcările şi agitaţiile stelelor constituie cauza dezastrelor
care îi afectează pe oameni sau, dimpotrivă, a norocului pe care îl au. (195) În continuare,
mintea se analizează pe sine însăşi într-un mod adecvat, studiind din perspectivă filozofică
lucrurile care îi influenţează locuinţa, adică lucrurile trupeşti, obiectele simţurilor externe şi
obiectele raţiunii şi ale cunoaşterii, aşa cum spune versul poetului: „Binele şi răul în acele
saloane se urzesc” {90}{Homer, Odiseea, 4.392}. Apoi, îşi croieşte drum, sperând ca la
capătul lui să ajungă să îl înţeleagă pe tatăl universului, cel atât de greu de înţeles prin
presupuneri şi bănuieli; iar odată ce s-a înţeles pe sine însăşi este foarte probabil că va putea
să priceapă şi natura lui Dumnezeu; şi să nu mai rămână în Haran, adică în organele simţurilor
externe, ci să se reîntoarcă la sine. Căci dacă se află în mişcare, lucru apreciat mai degrabă de

319
simţurile externe decât de intelect, îi va fi imposibil să îl înţeleagă aşa cum se cuvine pe
Dumnezeul cel viu.
XXXVI. (196) Din acest motiv, firea pe care Dumnezeu o clasifică printre cele mai
înalte, pe nume Samuel, nu-i explică lui Saul îndatoririle ce derivă din puterea regală atâta
vreme cât acesta din urmă se află ascuns între vase, ci doar după ce l-a scos de acolo; căci el îl
întreabă pe Dumnezeu dacă omul mai vine, iar oracolul divin îi răspunde, „Iată că este ascuns
între vase” {91}{1 Samuel 10:22}. (197) Aşadar, ce altceva ar trebui să facă cel ce aude acest
răspuns şi care prin natura sa e dispus să primească învăţătură, decât să îl scoată imediat de
acolo? În consecinţă, ni se spune că, „El a alergat şi l-a scos de acolo”, pentru că cel ce
zăbovea printre vasele sufletului, este vorba de trup şi de simţurile externe, nu era vrednic să
asculte ideile şi legile referitoare la împărăţie (iar prin împărăţie noi înţelegem înţelepciunea,
deoarece pe omul înţelept noi îl numim împărat); însă atunci când se ridică şi pleacă din locul
acela, ceaţa din jurul lui se împrăştie, astfel încât poate vedea cu claritate. Prin urmare, este
firesc că tovarăşul cunoaşterii consideră că este bine să părăsească ţinutul simţurilor externe,
adică regiunea Haran; (198) şi pleacă de acolo la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani; iar acest
număr se află la hotarul dintre lucrurile perceptibile şi cele inteligibile, dintre bătrâneţe şi
tinereţe, dintre natura pieritoare şi cea nepieritoare; (199) căci numărul şaptezeci se referă la
vârsta înaintată la care apare înţelegerea, precum şi la ceea ce este nepieritor; însă numărul
cinci se referă la lucrurile ce pot fi percepute prin cele cinci simţuri externe. Iar acest din urmă
număr indică şi eforturile pe care le-a făcut practicantul virtuţii pe vremea când încă nu era
capabil să primească premiul cel mare; căci se spune că „sufletele casei lui Iacov au fost de
toate şaptezeci şi cinci; {92}{Geneza 46:27}; (200) căci lui, care s-a luptat şi care nu a
abandonat deloc lupta cu adevărat sacră pentru dobândirea virtuţii, îi aparţin sufletele care
sunt vlăstarele trupului, şi care nu dispun de raţiune, căci încă mai sunt atrase de mulţimea
obiectelor simţurilor externe. Căci Iacov este numele celui care luptă şi care participă la o
întrecere cu scopul de a-şi învinge adversarul, şi nu al celui care a ieşit victorios. (201) Însă
atunci când a fost capabil să îl vadă pe Dumnezeu a fost numit Israel; şi a scăpat de numărul
cinci, numărul simţurilor externe, folosindu-se doar de numărul şaptezeci; căci se spune, „Cu
numai şaptezeci de suflete s-au coborât părinţii tăi din Egipt” {93}{Deuteronomul 10:22}.
Acest număr îi este familiar şi lui Moise, omul înţelept; căci cei aleşi de el cu mare grijă dintre
toţi oamenii au fost în număr de şaptezeci; şi toţi erau bătrâni, nu numai în privinţa vârstei, ci
şi a înţelepciunii, a poveţei, a chibzuinţei şi a integrităţii felului lor de a se purta. (202) Iar
acest număr este consacrat şi dedicat lui Dumnezeu odată cu roadele desăvârşite ale sufletului.
Căci la Sărbătoarea Corturilor, pe lângă toate celelalte jertfe, s-a poruncit ca preotul să aducă
jertfă de ardere şaptezeci de juncane. Şi tot aşa, blidele prinţilor au legătură cu numărul
şaptezeci, pentru că fiecare dintre ele are o greutate echivalentă cu şaptezeci de sicli; pentru că
orice lucruri care se asociază în suflet, şi care se îndrăgesc unul pe altul, au o mare forţă de
atracţie, iar acestea au legătură cu numărul sacru şaptezeci, de care Egiptul, natura care urăşte
virtutea şi care se lasă pradă pasiunilor, se plânge şi se lamentează; căci doliul la egipteni se
ţine şaptezeci de zile {94}{Geneza 50:3}.
XXXVII. (203) Acest număr, prin urmare, după cum am spus anterior, îi este familiar
lui Moise, însă numărul celor cinci simţuri externe îi este familiar acelui om care îmbrăţişează
trupul şi lucrurile din afara sa, iar pe acesta obişnuim să-l numim Iosif; căci el acordă o
asemenea atenţie acestor lucruri, încât îi dă fratelui său după mamă, progenitura simţurilor
externe, căci nu era deloc familiarizat cu cei care îi erau fraţi după tată, cinci rânduri de haine
minunate {95}{Geneza 45:22}, considerând că simţurile externe sunt vrednice de a fi slăvite
şi împodobite cu veşminte de o frumuseţe rară. (204) În plus, el instituie legi pentru întregul
Egipt, ca toţi oamenii să le respecte şi să le plătească tribut în fiecare an ca şi cum ar fi regii
lor; căci el le porunceşte să ia o cincime din recolta de porumb {96}{Geneza 47:24}, adică să
o depoziteze în magazia care conţine din abundenţă materiale şi hrană pentru cele cinci

320
simţuri externe, pentru ca fiecare dintre ele să aibă hrana cuvenită la discreţie, astfel încât să
poată îngreuna şi copleşi mintea cu acele numeroase lucruri care se vor abate asupra ei; căci
atunci când are loc banchetul celor cinci simţuri, mintea suferă de foame, după cum,
dimpotrivă, atunci când simţurile externe postesc, mintea se ospătează. (205) Nu vedeţi că
cele cinci fiice ale lui Salfaad, exprimare alegorică prin care se face trimitere la cele cinci
simţuri externe, sunt din neamul lui Manase, care este fiul lui Iosif, întâiul-născut din punct de
vedere cronologic, dar considerat a fi mai tânăr în privinţa rangului şi a puterii sale? Şi pe
bună dreptate, căci numele lui tălmăcit înseamnă „din uitare”, care este un lucru egal cu
fiecare din simţurile externe. Dar amintirea stă pe locul doi, după memorie, iar numele care i
se potriveşte este Efraim; iar tălmăcirea numelui Efraim este „rodire”; iar fructul cel mai
frumos şi mai hrănitor al sufletului este o memorie care nu uită niciodată; (206) prin urmare,
fecioarele vorbesc una cu alta într-o manieră potrivită, spunând, „Tatăl nostru a murit”. Ei
bine, moartea amintirii este uitarea: „Şi nu a murit din pricina propriilor sale păcate”
{97}{Numeri 27:3}, vorbind într-un mod foarte nimerit, căci uitarea nu este o afecţiune
voluntară, ci este unul din acele lucruri care de fapt nu se află în noi, căci vine asupra noastră
din afară. Şi nu este vorba de fiii lui, ci de fiicele lui; deoarece puterea memoriei, care există
prin sine însăşi, dă naştere unor copii de parte bărbătească; însă uitarea, care provine din
somnul raţiunii, zămisleşte copii de parte femeiască, pentru că este lipsită de raţiune; iar
simţurile externe sunt fiicele părţii iraţionale a sufletului. (207) Însă dacă cineva îl depăşeşte
în viteză pe Iosif, devenind un adept al lui Moise, cu toate că nu poate ţine încă pasul cu el, va
fi asemănat cu un număr compus, şi anume cu şaptezeci şi cinci, care este simbolul a ceea ce
este perceptibil prin simţurile externe, dar inteligibil în acelaşi timp pentru intelect, căci cele
două numere se adună laolaltă pentru a da la iveală un tip de om lipsit de orice cusur.
XXXVIII. (208) Şi o admir nespus de mult pe Rebecca, care este răbdarea, pentru că
ea, în acel moment, recomandă omului cu suflet desăvârşit, care a distrus asprimea pasiunilor
şi viciilor, să fugă şi să se întoarcă în Haran; căci ea spune, „Acum dar, fiule, ascultă la vorba
mea: «Sus!, fugi în Mesopotamia, la fratele meu Laban, în Haran, şi stai la el câtva timp, până
ce mânia fratelui tău se va potoli, până ce supărarea fratelui tău nu va mai fi asupră-ţi şi el va
uita ce i-ai făcut»” {98}{Geneza 27:43}. (209) Şi foarte frumos numeşte aici fugă întoarcerea
pe drumul care duce la simţurile externe; căci într-adevăr, mintea fuge atunci când s-a lepădat
de obiectele ce pot fi înţelese prin cunoaştere, întorcându-se la cele perceptibile prin
intermediul simţurilor externe. Dar sunt situaţii în care fuga este benefică, şi anume atunci
când cineva a adoptat un astfel de comportament nu din ură pentru ceea ce îi este superior, ci
pentru a evita capcanele care îi sunt întinse de lucrurile inferioare. (210) Aşadar, ce îi
recomandă răbdarea? Un lucru minunat şi extraordinar. Dacă vreodată, spune ea, vezi că
mânia creşte şi devine sălbatică în tine însuţi sau în altcineva, hrănită fiind de natura iraţională
şi imposibil de controlat, nu o aţâţa şi nu o face şi mai sălbatică, căci s-ar putea ca atunci să îţi
provoace răni incurabile; ci temperează-i agitaţia şi domoleşte-i înflăcărarea, căci dacă o
îmblânzeşti şi o faci mai docilă, atunci îţi va face mai puţin rău. (211) Aşadar, care sunt
mijloacele prin care poate fi îmblânzită şi liniştită? Odată ce dă impresia că şi-a schimbat
forma sau caracterul, urmaţi-o, mai întâi oriunde vrea şi, fără să opuneţi nicio rezistenţă,
recunoaşteţi că obiectul iubirii sau urii voastre este acelaşi cu al ei, căci în felul acesta ea
devine mai binevoitoare; iar atunci când se linişteşte, renunţaţi să vă mai prefaceţi şi, fără a
mai aştepta să vă provoace suferinţă, întoarceţi-vă iar la ceea ce vă preocupă; (212) din
această cauză se spune că în Haran sunt multe vite şi de aceea el este locuit de ciobani. Căci
ce altă regiune ar putea fi mai potrivită pentru natura iraţională şi pentru aceia care vor să o
guverneze, decât simţurile noastre externe? (213) Prin urmare, când praticantul virtuţii
întreabă, „De unde veniţi?”, ciobanii îi răspund pe bună dreptate că vin „din Haran”
{99}{Geneza 29:4}. Căci puterile iraţionale îşi au originea în simţurile externe, la fel cum
cele raţionale provin din minte. Iat atunci când continuă să îi întrebe dacă îl cunosc pe Laban,

321
aceşti spun în mod firesc că îl cunosc, căci simţul extern este familiarizat cu tot ceea ce se
referă la înfăţişare şi la calităţi distinctive; iar simbolul înfăţişării şi al calităţilor distinctive
este Laban. (214) Şi el însuşi, când va ajunge desăvârşit, va părăsi locuinţa simţurilor externe
şi îşi va întemeia o locuinţă a sufletului, pe care chiar atunci când lucra şi se afla în mijlocul
simţurilor externe a descris-o într-un mod extrem de frumos; căci el spune, „Când o să lucrez
şi eu pentru casa mea?” {100}{Geneza 30:30}. Oare atunci când, renunţând la obiectele
simţurilor externe şi la simţurile externe însele, voi locui în minte şi în intelect şi când voi
merge de colo-colo şi când voi locui printre obiectele demne de contemplaţie, asemenea
acelor suflete cărora le este drag să cerceteze lucrurile invizibile, (215) pe care obişnuim să le
numim moaşe? Pentru că ele fac adăposturi şi amulete pentru acele suflete dedicate virtuţii;
însă locuinţa cea mai puternică şi mai uşor de apărat este frica de Dumnezeu, cel puţin pentru
aceia care şi l-au ales ca zid de apărare şi ca fortăreaţă inexpugnabilă. „Căci”, spune Moise,
„când moaşele s-au temut de Dumnezeu, şi-au construit case” {101}{Exodul 1:21}.
XXXIX. (216) Prin urmare, se spune că mintea care a plecat din Haran „a străbătut
ţara de-a lungul ei până la locul numit Sichem, unde se afla un stejar falnic” {102}{Geneza
12:6}. Şi haideţi să vedem acum ce înseamnă că a străbătut ţara în lungul ei. Cei înclinaţi spre
învăţătură sunt iscoditori şi extrem de curioşi din fire, şi merg oriunde fără teamă şi fără să
ezite, băgându-şi nasul peste tot, hotărâţi fiind să nu lase deoparte nimic din ceea ce există, fie
că este vorba de persoane sau de lucruri, până când nu le cercetează într-un mod temeinic;
pentru că sunt lacomi din fire după tot ce pot vedea sau auzi, aşa că nu se mulţumesc doar cu
lucrurile din ţările lor, ci îşi doresc să cunoască şi lucruri străine, care se află la mare distanţă
de ei. (217) În orice caz, se spune că este un lucru absurd ca negustorii să străbată mările în
căutarea câştigului şi să călătorească în jurul lumii locuite fără să ţină cont de vară, sau de
iarnă, sau de furtunile violente, sau de vânturile potrivnice, sau de bătrâneţe, sau de bolile
trupeşti, sau de compania prietenilor, sau de plăcerile de negrăit ce le sunt date de soţii, ori de
copii sau de rude, sau de dragostea de ţară, sau de avantajele legăturilor de ordin politic, sau
de înmulţirea banilor sau a altor bunuri, sau, de fapt, de orice altceva, fie mare sau mic, care i-
ar putea stânjeni în acţiunile lor; (218) şi totuşi, de dragul celei mai frumoase şi mai dezirabile
posesiuni, singura care este specifică rasei umane, şi anume înţelepciunea, oamenii sunt
dispuşi să traverseze orice mare şi să pătrundă în fiecare ungher al pământului, informându-se
în privinţa tuturor lucrurilor pe care le consideră a fi frumoase pentru ochi şi urechi şi urmând
aceste lucruri cu un zel şi cu o seriozitate inimaginabile, până când ajung să se bucure de ceea
caută şi îşi doresc. (219) Aşa că tu, sufletul meu, să călătoreşti pe pământ şi în oameni,
făcându-l pe fiecare om, dacă tu consideri că aşa se cuvine, să se gândească la acele lucruri
care îl privesc; de pildă, ce este trupul şi cum cooperează el cu mintea sub influenţa unor
factori activi sau pasivi; ce este simţul extern şi cum ajută el mintea dominantă; ce este
vorbirea şi care sunt ideile pe care ea le vehiculează pentru a-şi aduce contribuţia la virtute; ce
sunt plăcerea şi dorinţa; ce sunt durerea şi teama; şi care artă poate oferi un remediu pentru
aceste lucruri; o artă care să-l scape pe om cu uşurinţă atunci când este infectat cu aceste
sentimente sau care chiar să-l păzească pentru a nu fi infectat deloc; ce este nebunia, ce este
lipsa de cumpătare, ce înseamnă să comiţi o nedreptate, ce sunt bolile şi care e natura tuturor
viciilor distructive; şi tot aşa, prin ce mijloace le putem preveni. Şi într-o altă ordine de idei,
ce este dreptatea, ce este chibzuinţa, ce este cumpătarea, şi bărbăţia, şi înţelepciunea voită, şi,
pe scurt, ce sunt virtuţile, ce este stăpânirea pasiunilor, şi cum se ajunge la aceste virtuţi. (220)
Şi tot aşa, să călătoreşti prin fiinţa cea mai măreaţă şi mai desăvârşită, şi anume această lume,
şi să iei aminte la toate părţile sale, cum sunt separate una de alta în privinţa locului şi unite în
privinţa puterii lor; de asemenea, să cercetezi ce este acest lanţ invizibil al armoniei şi unităţii
care leagă toate acele părţi; şi cercetând aceste lucruri, dacă nu poţi înţelege cu uşurinţă ceea
ce vrei să ştii, perseverează şi nu te da bătut; căci aceste lucruri nu pot fi obţinute fără luptă, ci
se dobândesc cu dificultate şi prin multă muncă; (221) motiv pentru care omul care iubeşte

322
învăţătura este dus pe câmpul din Sichem; iar numele Sichem tălmăcit înseamnă „umăr”, şi
face aluzie la muncă, căci oamenii obişnuiesc să poarte poverile pe umăr. Aşa cum
mneţionează şi Moise într-un alt pasaj, atunci când vorbeşte despre un anumit atlet; şi spune
că, „Şi-a pus umărul la muncă şi s-a făcut agricultor” {103}{Geneza 49:15}. (222) Aşa că,
mintea mea, să nu te efeminezi şi să nu te dai bătută niciodată; şi chiar dacă ceva pare că este
greu de descoperit prin intermediul contemplaţiei, totuşi, deschizând facultăţile care se află în
tine, priveşte înăuntru şi cercetează mai atent lucrurile existente, şi nu lăsa ca ochii să ţi se
închidă, intenţionat sau fără voia ta; căci somnul te orbeşte, pe când trezia îţi face privirea
ageră. Şi este bine să te simţi mulţumită dacă în urma cercetărilor tale asidue ţi se permite să
ajungi la o părere corectă în privinţa lucrurilor care constituie obiectul căutărilor tale. (223)
Nu vezi că Scriptura spune că în Sichem a fost plantat un stejar foarte înalt? Căci prin această
exprimare figurată se face trimitere la acea învăţătură care nu conteneşte niciodată, şi care nu
cade pradă oboselii, ci se menţine fermă şi invincibilă, pe care trebuie să o exercite omul care
tinde spre desăvârşire, aşa încât tribunalul sufletului, pe nume Dina, căci numele Dina
înseamnă „judecată”, să nu se orienteze spre eforturile acelui om care complotează împotriva
chibzuinţei şi care lucrează în direcţie opusă. (224) Căci cel care are acelaşi nume ca şi locul
acesta, şi anume Sichem, fiul lui Hemor, adică al naturii iraţionale: căci numele Hemor
înseamnă „măgar”; lăsându-se pradă nebuniei şi hrănindu-se cu neruşinare şi îndrăzneală, ca
un om infam ce era, a încercat să pângărească judecata minţii; dar elevii şi prietenii
înţelepciunii, Sichem şi Levi, au venit în grabă, întărindu-şi mai întâi casa, iar apoi
distrugându-i pe aceia care continuau să se dedea plăcerilor şi pasiunilor, nefiind circumcişi.
Căci deşi Sfânta Scriptură spunea, „Să nu fie nicio desfrânată printre fiicele văzătorului
Israel” {104}{Deuteronomul 23:17}, aceşti oameni care batjocoriseră un suflet feciorelnic
sperau ca nimeni să nu-şi dea seama de fapta lor; (225) căci se găsesc destui care să se
răzbune pe cei ce încalcă tratatele; iar dacă unii cred că astfel de oameni nu există se înşală,
iar realitatea faptelor le va demonstra că întreţin o opinie falsă. Căci dreptatea îi urăşte pe cei
răi şi ea este un răzbunător implacabil şi neobosit al faptelor nedrepte, pentru că dă de pământ
cu cei ce pângăresc virtutea, iar atunci când aceştia sunt prăbuşiţi, sufletul, care părea să fie
pângărit, se transformă şi se întoarce la starea sa feciorelnică. Spun că părea să fie pângărit,
deoarece, de fapt, el nu a fost niciodată întinat; căci aşa cum ceea ce îl afectează pe un pacient
nu este în realitate suferinţa lui, tot aşa şi răul neintenţionat pe care îl face omul nu este rău cu
adevărat.

323
 17. CINE ESTE MOŞTENITORUL LUCRURILOR DIVINE

I. (1) În tratatul precedent, am vorbit atât cât am putut de bine despre problema
recompenselor. Scopul pe care-l avem acum în vedere este acela de a cerceta cine este
moştenitorul lucrurilor divine; căci după ce omul înţelept a auzit oracolul care i-a fost dat de
Dumnezeu, care i-a spus (2) „Răsplata ta va fi foarte mare” {1}{Geneza 15:1}, el a întrebat,
„Stăpâne Doamne, ce oare-mi vei da? Că iată, eu mă duc fără să am copil, iar Masek, fiul
slujnicei mele, Eliezer din Damasc...”. Şi mai departe spune, „De vreme ce nu mi-ai dat
urmaşi, iată că sluga mea mă va moşteni!”. (3) Şi totuşi, cine nu s-ar fi minunat de demnitatea
şi măreţia celui care stă la originea acestui oracol, şi cine nu ar amuţit în faţa Lui, dacă nu de
teamă, măcar dintr-o bucurie fără de margini? Căci suferinţele în exces ne lasă muţi, şi la fel
şi bucuriile nemăsurate; (4) de aceea, Moise mărturiseşte că „atunci când Dumnezeu i-a grăit
pentru prima dată a rămas fără glas” {2}{Exodul 4:10}. Iar această mărturie a profetului este
infailibilă; căci este normal să ne controlăm organele vorbirii, ca nu cumva ceea ce avem în
minte să iasă în afară cu o impetuozitate nereţinută, şi să filozofăm asupra frumuseţii ce nu
aparţine cuvintelor, ci gândurilor; (5) iar unele dintre cele mai minunate virtuţi sunt curajul şi
libertatea de a vorbi din toate puterile şi la momentul potrivit, fapt pentru care cuvintele
rostite de poet mi se par mai degrabă adevărate decât comice:

Dacă un rob nu dă nimic pe gură,

Nu valorează nici cât o firimitură.
Lasăţi-l dar să îndrăznească
Şi liber să vorbească.

II. (6) Aşadar, când poate un rob să vorbească deschis stăpânului său? Oare nu atunci
când este conştient de faptul că nu i-a greşit cu nimic, ci că tot ceea ce a spus şi a făcut a fost
în avantajul celui care-l are în proprietate? (7) Dar când se cuvine ca slujitorul lui Dumnezeu
să vorbească liber celui care stăpâneşte peste el şi peste întregul cuvânt? Nu atunci când este
lipsit de păcat, şi atunci când este conştient de faptul că îşi iubeşte stăpânul, şi atunci când este
mai bucuros să fie servitorul lui Dumnezeu decât să fie stăpân peste întreaga omenire şi peste
întreaga întindere a pământului şi a mărilor? (8) Şi el menţionează loialitatea lui Avraam ca
slujitor, prin care acesta şi-a exprimat dragostea faţă de cel care îi era stăpân, în ultima
propoziţie a oracolului pe care Dumnezeu l-a adresat fiului său, „Îţi voi da ţie şi urmaşilor tăi
toate ţinuturile acestea, şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta,
pentru că Avraam, tatăl tău, a ascultat porunca mea şi a păzit ceea ce i-am cerut, a păzit
poruncile mele, şi orânduirile mele, şi legile mele, şi judecăţile mele” {3}{Geneza 26:3}. (9)
Şi cea mai mare laudă pentru un servitor este aceea că nu neglijează niciuna din poruncile pe
care i le dă stăpânul său, şi că munceşte cu seriozitate şi fără nicio ezitare, străduindu-se din
toate puterile, şi chiar mai mult decât atât, să le îndeplinească cu o minte binevoitoare.
III. (10) Prin urmare, există unii oameni pe care se cuvine să îi asculţi, dar cărora nu
trebuie să li te adresezi; pentru că s-a spus, „Taci şi-ascultă” {4}{Deuteronomul 27:9}, iar
aceasta este o poruncă minunată; căci ignoranţa este un lucru foarte rău şi foarte obraznic, iar
leacul ei este tăcerea, urmată de concentrarea atenţiei în direcţia acelora care îţi spun ceva ce
merită să auzi. (11) Dar să nu creadă cineva că acele câteva cuvinte, „Taci şi-ascultă”, se
referă doar la aceste lucruri; căci în ele se găseşte ceva şi mai măreţ, care poate servi ca lecţie
oricărui om. Pentru că aceste cuvinte nu îţi recomandă doar să-ţi ţii gura şi să asculţi cu
urechile, ci să te comporţi la fel şi în sufletul tău; (12) întrucât mulţi oameni, atunci când
ascultă pe cineva, nu fac acest lucru cu mintea, ci hoinăresc în afară, continuând să se
gândească la mii şi mii de lucruri, referitoare fie la rude, fie la străini, fie la ei înşişi, lucruri la

324
care nu s-ar cuveni deloc să se gândească în momentul acela, dar pe care şi le aduc în minte în
mod regulat; şi astfel, din pricina acestui tumult pe care îl întreţin în ei înşişi, sunt incapabili
să îl mai audă pe vorbitor. Căci acesta ajunge să vorbească ca şi cum nu s-ar afla printre
oameni, ci printre nişte statui neînsufleţite, care într-adevăr au urechi, dar care sunt lipsite de
simţul auditiv. (13) Prin urmare, dacă va mintea alege să nu se ataşeze nici de lucrurile care
rătăcesc în interior, nici de cele care se găsesc în ea însăşi, ci să rămână tăcută şi liniştită,
îndreptându-şi întreaga atenţie spre vorbitor şi rămânând tăcută aşa cum porunceşte Moise,
atunci ea va putea asculta cu atenţie, pentru că altfel nu va fi capabilă să facă asta.
IV. (14) Aşadar, pentru cei ignoranţi, tăcerea este un lucru dezirabil, însă pentru aceia
care caută cunoaşterea şi care iubesc în acelaşi timp felul liber de a vorbi al stăpânului lor, ea
este o bogăţie extrem de necesară. În consecinţă, în Cartea Exodului s-a spus, „Domnul se va
lupta pentru noi; vouă nu vă rămâne decât să păstraţi tăcerea” {5}{Exodul 14:14}. Şi imediat
după aceea putem citi următoarele cuvinte, „Atunci a zis Domnul către Moise: «Ce strigi către
Mine?»”. Căci cei ce nu sunt capabili să spună ceva demn de a fi ascultat se cuvine să tacă, pe
când cei ce iubesc înţelepciunea şi cred în Dumnezeu trebuie să vorbească; şi nu doar să
vorbească pe un ton scăzut, ci să strige din toate puterile, dar nu folosindu-se de gură şi de
limbă, prin care se spune că se imprimă aerului o mişcare rotaţională, care îi permite să fie
captat de urechi, ci făcând apel la acel desăvârşit organ al vorbirii, a cărui voce nu poate fi
auzită de omul muritor, ci doar de Dumnezeul necreat şi nepieritor. (15) Căci doar muzicianul
invizibil, perceptibil prin intelect, poate înţelege acea melodie armonioasă adresată
intelectului; însă această melodie nu poate fi apreciată de niciunul dintre aceia care sunt prinşi
în mrejele simţurilor externe. În consecinţă, atunci când întreaga minte vibrează potrivit
simfoniei generate de diapazon, ascultătorul, ca să spunem aşa, întreabă (dar de fapt nu
întreabă, pentru că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile), „Ce strigi către mine?” Oare răul
poate fi evitat prin rugăciuni, prin faptul că aducem mulţumiri pentru că ne-am bucurat de
lucruri bune sau printr-o combinaţie a acestor două elemente?
V. (16) Însă omul care părea înzestrat cu o voce firavă, şi care vorbea cu dificultate,
dând impresia că este aproape mut, se dovedeşte a fi vorbăreţ, aşa că undeva este înfăţişat nu
doar că vorbeşte, ci că strigă; iar în altă parte se spune că grăia în mod cursiv şi necontenit;
(17) căci, spune Scriptura, „Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas” {6}{Exodul
19:19}. Şi nu vorbea cu propoziţii scurte, ci pe larg şi fără oprire; iar Dumnezeu îl instruia,
vorbind la rândul lui nu cu propoziţii scurte, ci oferindu-i un răspuns pe larg. (18) Iar atunci
când apare un răspuns este neîndoielnic că a existat şi o întrebare. Iar cei care întreabă se
referă la ceva ce nu cunosc, pentru că sunt dornici de învăţătură; de aceea el este conştient de
faptul că nu există nimic mai util pentru a dobândi înţelepciunea decât să întrebi, să cercetezi,
să cauţi, dând impresia că nu cunoşti nimic şi ferindu-te să crezi că ştii ceva cu adevărat. (19)
Prin urmare, oamenii înţelepţi îl iau ca instructor şi învăţător pe Dumnezeu, pe când cei mai
puţin desăvârşiţi în înţelepciune se fac ucenicii celor înţelepţi. Motiv pentru care se mai
spune, „Vorbeşte-ne tu, dar Dumnezeu să nu vorbească spre noi, ca nu cumva să murim”
{7}{Exodul 20:19}. Iar omul virtuos se foloseşte de libertatea vorbirii nu doar pentru a grăi şi
a striga, ci şi pentru a ridica o serie de pretenţii pozitive cu o încredere reală şi cu un
sentiment autentic; (20) căci se spune, „Şi acum, dacă vrei să le ierţi păcatul, iartă-l; iar de nu,
şterge-mă pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o!” {8}{Exodul 32:32}. Şi tot aşa, „ Oare
eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut, ca să-mi zici: «Poartă-l la sânul tău,
cum poartă doica pe sugar?»” {9}{Numeri 11:11}. De asemenea, într-un alt pasaj, citim, „De
unde să iau eu carne şi să dau la tot poporul acesta? Că ei strigă la Mine. Oare li se vor
înjunghia atâtea oi şi atâţia boi încât să le ajungă? sau toţi peştii mării li se vor aduna ca să-i
îndestuleze?...”. Şi tot aşa, „Doamne, de ce i-ai făcut Tu atâta rău acestui popor?”. Şi mai
departe, „De ce m-ai trimis Tu pe mine?”. Şi într-un alt loc, „De când m-am dus eu la Faraon
să-i vorbesc în numele Tău, de-atunci s-a pornit el împotriva acestui popor”. Şi mai apoi,

325
„Poporul Tău pe care Tu nu l-ai eliberat” {10}{Exodul 10:22}. Căci orice om s-ar fi temut să
spună astfel de lucruri şi altele similare vreunui rege de pe acest pământ; însă a-i împărtăşi lui
Dumnezeu sentimente de genul acesta, şi a-i vorbi liber, nu constituie dovezi de îndrăzneală
extremă, ci de încredere absolută; (21) pentru că lui Dumnezeu îi sunt dragi toţi oamenii
înţelepţi, dar mai ales aceia care posedă înţelepciunea cea mai sacră ce le-a fost dată prin lege.
Iar libertarea vorbirii este rudă bună cu prietenia; căci cu cine vorbeşte omul mai liber decât
cu prietenul lui? Prin urmare, Scripturile vorbesc pe bună dreptate de faptul că Moise îi era
drag lui Dumnezeu, pentru că el nu vorbeşte cu aroganţă, ci în calitate de prieten; căci
îndrăzneala este apanajul omului arogant; dar încrederea apare doar între prieteni.
VI. (22) Însă băgaţi de seamă că îndrăzneala este temperată de chibzuinţă; deoarece
întrebarea, „Ce oare-mi vei da?” {11}{Geneza 15:2}, arată încredere, pe când completarea,
„Stăpâne” indică o prudenţă chibzuită. Şi cu toate că Moise obişnuieşte să folosească pentru
cauza tuturor lucrurilor două apelative, şi anume Domn şi Dumnezeu, în acest caz nu face
apel la niciunul dintre ele, ci spune Stăpâne, vorbind cu prudenţă şi cu multă bună-cuviinţă; şi
într-adevăr, se spune că cele două apelative, Domn şi Stăpân, sunt sinonime. (23) Dar chiar
dacă acestea se referă la unul şi acelaşi lucru, totuşi el le foloseşte cu un înţeles diferit; pentru
că apelativul Domn (Kύριος) derivă din cuvântul κύρος, autoritate, care se referă la un lucru
stabil, în opoziţie cu termenul άκυρος, care înseamnă infirm sau invalid. Însă termenul Stăpân
(δεσπότης) derivă din δεσμός, adică lanţ; de la care vine, în opinia mea, şi cuvântul δέος, care
înseamnă teamă, aşa încât Stăpânul este Domnul, şi s-ar putea spune chiar un Domn de temut,
pentru că este capabil să bage frica şi groaza în om şi poate pentru că El este Stăpânul
universului; pe care-l ţine în aşa fel încât să nu se poată destrăma, legând la loc acele părţi ce
tind să se separe. (24) Dar cel care întreabă, „Stăpâne, ce oare-mi vei da?”, vrea să spună de
fapt acest lucru, „Eu cunosc puterea Ta biruitoare şi natura teribilă a suveranităţii Tale; mă
tem şi tremur, dar în acelaşi timp am încredere; pentru că tu mi-ai poruncit să nu mă tem, (25)
şi m-ai învăţat când să vorbesc; mi-ai dezlegat limba ce altădată era înţepenită, mi-ai deschis
gura şi m-ai făcut să articulez cuvinte; m-ai pus să rostesc cele ce se cuvin, adeverind oracolul
sacru, „Eu sunt Cel ce-ţi voi deschide gura şi te voi învăţa ce să grăieşti” {12}{Exodul 4:12}.
(26) Căci cine eram eu ca tu să îmi dai o parte din cuvintele tale, ca tu să îmi promiţi o
răsplată ca şi cum mi s-ar cuveni, şi anume o binecuvântare minunată şi desăvârşită izvorâtă
din graţia şi bunătatea ta? Nu sunt eu un om care am emigrat din ţara mea? Nu m-am
îndepărtat eu de neamul meu? Nu sunt eu izgonit şi înstrăinat de casa tatălui meu? Nu îmi
spun toţi că sunt un proscris şi un fugar, un om părăsit şi dezonorat? (27) O, Stăpâne, dar tu
eşti ţara mea, eşti neamul meu, eşti vatra mea părintească, eşti onoarea mea, eşti dreptul meu
de a vorbi deschis, eşti bogăţia mea cea mare şi renumită şi inalienabilă. (28) Aşa că de ce nu
aş avea curajul să spun ce gândesc? Şi de ce nu aş pune întrebări, atâta vreme cât vreau să
învăţ mai mult? Cu toate acestea, deşi spun că mă simt încrezător, trebuie să mărturisesc că
sunt plin de uimire vizavi de faptul că nu simt în mine un spirit pur de luptă, ci doar teamă
amestecată cu încredere, aşa cum cei mai mulţi oameni îşi pot imagina cu uşurinţă, adică o
combinaţie de două sentimente; (29) prin urmare, beau cu nesaţ din această cupă bine
amestecată, care mă sfătuieşte să nu vorbesc deschis fără prudenţă şi fără chibzuinţă, dar nici
să nu fiu atât de precaut încât să îmi pierd capacitatea de a vorbi liber. Căci am învăţat să îmi
apreciez nimicnicia şi să caut generozitatea ta minunată şi inaccesibilă; şi ori de câte ori ştiu
că eu sunt doar „praf şi pulbere” sau altceva chiar mai lipsit de importanţă, dacă există un
astfel de lucru, atunci mă simt încrezător să te abordez cu smerenie, aruncându-mă la pământ,
într-o stare de parcă nici nu aş exista.
VII. (30) Ei bine, îmi aduc aminte că Avraam a avut o astfel de dispoziţie sufletească.
Căci Scriptura spune, „Avraam s-a apropiat şi a spus: «Iată, cutez să vorbesc către Domnul
meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!»” {13}{Geneza 18:27}; pentru că creatura s-a putut
apropia de Creator doar atunci când şi-a recunoscut nimicnicia. (31) Însă expresia, „Ce oare-

326
mi vei da?” nu este folosită în mod obişnuit de cel ce se îndoieşte, ci de acela care simte şi îşi
exprimă gratitudinea pentru mulţimea şi măreţia binecuvântărilor de care deja a avut parte.
„Ce oare-mi vei da?”, pentru că, de fapt, ce pot să mai aştept? Căci, O, Dumnezeule darnic,
harurile şi mila ta sunt nelimitate, fără hotar şi fără sfârşit, ţâşnind ca nişte izvoare pline de
perfecţiune, din care oricât ai lua nu seacă niciodată. (32) Şi trebuie să contemplăm nu doar
revărsarea abundentă a bogăţiilor tale, ci şi ogoarele noastre irigate de ele; căci dacă asupra
lor s-ar revărsa un şuvoi mult prea mare, atunci terenul în loc să fie fertil ar deveni mlăştinos;
căci pământul nostru are nevoie să fie irigat cu măsură, astfel încât să fie fertil. (33) Şi din
acest motiv întreb, Ce oare-mi vei da, atâta vreme cât deja mi-ai oferit mila ta de negrăit şi
aproape toate lucrurile, în aşa fel încât natura mea muritoare este incapabilă să le mai facă
faţă? Căci ceea ce mai vreau să ştiu şi să am şi să dobândesc este acest lucru: cine va fi
vrednic de lucrările tale, cine va merita să le moştenească? (34) „Că iată, eu mă duc fără să
am copil” {14}{Geneza 15:2}, pentru că am primit o binecuvântare efemeră, care trece
repede, deşi m-am rugat pentru opusul ei, adică pentru una care să dureze multe zile, un amar
de vreme; şi care să fie scutită de orice nenorociri, şi care să nu moară niciodată, ci care să fie
capabilă să semene ea însăşi sămânţa şi să dea rădăcini care să-i asigure stabilitate, astfel încât
să-şi ridice tulpina până la cer şi să îşi ţină capul sus; (35) căci virtutea umană trebuie să
umble pe pământ şi în acelaşi timp să se străduiască să ajungă la cer; pentru că dacă va fi bine
primită de nemurire, va putea trăi în continuare lipsită de orice rău, (36) întrucât ştiu că tu
urăşti sufletul sterp şi neproductiv şi că eşti tu însuţi nu doar susţinătorul lucrurilor lipsite de
existenţă, ci şi părintele tuturor lucrurilor. Pentru că tu ai dat un har special poporului care are
capacitatea să vadă, aşa încât să nu fie niciodată sterp sau copilăros; şi întrucât şi eu fac parte
din acest popor, sunt doritor, pe bună dreptate, să am un urmaş; căci văzând că acest popor
este nepieritor, cred că ar fi o ruşine pentru mine să privesc cu indiferenţă la separarea naturii
mele de tot ce este bun. (37) Prin urmare, eu sunt un rugător, şi te implor să ai grijă de acele
seminţe şi să aprinzi acele scântei, astfel încât lumina izbăvitoare a virtuţii să poată radia, şi să
treacă de la om la om ca o torţă, fără să se stingă, până la sfârşitul lumii. Mai mult decât atât,
tu ai insuflat acelor oameni care practică virtutea dorinţa de a însămânţa sufletul şi de a avea
copii; iar ei, înzestraţi fiind în felul acesta, s-au bucurat şi au spus, „Copiii cu care l-a miluit
Dumnezeu pe robul tău” {15}{Geneza 33:5}, a căror doică şi apărătoare este inocenţa; iar
sufletul lor simplu, şi tandru, şi binedispus este conceput în aşa fel încât să poată primi
impresiile frumoase şi dumnezeieşti ale virtuţii; (39) şi spune-mi şi acest lucru, „Dacă fiul lui
Masek, servitorul meu, născut în casa mea, este capabil să devină moştenitorul harurilor tale”,
căci până în acest moment eu nu am primit fiul la care speram, iar de la cel pe care l-am
primit nu am nicio speranţă.
VIII. (40) Dar cine este Masek şi cine este fiul ei este o chestiune pe care nu trebuie să
o tratăm superficial. Ei bine, numele Masek tălmăcit înseamnă „dintr-o sărutare”; dar sărutul
nu este totuna cu iubirea; căci iubirea indică de obicei faptul că sufletele s-au unit cu
bunăvoinţă, pe când sărutul face trimitere la un salut simplu şi superficial la care recurg două
persoane atunci când se întâlnesc. (41) căci aşa cum înţelesul verbului „a se apleca” (κνπτειν)
nu este conţinut în expresia „a-şi înălţa capul” (άνακνπτειν), nici „a bea” (πίνειν) nu este
conţinut în „a absorbi” (καταπίνειν), nici „cal” (ίππος) în cuvântul „pungă” (μάρσιππος), tot
aşa nici verbul „a iubi” (φιλεΐν) nu este în mod necesar conţinut în „a săruta” (καταφιλεΐν);
pentru că oamenii care cedează în faţa necesităţilor amare ale vieţii obişnuiesc să-i sărute şi pe
unii din duşmanii lor. (42) Şi voi explica fără niciun fel de ascunziş ce înseamnă acest salut
care constă dintr-o sărutare, dar care nu izvorăşte dintr-o prietenie adevărată. Într-adevăr,
viaţa care apare din unirea cu simţurile externe, care este numită Masek, este o viaţă sigură, pe
care toţi o iubesc; în general, oamenii obişnuiţi o privesc ca pe stăpâna lor, însă cei virtuoşi o
socotesc a fi o slujnică, însă nu o robă de pe alte meleaguri sau una pe care au cumpărat-o, ci
una născută în casă, care, dintr-un anumit punct de vedere, este un cetăţean ca şi ei. Aşadar,

327
aceştia din urmă au învăţat să o sărute, dar nu să o iubească; însă cei din prima categorie o
iubesc peste măsură, considerând-o a fi un obiect al dorinţei aflat mai presus de orice lucru.
(43) Însă Laban, care urăşte virtutea, nu va putea săruta virtuţile atribuite omului înclinat spre
practicarea lor, ci, făcând ca întrega lui viaţă să depindă de ipocrizie şi pretexte false, va da
impresia că este indignat, deşi în realitate nu este afectat de acest lucru, şi va spune, „Nu mi-ai
îngăduit nici măcar să-mi sărut nepoţii şi fetele!” {16}{Geneza 31:28}, vorbind în mod firesc
şi decent, căci cu toţii am fost învăţaţi să urâm ironia într-un mod ireconciliabil. (44) Prin
urmare, tu să iubeşti virtuţile şi să le îmbrăţişezi cu tot sufletul tău, căci atunci nu vei mai fi
deloc doritor să săruţi, căci pentru prietenie sărutul este o monedă falsă. „Căci mai au ele
parte de moştenire în casa ta? Oare n-au fost ele socotite de tine ca nişte străine? Şi nu le-ai
vândut tu? Şi n-ai mâncat tu banii luaţi pe ele?” {17}{Geneza 31:14}, astfel încât nu le mai
poţi răsumpăra, căci ai prăpădit tot ce ţi-a fost plătit pentru ele. Şi acum pretinzi că vrei să le
săruţi, că dacă nu vei porni război împotriva tuturor judecătorilor? Însă Aaron nu-l va săruta
pe Moise, chiar dacă îl iubeşte cu adevărat. „Căci”, spune Scriptura, „l-a iubit şi s-au
îmbrăţişat unul pe altul” {18}{Exodul 18:7}.
IX. (45) Există însă trei tipuri de viaţă. Prima este viaţa lui Dumnezeu; cea de-a doua
este viaţa creaturii; a treia se află la limita dintre cele două, având caracteristici comune cu
ele. Ei bine, viaţa lui Dumnezeu nu a coborât până la noi şi prin urmare nu a ajuns la
necesităţile trupului. Şi tot aşa, viaţa creaturii nu s-a urcat în întregime la cer, şi nici nu a
încercat să urce, ci ea se ascunde într-un ungher inaccesibil, bucurându-se de o viaţă care nu
este viaţă. (46) Iar viaţa amestecată este aceea care adesea se înalţă, condusă fiind de partea
cea bună, pentru a privi şi contempla lucrurile divine; totuşi, ea se întoarce frecvent înapoi,
fiind trasă în direcţie opusă de partea cea rea; iar când partea mai bună, considerată a fi pusă
pe talerul unei balanţe, depăşeşte în greutate întregul, atunci partea opusă a vieţii este târâtă în
direcţie contrară, ca şi cum ar fi mai uşoară. (47) Însă fără discuţie şi fără nicio îndoială,
Moise a dat cununa victoriei acelei vieţi care este viaţa lui Dumnezeu, considerând-o ca fiind
cea mai bună, pe când pe celelalte două le aseamănă cu nişte femei, una fiind iubită, iar
cealaltă neiubită, dându-i fiecăreia denumirea ce i se potriveşte cel mai bine. (48) Căci cine nu
este influenţat uneori de plăcerile şi deliciile pe care le primeşte prin intermediul ochilor, sau
urechilor, sau gustului, sau mirosului, sau simţului tactil? Şi cine nu urăşte oare lucrurile
opuse, cum sunt lipsurile, şi lepădarea de sine, şi viaţa austeră, şi căutarea cunoaşterii, în care
nu se găseşte nici urmă de râs sau de amuzament, ci care sunt pline de gravitate, şi de griji, şi
de muncă, şi de dragoste pentru contemplaţie, care este un duşman al ignoranţei, fiind mai
presus de bani, şi de glorie, şi de plăcere, dar care se află sub stăpânirea cumpătării, şi a
adevăratei glorii, şi a acelei bogăţii care vede şi care nu se lasă orbită? Acestea au fost, aşadar,
în toate timpurile, vlăstarele mai bătrâne ale înţelepciunii.
X. (49) Pentru că Moise consideră că acele lucruri care sunt mai tinere din punct de
vedere temporal au o natură mai vrednică de cinste, fiind demne de onorurile ce i se cuvin
întâiului-născut, căci lor le dă o porţie dublă, luând celorlalte părţi porţia lor; căci el spune,
„De va avea cineva două femei, una iubită şi alta neiubită, şi atât cea iubită cât şi cea neiubită
îi vor naşte fii, iar întâiul-născut va fi al celei neiubite, acela, în ziua când îşi va împărţi averea
către fiii săi, nu va putea să-l socotească pe fiul femeii iubite drept întâi născut în dauna fiului
celei neiubite, care este întâiul-născut” {19}{Deuteronomul 21:15}; pentru că fiul celei iubite
este fiul plăcerii; iar el este tânăr, chiar dacă a ajuns la o vârstă mai înaintată; dar fiul celei
neiubite, adică al înţelepciunii, este bătrân încă de pe vremea când era copil; în consecinţă, el
i-a dat acestuia din urmă parte îndoită. (50) Dar pentru că anterior, cu o altă ocazie, am
explicat înţelesul figurat al acestui pasaj, vom trece acum la ceea ce urmează, adică la pasajul
care se află în faţa noastră; după ce am explicat această afirmaţie, că „Domnul i-a deschis
celei neiubite putinţa de a naşte”, iar ea a zămislit un vlăstar al practicilor virtuoase şi al
faptelor bune, trebuie să spunem că soţia aşa-zis iubită a devenit din acel moment stearpă.

328
(51) „Căci Domnul”, spune Scriptura, „văzând că Lia nu era iubită, i-a deschis putinţa de a
naşte; Rahela însă era stearpă” {20}{Geneza 29:31}. Şi oare nu se întâmplă ca atunci când
sufletul este însărcinat şi începe să zămislească, toate obiectele simţurilor externe devin sterpe
şi neproductive, asemenea unui sărut de complezenţă, ce nu provine dintr-o iubire adevărată?
XI. (52) Aşadar, fiecare dintre noi este fiul unei vieţi trăite în conformitate cu simţurile
externe, pe care el o numeşte Masek şi pe care o cinsteşte şi o admiră ca pe o mamă vitregă
sau ca pe o doică a rasei muritoare; această doică este simţul extern, pe care, atunci când
Adam, mintea pământească, a văzut-o, imediat după ce a fost creat, a spus că viaţa ei
reprezintă moartea lui; (53) Căci, spune Scriptura, „Şi Adam i-a pus femeii sale numele Eva
(n.t. adică viaţă), pentru că ea este mama tuturor celor vii” {21}{Geneza 3:20}, adică a celor
care în realitate sunt morţi sufleteşte; dar cei cu adevărat vii sunt aceia a căror mamă este
înţelepciunea, iar simţul extern le este slujitor, căci acesta a fost creat de natură pentru a sluji
înţelepciunii; (54) iar omul născut din Viaţă (n.t. adică din Eva), pe care l-am asemănat cu un
sărut, poartă numele de Damasc, ceea ce tălmăcit înseamnă „sângele sacului”; căci în această
exprimare figurată trupul este sacul, şi pe bună dreptate, iar sângele este viaţa care depinde de
sânge. (55) Căci despre suflet se vorbeşte în două feluri, în primul rând ca despre un tot, iar în
al doilea rând cu referire la partea lui dominantă, care, pentru a vorbi aşa cum se cuvine, este
sufletul sufletului, aşa cum ochiul este atât globul ocular în ansamblul lui, cât şi partea cea
mai importantă a acestui glob, aceea prin intermediul căreia vedem; aşa că legiuitorului i s-a
părut că este bine ca şi esenţa sufletului să aibă două elemente; sângele fiind esenţa întregului
suflet, iar Duhul Sfânt esenţa părţii sale dominante; în consecinţă, el afirmă în mod expres,
„Viaţa a tot trupul este în sânge” {22}{Leviticul 9:8}. (56) Şi face bine aici că atribuie cărnii
curgerea sângelui, combinând două lucruri compatibile unul cu altul; însă esenţa minţii nu a
făcut-o să depindă de niciunul din lucrurile create, ci a reprezentat-o ca pe ceva ce Dumnezeul
din ceruri i-a suflat omului în faţă. Căci, spune Moise, „Creatorul universului a suflat în faţa
lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul un suflet viu” {23}{Geneza 2:7}, şi să ne aducem aminte
că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
XII. (57) Aşa că omenirea este de două feluri, o parte este alcătuită din aceia care
trăiesc în conformitate cu Duhul Sfânt şi cu raţiunea; cealaltă parte îi cuprinde pe aceia care
există prin sânge şi prin plăcerile cărnii. Această din urmă categorie îi cuprinde pe cei ce sunt
alcătuiţi din pământ, însă primii sunt o copie fidelă a chipului divin; (58) dar această formă a
noastră modelată din lut amestecat cu sânge are nevoie, şi nu în mică măsură, de susţinere din
partea lui Dumnezeu; motiv pentru care se vorbeşte de acest Eliezer din Damasc
{24}{Geneza 15:2}. Dar numele Eliezer tălmăcit înseamnă „Dumnezeu este creatorul meu”.
Căci masa trupului, care este umplută cu sânge, fiind ea însăşi descompusă şi moartă, există şi
este ţinută în viaţă prin voinţa lui Dumnezeu, care îşi întinde mâna ca să o apere, întrucât
trupul nostru nu se poate menţine ferm şi în siguranţă prin propriile resurse nici măcar o
singură zi. (59) Nu vedeţi că al doilea fiul al lui Moise are şi el acelaşi nume cu acest om?
Pentru că „numele celui de-al doilea”, spune Scriptura, „era Eliezer” {25}{Exodul 18:4}. Şi
adaugă şi motivul: „pentru că Domnul m-a ajutat şi m-a scăpat din mâna lui Faraon”. (60)
Însă cei care continuă să fie tovarăşii acelei vieţi care îşi datorează existenţa sângelui, şi care
se bazează pe simţurile externe, sunt atacaţi de acea dispoziţie care dispersează pietatea, pe
nume Faraon; de a cărui suveranitate plină de cruzime şi nelegiuiri este imposibil să scapi
înainte ca în sufletul tău să se nască Eliezer şi înainte să îţi pui speranţa în ajutorul unicului
Mântuitor. (61) Şi vorbeşte cu mare frumuseţe despre Damasc, cu referire nu la tatăl său, ci la
mama sa, pentru a arăta că sufletul care depinde de sânge, prin intermediul căruia trăiesc
dobitoacele, este înrudit cu neamul femeiesc, neamul mamei sale, neavând nimic în comun cu
neamul bărbătesc. Dar problema nu se pune la fel şi în cazul virtuţii, adică al Sarrei; (62) căci
prin ea a venit pe lume o odraslă masculină din Dumnezeul care este tatăl tuturor lucrurilor,

329
iar această odraslă e lipsită de mamă. „Căci într-adevăr”, zice Scriptura, „ea îmi este soră
după tată, dar nu şi după mamă” {26}{Geneza 20:12}.
XIII. (63) Am explicat, aşadar ceea ce trebuie să cunoaşteţi ca informaţii preliminare.
Pentru că prima parte a discuţiei este întrucâtva enigmatică şi obscură. Dar trebuie să
analizăm cu mai mare atenţie ce caută omul iubitor de învăţătură. Probabil că este vorba de
ceva de genul acesta: să ştie dacă cei care doresc să ducă o viaţă dependentă de sânge şi care
sunt interesaţi de obiectele simţurilor externe pot deveni moştenitori ai lucrurilor imateriale şi
divine? (64) Însă doar cel inspirat din înalt este considerat a fi vrednic de ele, căci el a primit
o parte din moştenirea cerească şi divină, pentru că nu este altceva decât o minte pură, care
nesocoteşte nu numai corpul, ci şi cealaltă parte a sufletului, care, fiind lipsită de raţiune, se
amestecă cu sângele aprinzându-se după pofte şi pasiuni. (65) În consecinţă, întrebarea lui
este aceasta: dacă nu mi-ai dat o sămânţă care să fie capabilă să devină propriul ei instructor,
şi anume acea sămânţă care poate fi înţeleasă de intelect, „Sluga născută în casa mea mă va
moşteni?”. Vlăstarul acelei vieţi dependente de sânge? (66) Atunci Dumnezeu s-a grăbit şi l-a
anticipat pe vorbitor şi i-a dat, după cum s-ar spune, o îndrumare în avans. „Căci de îndată”,
spune Scriptura, „cuvântul Domnului a venit către el şi a zis: «Nu acela te va moşteni!»”
{27}{Geneza 15:3}; şi nici altcineva dintre aceia care sunt ataşaţi de obiectele simţurilor
externe. Căci doar firile imateriale pot moşteni acele lucruri ce pot fi percepute doar de
intelect. (67) Iar aici trebuie să remarcăm în mod deosebit faptul că Scriptura nu spune că i-a
vorbit, ci expresia este, „Cuvântul lui Dumnezeu a venit către el”; ca şi cum Dumnezeu
rosteşte un sunet puternic şi necontenit, astfel încât vocea sa să pătrundă în toate sufletele, ca
nicio parte a lor să nu fie lipsită de învăţătura cuvenită, ci toate părţile să fie umplute cu o
învăţătură sănătoasă.
XIV. (68) Cine va fi, aşadar, moştenitorul? Nu acel raţionament care rămâne de
bunăvoie prizonierul trupului, ci acela care îşi desface legăturile şi se eliberează, şi care trece
dincolo de ziduri, şi dacă putem spune asta, se abandonează pe sine însuşi. „Căci”, spune
Scriptura, „acela care va odrăsli din coapsele tale, acela te va moşteni!”. (69) Prin urmare, O,
suflete, dacă eşti asaltat de dorinţa de a fi moştenitorul lucrurilor lui Dumnezeu, nu-ţi părăsi
doar ţara {28}{Geneza 12:1}, adică trupul, şi neamul, adică simţurile externe, şi casa tatălui
tău, adică vorbirea; ci fugi şi de tine însuţi, şi ieşi din tine, precum Coribantele sau cei
posedaţi de demoni, lăsându-te cuprins de frenezie şi de o inspiraţie profetică. (70) Căci
atunci când mintea se află într-o stare de inspiraţie entuziastă, şi atunci când nu mai este
propria ei stăpână, ci este agitată şi cuprinsă de frenezie datorită iubirii cereşti, fiind trasă în
sus de către aceasta, iar adevărul îndepărtează din calea ei orice obstacol, netezind tot ce îi stă
în faţă, atunci ea poate înainta pe drumul neted şi uşor, pentru a-şi împlini destinul şi a avea
parte de moştenirea lucrurilor divine, (71) Dar, O minte! Fii încrezătoare şi explică-ne cum
poţi pleca şi emigra de la acele lucruri de care ai avut parte anterior, tu care rosteşti lucruri
perceptibile doar pentru intelect acelor oameni care au fost învăţaţi să asculte aşa cum se
cuvine; şi spui mereu, eu am emigrat din sălăşluirea mea în trup în momentul în care am
învăţat să dispreţuiesc învelişul carnal, şi am emigrat de la simţul extern atunci când am
învăţat să privesc obiectele simţurilor externe ca pe nişte lucruri care nu există cu adevărat,
condamnând capacitatea lor de discernământ, care este viciată şi plină de păreri false, precum
şi obiectele care vin în faţa acestei judecăţi, care sunt menite să amăgească, şi să înşele, şi să
smulgă adevărul din mijlocul naturii. Şi tot aşa, am părăsit vorbirea atunci când am acuzat-o
de o mare absurditate, deşi aborda subiecte sublime şi se umfla în pene; (72) căci îndrăznea să
îmi arate lucruri prin intermediul umbrelor şi al cuvintelor, ceea ce este imposibil; prin
urmare, continua să se poticnească de numeroase obstacole, şi să vorbească în van, fiind
incapabilă să prezinte şi să înţeleagă proprietăţile specifice ale subiectelor pe care le avea în
vedere. (73) Dar eu, învăţând din experienţă, ca un copil lipsit de învăţătură, am hotărât că
este mai bine să abandonez toate aceste lucruri şi să atribui puterea lor lui Dumnezeu, cel care

330
creează şi consolidează trupul, şi care pregăteşte simţurile externe în aşa fel încât să aibă o
percepţie aproximativă, şi care dă vorbirii puterea să vorbească atunci când doreşte; (74) şi la
fel cum te-ai îndepărtat de celelalte lucruri, ridică-te acum şi emigrează la distanţă de tine
însuţi. Dar care este înţelesul acestei expresii? Să nu acumulezi în tine facultăţile percepţiei,
să nu gândeşti, să nu înţelegi, ci să oferi şi să dedici aceste lucruri celui care este cauza
gândirii precise şi a înţelegerii adevărate.
XV. (75) Această jertfă va fi pusă în templul cel mai sfânt; căci se pare că de fapt sunt
două temple, unul perceptibil doar prin intelect, iar celălalt perceptibil prin simţurile externe.
Ei bine, această lume este templul creaturilor perceptibile prin simţurile externe, dar
sanctuarul lucrurilor cu adevărat invizibile este lumea perceptibilă doar prin intelect; (76) însă
cine pleacă de la noi şi doreşte să devină slujitorul lui Dumnezeu este moştenitorul acelei
bogăţii naturale atât de preamărite; acest lucru este adeverit de cel care spune, „Şi l-a scos
afară şi i-a zis: «Priveşte la cer!»” {29}{Geneza 15:5}; căci el este vistieria lucruilor bune ale
lui Dumnezeu. Şi el spune, „Să-ţi deschidă Domnul vistieria Sa cea bună”
{30}{Deuteronomul 28:12}, adică cerul; din care Dumnezeu revarsă permanent asupra
noastră cele mai desăvârşite bucurii. Aşa că priveşte în sus şi condamnă neamul orb al
oamenilor care, deşi par a vedea, sunt orbi. (77) Căci cum ar putea fi altfel decât orbi, atâta
vreme cât văd răul în loc de bine, şi ceea ce este nedrept în loc de ceea ce e drept, şi se dedau
pasiunilor în loc să le stăpânească, şi îşi îndreaptă privirea spre lucrurile muritoare în loc să
vadă ceea ce este nemuritor, şi fug de cei care îi sfătuiesc şi vor să îi îndrepte, şi de credinţă şi
învăţătură, acceptând linguşitorii şi raţiunile ce duc la lene, şi ignoranţă, şi bogăţie, toate
exercitate în beneficiul plăcerii? (78) Aşa că doar omul bun vede; de aceea, oamenii din
vechime îi mai numeau pe profeţi văzători {31}{1 Samuel 9:9}. Dar cel ce era mai avansat, şi
care nu doar că vedea, ci îl vedea pe Dumnezeu, era numit Israel; iar numele acesta înseamnă
„cel care îl vede pe Dumnezeu”. Dar ceilalţi, chiar dacă îşi deschid vreodată ochii, îi îndreaptă
spre pământ, căutând doar lucruri pământeşti şi crescând doar printre lucruri materiale; (79)
căci primul îşi ridică ochii spre cer şi vede mana, cuvântul divin, hrana nestricăcioasă a
sufletului, care susţine contemplaţia; dar ceilalţi îşi fixează privirea pe usturoi şi pe ceapă,
hrană care vatămă ochii şi înceţoşează vederea, făcându-i pe oameni să clipească, precum şi
pe alte alimente lipsite de savoare, praz şi peşte mort, mâncarea specifică din Egipt. (80)
„Căci”, spune Scriptura, „ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam pe nimic în Egipt, şi
de castraveţi şi de pepeni şi de ceapă şi de praz şi de usturoi; iar acum, iată că ni s-a uscat
sufletul de tot, că ochii noştri nu mai văd nimic în afară de mană...” {32}{Numeri 11:5}.
XVI. (81) Iar afirmaţia, „Şi l-a scos afară” {33}{Geneza 15:5} (εςήγαγεν αυτόν εςω)
are o influenţă şi asupra considerentelor de ordin moral, deşi unii oameni, lipsiţi de cunoştinţe
în domeniul filozofiei morale, obişnuiesc să o ridiculizeze, spunând, „Este oare cineva
vreodată ieşit înăuntru (εϊσω εξάγεται) sau intrat în afară (εισέρχεται έξω)?”. „Desigur”, aş
răspunde eu, „om prost şi ridicol”; căci tu nu ai învăţat niciodată cum să urmăreşti dispoziţiile
sufletului; iar prin limbajul acesta al tău nu faci altceva decât să înţelegi acele mişcări ale
trupului care se referă la schimbarea locului. Motiv pentru care ţi se pare paradoxal să spui că
cineva iese înăuntru (εϊσω εξάγεται) sau intră afară (εισέρχεται έξω); dar pentru cei care sunt
familiarizaţi cu Moise niciunul din aceste lucruri nu pare a fi nepotrivit”. (82) Nu eşti oare de
acord cu faptul că marele preot, atunci când se află în altar pentru a săvârşi jertfele obşteşti,
este înăuntru şi în afară în acelaşi timp? Înăuntru cu referire la trupul fizic, dar în afară în ceea
ce priveşte sufletul său care hoinăreşte de colo-colo? Şi tot aşa, pe de altă parte, nu crezi că
cel ce provine dintr-o familie care nu a fost consacrată preoţiei, dar care l-a iubit pe
Dumnezeu şi a fost iubit de către El, deşi nu se găseşte în altarul sfânt, se află totuşi în locurile
sale cele mai tainice? Privindu-şi întreaga viaţă pe care o duce în trup ca şi cum ar fi un
pribeag pe un pământ străin? Însă pentru că este capabil să locuiască în suflet, atunci are
impresia că locuieşte în propria sa ţară. (83) Căci proştii sunt în afara oricărei prietenii, deşi

331
nu au abandonat nicio clipă tovărăşia lor zilnică cu oamenii. Dar înţelepţii sunt într-o relaţie
de prietenie, cu toate că pot locui la distanţă, nu doar într-o altă ţară, ci într-un alt climat şi
într-o altă regiune a lumii. Deoarece potrivit lui Moise, prieten este acela care este lipit de
sufletul său, pentru că el spune, „prietenul care-i una cu sufletul tău” {34}{Deuteronomul
13:6}. De asemenea, el spune, „De când va intra în Sfânta Sfintelor şi până va ieşi afară,
preotul nu va mai fi om” {35}{Leviticul 16:17}; referindu-se nu la mişcările trupului, ci la
cele ale sufletului; căci atunci când mintea oferă jertfe lui Dumnezeu în toată puritatea ei, ea
nu mai este o minte umană, ci una divină; dar când se ocupă de obiectele omeneşti, ea coboară
din cer şi se transformă, sau mai degrabă cade pe pământ, şi iese în afară, deşi continuă să
rămână în trup. (85) Prin urmare, s-a spus pe bună dreptate că l-a scos (έξήγαγεν αυτόν έξω)
din închisoarea trupului şi din cavităţile simţurilor externe, precum şi din sofismele vorbirii
înşelătoare; şi mai presus de toate, l-a scos din el însuşi şi din ideea că poate pricepe şi
înţelege prin propria sa putere.
XVII. (86) Şi după ce l-a scos afară, i-a spus, „Priveşte la cer şi numără stelele, de le
poţi număra“; şi i-a zis: „Aşa va fi seminţia ta!” {36}{Geneza 15:5}. Şi spune foarte frumos,
„Aşa va fi seminţia ta”, dar nu cu referire la mărime, adică la fel de numeroasă ca stelele; căci
nu are intenţia să facă aluzie aici doar la mulţimea lor, ci la un număr infinit de alte
circumstanţe care contribuie la fericirea deplină şi desăvârşită. (87) „Aşa va fi seminţia ta”,
spune Dumnezeu, precum firmamentul eteric pe care îl priveşti, atât de dumnezeiască, atât de
plină de strălucire neumbrită şi pură (căci noaptea este alungată din cer, iar întunericul din
virtute), asemenea stelelor; şi va fi frumos împodobită, şi va avea un aranajment desăvârşit,
care va fi mereu acelaşi şi care va continua în acelaşi fel. (88) Căci El consideră că sufletul
omului înţelept este o copie a cerului, dacă putem folosi această expresie hiperbolică, ca un
cer aflat pe pământ, în al cărui aer se găsesc fiinţe pure, unde mişcările sunt bine rânduite,
unde progresul este armonios, unde revoluţiile periodice au un carater divin şi unde razele
virtuţii strălucesc. Dar dacă este imposibil să numărăm stelele pe care le percepem cu
simţurile externe, cum le-am putea oare număra pe cele care sunt vizibile doar pentru intelect?
(89) Căci cred că în măsura în care ceea ce judecă este mai bun sau mai rău decât ceea ce este
judecat (pentru că mintea este mai bună decât simţul extern, iar simţul extern este mai greoi
decât intelectul), în aceeaşi măsură diferă şi obiectele supuse judecăţii; aşa că obiectele
intelectului sunt infinit superioare celor ale simţurilor externe; căci ochii trupeşti sunt partea
cea mai mică a ochiului sufletului; căci acesta din urmă este ca soarele, pe când primii se
aseamănă cu lămpile, care uneori sunt aprinse, iar alteori sunt stinse.
XVIII. (90) Prin urmare, cuvintele care urmează, „Avram a crezut în Dumnezeu”, vin
ca o completare necesară, menită să îl preamărească pe cel care a crezut. Şi poate, totuşi,
cineva ar putea să spună, „Asta consideraţi vrednic de laudă? Păi cine nu i-ar acorda atenţie
lui Dumnezeu atunci când spune sau când promite ceva, fie că este vorba de omul cel mai
ticălos şi mai lipsit de pietate de pe pământ?”. (91) Iar noi îi vom răspunde, „Om bun, nu-l
jefui pe omul înţelept de binecuvântarea sa fără să cercetezi mai întâi cum stau lucrurile; şi nu
atribui unor persoane nevrednice cea mai desăvârşită dintre virtuţi, şi anume credinţa; şi nu
condamna părerea noastră în momentul acesta; (92) căci dacă vrei să cercetezi mai adânc
acest subiect, şi dacă nu te vei mulţumi să îl priveşti în mod superficial, atunci vei vedea
limpede că fără ajutor şi fără a ţi se adăuga ceva nu este uşor să crezi în Dumnezeu, şi asta
pricina acelei legături cu natura pieritoare în care ne aflăm, care ne obligă să credem în bani,
şi în glorie, şi în autorităţi, şi în prieteni, şi în sănătate, şi în vigoarea trupului, şi în multe alte
lucruri; (93) dar a te descotorosi de toate aceste lucruri străine şi a înceta să crezi în ceea ce
este creat, căci în multe privinţe ceea ce este creat se dovedeşte a fi nedemn de încredere, şi a
crede în singurul Dumnezeu loial şi adevărat, este lucrarea unei minţi măreţe şi dumnezeieşti,
care nu mai este amăgită sau influenţată de vreuna din circumstanţele care afectează viaţa
omului.

332
 XIX. (94) Şi bine spune Scriptura, „Şi aceasta i s-a socotit ca dreptate”; căci nimic nu
este mai vrednic de cinste decât să ai o încredere pură şi deplină în unicul Dumnezeu. (95)
Dar acest lucru, deşi este just şi în concordnaţă cu raţiunea, a fost considerat ceva incredibil;
căci lipsa de credinţă a majorităţii oamenilor, pe care Sfânta Scriptură îi condamnă, spune că
„a te ancora cu fermitate şi fără ezitare în unicul Dumnezeu viu este un lucru de mirare pentru
oamenii care nu se află în posesia binelui pur şi adevărat, însă dacă adevărul călăuzeşte
judecata, atunci nu avem de ce să ne minunăm, căci acesta este un comportament adecvat şi
nimic mai mult”.
XX. (96) Scriptura continuă: „Şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul care te-a scos pe tine din
ţinutul caldeenilor pentru ca să-ţi dea pământul acesta să-l moşteneşti»”. Aceste cuvinte
vădesc nu doar o promisiune, ci şi o confirmare a unei promisiuni străvechi; (97) căci binele
care i-a fost dat anterior a fost îndepărtarea de filozofia caldeeană, care era preocupată de
lucrurile care se mişcă în cer şi care popovăduia faptul că Dumnezeu este lumea, şi nu că
lumea este lucrarea lui Dumnezeu; şi că binele şi răul care afectează toate lucrurile care există
provin din mişcare şi din revoluţiile periodice ale stelelor, şi că aceste mişcări se află la
originea binelui şi răului; iar mişcarea egală (ομαλή) şi regulată a acestor corpuri cereşti i-a
convins pe acei oameni simpli să le privească ca pe nişte semne prevestitoare, căci numele
„caldeean” tălmăcit este sinonim cu „echilibru” (όμαλότητι). (98) Dar noua binecuvântare
care este promisă este dobândirea acelei înţelepciuni care nu se datorează simţurilor externe,
ci care este înţeleasă doar de mintea pură, prin care primesc confirmare toate migraţiile;
pentru că sufletul se îndepărtează de astrologie şi învaţă să se ocupe de filozofia naturală, şi să
treacă de la presupunerile nesigure la opiniile indubitabile, şi, ca să vorbim cu temei, să
renunţe la creatură în favoarea Creatorului şi la lume în favoarea tatălui şi ziditorului ei; (99)
căci Scripturile spun că partizanii filozofiei caldeene credeau în cerul cu stele, însă cel care a
abandonat secta a ajuns să creadă în stăpânul şi guvernatorul cerului şi al întregii lumi, şi
anume Dumnezeu. O moştenire foarte frumoasă, mai măreaţă poate decât puterea celui care o
primeşte, însă vrednică de măreţia celui care o dă.
XXI. (100) Dar pentru iubitorul înţelepciunii nu este suficient să spere la lucrurile
bune, şi să aştepte tot felul de lucruri minunate, datorită prezicerilor care i s-au făcut, decât
dacă ştie cum va putea intra în posesia moştenirii sale; altminteri se va simţi nenorocit,
întrucât va fi însetat de cunoaştere şi va avea o dorinţă nestăvilită de a o dobândi; motiv
pentru care el întreabă, „Stăpâne Doamne, din ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?”. (101) Poate
că unii vor spune că această întrebare este în contradicţie cu credinţa desăvârşită, căci doar cei
ce se îndoiesc experimentează o astfel de dificultate, întrucât cei care cred nu mai întreabă
nimic. Prin urmare, trebuie să spunem că el crede şi se îndoieşte în acelaşi timp, dar nu cu
referire la aceeaşi chestiune, nicidecum, căci el crede că va deveni moştenitorul înţelepciunii,
însă vrea să ştie cum se va întâmpla acest lucru; pentru că este dincolo de orice îndoială că
acest lucru se va întâmpla cu adevărat, în conformitate cu promisiunea divină. (102) Aşa că
Învăţătorul, apreciind dorinţa lui de instruire, începe să îi predea prima lecţie elementară, în
care primul lucru şi cel mai necesar dintre toate este acesta, „Ia pentru mine” {38}{Geneza
15:9}. Propoziţia este scurtă, dar semnificaţia ei este măreaţă; căci aceste cuvinte ascund mai
multe lucruri. (103) În primul rând, spune Dumnezeu, tu nu ai niciun lucru bun care să îţi
aparţină, ci orice îţi imaginezi că posezi, altcineva este cel care ţi l-a dat. De unde deducem
faptul că toate lucrurile pe care Dumnezeu ni le dă se află în proprietatea lui, căci ele nu pot
aparţine creaturii care a venit în existenţă după El şi care îşi întinde mâinile ca să le apuce.
(104) În al doilea rând, El spune că şi dacă le iei, nu trebuie să le iei pentru tine, ci să te
gândeşti că ţi s-a oferit un împrumut pe care trebuie să fii pregătit să îl restitui celui care ţi l-a
dat, achitându-te de o favoare veche cu una nouă şi răspunzând la bunăvoinţă cu bunăvoinţă,
aşa cum se cuvine.

333
 XXII. (105) Căci mulţi oameni s-au ticăloşit în privinţa unor astfel de împrumuturi
sacre, pe care le-au folosit cu o lăcomie nemăsurată, ca şi cum aceste lucruri le-ar fi aparţinut
pe deplin şi nu ar fi fost ale altora. Dar tu, omule bun, străduieşte-te din toate puterile tale nu
doar să restitui fără niciun fel de stricăciune ceea ce ai primit, ci să te ocupi atent de toate
aceste lucruri, ca cel care ţi le-a încredinţat să nu aibă niciun motiv să te învinuiască pentru
felul în care ai avut grijă de ele. (106) Căci Creatorul omului ţi-a lăsat în custodie sufletul,
vorbirea şi simţul extern; pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod simbolic viţică, berbec şi
capră. Însă unii oameni şi le-au însuşit de îndată prin iubirea de sine, pe când alţii le-au pus la
păstrare, pentru a le putea înapoia la momentul potrivit. (107) Ei bine, este greu să precizăm
numărul celor care şi le-au însuşit; căci cine dintre noi nu consideră că sufletul său, şi vorbirea
sa şi simţurile sale externe nu se află în proprietatea lui, crezând că a simţi, şi a vorbi, şi a
înţelege sunt lucruri care depind doar de el însuşi? Dar numărul celor ce îşi păstrează credinţa
sfântă şi neatinsă este foarte mic. Astfel de oameni îi atribuie lui Dumnezeu aceste trei lucruri:
sufletul, simţul extern şi vorbirea. Căci ei au primit toate aceste lucruri nu pentru ei înşişi, ci
pentru cel în favoarea căruia mărturisesc în mod firesc şi cuvenit că energiile aparţinând
acestor trei lucruri depind doar de El, şi anume fanteziile şi gândurile minţii, explicaţiile
vorbirii, precum şi percepţiile simţurilor externe. (109) Ei bine, cei care consideră că aceste
lucruri le aparţin au primit o moştenire demnă de ticăloşia lor, şi anume un suflet care
complotează împotriva altora, întinat de pasiuni iraţionale şi învăluit într-o mulţime de vicii;
nerăbdător fiind uneori să se lase pradă unei obrăznicii violente prin intermediul lăcomiei şi
lascivităţii, ca şi cum s-ar afla într-un bordel; iar alteori să se ţină cu putere de o mulţime de
nelegiuiri, ca şi cum s-ar afla în închisoare, dedându-se la fapte ticăloase care merită să fie
aduse în faţa judecătorilor. În al doilea rând, au primit o vorbire impertinentă, elocventă,
tăioasă la adresa adevărului şi vătămătoare pentru cei care le stau în cale, care îi dezonorează
pe aceia care o posedă. În al treilea rând, senzaţia, nesătulă, care se umple mereu cu obiectele
simţurilor externe, dar a cărei poftă nemăsurată nu poate fi potolită niciodată, care îi
desconsideră pe aceia care o supraveghează şi o îndrumă, aşa încât refuză să-i privească sau
să îi asculte, respingând cu dispreţ tot ce i se spune spre binele ei. (110) Însă cei care iau
aceste lucruri nu pentru ei înşişi ci pentru Dumnezeu i le atribuie lui pe toate, păzind ceea ce
au dobândit într-o manieră cu adevărat sfântă şi religioasă, având grijă ca mintea lor să nu se
gândească la nimic altceva decât la Dumnezeu şi la lucrurile sale minunate, iar vorbirea să îl
cinstească pe tatăl universului cu elogii, şi imnuri, şi declaraţii de fericire, adunându-şi
laolaltă şi dând la iveală toate puterile sale de interpretare şi de rostire; şi îşi controlează
simţurile externe, ca să îşi poată forma o concepţie asupra întregii lumii pe care o pot percepe,
astfel încât să poată arăta sufletului, într-o manieră sinceră, onestă şi pură, tot ce se află în cer
şi pe pământ, precum şi natura lucrurilor care sălăşluiesc între cele două, şi toate animalele şi
plantele, împreună cu energiile şi însuşirile lor, precum şi cu mişcările lor sau cu existenţa lor
staţionară. (111) Căci Dumnezeu a sădit în minte puterea de a înţelege această lume
perceptibilă doar prin intelect, pe când lumea vizibilă a făcut-o să fie percepută prin simţurile
externe. Iar dacă cineva ar putea să trăiască cu toate părţile sale întru Dumnezeu şi nu întru
sine însuşi, privind prin intermediul simţurilor externe la acele lucruri care constituie obiectele
lor specifice, de dragul de a descoperi adevărul; şi dacă ar cerceta prin intermediul sufletului
şi într-un spirit filozofic obiectele specifice inteligenţei, precum şi acele lucruri care au o
existenţă reală, iar dacă prin intermediul organelor vorbirii ar cânta imnuri de slavă lumii şi
Creatorului său, un astfel de om ar duce o viaţă fericită şi binecuvântată.
XXIII. (112) Cred, aşadar, că asta se sugerează prin cuvintele, „Ia pentru mine”; căci
Dumnezeu, din milă pentru neamul nostru, a intenţionat să pogoare perfecţiunea virtuţii sale
divine din cer pe pământ, pentru ca acesta să nu fie lipsit de partea cea mai bună; de aceea a
pregătit într-o manieră simbolică un cort sacru, având în el mai multe lucruri, care să fie
modelul şi imitaţia înţelepciunii. (113) Căci El spune că a înălţat cuvintele sale, asemenea

334
unui cort, în mijlocul lucrurilor impure, pentru ca noi să avem ceva prin care să ne purificăm,
spălându-ne şi curăţându-ne de toate acele lucruri care ne întinează şi ne pângăresc această
viaţă mizeră şi rău famată pe care o ducem. Aşadar, haideţi să vedem acum felul în care ne-a
poruncit să contribuim cu diferite lucruri la decorarea cortului. „Domnul”, spune Scriptura, „a
grăit către Moise, zicând, «Spune-le fiilor lui Israel: Să-Mi aduceţi prinoase; de la tot omul pe
care-l lasă inima să dea, să-Mi strângeţi prinoasele” {39}{Exodul 25:1}. (114) Prin urmare, şi
aici există o poruncă de a nu lua pentru noi înşine, ci pentru Dumnezeu, căci El este cel care
dă aceste lucruri, de aceea nu trebuie să le vătămăm, ci să le apărăm de pericole şi să le
menţinem nepătate, desăvârşite şi depline. Iar porunca prin care cere să i se ofere pârga
roadelor este plină de înţelepciune; căci într-adevăr, începutul trupurilor şi al lucrurilor trebuie
pus numai pe seama lui Dumnezeu; (115) iar dacă vrei să înţelegi totul, plantele şi animalele,
artele şi ştiinţele, atunci trebuie să cauţi. Azvârlirea primelor seminţe este ea oare acţiunea
agricultorului sau munca naturii invizibile? Ce altceva să mai întreb? Care este lucrarea
omului şi a celorlalte animale? Nu sunt părinţii lor cauzele cooperante, ca să spunem aşa, pe
când natura este cauza primară şi cea mai importantă dintre toate? (116) Şi nu este natura
izvorul, şi rădăcina, şi temelia tuturor artelor şi ştiinţelor sau a oricărui alt nume pe care vreţi
să îl daţi celui mai vechi dintre principii, şi anume natura, pe care se bazează toate teoriile?
Căci dacă natura nu ar fi pusă ca fundament, atunci toate lucrurile ar fi imperfecte, motiv
pentru care am impresia că cineva a spus într-un mod fericit: Bine început, pe jumătate făcut.
XXIV. (117) Prin urmare, Sfânta Scriptură porunceşte pe drept cuvânt ca pârga
roadelor să fie oferită Dumnezeului atotstăpânitor. Iar într-un alt pasaj putem citi, „Domnul i-
a grăit lui Moise şi i-a zis: «Sfinţeşte-Mi pe tot întâiul-născut, pe cel dintâi la sânul mamei
între fiii lui Israel: de la om pân-la dobitoc, el este al Meu!»” {40}{Exodul 13:2}; aşa că prin
aceste cuvinte se afirmă în mod deschis faptul că primele lucruri, în termeni temporali sau în
privinţa puterii, sunt proprietatea lui Dumnezeu, şi în mod deosebit tot întâiul-născut;
deoarece tot neamul celor nepieritori va fi pe bună dreptate închinat Dumnezeului cel
nemuritor; şi, pe scurt, dacă există ceva care deschide pântecele, fie al omului, care aici
reprezintă vorbirea şi raţiunea, fie al animalului, care simbolizează trupul sau simţurile
externe; (119) cel ce deschide pântecele acestor lucruri, fie că este vorba de minte, ca să o
facă să înţeleagă lucrurile perceptibile doar prin intelect, fie de vorbire, că să-i dea putinţa de
a-şi exercita energia glasului, fie de simţurile externe, ca să le facă capabile să primească
impresiile obiectelor lor specifice, fie de trup, ca să-l ajusteze condiţiei staţionare sau
mişcărilor sale, este Cuvântul Divin, invizibil, seminal şi tehnic, care pe bună dreptate
aparţine Tatălui. (120) Şi într-adevăr, aşa cum este începutul pus în scenă de Dumnezeu, la
fel este şi sfârşitul; iar Moise depune mărturie pentru acest lucru atunci când porunceşte „să
dai deoparte sfârşitul şi să mărturiseşti că acesta se cuvine lui Dumnezeu” {41}{probabil că
aici textul este deteriorat. Referinţa marginală face trimitere la Numeri 21:41, dar în acest
capitol sunt doar treizeci şi cinci de versete. Acelaşi lucru s-a mai întâmplat şi anterior}. Şi
lucrurile aflate în lume depun mărturie. Cum aşa? (121) Începutul unei plante este sămânţa,
iar sfârşitul este fructul, fiecare dintre ele fiind lucrarea naturii şi nu a agricultorului. Şi tot
aşa, începutul cunoaşterii este natura, aşa cum am arătat, dar sfârşitul nu este accesibil
omenirii, căci omul nu este desăvârşit în nicio ramură a ştiinţei; ci este un adevăr limpede
faptul că toată excelenţa şi perfecţiunea aparţin unei singure Fiinţe; prin urmare, vom fi purtaţi
în viitor la hotarele începutului şi sfârşitului, învăţând, instruindu-i pe alţii, arând pământul,
lucrând asupra tututor lucrurilor, ca şi cum am putea face cu adevărat ceva, de parcă creatura
ar putea să facă ceva; (122) prin urmare, vorbind despre crearea lumii şi având o cunoaştere
desăvârşită, Moise a mărturisit că pârga fructelor şi sfârşitul aparţin lui Dumnezeu, căci el
spune, „La început Dumnezeu a făcut...” {42}{Geneza 1:1}. Şi tot aşa, el zice că „Dumnezeu
a împlinit cerul şi pământul”. (123) Prin urmare, el spune acum, „Ia pentru mine”, atribuindu-i
lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine şi mustrându-l pe ascultătorul său să nu degradeze ceea ce i

335
s-a dat, ci să aibă grijă de toate aceste lucruri potrivit importanţei pe care o au. De asemenea,
într-un alt pasaj, cel care nu are nevoie de nimic, şi care din acest motiv nu ia nimic, va
mărturisi că va lua totuşi ceva, pentru a le da adoratorilor săi sentimentul de pietate şi pentru a
sădi în ei dorinţa de sfinţenie şi, în plus, pentru a le spori râvna de a se afla în slujba sa, ca
unul care primeşte cu bunăvoinţă adorarea sinceră şi slujirea sufletului doritor. (124) „căci
iată”, spune El, „din mijlocul fiilor lui Israel Eu i-am luat pe leviţi în locul a tot întâi născutul,
cel ce se naşte-ntâi între fiii lui Israel; aceştia vor fi răsumpărarea lor” {43}{Numeri 3:12};
prin urmare, noi luăm şi dăm, însă ni se spune să luăm cu atenţie, pentru că să dăm este doar o
metaforă, din motivele pe care tocmai le-am menţionat. Şi pe bună dreptate i-a socotit pe
leviţi ca fiind o răscumpărare, căci nimic nu conduce mintea mai sigur la libertate decât faptul
că fuge la Dumnezeu şi devine o rugătoare; şi tocmai aceasta este practica celor care fac parte
din tribul sacru al leviţilor.
XXV. (125) Prin urmare, pentru că m-am referit atât cât era necesar la aceste subiecte,
haideţi să continuăm cu ceea ce urmează; căci am amânat să luăm în considerare multe lucruri
care trebuie analizate cu atenţie. „Ia pentru mine”, spune Dumnezeu, „o junică care nu a fost
înjugată şi maltratată niciodată, blândă şi tânără şi veselă” {44}{Geneza 15:9}; adică un suflet
capabil să primească cu uşurinţă guvernarea şi instruirea şi supravegherea. „Ia pentru mine şi
un berbec”, adică vorbirea gâlcevitoare şi desăvârşită, capabilă să disece şi să răstoarne
sofismele celor care susţin opinii contrare, dar şi să îl protejeze şi să îl modereze în acelaşi
timp pe cel care o foloseşte. (126) „Ia pentru mine” şi simţul extern, care trăieşte în lumea pe
care o poate percepe şi căreia îi dedică întreaga sa energie; adică ia „o capră” în vârstă de trei
ani, având o putere asemănătoare acestui număr perfect, care are început, mijloc şi sfârşit. Şi
pe lângă toate acestea, mai ia „o turturică şi un porumbel”, adică înţelepciunea divină şi cea
omenească, ambele înaripate şi obişnuite să se avânte către înalt, cu toate că sunt diferite una
de alta, aşa cum genul se deosebeşte de specie, iar copia de model; (127) căci înţelepciunea
divină iubeşte locurile retrase şi solitudinea, datorită unicului Dumnezeu care este posesorul
ei; iar aceasta este numită în mod simbolic turturică; însă cealaltă este tăcută şi blândă şi
gregară, bântuind cetăţile oamenilor şi bucurându-se în locuinţa ei aflată printre muritori, aşa
că este asemănată cu un porumbel.
XXVI. (128) Cred că Moise a intenţionat să vorbească la modul figurat despre aceste
virtuţi atunci când le numeşte pe moaşele evreice Şifra şi Pua {45}{Exodul 1:15}, căci
numele Şifra tălmăcit înseamnă „păsărică”, iar Pua înseamnă „roşu”. Ei bine, proprietatea
specifică a înţelepciunii divine este aceea de a se avânta în văzduh asemenea unei păsări; dar
caracteristica înţelepciunii omeneşti este aceea de a studia modestia şi cumpătarea, astfel încât
să roşească la vederea tuturor lucrurilor în faţa cărora se cuvine să roşeşti; (129) şi ca o
dovadă limpede a acestui lucru, Scriptura spune, „Avraam a luat toate dobitoacele acestea”
{46}{Geneza 15:10}. Aceasta este binecuvântarea pe care o primeşte omul virtuos, care
păstrează acele lucruri sacre care i-au fost încredinţate, şi anume sufletul, simţul extern,
vorbirea, înţelepciunea divină şi cunoaşterea umană, într-o manieră pură şi lipsită de viclenie,
nu pentru el însuşi, ci doar pentru acela care i le-a dat în custodie. (130) Apoi, Scriptura
continuă să spună, „Şi ele au fost împărţite în două părţi egale”, fără să precizeze cine a făcut
asta, pentru ca tu să poţi înţelege că răspunderea în această privinţă îi revine Dumnezeului
nevăzut, şi că El a împărţit prin Cuvântul său, care taie şi separă totul, trupurile şi lucrurile
materiale şi imateriale care ne par a fi unite şi strânse laolaltă; iar acest Cuvânt, care are un
tăiş extrem de ascuţit, nu conteneşte niciodată să separe obiectele simţurilor externe, (131) iar
după ce le-a tăiat pe toate, ajungând până la numite atomi, care sunt indivizibili, continuă să
despice şi acele lucruri ce pot fi contemplate prin intermediul raţiunii, pe care le separă în
părţi de negrăit; şi „taie foiţele de aur în fire subţiri ca firul de păr” {47}{Exodul 39:3}, după
cum ne spune Moise, pe care le uneşte într-un singur fir subţire, asemenea unei linii lipsite de
consistenţă. (132) Prin urmare, toate cele trei victime au fost împărţite pe din două: sufletul în

336
partea raţională şi cea iraţională, vorbirea în adevăr şi minciună, iar simţul extern în obiecte ce
pot fi înţelese şi obiecte ce nu pot fi înţelese; iar aceste părţi le pune imediat în opoziţie una cu
alta, adică partea raţională cu cea iraţională, adevărul cu minciuna şi ceea ce poate fi înţeles
cu ceea ce nu poate fi înţeles, lăsând păsările nedivizate; că ar fi fost imposibil să împartă
cunoaşterea divină şi imaterială în părţi care să fie în opoziţie una cu alta.
XXVII. (133) Însă discuţia referitoare la împărţirea în părţi egale şi la opoziţia dintre
aceste părţi este vastă şi extrem de necesară, de aceea nu vom renunţa pe de-a-ntregul la ea,
dar nici nu vom zăbovi prea mult asupra ei astfel încât să plictisim, ci ne vom mulţumi să
abordăm doar acele lucruri care ni se par potrivite pentru această ocazie. Căci aşa cum
Creatorul ne-a împărţit sufletul şi mădularele la jumătate, tot aşa a divizat şi esenţa
universului atunci când a zidit lumea; (134) căci luând-o, a început să o dividă în felul acesta:
în primul rând, a împărţit-o în două, partea grea şi partea uşoară, separând ceea ce era grosier
de ceea ce era mai subtil. Apoi, le-a împărţit pe fiecare în două, partea subtilă în aer şi foc, iar
partea mai densă în apă şi pământ; şi mai întâi de toate, a rânduit ca aceste elemente
perceptibile prin simţurile externe să stea, ca să spunem aşa, la temelia lumii senzoriale. (135)
De asemenea, a mai făcut şi o altă împărţire, căci partea subtilă a împărţit-o în rece şi cald; iar
recele l-a numit aer, iar partea caldă prin natura sa a numit-o foc. Iar partea grea a împărţit-o
în umed şi uscat, numind umedul apă, iar uscatul pământ; (136) Şi le-a divizat din nou pe
fiecare dintre acestea, întrucât pământul a fost împărţit în continente şi insule, iar apa în mări
şi râuri şi izvoare cu apă bună de băut, iar aerul l-a împărţit în solstiţii de vară şi de iarnă; iar
focul l-a împărţit în ceea ce este dăunător (căci el este lucrul cel mai lacom şi mai distrugător)
şi în ceea ce este folositor, în conformitate cu lucrurile din cer. (137) Dar aşa cum a divizat
aceste elemente atunci când erau întregi, tot aşa a împărţit şi subdiviziunile lor, în elemente
însufleţite şi elemente neînsufleţite; iar pe cele neînsufleţite le-a împărţit în elemente care
rămân mereu în acelaşi loc, căci aşa le-a fost dat, şi elemente care se mişcă, nu în sensul că îşi
schimbă locul, ci că pot să crească, impulsionate fiind de natura care le-a dat viaţă. Dintre
acestea, cele alcătuite din materiale sălbatice dau roade sălbatice, cu care se hrănesc
sălbăticiunile; pe când celelalte dau roade bune, şi ele sunt cultivate cu grijă şi hărnicie, iar
roadele lor sunt destinate celui mai blând animal, şi anume omul, pentru ca acesta să se
bucure de ele. (138) Şi Dumnezeu nu numai că a împărţit lucrurile neînsufleţite şi cele care au
primit suflet şi vitalitate – făcând astfel animalele iraţionale şi raţionale – ci El le-a divizat pe
fiecare încă o dată, pe cele iraţionale în specii sălbatice şi domestice, iar pe cele raţionale în
specii muritoare şi nemuritoare. (139) De asemenea, din cele muritoare a făcut două diviziuni,
bărbatul şi femeia; şi la fel a împărţit şi animalele iraţionale în mascul şi femelă. Şi toate
aceste animale le-a împărţit în continuare, separând aripatele de animalele terestre, animalele
terestre de cele acvatice, iar animalele acvatice de cele situate la cele două extremităţi. Aşa
împarte Dumnezeu cu ajutorul Cuvântului său tăios, care separă toate lucrurile, esenţa lipsită
de formă şi de calităţi distinctive a universului, precum şi cele patru elemente ale lumii, care
au fost desprinse din această esenţă, ca şi plantele şi animalele care au fost zidite din ele.
XXVIII. (141) Dar pentru că Moise nu spune doar „au fost împărţite”, ci mai departe
zice, „au fost împărţite în două părţi egale”, se cuvine să spunem câteva cuvinte despre
această împărţire la jumătate; căci din secţionarea iscusită a unui lucru exact pe mijloc rezultă
două părţi egale. (142) Şi niciun om nu este capabil să împartă ceva în două părţi absolut
egale; ci în mod inevitabil o parte va fi ceva mai mare sau ceva mai mică, chiar dacă nu cu
mult, ceea ce scapă percepţiei simţurilor noastre externe care prin natura lor se ocupă doar de
lucrurile grosiere şi voluminoase, neputând să înţeleagă atomii şi lucrurile indivizibile. (143)
Dar cuvântul incoruptibil al dreptăţii ne spune că nu poate exista egalitate în inegalitate. Prin
urmare, singurul care este perfect este Dumnezeu, căci doar El este capabil să taie exact la
jumătate trupurile şi obiectele, în aşa fel încât niciuna dintre părţi să nu fie mai mare sau mai
mică, şi doar El este acela care poate ajunge la o egalitate sublimă şi desăvârşită. (144) Prin

337
urmare, dacă ar exista un singur tip de egalitate, cele spuse până acum ar fi suficiente din
perspectiva scopului pe care îl avem în vedere. Însă pentru că sunt mai multe tipuri, nu trebuie
să ezităm în a adăuga o serie de consideraţii care sunt necesare. Căci cuvântul „egal” este
folosit într-un anumit sens atunci când se vorbeşte de numere, ca atunci când spunem că doi
este egal cu doi, iar trei cu trei; şi la fel şi pentru celelalte numere. Dar când este vorba de
mărime, atunci vorbim într-un alt sens, referindu-ne la egalitate în lungime sau lăţime, sau în
adâncime, lucruri care exprimă mărimi diferite. Căci dacă comparăm un luptător cu un altul
sau un cot (n.t. unitate de măsură) cu un altul, în primul caz ne referim la forţă, iar în al doilea
la mărime; acelaşi lucru este valabil pentru măsuri şi greutăţi. (145) Dar ideea de egalitate este
una necesară şi la fel şi egalitatea în privinţa proporţiei, potrivit căreia lucrurile puţine sunt
egale cu cele multe, iar cele mici, cu cele mari. Uneori şi oraşele obişnuiesc să facă uz de
egalitatea proporţională, atunci când poruncesc fiecărui cetăţean să contribuie cu o cotă egală
din averea sa, dar nu egală ca număr, ci ca proporţie din valoarea averii sale estimate, aşa că
în unele cazuri, se consideră că cel care plăteşte o sută de drahme, contribuie cu o sumă egală
cu a celui care plăteşte un talant.
XXIX. (146) Şi pentru că aceste lucruri au fost prezentate succint anterior, înţelegeţi
acum că Dumnezeu a tăiat lucrurile exact la mijloc, împărţindu-le în părţi egale, în
conformitate cu toate ideile de egalitate care s-au manifestat la crearea universului. El a
divizat lucrurile grele pentru a le face egale ca număr cu cele uşoare, două cu două; aceasta
înseamnă că elementele grele, adică apa şi pământul, sunt egale ca număr cu elementele
uşoare, aerul şi focul. De asemenea, a făcut şi lucruri egale într-un raport de unu la unu,
elementul uscat cu cel umed, pământul cu apa, elementul rece cu cel cald şi aerul cu focul. În
acelaşi fel, prin urmare, El a separat lumina de întuneric, ziua de noapte, vara de iarnă, toamna
de primăvară, ş.a.m.d. (147) Şi tot aşa, a împărţit lucrurile pentru a le face egale în privinţa
mărimii; şi a procedat aşa cu cercurile paralele din cer, şi cu cele aparţinând celor două
echinocţii, de primăvară şi de toamnă, şi cu cele aparţinând solstiţiilor de iarnă şi de vară. Iar
pe pământ a separat zonele de căldură, două fiind egale unele cu altele, şi anume cele din
apropierea polilor, care sunt reci şi îngheţate, şi din acest motiv nelocuite. Iar două le-a aşezat
între hotarele acestora şi zona toridă, şi se spune că acestea se bucură de o temperatură
potrivită, o zonă fiind spre sud, iar alta spre nord. (148) Ei bine, diviziunile timpului sunt
egale în privinţa lungimii, ziua cea mai lungă fiind egală cu noaptea cea mai lungă, iar ziua
cea mai scurtă cu noaptea cea mai scurtă, lungimea medie a unei zile fiind egală cu lungimea
medie a unei nopţi. Iar mărimea egală a celorlalte zile şi nopţi pare să fie dată în special de
echinocţii. (149) De la echinocţiul de primăvară până la solstiţiul de vară, ziua începe să
crească, iar noaptea îşi reduce durata, până când se ajunge la ziua cea mai lungă şi la noaptea
cea mai scurtă. Apoi, după solstiţiul de vară, soarele se întoarce pe acelaşi drum, nici mai
repede, nici mai încet decât a înaintat, păstrând întotdeauna aceeaşi diferenţă, având acelaşi
aranjament constant, până când ajunge la echinocţiul de toamnă; în continuare, după ce ziua şi
noaptea devin egale, noaptea începe să crească, iar ziua se reduce treptat până la solstiţiul de
iarnă. (150) Iar atunci când se ajunge la noaptea cea mai lungă şi la ziua cea mai scurtă,
soarele se întoarce din nou, aşa cum a făcut-o şi mai înainte, îndreptându-se spre echinocţiul
de primăvară. Aşa că diferenţele temporale care par a fi inegale posedă în realitate o egalitate
desăvârşită în privinţa mărimii lor, nu neapărat în acelaşi anotimp, ci în diferite anotimpuri ale
anului.
XXX. (151) Un efect similar poate fi văzut în diferite părţi ale fiinţei umane, în special
la bărbaţi. Căci o mână este egală cu cealaltă, iar un picior cu celălalt, şi aproape toate
mădularele trupului sunt egale ca mărime cu corespondentele lor, cele din stânga fiind egale
cu cele din dreapta. Şi mai sunt nenumărate lucruri care sunt egale în privinţa puterii lor, atât
printre lucrurile umede, cât şi printre cele uscate, iar pe acestea le apreciem pe baza unor
mărimi, sau cu ajutorul unor balanţe, sau cu alte lucruri de felul acesta. (152) Şi aproape toate

338
lucrurile din univers se găsesc în proporţii egale, atât cele mici, cât şi cele mari. Căci cei care
au cercetat problemele filozofiei naturale cu oarecare atenţie spun că cele patru elemente apar
în proporţii egale. Pentru că întreaga lume este alcătuită pe baza unei proporţii, fiind legată
strâns laolaltă şi înzestrată cu consistenţă, pentru a rămâne pe veci stabilă pe baza egalităţii
proporţionale dintre părţile ei componente. (153) Şi se mai spune că cele patru elemente care
se găsesc în noi înşine, uscăciunea, şi umezeala, şi frigul, şi căldura, au fost amestecate
laolaltă şi au fost bine proporţionate; de fapt, toată alcătuirea noastră nu este nimic altceva
decât un amestec al puterilor celor patru elemente, care au fost combinate în proporţii egale.
XXXI. (154) Oricine analizează aceste lucruri ar putea adăuga, însă, o listă
interminabilă de argumente şi împrejurări referitoare la această discuţie. Căci ar putea găsi
asemănări în privinţa alcătuirii proporţionale între animalele mici şi cele mari; de exemplu, ar
putea vedea că rândunica este egală cu vulturul, heringul cu balena, iar furnica cu elefantul.
De asemenea, trupul şi sufletul, durerile şi plăcerile, atracţia şi repulsia faţă de lucruri, precum
şi toate celelalte sentimente experimentate de natura animală, sunt toate similare, fiind egale
în privinţa proporţiilor. (155) Astfel, unii chiar s-au simţit încrezători să afirme că acest mic
animal, omul, este egal cu întreaga lume, considerând că şi omul şi lumea constau dintr-un
trup şi un suflet raţional, aşa că, simbolic vorbind, au spus că omul este o mică lume, iar
lumea este un om mare. (156) Şi propovăduind acest lucru, aceştia nu se înşală prea mult, căci
ei ştiu că meşteşugul lui Dumnezeu, prin care a creat toate lucrurile, nici nu creşte în
intensitate şi nici nu se relaxează, ci rămâne întotdeauna la fel; căci Creatorul face ca orice
lucru să fie perfect, pentru că El se foloseşte de toate numerele şi de toate ideile care tind spre
perfecţiune.
XXXII. (157) Întrucât, după cum spune Moise, „L-a judecat pe cel mic ca şi pe cel
mare” {48}{Deuteronomul 1:17}, făurind şi modelând totul, fără a elimina ceva pe motiv că
materialul este mai prost, dar şi fără a adăuga pe motiv că este mai minunat; (158) întrucât toţi
acei artişti renumiţi doresc să lucreze orice material cu multă măiestrie, fie că este vorba de
ceva scump sau de ceva ieftin. Şi până în prezent, unii oameni, având o mare dragoste pentru
eleganţă, au dat dovadă de o mai mare iscusinţă atunci când au lucrat cu materiale de mai
mică valoare, decât atunci când au avut la dispoziţie materiale scumpe, dorind să compenseze
deficienţele materialului printr-o mai mare iscusinţă la prelucrarea lui. (159) Însă în ochii lui
Dumnezeu nu există materiale mai valoroase, pentru că el a pus în toate aceeaşi iscusinţă.
Referitor la acest lucru, Sfintele Scripturi afirmă, „Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi
iată că erau foarte frumoase” {49}{Geneza 1:31}. Căci lucrurile care primesc aprecieri egale
sunt privite la fel de acela care le apreciază; (160) iar Dumnezeu a preţuit nu materialele de
care s-a folosit pentru creaţia sa, lipsite de viaţă şi armonie, care se destramă cu uşurinţă şi
care, mai presus de toate, sunt pieritoare prin natura lor intrinsecă, fiind lipsite de
proporţionalitate şi pline de nelegiuire, ci el a apreciat lucrarea sa meşteşugită, bazată pe o
putere şi pe o cunoaştere care rămân egale şi bine proporţionate, mereu asemenea şi identice
cu ele însele. Şi astfel, prin regulile proporţiei şi în conformitate cu principiile meşteşugului şi
ale cunoaşterii, toate lucrurile au fost socotite egale şi asemănătoare.
XXXIII. (161) Iar dacă există în lume un om care să preţuiască egalitatea, acel om este
Moise. În primul rând, pentru că compune imnuri în onoarea sa, pretutindeni, numind-o
proprietatea specială a dreptăţii, aşa cum indică şi numele ei într-o oarecare măsură, căci ea
împarte {50}{termenul grecesc δίχα τέμνειν, asemănător cu δικαιοσύνην, „dreptate”, derivă
de la δίχα, care înseamnă „în două părţi”} trupurile şi lucrurile în două părţi egale; în al doilea
rând, pentru că condamnă nedreptatea, care stă la baza celor mai scandaloase nelegiuiri; (162)
iar nedreptatea este mama a două războaie, războiul civil şi războiul extern, aşa cum dreptatea
este mama păcii. Şi tot el rosteşte cel mai clar elogiu închinat dreptăţii şi cel mai aspru reproş
la adresa nedreptăţii, atunci când spune, „Să nu faceţi nedreptate, fie la judecată, fie la
măsurat, fie la cântărit, fie la turnat; cântarul vostru să fie drept, greutăţile drepte, efa dreaptă

339
şi hinul drept”{51}{Leviticul 19:35}. Iar în Deuteronomul spune, „ Să n-ai în sacul tău două
feluri de greutăţi, una mare şi alta mică. Să n-ai în casă două feluri de efă, una mare şi alta
mică. Ci să ai o greutate adevărată şi dreaptă, să ai o efă adevărată şi dreaptă, pentru ca să ai
zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Căci oricine face aceste lucruri,
oricine săvârşeşte o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău”
{52}{Deuteronomul 25:13}. (163) Prin urmare, Dumnezeu, care iubeşte dreptatea, urăşte şi
detestă nedreptatea, căci aceasta din urmă este începutul răzvrătirii şi al tuturor relelor; şi într-
un alt pasaj, legiuitorul afirmă că egalitatea este muza dreptăţii încă de la crearea întregului
cer. Căci el spune, „Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Şi Dumnezeu a numit
lumina „ziuă“, iar întunericul l-a numit „noapte“{53}{Geneza 1:4}. (164) Pentru că cea care a
atribuit lucrurilor existente ziua şi noaptea, lumina şi întunericul, este egalitatea. Şi tot
egalitatea este cea care a împărţit neamul omenesc în bărbaţi şi femei, făcând două diviziuni,
inegale în privinţa puterii, dar perfect egale în privinţa scopului pe care natura l-a avut în
vedere în mod deosebit, şi anume zămislirea unei fiinţe umane asemenea lor. Căci, spune
Moise, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte
bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” {54}{Geneza 1:26}. Şi nu mai zice „l-a făcut”, ci „i-
a făcut”, la plural, adaptând speciile la genul pe care, după cum am spus deja, l-a divizat în
părţi perfect egale.
XXXIV. (165) Şi spune apoi că frigul şi căldura, vara şi iarna, precum şi diferitele
anotimpuri ale anului, au fost separate cu ajutorul aceluiaşi Cuvânt. Iar cele trei zile anterioare
creării soarelui sunt egale ca număr cu cele trei zile ale primei săptămâni care urmează
zămislirii sale, căci numărul şase a fost împărţit în mod egal pentru a ilustra caracterul
eternităţii şi al timpului. În felul acesta, cele trei zile de dinainte de apariţia soarelui
Dumnezeu le-a alocat eternităţii, pe când pe cele care au urmat creării soarelui le-a alocat
timpului; căci soarele este o imitaţie a eternităţii, iar eternitatea şi timpul sunt cele două puteri
supreme ale Dumnezeului cel viu; (166) prima este puterea sa benefică, în conformitate cu
care a făcut lumea, şi datorită căreia El este numit Dumnezeu; cea de-a doua este puterea prin
care pedepseşte şi prin care conduce şi guvernează ceea ce a creat, motiv pentru care mai este
numit şi Domn; şi el afirmă ce aceste două puteri sunt împărţite exact la mijloc de acela care
se află mai presus de amândouă. „Căci”, spune el, „Îţi voi vorbi de deasupra acoperământului,
din mijlocul celor doi heruvimi” {55}{Exodul 25:22}; că să poată arăta că cele mai vechi
puteri ale lui Dumnezeu sunt egale; este vorba de puterea sa benefică şi de cea punitivă, care
au fost despărţite cu ajutorul aceluiaşi Cuvânt.
XXXV. (167) Dar câte table sunt cu cele zece legi generale? Sunt două; un număr egal
cu părţile sufletului, partea raţională şi partea iraţională, care trebuie instruite şi îndreptate; şi
pe care legiuitorul le-a mai împărţit încă o dată; „tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu şi
scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table” {56}{Exodul 32:16}. (168) Şi într-adevăr,
cele zece porunci săpate pe aceste table, care sunt legi divine în adevăratul înţeles al
cuvântului, sunt împărţite în două părţi de câte cinci; prima conţine principiile dreptăţii cu
referire la Dumnezeu, iar a doua pe cele cu referire la om. (169) Ei bine, dintre principiile
dreptăţii referitoare la Dumnezeu, prima lege enunţată este una care se opune doctrinei
politeiste şi care ne învaţă că lumea este condusă de un singur guvernator. A doua lege
interzice oamenilor să îşi facă dumnezei din lucrurile care nu constituie cauze pentru nimic
prin intermediul artei perfide a pictorilor sau sculptorilor, pe care Moise i-a exclus din
comunitatea pe care intenţiona să o înfiinţeze, condamnându-i la un surghiun veşnic, pentru ca
unicul Dumnezeu real să poată fi venerat în simplitate şi adevăr. (170) A treia lege se referă la
numele Domnului, însă nu la acel nume care nu a ajuns încă la creaturile sale, căci acela este
de nerostit, ci la numele care i se dă în mod obişnuit şi care se reflectă în puterile sale; căci ni
se porunceşte să nu îi luăm numele în deşert. A patra poruncă are în vedere ziua a şaptea,
pururea fecioară, lipsită de mamă, pentru ca creaţia, având grijă să se ferească de muncă, să-şi

340
poată aminti de cel ce face totul fără a fi văzut. (171) A cincea poruncă se referă la cinstea
care se cuvine părinţilor. Căci şi aceasta este o poruncă sacră; referindu-se nu la oameni, ci la
cel care este cauza naşterii şi a existenţei universului, potrivit căruia taţii şi mamele par a
zămisli copii; căci nu îi zămislesc ei înşişi, întrucât ei nu sunt altceva decât uneltele prin care
Dumnezeu zămisleşte. (172) Iar această poruncă este aşezată, ca să spunem aşa, la hotarul
dintre cele două table de legi, cele referitoare la Dumnezeu şi cele referitoare la om, legând
astfel cele cinci legi cu privire la pietate de celelalte cinci care au ca scop să-l împiedice pe
om să-şi vatăme semenii. Deoarece părinţii muritori sunt hotarele puterilor nemuritoare, iar
acestea din urmă, zămislind totul în conformitate cu natura, au permis acestui neam slab şi
pieritor să le imite puterea de generare pentru a-şi propaga sămânţa; căci Dumnezeu este
începutul oricărei generări, pe când speciile muritoare ale neamului omenesc, fiind cele mai
slabe şi mai puţin apreciate dintre toate, reprezintă sfârşitul. (173) Cealaltă tablă conţine cinci
legi referitoare la interzicerea adulterului, a omorului, a furtului, a mărturiei mincinoase şi a
lăcomiei. Acestea sunt reguli generale, care cuprind aproape toate păcatele, şi care ne permit
să judecăm orice faptă specifică.
XXXVI. (174) De asemenea, puteţi vedea că jertfele care se aduc în mod regulat sunt
împărţite în două părţi egale; o parte este jertfa pe care preoţii o oferă din partea lor, care
constă din făina cea mai fină, pe când cealaltă parte este jertfa oferită din partea întregului
popor; iar aceasta constă din doi miei, pe care oamenii trebuie să îi aducă {57}{Leviticul
6:20}. Căci legea le porunceşte să ofere jumătate din jertfele menţionate mai sus dimineaţa
devreme, iar cealaltă jumătate la amurg, pentru ca Dumnezeu să îşi primească tributul de
mulţumiri pentru binecuvântările pe care le revarsă în timpul nopţii peste toţi oamenii. (175)
Şi tot aşa, puteţi vedea că pâinile aşezate pe Sfânta Masă se împart în douăsprezece părţi
egale, în amintirea celor douăsprezece triburi, fiind grupate apoi câte şase; aşadar, şase bucăţi
sunt atribuite virtuţii, adică Liei, căci ea a devenit mamă pentru şase căpetenii de triburi; iar
celelalte şase merg la copiii Rahilei şi ai celorlalte femei. (176) Şi mai puteţi vedea că cele
douăsprezece pietre de smarald de pe de pe veşmântul preotului, care este lung până în
pământ, sunt împărţite în mod egal, şase pe dreapta şi şase pe stânga; şi pentru că acestea sunt
împărţite într-un număr egal de câte şase, pe ele au fost încrustate numele patriarhilor celor
douăsprezece triburi; prin urmare, caracterele divine săpate în piatră ne aduc aminte de
fiinţele divine. (177) Ce-ar trebui să mai spun? Nu a luat el doi munţi, care simbolizează două
popoare, şi după ce i-a împărţit pe baza principiului egalităţii proporţionale, nu l-a atribuit pe
unul celor care binecuvântează, iar pe celălalt celor care blestemă; numind căpteneii de trib
peste fiecare, pentru a-i admonesta pe cei care au nevoie de asta şi pentru a le arăta că
blestemele sunt egale ca număr cu binecuvântările şi că au o valoare aproape egală, dacă pot
spune aşa? (178) Pentru că laudele celor buni şi reproşurile celor răi au o însemnătate egală,
căci toţi oamenii cu bun simţ consideră că a evita răul şi a alege binele înseamnă unul şi
acelaşi lucru.
XXXVII. (179) Şi sunt foarte impresionat de felul în care sunt aleşi şi împărţiţi cei doi
ţapi ce urmează a fi oferiţi ca jertfă de ispăşire, şi care sunt împărţiţi pe baza unui principiu
obscur şi nesigur, şi anume sorţul. Căci avem de a face cu două principii: unul care se referă
la virtutea divină, care va fi consacrat şi pus deoparte pentru a-i fi oferit lui Dumnezeu, şi
celălalt care este dedicat grijilor şi nefericirilor oamenilor, care va fi luat în posesie de
creatura izgonită; iar sorţul cădea pe acela pe care Sfintele Scripturi îl numesc ţapul ispăşitor,
pentru că acesta era alungat din locurile sale, fiind izgonit la mare distanţă de virtute. (180) Şi,
aşa cum se întâmplă în cazul banilor buni şi veritabili, nu vi se pare că în natură există multe
lucruri pe care împărţitorul nevăzut le divide în părţi egale, aşa cum banii buni îi distribuie
iubitorului de învăţătură, iar pe cei cu defecte, care nu au fost bine imprimaţi, îi dă omului
ignorant? Căci, spune Moise, „cele nemarcate aparţineau lui Laban, iar cele marcate, lui
Iacov” {58}{Geneza 30:42}. (181) Căci sufletul, fiind ca o placă de ceară, aşa cum a spus un

341
scriitor antic, cât timp este dur şi rezistent respinge şi refuză impresiile care vin asupra sa; şi
nu capătă niciun semn distinctiv. Dar când devine maleabil, cedând într-o oarecare măsură,
atunci pecetea îl pătrunde adânc, iar după ce va fi îndepărtată, el va păstra fidel imaginea
acelui lucru care a fost imprimat, astfel încât acesta nu mai poate fi şters.
XXXVIII. (182) Mai mult decât atât, divizarea în părţi egale a jertfelor de sânge ne
stârneşte admiraţia; iar această divizare a fost făcută de Moise, Marele Preot, cel care a avut
natura ca învăţător; căci, spune Scriptura, „Şi luând Moise jumătate din sânge, l-a turnat într-
un vas, iar cealaltă jumătate de sânge a vărsat-o peste jertfelnic” {59}{Exodul 24:6}. Pentru a
arăta că genul sacru al înţelepciunii are o dublă natură, prima fiind divină, iar cea de-a doua
omenească; (183) iar cea divină este neamestecată şi veritabilă, motiv pentru care o jertfeşte
Dumnezeului unic şi pur, care există în unitate; dar cea omenească este amestecată şi impură,
împrăştiind, prin urmare, unanimitatea şi coeziunea neamului nostru amestecat, combinat şi
compus, ceea ce nu poate duce la armonie în privinţa principiilor morale. (184) Dar partea
neamestecată şi nealterată a sufletului este mintea pură, care, inspirată fiind de cerul de
deasupra, şi menţinută fiind într-o stare de libertate vizavi de toate bolile şi întâmplările
nefericite, poate fi turnată şi transformată în elementele unei libaţii sacre, fiind restituită astfel
într-o manieră corespunzătoare lui Dumnezeu, cel care a inspirat-o şi a păstrat-o liberă de
orice atingere a răului; dar partea amestecată aparţine în întregime simţurilor externe, şi
pentru ea natura a zămislit cratere adecvate. (185) Ei bine, craterele văzului sunt ochii, cele
ale auzului sunt urechile, cele ale mirosului sunt nările, şi tot aşa, fiecare simţ are propriile
sale receptacule. În aceste cratere, Cuvântul sacru toarnă o cantitate de sânge, considerând că
se cuvine ca partea noastră iraţională să fie înzestrată cu suflet şi vitalitate, ca într-un anume
fel să devină raţională; lăsându-se călăuzită de admonestări şi purificându-se de puterile
amăgitoare şi ademenitoare ale obiectelor simţurilor externe, care vor să o copleşească. (186)
Nu tot aşa a fost împărţit şi siclul? {60}{Exodul 30:13}. Ca noi să purificăm jumătate din el şi
să oferim această jumătate ca răscumpărare pentru sufletele noastre; căci unicul izbăvitor este
Dumnezeu, pentru că doar El este liber, şi doar el ne poate izbăvi de despotismul crud şi amar
al pasiunilor şi nelegiuirilor, uneori atunci când ne rugăm, iar alteori fără să ne rugăm; dar
cealaltă parte o putem lăsa acelui neam ce niciodată nu este liber, pentru că este înclinat spre
robie; şi din aceastăcategorie face parte şi cel care a spus, „Eu îmi iubesc stăpânul...”
{61}{Exodul 21:5}, adică mintea care mă stăpâneşte; „...şi femeia...”, adică simţul extern care
îi este drag şi care îngrijeşte de pasiunile sale; „...şi copiii”, adică relele care se nasc din ele;
„Nu vreau să plec în libertate”. (187) Şi este inevitabil că unor astfel de oameni trebuie să li se
dea sorţul care nu este sorţ, precum şi ţapul ispăşitor cumpărat cu jumătate de siclu, care
reprezintă opusul siclului întreg şi al unităţii închinate lui Dumnezeu. Iar unitatea este de aşa
natură încât nu i se poate adăuga şi nu i se poate lua nimic, întrucât ea este chipul
Dumnezeului cel unic şi întreg; (188) căci toate celelalte lucruri sunt neconsolidate înlăuntrul
lor; dar dacă ar exista pe undeva vreunul consolidat, aceasta ar însemna că el este ţinut laolaltă
prin Cuvântul lui Dumnezeu, căci acest Cuvânt este ca un clei sau ca un lanţ, care umple toate
lucrurile cu esenţa sa. Iar Cuvântul care ţine laolaltă şi îmbină fiecare lucru este plin de el
însuşi, neavând nevoie de nimic altceva.
XXXIX. (189) Prin urmare, este firesc ca Moise să spună, „Bogatul nu va da mai mult,
nici săracul mai puţin de jumătate de siclu {62}{Exodul 30:15}, pentru că aşa cum am spus
anterior, siclul reprezintă unitatea; de aceea, fiecare om va trebui să citeze versul poetului:
„Cu tine voi sfârşi, cu tine voi începe”. (190) Căci chiar şi un număr infinit, alcătuit dintr-un
şir de alte numere, atunci când se descompune sfârşeşte în unitate; şi va trebui să înceapă din
nou de la unitate pentru ca prin compunere să ajungă la infinit; din acest motiv, cei care au
cercetat aceste lucruri au spus că unitatea nu este un număr, ci mai degrabă un element, şi
începutul tuturor numerelor. (191) De asemenea, Dumnezeu împarte această hrană a
sufletului, pe care Moise o numeşte mana, în părţi egale, pentru a o pune la dispoziţia tuturor;

342
având o grijă deosebită pentru respectarea principiului egalităţii. Iar Moise depune mărturie
pentru acest lucru atunci când spune, „Celui ce avea mai mult nu i-a prisosit, iar celui ce avea
mai puţin nu i-a lipsit” {63}{Exodul 16:18}; pentru că toţi au respectat minunatul principiu al
proporţiei. Motiv pentru care israeliţii au aflat că fiecare dintre ei adună nu atât pentru rudele
lor pământeşti, cât mai degrabă pentru ideile şi tendinţele cu care se înrudesc. Căci fiecăruia i
se dădea atât cât avea nevoie, într-o manieră chibzuită, ca nici să-i lipsească, nici să-i
prisosească.
XL. (192) Şi putem găsi ceva foarte asemănător cu această egalitate, prin analogie cu
sărbătoarea pe care o numim Paşte (n.t este vorba de Paştele evreiesc); căci Paştele este atunci
când sufletul este nerăbdător să se dezveţe de obiceiul de a se supune pasiunilor iraţionale şi
când începe să le stăpânească prin intermediul raţiunii. (193) Pentru că s-a spus în mod
expres, „Iar dacă-ntr-o casă vor fi prea puţini pentru un miel întreg, să-l ia împreună cu
vecinul cel mai apropiat ca număr de suflete” {64}{Exodul 12:16}, pentru ca fiecare să
primească o cantitate suficientă, proporţională cu numărul membrilor familiei sale, atât cât
este găsit vrednic şi cât are nevoie. (194) Însă atunci când împarte locuitorilor virtutea, aşa
cum faci cu o ţară, el dă mai mult celor numeroşi şi mai puţin celor aflaţi în număr mai mic,
considerând că nu este rezonabil să atribuie o parte mai mare unui număr mai mic sau o parte
mai mică unui număr mai mare; căci în această eventualitate, niciunii nu ar primi proporţia
cuvenită.
XLI. (195) Dar exemplul cel mai clar referitor la egalitatea care ţine seama de număr
este oferit de jertfele celor douăsprezece căpetenii, precum şi de părţile din acele jertfe pe care
aceştia le-au primit. Căci, spune Scriptura, „Fiecare din fiii lui Aaron va primi o parte egală”
{65}{Numeri 7:5}. (196) Şi tot aşa, egalitatea este ilustrată foarte frumos de compoziţia
mirodeniilor folosite la fumigaţii; căci citim, „Fă-ţi rost de mirodenii: răşină, oniha, galban
mirositor şi tămâie curată (din fiecare aceeaşi măsură) şi din ele vei face tămâie
binemirositoare, Facerea făcătorilor de mir, lucru curat şi sfânt” {66}{Exodul 30:34}. Căci
Dumnezeu porunceşte aici ca fiecare dintre aceste mirodenii să se găsească în părţi egale,
astfel încât întregul să aibă o compoziţie adecvată. (197) Şi cred că aceste patru ingrediente
care intră în compoziţia tămâiei sunt simboluri ale celor patru elemente din care a fost făcută
lumea; căci răşina se aseamănă cu apa, oniha cu pământul, galbanul cu aerul, iar tămâia curată
şi transparentă cu focul; pentru că răşina, al cărei nume derivă de la picăturile (σταγόνας) din
care se formează, este lichidă, iar oniha este uscată, asemenea pământului, galbanul cu miros
dulce reprezintă aerul, căci mirosul se propagă pe calea aerului; iar transparenţa răşinii pure
simbolizează focul. De aceea, el separă lucrurile care au greutate de cele care sunt uşoare,
despărţind prima categorie prin virgulă şi menţinând-o pe cea de-a doua unită prin conjuncţia
„şi”; căci acolo unde spune, „Fă-ţi rost de mirodenii: răşină, oniha”, menţionează aceste
elemente grele fără legătură între ele, considerându-le simboluri ale apei şi pământului. În
continuare, se referă la cealaltă categorie, ale cărei elemente le menţionează împreună,
spunând, „galban mirositor şi tămâie curată”, acestea fiind la rândul lor simboluri ale
lucrurilor uşoare, adică aerul şi focul. (199) Şi aceastăcompoziţie armonioasă este cu adevărat
lucrarea sa sfântă, cea mai veche şi cea mai desăvârşită dintre toate, care este lumea; şi El
consideră că această lume, simbolizată de tămâia binemirositoare, trebuie să îşi arate
recunoştinţa faţă de Creatorul său. Aşa că prin arderea substanţei compuse preparate de
făcătorii iscusiţi se înţelege de fapt sfinţirea şi afierosirea întregii lumi create prin
înţelepciunea divină; iar această ardere de tot are loc dimineaţa devreme şi la lăsarea serii.
(200) În felul acesta, viaţa va fi plină de mulţumiri pe care oamenii le înalţă necontenit spre
Tatăl şi Creatorul lor, lăsând ca totul să se evapore şi să se reducă la elementul primordial,
pentru a arăta că ei nu strâng şi nu ascund nimic, ci că dedică totul cu pioşenie Dumnezeului
care a creat lumea.

343
 XLII. (201) Şi mă mai minunez şi de acel Cuvânt sacru, care aleargă plin de râvnă, cu
sufletul la gură, „Ca să stea în mijlocul morţilor şi al viilor”; „şi imediat”, spune Moise,
„prăpădul a încetat” {67}{Numeri 16:48}. Pentru că relele care ne macină şi ne rup în bucăţi
şi ne zdrobesc sufletul nu au putut fi oprite sau diminuate decât atunci când raţiunea, atât de
dragă lui Dumnezeu, i-a separat pe oamenii sfinţi, care trăiesc în sinceritate, de cei păcătoşi,
care sunt morţi cu adevărat; (202) căci uneori, oamenii perfect sănătoşi, prin simplul fapt că s-
au aflat aproape de cei bolnavi, s-au molipsit de bolile acestora şi chiar au fost pe punctul de a
muri; însă odată ce au fost separaţi printr-un hotar solid pus la mijloc, ei nu au mai fost expuşi
unor astfel de nenorociri, astfel încât partea cea bună a fost pusă la adăpost de incursiunile şi
atacurile celor ticăloşi. (203) Şi mă minunez încă şi mai mult atunci când ascult cuvintele
sacre şi când descopăr în ce fel „stâlpul de nor s-a aşezat la mijloc” {68}{Exodul 14:19}, între
armata egipteană şi obştea copiilor lui Israel; căci norul nu mai permitea ca poporul cumpătat
şi iubit de Dumnezeu să mai poată fi persecutat de cei ce sunt devotaţi pasiunilor şi care îl
duşmănesc pe Dumnezeu; căci El îi acoperă şi îi protejează pe prietenii săi, dar se răzbună şi
îi pedepseşte pe duşmani; (204) şi revarsă cu blândeţe înţelepciunea în mintea celor care
practică virtutea, aşa încât aceştia să nu mai poată fi asaltaţi de niciun rău. Însă în mintea celor
răuvoitori şi sterpi în privinţa cunoaşterii El toarnă nenumărate pedepse, abătând asupra lor
potopul şi distrugerea jalnică. (205) Iar Dumnezeu, care a creat universul, a dat Cuvântului
său arhanghelic şi străvechi un dar minunat, acela de a sta între cele două tabere şi de a pune
deoparte ceea ce vine de la Creator. Şi tot Cuvântul său înalţă rugi Dumnezeului cel nepieritor
în numele rasei muritoare, care e predispusă la nenorociri şi suferinţe; şi tot el este
ambasadorul trimis de Stăpânul a tot ceea ce există la poporul care îi este supus. (206) Iar
cuvântul se bucură de acest dar, şi exultă, şi se laudă, spunând, „Am stat la mijloc, între
Domnul şi voi” {69}{Numeri 16:48}; nefiind nici necreat, asemenea lui Dumnezeu, dar nici
creat, asemenea vouă, ci fiind exact la jumătate între aceste două extremităţi, ca un ostatic, ca
să spun aşa, al ambleor părţi; un ostatic pentru Creator, ca zălog şi garanţie că nu tot poporul
se va revolta şi va fugi, alegând dezordinea în locul ordinii; şi un ostatic pentru creatură, ca să
o fac să îşi păstreze speranţa că Dumnezeul cel milostiv nu va trece cu vederea propria sa
lucrare. Căci voi vesti creaţiei inteligenţa paşnică a celui ce şi-a propus să distrugă conflictul,
şi anume Dumnezeu, căci El va fi veşnic apărătorul păcii.
XLIII. (207) Prin urmare, după ce Cuvântul sacru a dat instrucţiuni referitoare la
împărţirea în părţi egale, el ne face cunoscut şi elementul opus, spunându-ne că Dumnezeu a
pus aceste părţi „una în faţa alteia” {70}{Geneza 15:10}; pentru că de fapt, toate lucrurile
care există în lume sunt prin natura lor opuse două câte două. Şi trebuie să începem cu
începutul. (208) Elemntul cald se opune elementului rece, uscăciunea se opune umezelii,
elementul uşor se opune elementului greu, lumina se opune întunericului, iar ziua se opune
nopţii; în cer, corpurile fixe se opun celor rătăcitoare, în aer, cerul senin se opune cerului
noros, iarna se opune verii, iar toamna, când totul se ofileşte, se opune primăverii, când totul
revine la viaţă. (209) Şi tot aşa, din lucrurile care se găsesc pe pământ, apa dulce se opune
apei sărate, iar pământul steril celui roditor. Dar mai sunt şi alte lucruri opuse, corpurile
vizibile şi cele imateriale, lucrurile înzestrate cu vitalitate şi cele neînsufleţite, fiinţele
raţionale şi cele iraţionale, cele muritoare şi cele nemuritoare, lucrurile perceptibile prin
simţurile externe şi cele perceptibile doar prin intelect; lucrurile accesibile înţelegerii şi cele
de neînţeles, elementele şi lucrurile compuse din elemente, începutul şi sfârşitul, zămislirea şi
distrugerea, viaţa şi moartea, sănătatea şi boala, albul şi negrul, dreapta şi stânga, dreptatea şi
nedreptatea, înţelepciunea şi nesăbuinţa, curajul şi laşitatea, cumpătarea şi lipsa de cumpătare,
virtutea şi viciul; şi toate speciile unei clase vizavi de toate speciile altei clase. (210) Şi tot
aşa, cunoştinţele de gramatică se opun ignoranţei pe acelaşi subiect, ştiinţa muzicală se opune
lipsei de cultură muzicală, cei educaţi se opun analfabeţilor; şi, pe scurt, iscusinţa în artă este
opusă lipsei de iscusinţă. De asemenea, în diferitele arte există vocale şi consoane, sunete

344
ascuţite şi sunete grave, linii drepte şi linii curbe. (211) În privinţa animalelor şi plantelor,
unele sunt sterpe, iar altele productive; unele foarte prolifice, iar altele care generează foarte
puţin; animale ovipare şi vivipare; animale cu pielea fină şi animale cu cochilii dure; creaturi
sălbatice şi creaturi docile; unele iubitoare de singurătate, iar altele gregare. (212) Şi ca să
continuăm, sărăcia se opune bogăţiei, gloria se opune lipsei de renume, oamenii de rând se
opun celor nobili, lipsa se opune abundenţei, războiul se opune păcii, legea se opune
fărădelegii, starea de spirit bună se opune celei rele, inactivitatea se opune muncii, tinereţea se
opune bătrâneţii, puterea se opune lipsei de putere, iar slăbiciunea se opune tăriei. Şi de ce să
mai enumăr toate aceste categorii individual, atâta vreme cât exemplele pot fi nenumărate?
(213) Prin urmare, tălmăcitorul scrierilor naturii, din milă pentru indolenţa şi lipsa noastră de
consideraţie, ne-a învăţat foarte frumos şi într-o manieră clară, aşa cum ştie el, să ordonăm
toate lucrurile în aşa fel încât să obţinem o opoziţie perfectă, nu aşezându-le la grămadă, ci în
părţi egale; căci fiecare lucru este alcătuit din două părţi opuse; şi separând aceste părţi le vom
putea cunoaşte mai bine. (214) Nu spun grecii că Heraclit, marele filozof, pe care ei îl
venerează atât de mult, a făcut din acest adevăr principiul călăuzitor al filozofiei sale,
lăudându-se ca şi cum ar fi făcut o nouă descoperire? Căci în realitate Moise a descoperit cu
mult timp în urmă acest adevăr, şi anume că din acelaşi lucru iau naştere două lucruri opuse,
care păstrează acelaşi raport cu întregul, după cum am arătat.
XLVI. (215) Aceste chestiuni le vom analiza îndeaproape cu o altă ocazie; însă mai
este ceva ce nu ar merita trecut sub tăcere. Căci împărţirea în cele două părţi egale la care am
făcut referire anterior conduce la numărul şase, pentru că au fost împărţite trei animale, care
împreună cu Cuvântul prin care au fost divizate dau numărul şapte, întrucât acesta stă la
mijloc între cele două triade şi le separă una de alta. (216) Şi cred că un lucru foarte similar cu
acesta este ilustrat limpede atunci când se vorbeşte despre sfeşnicul sacru; căci şi acela a fost
făcut cu şase braţe, câte trei pe fiecare parte, având în mijloc cel de-al şaptelea element, adică
sfeşnicul principal, care divide şi separă cele două triade; iar acesta este un obiect sculptat cu
măiestrie şi extrem de admirat, fiind făcut dintr-o singură bucată de aur pur. Căci unitatea,
fiind una şi singură şi pură, a zămislit numărul şapte, care nu are mamă, căci este născut din el
însuşi, fără a fi nevoie de vreun alt material. (217) Iar aceia care preţuiesc aurul îl elogiază,
spunând mult mai multe lucruri despre el, insistând în special pe două chestiuni pe care le
consideră minunate şi extrem de importante; primul este acela că nu rugineşte, iar al doilea se
referă la faptul că poate fi lucrat sau topit în foiţe deosebit de subţiri, fără a se rupe. Prin
urmare, în mod firesc, el este considerat a fi simbolul acelei naturi măreţe, care a fost extinsă
şi împrăştiată peste tot, pătrunzând în felul acesta în toate direcţiile; iar această natură este
plină de toate lucrurile, şi ea le pune în legătură unele cu altele în cele mai minunate
aranjamente. (218) În ceea ce priveşte sfeşnicul mai sus menţionat, artistul vorbeşte pentru a
doua oară, spunând că cele trei braţe care se găsesc pe fiecare latură sunt egale între ele, şi că
au în partea de sus potiraşe în chip de migdală, fiecare cu nodul şi cu floarea lui {71}{Exodul
25:33}; cea de-a şaptea floare este aşezată în vârful sfeşnicului de aur solid, astfel încât vor fi
în total şapte potiraşe de aur care susţin lumânările; (219) aşa că mulţi consideră că a fost
alcătuit în felul acesta pentru că numărul şase este împărţit în două triade de către Cuvânt,
care constituie al şaptelea element, fiind aşezat în mijlocul lor; aşa cum stau lucrurile şi în
cazul de faţă. Căci întregul sfeşnic, având şase braţe principale, a fost conceput în aşa fel încât
să aibă şapte lumânări, şi şapte flori, şi şapte lumini; iar cele şase lumini sunt separate de a
şaptea. (220) Iar florile sunt împărţite la rândul lor de cea care stă în mijloc; şi tot aşa,
lumânările sunt şi ele separate de cea de-a şaptea, care stă în mijloc. Însă cele şase braţe sunt
împărţite de braţul principal, împreună cu care formează numărul şapte.
XLV. (221) Vom amâna însă pentru altădată discuţia lungă la care se dedau unii
oameni în legătură cu fiecare dintre acestea. Pentru moment, este suficient să le reamintim
cititorilor noştri faptul că sfeşnicul sacru şi cele şapte lumini care stau deasupra lui reprezintă

345
cele şapte planete care rătăcesc în cer. Cum aşa? se vor întreba unii. (222) Pentru că, vom
răspunde noi, fiecare planetă îşi revarsă razele de lumină asemenea celor şapte lumânări. Dar
întrucât planetele sunt mai strălucitoare, acele raze de lumină pe care le trimit spre pământ vor
fi şi ele mai luminoase; iar cel mai strălucitor dintre toate astrele este soarele, pentru că el este
al şaptelea, şi în acelaşi timp centrul. (223) Şi îl numesc centru nu doar pentru că ocupă
poziţia centrală, aşa cum au crezut unii, ci pentru că în multe privinţe el are dreptul de a fi
slujit şi asistat de celelalte planete, care îl însoţesc ca nişte paznici pe ambele laturi, datorită
demnităţii şi măreţiei sale, dar şi pentru foloasele pe care le revarsă asupra tuturor lucrurilor
de pe pământ. (224) Însă oamenii, incapabili fiind să înţeleagă în totalitate rânduiala
planetelor (şi de altfel, ce alte corpuri cereşti ar putea înţelege cu claritate şi siguranţă?) nu fac
altceva decât să îşi dea cu părerea. Şi eu cred că aceste persoane emit cele mai bune ipoteze
referitoare la astfel de subiecte, căci, atribuind poziţia centrală soarelui, ei spun că există un
număr egal de planete, şi anume cele de deasupra şi cele de dedesubtul său. Cele de deasupra
sa fiind Saturn, Jupiter şi Marte; apoi urmează soarele însuşi, iar mai departe Mercur, Venus
şi Luna, care se învecinează cu aerul. (225) Prin urmare, Creatorul, dorind ca noi să avem pe
pământ un model al celor şapte sfere luminoase care sunt în cer, a poruncit să se făurească
acest obiect minunat, care este sfeşnicul. Şi adesea se face referire şi la asemănarea sa cu
sufletul; căci sufletul este divizibil în trei părţi, şi fiecare din acestea, după cum am văzut deja,
se mai împarte în două. Şi în felul acesta iau naştere şase diviziuni despărţite de Cuvântul
divin, marele împărţitor, ajungându-se astfel în mod firesc la numărul şapte.
XLVI. (226) Mai există însă o chestiune care este mult prea importantă pentru a o
trece sub tăcere; căci printre obiectele sacre se găsesc un sfeşnic, o baie şi un altar de tămâie;
altarul de tămâie simbolizează recunoştinţa pe care ne-o manifestăm pentru elementele care
ne-au fost date, după cum am arătat anterior, căci altarul însuşi conţine părţi din cele patru
elemente, întrucât lemnul provine din pământ, iar esenţele care sunt arse provin din apă; căci,
atunci când se topesc, se transformă în picături lichide; iar compusul alcătuit din răşină, oniha,
galban mirositor şi tămâie curată constituie un simbol al celor patru elemente; iar masa se
referă la mulţumirile aduse pentru lucrurile muritoare alcătuite din elementele respective, căci
pe ea se aşază pâinile şi băuturile pe care trebuie să le folosească cei care au nevoie de hrană.
Iar sfeşnicul are legătură cu mulţumirea pe care ne-o manifestăm pentru toate lucrurile care
există în ceruri, astfel încât niciunei părţi a lumii să nu i se poată imputa o lipsă de gratitudine;
ci să vedem că toate părţile ei aduc mulţumiri elementelor din care sunt alcătuite toate
lucrurile de pe pământ şi din cer.
XLVII. (227) Şi se cuvine să vedem de ce, după ce a explicat măsurile mesei şi ale
altarului de tămâie, scriitorul nu a făcut acest lucru şi în privinţa sfeşnicului; oare nu din cauză
că elementele şi toate lucrurile muritoare făurite din ele, ale căror simboluri sunt masa şi
altarul de tămâie, au fost măsurate şi zămislite în cer? Căci ceea ce înconjoară ceva este în
mod invariabil măsura a ceea ce este înconjurat; dar cerul, al cărui simbol este sfeşnicul, are o
mărime infinită; (228) pentru că el este într-adevăr înconjurat, dar, după cum spune Moise, nu
de un vid sau de o substanţă oarecare, nici de ceva având o mărime egală cu el însuşi, nici de
ceva nelimitat, aşa cum am văzut atunci când am vorbit de minunata legendă a construirii
turnului; ci hotarul lui este Dumnezeu, stăpânul şi călăuzitorul mişcărilor sale. (229) Prin
urmare, deoarece Dumnezeul cel viu nu poate fi înţeles, noi nu putem pricepe la nivel
intelectual nici ceea ce este delimitat de El; şi întrucât are o formă circulară, iscusit modelată
ca o sferă perfectă, poate că aceasta nu are nici lungime, nici lăţime.
XLVIII. (230) Aşadar, după ce a spus ceea ce se cuvenea referitor la acest subiect, el
adaugă, „Dar păsările nu le-a tăiat în două” {72}{Geneza 15:10}; înţelegând prin păsări cele
două forme ale raţiunii, care sunt înaripate şi înclinate prin natura lor să se avânte spre
cercetarea lucrurilor divine; una este raţiunea arhetipală de deasupra noastră, iar cealaltă este
copia ei, care locuieşte printre noi. (231) Iar pe cea de deasupra noastră Moise o numeşte

346
chipul lui Dumnezeu, pe când pe cealaltă o consideră a fi imaginea celei dintâi. Căci, spune
el, omul nu este „chipul lui Dumnezeu”, ci a fost făcut „după chipul lui Dumnezeu”
{73}{Geneza 1:27}. Aşa că mintea care este în fiecare dintre noi, şi care reprezintă omul real
şi adevărat, este a treia imagine a Creatorului. Însă cea din mijloc este o copie a celei dintâi şi
un model al celei de pe urmă. (232) Însă prin natura ei, mintea noastră este indivizibilă; pentru
că după ce a divizat natura iraţională a sufletului în şase părţi, Creatorul a făcut din ele văzul,
gustul, auzul, mirosul, simţul tactil şi vorbirea; însă partea raţională, pe care o numim minte, a
lăsat-o întreagă, întrucât ea se aseamănă cu întregul cer. (233) Căci se spune că sfera cea mai
îndepărtată a cerului, care este lipsită de mişcare, a fost şi ea păstrată întreagă, pe când cea
interioară a fost divizară în şase părţi, completând astfel cele şapte cercuri ale aşa-numitelor
stele rătăcitoare; şi îmi imaginez că cerul este pentru lume ceea ce este sufletul pentru fiinţa
umană. Se spune, prin urmare, că aceste două naturi, pline de raţiune şi înţelegere – cea care
există în om şi cea care există în lume – sunt mereu întregi şi indivizibile. Aşadar, acesta este
motivul pentru care Scriptura ne spune, „Dar păsările nu le-a tăiat în două”. (234) Pentru că
mintea noastră este comparată aici cu un porumbel, întrucât el este o creatură blândă şi
domestică; iar turturica simbolizează mintea universului; căci Cuvântul lui Dumnezeu iubeşte
locurile retrase şi singurătatea şi intimitatea; şi nu se amestecă cu lucrurile care au fost create
şi care vor fi distruse, ci obişnuieşte să cutreiere prin văzduh, nerăbdătoare să se pună în
slujba unicei Fiinţe supreme. Prin urmare, cele două naturi sunt indivizibile; vreau să spun
puterea raţiunii care se află în noi şi Cuvântul divin de deasupra noastră; însă deşi ele însele
sunt indivizibile, sunt totuşi capabile să dividă nenumărate alte lucruri. (235) Căci Cuvântul
divin a separat şi a împrăştiat toate lucrurile din natură; iar mintea noastră este capabilă să
dividă cu ajutorul intelectului fiecare lucru şi fiecare trup într-o mulţime infinită de părţi; şi de
fapt, ea nu încetează niciodată să dividă. (236) Aceasta se întâmplă datorită asemănării sale cu
Creatorul şi Tatăl universului; căci natura divină, neamestecată şi necombinată cu nimic
altceva, şi lipsită fiind de părţi componente, a fost cauza amestecului şi a combinaţiilor şi a
numărului infinit de părţi ale acestei lumi; aşa că, în mod firesc, cele două lucruri care se
aseamănă unul cu altul, adică mintea din noi şi cea de deasupra noastră, care sunt indivizibile
şi alcătuite dintr-o singură parte, sunt capabile să dividă şi să împrăştie toate lucrurile
existente.
XLIX. (237) Prin urmare, după ce Moise a menţionat faptul că păsările nu au fost
tăiate în două, el continuă să spună, „Iar păsările coborau asupra leşurilor ce fuseseră tăiate”
{74}{Geneza 15:11}; folosind acelaşi cuvânt, „păsări”, dar de data aceasta cu o conotaţie
opusă, aşa cum pot constata cei care sunt capabili să vadă. Căci este contrar firii ca păsările să
coboare atâta vreme cât au aripi cu care să se avânte în văzduh. (238) Căci aşa cum pământul
este locul cel mai potrivit pentru animalele terestre, şi în special pentru reptile, care nici măcar
nu suportă să se târască pe suprafaţa lui, ci îşi caută grote şi ascunzători, evitând regiunile de
deasupra, întrucât sunt înrudite cu lucrurile de dedesubt; tot aşa şi aerul este mediul cel mai
potrivit pentru rasa înaripată, căci elementul uşor prin natura sa este sălaşul acelor creaturi pe
care penajul le face să fie uşoare. Prin urmare, când acele creaturi a căror natură este aceea de
a străbate văzduhul şi de a rătăci prin eter coboară pe pământ, acestea sunt incapabile să ducă
o viaţă în conformitate cu natura lor. (239) Pe de altă parte, Moise apreciază în mare măsură
acele reptile care pot sări în sus. În orice caz, el spune, „ Dar, dintre toate târâtoarele care
zboară şi umblă pe patru picioare, să mâncaţi pe cele ce au fluierul picioarelor dinapoi mai
lung, ca să poată sări pe pământ” {75}{Leviticul 11:21}. Dar aceste reptile sunt simbolurile
sufletelor, care ca şi reptilele sunt înrădăcinate în trupul pământesc; însă când sufletele se
ridică, ele prind putere şi se avântă în văzduh, renunţând la pământ în favoarea cerului şi la
distrugere în favoarea nemuririi. (240) Dar sufletele care, deşi au fost ridicate în aer şi în
eterul care este cel mai pur dintre toate lucrurile, şi-au schimbat locuinţa (neputând suporta
îndestularea cu lucruri divine), şi care au coborât în acea regiune a răului şi a morţii, adică pe

347
pământ, vor fi de-a dreptul nenorocite. Şi multe alte gânduri se abat asupra lor, în mod
voluntar sau din ignoranţă, care nu se deosebesc cu nimic de creaturile înaripate, iar pe
acestea Moise le compară cu păsările care au coborât. (241) Dintre aceste gânduri, cele care
iau calea spre înalt aparţin categoriei lucrurilor bune, pentru că virtutea, care conduce mintea
spre cer şi spre tărâmul divin, călătoreşte împreună cu ele. Dar cele care merg în jos aparţin
categoriei lucrurilor rele, căci acestea sunt călăuzite de răutate, care le trage cu forţa în
direcţie opusă. Şi într-o oarecare măsură, chiar şi numele lor ilustrează caracterul opus al
locurilor către care se îndreaptă. Căci virtutea (αρετή) îşi trage numele nu doar de la cuvântul
alegere (άίρεσιν), ci şi de la faptul că este ridicată în sus (παρά τήν αίρεται), întrucât este
ridicată (αίρεται) şi purtată către înalt, deoarece iubeşte lucrurile cereşti; iar răutatea (κακία)
se numeşte aşa de la tendinţa sa de a coborî (άπό τοΰ κάτω κεχωρηκέναι), dar şi pentru că îi
constrânge pe aceia care o practică să se prăbuşească (καταπίπτειν). (242) În consecinţă,
atunci când gândurile ostile ce zboară deasupra sufletului coboară spre pământ, ele antrenează
şi mintea, amestecând-o în mod ruşinos cu trupul, precum şi cu acele lucruri perceptibile prin
simţurile externe, dar care nu pot fi desluşite de intelect, care nu sunt întregi, ci parţiale, şi nu
sunt vii, ci pieritoare. Căci ele se amestecă nu numai cu trupul, ci şi cu acele părţi ale trupului
care au fost împărţite în două. Şi este imposibil ca lucrurile care au fost separate în felul
acesta să mai poată fi vreodată reunite; întrucât nervii spiritului, legătura naturală cea mai
puternică, au fost tăiaţi în două.
L. (243) În plus, Moise exprimă o opinie adevărată atunci când ne învaţă că dreptatea
şi virtuţile sunt ale sufletului, în timp ce viciul şi răutatea aparţin trupului; şi că ceea ce este al
unuia este în mod necesar ostil celuilalt, aşa cum se întâmplă în acest caz. Căci după ce se
referă într-un mod figurat la războaiele trupului, el aduce în discuţie păsările, care sunt
nerăbdătoare să se implice şi să se agaţe de trupuri şi să se sature cu carnea acestora; şi se
spune că omul înţelept stătea acolo ca un veghetor şi le alunga. (244) Căci atunci când s-a
produs tulburare în sânul său ca urmare a unei revolte interne, şi atunci când oştile inamicului
s-au îndreptat împotriva sa, el a convocat un consiliu al celor înţelepţi şi a chibzuit ce să facă
în privinţa adversarilor; pentru că ar fi dorit ca prin puterea sa de convingere să poată pune
capăt războiului şi să înlăture această tulburare de ordin intern; căci ar fi dorit să îi disperseze
pe acei vrăjmaşi care se buluceau asupra sa ca un nor şi care nutreau o mare aversiune faţă de
el; şi tot aşa, dorea să restabilească relaţiile pe care le avuseseră anterior. (245) Ei bine, acei
vrăjmaşi neîmpăcaţi şi implacabili sunt nebunia şi lipsa de cumpătare a sufletului, laşitatea şi
nedreptatea, şi toate celelalte dorinţe iraţionale cărora obişnuieşte să le dea naştere apetitul
prolific şi impotent, care îşi ridică capul şi devin nărăvaşe, împiedicând mintea să urmeze
cărarea cea dreaptă; şi adesea aruncând întregul său sistem într-o stare de confuzie, pentru a-l
cotropi. (246) Însă atacurile şi conflictele provocate de acele puteri care nu sunt
ireconciliabile se aseamănă cu efectul frecvent al discuţiilor şi disputelor în privinţa
doctrinelor, care se dezlănţuie printre sofişti. Căci în măsura în care cu toţii trudesc pentru
acelaşi scop, şi anume contemplarea lucrurilor naturii, se poate spune că sunt prieteni; dar
întrucât nu se pun de acord în privinţa investigaţiilor lor particulare, se poate spune că se află
în conflict; de pildă, cei care afirmă că universul nu a fost creat vin în contradicţie cu cei care
susţin contrariul; şi tot aşa, cei care spun că acesta va fi distrus se ceartă cu cei care afirmă că
natura sa este într-adevăr pieritoare, dar că nu va fi distrus niciodată, pentru că este ţinut
laolaltă de un lanţ mai puternic, şi anume voinţa Creatorului. De asemenea, cei care pretind că
nimic nu este de sine stătător, ci că toate lucrurile au fost create, sunt în opoziţie cu cei care au
o părere contrară. Iar cei care spun că omul este măsura tuturor lucrurilor, diferă în această
privinţă de cei care se rezumă doar la puterea de judecată a simţurilor externe şi a intelectului.
Şi, pe scurt, pentru a rezuma toate aceste diferenţe în câteva cuvinte, cei care susţin că nu
putem înţelege nimic sunt în dezacord cu cei care spun că există multe lucruri care pot fi
înţelese aşa cum se cuvine. (247) Şi soarele, şi luna, şi cerul întreg, şi pământul, şi aerul, şi

348
apa, şi toate lucrurile care se află în legătură cu ele, oferă motiv de dispute şi controverse
pentru aceia care sunt preocupaţi să cerceteze astfel de lucruri, şi care analizează esenţa lor, şi
calităţile lor distinctive, şi schimbările, şi transformările, şi mai presus de toate, originea lor şi
felul în care vor fi distruse; şi studiind temeinic mărimea şi mişcarea corpurilor cereşti,
aceştia adoptă tot felul de opinii, fără a se pune vreodată de acord, până când un om, care este
atât un iscusit mediator al controverselor, cât şi un om calculat, îşi va ocupa locul la judecată
şi va ajunge să înţeleagă cu claritate descendenţa sufletului fiecărui om; şi atunci, va da
deoparte acele idei care nu merită să fie păstrate, reţinându-le doar pe cele bune, care sunt
vrednice în opinia lui de o atenţie providenţială. (248) Şi toate controversele filozofice sunt
pline de neînţelegeri, pentru că adevărul scapă acelui intelect preocupat de presupuneri şi
lucruri plauzibile; căci, în opinia mea, disputele atât de numeroase provin din faptul că natura
adevărului este greu de aflat şi de posedat.
LI. (249) „Şi-ntru asfinţitul soarelui Avram a căzut într-un fel de transă, şi iată că
întuneric şi frică mare l-au cuprins” {76}{Geneza 15:12}. Ei bine, există un tip de transă care
este un fel de delir frenetic, care vatămă mintea, şi care se produce fie din cauza vârstei
înaintate, fie din cauza melancoliei sau a altor cauze similare. Mai există şi un alt tip, care se
manifestă ca o buimăceală extremă, cauzată de obicei de unele lucruri care se petrec brusc şi
neaşteptat. Un alt tip se dovedeşte a fi o simplă liniştire a minţii, care se produce atunci când
aceasta are o tendinţă naturală spre a rămâne tăcută; dar cea mai minunată dintre toate este
acea transă de inspiraţie divină, ca un fel de entuziasm pătimaş, care îi cuprinde pe profeţi.
(250) Primul tip este menţionat de Moise în blestemele consemnate în Deuteronom; căci el
spune, „Bată-i Domnul pe cei lipsiţi de cucernicie cu minte bezmetică şi cu orbire şi cu ieşirea
din minţi!” {77}{Deuteronomul 28:28}, ca aceştia să nu fie cu nimic diferiţi de orbii care
umblă în timpul zilei, bâjbâind prin întuneric ca să-şi urmeze drumul. (251) Al doilea tip îl
menţionează în multe locuri; pentru că el spune, „Atunci Isaac s-a cutremurat foarte, cu mare
cutremur s-a cutremurat şi a zis: «Atunci, cine-i acela care-a prins pentru mine vânat şi mi l-a
adus? iar eu am mâncat din toate înainte ca tu să fi venit, şi l-am binecuvântat; şi binecuvântat
va fi»” {78}{Geneza 27:33}. Şi tot aşa, cu referire la Iacov, care nu a dat creazare celor care
îi spuneau, „«Iosif trăieşte, şi el e mai mare peste toată ţara Egiptului». Dar inima lui Iacov n-
a tresărit, fiindcă el nu-i credea” {79}{Geneza 45:26}. De asemenea, în Exodul, în adunarea
poporului, citim: „Iar muntele Sinai fumega tot, că pe el Se pogorâse Dumnezeu în foc; şi fum
se înălţa ca fumul de cuptor; şi tot poporul era prins de cutremur” {80}{Exodul 19:18}. La fel
şi în Leviticul, atunci când se vorbeşte de slujirea preoţilor în Sanctuar în cea de-a opta zi,
când „Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile. Tot
poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ”
{81}{Leviticul 9:24}; căci o astfel de uimire provoacă teamă şi consternare. (252) Şi oare nu
ar trebui să ne mirăm în mod special de faptul că Isav, care era atât de iscusit la vânătoare, a
fost el însuşi prins şi înlocuit? Căci iscusinţa lui este mai degrabă vătămătoare decât benefică,
pentru că niciodată nu s-a îngrijit să vâneze ceva. În ceea ce-l priveşte pe Iacov, acesta
vânează fără a fi dobândit în prealabil iscusinţa necesară, fiind condus de natură; iar ceea ce
vânează aduce în faţa examinatorului, ca acesta să vadă dacă vânatul este bun; motiv pentru
care el „a mâncat din toate” {82}{Geneza 27:33}. (253) Căci tot ce ţine de meditaţie este o
hrană sănătoasă, fie că este vorba de cercetare, sau de reflectare, sau de ascultare, sau de
lectură, sau de rugăciune, sau de încredere în sine, sau de dispreţ pentru lucrurile lipsite de
valoare; şi el a mâncat, îmi imaginez, pârga roadelor tuturor acestora, însă nu a consumat tot;
căci celui ce meditează trebuie să i se lase o anumită cantitate de hrană specifică, ca răsplată
pentru eforturile sale. (254) Iar cuvintele, „înainte ca tu să fi venit”, sunt adăugate din respect
pentru natura lucrurilor; căci dacă pasiunile intră în suflet, nu vom putea să ne mai bucurăm
de cumpătare. Iar pe omul netrebnic îl condamnă, pentru că este greu de cap, şi ezitant, şi
delăsător în privinţa învăţăturii, dar nu şi în privinţa lipsei de cumpătare. (255) De aceea,

349
Egiptul are supraveghetori care îi îndeamnă pe cei care muncesc să se dedice din tot sufletul
pasiunilor. Însă Moise, pe de altă parte, porunceşte israeliţilor să mănânce Paştele în grabă, ca
în felul acesta să prăznuiască eliberarea lor de pasiuni. Iar Iuda spune, „Că de n-am fi zăbovit,
ne-am fi întors până acum şi iarăşi ne-am fi dus în Egipt; şi pentru a doua oară ne-am fi întors
teferi de acolo” {83}{Geneza 43:9}. (256) Şi în mod firesc, Iacov se întreba dacă mintea mai
era încă în trup; adică dacă Iosif era viu din punct de vedere al virtuţii şi dacă mai era stăpân
peste trupul său sau dacă fusese deja subjugat de acesta. Iar dacă cineva îşi va apleca atenţia
asupra tuturor celorlalte exemple, va putea să descopere adevărul. Dar problema pe care o
analizăm nu ne permite să dezbatem pe larg aceste chestiuni; motiv pentru care am face mai
bine să ne întoarcem la punctul de plecare. (257) Referitor la al treilea tip de transă, Moise ne
împărtăşeşete înţelepciunea sa referitoare la crearea femeii; „Atunci Domnul Dumnezeu”,
spune el, „a adus asupra lui Adam un somn adânc, şi el a adormit” {84}{Geneza 2:21}. Acest
somn adânc, această transă, se referă la linştirea minţii; căci somnul minţii reprezintă naşterea
simţului extern; după cum trezirea intelectului înseamnă intrarea simţurilor externe într-o stare
de inactivitate.
LII. (258) Un exemplu referitor la cel de-al patrulea tip de transă este acela pe care îl
vom discuta acum: „Pe la apusul soarelui, Avraam a intrat într-o stare de transă”, căci inspirat
de Divinitate a fost cuprins de entuziasm. Însă acesta nu este singurul lucru care ne dovedeşte
că el era un profet; căci mai sunt şi cuvintele păstrate în Sfintele Scripturi, ca şi cum ar fi fost
săpate într-un stâlp. Când cineva (n.t. Abimelec) a vrut să o îndepărteze de el pe Sarra, adică
virtutea provenită de la natură, ca şi cum aceasta nu ar fi fost doar în posesia omului înţelept,
ci ar fi aparţinut oricărui om cu pretenţii de înţelepciune, Dumnezeu a spus, „Dă-i omului
femeia înapoi, căci el e prooroc şi se va ruga pentru tine şi vei trăi” {85}{Geneza 20:7}. (259)
Şi orice om bun, după cum mărturisesc Scripturile Sacre, este un profet; căci un profet nu
spune nimic de la el, ci tot ce rosteşte vine din altă parte, de la altcineva; şi nu se cade ca un
om rău să fie tălmăcitorul lui Dumnezeu, pentru că omul rău nu poate fi inspirat de
Dumnezeu; ci această afirmaţie este adevărată doar în cazul omului înţelept, căci doar el este
instrumentul răsunător prin care se manifestă glasul lui Dumnezeu, căci El cântă la acest
instrument într-o manieră invizibilă. (260) Prin urmare, toţi acei oameni despre care Moise
spune că sunt inspiraţi au darul profeţiei. Noe a fost un om drept; a fost el profet datorită
acestui lucru? Sau deşi era lipsit de inspiraţie divină a rostit acele binecuvântări şi blesteme
adresate generaţiilor următoare, care au fost confirmate în cele din urmă de realitatea faptelor?
(261) Ce să mai spun de Isaac? Şi de Iacov? Căci şi aceştia s-au dovedit a fi profeţi în multe
împrejurări, mai ales în legătură cu copiii lor. Pentru că vestirea, „Strângeţi-vă şi ascultaţi, ca
să vă spun ce se va întâmpla cu voi în ultimele zile” {86}{Geneza 49:2}, aparţine unui om
posedat de inspiraţie; căci nu se cade, şi nici nu este firesc, ca omul să cunoască viitorul. Ce să
mai spunem despre Moise? Nu este el slăvit peste tot ca un profet? Pentru că Scriptura spune,
„De este între voi cineva profet al Domnului, aceluia-n vedenie Mă arăt şi-n somn îi vorbesc”
{87}{Numeri 12:6}, însă lui Moise Dumnezeu i se înfăţişează aievea şi nu printr-o parabolă.
Şi din nou citim, „Şi nu s-a mai ridicat în Israel prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi
cunoscut faţă către faţă” {88}{Deuternonomul 34:10}. (263) Prin urmare, profetul sublinază
aici într-un mod minunat faptul că Avraam se afla sub influenţa inspiraţiei divine, căci spune:
„Pe la apusul soarelui, el a intrat într-o stare de transă”.
LIII. Iar soarele face trimitere la mintea noastră; căci soarele este pentru lume, ceea ce
raţiunea este pentru noi. Căci atât soarele, cât şi raţiunea dau lumină; primul aruncă o lumină
perceptibilă prin simţurile externe şi străluceşte asupra universului; iar cea de-a doua îşi
revarsă razele sale, perceptibile doar prin intelect, asupra noastră. (264) Aşadar, atâta timp cât
mintea noastră continuă să strălucească şi să zboare de colo-colo, revărsând, ca să spunem
aşa, lumina zilei în întreg sufletul nostru, noi, care suntem proprii noştri stăpâni, nu vom fi
posedaţi de nicio influenţă străină; dar când se pregăteşte să apună, atunci vom cădea, după

350
cum este şi firesc, într-un somn adânc, ca o transă, care provine din inspiraţie; şi vom fi
cuprinşi de extaz, căci apusul minţii înseamnă răsăritul acestui extaz (265) pe care profeţii îl
experimentează în mod frecvent; pentru că mintea divină din interiorul nostru se mută din
locul ei la venirea Duhului Sfânt, iar la plecarea acestuia revine la locuinţa pe care a ocupat-o
anterior, căci este împotriva legilor sfinte ca ceea ce este muritor să coexiste cu lucurile
nemuritoare. Din acest motiv, apusul minţii noastre şi întunericul care se lasă, fac ca omul să
intre în extaz şi să fie cuprins de o frenezie de inspiraţie divină. (266) Apoi, povestitorul leagă
ceea ce urmează de relatarea sa anterioară, spunând, „Şi atunci a zis [Domnul] către Avraam”,
căci într-adevăr, profetul este tăcut chiar şi atunci când pare să vorbească, întrucât o altă fiinţă
se foloseşte de organele sale vocale, gura şi limba, pentru a spune ceea ce doreşte; şi făcând
uz de aceste organe, într-un mod invizibil şi iscusit, le face să rostească sunete dulci şi
armonioase, pline de tot felul de melodii.
LIV. (267) Şi este bine să auziţi ce i s-a prezis lui Avraam. În primul rând, Dumnezeu
nu îi permite omului înţelept să locuiască în trup ca şi cum s-ar afla în ţinutul său natal, ci
doar să trăiască acolo în pribegie, ca şi cum s-ar afla într-o ţară străină. „Să ştii bine”, spune
Scriptura, „că urmaşii tăi vor fi străini într-o ţară care nu-i a lor” {89}{Geneza 15:13}. Dar
regiunea trupului este înrudită cu orice om rău, iar un astfel de om doreşte să locuiască acolo,
nu să fie un pribeag. (268) În consecinţă, aceste cuvinte conţin o primă învăţătură; o alta este
aceea că lucrurile care aduc asupra sufletului nostru robia şi dezastrul şi umilinţa amară, aşa
cum ne spune însuşi profetul, sunt de sorginte pământească. Căci ataşamentele trupului sunt în
realitate false şi străine, fiind cauzate de învelişul carnal în care îşi au rădăcina. (269) Iar
această robie durează patru sute de ani, în conformitate cu puterea celor patru pasiuni. Pentru
că atunci când domină plăcerea, mintea este euforică şi plină de sine însăşi, lăsându-se purtată
de o vanitate deşartă. Şi tot aşa, când pofta ajunge la putere, ea dă naştere unei dorinţe pentru
lucrurile care îi lipsesc, făcând ca mintea să atârne de speranţe neîmplinite, ca de un ştreang;
şi atunci mintea va fi mereu însetată, dar incapabilă să bea, şi va îndura pedeapsa lui Tantal.
(270) De asemenea, atunci când mintea e mâhnită, ea este torturată şi se contractă, asemenea
copacilor ale căror frunze se ofilesc şi cad, pentru că toate părţile lor se usucă. Iar când teama
începe să predomine, nimeni nu-i stă în cale, ci toţi se pun pe fugă, crezând că doar aşa
reuşesc să se pună la adăpost. Căci pofta are o mare putere de atracţie, chiar dacă obiectul
dorinţei ei se străduieşte să se îndepărteze, şi de aceea îl sileşte pe om să îl urmărească; teama,
pe de altă parte, duce la alienare, făcându-l pe om să se îndepărteze de ceea ce se înfăţişează
privirii sale.
LV. (271) Dar supremaţia acestor felurite pasiuni care au fost menţionate anterior îi
transformă în robi pe toţi aceia care sunt stăpâniţi de ele, până când Dumnezeu, arbitrul şi
judecătorul tuturor lucrurilor, îi va separa pe cei maltrataţi de cele ce îi maltratează (n.t.
pasiunile), izbăvindu-i pe cei dintâi şi binecuvântându-i cu o liberate desăvărşită, răzbunându-
se în acelaşi timp pe cele din urmă pentru ticăloşiile pe care le-au comis. (272) Căci în
versetul următor citim, „Dar pe neamul la care vor robi, Eu îl voi judeca; după aceea ei vor
ieşi de acolo, cu avere multă” {90}{Geneza 15:14}. Pentru că orice muritor se va supune în
mod inevitabil naturii pasiunilor; şi orice om născut va trebui să îndure soarta care i s-a dat;
dar Dumnezeu vrea să ne uşureze necazurile care ne-au fost sădite la naştere. (273) Prin
urmare, chiar dacă la început vom suferi din pricina lor, aşa cum ne-a fost dat, şi chiar dacă
vom deveni robi ai unor stăpâni nemiloşi, dacă Dumnezeu săvârşeşte lucrarea sa, proclamând
emanciparea sufletelor care îl imploră, atunci nu numai că îi eliberează pe oameni din robie şi
îi ajută să iasă din închisoarea păzită de jur împrejur, ci le dă şi mijloacele de a călători, pe
care aici le numeşte „avere”. (274) Ce înseamnă asta? Că atunci când mintea coboară din cer
ea se amestecă cu necesităţile trupului şi, cu toate că nu se lasă amăgită de ele, totuşi,
asemenea unui eunuc, se lasă în voia plăcerilor ticăloase. Dar dacă rămâne în natura sa,
atunci, fiind un om în adevăratul înţeles al cuvântului, ea le opune rezistenţă şi le respinge în

351
loc să se lase doborâtă de ele, căci este iniţiată în toate aspectele învăţăturii preliminare; de
aceea se simte atrasă de contemplaţie, şi dobândeşte cumpătarea şi răbdarea, virtuţi foarte
puternice, părăsindu-şi locuinţa anterioară şi căutând un mijloc prin care să se întoarcă în ţara
ei, aducând cu ea toată învăţătura, adică ceea ce aici poartă denumirea de provizii de călătorie.
LVI. (275) După ce s-a referit la aceste chestiuni, povestitorul continuă: „Cât despre
tine: te vei petrece-n pace către părinţii tăi şi îngropat vei fi la mândre bătrâneţi” {91}{Geneza
15:15}. Prin urmare, noi, care suntem nedesăvârşiţi, suntem atacaţi şi luaţi în robie, şi doar cu
mare dificultate putem găsi alinare în faţa pericolelor care ne ameninţă. Dar neamul celor
desăvârşiţi, care este scutit de robie şi de pericolele războiului, trăieşte în pace şi în libertate
deplină. (276) Faptul că el spune că omul bun nu moare, ci pleacă, reprezintă o lecţie pe care
trebuie să ne-o însuşim; căci el ne arată că sufletul care este purificat pe deplin nu poate fi
nimicit şi nici nu poate să moară, ci migrează de la pământ la cer, fără să aibă parte de acea
descompunere pe care moartea o atrage după sine. (277) Iar după cuvintele, „Tu să pleci”, mai
adaugă, „către părinţii tăi”. Aici merită să ne punem întrebarea, despre ce părinţi este vorba?
Căci este imposibil ca Dumnezeu să se fi referit la cei care au trăit în ţinutul caldeenilor, şi
care au fost singurele rude ale lui Avraam, pentru că un oracol i-a poruncit acestuia să plece
departe de rudele sale de sânge. Căci, spune povestitorul, „Domnul i-a zis lui Avraam: «Ieşi
din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu; şi
Eu voi face din tine un neam mare»” {92}{Geneza 12:1}. (278) Pentru că ar fi fost lipsit de
logică ca cel îndepărtat în trecut de locuinţa sa de către Providenţa Divină, să se întoarcă şi să
locuiască din nou în acelaşi loc. Şi cum ar fi fost posibil ca cel ce urma să devină cârmuitorul
unui nou popor sau al unui alt neam să fie trimis înapoi la cei din neamul său? Căci
Dumnezeu nu i-ar fi dat niciodată o natură nouă, şi un popor nou, şi o familie nouă, dacă nu l-
ar fi separat complet şi definitiv de neamul din care provine. (279) Pentru că acel om este cu
adevărat un conducător de popoare şi un cap de familie, iar din el va răsări, ca dintr-o
rădăcină, acea ramură care îndrăgeşte studiul şi contemplarea naturii noastre, pe nume Israel,
întrucât lui i s-a dat o poruncă precisă: „pe cele vechi le veţi da la o parte spre a le face loc
celor noi” {93}{Leviticul 26:10}. Căci ce foloase mai pot trage din studierea vechilor
obiceiuri aceia asupra cărora Dumnezeu revarsă brusc şi pe neaşteptate noile sale
binecuvântări?
LVII. (280) Prin urmare, atunci când spune „părinţi”, El nu se gândeşte la aceia care
au fost lăsaţi în urmă de sufletul pribeag, şi care sunt îngropaţi în mormintele din Caldeea;
însă unii zic că se referă la soare, şi la lună, şi la celelalte stele; căci în opinia lor, toate
lucrurile din lume îşi datorează existenţa acestor corpuri cereşti. Dar alţii consideră că
Dumnezeu are de fapt în vedere ideile arhetipale, modelele lucrurilor vizibile şi perceptibile
prin simţurile externe; iar aceste modele sunt invizibile, putând fi percepute doar de intelect;
şi spre acestea va migra omul înţelept. (281) Şi tot aşa, alţii, şi-au imaginat că prin „părinţi” se
înţeleg aici cele patru principii şi puteri care alcătuiesc lumea: pământul, apa, aerul şi focul;
căci ei spun că toate lucrurile create se descompun în mod firesc în aceste elemente. (282)
Pentru că aşa cum substantivele, şi verbele, şi toate celelalte părţi de vorbire, constau din
elemente gramaticale, putând fi descompuse din nou în aceste elemente fundamentale, la fel şi
fiecare dintre noi, alcătuit fiind din cele patru elemente, şi împrumutând cantităţi mici din
esenţa fiecăruia, restituie la momente bine stabilite ceea ce a împrumutat, dând pământului
ceea ce este uscat, apei ceea ce este umed, focului ceea ce este cald şi aerului ceea ce este
rece. (283) Aceastea sunt, aşadar, elementele trupului; dar neamul intelectual şi ceresc al
sufletului se va înălţa la eterul cel mai pur, ca la tatăl său. Căci a cincea esenţă, aşa cum ne
relatează cei din vechime, are o mişcare ciclică, şi ea este superioară celorlalte patru; se crede
că din ea au fost zămislite stelele şi întregul firmament, de unde se poate trage concluzia că
sufletul omenesc este o părticică din această esenţă.

352
 LVIII. (284) Iar expresia, „După ce a trăit în pace”, este folosită cu multă chibzuinţă;
pentru că aproape toată omenirea trăieşte mai degrabă în condiţii de război şi printre toate
relele pe care acesta le atrage după sine. Unele războaie izbucnesc din pricina duşmanilor
externi, fiind provocate de dorinţa de mărire, de condiţia socială joasă şi de alte lucruri de
genul acesta. Dar alte războaie izbucnesc din cauza duşmanilor interni, dintre care unii
afectează trupul, aşa cum este cazul slăbiciunilor, mutilărilor de tot felul sau prezenţei altor
rele de nedescris, iar alţii sufletul, şi anume pasiunile, bolile, infirmităţile, suferinţele grave,
nenorocirile provocate de nebunie şi nedreptate, precum şi alte rele similare. (285) Prin
urmare, cel care a trăit în pace, bucurându-se de o viaţă senină şi liniştită, este cu adevărat
fericit şi binecuvântat. Dar când se întâmpă asta? Atunci când am parte de bunăstare
exterioară, adică am de toate din abundenţă şi sunt un om respectat. Atunci când ceea ce ţine
de trup se află în stare bună, iar eu sunt sănătos şi puternic; şi atunci când sufletul este
împăcat, fiind capabil să se bucure de virtuţi. (286) Căci fiecare parte are nevoie de proprii ei
paznici. Cei care menţin trupul în această stare sunt gloria, belşugul şi o avere suficientă; iar
sufletul este susţinut de integritate şi de sănătatea trupească; iar mintea, de acele idei care se
îndreaptă spre ştiinţe. Şi este limpede pentru toţi aceia care au experienţă în domeniul
Sfintelor Scripturi că atunci când se vorbeşte de pace, nu se face trimitere la acea pace de care
se bucură cetăţile. Pentru că Avraam a purtat multe războaie teribile, din care pare să fi ieşit
triumfător. (287) Şi într-adevăr, a fi silit să plece din ţara sa natală, şi a-şi părăsi căminul, şi a
nu mai putea locui în cetatea sa de baştină, şi a fi purtat de colo-colo, şi a rătăci pe cărările
pustii, ar fi reprezentat tot atâtea războaie pentru cel care nu ar fi dat crezare promisiunilor şi
oracolelor divine. Şi s-a mai confruntat şi cu o altă năpastă formidabilă, şi anume foametea,
care a fost mai rea decât plecarea sa de acasă sau decât ororile războiului. (288) Prin urmare,
ce fel de pace a fost aceea de care s-a bucurat? Căci a fi alungat din fosta sa casă, şi a nu a
avea o locuinţă stabilă, şi a nu putea să înfrunte monarhii cei puternici, şi a fi chinuit de
foame, reprezintă în opinia mea mai multe tipuri de războaie. (289) Dar, în conformitate cu
interpretările simbolice, fiecare dintre aceste evenimente este un exemplu şi o dovadă de pace.
Pentru că absenţa totală a pasiunilor, şi distrugerea nelegiuirilor inamice, şi desprinderea de
opiniile caldeenilor pentru a urma doctrina iubirii de Dumnezeu, adică trecerea de la fiinţa
creată, perceptibilă prin simţurile externe, la Marea Cauză şi la Creatorul tuturor lucrurilor,
care poate fi cunoscut doar de intelect, sunt elemente care alcătuiesc un bun eşafodaj de legi şi
stabilitate. (290) Şi Dumnezeu promite omului care se bucură de o astfel de pace o bătrâneţe
glorioasă, ceea ce nu înseamnă o viaţă excesiv de lungă, ci o viaţă plină de înţelepciune. Căci
liniştea şi fericirea sunt mai bune decât numărul anilor, aşa cum o scurtă perioadă de lumină
este mai bună decât întunericul veşnic. Că bine a zis unul dintre profeţi, „Mai bine să trăiască
o zi în compania virtuţii, decât zece mii de ani în umbra morţii” {94}{Psalmul 84:11};
înţelegând prin „umbră” viaţa celor răi. (291) Şi Moise este de aceeaşi părere, susţinând cele
spuse mai degrabă prin fapte decât prin vorbe. Căci în opinia lui, omul care se va bucura de o
bătrâneţe glorioasă trăieşte mai puţin decât oricine altcineva de dinaintea sa. Şi vorbeşte într-o
manieră filozofică, învăţându-ne cine este cel care se bucură cu adevărat de o bătrâneţe
fericită, pentru ca niciunul dintre noi să nu se mândrească cu bătrâneţea trupului material; căci
o astfel de mândrie este ruşinoasă şi dezonorantă. Şi fixându-ne privirea pe înţelepciunea
acestui sfat şi pe fermitatea sufletului, să mărturisim că un astfel de om are o bătrâneţe
glorioasă, înrudită (γέρως) şi purtând aproape acelaşi nume cu onoarea (γήρας). (292)
Ascultaţi, aşadar, afirmaţiile legiuitorului în aşa fel încât să luaţi cuvintele sale ca pe o lecţie
bună; căci el spune că doar omul bun are parte de o bătrâneţe fericită şi că din acest punct de
vedere este omul cel mai longeviv; dar omul rău trăieşte cel mai puţin, pentru că trăieşte doar
pentru a muri sau deja este mort pentru acea viaţă trăită în virtute.
LIX. (293) În versetul următor se spune, „Ei însă numai într-al patrulea neam se vor
întoarce aici”, nu doar pentru a i se indica un interval precis de timp în care descendenţii săi

353
vor deveni locuitori ai tărâmului sfânt, ci şi pentru a i se face cunoscut momentul în care va fi
reîntronată virtutea completă şi desăvârşită; iar acest lucru se întâmplă, ca să spunem aşa,
după patru generaţii, şi merită să analizăm din ce cauză. (294) Din momentul naşterii şi până
la vârsta de şapte ani, copilul are o natură pură şi neamestecată, foarte asemănătoare cu o
placă netedă de ceară, pe care nu s-au imprimat încă imaginile de neşters ale binelui şi răului;
căci toate lucrurile imprimate acolo se estompează şi se şterg din pricina umezelii; (295)
aceasta este, ca să spunem aşa, prima vârstă a sufletului. A doua este cea care urmează după
încheierea copilăriei, când omul începe să trăiască printre lucrurile rele, unele generate de el
însuşi, altele preluate cu bucurie din alte surse, întrucât numărul celor care ne îndeamnă la
fapte rele este infinit: dădace, tutori, părinţi, legile scrise sau nescrise ale diferitelor ţări, care
fac din lucrurile ridicole obiecte de admiraţie; însă chiar şi fără astfel de instructori, natura
umană însăşi este predispusă să înveţe ceea ce nu se cuvine, împovărându-se continuu cu o
mulţime de lucruri rele; (296) Căci, spune Scriptura, „mintea omului se apleacă spre rău încă
din tinereţea lui” {95}{Geneza 8:21}. Aceasta e perioada cea mai blestemată, care a fost
numită vârstă, şi în special vârsta tinereţii, când trupul e viguros, iar sufletul plin de sine; în
această perioadă, pasiunile, care până acum au stat ascunse, încep să fie stârnite, şi se aprind,
şi ard hambarele, şi recoltele, şi ogoarele, şi tot ce le iese în cale. (297) Această vârstă sau
generaţie care este bolnavă, trebuie vindecată de o a treia vârstă, capabilă să acţioneze asupra
sa printr-o filozofie medicală, astfel încât să o înâcânte cu cuvinte sănătoase şi mântuitoare,
prin intermediul cărora se va debarasa imediat de pofta nemăsurată pentru faptele rele,
precum şi de acea goliciune flămândă şi de acea lipsă enormă de fapte bune. Prin urmare,
după aplicarea acestui tratament, va urma o a patra vârstă în care sufletul creşte în putere şi
vigoare, în conformitate cu înţelegerea care provine din înţelepciune şi cu caracterul sigur şi
stabil al tuturor virtuţilor. Acesta este înţelesul expresiei, „Ei însă numai într-al patrulea neam
se vor întoarce aici”. Căci moştenitor al înţelepciunii este proclamat doar acela care a ajuns la
acest al patrulea număr, şi care a încetat să mai facă rău; (299) pentru că primul număr nu ne
permite să înţelegem ce înseamnă binele sau răul, deoarece sufletul este lipsit de impresii; iar
al doilea este acela în care ne lăsăm în voia pasiunilor care dau năvală; în al treilea suntem
vindecaţi, pentru că acum respingem infecţia care ne-a îmbolnăvit şi încetăm să mai simţim
vigoarea ticăloasă a pasiunilor; iar în al patrulea, dobândim o sănătate deplină şi desăvârşită,
căci respingem ceea ce este rău şi ne străduim să ne apropiem de ceea ce este bun, lucru care
mai înainte nu ne stătea în putinţă.
LX. (300) Dar ce se întâmplă înainte de asta ne lasă să înţelegem atunci când spune,
„căci pân-acum păcatele Amoreilor nu şi-au ajuns la vârf” {96}{Geneza 15:16}. Şi astfel de
cuvinte dau prilejul fraţilor mai slabi ai lui Moise să creadă că el consideră că soarta şi
necesitatea sunt cauzele tuturor lucrurilor care există sau care se petrec; (301) însă nu trebuie
să ne imaginăm că el nu era familiarizat cu consecinţele, şi legăturile, şi dependenţele
reciproce dintre cauzele lucrurilor, întrucât era un filozof care obişnuia să discute cu
Dumnezeu; şi el nu atribuie cauzele lucrurilor care există sau care se petrec acestor puteri;
pentru că ştie că există o putere mult mai veche, care conduce universul asemenea unui vizitiu
sau unui cârmaci de navă; căci această putere dirijează corabia lumii cu care navighează toate
lucrurile, şi ea struneşte mersul trăsurii înaripate, adică al întregului cer, exercitând o
autoritate suverană, independentă şi absolută. (302) Ce putem spune, aşadar, despre aceste
lucruri? Numele „amoriţi” tălmăcit înseamnă „flecari”; şi mulţi dintre aceia care au primit una
dintre cele mai mari binecuvâtări care i-au fost date omului de către natură, şi anume vorbirea,
au făcut abuz de ea şi au pervertit-o, folosind-o într-un mod perfid şi fără niciun fel de
recunoştinţă, în detrimentul naturii care le-a oferit-o. Este cazul linguşitorilor, impostorilor şi
al celor ce dau glas unor sofisme plauzibile, oameni care mai degrabă cultivă arta de a înşela
şi de a induce în eroare, şi care nu sunt preocupaţi să rostească adevărul, căci sunt atraşi de
lipsa de claritate. Ei bine, această lipsă de claritate în vorbire este echivalentă cu un întuneric

354
adânc; iar întunericul este marele ajutor al tâlharilor, (303) de aceea Moise l-a împodobit pe
marele preot cu o rostire clară şi adevărată; considerând că se cuvine ca vorbirea omului
virtuos să fie clară, şi limpede, şi adevărată; însă omul de rând caută în general ceea ce este
fals şi neclar. (304) Prin urmare, atâta timp cât „păcatele Amoreilor nu şi-au ajuns la vârf”,
adică acele lucruri rele care se nasc din argumentele sofistice care nu au fost respinse, şi cât
acestea continuă să ne influenţeze şi să ne atragă datorită caracterului lor plauzibil, fără ca noi
să fim capabili să le întoarcem spatele şi să le părăsim, vom rămâne în puterea lor, din cauza
faptului că ne vom lăsa amăgiţi de ele. (305) Dar dacă la un moment dat credibilitatea lor
ireală va fi condamnată şi respinsă cu dovezi clare, şi dacă se vor scoate la lumină toate
păcatele lor, atunci vom fugi de ele fără ca măcar să privim înapoi, îndepărtându-ne ca o
corabie de regiunea falsităţii şi a sofismelor, grăbindu-ne să ancorăm în portul sigur al
adevărului. (306) În felul acesta, consider că am adus suficiente argumente în sprijinul
afirmaţiei mele anterioare potrivit căreia este imposibil ca un om să respingă, şi să urască, şi
să abandoneze falsităţile plauzibile, până când relele care se nasc din ele nu vor fi ajuns la
apogeu; abia atunci le va respinge în mod temeinic şi se va ancora în adevăr.
LXI. (307) În versetul următor, povestitorul continuă să spună, „iar când soarele era pe
la asfinţit, a izbucnit o flacără” {97}{Geneza 15:17}, ceea ce înseamnă că virtutea este un
lucru care apare mult mai târziu, şi care, după cum spun unii, intră în scenă abia pe la apusul
vieţii. Şi compară virtutea cu o flacără; căci aşa cum flacăra consumă orice îi iese în cale,
luminând ceea ce se află în jurul ei, tot aşa şi virtutea, arde toate păcatele şi umple întreaga
minte de lumină. (308) Dar atâta timp cât vorbirea aiurită, pe care aici el o numeşte „amoriţi”,
ne domină prin caracterul ei plauzibil, noi suntem incapabili să vedem lumina strălucitoare pe
care o răspândeşte. Căci suntem asemenea unui cazan, care nu are o flacără pură, ci, aşa cum
spune el, scoate doar fum, pentru că este încălzit doar de scântei de cunoaştere, dar încă nu e
capabil să reziste la testul focului pur. (309) Dar trebuie să îi fim recunoscături celui care a
împrăştiat acele scântei, pentru ca mintea noastră să nu devină rece ca un cadavru, ci să fie
încălzită şi însufleţită de creşterea blândă a virtuţii, astfel încât să înceapă să radieze,
preschimbându-se apoi într-un foc sfânt, la fel ca în cazul lui Nadab şi Abiud. (310) Dar
fumul apare înaintea focului şi îi face pe cei ce se apropie să lăcrimeze; de multe ori, însă,
fumul şi focul stau laolaltă. Căci încântaţi fiind de mesagerii virtuţii, sperăm să atingem şi noi
desăvârşirea în această privinţă, şi dacă nu suntem încă capabili să facem acest lucru, atunci
cu greu ne vom putem stăpâni lacrimile de durere. Pentru că atunci când în pieptul nostru
avem o mare dorinţă, ne grăbim în urmărirea obiectului său, şi până când nu-l atingem, faţa
noastră rămâne tristă. (311) Şi compară sufletul omenesc, iubitor de învăţătură şi nutrind
speranţa de a ajunge la desăvârşire, cu un cazan, deoarece fiecare dintre ele este un vas de
gătit, unul în care se prepară hrana perisabilă, iar celălalt în care sunt primite virtuţile
nepieritoare. Iar flăcările care ard reprezintă judecata lui Dumnezeu, cel care ţine făclia cea
luminoasă, care stă de regulă în mijlocul părţilor care au fost separate; mă refer aici la acele
părţi care alcătuiesc lumea şi care sunt aşezate în opoziţie una cu alta. (312) Căci citim în
Scriptură, „nişte flăcări au trecut printre bucăţile acelea” {98}{Geneza 15:17}, ca voi să ştiţi
că puterile divine care trec prin mijlocul trupurilor şi lucrurilor, nu duc la distrugerea lor, căci
şi unele şi altele rămân nevătămate, ci doar le separă într-un mod minunat.
LXII. (313) Prin urmare, am demonstrat cu prisosinţă faptul că omul înţelept este
moştenitorul cunoaşterii acestor lucruri mai sus menţionate. Căci, spune povestitorul, „În ziua
aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: «Urmaşilor tăi le voi da pământul
acesta»” {99}{Geneza 15:18}. (314) Dar despre ce pâmânt este vorba, dacă nu despre acela la
care se referă acum? Ale cărui roade sunt înţelegerea sigură a înţelepciunii lui Dumnezeu,
care păstrează prin separatorii săi toate lucrurile bune care există, astfel încât să nu fie pătate
sau atinse de rău, ca şi cum ar fi fost nestricăcioase de la bun început. (315) Şi în continuare
adaugă, „de la râul Egiptului până la Râul-cel-Mare, râul Eufratului”. Indicând faptul că

355
oamenii desăvârşiţi îşi au originea în trup, şi în simţul extern, şi în părţile organice, fără de
care nu putem trăi, căci ele ne ajută să ne instruim în această viaţă unită cu trupul; însă toate
acestea iau sfârşit odată cu apariţia înţelepciunii lui Dumnezeu, care este cu adevărat un râu
mare, ce curge cu bucurie şi veselie, precum şi cu tot felul de alte binecuvântări. (316) Dar El
nu s-a referit la ţinutul care se întinde de la râul Eufrat la râul Egiptului (căci n-ar fi lăsat
niciodată virtutea să coboare spre pasiunile trupului), ci dimpotrivă, direcţia indicată a fost de
la râul Egiptului până la Eufrat. Căci migraţia se produce de la lucrurile muritoare spre cele
nestricăcioase.

356
 18. DESPRE CĂSĂTORIA CU ÎNVĂŢĂTURA PRELIMINARĂ

I. (1) „Sarra însă, femeia lui Avraam, nu-i dăruia copii. Dar avea o slujnică egipteancă,
al cărei nume era Agar. Atunci a zis Sarra către Avraam: „Iată, mie mi-a încuiat Domnul
putinţa de a naşte. Intră dar la slujnica mea; poate că de la ea vei dobândi copii” {1}{Geneza
16:1}. Numele Sarra tălmăcit înseamnă „suveranitatea mea”. Căci înţelepciunea care este în
mine, şi cumpătarea din mine, şi dreptatea particulară, şi toate celelalte virtuţi care îmi
aparţin, se află sub suveranitatea mea. Căci o astfel de virtute, născută regină, mă conduce şi
mă guvernează pe mine, cel care m-am hotărât să fiu supusul ei. (3) Aşadar, referitor la
această virtute, Moise (care face o afimaţie paradoxală) spune că este stearpă, dar în acelaşi
timp prolifică, pentru că afirmă că cei mai mulţi oameni au luat naştere din aceasta. Pentru că,
într-adevăr, virtutea este sterilă în raport cu lucrurile care sunt rele, dar este extrem de
prolifică atunci când este vorba de lucruri bune, încât nu are nevoie de priceperea moaşei, căci
ea naşte înainte de sosirea ei. (4) Aşadar, animalele şi plantele, după momente lungi de
întrerupere, zămislesc roadele potrivite o dată sau de două ori pe an; în funcţie de frecvenţa
stabilită de natură, care este bine armonizată cu anotimpurile anului. Însă virtutea dă naştere
continuu şi fără întrerupere, ori de câte ori se iveşte ocazia, nu unor copii, ci unor
raţionamente virtuoase, şi sfaturi fără cusur, şi fapte vrednice de laudă.
II. (5) Însă bogăţia nu le este de niciun folos posesorilor ei, şi nici fecunditatea
înţelepciunii, decât atunci când zămislesc lucruri utile. Căci pe unii oameni îi consideră demni
din toate punctele de vedere să trăiască împreună cu ea; dar alţii dau impresia că nu au ajuns
încă la vârsta cuvenită ca să poată prelua sarcinile sale binecuvântate; acestora din urmă le
permite să se implice doar într-o căsătorie preliminară, lăsându-le speranţa că în cele din urmă
vor ajunge să aibă relaţii conjugale. Prin urmare, Sarra, virtutea care îmi guvernează sufletul,
a născut, dar nu pentru mine (căci nu ar fi fost cu putinţă, întrucât sunt prea tânăr ca să-i pot
primi vlăstarul); a născut, zic, înţelepciunea, şi comiterea faptelor bune, şi pietatea, din cauza
nenumăraţilor copii ilegitimi care mi-au fost zămisliţi de opiniile deşarte. Căci educaţia şi
necontenita supraveghere de care aceştia au nevoie, m-au silit să-mi neglijez copiii legitimi,
adevăraţii cetăţeni. (7) Este bine, prin urmare, să ne rugăm ca virtutea nu numai să dea
naştere, căci ea este rodnică chiar şi fără rugăciune, ci să zămislească pentru noi; pentru ca
noi, primind o parte din sămânţa ei şi a vlăstarului ei, să putem fi fericiţi. Întrucât ea
obişnuieşte să îi nască copii doar lui Dumnezeu, restituind cu mulţumire arzătoare primele
roade ale tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit celui care, aşa cum spune Moise, „i-a
deschis pântecele” {2}{Geneza 29:31}, care a fost întotdeauna virgin. (8) Şi mai spune că
sfeşnicul, acel model arhetipal care a servit ca model celui de mai târziu, luminează pe o
singură parte, aceea care este întoarsă spre Dumnezeu {3}{Exodul 25:31}. Căci el
completează numărul şapte şi stă în mijlocul celor şase braţe, despărţite în grupuri de câte trei,
care îl păzesc pe fiecare parte; şi el îşi trimite razele în sus, către acea fiinţă, şi anume
Dumnezeu, considerând că lumina sa este mult prea strălucitoare pentru ca privirile
muritorilor să-i rabde proximitatea.
III. (9) Din acest motiv, el nu spune că Sarra nu a născut deloc, ci că nu a născut
pentru el, pentru Adam. Căci pentru moment, noi nu suntem capabili să devenim părinţii
vlăstarului virtuţii, mai înainte de a avea o relaţie cu slujnica; iar slujnica înţelepciunii este
treapta primară a cunoaşterii muzicii şi logicii, la care se ajunge printr-o instruire anterioară.
(10) Pentru că aşa cum în case vestibulul este aşezat înaintea scărilor, iar în oraşe trebuie să
treci prin suburbii pentru a ajunge în centru; tot aşa şi ramurile publice ale instrucţiei sunt
plasate în faţa virtuţii, căci ele reprezintă drumul care duce la ea. (11) Şi aşa cum ştiţi, marile
teme au nevoie de nişte introduceri pe măsură, şi cea mai mare temă este virtutea, căci ea este
familiarizată cu lucrul cel mai important, şi anume cu viaţa universală a omului; prin urmare,

357
este firesc că nu vom face apel la o scurtă prefaţă, ci mai degrabă ne vom folosi de gramatică,
geometrie, astronomie, retorică, muzică, precum şi de toate celelalte feluri de contemplaţie
care sunt în legătură cu raţiunea; iar simbolul acestora este Agar, slujitoarea Sarrei, aşa cum
vom arăta în continuare. (12) Căci Sarra, spune Moise, „i-a zis lui Avraam: «Iată, mie mi-a
încuiat Domnul putinţa de a naşte. Intră dar la slujnica mea; poate că de la ea vei dobândi
copii»”. Ei bine, va trebui să eliminăm din discuţia noastră acele uniuni şi legături trupeşti
care sunt orientate către plăcere. Pentru că aici este vorba de legătura minţii cu virtutea, iar
mintea (n.t. elementul masculin) este dornică să aibă copii cu ea, şi dacă nu poate avea
imediat, este sfătuită să se împreuneze cu slujnica, adică cu nivelul mediu de instruire.
IV. (13) Iar aici merită să admirăm înţelepciunea pentru modestia ei, căci ea nu a găsit
de cuviinţă să ne reproşeze dificultatea noastră de a zămisli sau deplina noastră sterilitate. Cu
toate că oracolul spune, şi pe bună dreptate, că ea nu a născut copii, nu din răutate, ci pentru
că noi am fost incapabili să ne facem datoria. Căci, spune ea, „mie mi-a încuiat Domnul
putinţa de a naşte”. Dar nu mai adaugă cuvintele, „pentru tine”, ca să nu dea impresia că îi
dojeneşte pe alţii sau că le reproşează necazurile lor. (14) „Prin urmare”, spune ea, „intră dar
la slujnica mea”, adică la nivelul mediu de instruire al învăţământului public, „ca mai întâi să
faci copii cu ea”; că de azi înainte te vei putea bucura de o relaţie cu slujnica, până când vei
deveni capabil să faci copii legitimi. (15) Pentru că gramatica îţi va face cunoscute poveştile
care se găsesc în operele poeţilor şi povestitorilor, dându-ţi astfel inteligenţă şi învăţătură din
belşug; mai mult mult decât atât, te va învăţa să priveşti cu dispreţ legendele inventate de cei
care întreţin opinii false, pentru că ele relatează despre eşecul eroilor şi semi-zeilor atât de
veneraţi de scriitori. (16) Iar muzica te va învăţa ce sunt armonia şi ritmul, şi ce este lipsit de
armonie; şi respingând tot ce este dezacordat şi nepotrivit unei melodii, va aduce armonie
acolo unde anterior era doar disonanţă. Iar geometria, sădind în sufletul iubitor de învăţătură
egalitatea şi proporţia justă, îţi va insufla, prin intermediul frumuseţii contemplaţiei
permanente, admiraţia pentru dreptate. (17) Iar retorica, care ascute mintea în vederea
contemplării, îţi va exersa şi antrena facultatea vorbirii, ca să poată face faţă interpretărilor şi
explicaţiilor; vei deveni astfel un om cu adevărat raţional, şi te vei îngriji de acest dar special
ce ţi-a fost dată de către natură, dar care nu a fost dat niciunui alt animal. (18) Iar dialectica,
care este sora geamănă a retoricii, aşa cum au numit-o unii, separând adevărul de argumentele
false şi respingând afirmaţiile plauzibile ale sofiştilor, va vindeca marea boală a sufletului, şi
anume amăgirea. Este avantajos, aşadar, să ne folosim de toate aceste ştiinţe, precum şi de
altele similare, şi să le acordăm o atenţie deosebită. Căci poate, zic eu, virtuţile regine vor afla
de noi, aşa cum li s-a întâmplat multora, prin intermediul servitorilor sau al slujitoarelor lor.
(19) Nu vedeţi că trupul nostru foloseşte hrană solidă şi costisitoare, după ce mai întâi a
folosit, la o vârstă fragedă, doar lapte? Gândiţi-vă că, în mod similar, hrana sufletului aflat la
o vârstă fragedă este mai uşoară, constând din ştiinţele care se predau în învăţământul public
şi din contemplaţiile la care ne îndeamnă; însă hrana desăvârşită, alcătuită din virtuţi, se
cuvine doar acelor suflete care s-au maturizat pe deplin.
V. (20) Ei bine, trăsăturile de bază ale învăţământului intermediar sunt reprezentate de
două simboluri: neamul şi numele. În privinţa neamului, slujnica este egipteancă, iar numele
ei este Agar; iar acest nume tălmăcit înseamnă „emigrare”. De aici, rezultă în mod necesar că
omul care se desfată în contemplaţii referitoare la învăţătura comună, şi care se alătură
diferitelor tipuri de învăţătură, face parte din comunitatea celor reuniţi sub stindardul trupului
pământesc al Egiptului; iar acesta are nevoie de ochi, ca să poată vedea şi citi, şi de urechi, ca
să poată auzi, şi de celelalte simţuri externe, ca să poată percepe obiectele lor. (21) Căci nu e
firesc să presupunem că obiectul gândirii ar putea fi înţeles în absenţa unei puteri care să
gândească; iar puterea care descifrează senzaţiile este simţul extern, aşa că în absenţa acestuia
ar fi imposibil să putem percepe cu exactitate lucrurile care există în lume; dar aceste lucruri
sunt mai degrabă de domeniul speculaţiilor filozofice. Simţul extern, însă, adică acea parte a

358
sufletului care se aseamănă cel mai mult cu trupul, este adânc înrădăcinat în întregul „ghiveci”
al sufletului; iar acest „ghiveci”, simbolic vorbind, este numit Egipt. (22) Aşadar, să reţinem
faptul că virtutea are o caracteristică importantă, care derivă din neamul din care face parte
slujnica. Iar acum, haideţi să vedem ce caracteristică îşi trage seva din nume. Educaţia publică
este echivalentă cu un om străin. Căci singurii locuitori reali şi cetăţeni ai universului sunt
cunoaşterea, înţelepciunea şi virtutea. Iar celelalte nivele de educaţie, care vin pe locul doi sau
trei sau pe alte locuri inferioare, se află la hotarul dintre străini şi cetăţeni. Pentru că ele sunt
un amalgam ce nu poate să aparţină niciuneia din cele două categorii pure, deşi se află în
legătură cu amândouă. Căci ele par a fi cetăţeni, datorită faptului că îşi petrec timpul printre
cetăţeni; dar pentru că nu locuiesc acolo permanent, sunt nişte străini. Tot aşa, în opinia mea,
copiii adoptaţi care moştenesc averile celor care i-au adoptat, par a fi cu adevărat copii
legitimi; dar întrucât nu au fost zămisliţi de către ei, sunt de fapt nişte venetici. Acelaşi lucru îl
putem spune şi în privinţa relaţiei pe care o are o stăpână cu slujnicele ei, sau o soţie, care are
calitatea de cetăţean, cu o concubină; căci aceeaşi relaţie există şi între virtute, adică Sarra, şi
educaţie, adică Agar. Aşa că, în mod firesc, în măsura în care soţul, pe nume Avraam, este un
iubitor de contemplaţie şi cunoaştere, Sarra, adică virtutea, va fi soţia lui, iar Agar, adică
realizările ce ţin de învăţământul public, va fi o concubină. (24) Prin urmare, oricine a
dobândit înţelepciunea de la învăţătorii săi, nu o va respinge niciodată pe Agar. Căci este
absolut necesar să ne însuşim toate etapele preliminare ale educaţiei.
VI. Dar dacă cineva se hotărăşte să muncească cu perseverenţă pentru cauza virtuţii, şi
dacă se dedică studiului necontenit, practicând şi meditând fără niciun răgaz, acel om se va
căsătorii cu două femei cu calitatea de cetăţean şi va avea două concubine care să le slujească
pe cele dintâi. (25) Şi fiecare dintre ele are o altă înfăţişare şi o altă natură. De exemplu, dintre
cele două soţii având calitatea de cetăţean, una este reprezentată de impulsul cel mai sănătos
şi mai ferm şi mai paşnic, şi ea a primit numele de Lia; iar cealaltă se aseamănă cu o piatră de
ascuţit, iar numele ei este Rahila, căci mintea care lucrează şi care pleacă în căutarea ei este
stimulată şi începe să se ascută; iar numele ei tălmăcit înseamnă „vederea lucrurilor profane”;
dar nu pentru că îşi îndreaptă atenţia spre ce este profan, ci dimpotrivă, deoarece ştie că
lucrurile pe care le vedem şi care fac obiectul simţurilor externe nu sunt strălucite, ci sunt
obişnuite şi profane în comparaţie cu natura pură şi neîntinată a acelor lucruri invizibile,
perceptibile doar prin intelect. (26) Căci atâta timp cât sufletul nostru este alcătuit din două
părţi, una care conţine facultăţile raţionale, iar cealaltă care le conţine pe cele iraţionale,
rezultă că fiecare parte trebuie să aibă propria sa virtute, Lia fiind virtutea părţii raţionale, iar
Rahila a celei iraţionale. (27) Căci una ne îndrumă, prin intermediul simţurilor externe şi a
vorbirii, să privim cu dispreţ toate lucrurile pe care se cuvine să le nesocotim, cum ar fi gloria,
şi bogăţia, şi plăcerea, pe care noroadele le consideră a fi lucruri demne de admirat şi de
obţinut, întrucât auzul şi simţurile externe le sunt grav afectate. (28) Pe când cealaltă ne învaţă
să întoarcem spatele acelei cărări denivelate şi accidentate, de care sufletele iubitoare de
virtute nu se apropie niciodată, şi să urmăm cărarea cea netedă, ca să nu ne poticnim şi să nu
avem parte de niciun fel de obstacole. (29) Prin urmare, slujnica celei dintâi soţii va
reprezenta în mod necesar puterea de interpretare exercitată de organele vorbirii, precum şi
minciunile plauzibile ale sofismelor, care îl amăgesc pe om; iar aceasta are nevoie de mâncare
şi băutură. (30) Povestitorul a consemnat pentru noi şi numele celor două slujnice, numindu-le
Zilpa şi Bilha {4}{Geneza 30:1}. Numele Zilpa tălmăcit înseamnă „gură care dă afară”, care
simbolizează natura celui ce vorbeşte şi explică. Dar Bilha înseamnă „gură care înghite”,
adică elementul absolut necesar pentru existenţa animalelor pieritoare. Căci trupurile noastre
îşi menţin integritatea doar prin înghiţire, iar această acţiune este asemenea unor cabluri de
salvare ancorate de o fundaţie stabilă. (31) În consecinţă, practicantul virtuţii trăieşte
împreună cu toate aceste puteri menţionate anterior, cu unele aşa cum se trăieşte cu femeile
libere, care au calitatea de cetăţean, iar cu altele aşa cum se trăieşte cu slujnicele şi

359
concubinele. Căci lui îi place mişcarea generată de Lia; pentru că atunci când mişcarea lină
(λεία) se petrece în trup, acesta e sănătos, iar când se petrece în suflet, dă naştere virtuţii şi
dreptăţii. Însă o iubeşte pe Rahila, şi se luptă cu pasiunile, şi se pregăteşte să dobândească
cumpătarea, opunându-se obiectelor simţurilor externe. (32) Pentru că există două tipuri de
beneficii, unul atunci când ne bucurăm în pace de binecuvântări, iar celălalt când ne aliniem
în faţa lucrurilor rele pe care vrem să le îndepărtăm, ca la război. Lia este soţia împreună cu
care soţul se bucură de binecuvântările dominante, care sunt mai vechi şi mai importante; iar
Rahila este soţia alături de care are parte de război. Aceasta este viaţa pe care o duce alături de
cele două soţii legitime. (33) Dar practicantul virtuţii o vrea şi pe Bilha, adică „gura care
înghite”, însă doar ca robă şi concubină; căci fără hrană şi vitalitate, omul nu poate trăi bine,
întrucât lucrurile indiferente constituie temelia celor bune; şi tot aşa, o vrea şi pe Zilpa, adică
limbajul expozitiv, pentru ca şi partea raţională să poată contribui la desăvârşire, căci
intelectul se exprimă prin intermediul organului vorbirii.
VII. (34) Aceşti bărbaţi au avut multe soţii şi concubine, şi nu doar dintre acelea care
aveau calitatea de cetăţean, aşa cum ne spun Sfintele Scripturi. Însă Isaac nu a avut nici multe
soţii şi nici concubine, ci doar o singură soţie legitimă, cu care a trăit toată viaţa. (35) Oare de
ce? Pentru că virtutea dobândită prin învăţătură, pe care o caută Avraam, necesită multe
lucruri, legitime din perspectivă logică, dar ilegitime dacă avem în vedere explicaţiile pe care
ni le oferă învăţăturile preliminare. Dar mai există încă o virtute, care se desăvârşeşte prin
practică, şi de aceasta s-a ataşat Iacov; căci exerciţiile pornesc de la doctrine şi dogme
numeroase şi variate, unele aflate în frunte, iar altele ţinându-se după ele, unele care deschid
drumul, iar altele care vin mai pe urmă, şi care ne pun la muncă, uneori mai puţin, alteori mai
mult. (36) Dar cei ce se instruiesc singuri, din rândul cărora face parte şi Isaac, şi care reuşesc
să-şi controleze pasiunile, au primit o natură simplă, pură şi neamestecată, care nu are nevoie
nici de practică, nici de învăţătură, nici de ştiinţa concubinelor, nici de cea a soţiilor legitime;
căci atunci când Dumnezeu revarsă din înalt acea cunoştere pe care o putem dobândi noi
singuri, fără ajutorul vreunui învăţător, nimeni nu mai poate trăi în concubinaj cu artele aflate
în stare de robie, căci nimeni nu mai doreşte să aibă drept copii doctrinele bastarde. Căci omul
care a dobândit această onoare este considerat a fi soţul acelei prinţese şi stăpâne, care este
virtutea; în limba greacă, ea este numită perseverenţă, dar evreii o numesc Rebeca. (37)
Pentru că acela care, datorită naturii sale fericite şi a fertilităţii sufletului său, a ajuns la
înţelepciune fără muncă şi fără greutăţi, nu mai are nevoie de niciun fel de îmbunătăţire; (38)
căci având la îndemână darurile desăvârşite ale lui Dumnezeu, inspirate după acele haruri
străvechi, el doreşte şi se roagă să le poată păstra de-a pururi. Cred că tocmai din acest motiv
Binefăcătorul său i-a dat perseverenţa de soţie, ca să se bucure veşnic de îndurarea Sa.
VIII. (39) Ei bine, amintirea ocupă locul doi după memorie, întrucât îi este inferioară;
iar cel ce îşi aminteşte este mai prejos de cel ce ţine minte mereu; pentru că cel din urmă este
asemenea unui om care este mereu sănătos, pe când primul se aseamănă cu un om care îşi
revine după o boală, deoarece uitarea este o boală a memoriei; (40) de aici rezultă faptul că
omul care îşi aduce aminte a uitat anterior ceea ce rememorează acum. Prin urmare,
Scripturile Sacre numesc memoria Efraim, al cărui nume tălmăcit înseamnă „purtător de rod”.
Însă evreii numesc amintirea care urmează uitării Manase; (41) căci, într-adevăr, sufletul
omului care ţine minte rodeşte lucrurile pe care le-a învăţat, fără ca niciunul să se piardă; în
timp ce sufletul omului care îşi reaminteşte, doar scapă de uitarea de care era cuprins înainte
să îşi amintească; aşa că soţia legitimă, adică memoria, trăieşte doar cu cel înzestrat cu ţinere
de minte. Dar concubina, adică amintirea, siriană prin naştere, obraznică şi arogantă, trăieşte
cu omul care uită; pentru că numele Siria înseamnă „uitare”; (42) iar fiul acestei concubine,
care este amintirea, se numeşte Machir, aşa cum îi spun evreii; dar grecii îl tălmăcesc,
spunându-i „al tatălui”. Pentru că cei ce îşi amintesc un lucru cred că mintea este tatăl şi cauza
amintirii, scăpând din vedere faptul că tot mintea este cea care a uitat, şi că acest lucru nu s-ar

360
fi întâmplat dacă în ea nu ar fi fost loc pentru uitare. (43) Căci se spune în Scriptură, „ Fiii lui
Manase au fost: Asriel, pe care l-a născut ţiitoarea sa siriacă; şi Machir, tatăl lui Galaad, pe
care l-a născut concubina sa aramaică” {5}{1Cronici 7:14}. Şi Nahor, fratele lui Avraam, a
avut două femei, o soţie legitimă şi o concubină. Numele soţiei era Milca, iar al concubinei
Reuma. (44) Dar niciun om teafăr la cap să nu suspecteze că înţeleptul legiuitor a intenţionat
să ne prezinte o genealogie istorică, căci mai degrabă el ne explică prin intermediul
simbolurilor care sunt lucrurile benefice sufletului. Iar semnificaţia reală a acestor nume o
vom înţelege abia atunci când le vom traduce în limba noastră. Haideţi, aşadar, să ne aplecăm
atenţia asupra fiecăruia dintre ele.
IX. (45) Numele Nahor tălmăcit înseamnă „pauză de lumină”; iar Milca înseamnă
„prinţesă”; iar Reuma înseamnă „cea care vede ceva”. Prin urmare, este bine să avem lumină
în minte, dar lipsa luminii, şi liniştea, şi nemişcarea, nu sunt tocmai bune, căci este bine ca
răul să stea liniştit, dar este de dorit ca binecuvântările să fie în mişcare; căci ce folos că
cineva are o voce armonioasă, dacă rămâne tăcut? (46) Sau dacă ştie să cânte la flaut, însă nu
face acest lucru? Sau dacă ştie să cânte la harpă, dar nu îi ciupeşte corzile? Sau, pe scurt, ce
folos dacă un artist nu face uz de meşteşugul său? Deoarece cunoaşterea teoretică, dacă nu
este pusă în practică, nu îi aduce niciun folos celui care o posedă. Pentru că un om talentat la
lupta în stil pancration sau la box sau la trânte, nu va profita cu nimic de pe urma dibăciei sale
dacă are mâinile legate la spate; iar cel antrenat la alergări nu ar profita cu nimic de iuţeala
picioarelor dacă suferă de gută sau dacă are vreo altă meteahnă la picioare. (47) Iar lumina
sufletului, care este cea mai strălucitoare şi cea mai asemănătoare cu soarele, este cunoaşterea;
căci aşa cum ochii sunt luminaţi de raze, la fel şi mintea este făcută să strălucească de către
înţelepciune, şi astfel, treptat-treptat, se obişnuieşte să vadă mai clar, pentru că e hrănită cu
noi şi noi idei. Prin urmare, în mod firesc, Nahor înseamnă „pauză de lumină”; (48) pentru că
fiind rudă cu înţeleptul Avraam, el se împărtăşeşte din acea lumină care vine din înţelepciune;
dar întrucât el nu i s-a alăturat atunci când a emigrat de la fiinţa creată la cea necreată, adică
de la lume la Creatorul ei, a dobândit doar o cunoaştere infirmă şi nedesăvârşită, intermitentă
şi înceată sau mai degrabă asemănătoare cu o statuie lipsită de viaţă; (49) căci el nu pleacă şi
nu îşi părăseşte locuinţa din Caldeea, adică nu se desprinde de speculaţiile referitoare la
astronomie; slăvind creaţia şi nu pe creatorul ei, şi lumea în detrimentul lui Dumnezeu; sau
mai degrabă, aş spune, privind lumea ca pe un Dumnezeu de sine stătător şi nu ca pe o lucrare
a unui Dumnezeu absolut.
X. (50) Şi el o ia de nevastă pe Milca, care nu este o regină ce prin voia soartei
guvernează asupra unui popor sau a unei cetăţi, ci este doar un personaj al cărui nume are o
altă semnificaţie. Căci aşa cum cineva nu ar greşi prea mult dacă ar afirma că lumea este cel
mai minunat dintre toate lucrurile create, şi că este regina obiectelor simţurilor externe; tot aşa
s-ar putea spune că acea cunoaştere familiarizată cu cerul, pe care o posedă din plin caldeenii
şi cei care studiază astronomia, este regina tuturor ştiinţelor. (51) Prin urmare, aceasta este
soţia legitimă; dar concubina este cea care vede doar un singur lucru dintre toate cele care
există, chiar dacă acesta este cel mai lipsit de valoare. Aşadar, soarta care s-a dat poporului cel
mai minunat este aceea de a vedea cel mai minunat lucru, şi anume pe Dumnezeul cel viu şi
adevărat; pentru că numele Israel tălmăcit înseamnă „vederea lui Dumnezeu”. Dar celui care
râvneşte la premiul al doilea i se permite să vadă doar ceea ce este secundar ca importanţă, şi
anume cerul, care este perceptibil prin simţurile externe, şi aranjamentul armonios al stelelor,
şi mişcarea lor de-a dreptul muzicală şi regulată. (52) A treia categorie o reprezintă scepticii,
care nu manifestă interes pentru obiectele cele mai minunate care există în natură, fie că este
vorba de cele intelectuale sau de cele ale simţurilor externe, întrucât se preocupă de sofisme
meschine, şi de mici şicane, şi de critici. Aceştia se întovărăşesc cu concubina Reuma, cea
care vede doar lucrurile mărunte, întrucât sunt incapabili se se ocupe de cercetarea lucrurilor
mai bune, prin intermediul cărora şi-ar putea îmbunătăţi viaţa. (53) Căci aşa cum în cazul

361
medicilor iscusinţa teoretică nu foloseşte absolut deloc celor ce sunt bolnavi – pentru că bolile
se vindecă cu ajutorul leacurilor, şi al operaţiilor, şi al dietelor alimentare, şi nu prin discuţii şi
teorii; tot aşa şi în filozofie există un număr de negustori de cuvinte sau vânători de cuvinte,
care nu au nici voinţa, nici iscusinţa de a vindeca acele vieţi pline de neputinţe, dar care, din
fragedă pruncie şi până la adânci bătrâneţe nu se ruşinează să şicaneze, şi să recurgă la
subterfugii, şi să arunce cu expresii figurate, ca şi cum fericirea ar consta dintr-o pedanterie
interminabilă şi neprofitabilă în materie de substantive şi verbe, şi nu în ameliorarea
caraterului moral, adevăratul izvor al firii omului; şi în eliminarea viciilor, şi în alungarea lor
dincolo de hotarele sufletului, şi în popularea acestuia cu virtuţi.
XI. (54) Ei bine, şi cei răi îşi doresc concubine, şi anume opiniile şi ideile deşarte; în
consecinţă, Moise ne spune că Timna, concubina lui Elifaz, fiul lui Isav, i l-a născut lui Elifaz
pe Amalek {6}{Geneza 36:12}. Vai de acest descendent lipsit de nobleţe! Şi veţi putea vedea
şi mai clar această lipsă de nobleţe dacă abandonaţi ideea că aceste cuvinte se referă la un om,
căci mai degrabă este vorba de un suflet care suferă un fel de disecţie anatomică. (55) Iar
povestitorul numeşte această impetuozitate şi aceste dorinţe nemăsurate şi iraţionale ale
pasiunilor, Amalek; ei bine, numele Amalek tălmăcit înseamnă „oamenii care ling”. Căci aşa
cum puterea focului mistuie ceea ce i se oferă, la fel şi pasiunea, atunci când fierbe ea linge şi
distruge tot ce îi stă în cale. (56) Iar tatăl acestei pasiuni este Elifaz, şi pe bună dreptate; căci
acest nume tălmăcit înseamnă „Dumnezeu m-a împrăştiat”. Şi asta nu înseamnă oare că atunci
când Dumnezeu împrăştie, şi dispersează, şi alungă sufletul, ignonindu-l de el însuşi,
pasiunile iraţionale dau imediat năvală? Căci El sădeşte mintea care poate cu adevărat să îl
vadă, şi care este ataşată de Dumnezeu, iar aceasta este viţa cea bună, care îşi răsfiră
rădăcinile ca să le facă veşnice, şi care rodeşte întru dobândirea virtuţilor ce ne oferă atâta
plăcere. (57) Motiv pentru care Moise se roagă, spunând, „Adu-i şi sădeşte-i aici” {7}{Exodul
15:17}, pentru ca acele rădăcini divine să nu fie efemere, ci să aibă o viaţă lungă şi să dureze
pentru vecie. Şi izgonind sufletul nedrept şi nelegiuit, îl împrăştie şi îl îndepărtează de el
însuşi, ducându-l în regiunea plăcerilor şi poftelor şi faptelor nedrepte; iar această regiune este
numită, pe bună dreptate, ţinutul celor lipsiţi de pietate, o denumire mai potrivită decât aceea
de Hades. Căci, într-adevăr, adevăratul iad este viaţa trăită de cei răi, care este o viaţă
blestemată, ticăloasă şi plină de vinovăţie.
XII. (58) Într-un alt loc, apare înscrisă adânc următoarea propoziţie; „Atunci când Cel-
Preaînalt a împărţit neamurile, aşa cum i-a împrăştiat pe fiii lui Adam” {8}{Deuteronomul
32:8}, el a izgonit toate tendinţele pământeşti, căci erau lipsite de dorinţa de a vedea lucrurile
bune din cer; lipsindu-le de o casă şi de o cetate, şi făcându-le cu adevărat să rătăcească pe
faţa pământului. Căci cel rău nu are parte de nicio casă, şi de nicio cetate, şi de nimic altceva
care are legătură cu societatea şi participarea; ci este lipsit de orice locuinţă stabilă, fiind
împrăştiat în ţinuturi străine şi împins de colo-colo, obligat fiind să ducă o viaţă nomadă şi
neputând să se aşeze nicăieri. (59) Prin urmare, soţia legitimă a omului rău dă naştere
ticăloşiilor, pe când concubina îi zămisleşte pasiunea; căci sufletul în ansamblul lui, asemenea
unui cetăţean liber, este tovarăşul raţiunii, dar partea sa vrednică de reproş dă naştere răutăţii.
Pentru că natura trupului este o concubină din care iau naştere pasiunile; iar trupul este
regiunea plăcerilor şi a pasiunilor, pe care le numim Timna, (60) al cărei nume tălmăcit
înseamnă „abandon intermitent”. Întrucât sufletul oboseşte şi devine neputincios atunci când
trupul este agitat de furtuna violentă a pasiunilor. (61) Dar aşa cum capul este stăpânul tuturor
celorlalte părţi ale unui animal, tot aşa şi Isav este stăpânul acestui neam, iar numele lui
tălmăcit înseamnă fie „stejar”, fie „un lucru făcut”. Stejar, în sensul că nu se îndoaie, şi că este
neobosit, şi încăpăţânat, şi trufaş prin natura lui, şi pentru că are ca sfetnic nebunia, şi pentru
că are cu adevărat un caracter lemnos. Iar „un lucru făcut”, întrucât o viaţă condusă de
nebunie este o invenţie şi un mit, căci este plină de strălucire tragică şi de laude sterile; şi, pe
de altă parte, de batjocură şi de ridicol, neavând în ea nimic sănătos, ci fiind plină de falsitate,

362
căci a renunţat complet la adevăr, considerând că acea natură simplă şi sinceră, lipsită de
calităţi distinctive sau de specii particulare, pe care practicantul virtuţii o iubeşte, nu are
niciun fel de valoare. (62) Iar Moise depune mărturie pentru acest lucru atunci când spune că
„Iacov era om liniştit, trăind în corturi” {9}{Geneza 25:27}; aşa că cel care este opusul lui
este în mod necesar lipsit de locuinţă, şi de lucruri făcute, şi de prostii absurde, fiind mai
degrabă el însuşi un teatru şi o piesă.
XIII. (63) Aşadar, am explicat aici cât am putut de bine legătura care există între
raţiunea dedicată contemplaţiei şi acele puteri care sunt soţii legitime sau concubine. Să
trecem acum la analiza celor ce urmează şi să ne străduim să construim un raţionament
adecvat. „Avraam”, spune povestitorul sacru, a ascultat de vorba Sarrei” {10}{Geneza 16:2}.
Căci cel care învaţă trebuie să se supună poruncilor virtuţii; (64) dar nu toţi oamenii sunt atât
de supuşi, ci doar aceia inspiraţi de o imensă iubire pentru cunoaştere. Căci aproape zilnic,
teatrele şi locurile în care poţi auzi ceva sunt aglomerate, iar cei care studiază filozofia
continuă să vorbească la nesfâşit şi fără nicio pauză despre virtute. (65) Totuşi, cu ce ne
alegem din tot ce se spune? Căci oamenii, în loc să participe efectiv, îşi abat atenţia în alte
direcţii, unii gândindu-se la călătorii şi comerţ, alţii la agricultură şi la profituri; alţii la
onorurile publice şi la treburile statului, alţii la câştigurile obţinute din diferitele ocupaţii şi
meşteşuguri, alţii la răzbunările pe care le pregătesc inamicilor, alţii la plăcerile obţinute în
urma satisfacerii poftelor amoroase, pe scurt, toată lumea are atenţia tulburată de o idee sau
alta; aşa că, în ceea ce priveşte subiectul discuţiei, ei sunt complet surzi, fiind prezenţi doar cu
trupul, căci mintea le este la distanţă, ceea ce îi face să nu se deosebească în nicio privinţă de
statui sau tablouri. (66) Iar dacă unii chiar sunt atenţi, aceştia nu fac altceva decât să stea şi să
asculte, iar după ce au plecat nu îşi mai aduc aminte niciun cuvânt din cele ce s-au spus,
pentru că de fapt ei au venit mai degrabă să se bucure prin intermediul auzului decât cu scopul
de a trage vreun folos; aşa că sufletul acestor oameni nu a fost capabil să priceapă nimic sau
să rămână însărcinat cu vreo idee, şi însăşi cauza care i-a făcut la început să asculte cu plăcere
îşi pierde treptat din intensitate, făcând ca atenţia lor să dispară. (67) Pentru al treilea tip de
oameni, ceea ce se spune este pentru moment înţeles, căci cuvintele par să le răsune în urechi;
dar aceştia sunt mai degrabă sofişti decât filozofi, căci preţuiesc vorbirea, dar condamnă viaţa;
întrucât au o mare capacitate de a vorbi, însă nu au putinţa de a face ceea ce este bine. (68)
Prin urmare, cu greu putem găsi un om care să vrea să fie prezent, care să fie înzestrat cu o
bună ţinere de minte, şi care să aprecieze mai mult faptele, nu cuvintele; aşa cum se arată şi în
cuvintele care îl slăvesc pe omul doritor să audă: „El a ascultat de vorba Sarrei”. Căci nu ne
este prezentat doar ca un om care aude, ci şi ca unul care ascultă; iar faptul că ascultă
înseamnă că aprobă ceea ce aude şi este influenţat de cuvintele spuse. (69) Iar expresia, „de
vorba”, nu este folosită într-un mod incorect sau nechibzuit, ca şi când ar fi fost mai bine să se
spună, el a auzit-o pe Sarra care vorbea. Căci particularitatea unui ascultător este aceea de a
asculta vocea şi cuvintele învăţătorului său; căci prin acestea i se transmite învăţătura. Însă cel
care dobândeşte ce este bun prin practică şi meditaţie solitară, şi nu prin instruire, nu este
atent la ceea ce se spune, ci la cine spune, imitându-i în felul acesta pe acei oameni desăvârşiţi
în toate privinţele. (70) Căci s-a spus că atunci când Iacov a fost trimis să îşi găsească soţie
printre cei din neamul său, „Iacov, ascultându-i pe tatăl său şi pe mama sa, s-a dus în
Mesopotamia” {11}{Geneza 28:7}. El nu a ascultat nici vocea, nici cuvintele lor, căci se
cuvenea ca cel care le urmează exemplul să fie un practicant al virtuţii şi nu un ascultător al
discursurilor. Căci acesta din urmă primeşte învăţătura de la alţii, pe când cel dintâi munceşte
din toate puterile; în felul acesta putem înţelege diferenţa care există între un practicant şi un
discipol, căci primul e fixat pe cel care vorbeşte, pe când celălalt se concentrează pe vorbele
acestuia.
XIV. (71) „Aşadar, după ce Avram locuise timp de zece ani în ţara Canaan, Sarai,
femeia lui Avram, a luat-o pe Agar egipteanca, slujnica sa, şi i-a dat-o de femeie lui Avram,

363
bărbatul său” {12}{Geneza 16:3}. Răutatea este prin natura sa invidioasă, şi acră, şi înclinată
spre rău, însă virtutea este blândă şi înclinată spre relaţii şi spre prietenie; vrând ca toţi aceia
care sunt bine intenţionaţi să aibă de câştigat atât de la ea, cât şi de la ceilalţi. (72) În
consecinţă, pentru că nu putem zămisli copii cu chibzuinţa, ea ne uneşte cu slujitoarea ei,
învăţătura preliminară, aşa cum am mai spus; şi nu se sfieşte să joace rolul de domnişoară de
onoare şi de maestru de ceremonie; pentru că se spune că Sarra însăşi a luat-o pe această
femeie şi i-a dat-o soţului său. (73) Aici merită să ne punem întrebarea de ce Moise o numeşte
pe soţia lui Avraam, Sarra, când deja ne-a spus anterior de mai multe ori care este numele ei;
căci el nu era scriitor ca să se lase pradă acelei plictisitoare prezentări, care este tautologia.
Aşadar, ce putem spune? Că ea este pe punctul de a-i da ca logodnică pe slujitoarea
înţelepciunii, adică învăţătura elementară, însă el spune că aceasta nu şi-a uitat îndatoririle pe
care le are faţă de stăpâna sa, căci ştia că ea este, în faţa legii şi în inima stăpânului său, soţia
lui, şi că slujnica se afla în această postură doar datorită conjuncturii. Asta se întâmplă fiecărui
om îndrăgostit de învăţătură. Iar cel experimentat poate fi considerat martorul cel mai fidel al
acestui fapt. (74) În orice caz, la o vârstă destul de fragedă, atunci când stimulat de impulsul
filozofiei am simţit că dorinţa mea pentru învăţătură creşte, am intrat în legătură cu una din
slujnicele ei, şi anume gramatica; şi toate progeniturile pe care le-am zămislit prin intermediul
ei, cum sunt scrisul, cititul şi faptul că m-am familiarizat cu operele poeţilor şi istoricilor, le-
am atribuit stăpânei. (75) Ulterior, m-am însoţit cu o altă slujnică a ei, geometria, şi cu toate
că i-am admirat frumuseţea (căci toate părţile sale erau simetrice şi bine proporţionate), nu i-
am atribuit niciunul dintre vlăstare, ci pe toate le-am pus pe seama soţiei legitime. (76) De
asemenea, am dorit să am o legătură similară cu o a treia, iar aceasta s-a dovedit a fi plină de
ritm, şi bine ordonată, şi bine articulată, iar numele ei era muzica. Prin ea, am devenit tatăl
sunetelor diatonice, şi cromatice, şi armonice, al melodiilor combinate şi separate, precum şi
al tuturor acordurilor ce aparţin pătrimilor şi cincimilor şi diapazonului. Şi tot aşa, nu am
ascuns niciunul din aceste lucruri, pentru ca soţia legitimă să se poată îmbogăţi, slujită fiind
de o mulţime de zece mii de servitori; (77) căci unii oameni, atraşi fiind de farmecele
slujnicelor, şi-au neglijat adevărata soţie, şi anume filozofia, şi au îmbătrânit, unii făcând
poezii, alţii studiind pictura, alţii amestecând culori, iar alţii având zece mii de alte
preocupări, fără a mai putea să se întoarcă vreodată la stăpâna lor; (78) căci fiecare activitate
are o strălucire specifică şi o putere anume, prin care unii oameni sunt amăgiţi şi copleşiţi,
uitându-şi legămintele pe care le-au făcut filozofiei; dar cel ce îşi respectă înţelegerea îi dă
absolut totul ca să îi facă plăcere. Prin urmare, şi pe bună dreptate, Sfânta Scriptură îşi
exprimă admiraţia pentru credinţa pe care Avraam i-o poartă soţiei sale legitime, considerând-
o adevărata lui soţie, întrucât s-a culcat cu slujnica ei din dorinţa de a-i face pe plac; (79) şi
într-adevăr, aşa cum ramurile primare ale educaţiei contribuie la înţelegerea adecvată a
filozofiei, tot aşa şi filozofia ajută la dobândirea înţelepciunii; pentru că filozofia nu este
altceva decât studiul atent al înţelepciunii, iar înţelepciunea este cunoaşterea tuturor lucrurilor
divine şi omeneşti, precum şi a cauzelor care le dau naştere. Aşadar, aşa cum realizările
învăţământului elementar sunt slujitoarele filozofiei, tot aşa şi filozofia este slujitoarea
înţelepciunii; (80) dar filozofia ne învaţă cumpătarea pântecelui, cumpătarea părţilor situate
mai jos de pântece şi cumpătarea şi înfrânarea limbii. Se spune că aceste calităţi sunt vrednice
de laudă, însă ar părea cu mult mai respectabile dacă ar fi cultivate cu scopul de a-l cinsti pe
Dumnezeu şi de a-i face plăcere. Prin urmare, ori de câte ori ne pregătim să facem dragoste cu
slujitoarele nu trebuie să ne uităm soţia legitimă; şi chiar dacă vom fi numiţi soţii acestora, să
facem în aşa fel încât stăpâna noastră legitimă să rămână soţia noastră, şi nu doar cu numele.
XV. (81) De asemenea, ea i-o oferă pe Agar, nu imediat ce acesta ajunge în ţinutul
canaaniţilor, ci după ce a locuit acolo zece ani. Şi trebuie să cercetăm cu atenţie care este
înţelesul acestei afirmaţii. Ei bine, la începutul existenţei noastre, sufletul a locuit împreună cu
surorile sale vitrege, şi anume pasiunile, din rândul cărora fac parte durerea, suferinţa, teama,

364
dorinţa şi plăcerea, care îi parvin prin intermediul simţurilor externe, înainte ca raţiunea să fie
capabilă să discearnă binele şi răul, şi să distingă cu precizie deosebirile dintre ele, căci era
încă ezitantă şi şovăitoare, ca şi cum avea ochii închişi într-un somn adânc; (82) dar pe
măsura trecerii timpului, când trecem de frageda pruncie şi suntem pe punctul de a deveni
oameni tineri, atunci, fără zăbavă, trunchiul îngemănat al virtuţii şi răutăţii răsare dintr-o
singură rădăcină, astfel încât ajungem să le înţelegem pe amândouă, cu toate că vom alege
doar una dintre ele; cei bine intenţionaţi, vor alege virtutea, pe când cei care au o fire opusă
vor alege răutatea. (83) Odată ce am prezentat pe scurt aceste lucruri, trebuie să devenim
conştienţi de faptul că Egiptul este simbolul pasiunilor, iar ţinutul Cannan este emblema
răutăţii; aşa că că după ce Dumnezeu a scos poporul său din Egipt, l-a condus în ţara
canaaniţior; (84) căci omului, aşa cum am spus anterior, i s-a hărăzit încă de la naştere să
trăiască printre pasiunile egiptene, fiind puternic ancorat în plăceri şi durere; ulterior, el
pleacă, ca şi cum ar vrea să întemeieze o colonie, şi astfel migrează spre răutate; Acum,
raţiunea sa devine mai ascuţită şi poate să înţeleagă mai exact ambele extreme, binele şi răul,
dar cu toate acestea se ataşează de rău, pentru că acesta are o mai mare contribuţie la natura
umană, întrucât orice lucru rău este oarecum înrudit cu ea, pe când binele, dimpotrivă, se
înrudeşte cu natura divină.
XVI. (85) Aceste două naturi sunt cele două ţări diferite; pasiunile, adică Egiptul,
formează ţara vârstei copilăriei; iar răutatea, adică ţinutul Canaan, reprezintă ţara tinereţii.
Sfânta Scriptură, însă, deşi este bine familiarizată cu diferitele ţări ale neamului muritorilor,
ne sugerează ce trebuie făcut şi ce este spre folosul nostru, poruncindu-ne să îi urâm pe
păgâni, şi legile lor, şi obiceiurile lor, în acel pasaj în care se spune, (86) „Şi a grăit Domnul
către Moise, zicând: «Vorbeşte-le fiilor lui Israel şi spune-le: Eu sunt Domnul, Dumnezeul
vostru; după datinile pământului Egiptului, în care-aţi rătăcit, să nu faceţi; după datinile
pământului Canaanului, în care-am să vă duc, să nu faceţi; nici după rânduielile lor să nu
umblaţi. Ci rânduielile Mele le veţi plini şi poruncile Mele le veţi păzi şi'ntru ele veţi umbla:
Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru! Păziţi toate poruncile Mele şi toate rânduielile Mele; pe
ele să le ţineţi, căci omul care le plineşte viu va fi'ntru ele: Eu sunt Domnul, Dumnezeul
vostru!»” {13}{Leviticul 18:1}. (87) Prin urmare, viaţa adevărată constă, mai presus de toate,
în judecăţile şi poruncile lui Dumnezeu, aşa că obiceiurile şi practicile celor lipsiţi de pietate
duc la moarte; însă există unii oameni care nu iau în seamă pasiunile şi răutăţile din care se
înfruptă mulţimea celor ticăloşi şi lipsiţi de pietate (88) Prin urmare, la zece ani de la
stabilirea noastră în ţinutul canaaniţilor, haideţi să ne însoţim cu Agar, căci din momentul în
care devenim fiinţe raţionale, începem să ne ataşăm de ignoranţă şi de lipsa cunoaşterii, a
căror natură este atât de vătămătoare; ulterior, însă, după un interval de zece ani, care
reprezintă decada perfectă, ajungem să simţim o dorinţă pentru acea învăţătură ce ne poate fi
de folos.
XVII. (89) Problema decadei a fost analizată cu multă atenţie de către fiii
muzicienilor; iar preasfântul Moise, cu multă iscusinţă, a compus un imn în care a atribuit
acestui număr care marchează decada cele mai minunate lucruri; rugăciunile, pârga roadelor,
jertfele permanente ale preoţilor, respectarea Paştelui, ziua de ispăşire, {14}{Leviticul 23:27},
ştergerea datoriilor, întoarcerea fiecăruia la moşia lui în anul al cincizecilea {15}{Leviticul
25:9}, realizarea şi amenajarea interioară a tabernacolului veşnic {16}{Exodul 26:1}, precum
şi zece mii de alte lucruri, care ne-ar lua prea mult timp să le enumerăm. Totuşi, nu trebuie să
omitem chestiunile cele mai importante. (90) În primul rând, ni se spune că Noe (iar acesta
este primul om drept care apare în Scripturile Sacre), a fost a zecea generaţie care se trage din
omul făcut din pământ, dar prin această afirmaţie nu se face referire la anii care s-au scurs de
atunci, ci mai degrabă se indică faptul că decada este hotarul perfect şi sfârşitul numerelor
care pornesc de la unitate, aşa cum sufletul integru reprezintă desăvârşirea şi adevăratul sfârşit
al faptelor omeneşti. (91) Căci înmulţind numărul trei cu el însuşi obţinem nouă, adică

365
numărul pe care oracolele divine l-au considerat a fi cel mai belicos; dar când îl adunăm cu
unu, ajungând astfel la zece, vom obţine un număr prietenos. (92) Şi ca dovadă, ni se vorbeşte
despre regatele celor nouă regi {17}{Geneza 14:1} (când s-a aprins focul războiului civil,
adică când cele patru pasiuni s-au ridicat împotriva celor cinci simţuri externe, şi când întregul
suflet, asemenea unei cetăţi, a fost în pericol să fie distrus total) şi despre Avraam, care a
apărut ca un al zecelea rege, şi care prin implicarea sa a reuşit să pună capăt războiului. (93)
Aşadar, el a adus calmul în locul furtunii, şi sănătatea în locul bolii, şi viaţa, dacă ar fi să
spunem adevărul adevărat, în locul morţii, arătându-se ca un învingător în faţa lui Dumnezeu,
cel care dă victoria, şi făcându-i parte zeciuială din toate. (94) În plus, el dă şi dijma din
cirezile care trec „pe sub toiag” {18}{Leviticul 27:32}, adică pe sub învăţătură, şi din toţi
aceia care sunt blânzi şi ascultători, declarându-i sfinţi printr-o prevedere expresă a legii.
Pentru ca în felul acesta, pe baza unor mărturii similare, să putem înţelege că numărul zece îl
desemnează pe bună dreptate pe Dumnezeu, pe când numărul nouă se referă la neamul
pieritor al oamenilor.
XVIII. (95) De asemenea, s-a poruncit ca bărbaţii să dea dijmă din pârga roadelor lor,
nu numai din animale, ci şi din celelalte lucruri care cresc din pământ; Căci Scriptura spune,
„Toată dijma pământului – fie din sămânţa ogorului, fie din roada pomilor sfântă Îi este
Domnului; şi toată dijma din cirezi şi din turme, din tot ceea ce trece numărat pe sub toiag,
este afierosită Domnului”. (96) Vedeţi că El consideră că este bine să aducem ofrandă din
primele roade ale naturii materiale care ne înconjoară, adică lucruri pământeşti şi lemnoase;
căci viaţa, şi statornicia, şi creşterea, şi sănătatea, sunt haruri divine. De asemenea, vedeţi că
Dumnezeu porunceşte să îi fie oferită pârga roadelor animalelor iraţionale care sunt în jurul
nostru; referindu-se aici la simţurile externe. Întrucât a vedea, şi a auzi, şi a mirosi, şi a gusta,
şi a atinge sunt daruri divine, pentru care ne revine datoria să aducem mulţumiri. (97) Dar
suntem învăţaţi să mulţumim dătătorului nu numai pentru lucrurile pământeşti, şi lemnoase, şi
materiale, precum şi pentru animalele iraţionale, adică simţurile externe, ci şi pentru minte,
care, vorbind cu multă decenţă, este omul din om, lucrul bun din lucrul rău, elementul
nemuritor din elementul muritor. (98) Cred că acesta este motivul pentru care Dumnezeu a
poruncit ca să-i fie închinat întâiul-născut sau a zecea parte, adică tribul lui Levi, pe care l-a
luat în schimbul întâiului-născut, pentru a păstra şi apăra sfinţenia, şi pietatea, şi slujbele
sacre, prin care îl slăvim pe Dumnezeu. Căci cel mai bun lucru din noi este raţiunea, de aceea
se cuvine să aducem ca ofrandă lui Dumnezeu primele roade ale ingeniozităţii noastre, ale
agerimii noastre, ale înţelegerii şi chibzuinţei noastre, precum şi ale celorlalte facultăţi care se
află în legătură cu raţiunea; căci El ne-a dat această putere uriaşă de a ne exercita inteligenţa.
(99) De aceea, Iacov, practicantul virtuţii, spune la începutul rugăciunilor sale: „din toate
câte-mi vei da Tu mie Îţi voi da zeciuială” {19}{Geneza 28:22}. Iar Sfânta Scriptură, care a
fost scrisă după rugăciunile înălţate cu ocazia victoriei de către Melchisedec, cel care a
devenit preot instruindu-se singur, spune: „Şi i-a făcut parte zeciuială din toate” {20}{Geneza
14:20}, încredinţându-i simţurile externe, facultatea de a percepe aşa cum se cuvine,
facultatea de a vorbi bine şi facultatea de a gândi bine. (100) Prin urmare, povestitorul ne
spune o poveste frumoasă, şi inevitabilă în acelaşi timp, sub forma unei completări
ocazionale, reamintindu-ne de acea hrană cerească şi divină care a fost consacrată în urna de
aur, spunând, „Omerul era a zecea parte din trei măsuri” {21}{Exodul 16:36}. Căci se pare că
noi oamenii suntem alcătuiţi din trei măsuri: simţurile externe, vorbirea şi mintea. Simţul
extern este măsura obiectelor simţurilor, vorbirea este măsura substantivelor şi verbelor,
precum şi a oricărui lucru rostit, iar mintea este măsura acelor lucruri care pot fi percepute
doar de intelect. (101) Aşadar, noi trebuie să oferim zeciuiala sacră, adică primele roade, din
toate aceste măsuri, astfel încât puterile prin care vorbim, şi percepem, şi înţelegem să rămână
ireproşabile şi sănătoase din perspectiva legăturii pe care o avem cu Dumnezeu. Căci El este
măsura justă şi adevărată, pe când lucrurile care ţin de noi sunt false şi nedrepte.

366
 XIX. (102) La fel şi în cazul jertfelor, şi este normal să fie aşa, a zecea parte din făina
cea fină va fi adusă la altar, împreună cu animalele care urmează să fie jertfite. Dar numărul
nouă, adică ce a rămas din numărul zece, îl vom opri noi. (103) Şi jertfa zilnică a preoţilor
corespunde acestor fapte. Căci lor li se porunceşte în mod expres să aducă jertfă zilnică a
zecea parte dintr-o efă de făină curată {22}{Exodul 10:20}. Pentru că au trecut dincolo de
numărul nouă, cel referitor la dumnezeul ce poate fi perceput doar prin simţurile externe şi al
părerilor, şi au învăţat să slăvească numărul zece, care este singurul Dumnezeu viu şi
adevărat. (104) Întrucât lumii i s-au atribuit nouă părţi, opt în cer, adică regiunea stelelor fixe
şi a celor şapte planete rătăcitoare, iar a noua este pământul, care este în legătură cu aerul şi
apa. Şi chiar dacă acestea suferă tot felul de transformări şi modificări, între ele există o
singură legătură. (105) Aşadar, oamenii în general au preamărit cele nouă părţi, precum şi
lumea ce rezultă din combinaţia lor. Dar omul desăvârşit premăreşte doar acea fiinţă care este
mai presus de nouă, adică Creatorul lumii, şi anume Dumnezeu, cel care reprezintă a zecea
parte. Căci analizând întreaga sa lucrare, el a simţit iubire pentru Creator şi a dorit să devină
rugătorul şi servitorul său. De aceea preotul oferă zilnic a zecea parte celui care este numărul
zece, şi anume Dumnezeului cel unic şi veşnic. (106) Şi, ca să vorbim aşa cum se cuvine,
acesta este Paştele spiritual al sufletului, abandonarea tuturor pasiunilor şi a tuturor obiectelor
simţurilor externe în favoarea numărului zece, care este elementul divin, perceptibil doar prin
intelect. Căci se spune în Scriptură, „ În ziua a zecea a acestei luni, fiecare cap de familie să ia
câte un miel; un miel pentru fiecare casă” {23}{Exodul 12:3}; pentru ca în a zecea zi să-i fie
dedicat numărului zece, adică lui Dumnezeu, sacrificiul păstrat în suflet, care luminează două
părţi din trei, până când cuprinde fiecare parte, căpătând o strălucire cerească, asemenea lunii
pline aflate la apogeul drumului său la sfârşitul celei de-a doua săptămâni; aşa că poate nu
doar să păzească, ci şi să jertfească progresele sale fără cusur pe drumul desăvârşirii. (107) Iar
această reconciliere se realizează în a zecea zi a lunii, atunci când sufletul îşi înalţă rugile spre
a zecea parte, şi anume Dumnezeu, căci el a înţeles, prin propria sa inteligenţă şi agerime,
nimicnicia creaturii, precum şi caracterul desăvârşit şi minunat al tuturor lucrurilor bune care
vin de la Dumnezeul cel necreat. Prin urmare, Dumnezeu este binevoitor, chiar şi fără ca să i
se adreseze vreo rugă, faţă de cei ce se smeresc şi care nu sunt plini de aroganţă şi înfumurare.
(108) Aceasta este iertarea şi izbăvirea, aceasta este libertatea deplină a sufletului, renunţarea
la rătăcirea în care s-a aflat şi căutarea unui loc sigur, în care să se poată ataşa de natura care
nu rătăceşte şi care se înalţă pentru a se întoarce la soarta pe care a primit-o anterior, atunci
când avea aspiraţii luminoase, şi când trudea pentru un scop virtuos. Iar Sfânta Scriptură îl
admiră şi îl slăveşte pentru eforturile sale, şi îl pune la mare cinste, dându-i o moştenire
nemuritoare, şi anume un loc printre cei nepieritori. (109) Căci ţinutul Sodomei nu este
altceva decât sufletul sterp, deposedat de toate lucrurile bune şi orbit în privinţa raţiunii, iar
acesta urmează să fie ars; dar înţeleptul Avraam se roagă ca dreptatea să îi ofere o amnistie
{24}{Geneza 18:32}, dacă se vor găsi acolo cel puţin zece oameni drepţi. Aşadar, îşi începe
pledoaria cu o rugăciune pentru iertare, care are legătură cu numărul cincizeci, şi termină cu
numărul zece, cel mai mic număr pentru care imploră izbăvirea.
XX. (110) Şi cred că din această cauză a numit Moise căpetenii peste mii, peste sute şi
peste cincizeci {25}{Exodul 18:25}, deşi s-ar fi cuvenit să numească căpetenii peste zeci, ca
în cazul în care mintea nu ar putea progresa cu ajutorul celor din prima categorie, măcar să
poată fi purificată prin intermediul celor din urmă. (111) Iar slujitorul omului dedicat
învăţăturii a dobândit o minunată înţelegere atunci când s-a dus să o ceară în căsătorie pentru
înţeleptul autodidact pe acea femeie minunată, şi anume perseverenţa. Căci el a luat zece
cămile {26}{Geneza 24:10}, ca memento pentru numărul zece, adică pentru învăţătura
corectă. (112) Iar din averea sa, el nu a luat nici argint, nici aur, nici alte lucruri alcătuite din
materiale pieritoare; pentru că pe acestea Moise nu le-a considerat niciodată bune, ci a luat
acele lucruri cu adevărat bune, adică lucrurile bune ale sufletului; şi ia aceste provizii pentru

367
călătorie, şi anume învăţătura, progresul, studiul, dorinţa, admiraţia, entuziasmul, profeţia şi
dragostea pentru faptele bune; (113) pe care practicându-le va ajunge la realizarea de sine, şi
va putea ancora, ca să spunem aşa, într-un port sigur, după ce a fost aruncat de colo-colo de
marea furtunoasă; şi ia şi doi cercei, fiecare având greutatea unui siclu, precum şi două brăţări
de aur, echivalente cu greutatea a zece sicli, pentru a le oferi celei pe care dorea s-o peţească
{27}{Geneza 24:22}. O, podoabă divină! Trebuie să înţelegem că siclul reprezintă facultatea
auzului şi unitatea nedivizată şi natura atrăgătoare; căci nu se cuvine ca auzul să dea atenţie
altor lucruri, ci el trebuie să se concentreze pe acea vorbire care ne prezintă într-un mod
adecvat virtuţile unicului Dumnezeu. Iar cei zece sicli de aur se referă la lucrarea mâinilor;
pentru că faptele care izvorăsc din înţelepciune sunt reprezentate de numere perfecte, şi
fiecare astfel de faptă este mai preţioasă ca aurul.
XXI. (114) Aşadar, contribuţia regilor constă mai ales din lucruri de genul acesta,
alese pe criteriul valorii şi al meritului, pe care ei le oferă atunci când sufletul este pregătit aşa
cum se cuvine şi când este înfrumuseţat cu podoabele filozofiei; şi ei celebrează sărbătoarea
sfinţirii într-o manieră sacră şi cuviincioasă, mulţumindu-i lui Dumnezeu, învăţătorul şi
călăuza sufletului {28}{Numeri 7:14}; iar singurul care poate judeca mirosul emanat de
chibzuinţă şi de fiecare dintre virtuţi este omul înţelept. (115) Iar atunci când acest miros este
bun, Moise va înălţa un imn sacru, spunând, „Şi Domnul Dumnezeu a mirosit bună
mireasmă”, folosind aici verbul a mirosi ca echivalent pentru a accepta; căci Dumnezeu nu are
o alcătuire omenească, aşa că nu are nici nări, nici alte organe. (116) Iar mai departe vorbeşte
despre locuinţa divină, tabernacolul şi cele „zece scoarţe de in” {29}{Exodul 26:1}; pentru
că, de fapt, edificiului compus al întregii înţelepciuni i s-a atribuit numărul perfect, adică
numărul zece. Iar înţelepciunea este curtea şi palatul regelui unic, absolut, independent şi
atotstăpânitor. Iar această locuinţă poate fi percepută doar prin intelect; însă lumea este
perceptibilă prin simţurile externe; deoarece scoarţele făcute de Moise simbolizează cele patru
elemente, întrucât sunt ţesute din in albastru, purpuriu şi stacojiu – un număr de patru
elemente, aşa cum am spus. Ei bine, inul fin reprezintă pământul, deoarece creşte din el;
culoarea albastră este simbolul aerului, care când suflă vântul este mai întunecat; purpuriul
(sau porfiriul), la rândul lui, este simbolul apei, pentru că această vopsea provine de la un
crustaceu care trăieşte în mare şi care poartă acelaşi nume (πορφύρα); iar stacojiul este
simbolul focului, căci are aspectul unui flăcări. (118) De asemenea, atotputernicul stăpân şi
guvernator al universului a mustrat Egiptul atunci când a preamărit cu cuvinte pompoase
mintea care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi când i-a acordat acesteia toate însemnele
autorităţii regale, adică tronul, sceptrul şi diadema; şi l-a pedepsit, trimiţând asupra lui zece
urgii. (119) Şi tot aşa, el îi promite înţeleptului Avraam că va lucra alături de el pentru
înfrângerea şi totala distrugere a zece neamuri {30}{Geneza 15:18-21}, nici mai mult, nici
mai puţin, şi că va da ţările celor distruşi în felul acesta urmaşilor săi; de fiecare dată alegând
numărul zece pentru a binecuvânta sau condamna ori pentru a cinsti sau pedepsi. Şi totuşi, de
ce mai pomenim despre aceste lucruri? (120) Căci şi mai important este faptul că Moise a dat
acelei comunităţi sacre şi divine nu mai puţin de zece porunci. Iar aceste zece porunci sunt
capetele şi rădăcinile şi principiile generale ale unui număr infinit de legi specifice; căci ele
sunt sursa veşnică a tuturor poruncilor şi conţin toate recomandările şi interdicţiile posibile,
menite să vină în sprijinul celor care le aplică.
XXXII. (121) Aşadar, legătura lui Avraam cu Agar este foarte firesc plasată la sfârşitul
celor zece ani de la sosirea sa în ţinutul canaaniţilor. Căci nu înseamnă că din primul moment
în care devenim raţionali putem să ne împărtăşim din învăţătura preliminară, întrucât
intelectul nostru se află încă într-o stare destul de fluidă. Însă atunci când vom dobândi
inteligenţă şi putere de înţelegere, mintea noastră nu va mai fi uşoară şi superficială, ci destul
de fermă şi solidă, astfel încât o vom putea dirija asupra oricărui subiect. (122) De aceea, au
fost adăugate cuvintele, „Şi el a intrat la Agar”. Deoarece se cuvenea ca discipolul să meargă

368
la învăţătorul său, care poseda cunoaşterea, pentru a învăţa despre acele lucruri care ţin de
natura umană. Şi după cum vedem, discipolul se duce acolo unde poate să aibă parte de
învăţătură; însă adesea învăţătura îi anticipează intenţia şi iese în întâmpinarea lui, căci
eliberându-se de invidie, începe să îi atragă la ea pe toţi aceia care sunt pregătiţi pentru a
deveni discipoli. (123) În consecinţă, putem citi că virtutea, adică Lia, a ieşit înaintea
practicantului virtuţii, atunci când acesta se întorcea de la câmp, şi i-a spus, „La mine ai să
intri astăzi” {31}{Geneza 30:16}. Căci unde ar fi putut merge cel ce se ocupa de seminţele şi
plantele cunoaşterii, decât la acea virtute pe care el însuşi o cultivase?
XXIII. (124) Uneori însă, virtutea îi pune la încercare pe aceia care vin la ea ca
discipoli, pentru a vedea cât de doritori sunt s-o întâlnească, de aceea nu iese în întâmpinarea
lor, ci îşi pune vălul pe faţă, asemenea Tamarei, aşezându-se în drum şi lăsându-i pe trecători
să o privească ca pe o prostituată, pentru ca cei interesaţi de subiect să îi dea vălul la o parte,
şi să îi vadă trăsăturile, şi să privească ceea ce nu a fost atins sau întinat, adică acea frumuseţe
minunată, cu adevărat feciorelnică, a modestiei şi castităţii. (125) Aşadar, cine este acela
căruia îi place să cerceteze, şi care e dornic să înveţe, şi care crede că nu se cuvine să treacă
cu vederea acele lucruri ascunse sau deghizate? Cine altcineva, zic, decât căpitanul şef şi
regele, cel care locuieşte şi se bucură de legămintele pe care le-a făcut lui Dumnezeu, şi
anume Iuda? Căci Scriptura spune, „Şi abătându-se spre ea din cale, i-a zis: „Lasă-mă să intru
la tine!” (căci nu intenţiona să folosească forţa), şi să văd ce este această putere învăluită şi de
ce se ascunde în felul acesta; (126) iar după ce s-au împreunat, este scris, „Şi ea a zămislit”;
dar numele persoanei nu este menţionat în mod expres. Căci cunoaşterea concepe şi se
însoţeşte cu cel care învaţă, convingându-l să se îndrăgostească de ea; şi ori de câte ori
discipolul doreşte să se instruiască, o ia cu el pe aceea care îi oferă învăţătură. (127) Şi se
întâmplă adesea ca cel care predă anumite cunoştinţe, atunci când are parte de un elev bine
înzestrat de la natură, să se laude cu succesul pe care îl obţine în arta predării, crezând că
uşurinţa cu care învaţă elevul i se datorează doar lui. Iar apoi se entuziasmează şi se umflă în
pene, şi umblă cu nasul pe sus, şi îşi ridică sprâncenele şi se ţine mândru, şi are pretenţii
extrem de mari de la aceia care vor să-i devină discipoli; însă pe cei săraci, dar dornici de
învăţătură, îi evită şi îi respinge, ca şi cum ar fi singura persoană care a găsit comoara
înţelepciunii. (128) Acesta este sensul expresiei „a zămisli”, adică a fi plin de mândrie şi a te
umfla în pene peste măsură, motiv pentru care unii oameni au dezonorat-o pe regina tuturor
ramurilor intermediare şi mediocre ale cunoaşterii, şi anume virtutea, care merită slăvită
pentru ceea ce este. (129) Prin urmare, toate sufletele aflate în legătură cu chibzuinţa sunt
însărcinate cu lucruri reale şi, după ce au făcut distincţia între lucrurile aflate anterior în stare
de confuzie, zămislesc asemenea Rebecăi, căci ea a conceput în pântecele ei două neamuri,
cel ce cunoaşte virtutea şi cel ce cunoaşte răutatea; dar cele care au conceput fără chibzuinţă
fie avortează, fie dau naştere unei progenituri înclinate spre răutate, ceartă şi sofistică, care
aruncă săgeţi împotriva altora sau împotriva lor însele. (130) Şi am putea spune oare că nu
este ceva natural? Căci unele suflete îşi imaginează că ele doar zămislesc, iar altele că sunt
deja însărcinate, ceea ce este cu totul altceva; pentru că cele care cred că sunt deja însărcinate
îşi atribuie lor însele graviditatea şi naşterea progeniturilor, şi se mândresc cu asta; dar cele
care consideră că ele doar zămislesc admit că nu au nimic despre care ar putea spune că este
al lor, ci că primesc sămânţa şi progeniturile viitoare de undeva din afară, şi că îl admiră pe
dătător, respingând răul cel mai mare, şi anume iubirea de sine, şi înlocuind-o cu acel bine
desăvârşit, care este pietatea faţă de zei.
XXIV. (131) Aşa au fost semănate printre oameni şi seminţele înţelepciunii legitime,
căci acelaşi povestitor spune, „Şi era un oarecare din seminţia lui Levi, pe nume Aram, care
şi-a luat femeie dintre fetele lui Levi. Iar ea a zămislit şi a născut un băiat; şi văzându-l cât e
de frumuşel, l-a ascuns vreme de trei luni {32}{Exodul 2:1}. (132) Acesta este Moise, mintea
cea mai pură, copilul într-adevăr frumuşel; copilul care a primit totodată, prin intermediul

369
înţelepciunii inspirate şi cereşti, toată iscusinţa legislativă şi profetică care i s-a dat; cel care,
fiind prin naştere un membru al tribului lui Levi, şi înflorind atât în privinţa lucrurilor din
partea mamei, cât şi a celor din partea tatălui, se agaţă de adevăr; (133) iar profeţia cea mai
mare pe care a făcut-o vreodată conducătorul acestui trib este următoarea, căci el îndrăzneşte
să spună că „eu îl voi preamări doar pe unicul Dumnezeu”; şi nimic dintre acele lucruri care îi
sunt inferioare, nici pământul, nici marea, nici râurile, nici natura aerului, nici natura
vânturilor, nici schimbările atmosferei, nici înfăţişarea unor plante sau animale, nici soarele,
nici luna, nici mulţimea de stele care se rotesc regulat, nici întregul cer, nici întreaga lume.
(134) Aşa se laudă un suflet mare şi mărinimos, că se ridică deasupra întregii creaţii, şi că sare
peste hotarele ei, şi că se agaţă doar de Dumnezeul cel necreat, în conformitate cu poruncile
sale sacre, prin care ni se spune în mod expres „lipeşte-te de El” {33}{Deuteronomul 30:20}.
În schimb, El se va oferi pe sine ca moştenire tuturor celor care se lipesc de El şi care îl
slujesc necontenit; iar Sfânta Scriptură depune mărturie pentru aceastăafirmaţie acolo unde
spune, „Moştenirea lor este însuşi Domnul” {34}{Deuteronomul 10:9}. (135) Astfel, sufletele
însărcinate se pregătesc în mod firesc să dea naştere unor copii, pe când sufletele celelalte,
abia primesc sămânţa. Dar aşa cum ochii sufletului sunt uneori înceţoşaţi, iar alteori văd
limpede, tot aşa şi ochiul sufletului, uneori uneori primeşte impresii neclare şi confuze despre
lucruri, iar alteori le vede cu cea mai mare claritate; (136) aşadar, percepţia neclară a
momentului concepţiei seamănă cu un embrion care nu a primit încă un caracter distinctiv sau
o asemănare cu pântecele, dar percepţia clară şi distinctă seamănă cu un embrion deja format
şi deja modelat într-o manieră artistică atât în privinţa părţilor sale interne, cât şi a celor
externe, şi care a primit deja o natură adecvată. (137) Şi în legătură cu aceste chestiuni s-a dat,
şi pe bună dreptate, o lege foarte frumoasă şi necesară: „Dacă doi oameni, luându-se la bătaie,
vor lovi o femeie însărcinată şi aceasta va lepăda pruncul ne'mplinit, [vinovatul] va fi pus să
plătească despăgubirea pe care o va cere bărbatul femeii; şi va plăti atât cât se cuvine. Dar
dacă [pruncul] va fi împlinit, atunci se va da suflet pentru suflet” {35}{Exodul 21:22}. Căci
nu este acelaşi lucru dacă distrugi ceva împlinit sau o lucrare imperfectă, dacă distrugi ceva
închipuit sau ceva ce cunoşti cu adevărat, dacă distrugi o speranţă sau ceva ce există cu
adevărat. (138) Din acest motiv, se dă o pedeapsă mai uşoară pentru ceva nesigur şi o
pedeapsă mai grea pentru ceva împlinit, dar împlinit nu în privinţa virtuţii, ci cu referire la o
faptă cu efecte clare. Pentru că acest vlăstar nu este născut de cea care tocmai a primit
sămânţa, ci de aceea care este însărcinată de mai multă vreme, şi care mai degrabă se laudă cu
asta decât să fie modestă. Căci este imposibil ca cea însărcinată de ceva vreme să piardă
copilul, atâta vreme cât cel care a pus sămânţa are grijă ca planta să ajungă la perfecţiune; dar
nu este de mirare ca o femeie însărcinată să avorteze dacă a căpătat o boală aflată mai presus
de meşteşugul vindecătorilor.
XXV. (139) Şi să nu credeţi că Agar este cea care vede că este însărcinată atunci când
citim, „şi văzând ea că a zămislit”; ci Sarra, stăpâna ei este cea care vede, pentru că ea spune,
„Văzând că a zămislit, m-a privit cu dispreţ” {36}{Geneza 16:4}. Oare de ce? (140) Pentru că
artele intermediare şi mediocre, precum şi ştiinţele care se trag din ele, văd într-adevăr cu ce
sunt însărcinate, însă nu clar, ci înceţoşat; dar ştiinţa adevărată înţelege într-un mod limpede şi
clar. Căci ştiinţa vine de dincolo de artă, şi ea îşi trage fermitatea din raţiune, fiind scutită de
erori; (141) pentru că arta este definită ca un sistem de concepţii menite să conducă la un final
dezirabil, cuvântul dezirabil fiind foarte nimerit, deoarece se referă la multitudinea de arte
vătămătoare. Dar ştiinţa se referă la o înţelegere sigură şi temeinică, pe care raţiunea o
scuteşte de orice greşeală. (142) De aceea, muzica şi gramatica, şi alte preocupări, sunt numite
arte; iar cei ce se desăvârşesc în ele, cum sunt muzicienii sau gramaticienii, sunt numiţi artişti.
Însă filozofia şi celelalte virtuţi sunt numite ştiinţe, iar cei ce se împărtăşesc din ele sunt
numiţi oameni de ştiinţă; pentru că aceştia sunt chibzuiţi, şi cumpătaţi, şi înţelepţi, şi nu se
înşeală niciodată în privinţa ideilor filozofice pe care ei înşişi le cultivă; dar artiştii pe care i-

370
am pomenit anterior greşesc atunci când speculează în domeniul artelor lipsite de valoare pe
care le practică. (143) Căci aşa cum ochii văd, deşi mintea vede mai clar prin intermediul
ochilor; şi aşa cum urechile aud, deşi mintea aude mai bine cu ajutorul lor; şi aşa cum nările
miros, deşi sufletul miroase mai bine cu ajutorul lor; la fel şi în cazul celorlalte simţuri
externe, cu toate că ele percep obiectele lor, totuşi mintea le înţelege cu mult mai bine. Şi ca
să spunem lucrurilor pe nume, mintea este ochiul ochilor, auzul auzului şi percepţia mai fină a
tuturor simţurilor externe; iar acestea sunt asemenea unor portari la tribunal, pentru că ea
decide în privinţa naturii obiectelor care i se înfăţişează, astfel încât pe unele le reţine, iar pe
altele le respinge. Şi tot aşa, artele intermediare se aseamănă cu facultăţile trupului, căci ele se
răsfaţă în simple observaţii, în timp ce ştiinţele investighează cu mare atenţie şi cu multă
precizie. (144) Căci ştiinţa are cu arta acelaşi tip de relaţie pe care o are sufletul cu simţul
extern; căci, după cum s-a spus anterior, sufletul este un fel de simţ extern al simţului extern;
de aceea, fiecare atrage la sine o serie de elemente din natură pe care le analizează şi asupra
cărora lucrează: geometria se ocupă de linii, iar muzica de sunete, iar filozofia de natura
lucrurilor care există. Întrucât obiectul ei de studiu îl constituie această lume, ca şi esenţa
vizibilă sau invizibilă a lucrurilor. (145) Şi nu este minunat că sufletul vede atât întregul, cât
şi părţile, şi că le vede chiar mai bine, de parcă ar fi înzestrat cu ochi mari şi ageri? Prin
urmare, cum este şi firesc, adevărata filozofie va privi învăţătura intermediară ca pe o
slujitoare şi va vedea că aceasta este însărcinată înainte ca ea să-şi dea seama.
XXVI. (146) Şi toată lumea ştie că primele principii şi seminţe ale tuturor ştiinţelor
individuale au fost puse de filozofie, şi că din acestea au luat naştere teoriile lor. Căci
geometria a inventat triunghiurile echilaterale şi cele oarecare, şi cercurile, şi poligoanele, şi
tot felul de alte figuri. Dar nu ea a descoperit natura punctului, şi a liniei, şi a suprafeţei, şi a
corpurilor solide, care sunt rădăcinile şi fundamentele figurilor menţionate anterior. (147) Şi
atunci, de unde a ştiut că punctul nu are dimensiuni şi că linia nu are lăţime; şi că suprafaţa
are lungime şi lăţime; şi că un corp solid are trei dimensiuni, lungimea, lăţimea şi înălţimea?
Aceste descoperiri aparţin filozofiei, iar definiţiile respective sunt exclusiv opera filozofilor.
(148) De asemenea, scrisul şi cititul sunt opera acestei gramatici imperfecte, pe care unii
oameni o numesc gramatică elementară. Însă gramatica desăvârşită se ocupă cu explicarea
marilor opere ale poeţilor şi povestitorilor. Iar atunci când oamenii discută despre diferitele
părţi de vorbire, nu fac ei apel la descoperirile filozofiei? (149) Pentru că filozofia este cea
care investighează ce este conjuncţia, ce este substantivul, ce este verbul, ce este un nume
comun, ce este un nume propriu, ce lipseşte din vorbire, ce este în exces, ce este afirmativ, ce
este interogativ, ce este o întrebare indirectă, ce este o exprimare exhaustivă, ce este o
rugăminte. Căci această ştiinţă a apărut din necesitatea studierii propoziţiilor independente, şi
a axiomelor, şi a noţiunilor universale. (150) Şi mai mult decât atât, oare nu filozofia este
aceea care s-a ocupat de semi-vocale, şi de vocale, şi de elementele mute, şi de sensul unor
expresii folosite în mod obişnuit, şi, pe scurt, de tot ce ţine de voce şi de organele vorbirii? Şi
nu le-a aranjat ea pe toate acestea într-un sistem precis? Iar acei hoţi, care au furat câteva
picături din torentul ei, vrând să-şi impregneze sufletele meschine cu ceea ce şi-au însuşit pe
nedrept, susţin cu neruşinare că aceste lucruri le aparţin.
XXVII. (151) În consecinţă, fiind entuziasmaţi şi plini de ei, aceştia o nesocotesc pe
stăpâna care face posibile contemplaţiile lor. Dar ea, văzând că este neglijată, le va reproşa
acest lucru, spunându-le verde în faţă, „Mă trataţi într-un mod necuviincios şi violaţi total
înţelegerea noastră, călcând în picioare legământul care a intervenit între noi; (152) căci din
momentul în care aţi strâns pentru prima dată la pieptul vostru ramurile elementare ale
educaţiei, voi aţi cinstit peste măsură progenitura slugii mele, iar pe aceasta din urmă aţi
respectat-o ca pe soţia voastră, pe când pe mine m-aţi repudiat, ca nu cumva din întâmplare să
ajungeţi să staţi în acelaşi loc cu mine. Dar poate că asta este doar o suspiciune pe care o am
în privinţa voastră, născută din legătura făţişă pe care o aveţi cu servitoarea mea, ceea ce mă

371
face să bănuiesc că v-aţi înstrăinat de mine, deşi nu lăsaţi să se vadă acest lucru. Însă nimeni
altcineva, în afară de Dumnezeu, nu poate şti dacă firea voastră este total diferită de ceea ce
îmi imaginez. (153) Motiv pentru care ea spune, „Dumnezeu să judece între mine şi tine”
{37}{Geneza 16:5}; fără să se grăbească să îl condamne dinainte pentru că i-a făcut rău, ci
sugerând că este în dubiu, crezând că poate acesta se va zori să îi facă bine, ceea ce de fapt se
întâmplă ceva mai târziu, când el se scuză şi îi împrăştie nedumerirea, spunându-i, „Iată,
slujnica ta e în mâinile tale, fă cu ea ce-ţi place!”. (154) Căci atunci când o numeşte slujnică,
acesta mărturiseşte de fapt două lucruri, că este o robă şi în acelaşi timp un copil; căci
cuvântul slujnică (παιδίσκην) mai are şi această conotaţie. Dar în acelaşi timp, prin opoziţia
dintre un copil şi o femeie în toată firea sau dintre slujitoare şi stăpâna ei, acesta mărturiseşte
două lucruri contrare: Îmbrăţişez într-adevăr învăţătura intermediară ca pe o slujnică tânără,
dar cinstesc cunoaşterea şi chibzuinţa ca pe o stăpână matură. (155) Iar expresia, „este în
mâinile tale”, înseamnă că ea îţi este supusă şi stă în puterea ta să faci ce vrei cu ea. Şi acesta
este un alt simbol, căci însuşirile slujnicei pot fi asociate cu mâinile trupeşti; pentru că
ramurile intermediare ale cunoaşterii au nevoie de organele şi facultăţile trupului; dar
însuşirile stăpânei ajung până la suflet; întrucât lucrurile care aparţin chibzuinţei şi cunoaşterii
fac parte din domeniul raţiunii; (156) căci în măsura în care mintea este mai puternică şi mai
eficace decât mâna, fiindu-i aşadar superioară, la fel consider că şi cunoaşterea şi
înţelepciunea sunt mult mai minunate decât învăţătura publică, motiv pentru care le apreciez
în cel mai înalt grad. Prin urmare, O, tu, care eşti o stăpână şi care eşti atât de apreciată de
mine, ia educaţia publică şi foloseşte-o ca slujnică, şi fă cu ea ce-ţi place; (157) căci eu ştiu că
ceea ce-ţi place este bun în toate privinţele, chiar dacă nu este întotdeauna plăcut, şi că este
util, chiar dacă nu e agreabil. Dar când este vorba de cei care au nevoie de îndreptare,
mustrarea şi reproşul sunt bune şi folositoare, iar pe acestea Sfintele Scripturi le menţionează
sub denumirea de prigoană.
XXVIII. (158) Motiv pentru care povestitorul se grăbeşte să adauge, „Şi ea a prigonit-
o”; această expresie este echivalentă cu a spune că a mustrat-o şi a corijat-o. Căci pentru cei
ce trăiesc în siguranţă şi indolenţă un pinten ascuţit este la fel de benefic şi util ca şi pentru
caii nărăvaşi; pentru că aceştia din urmă cu greu pot fi îmblânziţi şi determinaţi să fie
ascultători doar cu ajutorul biciului şi frâului. (159) Nu vedeţi că sunt complet insensibili la
recompense? {38}{înţelesul este greu de descifrat, poate că pasajul este deteriorat. Mangey
propune două amendamente, dar acestea nu sunt foarte satisfăcătoare}. Sunt graşi, sunt
robuşti, sunt lucioşi, respiră cu putere; apoi, se dedau la fapte lipsite de pietate, oameni
mizerabili şi nenorociţi ce sunt, având parte de o răsplată deprimantă, căci sunt proclamaţi
cuceritori ai lucrurilor nesfinte. Pentru că din cauza prosperităţii de care s-au bucurat
necontenit, s-au considerat a fi nişte zei de aur sau de argint, după modelul banilor falşi,
uitând de adevăratele monede. (160) Iar Moise adevereşte aceste lucruri atunci când spune,
„S-a îngroşat, s-a îngrăşat şi s-a lăbărţat şi L-a părăsit pe Dumnezeu Cel ce l-a făcut”
{39}{Deuteronomul 32:15}. Aşa că dacă relaxarea excesivă dă naştere celui mai mare rău, şi
anume lipsa de pietate, prigoana în condiţiile legii duce la îndreptare, care este un bine
desăvârşit şi vrednic de laudă; (161) şi el continuă, numind simbolic pâinea nedospită a primei
sărbători, „pâinea durerii” {40}{Deuteronomul 16:3}. Şi totuşi, cine nu ştie că sărbătorile şi
ospeţele sunt pline de bucurie şi desfătare, nu de durere? (162) Dar este limpede că el
foloseşte acest cuvânt cu alt înţeles, referindu-se la lucrarea celui care vrea să îndrepte răul.
Căci cele mai multe şi cel mai mari binecuvântări se dobândesc de obicei prin practică asiduă
şi multe exerciţii. Dar sărbătoarea sufletului este o stare de emulaţie în vederea atingerii acelor
lucruri minunate şi desăvârşite; de aceea s-a dat porunca, „să mănânce azima cu ierburi
amare” {41}{Exodul 12:8}; nu ca pe o hrană suplimentară, ci pentru că oamenii în general
consideră că a se abţine de la poftele lor şi a fi constrânşi să renunţe la ele constituie un lucru
dureros; însă acesta este adevăratul ospăţ şi adevărata sărbătoare a unei minţi care iubeşte

372
provocările onorabile.
XXIX. (163) Acesta este motivul pentru care legea a fost dată oamenilor în acel loc
numit „amăreală”; pentru că a face rău este ceva plăcut, dar a acţiona aşa cum se cuvine
reprezintă o muncă grea. Iar aceasta este o lege infailibilă; căci povestitorul sacru spune, „Şi
după ce au ieşit din pasiunile Egiptului au ajuns la Mara, dar n-au putut să bea apă din Mara,
că era amară; iată de ce locul acela a fost numit Mara (n.t. amăreală). Iar poporul murmura
împotriva lui Moise şi zicea: «Ce vom bea?». Atunci Moise a strigat către Domnul, iar
Domnul i-a arătat un lemn; el l-a aruncat în apă, iar apa s-a îndulcit. Acolo i-a pus [Domnul]
rânduieli şi porunci [poporului Său] şi acolo l-a pus la-ncercare” {42}{Exodul 15:23}. Căci
sufletul pus la încercare se luptă şi îndură amărăciunea; şi nu ştie în ce parte să o apuce;
pentru că mulţi oameni obosesc repede şi se prăbuşesc, socotind că munca este un inamic
aprig, iar mâinile le cad de slăbiciune, aşa cum se întâmplă în cazul luptătorilor istoviţi, şi de
aceea se hotărăsc să se întoarcă în Egipt şi să se lase pradă pasiunilor. (165) Însă alţii, cu
răbdare şi multă vigoare, reuşesc să faţă faţă terorii şi pericolelor din pustiu, luptându-se cu tot
ce le iese în cale şi păzindu-şi viaţa, înfruntând cu vitejie necesităţile naturii, adică foamea,
setea, frigul şi căldura, care de cele mai multe ori îi ţin pe oameni în robie, reuşind să le
supună cu forţa. (166) Şi pentru asta, nu este nevoie doar de muncă, ci şi de dulceaţă; căci
Scriptura spune, „Iar apa s-a îndulcit”. Dar truda plăcută şi dulce are un alt nume, şi anume
dragoste de muncă; pentru că gustul dulce al muncii este dat de iubirea, dorinţa, admiraţia şi
prietenia pentru ceea ce este onorabil. (167) Aşa că nimeni să nu respingă o astfel de prigoană
şi nici să nu creadă că dacă masa festivă este numită pâinea durerii, aceasta este vătămătoare
şi nu benefică; căci sufletul mustrat aşa cum se cuvine se hrăneşte cu învăţătură.
XXX. (168) Această turtă-azimă este atât de sacră, încât în Sfintele Scripturi se
porunceşte, „să pui în altar, pe masa de aur, douăsprezece azimi, corespunzând celor
douăsprezece triburi; iar acelea să fie numite pâini pentru punerea înainte” {43}{Exodul
25:30}. (169) De asemenea, legea spune clar, „nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat nedospit sau
miere în altar” {44}{Leviticul 2:11}; căci este greu să sfinţeşti dulceaţa plăcerilor trupeşti sau
entuziasmul uşor şi lipsit de substanţă al sufletului, atâta vreme cât prin natura lor acestea sunt
nesfinte şi profane. (170) Aşadar, cuvântul profetic, pe nume Moise, spune cu mândrie
legitimă, „Îţi vei aduce aminte de toată calea pe care Domnul, Dumnezeul tău, te-a purtat prin
pustie ca să te chinuie şi să te încerce şi pentru ca ascunsurile inimii tale să se cunoască: păzi-
vei tu poruncile Sale, sau nu? Te-a chinuit, te-a înfometat şi te-a hrănit cu mana pe care
părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine va trăi omul, ci că omul va trăi
cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” {45}{Deuteronomul 8:2}. (171) Aşa că ar fi
lipsit de pietate să credem că Dumnezeu îi face să sufere şi să piară de foame pe aceia care nu
pot trăi fără hrană. Căci Dumnezeu este bun şi este cauza oricărui lucru bun; şi este darnic, şi
mântuitor, şi sprijinitor, şi dătător de bogăţie şi de daruri măreţe, şi tot El alungă răutatea
dincolo de hotarele lucrurilor sfinte, aşa cum i-a alungat pe Adam şi Cain din Grădina Raiului.
(172) Aşa că haideţi să nu ne lăsăm înşelaţi de cuvinte, ci să vedem ce semnificaţie are
această alegorie, precizând că „a fi prigonit” este echivalent cu „a fi instruit, mustrat şi
corijat”. Iar când se spune că i-a lovit cu foamete, aceasta nu se referă la lipsa mâncării şi a
băuturii, ci la privarea de plăceri, şi dorinţe, şi teamă, şi durere, şi fapte nedrepte, şi, pe scurt,
la lipsirea lor de toate acele lucruri ce provin din răutate sau din lucrarea pasiunilor. (173) Iar
ceea ce spune imediat dovedeşte acest lucru: „El te-a hrănit cu mana”. Prin urmare, acea hrană
care, fără niciun fel de efort din partea lui, este dată omului nu din pământ, aşa cum se
întâmplă în mod obişnuit, ci din cer, poate fi ea considerată cauza durerii şi a tristeţii sau mai
degrabă ea este o lucrare minunată, dată spre folosul celor care vor să se înfrupte din ea, o
cauză a prosperităţii şi fericirii, a eliberării de teamă şi a unei vieţi ordonate? (174) Dar
mulţimea, turma de oameni, consideră că cei care sunt hrăniţi prin Cuvântul lui Dumnezeu
duc o viaţă mizerabilă şi plină de lipsuri.

373
 XXXI. (175) Rezultă că există o prigoană benefică, care chiar dacă îmbracă forma cea
mai umilitoare, şi anume robia, este socotită a fi bună. Iar Scripturile Sacre relatează despre
un tată care a invocat o astfel de robie pentru fiul său; este vorba de Isaac şi de fiul său Isav;
(176) căci undeva se spune, „Din sabia ta vei trăi şi fratelui tău îi vei sluji” {46}{Geneza
27:40}. Socotind că destinul este cel mai benefic lucru pentru omul care a ales războiul în
locul păcii şi care este înarmat şi se luptă mereu, pentru că sufletul său este rebel şi
dezordonat; acest destin îi impune să fie un servitor şi să respecte toate ordinele pe care i le dă
omul care iubeşte cumpătarea. (177) Din acest motiv, am impresia că unul din discipolii lui
Moise, un om paşnic, care în limba lui maternă poartă numele de Solomon, spune, „Fiule, nu
dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja atunci când El te mustră; căci Domnul îl
ceartă pe cel pe care-l iubeşte; şi-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă” {47}{Proverbe 3:11}.
Prin urmare, pedeapsa şi reproşul sunt considerate a fi bune, căci din ele răsare înţelegerea şi
legătura cu Dumnezeu. Căci ce legătură poate fi mai strânsă decât aceea dintre fiu şi tată sau
dintre tată şi fiu? (178) Dar ca să nu părem prea pedanţi înşiruind tot felul de argumente, pe
lângă ceea ce am spus deja vom mai adăuga cea mai clară dovadă a faptului că o astfel de
suferinţă este lucrarea virtuţii. Căci există această lege, „Cu nici o văduvă şi cu nici un sărac
să nu vă purtaţi rău; că, dacă voi le veţi face rău...”. Ce înseamnă asta? Este oare posibil ca
aceştia să sufere dintr-un alt motiv? Căci dacă suferinţa ar fi provocată doar de răutate, atunci
ar fi inutil să se spună ceea ce toată lumea ştie şi ceea ce s-ar înţelege şi fără această adăugire.
(179) Cu siguranţă că veţi spune, ştim că oamenii sunt mustraţi de virtute şi instruiţi de
înţelepciune; motiv pentru care eu nu condamn orice suferinţă sau prigoană, căci pe acelea
care sunt opera dreptăţii şi a legii le admir din tot sufletul; căci acestea îndreaptă prin
intermediul pedepsei, însă cele care provin din nebunie şi răutate sunt vătămătoare; prin
urmare, pe acestea din urmă le detest şi le consider a fi cu adevărat rele. (189) Aşa că atunci
când auziţi că Agar a fost persecutată de Sarra, nu trebuie să vă imaginaţi că i s-a întâmplat
ceva rău, ceva izvorât din ceartă şi rivalitate între femei; pentru că aici nu este vorba de femei,
ci de minţi; una antrenată în ramurile educaţiei elementare, iar cealaltă dedicată lucrărilor
virtuţii.

374
 19. DESPRE CEI CE FUG ŞI GĂSESC

I. (1) „Şi Sarra i-a făcut necazuri şi [Agar] a fugit de la faţa ei. Şi îngerul Domnului a
găsit-o la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Şur. Şi i-a zis
îngerul Domnului: «Agar, slujnica Sarrei, de unde vii şi unde te duci?» Iar ea a răspuns: «Fug
de la faţa Sarrei, stăpâna mea». Şi îngerul Domnului i-a zis: «Întoarce-te la stăpâna ta şi
supune-te sub mâinile ei!». Şi i-a mai zis îngerul Domnului: «Atât de mult îi voi înmulţi pe
urmaşii tăi, încât nu vor putea fi număraţi din pricina numărului». Şi i-a zis îngerul Domnului:
«Iată, tu ai zămislit şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că Domnul ţi-a auzit
necazul. Acela va fi o sălbăticiune de om; mâinile lui împotriva tuturor şi mâinile tuturor
împotrivă-i» {1}{Geneza 16:8}. (2) După ce în tratatul anterior am arătat ce trebuie să
cunoaştem în privinţa învăţăturii preliminare şi a prigoanei, vom continua să analizăm acum
tema fugarilor. Ei bine, Moise vorbeşte adesea despre oameni care fug, aşa cum spune şi aici
despre Agar, că fiind prigonită a fugit din faţa stăpânei sale. (3) Prin urmare, cred că există
trei cauze care determină fuga: ura, teama şi ruşinea. Aşadar, femeile îşi părăsesc bărbaţii din
ură, şi tot acesta este şi motivul pentru care bărbaţii îşi lasă femeile. Însă copiii fug de la
părinţi şi servitorii de la stăpâni de frică. Şi în sfârşit, prietenii se evită din ruşine, atunci când
unul a săvârşit ceva ce nu este pe placul celuilalt. Iar eu am cunoscut situaţii când taţii care
duceau o viaţă de lux efeminat s-au ruşinat atunci când s-au raportat la vieţile austere şi
filozofice ale fiilor lor, preferând să trăiască mai degrabă la ţară decât la oraş. (4) Ei bine,
Scriptura conţine referiri la toate cele trei cauze. De aceea, Iacov, practicantul virtuţii, a fugit
de la socrul său Laban din ură şi s-a despărţit de fratele său Isav de teamă, aşa cum voi arăta
imediat. Dar Agar fuge de ruşine. Iar o dovadă în acest sens este faptul că îngerul, care este
Cuvântul lui Dumnezeu, îi iese în cale cu intenţia de a-i spune ce să facă şi de a o îndruma să
se întoarcă la casa stăpânei sale. Căci el a încurajat-o şi i-a spus: „Dumnezeu ţi-a auzit
strigătul de smerenie”, pe care l-ai lăsat să iasă din pieptul tău nu de teamă, şi nici măcar din
ură. Pentru că teama este sentimentul sufletului lipsit de nobleţe, iar ura al sufletului care
iubeşte disputa; tu însă ai strigat de ruşine, căci ruşinea este înrudită cu modestia şi
cumpătarea. (6) Pentru că dacă ar fi plecat de teamă, ar fi fost firesc ca îngerul să o tempereze
pe stăpâna ei, cea care o ameninţa, să o mângâie şi să o liniştească. Căci doar atunci fugara s-
ar fi putut întoarce în siguranţă, şi nu mai înainte de asta. Dar nimeni nu a mediat între ea şi
stăpâna ei, pentru că aceasta deja se calmase. Iar acest înger, prietenos şi sfătos în acelaşi
timp, care reprezintă mustrarea, îşi revarsă bunăvoinţa şi o învaţă pe femeie să nu simtă doar
ruşine, ci să fie în acelaşi timp încrezătoare, deoarece modestia fără curajul potrivit reprezintă
doar o jumătate de virtute.
II. (7) Aşadar, relatarea care urmează va arăta mai clar care sunt aceste caracteristici.
Dar trebuie să ne întoarcem la originea problemei pe care deja am ridicat-o şi să începem de la
cei care fug mânaţi de ură. „Căci”, spune Scriptura, „Iacov l-a păcălit pe Laban Arameul prin
aceea că nu i-a spus că vrea să plece, ci a fugit cu toate câte avea” {2}{Geneza 16:8}. (8) Dar
ce motiv avea ca să urască? Că poate eşti doritor să afli. Sunt unii oameni care îşi fac zei din
materiale lipsite de calităţi distinctive şi de formă, fără a cunoaşte cauza care pune în mişcare
lucrurile şi fără a manifesta interes să înveţe de la cei care ştiu, mulţumindu-se cu ignoranţa
lor şi cu lipsa lor de înţelegere în privinţa celei mai importante învăţături, aceea care de fapt
este prima şi singura învăţătură pentru care este necesar să muncească spre a o dobândi. Ei
bine, Laban este un astfel de om; căci Sfânta Scriptură ne spune că el are o turmă lipsită de
orice semn distinctiv. Însă în univers, materia lipsită de caracteristici specifice nu are niciun
fel de semn, aşa cum se întâmplă şi cu sufletul omului lipsit de cunoaştere şi fără niciun
învăţător. (10) Sunt unii însă care aparţin unei categorii mai bune, iar aceştia spun că mintea
este cea care a venit şi care a rânduit toate lucrurile, transformând dezordinea şi haosul în care

375
se aflau lucrurile existente într-o ordine legitimată de autoritatea puterii divine. Pe de altă
parte, speciile din univers au semne distinctive de culori variate, şi la fel se întâmplă şi cu
mintea omului bine instruit şi iubitor de învăţătură. (11) Iar cel marcat în felul acesta, şi care
este tovarăşul adevăratei puteri divine, odată ce a primit o mare cantitate de afecţiune socială,
se duce la cel lipsit de orice semn distinctiv şi care, aşa cum am spus, îşi face zei cu puteri
materiale, crezând că în afară de aceştia nu mai există nicio cauză care să dea naştere vreunui
lucru, pentru a-i spune că opiniile lui nu sunt corecte. (12) Căci lumea a fost creată şi îşi are
originea într-o cauză exterioară. Iar Cuvântul Creatorului este o pecete prin care fiecarui lucru
care există i se atribuie o formă. Datorită acestui fapt, specia desăvârşită este de la bun început
o impresie şi o imagine a cuvântului desăvârşit. (13) Pentru că iniţial, animalul creat este
nedesăvârşit în privinţa cantităţii; dovadă creşterea treptată care se produce odată cu trecerea
timpului. Dar în privinţa calităţii, el este desăvârşit. Căci el păstrează aceeaşi calitate ce i-a
fost imprimată de Cuvântul divin, iar aceasta este permanentă şi nu se schimbă niciodată.
III. (14) Şi văzând că Laban e opac în privinţa învăţăturii, lipsindu-i autoritatea
dezirabilă şi legitimă, Iacov se gândeşte în mod firesc să fugă. Întrucât se teme că nu va putea
obţine niciun beneficiu de pe urma lui şi, mai mult decât atât, ar putea să să fie vătămat.
Pentru că orice legătură cu cei proşti este vătămătoare, deoarece sufletul, adesea fără voia lui,
primeşte amprenta nebuniei lor. Şi într-adevăr, învăţătura e vrăjmaşa ingnoranţei, tot aşa cum
sârguinţa se opune indiferenţei. (15) De aceea, atunci când sunt eliberate, puterile care se
dedică practicii şi meditaţiei strigă şi relatează pe larg despre cauzele urii lor: „Mai avem noi
oare parte de moştenire în casa tatălui nostru? Oare n-am fost noi socotite de el ca nişte
străine? Că ne-a vândut şi cu banii noştri s-a ghiftuit. Ca atare, toată averea pe care Dumnezeu
a luat-o de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri” {3}{Geneza 31:14}. (16) Căci cei
despre care se spune că sunt deschişi la minte cred că omul nesăbuit nu este nici bogat, nici
glorios, ci astfel de oameni sunt, ca să spunem aşa, săraci şi lipsiţi de glorie, chiar dacă
bogăţia lor o întrece şi pe cea a regilor. Pentru că ele (n.t. Lia şi Rahila) nu spun că vor
bogăţiile tatălui lor, ci acele bogăţii care le-au fost luate; şi nici nu spun că vor gloria lui, ci
gloria care li s-a luat. (17) Dar omul rău este lipsit de toate bogăţiile adevărate şi de toată
gloria reală; căci aceste binecuvântări sunt date de înţelepciune, şi de cumpătare, şi de toate
tendinţele înrudite ale sufletului, iar acestea sunt moştenite de acele suflete iubitoare de
virtute. (18) Prin urmare, bogăţia şi gloria omului bun provine din acele lucruri care îi lipsesc
omului rău, şi nu din acelea care-i aparţin. Iar omul rău este lipsit de virtutea care se află în
posesia omului bun, lucru confirmat şi de cele spuse într-un pasaj pe care l-am mai citat: „Să
sacrificăm Domnului Dumnezeului nostru urâciunea Egiptului” {4}{Exodul 8:26}. Pentru că
virtuţile sunt jertfe desăvârşite şi ireproşabile, la fel şi faptele ce provin din virtute, însă pentru
trupul egiptean, dedicat pasiunilor, acestea sunt urâciune; (19) căci aşa cum în acest pasaj
lucrurile care, potrivit principiilor filozofiei naturale, sunt socotite profane de către egipteni,
dar sunt numite sacre de către israeliţii cu vederea ageră; tot aşa, omul aflat în compania
virtuţii va fi moştenitorul acelor lucruri de care omul nesăbuit este lipsit şi deposedat. Iar
aceste lucruri sunt gloria adevărată, care de fapt nu se deosebeşte în nicio privinţă de
înţelepciune, şi bogăţia, dar nu o bogăţie oarbă, ci acea bogăţie care are vederea cea mai
ascuţită, care niciodată nu primeşte bani sau lucruri lipsite de viaţă, decât după ce le-a analizat
cu atenţie şi a fost de acord cu ele. (20) În mod firesc, prin urmare, acea persoană va fugi de
cel ce nu este părtaş la binecuvântările divine, care se acuză chiar şi în privinţa acelor
chestiuni de care îi acuză pe alţii, atunci când zice, „Că dacă mi-ai fi spus, te-aş fi lăsat să
pleci” {5}{Geneza 31:27}. Căci chiar acest lucru a fost o cauză ca să te părăsesc, faptul că tu,
slujind la un număr infinit de stăpâni şi pretinzând că ai fost învestit cu autoritate, ai dat
libertate altora. (21) Dar eu, spune acesta, nu mi-am luat nici un servitor pe drumul care duce
la virtute, ci am dat ascultare oracolelor divine, care mi-au poruncit să plec de acolo, şi care
chiar şi acum continuă să mă îndrume pe cale. (22) Şi cum m-ai fi lăsat tu să plec? Cu

376
siguranţă lăudându-te şi făcând uz de un limbaj pompos, afişând o bucurie care pentru mine ar
fi fost dureroasă, însoţindu-mă cu muzică care nu ar fi fost muzică, şi cu dansuri, şi cu
zgomote fără noimă, lipsite de melodicitate, lovindu-mi sufletul prin intermediul urechilor, şi
cu harpa, şi cu sunete nearmonice, care nu nimic în comun cu lira sau cu alte instrumente
muzicale, dar asemănătoare cu faptele comise într-o viaţă. Iată lucrurile care m-au determinat
să fug; dar tu, după câte se pare, ai plănuit să mă târăşti înapoi, ca să revin la natura
seducătoare şi amăgitoare a simţurilor externe, de care abia am putut să mă despart şi să plec.
IV. (23) Prin urmare, cauza fugii pe care am am descris-o aici a fost ura; dar într-o altă
împrejurare, pe care urmează să o relatez, cauza a fost teama. Căci, spune povestitorul sacru,
Rebeca i-a spus lui Iacov, „Iată că fratele tău Isav vrea să se răzbune pe tine omorându-te.
Acum dar, fiule, ascultă la vorba mea: Sus!, fugi în Mesopotamia, la fratele meu Laban, în
Haran, şi stai la el câtva timp, până ce mânia fratelui tău se va potoli, până ce supărarea
fratelui tău nu va mai fi asupră-ţi şi el va uita ce i-ai făcut; atunci voi trimite şi te voi lua de
acolo” {6}{Geneza 27:42} (24) Pentru că se cuvenea să se teamă, ca nu cumva partea cea rea
a sufletului să provoace o ambuscadă sau să atace făţiş partea cea bună şi să o doboare; prin
urmare, sfatul Rebecăi, perseverenţa cu vederi sănătoase, a fost foarte bun. (25) Ori de câte
ori, spune ea, vei vedea un rău care năvăleşte asupra virtuţii, făcând mare caz de acele lucruri
care mai degrabă ar trebui nesocotite, cum ar fi bogăţia, gloria şi plăcerea, şi care laudă
faptele nedrepte, socotindu-le cauze ale lucrurilor pe care le-am menţionat (căci vedem că cei
ce comit nedreptăţi sunt de cele mai multe ori oameni care posedă mult aur şi argint, şi care au
o bună reputaţie), să nu cazi în cealaltă extremă şi să te complaci într-o viaţă plină de lipsuri,
şi de umilinţă, şi de austeritate, şi de solitudine; căci făcând asta, îţi vei irita adversarul şi îl
vei stârni şi mai abitir împotriva ta. (26) Fii atent, aşadar, cum poţi evita atacurile sale; ocupă-
te şi tu de aceleaşi lucruri, nu vreau să spun să făptuieşti, ci să-ţi apleci atenţia asupra cauzelor
eficiente ale lucrurilor pe care le-am menţionat; este vorba de onoruri, de funcţiile publice, de
aur, de argint, de posesiuni, de bani, de culori, de forme de o frumuseţe excepţională; şi când
vei veni în contact cu aceste lucruri, atunci, ca un muncitor iscusit, să imprimi substanţele
materiale cu formele cele mai frumoase, săvârşind în felul acesta lucrarea cea mai minunată.
(27) Nu ştiţi că dacă un om nefamiliarizat cu navigaţia preia controlul unei nave, care altfel ar
putea ajunge în port în siguranţă, o va răsturna, pe când un cârmaci iscusit a salvat adesea
nave care păreau pierdute? Şi tot aşa, unele persoane cu diferite afecţiuni, din cauza
nepriceperii personalului medical, s-au îmbolnăvit foarte grav, pe când altele, datorită
iscusinţei medicilor, au scăpat de boli periculoase? Şi ce s-o mai lungesc? Pentru că
întotdeuna lucrurile făcute cu măiestrie le condamnă pe cele făcute într-un mod lipsit de
iscusinţă; iar lauda celor dintâi constituie o acuzaţie infailibilă pentru cele din urmă.
V. (28) Prin urmare, dacă vreţi să condamnaţi un om rău, care posedă în acelaşi timp o
mare bogăţie, nu trebuie să dispreţuiţi bogăţia; căci omul nefericit îşi va da curând arama pe
faţă, dovedindu-se a fi ori un om meschin, calic şi îngust la minte, ori un cămătar speculant,
ori un risipitor depravat şi necumpătat, gata să devoreze şi să irosească, ori un tovarăş zelos al
prostituatelor şi deţinătorilor de bordeluri, al peştilor, şi al tuturor depravaţilor. (29) Ci voi să
daţi mai degrabă bogăţiile voastre prietenilor săraci şi ţării aflate în lipsuri, precum şi fiicelor
părinţilor nevoiaşi, adăugând o dotă consistentă la moştenirea lor; şi de fapt, punând întreaga
voastră avere la dispoziţia comunităţii, îi veţi invita pe toţi aceia care sunt vrednici de cinste
să se înfrupte din ea. (30) Şi tot aşa, când veţi dori să îl mustraţi pe omul rău, lăudăros şi plin
de el, dornic de cât mai multe onoruri, să nu respingeţi cu dispreţ aprecierile mulţimii; căci
procedând astfel, îl veţi face pe acel nenorocit care se plimbă ţanţoş să se poticnească. Întrucât
el va abuza de renumele său, comportându-se cu obrăznicie şi insultându-i pe cei ce sunt mai
buni decât el, susţinându-i pe cei răi şi făcându-i să triumfe în detrimentul celorlalţi; pe când
voi, dimpotrivă, veţi da celor buni o parte din renumele vostru, punându-i astfel la adăpost pe
cei buni şi îndreptându-i cu reproşurile voastre pe cei care nu sunt chiar atât de buni. (31) Şi

377
dacă vreodată vă veţi duce la o petrecere sau la un spectacol costisitor, să mergeţi cu
încredere; căci prin dibăcia voastră îl veţi face de râs pe cel necumpătat. Pentru că acesta va
cădea pe burtă şi va da frâu liber dorinţelor sale nepotolite chiar mai înainte de a deschide
gura, îndopându-se într-o manieră ruşinoasă şi grosolană, înşfăcând lucrurile aproapelui său,
lingând peste tot fără să gândească. Iar când va fi sătul de atâta mâncat, va începe să bea, aşa
cum spun poeţii, cu gura deschisă, făcându-se de râs şi umplându-se de ridicol în ochii celor
care îl privesc. (32) Dar voi să fiţi moderaţi şi să nu vă lăsaţi siliţi să vă comportaţi astfel; şi
chiar de-aţi fi forţaţi să depăşiţi măsura, faceţi în aşa fel încât raţiunea să devină stăpâna
necesităţii şi să nu ajungeţi niciodată până într-acolo încât să schimbaţi plăcerea în neplăcere;
ci, dacă mă pot exprima astfel, să vă îmbătaţi menţinând o stare de trezie.
VI. (33) Aşadar, cei care îşi abandonează afacerile personale şi viaţa civilă fără niciun
fel de analiză, spunând că au învăţat să dispreţuiască gloria şi plăcerea, vor fi pe drept cuvânt
condamnaţi; căci astfel de oameni se comportă cu obrăznicie, întrucât ei nu dispreţuiesc cu
adevărat aceste lucruri, ci doar se laudă cu înfăţişarea lor sordidă, melancolică şi aspră,
folosindu-se de modul lor de viaţă auster şi murdar ca de o momeală, ca şi cum ar iubi
disciplina, şi modestia, şi suferinţa; (34) însă aceştia nu îi pot înşela pe cei ce privesc în
sufletul lor şi care străpung acest deghizament, şi care nu sunt induşi în eroare de acest
spectacol; şi care odată ce au îndepărtat aceste văluri acoperitoare pot vedea ce stă ascuns
înăuntru şi pot afla ce fel de calităţi au aceşti oameni şi care este natura lor; şi dacă sunt buni,
îi admiră, dar dacă sunt răi, îi ridiculizează şi îi urăsc pentru ipocrizia lor. (35) Unor astfel de
oameni, haideţi să le spunem, „Sunteţi voi oare admiratori şi imitatori ai unei vieţi care urăşte
să se amestece şi să se adune cu alţii, ai unei vieţi solitare şi lipsite de tovarăşi? Căci ce fel de
virtute aţi afişat voi vreodată în compania celorlalţi? Dispreţuiţi banii? Aţi fost vreodată
dornici, voi cei numiţi negustori de bani, să acţionaţi cu dreptate? Afirmaţi că nesocotiţi
plăcerile pântecelui şi ale părţilor situate mai jos de pântece, dar v-aţi comportat cu moderaţie
atunci când aţi avut ocazia să vă răsfăţaţi în astfel de pofte? Dispreţuiţi gloria? Dar aţi cultivat
voi oare o smerenie afabilă atunci când aţi fost pe poziţii de autoritate? Şi poate că aţi
ridiculizat participarea la treburile statului, fără să vă gândiţi însă cât de importantă este o
astfel de îndeletnicire”. (36) V-aţi ocupat voi oare mai întâi de chestiunile publice şi private
ale vieţii voastre? Şi devenind politicieni abili şi economişti experimentaţi cu ajutorul
virtuţilor înrudite cu ştiinţele economice şi politice, şi bucurându-vă din abundenţă de toate
aceste lucruri, v-aţi pregătit vreodată să migraţi spre un mod de viaţă mai bun? Căci înainte de
a trece la o viaţă teoretică este bine să vă ocupaţi de cea practică, întrucât aceasta din urmă
este un soi de repetiţie pentru lupta desăvârşită care va urma. În felul acesta veţi putea scăpa
de acuzaţia de ezitare şi indolenţă. (37) Astfel, leviţilor li se dă o poruncă explicită, aceea ce
a-şi îndeplini slujba până la vârsta de cincizeci de ani; iar după ce vor fi eliberaţi din slujba pe
care au desfăşurat-o în viaţa activă să se apuce şi să contemple fiecare lucru, primind ca
răsplată pentru faptele bune săvârşite în timpul vieţii active o altă viaţă, în care să se desfete
doar în cunoaştere şi contemplare. (38) Iar uneori este necesar ca cei care se consideră
vrednici să revendice lucrurile drepte care vin de la Dumnezeu să îşi îndeplinească mai întâi
îndatoririle lor de oameni; căci este o mare prostie să aştepţi să atingi ceea ce este mai
important, dacă nu poţi să te achiţi aşa cum se cuvine de lucrurile mai puţin semnificative.
Prin urmare, mai întâi de toate, să vă faceţi cunoscută virtutea printre oameni, şi abia apoi să
vă ocupaţi de lucrurile care îi aparţin lui Dumnezeu. Acesta este sfatul pe care perseverenţa îl
dă omului înclinat spre practicarea virtuţii; însă acum trebuie să analizăm cu atenţie cuvintele
sale.
VII. (39) „Iată”, spune ea, „fratele tău Isav te ameninţă”. Dar acest lucru nu este ceva
nefiresc pentru acea fire tare ca stejarul, adică pentru Isav cel neştiutor şi încăpăţânat, care
aruncă momeala vieţii muritoare pentru a vă duce la pieire; această momeală constând din
bogăţie, glorie, plăcere şi alte tentaţii similare menite să vă ucidă. Dar tu, O, copilul meu, să

378
fugi momentan de această luptă, căci încă nu ai tăria deplină de a lua parte la ea, pentru că
nervii sufletului tău, precum cei ai unui copil, sunt încă slabi şi moi. (40) Şi din acest motiv ea
îl numeşte „copilul meu”, ca semn de afecţiune şi pentru a indica vârsta fragedă pe care o are;
întrucât noi considerăm că cel înclinat spre practicarea virtuţii, dar care e încă tânăr, merită
acea afecţiune de care cei maturi nu mai au nevoie. Dar un astfel de om nu poate aspira decât
la premiile ce se acordă copiilor, întrucât momentan nu le poate obţine pe acelea care sunt
oferite adulţilor. Dar cea mai bună luptă în care se pot angaja oamenii este aceea de a fi în
slujba lui Dumnezeu. Prin urmare, chiar dacă ne-am purificat anterior, (41) nu am făcut
altceva decât să ne spălăm de acele lucruri care ne întinează viaţa; şi chiar dacă am ajuns pe
prima treaptă a slujirii lui Dumnezeu, am coborât de acolo mai repede decât am urcat,
neputând îndura nici modul de viaţă auster care ni se impune, nici dorinţa trează de a-i face pe
plac lui Dumnezeu, nici munca continuă şi perseverentă; (42) fugiţi, aşadar, pentru moment,
atât de lucrurile bune, cât şi de cele rele. Lucrurile rele sunt basmele, poeziile cu versuri slabe
şi lipsite de armonie, concepţiile şi convingerile rigide şi înverşunate izvorâte din lipsa de
cunoaştere, al căror exponent este Isav. Lucrurile bune sunt jertfele; căci neamul dispus să
slujească este o jertfă adusă lui Dumnezeu, iar aceasta se exprimă prin toate responsabilităţile
marii preoţii; (43) căci a te complace în rău este ceva dăunător, iar a face casă cu binele
desăvârşit este ceva periculos. În consecinţă, Iacov fuge de Isav, dar în acelaşi timp se
desparte şi de părinţii săi; pentru că fiind îndrăgostit de practicarea virtuţii şi lucrând în
continuare pentru a o atinge, el fuge de răutate; dar cu toate acestea, nu poate trăi în compania
virtuţii desăvârşite şi de aceea mai are nevoie de un învăţător.
VIII. (44) Motiv pentru care citim, „El va pleca la Laban”, adică la fratele mamei sale
şi nu la Laban sirianul; cu alte cuvinte, va merge la lucrurile strălucitoare ale vieţii; căci
Laban tălmăcit înseamnă „alb”. Iar când va ajunge acolo, nici nu va sta cu nasul pe sus şi nici
nu se va umfla în pene datorită destinului său fericit; căci cuvântul sirian se referă la ceva
„sublim”. Dar acum el nu are de-a face cu sirianul Laban, ci cu fratele Rebecăi; (45) pentru că
mijloacele de trai care îi sunt date unui om rău fac ca mintea sa lipsită de înţelepciune să se
umfle în pene şi să se ridice la o mare înălţime, ceea ce se exprimă prin cuvântul sirian; dar
dacă îi sunt atribuite unui iubitor de învăţătură, atunci acestea fac ca mintea lui să rămână în
compania ideilor ferme şi durabile ale virtuţii şi excelenţei. Acesta este fratele Rebecăi, adică
al perseverenţei, şi el locuieşte în Haran, care tălmăcit înseamnă „găuri”, un simbol al
simţurilor externe; (46) „Prin urmare”, spune ea, „stai cu el, copilul meu”, nu toată viaţa, ci
„doar o perioadă”; adică învaţă să te familiarizezi cu ţinutul simţurilor externe; cunoaşte-te pe
tine însuţi, cunoaşte-ţi părţile din care eşti alcătuit şi ce reprezintă fiecare, cunoaşte scopul
pentru care au fost create şi felul în care natura le dă energie; înţelege cine este cel ce pune în
mişcare aceste lucruri minunate, şi care trage sforile, deşi rămâne invizibil; este oare mintea
din tine sau mintea universală? (47) Iar atunci când te vei fi familiarizat pe deplin cu tine
însuţi, să analizezi cu atenţie şi calităţile specifice ale lui Laban; acele lucruri considerate a fi
exemple strălucitoare ale unei glorii deşarte; dar să nu te laşi înşelat de niciunul din ele, ci
asemenea unui lucrător bun să le adaptezi pe toate cu iscusinţă necesităţilor tale; căci dacă,
cufundat fiind în această viaţă tulbure, vei etala o fire stabilă şi bine instruită, voi trimite după
tine, ca şi tu să primeşti aceeaşi recompensă pe care au primit-o şi părinţii tăi; această
recompensă va consta în slujirea necontenită şi promptă a Dumnezeului unic şi înţelept.
IX. (48) Şi tatăl său îi dă aceleaşi poveţe, adăugând şi câteva porunci neînsemnate;
căci el spune, „Scoală-te şi mergi în Mesopotamia, în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi
acolo ia-ţi femeie dintre fetele lui Laban, fratele mamei tale” {7}{Geneza 28:2}. (49) Dar nici
el nu face aluzie la faptul că Laban e sirian, ci îl numeşte fratele Rebecăi, cel pe cale de a se
înrudi cu practicantul virtuţii prin intermediul unei căsătorii. Fugi, aşadar, în Mesopotamia,
adică în mijlocul torentului tumultos al vieţii, şi ai grijă să nu fii măturat şi înghiţit de
vârtejurile sale; ci rămânând ferm, să respingi tot acel flux violent şi impetuos de evenimente

379
care se revarsă asupra ta din înalt şi din toate părţile; (50) şi astfel vei ajunge la casa
înţelepciunii, în acel port cu apă liniştită în care vei fi în siguranţă, şi care te va primi cu
bucurie atunci când vei ancora. Dar în Sfintele Scripturi, numele Batuel se referă la
inteligenţă; pentru că tălmăcit, acest nume înseamnă „fiica lui Dumnezeu”; iar fiica legitimă
este pururea fecioară, căci a primit o natură care nu va fi atinsă sau pângărită niciodată, atât
datorită decenţei de care dă dovadă, cât şi a rangului înalt al tatălui ei. (51) Şi spune că Batuel
este tatăl Rebecăi. Dar cum este posibil ca fiica lui Dumnezeu, şi anume înţelepciunea, să fie
numită tată? Oare pentru că substantivul înţelepciune, deşi de gen feminin, este de sex
masculin? Pentru că, într-adevăr, toate virtuţile au nume de femei, dar puterea şi acţiunea lor
este aceea a unor bărbaţi în toată firea, căci tot ce vine după Dumnezeu, chiar şi cel mai vechi
dintre lucruri, ocupă doar poziţia secundă atunci când este comparat cu Fiinţa atotputernică, şi
nu pare atât de masculin, cât mai degrabă feminin, în conformitate cu asemănarea pe care o
are cu celelalte creaturi; căci atâta timp cât elementul masculin este mai important, elementul
feminin are un rang inferior. (52) Prin urmare, fără a acorda atenţie diferenţelor de nume, vom
putea spune că înţelepciunea, fiica celui bun, este atât bărbat, cât şi tată, şi că ea este aceea
care pune în suflet sămânţa şi care dă naştere învăţăturii, şi cunoaşterii, şi chibzuinţei, şi
tuturor acelor lucruri onorabile şi binecuvântate. Aceasta este sursa din care Iacov,
practicantul virtuţii, doreşte să îşi ia o soţie; căci din ce alt loc şi-ar putea lua o parteneră decât
din casa înţelepciunii? Şi unde altundeva ar putea găsi o părere lipsită de orice reproş, cu care
să trăiască toată viaţa? [...]{8}{restul pasajului s-a pierdut}.
X. (53) Dar Moise vorbeşte mai clar despre fugă atunci când instituie legea referitoare
la omucidere, în care se referă la toate tipurile de omucidere, la cele intenţionate, la cele
neintenţionate, la uciderea survenită în urma unui atac pus la cale în mod intenţionat sau la
omorul săvârşit ca urmare a unui act viclean de trădare. Să citim legea: „De va lovi cineva pe
altul şi acela va muri, să fie omorât cu moarte. Iar de nu va fi fost cu voia lui, ci Dumnezeu i l-
a adus în mână, îţi voi da Eu loc unde să fugă ucigaşul. Dacă însă cineva va merge până acolo
încât să-l omoare pe aproapele său cu vicleşug şi va fugi la altar, chiar şi de la altarul Meu să-l
iei şi să-l omori” {9}{Exodul 21:12-14}. (54) Ştiind foarte bine că legea nu adaugă niciun
cuvânt inutil în descrierea acestor chestiuni, m-am întrebat de ce nu spune pur şi simplu că cel
care a ucis pe altul va trebui să moară, în loc să spună că va fi omorât cu moarte; (55) căci
cum altfel ar putea muri cineva, decât murind cu moarte? Prin urmare, adresându-mă pentru
învăţătură unei femei înţelepte pe nume Reflecţie, am fost izbăvit de dificultatea mea, pentru
că ea m-a învăţat că unii oameni vii sunt de fapt morţi, iar unii care sunt morţi sunt încă în
viaţă; aceasta a spus că oamenii răi, chiar dacă ajung la adânci bătrâneţe, sunt morţi, întrucât
sunt lipsiţi de viaţa închinată virtuţii; dar cei buni, chiar dacă sunt separaţi de trup, trăiesc
veşnic, întrucât se împărtăşesc din lucrurile nemuritoare.
XI. (56) În plus, ea a afirmat că părerea sa este confirmată de Sfintele Scripturi, în care
se spune: „Voi cei ce v-aţi lipit de Domnul, Dumnezeul vostru, toţi sunteţi vii până în ziua de
astăzi” {10}{Deuteronomul 4:4}, căci ea a văzut că cei care şi-au căutat refugiul la
Dumnezeu, devenind rugătorii lui, au fost singurii care au trăit, pe când toţi ceilalţi au murit.
Se pare că şi Moise confirmă acest lucru, atunci când adaugă, „Toţi sunteţi vii până în ziua de
astăzi”; (57) iar ziua de astăzi reprezintă eternitatea de unde nimeni nu poate să plece; căci
lunile, şi anii, şi, pe scurt, toate diviziunile timpului, sunt doar invenţii ale oamenilor care au
vrut să cinstească numerele. Dar numele infailibil al eternităţii este „astăzi”; căci soarele e
mereu la fel, el nu se schimbă, ci uneori merge pe sub pământ, iar alteori pe deasupra lui,
dând naştere zilei şi nopţii ca măsuri ale timpului. (58) De asemenea, ea şi-a susţinut afirmaţia
şi printr-un alt pasaj al Scripturii, în care se afirmă: „Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi
moartea, binele şi răul” {11}{Deuteronomul 30:15}. Prin urmare, O, preaînţeleptule, binele şi
virtutea reprezintă viaţa, pe când răul şi ticăloşia înseamnă moarte. Şi într-un alt pasaj citim:
„Iubeşte-L pe Domnul, Dumnezeul tău, şi ascultă-I glasul şi lipeşte-te de El, că aceasta este

380
viaţa ta şi-ndelungarea zilelor tale” {12}{Deuteronomul 30:20}. Aceasta este cea mai
minunată definiţie a vieţii nemuritoare, să îl iubeşti pe Dumnezeu şi să nu ai niciun fel de
legături cu învelişul carnal sau cu trupul. (59) Astfel, preoţii Nadab şi Abiud mor pentru a trăi;
schimbând această viaţă muritoare pentru o existenţă nemuritoare şi lăsând în urmă creatura
de dragul Dumnezeului cel necreat. La acest lucru se referă preamărirea simbolurilor
incoruptibilităţii: „Atunci au murit amândoi în faţa Domnului” {13}{Leviticul 10:2}; adică au
trăit; căci nu se cuvine ca persoanele moarte să vină în faţa Domnului. Şi tot aşa, Dumnezeu
însuşi a spus, „Întru cei ce se apropie de Mine Mă voi sfinţi” {14}{Leviticul 10:3}. Dar, aşa
cum se spune în psalmi, „Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne” {15}{Psalmul 113:25}.
(60) căci aceasta este lucrarea celor vii; dar despre Cain, acel om neruşinat, care şi-a ucis
fratele, Scriptura nu spune nicăieri că a murit; ci lui i s-a dat un oracol care i-a spus
următoarele cuvinte: „Şi Domnul Dumnezeu i-a pus lui Cain un semn, ca tot cel care-l va
întâlni să nu-l omoare” {16}{Geneza 4:15}. Oare de ce? (61) Pentru că ticăloşia, după cum
îmi imaginez, este un rău nesfârşit, căci se aprinde iar şi iar, neputând fi stinsă niciodată; aşa
că versurile poetului sunt valabile şi în cazul ticăloşiei: Şi nu e dintre cele muritoare/Ci este o
ruşine, şi e nepieritoare. Şi într-adevăr, este nemuritoare prin faptul că trăieşte printre noi, căci
în privinţa vieţii lui Dumnezeu ea este moartă şi, aşa cum au spus unii, este mai lipsită de
valoare şi mai odioasă decât excrementele.
XII. (62) A fost însă imperios necesar ca lucrurile să fie asociate cu diferite regiuni,
cele bune cu cerul, iar cele rele cu pământul; pentru că tendinţa binelui este să se avânte în
înalt, iar dacă vreodată coboară la noi, deoarece Tatăl său este foarte mărinimos, totuşi rămâne
nerăbdător să se întoarcă în cer. Dar răul rămâne aici, trăind cât mai departe de lumea divină
şi plutind mereu în jurul vieţii muritoare, căci nu poate să moară pentru ca omenirea să scape
de el. (63) Acest adevăr a fost rostit şi de cel mai eminent dintre oamenii care au fost admiraţi
pentru înţelepciunea lor, căci în opera Theaetetus el spune, „Este imposibil ca răul să ia
sfârşit. Căci este absolut necesar să existe mereu ceva care să se opună lui Dumnezeu. Şi este
la fel de imposibil ca acel ceva să aibă un loc în lumea divină; pentru că răul trebuie să
plutească deasupra naturii muritoare şi a acestui loc în care trăim; din acest motiv, noi trebuie
să ne străduim să fugim din acest loc cât putem de repede. Iar fuga noastră este reprezentată
de faptul că ne vom face asemenea lui Dumnezeu, atât cât ne stă în putere. Şi o astfel de
asemănare înseamnă să fim drepţi şi sfinţi, dar în acelaşi timp şi chibzuiţi” {17}{Platon,
Theaetetus}. (64) În mod firesc, prin urmare, Cain, simbolul răutăţii, nu va muri, căci este
necesar ca răutatea să trăiască veşnic printre oamenii muritori; aşa că expresia, „să fie omorât
cu moarte”, referitoare la omucidere, nu este nepotrivită, din motivele pe care le-am
menţionat.
XIII. (65) Iar expresia, „de nu va fi fost cu voia lui, ci Dumnezeu i l-a adus în mână”,
este foarte potrivită atunci când se vorbeşte despre cei ce comit un omor neintenţionat; căci
Moise consideră aici că faptele intenţionate sunt roadele propriei noastre minţi şi a voinţei
noastre, pe când faptele neintenţionate provin din voinţa lui Dumnezeu. Mă refer aici nu la
păcatele noastre, ci dimpotrivă, la acele lucruri care reprezintă pedeapsa pentru păcatele
noastre; (66) căci nu se cuvine ca Dumnezeu să pedepsească El însuşi, atâta timp cât este
primul şi cel mai minunat Legiuitor; ci el pedepseşte cu ajutorul altora şi nu prin fapta sa.
Natura sa este potrivită pentru a ne dărui graţia sa, şi darurile sale, şi marile sale foloase,
întrucât el este bun şi generos din fire. Dar nu se cuvine ca El însuşi să pedepsească, ci El doar
porunceşte, pentru că este rege; şi trebuie să acţioneze prin intermediul celorlalţi, care sunt
potriviţi pentru astfel de sarcini. (67) Şi Iacov, practicantul virtuţii, depune mărturie pentru
aceste idei ale mele atunci când spune, „Dumnezeul Care m-a păstorit pe mine de când mă
ştiu până-n ziua de azi, îngerul care m-a izbăvit pe mine de tot răul „{18}{Geneza 48:15}.
Căci foloasele cele mai vechi, prin care sufletul este hrănit, el le atribuie lui Dumnezeu, însă
pe cele mai recente, care sunt cauzate de greşelile sufletului, el le atribuie slujitorului lui

381
Dumnezeu. (68) Şi cred că acesta este motivul pentru care Moise, vorbind la modul filozofic
despre creaţia lumii şi spunând că aceasta a fost creată doar de Dumnezeu, adaugă că omul a
fost creat cu ajutor din partea altora; căci, spune Moise, „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră!»” {19}{Geneza 1:26}. Această exprimare, „să facem”,
indică mai mulţi creatori. (69) Aici, prin urmare, Tatăl conversează cu propriile sale puteri,
cărora le-a încredinţat sarcina de a face partea muritoare a sufletului, imitând iscusinţa cu care
El a creat partea raţională care se află în noi, considerând că se cuvine ca partea dominantă a
sufletului să fie opera Stăpânului tuturor lucrurilor, iar acea parte subordonată să fie făcută de
supuşii săi. (70) Şi El ne-a făcut cu ajutorul puterilor subordonate nu doar datorită motivului
deja menţionat, ci şi pentru că doar sufletul omului era menit să cunoască binele şi răul, şi să
aleagă unul dintre ele, pentru că nu le putea îmbrăţişa pe amândouă. Prin urmare, a considerat
necesar să atribuie originea răului altor lucrători, reţinând pentru El doar generarea binelui.
XIV. (71) Din această cauză, după ce Moise a pus deja în gura lui Dumnezeu
cuvintele, „Să facem om”, de parcă ar fi vorbit mai multor persoane, el spune, „Şi a făcut
Dumnezeu omul”. Pentru că de fapt, doar unicul Dumnezeu este Creatorul omului adevărat,
care este mintea cea mai pură; dar ceilalţi lucrători sunt creatorii acelui lucru numit om, fiinţa
alcătuită din simţuri externe; (72) de aceea, când se vorbeşte de omul adevărat, se foloseşte
articolul hotărât; căci cuvintele lui Moise sunt, „Şi a făcut Dumnezeu omul”; adică raţiunea
lipsită de specii şi de orice fel de adaos. Dar când nu foloseşte articolul, el se referă la omul
obişnuit; căci expresia, „Să facem om”, arată că este vorba de fiinţa compusă din cele două
naturi, raţională şi iraţională. (73) Tot din acest motiv, el nu revarsă binecuvântările asupra
celor virtuoşi şi blestemele asupra celor răi prin intermediul aceloraşi slujitori, deşi ambii sunt
la fel de importanţi. Pentru că binecuvântarea dată celor buni are întâietate în elogii, în timp
ce blestemele adresate ticăloşilor ocupă locul doi. De aceea, cele mai bune binecuvântări, în
număr de şase, sunt date căpeteniilor de trib şi conducătorilor neamului, doisprezece la număr,
pe care obişnuim să-i numim patriarhi; este vorba de Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi
Beniamin; dar celorlalţi le-a alocat blestemele, şi ele în număr de şase, şi anume lui Ruben,
primul şi ultimul dintre feciorii Liei, şi lui Zabulon, şi celor patru fii ilegitimi ai slujitoarelor;
(74) căci cele două căpetenii, cea a tribului regal şi cea a tribului consacrat preoţiei, adică Iuda
şi Levi, fac parte din prima categorie. În mod firesc, prin urmare, Dumnezeu îi lasă pe cei care
au comis fapte vrednice de pedeapsa cu moartea în mâinile celorlalţi, vrând să ne înveţe că
natura răului este izgonită departe de comunitatea divină, căci până şi pedeapsa, cu toate că
este un lucru bun, pentru că pare a fi rea este lăsată în seama altora. (75) Iar expresia, „Iar de
nu va fi fost cu voia lui, ci Dumnezeu i l-a adus în mână, îţi voi da Eu loc unde să fugă
ucigaşul”, mi se pare că este foarte nimerită; căci ceea ce numeşte loc nu este un spaţiu pe
care-l ocupă trupul, ci mai degrabă este vorba de însuşi Dumnezeu, pentru că el înconjoară
toate lucrurile, nefiind înconjurat de nimic, şi pentru că la El îşi caută adăpost toate fiinţele.
(76) Prin urmare, se cuvine ca cel care a săvârşit involuntar o faptă rea să spună că a fost
împins de la spate de voinţa divină, dar cel care a săvărşit o astfel de faptă în mod intenţionat
nu poate susţine acest lucru; şi spune că îi va da acest loc nu celui care a ucis un om, ci celui
cu care conversează, aşa că cel care locuieşte în acel loc nu este una şi aceeaşi persoană cu cel
care fuge într-acolo pentru a-şi căuta adăpost; pentru că Dumnezeu a dat Cuvântului său o ţară
în care să locuiască, şi anume propria sa cunoaştere, ca şi cum acesta ar fi un băştinaş. Dar
omului întinat de o greşeală involuntară i-a dat o casă, ca unui străin, şi nu o ţară, ca unui
cetăţean.
XV. (77) După ce s-a referit într-o manieră filozofică la greşelile involuntare, începe
să reglementeze comportamentul acelui om care se ridică să-şi atace semenul sau care
unelteşte pentru a-i provoca moartea, spunând, „Dacă însă cineva va merge până acolo încât
să-l omoare pe aproapele său cu vicleşug şi va fugi la Dumnezeu”, adică în acel loc despre
care a vorbit anterior, unde îşi are originea viaţa tuturor oamenilor. Şi într-un alt pasaj spune,

382
„Cine va fugi acolo va trăi”. (78) Dar viaţa veşnică nu este ea o fugă în căutarea unui adăpost
la Dumnezeul cel viu? Şi a fugi de El nu este oare moarte? Dar dacă cineva îşi asaltează un
semen, cu siguranţă comite o nelegiuire intenţionată, iar dacă este vorba de trădare, aceasta se
consideră a face parte dintre faptele intenţionate, la fel cum, pe de altă parte, fapta comisă fără
trădare nu este condamnată. (79) În consecinţă, nu putem spune că faptele ticăloase şi
uneltirile comise pe ascuns, precum şi intenţiile răutăcioase, provin din voinţa lui Dumnezeu,
ci ele sunt săvârşite doar prin voinţa noastră. Căci, aşa cum am mai spus, depozitele cu răutate
se află în noi înşine, şi doar cele pline de bunătate aparţin lui Dumnezeu. (80) Aşadar, oricine
fuge în căutarea unui adăpost, adică oricine crede că nu el, ci Dumnezeu, este cauza pentru
nelegiuirea pe care a făptuit-o, merită pedepsit şi lipsit de posibilitatea de a se refugia în altar
în căutarea siguranţei, căci acesta este un privilegiu care se acordă doar rugătorilor. Şi oare nu
pe bună dreptate? Căci altarul este plin de victime lipsite de cusur, adică de suflete inocente şi
deplin purificate. Însă a spune că Divinitatea este cauza răului este un lucru greu de vindecat,
ori mai degrabă de-a dreptul incurabil. (81) Cei care au cultivat această înclinaţie de a se iubi
pe ei înşişi în detrimentul lui Dumnezeu trebuie să rămână la distanţă de locurile sacre, pentru
că sunt persoane impure, cărora nu li se permite să vadă, nici măcar de la distanţă, focul sacru
al sufletului, dedicat în întregime lui Dumnezeu. (82) Prin urmare, într-un mod foarte frumos,
unul din oamenii înţelepţi din vechime a ajuns grabnic la aceeaşi concluzie atunci când a spus
că „Dumnezeu nu este nedrept nicăieri şi în nicio privinţă, ci El este fiinţa cea mai dreaptă.
Nimic nu este mai asemănător cu El, decât omul care este cât se poate de just. Căci în preajma
Lui se află tăria, şi adevărata iscusinţă, şi puterea omului, precum şi nimicnicia şi lipsa de
efeminare. Căci cunoaşterea Lui reprezintă înţelepciunea şi adevărata virtute; iar ignorarea
Lui este necunoaştere şi răutate vădită. Şi toate celelalte elemente de inteligenţă şi
înţelepciune sunt oneroase, dacă sunt folosite în scopuri politice şi sordide sau dacă sunt
folosite în acţiune” {20}{Platon, Theoetetus}.
XVI. (83) Prin urmare, după ce a poruncit ca omul nesfânt, care vorbeşte de rău
lucrurile divine, să fie îndepărtat din locurile cele mai sacre şi să fie pedepsit, El continuă să
spună, „Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie dat morţii” {21}{Exodul 21:15}. Şi
mai adaugă, „Cel ce va blestema pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât”. (84) Aici
proclamă în gura mare şi strigă că nu există niciun fel de iertare pentru cel ce rosteşte
blasfemii la adresa Divinităţii. Căci dacă cei ce-şi blestemă părinţii muritori sunt condamnaţi
la moarte, ce pedeapsă ar putea primi aceia care îndrăznesc să-l blasfemieze pe Tatăl şi
Creatorul universului? Şi ce blasfemie ar putea fi mai dezonorantă decât a spune că sursa
răului nu este în noi, ci în Dumnezeu? (85) Alungaţi, aşadar, O, voi cei care aţi fost iniţiaţi şi
care sunteţi hierofanţi ai misterelor sacre, alungaţi, zic, acele suflete amestecate în mulţimea
tulburată, adunate orbeşte laolaltă din toate ţinuturile, acele suflete impure şi întinate, care nu
şi-au închis urechile şi care au limba slobodă, şi care târăsc cu ele aceste instrumente
mizerabile, pentru a putea să audă toate lucrurile, chiar şi pe cele ce nu se cuvin a fi auzite.
(86) Însă cei instruiţi pentru a face diferenţa între nelegiuirile voluntare şi cele involuntare, şi
care au primit o limbă ce rosteşte cuvinte frumoase, şi nu una care se desfată cu blesteme,
când fac lucruri bune trebuie lăudaţi, iar când greşesc împotriva voinţei lor nu trebuie judecaţi
prea aspru, motiv pentru care pot fugi să se refugieze în unele oraşe.
XVII. (87) Şi merită să analizăm cu toată atenţia unele lucruri referitoare la acest loc.
Iar acestea sunt patru la număr. În primul rând, de ce oraşele puse deoparte pentru fugari nu
au fost alese dintre acelea pe care celelalte triburi le-au primit ca parte care li se cuvine, ci au
fost alese doar dintre oraşele atribuite tribului lui Levi. În al doilea rând, de ce au fost în
număr de şase, nici mai multe, nici mai puţine. În al treilea rând, de ce trei dintre ele se găseau
dincolo de Iordan, iar celelalte trei în ţinutul canaaniţilor. În al patrulea rând, de ce a fost
fixată moartea marelui preot ca limită pentru fugari, ca să ştie când să se întoarcă. (88) Despre
fiecare chestiune trebuie să spunem ceea ce trebuie; şi să începem cu prima. Fugarilor li se

383
porunceşte să se îndrepte, şi pe bună dreptate, spre oraşele atribuite tribului lui Levi; căci într-
o anumită privinţă şi leviţii sunt nişte fugari, întrucât aceştia, dorind să-i fie pe plac lui
Dumnezeu, şi-au părăsit părinţii, şi copiii, şi fraţii, şi toate rudele lor muritoare. (89) Aşadar,
conducătorul iniţial al acestui grup ne este prezentat spunând tatălui său şi mamei sale, „Nu v-
am văzut, şi pe fraţii mei nu i-am cunoscut, iar fiii mei nu îmi aparţin” {22}{Deuteronomul
33:9}, pentru a-l putea sluji pe Dumnezeul cel viu fără a permite ca vreo forţă contrară să îl
oprească din drum. Dar fuga reală reprezintă renunţarea la tot ce ne este mai aproape şi mai
drag. Şi pune fugarii în legătură unii cu alţii, pentru a-i face să uite faptele lor anterioare. (90)
Dar dincolo de asta, poate că mai există şi un alt motiv pentru care au fugit cei din tribul
leviţilor, oameni aleşi pentru a sluji în templu, care s-au năpustit asupra celor ce şi-au făcut
dumnezeu dintr-un viţel de aur, mândria Egiptului, ucigându-i pe toţi cei trecuţi de vârsta
pubertăţii, căci erau plini de o mânie îndreptăţită, amestecată cu entuziasm şi cu o oarecare
inspiraţie divină: „Şi fiecare l-a ucis pe fratele său, pe vecinul său, pe aproapele său”
{23}{Exodul 32:27}. Căci trupul este fratele sufletului, iar partea iraţională este vecina celei
raţionale, iar cuvântul rostit este aproapele minţii. (91) Întrucât doar în felul acesta partea cea
mai minunată din lăuntrul nostru se poate adapta şi se poate pune în slujba celei mai minunate
fiinţe. În primul rând, pentru că atunci când un om este concentrat în suflet, trupul, care îi este
ca un frate, se separă şi se detaşează de toate dorinţele sale nemăsurate; în al doilea rând,
pentru că sufletul se leapădă, după cum am spus, de partea iraţională, vecina părţii raţionale;
pentru că partea iraţională este asemenea unui torent împărţit în cinci braţe, care stârneşte
impetuozitatea pasiunilor prin intermediul celor cinci simţuri externe, care sunt ca nişte
apeducte. (92) Apoi, raţiunea se îndepărtează, separându-se de cuvântul rostit, care pare să îi
fie mai aproape decât orice, pentru ca vorbirea interioară să se elibereze de trup, şi de
complicaţiile simţurilor externe, şi de cuvintele rostite cu voce tare; căci atunci când rămâne
singură, aceasta se va ataşa de singurul lucru care trebuie îmbrăţişat cu puritate şi care trebuie
păstrat cu orice preţ. (93) În plus, la cele spuse până acum trebuie să mai adăugăm şi acest
lucru, şi anume că tribul lui Levi este tribul slujitorilor şi preoţilor din templu, căci lor li s-a
încredinţat slujirea lucrurilor sfinte; iar cei ce au comis omoruri involuntare slujesc şi ei,
pentru că Moise spune, „Dumnezeu i l-a adus în mână” {24}{Exodul 21:13}; adică
Dumnezeu i-a dat pe mâna lor pe cei care au comis lucruri abominabile, pentru ca aceştia să-i
pedepsească cu moartea. Căci menirea unora este să îi înalţe pe cei buni, iar a altora să îi
pedepsească pe ticăloşi.
XVIII. (94) Acestea sunt, aşadar, motivele pentru care cei care au săvârşit omoruri
neintenţionate fug doar spre oraşele ce aparţin slujitorilor templului. Să vedem acum care sunt
aceste oraşe şi de ce sunt în număr de şase. Se poate spune că metropola cea mai veche, şi cea
mai puternică, şi cea mai minunată, căci nu putem spune că este doar un oraş, este Cuvântul
divin, spre care este cel mai bine să fugim. (95) Dar celelalte oraşe, care sunt ca nişte colonii
ale celui dintâi, sunt puterile celui care rosteşte Cuvântul; primul dintre ele este puterea
creativă, prin care Creatorul a făcut lumea printr-un singur cuvânt; al doilea este puterea
regală, potrivit căreia cel care a creat guvernează asupra creaţiei sale; al treilea este puterea
milei, prin care Creatorul se îndură de toată lucrarea sa; al patrulea este puterea legislativă,
prin care stabileşte o serie de interdicţii. [...]( 96) Iar acestea sunt nişte oraşe foarte frumoase
şi bine apărate, constituind cele mai bune locuri de refugiu pentru sufletele care sunt vrednice
de a fi salvate pentru vecie; iar atmosfera este umană şi îngăduitoare, fiind menită să-i
stimuleze pe oameni, să îi ajute şi să le încurajeze speranţele pozitive. Cine altcineva ar putea
să îşi arate mai limpede mila sa nemăsurată şi toate puterile sale benefice, menite să îi sprijine
pe toţi aceia care au comis fărădelegi involuntare, şi care nu sunt nici la fel de puternici, nici
la fel de slabi? (97) Prin urmare, El îl sfătuieşte pe cel ce poate alerga repede să o rupă la
fugă, fără măcar a se opri să-şi tragă răsuflarea, către Cuvântul cel mai înalt al lui Dumnezeu,
care este izvorul înţelepciunii, pentru ca bând din acel izvor să aibă parte nu de moarte, ci de

384
viaţă veşnică. Dar pe cel ce nu este atât de iute de picior îl îndeamnă să caute adăpost la
puterea creatoare, pe care Moise o numeşte „Dumnezeu”, pentru că aceasta este puterea prin
care toate lucrurile au fost rânduite; căci cel ce înţelege că totul a fost creat, doar prin această
înţelegere şi prin cunoaşterea Creatorului va dobândi binele, întrucât creatura va fi convinsă
că trebuie să îl iubească pe cel ce a creat-o. (98) Şi tot aşa, pe cel ce este şi mai puţin pregătit
îl sfătuieşte să fugă la puterea regală; căci supuşii îşi îndreaptă comportamentul ca urmare a
fricii pe care le-o inspiră stăpânii lor, întrucât copiii nu se tem de părinţi. De asemenea, celui
care nu este capabil să ajungă la hotarele deja menţionate, pentru că sunt mult prea
îndepărtate, îi recomandă alte ţeluri, situate mai aproape, şi anume oraşele puterilor necesare:
puterea milei, puterea care prescrie ce este drept şi puterea care interzice lucrurile nedrepte;
(99) căci cel ce e convins deja că Divinitatea nu este neînduplecată, ci că prin blândeţea
naturii sale ea este milostivă, chiar dacă a greşit anterior se va căi în speranţa obţinerii iertării.
Iar cel care crede că Dumnezeu este un legiuitor va respecta toate poruncile sale şi astfel va fi
fericit; iar cel de pe urmă va găsi un ultim refugiu, şi anume acela că va fugi de rău, chiar dacă
momentan nu poate avea parte de lucruri mai bune.
XIX. (100) Acestea sunt aşadar cele şase oraşe pe care Moise le numeşte locuri de
refugiu, şi care sunt reprezentate simbolic în Sfintele Scripturi. Simbolurile oraşelor în care
domnesc poruncile şi interdicţiile sunt legile din chivot; simbolul puterii milostive a lui
Dumnezeu este reprezentat de capacul chivotului, pe care îl numeşte scaunul milei.
Simbolurile puterii creatoare şi puterii regale sunt cei doi heruvimi înaripaţi asezaţi deasupra.
(101) Dar Cuvântul divin care stă mai presus de toate nu este manifest, întrucât nu se
aseamănă cu niciunul din obiectele simţurilor externe, ci este o imagine a lui Dumnezeu, cel
mai vechi obiect perceptibil prin intelect din întreaga lume, iar acesta stă cel mai aproape de
singurul Dumnezeu adevărat, fără ca între ei să mai existe ceva; căci se spune, „De acolo Mă
voi face ţie cunoscut şi de acolo, de deasupra acoperământului, dintre cei doi heruvimi ce vor
fi pe chivotul mărturiei, de acolo îţi voi vorbi” {25}{Exodul 25:22}. Prin urmare, Cuvântul
este, ca să spunem aşa, vizitiul puterilor, iar cel care vorbeşte este pasagerul, adică cel care îl
îndrumă pe vizitiu cum să procedeze pentru a călăuzi aşa cum se cuvine universul. (102)
Aşadar, cel situat atât de departe de comiterea oricăror nelegiuiri intenţionate, scutit fiind
chiar şi de greşeli involuntare, îl va moşteni pe însuşi Dumnezeu şi va trăi doar cu acesta. Dar
cei ce săvârşesc păcate neintenţionate, lipsite de premeditare, vor avea parte de toate acele
locuri de refugiu menţionate anterior. (103) Ei bine, dintre oraşele ce constituie locuri de
refugiu, trei sunt situate de cealaltă parte a Iordanului, adică la distanţă de neamul nostru.
Despre ce oraşe este vorba? Despre Cuvântul Guvernatorului universului, despre puterea sa
creatoare şi despre puterea regală; căci acestora le aparţine cerul şi întreaga lume. (104) Dar
cele care sunt, ca să spunem aşa, la îndemâna noastră, şi care ating nefericita omenire, singura
capabilă să păcătuiască, sunt cele trei oraşe situate de această parte a râului; este vorba despre
puterea milostivă, puterea care porunceşte ce trebuie făcut, precum şi puterea care interzice
anumite lucruri, întrucât acestea sunt puterile cu care venim în contact. (105) Căci ce nevoie
ar avea de interdicţii acele persoane care nu intenţionează să păcătuiască? Şi de ce ar fi
necesare porunci dacă oamenii prin natura lor nu au tendinţa să se poticnească? Şi ce nevoie
au de milă cei ce nu vor greşi niciodată? Omenirea însă are nevoie de toate aceste lucruri
pentru că prin natura ei are tendinţa să comită nelegiuiri voluntare şi involuntare.
XX. (106) Al patrulea şi ultimul subiect pe care ne-am propus să-l dezbatem este
faptul că fugarilor li s-a permis să se întoarcă după moartea marelui preot, iar acest lucru, luat
în sens literal, îmi provoacă o mare nedumerire; căci pedepsele date pentru aceleaşi fapte sunt
inechitabile, întrucât unii sunt alungaţi pentru o perioadă mai lungă, iar alţii pentru una mai
scurtă; căci unii hierofanţi ajung la vârste înaintate, pe când alţii mor mai de timpuriu, (107) şi
unii sunt învestiţi încă de tineri, pe când alţii abia la bătrâneţe. Şi tot aşa, dintre aceia care au
fost condamnaţi pentru omoruri neintenţionate, unii au fost izgoniţi atunci când marele preot a

385
preluat funcţia, în timp ce alţii au fost alungaţi în momentul în care acesta trăgea să moară.
Aşa că unii stau departe de ţara lor un timp îndelungat, pe când alţii, dacă sunt norocoşi,
suferă doar pentru o zi; iar apoi îşi înalţă capul şi exultă, întorcându-se printre aceia ale căror
rude apropiate au fost ucise de ei. (108) Această confuzie dificilă şi greu de explicat ar putea
scăpa atenţiei noastre dacă nu vom adopta o explicaţie ezoterică şi alegorică, în conformitate
cu filozofia naturală. Căci noi spunem că marele preot nu este om, ci este Cuvântul lui
Dumnezeu, care nu ia parte nici la greşelile intenţionate, nici la cele neintenţionate. (109) Căci
Moise spune că acesta nu poate fi întinat nici în privinţa tatălui, adică a minţii (n.t. mintea este
element masculin), nici a mamei, adică a simţului extern (n.t. simţul extern este element
feminin) {26}{Leviticul 21:11}; pentru că, aşa cum îmi imaginez, acesta a avut parte de
părinţi puri şi nepieritori, tatăl lui fiind Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi tatăl tuturor
lucrurilor, iar mama sa fiind înţelepciunea prin care a fost creat întregul univers; (110) şi
pentru că este uns cu mir, înţelegând prin asta că partea lui principală este luminată de o
lumină solară, ca să fie considerat vrednic de a îmbrăca veşmintele. Iar Cuvântul cel mai
vechi al Dumnezeului cel viu este înveşmântat cu această lume, căci el s-a îmbrăcat cu
pământul, şi cu apa, şi cu aerul, şi cu focul, precum şi cu acele lucruri care provin din
combinaţia lor. Dar sufletul individual este înveşmântat cu trupul, iar mintea omului înţelept
cu virtuţile. (111) Şi se spune că el nu îşi va lua niciodată mitra de pe cap şi nu va pune
niciodată deoparte diadema regală, simbolul autorităţii care, într-adevăr, nu este absolută, ci
este aceea a unui vicerege, dar nu mai puţin vrednică de admiraţie. Şi nici nu-şi va „sfâşia
veşmintele”; (112) căci aşa cum am mai spus, Cuvântul lui Dumnezeu leagă toate lucrurile şi
le ţine laolaltă, pentru ca părţile să nu se dezlege sau să se desprindă. Iar sufletul individual,
care a primit această putere, nu va permite părţilor trupului să se detaşeze şi să-şi urmeze
propria natură; ci, atât cât îi stă în putinţă, va păstra integritatea trupului, va armoniza părţile
şi le va menţine într-o legătură indisolubilă. Însă mintea omului înţelept a fost purificată şi ea
menţine virtuţile într-o stare bună, pentru că le-a făcut să se adapteze la lucrurile cu care se
înrudesc şi cu care trebuie să se însoţească printr-o bunăvoinţă serioasă.
XXI. (113) Acest mare preot, spune Moise, „nu va intra la niciun suflet mort”. Pentru
că moartea sufletului înseamnă o viaţă închinată păcatului; aşa că nu va atinge niciodată
vreunul din acele lucruri contaminate spre care tinde nesăbuinţa. Iar acesta „îşi va lua de
femeie o fecioară din spiţa sa”; adică o concepţie veşnic pură, neîntinată şi nepieritoare; „dar
văduvă sau lepădată sau pângărită sau desfrânată să nu ia” niciodată, ba să declare un război
necontenit şi ireconciliabil împotriva lor. Pentru că ar fi dezgustător ca el să fie văduvit de
virtute şi să se despartă de ea; şi orice lucru care îndeamnă la asta este profan şi lipsit de
sfinţenie. Dar pe prostituată, adică răul acela promiscuu, care împinge la ateism sau la
politeism, nici măcar nu se cuvine să o privească, ci trebuie să fie mulţumit cu femeia care şi-
a ales ca soţ şi tată pe Dumnezeul cel unic şi atotstăpânitor. (115) În această recomandare
putem distinge o dorinţă extraordinară pentru perfecţiune. El a ştiut {27}{aici textul este
destul de neclar. Mangey propune ca în loc de οΐδέ που, să citim ούτε που, dar se pare că nici
aşa textul nu devine mai inteligibil} că cel care a rostit marele jurământ uneori greşeşte
neintenţionat, chiar dacă nu cu bună ştiinţă; căci el spune, „Dacă însă va muri cineva lângă el
cu moarte de năprasnă, adică fără veste, va fi întinat pe dată”. Căci dacă vreunul dintre
lucrurile neintenţionate loveşte pe neaşteptate, acesta întinează sufletul, dar nu cu o pată care
să rămână mult timp, întrucât este vorba de ceva neintenţionat. La astfel de evenimente
marele preot rămâne indiferent (căci el rămâne mai presus de ele, aşa cum face şi în cazul
faptelor comise cu intenţie). (116) Dar nu spun asta doar aşa ca să mă aflu în treabă, ci pentru
a dovedi că momentul morţii marelui preot reprezintă o încheiere firească a exilului stabilit de
lege, astfel încât fugarii pot veni înapoi. (117) Aşadar, câtă vreme acest Cuvânt sfânt trăieşte
şi supravieţuieşte în suflet, este imposibil ca vreo greşeală involuntară să pătrundă acolo;
pentru că natura sa face imposibilă existenţa oricărei erori. Însă dacă moare (nu în sensul că se

386
distruge, ci că se separă de suflet), atunci greşelile intenţionate vor veni înapoi. (118) Pentru
că atâta timp cât Cuvântul e viu şi sănătos în sufletul nostru, greşelile stau la distanţă, dar
atunci când ne părăseşte, erorile se întorc. Căci conştiinţa, adică marele preot nepângărit, are
această natură specială, ca nici o greşeală a minţii să nu-şi găsească loc în interiorul său;
motiv pentru care este bine să ne rugăm ca marele preot să trăiască în sufletul nostru, fiind
supraveghetor şi judecător în acelaşi timp, căci el are control asupra minţii şi nu suferă nicio
transformare atunci când se află în faţa acelor lucruri pe care trebuie să le judece.
XXII. (119) Aşa că, după ce am spus aceste lucruri referitoare la fugari, vom continua
să analizăm ceea ce urmează. În primul rând, se spune, „Şi îngerul Domnului a găsit-o pe
drum” {28}{Geneza 16:7}, şi i-a fost milă de sufletul care din modestie a pornit în pribegie,
astfel încât aproape că a călăuzit-o pe drumul de întoarcere la concepţia lipsită de eroare.
(120) Şi este de dorit să nu trecem sub tăcere lucrurile spuse în sens filozofic de către legiuitor
cu privire la căutare şi descoperire; căci el ne spune că unii oameni nici nu cercetează, nici nu
descoperă nimic, pe când alţii au succes în ambele privinţe, în timp ce alţii se ocupă doar de o
singură chestiune; din această ultimă categorie fac parte cei care caută dar nu găsesc, precum
şi cei care găsesc, deşi nu caută. (121) Aşadar, cei care nici nu cercetează, nici nu descoperă
şi-au vătămat raţiunea prin ignoranţă şi indiferenţă, şi chiar dacă era în puterea lor să vadă
bine, au devenit orbi. Astfel, el spune că „Femeia lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în
stâlp de sare” {29}{Geneza 19:26}, şi nu spune poveşti, ci se referă la natura evenimentului
care a avut loc. (122) Căci oricine îşi dispreţuieşte învăţătorul, şi sub influenţa obiceiului
înnăscut şi a indolenţei renunţă la ceea ce se află în faţa lui, adică la acel element care l-ar
putea face să vadă, şi să audă, şi să îşi exercite celelalte puteri, astfel încât să îşi formeze o
părere despre lucrurile din natură, şi întoarce capul ca să privească la ce se află în spatele său,
ei bine, un astfel de om este orb în problemele vieţii, ca şi în cele ale trupului său, şi astfel se
transformă într-un stâlp, asemenea unei roci insensibile şi lipsite de viaţă. Căci, după cum
spune Moise, „astfel de oameni nu au inimă să înţeleagă, nici ochi să vadă, nici urechi să
audă” {30}{Deuteronomul 29:4}, ci trăiesc ca nişte orbi şi surzi, ca nişte oameni mutilaţi în
toate privinţele, care nici nu merită să trăiască, întrucât nu le pasă de niciunul din acele lucruri
cărora ar trebui să le acorde atenţie.
XXIII. (124) Iar căpetenia acestor oameni este regele regiunii trupului. Căci, spune
Moise, „Faraon s-a întors şi a intrat în casă şi n-a ţinut seamă de aceasta” {31}{Exodul 7:23},
afirmaţie echivalentă cu a spune că nu l-a interesat nimic, ci s-a ofilit ca o plantă care nu este
îngrijită de agricultor şi care-şi pierde capacitatea de a rodi, devenind sterilă. (125) Aşa că cei
care ţin cont de sfaturi şi analizează lucrurile cu atenţie îşi ascut mintea; iar mintea bine
antrenată rodeşte inteligenţă şi pricepere, însuşiri care ne ajută să ţinem la distanţă toate
lucrurile înşelătoare. Dar omul care este un duşman al analizei şi gândirii îşi toceşte
inteligenţa; (126) prin urmare, trebuie să ne descotorosim de compania unor astfel de oameni
stupizi şi lipsiţi de viaţă şi să îi preferăm pe aceia care îşi exercită puterea de investigaţie şi de
analiză. Şi imediat face referire la omul cu ambiţii politice, care, însetat de glorie, doreşte să
facă parte din rândul celor care au primit ca moştenire virtuţile, şi care caută şi găseşte; (127)
căci, spune Scriptura, „În timp ce el rătăcea pe câmp, a dat peste el un om; şi omul l-a
întrebat: «Ce cauţi?». Iar el a zis: «Pe fraţii mei îi caut. Spune-mi, te rog, unde pasc ei oile?».
Omul i-a zis: «Au plecat de aici, căci i-am auzit spunând: Să mergem la Dotan!» Şi s-a dus
Iosif după fraţii săi, şi i-a găsit la Dotan” {32}{Geneza 37:15}. (128) Numele Dotan tălmăcit
înseamnă, „părăsire temeinică”, fiind un simbol al sufletului care nu s-a îndepărtat doar puţin,
ci a renunţat total la acele opinii deşarte care ţin mai mult de preocupările femeilor decât de
cele ale bărbaţilor. Din această cauză, Sarra este descrisă foarte frumos, spunându-se că
renunţase la „felul de a fi al femeilor” {33}{Geneza 18:11}, adică la lucrurile urmărite de acei
bărbaţi care duc o viaţă efeminată. Dar potrivit lui Moise, omul înţelept „a murit şi s-a
adăugat la neamul său” {34}{Geneza 25:17}, referindu-se strict la natura lucrurilor. Căci

387
renunţarea la opiniile deşarte trebuie urmată obligatoriu de adăugarea concepţiilor adevărate.
(129) Dar dacă cineva care duce o viaţă muritoare şi promiscuă, şi care are multe averi şi
bogăţii, începe să caute compania celor care apreciază doar ceea ce este bun, acesta este
vrednic de a fi primit, cu condiţia ca acele lucruri pe care le visează şi le consideră a fi bune să
nu-l mai copleşească şi să-l scufunde în lux. (130) Căci dacă va continua să-şi contemple
sufletul şi să alerge după lucrurile pe care le caută, nu se va opri decât atunci când va obţine
ceea ce-şi doreşte; (131) dar printre cei răi nu va găsi niciunul dintre lucrurile la care aspiră.
Şi de ce nu? Pentru că aceştia au plecat din ţara oamenilor pioşi şi s-au stabilit în deşertul
ticăloşiilor. Dar omul adevărat, judecătorul care locuieşte în suflet, spune că cel care vede că
sufletul este tulburat, şi care analizează, şi care cercetează în profunzime, trebuie să fie
prudent, pentru ca nu cumva să se rătăcească şi să se abată de la drumul cel bun.
XXIV. (132) Şi îl admir foarte mult pe acela căruia îi place să pună întrebări despre
ceea ce există între cele două extreme, şi care spune, „Iată focul şi lemnele; dar mielul pentru
jertfă unde este?” {35}{Geneza 22:7}. Şi aceeaşi admiraţie o am şi pentru cel care răspunde,
„Dumnezeu ne va da El Însuşi mielul pentru jertfă, fiule!”, şi care mai apoi găseşte ceea ce i
se dă ca răscumpărare; „Şi iată un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş de sabek (n.t.
tufişul iertării)”. (133) Haideţi să vedem acum ce este acel lucru de care se îndoieşte
căutătorul, ce îi dezvăluie cel care îi răspunde şi, în al treilea rând, ce este acel lucru pe care îl
găseşte. Ei bine, cel care întreabă spune ceva de genul acesta: Iată cauza eficientă, focul; iată
şi partea pasivă, lemnul. Unde este cel de-al treilea element, lucrul care rezultă? (134) De
parcă ar fi spus: Iată mintea, spiritul înfocat şi aprins; iată şi obiectele inteligenţei, adică
materialul sau combustibilul; unde este cel de-al treilea lucru, actul percepţiei? Sau: Iată
simţul văzului, iată culoarea, unde este actul de a privi? Pe scurt, în general, iată simţul extern,
iată lucrul care trebuie analizat; dar unde sunt puterile simţurilor externe, materialul,
exercitarea simţului? (135) Celui care pune aceste întrebări i se dă răspunsul cuvenit,
„Dumnezeu ne va da El Însuşi”. Căci al treilea lucru cade în sarcina lui Dumnezeu; pentru că
El este acela care face ca mintea să înţeleagă, şi vederea să vadă, şi ca orice alt simţ să se
exercite. „Şi iată un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş”; adică raţiunea este tăcută şi
reţinută; (136) căci cea mai bună jertfă este tăcerea, şi la fel şi reţinerea în faţa acelor
chestiuni care nu constituie dovezi clare; prin urmare, tot ce se poate spune este acest lucru,
„Dumnezeu ne va da El Însuşi”, El care cunoaşte toate lucrurile şi care luminează universul
cu cea mai strălucitoare lumină, El însuşi. Dar nimic nu se poate spune despre acele creaturi
asupra cărora a coborât întunericul; însă în întuneric tăcerea este un mijloc de a rămâne în
siguranţă.
XXV. (137) Cei care au întrebat ce este acel lucru care hrăneşte sufletul, căci aşa cum
spune Moise, „Ei nu ştiau ce e”, au aflat în cele din urmă că este vorba de Cuvântul lui
Dumnezeu şi de raţiunea divină, din care se revarsă necontenit învăţătura şi înţelepciunea.
Aceasta este hrana divină la care se referă Sfânta Scriptură atunci când Cauza Supremă spune,
„Iată, Eu voi face să plouă pentru voi pâine din cer” {36}{Exodul 16:4}. (138) Căci într-
adevăr, Dumnezeu este cel care face să plouă cu înţelepciune peste toate minţile care sunt
pregătite să o primească şi care sunt iubitoare de contemplaţie. Iar cei care au văzut-o şi care
au gustat-o sunt peste măsură de încântaţi, şi înţeleg ceea ce simt, dar nu îşi pot explica
motivul pentru care simt aşa; din acest motiv, ei întreabă, „Ce este aceasta, mai dulce ca
mierea şi mai albă decât zăpada?”. Şi ei vor afla de la tălmăcitorul voinţei divine că, „Aceasta
e pâinea pe care v-a dat-o Dumnezeu ca hrană” {37}{Exodul 16:15}. (139) Aşadar, ce este
această pâine? Spune-ne! Acesta, spune el, este „cuvântul pe care vi l-a poruncit Domnul”.
Această hotărâre divină iluminează şi în acelaşi timp îndulceşte sufletul înzestrat cu vedere,
scăldându-l în razele adevărului şi îndulcindu-i cu dulcea virtute pe aceia care însetează după
perfecţiune. (140) Şi chiar profetul, atunci când a căutat cauza tuturor realizărilor, a descoperit
că aceasta este în strânsă legătură cu unicul Dumnezeu; căci atunci când a fost cuprins de

388
îndoială şi a întrebat, Cine sunt eu şi ce sunt eu ca să-i izbăvesc pe fii lui Israel de înclinaţiile
potrivnice lui Dumnezeu, care sunt întruchipate de Faraon? un oracol i-a răspuns, „Eu voi fi
cu tine”. Şi într-adevăr, întrebările referitoare la chestiuni individuale au în ele o anumită
meditaţie filozofică şi o anumită eleganţă; căci cum ar putea-o evita? Dar întrebările
referitoare la natura lui Dumnezeu, lucrul cel mai minunat, incomparabil, cauză a tot ceea ce
există, îi încântă imediat pe toţi aceia care îşi apleacă atenţia asupra sa; iar această căutare nu
este inutilă, pentru că El, prin natura sa miloasă, vine în întâmpinare tuturor, revârsându-şi
harurile sale divine şi fiind binevoitor faţă de toţi aceia care doresc să îl vadă. Nu aşa cum este
El în realitate, căci acest lucru este imposibil, întrucât chiar şi Moise şi-a întors capul
{38}{Exodul 3:6}, fiindcă se temea să se uite deschis către faţa lui Dumnezeu; ci atât cât este
posibil ca natura creată, prin propria sa putere, să vadă acele lucruri perceptibile doar prin
intelect. (142) Şi acest lucru este şi el scris printre îndemnuri, căci, spune Moise, „De acolo Îl
veţi căuta pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi-L veţi afla numai dacă-L veţi căuta din toată
inima şi din tot sufletul” {39}{Deuteronomul 4:29}.
XXVI. (143) Şi pentru că am vorbit suficient şi despre această chestiune, haideţi să
trecem la al treilea subiect al discuţiei noastre, în care omul caută, dar încă nu găseşte. În orice
caz, Laban, care a cercetat întreaga locuinţă spirituală a practicantului virtuţii, „nu a găsit”,
spune Moise, „niciun idol” {40}{Geneză 31:33}, pentru că acolo se aflau doar lucruri reale şi
nu visuri sau fantezii deşarte. (144) Nici locuitorii Sodomei, orbi la minte şi nerăbdători să
pângărească raţiunile sfinte şi pure, „nu au reuşit să găsească” {41}{Geneza 19:11}; ci, aşa
cum ne spun Sfintele Scripturi, au obosit şi s-au lăsat păgubaşi să mai caute uşa, deşi au
alergat în jurul casei şi au căutat peste tot pentru a-şi pune în practică dorinţele lor nefireşti şi
lipsite de pietate. (145) Şi până în prezent, unii oameni, care au dorit să fie regi îl loc de
portari şi să pună capăt celui mai minunat lucru din viaţă, şi anume ordinea, nu numai că nu
au avut parte de succesul la care sperau să ajungă prin intermediul nedreptăţii, ci chiar au fost
constrânşi să plece din această viaţă cu mâinile goale; pentru că legea ne spune că tovarăşii lui
Core, care jinduiau după preoţie, au pierdut şi ceea ce-şi doreau şi ceea ce aveau; (146) căci
aşa cum copiii şi oamenii maturi nu învaţă aceleaşi lucruri, întrucât există instituţii adaptate
fiecărei vârste, tot aşa există de la natură unele suflete care rămân mereu infantile chiar dacă
se găsesc în trupuri care au îmbătrânit; pe de altă parte, există unele care au ajuns la o
desăvârşire deplină în trupuri care sunt încă tinere şi pline de vigoare. Dar acei oameni care îşi
doresc lucruri aflate mai presus de natura lor merită a fi consideraţi nebuni, căci în pofida
eforturilor pe care le fac, ceea ce vor să obţină se află dincolo de puterile lor. (147) Nici
Faraon, când „căuta să-l ucidă pe Moise” {42}{Exodul 2:15}, natura profetică, nu l-a găsit, cu
toate că era acuzat de un lucru grav, acela că a încercat să distrugă prin două atacuri
autoritatea supremă a trupului. (148) Prima dată a atacat firea egipteană, care asalta sufletul la
adăpostul citadelei fortificate a plăcerii; căci „după ce l-a lovit pe egiptean”, cu un obiect care
s-a întâmplat să-i fie la îndemână, „l-a ascuns în nisip” {43}{Exodul 2:12}, considerând că
cele două doctrine, cea a plăcerii, care este primul şi cel mai important dintre lucrurile bune, şi
cea a atomilor, despre care se crede că se află la originea universului, provin din aceeaşi sursă.
Al doilea atac a fost îndreptat împotriva aceluia care taie natura binelui în bucăţi mici şi care
atribuie o parte sufletului, o alta trupului, iar o alta împrejurărilor externe; căci legiuitorul vrea
ca binele să fie unul singur şi să fie atribuit celui mai bun lucru din interiorul nostru, şi anume
intelectului, întrucât nu se cuvine să fie asociat cu ceea ce este neînsufleţit.
XXVII. (149) Nici cel trimis în căutarea acelei virtuţi invincibile şi înveninate
împotriva dorinţelor ridicole ale oamenilor, pe nume Tamara, nu reuşeşte să o găsească. Iar
acest eşec este în strictă concordanţă cu natura sa; căci citim în Scriptură, „Iuda a trimis iedul
prin mijlocirea păstorului său din Adulam, ca să ia zălogul de la femeie, dar n-a găsit-o. Şi i-a
întrebat pe oamenii locului: «Unde-i desfrânata care şedea lângă drum la Enaim?» Aceia i-au
răspuns: «N-a fost aici nici o desfrânată». El s-a întors la Iuda şi a zis: «N-am găsit-o, iar

389
oamenii locului mi-au spus că n-a fost acolo nici o desfrânată». Atunci Iuda a zis: «Să şi le
ţină! numa' să nu ne facem de râs: iată, eu i-am trimis iedul, iar tu n-ai găsit-o»”{44}{Geneza
38:20}. O, ce încercare minunată! O, ce căutare a lucrurilor sacre! (150) Cine s-a pus chezaş?
De ce mintea nerăbdătoare să achiziţioneze lucrul cel mai minunat, pietatea faţă de
Dumnezeu, a dat ca zălog trei obiecte, şi anume un inel, un colan şi un toiag, care
simbolizează convingerea şi credinţa fermă; legătura şi unirea raţiunii cu viaţa şi a vieţii cu
raţiunea; şi învăţătura corectă şi neschimbătoare pe care se cuvine să ne sprijinim. (151) Prin
urmare, mintea analizează dacă a făcut bine că a oferit aceste obiecte. În ce constă această
analiză? În a arunca o momeală atractivă, cum ar fi gloria, sau bogăţiile, sau sănătatea, sau
ceva similar, pentru a vedea în care parte înclină balanţa; căci dacă înclină spre vreunul din
aceste elemente, atunci zălogul nu este sigur. Aşa că el a trimis un ied pentru a-şi lua înapoi
obiectele de la femeie, dar nu pentru că voia cu orice chip să le recupereze, ci în eventualitatea
că femeia nu era vrednică să le păstreze. (152) Şi cum îşi va da seama de asta? Pe baza
faptului că ea va da de bunăvoie ceea ce este important pe ceea ce este indiferent, preferând
lucrurile false în locul celor reale. Ei bine, lucrurile reale sunt credinţa, şi concordanţa
vorbelor cu faptele, şi învăţătura corectă, după cum lucrurile rele sunt lipsa credinţei, lipsa
concordanţei dintre vorbe şi fapte, şi ignoranţa. Lucrurile false sunt acelea care depind de
poftele iraţionale; (153) dar „când a căutat-o nu a găsit-o”, căci ceea ce este bun este greu de
găsit sau, după unii, este imposibil să fie găsit într-o viaţă plină de confuzie. Iar când cineva
întreabă dacă sufletul, care este asemenea unei femei desfrânate, se află în locul pe care
trebuie să-l ocupe virtutea, i se va răsunde limpede că nu este acolo, şi că nu a fost niciodată
acolo; căci virtutea nu este o femeie obişnuită, desfrânată şi fără pic de ruşine, care îşi vinde
floarea tinereţii pe doi bani, şi care îşi spală şi îşi purifică părţile externe, deşi interiorul ei este
murdar şi josnic, şi care are faţa pictată ca un tablou, căci este lipsită de orice frumuseţe
naturală; şi ea nu se dedă acelui viciu promiscuu de a avea mulţi bărbaţi, ca şi cum ar fi o
marfă, râvnind la plăcerile poligamiei, irosindu-şi energia pe o mulţime de lucruri şi lăsându-
se insultată şi batjocorită de tot felul de oameni. (154) Auzind „că nu este acolo”, acel om
blând şi lipsit de invidie care şi-a trimis mesagerul să întrebe de ea se bucură foarte tare şi
spune, „Atunci poate că rugăciunea mea are efect şi ea este o minte cu adevărat virtuoasă, şi o
soţie legitimă, care excelează în modestie, şi castitate, şi în toate celelalte virtuţi, alipindu-se
de un singur soţ, mulţumindu-se să se ocupe de o singură gospodărie şi bucurându-se de
autoritatea unui singur bărbat; iar dacă este într-adevăr aşa, fie să păstreze ceea ce i-am dat –
învăţătura, legătura dintre raţiune şi viaţă şi dintre viaţă şi raţiune, precum şi lucrurile cele mai
necesare dintre toate, şi anume siguranţa şi credinţa. (155) Dar să nu râdem, gândindu-ne că
ea nu trebuia să primească darurile ce i-au fost date, căci acestea sunt darurile care se cuvin
sufletului; pentru că eu am făcut ceea ce trebuia să facă un om care dorea să-i pună la
încercare felul de a fi: am aruncat o momeală şi am trimis un mesager; dar acesta mi-a arătat
că ea nu este o pradă uşoară. (156) Şi nu-mi e clar de ce nu pot s-o prind; căci am văzut mii de
oameni extrem de răi care fac aceleaşi lucruri ca şi cei extrem de buni, însă nu cu acelaşi scop,
pentru că primii sunt ipocriţi, pe când ceilalţi deţin adevărul; dar este foarte greu să-i
deosebeşti, întrucât realitatea este învinsă de aparenţă.
XXVIII. (157) Şi tot aşa, omul care iubeşte virtutea caută un ţap ispăşitor, dar nu-l
găseşte; căci după cum spune Sfânta Scriptură, acesta deja „a fost ars” {45}{Leviticul 10:16}.
Aşadar, trebuie să vedem ce se sugerează prin această expresie figurată: atributul special al lui
Dumnezeu este acela de a nu face rău niciodată, pe când omul înţelept trebuie să se căiască.
Însă acest lucru este extrem de dificil. (158) În consecinţă, Scriptura spune că „Moise a căutat
cu sârguinţă” un motiv ca să se căiască pentru păcatele pe care le-a săvârşit în această viaţă
muritoare; căci el era nerăbdător să găsească un suflet dezbrăcat de păcat şi descotorosit de
toate faptele rele. Cu toate acestea, el nu a reuşit să-l găsească, pentru că văpaia, adică
mişcarea rapidă a dorinţei iraţionale, copleşeşte şi devorează întregul suflet. (159) Pentru că

390
adesea, cei puţini îi copleşesc pe cei mulţi, ceea ce este mai lent predomină faţă de ceea ce
este mai rapid, iar ceea ce întârzie este mai bun decât ceea ce este de faţă. Ei bine, ceea ce se
găseşte în număr mai mic, şi care se mişcă mai lent, şi care se află în viitor, este căinţa; ceea
ce este mai numeros, şi mai rapid, şi permanent în viaţa omului este nedreptatea. În mod
firesc, prin urmare, atunci când cineva greşeşte, acesta spune că nu poate mânca din jertfa
pentru păcat, întrucât conştiinţa lui nu-i permite să se hrănească din pocăinţă; motiv pentru
care Sfânta Scriptură spune că „Moise a auzit; şi i-a plăcut” {46}{Leviticul 16:20}. (160)
Pentru că lucrurile ce aparţin creaturii sunt foarte îndepărtate de cele ale lui Dumnezeu;
întucât creatura cunoaşte doar acele lucruri care sunt vizibile, dar Dumnezeu le cunoaşte şi pe
cele invizibile. Şi este nebun cel care minte în loc să spună adevărul, căci el comite o
nedreptate atunci când afirmă că s-a pocăit. Este ca şi cum un om bolnav ar pretinde că este
sănătos; căci în felul acesta nu va face altceva decât să se îmbolnăvească mai tare, întrucât nu
vrea să se folosească de leacurile ce îi pot reda sănătatea.
XXIX. (161) La un moment dat, Moise a fost mânat de o dorinţă pentru învăţătură,
astfel încât să înţelegeagă temeinic cauzele prin care se desăvârşesc lucrurile care există în
lume; căci văzând câte dispar şi câte se nasc din nou pentru a fi distruse iar, deşi continuă să
existe, s-a minunat şi a fost cuprins de uimire, şi a strigat, zicând, „Tufişul (βάτος) arde, dar
nu se mistuie” {47}{Exodul 3:2}. (162) Căci gândurile sale se îndreaptă spre ţinutul
inaccesibil (άβατον) în care locuiesc fiinţele divine. Dar acum, când este pe punctul de a
începe o muncă inutilă şi fără niciun orizont, este izbăvit de providenţa divină şi de mila lui
Dumnezeu, Mântuitorul tuturor oamenilor, care a avertizat din altarul său sfânt, „De-aici mai
departe să nu te-apropii!”, ceea ce este echivlent cu a spune, „Nu te angaja în această
căutare”; căci ea presupune multă muncă, şi multă energie, şi grijă, şi dragoste de cunoaştere,
care nu stau în putinţa omului. Ci mulţumeşte-te doar să admiri cele ce au fost create; şi nu fii
curios să afli cauzele care fac ca toate aceste lucruri să fie create sau distruse. (163) „Căci
locul”, spune Dumnezeu, „pe care stai este pământ sfânt” {48}{Exodul 3:5}. Dar la ce loc se
referă oare? Evident la cel al cauzelor şi principiilor, care este rezervat doar fiinţelor divine,
căci omul nu este capabil să înţeleagă aceste lucruri. (164) Însă acela care simte dorinţa de a
învăţa îşi ridică capul deasupra întregii lumi şi începe să-şi pună întrebări referitoare la
Creatorul universului, vrând să afle cine este această fiinţă atât de greu de văzut şi cu o natură
atât de ipotetică. Este El un trup sau o fiinţă imaterială? Este o natură simplă, asemenea unei
monade, o fiinţă compusă sau un lucru obişnuit? Şi văzând cât este de dificil să înţeleagă şi
să-şi dea seama de toate acestea începe să se roage ca Dumnezeu însuşi să-i dezvăluie cine
este El; pentru că nu speră să poată afla acest lucru de la cei din jurul său. (165) Cu toate
acestea, deşi se întreabă care este natura lui Dumnezeu, el nu află nimic. Căci, spune
Dumnezeu, „Tu Îmi vei vedea spatele; dar faţa Mea nu ţi se va arăta” {49}{Exodul 33:23}.
Căci este suficient pentru omul înţelept să cunoască consecinţele şi lucrurile care se află
înapoia lui Dumnezeu; însă cel ce doreşte să vadă esenţa lui va fi orbit de strălucirea
excepţională a razelor sale înainte să-l poată distinge.
XXX. (166) Şi după ce am spus aceste lucruri referitoare la al treilea subiect al
discuţiei, vom trece la al patrulea şi ultimul dintre cele pe care ne-am propus să le analizăm,
referitor la faptul că uneori descoperim fără să căutăm. Din această categorie fac parte toţi
înţelepţii autodidacţi; căci un astfel de om nu a progresat prin studiu, şi prin grijă, şi prin
muncă, ci din momentul naşterii sale el a găsit înţelepciunea gata pregătită să se reverse
asupra lui din cer; şi a mâncat din ea, şi a băut din ea, îmbătându-se cu dreapta raţiune şi
rămânînd permanent într-o stare de beţie trează. (167) Un astfel de om, spune legea, este
Isaac, care nu a fost conceput pentru a fi născut mai târziu, căci spune Scriptura, „l-a zămislit
şi l-a născut” {50}{Geneza 21:2}, ca şi cum cele două momente nu ar fi fost separate de un
interval de timp. Căci cel născut astfel era o fire imaculată, un om frumos de la natură şi nu
datorită faptului că a studiat; motiv pentru care se spune că cea care i-a dat naştere a renunţat

391
la rânduiala femeilor, adică la obiceiurile şi raţionamentele sale omeneşti. Pentru că neamul
celor autodidacţi reprezintă ceva nou, ceva mai presus de orice descriere şi de-a dreptul divin,
ceva izvorând nu din ideile omeneşti, ci dintr-un extaz de inspiraţie divină. Nu ştiţi că
evreicele nu au nevoie de moaşe ca să nască? Ci ele, după cum spune Moise, „nasc înainte de
a veni moaşele”, ceea ce înseamnă că ajutorul lor este natura, de aceea nu au nevoie de
metode sau de arte sau de ştiinţe. Şi Moise ne arată foarte frumos şi foarte firesc care sunt
caracteristicile omului care învaţă singur; în primul rând, că descoperă repede, şi în al doilea
rând, că Dumnezeu însuşi îl învaţă; (169) în consecinţă, cei pe care îi învaţă alţii, au nevoie de
mult timp, dar cei care învaţă singuri o fac rapid şi independent de trecerea timpului. Pentru
că cei din urmă sunt învăţaţi de Dumnezeu, iar ceilalţi de oameni. Şi prima cracteristică la
care se referă rezidă în întrebarea, „Ce este acesta pe care l-ai găsit atât de repede, fiule?”
{51}{Geneza 27:20}. Iar a doua caracteristică este de fapt răspunsul la această întrebare,
„Domnul Dumnezeu mi l-a scos înainte”.
XXXI. (170) Mai există însă şi o treia caracteristică a omului care învaţă singur, iar
aceasta răsare de la sine. Căci una din porunci spune, „Nu veţi semăna, nu veţi secera ceea ce
creşte de la sine” {52}{Geneza 25:11}. Pentru că natura nu are nevoie de nicio artă atâta timp
cât Dumnezeu însuşi seamănă acele lucruri şi le aduce la perfecţiune prin iscusinţa sa
agricolă, ca şi cum ar creşte de la sine, deşi nu cresc de la sine, chiar dacă nu au niciun fel de
nevoie de intervenţia omului. (171) Dar acesta este mai puţin un îndemn pozitiv, cât mai
degrabă o părere personală, căci dacă ar fi făcut o recomandare pozitivă ar fi spus, „Nu
semănaţi şi nu seceraţi”; dar pentru că doar îşi face cunoscută părerea, El spune, „Nu veţi
semăna, nu veţi secera”. Căci noi nu suntem responsabili nici pentru începutul, nici pentru
sfârşitul acelor lucruri pe care natura le naşte în mod spontan şi din abundenţă, întrucât nu noi
suntem cauza lor; aşadar, începutul este momentul semănatului, iar sfârşitul este momentul în
care strângem recolta. (172) Şi este bine să înţelegem lucrurile în felul acesta: orice început şi
orice sfârşit este spontan, adică este opera naturii şi nu a noastră. De exemplu, care este
începutul învăţăturii? Este limpede că în omul care învaţă există o natură pregătită să
primească acele idei care i se transmit. Şi care este începutul desăvârşirii? Dacă ar fi să
vorbim deschis, fără să ascundem nimic, acesta e reprezentat de natură. Prin urmare, cel ce
oferă învăţătura este şi el important pentru progres, însă doar Dumnezeu, natura cea mai
minunată, poate conduce omul la desăvârşirea supremă. (173) Cel care creşte cu aceste
doctrine are parte de o pace veşnică, fiind scutit de munci interminabile şi obositoare. Şi
potrivit legiuitorului, nu există nicio deosebire între pace şi săptămâna creaţiei; căci orice
creaţie energică este urmată de odihnă. (174) Aşadar, se spune, şi pe bună dreptate, „Sabatul
rânduit de lege va fi hrană pentru voi”, vorbindu-se evident într-un mod figurat. Pentru că
singurul lucru cu adevărat hrănitor şi plăcut este odihna în Dumnezeu; iar aceasta îi conferă
binelui o pace netulburată. Prin urmare, pacea dintre cetăţi este amestecată cu războiul civil;
dar pacea sufletului nu are niciun fel de adaos care să ducă la dezbinare. (175) Şi am impresia
că legiuitorul se referă în mod limpede la acel tip de descoperire care nu este precedată de
nicio căutare, atunci când spune, „Iar când Domnul, Dumnezeul tău, te va duce în ţara pentru
care li s-a jurat părinţilor tăi - lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov - că ţi-o va da: cetăţi mari şi
frumoase pe care nu tu le-ai zidit, case pline de toate bunătăţile, pe care nu tu le-ai umplut,
fântâni săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care nu tu i-ai sădit”
{53}{Deuteronomul 6:10}. (176) Vedeţi că aici este vorba de o abundenţă generoasă de
binecuvântări, care sunt pregătite pentru a fi revărsate, astfel încât oamenii să le ia în posesie
şi să se bucure de ele. Virtuţile generale sunt asemănate cu cetăţile, întrucât acestea sunt
cuprinzătoare; virtuţile specifice sunt asemănate cu casele, pentru că ocupă un teritoriu mai
mic; sufletele cu o natură bună sunt asemănate cu fântânile, căci ele sunt pregătite să
primească înţelepciunea, la fel cum fântânile colectează apa; progresul, creşterea şi apariţia
roadelor sunt comparate cu viţa de vie şi cu livezile de măslini; iar fructul cunoaşterii este

392
reprezentat de viaţa contemplativă, care produce o bucurie neamestecată, asemenea celei
induse de vin şi de lumina perceptibilă doar prin intelect, care este asemenea unei flăcări
alimentate cu ulei.
XXXII. (177) Acestea fiind spuse cu privire la descoperire, vom continua să analizăm
ceea ce urmează. Moise spune, „Şi îngerul Domnului a găsit-o la un izvor de apă”. Ei bine,
cuvântul izvor are mai multe sensuri; un izvor este mintea, un alt izvor este învăţătura şi
raţionamentul logic, în al treilea rând, proasta dispoziţie; în al patrulea rând, buna dispoziţie,
starea opusă celei anterioare; în al cincilea rând, Creatorul, Tatăl universului, este şi el numit
izvor într-un sens figurat; (178) şi există pasaje în Sfintele Scripturi care dovedesc aceste
lucruri. Care sunt acestea, vom vedea în cele ce urmează. Ei bine, chiar la începutul istoriei
legii există un pasaj în care se spune, „Un izvor ţâşnea din pământ şi uda toată faţa
pământului” {54}{Geneza 2:6}. (179) Aşadar, acei oameni care nu sunt familiarizaţi cu
alegoria şi cu faptul că naturii îi place să se ascundă, aseamănă izvorul menţionat aici cu râul
Egiptului, care se revarsă în fiecare an transformând câmpiile învecinate în lacuri, dând
impresia că puterea sa este asemenea celei din cer; (180) pentru că ceea ce dă cerul în timpul
iernii celorlalte ţinuturi, dă şi Nilul Egiptului în toiul verii; căci cerul trimite ploaie de sus pe
pământ, iar râul se umflă de jos în sus şi se revarsă, ceea ce pare a fi o afirmaţie paradoxală,
irigând culturile de porumb. Pornind de aici, Moise apreciază că egiptenii sunt atei, căci pun
pământul mai presus decât cerul, şi lucrurile de pe pământ mai presus decât cele din cer, şi
trupul mai presus decât sufletul; (181) cu toate acestea, vom vorbi despre aceste lucruri atunci
când se va ivi ocazia. Pentru moment, însă, deoarece trebuie să învăţăm să nu fim prea
pedanţi, am face mai bine să căutăm o explicaţie care să derive din analiza limbajului
alegoric; şi putem spune că înţelesul afirmaţiei referitoare la faptul că „un izvor ţâşnea din
pământ şi uda toată faţa pământului”, este ceva de genul acesta. (182) Partea noastră
dominantă, asemenea unui izvor, revarsă multe puteri prin venele pământului, ca să spunem
aşa, până când acestea ajung la organele simţurilor externe, adică la ochi, la urechi, la nări şi
la alte organe; şi la toate animalele aceste organe sunt situate în regiunea capului şi a feţei.
Prin urmare, faţa, care este partea dominantă a sufletului, face ca spiritul menit să vadă să
ajungă la ochi, cel menit să audă să ajungă la urechi, cel menit să miroasă să ajungă la nări,
cel menit să guste să ajungă la gură, iar cel menit să atingă să pătrundă întreaga suprafaţă a
trupului.
XXXIII. (183) Există de asemenea multe izvoare de învăţătură, prin intermediul cărora
raţionamentele hrănitoare ies la lumină precum trunchiurile de palmier; căci, zice Moise,
„Apoi au venit în Elim. Şi erau acolo douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de palmieri. Şi
şi-au pus corturile acolo, lângă apă” {55}{Exodul 15:27}. Numele Elim tălmăcit înseamnă
„uşă”, simbolul intrării pe calea virtuţii. Căci aşa cum casa începe de la uşă, tot aşa şi ramurile
preliminare ale învăţăturii marchează începutul virtuţii; (184) iar doisprezece este numărul
perfect, iar martor este cercul zodiacului din ceruri, decorat cu acelaşi număr de constelaţii.
Un alt martor este mişcarea de revoluţie a soarelui, căci acesta îşi parcurge orbita în
douăsprezece luni, iar oamenii socotesc că ziua şi noaptea au tot atâtea ore câte luni sunt în
an; (185) şi nu sunt puţine acele pasaje în care Moise slăveşte acest număr, descriind cele
douăsprezece triburi ale poporului său, instituind prin lege ca jertfa să constea în
douăsprezece pâini pentru punerea înainte, şi poruncind să se aducă dousprezece pietre care să
fie inscripţionate şi cusute apoi pe veşmântul sacru şi lung până-n pământ al marelui preot.
(186) De asemenea, el preamăreşte şi numărul şapte înmulţit cu zece; căci vorbeşte o dată de
cei şaptezeci de palmieri aflaţi lângă izvor, iar într-un alt pasaj se referă la cei şaptezeci de
bătrâni acceptaţi de Duhul Sfânt. Şi tot aşa, şaptezeci de juncane sunt sacrificate la
sărbătoarea solemnă a corturilor {56}{Numeri 29:13}, într-o ordine desăvârşită, căci nu sunt
jertfite toate odată, ci pe durata a şapte zile, începutul fiind marcat de sacrificarea a
treisprezece dintre ele; şi astfel, jertfindu-se în fiecare zi cu un animal mai puţin se ajunge la

393
un total de şaptezeci de animale. (187) Iar când au ajuns la uşa virtuţii, adică la învăţătura
preliminară, şi au văzut izvoarele şi trunchiurile de palmieri ce creşteau aproape de ele, se
spune că şi-au ridicat corturile, dar nu lângă palmieri, ci aproape de ape. De ce oare? Pentru
că aceia care câştigă premiile virtuţii desăvârşite sunt încununaţi cu frunze de palmier şi cu
panglici; însă cei care mai studiază încă învăţăturile preliminare, însetaţi fiind de cunoaştere,
se aşează alături de acele ştiinţe care pot să le ude şi să le irige sufletele.
XXXIV. (188) Aşadar, acestea sunt izvoarele învăţăturii intermediare. Haideţi acum să
ne ocupăm de izvorul nebuniei, referitor la care legiuitorul spune următoarele: „Bărbatul care
se va culca cu femeie în timpul curgerii ei şi-i va descoperi goliciunea, acela i-a descoperit
izvorul, iar ea şi-a descoperit curgerea sângelui: amândoi să fie stârpiţi din neamul lor”
{57}{Leviticul 20:18}. Aici compară simţul extern cu o femeie, iar mintea (n.t. elementul
masculin) o consideră a fi soţul ei. (189) Prin urmare, când o femeie uită de soţul ei legitim şi
se asociază cu obiectele simţurilor externe, care amăgesc şi distrug, îmbrăţişându-le pe toate
ca pe nişte iubiţi; atunci, dacă mintea adoarme în loc să rămână trează, ea descoperă izvorul
simţului extern, adică îl lasă fără veşminte şi fără protecţie, la discreţia celor care complotează
împotriva lui. (190) Dar şi femeia şi-a descoperit izvorul curgerii sângelui, căci toate simţurile
externe, atunci când se scurg către obiectele lor, nu mai pot fi ţinute în frâu de dominaţia
raţiunii; şi atunci, lipsite de un guvernator pe măsură, îşi fac de cap în felul lor. Cea mai mare
năpastă pentru o cetate este să rămână fără ziduri de apărare, iar cea mai mare calamitate
pentru suflet este să rămână fără protector. (191) Dar când rămâne fără protector? Oare nu
atunci când vederea rămâne descoperită şi se năspusteşte spre obiectele sale; şi când auzul
rămâne descoperit şi se îmbată cu tot felul de sunete; şi când simţul mirosului rămâne
descoperit şi când puterile înrudite rămân pe cont propriu, putând fi invadate cu uşurinţă de
orice duşman? Şi când vorbirea se descoperă şi rosteşte zece mii de lucruri lipsite de logică,
fără ca nimic să îi strunească impetuozitatea? Prin urmare, dând năvală fără oprire, ea dă peste
cap multe scopuri nobile şi planuri de viaţă care anterior, asemenea unor corăbii, pluteau în
condiţii de vreme frumoasă. (192) Acesta este marele potop când „s-au deschis toate
jgheaburile cerului” – cerul fiind aici echivalent cu mintea – „şi toate izvoarele adâncului
celui mare”, adică ale simţului extern; căci doar atunci e copleşit sufletul, când nedreptăţile se
dezleagă şi se revarsă asupra lui din înalt, ca din cerul minţii, şi când pasiunile îl udă de jos,
ca din pământul simţurilor externe. (193) Motiv pentru care Moise interzice oricărui om să
descopere goliciunea tatălui său sau a mamei sale {59}{Leviticul 18:7}, ştiind prea bine ce
rău imens este acela de a nu controla şi tăinui fărădelegile minţii şi ale simţurilor externe, ci
de a le lăsa să iasă la lumină şi a le prezenta ca şi cum ar fi nişte fapte bune.
XXXV. (194) Acestea sunt izvoarele greşelii. Iar acum ne vom ocupa de cele ale
chibzuinţei. La unul din acestea coboară Rebeca, adică perseverenţa {60}{Geneza 24:15}; şi
după ce şi-a umplut până la gură vasul sufletului ei, începe să urce din nou; iar legiuitorul, în
conformitate cu adevărul, numeşte întoarcerea ei urcare; căci oricine îşi coboară mintea de la
înălţimea aroganţei este înălţat la virtute. (195) Iar Moise spune, „Şi dacă s-a coborât la
fântână, şi-a umplut urciorul şi a urcat înapoi”. Căci fântâna este înţelepciunea divină din care
se adapă toate ştiinţele particulare şi prin care toate sufletele iubitoare de contemplaţie sunt
umplute de o dragoste pentru ceea ce este minunat; (196) şi Sfânta Scriptură dă nume cuvenite
acestei fântâni, şi anume „judecată” şi „sfântă”. Căci, spune povestitorul, „Apoi, întorcându-
se, au venit la fântâna judecăţii; aceasta este fântâna Cadeş” {61}{Geneza 14:7}, iar numele
Cadeş tălmăcit înseamnă „sfântă”. S-ar putea crede că înţelepciunea lui Dumnezeu este sfântă,
neavând niciun element pământesc, şi că separarea lucrurilor contrare se face prin judecata
universului.
XXXVI. (197) Mai trebuie să luăm în considerare acum izvorul cel mai înalt şi cel mai
minunat, despre care Tatăl universului a vorbit prin gura profeţilor; căci undeva El spune, „Ei
M-au părăsit pe Mine, izvorul apei celei vii, şi şi-au săpat gropi care s-au surpat, şi care nu pot

394
să ţină apă” {62}{Ieremia 2:13}. (198) prin urmare, Dumnezeu este izvorul cel mai vechi. Şi
nu este firesc? Căci El a udat întreaga lume; şi sunt uimit când aud că lumea este considerată a
fi izvorul vieţii, întrucât doar Dumnezeu este cauza sufletului şi a vieţii unite cu chibzuinţa;
pentru că materia este moartă. Dar Dumnezeu este ceva mai mult decât viaţa; El este, aşa cum
a spus El însuşi, izvorul vieţii veşnice. (199) Dar cei răi care au fugit, şi care şi-au irosit
timpul fără a gusta vreodată din apa vie, şi-au săpat fântâni, oameni nebuni ce sunt, pentru ei
şi nu mai întâi pentru Dumnezeu, punând propriile lor fapte mai presus de lucrurile divine şi
cereşti, şi preferând lucrurile plănuite şi nu pe cele care se întâmplă în mod spontan. (200)
Aşa că sapă, dar nu fac fântâni, aşa cum au făcut înţeleptul Avraam şi Isaac, ci gropi, care nu
sunt alimentate de un izvor propriu, ci au nevoie de apă din exterior, iar această apă provine
din învăţătură. Căci învăţătorii toarnă mereu în urechile discipolilor tot felul de doctrine şi
speculaţii ştiinţifice, mustrându-i să le ţină minte şi să le păstreze în memorie. (201) Însă
aceştia sunt ca nişte gropi care s-au surpat, în sensul că toate canalele sufletului prost educat
sunt deteriorate şi fisurate, nefind capabile să menţină şi să păstreze ceea ce le vine prin
intermediul acelor râuri de pe urma cărora ar trebui să profite.
XXXVII. (202) Şi am vorbit pe larg şi vom continua să vorbim, atât cât ne permite
timpul, despre izvoare şi fântâni, căci Sfintele Scripturi ne spun cu mare exactitate că Agar a
fost găsită la un izvor, şi nu că scotea apă din el; pentru că sufletul nu făcuse încă un
asemenea progres încât să fie capabil să bea din înţelepciunea pură; dar nu i se neagă dreptul
de a-şi aşeza locuinţa în apropierea lui. (203) Iar cărarea pe care ne-o aşterne învăţătura este
uşoară, şi extrem de sigură, şi foarte stabilă, şi puternică, de aceea Scriptura ne spune că ea a
fost găsită pe drumul ce duce spre Şur; iar numele Şur tălmăcit înseamnă „zid” sau „direcţie”.
Aşadar, sfătuitorul său, adresându-se sufletului, îi spune, „De unde vii şi unde te duci?” Şi
spune asta, nu din pricina dubiilor pe care le are, şi nu atât de mult sub forma unei întrebări
sau ca şi cum i-ar reproşa cu tristeţe, căci un înger nu poate fi neştiutor în privinţa noastră, iar
o dovadă este aceasta, (204) faptul că el ştie lucrurile care se află în pântece, şi care sunt
invizibile pentru creatură, întrucât spune, „Iată, tu ai zămislit şi vei naşte un fiu şi-i vei pune
numele Ismael”; căci a şti că ea a zămislit un copil de parte bărbătească nu stă în puterea
omului, aşa cum nu poate să prevadă nici cum va fi viaţa celui nenăscut încă, dacă va fi o
viaţă primitivă şi rudimentară sau una rafinată. (205) Expresia „De unde vii?” este rostită ca
un reproş adresat sufletului care fuge de raţiunea cea bună şi dominantă, în slujba căreia se
află, căci prin aceasta el poate dobândi o glorie extraordinară. Iar expresia „Unde te duci?”
înseamnă: tu ai abandonat binele desăvârşit şi alergi acum după lucruri nesigure. (206) Prin
urmare, trebuie să apreciem faptul că Agar primeşte această mustrare cu bucurie. Şi dă dovadă
că se bucură prin faptul că nu aduce stăpânei sale niciun fel de acuzaţii, şi că nu pune în
seama ei faptul că a fugit, şi că nu răspunde la a doua întrebare, „Unde te duci?”, întrucât nu
ştie sigur; şi este bine ca nimeni să nu vorbească despre lucrurile nesigure.
XXXVIII. (207) Prin urmare, sfătuitorul sufletului, manifestând înţelegere pentru
spiritul lui de obedienţă, îi spune, Întoarce-te la stăpâna ta; căci grija învăţătorului este
benefică pentru discipol, iar a sluji unui om înţelept este un lucru mai bun decât a te afla în
slujba unui om nedesăvârşit; şi când te întorci „supune-te sub mâinile ei”: o frumoasă
smerenie, care duce la distrugerea mândriei iraţionale. (208) Şi astfel, după un travaliu blând,
vei da naştere unui copil de parte bărbătească, pe nume Ismael; căci numele Ismael tălmăcit
înseamnă „auzirea lui Dumnezeu”; iar auzul este considerat a fi pe locul doi, după simţul
văzului; pentru că văzul este moştenirea fiului legitim întâi născut, Israel; căci numele Israel
tălmăcit înseamnă „cel ce îl vede pe Dumnezeu”. Dar omul poate auzi afirmaţii false şi să le
considere adevărate, întrucât auzul este înşelător; însă prin intermediul vederii omul nu poate
fi înşelat, deoarece percepe lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. (209) Iar îngerul descrie
caracteristicile pruncului născut din Agar, spunând că va ajunge o sălbăticiune de om; ca şi
cum ar fi spus că va fi înţelept în chestiuni mărunte, şi nu vrednic de acele lucruri cu adevărat

395
divine din rândul cărora face parte şi virtutea, cea care are rolul de a-l umaniza pe om. Iar prin
cuvintele, „Mâinile lui vor fi împotriva tuturor şi mâinile tuturor împotrivă-i”, face aluzie la
schema vieţii unui sofist care îşi afişează scepticismul şi care găseşte plăcere în disputele
contradictorii. (210) Un astfel de om aruncă săgeţi către toţi adepţii învăţăturii, fiind împotriva
tuturor şi a fiecăruia dintre ei; la rândul lor, toţi aceştia se revoltă împotriva lui şi vor să îl
alunge, ca şi cum şi-ar apăra proprii copii, adică ideile născute din sufletele lor. (211) Şi mai
adaugă şi o a treia caracteristică, spunând, „Şi el se va aşeza în faţa tuturor fraţilor săi”. Prin
aceste cuvinte afirmă în mod expres că acesta se va lupta cu ei şi va purta un război veşnic
împotriva lor. Aşa că sufletul care a zămislit o logică sofistică îi spune sfătuitorului său, „Tu
eşti Dumnezeu care mă vede”, expresie echivalentă cu a zice, Tu eşti creatorul planurilor mele
şi al vlăstarului meu. (212) Şi nu a dat ea oare un răspuns foarte firesc? Pentru că singurul
care poate elibera şi izbăvi aceste suflete este Creatorul, căci doar el este liber; pe când minţile
aflate în robie sunt creaţia robilor. Dar îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, însă cei care
trudesc şi care sunt în robie îi consideră zei; de aceea, spune Moise, ea a numit acel loc,
„Fântâna-Celui-viu-Care-mă vede”. (213) O, suflete care înaintezi pe calea înţelepciunii şi
care te scufunzi adânc în cunoşterea învăţăturilor elementare, tu nu ai fost capabil să vezi ca
într-o oglindă care este sursa cunoaşterii. Căci cel mai potrivit loc pentru o astfel de fântână
este la mijloc, între Cadeş şi Bered; iar numele Bered tălmăcit înseamnă „profan”, pe când
Cadeş înseamnă „sfânt”; pentru că omul întemniţat se află la hotarul dintre lucrurile profane şi
cele sfinte; şi deşi fuge de rău, nu poate trăi încă în compania lucrurilor cu adevărat bune.

396
 20. DESPRE SCHIMBAREA NUMELOR

I. (1) „Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat lui Avram
şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul tău” {1}{Geneza 17:1}. Numărul nouă adăugat la nouăzeci se
apropie foarte mult de numărul o sută; număr din care a răsărit firea autodidactă, şi anume
Isaac, bucuria tuturor bucuriilor; Căci el s-a născut atunci când tatăl lui avea o sută de ani. (2)
În plus, primele roade ale tribului lui Levi sunt cele care sunt date ca zeciuială
preoţilor{2}{Numeri 18:26}, iar aceştia îi vor da Domnului zeciuială din zeciuială, iar zece
ori zece fac o sută. Pentru că numărul zece este simbolul progresului, pe când numărul o sută
reprezintă perfecţiunea; iar cel care se află la mijloc se va strădui mereu să ajungă la capăt,
folosindu-se de toate darurile primite de la natură, datorită cărora, spune el, i s-a arătat
Domnul universului. (3) Dar să nu credeţi că l-a văzut cu ochii trupeşti, căci aceştia nu pot
vedea decât acele lucruri perceptibile prin simţurile externe; pentru că obiectele simţurilor
externe sunt compuse şi pieritoare; însă Divinitatea nu este un lucru compus, şi de aceea este
indestructibilă; prin urmare, ochiul care percepe apariţia divină este ochiul sufletului; (4) căci
acele lucruri pe care le pot vedea doar ochii trupeşti sunt vizibile numai cu ajutorul luminii,
iar lumina este diferită, căci una este lumina obiectelor ce pot fi văzute şi alta cea a persoanei
care vede. Dar sufletul vede toate aceste lucruri prin propria sa putere, fără a avea nevoie de
ceva sau de cineva; pentru că lucrurile pe care sufletul le înţelege în felul acesta sunt ele însele
o lumină, (5) şi tot aşa se spune şi despre ştiinţe; căci mintea care îşi apleacă ochiul ce nu se
închide şi nu doarme niciodată asupra doctrinelor şi teoriilor acestora le vede nu cu ajutorul
unei lumini false, ci cu ajutorul acelei lumini pe care o emit ele însele. (6) Prin urmare, când
auziţi că un om l-a văzut pe Dumnezeu, trebuie să înţelegeţi că cele spuse nu au nicio legătură
cu lumina perceptibilă prin simţurile externe, căci este firesc ca acele lucruri perceptibile doar
prin intelect să se înfăţişeze doar acestuia; iar izvorul celei mai pure lumini este Dumnezeu;
aşa că atunci când Dumnezeu se arată sufletului, El revarsă razele sale de lumină pură şi
strălucitoare.
II. (7) Aşadar, să nu credeţi că Dumnezeul cel viu, care trăieşte cu adevărat, poate fi
văzut şi înţeles vreodată de orice fiinţă umană; căci noi n-avem puterea de a vedea ceva prin
care să-l înţelegem; nu avem nici simţuri externe potrivite unui astfel de scop (pentru că El nu
este un obiect care să poată fi perceput prin simţurile externe), nici tăria necesară pentru
aceasta; aşa că Moise, observatorul naturii invizibile, omul care l-a văzut într-adevăr pe
Dumnezeu (căci Sfintele Scripturi spun că el „a intrat în întuneric” {3}{Exodul 20:21},
expresie prin care se face aluzie la esenţa invizibilă), după ce a cercetat toate lucrurile, a dorit
să-l vadă clar pe unicul şi mult râvnitul Dumnezeu; (8) dar când nu a găsit nimic, nici măcar
ceva care să semene cât de cât cu ceea ce îşi imagina, atunci, renunţând la gândul de a primi
învăţătură asupra acestei chestiuni din altă sursă, fuge chiar la fiinţa pe care o căuta, rugând-o
stăruitor, „Arată-mi-Te mie pe Tine Însuţi, să Te văd eu lămurit” {4}{Exodul 33:13}. Dar cu
toate acestea, el nu reuşeşte să obţină ce şi-a propus, căci Dumnezeu consideră că darul cel
mai minunat pentru omenire este cunoaşterea fiinţelor şi lucrurilor aflate mai prejos de
Dumnezeul cel viu. (9) Pentru că i-a spus, „Îmi vei vedea spatele; dar faţa Mea nu ţi se va
arăta” {5}{Exodul 33:23}. Ca şi cum i-ar fi răspuns: Acele fiinţe şi lucruri aflate mai prejos
de Dumenezul cel viu pot fi înţelese, chiar dacă nu le poţi înţelege imediat, însă natura fiinţei
unice nu poate fi privită de către om. (10) Şi de ce să ne mirăm că Dumnezeul cel viu este
dincolo de înţelegerea omului când chiar şi mintea noastră ne este necunoscută? Cine şi-a
privit vreodată esenţa sufletului? Natura obscură care a dat naştere atâtor dispute printre
sofişti; iar aceştia au adus nenumărate argumente pro şi contra, dintre care unele complet
nepotrivite. (11) Prin urmare, era foarte logic că celui care este cu adevărat Dumnezeul cel viu
nu-i putea fi atribuit niciun nume. Nu vedeţi că profetului care este într-adevăr dornic să afle

397
adevărul, şi care întreabă ce răspuns să le dea celor care îi cer să le spună numele celui care l-
a trimis, El îi zice, „Eu sunt Cel ce este” {6}{Exodul 3:14}, ceea ce echivalează cu a spune,
„Natura mea este să exist, nu să fiu descris printr-un nume”; (12) dar pentru ca omenirea să nu
fie lipsită total de un nume pe care să-l dea celei mai minunate dintre fiinţe, îţi permit să
foloseşti apelativul Domnul; Domnul Dumnezeu cu o natură întreită: învăţătură, sfinţenie şi
practicarea virtuţii; iar simbolurile acestora sunt Avraam, Isaac şi Iacov. Căci acesta, spune
El, este numele veşnic, care aparţine epocii omenirii şi nu acelei epoci de la începutul
timpului; şi este un lucru demn de păstrat în memorie dincolo de amintire sau inteligenţă, un
lucru care se adresează celor născuţi, şi nu naturilor necreate. (13) Căci cei născuţi muritori au
nevoie de un substitut al numelui divin, de un nume cât mai apropiat de cel real, un nume cu
care să stabilească o relaţie; iar oracolul sfânt rostit de gura Stăpânului universului spune că
adevăratul nume al lui Dumnezeu nu a fost dezvăluit nimănui, niciodată, căci Dumnezeu zice,
„Dar numele meu nu li l-am arătat” {7}{Exodul 6:3}; căci printr-o uşoară modificare a figurii
de stil folosite aici înţelesul celor spuse este următorul: „Dar numele meu adevărat nu li l-am
arătat”, ci le-am dezvăluit doar acel nume folosit în mod obişnuit, deşi oarecum eronat, din
motivele pe care ţi le-am spus”. (14) Şi într-adevăr, Dumnezeul cel viu este atât de inefabil ,
încât nici acele puteri care îl slujesc nu ne pot spune numele lui. În orice caz, practicantul
virtuţii, după lupta pe care a dat-o pentru dobândirea acesteia, îi spune Maestrului său
invizibil, „Spune-mi numele Tău!” {8}{Geneza 32:29}; dar acesta îi zice, „De ce-ntrebi tu de
numele Meu?” Şi nu îi spune numele său adevărat, ci îi zice: „Profită de binecuvântările
mele, dar nu căuta să afli numele fiinţelor nemuritoare, căci doar creaturile au nume”.
III. (15) Prin urmare, să nu vă mire că fiinţa care este mai veche decât orice lucru
existent este inefabilă, căci Cuvântul său are un nume ce nu poate fi rostit. Aşa că trebuie să
înţelegem că expresia, „Avraam l-a văzut pe Domnul” {9}{Geneza 17:1} nu înseamnă că cel
care este Cauza tuturor lucrurilor a strălucit şi a devenit vizibil (căci ce minte omenească ar
putea răbda slava sa?), ci că una din puterile care îl înconjoară, adică puterea sa regească, s-a
arătat privirii sale, deoarece apelativul Domn presupune autoritate şi suveranitate. (16) Însă
atunci când mintea ne era ocupată cu înţelepciunea caldeenilor, studiind lucrurile sublime care
există în lume, ea a atribuit lumii cauzele eficiente pentru tot ceea ce există; dar când a lăsat în
urmă doctrinele caldeenilor, atunci a ştiut că este călăuzită de un stăpân a cărui suveranitate i-
a fost dezvăluită într-o viziune. (17) Motiv pentru care se spune, „l-a văzut pe Domnul”, şi nu
pe Dumnezeul cel viu; de parcă s-ar fi dorit să se indice că a apărut regele, cel care a existat
de la început, dar care nu a fost recunoscut ca atare de către suflet, întrucât acesta nu avea
suficientă cunoaştere, însă nu a rămas mereu în ignoranţă, ci şi-a dat seama că lucrurile care
există sunt guvernate de o putere stăpânitoare. (18) Iar când stăpânul a apărut, El a adus şi mai
mult folos discipolului şi privitorului său, pentru că i-a spus, „Eu sunt Dumnezeul tău”
{10}{Geneza 17:1}; iar eu i-aş spune, „Care dintre lucrurile ce sunt parte a creaţiei nu te au
pe tine ca Dumnezeu?” Dar acest cuvânt, care este interpretul său, mă va învăţa că acum nu
vorbeşte despre lumea al cărui Creator şi Dumnezeu este, ci despre sufletele oamenilor pe
care i-a considerat vrednici de o alt fel de grijă; (19) căci El crede că se cuvine să fie numit
Domnul şi Stăpânul oamenilor răi, însă pentru cei ce se străduiesc să progreseze El este
Dumnezeu; iar pentru cei mai minunaţi şi mai desăvârşiţi, El este atât Domn, cât şi
Dumnezeu. Din această cauză, El nu s-a numit niciodată Domnul sau Dumnezeul lui Faraon,
pentru că a făcut din acesta un exemplu suprem de lipsă de pietate; însă lui Moise îi zice,
„Iată, Eu i te dau lui Faraon pe tine drept Dumnezeu” {11}{Geneza 7:1}. Dar în multe pasaje
ale oracolelor sacre pe care i le-a dat, El îşi spune Domnul. (20) De pildă, unul dintre pasaje
este acesta: „Aşa zice Domnul” {12}{Exodul 7:17}; şi chiar la început, citim, „Domnul i-a
vorbit lui Moise, zicând: «Eu sunt Domnul. Spune-i lui Faraon, regele Egiptului, tot ceea ce-ţi
spun Eu!» {13}{Exodul 6:29}. (21) Şi în altă parte, Moise spune, „De-ndată ce voi ieşi din
oraş îmi voi ridica mâna spre Domnul: tunetele vor înceta, grindina şi ploaia nu vor mai fi,

398
pentru ca tu să cunoşti că al Domnului e pământul”, adică tot ce este trupesc sau făcut din
pământ; „eu ştiu însă că tu”, adică mintea care poartă în ea imaginile lucrurilor, „şi slugile
tale”, adică judecăţile particulare care sunt păzitorii minţii, „încă nu vă temeţi de Domnul”
{14}{Exodul 9:29,30}; referindu-se nu la ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin domn, ci la
cel care este cu adevărat Stăpânul tuturor lucrurilor. (22) Pentru că într-adevăr, niciun Domn
creat, nici măcar un rege, nu şi-a întins autoritatea pe întreg pământul, ci doar Dumnezeul cel
necreat, adevăratul guvernator, de la care adoratorul său primeşte răsplata cea mai minunată,
şi anume mustrările; însă pe omul care îl dispreţuieşte îl aşteaptă o distrugere totală; (23) prin
urmare, El este Domnul celor nesăbuiţi, deoarece pe aceştia îi terorizează, aşa cum face un
stăpân. Însă pentru cei care au progresat, El este Dumnezeu; aşa cum citim acum, „Eu sunt
Dumnezeul tău; mergi în căile Mele şi fii desăvârşit şi te voi înmulţi foarte” {15}{Geneza
17:1}. Iar pentru cei desăvârşiţi, El este Domn şi Dumnezeu în acelaşi timp; după cum citim
în cele zece porunci, „Eu sunt Domnul, Dumnezeu tău” {16}{#ex 20:2}. Iar într-un alt pasaj
stă scris, „Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri” {17}{Deuteronomul 4:1}. (24) Căci El
consideră că omul rău trebuie condus de un stăpân sau de un domn; ca gemând de frică să se
teamă de stăpânul care este mai presus de el; dar omul care face progrese merită să primească
ajutor de la Dumnezeu, pentru că în felul acesta va putea ajunge la desăvârşire; însă cel
complet şi desăvârşit trebuie să fie guvernat de Domnul şi ajutat de Dumnezeu; pentru că un
astfel de om va rămâne pe veci neschimbător, şi va fi în toate privinţele omul lui Dumnezeu;
(25) şi aşa stau lucrurile în cazul lui Moise; căci, spune Scriptura, „Şi iată binecuvântarea cu
care Moise, omul lui Dumnezeu, i-a binecuvântat” {18}{Deuteronomul 33:1}. Pentru că acest
om vrednic de toată răsplata se dă pe sine însuşi Providenţei divine. (26) Dar să nu credeţi că
a fi om şi a fi omul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi lucru; căci este om în măsura în care
reprezintă o posesiune a lui Dumnezeu, şi este om al lui Dumnezeu prin faptul că îi oferă totul
lui Dumnezeu şi primeşte totul de la El. Şi dacă vrei ca Dumnezeu să fie moştenirea minţii
tale, va trebui în primul rând să munceşti pentru a deveni tu însuţi o moştenire demnă de El, şi
vei ajunge astfel doar dacă vei evita toate legile instituite prin voinţa omului.
IV. (27) Însă nu trebuie să rămânem ignoranţi nici în privinţa acestei afirmaţii, „Eu
sunt Dumnezeul tău” {19}{Geneza 17:1}, pentru că ea nu este folosită la propriu, ci la
figurat; căci Dumnezeul cel viu, prin faptul că este aşa, nu poate fi înţeles prin relaţie cu vreun
lucru; pentru că El este plin de sine, şi îşi este sieşi suficient; şi El a existat atât înainte de
facerea lumii, cât şi după crearea universului; (28) întrucât e nemişcat şi neschimbător,
neavând nevoie de niciun lucru şi de nicio fiinţă, pentru că toate sunt ale sale, şi ca să spunem
adevărul, El nu aparţine nimănui. Iar unele din puterile pe care El le-a dat creaţiei în
beneficiul lumii care s-a format au legătură cu aceste lucruri; este cazul puterii regeşti şi al
puterii sale binefăcătoare; căci dacă este rege şi binefăcător rezultă neapărat că există ceva
peste care este stăpân, ceva care se bucură de binefacerile sale. (29) Iar ruda acestor puteri
este acea putere creatoare numită Dumnezeu: deoarece prin intermediul acestei puteri Tatăl
care a născut şi care a creat toate lucrurile le-a împrăştiat şi le-a ordonat; aşa că expresia, „Eu
sunt Dumnezeul tău” este echivalentă cu a spune, „Eu sunt creatorul şi făcătorul tău”; (30) şi
a-l avea ca creator este cel mai mare dar cu putinţă, căci tot El a făurit întreaga lume. Însă,
într-adevăr, nu a făcut şi sufletul omului ticălos, pentru că Dumnezeu urăşte ticăloşia; iar
sufletul care nu este nici rău nici bun nu l-a făcut El singur, după cum ne spune preasfântul
povestitor Moise, căci acesta, asemenea unei bucăţi de ceară, urma să primească amprentele
binelui şi răului. (31) Motiv pentru care în Sfintele Scripturi se spune, „Să facem om după
chipul nostru”, ca dacă primeşte o impresie rea să pară a fi munca celorlalţi, dar dacă primeşte
o impresie bună să pară a fi lucrarea celui care creează doar ceea ce este frumos şi bun. Cu
siguranţă, prin urmare, acela este un om bun căruia îi spune, „Eu sunt Dumnezeul tău”, ca şi
cum l-ar fi făcut El singur, fără ajutorul nimănui. (32) Mai mult decât atât, el dă la iveală acea
doctrină prezentată în multe alte pasaje, potrivit căreia Dumnezeu îi creează doar pe oamenii

399
virtuoşi şi înţelepţi; iar aceştia au renunţat de bunăvoie la averi şi posesiuni, neglijând toate
acele lucruri atât de dragi trupului. (33) Căci sportivii sănătoşi şi viguroşi şi-au făcut din trup
un fel de fortificaţie împotriva sufletului, însă acei oameni dedicaţi învăţăturii, şi care sunt
palizi, şi slabi, şi sfrijiţi, au copleşit vigoarea trupească cu puterea sufletului; şi dacă ar fi să
spunem adevărul adevărat, s-au dizolvat într-un singur gen de suflet şi prin energia minţii şi-
au desfăcut legăturile cu trupul. (34) Prin urmare, ceea ce este pământesc este distrus atunci
când mintea se hotărăşte să să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Dar astfel de persoane sunt rare şi
greu de găsit sau după cum spun unii, nici nu există; acest lucru este dovedit de oracolul ce i-a
fost dat lui Enoh, în care se spune: „Şi a umblat Enoh cu Dumnezeu şi nu s-a mai aflat”
{20}{Geneza 5:24}. (35) căci prin ce fel de contemplare poate obţine cineva acest lucru? Ce
mări trebuie să traverseze? Ce insule sau ce continente trebiue să viziteze? Va trebui să se
stabilească printre greci sau printre barbari? (36) Nu sunt şi în zilele noastre unii oameni care
s-au desăvârşit în filozofie şi care spun că în lume nu există înţelepciune, pentru că nu există
niciun om înţelept? Căci de la facerea omului şi până în prezent nu a existat nimeni care să fie
desăvârşit, pentru că omul legat de trup nu poate fi pe deplin fericit. (37) Ei bine, dacă aceste
lucruri sunt adevărate vom vedea la momentul potrivit; însă acum haideţi să ne concentrăm pe
subiectul prezent şi să dăm credit Scripturii, care spune că înţelepciunea există cu adevărat, iar
acela care o iubeşte este cu adevărat înţelept. Însă deşi omul înţelept are o existenţă reală, el a
scăpat atenţiei celor răi; pentru că ce e bun nu se poate uni cu ce e rău. (38) Din această cauză
ni se spune că el „nu s-a mai aflat”; de parcă ar avea într-adevăr o existenţă reală, dar a fost
ascuns şi a fugit pentru a evita să coexiste cu noi în acelaşi loc, deoarece se spune că a fost
„transferat”; expresie care înseamnă că a emigrat şi că a dat peregrinarea sa în această viaţă pe
o locuinţă în viaţa veşnică.
V. (39) Aceşti oameni, prin urmare, fiind cuprinşi de această nebunie de inspiraţie
divină, au plecat în sălbăticie; însă alţii sunt tovarăşi ai unei înţelepciuni mai blânde şi mai
umane. Aceşti oameni practică cea mai înaltă pietate, deşi nu neglijează nici problemele
specifice omenirii. Iar mărturie în acest sens stau oracolele sacre care i-au fost date lui
Avraam (cuvintele fiind puse în gura lui Dumnezeu), „Fă ce-i plăcut înaintea mea”
{21}{Geneza 17:1}, adică pleacă-te nu numai înaintea mea, ci şi în faţa lucrărilor mele,
înaintea ochilor mei care observă totul şi a judecăţii mele de veghetor; (40) căci dacă îţi
cinsteşti părinţii, sau dacă eşti milos cu cei săraci, sau dacă faci bine prietenilor tăi, sau dacă
te lupţi ca să îţi aperi ţara, sau dacă dai atenţia cuvenită îndatoririlor tale faţă de oameni,
atunci aceia cu care te întovărăşeşti te vor aprecia, şi îi vei face pe plac lui Dumnezeu; căci El
vede totul cu un ochi care nu doarme niciodată şi care se uneşte cu acela care iubeşte binele şi
care îi acceptă îmbrăţişarea. (41) Aşadar, practicantul virtuţii, chiar şi atunci când se roagă,
mărturiseşte acelaşi lucru atunci când zice, „Dumnezeu în faţa căruia au umblat părinţii mei”
{22}{Geneza 48:15}, spunând „în faţa” pentru a vă face să înţelegeţi diferenţa, adevărata
diferenţă care există între cele două expresii: „a-i fi pe plac lui Dumnezeu” şi „a umbla în faţa
lui Dumnezeu”. Căci o expresie are două înţelesuri, iar cealaltă doar unul. (42) Şi Moise în
mustrările şi îndemnurile sale recomandă ucenicilor săi asemenea lucruri, spunând, „Să faci
ce e bun şi plăcut în faţa Domnului, Dumnezeul tău” {23}{Deuteronomul 12:28}, de parcă ar
fi spus: Fă acele lucruri care sunt vrednice să-i fie înfăţişate lui Dumnezeu şi care să fie
acceptate de El atunci când le vede. Iar aceste lucruri trebuie să fie pure atât pe dinafară, cât şi
pe dinăuntru {24}{acest pasaj este considerat de Mangey ca fiind corupt şi neinteligibil.
Mangey îl corectează şi dă o traducere în limba latină pe care am adoptat-o şi eu}. (43)
Acesta este gândul care l-a făcut pe Moise să creeze tabernacolul cu două incinte, punând un
văl între ele, pentru a separa ceea ce este înăuntru de ceea ce este în afară. Şi tot aşa, el a
poleit cu aur chivotul sacru, locul în care se ţineau legile, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară;
iar marelui preot i-a dat două veşminte, unul interior făcut din in, iar altul exterior, frumos
brodat, care-i ajunge până la picioare. (44) Căci asemenea lucruri sunt simboluri ale

400
sufletului, care pe dinăuntru este pur şi îi aparţine lui Dumnezeu, iar pe dinafară este fără de
reproş în relaţie cu lumea perceptibilă prin simţurile externe şi cu această viaţă; iar
luptătorului victorios i-au fost spuse nişte cuvinte foarte potrivite atunci când se pregătea să
fie încununat cu laurii victoriei, şi anume: „Ai fost puternic atât cu Dumnezeu, cât şi cu
oamenii” {25}{Geneza 32:28}; (45) căci a avea un bun renume atât în faţa lui Dumnezeu, cât
şi a creaturii nu este o treabă uşoară, însă, dacă ar fi să spunem adevărul, un astfel de om se
află la jumătatea distanţei dintre lume şi Dumnezeu. Pe scurt, se cuvine ca omul bun să fie
slujitorul lui Dumnezeu, deoarece creatura are nevoie de grija Stăpânului şi Tatălui
universului; (46) căci cine nu ştie că înainte de facerea lumii Dumnezeu îşi era sieşi suficient,
şi că a rămas aşa, nechimbător, şi după ce a creat universul? Şi atunci de ce a creat acele
lucruri care nu existau anterior? Pentru că era bun şi generos. Şi atunci noi, care suntem nişte
sclavi, n-ar trebui să ne urmăm stăpânul şi să admirăm din toate puterile Cauza supremă a
tuturor lucrurilor, dispreţuind în acelaşi timp propria noastră natură?
VI. (47) Dar după ce a spus, „Fă ce-i plăcut înaintea mea”, mai adaugă, „şi fii fără
prihană”, căci aceasta este consecinţa celor spuse prima dată. Prin urmare, ca să te faci plăcut
trebuie să te apleci spre ceea ce este bun; iar dacă nu te poţi face plăcut, cel puţin abţine-te să
păcătuieşti deschis, ca să nu ai parte de reproşuri. Căci cel ce face binele este vrednic de
laudă, iar cel ce evită răul nu va fi judecat. (48) Dar premiul cel mare este atribuit celor care
fac binele, iar acest premiu constă în faptul că aceştia sunt plăcuţi lui Dumnezeu; însă premiul
al doilea aparţine celor care nu păcătuiesc şi care astfel evită să fie condamnaţi; şi poate că
pentru muritori a nu comite păcate este echivalent cu a face binele; căci, după cum spune Iov,
„cine-i curat de tină? Nimeni, chiar dacă-i va fi viaţa o zi doar pe pământ” {26}{Iov 14:4}.
(49) De fapt, lucrurile care întinează sufletul sunt nenumărate şi este imposibil să ne spălăm
de ele şi să le curăţăm petele; căci din necesitate, fiinţa umană are parte de multă întinăciune,
de care se poate curăţa parţial, dar de care nu poate scăpa niciodată complet. (50) Prin urmare,
în această viaţă confuză, caută oare cineva un om drept, sau chibzuit, sau cumpătat, sau, pe
scurt, un om desăvârşit? Să fiţi mulţumiţi dacă găsiţi un om care să nu fie total nedrept, sau
nesăbuit, sau necumpătat, sau laş, sau care să nu fie complet lipsit de valoare; pentru că
evitarea răului este un lucru folositor, însă din cauza naturii pe care am primit-o nu oricine
poate dobândi virtuţile. (51) Aşadar, pe bună dreptate s-a spus, „şi fii neprihănit”, căci
vorbitorul consideră că o viaţă fericită este aceea lipsită de păcat şi de orice reproş; dar omului
care a ales cu bună ştiinţă acest mod de viaţă i se promite acea moştenire care se cuvine ca
Dumnezeu să o ofere, iar omul înţelept să o accepte, (52) căci se spune, „Şi voi încheia
legământul Meu între Mine şi tine” {27}{Geneza 17:2}; iar legămintele şi testamentele sunt
scrise pentru folosul celor care sunt vrednici de dar, aşa că testamentul este simbolul graţiei
divine pe care Dumnezeu a aşezat-o între El, cel care oferă darul, şi omul care îl primeşte;
(53) iar aceasta este cea mai mare binefacere, ca între Dumnezeu şi suflet să nu mai fie nimic
altceva, cu excepţia graţiei sale virginale. Şi pentru că am scris două comentarii pe marginea
legămintelor, voi trece de acest subiect, ca să nu dau impresia că mă repet; şi pentru că nu
doresc să întrerup firul discuţiei noastre.
VII. (54) Şi imediat după aceea se spune, „Atunci a căzut Avraam cu faţa la pământ”;
căci ce altceva ar fi putut face atunci când a auzit promisiunile divine, decât să se cunoască pe
sine însuşi şi să mărturisească nimicnicia întregii omeniri, şi astfel să se încline în faţa celui
veşnic, pentru a arăta ce crede despre el şi despre Dumnezeu? Deoarece Dumnezeu, care stă
mereu în acelaşi loc, mişcă întreaga alcătuire a lumii, însă nu cu picioarele, căci El nu are trup
de om, ci prin faptul că îşi etalează esenţa sa nemişcată şi nestricăcioasă. (55) Dar omul care
nu aparţine niciunui loc anume suferă cu timpul diferite schimbări şi poticnindu-se, (căci de
fapt întreaga sa viaţă este o poticnire), bietul de el, are parte de o cădere cumplită; (56) iar cel
care face asta împotriva voinţei lui este un ignorant, însă cel care o face de bunăvoie este un
om docil; motiv pentru care se spune că a căzut cu faţa la pământ, căci faţa reprezintă

401
simţurile externe, şi vorbirea, şi mintea; iar simţul extern a căzut, întrucât el nu putea prin el
însuşi să simtă ceea ce trebuia, pentru că Mântuitorul este acela care îi dă putinţa să înţeleagă
lucrurile care îi stau în cale. Şi vorbirea a căzut, incapabilă fiind să explice aşa cum se cuvine
lucurile care există, pentru că cel care a făcut organul vorbirii, şi care a deschis gura şi a
permis limbii să articuleze, este cel care o face să producă sunete armonioase. Mai mult decât
atât, şi mintea a căzut, lipsită fiind de înţelegere, căci doar creatorul tuturor lucrurilor o poate
ridica şi o poate pune iar în funcţiune, înzestrând-o cu ochi pătrunzători ce pot vedea şi
lucrurile imateriale.
VIII. (57) Aşadar, admirând această tendinţă de a-şi căuta refugiul şi de a cădea la
pământ de bunăvoie, mărturisind că Dumnezeul cel viu este unic şi adevărat, pe când toate
celelalte lucruri aflate mai prejos de El suferă tot felul de mişcări şi de transformări, El îi
vorbeşte şi îi permite să converseze cu El, spunând, „Eu sunt, şi iată că legământul Meu e cu
tine” {28}{Geneza 17:4}. (58) Iar această expresie ascunde în spatele cuvintelor folosite la
figurat următorul înţeles: Sunt multe feluri de legăminte prin care îndurarea şi darurile lui
Dumnezeu sunt date acelor oameni care sunt vrednici să le primească; dar cel mai mare
legământ dintre toate sunt Eu însumi; căci Dumnezeu, după ce s-a dezvăluit atât cât era
posibil pentru o fiinţă inefabilă, adaugă, „Eu sunt, şi iată legământul Meu”; începutul şi
originea tuturor harurilor sunt Eu însumi. (59) Căci Dumnezeu are obiceiul să ofere unor
oameni harurile sale în mod indirect; de exemplu, prin intermediul pământului, apei, aerului,
soarelui, lunii, cerului, şi al altor puteri necorporale. Însă alţii le primesc direct de la El, căci
El este moştenirea celor ce l-au primit, iar pe aceştia îi consideră vrednici de un alt nume; (60)
pentru că Scriptura spune, „Şi de-acum nu te vei mai chema cu numele de Avram, ci Avraam
va fi numele tău”. Însă unii oameni care iubesc disputa, şi care sunt mereu nerăbdători să
arunce o pată pe ceea ce este neprihănit, fie că este vorba de lucruri sau de fiinţe, şi care
poartă un război aprig împotriva lucrurilor sacre, calomniind tot ce li se pare că nu se
potriveşte cu o vorbire decentă, fiind simbolurile unei firi ascunse şi pervertind această
vorbire în aşa fel încât să creeze o impresie falsă în legătură cu ea, caută pricină acestor
schimbări de nume. (61) Şi chiar de curând am auzit un om nesfânt şi lipsit de pietate
batjocorind şi ridiculizând aceste lucruri, căci acesta s-a aventurat să spună, „Cu siguranţă că
darurile despre care Moise ne spune că sunt oferite de Stăpânul universului sunt minunate;
însă doar prin adăugarea unui singur element, litera alfa (n.t. A), o literă de prisos {29}{textul
este foarte deteriorat. Mangey adoptă amendamentele lui Markland, iar eu am urmat
traducerea lui}, şi tot aşa a unui alt element, litera ro (n.t. R), este oare posibil ca Dumnezeu
să reverse asupra oamenilor binefacerile sale cele mai mari şi mai minunate? Căci pe soţia lui
Avraam a numit-o Sarra în loc de Sara (n.t. Sarai), prin dublarea literei ro”; şi aducând şi alte
argumente similare, uitând să mai respire, a râs şi şi-a bătut joc de toate aceste lucruri, dând
multe alte exemple. (62) Dar la scurt timp după aceea, a primit o pedeapsă binemeritată pentru
nebunia şi ticăloşia lui; căci s-a spânzurat din cauza unei chestiuni minore, ceea ce dovedeşte
că o persoană imorală nu poate să se bucure de o moarte pură.
IX. Însă pentru ca nimeni să nu mai cadă în aceeaşi greşeală, vom scoate din rădăcină
părerile eronate asupra acestui subiect, aducând argumente bazate pe principiile filozofiei
naturale şi demonstrând că lucrurile care se spun aici sunt vrednice de toată atenţia. (63)
Dumnezeu nu revarsă asupra omului consoane şi vocale sau, pe scurt, substantive şi verbe;
pentru că atunci când a creat plantele şi animalele El le-a chemat pe toate în faţa omului,
stăpânul lor, ca acesta să le dea nume potrivite cu cunoştinţele sale în privinţa tuturor
lucrurilor; căci spune Scriptura, „Şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, ea aşa se va numi”
{30}{Geneza 2:19}. (64) Prin urmare, deoarece Dumnezeu a găsit de cuviinţă să nu fie El
acela care impune numele, El a încredinţat această sarcină unui om înţelept, adică arhetipului
întregii omeniri; şi atunci, cum am putea să credem că El însuşi a fost acela care a conceput şi
a aranjat diferitele părţi ale numelor, şi silabele, şi literele numelor, aşezând nu doar vocalele,

402
ci şi consoanele? Este imposibil să spunem aşa ceva. (65) Însă aceste lucruri sunt semnele
caracteristice ale unor puteri diferite; semnele mici se referă la puterile mari, semnele
perceptibile prin simţurile externe se referă la puterile nedesluşite; dar puterile însele pot fi
găsite în ideile cele mai minunate, în concepţiile pure şi adevărate, în progresul sufletului. Şi
este uşor să dovedim acest lucru dacă începem cu omul despre care se vorbeşte aici şi al cărui
nume a fost schimbat; (66) căci numele Avram tălmăcit înseamnă „tată sublim”, însă Avraam
înseamnă „tatăl ales al sunetului”; şi pentru a vedea cum se deosebesc aceste nume unul de
altul va trebui mai întâi de toate să analizăm semnificaţia lor. (67) Aşadar, folosind limbajul
alegoric, prin om sublim se înţelege acel om care se ridică singur la înălţime şi care se
preocupă să cerceteze lucrurile aflate în înalt; şi el mai este numit şi omul obsedat de
ţinuturile înalte, căci studiază dimensiunile soarelui, şi mişcările sale, şi modul în care
influenţează anotimpurile anului, avansând şi apoi retrăgându-se iar, şi învârtindu-se cu viteză
constantă; şi studiază şi radiaţia lunii, şi forma acesteia, scăderea şi creşterea sa, şi mişcările
celorlalte stele, fie ele fixe sau rătăcitoare; (68) pentru că aceste subiecte nu preocupă sufletele
goale şi sterpe, ci ele sunt apanajul acelora care sunt înzestrate în cel mai înalt grad de la
natură şi care sunt capabile să dea naştere unui vlăstar complet şi desăvârşit; motiv pentru care
Scriptura îl numeşte pe omul care se înalţă, „tată”, întrucât acesta nu este sterp în privinţa
înţelepciunii.
X. (69) Ei bine, simbolurile numelui Avram sunt definite astfel cu precizie; însă cele
exprimate de numele Avraam sunt cele care urmează. Aşadar, există trei semnificaţii, „tatăl”,
„ales” şi „al sunetului”. Prin „sunet” înţelegem aici cuvântul rostit; căci organul sonor al
animalului este organul vorbirii. Şi spunem că tatăl acestei facultăţi este intelectul, deoarece
vorbirea iese din intelect ca dintr-un izvor. Iar cuvântul „ales” aparţine minţii omului înţelept,
pentru că în el se găsesc toate lucrurile minunate; (70) prin urmare, omul dedicat învăţăturii şi
ocupat cu contemplarea chestiunilor sublime a fost prezentat prin intermediul acelor semne
definitorii menţionate anterior, însă filozoful, sau mai degrabă ar trebui să spun omul înţelept,
a fost înfăţişat potrivit acelora pe care tocmai le-am pomenit. Aşa că să nu mai credeţi că
Divinitatea este cea care schimbă numele, ci mai degrabă să consideraţi că ea corijează
caracterul moral prin intermediul simbolurilor; (71) căci invitând natura cerească, pe care unii
o aseamănă cu un matematician, să participe la virtute, ea l-a făcut pe om înţeelept şi l-a numit
ca atare. Căci dându-i un nume potrivit, pe măsura schimbării pe care a suferit-o, Dumnezeu
i-a spus, aşa cum îl numesc evreii, „Avraam”, însă în limba greacă el este numit „tatăl ales al
sunetului”; (72) căci spune el, Din ce motiv investighezi mişcările şi periodicitatea stelelor? Şi
de ce ai sărit de la pământ la cer? Doar pentru a-ţi satisface curiozitatea cu privire la aceste
lucruri? Şi cu ce te-ai putea alege de pe urma acestei curiozităţi? Şi cum te va ajuta asta să-ţi
ţii în frâu plăcerea, şi să-ţi învingi poftele, şi să pui capăt durerii şi temerilor tale? Şi cum vei
putea eradica pasiunile care îţi tulbură şi îţi agită sufletul? (73) Căci aşa cum copacii nu aduc
niciun folos decât dacă dau roade, tot aşa nu are niciun rost să studiezi filozofia naturală dacă
aceasta nu te face să dobândeşti virtutea, adică fructul potrivit. (74) Motiv pentru care unii
oameni din vechime au comparat discuţiile şi analizele filozofice cu un ogor şi au asemănat
partea sa fizică cu plantele, partea logică cu împrejmuirile şi gardurile vii, iar partea morală cu
fructul, (75) crezând că zidurile care se construiesc de jur împrejur pentru a proteja fructul au
fost ridicate de proprietarii terenului, şi că plantele au fost create pentru a da roade; aşadar,
aceştia au spus că partea fizică şi cea logică a filozofiei trebuie să susţină partea morală, prin
care se modelează caracterul acelora care tânjesc după dobândirea şi utilizarea virtuţii. (76)
Aceasta este lecţia care ni s-a transmis în legătură cu omul care într-adevăr şi-a schimbat
numele, dar care în realitate a trecut de la filozofia naturală la cea morală, şi care a abandonat
contemplarea lumii pentru a cunoaşte Fiinţa care a creat-o; iar prin cunoaşterea acesteia a
dobândit pietatea, care este bunul cel mai de preţ.

403
 XI. (77) Iar acum vom vorbi despre Sara (n.t. Sarai), soţia lui, căci şi ei i s-a schimbat
numele în Sarra, prin adăugarea unui singur element, şi anume litera ro (n.t. R). Acestea sunt,
aşadar, numele, iar acum vom explica semnificaţia lor. Sara tălmăcit înseamnă „autoritatea
mea”, pe când Sarra înseamnă „prinţesă”; primul nume, (78) aşadar, este simbolul unei virtuţi
specifice, însă al doilea se referă la o virtute generică. Şi aşa cum genul este superior speciei
în termeni cantitativi, tot aşa şi al doilea nume este superior celui dintâi; pentru că specia este
ceva mic şi pieritor, însă genul este numeros şi nemuritor, (79) iar intenţia lui Dumnezeu este
aceea de a da lucruri măreţe şi nemuritoare, în conformitate cu caracterul său nobil, şi nu
lucruri mici şi pieritoare. Aşadar, chibzuinţa omului virtuos reprezintă propria sa autoritate,
iar cel care o posedă nu ar greşi dacă ar spune, autoritatea mea este dată de chibzuinţa care
există în mine; însă prin extinderea acesteia se ajunge la o chibzuinţă generală, care nu se mai
referă la autoritatea unei persoane anume, ci la o autoritatea absolută; prin urmare, cea care
există doar în specii va pieri odată cu posesorul ei, însă aceea care, asemenea unei peceţi, i-a
imprimat caracterul, este nemuritoare şi va dăinui veşnic. (80) Tot aşa şi acele arte care există
doar în specii vor pieri împreună cu aceia care le-au dobândit – geometri, gramaticieni,
muzicieni – însă artele generice vor fi mereu scutite de distrugere. De asemenea, ni se mai
sugerează şi o altă lecţie, şi anume că fiecare virtute este o prinţesă, şi o regină, şi o stăpână a
tuturor aspectelor vieţii.
XII. (81) S-a întâmplat însă că şi lui Iacov i s-a schimbat numele în Israel; şi este
vorba tot de o modificare fericită. De ce? Pentru că numele Iacov înseamnă „înlocuitor”, pe
când numele Israel înseamnă „cel care-l vede pe Dumnezeu”. Ei bine, este de datoria
înlocuitorului care practică virtutea să mişte, şi să tulbure, şi să agite temeliile pasiunii pe care
se înalţă, şi a oricăror lucruri pe care acestea le sprijină. Dar asta nu se poate face decât prin
luptă şi prin multă muncă; însă abia când omul a trecut prin toate muncile chibzuinţei, atunci
şi numai atunci se poate ocupa de exerciţiile sufleteşti, luptându-se cu raţionamentele care îi
sunt ostile şi care vor să îl chinuie; dar omul care îl vede pe Dumnezeu obţine victoria în
înfruntarea sacră şi astfel dobândeşte premiul ce se cuvine celor învingători. (82) Şi ce
coroană mai sacră ar putea fi pregătită sufletului victorios, dacă nu aceea prin care îl va putea
vedea mai clar pe Dumnezeul cel viu? Acesta este un premiu frumos pentru sufletul care se
delectează cu practicarea virtuţii, şi anume faptul de a fi înzestrat cu o vedere adecvată, pentru
a înţelege acel singur lucru care cu adevărat merită privit.
XIII. (83) Şi acum se cuvine să ne punem întrebarea de ce Avraam, din momentul în
care i-a fost schimbat numele, este vrednic mereu de acest apelativ, fără a mai fi nevoie de
numele pe care l-a purtat anterior; în timp ce Iacov, care mai e numit şi Israel, continuă să mai
fie numit şi Iacov, aşa cum îl chema înainte; şi într-adevăr, este numit mai mult Iacov decât
Israel. Aşadar, trebuie să spunem că aceste fapte reprezintă un indiciu prin care ne dăm seama
că virtutea obţinută prin învăţătură diferă de aceea dobândită prin practică; (84) căci omul
care a progresat prin instruire, şi care a primit o natură fericită şi virtuoasă, foloseşte doar acea
virtute care, prin intermediul memoriei cu care cooperează, sădeşte în el absenţa uitării, aşa
încât el înţelege şi îşi însuşeşte temeinic toate acele lucruri pe care le-a învăţat; dar cel care
practică virtutea, deoarece se antrenează permanent, se opreşte să-şi tragă sufletul, şi se
relaxează câteva momente, adunându-se şi recăpătându-şi vigoarea oarecum epuizată de
eforturile sale, aşa cum fac şi acei luptători din arenă, care au trupurile unse cu ulei. Şi tot aşa,
cei care lucrează din greu, pentru a nu-şi pierde complet puterile, se ung cu ulei ca urmare a
eforturilor continue pe care le fac. (85) Aşa că cel care progresează prin învăţătură, având un
sfetnic nemuritor, primeşte de la El o serie de binecuvântări armonioase şi nepieritoare, dar
fără a suferi vreo transformare; însă practicantul virtuţii este îndemnat să acţioneze prin
propria sa tendinţă, şi el se antrenează în privinţa acesteia, şi munceşte pentru a-şi transforma
acea pasiune înrudită cu fiinţele create; şi chiar dacă ajunge la perfecţiune, totuşi, obosit fiind,
se reîntoarce la felul său vechi de a munci; (86) căci este predispus să îndure truda, pe când

404
celălalt om este mai norocos, pentru că are un învăţător. Însă un practicant al virtuţii, prin
propriile sale eforturi, cercetează, şi întreabă, şi examinează, investigând cu seriozitate
misterele naturii şi muncind necontenit. (87) Din acest motiv, Dumnezeu cel neschimbător a
modificat numele lui Avraam, căci acesta era în pericol să rămână în starea în care se afla,
pentru ca ceea ce trebuia să capete fermitate să fie confirmat de către El, care este pururea
ferm şi mereu acelaşi. Dar numele lui Iacov a fost schimbat de un înger, iar acesta era
Cuvântul, slujitorul lui Dumnezeu; ca să se ştie că nu a fost unul din acele lucruri care au
venit în existenţă după Dumnezeul cel viu, care este cauza permanenţei şi a neclintitei
statornicii. [... ci a acelei armonii care, asemenea unui instrument muzical, cuprinde
intensitatea şi relaxarea sunetelor, prin intermediul cărora ia naştere acea combinaţie artistică
numită melodie.
XIV. (88) Dar există trei întemeietori ai acestui neam, iar celor doi aflaţi la extremităţi,
adică lui Avraam şi Iacov, li s-a schimbat numele; însă cel aflat la mijloc, adică Isaac, şi-a
păstrat mereu numele iniţial. Oare de ce? Pentru că atât virtutea obţinută prin învăţătură, cât şi
aceea dobândită prin practică permit progresul şi propăşirea; căci cel ce primeşte învăţătura
doreşte să cunoască acele lucruri în privinţa cărora este ignorant, iar omul care practică
doreşte cununa de lauri şi premiile care se cuvin unui suflet harnic şi iubitor de contemplare.
Însă toţi aceia care sunt autodidacţi şi care îşi trag învăţătura din propria lor strădanie,
dobândind cunoaşterea mai mult de la natură decât prin studiu, au fost prezentaţi la început ca
fiind egali şi desăvârşiţi, asemenea unui număr par, care nu are nevoie de niciun alt număr
pentru a fi complet. (89) Dar şi Iosif, protectorul trupului viclean, a avut parte de o schimbare
a numelui, căci regele ţării l-a numit Ţafnat-Paneah. Şi trebuie să explicăm ce se înţelege prin
acest nume; numele Iosif tălmăcit înseamnă „adăugare”. Căci există unele lucruri care se
adaugă la cele primite de la natură; de pildă, aurul, argintul, posesiunile, veniturile, munca
slujitorilor, bogăţiile moştenite, şi mobila, şi alte lucruri inutile, precum şi mulţimea uriaşă de
placeri pe care le au unii oameni; (90) iar furnizorul şi administratorul acestora este Iosif, sau
„adăugarea”, un nume extrem de potrivit; căci el a luat în primire administrarea acelor lucruri
care urmau să fie aduse din afară înăuntru, pentru a fi adăugate celor dobândite de la natură.
Iar Scripturile Sacre mărturisesc că aşa stau lucrurile, arătând că el era furnizorul de hrană al
întregului trup, adică al Egiptului, pentru că avea multe rezerve în cămările sale.
XV. (91) Aşadar, o astfel de persoană cum este Iosif poate fi recunoscută pe baza
numelui şi a semnelor sale distinctive. Haideţi să vedem acum la ce fel de persoană face
referire numele Ţafnat-Paneah. Ei bine, acest nume tălmăcit înseamnă „o gură care emite o
judecată”; pentru că orice om nesăbuit crede că cel bogat şi plin de averi exterioare trebuie să
fie neapărat înţelept şi sensibil, competent să emită judecăţi asupra oricăror probleme care îi
sunt aduse la cunoştinţă şi capabil că exprime opinii personale bine cumpănite şi folositoare.
Pe scurt, prostul crede că bogăţia este mai presus de înţelepciune, când de fapt, dimpotrivă,
bogăţia constă în a fi înţelept; căci se cuvine ca ceea ce este vremelnic să se afle sub controlul
a ceea ce este durabil. (92) Şi într-adevăr, tatăl său l-a numit pe fratele său după mamă
Beniamin {31}{Geneza 35:18}; însă mama lui l-a numit Fiul-Durerii-Mele, vorbind în strictă
conformitate cu situaţia de fapt. Dar numele Beniamin înseamnă „fiul zilelor”, pentru că ziua
este scăldată în lumina soarelui, care este perceptibilă prin simţurile externe, iar aceasta este
un simbol al gloriei deşarte. (93) Căci gloria celor bogaţi are o anumită strălucire ce poate fi
percepută prin simţurile externe, întrucât ea este pusă în evidenţă de aprecierile mulţimii şi ale
oamenilor obişnuiţi, de înscrisurile oficiale, de statuile şi imaginile care îi înfăţişează, de
robele purpurii şi coroanele de aur, de trăsurile cu patru cai, şi de procesiunile mulţimii. Prin
urmare, cel care admiră şi doreşte aceste lucruri este pe bună dreptate numit fiul zilei , adică al
acelei lumini perceptibile prin simţurile externe şi al acelei străluciri ce însoţeşte gloria
deşartă. (94) Iar raţiunea (n.t. elementul masculin), adică tatăl său adevărat, îi dă acest nume
extrem de potrivit; dar sufletul (n.t. elementul feminin) care a suferit îi dă un nume care se

405
potriveşte cu suferinţa prin care a trecut. De ce oare? Pentru că cei născuţi din glorie deşartă
deşi par a fi fericiţi, în realitate sunt nefericiţi. (95) Pentru că lucrurile care se opun fericirii lor
sunt numeroase: invidie, nemulţumire, spirit competitiv, conflicte permanente, duşmănii până
la moarte, vrajbă transmisă din generaţie în generaţie; cu alte cuvinte, un destin pe care
nimeni nu şi l-ar dori. De aceea a fost necesar ca profetul inspirat de Dumnezeu să ne arate că
gloria deşartă este pe punctul de a muri atunci când dă naştere, căci el spune, „Rahela a murit
în chinurile facerii” {32}{Geneza 35:16,19}. Căci într-adevăr, sădirea şi zămislirea gloriei
deşarte perceptibile prin simţurile externe reprezintă moartea sufletului.
XVI. (97) Şi ce să mai spunem despre fiii lui Iosif, Efraim şi Manase? Nu sunt ei
comparaţi în mod firesc cu cei doi fii mai mari ai lui Iacov, şi anume Ruben şi Simeon? Căci
Scriptura spune, „Iar acum, cei doi fii ai tăi, care ţi s-au născut în ţara Egiptului înainte ca eu
să fi venit la tine în Egipt, vor fi ai mei: Efraim şi Manase vor fi ai mei aşa cum sunt Ruben şi
Simeon” {33}{Geneza 48:5}. Haideţi să vedem acum în ce fel sunt comparate cele două
perechi. Ruben este simbolul unei firi bune de la natură, căci numele său tălmăcit înseamnă
„un fiu care vede”; pentru că oricine este înzestrat cu o minte ageră şi cu o fire bună este
capabil să vadă; iar Efraim, aşa cum am mai spus deja şi în alte locuri, este simbolul
memoriei, întrucât numele său tălmăcit înseamnă „rodirea fructului”, pentru că fructul cel mai
minunat al sufletului este memoria; şi nu există două lucruri care să poată fi mai apropiate
unul de altul decât este memoria de omul bine înzestrat de la natură. (99) Şi tot aşa, numele
Simeon este simbolul învăţăturii şi instruirii; căci el înseamnă „ascultare”, iar calitatea
specială a celui care învaţă este aceea de a asculta şi de a înţelege ceea ce se spune. Însă
Manase este simbolul amintirii, căci numele lui înseamnă „din uitare”; (100) căci atunci când
omul se îndepărtează de uitare el îşi aduce aminte, iar amintirea aparţine mai ales învăţăturii,
pentru că adesea noţiunile sale îi scapă celui care învaţă, deoarece din pricina neputinţei sale
el este incapabil să le reţină, dar pe urmă acestea se întorc din nou la el. Prin urmare, această
stare în care omul nu poate reţine noţiunile respective se numeşte uitare, pe când cea în care
ele revin se numeşte amintire. (101) Aşadar, nu se vorbeşte în mod firesc despre faptul că
memoria este legată de înzestrarea naturală, iar amintirea de învăţătură? Şi într-adevăr,
aceeaşi relaţie care există între Simeon şi Ruben, adică între învăţătură şi înzestrarea naturală,
există şi între Manase şi Efraim, adică între amintire şi memorie. (102) Căci aşa cum omul
bine înzestrat de la natură este superior celui care este doar un învăţăcel, pentru că primul
simbolizează simţul văzului, iar cel de-al doilea al auzului, iar auzul a fost considerat
dintotdeauna ca fiind mai prejos decât văzul; tot aşa şi cel înzestrat cu o memorie bună va fi
mereu superior celui care doar îşi aminteşte, pentru că acesta din urmă este amestecat cu
uitare, pe când cel dintâi rămâne pur şi neprihănit de la început şi până la sfârşit.
XVII. (103) Şi într-adevăr, Scripturile îl numesc uneori pe socrul celui dintâi dintre
profeţi Ietro, iar alteori Raguel-Ietro, adică atunci când mândria acestuia ajunge a apogeu;
pentru că numele Ietro tălmăcit înseamnă „inutil”, iar mândria este inutilă dacă omul duce o
viaţă onestă şi sinceră, pentru că ea ridiculizează trebuinţele de bază ale vieţii, preamărind în
schimb excesul şi lăcomia. (104) Această pasiune pune lucrurile omeneşti mai presus de cele
divine, obiceiurile mai presus de legi, lucrurile profane mai presus de cele sfinte, cele
muritoare mai presus de cele nemuritoare, şi, pe scurt, aparenţele mai presus de realitate; şi
chiar se aventurează cu de la sine putere să intre în rândul sfătuitorilor, sugerându-i omului
înţelept să nu îi înveţe pe alţii acele lucruri care doar ele sunt vrednice de a fi cunoscute, şi
anume, „poruncile lui Dumnezeu şi legile lui” {34}{Exodul 18:16}, ci să studieze legămintele
şi acordurile pe care oamenii le încheie unii cu alţii, care aproape că sunt cauza pentru care
societatea din care fac parte este atât de puţin sociabilă. Dar omul măreţ este ascultător în
toate privinţele, considerând că lucrurile mici trebuie date oamenilor mici, iar cele mari
oamenilor mari; (105) însă adesea omul îngâmfat, care se crede înţelept, renunţă la menirea sa
de a fi călăuza oamenilor orbi şi caută acea turmă divină, ajungând în cele din urmă să facă

406
parte din ea; admirându-l pe păstorul ei firesc şi minunându-se de felul în care se îngrijeşte de
ea, căci numele Raguel tălmăcit înseamnă „grija pastorală a lui Dumnezeu” {35}{Exodul
2:18}.
XVIII. (106) Am explicat până acum partea principală; iar acum vom purcede să
aducem dovezi. În primul rând, Scriptura îl prezintă ca fiind un cultivator al judecăţii şi al
dreptăţii, pentru că numele Madian tălmăcit înseamnă „din judecată”. Iar această expresie are
un dublu sens, deoarece uneori se referă atât la alegere, cât şi la respingere, aşa cum se
întâmplă cu aceia care iau parte la concursurile numite sacre; căci cei ce nu se califică sunt
respinşi de organizatorii jocurilor. (107) Aceştia sunt oamenii care au fost iniţiaţi în ritualurile
profane ale lui Baal-Peor {36}{Numeri 25:3}, şi care au deschis toate gurile trupului pentru a
putea primi şuvoaiele care se revarsă în ele din exterior, căci numele Baal-Peor tălmăcit
înseamnă „gura situată mai sus de piele”, întrucât acestea au copleşit mintea, care este stăpâna
trupului, şi au băgat-o la fund, ca să nu mai poată ieşi niciodată, şi nici măcar să nu îşi mai
poată înălţa capul cât de cât. (108) Şi a suferit până când Finees, iubitor al păcii şi preot vădit
al lui Dumnezeu, a venit de bunăvoie ca un învingător, căci ura din fire tot răul, însă era plin
de admiraţie şi dorinţă pentru bine; şi pentru că şi-a luat un ajutor, adică paloşul ascuţit şi cu
două tăişuri, competent să cerceteze şi să analizeze totul, el nu a putut fi înşelat, ci prin
puterea şi vigoarea sa el a străpuns pântecele pasiunilor, ca să nu mai poată da naştere la
niciun rău. (109) Ei bine, între aceşti oameni şi poporul văzător se dă un război teribil, în care
niciun combatant nu a lipsit la număr {37}{Exodul 31:29}, ci toţi s-au întors acasă sănătoşi şi
teferi, încununaţi cu ghirlandele victoriei.
XIX. (110) Acesta este unul din acele lucruri la care se referă numele Madian; de
asemenea, acesta se referă şi la toţi acei oameni minunaţi şi inteligenţi, care ajung să facă
parte din neamul profeţilor prin căsătorie. Aşadar, Scriptura spune, „Preotul din Madian
(adică al judecăţii şi al dreptăţii) avea şapte fete” {38}{Exodul 2:16}; (111) prin cele şapte
fete se face aluzie în mod frecvent la partea iraţională a sufletului, adică la puterea de
procreere, la voce şi la cele cinci simţuri externe, care au grijă de turmele tatălui lor; căci prin
aceste şapte puteri şi cu ajutorul percepţiilor cărora le dau naştere se realizează progresul şi
creşterea tatătălui lor, şi anume mintea (n.t. elementul masculin). Căci atunci când acestea
ajung la obiectele lor specifice, adică puterea vederii la culori şi forme, simţul auzului la
sunete, facultatea mirosului la arome, simţul gustativ la savoare, şi toate celelalte facultăţi la
obiectele lor, ele absorb oarecum obiectele simţurilor externe, până când umplu toate canalele
sufletului, din care se adapă oile tatălui lor; mă refer aici la turma cea mai pură a raţiunii, care
oferă siguranţă şi frumuseţe.
(112) Dar tovarăşii invidie şi geloziei, căpeteniile turmei ticăloase, au venit şi le-au
alungat, ca să nu se folosească de puterile lor fireşti; pentru că unii oameni iau lucrurile din
exterior şi le aduc în interior în faţa minţii, care este asemenea unui judecător sau rege, ca
având un astfel de guvernator să le fie mereu bine; (113) însă alţii, dimpotrivă, fac exact pe
dos, aducând mintea la nivelul lucrurilor, obligând-o astfel să renunţe la turma ce i-a fost dată
în grijă {39}{în textul original acest pasaj este foarte deteriorat. Ca şi Mangey, am adoptat
aici corecturile făcute de Marsland}. Asta până când firea cea bună, devotată virtuţii şi
inspirată de Dumnezeu, pe nume Moise, care o perioadă de timp a părut să se odihnească, îşi
va pune scutul deasupra lor şi le va apăra de atacatori, hrănind turma tatălui său cu cuvinte
dulci ca apa de băut; (114) iar ele, scăpând de atacul acelor duşmani ai intelectului ce admiră
doar lucrurile externe, ca şi cum ar fi doar nişte spectatori, nu se mai duc la Ietro, ci la Raguel,
căci au renunţat la orice legătură cu mândria şi s-au asociat cu credinţa şi cu legea, alegând să
facă parte din turma cea sacră, al cărei păstor este Cuvântul divin, căci numele Raguel
înseamnă „grija pastorală a lui Dumnezeu”.
XX. (115) Şi atâta timp cât El are grijă de turma sa, oilor ascultătoare, ce nu se
împotrivesc voinţei sale, le sunt date numaidecât tot felul de lucruri bune; iar în Psalmi găsim

407
un cântec în care se spune, „Domnul este păstorul meu, aşa că nu voi duce lipsă de nimic”
{40}{Psalm 23:1}. (116) prin urmare, mintea, care a fost instruită de păstorul regal, adică de
Cuvântul divin, le va întreba pe cele şapte fiice ale sale, „Cum de-aţi venit voi astăzi atât de
devreme? {41}{Exodul 2:18}. Căci atunci când te-ai întâlnit cu obiectele simţului extern şi ai
rămas afară un timp îndelungat, durează mult până te întorci din nou, din cauza faptului că
eşti ispitit de ele, dar acum nu ştiu ce s-a întâmplat cu voi, pentru că v-aţi întors rapid, contrar
obiceiului vostru. (117) Prin urmare, ele vor spune că au alergat înapoi atât de repede şi cu
atâta impetuozitate, ca la o cursă de diaulos (n.t. întrecere de alergări), lăsând în urmă
simţurile externe şi obiectele acestora, fără ca măcar să-şi tragă sufletul; dar nu din cauza lor,
ci cauza a fost acel om care le-a izbăvit de păstorii turmei sălbatice. Şi îl numesc pe Moise
egiptean, cu toate că acesta nu era un simplu evreu, ci unul dintre cei mai puri, făcând parte
din singurul trib consacrat, şi asta pentru că ele sunt incapabile să se ridice mai presus de
condiţia lor; (118) căci simţurile externe se află la limita dintre obiectele intelectului şi cele
ale simţurilor externe, aşa că ar trebui să fim mulţumiţi dacă se pot ocupa şi de unele şi de
altele, fără a se lăsa amăgite doar de obiectele simţurilor externe. Şi am da dovadă de o mare
nesăbuinţă dacă am crede că acestea sunt preocupate doar de lucrurile care aparţin
intelectului; din acest motiv, ele au două feluri de a-l numi, căci atunci când îi spun om, fac
aluzie la lucrurile pe care le contemplă numai raţiunea, iar când îi zic egiptean, se referă la
obiectele simţurilor externe. (119) Auzind aceste lucruri, tatăl va întreba din nou, „Unde este
omul?”. În care parte a voastră locuieşte elementul raţional? De ce l-aţi abandonat atât de
repede, în loc ca după ce l-aţi cunoscut să-l fi păstrat ca pe cea mai frumoasă şi mai
folositoare posesiune a voastră? (120) Dar dacă n-aţi făcut asta, atunci chemaţi-l acum, ca să
se poată împărtăşi din progresul pe care l-aţi făcut alături de el; pentru că poate va rămâne la
voi, însoţindu-se cu acel neam înaripat, şi divin şi, profetic, pe nume Sefora.
XXI. (121) Cam atât am considerat că se cuvine să spun despre acest subiect. Dar mai
mult decât atât, Moise îi schimbă numele lui Osia, numindu-l Iosua; indicând prin acest nume
nou calităţile distinctive ale caracterului său; (122) căci numele Osia tălmăcit înseamnă „ce fel
de om este acesta?”, însă Iosua înseamnă „mântuirea Domnului”, un nume care se dă în mod
obişnuit celor merituoşi; căci lucrurile generale sunt mai bune decât cele individuale; de pildă,
muzica este mai bună decât muzicianul, vindecarea este mai bună decât vindecătorul, şi
fiecare artă este mai bună decât artistul care dă la iveală calităţile sale distinctive, atât în
privinţa duratei şi puterii, cât şi a măiestrie sale în acest domeniu. Căci lucrurile generale sunt
veşnice, desăvârşite şi pline de energie; dar omul ce are felurite însuşiri este muritor; şi tot
aşa, cauza supremă este mai bună decât oricare dintre acţiunile sale; iar ceea ce este
desăvârşit este de preferat lucrurilor imperfecte. (123) În acest fel, moneda reprezentată de
omul menţionat anterior a fost schimbată şi imprimată cu ceva mai bun. Şi însuşi Caleb a fost
schimbat pe de-a-ntregul; căci, spune Scriptura, „întru el a fost alt duh” {42}{Numeri 14:24};
ca şi cum partea lui dominantă a fost transformată în ceva desăvârşit; căci numele Caleb
tălmăcit înseamnă „toată inima”. (124) Şi o dovadă în acest sens este faptul că mintea se
schimbă, nu oscilând într-o direcţie sau alta, ci înclinând complet şi pe de-a-ntregul în direcţia
cea bună; iar dacă un lucru nu este vrednic de laudă, ea îl face să plece cu ajutorul unor
argumente care împing la căinţă; pentru că spălând în felul acesta toată murdăria care a
întinat-o, şi purificându-se cu ajutorul înţelepciunii, va deveni în mod inevitabil strălucitoare.
XXII. (125) Dar cel mai măreţ dintre profeţi are multe nume: căci atunci când
tălmăceşte şi explică oracolele lui Dumnezeu este numit Moise; iar când se roagă şi
binecuvântează oamenii este numit omul lui Dumnezeu {43}{Deuteronomul 33:1}; iar când
Egiptul este pedepsit pentru faptele sale lipsite de pietate, atunci el este numit dumnezeul
regelui ţării, adică al lui Faraon {44}{Exodul 7:1}. De ce oare? Pentru că sarcina omului care
se ocupă de lucrurile sfinte este aceea de a modifica legile în beneficiul celor care le folosesc;
iar pe un astfel de om, atotştiutorul Dumnezeu îl numeşte legiuitor, dându-i un mare dar, şi

408
anume acela de a interpreata legile sacre şi de a face profeţii în concordanţă cu ele. Căci
numele Moise tălmăcit înseamnă „cel care primeşte” sau „cel care ţine în mâini”, pentru
motivele pe care tocmai le-am enumerat. (127) Dar rugăciunea şi binecuvântarea nu cad în
sarcina omului obişnuit, ci ele aparţin celui care nu are niciun fel de legături cu lucrurile
create, adică omului dedicat lui Dumnezeu, care este stăpânul şi tatăl tuturor oamenilor. (128)
Iar cel căruia i s-a dat privilegiul de a binecuvânta trebuie să fie un om mulţumit. Însă pentru a
da lucrurile bune şi altor fiinţe este nevoie de un suflet mai măreţ şi mai desăvârşit, iar această
sarcină îi revine celui care este cu adevărat inspirat de Dumnezeu, şi al cărui suflet este de
esenţă divină. Dar un astfel de om este el însuşi Dumnezeu, întrucât este înţelept, şi din acest
motiv el este cârmuitorul tuturor celor nesăbuiţi, chiar dacă aceştia se mândresc cu rangul
înalt pe care îl au; (129) pentru că Stăpânul universului, chiar dacă unii oameni urmează să fie
pedepsiţi pentru faptele lor ticăloase şi inadmisibile, este dispus să dea ascultarea celor care
vorbesc în numele lor şi care, imitând puterea milostivă a tatălui, îşi exercită puterea punitivă
cu mai multă blândeţe şi omenie; însă doar Dumnezeu este cel care face binele.
XXIII. (130) Şi după ce am discutat suficient de mult despre schimbarea şi
modificarea numelor, ne vom îndrepta atenţia asupra următoarelor chestiuni pe care ne-am
propus să le examinăm. Imediat după evenimentele pe care tocmai le-am menţionat, a urmat
naşterea lui Isaac; căci după ce Dumnezeu i-a dat mamei sale numele Sarra, în loc de Sarai, El
a i-a zis lui Avraam, „Îţi voi da dintr-însa un fiu” {45}{Geneza 17:16}. (131) Ei bine, cel care
spune că dă ceva trebuie, şi pe bună dreptate, să dea din cele care îi aparţin. Iar dacă acest
lucru este indiscutabil, atunci înseamnă că Isaac nu trebuie să fi fost un om, ci o fiinţă care
râde şi se bucură de orice, fiul adoptiv al lui Dumnezeu, cel care l-a trimis la sufletele
iubitoare de pace ca să le aline şi să le înveselească; (132) pentru că e absurd să presupunem
că unul era soţul, iar celălalt tatăl din care se trage progenitura bastardă; şi într-adevăr, Moise
îl numeşte Dumnezeu pe omul al cărui intelect este dedicat virtuţii, căci spune, „văzând
Domnul că Lia nu era iubită, i-a deschis putinţa de a naşte” {46}{Geneza 29:31}. (133) Căci
simţind compasiune şi fiindu-i milă de virtutea atât de urâtă de lume, precum şi de sufletul
iubitor de virtute, el face sterilă firea care iubeşte frumuseţea, [...] dar celei care iubeşte binele
îi deschide izvorul fecundităţii şi îi dă o naştere binecuvântată. (134) Însă atunci când Tamara
a rămas grea cu sămânţa divină, neştiind cine a semănat-o (căci se spune că la vremea aceea
„ea îşi avea faţa acoperită”, la fel ca Moise atunci când şi-a întors privirea pentru că avea o
teamă reverenţioasă de a-l privi pe Dumnezeu), văzând totuşi semnele şi dovezile a hotărât în
sinea ei că aceste lucruri nu i-au fost date de către un muritor; şi atunci a strigat, „De la omul
căruia îi aparţin aceste lucruri, de la el sunt eu însărcinată” {47}{Geneza 38:25}. (135) Al cui
era inelul, sau zălogul, sau pecetea universului, sau ideea arhetipală, cu care au fost imprimate
şi marcate toate acele lucruri lipsite de calităţi distinctive? Şi tot aşa, al cui era colanul, sau
podoaba; adică ordinea, lanţul destinului, legătura indisolubilă a tuturor lucrurilor? De
asemenea, al cui era toiagul, adică acel lucru care oferă sprijin, care nu se clatină şi care nu
poate fi mişcat? Al cui este sceptrul, puterea regească? (136) Nu aparţine el doar lui
Dumnezeu? Aşadar, omul înclinat spre mărturisire, adică Iuda, fiind plăcut impresionat de
faptul că aceasta se afla sub inspiraţie divină, vorbeşte deschis, spunând, „A vorbit cu
dreptate, căci eu n-am dat-o niciunui muritor” {48}{Geneza 17:26}; considerând că ar fi lipsit
de pietate să întineze lucrurile divine cu cele profane.
XXIV. (137) Iar înţelepciunea, care asemenea unei mame a zămislit şi a dat naştere
oamenilor autodidacţi, arată că Dumnezeu a pus sămânţa; căci după naşterea vlăstarului său,
ea spune cu mândrie, „Mi-a dat Dumnezeu de ce să râd” {49}{Geneza 21:6}, expresie
echivalentă cu a afirma că El este cel care l-a modelat, şi l-a făcut, şi l-a zămislit pe Isaac, căci
Isaac tălmăcit înseamnă râs. (138) Dar nu oricui îi este dat să audă acest sunet al râsului,
pentru că păcatul superstiţiei este larg răspândit printre noi şi a copleşit multe suflete
efeminate şi josnice; motiv pentru care adaugă, „Căci nu toţi aceia care aud acest lucru se vor

409
bucura împreună cu mine”. Ca şi cum sunt foarte puţine persoane care au urechile deschise
pentru a primi aceste cuvinte sacre, care ne învaţă că doar Dumnezeu are puterea de a semăna
şi de a zămisli ceea ce este bun; însă majoritatea oamenilor sunt surzi la aceste cuvinte. (139)
Şi ştiu că din gura profetului a ieşit acest binecunoscut oracol, „Din minte ţi se află roada;
cine e oare înţelept şi lucruri ca acestea va-nţelege? sau va-nţelege şi le va cunoaşte?”
{50}{Osea 14:9}. Însă am observat, şi am înţeles, şi l-am admirat pe cel care deşi este
invizibil, face să răsune organul vorbirii; fiind uimit în acelaşi timp de cuvintele rostite. (140)
Căci dacă printre lucrurile care există în cer sau în întreaga lume se află vreunul care să fie
bun, acel lucru, dacă ar fi să spunem adevărul, este fructul lui Dumnezeu; şi rămânând agăţat
de El ca de un copac va rămâne în veci înfloritor. Însă este de datoria omului înţelept, şi nu a
celui ignorant, să înţeleagă şi să mărturisească asemenea lucruri.
XXV. (141) Am explicat aşadar ce se înţelege prin cuvintele, „Îţi voi da”. Acum va
trebui să explicăm cuvintele, „dintr-însa”. Ei bine, unii au înţeles că ele se referă la ceea ce
există în afara ei, considerând că dreapta raţiune a hotărât, şi pe bună dreptate, ca sufletul să
nu etaleze niciodată vreun element al frumuseţii sale, ci doar ceea ce îi vine din afară, în
conformitate cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, cel care îşi revarsă harurile sale asupra lui. (142)
Însă alţii înţeleg că aceste cuvinte înseamnă ceva ce se întâmplă foarte rapid; întrucât
cuvintele έξ αυτής, pe care le-am tradus cu „dintr-însa”, sunt echivalente aici cu a spune,
imediat, fără întârziere, fără ezitare. Căci aşa vin de obicei darurile lui Dumnezeu asupra
omului, instantaneu. Mai există însă o a treia categorie de persoane care spun că virtutea este
mama tuturor lucrurilor bune care au fost create şi care nu au prmit sămânţa de la niciun
muritor; (143) iar celor care întreabă dacă cea care este stearpă are un vlăstar (căci Sfintele
Scripturi, care mai înainte au prezentat-o pe Sarra ca fiind stearpă, acum mărturisesc că ea va
deveni mamă) trebuie să li se dea acest răspuns, că o femeie stearpă nu poate în mod obişnuit
să dea naştere unui vlăstar, la fel cum un orb nu poate să vadă şi un surd nu poate să audă; dar
sufletul care este sterp în privinţa lucrurilor rele, şi care este neproductiv în privinţa abaterilor
provocate de pasiuni şi vicii, doar el va avea parte de o naştere fericită, aducând pe lume
lucruri vrednice de a fi iubite, şi anume numărul şapte, în conformitate cu imnul cântat de
Bunăvoinţă, adică de Ana, care spune, „Cea stearpă a născut şapte, iar cea care avea mulţi
copii stă sleită de puteri” {51}{1Samuel 2:5}; (144) iar prin cuvintele, „Cea care avea mulţi
copii” se referă la minte, căci aceasta, fiind însărcinată cu raţionamente amestecate şi
promiscue şi fiind cuprinsă de tulburare din cauza mulţimilor care se înghesuie în jurul ei şi a
dezordinii pe care o provoacă, va aduce aduce pe lume doar rele incurabile; iar prin „cea care
era stearpă” înţelege mintea care nu a primit niciodată vreo sămânţă muritoare din care să
zămislească o odraslă, căci a evitat şi a ocolit toate asocierile şi legăturile cu lucrurile rele,
agăţându-se de numărul şapte şi de pacea supremă ce derivă din el, şi de aceea merită să fie
însărcinată cu acesta şi să fie numită mamă.
XXVI. (145) Aşadar, acesta este înţelesul cuvintelor, „dintr-însa”. Iar acum trebuie să
analizăm cea de-a treia chestiune, şi anume ce este acel lucru pe care îl numeşte fiul său. În
primul rând, ceea ce este vrednic de toată admiraţia noastră este faptul că Dumnezeu nu spune
că îi va da mulţi copii, ci doar unul singur. De ce? Pentru că stă în natura lucrurilor bune să fie
cercetate nu atât în privinţa numărului şi a mărimii, ci în în privinţa puterii; (146) căci
preceptele muzicale, ca să luăm un exemplu, sau regulile gramaticale, sau cele ale geometriei,
sau ale justiţiei, sau ale înţelepciunii, sau ale bărbăţiei, sau ale cumpătării, sunt într-adevăr
foarte numeroase; însă ştiinţa muzicii, sau a gramaticii, sau a geometriei, şi în aceeaşi măsură
virtutea justiţiei, sau a cumpătării, sau a înţelepciunii, sau a bărbăţiei, constituie doar un
singur lucru, adică cea mai înaltă desăvârşire, care nu se deosebeşte cu nimic de modelul
arhetipal, din care au luat naştere toate acele precepte nenumărate. (147) Acesta este motivul
pentru care El spune că îi va da un singur fiu. Şi îl numeşte fiu nu din neglijenţă sau nepăsare,
ci pentru a arăta că nu este vorba nici despre un copil străin, nici despre unul dubios, nici

410
despre unul ilegitim, ci despre un copil legitim, un cetăţean cu drepturi depline, căci cuvântul
grec τεκνον (fiu) derivă din τόκον (a da naştere), sugerându-se astfel că între părinţi şi copii
există o legătură.
XXVII. (148) Şi spune Dumnezeu, „Şi o voi binecuvânta, şi va fi mama popoarelor”
{52}{Geneza 17:16}; şi nu doar pentru că virtutea generală este împărţită în specii înrudite, şi
în indivizi subordonaţi speciilor, ci şi pentru că există şi unele grupuri de lucruri pentru care
virtutea este un mare avantaj; (149) căci toate lucrurile lipsite de înţelepciune sunt ticăloase, la
fel cum toate locurile în care soarele nu străluceşte sunt în mod necesar întunecate; căci prin
virtute reuşeşte agricultorul să aibă grijă mai bine de recoltele sale, şi prin virtute poate
vizitiul să îşi conducă trăsura la curse fără să se răstoarne; şi tot virtutea este acea care îi
permite cârmaciului să îşi conducă nava în călătorie. (150) De asemenea, prin virtute iau
naştere case, şi cetăţi, şi ţări care să fie locuite mai bine, căci ea îi face pe oameni mai
competenţi în a-şi guverna casele şi cetăţile şi mai capabili să se întovărăşească. Virtutea a
instituit cele mai minunate legi şi a sădit pretutindeni seminţele păcii; pentru că din obiceiul
contrar iau naştere lucrurile opuse: războiul, anarhia, legile proaste, confuzia, călătoriile
inutile, înfrângerile, şi ceea ce în ştiinţe este cea mai gravă dintre boli, şi anume viclenia, din
care au răsărit tot felul de şmecherii şi tertipuri ticăloase. Prin urmare, este nevoie ca virtutea
să fie împărţită între popoare, adică între acele sisteme mari de fiinţe şi lucruri adunate
laolaltă, astfel încât aceia care o primesc să poată beneficia de pe urma ei.
XXVIII. (151) Şi imediat după aceea se spune, „Şi regi de neamuri se vor ridica din
ea”. Căci aceia pe care-i poartă în pântece şi cărora le dă naştere sunt cu toţii stăpâni; nu
pentru că au fost aleşi pentru o perioadă scurtă de timp prin tragere la sorţi, adică prin ceva
nesigur, sau prin voinţa unor oameni care ridică mâna şi care în cea mai mare parte sunt
mituiţi, ci pentru că natura i-a numit stăpâni pe vecie. (152) Iar acestea nu sunt doar cuvintele
mele, ci şi ale celor mai sfinte Scripturi, în care ni se spune că unii oameni i-au zis lui
Avraam, „Tu eşti între noi un rege al lui Dumnezeu” {53}{Geneza 23:6}; şi nu din cauza
resurselor sale materiale (căci ce resurse ar putea avea un om care este un emigrant şi care nu
are nicio cetate în care să locuiască, ci care rătăceşte prin ţinuturile întinse ale unei ţări greu
de străbătut?), ci pentru că au văzut că acesta are o minte regală, aşa că au mărturisit, după
cum spune Moise, că el este unicul rege înţelept. (153) Căci omul înţelept este cu adevărat
regele celor nesăbuiţi, întrucât el ştie ce trebuie să facă şi ce să nu facă; iar omul cumpătat este
regele celor necumpătaţi, pentru că nu dă dovadă de neglijenţă sau imprecizie în privinţa a
ceea ce trebuie să aleagă sau să evite. Iar omul curajos este regele celor laşi, întrucât acesta a
învăţat în mod temeinic ce să îndure şi ce nu. Şi tot aşa, omul drept este regele celor nedrepţi,
deoarece el ştie ce este egalitatea nepărtinitoare şi cunoaşte ceea ce trebuie distribuit. În
sfârşit, omul sfânt este regele celor lipsiţi de sfinţenie, deoarece el posedă cea mai măreaţă şi
mai minunată cunoaştere a lui Dumnezeu.
XXIX. (154) Prin urmare, era firesc ca mintea, umflându-se în pene de aceste
promisiuni, să se entuziasmeze şi să se avânte la o înălţime exagerată; şi în consecinţă, ca să
ne condamne pe noi, cei care eram obişnuiţi să fim cu nasul pe sus din orice pricină, „a căzut
cu faţa la pământ şi a râs din tot sufletul”, având chipul trist, dar râzând în sinea sa, deoarece a
fost pătrunsă de o bucurie pură; (155) şi aceste două lucruri, adică zâmbetul şi căderea cu faţa
la pământ, sunt experimentate simultan de către omul înţelept, care moşteneşte lucruri bune
într-o cantitate mai mare decât se aştepta; căderea este legământul său, dovada că nu este
mândru peste măsură de faptul că este conştient de nimicnicia sa ca muritor; iar râsul este o
modalitate de confirmare a pietăţii sale, a faptului că îl priveşte pe Dumnezeu ca fiind singura
cauză a tuturor harurilor şi a tuturor lucrurilor bune. (156) Să lăsăm aşadar creatura să cadă la
pământ şi să păstreze pe chip o melancolie firească; căci prin natura sa ea este lipsită de o
existenţă reală, fiind uşor de dizolvat; dar fie ca aceasta să fie înălţată de Dumnezeu, şi să
râdă, căci doar El este sprijinul şi bucuria ei. (157) În acest moment, ne-am putea întreba, şi

411
pe bună dreptate, cum este posibil ca cineva să râdă atâta timp cât râsul încă nu a foat creat;
căci potrivit relatării de care ne ocupăm aici, Isaac, care înseamnă râs, încă nu se născuse.
Pentru că aşa cum este imposibil să vedem fără ochi, sau să auzim fără urechi, sau să mirosim
fără nări, sau să ne exercităm alt simţ extern fără a avea un organ adaptat corespunzător, sau
să înţelegem fără raţiune, tot aşa este greu de crezut că am putea să râdem, dacă râsul încă nu
a fost creat. (158) Aşa că ce putem spune? Natura prefigurează multe din lucrurile care
urmeză să se întâmple prin intermediul unor anumite simboluri. Nu vedeţi că puiul de pasăre,
înainte să se avânte în aer, îşi flutură aripile şi îşi zburleşte penele, arătând clar că speră că
poate zbura? (159) Şi nu aţi văzut niciodată un miel, sau un ied, sau un viţel, care tânăr fiind
şi înainte să îi dea coarnele, dacă îl irită cineva, se avântă cu capul înainte, simţind că acolo a
sădit natura armele sale de apărare? (160) Şi în luptele care se dau între animalele sălbatice,
taurii nu îşi împung imediat adversarii, ci stând la distanţă îşi relaxează gâtul într-o oarecare
măsură şi îşi înclină capul într-o parte, aruncând priviri fioroase, iar apoi, ca după un
armistiţiu, ca să spunem aşa, se năspustesc cu hotărâre la luptă. Un astfel de comportament
este numit de cei care au obiceiul să inventeze cuvinte noi „sparring”, fiind vorba de un fel de
atac mimat, care îl precedă pe cel adevărat.
XXX. (161) Iar sufletul are parte şi el de multe lucruri de acest fel. Căci atunci când se
aşteaptă la ceva bun se bucură dinainte, aşa că într-o anumită măsură se bucură înainte de
apariţia bucuriei, şi se desfată înainte de desfătarea propriu-zisă. Şi unii ar putea compara
acest lucru cu ceea ce se întâmplă cu plantele; căci şi ele, mai întâi înmuguresc, şi înfloresc, şi
înverzesc şi abia apoi leagă rod. (162) Priviţi viţa de vie cultivată, ce minunat este înzestrată
de la natură cu mlădiţe tinere, şi cu cârcei, şi cu ventuze, şi cu frunze ce miros a vin şi care,
deşi nu rostesc nimic, indică totuşi bucuria cu care planta aşteaptă să rodească. Şi chiar şi ziua
râde prin intermediul zorilor, când soarele abia începe să se ridice; căci fiecare rază o vesteşte
pe cea care urmează, iar lumina difuză vesteşte lumina mai intensă care va veni. (163) Prin
urmare, bucuria însoţeşte binele care deja a venit, iar speranţa ne luminează aşteptările. Pentru
că noi ne bucurăm atunci când soseşte şi sperăm atunci când este pe punctul de a veni; la fel
cum se întâmplă şi cu sentimentele contrare; căci prezenţa răului ne aduce mâhnire, iar
aşteptarea lui ne provoacă teamă, iar teama nu este altceva decât durere înainte de durere, la
fel cum speranţa este bucurie înainte de bucurie. Căci îmi imaginez că aceeşi relaţie care
există între teamă şi durere există şi între speranţă şi bucurie. (164) Iar simţurile externe ne
dau dovezi clare despre cele afirmate acum; căci mirosul, care se află, ca să spunem aşa,
înainte gustului, emite judecăţi prealabile despre aproape toate lucrurile ce urmează a fi
mâncate sau băute; din această cauză, unele persoane l-au numit pe bună dreptate degustător,
căci au dat atenţie sarcinii pe care acesta o are. Iar speranţa este înzestrată de la natură să
deguste, ca să spunem aşa, binele care va să vină; şi să-l prezinte sufletului ce urmează să-l ia
în posesie. (165) Mai mult decât atât, dacă unui om care călătoreşte îi este foame sau sete,
atunci când va vedea un izvor sau tot felul de copaci încărcaţi cu fructe numai bune de mâncat
acesta va fi năpădit imediat de speranţă şi de bucurie, şi nu doar înainte de a mânca şi a bea, ci
şi atâta timp cât se află încă la distanţă. Aşadar, cum am putea noi să credem că suntem
capabili să ne împărtăşim din hrana trupească înainte de a o primi, dar că hrana minţii nu ne
poate face fericiţi chiar mai înainte de a ne ospăta cu ea?
XXXI. (166) Prin urmare, el a râs în mod firesc, chiar dacă râsul pare a nu se fi
împrăştiat încă printre oameni; şi nu a râs doar el, ci şi femeia; căci îndată ni se spune, „Şi
Sarra a râs în sinea ei, zicându-şi: «Pân-acum nu mi-a fost dat niciodată vreun lucru bun fără
efort din partea mea; dar cel care mi-a promis este Domnul meu, iar El este mai bătrân decât
creaţia, de aceea trebuie să-l cred»”. (167) Şi în acelaşi timp, el ne învaţă că virtutea este un
lucru de care este firesc să ne bucurăm, şi că cel care o posedă se bucură tot timpul; şi că,
dimpotrivă, viciul este un lucru dureros, iar cel care îl are este un om nefericit. Şi atunci să nu
ne mirăm că există unii filozofi care afirmă că virtutea constă în apatie? (168) Căci, iată,

412
Moise este liderul acestei doctrine înţelepte, întrucât ne spune că omul bun se bucură şi râde.
Iar în alte pasaje ne vorbeşte în acest fel nu numai despre el, ci şi despre toţi aceia care vin în
preajma sa; pentru că spune, „Când te va vedea, bucura-se-va el în inima sa” {54}{Exodul
4:14}; ca şi cum simplul fapt de a-l vedea pe omul bun este suficient ca să îi umple mintea de
bucurie, şi ca sufletul să se lepede de povara sa cea mai înspăimântătoare, şi anume tristeţea.
(169) Însă nu-i este dat oricărui om să se bucure, căci profetul prevesteşte, „Nu există bucurie
pentru cei răi, zice Domnul” {55}{Isaia 47:22}. Iar aceste cuvinte sunt cu adevărat divine,
căci viaţa omului rău este plină de melancolie, şi de tristeţe, şi de nefericire, chiar dacă faţa lui
pare a fi fericită; (170) întrucât n-aş putea să spun că egiptenii s-au bucurat cu adevărat atunci
când au auzit că au venit fraţii lui Iosif, pentru că ei doar au simulat bucuria, asumându-şi o
înfăţişare falsă, asemenea ipocriţilor; căci niciun judecător aflat pe punctul de a condamna un
om nesăbuit nu va fi pe placul acestuia, şi niciun vindecător nu va intra în graţiile bolnavului
lipsit de cumpătare; pentru că munca conduce la ceea ce este util, iar lenea la ceea ce este
vătămător. Iar cei care preferă lenea în loc de muncă sunt în mod firesc urâţi de aceia care îi
sfătuiesc să se îndrepte spre muncă şi spre ceea ce le va fi de folos. (171) Aşadar, când auziţi
că „Faraon şi curtenii săi s-au bucurat de venirea fraţilor lui Iosif” {56}{Geneza 45:16}, să nu
credeţi că s-au bucurat cu adevărat, poate doar cu excepţia unui singur lucru: că ei au crezut
că acesta se va înstrăina de lucrurile bune ale sufletului în mijlocul cărora a crescut şi se va
îndrepta spre poftele trupeşti şi nefolositoare, falsificând acea imagine veche şi ereditară a
virtuţii care a fost înrudită cu el.
XXXII. (172) Aşadar, mintea care se dedică plăcerii, întreţinând asemenea speranţe,
crede că acest lucru nu este suficient pentru a-i atrage pe oamenii tineri, precum şi pe aceia
care studiază la şcoala cumpătării; dar consideră că este un lucru teribil să nu poată convinge
gândirea matură şi acele pasiuni impetuoase care au trecut acum de vârsta tinereţii; (173) căci
într-un pasaj ulterior, Iosif le propune să facă nişte lucruri vătămătoare, ca şi cum acestea ar fi
benefice, zicând, „Luaţi-l pe tatăl vostru şi toate averile voastre şi veniţi la mine”
{57}{Geneza 45:18}; vorbind în felul acesta despre Egipt şi despre acel rege teribil care ne ia
întreaga noastră moştenire paternală de lucruri bune, care ne aparţin cu a devărat şi care au
trecut dincolo de trup (căci prin natura lor ele sunt libere), străduindu-se să le supună cu forţa
şi să le arunce într-o închisoare amarnică, punându-l ca paznic, după cum ne spune Scriptura,
„pe Putifar, eunuc şi mare bucătar” {58}{Geneza 39:1}, un om care avea mare nevoie de tot
ce este bun, şi care fusese deposedat de partea generativă a sufletului; şi care de asemenea nu
putea să semene şi să sădească niciunul din acele lucruri care au legătură cu învăţătura; dar
care, ca orice bucătar, ucidea animale vii, pe care le tăia şi le împărţea în bucăţi, se bălăcea în
egală măsură în trupuri şi în lucruri moarte, stimulând prin preparatele sale rafinate poftele
pasiunilor deşarte, ceea ce în mod firesc moleşea acele forţe capabile să le îmblânzească.
(174) Şi mai spune, „Eu vă voi da tot ce e mai bun din ţara Egiptului şi vă veţi hrăni cu
grăsimea pământului” {59}{Geneza 45:18}. Dar noi îi vom zice: Noi ne ţinem ochii aţintiţi
asupra lucrurilor bune ale sufletului şi nu dorim lucrurile trupeşti. Căci delicioasa dorinţă a
celor dintâi, odată sădită în minte, zămisleşte uitarea acelor lucruri care sunt dragi învelişului
carnal.
XXXIII. (175) Aşadar, cam aceasta este falsa bucurie a celor nesăbuiţi. Căci despre
adevărata bucurie a omenilor virtuoşi am vorbit deja; de aceea „El a căzut cu faţa la pământ şi
a râs” {60}{Geneza 17:17}. Dar prin această cădere el nu s-a îndepărtat de Dumnezeu, ci de
el însuşi; pentru că a stat lângă Dumnezeul neschimbător, dar şi-a abandonat opiniile deşarte.
(176) Şi după ce a lepădat acea mândrie şi acea înţelepciune plină de îngâmfare, şi după ce
locul acestora a fost luat de acel devotament faţă de Dumnezeu, care s-a cuibărit în jurul
fiinţei nestricăcioase, acesta începe imediat să râdă, zicându-şi în sinea sa, „E cu putinţă oare
să i se nască fiu celui de o sută de ani?... Şi Sarra, cea de nouăzeci de ani, poate ea oare să
nască?...”. (177) Prieten bun, să nu crezi că aceste cuvinte, care nu au fost rostite cu gura, ci

413
care au răsunat „în mintea sa” {61}{Geneza 17:20}, sunt lipsite de noimă; dimpotrivă, ele
sunt foarte exacte şi extrem de potrivite. De ce? Pentru că spunând, „E cu putinţă oare să i se
nască fiu celui de o sută de ani?”, el îşi exprimă îndoiala cu privire la naşterea lui Isaac, deşi
anterior crezuse acest lucru; căci un oracol îi spusese următoarele cuvinte: „Nu acela te va
moşteni, ci acela care va odrăsli din coapsele tale, acela te va moşteni!”; şi imediat adaugă,
„Şi Avram I-a crezut lui Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate”. (178) Deci pentru că
nu se cuvenea ca cel care crezuse deja să se îndoiască, Avraam şi-a ţinut gura şi şi-a strunit
mintea obişnuită să alerge cu o mare iuţeală; căci, spune Scriptura, „el a zis în mintea sa”, pe
care nimeni şi nimic nu o poate întrece vreodată, căci ea este mai rapidă chiar şi decât
vieţuitoarele înaripate; (179) motiv pentru care cel mai renumit dintre poeţii greci îmi pare că
a spus: „Iute ca pasărea înaripată şi ca gândul trecător” {62}{Homer, Odiseea 8.171}.
Indicând prin aceste cuvinte viteza sa extraordinară, aşezând gândul după pasărea înaripată ca
un fel de punct culminant; căci mintea se mişcă în acelaşi timp în foarte multe lucruri şi
trupuri, grăbindu-se cu o impetuozitate de nedescris, şi fără să piardă nicio clipă se avântă
imediat spre marginile pământului şi ale mării, strângând laolaltă şi separând întinderi infinite
cu un singur cuvânt; în acelaşi timp, ea se ridică la o aşa înălţime deasupra pământului, încât
străbate aerul, ajungând până la eter, oprindu-se cu greu la cel mai îndepărtat cerc al stelelor
fixe. (180) Însă natura fierbinte a acestei regiuni nu îi permite să se odihnească; de aceea,
sărind peste multe lucruri, este purtată dincolo de hotarele perceptibile ale simţurilor externe,
spre lumea ideilor cu care se înrudeşte. Prin urmare, schimbarea produsă în interiorul omului
bun a fost insesizabilă pentru simţurile externe, fiind percepută doar de intelect, ceea ce a
făcut-o să rămână în afara timpului.
XXXIV. (181) Dar poate că cineva se întreabă, cum se face că omul care a crezut
cândva îşi permite un astfel de moment de neîncredere? O asemenea întrebare pare să
acrediteze ideea că creatura nu a fost creată, că cel muritor este nemuritor, că lucrurile
stricăcioase sunt nestricăcioase, şi că omul, dacă nu este o blasfemie să spun aşa ceva, este
Dumnezeu. (182) Căci credinţa pe care a avut-o omul la un moment dat ar trebui să fie atât de
fermă, încât să nu fie cu nimic diferită de credinţa desăvârşită pe care o are Dumnezeu, cel
care este cu adevărat viu; căci Moise, în imnul său măreţ, spune, „Credincios e Dumnezeu,
nedreptate nu se află-ntru El” {63}{Deuteronomul 32:4}. (183) Şi este o mare nebunie să ne
imaginăm că sufletul omului poate conţine virtuţile lui Dumnezeu, care nu se schimbă
niciodată şi care sunt de nezdruncinat; pentru că este suficient, iar omul trebuie să fie
mulţumit că a putut să dobândească imaginea lor, deşi acestea sunt cu mult inferioare
modelului arhetipal. (184) Şi nu este logic? Căci rezultă cu necesitate că virtuţile lui
Dumnezeu trebuie să fie pure şi neamestecate, deoarece Dumnezeu nu este o fiinţă compusă,
întrucât El are o natură unitară; pe de altă parte, virtuţile oamenilor trebuie amestecate, pentru
că şi noi înşine suntem nişte fiinţe compuse, în care se combină natura divină şi cea
omenească, într-o armonie demnă de principiile muzicii desăvârşite; însă ceea ce este alcătuit
din multe lucruri distincte manifestă o atracţie firească pentru fiecare din părţile sale. (185)
Însă fericit este omul care şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţii laturii sale minunate şi
divine; căci este imposibil să fi făcut acest lucru întreaga sa viaţă, pentru că uneori greutatea
muritoare a înclinat balanţa în partea opusă şi, zăpăcindu-i mintea, a pândit şansa de a-l trage
iar înapoi.
XXXV. (186) Prin urmare, Avraam a crezut în Dumnezeu; dar a crezut ca un om; iar
dacă sunteţi conştienţi de particularităţile muritorilor veţi înţelege că el s-a arătat şovăielnic
din cauza firii sale. Din fericire, această ezitare a fost de scurtă durată; dar foarte mulţi
oameni, copleşiţi fiind de violenţa şi impetuozitatea greşelii, precum şi de forţa sa irezistibilă,
au fost distruşi pentru totdeauna. (187) Iar tu, om bun, să ştii că potrivit preasfântului Moise
virtutea nu este desăvârşită în trup, ci se află într-o stare de toropeală şi şchioapătă uşor. Căci
spune Scriptura, „Încheietura şoldului i-a amorţit şi din această cauză şchiopăta”

414
{64}{Geneza 32:25}. (188) Dar poate că cei care au o mare încredere în ei înşişi vor face un
pas înainte şi vor spune că acele cuvinte pe care le-a rostit nu demonstrează o lipsă de
credinţă, ci sunt o rugăciune, aşa că dacă urma să-i apară fericirea, adică cel mai minunat
sentiment, aceasta urma să ia naştere în conformitate cu numărul care indică cei nouăzeci de
ani, căci binele desăvârşit se manifestă în conformitate cu numerele desăvârşite. (189) Dar
numerele menţionate anterior sunt desăvârşite, mai ales pentru că aşa spun Sfintele Scripturi.
Şi haideţi că ne ocupăm de fiecare dintre ele; în primul rând, este vorba de Sem, fiul lui Noe
cel drept, strămoşul poporului văzător, despre care se spune că avea o sută de ani atunci când
l-a zămislit pe Arfaxad {65}{Geneza 11:10}, iar semnificaţia numelui Arfaxad este, „cel ce a
tulburat tristeţea”. În orice caz, este un lucru bun că vlăstarul sufletului năuceşte, şi tulbură, şi
distruge acel lucru mizerabil, adică nedreptatea cea plină de rele. (190) Însă şi Avraam a sădit
o dumbravă {66}{Geneza 21:33}, luând numărul o sută ca unitate de măsură; şi Isaac a
semănat orz şi a cules însutit {67}{Geneza 26:12}. Iar Moise a făcut intrarea în cortul sacru
„din pânze de in topit lungi de o sută de coţi pentru o singură latură” {68}{Exodul 27:9},
măsurând distanţa de la est la vest. (191) Mai mult decât atât, raportul de o sută reprezintă
zeciuala zeciuielii pe care leviţii o dau preoţilor sacri{69}{Numeri 18:28}, căci după ce au
luat zeciuiala de la popor, ei trebuie să o considere proprietatea lor, şi să dea zeciuială din ea
preoţilor. (192) Iar dacă cineva şi-ar apleca atenţia asupra acestui lucru, ar putea găsi în legea
lui Moise multe alte exemple ale numărului pe care l-am menţionat; pentru moment, însă,
ceea ce am spus este de ajuns. Dar dacă dintr-o sută vom scădea a zecea parte, cea care
reprezintă primele roade care sunt închinate lui Dumnezeu, cel care zămisleşte şi face să
crească şi desăvârşeşte fructul sufletului – căci cum altfel ar putea fi decât desăvârşit, întrucât
se află la graniţa dintre prima şi cea de-a zecea zecime, la fel cum Sfânta şi Sfânta Sfintelor
sunt despărţite de o perdea situată la mijloc [...]{70}{aici apare o lacună în text}, prin care
genul este separat de speciile sale.
XXXVI. (193) Prin urmare, omul bun a vorbit şi a spus lucruri care în mintea sa erau
cu adevărat bune. Dar omul rău interpretează uneori lucrurile bune într-o manieră excelentă,
însă cu toate acestea, el face lucruri ruşinoase, aşa cum face şi Sichem, odrasla nebuniei. Căci
el este fiul lui Hemor, iar numele Hemor tălmăcit înseamnă „măgar”, pe când Sichem
înseamnă „umăr”, simbolul muncii. Dar acea muncă al cărei părinte este nebunia este jalnică
şi plină de suferinţă, aşa cum, pe de altă parte, cea izvorâtă din chibzuinţă este folositoare.
(194) În consecinţă, Sfânta Scriptură ne spune că, „Sichem i-a vorbit ca unei minţi
feciorelnice” {71}{Geneza 34:3}, după ce în prealabil o necinstise. Aşadar, din faptul că-i
vorbeşte ca unei fecioare nu rezultă limpede că faptele sale nu sunt confirmate de cuvinte?
Căci Dina înseamnă „judecată” sau „dreptate”, dreptatea care stă lângă Dumnezeu, veşnica
fecioară; pentru că numele Dina tălmăcit înseamnă fie „judecată”, fie „dreptate”. (195)
Aşadar, proştii care o apucă cu brutalitate încercând să o siluiască prin intermediul planurilor
şi practicilor lor zilnice sau prin maniera lor convingătoare de a vorbi, scapă de condamnare.
Prin urmare, aceştia fie că trebuie să acţioneze în conformitate cu vorbele pe care le rostesc,
fie că trebuie să îşi ţină gura atunci când comit nedreptăţi. Căci se spune, „Ai păcătuit! Taci!”.
(196) Pentru că dacă foloseşti un limbaj bombastic şi te lauzi cu faptele tale rele păcătuieşti
dublu; iar oamenii în general sunt foarte predispuşi la aşa ceva; căci ei îi spun mereu virtuţii
feciorelnice doar lucruri plăcute şi cuvenite, însă nu scapă nicio ocazie de a o insulta sau silui,
atunci când este posibil. Căci ce cetate nu este plină de oameni care nu contenesc să ridice în
slăvi şi să laude virtutea? (197) Astfel de oameni plictisesc urechile celor care îi ascultă
vorbind continuu despre asemenea lucruri: înţelepciunea este un bun necesar; nebunia este
vătămătoare; cumpătarea este ceva de dorit; lipsa de cumpătare este odioasă, curajul este un
lucru ce trebuie cultivat; laşitatea trebuie evitată; dreptatea este benefică; nedreptatea este
nefavorabilă; lipsa de pietate este condamnabilă; omul din firea lui trebuie să gândească, să
acţioneze şi să vorbească într-un mod virtuos; toate lucrurile contrare acestora nu fac parte din

415
natura umană. (198) Şi înşirând necontenit asemenea idei şi aforisme similare, aceştia induc în
eroare tribunalele, şi consiliile, şi teatrele, şi toate adunările şi grupurile de oameni care le ies
în cale; asemenea unor oameni ce îşi pun măşti frumoase pe chipul lor urât, cu intenţia de a nu
fi recunoscuţi de cei care îi privesc. (199) Dar este în zadar; căci vor veni alţii, înzestraţi cu o
mare vigoare, şi cu o mare admiraţie pentru virtute, care îi vor despuia de toate măştile şi
deghizamentele lor, precum şi de vălul pe care l-au ţesut în jurul lor din cuvinte ticăloase, dar
plauzibile; iar aceştia le vor da la iveală sufletul gol-goluţ, aşa cum este el în realitate, şi le vor
face cunoscute lucrurile secrete ale firii lor, care sunt ascunse, ca să spunem aşa, ca în nişte
unghere. Şi după ce vor fi scos la lumină toată ruşinea şi toate lucrurile de care se fac
vinovaţi, aceştia le vor dezvălui tuturor, şi vor arăta ce fel de oameni sunt, şi ce frumuseţe
scandaloasă, ridicolă şi falsă se ascunde sub învelitorile lor. (200) Iar printre cei dispuşi să se
răzbune pe astfel de oameni cu caracter profan şi impur se numără şi Simeon şi Levi
{72}{Deuteronomul 33:6,8}, doi ca număr, într-adevăr, dar având o singură minte; de aceea,
în binecuvântările adresate fiilor săi, tatăl lor îi pune laolaltă, datorită caracterului armonios al
felului lor de a fi şi a violenţei pe care o îndreaptă în aceeaşi direcţie. Iar Moise nu îi
pomeneşte ulterior ca şi cum ar fi o pereche, ci pune întregul trib al lui Simeon sub cel al lui
Levi, amestecând două esenţe, ascultarea şi fapta, făcându-le astfel să devină una singură.
XXXVII. (201) Prin urmare, când omul virtuos a înţeles promisiunea, el a rostit lucruri
pline de respect şi de precauţie, potrivit minţii sale, încuviinţând prezenţa în pieptul său a
două sentimente, şi anume credinţa în Dumnezeu şi lipsa de încredere în creatură. Aşa că el
spune într-un mod foarte firesc, şi pe un ton smerit, „Măcar acest Ismael să trăiască-naintea
feţei Tale!” {73}{Geneza 17:18}; iar cuvintele rostite au un anume tâlc: mă refer la „acesta”,
la „să trăiască”, şi la „înaintea feţei Tale”. (202) Căci nu puţini sunt aceia care au fost înşelaţi
de asemănările care există între numele diferitelor lucruri, şi am face bine să vedem ce vreau
să spun. Numele Ismael tălmăcit înseamnă „ascultarea lui Dumnezeu”, însă unii oamenii
profită de ideile divine, în timp ce alţii ascultă mustrările sale, precum şi pe cele ale altor
oameni, spre ruina lor. Vă amintiţi de ghicitorul Balaam? {74}{Numeri 24:17}. Se spune că
el asculta oracolele lui Dumnezeu şi că primea înţelepciune de la Cel Preaînalt, (203) însă la
ce i-a folosit o asemenea ascultare, şi ce lucruri bune a dobândit din această cunoaştere? Căci
el a încercat să vatăme minunatul ochi al sufletului, singurul care a primit învăţătura de a-l
putea vedea pe Dumnezeu, însă nu a putut face asta datorită puterii invincibile a
Mântuitorului; prin urmare, fiind doborât de propria sa nebunie şi răutate, şi având parte de
numeroase răni, a pierit în mijlocul celor răniţi {75}{Numeri 31:8}, întrucât a dat profeţiile de
inspiraţie divină pe sofismele ghicitorilor. (204) Şi bine zice omul bun, „acest Ismael” să fie
sănătos la minte şi la trup, căci Moise le-a interzis cu desăvârşire acelor oameni care nu
ascultă mustrările sacre cu o minte onestă să intre în adunarea Stăpânului universului; (205)
căci organul generativ al minţii lor este deteriorat, sau chiar disfuncţional în toate privinţele,
pentru că aceştia se umflă în pene şi îşi exacerbează simţurile externe, considerându-le a fi
singurele cauze ale evenimentelor care se petrec printre oameni; şi mai sunt şi alţii care sunt
iubitori ai unui sistem politeist, şi care îi cinstesc pe toţi aceia care se dedică slujirii mai
multor zei, fii de căţea ce sunt, neavând niciun habar de existenţa acelui soţ şi tată al sufletului
iubitor de virtute, care este Dumnezeu; şi nu pe bună dreptate sunt alungaţi aceşti oameni din
adunarea lui Dumnezeu? (206) La fel fac şi acei părinţi care îşi acuză fiii că sunt necumpătaţi
atunci când vine vorba de vin, pentru că aceştia spun, „Acest fiu al nostru este neascultător”
{76}{Deuteronomul 21:20}, indicând, prin adăugarea cuvântului „acest”, că mai au şi alţi fii,
care sunt cumpătaţi şi care ştiu să se înfrâneze, şi care respectă poruncile dreptei raţiuni şi ale
învăţăturii; căci aceştia sunt adevăraţii părinţi, cei care acuză lucrurile scandaloase, dar care
laudă tot ceea ce este bun. (207) Să mai luăm două exemple, şi anume, „Acestui Aaron şi
acestui Moise le-a spus Dumnezeu să-i scoată pe fiii lui Israel din ţara Egiptului”
{77}{Exodul 6:26} şi „Aceştia sunt cei ce i-au spus lui Faraon, regele Egiptului”. Şi să nu

416
credeţi că aceste cuvinte sunt inutile, căci ele fac trimitere la ceva ce se află dincole de
înţelesul manifest al cuvintelor; (208) căci atâta timp cât Moise este mintea cea pură, iar
Aaron vorbirea, şi mai mult decât atât, deoarece mintea a fost învăţată să se gândească într-un
mod divin la lucrurile divine, şi pentru că vorbirea a învăţat să interpreteze lucrurile sfinte
într-un limbaj sacru, sofiştii îi imită şi, falsificând adevărata monedă, spun că şi ei percep
lucrurile aşa cum se cuvine şi, în consecinţă, vorbesc laudativ despre ceea ce este minunat
(n.t. Exodul 7:11). (209) Şi cum îi putem pune oare la încercare? Scoţând din domeniul
trupului mintea înzestrată cu puterea de a vedea, acea minte care iubeşte contemplarea şi
căreia îi place să filozofeze; cel care poate face asta este acelaşi Moise; însă omul care doar
spune că poate, fără a reuşi să facă aşa ceva, şi care prooroceşte cu multă fală, făcând risipă de
cuvinte, se va face de râs. Şi el se roagă ca Ismael să trăiască, dar nu se referă la viaţa
trupească, ci se roagă ca vocea divină, ce locuieşte veşnic în suflet, să se trezească şi să îl
revigoreze.
XXXVIII. (210) Şi într-adevăr, el (n.t. Avraam) se roagă ca ascultarea cuvintelor sacre
şi învăţarea doctrinei secrete să dăinuie, aşa cum s-a spus: dar Iacov, practicantul virtuţii, se
roagă ca firea cea bună să trăiască mereu; căci spune, „Să trăiască Ruben şi să nu moară”
{78}{Deuteronomul 33:6}; se roagă el oare aici pentru nemurirea lui, un lucru imposibil
pentru un om? Cu siguranţă că nu; prin urmare, trebuie să explicăm ce intenţionează să spună.
Toate lecţiile şi mustrările ce vizează instruirea sunt adresate celor capabili să primească
învăţătura, cărora natura le-a dat o fundaţie bună; dar dacă aceastăfundaţie lipseşte, totul e
inutil; căci oamenii lipsiţi din naştere de simţul raţiunii par să nu fie cu nimic diferiţi de o
turmă sau de o piatră neînsufleţită; căci nimic nu se agaţă de ei, ci totul ricoşează şi este
aruncat înapoi ca şi cum s-ar lovi de un corp dur. (212) Pe de altă parte, însă, mai există şi
acele suflete bine înzestrate de la natură, care sunt ca o placă de ceară netedă, nici prea dură,
nici prea moale, ci de consistenţă moderată, pe care se imprimă cu uşurinţă toate mustrările şi
toate lecţiile, iar acestea rămân întipărite precum o imagine în memorie. (213) Era aşadar
indispensabil să se roage ca firea cea bună de la natură, şi lipsită de orice boală şi de orice
trăsătură muritoare, să devină parte a poporului raţional; căci puţini sunt aceia care au parte de
o viaţă virtuoasă, adică de viaţa veritabilă şi adevărată. Şi nu mă refer doar la turma oamenilor
muritori, pentru că niciunul dintre aceştia nu are parte de o viaţă adevărată; ci îi am în vedere
chiar şi pe aceia cărora li s-a permis să fugă de obiectele dorinţei şi să trăiască o viaţă doar
întru Dumnezeu. (214) Motiv pentru care practicantul virtuţii, acel om curajos, s-a minunat
foarte mult de faptul că unii oameni purtaţi de curentul vieţii nu sunt traşi la fund cu violenţă,
ci reuşesc să ţină piept bogăţiei ce se revarsă asupra lor, zăgăzuind impetuozitatea plăcerilor
nemăsurate şi evitând astfel să se lase antrenaţi de vârtejul opiniilor deşarte. (215) În orice
caz, Iacov nu-i spune lui Iosif mai multe cuvinte decât spune Sfânta Scriptură celor care au
trupul viguros; căci vâzându-l scufundat în mijlocul bogăţiilor nenumărate şi al lucrurilor
inutile, fără a fi copleşit de vreunul dintre ele, îi zice, „Căci încă mai trăieşti”, cuvinte
minunate, aflate dincolo de experienţa noastră de zi cu zi; pentru că dacă noi simţim şi cea
mai slabă briză de noroc, ne întindem imediat pânzele şi ne lăsăm cuprinşi de un mare
entuziasm, bucurându-ne şi năpustindu-ne cu toată viteza, lăsându-ne pradă pasiunilor, dând
frâu liber dorinţelor noastre neîmblânzite şi agitate, până când eşuăm pe ţărm, distrugând
întreaga corabie a sufletului nostru.
XXXIX. (216) Prin urmare, noi ne rugăm foarte frumos ca acest Ismael să trăiască „în
faţa lui Dumnezeu”, căci în această desăvârşire rezidă fericirea, ca mintea să fie considerată
vrednică de acea fiinţă care este cea mai minunată dintre toate, şi care o păzeşte şi o ţine sub
supraveghere; (217) căci dacă învăţătorul este prezent, discipolul nu poate greşi, iar dacă
supraveghetorul este acolo, învăţăcelul are numai de câştigat, iar dacă persoana mai vârstnică
este de faţă, tânărul este umil şi cumpătat, iar prezenţa tatălui sau a mamei l-au împiedicat
adesea pe fiu să păcătuiască, chiar dacă aceştia nu au făcut altceva decât să îl privească în

417
tăcere; şi atunci, oare câte binecuvântări se revarsă asupra omului care crede că este mereu
privit şi supravegheat de Dumnezeu? Căci cel care se teme, şi care arată respect, şi care îl
cinsteşte pe cel ce este prezent, se va feri din toate puterile sale să comită vreo faptă
nedreaptă. (218) Dar când se roagă ca Ismael să trăiască, el nu deznădăjduieşte în privinţa
naşterii lui Isaac, după cum am spus deja, ci îşi pune credinţa în Dumnezeu; căci este posibil
ca darurile pe care Dumnezeu le poate da să nu poată fi primite de către om, deoarece pentru
Dumnezeu este uşor să ne dea numeroasele sale binecuvântări, dar noi nu putem accepta la fel
de uşor darurile sale; (219) şi ar trebui să fim mulţumiţi dacă prin muncă şi hărnicie am putea
obţine măcar o parte din acele lucruri bune care ne sunt atât de familiare. Dar nu există nicio
speranţă că vom putea avea parte de acelea care vin de la sine sau care provin dintr-o sursă
anume dacă nu vom depune niciun efort şi dacă nu vom avea niciun plan; căci în măsura în
care aceste lucruri sunt divine, ele vor fi găsite în mod necesar de către cei care au o natură
divină şi pură, lipsită de orice contact cu trupul muritor. (220) Iar Moise ne-a arătat, atât cât i-
a fost cu putinţă, că noi ar trebui să fim pe deplin recunoscători pentru binefacerile pe care le-
am primit; de exemplu, omul inteligent ar trebui să ofere ca jertfă înţelepciunea şi ascuţimea
minţii sale; omul elocvent ar trebui să închine toată măiestria sa oratorică prin intermediul
psalmilor, precum şi prin pomenirea şi lăudarea Dumnezeului cel viu; şi continuând cu fiecare
categorie, filozoful naturalist ar trebui să îşi dedice filozofia sa naturală; cel iscusit în orice
artă sau ştiinţă ar trebui să-i dedice lui Dumnezeu cunoaşterea artelor şi ştiinţelor. (221) Şi tot
aşa, marinarul şi cârmaciul ar trebui să dedice călătoria lor care se încheie cu bine;
agricultorul, recoltele sale; crescătorul de animale, înmulţirea turmelor sale; vindecătorul,
sănătatea pacienţilor; comandantul unei armate, succesul său în bătălie; magistratul sau regele
vor închina administrarea legilor şi respectiv puterea suverană. Şi, pe scurt, omul care nu este
orbit de iubire de sine, îl priveşte pe unicul şi adevăratul creator al tuturor lucrurilor, adică pe
Dumnezeu, ca fiind cauza tuturor lucrurilor bune care afectează sufletul, sau trupul, sau
împrejurările externe. (222) Aşa că niciunul dintre aceia care par oarecum neînsemnaţi şi
umili să nu ezite, din disperare că nu pot avea parte de o speranţă mai bună, să devină un
rugător al lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu aşteaptă aproape nimic, totuşi, atât cât îi stă în
putere, să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru binecuvântările pe care deja le-a primit, (223)
şi care de fapt sunt nenumărate; naşterea, sufletul, hrana, simţurile externe, imaginaţia,
înclinaţiile, raţiunea; cuvântul raţiune este foarte scurt, dar el se referă la cel mai desăvârşit şi
mai admirabil lucru, la acel fragment din sufletul universului sau, printr-o exprimare mai
cuviincioasă, în conformitate cu filozofia lui Moise, la acea copie fidelă după chipul divin.
XL. (224) Se cuvine să îi lăudăm şi pe aceia care caută adevărul, şi care s-au străduit
să smulgă copacul virtuţii, cu tot cu rădăcini şi cu ramuri, şi să plece cu el; dar pentru că nu au
reuşit să facă asta, cel puţin au luat cu ei fie un lăstar, fie un singur fruct, ca o mostră şi ca o
parte a întregului copac, căci doar atât erau capabili să ducă {79}{Numeri 13:24}. (225) Şi
într-adevăr, este un lucru de dorit să ne asociem cu toate virtuţile; dar dacă asta e mai presus
de puterile noastre, atunci mai bine să ne mulţumim cu virtutea pe care ne-a hărăzit-o destinul,
cu acea parte din întreg, care poate fi reprezentată de cumpătare, sau de curaj, sau de dreptate,
sau de omenie; căci sufletul poate naşte binele şi dintr-una singură, evitând astfel să rămână
sterp şi de-a dreptul neproductiv. (226) Dar tu i-ai da oare fiului tău asemenea porunci? Dacă
nu-ţi tratezi supuşii cu blândeţe, să nu te consideri egal cu cei de acelaşi rang. Dacă nu te porţi
decent cu soţia ta, să nu ai respect nici faţă de părinţi. Dacă îţi neglijezi tatăl şi mama, să fii
lipsit de pietate şi faţă de Dumnezeu. Dacă te bucuri de plăcere, să nu te fereşti de lăcomie.
Vrei bogăţii mari? Atunci să-ţi doreşti şi gloria deşartă. (227) Şi ce nevoie ar fi să mai
adăugăm şi altele? Căci până să reuşeşti să fii moderat în toate privinţele, trebuie să poţi să te
controlezi în câteva lucruri. Şi într-o astfel de eventualitate, fiul tău nu ţi-ar spune oare, Tată,
ce vrei să spui? Vrei ca fiul tău să ajungă ori foarte bun ori foarte rău? Nu eşti mulţumit dacă
merge pe calea de mijloc dintre cele două extreme? (228) Oare nu acesta a fost şi motivul

418
pentru care Avraam, la momentul distrugerii Sodomei, a început la cincizeci şi a terminat la
zece? {80}{Geneza 18:32}. Prin urmare, îmbunându-l şi implorându-l pe Dumnezeu, rugaţi-l
ca în cazul în care nu poate ierta păcatele creaturilor sale pentru a le reda libertatea, al cărei
simbol este numărul cincizeci, cel puţin să acccepte învăţătura elementară, egală cu numărul
zece, întru izbăvirea sufletului ce urmează a fi condamnat. (229) Dar cei instruiţi au mult mai
multe oportunităţi de a se ruga decât cei lipsiţi de învăţători, iar cei bine iniţiaţi în învăţăturile
elementare au mai multe posibilităţi decât analfabeţii şi cei lipsiţi de cunoştinţe muzicale,
întrucât aceştia s-au impregnat încă din copilărie cu toate lecţiile virtuţii, şi ale cumpătării, şi
ale tuturor lucrurilor minunate. Din acest motiv, chiar dacă nu şi-au spălat complet vechile
urme de nedreptate, în aşa fel încât să aibă cugetul curat, cel puţin au reuşit să se purifice într-
o oarecare măsură. (230) Iar Isav i-a spus tatălui său ceva de genul acesta, „O, tată, nu ai şi
pentru mine o binecuvântare? Binecuvântează-mă, tată, şi pe mine” {81}{Geneza 27:34}.
Căci oameni diferiţi primesc binecuvântări diferite: cei desăvârşiţi primesc binecuvântări
desăvârşite, iar cei imperfecţi, binecuvântări moderate. La fel şi în ceea ce priveşte trupul;
căci pentru cei sănătoşi există anumite exerciţii, iar pentru cei bolnavi, altele. Şi tot aşa, există
diferite regimuri alimentare şi diferite feluri de a trăi. Iar unele sunt adecvate pentru cei ce nu
se îmbolnăvesc deloc; dar altele sunt bune pentru ceilalţi, care încearcă să se schimbe şi să
devină mai sănătoşi. (231) Prin urmare, deoarece în natură există multe lucruri bune, dă-mi
ceea ce este mai bun pentru starea mea actuală, oricât de mărunt ar fi acel lucru; şi ai grijă să-
mi dai doar ceea ce pot duce cu uşurinţă, ca să nu mă scufund şi să fiu copleşit de darurile
tale, precum un om nefericit. (232) De asemenea, haideţi să ne gândim ce vrea să spună prin
cuvintele, „Dar mâna Domnului? ea nu va fi destulă?” {82}{Numeri 11:23}. Este vorba de
faptul că puterile Dumnezeului cel viu pătrund pretutindeni, pentru a oferi binefaceri nu doar
oamenilor nobili, ci şi celor de o condiţie mai umilă, cărora tot Dumnezeu le dă lucruri, pe
măsura sufletelor lor, făcând presupuneri şi cântărind în mintea sa, cu deplină justeţe, ce se
cuvine fiecăruia dintre ei.
XLI. (233) Dar ceea ce îmi face o puternică impresie este legea instituită pentru aceia
care renunţă la păcate, arătând că vor să se căiască. Căci această lege cere în mod imperios ca
prima jertfă pe care o oferă aceste persoane să fie o mieluşea fără cusur. Dar, continuă legea,
„de nu va fi în stare să aducă ceva din turmă, atunci pentru păcatul săvârşit de el să-I aducă
Domnului două turturele sau doi pui de porumbel: unul, jertfă pentru păcat; iar altul, ardere-
de-tot; (234) ... Dacă însă nu-i va da mâna să aducă nici măcar o pereche de turturele sau doi
pui de porumbel, atunci pentru păcatul pe care l-a săvârşit va aduce a zecea parte dintr-o
efă de făină curată, ca jertfă pentru păcat, dar fără să toarne pe ea untdelemn şi fără să pună pe
ea tămâie, căci aceasta-i jertfă pentru păcat. O va aduce la preot, iar preotul va lua din ea o
mână plină şi I-o va aduce Domnului, spre pomenire, pe jertfelnicul arderii-de-tot”
{83}{Leviticul 5:5}. Prin urmare, Dumnezeu este îmbunat aici prin trei tipuri de căinţă: prin
animalele menţionate la început, prin păsări sau prim făină, pe scurt, în conformitate cu
putinţa celui care se purifică şi se căieşte. Căci păcatele mici nu necesită purificări foarte mari,
după cum purificările mici nu sunt utile în cazul păcatelor mari; ci ele trebuie să fie similare şi
în proporţiile cuvenite. (236) Aşadar, merită să analizăm ce se înţelege prin această purificare
ce poate fi făcută în trei feluri diferite. Ei bine, aproape că am putea spune că atât nelegiuirile,
cât şi faptele bune se manifestă în trei feluri diferite: ca intenţie, sub formă de cuvinte sau ca
fapte. De aceea Moise, în îndemnurile şi mustrările sale în care arată că nu este nici imposibil,
nici măcar foarte greu să ajungi la Dumnezeu, spune, (237) „Nu e nevoie să vă avântaţi până
la cer, nici să mergeţi până la hotarele pământului şi mării ca să ajungeţi la El, căci El e
aproape, foarte aproape de voi” {84}{Deuteronomul 30:10}. Iar într-un pasaj ulterior el îl
face să se vadă cu ochiul liber, cum ar putea spune cineva, căci zice, „Ci cuvântul este foarte
aproape de tine; el e în gura ta şi-n inima ta şi-n mâinile tale” {85}{Deuteronomul 30:14};
înţelegând prin această expresie simbolică, în cuvintele tale, sau în gândurile tale, sau în

419
faptele tale. Căci vrea să spună că fericirea omului vine din gândurile sale înţelepte, şi din
limbajul cuviincios, şi din faptele sale drepte, după cum nefericirea ia naştere din opusul lor.
Întrucât faptele bune şi cele rele coexistă în inimă, în gură sau în mână; pentru că unii oameni
iau decizii drepte şi înţelepte, alţii vorbesc minunat, iar alţii fac doar ceea ce se cuvine; şi tot
aşa, păcătuim cel mai puţin atunci când ne gândim la ceea ce nu ar trebui să facem, iar cel mai
mult, atunci când facem ceva nedrept, iar păcatul aflat între cele două extreme se referă la
vorbirea necuviincioasă. (239) Dar se întâmplă adesea ca păcatul cel mai neînsemnat să fie cel
mai greu de eradicat; căci este foarte dificil să linişteşti agitaţia sufletului, fiind mai uşor
uneori să controlezi curgerea vijelioasă a unui torent decât tulburarea acestuia atunci când
aleargă în direcţie greşită, fără niciun fel de oprelişte. Căci dorinţele nenumărate care vin una
după alta ca valurile unei mări furtunoase, ducând totul cu ele şi semănând confuzie în tot ce
le stă în cale, invadează sufletul cu o violenţă irezistibilă. (240) Prin urmare, cea mai
minunată şi mai desăvârşită formă de purificare este aceasta, să nu primim în mintea noastră
dorinţe necuviincioase, ci să ne păstrăm liniştea şi să respectăm legea, căci principiul acestora
este dreptatea. O altă formă este aceea de a nu folosi un limbaj care să provoace supărare,
adică nu trebuie să minţim, să jurăm strâmb, să înşelăm, să ne folosim de sofisme, să dăm
informaţii greşite sau, pe scurt, să dăm frâu liber gurii şi limbii, astfel încât să îi rănească pe
toţi, când ar fi mai bine să ţinem aceste organe legate cu lanţuri.
XLII. (241) Dar de ce este mai grav să spunem ceva rău decât să gândim acel lucru,
vom vedea imediat. Căci uneori, omul gândeşte fără a avea intenţia să gândească; pentru că
este silit să primească în minte idei pe care nu doreşte să le accepte; iar actele involuntare nu
sunt de condamnat; (242) însă omul vorbeşte cu intenţie, aşa că dacă rosteşte cuvinte
nepotrivite se simte nefericit şi comite păcate, întrucât nici măcar din întâmplare nu alege să
spună ceva cuvenit, de aceea ar fi mai bine pentru el să rămână tăcut; în al doilea rând, orice
om care nu e tăcut, poate deveni tăcut atunci când doreşte. (243) Însă şi mai gravă decât
vorbirea necuviincioasă este fapta nedreaptă. Căci cuvântul, aşa cum se spune, este umbra
faptei; şi cum ar fi posibil ca o faptă rea să fie mai vătămătoare decât umbra sa? Din această
cauză, Moise a eliberat mintea, chiar şi atunci când a comis prea multe greşeli involuntare, de
acuzaţii şi de pedepse, considerând că aceasta nu a acţionat de la sine, ci mai degrabă a fost
afectată de dorinţele care au pătruns cu forţa în interiorul ei. Dar pentru tot ce iese din gură, el
îl face răspunzător pe vorbitor, şi îl aduce în faţa tribunalului, deoarece actul vorbirii se află în
puterile noastre. (244) Dar ancheta referitoare la cuvinte este una moderată, însă cea care se
ocupă de cuvintele care se unesc cu fapte este mult mai viguroasă. Căci ea îi pedepseşte cu
severitate pe cei care comit fărădelegi grave, şi care se dedau la fapte reprobabile, şi care se
precipită să rostească acele gânduri care le trec prin minţile lor impure.
XLIII. (245) Prin urmare, jertfele pentru păcat ce urmează a fi oferite pentru cei trei
răufăcători – mintea, vorbirea şi fapta – el le-a numit mieluşea, două turturele sau doi
porumbei, şi a zecea parte dintr-o măsură sacră de făină fină; considerând că se cuvine ca
mintea să se purifice printr-o mieluşea, vorbirea printr-o creatură înaripată, iar fapta prin făina
fină. De ce oare? (246) Întrucât aşa cum mintea este lucrul cel mai minunat din interiorul
nostru, tot aşa şi oaia este cea mai minunată dintre toate animelele iraţionale, deoarece este
cea mai blândă, şi dă anual o cantitate de lână pentru folosul şi împodobirea omului. Pentru că
hainele feresc trupul de căldură şi de frig, dar în acelaşi timp ascund şi acele părţi ale trupului
pe care nu se cuvine să le numim, fiind în felul acesta o podoabă pentru cei care le poartă;
(247) prin urmare, oaia, care este cel mai minunat animal, este simbolul purificării celei mai
minunate părţi a omului, şi anume mintea. Iar păsările sunt emblema purificării vorbirii: căci
vorbirea este un lucru uşor şi are o natură înaripată, zburând şi pătrunzând peste tot, mai
repede decât o săgeată. Pentru că odată ce ai rostit cuvintele nu le mai poţi lua înapoi
{86}{aceste afirmaţii se aseamănă cu ceea ce spune Horaţiu în Ars Poetica 390 şi în Epistola
I. 18.71}, căci acestea sunt duse de vânt cu o viteză foarte mare, lovind urechile şi pătrunzând

420
fiecare simţ al auzului, răsunând puternic; însă vorbirea este de două feluri, una adevărată, iar
alta falsă; (248) din această cauză cred că este comparată cu două turturele sau cu doi pui de
porumbel; şi spune că una din aceste două păsări va fi jertfă pentru păcat, pentru că vorbirea
adevărată este desăvârşită şi sfântă, pe când cea falsă este greşită şi are nevoie de îndreptare.
(249) Şi tot aşa, după cum am spus deja, făina fină este simbolul purificării pentru faptele
noastre, însă mâinile brutarului o cern şi o separă de făina brută prin lucrarea mâinilor sale.
De aceea, legea spune, „Iar preotul va lua din ea o mână plină şi o va pune pe jertfelnicul
arderii-de-tot, spre pomenire”; prin expresia „o mână plină” indicându-se atât intenţia, cât şi
acţiunea. (250) Şi vorbeşte cu mare exactitate atunci când se referă la oaie, căci spune, „Iar de
nu va fi în stare să aducă o mieluşea”; însă referitor la păsări, el zice, „Iar de nu-i va da mâna
să aducă o pasăre”. De ce oare? Pentru că e semn de mare tărie să poţi scăpa de greşelile
minţii; dar ca să-ţi ţii sub control cuvintele nu ai nevoie de o mare putere; (251) căci, aşa cum
am spus deja, remediul pentru toate păcatele ce pot fi comise prin vorbire este tăcerea, pe care
oricine o poate practica cu uşurinţă; totuşi, pentru că au obiceiul de a trăncăni şi pentru că sunt
lipsiţi de moderaţie în privinţa cuvintelor, mulţi oameni nu reuşesc să-şi controleze vorbirea.
XLIV. (252) Însă omul virtuos, care a crescut printre aceste lucruri şi a învăţat să le
deosebească, nu se roagă el oare cu temei ca Ismael să trăiască dacă nu poate să devină tatăl
lui Isaac? (252) Şi ce spune Dumnezeu cel milostiv? Celui care cere un lucru îi dă două, iar
celui care se roagă pentru mai puţin îi dă mai mult; căci, spune povestitorul, El i-a zis lui
Avraam, „Aşa cum spun Eu, însăşi Sarra, femeia ta, va naşte un fiu” {87}{Geneza 17:19}.
Foarte potrivit şi semnificativ este acest răspuns, „Aşa cum spun Eu”; căci ce ar putea fi mai
potrivit pentru firea lui Dumnezeu decât să promită lucruri bune şi să consfiinţească imediat
acea promisiune! (254) Însă ceea ce Dumnezeu promite, omul nesăbuit refuză; de aceea,
Sfintele Scripturi ne spun că Lia era neiubită, motiv pentru care a ea primit acel nume; căci
Lia tălmăcit înseamnă „cea refuzată care munceşte”, întrucât noi toţi întoarcem spatele
virtuţii, considerând-o un lucru laborios, pentru că adesea ne dă porunci ce pentru noi sunt
neplăcute. (255) Cu toate acestea, ea este vrednică de onoarea de a-l primi pe prinţ, de aceea
Dumnezeu i-a deschis pântecele, ca să primească sămânţa divină, din care se vor naşte fapte şi
intenţii bune. Află dar, O, suflete, că Sarra, adică virtutea, îţi va naşte un fiu; şi că Agar, sau
învăţătura elementară, nu este singura care poate face asta; căci odrasla ei îşi capătă
cunoşterea prin învăţătură, însă vlăstarul celeilalte este un autodidact. (256) Şi să nu vă miraţi
dacă Dumnezeu, care dă naştere tuturor lucrurilor bune, a născut deja acest neam care, deşi
puţin numeros pe pământ, este foarte numeros în ceruri. Şi puteţi înţelege acest lucru
gândindu-vă şi la alte părţi ale omului: văd oare ochii pentru că au fost învăţaţi să facă asta?
Şi ce fac nările? Percep mirosul pentru că aşa au învăţat? Iar mâinile ating sau picioarele
înaintează în conformitate cu dispoziţiile şi recomandările învăţătorilor? (257) De asemenea,
poftele şi imaginaţia (puterile care mişcă şi conving sufletul) au venit în existenţă ca urmare a
învăţăturilor? Şi oare mintea noastră s-a dus ca învăţăcel la vreun sofist ca să înveţe să
gândească şi să priceapă? Toate aceste lucruri resping orice fel de învăţătură, exercitându-şi
funcţiile lor specifice doar cu ajutorul darurilor spontane ale naturii. (258) Aşa că de ce să vă
miraţi că Dumnezeu revarsă asupra oamenilor virtuţile necontaminate de muncă sau de
suferinţă, virtuţi care nu au nevoie de supraveghere sau de învăţătură, ci care sunt desăvârşite
încă de la început? Iar dacă vreţi o dovadă pentru cele afirmate, puteţi găsi oare pe cineva mai
demn de încredere decât Moise? El spune că restul omenirii obţine hrană din pământ, dar cel
înzestrat cu puterea de a vedea primeşte hrană din cer. (259) Iar agricultorii trebuie să
muncească pământul ca să-şi obţină hrana; însă Dumnezeu, cauza unică şi singurul care oferă,
revarsă hrană din cer fără ajutorul altei fiinţe. Şi într-adevăr, putem citi în Scripturi, „Iată, Eu
voi face să plouă pentru voi pâine din cer” {88}{Exodul 16:4}. Ei bine, această hrană venită
din cer despre care vorbesc Scripturile nu este alta decât înţelepciunea (260) pe care
Dumnezeu o trimite din înalt asupra sufletelor noastre care tânjesc după virtute; iar

421
Dumnezeu, care posedă un mare tezaur de înţelepciune, irigă universul, mai ales în ziua a
şaptea, zi sfântă, pe care El o numeşte sabat; căci atunci lucrurile bune se revarsă spontan, nu
din vreo sursă anume, ci din natura perfectibilă, care dă naştere roadelor cuvenite.
XLV. (261) Aşadar, virtutea îţi va naşte un copil legitim de parte bărbătească, complet
detaşat de pasiunile efeminate; iar tu îi vei da numele sentimentului pe care îl trezeşte în tine;
şi neapărat vei simţi bucurie; aşa că îi vei pune un nume care să fie simbolul bucuriei, şi
anume Râs. (262) Căci aşa cum teama şi mâhnirea au denumiri care li se potrivesc, izvorâte
din acea pasiune predominant violentă, tot aşa şi sfaturile bune şi fericirea îl obligă pe om să
le dea denumiri adecvate, pentru care nimeni nu ar putea găsi nume mai potrivite, nici măcar
un maestru în arta punerii numelor. (263) Motiv pentru care Dumnezeu spune, „Iată că-l voi
binecuvânta, îl voi face roditor şi-l voi înmulţi foarte; douăsprezece neamuri se vor naşte din
el” {89}{Geneza 17:20}; adică el va da naştere marelui cerc al sofiştilor şi al ramurilor
preliminare ale educaţiei; dar fac legământ cu Israel ca omenirea să aibă parte de toate
virtuţile: cei mai slabi să primească atât învăţăturile altora, cât şi cunoaşterea pe care o pot
dobândi singuri, pe când cei mai puternici să se bucure de învăţăturile gata pregătite
XLVI. (264) „Iar atunci”, spune El, „ea îţi va naşte un fiu” {90}{Geneza 17:21}; adică
înţelepciunea va da naştere bucuriei. O, Fiinţă minunată, dar când se va întâmpla asta? Când
se va naşte bucuria? Căci acela e momentul adevărului, începutul universului, prosperitatea şi
fericirea întregului pământ, şi a întregului cer, şi a naturilor intermediare, şi a tuturor
animalelor, şi a tuturor plantelor. (265) De aceea, celor care au fugit şi care nu au îndrăznit să
lupte pentru cauza virtuţii împotriva celor care i se opuneau, Moise a avut curajul să le spună
următoarele: „Vremea lor a trecut, dar Domnul este cu noi” {91}{Numeri 14:9}; căci aici
aproape că mărturiseşte în mod explicit că Dumnezeu este timpul, care stă departe de cei
lipsiţi de pietate, însă merge alături de sufletele care cultivă virtutea. (266) „Căci”, spune El,
„Voi umbla printre voi, şi vă voi fi vouă Dumnezeu” {92}{Leviticul 26:12}. Însă cei care
spun că timpul se referă doar la anotimpurile anului folosesc aceste denumiri cu mare
inexactitate, asemenea acelor oameni care nu au studiat temeinic natura lucrurilor, şi a căror
gândire este confuză.
XLVII. (267) Dar pentru a amplifica frumuseţea fiinţei care este pe cale să se nască, El
spune că se va naşte anul următor, indicând prin cuvintele „la anul” {93}{Geneza 18:10} nu
un interval de timp ca cel măsurat prin mişcările periodice ale soarelui sau ale lunii, ci ceea ce
este cu adevărat minunat, şi ciudat, şi nou, adică o perioadă foarte diferită de cele vizibile cu
ochii şi perceptibile prin simţurile externe, o vârstă care ţine de lucrurile imateriale, ce pot fi
cunoscute doar prin intelect, şi care reprezintă un arhetip şi un model al timpului. Dar vieţii
lumii perceptibile prin intelect i s-a dat o vârstă, pe când vieţii lumii perceptibile prin
simţurile externe i s-a dat timpul. (268) Iar în acest an, omul care a semănat harurile lui
Dumnezeu pentru a produce cât mai multe lucruri bune, astfel încât numărul celor care sunt
vrednici să aibă parte de ele să fie cât mai mare, are o producţie însutită de orz {94}{Geneza
26:12}. Însă de obicei, cel care a semănat trebuie să culeagă. (269) Iar el a semănat virtutea,
inamica invidiei şi a răutăţii; totuşi, aici ni se spune că el a găsit, nu a recoltat. Căci cel care a
făcut spicul faptelor sale bune mai productiv şi mai bogat a fost Dumnezeu, cel care a oferit
de-a gata o mulţime de speranţe, promiţând mult mai multe binefaceri tuturor acelora care le
caută, încurajându-i să spere că le vor găsi.
XLVIII. (270) Iar cuvintele, „Şi a-ncetat Dumnezeu să mai vorbească cu el”
{95}{Geneza 17:22} sunt echivalente cu a spune, El l-a făcut desăvârşit pe cel ce l-a ascultat,
deşi înainte era lipsit de înţelepciune, şi l-a umplut cu lecţii nemuritoare. Dar când discipolul
său a devenit desăvârşit, Dumnezeu s-a înălţat şi a plecat de la Avraam, dar fără a da impresia
că s-a separat de el, căci omul înţelept este în mod firesc slujitorul lui Dumnezeu; ci a dorit să
scoată în evidenţă înclinaţia discipolului spre învăţătură chiar şi atunci când învăţătorul nu
mai este lângă el ca să îl îndemne. Şi ca urmare a efortului său voluntar şi spontan de a învăţa,

422
acesta va putea în viitor să îşi exercite propriile puteri; căci aceasta este calea unui maestru,
să-i dea ucenicului său posibilitatea să practice pe cont propriu, fără indicaţii din parea lui, şi
să-i imprime în memorie lucruri care să nu se şteargă.

423
 21. DESPRE VISE ŞI DESPRE FAPTUL CĂ ELE VIN DE LA DUMNEZEU

CARTEA I

I. (1.1) Tratatul anterior a făcut cunoscute părerile noaste în legătură cu acele viziuni
trimise din cer, care fac parte din prima categorie; referitor la acest subiect, am arătat că
Divinitatea este cea care trimite omului imaginile pe care le vede în vis, în conformitate cu
natura sa. În acest tratat, însă, vom descrie atât cât ne va sta în putinţă acele vise care fac parte
din a doua categorie. (1.2) Aşadar, a doua categorie este aceea în care mintea noastră, care se
mişcă simultan cu mintea universului, pare că a fugit de sine însăşi şi că se află sub influenţa
impulsului divin, având astfel posibilitatea să înţeleagă şi să cunoască cu anticipaţie unele
evenimente din viitor. Ei bine, primul vis care face parte din această categorie la care am făcut
referire este cel despre scara care urcă la cer, care este de acest fel. (1.3.) „Şi Iacov a visat.
Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se
suiau şi se pogorau pe ea. Şi iată că Domnul stătea drept în vârful ei şi a zis: «Nu-ţi fie teamă!
Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe
care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi ca pulberea pământului; te vei
întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi-ntru tine se vor binecuvânta toate
neamurile pământului, şi-ntru urmaşii tăi. Iată, Eu cu tine sunt şi te voi păzi oriunde vei
merge; te voi întoarce în ţara aceasta şi nu te voi părăsi până nu voi plini toate câte ţi-am
spus{1}{Geneza 28:12}. (1.4) Consideraţiile anterioare referitoare la această viziune ne
obligă să o examinăm cu atenţie, pentru că doar aşa vom vom reuşi să înţelegem ce ni se
transmite prin această viziune. Aşadar, care sunt aceste circumstanţe anterioare? Scripturile ne
spun, „Iar Iacov, ieşind din Beer-Şeba (n.t. Fântâna Jurământului), s-a dus la Haran. Ajungând
însă într-un oarecare loc, a rămas acolo pentru noapte, căci asfinţise soarele. Şi luând una din
pietrele locului şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela” (n.t. Geneza 28:10,11). Şi
imediat a avut un vis. (1.5) Prin urmare, este bine ca la început să punem întrebări pe
marginea acestor trei chestiuni: Unu, Ce era Fântâna Jurământului {2}{Geneza 26:33} şi de
ce se chema aşa? Doi, Ce este Haran şi de ce s-a dus Iacov direct acolo atunci când a plecat de
la această fântână? Trei, Ce fel de loc era acela şi de ce atunci când a ajuns acolo soarele a
asfinţit iar el s-a culcat?
II. (1.6) Haideţi să nu mai zăbovim şi să analizăm aceste trei chestiuni. Pentru mine,
fântâna este un simbol al cunoaşterii; căci natura sa nu este superficială, ci profundă. Şi nici
nu se află la loc deschis, ci se găseşte într-un loc ascuns. Şi nici nu poate fi găsită cu uşurinţă,
ci extrem de greu, şi după multă muncă; aşa se întâmplă şi cu ştiinţele, nu doar cu cele care se
ocupă de subiecte măreţe şi indescriptibile, ci şi cu acelea care investighează lucruri mărunte.
(1.7) Alegeţi, aşadar, orice artă doriţi; nu neapărat pe cea mai minunată, ci o puteţi alege şi pe
aceea mai puţin lipsită de importanţă, pe care poate că niciun om care a crescut liber nu ar
studia-o de bunăvoie, şi de care nu s-ar ocupa nici măcar un slujitor care, împotriva voinţei
sale, a fost sclav la un stăpân morocănos şi ţâfnos, care l-a obligat să facă multe lucruri
neplăcute. (1.8) Căci aici nu este vorba de o chestiune simplă, ci de una foarte complicată şi
deosebită, de un lucru greu de priceput, greu de descoperit, dificil de stăpânit, ostil
tergiversării, şi indolenţei, şi indiferenţei, plin de seriozitate şi dispute, de sudoare şi de
nelinişte. Din acest motiv, „cei care sapă această fântână spun că nu pot da de apă”; pentru că
finalul ştiinţei nu este doar greu de găsit, ci este de-a dreptul imposibil să fie aflat; (1.9) de
aceea unii oameni sunt mai şcoliţi decât alţii în gramatică sau geometrie, întrucât progresul
este imposibil pentru aceia care au anumite limite; căci întotdeauna ceea ce lăsăm în urmă
reprezintă mai mult decât ceea ce urmează să învăţăm; dar ceea ce rămâne în urmă stă la
pândă şi îl prinde pe învăţăcel, aşa că omul care îşi imagineză că a înţeles şi că stăpâneşte

424
hotarele cunoaşterii va fi considerat doar pe jumătate desăvârşit de către acela care îl judecă;
iar dacă s-ar afla în faţa unui tribunal al adevărului se va vedea că nu posedă decât o
cunoaştere primară; (1.10) căci viaţa e scurtă, după cum a spus cineva, dar arta e lungă; iar
dacă un om îi înţelege măreţia, se va scufunda în ea din tot sufletul şi cu onestitate, săpând în
ea o fântână. Iar când se află în pragul morţii, bătrân şi încărunţit, acest om plânge, dar nu
pentru că e laş şi se teme de moarte, ci din dorinţa de învăţătură, pentru că simte că tocmai
acum, când se pregăteşte să părăsească această viaţă, are parte de ea pentru prima dată. (1.11)
Pentru că sufletul prosperă în căutarea înţelepciunii abia atunci când vigoarea tinereţii îl
părăseşte; căci înainte de acest moment el are parte de numeroase piedici. Şi asta se întâmplă
tuturor acelora care sunt dornici de învăţătură şi care găsesc mereu tot felul de alte lucruri pe
care să le contemple şi care să ia locul celor vechi, căci sufletul însuşi, atunci când nu este
sterp şi neproductiv, dă naştere unor astfel de obiecte de contemplaţie. La fel face şi natura,
care în mod spontan şi pe neaşteptate oferă numeroase prilejuri de învăţătură celor înzestraţi
cu un intelect ager şi pătrunzător. Prin urmare, fântâna înţelepciunii nu are nicio limită şi
niciun sfârşit. (1.12) Iar acum trebuie să explicăm de ce se numeşte Fântâna Jurământului.
Chestiunile îndoielnice sunt întărite printr-un jurământ, la fel şi cele nesigure, precum şi cele
care au nevoie de confirmare; de unde deducem că asupra niciunui subiect nu putem face o
afirmaţie mai sigură decât în privinţa faptului că poporul celor înţelepţi este fără limite şi fără
sfârşit. (1.13) Aşadar, este bine să ne alăturăm celor care discută despre aceste lucruri fără a
avea nevoie să jure; însă cel care nu e dispus să accepte afirmaţiile colorlalţi, va consimţi
totuşi să le dea crezare dacă sunt însoţite de un jurământ care să ateste veridicitatea lor. Şi
nimeni să nu refuze să jure în privinţa acestor lucruri, pentru că se ştie foarte bine că cei care
jură după dreptate îşi vor avea numele scris pe o stelă.
III. (1.14) Dar, destul cu aceste lucruri. Să vedem în continuare de ce dintre cele patru
fântâni săpate de slujitorii lui Avraam şi Isaac, doar cea de-a patra a fost numită Fântâna
Jurământului. (1.15) Oare nu pentru că povestitorul sacru doreşte să prezinte într-un mod
simbolic faptul că în univers există patru elemente, din care este alcătuită şi această lume?
Căci şi în noi înşine există un număr egal de elemente, din care am fost modelaţi înainte să ni
se dea această formă umană, trei dintre ele putând fi înţelese într-un fel sau altul, pe când cel
de-al patrulea este neinteligibil pentru toţi aceia care doresc să îşi formeze o opinie în privinţa
lui. (1.16) În consecinţă, cele patru elemente care există în lume sunt pământul, apa, aerul şi
cerul, dintre care unele, chiar dacă sunt greu de aflat, nu sunt totuşi incluse în categoria
lucrurilor de neînţeles. (1.17) Pentru că pământul, fiind o substanţă grea, şi compactă, şi
solidă, este alcătuit din munţi şi câmpii, este străbătut de râuri şi este scăldat de mări, aşa încât
se formează insule şi continente. Şi tot aşa, în unele locuri solul este subţire, iar în altele este
adânc; unele teritorii sunt accidentate, şi frământate, şi trainice, fiind complete neproductive;
iar alte ţinuturi sunt netede şi delicate şi foarte fertile; şi pe lângă toate acestea, mai are şi alte
calităţi. (1.18) De asemenea, mai există şi apă, care după cum ştim are multe lucruri în comun
cu pământul, dar şi multe particularităţi care o definesc; căci există ape dulci, ape sărate şi ape
cu caracteristici amestecate; ape bune de băut şi ape nepotabile; şi mai mult decât atât, aceste
din urmă calităţi nu sunt percepute la fel de toate creaturile, pentru că apele care sunt bune
pentru unele fiinţe nu sunt bune pentru celelalte, şi invers. Şi tot aşa, unele ape sunt reci de la
natură, pe când altele sunt calde; (1.19) căci în multe şi felurite locuri există un număr imens
de izvoare din care ţâşneşte o apă fierbinte, nu numai pe uscat, ci chiar şi în mare; în orice
caz, în mijlocul mării există locuri unde se află izvoare calde, pe care nici măcar uriaşele
cantităţi de apă sărată din toate mările ce înconjoară lumea, şi care se îngrămădesc asupra lor
din cele mai vechi timpuri, nu au reuşit să le facă să dispară sau măcar să le reducă
temperatura. (1.20) Şi tot aşa, ştim că aerul are o natură docilă, cedând în faţa presiunii
corpurilor care îl înconjoară, fiind organul vieţii, al respiraţiei, al vederii, al auzului, şi al
tuturor celorlalte simţuri, putând să se rarefieze, să se condenseze, să se mişte, să stea lniştit,

425
să se schimbe şi să sufere tot felul de transformări, prin care se modifică neîncetat, dând
naştere verilor şi iernilor, toamnelor şi primăverilor, care formează ciclul unui an.
IV. (1.21) Toate aceste lucruri noi le simţim; dar cerul are o natură de nepătruns şi nu
ne-a dat niciodată vreo indicaţie clară care să ne ajute să înţelegem natura sa. Şi ce putem
spune? Că este alcătuit din gheaţă masivă, aşa cum au afirmat unii? Sau că este foc pur? Sau
că este un al cincilea corp, care se mişcă în cerc, neavând nimic în comun cu vreunul din cele
patru elemente? Şi altceva ce să mai spunem? Putem afirma că sfera cea mai îndepărtată a
stelelor fixe are un anumit volum? Sau este doar o suprafaţă plană? (1.22) Şi ce sunt stelele?
Sunt ele oare nişte mase de pământ arzător? Căci unii oameni au spus că ele sunt dealuri, şi
văi, şi hăţişuri, de aceea ar merita condamnaţi la închisoare şi muncă silnică, sau ar trebui
supuşi la caznele pe care le merită cei lipsiţi de pietate; sau poate că sunt, aşa cum le-a definit
cineva, o masă densă şi continuă de eter? Şi tot aşa, sunt ele vii şi inteligente? Sau sunt lipsite
de minte şi vitalitate? Se mişcă oare potrivit voinţei lor? Sau pentru că sunt forţate să facă
asta? (1.23) Şi ce să mai spunem despre lună? Are ea o lumină proprie, sau una împrumutată,
doar reflectând razele soarelui? Sau nimic din toate acestea nu este adevărat? Să fie vorba de
ceva amestecat, ca să spunem aşa, de vreo combinaţie a luminii sale proprii cu cea a altui corp
ceresc? Căci toate aceste lucruri şi altele similare, care aparţin celui de-al patrulea element al
lumii, care este şi cel mai minunat, sunt nesigure şi de neînţeles; iar noi vorbim despre ele
făcând presupuneri şi speculaţii lipsite de orice bază reală, (1.24) aşa că unii chiar se
aventurează să jure că nici un muritor nu va putea înţelege vreodată aceste lucruri pe de-a-
ntregul. În orice caz, cea de-a patra fântână seacă a fost numită Fântâna Jurământului din
această cauză, întrucât căutarea celui de-al patrulea element, adică a cerului, în această lume
este sortită eşecului.
V. Dar haideţi să vedem acum în ce fel al patrulea element care se află în alcătuirea
noastră rămâne de neînţeles. (1.25) Aşadar, în noi se află patru elemente principale, trupul,
simţurile externe, vorbirea şi mintea. Dintre acestea, trei nu sunt total de nepătruns, deoarece
conţin în ele însele anumite indicaţii prin care le putem înţelege. (1.26) Ce vreau să spun cu
asta? Ştim deja că trupul este divizibil în trei părţi şi că este capabil să se mişte în şase direcţii,
căci are trei dimensiuni, lungimea, lăţimea şi adâncimea, şi de două ori pe atâtea mişcări, şi
anume sus, jos, la dreapta, la stânga, înainte şi înapoi. Dar mai presus de toate, ştim că el este
recipientul sufletului; şi suntem de asemenea conştienţi că trece printr-o serie de schimbări,
fiind la început tânăr, apoi se degradază, îmbătrâneşte şi piere. (1.27) Nici în privinţa simţului
extern nu suntem atât de neştiutori, căci putem spune că el are cinci diviziuni şi că există
organe specializate pentru fiecare simţ care ne-a fost dat de la natură; de pildă, ochi ca să
vedem, urechi ca să auzim, nări ca să mirosim, şi alte organe pentru exercitarea acelor simţuri
specifice lor; iar aceste simţuri externe le mai putem numi mesagerii minţii, care o informează
despre culori, despre forme şi sunete, despre diferenţele care există între vaporii mirositori,
despre gusturi, pe scurt, despre toate lucrurile care există şi despre calităţile lor. Dar ele pot fi
privite şi ca nişte paznici ai sufletului, informându-l cu privire la tot ce văd sau aud; iar dacă
ceva îl atacă din exterior, ele prevăd acest lucru şi îl apără, pentru ca acel element vătămător
să nu pătrundă din întâmplare şi din neatenţie în interior şi să îl facă să sufere pe stăpânul lor.
(1.28) De asemenea, nici vocea nu scapă în totalitate înţelegerii noastre; pentru că ştim că
uneori este ascuţită, iar alteori gravă; că uneori este melodioasă şi armonioasă, iar alteori
disonantă şi lipsită de melodicitate; şi tot aşa, uneori este mai puternică, iar alteori mai slabă.
Şi vocile diferă în zece mii de privinţe, în funcţie de tipul omului şi de temperament, având
combinaţii diverse de tonuri şi accente, răsunând în simfonii de pătrimi şi cincimi sau în
sunetele diapazonului. (1.29) În plus, mai ştim şi unele lucruri despre vorbirea articulată, ce i-
a fost dată doar omului, de exemplu ştim că ea provine din minte, că gura este cea care emite
sunete distincte cu ajutorul limbii şi al tonurilor vocii, care fac ca vorbele rostite să nu fie doar

426
nişte sunete goale şi inutile, lipsite de orice elemente caracteristice, şi că vorbirea este un
mesager al minţii şi un tălmaci al gândurilor care provin din ea.
VI. (1.30) Aşadar, putem noi înţelege acest al patrulea element care există în noi, adică
mintea dominantă, aşa cum reuşim să înţelegem celelalte trei elemente? Cu siguranţă că nu.
Căci ce putem spune despre ea? Este ea oare spirit, sau sânge, sau, pe scurt, vreo substanţă
corporală? Dacă nu este o substanţă, atunci trebuie să fie ceva imaterial. Este atunci o limită,
sau o categorie, sau un număr, sau o acţiune permanentă, sau o armonie, sau vreunul din
lucrurile existente? (1.31) Este ea încă de la naştere pusă în noi din afară sau este o natură
caldă, aflată în interior, care este răcită de aerul din jurul nostru la fel cum o bucată de fier
înroşit la forjă se scufundă în apă rece pentru a fi călit? (Poate că sufletul [η ψυχή] îşi trage
numele de la acest proces de răcire [φυχρώ] la care este supus). Ce mai putem să spunem?
Atunci când murim, ea piere odată cu trupul sau continuă să mai trăiască o perioadă lungă de
timp? Ori este complet nemuritoare şi nestricăcioasă? (1.32) Şi oare unde se ascunde, în care
parte a trupului? Are o locuinţă stabilă? Căci unii oameni spun că sălăşluieşte în cap, ca într-o
citadelă, şi că în jurul ei îşi au vizuina toate simţurile externe, considerând că se cuvine ca
paznicii să stea în apropierea ei, aşa cum se întâmplă şi în palatul unui rege puternic. Dar alţii
susţin cu seriozitate că ea este păstrată cu evlavie în inimă, ca şi cum ar fi o statuie. (1.33)
Aşadar, în comparaţie cu natura pământului, a apei şi a aerului, cerul, al patrulea element, este
de nepătruns; la fel şi mintea omului în comparaţie cu trupul, cu simţurile externe şi cu
vorbirea, tălmăcitoarea minţii; oare nu de aceea spun Scripturile că cel de-al patrulea an este
sfânt şi vrednic de laudă? (1.34) Căci dintre lucrurile create, elementul sfânt este cerul, în care
se învârt toate naturile nepieritoare şi indestructibile; iar dintre elementele care alcătuiesc
omul, mintea este sfântă, fiind un fel de fragment de Divinitate, mai ales că şi Moise spune că,
„Dumnezeu a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu” {3}{Geneza
2:7}. (1.35) Şi am impresia că există un motiv pentru care aceste două lucruri sunt considerate
sfinte; căci cerul şi mintea sunt lucruri capabile să rostească cu bunăcuviinţă laude şi imnuri
de glorie şi de fericire închinate Tatălui care le-a creat; căci omul a avut parte de o onoare
specială, mai presus de toate celelalte animale, aceea de a-l sluji pe Dumnezeul cel viu. Iar
cerul nu conteneşte să fredoneze melodii şi să ne încânte cu armonia muzicală a mişcării
corpurilor cereşti ce se află în el; (1.36) iar dacă sunetul va ajunge vreodată până la noi, atunci
va genera iubire nestăpânită, şi dorinţe sălbatice, şi furie aprigă, ce nu vor putea fi distruse sau
îmblânzite, făcându-ne să renunţăm la cele necesare, să nu ne mai hrănim ca nişte muritori
obişnuiţi, băgând pe gât mâncare şi băutură, ci inspiraţi de aceste cântece desăvârşite să fim
asemenea unor oameni pregătiţi să devină nemuritori prin intermediul urechilor; şi se spune că
Moise a fost un ascultător necorporal al acestor melodii timp de patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi {4}{Exodul 24:18}, interval de timp în care nu s-a atins nici de pâine, nici de apă.
VII. (1.37) Prin urmare, cerul, care este arhetipul muzicii, pare să fi fost făcut cu multă
iscusinţă, căci singurul lui scop este acela de a cânta imnuri în onoarea Tatălui universului; şi
aflăm că virtutea, adică Lia {5}{Geneza 29:35}, după ce a dat naştere celui de-al patrulea fiu,
nu a mai putut zămisli, ci a încetat, sau poate ar trebui să spun, a fost făcută să înceteze să îşi
folosească puterile procreatoare; căci îmi imaginez că aceste puteri i s-au sleit şi au devenit
sterpe imediat ce l-a născut pe Iuda, adică „mărturisirea”, fructul desăvârşit; (1.38) iar
propoziţia, „Lia a încetat să nască”, nu diferă cu nimic de afirmaţia că slujitorii lui Isaac nu au
găsit apă în cea de-a patra fântână {6}{Geneza 26:32}. Căci din aceste două expresii figurate
rezultă că toate creaturile sunt însetate de Dumnezeu, căci prin El au venit întru fiinţă şi tot El
le hrăneşte de când s-au născut. (1.39) De aceea, poate, unii critici chiţibuşari îşi imaginează
că toate aceste afirmaţii referitoare la săparea fântânii sunt inutile; dar cei care sunt cetăţeni nu
ai unui stat mărunt, ci ai lumii întregi, fiind născuţi dintr-o înţelepciune desăvârşită, înţeleg
foarte bine că problema reală nu ţine de cele patru fântâni, ci de cele patru părţi ale
universului asupra cărora cei înzestraţi cu capacitatea de a vedea şi care au obişnuiţa

427
contemplării îşi exercită puterea de investigaţie; este vorba de pământ, de apă, de aer şi de cer.
(1.40) Şi studiind aceste chestiuni prin prisma celei mai rafinate concepţii, au găsit în trei
dintre ele multe lucruri pe care le pot înţelege; motiv pentru care le-au dat şi nume, cum ar fi
nedreptate, vrăjmăşie şi libertate de opinie. Dar în al patrulea element, adică în cer, nu au găsit
absolut nimic ce poate fi înţeles; aşa cum am explicat mai devreme; căci cel de-al patrulea
element este o fântână seacă, lipsită de apă; şi am arătat anterior de ce este numită fântână.
VIII. (1.41) Să vedem acum ce urmează şi să ne întrebăm ce este Haran şi de ce omul
care a ieşit din fântână s-a dus acolo. Ei bine, în opinia mea, Haran este un fel de metropolă a
simţurilor externe; uneori, această denumire se referă la o groapă care a fost săpată, iar alteori
la nişte găuri; aşadar, aceste două realităţi sunt desemnate printr-o singură denumire; (1.42)
căci într-un anumit fel, organele noastre de simţ sunt săpate în trup, fiecare dintre ele fiind un
soi de gaură pentru simţul extern corespunzător, care se ascunde acolo ca într-o grotă; aşa că
atunci când cineva iese din Fântâna Jurământului, ca şi cum o navă ar părăsi portul, va fi
obligat să meargă la Haran; căci este o necesitate ca simţurile externe să îl primească pe cel
care emigrează din ţara minunată şi nemărginită a cunoaşterii, fără nicio călăuză. (1.43)
Pentru că adesea sufletul nostru se pune singur în mişcare atunci când renunţă la povara
trupului şi scapă de mulţimea simţurilor externe, chiar dacă uneori mai este încă îmbrăcat cu
ele. Aşa că, prin simpla sa mişcare, ajunge la înţelegere acelor lucruri care sunt perceptibile
doar prin intelect; iar prin mişcarea trupului, ajunge la înţelegerea acelor lucruri care sunt
perceptibile prin simţurile externe; (1.44) prin urmare, dacă cineva este incapabil să se
asocieze numai cu mintea, atunci îşi va găsi un al doilea refugiu, şi anume simţurile externe;
iar cel care nu reuşeşte să ajungă la înţelegerea lucrurilor inteligibile va fi atras imediat spre
obiectele simţurilor extene; căci cei care nu au reuşit să se agaţe de mintea dominantă vor
cădea în plasa simţurilor externe. (1.45) Dar este bine ca omul să nu îmbătrânească sau să-şi
petreacă tot timpul în compania acestora, ci mai degrabă, ca şi cum ar rătăci ca nişte pribegi
într-o ţară străină, să fie mereu în căutarea unei a doua migraţii şi a unei întoarceri în ţinutul
lor natal. Aşadar, Laban, care nu avea habar de specii, sau de genuri, sau de forme, sau de
concepţii, sau de alte lucruri ce pot fi înţelese doar prin intermediul intelectului, şi care
depindea doar de ceea ce se afla în exterior, adică de acele lucruri ce pot fi percepute cu ochii,
şi cu urechile, şi cu celelalte o sută de facultăţi, este considerat vrednic să meargă în ţara
Haran, acolo unde Iacov locuieşte ceva vreme ca pe un pământ străin, amintindu-şi mereu că
trebuie să se întoarcă acasă; (1.46) de aceea, mama sa „perseverenţa”, adică Rebeca, îi spune,
„Sus!, fugi în Mesopotamia, la fratele meu Laban, în Haran, şi stai la el câtva timp”
{7}{Geneza 27:43}. Nu vedeţi, aşadar, că practiacantul virtuţii nu va îndura să locuiască
permanent în ţara simţurilor externe, ci va rămâne acolo câteva zile, din pricina nevoilor
trupului de care este legat? Căci locul unde acesta va sta un timp îndelungat, adică întreaga sa
viaţă, este acela perceptibil doar prin intelect.
IX. (1.47) Şi tot aşa, referitor la acest lucru mi se pare că şi bunicul său, pe nume
Avram, numit astfel pentru înţelepciunea lui, nu va rezista să rămână prea mult timp în Haran,
căci în Scripturi ni se spune că „Avram era de şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit din Haran”
{8}{Geneza 12:4}; căci şi Terah, tatăl lui Avraam, al cărui nume tălmăcit înseamnă „studiul
unui miros”, a locuit acolo până în ziua morţii lui {9}{Geneza 17:32}. (1.48) Prin urmare,
Scripturile afirmă în mod clar că „Terah a murit în Haran”, căci el era doar un căutător al
virtuţii, şi nu un cetăţean. Pentru că s-a folosit de mirosuri în loc să se bucure de mâncare,
deoarece încă nu putea să se umple de înţelepciune, nici măcar nu era capabil să guste din ea,
ci doar să o miroasă; (1.49) întrucât aşa cum câinii de vânătoare pot găsi cu ajutorul mirosului
vizuinele vânatului de la mare distanţă, fiind minunat înzestraţi de la natură cu un simţ
olfactiv dezvoltat; tot aşa şi iubitorul învăţăturii depistează briza dulce emanată de dreptate şi
de celelalte virtuţi, fiind nerăbdător să vadă sursa din care izvorăsc aceste minunate calităţi; şi
neputând să facă acest lucru, îşi mişcă capul de jur împrejur, respingând orice miros, în afara

428
celui care se ridică din hrana cea mai minunată şi sacră, întrucât nu neagă că este dornic de
cunoaştere şi înţelepciune. (1.50) Aşa că binecuvântaţi sunt aceia care au avut ocazia să se
bucure de desfătările înţelepciunii şi să se ospăteze din teoriile şi doctrinele sale, şi care chiar
dacă s-au bucurat de ele continuă să rămână însetaţi şi înfometaţi şi să îşi dorească mai mult,
simţind o dorinţă nepotolită şi crescândă pentru cunoaştere. (1.51) Dar cei care nu vor fi
tentaţi să se bucure de bucatele sacre, ci se vor mulţumi să-şi satisfacă sufletul doar cu
mirosurile ce vin de la ele, vor rămâne pe locul doi; pentru că vor fi stârniţi de mirosurile
virtuţii asemenea acelor invalizi fără vlagă care, întrucât nu pot să se hrănească cu mâncare
solidă, trebuie să se mulţumească doar cu mirosul acelor alimente pe care le prepară fiii
vindecătorilor, ca un fel de remediu pentru slăbiciunea lor.
X. (1.52) Aşadar, se spune că Terah, după ce a părăsit ţinutul caldeenilor, a migrat în
Haran; luându-l cu el şi pe fiul său Avraam, precum şi pe toţi aceia din neamul său care au
fost de acord cu ideile lui; dar aceasta nu este o relatare dintr-o cronică a vremurilor trecute
referitoare la nişte oameni care au devenit emigranţi, şi care şi-au părăsit ţara natală pentru a
deveni locuitori ai unui ţinut străin, ca şi cum ar fi fost vorba de propria lor ţară; ci aici este
vorba de o lecţie de viaţă deosebit de importantă şi plină de înţelepciune, pe care niciun om nu
trebuie să o neglijeze. (1.53) Şi care este această lecţie? Caldeeni sunt astronomi renumiţi, pe
când locuitorii din Haran se ocupă cu chestiuni ce ţin de simţurile externe. Prin urmare,
relatarea sacră îi spune celui care studiază natura, de ce te interesează soarele şi diametrul lui,
şi dacă este mai mare decât întreg pământul sau de câteva ori mai mare? Şi de ce cercetezi
cauzele luminii lunii, dacă lumina sa este împrumutată sau dacă provine numai de la ea? Şi tot
aşa, de ce cauţi să înţelegi natura celorlalte stele, a mişcării lor, a afinităţii lor una pentru alta
şi chiar a asemănării lor cu lucrurile pământeşti? (1.54) Şi de ce, cu toate că mergeţi pe
pământ, vă avântaţi deasupra norilor? Şi de ce atâta vreme cât aveţi rădăcinile în pământul
ferm voi spuneţi că puteţi ajunge la lucrurile din cer? Şi de ce vă străduiţi să faceţi
presupuneri despre chestiuni ce nu pot fi confirmate? Şi de ce vă ocupaţi de subiecte sublime
în care n-ar trebui să vă băgaţi nasul? Şi de ce doriţi să faceţi descoperiri în domeniul
ştiinţelor matematice până la cer? Şi de ce vă dedicaţi astronomiei şi vorbiţi numai despre
acest subiect? Om bun, nu-ţi bate capul cu lucrurile aflate dincolo de ocean, ci ocupă-te doar
de cele de lângă tine; şi mulţumeşte-te mai degrabă să te analizezi pe tine în mod obiectiv.
(1.55) Aşadar, chiar dacă vei avea succes, cum vei putea găsi ceea ce cauţi? Mergi cu puterea
minţii în Haran, adică în groapa săpată, în găurile şi grotele trupului tău, şi cercetează ochii, şi
urechile, şi nările, şi celelalte organe ale simţurilor externe; iar dacă vrei să fii filozof,
studiază într-un mod filozofic ceea ce trebuie şi întreabă-te ce este simţul vederii, ce este
auzul, ce este gustul, ce este mirosul, ce este simţul tactil, într-un cuvânt, ce este simţul
extern; caută apoi să înţelegi ce înseamnă să vezi, şi cum vezi; ce înseamnă să auzi, şi cum
auzi; ce înseamnă să miroşi, sau să guşti, sau să atingi, şi cum se petrec aceste lucruri
obişnuite. (1.56) Dar oare nu este o nebunie fără pereche să cauţi să înţelegi locuinţa
universului când tu nu îţi cunoşti temeinic nici propria ta locuinţă? Însă mai este o poruncă
importantă, pe care încă nu vreau să ţi-o dau, aceea de a te familiariza cu sufletul tău şi cu
mintea ta, de a cărei cunoaştere eşti atât de mândru; pentru că în realitate, aceste lucruri nu le
vei putea înţelege niciodată. (1.57) Aşa că ridică-te la cer şi vorbeşte cu aroganţă despre
lucrurile care există acolo, dar mai întâi încearcă să cunoşti acele lucruri despre care vorbeşte
poetul: „Tot binele şi răul/Care se află-n locuinţa ta”; coboară-ţi, aşadar, pe pământ mesagerul
pe care l-ai trimis să cerceteze lucrurile din cer şi familiarizează-te cu tine însuţi, lucrând cu
grijă şi cu sârguinţă, pentru a ajunge la acea fericire care îi este permisă omului. (1.58) Ei
bine, o astfel de fire evreii o numes Terah, iar grecii Socrate; căci ei spun că acesta din urmă a
îmbătrânit străduindu-se să se cunoască pe sine însuşi, fără a face speculaţii pe marginea unor
chestiuni aflate dincolo de el. Acesta a fost un om; însă Terah este chiar principiul potrivit
căruia fiecare om trebuie să se cunoască pe sine însuşi, ca un copac cu multe ramuri, pentru ca

429
cei iubitori de virtute să poată culege fără dificultate rodul pur al moralităţii şi să aibă parte
astfel de o hrană agreabilă şi mântuitoare. (1.59) Este cazul acelor oameni care scrutează
pentru noi tărâmul înţelepciunii; dar cei care o practică cu adevărat sunt campioni în
adevăratul înţeles al cuvântului. Căci aceşti oameni cred că se cuvine ca mai întâi să înveţe cu
exactitate toate lucrurile referitoare la simţurile externe, şi abia apoi să treacă la alte teorii
mult mai importante, renunţând să se mai ocupe de cavităţile trupului, pe care le numesc
Haran. (1.60) Din rândul acestor oameni face parte şi Avraam, cel care a progresat foarte mult
pe calea cunoaşterii depline; şi care atunci când a dobândit-o, a renunţat definitiv la el însuşi,
pentru a dobândi cunoaşterea exactă a celui care este cu adevărat Dumnezeul cel viu. Şi într-
adevăr, această desfăşurare a evenimentelor este firească; pentru că cel care se înţelege
temeinic pe sine însuşi percepe nimicnicia universală a creaturii; şi renunţând la sine însuşi
învaţă să îl înţeleagă pe Dumnezeul cel viu.
XI. (1.61) Am explicat, aşadar, ce înseamnă Haran şi de ce s-a dus acolo omul care a
părăsit Fântâna Jurământului. Să ne ocupăm acum de cea de-a treia chestiune, ce este acel loc
unde el a ajuns; căci se spune, „Ajungând însă într-un oarecare loc” {10}{Geneza 28:11}.
(1.62) Ei bine, cuvântul loc are trei accepţiuni: în primul rând, este vorba de un spaţiu ocupat
de un corp material; în al doilea rând, se referă la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El l-a
umplut cu puterile sale necorporale; căci spune Scriptura, „Şi au văzut locul unde stătea
Dumnezeul lui Israel” {11}{Exodul 24:10}, singurul loc în care i s-a permis profetului să-i
aducă jertfe, căci i s-a interzis să sacrifice în altă parte. Pentru că i se porunceşte să se urce în
acel loc pe care îl va alege Domnul Dumnezeu şi acolo să aducă jertfe de ardere de tot şi de
mântuire; iar animalele pe care le aduce să fie fără cusur. (1.63) O a treia accepţiune este
aceea că însuşi Dumnezeu este un loc, pentru faptul că el înconjoară universul, fără a fi
înconjurat de absolut nimic, şi pentru că El este refugiul tuturor oamenilor, şi pentru că El este
propriul său loc, care îl conţine şi care îi seamănă. (1.64) Eu, într-adevăr, nu sunt un loc, ci mă
aflu într-un loc, şi la fel se întâmplă cu toate fiinţele care există. Aşa că ceea ce este înconjurat
diferă de ceea ce înconjoară; dar Divinitatea, nefiind înconjurată de nimic, îşi este sieşi loc. Şi
o dovadă pentru cele spuse de mine sunt cuvintele sacre rostite în legătură cu Avraam: „Şi a
plecat spre locul de care-i vorbise Dumnezeu. Iar în cea de-a treia zi, ridicându-şi ochii, a
văzut locul de departe” {12}{Geneza 22:4}. (1.65) Aşadar, ce ziceţi, a văzut el locul de
departe? Sau este vorba de o expresie care se referă la două lucruri diferite, la lumea divină şi
la Dumnezeu, cel care a existat înaintea ei? (1.66) Dar cel condus de înţelepciune ajunge la
primul din cele două locuri menţionate, descoperind că sfârşitul slujirii este Cuvântul divin, şi
că cel ancorat în el nu poate încă să ajungă la un asemenea nivel încât să pătrundă esenţa lui
Dumnezeu, trebuind să se mulţumească să-l vadă de la distanţă; sau mai degrabă ar trebui să
spun că nici măcar de la distanţă nu poate să îl vadă, ci poate doar să înţeleagă că Dumnezeu
stă la distanţă de orice creatură, neputând fi înţeles prin intermediul intelectului.Însă poate că
povestitorul, prin această exprimare alegorică, nu înţelege prin „loc” Cauza tuturor lucrurilor;
ci ideea pe care vrea să o transmită poate fi ceva de genul acesta: el a venit în acel loc şi
ridicându-şi ochii a văzut chiar locul unde venise, şi care era foarte departe de Dumnezeu, cel
care nu poate fi numit şi care este de nepătruns în orice privinţă.
XII. (1.68) Aşadar, având în vedere aceste elemente preliminare, putem înţelege că
atunci când practicantul virtuţii a venit în Haran, adică la simţul extern, el n-a „întâlnit” locul,
nici măcar acel loc care este ocupat de un trup muritor; căci de un astfel de loc au parte toţi
cei născuţi din ţărână, şi care ocupă un anumit loc, şi care deţin o anumită poziţie; şi n-a găsit
nici cel de-al treilea loc şi cel mai minunat dintre toate, căci cu greu ar fi fost posibil ca cel
care a locuit la acea fântănă numită „Fântâna Jurământului”, adică autodidactul Isaac, să-şi
facă o idee despre acesta; căci el nu-şi abandonează niciodată credinţa în Dumnezeu şi
înţelegerea referitoare la El, însă cu toate acestea rămâne legat de Cuvântul divin, care îl
învaţă tot ce se cuvine să ştie la momentul respectiv. (1.69) Căci Dumnezeu nu se coboară la

430
nivelul simţurilor externe, ci îşi trimite Cuvintele sale sau îngerii pentru a oferi sprijin celor
care iubesc virtutea. Iar aceştia se ocupă de bolile sufletului ca nişte tămăduitori, şi se apucă
să le trateze, oferind recomandări sub forma unor legi sacre şi invitându-i pe oameni să
practice îndatoririle ce le revin şi, ca nişte antrenori de lupte, sădesc în discipolii lor tăria, şi
puterea şi vigoarea irezistibilă. (1.70) Prin urmare, atunci când ajunge la simţurile externe, ni
se spune foarte bine că nu îl găseşte pe Dumnezeu, căci acolo era doar Cuvântul divin, la fel
cum i s-a întâmplat şi lui Avraam, acest model de înţelepciune; căci Scriptura ne spune, „Şi
dacă Domnul Şi-a isprăvit vorba cu Avraam, S-a dus; iar Avraam s-a întors la locul său”
{13}{Geneza 18:33}. Expresie din care deducem că şi el a fost întâmpinat cu cuvintele sacre,
din care Dumnezeu, tatăl universului, se retrăsese deja, aşa încât el nu îl mai vedea pe acesta,
ci doar puterile sale subordonate. (1.71) Şi ni se spune pe bună dreptate şi într-un mod
minunat, nu că a venit în acel loc, ci că a întâlnit acel loc, căci a veni este un act voluntar, dar
a întâlni este un lucru care adesea este independent de voinţa noastră; prin urmare, Cuvântul
divin care apare subit produce o bucurie neaşteptată, mai mare decât ne-am fi putut aştepta,
întrucât el urmează să călătorească în compania sufletului solitar; căci şi Moise „ a scos
poporul să-L întâlnească pe Dumnezeu” {14} {Exodul 19:17}, ştiind foarte bine că El vine în
chip nevăzut la acele suflete care tânjesc să-l cunoască.
XIII. (1.72) Iar mai târziu invocă motivul pentru care „a întâlnit un loc”; căci el spune,
„căci asfinţise soarele” {15}{Geneza 28:11}. Dar nu se referă la soarele pe care îl vedem, ci
la lumina cea mai minunată şi mai strălucitoare a Dumnezeului cel invizibil şi atotputernic.
Când această lumină străluceşte asupra minţii, ea face să asfinţească acele lumini de ordin
inferior care sunt cuvintele (adică îngerii). Şi cu atât mai mult sunt umbrite acele lucruri
perceptibile prin simţurile externe; însă atunci când El pleacă în altă parte, acestea răsar şi
încep să strălucească. (1.73) Şi să nu vă miraţi dacă, în conformitate cu descrierea alegorică,
soarele este asemănat cu Tatăl şi Guvernatorul universului; cu toate că în realitate nimic nu
poate fi comparat cu Dumnezeu; pentru că deşi nimic nu este ca El, totuşi omul consideră că
există doar două lucruri, unul vizibil, iar altul invizibil; soarele fiind vizibil, iar sufletul
invizibil. (1.74) Aşadar, el se referă la suflet într-un alt pasaj, acolo unde spune, „Şi l-a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său”. Şi tot aşa, în legea referitoare la omor el zice, „Cel ce va
vărsa sânge de om, de către om îi va fi sângele vărsat, căci după chipul lui Dumnezeu l-a făcut
Dumnezeu pe om” {16}{Geneza 9:6}. Însă atunci când vorbeşte despre faptul să soarele este
asemenea lui Dumnezeu, el foloseşte simboluri. (1.75) De altfel, este uşor să ne dăm seama de
asta, întrucât Dumnezeu este cea dintâi lumină, „Domnul este luminarea mea şi mântuirea
mea” {17}{Psalmul 26:1}; acesta este limbajul psalmilor; şi nu este doar lumină, ci şi
modelul arhetipal al oricărei lumini, sau mai degrabă El este mai vechi şi mai sublim decât
orice model arhetipal, cu toate că e considerat model; căci modelul adevărat a fost propriul
său Cuvânt desăvârşit, lumina, în timp ce El nu seamănă cu nimic din ce a fost creat. (1.76)
Pentru că aşa cum soarele desparte ziua de noapte, tot aşa şi Dumnezeu, spune Moise, a
despărţit lumina de întuneric: „Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” {18}{Geneza
1:4}. În plus, aşa cum soarele, atunci când răsare, descoperă lucrurile ascunse, la fel face şi
Dumnezeu, cel care a creat toate lucrurile, nu doar prin faptul că le aduce la lumină, ci şi
pentru că a creat tot ceea ce anterior era lipsit de existenţă; şi nu numai că a modelat materia,
dar a fost şi făcătorul ei.
XIV. (1.77) Iar despre soare se vorbeşte la figurat în multe pasaje sfinte. În primul
rând, cu referire la mintea pe care oamenii o zidesc ca pe o cetate {19}{Geneza 11:4},
forţând-o să slujească creaturii şi nu Dumnezeului cel necreat; căci s-a spus, „Şi i-au zidit lui
Faraon cetăţi, Pitom” {20}{Geneza 11:4}, adică vorbirea, căreia îi este atribuită capacitatea
de a convinge (πείθειν) „şi Ramses”, care tălmăcit înseamnă „agitat ca o molie”, „şi On”,
mintea, pe care ei o numesc Iliopolis, căci mintea, ca şi soarele, este mai presus de întregul
trup, împrăştiindu-şi puterile peste tot, ca nişte raze de soare. (1.78) Dar cel care acceptă

431
cetăţenia trupului, pe numele său Iosif, îşi ia ca socru pe acel preot şi slujitor al minţii; căci
spune Scriptura, „şi i-a dat-o de soţie pe Asineta, fiica lui Poti-Fera, marele preot din
Iliopolis” {21}{Geneza 41:45}. (1.79) Şi, folosind un limbaj simbolic, spune că simţul extern
este un al doilea soare, întrucât el dă iveală toate obiectele şi îşi formează o idee despre ele, pe
care o transmite intelectului; referitor la acest lucru, el spune, „Soarele răsărea deasupră-i
când a trecut pe lângă Peniel (n.t. Faţa lui Dumnezeu)” {22}{Geneza 32:31}. Căci, într-
adevăr, când nu mai putem îndura să ne petrecem timpul în compania chipurilor sacre sau, ca
să spunem aşa, a imaginilor imateriale, şi când ne întoarcem privirea în altă direcţie,
renunţând la ele, atunci ne folosim de o altă lumină, şi anume de acea lumină a simţurilor
externe, care dacă ar fi să spunem adevărul, nu diferă cu nimic de întuneric; (1.80) iar atunci
când răsare acest soare, el trezeşte din somn simţul văzului, şi al auzului, şi al gustului, şi
simţul tactil, şi mirosul, trimiţând la culcare însuşirile intelectuale, adică chibzuinţa, şi
dreptatea, şi cunoaşterea, şi înţelepciunea, care până atunci erau treze. (1.81) Din acest motiv,
Sfânta Scriptură spune că nimeni nu poate fi pur până la lăsarea serii {23}{Leviticul 11:31},
deoarece mişcările dezordonate ale simţurilor externe agită şi tulbură intelectul. Mai mult
decât atât, el instituie o lege şi pentru preoţi, ce nu poate fi evitată, fiind extrem de importantă,
căci spune, „Să nu mănânce din cele sfinte înainte de a-şi fi îmbăiat trupul în apă; dar după ce
va apune soarele, curat va fi” {24}{Leviticul 22:6}. (1.82) Căci prin aceste cuvinte se arată
foarte clar că niciunul dintre aceia care se bucură de obiectele simţurilor externe nu este pur în
totalitate, astfel încât să poată fi iniţiat în misterele sacre. Dar dacă cineva renunţă la aceste
lucruri, va merita să fie luminat de lumina înţelepciunii, prin care îşi va putea spăla petele
vanităţii, fiind astfel purificat. (1.83) Nu vedeţi că însuşi soarele produce efecte contrare
atunci când apune şi atunci când răsare? Pentru că atunci când răsare, toate lucrurile de pe
pământ strălucesc, pe când cele din cer sunt ascunse privirii; pe de altă parte, atunci când
apune, apar stelele, iar lucrurile de pe pământ sunt umbrite. (184) Tot aşa şi în interiorul
nostru, când lumina simţurilor externe răsare asemenea soarelui, ştiinţele celeste şi divine sunt
cu adevărat ascunse privirii; dar când lumina se apropie de asfinţit, atunci începe să se vadă
radiaţia virtuţilor, căci mintea este pură, deoarece nu mai este ascunsă de obiectele simţurilor
externe.
XV. (1.85) Însă în conformitate cu al treilea înţeles, când vorbeşte despre soare el se
referă la Cuvântul divin, modelul acelui soare care se mişcă în cer, aşa cum am arătat anterior,
şi în legătură cu care s-a spus, „Se ridica soarele deasupra pământului când Lot a intrat în
Ţoar. Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc de la Domnul,
din cer” (n.t. Geneza 19:23,24). (1.86) Căci Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când ajunge la
firea noastră pământească, îi ajută şi îi apără pe aceia care sunt înrudiţi cu virtutea sau ale
căror înclinaţii îi conduc spre virtute, aşa încât le oferă adăpost şi mântuire; dar pe duşmanii
lor îi loveşte şi îi distruge. (1.87) Iar al patrulea înţeles este acela că soarele este Dumnezeu,
Stăpânul universului, aşa cum am spus deja, care dă la iveală toate păcatele umbrite şi ascunse
ale omului; căci toate lucrurile sunt posibile, dar toate îi sunt cunoscute lui Dumnezeu. (1.88)
Prin urmare, El îi scoate la lumină pe toţi aceia care au sufletul destrăbălat, pe desfrânaţi şi pe
cei lipsiţi de cumpătare, ce stau în compania simţurilor externe, care sunt fiicele minţii, nişte
destrăbălate care stau la lumina soarelui pentru a-şi etala adevăratul lor caracter; (1.89) Căci
spune Scriptura, „Iar poporul s-a aşezat în Şitim”; ei bine, numele Şitim înseamnă „spinii
pasiunii”, care înţeapă şi rănesc sufletul. „Iar poporul s-a dedat la desfrânare cu fiicele din
Moab” {25}{Numeri 25:1}; iar aceste fiice sunt simţurile externe, căci numele Moab tălmăcit
înseamnă „ale unui tată”, iar Scriptura adaugă, „Ia pe toate căpeteniile poporului şi dă-I-le
Domnului în vileag la faţa soarelui, pentru ca aprinderea mâniei Domnului să se abată de la
Israel {26}{Numeri 25:4}. (1.90) Căci el nu doreşte doar ca faptele rele care sunt ascunse să
devină vizibile, motiv pentru care îndreaptă spre ele razele soarelui, ci prin acest limbaj
simbolic el îl numeşte soare pe Tatăl universului, fiinţa pentru care toate lucrurile sunt vizibile

432
de la început, chiar şi acele lucruri care sunt ascunse în ungherele minţii; iar el promite că
unica fiinţa milostivă se va îndura de oameni doar atunci când aceste lucruri vor fi dezvăluite
(1.91) Oare de ce? Întrucât chiar dacă mintea îşi imaginează că Divinitatea nu vede tot, şi că
poate păcătui pe ascuns şi în locuri întunecate fără ca să se afle, ea îşi dă seama apoi, fie
singură, fie la sugestia altora că este imposibil ca Dumnezeu să nu vadă totul foarte clar; şi
atunci dă în vileag toate acţiunile sale, şi le aduce la lumina soarelui, ca să spunem aşa, şi le
prezintă guvernatorului universului spunându-i că se căieşte de comportamentul său ticălos de
până atunci, când s-a aflat sub influenţa convingerilor nesăbuite (căci nimic nu-i este neclar
lui Dumnezeu, ci toate lucrurile îi sunt cunoascute şi limpezi, nu doar cele care au fost făcute,
ci şi cele care se planifică sau se pun la cale, căci inteligenţa sa este nemărginită); iar atunci,
ea se purifică şi profită de pe urma acestui lucru, îmblânzindu-l pe judecătorul care era gata să
o pedepsească, şi anume propria sa conştiinţă care anterior a fost plină de furie la adresa ei, şi
care acum îi permite să se căiască, întrucât căinţa este sora mai mică a inocenţei desăvârşite şi
a eliberării de păcat.
XVI. (1.92) În plus, se pare că Moise consideră şi în alte pasaje că soarele este
simbolul marii Cauze a tuturor lucrurilor, aşa cum se întâmplă de exemplu în cazul legii
instituite cu privire la cei ce dau bani cu camătă; haideţi să citim legea, „Dacă aproapelui tău
îi vei lua ca zălog haina, să i-o restitui înainte de asfinţitul soarelui, căci ea e învelitoarea lui, e
singurul veşmânt cu care să-şi acopere goliciunea: în ce va dormi el? Aşadar, dacă el va striga
către Mine, Eu îl voi auzi, că milostiv sunt Eu” {27}{Exodul 22:26}. (1.93) Nu este oare
firesc ca cei care cred că legiuitorul manifestă un astfel de zel pentru o haină, să îi facă
reproşuri spunând, „Ce spui acolo, om bun? Tu afirmi că Creatorul şi Stăpânul lumii se
numeşte pe sine milostiv în privinţa unei chestiuni atât de mărunte ca aceea a unei haine ce nu
a fost returnată posesorului său de către cel ce l-a împrumutat?” (1.94) Acestea sunt părerile şi
ideile acelor oameni care nu au putut să înţeleagă niciodată virtutea atotputernicului
Dumnezeu şi care, contrar tuturor legilor omeneşti şi divine, atribuie trivialitatea problemelor
omeneşti naturii necreate şi nemuritoare, care este plină de fericire, de binecuvântare şi de
perfecţiune; (1.95) căci în ce privinţă acţionează greşit aceia care împrumută bani şi care ţin în
mâinile lor zălogul ce le-a fost dat spre păstrarea până la momentul restituirii împrumutului?
Poate că cineva ar spune că datornicii sunt săraci, aşa că s-ar cuveni să avem milă de ei; n-ar
fi fost mai logic şi mai bine să dăm o lege potrivit căreia să facem o donaţie pentru ajutorarea
lor, în loc să permitem să ajungă datornici, ori să interzicem împrumutul cu camătă? Însă
legea care a permis împrumutul cu camătă nu poate fi îndreptată împotriva celor ce nu pot
returna împrumutul la timp, considerând că aceştia acţionează cu o intenţie rea. (1.96) Ci dacă
cineva a ajuns, ca să spunem aşa, la limita sărăciei, şi dacă înveşmântat fiind în zdrenţe se
înglodează în alte datorii, refuzând mila tuturor acelora care vor să-l ajute, la el acasă, în
temple, în piaţa publică sau oriunde altundeva; (1.97) un astfel de om aduce şi dă ca zălog
creditorului său singurul lui veşmânt cu care-şi acoperă ruşinea, adică părţile sale intime cu
care l-a înzestrat natura. Ca zălog pentru ce, mă rog? Pentru un veşmânt mai bun? Căci
nimeni nu este lipsit de hrana necesară atâta timp cât izvoarele bolborosesc, cât râurile au apă
din abundenţă şi cât pământul dă roade în fiecare an. (1.98) Şi tot aşa, există vreun creditor
atât de dornic de bogăţii, sau atât de crud, sau atât de ticălos, încât să nu vrea să-i dea o
tetradrahmă (n.t. monedă de argint cu valoarea de patru drahme), sau chiar mai puţin, unui om
necăjit? Sau este cineva atât de zgârcit încât să fie de acord să o împrumute, dar să refuze să o
dea? Sau să ia ca zălog singurul veşmânt al omului? Căci în alte împrejurări s-ar spune că
fuge cu hainele omului {28}{cuvântul grec este λωποδυτεΐν; el se referă la cel ce frecventează
băile publice cu intenţia de a fura hainele celor care fac baie}, pentru că oamenii care fac asta
obişnuiesc să se îmbrace cu hainele altora şi să le fure, lăsându-i pe adevăraţii proprietari în
pielea goală. (1.99) Şi de ce se îngrijeşte legea ca datornicul să nu rămână noaptea fără haine
şi să nu doarmă fără ele, trecând cu vederea faptul că a umblat gol toată ziua? Căci atunci

433
când e noapte şi întuneric toate lucrurile sunt ascunse, astfel încât ruşinea să fie mai mică în
acel moment sau chiar să dispară; dar ziua, nu sunt ele expuse oare la lumină, pentru ca
oamenii să se ruşineze? (1.100) Şi de ce nu spune legea „să i-o dai”, ci „să i-o restitui”?
Pentru că restituirea se referă la proprietăţile altor persoane, dar zălogul aparţine mai degrabă
celor care au dat cu împrumut decât celor care s-au împrumutat. Mai mult decât atât, nu vedeţi
că legea nu îi porunceşte datornicului care şi-a primit înapoi haina ca să-i servească ca
învelitoare pentru noapte să o aducă înapoi a doua zi celui care l-a împrumutat? (1.101) Şi
într-adevăr, dacă se are în vedere semnificaţia cuvintelor folosite, chiar şi cel mai prost om îşi
poate da seama că pe lângă înţelesul literal mai există şi un înţeles ascuns. Pentru că cele
spuse seamănă mai degrabă cu un precept decât cu o poruncă. Căci că dacă cineva ar da o
poruncă, atunci ar spune: „La lăsarea serii, să-i dai înapoi datornicului haina pe care ţi-a lăsat-
o ca zălog, dacă acesta este singurul său veşmânt, ca să aibă cu ce să se acopere în timpul
nopţii”. Dar dacă este vorba de un precept, s-ar vorbi în felul acesta, aşa cum face şi legea,
„Căci ea e învelitoarea lui, e singurul veşmânt cu care să-şi acopere goliciunea”.
XVII. (1.102) Aceste lucruri care s-au spus, precum şi altele care s-ar mai putea spune,
reprezintă un răspuns ce poate fi oferit celor care se pronunţă în favoarea sensului literal al
acestui pasaj, şi care resping cu aroganţă toate celelalte explicaţii. Iar acum, în conformitate
cu legile vorbirii alegorice, vom spune ceea ce se cuvine în privinţa acestor subiecte. Prin
urmare, trebuie să spunem că aici veşmântul este simbolul vorbirii; căci hainele ne feresc
trupul de răni, de căldură şi frig, ascunzând în acelaşi timp şi acele părţi de la natură despre
care nu se cuvine să vorbim; în plus, pelerina este cel mai potrivit veşmânt pentru trup.
(1.103) Şi tot aşa, vorbirea i-a fost dată omului de către Dumnezeu sub forma celui mai
minunat dar; pentru că, în primul rând, ea reprezintă o armă defensivă împotriva celor care îl
atacă cu lucruri noi. Întrucât aşa cum natura a înzestrat toate animalele cu mijloace adecvate şi
specifice de apărare, prin care sunt capabile să îi respingă pe aceia care vor să le rănească, tot
aşa i-a dat şi omului vorbirea, cea mai măreaţă şi mai inexpugnabilă formă de apărare, care
pentru cei ce sunt îmbrăcaţi complet reprezintă un slujitor de nădejde şi un paznic de temut; şi
folosind-o pe post de apărător, omul se va putea feri de toate rănile pe care i le-ar putea
produce vrăjmaşii săi. (1.104) În al doilea rând, ea protejează împotriva ruşinii şi a
reproşurilor; căci vorbirea poate ascunde greşelile omului. În al treilea rând, ea
înfrumuseţează viaţa, căci îi face pe toţi să progreseze şi să fie mai buni; (1.105) deoarece
mulţi oameni neruşinaţi şi ticăloşi au luat vorbirea ca zălog, lipsindu-i de ea pe proprii ei
stăpâni, şi în loc să aibă grijă să o stimuleze, ei o împiedică complet să se manifeste, aşa cum
fac şi cei care pustiesc pământurile duşmanilor lor, distrugându-le porumbul şi celelalte
culturi, căci dacă ar lăsa-o nevătămată, ea le-ar aduce mari beneficii celor care o folosesc.
(1.106) Căci unii oameni poartă un război necontenit şi ireconciliabil împotriva naturii
raţionale, extirpând orice tulpină încă de la început, distrugând primele sale semne de
existenţă şi făcând-o, cum ar spune unii, total neproductivă şi lipsind-o de orice făptuire
nobilă. (1.107) Pentru că uneori, atunci când este purtată cu o impetuozitate irezistibilă spre
învăţătura sacră, şi când este atinsă de o dragoste pasională pentru adevărata filozofie, aceşti
oameni – din gelozie şi invidie, temându-se că atunci când va fi dobândit putere din aspiraţiile
sale nobile şi când se va fi ridicat la o înălţime ameţitoare ea va deveni asemenea unui torent,
măturând criticile lor mărunte şi trucurile îndreptate împotriva adevărului – îi canalizează
energia în altă direcţie prin maşinaţiile lor ticăloase, împingând-o spre un comportament
vulgar şi spre acte de intoleranţă; şi foarte adesea ei vor să o tocească sau să o îngrădească,
lăsând natura ei nobilă necultivată, aşa cum fac uneori tutorii ticăloşi ai copiilor orfani, care
transformă solul adânc şi fertil într-un teren neproductiv. Iar aceşti oameni neîndurători nu au
avut niciun fel de reţinere în a-l dezbrăca pe om de singurul lui veşmânt, şi anume vorbirea;
„Căci”, spune Scriptura, „acesta este singurul său veşmânt”. Şi oare nu este vorbirea singurul
veşmânt al omului? (1.108) Căci aşa cum calul nechează, cum câinele latră, cum boul muge,

434
cum leul rage, tot aşa şi omul vorbeşte; pentru că vorbirea este darul specific care-l pune pe
om mai presus de toate animalele, întrucât îl protejează, servindu-i ca bastion, şi panoplie, şi
zid de apărare; căci dintre toate fiinţele, el este cel mai iubit de Dumnezeu.
XVIII. (1.109) Din acest motiv, Scriptura adaugă, „Acesta e singurul veşmânt cu care
să-şi acopere goliciunea”; căci ce altceva ar putea acoperi şi ascunde mai bine neruşinarea şi
ocara decât vorbirea? Pentru că ignoranţa este o ocară înrudită cu natura iraţională, dar
educaţia este sora vorbirii şi o podoabă care aparţine omului. (1.110) Aşadar, cu ce se va
înveli omul atunci când se va duce la culcare? Adică, cum altfel îşi va afla el liniştea şi
răgazul după muncă decât prin intermediul vorbirii? Întrucât pentru neamul nostru nefericit şi
bolnav vorbirea reprezintă o uşurare. Prin urmare, atunci când oamenii sunt copleşiţi de
durere, sau de teamă, sau de vreun al lucru rău, ei îşi pot reveni cu ajutorul liniştii, şi al
credinţei, şi al bunăvoinţei prietenilor; şi se întâmplă, nu foarte des, ci din când în când, ca
vorbirea, singurul lucru care alungă cu adevărat durerea, să ţină la distanţă acea povară
imensă care ne este pusă în spinare de întâmplările neprevăzute şi de necesităţile trupului de
care suntem legaţi; (1.111) căci vorbirea, care ne e prieten, şi cunoştinţă, şi rudă, şi tovarăş
este şi ea legată împreună cu noi; sau mai degrabă ar trebui să spun că suntem strâns uniţi prin
intermediul unui fel de ciment natural, invizibil şi indestructibil. Din acest motiv, ea ne face
cunoscute dinainte lucrurile care ne sunt folositoare, iar când asupra noastră se abate vreo
nenorocire, ea vine în ajutorul nostru din proprie iniţiativă; şi nu ne ajută doar aşa cum face un
sfătuitor care nu acţionează sau un tovarăş de luptă care nu vorbeşte, ci ea întruchipează
ambele aspecte; (1.112) şi asta pentru că nu lucrează cu jumătăţi de măsură, ci este desăvârşită
în toate privinţele. Întrucât chiar dacă ar fi să eşueze în strădaniile sale sau să-şi formeze o
părere greşită sau să dea greş în eforturile pe care le face, ea poate recurge la al treilea fel de
ajutor, şi anume la consolare. Căci vorbirea este, ca să spunem aşa, un medicament pentru
bolile sufletului şi un remediu pentru pasiunile sale, care, spune legiuitorul, trebuie vindecate
„înainte de apusul soarelui”; adică înainte ca razele strălucitoare ale atotputernicului şi
atotgloriosului Dumnezeu să dispară; căci El, din milă pentru omenire, le revarsă din cer
asupra minţii noastre. (1.113) Căci atâta timp cât acea lumină divină locuieşte în suflet, vom fi
capabili să returnăm vorbirea ce ne-a fost lăsată ca zălog, ca şi cum ar fi vorba de o haină,
pentru ca cel care a primit acest bun în proprietate să poată ascunde cu ajutorul lui momentele
ruşinoase ale vieţii, să culeagă foloasele darului divin şi să aibă parte de un răgaz de linişte în
compania unui povăţuitor şi apărător atât de benefic, care nu va părăsi niciodată poziţia pe
care o ocupă. (1.114) În plus, atunci când Dumnezeu revarsă asupra voastră razele sale de
lumină, voi să daţi fuga să îi restituiţi zălogul; căci dacă apune soarele, atunci şi voi, ca şi
întregul ţinut al Egiptului, veţi rămâne într-un întuneric veşnic, aproape palpabil; iar văzătorul
Israel, al cărui zălog se află în posesia voastră, vă va lovi cu orbire şi ignoranţă, şi veţi fi
lipsiţi de toate acele lucruri pe care credeaţi că le posedaţi, pentru că aţi dus în sclavie ceea ce
era sortit să fie liber.
XIX. (1.115) Am discutat pe larg despre aceste chestiuni doar cu intenţia de a arăta că
mintea înclinată spre practicarea virtuţii, având mişcări neregulate, îndreptate uneori spre
fecunditate, alteori spre sterilitate, şi aşa cum ar spune unii aflându-se mereu în urcare sau
coborâre, atunci când devine prolifică şi se ridică la o mare înălţime ea începe să fie luminată
de razele arhetipale şi imateriale care îşi au originea în soarele raţional şi desăvârşit; însă
atunci când coboară şi devine neproductivă, va fi luminată de imaginea acelor raze, adică de
cuvintele nemuritoare pe care obişnuim să le numim îngeri. (1.116) Motiv pentru care citim în
Scriptură, „Ajungând însă într-un oarecare loc, a rămas acolo pentru noapte, căci asfinţise
soarele” {30}{Geneza 28:11}. Pentru că atunci când razele lui Dumnezeu părăsesc sufletul
care înţelege lucrurile într-un mod lămurit, atunci apare acea lumină mai slabă a cuvintelor,
prin care nu mai putem percepe lucrurile, aşa cum se întâmplă şi în această lume de jos. Căci
luna, care vine pe locul doi după soare, atunci când acesta apune scaldă pământul într-o

435
lumină mai slabă; (1.117) iar a găsi un loc sau un cuvânt este un dar mai mult decât suficient
pentru aceia care nu îl pot percepe pe Dumnezeu, cel care este superior oricărui loc şi oricărui
cuvânt; şi asta nu pentru că sufletul lor e lipsit complet de lumină, ci pentru că acea lumină
pură şi strălucitoare a apus, iar lor nu le-a mai rămas altceva decât o lumină diminuată. „Dar
la fiii lui Israel era lumină peste tot unde locuiau ei” {31}{Exodul 10:23}, spune povestitorul
sacru în Cartea Exodului, deoarece noaptea şi întunericul fuseseră alungate definitiv de la ei,
însă cei care şi-au pierdut ochii sufletului, nu ochii trupeşti, trăiesc în noapte şi în beznă, fără
a avea habar de razele virtuţii. (1.118) Dar unii oameni – presupunând că soarele simbolizează
aici simţurile externe şi mintea, care sunt privite ca având putere de judecată, şi că prin loc se
face referire la Cuvântul divin – înţeleg alegoria în acest fel: practicantul virtuţii s-a întâlnit cu
Cuvântul divin, abia după ce lumina pieritoare şi omenească a asfinţit; (1.119) căci atâta timp
cât mintea crede că a ajuns la o înţelegere temeinică a obiectelor intelectului, iar simţul extern
consideră la rândul lui că are o înţelegere similară în privinţa obiectelor sale specifice şi că
locuieşte printre lucruri sublime, Cuvântul divin rămâne la distanţă; dar când fiecare dintre ele
vine să îşi mărturisească slăbiciunea, şi când ele dispar ca şi cum ar apune, atunci dreapta
raţiune a sufletului care practică virtutea le vine imediat în ajutor, chiar în momentul în care
au început să dispere în privinţa puterii lor şi să aştepte ajutorul invizibil care le vine din
afară.
XX. (1.120) Prin urmare, în versetul următor, Scriptura spune, „Şi luând una din
pietrele locului şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela” {32}{Geneza 28:11}.
Oricine s-ar putea mira nu doar de doctrina mistică şi ezoterică cuprinsă în aceste cuvinte, ci
şi de afirmaţia ca atare, care ne dă o lecţie despre muncă şi răbdare; (1.121) căci povestitorul
consideră că nu se cuvine ca omul dedicat studierii virtuţii să ducă o viaţă confortabilă şi să
trăiască uşor, imitând în felul acesta preocupările şi rivalităţile acelor oameni care sunt numiţi
fericiţi, dar care în realitate sunt plini de nefericire; pentru că potrivit legiuitorului, întreaga
lor viaţă nu este altceva decât somn şi visare. (1.122) Aceşti oameni, după ce întrega zi s-au
nedreptăţit unii pe alţii, în tribunale, în săli de consililu, în teatre şi oriunde altundeva, se
întorc acasă, ca nişte bieţi nefericiţi ce sunt, întorcând totul cu susul în jos. Şi nu mă refer la
acea casă ce intră în categoria construcţiilor, ci la aceea care este înrudită cu sufletul, adică la
trup. Şi bagă în ei necontenit hrană peste măsură, stropind-o din belşug cu vin neamestecat,
până când raţiunea este copleşită şi dispare; iar pasiunile care îşi au lăcaşul mai jos de
pântece, şi care sunt odraslele îmbuibării, se ridică purtate de o frenezie nestăpânită, dând
năvală şi atacând tot ce le iese în cale, domolindu-se abia după ce şi-au manifestat violenţa
excesivă şi agitaţia plină de entuziasm. (1.123) Însă noaptea, când vine vremea să se
odihnească, având pregătite canapele scumpe şi paturi extrem de rafinate, ei stau întinşi pe
aşternuturile cele mai moi, imitând comportamentul femeilor, cărora natura le-a permis să se
răsfeţe într-un mod de viaţă mai relaxat, întrucât Creatorul universului, cel care le-a făcut, le-a
plăsmuit trupul dintr-o materie mai delicată. (1.124) Ei bine, niciun astfel de om nu poate fi
discipolul Cuvântului sacru, căci această calitate nu o pot avea decât oamenii adevăraţi,
îndrăgostiţi de cumpătare, şi de ordine, şi de modestie, oameni care au aşezat la temelia vieţii
lor abstinenţa, şi modestia, şi curajul; de asemenea, oameni care au pregătit porturi liniştite în
care sufletul lor să ancoreze în siguranţă, fără teama că va eşua: căci fiind mai presus de bani,
şi de plăcere, şi de glorie, aceştia privesc de sus la mâncare şi băutură, precum şi la alte lucruri
de acest fel, luând doar atât cât este necesar pentru a ţine foamea la distanţă; sunt însă
pregătiţi să sufere de foame sau de sete, de căldură sau de frig, precum şi de multe alte lucruri,
oricât de greu de suportat ar fi, doar de dragul dobândirii virtuţii. Şi fiind admiratori ai acelor
lucruri care se obţin cu uşurinţă, nefiindu-le ruşine să se îmbrace cu haine ieftine sau ponosite,
consideră, pe de altă parte, că veşmintele somptuoase sunt o ruşine şi o risipă inutilă. (1.125)
Pentru aceşti oameni, pământul moale este divanul cel mai de preţ; patul lor sunt tufişurile, şi
iarba, şi pajiştea, şi stratul gros de frunze; iar perne pentru cap le sunt pietrele sau acele

436
movile care se ridică puţin deasupra nivelului câmpiei. Oamenii bogaţi consideră că o astfel
de viaţă este plină de suferinţă, dar pentru iubitorii de virtute ea este cea mai minunată; căci
este foarte potrivită nu pentru aceia care se numesc oameni, ci pentru aceia care într-adevăr
sunt oameni în adevăratul înţeles al cuvântului. (1.126) Nu vedeţi că acum povestitorul sacru
ne spune că practicantul preocupărilor nobile, care are la dispoziţie tot confortul şi toate
bunurile regale, doarme pe pământ, cu capul pe o piatră; şi că mai apoi s-a rugat pentru o
bucată de pâine şi pentru o haină, necesităţile de bază ale omului? Ca unul care i-a dispreţuit
mereu pe cei ce locuiesc în mijlocul lucrurilor extravagante şi care este înclinat să-i ocărască
pe toţi aceia care le admiră; iar acest om este modelul arhetipal al sufletului dedicat practicării
virtuţii, precum şi inamicul oricărei persoane efeminate.
XXI. (1.127) Până acum, l-am lăudat pe omul dedicat muncii şi practicării virtuţii aşa
cum am crezut de cuviinţă; în continuare însă, trebuie să analizăm înţelesul simbolic al
expresiilor utilizate. Aşadar, este bine să ştim că locul divin şi regiunea sacră sunt pline de
inteligenţe imateriale; iar aceste inteligenţe sunt sufletele nemuritoare. (1.128) Dintre aceste
inteligenţe, iubitorul de virtute despre care vorbim alege numai una, cea mai minunată dintre
toate, şi o sădeşte în minte, ca şi cum mintea ar fi capul întregului trup; căci într-adevăr, dintr-
un anumit punct de vedere mintea este capul sufletului; şi face asta sub pretextul că vrea să
doarmă, deşi în realitate este pregătit să se odihnească în Cuvântul lui Dumnezeu şi să-şi lase
viaţa, povara cea mai uşoară, în seama acestuia; (1.129) iar mintea îl ascultă cu bucurie şi
primeşte această inteligenţă, ca şi cum ar dori să se transforme într-un discipol şi să meargă pe
drumul virtuţii; şi de îndată ce îşi dă consimţământul, el îi întinde mâna, ca un antrenor de
gimnastică, şi o invită la sală, şi stând bine înfipt în pământ o constrânge să se lupte cu el
până când tăria ei devine irezistibilă şi până când, sub influenţa divină, urechile i se
preschimbă în ochi; iar caracterul acesta nou el îl numeşte Israel, adică omul care vede
{33}{nota marginală din Biblia noastră spune că Israel înseamnă „prinţul lui Dumnezeu”}.
(1.130) Apoi îi pune pe cap cununa victoriei. Dar această cunună are un nume unic şi străin, şi
poate destul de ciudat, căci cel ce prezidează jocurile o numeşte amorţeală, pentru că se spune
că „şoldul lui a amorţit” {34}{Geneza 32:25}; şi dintre toate recompensele şi anunţurile
heralzilor acesta este premiul cel mai minunat; (1.131) căci sufletul care a primit o doză de
putere irezistibilă, şi care s-a desăvârşit în luptele pentru virtute, şi care a ajuns la cea mai
înaltă onoare, nu va fi cuprins de euforie în mod nejustificat, nici nu se va umfla în pene, şi
nici nu se va ridica în vârful picioarelor lăudându-se că poate ajunge departe în picioarele
goale; în felul acesta, va fi cuprins de amorţire şi se va mişcora, cedând apoi de bunăvoie şi
lăsându-se îmblânzit, aşa încât va intra în categoria acelor lucruri aflate mai prejos de naturile
imateriale; însă deşi pare că este învins, el va obţine victoria; (1.132) căci a renunţa la premiu
în favoarea celor mai merituoşi, în mod voluntar, şi nu prin constrângere, reprezintă un lucru
vrednic de cinste; căci este uimitor cum premiul pentru locul doi în această competiţie este în
realitate superior premiului întâi în alte concursuri.
XXII. (1.133) Iată ce putem spune pentru a prefaţa discuţia referitoare la viziunile
trimise de Dumnezeu. Acum, însă, este timpul să ne ocupăm de subiectul în sine şi să
analizăm cu exactitate fiecare parte a sa. Aşadar, Scriptura spune, „Şi a avut un vis. Iată, o
scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi
se pogorau pe ea” {35}{Geneza 28:12}. (1.134) Când este vorba de această lume, cuvântul
scară simbolizează aerul aflat între pământ şi cer; căci aerul se întinde în toate direcţiile, de la
pământ şi până la lună, care este considerată a fi limita exterioară a cerului sau prima limită a
cerului în raport cu pământul. (1.135) Acest aer constituie locuinţa sufletelor necorporale,
deoarece Creatorului universului i s-a părut că este bine să umple toate părţile lumii cu fiinţe
vii. Din acest motiv, El a făcut animalele terestre pentru pământ, animalele acvatice pentru
mări şi râuri, iar stelele pentru cer; căci aceste corpuri cereşti nu sunt doar animale vii, ci ele
reprezintă şi mintea cea mai pură din întregul univers; prin urmare, există fiinţe vii şi în

437
această parte a universului alcătuită din aer. Şi care-i problema că aceste lucruri nu pot fi
percepute prin simţurile externe? Pentru că şi sufletul este invizibil. (1.136) Şi poate că aerul
hrăneşte chiar mai multe animale vii decât uscatul şi apa. De ce? Pentru că el este acela care
dă vitalitate animalelor ce trăiesc pe pământ şi în apă. Căci Creatorul universului a făcut aerul
ca el să cuprindă corpurile ce stau nemişcate, natura celor care sunt puse în mişcare într-o
manieră invizibilă, precum şi sufletul ce contribuie la mişcarea lor. (1.137) Prin urmare, nu ar
fi absurd ca acel element care le umple pe toate celelalte cu vitalitate să fie lipsit de fiinţe vii?
Aşadar, nimeni să nu lipsească natura cea mai minunată a creaturilor vii de elementul cel mai
minunat care înconjoară pământul; adică, de aer. Căci acesta nu numai că nu este părăsit de
fiinţe, dar, asemenea unui oraş, este plin de cetăţeni nemuritori, şi anume de suflete al căror
număr îl egalează pe cel al stelelor. (1.138) Ei bine, dintre aceste suflete unele coboară pe
pământ pentru a se întrupa; este vorba de acele suflete strâns legate de pământ, care iubesc
trupul. Dar altele se avântă spre înălţimi, potrivit naturii lor şi ciclurilor universale. (1.139)
Dintre acestea, cele care doresc o viaţă muritoare, şi care s-au familiarizat cu ea, se vor
întoarce în trup. Însă altele au condamnat trupul, considerându-l a fi ceva nesăbuit şi meschin,
o închisoare şi un mormânt; şi astfel s-au înălţat cu aripi uşoare până la eter, dedicându-şi
întreaga viaţă meditaţiilor sublime. (1.140) Şi tot aşa, altele, cele mai pure şi mai minunate
dintre ele, care un fost înzestrate cu un intelect mai măreţ şi mai divin, şi care nu au niciun fel
de dorinţă pentru vreun lucru pământesc, sunt asemenea unor locţiitori ai Stăpânului
universului, ca şi cum ar fi ochii şi urechile sale cu care acesta priveşte şi ascultă totul. (1.141)
Pe acestea, filozofii în general au obiceiul să le numească demoni, dar Sfânta Scriptură îi
numeşte îngeri (n.t. adică mesageri), folosind o denumire ce li se potriveşte mai bine. Căci,
într-adevăr, aceştia vestesc (διαγγέλλουσι) copiilor poruncile tatălui, iar tatălui îi fac
cunoscute nevoile copiilor. (1.142) Iar Sfânta Scriptură ni-i înfăţişează ca urcând şi coborând,
din cauza acestor sarcini pe care le îndeplinesc, şi nu pentru că Dumnezeu, care ştie totul
dinainte, are nevoie de mesageri; întrucât soarta noastră de muritori nefericiţi ne determină să
folosim vorbirea ca mijlocitor; şi asta pentru că ne temem în cel mai înalt grad de Stăpânul
universului şi de puterea sa autoritară; (1.143) şi ştim că odinioară am avut nevoie de un
mijlocitor, căruia i-am spus: „Vorbeşte-ne tu, dar Dumnezeu să nu vorbească spre noi, ca nu
cumva să murim” {36}{Exodul 20:19}. Căci nu numai că nu-i putem îndura pedepsele, dar nu
putem suporta nici măcar minunatele binefaceri pe care ni le trimite de bunăvoie, prin
intermediul altor fiinţe. (1.144) Aşa că Moise face trimitere la aer prin intermediul acelei scări
simbolice care cu un capăt se sprijină pe pământ, iar cu celălalt capăt ajunge la cer. Pentru că
aburii emanaţi de pământ se rarefiază şi se transformă în aer, aşa că pământul este temelia şi
rădăcina aerului, iar cerul este capul acestuia. (1.145) În consecinţă, se spune că luna nu este
alcătuită din eter pur, aşa cum se întâmplă cu stelele, ci ea este o combinaţie rezultată din
amestecul aerului cu eterul. Pentru că pata neagră pe care o vedem pe suprafaţa ei, pe care
unii o asemuie cu un chip, nu este altceva decât aerul din amestec, care are culoarea neagră şi
care se întinde până la cer.
XXIII. (1.146) Aşadar, scara despre care se vorbeşte aici într-o manieră simbolică este
ceva de genul acesta. Însă dacă analizăm cu atenţie sufletul omenesc, care se sprijină pe ceva
material, cu o natură pământească, vom vedea că temelia sa este simţul extern; pe când capul
este reprezentat de o esenţă cerească, adică de mintea cea mai pură. (1.147) Dar cuvintele lui
Dumnezeu se mişcă neîncetat în susul şi în josul scării, trăgând sufletul în sus, atunci când se
avântă spre înalt, separându-l de tot ce este muritor şi arătându-i acele lucruri care doar ele
sunt vrednice de a fi privite; însă atunci când coboară, nu antrenează cu ele şi sufletul. Căci
nici Dumnezeu şi nici Cuvântul său nu vatămă. Ci doar se unesc cu el, datorită iubirii şi
compasiunii pe care o au pentru neamul omenesc, vrând să devină aliaţii lui şi să îi vină în
ajutor, ca prin răsuflarea lor vindecătoare să-l poată trezi la viaţă atunci când este aruncat de
colo-colo în trup, ca şi cum ar fi purtat de apele unui torent învolburat. (1.148) Ei bine,

438
Dumnezeu, Guvernatorul universului, se strecoară fără zgomot şi pe nevăzute în minţile celor
desăvârşiţi pe deplin. Căci există o profeţie ce i-a fost făcută omului înţelept, în care se spune:
„Voi umbla printre voi, Eu vă voi fi vouă Dumnezeu” {37}{Leviticul 26:12}. Însă îngerii –
cuvintele lui Dumnezeu – se mişcă în minţile acelor oameni care sunt în curs de purificare,
dar care nu şi-au spălat încă acele pete care le întinează viaţa şi care rezultă din contactele
trupului cu materia, făcându-i să pară puri şi strălucitori în ochii virtuţii. (1.149) Dar este
destul de evident ce număr uriaş de lucruri rele sunt aruncate în afară şi câţi locuitori ticăloşi
trebuie expulzaţi pentru ca omul bun să ajungă să locuiască acolo. Aşa că tu, sufletul meu,
grăbeşte-te să devii locuinţa lui Dumnezeu, templul său sfânt, şi din slab să devii puternic, din
ignorant, înţelept, din copilăros şi credul, raţional. (1.150) Poate că şi practicantul virtuţii îşi
vede viaţa ca pe o scară; căci a practica ceva înseamnă a oscila, pentru că uneori se avântă
spre cer, iar alteori se îndreaptă în jos; iar uneori călătoria este plăcută, căci corabia
navighează pe vreme frumoasă, însă alteori are parte de vânturi contrare; pentru că, aşa cum
spun unii, viaţa celor care practică virtutea este plină de vicisitudini: căci uneori sunt vii şi
veghează, pe când alteori sunt morţi sau adormiţi. (1.151) Şi poate că această afirmaţie nu este
greşită; pentru că omul înţelept şi-a câştigat dreptul să locuiască pe tărâmul ceresc; întrucât a
învăţat să se înalţe mereu, în timp ce omul ticălos va sălăşlui în ungherele întunecate ale
iadului, căci de la începutul şi până la sfârşitul existenţei sale el s-a dedat lucrării morţii,
ocupându-se din fragedă pruncie şi până la adânci bătrâneţe de lucrurile pieritoare. (1.152)
Însă practicanţii virtuţii, care se află la hotarul dintre cele două extreme, urcă şi coboară
adesea ca pe o scară, uneori traşi în sus de un destin mai puternic, iar alteori traşi în jos de
unul mai nefast; până când Dumnezeu, arbitrul acestei lupte şi al acestui conflict, declară
victorioasă partea mai elevată, în timp ce pe cealaltă o distruge complet.
XXIV. (1.153) De asemenea, visul acesta face şi o comparaţie pe care n-ar trebui să o
trecem sub tăcere; din cauza mişcărilor pe care le au şi a felului în care progresează, treburile
omeneşti sunt comparate în mod firesc cu o scară; (1.154) căci aşa cum au spus unii, „O zi îl
doboară pe omul aflat undeva sus şi îl distruge, ridicându-l pe altul în locul lui, căci niciunul
din lucrurile omeneşti nu este sortit să rămână veşnic în aceeaşi stare, ci toate se schimbă şi
suferă tot felul de transformări. (1.155) Nu devin oamenii de rând stăpâni, iar stăpânii cetăţeni
obişnuiţi, şi bogaţii, săraci, iar cei foarte săraci, bogaţi; şi cei dispreţuiţi, vrednici de admirat,
iar cei infami, prea bine cunoscuţi? [...] Aceasta este cărarea vieţii: căci este foarte posibil ca
fiinţa care locuieşte în întreaga lume să locuiască şi în voi, şi să aibă grijă de casa voastră, ca
aceasta să fie complet protejată şi scutită veşnic de orice vătămare; (1.156) aşa că lucrurile
lumeşti se mişcă în sus şi în jos, în funcţie de norocul şovăitor şi de trecerea timpului.
XXV. (1.157) Dar visul ni-l prezintă şi pe arhanghel, adică pe însuşi Domnul, care
stătea neclintit în vârful scării; căci trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu se află mai presus
de toate lucrurile, precum vizitiul unei trăsuri sau cârmaciul unei nave; adică deasupra
trupurilor, şi a sufletelor, şi a tuturor creaturilor, şi deasupra pământului, şi deasupra aerului,
şi deasupra cerului, şi deasupra tuturor puterilor simţurilor externe, şi deasupra fiinţelor
invizibile; căci El a făcut ca întregul să depindă de El, şi de aceea este guvernatorul acestuia şi
al întregii naturi. (1.158) Dar nu cumva ca cel care aude că stătea acolo neclintit să îşi
imagineze că ar putea exista ceva care să îl susţină, ci mai degrabă să aibă în vedere că cele
spuse aici se referă la faptul că stabilitatea, şi zidul de apărare, şi tăria, şi caracterul permanent
îl reprezintă pe Dumnezeu, cel care poate imprima stabilitate oricărui lucru; căci datorită
faptului că El susţine şi consolidează lucrurile, acestea rămân stabile şi indestructibile. (1.159)
Prin urmare, cel care stă în vârful scării îi spune celui care visează, „Nu-ţi fie teamă! Eu sunt
Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, şi Dumnezeul lui Isaac” {38}{Geneza 28:13}.
Aceste cuvinte divine şi această viziune au sprijinit sufletul dedicat practicării virtuţii, întrucât
ne arată că Domnul şi Dumnezeul universului este în acelaşi timp Domnul şi Dumnezeul
tuturor oamenilor, al bunicilor şi strămoşilor, fiind numit cu ambele nume pentru ca atât

439
lumea, cât şi omul dedicat virtuţii să poată avea parte de aceeaşi moştenire; căci s-a mai spus,
„Moştenirea lor este Însuşi Domnul” {39}{Deuteronomul 10:9}.
XXVI. (1.160) Dar să nu credeţi că El este numit aici în mod întâmplător Domnul şi
Dumnezeul lui Avraam, şi doar Dumnezeul lui Isaac; pentru că acesta din urmă este simbolul
cunoaşterii care există în natură, al omului care aude singur, care se instruieşte singur şi care
învaţă singur; însă Avraam este simbolul a ceea ce rezultă din învăţăturile transmise de alţii;
aşa că Isaac este un băştinaş al ţinuturilor sale, pe când Avraam este străin şi imigrant; (1.161)
căci uitând limba celor ce se complac în conversaţii sublime legate de astronomie, o limbă
asemănătoare cu cea a caldeenilor, nişte străini şi barbari, a fost împins spre ceea ce se cuvine
unei fiinţe raţionale, adică spre slujirea Cauzei măreţe a tuturor lucrurilor. (1.162) Un astfel de
om are nevoie să fie sprijinit de două puteri, puterea autorităţii şi puterea care acordă
binefaceri, pentru ca în conformitate cu prima să se poată supune mustrărilor pe care le
primeşte, iar în conformitate cu cea de-a doua să poată profita de binefacerile sale. Însă există
şi oameni care au nevoie doar de puterea care acordă binefaceri; căci progresul lor nu vine de
la autoritatea care îi mustră, întrucât pretind că virtutea le aparţine, ci el se datorează
abundenţei ce se revarsă asupra lor din înalt, fapt pentru care sunt buni şi desăvârşiţi de la
început; (1.163) prin urmare, Dumnezeu este numele puterii binefăcătoare, iar Domnul
desemnează puterea autoritară. Aşa că ce lucru ar putea fi mai bun şi mai vechi decât acela de
a fi considerat vrednic de acele binefaceri pure şi neamestecate? Şi ce ar putea fi mai lipsit de
valoare decât să primeşti un amestec de autoritate şi dărnicie? După părerea mea, practicantul
virtuţii şi-a dat seama de asta şi de aceea a rostit acea rugăciune minunată, „ El, Domnul, va fi
Dumnezeul meu” {40}{Geneza 28:21}; pentru că nu mai dorea să se teamă de El ca de un
guvernator, ci voia să-l iubească şi să-l cinstească ca pe un binefăcător. (1.164) Aşa că nu se
cuvine oare ca şi cei orbi să capete o vedere ageră în mintea lor în privinţa acestor lucruri şi a
altora similare, înzestraţi fiind de cuvintele sacre cu simţul vederii, pentru a putea contempla
gloria naturii şi a nu se limita doar la simpla înţelegere a cuvintelor? Dar chiar şi dacă am
închide ochiul sufletului în mod intenţionat, fără a căuta să înţelegem aceste mistere, sau dacă
am fi incapabili să ne ocupăm de ele, marele preot va sta lângă noi şi ne va îmboldi. O,
Călăuză Sacră, oboseala să nu te împiedice să deschizi ochii celor iniţiaţi în lumina secretă a
Sfintelor Scripturi, şi să le dezvălui lucrurile ascunse pe care acestea le conţin, şi realităţile
lor, care sunt invizibile pentru cei neiniţiaţi. (1.165) Se cuvine, aşadar, să faci acest lucru; însă
voi, O, suflete, care aţi gustat din iubirea divină, ca şi cum v-aţi fi trezit dintr-un somn adânc,
împrăştiaţi ceaţa care se află în faţa voastră; şi grăbiţi-vă să vedeţi acea privelişte frumoasă
care atrage privirea, lăsând de-o parte orice ezitare şi teamă, pentru a putea înţelege toate
sunetele şi imaginile frumoase pe care organizatorul jocurilor le-a pregătit pentru folosul
vostru.
XXVII. (1.166) Există, aşadar, nenumărate lucruri vrednice de a fi arătate şi aduse în
discuţie; iar printre ele se află şi unul care a fost menţionat puţin mai devreme; căci oracolele
divine îl numesc pe cel ce a fost de fapt bunic, tatăl practicantului virtuţii, pe când
adevăratului tată al acestuia nu îi atribuie un astfel de titlu; căci Scriptura spune, „Eu sunt
Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam”, deşi în realitate Avraam era bunicul său; iar
apoi continuă, spunând, „şi Dumnezeul lui Isaac”, dar de această dată nu mai adaugă, „tatăl
tău”; (1.167) n-ar trebui oare să vedem de ce apare această diferenţă? Cu siguranţă; haideţi,
aşadar, să analizăm cu atenţie cauza acestui lucru. Filozofii spun că oamenii dobândesc
virtutea fie de la natură, fie prin practică, fie prin învăţătură. Motiv pentru care Sfintele
Scripturi ne spun că cei trei fondatori ai poporului israeliţilor au fost nişte oameni înţelepţi;
care nu au fost înzestraţi la început cu acelaşi fel de înţelepciune, dar care au ajuns rapid la
acelaşi rezultat. (1.168) Căci cel mai bătrân dintre ei, şi anume Avraam, a fost călăuzit spre
virtute de către învăţătură; aşa cum vom arăta într-un alt tratat, pe cât de bine vom putea.
Isaac, care se află la mijloc, a avut o natură autodidactă, pe când Iacov, al treilea dintre ei, a

440
ajuns la final prin sârguinţă şi practică, muncind şi luptându-se neîncetat. (1.169) Aşadar,
întrucât există trei modalităţi prin care poate fi dobândită înţelepciunea, rezultă că cele două
extreme sunt strâns legate între ele. Pentru că virtutea dobândită prin practică este odrasla
celei rezultate din învăţătură. Pe când cea provenită de la natură este înrudită cu celelalte,
întrucât este aşezată sub ele, fiind rădăcina lor. Însă nimeni nu contestă această poziţie pe care
o ocupă. (1.170) Aşa că este foarte firesc ca Avraam, care a progresat prin intermediul
învăţăturii, să fie numit tatăl lui Iacov, care a ajuns la desăvârşire prin practică. Iar această
expresie nu se referă atât de mult la relaţia care există între cei doi oameni, ci la faptul că
puterea care iubeşte ascultarea este foarte pregătită pentru a învăţa; în timp ce puterea
dedicată practicii este gata să lupte. (1.171) Însă dacă acest practicant al virtuţii va alerga
energic spre final şi va învăţa să vadă clar ceea ce înainte i se părea doar un vis şi o imagine
înceţoşată, fiind transformat şi imprimându-i-se un caracter mai bun, şi fiind numit Israel,
adică „cel care îl vede pe Dumnezeu”, în loc de Iacov, adică „înlocuitorul”, atunci nu îl va
mai avea ca tată pe Avraam, cel care a dobândit înţelepciunea prin învăţătură, ci va deveni fiul
lui Isaac, cel bun de la natură. (1.172) Aceste afirmaţii nu sunt nişte poveşti inventate de
mine, ci sunt cuvinte sfinte, care au fost înscrise pe stâlpi sacri. Căci, spune Scriptura, „Astfel
a pornit Israel la drum, cu tot ce avea. Sosit la Beer-Şeba (n.t. Fântâna Jurământului), a adus
jertfă Dumnezeului tatălui său Isaac” {41}{Geneza 46:1}. Vedeţi acum că această afirmaţie
nu se referă la relaţia dintre doi oameni muritori, ci, aşa cum am spus mai înainte, la natura
lucrurilor? Căci, iată, o dată se spune că Iacov este fiul lui Avraam, iar mai apoi el este numit
Israel, fiul lui Isaac, din motivele pe care le-am analizat cu atenţie.
XVIII. (1.173) Şi după ce a spus, „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui
Avraam şi Dumnezeul lui Isaac”, adaugă: „Nu te teme!”, şi pe bună dreptate. Căci cum am
putea să ne temem când te avem pe tine, O, Dumnezeul nostru, drept pavăză şi apărător? Pe
tine, cel ce ne izbăveşti de teamă şi de orice sentiment dureros. Pe tine, cel care ai plăsmuit
formele arhetipale ale învăţăturii noastre atunci când încă erau difuze, pentru a le face
vizibile, pentru a-l învăţa pe Avraam ce este înţelepciunea, şi pentru a-l zămisli pe Isaac, cel
înţelept din naştere. Pentru că tu ai binevoit să fii numit călăuza unuia şi tatăl celuilalt, din
primul făcând un discipol, iar din al doilea un fiu. (1.174) De aceea, Dumnezeu a promis că îi
va da un pământ. Prin pământ, înţeleg aici virtutea desăvârşită, pe care practicantul virtuţii se
odihneşte după luptă şi cade într-un somn adânc, detaşându-se astfel de viaţa trăită prin
simţurile externe, căci sufletul lui este treaz. Şi primeşte cu bucurie acest loc de odihnă, pe
care nu l-ar fi putut obţine fără luptă şi fără suferinţele războiului, deşi nu a purtat nicio armă
şi nu a ucis pe nimeni (nici să nu ne gândim la asta!), ci a învins viciile şi pasiunile care sunt
adversari ai virtuţii. (1.175) Dar neamul celor înţelepţi este asemănat cu nisipurile mării,
datorită numărului lor, dar şi al faptului că nisipul acţionează ca o bordură care împiedică
înaintarea mării; deoarece învăţătura respinge atacurile violente ale ticăloşiei şi nedreptăţii. Şi
în conformitate cu promisiunile divine, aceste învăţături sunt extinse până la marginile
universului. Iar cel ce este posedat de ele este moştenitorul tuturor regiunilor lumii, fiind
capabil să pătrundă peste tot, spre răsărit, şi spre apus, şi spre miazăzi, şi spre miazănoapte.
Căci Scriptura spune, „Te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi”
{42}{Geneza 28:14}. (1.176) Însă omul înţelept şi virtuos nu este o binecuvântare doar pentru
el însuşi, ci el devine un bun al tuturor oamenilor, asupra cărora revarsă binefaceri din
cămările sale. Căci aşa cum soarele reprezintă lumina tuturor celor care au ochi, la fel şi omul
înţelept este lumina celor care se împărtăşesc din natura raţională.
XXIX. (1.177) „Şi-ntru tine se vor binecuvânta toate neamurile”. Iar aceste cuvinte se
răsfrâng atât asupra omului înţelept, cât şi asupra celorlalţi {43}{aici textul este foarte
deteriorat. Am urmat traducerea lui Mangey). Căci dacă mintea mea se purifică prin virtutea
desăvârşită, şi dacă „triburile” părţilor mele pământeşti se vor purifica la rândul lor, căci au
căzut în plasa simţurilor externe şi a acestui recipient care este trupul; şi dacă cineva, în casa

441
lui, sau în cetatea lui, sau în ţara lui, sau în mijlocul poporului lui, devine iubitor al
înţelepciunii, atunci în mod inevitabil, acea casă, şi acea cetate, şi acea ţară, şi acel popor, vor
dobândi o viaţă mai bună. (1.178) Căci aşa cum mirosul substanţelor aromate care ard în foc
ajunge la toţi aceia care sunt în apropiere, tot aşa şi cei aflaţi în vecinătatea oamenilor înţelepţi
au parte de acele influenţe care ajung la distanţă şi care le pot îmbunătăţi caracterul.
XXX. (1.179) Iar pentru sufletul care munceşte şi se luptă, cel mai mare avantaj este
acela de a-l avea ca tovarăş de călătorie pe Dumnezeu, care pătrunde totul. Căci „Iată”, spune
Dumnezeu, „Eu sunt cu tine” {44}{Geneza 28:15}. De ce-am putea avea nevoie atunci când
bogăţia noastră eşti Tu, singura noastră avere adevărată, cel care ne menţii pe drumul ce duce
la virtute în toate formele sale? Căci nu există doar un singur aspect al vieţii raţionale care
conduce la dreptate şi la toate formele virtuţii, ci există nenumărate aspecte de la care pot
porni la drum cei ce doresc să ajungă la virtute.
XXXI. (1.180) Prin urmare, Scriptura ne spune într-un mod foarte potrivit: „Te voi
conduce înapoi în această ţară”. Căci trebuia ca raţiunea să rămână în sine însăşi şi să nu plece
spre simţul extern. Sau dacă ar fi plecat, atunci următorul lucru bun ar fi fost să se întoarcă iar.
(1.181) Şi poate că această expresie face trimitere în mod figurat la nemurirea sufletului.
Pentru că sufletul care a părăsit tărâmul ceresc, aşa cum am menţionat mai devreme, a venit în
trup ca într-o ţară străină. Prin urmare, tatăl care l-a zămislit promite că nu va permite ca el să
fie ţinut pe veci în robie, ci va simţi compasiune faţă de el şi îi va desface lanţurile, redându-i
libertatea şi conducându-l în siguranţă spre metropola sa, şi nu va înceta să îi ofere ajutor până
când nu va transpune în fapte promisiunile făcute în cuvinte. (1.182) Şi de ce spunem asta?
Întruct cuvintele sale nu diferă de fapte; aşa că sufletul dedicat practicării virtuţii, fiind pus în
mişcare şi provocat să-l caute pe Dumnezeul cel viu, a crezut la început că Dumnezeu se află
într-un loc anume; dar nu după mult timp a rămas perplex de dificultatea acestei căutări şi a
început să-şi schimbe părerea. (1.183) Căci, spune Scriptura, „Într-adevăr, Domnul este în
locul acesta, şi eu n-am ştiut-o!”; şi cred că ar fi fost mai bine să rămână ignorant decât să-şi
imagineze că Dumnezeu există într-un loc, atâta timp cât El cuprinde toate lucrurile într-un
cerc.
XXXII. (1.184) Prin urmare, era firesc ca Iacov să se teamă şi să spună pe un ton plin
de admiraţie, „Cât e de înfricoşător locul acesta!” {45}{Geneza 28:16}. Căci într-adevăr,
dintre toate „locurile” specifice filozofiei naturale, cel mai teribil este acela în care oamenii se
întreabă unde este Dumnezeul cel viu, şi dacă, pe scurt, El se află într-un loc anume. Deoarece
unii afirmă că tot ce există trebuie să ocupe un loc, iar alţii atribuie fiecărui lucru un loc
anume, fie în lume, fie în afara ei, undeva în spaţiul dintre diferitele corpuri cereşti şi univers.
Tot aşa, alţii afirmă că Dumnezeul cel necreat nu seamănă cu nicio fiinţă, ci El transcende
totul, aşa că orice concepţie cu privire la El va trebui să-şi recunoască eşecul; (1.185) din
această cauză el se grăbeşte să strige, „Credeam că Dumnezeu se află într-un loc anume, dar
El înconjoară totul, însă adevărul este că nimic nu-L poate înconjura”. Iar acest lucru manifest
şi vizibil, adică această lume perceptibilă prin simţurile externe, nu este nimic altceva decât
casa lui Dumnezeu, locuinţa uneia din puterile adevăratului Dumnezeu, în conformitate cu
care El este bun; (1.186) şi el numeşte această lume locuinţă, considerând pe bună dreptate că
ea este poarta cerului. Ei bine, ce vrea să însemne asta? Noi nu putem înţelege lumea aceasta,
alcătuită din specii diferite, făurite în conformitate cu regulile divine, şi perceptibilă doar prin
intelect, în alt fel decât migrând în sus către ea din această lume perceptibilă prin simţurile
externe; (1.187) căci nu putem vedea nicio fiinţă imaterială dacă nu ne detaşăm de ceea ce
este trupesc. Căci atunci când simţurile sunt liniştite, percepem locul, iar când sunt în mişcare,
percepem timpul; dar punctele, şi liniile, şi suprafeţele, şi, pe scurt, hotarele [...]{46}{aici
apare o lacună ce nu a putut fi completată într-un mod satisfăcător. Mangey consideră că
restul capitolului este obscur şi deteriorat şi aproape imposibil de descifrat), asemenea unui
veşmânt înfăşurat în jurul său. (1.188) Prin urmare, potrivit legilor analogiei, lumea

442
perceptibilă prin intelect poate fi cunoscută prin înţelegerea acelor lucruri perceptibile prin
simţurile externe, căci acestea din urmă reprezintă poarta care duce la cele dintâi. Căci aşa
cum cei care doresc să viziteze cetăţi intră prin nişte porţi, tot aşa şi cei ce doresc să înţeleagă
lumea invizibilă sunt conduşi în căutările lor de aspectul lucrurilor vizibile. Iar lumea alcătuită
din acea esenţă accesibilă doar intelectului, lipsită de forme sau de obiecte vizibile, şi care
există doar în ideea arhetipală implantată în minte, modelată în conformitate cu înfăţişarea sa,
nu e umbrită de nimic; toate zidurile şi toate porţile care ar putea stânjeni progresul său fiind
îndepărtate, aşa încât nu poate fi privită prin intermediul unui alt lucru, ci doar prin sine
însăşi, întrucât afişează o frumuseţe neschimbătoare, oferind o privelişte minunată şi
inefabilă.
XXXIII. (1.189) Dar, gata cu asta! Căci mai este un vis care aparţine aceleiaşi
categorii, şi anume acela referitor la turma pestriţă, care este relatat de visător, după ce s-a
trezit, în felul acesta: „Iar îngerul Domnului mi-a grăit în vis: «Iacove!» Şi eu am răspuns:
«Ce este?» Zis-a El: «Ridică-ţi ochii şi vezi: toţi ţapii şi berbecii care sar pe capre şi pe oi sunt
vărgaţi şi bălţaţi şi cenuşii; căci Eu am văzut tot ce ţi-a făcut ţie Laban. Eu sunt Dumnezeul
Cel ce ţi s-a arătat în Betel (n.t. Casa lui Dumnezeu), unde Mi-ai turnat untdelemn pe stâlp şi
unde Mi-ai făcut făgăduinţă. Acum ridică-te deci, ieşi din ţara aceasta şi mergi în ţara ta de
naştere, şi Eu voi fi cu tine {47}{Geneza 31:11-13}. (1.190) Vedeţi aici că Cuvântul divin
spune că visele sunt trimise de la Dumnezeu; nu doar cele care apar sub influenţa directă a
Cauzei supreme, ci şi acelea care se datorează îngerilor, care sunt slujitorii şi tălmăcitorii săi,
pe care Tatăl care i-a creat îi consideră vrednici de o soartă divină şi binecuvântată; (1.191)
dar să vedem ce urmează după asta. Cuvântul sacru dă unora porunci pozitive, referitoare la
ce trebuie să facă, asemenea unui rege; altora le sugerează ce ar fi în interesul lor, aşa cum
face şi învăţătorul cu discipolii lui; şi tot aşa, pe unii îi povăţuieşte, astfel încât să-şi facă
planuri înţelepte; în felul acesta, el este de ajutor celor care nu ştiu ce trebuie să facă; pentru
alţii, însă, el este ca un prieten care le dezvăluie, într-o manieră blândă şi convingătoare, multe
secrete, pe care nu se cuvine să le audă nicio persoană neiniţiată. (1.192) Căci uneori îi
întreabă pe oameni, aşa cum l-a întrebat pe Adam, de exemplu, „Unde eşti?”. Şi oricine ar
putea răspunde, pe bună dreptate, „Nicăieri”. Căci lucrurile omeneşti nu rămân niciodată în
aceeaşi stare, ci sunt mişcate şi transformate, fie că este vorba de suflet, de trup sau de
împrejurările externe; căci mintea omului este instabilă, nefiind impresionată mereu în acelaşi
fel de către aceleaşi lucruri, ci impresiile sale prezente pot fi diametral opuse în raport cu cele
anterioare. Însă şi trupul e instabil, după cum dovedesc toate modificările care apar pe măsura
trecerii timpului, din fragedă pruncie şi până la adânci bătrâneţe; dar şi împrejurările externe
sunt variabile, înregistrând urcuşuri şi coborâşuri în funcţie de întorsăturile soartei.
XXXIV. (1.193) Dar atunci când Dumnezeu vine în mijlocul prietenilor, El nu va
începe să vorbească până când nu se va adresa pe nume fiecăruia dintre ei, căci doar aşa
aceştia îşi vor ciuli urechile şi vor deveni tăcuţi şi atenţi, ascultând cuvintele sacre care se
rostesc pentru ei, în aşa fel încât să nu le uite niciodată; pentru că într-un alt pasaj din
Scriptură se spune, „Taci şi ascultă!” {48}{Deuteronomul 27:9}. (1.194) Şi lui Moise i s-a
rostit numele din tufiş. Căci Scriptura spune, „Când însă Domnul a văzut că el se apropie să
vadă, i-a făcut Domnul chemare din mijlocul rugului, zicând: «Moise! Moise!»“ Şi el a
răspuns: «Ce este, Doamne?» {49}{Exodul 3:4}. La fel şi în cazul lui Avraam, care se
pregătea să-l aducă ca jertfă de ardere de tot pe fiul său unic şi iubit; căci acestuia i s-a interzis
să distrugă neamul celor autodidacţi, al căror simbol este Isaac; (1.195) pentru că la începutul
relatării acestui episod, Moise spune că „L-a încercat Dumnezeu pe Avraam şi i-a zis:
«Avraame, Avraame”»; iar el a răspuns: «Iată-mă!» Şi [Dumnezeu] i-a zis: «Ia-l pe fiul tău
cel dorit, Isaac, cel pe care-l iubeşti, şi jertfeşte-l”. Dar când a aşezat victima pe jertfelnic, un
înger din cer a strigat şi i-a spus, „Avraame, Avraame!”, iar el a răspuns, „Iată-mă!. [Îngerul]
a zis: «Să nu-ţi ridici mâna asupra băiatului, nici să-i faci vreun rău»”{50}{Geneza 22:1,2, 9-

443
12}. (1.196) Şi practicantul virtuţii este chemat pe nume, fiind considerat vrednic de aceeaşi
onoare; căci, spune Scriptura, „Iar îngerul Domnului mi-a grăit în vis: «Iacove!» Şi eu am
răspuns: «Ce este?» {51}{Geneza 31:11}. (1.197) Şi după ce a fost strigat pe nume, el s-a
străduit să ajungă la cunoaşterea exactă a simbolurilor care i s-au înfăţişat; este vorba de acele
animale din turmă, care fac trimitere la asociaţii şi raţionamente logice. Căci, spune Scriptura,
„Iacov şi-a ridicat ochii şi a văzut că ţapii şi berbecii săreau pe capre şi pe oi”. (1.198) Ei bine,
ţapul este conducătorul turmei de capre, iar berbecul este conducătorul turmei de oi, şi aceste
două animale sunt simbolurile raţiunii desăvârşite, căci primul purifică sufletul de păcate, iar
celălalt îl hrăneşte şi îl umple de fapte bune. Aşadar, conducătorii turmelor din interiorul
nostru sunt gândurile; iar turmele însele sunt stările noastre de spirit, care se aseamănă cu oile
şi caprele, pentru că se reped cu zel şi ardoare, dând năvală către dreptate. (1.199) Aşadar,
privind cu ochiul minţii sale, care până în acel moment fusese închis, el a văzut gândurile
desăvârşite, asemănătoare cu ţapii şi berbecii, pregătite să păcătuiască mai puţin şi să facă mai
multe fapte bune. Şi a văzut cum sar pe oi şi pe capre, adică pe acele suflete care sunt încă
tinere, şi delicate, şi pline de vigoarea tinereţii, şi aflate în floarea vârstei; fără să caute plăceri
iraţionale, ci semănând ideile invizibile ale chibzuinţei. (1.200) Căci această legătură
matrimonială este binecuvântată cu copii; însă ea nu constă în unirea trupurilor, ci în
împerecherea virtuţilor desăvârşite cu sufletele bine înzestrate. Aşa că voi, gânduri înţelepte,
ridicaţi-vă, creaţi legături, semănaţi sămânţa şi nu neglijaţi niciun suflet bogat, şi fertil, şi bine
înzestrat, şi feciorelnic; ci invitându-l să se unească cu voi, desăvârşiţi-l şi faceţi în aşa fel
încât să zămislească, căci în felul acesta veţi deveni părinţii multor lucruri bune, şi ai unor
vlăstare de parte bărbătească, „albe imaculate, vărgate, bălţate şi cenuşii” (n.t. Geneza 31:10).
XXXV. (1.201) Însă acum va trebui să vedem ce putere are fiecare din aceste vlăstare.
Ei bine, cele albe imaculate (διάλευκοι) sunt cele mai frumoase şi cele mai vizibile; cuvântul
„διά” fiind adesea folosit ca prefix care adaugă forţă unui cuvânt, aşa încât cuvintele διάδηλον
şi διάσημον sunt folosite în mod obişnuit pentru a indica ceea ce este extrem de evident
(δηλον) şi extrem de remarcabil (έπίσημον); (1.202) prin urmare, înţelegem aici că vlăstarul
întâi născut al sufletului care a primit sămânţa sacră este alb imaculat; fiind asemenea unei
lumini în care nu există niciun pic de umbră şi asemenea unei radiaţii strălucitoare; ca o rază
de lumină pură venită de la soare, într-o zi frumoasă de vară, la amiază. Şi tot aşa, prin
afirmaţia că unele vlăstare sunt vărgate, se face aluzie nu la turmele de animale care au aceste
pete de culori diferite, asemănătoare leprei necurate, simbolul unei vieţi şovăielnice şi
aruncate în toate direcţiile de către mintea nestatornică, ci la faptul că ele au nişte semne
regulate, sub formă de benzi de culori diferite, având modele variate şi particularităţi care
dacă sunt puse laolaltă şi combinate în maniera cuvenită pot da naştere unei armonii muzicale.
(1.203) Căci unii consideră că lucrurile vărgate apar la întâmplare şi într-o manieră obscură,
de aceea au lăsat această artă în grija ţesătorilor. Însă eu nu admir doar arta în sine, ci şi
numele pe care îl are, mai ales atunci când am în vedere diviziunile pământului şi sferele
cereşti, diferenţele care există între diferitele categorii de plante şi animale, precum şi textura
pestriţă, prin care înţeleg lumea; (1.204) căci sunt obligat să presupun că cel care a creat
această ţesătură universală este şi inventatorul ştiinţelor atât de felurite; şi privesc cu reverenţă
la acest inventator, cinstind arta pe care a inventat-o, uimit fiind de lucrarea care rezultă din
ea, cu toate că nu am putut vedea decât o mică parte din aceasta; însă pe baza acestei părţi
care s-a desfăşurat în faţa mea, dacă mă pot exprima aşa, sper să-mi formez o părere suficient
de corectă despre întreg, lăsându-mă condus de intuiţie şi de lumina analogiei. (1.205) Totuşi,
îl admir pe iubitorul de înţelepciune pentru că a studiat aceeaşi artă, adunând şi considerând
că se cuvine să ţeasă la un loc multe lucruri, deşi diferite şi provenind din surse diverse, astfel
încât să formeze o singură pânză de păianjen; căci din cunoştinţele de gramatică a luat primele
două elemente, adică scrierea şi citirea, şi le-a dat copiilor săi; iar din progresul cunoaşterii
desăvârşite a luat iscusinţa pe care o au poeţii şi înţelegerea istoriei antice; şi a luat

444
certitudinea şi evitarea înşelăciunii din aritmetică şi geometrie, ştiinţe care au nevoie de
proporţie şi de calcule; iar din muzică a împrumutat rima, şi metrul, şi armoniile, şi cromatica,
şi gama diatonică, şi temele muzicale combinate şi separate; din retorică a luat inventivitatea,
şi limbajul, şi ordinea, şi memoria, şi acţiunea; iar din filozofie, tot ce a omis să ia din aceste
domenii separate, precum şi toate lucrurile care compun viaţa omului, punându-le pe toate la
un loc într-o lucrarea admirabilă, combinând învăţătura temeinică cu disponibilitatea de a
învăţa mai mult. (1.206) Ei bine, Sfânta Scriptură îl numeşte pe creatorul acestei lucrări
compuse Beţaleel, al cărui nume tălmăcit înseamnă „în umbra lui Dumnezeu”; căci el face
toate copiile, iar omul pe nume Moise face toate modelele, asemenea arhitectului şef; aşa se
face că primul face schiţele, ca să spunem aşa, pe când cel de-al doilea nu se mulţumeşte cu
ele, (1.207) ci făureşte naturile arhetipale; şi el a împodobit deja locurile sfinte cu elemente
diverse; iar în oracolele cuprinse în Sfintele Scripturi, omul înţelept este considerat a fi
singurul decorator al locului sfânt.
XXXVI. Iar lucrarea cea mai frumoasă şi mai variată a lui Dumnezeu, adică această
lume, a fost desăvârşită prin cunoaşterea plină de înţelepciunea; căci cum altfel am putea privi
această creaţie diversă a sa decât ca pe un efort nobil şi corect de cunoaştere? (1.208) Şi copia
ei cea mai sacră este Cuvântul de înţelepciune, care va ţine la pieptul său lucrurile cereşti şi
pământeşti, despre care practicantul virtuţii îşi va forma o părere. Căci după oile albe el a
văzut imediat animalele vărgate, însemnate cu pecetea învăţăturii. (1.209) În al treilea rând,
vin animalele bălţate şi cenuşii; şi ce om întreg la minte n-ar putea să vadă că şi acestea sunt
diferite în privinţa genului? Totuşi, legiuitorul nu este preocupat de diferenţele care există
între animalele care fac parte din turme, ci de drumul care duce la virtute şi perfecţiune;
(1.210) pentru că el îşi doreşte ca cel care înaintează pe acest drum să fie stropit cu ţărână şi
apă; întrucât se ştie că Creatorul a amestecat pământ şi apă şi a modelat trupul omului, însă
aceasta este o lucrare invizibilă, nu una făcută cu mâna. Aşadar, primul principiu al
înţelepciunii este acela că nu trebuie să uităm de noi înşine, ci veşnic trebuie să avem în faţa
ochilor noştri materialul din care am fost alcătuiţi; pentru că în felul acesta omul va scăpa de
mândrie şi aroganţă, acele rele pe care Dumnezeu le urăşte cel mai mult; căci cum ar putea
cineva să se mai umfle în pene şi să se mai fălească, atâta vreme cât îşi va aminti mereu că
principiile originare ale formării sale sunt ţărâna şi apa? (1.212) Din acest motiv, profetul a
considerat că este bine ca cei care aduc jertfe să fie stropiţi cu lucrurile menţionate anterior;
socotind că nimeni nu este vrednic să aducă jertfe dacă mai întâi nu s-a cunoscut pe sine
însuşi, dacă nu a înţeles nimicnicia omului, precum şi elementele din care este alcătuit, şi dacă
nu a înţeles din toate acestea că el este total nesemnificativ.
XXXVII. (1.213) Aceste trei semne, albul imaculat, aspectul vărgat şi culoarea cenuşie
sunt încă imperfecte în ceea ce-l priveşte pe practicantul virtuţii, deoarece el nu a ajuns încă la
desăvârşire. Însă în cazul omului desăvârşit, şi ele sunt desăvârşite. Şi vom vedea cum anume.
(1.214) Sfânta Scriptură a stabilit, în primul rând, ca Marele Preot, înainte să oficieze slujbele
orânduite prin lege, să fie stropit cu apă şi cenuşă, ca să-şi aducă aminte de el însuşi. Căci şi
înţeleptul Avraam, atunci când a mers să vorbească cu Dumnezeu, a spus că el nu este altceva
decât pulbere şi cenuşă (n.t. Geneza 18:27). În al doilea rând, i se porunceşte să se îmbrace cu
o tunică lungă până-n pământ şi să aibă un pieptar brodat cu fire de diferite culori, ca simbol
al stelelor luminoase din cer. (1.215) Căci se pare că Dumnezeu are două temple; unul este
această lume, în care Marele Preot este Cuvântul divin, adică fiul său întâi născut. Iar celălalt
este sufletul raţional, al cărui preot este omul adevărat, a cărui copie, perceptibilă prin
simţurile externe, este omul care face legăminte şi care aduce jertfe, cel căruia i s-a poruncit
să îmbrace tunica menţionată anterior, simbolul cerului şi al întregului univers, pentru ca
lumea să se unească cu el şi să jertfească împreună, iar omul la rândul lui să poată conlucra cu
universul. (1.216) Aşadar, vedem că Marele Preot este alcătuit din două elemente, căci este
bălţat şi are o natură diversă. Iar acum ne vom referi la cea de-a treia categorie, cea mai

445
desăvârşită dintre toate, al cărei simbol este culoarea albă. Atunci când Marele Preot intră în
Sfânta Sfintelor, el este îmbrăcat într-un veşmânt multicolor, dar îşi mai pune şi o mantie
ţesută din inul cel mai fin. (1.217) Căci aceasta simbolizează vigoarea, caracterul integru şi
lumina cea mai strălucitoare. Pentru că o astfel de mantie nu se rupe cu uşurinţă, întrucât
materialul nu provine de la o fiinţă muritoare; de aceea, când este curăţată cu grijă, devine
luminoasă şi sclipitoare. (1.218) Iar aceste porunci au acest înţeles figurat, şi anume că toţi
aceia care îl slujesc pe Dumnezeul cel viu într-un spirit pur şi inocent, depind la început de
fermitatea şi încăpăţânarea minţii lor, căci aceştia dispreţuiesc atracţiile lumii, care îi momesc
pe oameni, rănindu-i şi sleindu-le puterile. În al doilea rând, scopul acestora este nemurirea,
de aceea râd de felul în care se amăgesc oamenii cu lucruri scornite de ei. În sfârşit, aceşti
oameni sclipesc în lumina razelor strălucitoare ale adevărului, căci au renunţat la părerile
false, care preferă întunericul în locul luminii.
XXXVIII. (1.219) Aşadar, consider că l-am descris suficient pe Marele Preot, cel care
poartă semnele menţionate anterior, pentru că are straie albe, şi vărgate, şi cenuşii. Însă cel
care doreşte să se ocupe de administrarea treburilor omeneşti, pe nume Iosif, pare să nu fi
împrumutat toate aceste caracteristici, ci doar aspectul vărgat aflat în mijlocul celorlalte două.
(1.220) Întrucât citim că Iosif avea „o tunică multicoloră” {52}{Geneza 37:3}, care nu era
stropită cu elementele purificatoare, prin care să cunoaştem că şi el era alcătuit din ţărână şi
apă, ceea ce ne indică faptul că nu putea atinge virtutea albă şi strălucitoare. Şi asta pentru că
era îmbrăcat în ţesătura extrem de variată a chestiunilor de ordin politic, care nu se combină
decât în foarte mică măsură cu adevărul; de aici decurg chestiunile plauzibile şi probabile şi
tot de aici răsar şi sofiştii Egiptului, ghicitorii, ventrilocii şi magii; oameni iscusiţi atunci când
este vorba de jonglerii, şi incantaţii, şi trucuri de tot felul, din plasa căror este extrem de greu
să scapi. (1.221) De aceea, Moise ne spune, şi pe bună dreptate, că această tunică este pătată
de sânge; căci la fel de pătată este şi viaţa omului care se implică în treburi politice,
războindu-se cu unii şi apărându-se de alţii, căci este atacat şi lovit de întâmplări neprevăzute.
(1.222) Analizaţi-l acum pe omul care are influenţă asupra celorlalţi şi de care depind toate
treburile cetăţii. Nu vă bateţi capul cu cei ce îl admiră, căci veţi vedea că e pândit de
numeroase boli, că viaţa lui e un dezastru, că soarta îl aruncă cu violenţă de colo-colo, deşi el
vrea să meargă în altă parte şi de aceea opune rezistenţă, uneori într-un mod nevăzut; dar
soarta doreşte să îl doboare şi să îl distrugă, căci, uneori, oamenii se satură de dominaţia lui,
iar alteori, se expune atacurilor unui rival mai putenic. (1.223) Pentru că invidia este un
duşman de temut, şi încă unul greu de înlăturat, întrucât se agaţă de tot ce numim soartă bună,
fiind aproape imposibil de evitat.
XXXIX. (1.224) Aşa că ce motiv am avea să ne felicităm că suntem îmbrăcaţi cu
veşmântul multicolor al chestiunilor de ordin politic? Căci splendoarea sa ne amăgeşte,
împiedicându-ne să-i vedem urâţenia, care este ferită privirii, şi ascunsă, şi înşelătoare.
(1.225) De aceea, haideţi să ne dezbrăcăm de această tunică înflorată, şi să ne punem
veşmântul sacru, ţesut şi brodat cu ornamentele virtuţii; pentru că în felul acesta vom scăpa de
capcanele pe care ni le întind lipsa iscusinţei, şi ignoranţa, şi cunoaşterea insuficientă, şi
educaţia precară, al căror tovarăş este Laban. (1.226) Căci atunci când Cuvântul sacru ne-a
purificat prin intermediul elementelor cu care ne-a stropit, şi când ne-a împodobit cu
raţionamentele selecte ale adevăratei filozofii, şi când ne-a dus la cel care a trecut testul, noi
am devenit autentici, şi vizibili, şi strălucitori; asta pentru că acea dispoziţie perfidă, care
urmăreşte să se ridice şi să invalideze ceea ce s-a spus, a fost condamnată. (1.227) Căci spune
Scriptura: „Eu am văzut tot ce ţi-a făcut ţie Laban” {53}{Geneza 31:12}, adică acele lucruri
care sunt opuse celor pe care Eu ţi le-am dat, şi care sunt ticăloase şi vrednice de a rămâne în
întuneric. Însă omul care speră să se alieze cu Dumnezeu nu trebuie să se umilească şi să
tremure, căci acestuia Dumnezeu îi spune, „Eu sunt Dumnezeul Cel ce ţi s-a arătat în Betel
(n.t. Casa lui Dumnezeu)”. (1.228) Este cu adevărat ceva nobil ca sufletul să se laude că

446
Dumnezeu a considerat că se cuvine să se arate şi să vorbească cu el. Dar să nu trecem grăbiţi
pe lângă cele spuse aici, ci să analizăm cu atenţie cuvintele, pentru a vedea dacă este vorba
într-adevăr de doi Dumnezei. Căci se spune, „Eu sunt Dumnezeul ce ţi s-a arătat”; dar nu în
acel loc unde sunt Eu, ci în Betel (n.t. Casa lui Dumnezeu), ca şi cum s-ar fi referit la un alt
Dumnezeu. (1.229) Aşadar, ce-am putea să spunem? Că există doar un singur Dumnezeu
adevărat; însă cei numiţi dumnezei, printr-un abuz de limbaj, sunt mulţi; motiv pentru care
Sfânta Scriptură afirmă că atunci când se foloseşte articolul, se face referire la adevăratul
Dumnezeu, căci se spune „Eu sunt Dumnezeul” (ό θεός); însă atunci când cuvântul este
folosit incorect, el nu este însoţit de articol, expresia fiind, „Ce ţi s-a arătat”, nu „în Casa
Dumnezeului (τοϋ θεοϋ)”, ci „în Casa lui Dumnezeu” (θεοϋ); (1.230) şi numeşte aici
Dumnezeu anticul său cuvânt, dar nu dintr-o pornire superstiţioasă referitoare la poziţia
numelor, ci doar cu scopul de a face referire la fapte; căci în alte pasaje, povestitorul sacru,
atunci când s-a întrebat dacă există în realitate vreun nume care să i se potrivească
Dumnezeului cel viu, a arătat că acesta nu poate avea niciun nume; pentru că oricum l-ar numi
cineva, acesta ar fi doar un abuz de limbaj; pentru că Dumnezeul cel viu nu este ceva ce poate
fi descris, ci El este existenţă pură.
XL. (1.231) O dovadă în acest sens poate fi găsită în răspunsul divin pe care
Dumnezeu l-a dat celui care a vrut să afle numele său, „Eu sunt Cel ce este” {54}{Exodul
3:14}, pentru ca cel care a pus întrebarea să ştie că dacă omul nu e unit cu Dumnezeu nu va
putea înţelege aceste lucruri. (1.232) În consecinţă, este firesc ca El să apară sufletelor
imateriale care îl slujesc aşa cum este El şi să converseze cu ele aşa cum face un prieten cu
prietenii lui; însă acelor suflete care încă se află în trup, el trebuie să li se arate sub înfăţişarea
unor îngeri, fără a-şi schimba natura (căci El este neschimbător), ci făcând în aşa fel încât să
sădească în mintea celor care îl privesc ideea că ceea ce văd nu este o imitaţie, ci chiar
înfăţişarea lui arhetipală. (1.233) Există, aşadar, o poveste veche şi binecunoscută, care spune
că Divinitatea, luând forma unor oameni din diferite ţări, se duce prin cetăţile oamenilor, în
căutarea nedreptăţilor şi a fărădelegilor; şi cu toate că povestea s-ar putea să nu fie adevărată,
ea este bună şi utilă. (1.234) Dar Scriptura, care promovează ideile cu privire la Divinitate
într-o manieră plină de reverenţă şi pe un ton sfânt, şi care îşi propune să ofere învăţătură
celor nesăbuiţi, l-a asemănat pe Dumnezeu cu un om, deşi nu cu un om oarecare; (1.235)
atribuindu-i o faţă, şi mâini, şi picioare, şi o gură, şi o voce, şi furie, şi pasiune, şi arme
defensive, şi intrări şi ieşiri, şi mişcări în sus şi în jos şi în toate direcţiile; însă aceste afirmaţii
nu sunt adevărate, dar pot fi utile celor care învaţă despre El; (1.236) căci scriitorii au ştiut că
unii oameni au o inteligenţă greoaie, fiind incapabili să-şi formeze vreo idee despre
Dumnezeu în lipsa unui trup, aşa că ar fi fost imposibil să fie mustraţi altfel decât în felul
acesta, spunându-li-se că Dumnezeu vine şi pleacă asemenea unui om; şi că coboară şi urcă, şi
că vorbeşte, şi că se mânie pe păcătoşi, şi că furia sa este implacabilă; şi că are pregătite
săgeţile şi săbiile, precum şi celelalte obiecte cu care îi pedepseşte pe păcătoşi. (1.237) Şi ar
trebui să fim mulţumiţi dacă aceşti oameni ar putea progresa de frica acestor imagini; şi mulţi
spun că în întreaga istorie a legii există doar aceste două cărări; una care conduce la adevărul
adevărat, graţie căreia avem afirmaţii de genul „Dumnezeu nu-i ca omul” {55}{Numeri
23:19}; alta care ia în considerare părerile oamenilor nesăbuiţi, cărora li s-a spus, „Aşa cum
omul îl ceartă pe fiul său, tot astfel Domnul, Dumnezeul tău, te ceartă pe tine”
{56}{Deuteronomul 8:5}.
XLI. (1.238) Aşa că de ce ne-am mai mira că uneori Dumnezeu apare sub înfăţişare de
înger, iar alteori apare ca om, pentru a veni astfel în ajutorul celor care îi înalţă rugăciuni. De
aceea, atunci când spune, „Eu sunt Dumnezeul ce ţi s-a arătat în Betel (n.t. Casa lui
Dumnezeu)”, noi trebuie să înţelegem că în acea împrejurare El a luat înfăţişarea unui înger,
fără a-şi schimba însă natura, spre folosul celui ce nu putea îndura încă să vadă chipul
adevăratului Dumnezeu; (1.239) căci aşa cum cei ce nu pot privi direct soarele îl văd totuşi în

447
reflecţia razelor sale, iar luna o văd în haloul din jurul ei; tot aşa, aceia care nu pot îndura să
vadă chipul lui Dumnezeu, se uită la imaginea lui, adică la îngerul său, Cuvântul, ca şi cum ar
fi Dumnezeu însuşi. (1.240) Nu vedeţi că educaţia publică, adică Agar, îi spune îngerului, „Tu
eşti Dumnezeu care mă vede”? {58}{Geneza 16:13} căci ea nu era capabilă să privească
cauza străveche, întrucât avea descendenţă egipteană. Însă acum mintea începe să progreseze,
fiind capabilă să îşi formeze o imagine despre Guvernatorul tuturor puterilor; (1.241) motiv
pentru care El spune, „Eu sunt Domnul Dumnezeu” {59}{Geneza 31:13}, cel a cărui imagine
ai privit-o înainte să mă vezi pe mine, şi al cărui stâlp l-ai înălţat, gravând pe el o inscripţie
sacră; iar inscripţia se referă la faptul că Eu sunt singur, şi că am rânduit natura lucrurilor,
aducând dezordine şi tulburare acolo unde era ordine şi stabilitate, pentru ca Cuvântul meu să
se poată odihni pe o fundaţie fermă şi solidă.
XLII. (1.242) Căci stâlpul simbolizează trei lucruri; fermitatea, consacrarea şi
inscripţia; ei bine, fermitatea şi inscripţia au fost deja analizate, însă consacrarea trebuie
explicată tuturor oamenilor. (1.243) Căci cerul şi lumea sunt o jertfă dedicată lui Dumnezeu,
cel care le-a făcut; şi toate sufletele cosmopolite şi iubitoare de Dumnezeu, care i se dedică şi
i se consacră, fără a lăsa vreo fiinţă muritoare să le târască în direcţie opusă, nu obosesc
niciodată să îşi înfrumuseţeze viaţa pe care i-o dedică ca jertfă. (1.244) Iar cel ce nu-i ridică
un stâlp lui Dumnezeu este un om nesăbuit, dar mai nesăbuit e acela care îşi ridică lui însuşi
un stâlp, atribuind stabilitate lucrurilor create, care sunt azvârlite de colo-colo, crezând că
acele lucruri sunt vrednice de laudă şi de a fi consemnate, deşi în realitate sunt condamnabile,
nefiind cazul să fie menţionate deloc în vreo inscripţie, sau dacă au fost menţionate, mai bine
ar fi şterse degrabă. (1.245) De aceea, Sfânta Scriptură spune deschis, „Şi nici stâlp să nu-ţi
întăreşti” {60}{Deuteronomul 16:22}; căci, într-adevăr, nimic din ce-i aparţine omului nu are
stabilitate, cu toate că unii se încăpăţânează să afirme acest lucru. (1.246) Însă aceşti oameni
nu se consideră doar stabili, ci şi vrednici de cinste şi de inscripţii, uitându-l pe acela care doar
El este vrednic de cinste, şi care este singurul care se bucură de stabilitate; şi pentru că aceştia
se abat din drum şi rătăcesc cărarea ce duce la virtute, simţul extern îi induce şi mai mult în
eroare, ceea ce înseamnă că femeia înrudită cu ei îi determină să eşueze; (1.247) aşadar,
întregul suflet, asemenea unei corăbii {61}{Mangey consideră că acest pasaj este deteriorat şi
propune ca în loc de ναΰς să citim άπνους, „mort”, însă nu cred că este cazul de aşa ceva}, se
sfărâmă, căpătând aspectul unui stâlp; căci Sfintele Scripturi ne spun că femeia lui Lot s-a
uitat înapoi şi s-a transformat într-un stâlp de sare, (1.248) lucru firesc şi pe deplin meritat;
căci dacă omul nu priveşte înainte la acele lucruri care sunt demne de a fi văzute şi auzite
(este vorba despre virtuţi şi despre faptele săvârşite în conformitate cu ele), ci se uită înapoi,
la lucrurile pe care le lasă în urmă, la gloria surdă, la bogăţiile oarbe, la vigoarea insensibilă a
trupului şi la eleganţa inutilă a minţii, căutându-le doar pe acestea şi pe altele înrudite cu ele,
va deveni un stâlp lipsit de viaţă, care se va topi de la sine; pentru că sarea nu este un lucru
durabil.
XLIII. (1.249) Aşa că este de admirat că practicantul virtuţii, după ce a aflat prin
studiu necontenit că creaţia este un lucru mişcător prin natura sa, în timp ce Dumnezeu este
imuabil şi nemişcat, a înălţat un stâlp lui Dumnezeu, pe care apoi l-a sfinţit; căci Dumnezeu
spune, „Mi-ai turnat untdelemn pe stâlp” {62}{Geneza 31:13}. (1.250) Dar să nu vă imaginaţi
că acea piatră a fost unsă cu ulei, ci în loc de asta să înţelegeţi faptul că el şi-a însuşit temeinic
prin practică ideea că Dumnezeu este singura fiinţă neclintită, şi că s-a luptat să păstreze
această idee în suflet, folosindu-se nu de acea ştiinţă care duce la îngrăşarea trupului, ci de
aceea prin intermediul căreia mintea dobândeşte tărie şi o vigoare irezistibilă; (1.251) căci
omul dornic să plece în căutarea învăţăturilor bune şi a lucrurilor virtuoase iubeşte munca şi
exerciţiile; aşa că în mod firesc, după ce şi-a făcut încălzirea cu acele exerciţii de antrenament
care sunt surorile artei vindecătorilor, el unge şi aduce la desăvârşire toate ideile sale despre
virtute şi pietate, dedicându-le, ca pe o jertfă frumoasă şi durabilă, lui Dumnezeu. (1.252) Din

448
acest motiv, după ce menţionează sfinţirea stâlpului, Dumnezeu mai adaugă, „Unde Mi-ai
făcut făgăduinţă”. Ei bine, făgăduinţa este, şi pe bună dreptate, o dedicaţie, fiindcă despre cel
ce făgăduieşte se spune că îi oferă în dar lui Dumnezeu nu doar averile sale, ci şi pe sine
însuşi, în calitate de proprietar; (1.253) căci spune Scriptura, „Sfânt va fi şi va lăsa pletele
capului să-i crească-n voie acela care I s-a făgăduit Domnului” (n.t. Numeri 6:5). Dar dacă
este sfânt, cu siguranţă că este o jertfă adusă lui Dumnezeu, căci nu mai are de a face cu ceea
ce este nesfânt şi profan; (1.254) iar afirmaţia mea este întărită de comportamentul Anei, acea
profetesă şi mamă a unui profet, al cărui nume tălmăcit înseamnă „Graţie”; căci aceasta spune
că îl dă pe fiul ei „Samuel în dar Celui Sfânt” {63}{1Samuel 1:28}, dedicându-l nu atât ca
fiinţă omenească, cât ca o fire inspirată şi posedată de un impuls divin; iar numele Samuel
tălmăcit înseamnă „numit de Dumnezeu”. (1.255) Atunci de ce, O, sufletul meu, te iroseşti în
speculaţii şi lucrări zadarnice? Şi de ce nu te alături ca discipol practicantului virtuţii, luând
arma în mână împotriva pasiunii şi a vanităţii, pentru a învăţa de la el cum trebuie să lupţi
împotriva lor? Căci de îndată ce vei învăţa această artă vei deveni conducătorul unei turme,
dar nu al uneia lipsită de semne distinctive, şi de raţiune, şi de docilitate, ci al unei turme
autentice, şi raţionale, şi frumoase; (1.256) iar dacă vei deveni conducătorul ei, vei ajunge să
compătimeşti această omenire nefericită şi să venerezi neîncetat Divinitatea; şi nu vei osteni
niciodată să-l binecuvântezi pe Dumnezeu, ba chiar îi vei scrie pe stâlpi imnuri potrivite
lucrării sale sacre, aşa că vei fi capabil nu doar să vorbeşti curgător, ci şi să cânţi melodios
virtuţile Dumnezeului cel viu; pentru că numai aşa vei putea să te întorci în casa tatălui tău,
izbăvit de o lungă şi inutilă rătăcire pe pământ străin.

CARTEA II

I. (2.1) Ca să descriem cea de-a treia categorie de vise care ne vin de la Dumnezeu îl
vom lua în mod firesc pe Moise drept aliat, pentru că el a dobândit învăţătura, deşi la început
era ignorant, aşa încât ne poate învăţa şi pe noi, căci şi noi suntem ignoranţi, care este
semnificaţia acestor semne, analizându-le pe fiecare în parte. Ei bine, visele care fac parte din
această categorie apar atunci când mintea se mişcă de la sine, şi se agită, şi intră în transă, şi
se simte inspirată, astfel încât, printr-o anumită capacitate profetică, ea poate prezice viitorul.
(2.2) Pentru că visele din prima categorie despre care am vorbit provin din faptul că mintea
este pusă în mişcare de Dumnezeu, cel care ne sugerează într-o manieră invizibilă ceea ce
pentru El este clar, iar pentru noi nedesluşit. Visele din a doua categorie se produc atunci când
intelectul nostru se mişcă simultan cu sufletul universului, umplându-se de o nebunie divină,
prin intermediul căreia putem prevedea evenimentele ce sunt pe cale să se producă; (2.3) din
acest motiv, Călăuza Sacră vorbeşte limpede şi clar despre vise, spunând că viziunile din
prima categorie sunt nişte profeţii clare şi precise, ca şi cum ar fi vorba de cuvintele lui
Dumnezeu. Despre visele din a doua categorie spune că nu sunt nici clare, nici obscure; un
astfel de vis este acela în care apare scara ce duce la cer; căci această viziune este una
enigmatică; cu toate acestea, înţelesul ei nu poate scăpa acelora care au privirea ageră. (2.4)
Dar visele din a treia categorie sunt mai puţin clare decât celelalte, întrucât sunt enigmatice şi
au un înţeles ascuns, fapt pentru care este nevoie de cineva care să posede ştiinţa de a le
interpreta. În orice caz, toate visele din această categorie pe care le-a consemnat legiuitorul
sunt tălmăcite de oameni iscusiţi în arta pe care am pomenit-o. La ale cui vise fac referire
aici? Cu siguranţă că la visele lui Iosif, la visul Faraonului Egiptului, precum şi la visele
Marelui Pitar şi Marelui Paharnic; (2.6) şi se cuvine să începem investigaţia noastră cu cele
dintâi. Aşadar, primele vise sunt acelea ale lui Iosif, în timpul cărora a avut viziuni din cele
două părţi ale lumii, cerul şi pământul. În legătură cu pământul, a visat despre recoltă, după
cum urmează, „Mi se părea că noi legam snopi în ţarină; şi iată că snopul meu s-a sculat şi
stătea drept” {64}{Geneza 37:7}. (2.7) Iar celălalt vis, despre cercul zodiacului, şi anume,

449
„Soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie” (n.t. Geneza 37:9). Aşadar, tălmăcirea
primului vis, venită sub forma unei mustrări violente, este aceasta, „Nu cumva ai să domneşti
tu peste noi ca un rege şi-ai să ne stăpâneşti ca un stăpân?” (n.t. Geneza 37:8). Dar şi
tălmăcirea celui de-al doilea este plină de indignare, şi pe bună dreptate, „Nu cumva eu şi
mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?” (n.t. Geneza 37:10).
II. (2.8) Fie ca aceste lucruri să fie puse ca temelie; iar pe această temelie, haideţi să
ridicăm restul clădirii, respectând regulile acelui arhitect înţelept, care este alegoria, cercetând
cu atenţie fiecare aspect al acestor vise; însă mai întâi trebuie să vedem de ce avem nevoie
pentru a le înţelege. Unii oameni au extins noţiunea de bine asupra multor lucruri, în timp ce
alţii au atribuit-o doar Fiinţei minunate şi desăvârşite; şi mai există unii care au amestecat-o
cu alte lucruri, pe când alţii o consideră a fi pură. (2.9) Aşadar, aceia care consideră că doar
lucrurile onorabile sunt bune, au păstrat natura binelui nealterată, atribuind acest bine doar
raţiunii noastre, care este lucrul cel mai minunat; însă cei care au amestecat binele l-au
combinat cu trei elemente, cu sufletul, cu trupul şi cu împrejurările externe. Iar cei care au
făcut asta sunt oameni care duc o viaţă efeminată şi luxoasă, fiind crescuţi în cea mai mare
parte a timpului, din fragedă pruncie, în apartamentele femeilor, printre toţi acei efeminaţi
care se găsesc acolo. Dar cei care susţin contrariul au avut parte de un tratament mai dur, fiind
crescuţi printre bărbaţi, şi fiind ei înşişi bărbaţi în mintea lor, căci îmbrăţişează nu ceea ce este
plăcut, ci ceea ce este drept, înfruptându-se din hrana cuvenită atleţilor, urmărind să obţină
tărie şi vigoare, şi nicidecum să aibă parte de plăcere. (2.10) În plus, Moise ne spune că
fiecare din aceste două categorii are un conducător. Conducătorul celor nobili şi buni este
autodidactul Isaac, cel care a dobândit învăţătura prin propriile eforturi; căci ni se spune că el
a fost înţărcat, pentru că nu a mai dorit lapte şi hrană moale precum copiii, ci doar acea hrană
care se cuvine celor viguroşi şi desăvârşiţi, întrucât încă din copilărie era înclinat spre acte de
virtute, care l-au făcut să rămână veşnic tânăr şi plin de energie. Însă conducătorul celor
dispuşi să cedeze în favoarea unor lucruri mai delicate este Iosif; (2.11) pentru că el nu
neglijează virtuţile sufletului, dar este preocupat de stabilitatea şi permanenţa trupului,
dorindu-şi să aibă parte de bogăţii lumeşti din belşug; şi în strictă conformitate cu adevărul
naturii, ne este înfăţişat ca fiind tras în direcţii diferite, căci îşi propune multe scopuri în viaţă;
şi fiind atras de fiecare dintre acestea, rămâne într-o stare de tulburare şi agitaţie, neputând să
se menţină ferm. (2.12) Dar exemplul lui nu se aseamănă cu cetăţile care au încheiat un
armistiţiu pentru a se putea bucura de pace, şi care după un timp sunt din nou atacate, astfel
încât victoria şi înfrângerea alternează; căci, uneori, bogăţiile şi gloria ce vin asupra lor le fac
să uite de suflet şi de trup, dar mai târziu, când aceste lucruri dispar, adversarii reuşesc să-şi ia
revanşa; (2.13) şi tot aşa, când plăcerile trupeşti se năpustesc asupra sufletului în rânduri
compacte ele reuşesc să copleşească şi să anihileze unul câte unul toate obiectele intelectului;
iar apoi, după ceva vreme, când înţelepciunea începe să sufle cu violenţă din direcţie opusă,
aducând un aer proaspăt, şuvoiul plăcerilor se domoleşte şi îşi temperează nerăbdarea,
impetuozitatea şi spiritul competitiv impus de simţurile externe. (2.14) Aşa că sufletul supus
atâtor schimbări are parte de un război necontenit şi ciclic; căci de îndată ce un vrăjmaş a fost
distrus, un altul mai puternic îi ia locul, după modelul hidrei cu multe capete; pentru că se
spune că în cazul acestui monstru, în locul capului tăiat creştea altul, afirmaţie prin care se
face aluzie la caracterul nemuritor, multiform, prolific şi aproape invincibil al răului. (2.215)
Prin urmare, să nu răspundeţi [...] Iosif [...]{65}{aici apare o lacună, iar textul de la începutul
acestei cărţi este în mare măsură deteriorat}, dar să ştiţi că el este o imagine a cunoaşterii
multiforme şi amestecate. Căci apare în el o anumită înfrânare, de tip bărbătesc, modelată
după chipul tatălui său Iacov; (2.16) însă şi acea parte lipsită de raţiune este vizibilă, mă refer
la simţul extern, căci este creată după chipul Rahilei, mama sa. De asemenea, există în el şi
sămânţa plăcerilor trupeşti, pe care a dobândit-o atunci când s-a întovărăşit cu Marele
Paharnic, cu Marele Pitar şi cu Marele Bucătar. Vizibilă este şi sămânţa vanităţii, pe care se

450
urcă la fel cum te urci în trăsură, umflându-se în pene şi plin de entuziasm, pentru a răsturna
egalitatea din scaunul vizitiului.
III. (2.17) Aşadar, am schiţat caracterul lui Iosif prin intermediul celor afirmate
anterior. Dar fiecare din visele sale trebuie analizat cu atenţie, şi vom începe cu cel referitor la
snopi. „Mi se părea”, spune el, „că noi legam snopi”. Expresia „mi se părea” aparţine în mod
limpede unui om care nu este sigur, ci care face o anumită presupunere, pentru că nu vede clar
şi distinct; (2.18) căci este firesc ca un om care se trezeşte dintr-un somn adânc, şi care încă
mai moţăie, ca să spunem aşa, să spună, „mi se părea”; dar cei care sunt perfect treji şi care
pot vedea limpede nu se vor exprima în felul acesta. (2.19) Căci Iacov, practicantul virtuţii,
nu spune „Mi se părea”, ci „Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul”
{66}{Geneza 28:12}. Şi tot aşa, el spune, „La vremea când intrau oile-n călduri, mi-am
ridicat ochii şi am văzut în vis: şi iată că ţapii şi berbecii care săreau pe capre şi pe oi erau
vărgaţi şi bălţaţi şi cenuşii” {67}{Geneza 31:10}. (2.20) De aceea, rezultă cu necesitate că
visele celor care iubesc lucrurile onorabile sunt mai clare, la fel cum şi faptele lor din perioada
de veghe sunt mai vrednice de laudă.
IV. (2.21) Dar când îl aud pe Iosif povestindu-şi visul mă mir că lega snopi şi că nu
recolta porumbul; căci legatul cade în sarcina slujitorilor, însă recolta este adunată de stăpâni
şi de oamenii iscusiţi în domeniul agriculturii. (2.22) Căci a putea distinge între ceea ce este
necesar şi ceea ce este rău, între ceea ce este hrănitor şi ceea ce nu este, între ceea ce este
veritabil şi ceea ce este fals, între ceea ce creşte dintr-o rădăcină bună şi ceea ce creşte din una
rea, cu referire nu doar la lucrurile ce cresc din pământ, ci şi la cele ce aparţin intelectului,
reprezintă lucrarea celei mai desăvârşite virtuţi. (2.23) În consecinţă, Sfânta Scriptură ne
spune că cei care văd, adică fii lui Israel, strâng recolta; dar lucrul cel mai minunat este acela
că nu recoltează orz sau grâu, ci se recoltează pe ei înşişi; de aceea, Moise spune, „Când vă
veţi secera holdele, marginea holdei să n-o seceraţi pân-la capăt” {68}{Leviticul 19:9}. (2.24)
Pentru că legiuitorul nu doreşte ca omul virtuos să fie doar un judecător al lucrurilor şi să
rămână doar la stadiul de a face distincţia între ceea ce produce şi produsul propriu-zis; ci el
vrea ca acesta să renunţe la puterea sa discriminatorie, scoţând din rădăcină această idee că el
este capabil să facă dsitincţii; iar un astfel de om îi dă crezare lui Moise atunci când afirmă că
„Judecata este doar a lui Dumnezeu” {69}{Deuteronomul 1:17}, pentru că doar El este
capabil să facă comparaţii şi să distingă între lucrurile care există; şi este bine ca omul să
mărturisească că îi este inferior lui Dumnezeu, căci o astfel de mărtusire este mai glorioasă
decât cea mai renumită victorie. (2.25) Ei bine, a secera recolta este ca şi cum ai tăia a doua
oară ceea ce a fost deja tăiat; sau ca şi cum un om ar fi tăiat de două ori împrejur; sau ca şi
cum cu făgăduinţă s-ar făgădui să trăiască în curăţie {70}{Numeri 6:2}; adică atunci când
lăsăm purificarea şi curăţenia în seama lui Dumnezeu, renunţând la pretenţia că stă în puterea
noastră să venim în ajutorul său, până şi sufletul pur va fi purificat, ca să nu mai vorbim de cel
plin de pete. (2.26) Tot în această categorie intră şi „peştera dublă” (n.t. Macpela), care este
simbolul acelor două amintiri minunate (una legată de creatură, iar alta de Creator) care l-au
ajutat pe omul virtuos să crească şi să contemple acele lucruri care există în lume, dar fără să
uite să întrebe despre tatăl care le-a creat; (2.27) şi în opinia mea, această dublă amintire stă la
baza dublei simfonii şi a inventării diapazonului dublu. (2.28) Căci atâta timp cât lucrurile
vrednice de laudă sunt diferite, este nevoie de două melodii perfecte, una în care să fie cântată
creaţia şi alta în care să fie cântat creatorul. Simfonia combinată se adresează lumii, care este
o creaţie compusă, alcătuită din multe părţi diferite; pe când cealaltă melodie este potrivită
pentru Dumnezeu, cel care în esenţa lui este separat de orice creatură. (2.29) Mai mult decât
atât, interpretul voinţei divine exprimă o idee prietenă cu virtutea atunci când spune că nu se
cuvine să „secere holda pân-la capăt”; amintind astfel de principiul de la care a pornit, potrivit
căruia „prada îi aparţine lui Dumnezeu” {71}{Numeri 31:28}, căci El este cel care a instituit
aceste lucruri, prin autoritatea sa; (2.30) dar omul neiniţiat în culegerea recoltei se laudă până

451
într-acolo încât spune, „Mi se părea că mă aflam laolaltă cu ceilalţi şi legam snopii pe care eu
i-am secerat” {72}{Geneza 37:7}. Pentru că el uită că această muncă o fac sclavii şi cei
necalificaţi, aşa cum am spus mai devreme. (2.31) Însă cuvântul snopi este o alegorie care
face trimitere la acele lucruri de care fiecare om are nevoie şi pe care le adună în ideea că va
trăi veşnic.
V. (2.32) Există, prin urmare, un număr infinit de diferenţe între snopi, adică între
faptele cu care ne hrănim. Există nenumărate diferenţe şi între cei care recoltează şi care leagă
snopii, aşa încât este imposibil să-i trecem pe toţi în revistă sau chiar să ni-i imaginăm. Dar
totuşi nu este deplasat să dăm câteva exemple, dintre acelea pe care şi el (n.t. Iosif) le-a
menţionat atunci când şi-a povestit visul. (2.33) Căci le-a spus fraţilor săi, „Mi se părea că noi
legam snopi în ţarină”. Ei bine, el avea zece fraţi după tată şi unul după mamă; şi numele
fiecăruia dintre ei face trimitere la un anumit lucru. Ruben este simbolul omului înzestrat de la
natură, căci numele lui tălmăcit înseamnă „fiul care vede”, pentru că fiind un fiu, nu este încă
desăvârşit, dar văzul şi auzul lui sunt ascuţite din naştere. (2.34) Simeon este emblema
ascultării. Căci numele său tălmăcit înseamnă „ascultare”. Levi este simbolul energiilor şi
faptelor virtuoase, precum şi al slujirii sfinte. Iuda este emblema cântecelor şi imnurilor
închinate lui Dumnezeu. Isahar, al plăţii date pentru munca bună; deşi poate că această muncă
este ea însăşi o răsplată desăvârşită. Zabulon este simbolul luminii, pentru că numele său
înseamnă dispariţia nopţii; căci atunci când noaptea dispare, în mod necesar apare lumina.
(2.35) Dan este simbolul distincţiei şi deosebirii dintre feluritele lucruri. Gad este emblema
invaziei piraţilor şi a contraatacului purtat împotriva lor. Aşer este simbolul bogăţiei naturale,
căci numele lui tălmăcit înseamnă „chemare binecuvântată”, deoarece bogăţia este considerată
a fi o posesiune biencuvântată. (2.36) Neftali este simbolul păcii, căci pacea deschide şi
răspândeşte toate lucrurile, pe când războiul le închide pe toate; iar numele său tălmăcit
înseamnă „lărgire” sau „ceea ce este larg deschis”. Beniamin este emblema vremurilor
prezente şi trecute; căci semnificaţia numelui său este „fiul zilelor”, întrucât atât prezentul, cât
şi trecutul se măsoară în zile şi nopţi. (2.37) În consecinţă, fiecare ia snopul care i se cuvine; şi
după ce l-a apucat, îl leagă, pentru ca toate lucrurile să stea la un loc; omul bine înzestrat de la
natură ia îndemânarea, şi perseverenţa, şi memoria; omul care a învăţat bine ia ascultarea,
liniştea şi atenţia; omul care doreşte să se străduiască ia curajul şi acea încredere plină de bună
dispoziţie, care nu păleşte în faţa pericolelor; (2.38) omul recunoscător ia laudele, imnurile şi
binecuvântările, atât pe cele rostite, cât şi pe cele cântate; omul nerăbdător să îşi primească
plata ia hărnicia lipsită de ezitare, recunoştinţa veşnică şi grija, înarmându-se cu
disponibilitatea de a înfăptui; (2.39) cel ce caută mai degrabă lumina decât întunericul ia
veghea şi vederea ageră; omul care admiră distincţiile dintre lucruri, şi care le priveşte ca fiind
separate, ia logica ascuţită, pentru a nu fi amăgit de lucrurile care se aseamănă şi pentru a nu
le considera ca fiind identice, precum şi imparţialitatea şi integritatea; (2.40) cel care, într-o
manieră oarecum piratească, pune la cale ambuscade împotriva celor care complotează
împotriva sa, ia înşelăciunea, linguşirea, şmecheria, sofistica, prefăcătoria şi ipocrizia, care cu
toate că sunt reprobabile prin natura lor, sunt de apreciat atunci când sunt folosite împotriva
unui duşman; cel care studiază pentru a avea parte de bogăţiile naturii ia cumpătarea şi
simplitatea; cel ce iubeşte pacea ia supunerea în faţa legii, reputaţia bună, lipsa de mândrie şi
egalitatea.
VI. (2.41) Din aceste lucruri, aşadar, sunt alcătuiţi snopii fraţilor săi după tată; dar
snopul fratelui său după mamă este alcătuit din zile şi din timp, care nu constituie cauze
pentru nimic, dar pe care acesta le consideră a fi cauzele tuturor lucrurilor. (2.42) Dar
visătorul şi tălmăcitorul viselor, căci el întruchipează ambele personaje, face un snop din
opinii deşarte, ca şi cum acestea ar fi cele mai mari, cele mai strălucitoare, şi cele mai utile
posesiuni. Aşa că visele, care sunt elemente ale nopţii, sunt acelea care îl aduc în atenţia
regelui ţinutului trupesc, şi nu lucrurile pe care le înfăptuieşte, care au nevoie de lumina zilei

452
pentru a fi văzute. (2.43) După aceea, el a fost numit supraveghetor şi guvernator al întregului
Egipt, ocupând a doua poziţie în ierarhia regatului, fiind inferior doar regelui. Însă în ochii
înţelepciunii, dacă ar fi să judece, toate aceste lucruri sunt mai ridicole şi mai lipsite de glorie
chiar şi decât înfrângerea şi dezonoarea. (2.44) Mai apoi, îşi pune la gât un colier de aur,
ştreangul cel mai bine cunoscut, reprezentând cercul şi roata interminabilei necesităţi şi
nicidecum semnul unei vieţi ordonate, aflate în legătură cu natura, aşa cum a fost viaţa
Tamarei; căci podoaba ei nu a fost un colier, ci o brăţară. În plus, el îşi mai pune şi un inel, un
dar regal, care de fapt nu este deloc un dar, ci un zălog lipsit de onestitate, exact opusul acelui
dar ce i-a fost dat Tamarei de către Iuda, fiul lui Israel, regele care vede; (2.45) căci
Dumnezeu dă sufletului o pecete, un dar foarte frumos, pentru a arăta că a înzestrat cu o formă
esenţa ce anterior era lipsită de formă, şi că a întipărit cu un caracter special ceea ce mai
înainte era lipsit de caracter; şi după ce a încheiat crearea întregii lumi, a imprimat-o cu o
imagine şi cu o înfăţişare, adică cu propriul său Cuvânt. (2.46) Dar Iosif se urcă şi în a doua
trăsură, plin de îngâmfare, cu mintea exaltată şi cu o aroganţă deşartă. Căci el este acela care
gospodăreşte proviziile, care aşază şi pune la păstrarea bogăţiile trupului şi care îi asigură
hrana; iar aceasta este o fortificaţie formidabilă, menită să ţină sufletul la distanţă. (2.47) Mai
mult decât atât, chiar numele său dovedeşte faptul că el singur îşi alege viaţa pe care o admiră;
pentru că Iosif tălmăcit înseamnă „adăugare”; iar vanitatea adaugă întotdeauna lucruri
contrafăcute la cele autentice, şi bunurile altora la propria avere, şi ceea ce este fals la ceea ce
este adevărat, şi ceea ce este inutil la ceea ce este adecvat, şi luxul la strictul necesar pentru a
exista, şi mândria la viaţă.
VII. (2.48) Să vedem acum ce vreau să demonstrez. Noi ne hrănim cu mâncare şi
băutură, chiar dacă hrana este porumbul cel mai banal, iar băutura apă simplă de izvor. Dar pe
lângă acestea, vanitatea a mai adăugat nenumărate prăjituri, şi plăcinte cu brânză, şi
zaharicale, şi amestecuri scumpe dintr-o mulţime de vinuri, doar pentru plăcerea simţurilor şi
nicidecum pentru a avea parte de hrana cuvenită, gătită într-un mod adecvat. (2.49) Şi tot aşa,
se desfată cu tot felul de condimente {73}{Numeri 11:4}, precum şi cu praz, cu legume, cu
roadele pomilor fructiferi, şi cu brânză, şi cu alte lucruri de felul acesta; iar dacă ne referim la
cei care consumă carne, va trebui să mai adăugăm şi peştele şi carnea. (2.50) Aşadar, nu ar fi
oare de ajuns să coacem aceste produse pe cărbuni, sau să le frigem în foc şi să le mâncăm de
îndată, aşa cum făceau adevăraţii eroi din timpurile străvechi? Dar epicurianul nu îşi doreşte
doar aceste lucruri, ci luându-şi ca aliat vanitatea stârneşte lăcomia pasiunilor din interiorul
său şi porneşte în căutarea cofetarilor şi patiserilor recunoscuţi pentru măiestria lor. (2.51) Iar
aceştia, scoţând la iveală diferitele momeli pentru nefericitul lui stomac, pe care le-au inventat
după o cugetare îndelungată, şi pregătindu-i tot felul de arome speciale, şi aranjându-le în
ordinea cuvenită, îi gâdilă, îi amăgesc şi îi supun limba. Apoi, imediat, îi înlănţuie gustul,
temelia simţurilor externe, reuşind astfel într-un timp foarte scurt să-l transforme în sclav pe
cel care a fost un om liber. (2.52) Căci cine nu ştie că hainele au fost făcute iniţial pentru a-l
proteja pe om împotriva frigului şi căldurii? Aşa cum spun şi poeţii: „Ca să îmblânzească
vântul iernii”. (2.53) Aşa că cine se gândeşte la scumpele veşminte prupurii? Cui îi pasă de
mantiile subţiri şi transparente care se poartă vara? Cine îşi doreşte o haină subţire, ca şi cum
ar fi ţesută din pânză de păinjen? Cine este nerăbdător să aibă straie din brocart, brodate cu
flori, făcute de aceia care sunt iscusiţi în meşteşugul cusutului şi al ţesăturilor brodate, ce se
dovedeşte a fi superior artei imitative a pictorului? Cine, întreb? Cine altcineva, decât
vanitatea.
VIII. (2.54) Şi într-adevăr, din aceleaşi motive avem nevoie şi de case, pentru a ne
proteja împotriva atacurilor fiarelor sălbatice sau a oamenilor, care prin natura lor sunt mai
agresivi chiar şi decât fiarele sălbatice. Şi atunci de ce împodobim podelele cu pietre scumpe?
Şi de ce călătorim în Asia, Africa şi în toată Europa, chiar şi în insule, în căutarea coloanelor,
capitelurilor şi arhitravelor, alegându-le pe cele mai frumoase? (2.55) Şi de ce suntem

453
nerăbdători, şi de ce concurăm unii cu alţii în privinţa sculpturilor Dorice, Ionice şi Corintice
şi a tuturor obiectelor rafinate pe care oamenii bogaţi le-au adăugat la ceea ce era tradiţional,
împodobindu-şi capitelurile coloanelor lor? Şi de ce decorăm iatacurile femeilor şi ale
bărbaţilor cu ornamente de aur? Oare nu pentru că ne aflăm sub influenţa vanităţii? (2.56) Şi
totuşi, pământul era suficient pentru a avea parte de un somn bun (deoarece, până în zilele
noastre, se relatează faptul că gimnosofiştii indieni au obiceiul să doarmă pe pământ); şi dacă
nu ar fi fost aşa, ne-am fi putut servi de un pat făcut din pietre alese cu grijă sau din bucăţi
simple de lemn; (2.57) dar acum, stâlpii scărilor noastre sunt împodobiţi cu picioare de fildeş,
iar lucrătorii ne încrustează patul cu perle scumpe şi cochilii multicolore de broască ţestoasă,
cu o mare risipă de efort, de bani şi de timp; iar unele paturi sunt făcute din aur sau argint
masiv, încrustat cu pietre preţioase, având tot felul de înflorituri şi ornamente de aur; dar
scopul acestora nu este acela de a fi folosite zilnic, ci de a etala măreţia şi splendoarea
proprietarului. Iar artistul responsabil pentru făurirea acestora este aceeaşi vanitate despre care
am vorbit. (2.58) Şi tot aşa, de ce ne-am dori mai multe unguente în loc să folosim uleiul care
curge din fructul măslinului? Căci acesta catifelează mâinile şi picioarele, destinde trupul şi
conferă sănătate învelişului carnal; iar dacă vreo parte a trupului s-a relaxat sau este lipsită de
vlagă, el o revigorează, făcând-o fermă şi solidă, plină de tonus şi tărie musculară, aşa cum
nici o alifie nu ar putea s-o facă. (2.59) Însă unguentele plăcute ale vanităţii vin în contradicţie
cu cele ce sunt doar folositoare, căci ele sunt preparate de parfumieri pe baza unor produse
aduse din regiuni îndepărtate, aşa cum sunt Siria, Babilonul, India şi Sciţia; căci în aceste
locuri îşi au originea toate parfumurile existente.
IX. (2.60) La fel şi în privinţa băuturii; ce şi-ar putea dori mai mult un om decât cupa
naturii lucrată cu multă iscusinţă? Ei bine, această cupă este reprezentată de palmele noastre,
atunci când le facem căuş şi le ducem la gură, în timp ce altcineva ne toarnă în ele lichidul ce
urmează a fi băut; în felul acesta nu numai că ne vom alina setea, ci vom avea parte şi de o
plăcere de nedescris. (2.61) În plus, dacă cineva ar mai avea nevoie şi de altceva, n-ar fi oare
suficientă cupa de lemn a lucrătorului agricol? Şi de ce ar fi necesar să apelăm la iscusinţa
unor meşteşugari desăvârşiţi? Şi ce-am avea de câştigat dacă am avea o mulţime de cupe de
aur şi argint, în afară de faptul că am da dovadă de lăudăroşenie şi aroganţă deşartă şi că ne-
am umfla în pene? (2.62) De asemenea, atunci când oamenii poartă coroană, oare nu ar fi mai
bine să se mulţumească cu o cunună proaspătă de laur, sau de iederă, sau de violete, sau de
crini, sau de trandafiri, sau de ramuri de măslin, sau de orice altă floare? Pentru că altfel ar
însemna că ignoră darurile lui Dumnezeu, pe care El le revarsă asupra noastră în toate
anotimpurile anului. Însă ei îşi pun pe cap coroane de aur, a căror greutate le provoacă
suferinţă, purtându-le fără pic de ruşine în mijlocul mulţimii aflate în piaţă. Ce am putea
spune despre astfel de indivizi în afară de faptul că sunt sclavii vanităţii, cu toate că ei afirmă
că sunt liberi şi că stăpânesc peste un număr mare de oameni. (2.63) Nu mi-ar ajunge ziua
dacă m-aş apuca să vorbesc despre toate tipurile de vieţi omeneşti; şi totuşi, ce nevoie aş avea
să zăbovesc în detaliu asupra acestei chestiuni? Căci cine oare nu a văzut astfel de oameni sau
nu a auzit despre ei? Cine nu este familiarizat cu aceştia? Aşa că Sfânta Scriptură îl numeşte
pe bună dreptate „adăugare” pe cel ce este inamic al simplităţii şi tovarăş al mândriei; (2.64)
căci aşa cum copacii au rădăcini inutile, care provoacă mare suferinţă crengilor cu adevărat
folositoare, rădăcini pe care cultivatorii le distrug şi le taie, întrucât ştiu bine ce este necesar;
tot aşa şi viaţa falsă şi plină de aroganţă creşte adesea alături de adevărata viaţă lipsită de
orgoliu, căci până astăzi, nici un cultivator nu a putut să o taie din rădăcini şi să-i oprească
această creştere inutilă. (2.56) Prin urmare, practicantul înţelepciunii, cunoscând acest lucru,
în primul rând prin intermediul simţurilor externe, iar în al doilea rând prin intermediul minţii
iscoditoare, strigă în gura mare şi zice, „O fiară sălbatică l-a prins şi l-a sfâşiat pe Iosif”
{74}{Geneza 37:33}. (2.66) Însă această fiară extrem de feroce, şi anume mândria care apare
în viaţa oamenilor care trăiesc în dezordine şi în confuzie, ai cărei lucrători de seamă sunt

454
şiretenia lipsită de scrupule şi lăcomia, nu îi sfâşie ea oare pe toţi aceia care îi ies în cale?
Aşadar, aceştia vor avea parte de suferinţă încă din timpul vieţii, căci vor fi ca şi cum au
murit, pentru că viaţa lor este plină de bocete şi jale, întrucât Iacov îl plânge pe Iosif, chiar
dacă acesta trăieşte. (2.67) Dar Moise nu va permite ca Nadab şi fratele său, adică
raţionamentele sacre, să fie jeliţi{75}{Leviticul 10:6}; căci aceştia nu au fost luaţi de o fiară
sălbatică, ci au fost ridicaţi de lumina veşnică şi nepieritoare; pentru că odată ce au renunţat la
orice teamă şi ezitare, şi şi-au consacrat aşa cum se cuvine zelul fierbinte şi aprins, care
consumă învelişul carnal, aceştia s-au umplut de o pietate care nu are nicio legătură cu creaţia,
ci care este înrudită cu Dumnezeu, urcând la altar nu cu paşi obişnuiţi, căci aşa ceva era
interzis de lege, ci fiind purtaţi cu rapiditate de un vânt favorabil, care i-a dus până în pragul
cerului, unde s-au dizolvat în razele eterice, asemenea unei jertfe de ardere de tot.
X. (2.68) Prin urmare, tu, suflete, care eşti loial învăţătorului tău, taie-ţi mâna şi
puterea atunci când încep să apuce organele generării; adică lucrurile create sau cele care ţin
de preocupările oamenilor; (2.69) pentru că adesea, este mai bine să tai mâna care prinde
părţile ruşinoase {76}{Deuteronomul 25:12}, în primul rând, pentru că s-a dedat plăcerii pe
care ar fi trebuit să o urască; şi în al doilea rând, pentru că s-a gândit că puterea de a pune
sămânţa ne revine exclusiv nouă, şi tot aşa, pentru că a atribuit creaturii acea putere care îi
aparţine Creatorului. (2.70) Nu vedeţi că Adam, această bucată de pământ, moare atunci când
pune mâna pe cei doi copaci, deoarece în loc de unu l-a preferat pe doi, şi pentru că a admirat
creatura în loc să-l admire pe Creator? Însă voi să treceţi dincolo de fum şi de furtună şi să
fugiţi de preocupările vieţii muritoare ca de un vârtej înspăimântător, şi să nu le atingeţi, aşa
cum spune proverbul, nici măcar cu vârful degetului vostru. (2.71) Iar când v-aţi încins cu
brâul pentru slujba cea sfântă, atunci să vă deschideţi mâna şi puterea şi să vă prindeţi ferm de
ideile învăţăturii şi înţelepciunii; căci porunca sună cam aşa, „Dacă cineva aduce un dar sau o
jertfă, acest dar să fie făină curată” {77}{Leviticul 2:1}. Mai apoi, legiuitorul adaugă: „Şi
când va lua o mână plină de făină cu untdelemnul şi cu toată tămâia ei, o va arde pe jertfelnic
spre pomenire”. (2.72) Şi Moise spune foarte frumos şi foarte potrivit că jertfa trebuie oferită
de sufletul imaterial, şi nu de acel suflet alcătuit dintr-un amestec de nemurire şi mortalitate.
Căci cel care depune jurământul – şi care este plin de recunoştinţă – cel care oferă jertfe fără
cusur, nu este nimeni altul decât sufletul. (2.73) Şi atunci care este jertfa sufletului
necorporal? Ce este făina curată de grâu, dacă nu simbolul minţii purificate prin învăţătură,
care este capabilă să-l vindece de orice boală pe prietenul studiului şi să îi ofere o viaţă lipsită
de orice urmă de reproş? (2.74) Din această făină, marele preot ia o mână plină, adică o apucă
cu toată puterea minţii sale, şi jertfeşte în întregime însuşi sufletul, care este plin de ideile cele
mai pure, considerându-l a fi ofranda cea mai minunată, cea mai grasă şi cea mai sănătoasă,
care se bucură de lumina divină şi de parfumul emanat de dreptate şi de celelalte virtuţi,
pentru a se bucura întotdeuna de o viaţă plăcut mirositoare, adorabilă şi fericită; iar această
viaţă este simbolizată de untdelemnul şi tămâia pe care preotul le ia împreună cu făina albă.
XI. (2.75) Din acest motiv, Moise a instituit o sărbătoare a snopilor; însă nu a oricăror
snopi, ci a celor care vin din pământul sfânt. „Când veţi intra”, spune el, „în ţara pe care Eu v-
o dau şi-i veţi face secerişul, veţi aduce la preot un snop, pârga secerişului vostru”
{78}{Leviticul 23:10}. (2.76) Iar semnificaţia acestei porunci este aceasta: O, minte, atunci
când vei ajunge în ţara virtuţii, care se cuvine a-i fi jertfită doar lui Dumnezeu, căci este un
ţinut bun pentru păşunat, un ţinut bogat în soluri fertile, un ţinut care dă roade, şi când vei
culege recolta (pe care pământul o dă în mod spontan sau pe care tu însuţi ai semănat-o) pe
care Dumnezeu a adus-o la desăvârşire, să nu o iei cu tine la casa ta; adică nu o pune deoparte
spre păstrare şi nu îţi atribui meritul pentru ceea ce ai cules înainte să oferi pârga roadelor tale
Cauzei tuturor bogăţiilor şi celui care te-a convins să studiezi acele meşteşuguri ce îţi oferă
bunăstare. (2.77) Iar porunca spune să aduci ca ofrandă „pârga roadelor tale”, nu a roadelor

455
pământului, ca să putem secera şi aduna recolta pentru noi înşine; dedicându-i lui Dumnezeu
toate fructele bune şi hrănitoare.
XII. (2.78) Însă omul care este iniţiat în vise, şi care în acelaşi timp le poate tămăci,
îndrăzneşte să spună că snopul său s-a ridicat şi a stat drept (n.t. Geneza 37:7); căci, într-
adevăr, aşa cum caii focoşi şi aprigi îşi înalţă capul, tot aşa şi tovarăşii vanităţii se pun mai
presus de toate lucrurile, de toate cetăţile, şi legile, şi obiceiurile naţionale, şi deasupra tuturor
evenimentelor care îi influenţează. (2.79) Iar apoi, transformându-se din demagogi în
dictatori, şi înlăturând tot ce aparţine vecinilor lor, punând în loc ceea ce le aparţine lor înşile,
adică toate acele tendinţe care din fire sunt dornice de sclavie, aceşti oameni încearcă să
controleze totul; (2.80) motiv pentru care visătorul adaugă, „Şi iată că snopii voştri s-au strâns
roată şi i se închinau snopului meu” {79}{Geneza 37:7}. Căci cel ce iubeşte modestia se
minunează şi se teme de cel arogant, iar omul prudent se teme de cel îndărătnic, iar cel care
admiră sfinţenia se teme de cel lipsit de pietate atât în ceea ce-l priveşte pe el însuşi, cât şi pe
ceilalţi. (2.81) Şi nu este logic să fie aşa? Căci omul bun este un spectator, nu doar al vieţii
omeneşti, ci şi al tuturor lucrurilor care există în lume; el ştie câte lucruri sunt determinate de
necesitate, şi de şansă, şi de oportunitate, şi de violenţă, şi de autoritate; şi câte proiecte şi
şanse de prosperitate care urcă repede la cer sunt zguduite şi destrămate de aceleaşi cauze;
(2.82) de aceea, ar trebui să îşi ia ca scut prevederea, ca nu cumva să fie afectat de vreu rău
brusc şi neaşteptat; căci după părerea mea, prevederea este pentru om ceea ce este zidul
pentru un oraş. (2.83) Nu sunt nesăbuiţi şi de-a dreptul nebuni aceia care doresc să-şi etaleze
lipsa de experienţă şi libertarea de exprimare în faţa regilor şi a tiranilor, îndrăznind să spună
şi să facă lucruri care contravin voinţei acestora? Nu-şi dau seama că pe lângă faptul că şi-au
băgat capul în jug asemenea dobitoacelor au capitulat şi şi-au trădat trupul şi sufletul
deopotrivă, precum şi soţiile, şi copiii, şi părinţii, şi pe toţi aceia cu care se înrudesc? Căci nu
se cade ca vizitiul şi pasagerul să îndemne calul să alerge şi să dea năvală, şi să-l înfrâneze, şi
să-l oprească după bunul plac. (2.84) Aşa că astfel de oameni, înainte să fie duşi în locul de
execuţie şi ucişi fără milă, vor fi încununaţi cu spini, şi biciuiţi, şi mutilaţi, fiind făcuţi să
sufere toate cruzimile posibile.
XIII. (2.85) Aceasta este răsplata pentru libertatea lor de exprimare ce depăşeşte
limitele decenţei, şi nu este vorba de acea libertate a cuvântului acceptată de judecătorii cu o
gândire dreptă, ci de acel privilegiu plin de nesăbuinţă, şi de nebunie, şi de boală incurabilă.
De ce oare? Pentru că cine ar ridica ancora şi ar pleca pe mare, când de fapt ar trebui să
ancoreze nava, în toiul unei furtuni, sau ştiind că are de înfruntat un vânt violent, sau văzând
că un uragan suflă cu putere şi că marea este plină de valuri uriaşe? Ce cârmaci, sau ce căpitan
de corabie, a fost vreodată atât de beat sau de tulburat, încât pândit fiind de pericolele pe care
tocmai le-am enumerat să vrea să ridice pânzele? Căci valurile care s-ar fi abătut asupra navei
ar fi umplut-o imediat de apă şi ar fi scufundat-o cu tot cu echipaj. Pentru că dacă ar fi dorit să
aibă parte de o călătorie lipsită de pericole, ar fi trebuit să aştepte ca vremea să devină
frumoasă şi să bată o briză uşoară şi favorabilă. (2.87) Şi cum ar putea cineva, presupunând că
ar fi atacat de un urs sau de un leu, în loc să încerce să liniştească animalul şi să îl
îmblânzească, să acţioneze în aşa fel încât să îl provoace şi să îl facă să turbeze, oferindu-se
astfel ca hrană şi ca ospăţ pentru o astfel de fiară? (2.88) Asta doar dacă cineva nu va spune că
nu este de niciun folos să te împotriveşti cobrelor şi şerpilor Egiptului, şi tuturor acelor lucruri
care ... otravă distrugătoare ... aduc inevitabil moartea celor pe care îi muşcă; aşa că oamenii
trebuie să se mulţumească cu a face incantaţii pentru a îmblânzi aceste fiare, astfel încât să
evite să fie atacaţi de ele. (2.89) În plus, nu există oare unii oameni care sunt mai sălbatici şi
mai perfizi decât mistreţii, şi şerpii, şi cobrele? Oameni de a căror fire făţarnică şi răutăcioasă
este imposibil să scapi altfel decât prin blândeţe şi dezmierdare? De aceea, Avraam se va
închina fiilor lui Het, al căror nume tălmăcit înseamnă „admiraţie”, întrucât situaţia îi impunea
să facă asta. (2.90) Dar închinarea lui nu înseamnă că i-a slăvit pe aceia care, prin natura lor,

456
şi prin calităţile lor ereditare, şi prin obiceiurile lor, sunt duşmani ai raţiunii, oameni care
irosesc calităţile sufletului şi care îi întinează şi îi mutilează învăţătura; ci el a făcut acest
lucru pentru că s-a temut de puterea acestora şi de tăria lor ce îi făcea greu de cucerit, de aceea
a încercat să nu îi provoace, refugiindu-se în virtute şi folosindu-se de arma ei măreaţă şi
puternică; căci acest loc minunat este locuinţa sufletelor înţelepte, peştera dublă, pe care nu
putea să o ocupe prin luptă şi război, ci doar manifestându-se ca apărător şi slujitor al raţiunii.
(2.91) Şi tot aşa, atunci când ne petrecem vremea în piaţă, nu ne ferim noi să stăm în calea
stăpânilor noştri şi a animalelor de povară? Dar facem acest lucru din raţiuni complet diferite.
Căci faţă de stăpânii noştri avem respect, în timp ce de animalele de povară ne este frică, ca
nu cumva să ne rănească. (2.92) Dar când se iveşte ocazia, este bine să ne atacăm duşmanii şi
să îi învingem; însă dacă nu avem o astfel de oportunitate, este mai bine să stăm liniştiţi;
totuşi, dacă vrem să fim în perfectă siguranţă în ceea ce-i priveşte, atunci ar fi mai bine să îi
răsfăţăm.
XIV. (2.93) Din această cauză, este bine să îi preamărim pe aceia care nu cedează în
faţa celui vanitos, ci care îl înfruntă spunându-i, „Nu cumva ai să domneşti tu peste noi ca un
rege?” {80}{Geneza 37:8}. Căci aceştia nu consideră că el se află în posesia puterii regale, şi
nu îl văd arzând ca şi cum ar fi în flăcări şi ca şi cum strălucirea sa ar fi alimentată de cantităţi
infinite de combustibil; ci el arde mocnit ca un jar, visând la gloria pe care încă nu a dobândit-
o; (2.94) pentru că aceştia speră să nu fie doborâţi de el şi de aceea spun, „Ai să domneşti tu
peste noi ca un rege?”. Ceea ce este echivalent cu a spune, Tu vrei să fi rege peste noi atâta
timp cât noi trăim, existăm, suntem puternici şi respirăm? Poate că, într-adevăr, poţi să te faci
stăpân peste cei slabi, însă pentru noi, care suntem atât de puternici, tu nu eşti altceva decât un
supus. (2.95) Şi într-adevăr, aşa stau lucrurile cu adevărat. Căci atunci când dreapta judecată
aflată în suflet este puternică, vanitatea este pusă la pământ; dar când drepata raţiune este
slabă, vanitatea este puternică. Prin urmare, atâta timp cât puterea sufletului se află în
siguranţă, şi atâta vreme cât nicio parte a lui nu este mutilată, el poate ataca cu încredere
mândria, ţintind-o cu săgeţile lui, şi se poate bucura de libertate de exprimare, pentru a spune,
„Tu nu vei fi rege şi nu vei domni atât cât trăim nici asupra noastră, nici asupra altora; (2.96)
însă noi, cu păzitorii şi scutierii noştri, vlăstarele înţelepciunii, vom face faţă atacurilor tale şi
îţi vom zădărnici ameninţările printr-un contraatac surpriză. Fapt în legătură cu care s-a spus,
„Şi l-au urât încă şi mai mult, din pricina viselor lui şi din pricina spuselor lui”. (2.97) Însă
imaginile pe care mândria le culege şi le venerează nu sunt ele oare doar simple cuvinte şi
vise? Pentru că doar acele lucruri referitoare la o viaţă corectă şi la o raţiune dreaptă merită a
fi numite acţiuni şi energii reale. Iar cele din prima categorie sunt vrednice de dispreţ, întrucât
sunt false, pe când celelalte sunt adevăraţi prieteni, căci sunt pline de adevăruri minunate.
(2.98) Prin urmare, să nu lăsăm pe nimeni să aducă acuzaţii împotriva virtuţilor unor astfel de
oameni, spunând că aceştia au o fire inumană şi nicidecum frăţească; iar cei care intenţionează
să facă asta să ştie că cel judecat nu este un om, ci o dispoziţie care există în sufletul oricărui
individ şi care este dornică de glorie şi plină de aroganţă; şi fie ca aceştia să îi prefere pe acei
oameni care sunt duşmanii ireconciliabili ai acestei dispoziţii şi să nu iubească niciodată ceea
ce ei urăsc. (2.99) Cunoscând foarte clar că astfel de judecători nu pot fi înşelaţi şi determinaţi
să renunţe la opiniile lor sănătoase, pentru că ei au înţeles încă de la bun început că adevăratul
rege este Dumnezeu; astfel, aceştia refuză cu indignare să îl slăvească pe acela care îl
deposedează pe Dumnezeu de cinstea care i se cuvine, şi care îşi atribuie toată slava lui însuşi,
cerându-le slujitorilor săi să îl recunoască drept stăpân.
XV. (2.100) Motiv pentru care aceştia spun cu încredere, „Oare ai să domneşti tu peste
noi ca un rege?”. Nu ştii că noi nu suntem independenţi, ci suntem slujitorii unui rege
nemuritor, ai unicului Dumnezeu? Şi de ce să fii tu stăpân şi să domneşti peste noi? Căci noi
am fost, suntem şi vom fi pe vecie stăpâniţi de acelaşi unic Domn, pe care ne bucurăm să-l
slujim mai mult decât se bucură alţii de libertatea lor; pentru că a fi slujitorul lui Dumnezeu

457
este lucrul cel mai minunat şi cel mai vrednic de cinste dintre toate. (2.101) Aşadar, mă rog ca
şi eu să pot locui printre lucrurile care sunt dragi acestor oameni; căci ei nu păzesc trupul, ci
sufletul, fiind drepţi şi veghetori în toate zilele lor, pentru a nu fi amăgiţi de niciunul din acele
lucruri care de obicei îi induc în eroare pe oameni. (2.102) Dar pentru moment, sunt într-o
stare de beţie, şi lucrez copleşit de nesiguranţă, simţindu-mă ca un orb care are nevoie de un
toiag şi de o călăuză; căci dacă aş avea un toiag pe care să mă sprijin, atunci poate că nu m-aş
poticni şi nici nu aş cădea. (2.103) Însă oamenii care sunt conştienţi de faptul că sunt
nechibzuiţi şi pripiţi trebuie să dea atenţie celor care au cercetat toate chestiunile necesare cu
sârguinţă şi circumspecţie şi trebuie să îi urmeze pe aceştia, chiar dacă ei înşişi nu sunt
conştienţi de calea ce trebuie parcursă; prin urmare, ei trebuie să se lase călăuziţi de cei ce
sunt familiarizaţi cu această cale şi trebuie să le facă cunoscut faptul că au pornit şi ei pe acest
drum, care este greu de străbătut, şi că s-au împotmolit, fiindu-le imposibil să mai înainteze;
(2.104) Însă din momentul în care m-am trezit un pic din beţie, mă simt atât de apropiat de
aceşti oameni încât pe fiecare dintre ei îl consider a fi atât prieten, cât şi duşman. Dar chiar şi
în această stare în care mă aflu, eu îl urăsc pe visător tot atât de mult cât îl urăsc şi ei; căci
nimeni în toate minţile nu m-ar putea condamna pentru asta, pentru că majoritatea îşi impune
întotdeauna punctele de vedere; (2.105) însă când viaţa acestuia se schimbă în bine, şi când
încetează să mai viseze, şi când nu se mai îngrijorează şi nici nu se mai împiedică de
fanteziile deşarte ale vanităţii, şi când nu mai visează despre noapte, şi despre întuneric, şi
despre transformările acelor lucruri despre care nu putem spune nimic cu precizie; (2.106)
atunci el, trezindu-se din somnul cel adânc, va rămâne treaz şi va avea parte de siguranţă în
loc de neclaritate, şi de adevăr în loc de idei false, şi de ziuă în loc de noapte, şi de lumină în
loc de întuneric, şi o va respinge pe acea soţie egipteană, care simbolizează plăcerile trupeşti,
atunci când îl va pofti să intre la ea şi să se bucure de prezenţa ei; căci va face asta dintr-o
iubire inefabilă pentru abstinenţă şi din respect pentru pietate, (2.107) afirmându-şi dreptul de
a fi părtaş la acele binecuvântări înrudite şi moştenite, de care părea să se fi înstrăinat, dorind
să dobândească din nou acea bucată de virtute care îi aparţine. Şi progresând treptat-treptat, ca
şi cum s-ar afla pe culmea desăvârşirii propriei sale vieţii, acesta strigă în gura mare ceea ce
ştie sigur că s-a întâmplat cu el, şi anume că „şi el este al lui Dumnezeu” {81}{Geneza 50:19}
şi că nu mai aparţine niciunui obiect al simţurilor externe care afectează orice creatură;
(2.108) apoi, fraţii lui se vor împăca definitiv cu el, căci ura lor se va transforma în prietenie,
iar răutatea în bunăvoinţă. Iar eu, care sunt adeptul acestor oameni, căci am învăţat să mă
supun lor aşa cum servitorul se supune stăpânului său, nu voi mai conteni să-l laud pentru
această transformare. (2.109) Pentru că şi Moise, acel preot al lucrurilor sacre, îşi păstrează
caracterul său transformat, căci acesta este vrednic de iubire şi de a fi păstrat în amintirea
oamenilor, ca să nu fie uitat, prin simbolul oaselor {82}{Exodul 13:19}, căci a considerat că
nu se cuvine să le îngroape în Egipt pentru totdeauna, întrucât ele reprezintă ceva trainic. Iar
el nu ar suporta să vadă că floarea pe care sufletul o dă la iveală se ofileşte sau este distrusă de
şuvoaiele pe care le revarsă râul egiptean al pasiunilor, adică trupul, care curge prin toate
simţurile externe.
XVI. (2.110) Aşadar, viziunea care se referă la ceea ce răsare din pământ, adică la
snopi şi la ceea ce reprezintă ei, a fost explicată suficient. Este timpul acum să ne ocupăm de
o altă viziune; şi să vedem cum este ea tălmăcită prin intermediul artei interpretării viselor.
(2.111) „Şi el a mai visat”, spune Scriptura, „un alt vis şi l-a povestit tatălui său şi fraţilor săi,
zicând: «Iată, am visat şi un alt vis: Soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie».
Iar tatăl său l-a certat şi i-a zis, «Ce-nseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva eu şi
mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?». Fraţii lui îl invidiau, dar
tatăl său punea la inimă spusele” {83}{Geneza 37:9}. (2.112) Cei care studiază înţelepciunea
sublimă ne spun acum că zodiacul, cel mai mare dintre cercurile aflate în cer, este decorat cu
douăsprezece animale (ζώδια), de unde îi vine şi numele. Şi că soarele şi luna se învârt

458
necontenit în jurul lui, trecând prin zona fiecărui animal, dar nu cu aceeaşi viteză, ci în
intervale de timp inegale; căci soarele are nevoie de treizeci de zile, iar luna de a
douăsprezecea parte a acestui interval, adică de două zile şi jumătate; (2.113) prin urmare, cel
care a văzut în vis această viziune trimisă din cer, a crezut că este slăvit de cele unsprezece
stele, considerându-se pe sine însuşi a fi a douăsprezecea stea, pentru ca în felul acesta să
închidă cercul zodiacului. (2.114) Iar eu îmi aduc aminte că odinioară am auzit pe cineva care
se dedase învăţăturii, nicidecum într-un mod neglijent şi indolent, spunând că oamenii nu sunt
singurele fiinţe înnebunite de vanitate, pentru că aşa ceva se întâmplă şi stelelor. Căci şi
acestea, spunea el, se luptă între ele pentru întâietate, pentru că cele mai mari au pretenţia de a
fi slujite şi protejate de către stelele mai mici; (2.115) aceste chestiuni, aşadar, le putem lăsa
pe seama celor care investighează astfel de subiecte sublime, cu scopul de a stabili cât de mult
adevăr sau cât de multă speculaţie se află în ele. Dar noi spunem că cel ce iubeşte studiul
nediscriminativ, şi afirmaţiile nerezonabile, şi opiniile deşarte, pe care nebunia îl face să se
umfle în pene, doreşte să îşi afirme superioritatea, nu doar în raport cu oamenii, ci şi cu toate
lucrurile care există; (2.116) un astfel de om crede că toate aceste lucruri au fost create doar
de dragul lui, şi că este necesar ca tot ce există pe pământ sau în cer, în apă sau în aer, să îi
aducă tribut ca unui rege; şi a ajuns la un asemenea grad de nebunie, încât nu mai poate
judeca raţional aceste chestiuni, pe care chiar şi un copil le poate înţelege, pentru a pricepe că
niciodată un artist nu face întregul de dragul părţii, ci mai degrabă face părţile de dragul
întregului. Ei bine, omul este o parte a întregului, aşa că ar fi mai corect să spunem că el este
cel care a fost creat întru desăvârşirea lumii din care face parte.
XVII. (2.117) Dar unii sunt atât de orbiţi de această nebunie, încât sunt indignaţi că
lumea nu se supune intenţiilor lor; din această cauză, Xerxes, regele Persiei, dorind să bage
groaza în duşmanii săi, a făcut paradă de faptul că a schimbat prin forţă întreaga faţă a naturii;
(2.118) căci el a schimbat natura elementelor ce aparţin pământului şi mării, făcând pământul
mare şi marea pământ, pentru că a construit un pod peste Hellespont (n.t. actuala strâmtoare
Dardanele) şi a tăiat golfuri adânci în Muntele Athos, care au fost umplute de apele mării; iar
acestea s-au transformat în mări artificiale, modificându-se astfel ciclul natural al evoluţiei
naturii. (2.119) Şi făcând minuni în privinţa uscatului, potrivit dorinţelor sale, s-a fălit cu
ideile sale îndrăzneţe, ca un om nefericit ce era, făcându-se vinovat de impietate, căci a
încercat să se avânte spre cer, pentru a pune în mişcare ceea ce nu poate fi mişcat şi, după cum
spune proverbul, a început cu un lucru sacru. (2.120) Căci a ţintit cu săgeţile sale cel mai
minunat dintre corpurile cereşti, adică soarele, stăpânul zilei, deşi el însuşi era rănit de săgeţile
invizibile ale nebuniei; şi asta nu pentru că dorinţele sale erau imposibile, ci pentru că erau de-
a dreptul lipsite de pietate, iar asta este o mare ruşine pentru acela care încearcă aşa ceva.
(2.121) Şi tot aşa, se spune că neamul numeros al germanilor, a căror ţară este afectată de
maree, a dat năvală atunci când s-a produs fluxul, scoţându-şi săbiile şi atacând marea agitată,
ca şi cum ar fi fost o falangă de inamici; (2.112) aceşti oameni merită să fie dispreţuiţi, căci
îndrăznesc să pună mâna pe arme şi să se ridice împotriva părţilor invincibile şi libere ale
naturii; însă merită totodată să fie ridiculizaţi pentru încercarea lor de a face imposibilul, căci
au crezut că marea este asemenea unui animal pe care-l pot răni sau pe care-l pot înjunghia şi
ucide. La vederea acestor oameni ar trebui să ne întristăm, şi să ne temem, şi să fugim din
calea atacurilor lor, experimentând toate acele senzaţii care sunt legate de plăcere şi de durere.
XVIII. (2.123) Mai mult decât atât, am cunoscut cu puţin timp în urmă un om de rang
foarte înalt, un prefect şi guvernator al Egiptului, care s-a gândit să schimbe instituţiile şi
obiceiurile noastre naţionale, şi să abroge acea lege sfântă, apărată de pedepse atât de
groaznice, referitoare la cea de-a şaptea zi, obligându-ne să ne supunem lui şi să facem lucruri
contrare tradiţiei noastre, crezând că distrugând respectarea celei de-a şaptea zi ne vom
îndepărta şi de celelalte legi şi vom terfeli toate datinile pe care le avem. (2.124) Iar când a
văzut că cei cărora le-a oferit violenţă nu cedau în faţa poruncilor sale, şi că restul neamului

459
nostru nu era dispus să se supună de bunăvoie, ci era furios şi indignat de această chestiune, şi
că toţi jeleau şi erau abătuţi ca şi când ar fi fost învinşi, şi ţara ar fi fost distrusă total, iar ei ar
fi fost duşi în robie; atunci a crezut de cuviinţă să rostească un discurs prin care să-i convingă
să încalce legile, spunând: (2.125) „Dacă inamicii s-ar năpusti asupra voastră din senin, sau
dacă violenţa unui şuvoi ar rupe digurile şi ar provoca un potop, sau dacă ar izbucni un
incendiu, sau dacă ar trăzni, sau dacă aţi fi loviţi de foamete, sau de epidemii, sau de un
cutremur, sau de orice alt rău, fie el cauzat de om sau trimis de Dumnezeu, aţi rămâne oare
tăcuţi şi nemişcaţi la casele voastre? (2.126) Şi aţi continua oare să vă ţineţi mâna dreaptă la
spate, iar pe cealaltă pe lângă corp, sub veşmintele voastre, ca nu cumva, chiar fără să vreţi, să
faceţi ceva care să contribuie la supravieţuirea voastră? (2.127) Şi veţi rămâne aşezaţi în
linişte în sinagogile voastre, continuându-vă întrunirile şi citind din cărţile sacre ca şi cum aţi
fi în siguranţă, explicând ceea ce nu este foarte clar şi petrecându-vă tot timpul liber în discuţii
interminabile referitoare la filozofia strămoşilor voştri? (2.128) Nu, căci mai degrabă aţi lăsa
deoparte toate aceste idei şi v-aţi încinge cu armele ca să vă apăraţi pe voi, pe părinţii voştri,
pe copiii voştri, iar dacă ar fi să spunem adevărul adevărat, v-aţi apăra posesiunile şi averile,
pentru a nu fi distruse total. (2.129) Şi într-adevăr, eu însumi sunt”, a zis el, „toate aceste rele
pe care tocmai le-am enumerat: Eu sunt şuvoiul, războiul, potopul, trăznetul, foametea,
nenorocirile aduse de epidemii, cutremurul care zguduie şi dărâmă ceea ce altădată a fost
stabil, nu în numele necesităţii destinului, ci prin puterea aceasta pe care o puteţi vedea”.
(2.130) Ce putem spune despre un astfel de om, care rosteşte sau poate doar se gândeşte la
aceste lucruri? Nu reprezintă el un rău extraordinar? Cu siguranţă că este o neorocire străină,
venită de dincolo de mare sau dintr-o altă lume, căci acesta, un om jalnic în toate privinţele, a
îndrăznit să se compare cu Dumnezeul prea binecuvântat. (2.131) De asemenea, ar trebui să
mai adăugăm şi faptul că îndrăzneşte să rostească blasfemii la adresa soarelui, şi a lunii, şi a
celorlalte stele, ori de câte ori ceva aşteptat în conformitate cu anotimpurile anului fie că nu se
întâmplă, fie că se întâmplă într-un mod neaşteptat; de pildă, dacă vara este prea fierbinte sau
iarna prea friguroasă, sau dacă primăvara şi toamna nu vin la timpul lor, ceea ce face ca prima
să fie stearpă şi neproductivă, iar a doua plină numai de boli. (2.123) Prin urmare, dând frâu
liber gurii şi limbii, un astfel de om va reproşa stelelor că nu şi-au adus tributul obişnuit şi că
aceste corpuri cereşti nu manifestă respect şi iubire pentru lucrurile de pe pământ, şi mai
presus de toate pentru el însuşi, întrucât el, ca şi om, se consideră a fi mai presus de toate
celelalte animale.
XIX. (2.133) Aşadar, în opina noastră, astfel de oameni sunt adevăraţi maeştri ai
vanităţii. Dar haideţi acum să aruncăm o privire şi asupra adepţilor acestora. Aceşti oameni
complotează mereu împotriva celor ce practică virtutea, iar când văd că aceştia lucrează
pentru a-şi purifica viaţa prin intermediul adevărului neprihănit, şi că îl expun, după cum zic
unii, la lumina lunii sau a soarelui, pentru a fi cercetat, aceştia vor ca prin înşelăciune, sau
chiar prin violenţă făţişă, să îi împiedice să facă asta, încercând să îi atragă în ţinutul sumbru
al celor lipsiţi de pietate, unde este noapte adâncă şi întuneric veşnic, şi unde există zece mii
de imagini, şi vedenii, şi vise; iar după ce îi aruncă acolo, îi obligă să se arunce la pământ şi să
îi venereze ca pe nişte stăpâni. (2.134) Căci noi credem că practicantul virtuţii este precum un
soare, căci el ne luminează trupul şi celelalte lucruri care aparţin sufletului; iar învăţătura unui
astfel de om este pentru noi precum lumina lunii, care este deosebit de pură şi de utilă în
întunericul nopţii; iar fraţii sunt acele raţionamente virtuoase, care sunt vlăstarele învăţăturii şi
ale unui suflet dedicat practicării virtuţii; toţi aceşti fraţi fac dreaptă cărarea vieţii, iar cei răi
încearcă prin tot felul de manevre precaute şi viclene să îi supună, şi să îi doboare, şi să îi
înfrângă, şi să le rupă gâtul, căci ei nu sunt capabili să gândească sau să spună ceva sănătos.
(2.135) Din acest motiv, tatăl său îl dojeneşte pe acest tânăr refractar (nu mă refer la Iacov, ci
la dreapta raţiune, care este mai măreaţă şi mai veche decât el), căci spune, (2.136) „Ce
înseamnă visul acesta pe care l-ai visat?” Căci de fapt nu ai visat deloc, ci doar ţi-ai imaginat

460
că acele lucruri care sunt libere prin natura lor pot deveni sclavele lucrurilor omeneşti, adică
ai crezut că stăpânii se pot transforma în supuşi. Şi, ceea ce este de-a dreptul paradoxal, că pot
deveni sclavii acelor lucruri pe care le stăpânesc. Adică sclavii propriilor lor sclavi. Dar asta
nu se poate întâmpla decât prin puterea lui Dumnezeu, cel care face toate lucrurile, şi care
poate să mişte ceea ce este nemişcat sau să oprească ceea ce se află într-o stare de agitaţie
permanentă. (2.137) Căci ce motiv ai avea să te enervezi şi să dojeneşti pe cineva care a avut
un vis? Pentru că acest om va spune, Eu nu am visat în mod intenţionat, de ce mă acuzi de
erori pe care nu le-am comis în mod deliberat? Eu doar ţi-am relatat ceea ce am văzut şi m-a
impresionat, fără ca eu să-mi doresc asta. (2.138) Dar problema noastră nu este legată de vise,
ci de lucrurile care se aseamănă cu visul şi care pentru minţile ce nu au ajuns la un nivel înalt
de puritate par măreţe, şi frumoase, şi dezirabile, cu toate că în realitate ele sunt obscure, şi
neînsemnate, şi ridicole pentru adevăraţii judecători ai adevărului.
XX. (2.139) Aşadar, el spune următoarele: Să vin eu, adică dreapta raţiune, la tine? La
fel şi sufletul, care este mama şi doica tuturor acelora care sunt devotaţi virtuţii şi învăţăturii?
(2.140) Şi să vină şi vlăstarele noastre? Şi ce să facem, să stăm toţi la rând, renunţând la
rangul pe care îl avem, şi să ne ridicăm mâinile ca să ne rugăm la tine? Şi să ne prosternăm la
pământ dându-ne silinţa să te îmbunăm şi să te adorăm? Fie ca soarele să nu strălucească
niciodată peste o astfel de situaţie, căci faptele rele sunt vrednice de un întuneric adânc, iar
cele bune de o lumină strălucitoare. Şi ce rău ar putea fi mai mare decât acela de a lăuda şi
admira mândria înşelătoare, în loc să dăm atenţie simplităţii sincere şi oneste? (2.141) Şi pe
bună dreptate se adaugă afirmaţia, „Dar tatăl său punea la inimă spusele”. Căci sufletul care
nu este nici tânăr, nici sterp, nici total neproductiv, ci mai degrabă bătrân şi capabil să dea
naştere unui vlăstar, trebuie să coabiteze cu precauţia prudentă şi să dispreţuiască orice
altceva; în plus, el trebuie să aibă o teamă reverenţioasă faţă de puterea lui Dumnezeu, de care
nu putem scăpa şi pe care nu o putem învinge; de asemenea, el trebuie să privească peste tot
în jur, pentru a vedea care îi va fi sfârşitul. (2.142) În Sfintele Scripturi se spune că din acest
motiv şi sora lui Moise (pe care atunci când vorbim la figurat noi o numim Speranţa) privea
de la distanţă, întrucât avea ochii aţintiţi asupra sfârşitului vieţii, sperând că va avea parte de
noroc, care va veni din cer, de la cel ce este Dătătorul tuturor lucrurilor bune; (2.143) căci s-a
întâmplat adesea ca multe persoane, după ce au făcut călătorii îndelungate, navigând cu vânt
favorabil pe întinsul mărilor, feriţi de pericole, să naufragieze chiar în port, exact atunci când
se pregăteau să arunce ancora; (2,144) de asemenea, mulţi alţii care au reuşit să reziste până la
sfârşitul unui război lung şi formidabil, ieşind din lupte fără niciun fel de rană sau de
zgârietură, scăpând teferi şi nevătămaţi, ca şi cum ar fi fost la vreo adunare populară sau la
vreo sărbătoare naţională, atunci când s-au întors acasă plini de bucurie au avut parte de
comploturi puse la cale în propria lor casă de către aceia care ar fi fost ultimii din lume care să
se preteze la aşa ceva; fiind ucişi, aşa cum spune proverbul, precum boii în staul.
XXI. (2.145) Aceste evenimente neaşteptate, pe care nimeni nu le-ar fi anticipat
vreodată, se întâmplă frecvent şi îi răstoarnă pe oameni; adesea, ele abat puterile sufletului
într-o direcţie contrară celei cuvenite, trăgându-l în direcţie opusă, pe măsura puterii lor,
obligându-l să îşi schimbe direcţia; căci ce om care a intrat vreodată în arena vieţii a reuşit să
nu cadă? (2.146) Şi cine nu s-a poticnit niciodată în această competiţie? Fericit este acela
căruia acest lucru nu i s-a întâmplat foarte des. Şi căruia soarta nu i-a întins capcane, şi nu l-a
lovit din când în când, ci şi-a adunat forţele ca să se înfăşoare în jurul lui, pentru a-l scoate din
calea vrăjmaşilor. (2.147) Nu ştim noi din experienţa noastră că unii oameni au ajuns la
adânci bătrâneţe fără a suferi de vreo tulburare, fie pentru că natura i-a înzestrat aşa cum se
cuvine, fie pentru că cei care i-au crescut şi educat au avut grijă de ei, fie datorită ambelor
aspecte? Dar apoi, deşi plini de o pace profundă, care este adevărata pace, modelul arhetipal
al acelei păci pe care o experimentează cetăţile, motiv pentru care erau consideraţi a fi nişte
oameni fericiţi, întrucât nici măcar în visele lor nu au avut habar de luptele intestine stârnite

461
de violenţă şi pasiuni, care provoacă războiul cel mai jalnic, aceşti oameni au naufragiat la
sfârşitul vieţii lor, fie din cauza nechibzuinţei limbajului, fie dintr-o lăcomie nemăsurată ori
din pricina desfrâului nestăpânit al părţilor aflate mai jos de vintre. Căci sunt unii care, „Deşi
aflaţi în pragul unei vârste avansate”, au admirat acea viaţă tinerească, dezonorantă,
detestabilă şi scandaloasă a celor dedaţi desfrâului; iar alţii au cedat în faţa unei vieţi plină de
viclenie, şi nesăbuinţă, şi disperare, şi calomnii, căutând pârga roadelor curiozităţii arţăgoase,
în loc să se descotorosească acum de astfel de obiceiuri, în cazul în care le-au avut. (2.149)
Motiv pentru care omul trebuie să îl înduplece pe Dumnezeu şi să îl implore cu perseverenţă
să nu neglijeze omenirea, ci să ne arate veşnic mila sa mântuitoare; căci este greu ca cei care
au gustat din pacea pură să reziste impulsului de a se ghiftui cu ea.
XXII. (2.150) Dar această foame este un păcat mai uşor decât setea, întrucât ea
izvorăşte din iubire şi dorinţă pentru cel care mângâie; însă când omului îi e sete şi doreşte să
bea din celălalt izvor apa murdară şi nesănătoasă, atunci în mod necesar el se va umple de o
plăcere dulce-amăruie şi va duce o viaţă deloc de invidiat, crezând că lucrurile vătămătoare
sunt foarte utile, căci nu va cunoaşte acel ceva care este cu adevărat de dorit. (2.151) Iar
şuvoiul vijelios al acestor rele este cu atât mai cumplit cu cât reuşeşte să atace puterile raţiunii
şi să le subjuge; (2.152) căci atâta timp cât cirezile de boi, precum şi turmele de oi şi de capre,
îl ascultă pe păstor, atunci totul va merge bine; dar dacă păstorii care au sarcina să se ocupe de
ele vor ajunge mai slabi decât animalele care le-au fost încredinţate, atunci totul va merge
prost, căci ordinea va fi înlocuită de dezordine, şi stabilitatea de confuzie, şi aranjamentul
cuvenit de tulburare, pentru că nu mai există nicio putere legitimă care să domine; întrucât o
astfel de putere ar fi deja distrusă. (2.153) Aşa că ce putem spune? Oare nu avem şi noi în
sinea noastră o turmă de vite iraţionale, dacă ne gândim că mulţimea iraţională a sufletului
este lipsită de raţiune, iar mintea este păstorul? Însă atâta timp cât mintea este viguroasă şi
aptă să aibă grijă de turmă, totul decurge într-o manieră corectă, şi prosperă, şi benefică;
(2.154) dar când regele este slăbit şi nu are putere suficientă, rezultă că şi supuşii săi lucrează
ca şi cum ar fi afectaţi de o neputinţă; iar când par a se bucura de o libertate deplină, atunci ei
sunt precum un premiu care aşteaptă să fie câştigat de cineva; căci este firesc ca anarhia să fie
perfidă, iar guvernarea binefăcătoare, mai ales atunci când se respectă legea şi dreptatea. Şi
este logic să fie aşa.
XXIII. (2.155) Am vorbit, aşadar, cu multă exactitate despre visele celor vanitoşi. Ei
bine, există multe feluri de oameni lacomi, care sunt familiarizaţi cu ce înseamnă a bea şi a
mânca. Însă alţii nu au nevoie de o astfel de diversitate, pe când celor dintâi le place să se
bucure de nenumărate sosuri şi condimente. Prin urmare, aceste lucruri sunt încredinţate unor
maeştri. Cele referitoare la băutul excesiv sunt lăsate în seama Marelui Paharnic, pe când cele
care ţin de abundenţa bucatelor cad în sarcina Marelui Pitar. (2.156) Aşadar, putem spune, şi
pe bună dreptate, că într-o noapte aceşti oameni au avut nişte vise; căci fiecare dintre ei
lucrează pentru nevoile stăpânului său, asigurându-i nu doar mâncare simplă, ci şi plăcere şi
satisfacţie; şi fiecare dintre ei are grijă de jumătate din hrană, însă la un loc ei se ocupă de
întreg, căci fiecare parte are nevoie de cealaltă; (2.157) pentru că odată ce au mâncat, oamenii
trebuie să bea; iar cei care au băut, trebuie să mănânce; aşa că nu este de mirare că ei au visat
în acelaşi timp. (2.158) Prin urmare, Marele Paharnic are sarcina de a sluji poftei pentru vin,
pe când Marele Pitar îi slujeşte pe cei gurmanzi. Şi fiecare dintre ei visează ceva în legătură
cu ocupaţia sa: primul visează despre vin şi despre planta din care provine, şi anume viţa de
vie; al doilea vede nişte farfurii pe care se află pâine albă, în timp ce el serveşte la masă
{84}{Geneza 40:16,17}. (2.159) Ei bine, poate că s-ar cuveni să analizăm mai întâi primul
vis. Iar acesta este după cum urmează: „În somnul meu, o viţă de vie era înainte-mi; iar pe
viţă, trei mlădiţe. Şi dac-a odrăslit, dădea-n vlăstari ciorchini de struguri copţi. Paharul lui
Faraon era în mâna mea; am luat un strugure, l-am stors în paharul lui Faraon şi am dat
paharul în mâna lui Faraon” {85}{Geneza 40:9-11}. (2.160) Cele spuse aici sunt admirabile,

462
iar expresia „în somnul meu” este foarte corectă. Căci în realitate, cel care se îmbată nu atât
din vin, cât din nebunie, şi care se supără dacă este trezit, aşa cum se întâmplă şi cu cei care
dorm, se aruncă pe jos şi se relaxează, închizându-şi ochii sufletului, fiind incapabil să vadă
sau să audă vreunul din acele lucruri care merită a fi văzute şi auzite. (2.161) Şi aşa prăbuşit
cum este, acesta va merge în viaţă (nu voi spune pe o potecă, căci aceasta mai degrabă
lipseşte) pe un drum care nu duce nicăieri şi pe care nu există nimeni care să-l îndrume,
înţepându-se în spini şi mărăcini; iar uneori se va prăbuşi de sus, rostogolindu-se peste alţi
oameni, rănindu-se şi el şi vatămându-i şi pe aceştia într-o manieră vrednică de milă. (2.162)
Dar somnul adânc şi lung, de care orice om rău are parte, alungă toate ideile adevărate,
umplând mintea cu tot felul de imagini false şi de viziuni lipsite de substanţă, convingându-l
să îmbrăţişeze ceea ce este scandalos ca şi cum ar fi vorba despre ceva vrednic de laudă. Căci
în visul său durerea este bucurie, întrucât nu îşi dă seama că are în faţa sa viţa de vie, planta
nebuniei şi a păcatului. (2.163) Căci Marele Paharnic spune, „o viţă era înainte-mi”, adică
obiectul dorinţei se afla în faţa celui care îl dorea, răul era înaintea omului rău; un rău pe care
noi, oameni nesăbuiţi ce suntem, îl cultivăm fără a fi conştienţi de faptul că fructul din care
mâncăm şi bem ne poate vătăma, căci noi îl considerăm a fi un fel de hrană, care, după toate
probabilităţile, ne face să avem parte de toate nenorocirile, şi nu doar de jumătate din ele.
XXIV. (2.164) Însă este de dorit să ştim că beţia provocată de vin nu îi afectează pe
toţi în aceeaşi măsură, ci adesea oameni diferiţi sunt afectaţi în feluri total opuse, căci unii
devin mai buni, iar alţii mai răi decât sunt din fire. (2.165) Căci pe unii, vinul îi face să nu mai
fie atât de serioşi şi îmbufnaţi şi îi eliberează de grijile pe care le au; le domoleşte furia şi
tristeţea, îi face să se simtă mai bine şi le uşurează sufletul. Însă când e vorba de alţii, le
hrăneşte pasiunile furioase, le sporeşte durerea, le stârneşte sentimentul de iubire şi le
stimulează neruşinarea; făcându-i să trăncănească, să-şi dea frâu liber limbii, emancipându-şi
simţurile externe de orice reţinere, sporindu-le pasiunile şi făcând ca mintea lor să fie violentă
şi uşor de stârnit de orice obiect care îi iese în cale. (2.166) Aşa încât starea celor menţionaţi
mai întâi pare să se asemene cu calmul imperturbabil al unei zile frumoase, sau cu liniştea
mării lipsită de valuri, sau cu pacea şi viaţa de zi cu zi a unui oraş. Dar starea celor pe care i-
am descris mai pe urmă se aseamănă mai degrabă cu o furtună violentă şi de durată, sau cu o
mare agitată, cu valuri uriaşe, sau cu o răscoală, care reprezintă un rău mai îngrozitor chiar şi
decât războiul interminabil ce nu dă semne de împăcare. (2.167) Prin urmare, primul dintre
aceste două grupuri care iau parte la banchet este format din oameni care râd, care stârnesc
amuzamentul, care speră să aibă noroc, care sunt bucuroşi, care au un limbaj plăcut, care se
veselesc şi sunt fericiţi, căci au lăsat deoparte orice îngrijorare; (2.168) însă cei din al doilea
grup sunt melancolici şi serioşi, privesc în pământ, îi insultă pe cei din jur, le aruncă vorbe
grele şi îi rănesc; sunt oameni care scrâşnesc din dinţi, care se privesc cu agresivitate unul pe
altul, care latră, care se reduc la tăcere reciproc, care se luptă unul cu altul în toate felurile
posibile, mutilându-şi unul altuia urechile şi nasul şi rănindu-şi şi alte părţi ale trupului la care
pot ajunge; iar această competiţie păcătoasă izvorâtă din beţie şi acest comportament indecent
nu sunt altceva decât o manifestare a unei vieţi trăite sub influenţa băuturii.
XXV. (2.169) Prin urmare, ar fi foarte firesc să considerăm că viţa de vie este simbolul
a două lucruri: al nebuniei şi al veseliei. Şi pe fiecare dintre acestea o vom explica în câteva
cuvinte simple, pentru a nu deveni prea pedanţi, mai ales că le cunoaştem din multe situaţii.
(2.170) Cel ce ne călăuzeşte paşii, lipsit de pasiune şi de răutate, pe drumul filozofiei, va urca
dreapta raţiune într-un loc înalt şi îi va cere să vegheze de acolo asemenea unei santinele
aflată într-un turn de observaţie asupra întregii ţări a virtuţii {86}{Numeri 13:18}, pentru a
vedea dacă este binecuvântată cu soluri adânci şi fertile, care produc ierburi şi fructe, căci
solul adânc face să crească învăţătura care a fost semănată în el, dând naştere unor idei, iar
aceastea se transformă în copaci cu trunchiuri solide, deşi este posibil să se întâmple tocmai
pe dos; de asemenea, îi va cere să vegheze asupra faptelor, la fel cum veghem asupra unei

463
cetăţi, pentru a vedea dacă sunt bine fortificate, ori dacă sunt lipsite de apărare şi de siguranţa
pe care le-ar oferi-o zidurile din jurul lor. Şi tot aşa, să cercetăm în ce stare se află locuitorii
acesteia, dacă sunt mulţi şi valoroşi sau dacă sunt puţini şi lipsiţi de curaj, cele două aspecte
influenţându-se reciproc. (2.171) Dar pentru că noi nu suntem capabili să îndurăm greutatea
întregului trunchi al înţelepciunii, atunci vom tăia o ramură şi un ciorchine de struguri şi le
vom lua cu noi ca dovadă de netăgăduit a bucuriei noastre, căci aceasta este o povară uşor de
purtat, iar noi vom putea arăta celor înzestraţi cu o minte ascuţită şi cu o vedere ageră atât
ramura, cât şi fructul excelenţei, ca ei să vadă acest lăstar puternic şi purtător de struguri al
viţei de vie (n.t. Numeri 13:24)
XXVI. (2.172) Apoi compară, pe bună dreptate, această viţă de vie din care au luat o
parte, cu fericirea. Iar unul din profeţii din vechime depune mărturie pentru cele ce spun, căci
sub inspiraţie divină acesta a zis, „Via Domnului Atotputernic este casa lui Israel” {87}{Isaia
5:7}. (2.173) Ei bine, Israel este mintea preocupată de contemplare lui Dumnezeu şi a lumii;
căci numele Israel tălmăcit înseamnă „vederea lui Dumnezeu”, iar locuinţa minţii este întregul
suflet; aceasta este via cea mai sacră, care rodeşte lăstarul divin, adică virtutea; (2.174)
această gândire bună (τό φρονεΐν) derivă din cuvântul bucurie (το ευφροσύνης), şi ea este un
lucru măreţ şi strălucitor, aşa încât, spune Moise, nici Dumnezeu nu o dispreţuieşte, ci o dă la
iveală; în special atunci când omenirea se dezice de păcatele sale şi îşi îndreaptă paşii spre
dreptate, urmând de bunăvoie legile şi normele naturii. (2.175) Căci, spune Moise, „Domnul,
Dumnezeul tău, Se va întoarce şi El, ca să Se bucure de tine şi să-ţi facă binele, aşa cum S-a
bucurat de părinţii tăi, dacă tu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, şi vei păzi şi-
I vei plini poruncile şi hotărârile şi rânduielile care sunt scrise în cartea acestei Legi”
{88}{Deuteronomul 30:9}. (2.176) Cine ar putea sădi în om dorinţa pentru virtute şi
perfecţiune cu o putere mai mare decât se arată aici? O, minte, spune Scriptura, vrei ca
Dumnezeu să se bucure? Bucură-te tu însăţi de virtute şi nu aduce jertfe scumpe (căci ce
nevoie are Dumnezeu de ceea ce este al tău?). Pe de altă parte, să primeşti cu bucurie toate
lucrurile bune pe care ţi le oferă; (2.177) căci El se bucură atunci când dă şi când cei care
primesc sunt vrednici de harurile sale; însă acei oameni care trăiesc într-un mod scandalos îl
revoltă pe Dumnezeu şi îl fac să se înfurie, dar cei ce trăiesc într-o manieră vrednică de laudă
se poate spune că îi provoacă bucurie. (2.178) Însă nimic nu este mai plăcut pentru taţii noştri
şi pentru mamele noastre, adică pentru părinţii noştri muritori, decât virtuţile copiilor lor, cu
toate că le pot lipsi nenumărate lucruri. Şi caracterul minunat al acestor persoane despre care
tocmai am amintit nu îl bucură oare şi pe Creatorul universului, căruia nu îi lipseşte absolut
nimic? (2.179) Aşa că tu, minte, ştiind cât de puternică este mânia lui Dumnezeu, şi ce lucru
bun este bucuria sa, să nu faci nimic care să-l înfurie spre propria ta pierzanie, ci cercetează
doar acele lucruri care îi fac plăcere lui Dumnezeu. (2.180) Iar aceste acţiuni nu constau în a
face călătorii lungi şi neobişnuite, în a traversa mările furtunoase, sau în a rătăci fără răgaz
spre cele mai îndepărtate hotare ale uscatului şi ale mării; căci faptele bune nu locuiesc la
distanţă şi nu au fost izgonite dincolo de hotarele lumii locuite, ci, aşa cum spune Moise,
binele se află lângă voi şi este sădit alături de voi, fiind unit cu fiinţa voastră în trei părţi
necesare: în inimă, în gură şi în mâini; adică în minte, în vorbire şi în fapte; pentru că trebuie
să gândiţi, să vorbiţi şi să faceţi fapte bune, întrucât desăvârşirea constă în unirea dintre
gândirea corectă, fapta corectă şi vorbirea corectă.
XXVII. (2.181) Prin urmare, celui a cărui ocupaţie este aceea de a satisface un anumit
aspect al lăcomiei, adică patima băuturii, şi anume Marelui Paharnic, îi spun, „Omule
nefericit, de ce te străduieşti atât de mult? Şi de ce pregăteşti lucruri plăcute, menite să
desfete, când de fapt tu aprinzi flacăra nebuniei şi a lipsei de cumpătare, pe care o alimentezi
din belşug cu combustibilul necesar? (2.182) Dar poate că el va răspunde, Nu te grăbi să mă
condamni înainte să cercetezi situaţia mea; am fost numit în funcţia de a turna vinul în pahare,
dar nu pentru omul înzestrat cu cumpătare, şi pietate, şi cu toate celelalte virtuţi, ci pentru cel

464
violent, şi lipsit de cumpătare, pentru acel stăpân nedrept şi mândru de lipsa lui de pietate,
care la un moment dat a îndrăznit să spună, „Nu-l cunosc pe Domnul” {89}{Exodul 5:2}; aşa
că în mod firesc am vrut să aflu ce îi oferă satisfacţie; (2.183) şi să nu te miri că Dumnezeu se
bucură de un lucru, pe când mintea ostilă lui, adică Faraon, se bucură de lucrul contrar.
Aşadar, cine este Marele Paharnic al lui Dumnezeu? Preotul care îi oferă libaţii, adevăratul
Mare Preot, cel care atunci când primeşte o cupă de haruri veşnice, i-o dă înapoi, turnând în
ea vinul cel mai pur. Vezi, aşadar, că între paharnici există diferenţe, aşa cum există şi între
aceia care aşteaptă să fie serviţi; (2.184) din acest motiv, eu, paharnicul lui Faraon, cel care
are o fire încăpăţânată şi lipsită de cumpătare şi care se complace în satisfacerea pasiunilor
sale, sunt eunuc, căci părţile generative ale sufletului meu au fost îndepărtate; şi fiind obligat
să plec din apartamentele bărbaţilor am fugit şi de odăile femeilor, întrucât nu sunt nici
femeie, nici bărbat; pentru că nu sunt capabil nici să diseminez sămânţa, nici să o primesc,
întrucât am o natură ambiguă, nefiind nici una, nici alta; sunt doar o monedă falsă, lipsită de
nemurire, care din când în când este ţinută în viaţă de succesiunea constantă a copiilor şi
progeniturilor; căci am fost exclus din adunarea sacră a oamenilor, deoarece legea interzice în
mod expres aceluia care a fost rănit sau mutilat, aşa cum am fost eu, să intre acolo
{90}{Deuteronomul 23:1}.
XXVIII. (2.185) Dar Marele Preot despre care vorbim este un om desăvârşit, soţul
unei fecioare (o afirmaţie extraordinară) care nu a fost transformată niciodată în femeie; ci
care, dimpotrivă, a încetat să mai fie influenţată de rânduiala femeilor în relaţia ei cu bărbatul
{91}{Geneza 18:11}. Iar acest om nu este doar în măsură să semenea seminţele ideilor pure şi
feciorelnice, ci el este în acelaşi timp şi tatăl raţionamentelor sacre, (2.186) dintre care unele
supraveghează mersul naturii, aşa cum este cazul cu Eleazar şi Itamar; altele îl slujesc şi îl
venerează pe Dumnezeu, preocupându-se să aprindă şi să întreţină focul ceresc; căci rostind
mereu discursuri referitoare la sfinţenie, ele îl fac să strălucească, făcând ca pietatea cea mai
divină să iasă la iveală aşa cum izbucneşte focul din cremene; (2.187) iar fiinţa care este în
acelaşi timp tată şi călăuză pentru aceşti oameni reprezintă o parte importantă a acestei
adunări, căci fără ea părţile sufletului nu ar putea fi niciodată strânse la un loc; un astfel de om
este preşedintele şi creatorul său, căci fără nici un ajutor, el pune la cale şi face ceea ce trebuie
făcut. (2.188) Acesta, atunci când e luat împreună cu alţii, este nesemnificativ în privinţa
numărului, însă dacă e analizat individual, se dovedeşte a fi o mulţime; el este un tribunal, o
întreagă adunare, un întreg popor, o mulţime întreagă, întreg neamul omenesc, sau mai
degrabă, dacă ar fi să spunem adevărul, el este un fel de natură aflată la mijloc, căci este
superior omului, dar inferior lui Dumnezeu; (2.189) căci, spune Scriptura, „Când Marele
Preot va intra în Sfânta Sfintelor, el nu va fi om” {92}{Leviticul 16:17}. Şi dacă nu va fi om,
atunci ce va fi? Va fi un Dumnezeu? Nu m-aş hazarda să spun asta (pentru că cel care a primit
acest nume pe vremea când se afla în Egipt este Moise, marele profet, cel care a fost numit
„Dumnezeul lui Faraon”) {93}{Exodul 7:1}; dar nici om nu este, ci el este o punte între
aceste două extremităţi, ca şi cum ar atinge-o pe una cu capul, iar pe cealaltă cu picioarele.
XXIX. (2.190) Ei bine, până acum am explicat ce înseamnă acel tip de viţă de vie care
a fost atribuit veseliei, şi care dă naştere la o anumită stare de beţie, şi anume la acea beţie
pură a sfatului bun şi înţelept; de asemenea, ne-am referit şi la paharnicul care deşartă vinul
din cupa divină pe care însuşi Dumnezeu i-a umplut-o până la gură cu nenumărate virtuţi;
(2.191) dar acel tip de vie care dă naştere nebuniei, şi durerii, şi beţiei a fost şi el analizat, dar
într-un mod diferit, căci am folosit expresii care apar şi în marele imn (n.t. Cântarea lui
Moise); „că”, spune Scriptura, „via lor este din via Sodomei, viţa lor, din viţa Gomorei;
strugurele lor, strugure de fiere, poamă le e de amărăciune; vinul lor, suflare de balaur,
suflare de aspidă ne-mblânzită” {94}{Deuteronomul 32:32}. (2.192) Vedeţi aici ce efecte
puternice produce beţia provocată de nebunie: amărăciune, răutate, fiere peste măsură, furie
excesivă, fire neîndurătoare, caracter tăios şi perfid. Legiuitorul accentuează în mod deosebit

465
că viţa din via nebuniei se află în Sodoma; iar numele Sodoma tălmăcit înseamnă „orbire” sau
„goliciune”; pentru că nebunia este oarbă şi lipsită de lucruri bune; cu toate că unii oameni au
fost puternic influenţaţi de ea, fapt pentru care aceşti măsoară, cântăresc şi numără totul doar
în raport cu ei înşişi. (2.193) Numele Gomora tălmăcit înseamnă „măsură”; dar Moise a
înţeles că în univers, doar Dumnezeu este standardul pentru greutate, măsură şi număr, de
aceea el nu a dat nicio atenţie minţii omeneşti. Iar acest lucru rezultă din urătorul pasaj, acolo
unde spune, „În sacul tău să n-ai pentru cântar greutăţi şi greutăţi, mari şi mici. În casa ta să
nu fie măsură şi măsură, mare şi mică. (2.194) Pentru cântar să ai greutate adevărată şi
dreaptă, iar măsura ta să fie adevărată şi dreaptă (Deuteronomul 25:13-15). Iar măsura dreaptă
şi adevărată este aceea de a şti că doar Dumnezeu poate măsura şi cântări orice lucru, căci el a
închis natura universului în numere şi i-a pus hotare. Şi ar fi nedrept şi fals să ne imaginăm că
aceste lucrui sunt rânduite de mintea umană. (2.195) Însă Marele Paharnic, eunucul lui
Faraon, după ce a văzut în vis această plantă dătătoare de nebunie, spune despre ea că are trei
rădăcini, ceea ce ne duce cu gândul la trei păcate extreme comise în trei momente diferite;
întrucât rădăcina este un fel de extremitate.
XXX. (2.196) Prin urmare, atunci când nebunia a întunecat sufletul şi a pus stăpânire
pe el, ocupându-l în întregime, ea l-a forţat să comită nu doar greşeli ce pot fi iertate, ci şi
unele impardonabile. (2.197) Ei bine, cele ce pot fi iertate sunt primele pe listă, fiind cele mai
uşoare; însă cele impardonabile sunt de-a dreptul teribile şi sunt lăsate la urmă, fiind
asemenea unor rădăcini. (2.198) Şi aşa cum, în opinia mea, înţelepciunea începe prin a-i fi
utilă omului în chestiuni mărunte, deşi sfârşeşte în perfecţiunea absolută a faptelor bune, tot
aşa nebunia, sileşte sufletul şi îl îndepărtează de învăţătură puţin câte puţin, până când în cele
din urmă îl va purta la o mare distanţă de dreapta raţiune şi îl va distruge complet. (2.199) Iar
visul a arătat că după ce au apărut rădăcinile, viţa de vie a înflorit, a dat naştere la vlăstari şi a
legat rod; căci, spune Marele Paharnic, „Şi dac-a odrăslit, dădea-n vlăstari ciorchini de
struguri copţi” {95}{Geneza 40:10}. Omul nesăbuit are obiceiul să-şi etaleze sterilitatea, fără
ca măcar să dea naştere unor frunze, şi de aceea va rămâne ofilit întreaga sa viaţă; (2.200) căci
ce rău ar putea fi mai mare decât acela de a vedea că nebunia înfloreşte şi dă roade? Dar,
spune el, „paharul lui Faraon”, vasul în care se adună nebunia şi beţia, precum şi mahmureala
necontenită a vieţii, „era în mâna mea”; o expresie echivalentă cu a spune că depindea de
mine, de strădaniile şi de forţele mele; căci fără viclenia mea, pasiunea nu-şi poate urma
cursul prin propriile eforturi; (2.201) pentru că aşa cum este necesar ca frâiele să se afle în
mâinile vizitiului, iar cârma în mâna cârmaciului – căci doar aşa trăsura şi corabia vor înainta
în siguranţă – tot aşa umplerea paharului cu vin este în mâinile celui care prin arta lui duce la
perfecţiune unul din cele două tipuri de lăcomie, şi anume patima pentru vin. (2.202) Dar de
ce a ţinut să se laude cu ceva care mai degrabă ar fi trebuit tăinuit decât mărturisit? N-ar fi fost
mai bine să nu spună că este un maestru al intoleranţei şi să nu recunoască că îi încurajează pe
cei lipsiţi de cumpătare să bea vin, şi că el este născocitorul şi susţinătorul unui mod de viaţă
scandalos şi desfrânat, bazat pe îmbuibare? (2.203) Însă iată despre ce este vorba. Nebunia se
laudă cu acele lucruri care ar trebui ascunse; iar în cazul de faţă se mândreşte nu doar cu
faptul că ţine în mâinile sale recipientul sufletului necumpătat, adică cupa cu vin, pe care o
arată tuturor oamenilor, ci şi cu faptul că el este cel care stoarce strugurii în ea; adică cu faptul
că vine în întâmpinarea pasiunii şi aduce la lumină ceea ce este ascuns. (2.204) Căci aşa cum
copiii cărora le este foame strâng sânul doicei care-i alăptează, tot aşa şi lucrătorul
necumpătării stoarce strugurii din care iese vinul generator de multe rele; în felul acesta, va
obţine o hrană minunată din picăturile care se adună.
XXXI. (2.205) Aşadar, o astfel de descriere ca cea pe care am făcut-o aici se potriveşte
celui care delirează din cauza vinului neamestecat, căci acesta este un beţiv, şi un prost, şi un
ticălos iremediabil. Dar haideţi să ne ocupăm acum şi de firea acelui om lacom înrudit cu
beţivul, care este un tovarăş de nădejde al rapacităţii, al muncii necontenite, al satisfacerii

466
nenaturale a poftelor sale. (2.206) Şi nu este nevoie de prea mult efort pentru a ne da seama de
adevăratul său caracter; căci visul său este o ilustrare foarte apropiată a felului său de a fi; iar
odată ce îl vom analiza, haideţi să-l privim ca pe o imagine din oglindă; (2.207) căci „se
făcea”, a spus Marele Pitar, „că purtam pe cap trei coşuri cu pâine din făina cea mai fină”. Ei
bine, prin cuvântul „cap”, folosit într-o manieră alegorică, înţelegem partea dominantă a
sufletului, adică mintea, căci totul se sprijină pe ea sau depinde de ea; căci referitor la ea, el a
exclamat odinioară, „Pe mine cade totul”. (2.208) Prin urmare, când a terminat de pregătit
toate aceste lucruri pe care le-a conceput pentru nefericitul pântece, nu s-a ruşinat, ca un om
nesăbuit ce era, să poarte în spate povara a trei coşuri, adică a trei perioade de timp. (2.209)
Căci cei care susţin cauza plăcerii afirmă că ea are trei perioade: amintirea desfătărilor trecute,
savurarea celor prezente şi speranţa pentru altele ce vor veni; (2.210) aşa că cele trei coşuri
sunt asemănate cu cele trei perioade de timp, iar aluaturile coapte care sunt în ele cu ceea ce
este caracteristic fiecărui interval; adică cu amintirea bucuriilor trecute, cu savurarea
plăcerilor prezente şi cu speranţa deliciilor viitoare. Iar cel care cară toate aceste lucruri este
asemănat cu iubitorul de plăcere, cel care a umplut masa sa necinstită şi lipsită de sarea
prieteniei şi ospitalităţii, nu doar cu un singur element al desfrâului, ci cu toate tipurile de
elemente ale lipsei de cumpătare; (2.211) iar de acestea se bucură doar Faraon, ca şi cum s-ar
afla la un banchet public, căci el împrăştie, şi dispersează, şi învinge, şi distruge ceea ce noi
numim cumpătare; căci numele Faraon tălmăcit înseamnă „dispersare”. Şi el îşi arată măreţia
şi caracterul său regal nu îndreptându-se către înţelepciune, ci mândrindu-se cu
comportamentul său imoral, care nici măcar nu ar trebui amintit, lăsându-se purtat de poftele
sale nemăsurate, de lăcomie şi de această viaţă efeminată care-l va duce la ruină. (2.212) Aşa
că păsările, adică şansele care nu pot fi anticipate niciodată prin presupuneri, venind de
undeva din afară şi zburând în jurul lui, vor ataca şi vor pune totul pe foc, distrugând cu
puterea lor devoratoare toate lucrurile, aşa încât purtătorului coşului nu îi va rămâne nici
măcar o fărâmă pentru desfătarea lui, deşi acesta a sperat să-şi poată pune în practică
născocirile sale, ducându-le într-un loc sigur, de unde să nu-i poată fi luate niciodată. (2.213)
Dar să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că oricât de mult ar munci şi oricât de grijuliu
ar fi cel care este sclavul pasiunilor neproductive şi inutile, El va trimite asupra sa acele naturi
înaripate şi invizibile, care îl vor nimici. Prin urmare, mintea, fiind lipsită de acele lucruri pe
care le-a făcut pentru sine, şi având, ca să spunem aşa, gâtul tăiat, va fi găsită fără cap şi fără
suflare; şi asemenea celor crucificaţi, va fi bătută în cuie, ca să spunem aşa, pe copacul
ignoranţei neajutorate şi lipsită de orice nădejde. (2.214) Căci atâta timp cât aceste lucruri nu
sunt distruse de musafirii veniţi brusc şi pe neaşteptate, atunci acele arte menite să desfete vor
fi înfloritoare; dar când asupra lor coboară asemenea rele, atunci ele sunt date peste cap şi
distruse împreună cu creatorul lor.
XXXII. (2.215) Prin urmare, am explicat suficient visele acelor oameni lipsiţi de
cumpătare, care împart lucrurile după gustul pe care-l produc, fie că este vorba de mâncare
sau de băutură, în cantităţi care depăşesc necesităţile trupului. Iar acum, dacă vrem să ne
ţinem de ceea ce ne-am propus, va trebui să ne ocupăm visele lui Faraon, cel care este mai
presus de toţi aceşti oameni şi de puterile sufletului. (2.216) Faraon zice, „Iată că-n visul meu
stăteam pe malul Râului; şi iată că din Râu au ieşit şapte vaci grase la trup şi frumoase la
vedere şi păşteau pe mal; şi iată că după ele au ieşit alte şapte vaci, rele şi urâte la vedere şi
slabe la trup, de-o urâţenie cum eu n-am văzut în toată ţara Egiptului; (2.217) iar cele şapte
vaci urâte şi slabe le-au înghiţit pe cele şapte vaci dintâi, frumoase şi grase, şi măcar că
[acestea] intraseră cu totu-n pântecele lor, nu se cunoştea că le intraseră-n pântece: erau tot
atât de urâte la vedere ca şi la-nceput. (2.218) Şi dacă m-am trezit, am adormit din nou. Şi-n
visul meu am văzut cum dintr-un singur pai au ieşit şapte spice pline şi frumoase. Şi după ele
au ieşit alte şapte spice, subţiri şi pălite de vântul de răsărit; şi cele şapte spice subţiri şi pălite
le-au înghiţit pe cele şapte spice frumoase şi pline” {96}{Geneza 41:17-24}. (2.219)

467
Remarcaţi acum cuvintele celui care se iubeşte pe sine şi care, atât în suflet, cât şi în trup este
schimbător şi nestatornic; căci el spune, „Iată că-n visul meu stăteam pe malul Râului”, fără a
înţelege că statornicia şi caracterul neschimbător aparţin doar lui Dumnezeu şi celui pe care El
îl iubeşte. (2.220) Şi dovada cea mai clară a puterii sale neschimbătoare este această lume,
care este mereu în acelaşi loc şi în aceeaşi stare. Iar dacă lumea e neschimbătoare, cum altfel
ar putea fi Creatorul ei? În al doilea rând, Sfintele Scripturi sunt nişte martori infailibili;
(2.221) căci ele ne spun că Dumnezeu a zis, „Eu sunt aici şi acolo, mai înainte ca tu să loveşti
stânca Horebului” {97}{Exodul 17:6}, expresie echivalentă cu a spune, Eu, cel vizibil pentru
tine, sunt aici, dar în acelaşi timp sunt şi acolo şi peste tot, umplând toate locurile, sălăşluind
în aceeaşi stare, fiind neschimbător, căci sunt anterior creaţiei tale şi a tuturor celorlalte
lucruri; şi Eu pot fi văzut doar de cea mai înaltă şi mai veche putere, din care au luat naştere
toate lucrurile şi din care a izvorât râul înţelepciunii; (2.222) căci Eu sunt „Cel ce-a scos
pentru tine izvor din stâncă de cremene” {98}{Deuteronomul 8:15}, se spune în altă parte. Şi
Moise depune mărturie pentru caracterul imuabil al Divinităţii acolo unde spune, „Şi au văzut
locul unde stătea Dumnezeul lui Israel” {99}{Exodul 24:10}; făcând aluzie prin faptul că stă
la natura sa neschimbătoare.
XXXIII. (2.223) Însă Divinitatea este atât de fermă şi de stabilă, încât a putut să dea
acelor oameni minunaţi o parte din statornicia sa, care este cea mai aleasă dintre posesiunile
sale; şi imediat după aceea, autorul cel mai vechi al tuturor lucrurilor, şi anume Dumnezeu,
afirmă că este gata să pună cu fermitate legământul său plin de har (adică legea sa şi cuvântul
său) în sufletul omului drept, ca un fel de fundaţie, care să fie în acelaşi timp şi o imagine
după chipul lui Dumnezeu; căci îi spune lui Noe, „Cu voi închei acest legământ”
{100}{Geneza 9:11}. (2.224) Pe lângă aceasta, mai indică încă două lucruri; unul că dreptatea
nu este cu nimic diferită faţă de legământul lui Dumnezeu, iar cel de-al doilea, că alte fiinţe
fac daruri care sunt diferite faţă de persoanele care le primesc; însă Dumnezeu nu oferă doar
aceste daruri, ci îi dă şi pe cei ce le primesc lor înşile, căci mie mi-a dat fiinţa mea şi fiecărei
persoane i-a dat fiinţa ei; căci expresia, „Cu voi închei acest legământ”, este echivalentă cu a
spune, Eu vă dau vouă pe voi înşivă. (2.225) Şi toţi cei ce sunt cu adevărat iubitori de
Dumnezeu doresc cu nerăbdare să scape de uraganul nenumăratelor probleme şi treburi
zilnice, de furtunile necontenite şi de marea agitată, şi să ancoreze în apele liniştite şi sigure
ale portului virtuţii. (2.226) Nu vedeţi ce se spune despre înţeleptul Avraam, cel care „stătea
înaintea Domnului”? {101}{Geneza 18:22}. Căci când ar putea mintea să fie liniştită şi să nu
mai oscileze într-o parte şi în alta precum talerele unei balanţe dacă nu atunci când se află în
faţa lui Dumnezeu, privindu-l şi fiind privită de El? (2.227) Pentru că absenţa desăvârşită a
mişcării se poate obţine în două feluri, fie privindu-l pe cel cu care nimic nu se poate
compara, pentru că nu este atras de nimic care să-i semene, fie lăsându-te privit de către El,
deoarece ... considerându-l vrednic, i-a dat doar lui acest lucru deosebit de minunat. Şi într-
adevăr, Moise a primit o mustrare divină, exprimată prin următoarele cuvinte: „Tu însă rămâi
aici cu Mine” {102}{Deuteronomul 5:31}, poruncă prin care se sugerează două lucruri: în
primul rând, caracterul neschimbător al omului bun, iar în al doilea rând, stabilitatea
universală a Dumnezeului cel viu.
XXXIV. (2.228) Căci, într-adevăr, ceea ce se înrudeşte cu Dumnezeu sau care stă în
apropierea acestuia este luat în posesie de către El, devenind astfel stabil şi neschimbător,
datorită caracterului Său imuabil; iar mintea care se odihneşte ştie foarte bine ce mare
binecuvântare este odihna; şi admirându-şi propria frumuseţe, îşi dă seama că îi aparţine ori
lui Dumnezeu, ori acelei naturi intermediare care se situează între fiinţele muritoare şi cele
nemuritoare; (2.229) în orice caz, ea spune, „Iar eu stăteam între Domnul şi voi”
{103}{Deuteronomul 5:5}, dar prin aceasta nu sugerează că se afla la picioarele sale, ci indică
faptul că mintea omului înţelept, izbăvită de orice furtuni şi războaie, şi bucurându-se de o
pace profundă şi netulburată, este superioară într-adevăr omului, dar inferioară lui Dumnezeu.

468
/2.230) Pentru că mintea omului obişnuit este influenţată de idei şi păreri, fiind tulburată de
orice circumstanţe trecătoare; însă cealaltă este binecuvântată şi fericită şi liberă de orice
asociere cu răul. Iar omul bun se află la hotarul dintre ele, aşa încât pe drept cuvânt se poate
spune că nu este nici Dumnezeu, nici om, ci că atinge ambele extremităţi, fiind legat de
neamul celor muritori prin firea sa umană, iar de fiinţele nemuritoare prin virtuţile sale.
(2.231) Şi ceva foarte asemănător cu cele spuse aici întâlnim în pasajul din Scriptură referitor
la Marele Preot; căci, spune Scriptura, „Când va intra el să se roage în lăcaşul cel sfânt, nu va
fi om până când va ieşi” {104}{Leviticul 16:17.}. Dar dacă atunci nu este om, este clar că nu
este nici Dumnezeu, ci un slujitor al lui Dumnezeu, aparţinând prin natura sa muritoare
creaţiei, iar prin firea sa nemuritoare Dumnezeului cel necreat. (2.232) Şi stă în această
categorie de mijloc până când iese iar printre lucrurile ce aparţin trupului şi cărnii. Iar natura a
rânduit ca mintea care este total ocupată cu iubirea divină, atunci când se îndreaptă spre
templul lui Dumnezeu şi se apropie de el cu multă râvnă şi cu toată seriozitatea de care poate
da dovadă, să devină inspirată şi să uite de toate celelalte lucruri, ca şi de sine însăşi.
Amintindu-şi numai de El şi depinzând doar de cel pe care îl slujeşte şi căruia îi dedică şi îi
jertfeşte virtuţile pure şi sacre. (2.233) Dar când starea de inspiraţie s-a stins, iar dorinţa
excesivă s-a diminuat, atunci se îndepărtează de lumea divină devenind iarăşi om, şi se
implică în treburile omeneşti, care-l aşteptau în vestibul ca să îl învăluie cu lucrurile lor şi să îl
răpească.
XXXV. (2.234) Aşa că Moise îl descrie pe omul desăvârşit spunând că nu este nici
Dumnezeu, nici om, ci, aşa cum am spus mai devreme, ceva aflat la limita dintre natura
pieritoare şi lucrurile care nu au fost create. De asemenea, el îl aşază pe cel care progresează
şi avansează pe drumul perfecţiunii în regiunea dintre cei morţi şi cei vii, înţelegând prin „cei
vii” acele persoane care sălăşluiesc în înţelepciune, iar prin „cei morţi” pe toţi aceia care
preferă nebunia; (2.235) căci referitor la Aaron s-a spus că „El a stat în mijlocul morţilor şi-al
viilor, şi prăpădul a-ncetat” {105}{Numeri 16:48}. Căci cel ce face progrese nu este socotit a
fi mort pentru acea viaţă dedicată virtuţii, întrucât el manifestă dorinţă şi admiraţie pentru
onestitate, însă un astfel de om nu trăieşte printre cei desăvârşiţi, căci unele lucruri încă îi mai
lipsesc, dar cu toate acestea el atinge ambele extreme; (2.236) motiv pentru care expresia „şi
prăpădul a încetat” este mult mai potrivită decât a spune că „prăpădul s-a diminuat”; pentru că
în interiorul celor desăvârşiţi, lucrurile care rup, şi zdrobesc, şi distrug sufletul încetează; dar
în cei care înaintează pe drumul perfecţiunii, ele doar îşi reduc intensitatea, dând impresia că
se opresc, deşi în realitate nu se întâmplă aşa.
XXXVI. (2.237) Aşa că fermitatea, şi stabilitatea, şi sălăşluirea veşnică în acelaşi loc,
fără niciun fel de schimbare sau de mişcare, îi sunt proprii mai întâi Dumnezeului cel viu, iar
mai apoi Cuvântului Dumnezeului cel viu, pe care El l-a numit legământ; iar în al treilea rând,
omului înţelept şi în al patrulea rând celui care avansează spre desăvârşire; dar acest lucru ar
putea sădi în mintea ticăloasă, predispusă la tot felul de blesteme, ideea că ea poate rămâne
stabilă prin propriile sale forţe, deşi în realitate ea este purtată ca de un torent, fiind trasă şi
aruncată de colo-colo de vârtejurile necontenite ale lucrurilor care curg prin trupul agitat şi
mort. (2.238) „Iată”, spune Scriptura, „că-n visul meu stăteam pe malul Râului”
{106}{Geneza 41:17}; iar prin cuvântul râu se face referire în mod simbolic la vorbire, căci
aceste două lucruri sunt purtate la vale şi curg cu viteză foarte mare. Căci, uneori, râul are
multă apă, iar vorbirea este plină de verbe şi de substantive, în timp ce alteori ambele sunt
goale şi relaxate, aflându-se într-o stare de linişte; (2.239) în acelaşi timp, ele sunt şi utile,
căci râul irigă câmpurile, iar vorbirea fertilizează sufletul celor care o ascultă. Şi tot aşa,
revărsarea lor este uneori vătămătoare, pentru că râul potopeşte terenurile aflate în vecinătatea
sa, iar vorbirea îi tulbură şi îi nedumereşte pe aceia care nu îi acordă suficientă atenţie. (2.240)
Prin urmare, vorbirea este comparată cu un râu, iar natura sa este una dublă, căci ea este atât
bună, cât şi rea; adică partea bună face bine şi, în mod inevitabil, partea rea face rău; (2.241)

469
iar Moise a dat exemple foarte convingătoare din fiecare tip celor ce sunt capabili să vadă,
căci spune, „Şi din Eden ieşea un râu care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe”
{107}{Geneza 2:10}; înţelegând prin Eden înţelepciunea Dumnezeului cel viu, căci numele
Eden tălmăcit înseamnă „desfătare”, întrucât îmi imaginez că înţelepciunea este desfătarea lui
Dumnezeu, iar Dumnezeu este desfătarea înţelepicunii, aşa cum se spune în Psalmi,
„Desfătează-te în Domnul” {108}{Psalmi 36:4}. Iar cuvântul sfânt, asemenea unui râu, curge
din înţelepciune ca dintr-un izvor, pentru a uda şi fertiliza plantele celeste şi lăstarii acestor
suflete iubitoare de virtute, care formează un fel de Rai. (2.243) Şi acest cuvânt sacru se
desparte în patru braţe, prin care se face referire la patru virtuţi, fiecare dintre acestea fiind o
prinţesă, pentru că această împărţire în braţe {109}{aici textul este neclar. Cuvântul grec
αρχάς însemnând începuturi, principii sau forme de guvernământ} nu se referă la diviziuni
spaţiale, ci la nişte regate, ca fiecare dintre ele, considerând că virtuţile sunt nişte hotare, să-i
poată arăta omului înţelept care le urmează faptul că el este un rege, ales nu de oameni, ci de
acea singură natură ce nu poate greşi şi care nu poate fi întinată; (2.244) pentru că aceia care
au privit slava lui Avraam i-au spus, „Tu eşti între noi un rege trimis de Dumnezeu”
{110}{Geneza 23:6}; în felul acesta ei propun celor ce studiază filozofia doctrina că doar
omul înţelept este un stăpân şi un rege, în timp ce virtutea este singura autoritate responsabilă
şi suverană.
XXXVII. (2.245) În consecinţă, unul din adepţii lui Moise, comparând această vorbire
cu un râu, a spus în Psalmi că „Râul lui Dumnezeu s-a umplut de apă” {111}{Psalmi 65:10},
şi ar fi absurd să spună asta despre vreunul din râurile care curg pe pământ. Dar din câte se
pare, psalmistul vorbeşte aici despre Cuvântul divin, care este plin de râuri şi de înţelepciune,
care nu are nicio parte goală sau pustie, sau mai degrabă, cum a spus cineva, care este
răspândit peste tot în univers şi purtat spre înalt datorită impetuozităţii acestui curent veşnic
curgător. (2.246) Şi tot în Psalmi mai apare şi o altă expresie, şi anume, „Apele râului
veselesc cetatea lui Dumnezeu” {112}{Pslami 45:4}. Care cetate? Căci cetatea sfântă de
astăzi, în care se află templul cel sfânt, se află departe de râuri sau de mări, aşa că este
limpede că scriitorul se referă aici într-un mod simbolic la o altă cetate decât acea cetate a lui
Dumnezeu care se poate vedea cu ochiul liber. (2.247) Căci, într-adevăr, curgerea necontenită,
rapidă şi regulată a Cuvântului divin îl face să se răspândească pretutindeni în univers, întru
veselia tuturor. (2.248) Şi într-o anumită privinţă, el crede că lumea este cetatea lui
Dumnezeu, căci a primit cupa divină, ... şi s-a veselit, dobândind o fericire nepieritoare, pe
care n-ar putea s-o piardă niciodată. Dar într-o altă privinţă, el atribuie acest titlu sufletului
omului înţelept, în care se spune că Dumnezeu se plimbă ca printr-un oraş, căci, spune
Dumnezeu, „Voi umbla în voi şi voi fi Dumnezeul din voi” {113}{Leviticul 26:12}. (2.249)
Iar atunci când sufletul fericit întinde cupa sacră a raţiunii, cupa sfântă a bucuriei adevărate,
cine altcineva toarnă în ea decât paharnicul lui Dumnezeu, maestrul de ceremonii, şi anume
Cuvântul? Iar acesta nu este cu nimic diferit de băutura turnată, căci el însuşi se află într-o
stare neamestecată, de desfătare şi de dulceaţă pură, din care curg bucuria şi ambrozia plăcerii
şi fericirii; asta dacă putem face apel pentru o clipă la vorbele poeţilor.
XXXVIII. (2.250) Dar ceea ce evreii numesc cetatea lui Dumnezeu este oraşul
Ierusalim, al cărui nume tălmăcit înseamnă „vederea păcii”. Ceea ce ne indică faptul că ei nu
caută oraşul Dumnezeului cel viu pe pământ, pentru că acesta nu este făcut din lemn sau din
piatră, ci îl caută în sufletul lipsit de conflicte, care oferă celor înzestraţi cu o privire ageră o
viaţă paşnică şi contemplativă; (2.251) căci unde ar putea găsi cineva o locuinţă mai
venerabilă şi mai sfântă pentru Dumnezeu în mijlocul tuturor lucrurilor care există, decât în
mintea iubitoare de contemplare, care este nerăbdătoare să privească totul şi care nici măcar în
vis nu simte vreo dorinţă de răzvrătire sau vreo tulburare? (2.252) Şi tot aşa, spiritul invizibil
care obişnuieşte să converseze cu mine într-o manieră nevăzută vine cu o sugestie şi spune, O,
prietene, se pare că ignori o chestiune importantă şi necesară, pe care ţi-o voi explica în

470
întregime; căci ţi-am dezvăluit atunci când a mai fost de trebuinţă şi multe alte lucruri. (2.253)
Ei bine, dragul meu, să ştii că singura şi adevărata pace este Dumnezeu, şi că toate lucrurile
create sunt într-un permanent conflict. Căci Dumnezeu are voinţa liberă, pe când toate
celelalte lucruri sunt conduse de fatalitate. Aşa că cel care poate renunţa la conflict, şi la
fatalitate, şi la creaţie, şi la distrugere, şi care poate porni în căutarea fiinţei necreate, a
Dumnezeului nemuritor, precum şi a principiului voinţei şi al păcii, acela poate fi pe drept
cuvânt numit locuinţa şi cetatea lui Dumnezeu. (2.254) Aşadar, să nu credeţi că a vedea pacea
sau a-l vedea pe Dumnezeu sunt două lucruri diferite, căci acestea una sunt; pentru că pacea
nu este doar însoţitoarea Dumnezeului cel viu, ci şi puterea sa supremă, ce este cunoscută sub
mai multe nume.
XXXIX. (2.255) Mai mult decât atât, El îi spune înţeleptului Avraam că „îi va da
moştenire pământul care se întinde de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufratului”
{114}{Geneza 15:18.}, referindu-se nu atât la o regiune anume, cât la partea cea mai bună a
sinelui nostru. Căci trupul nostru, împreună cu pasiunile sale cărora le dă naştere, se aseamănă
cu râul Egiptului, pe când sufletul şi pasiunile care îi sunt dragi este asemănat cu râul Eufrat.
(2.256) Aici se exprimă o idee valoroasă şi de cea mai mare importanţă, aceea că omul bun a
primit ca moştenire sufletul şi virtuţile sufletului; aşa cum, dimpotrivă, omul rău a primit
trupul şi viciile sale, precum şi toate pasiunile zămislite de trup. (2.257) Iar expresia „de la”
are un dublu înţeles. Primul, include punctul de plecare, pe când cel de-al doilea, îl exclude.
Căci atunci când spunem că de dimineaţă până seara sunt douăsprezece ore sau că de la luna
nouă până la sfârşitul lunii calendaristice sunt treizeci de zile, includem în numărătoarea
noastră atât prima oră, cât şi ziua cu lună nouă. Iar când cineva zice că un teren oarecare se
află la o distanţă de trei sau patru stadii de oraş (n.t. cca. 600-700 m), cu siguranţă că acesta
lasă oraşul în afara acelei distanţe. (2.258) La fel şi acum, trebuie să avem în vedere faptul că
expresia, „de la râul Egiptului”, include şi râul; pentru că scriitorul intenţionează să ne
îndepărteze de lucrurile trupeşti, care sunt considerate a fi într-o continuă curgere, şi care
distrug sau sunt distruse; şi asta ca să putem primi moştenirea sufletului şi a virtuţilor
nepieritoare, singurele care merită a fi veşnice. (2.259) Astfel, analizând cu atenţie, am văzut
că vorbirea vrednică de laudă este asemănată cu un râu; dar vorbirea care merită condamnată
este chiar râul Egiptului, căci această vorbire este refractară, lipsită de viaţă şi fără nicio
dorinţă de a învăţa; de aceea, el este preschimbat în sânge {115}{Exodul 7:17}, pentru că nu
poate fi o sursă de hrană. Deoarece vorba omului ignorant nu este hrănitoare, ci generează
broaşte fără vlagă, căci emite sunete noi şi stridente, care ne zgârie auzul. (2.260) De
asemenea, se mai spune că toţi peştii din acel râu au murit. Peştii fiind aici simbolul ideilor;
căci ele plutesc şi înoată în vorbire precum peştii în râu, părând a fi lucruri vii, care însufleţesc
vorbirea. Dar în discursul celor lipsiţi de învăţătură toate ideile mor; căci nu găsesc în el nicio
urmă de inteligenţă, ci, după cum zic unii, doar dezordine şi lipsă de muzicalitate.
XL. (2.261) Ei bine, am vorbit suficient despre aceste chestiuni. Dar el mărturiseşte că
a văzut în vis nu doar râul lângă care stătea, ci şi malul acestuia, căci spune, „Iată că-n visul
meu stăteam pe malul (χεΐλος – n.t. buza) Râului” {116}{Geneza 41:17}. Prin urmare, ar fi de
dorit să spunem câteva cuvinte şi despre mal. (2.262) Aşadar, se pare că natura a dat buze
(χείλη) tuturor animalelor, şi în special omului, din două motive întemeiate; în primul rând,
pentru a păstra linştea, căci ele reprezintă cel mai puternic bastion şi zid al vorbirii; în al
doilea rând, pentru a da expresie gândurilor, căci cuvintele ies la lumină cu ajutorul lor.
Pentru că atunci când buzele sunt strânse, vorbirea se opreşte, întrucât cuvintele nu pot ieşi
dacă ele nu se deschid. (2.263) În felul acesta, natura îl pregăteşte şi îl antrenează pe om
pentru ambele situaţii, adică pentru a vorbi şi pentru a păstra tăcerea, aşteptând momentul
potrivit pentru fiecare dintre ele. De exemplu, ceea ce se spune merită să fie auzit? Dacă da,
atunci omul trebuie să aştepte în linişte şi să nu ridice niciun obstacol, aşa cum porunceşte
Moise, „Taci şi-ascultă!” {117}{Deuteronomul 27:9}. (2.264) Căci niciunul dintre aceia care

471
se amestecă în discuţii contradictorii nu ascultă şi nu vorbeşte în adevăratul înţeles al
cuvântului; de aceea, doar cel care ascultă sau vorbeşte cu adevărat va putea trage foloasele.
(2.265) De asemenea, când veţi vedea, în mijlocul conflictelor şi al nenorocirilor din această
viaţă, mâna milostivă a lui Dumnezeu şi puterea sa binefăcătoare stând deasupra voastră şi
protejându-vă, atunci să rămâneţi tăcuţi; căci acest luptător nu are nevoie de niciun ajutor. Iar
Sfintele Scripturi conţin dovezi despre aceasta; cum este, de pildă, versetul, „Domnul se va
lupta pentru voi; vouă nu vă rămâne decât să fiţi liniştiţi” {118}{Exodul 14:14}. (2.266) Iar
dacă veţi vedea pierind progenitura autentică şi întâi născută a Egiptului, şi anume dorinţa, şi
plăcerile, şi durerea, şi teama, şi nedreptatea, şi trivialitatea, şi lipsa de cumpătare, şi toate
celelalte însuşiri similare şi înrudite cu acestea, atunci minunaţi-vă şi rămâneţi în tăcere,
temându-vă de puterea lui Dumnezeu; (2.267) căci, spun Scripturile, „Nici măcar un câine nu
va lătra, nici măcar om sau dobitoc nu va scoate vreun sunet” {119}{Exodul 11:7}; ceea ce
este echivalent cu a spune, Nici măcar limba neobrăzată de câine, nici măcar mintea omului
care se află în noi, adică mintea noastră dominantă, nu vor lătra sau blestema; nici dobitocul
din noi, adică simţul extern, nu se va mai grozăvi atunci când răul din noi a fost distrus în
totalitate şi când un aliat din afară vine de bunăvoie să ne protejeze.
XLI. (2.268) Însă în multe ocazii nu este bine să păstrăm tăcerea; iar dacă ne uităm la
limbajul prozatorilor de rând, vom găsi multe exemple în acest sens; de aceea, dacă vreodată
vom simţi că binele se revarsă asupra noastră, am face bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de
cel care a făcut posibil acest lucru şi să cântăm imnuri în cinstea sa. (2.269) Dar despre ce
bine este vorba? Pasiunea care ne ataca este moartă şi stă întinsă la pământ fără să aibă parte
de îngropăciune. Aşadar, fără să mai pierdem vremea, dar rămânănd într-o stare de linişte,
haideţi să cântăm acel imn sacru şi adecvat, pătrunşi de sentimentul că ni se porunceşte să
spunem tuturor oamenilor, „Să-I cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit; cal şi călăreţ,
în mare i-a aruncat!” {120}{Exodul 15:1}. (2.270) Dar distrugerea pasiunilor este într-adevăr
un lucru bun, deşi nu unul desăvârşit; însă descoperirea înţelepciunii reprezintă binele suprem,
căci atunci când omul o găseşte, el va începe să cânte tot felul de cântece melodioase; (2.271)
de aceea, spune Scriptura, „Israel a cântat la fântână cântarea aceasta” {121}{Numeri 21:17};
adică în semn de satisfacţie pentru faptul că cunoaşterea, care a fost multă vreme ascunsă, dar
care a fost căutată, a fost găsită în cele din urmă de către toţi oamenii, chiar dacă prin natura
sa ea este atât de adâncă; căci rolul său este acela de a uda ogoarele raţionale care există în
sufletele acelor oameni iubitori de contemplaţie. (2.272) Ce putem spune, aşadar? Când
aducem acasă fructul legitim al minţii, nu ne porunceşte Sfânta Scriptură să punem în raţiunea
noastră, ca într-un coş sacru, pârga rodniciei noastre; această mostră a florilor, mlădiţelor şi
fructelor glorioase zămisite de suflet? Şi nu ne cere să rostim elogii la adresa lui Dumnezeu,
care aduce lucrurile la desăvârşire, şi să spunem, „Am scos din casa mea lucrurile sfinte şi le-
am pus în casa lui Dumnezeu” {122}{Deuteronomul 26:13}; punând ca paznici şi gardieni
oameni cu merite deosebite, cărora le-am dat în grijă aceste lucruri sacre; (2.273) şi aceşti
oameni sunt leviţii, adepţii, orfanii şi văduvele. Dar unii sunt rugători, alţii emigranţi şi fugari,
altele văduve lipsite de lucrurile din această lume, care îl urmează pe Dumnezeu, adevăratul
soţ şi tată al sufletului evlavios.
XLII. (2.274) Iată, aşadar, de ce este bine uneori să vorbeşti, iar alteori să rămâi tăcut.
Însă oamenii nesăbuiţi fac lucrurile exact pe dos; căci ei sunt adepţii unei tăceri vinovate şi ai
unei vorbiri condamnabile, prin care îi distrug atât pe alţii, cât şi pe ei înşişi. (2.275) Dar
preocuparea lor cea mai mare constă în a spune ceea ce nu ar trebui rostit; pentru că
deschizându-şi gura şi lăsând-o slobodă, permit cuvintelor să curgă orbeşte, ca un torent
dezlănţuit, aşa cum spune poetul, fără niciun fel de folos; (2.276) prin urmare, cei care sunt
susţinătorii plăcerilor şi poftelor, precum şi ai tuturor dorinţelor nemăsurate, şi care fac din
pasiunile iraţionale un fel de fortificaţii împotriva raţiunii dominante, pregătindu-se pentru o
discuţie în contradictoriu, ajung în cele din urmă să se certe de-a binelea, în speranţa că vor

472
putea orbi neamul celor văzători şi că-l vor putea arunca în prăpastie şi în acele hăuri din care
să nu mai poată ieşi niciodată. (2.277) Însă unii, nu numai că au devenit rivali ai virtuţilor
omeneşti, dar au ajuns la un asemenea grad de nebunie, încât se opun şi virtuţii divine. De
aceea, Faraon, regele Egiptului, este considerat a fi stăpânul celor dedicaţi pasiunilor; căci
profetului i s-a spus, „Du-te la Faraon de dimineaţă, când el are să iasă la apă; să-i stai în cale
pe malul Nilului” {123}{Exodul 7:15}. (2.278) căci caracteristica omului înţelept este aceea
de a se desprinde de pasiunile iraţionale, pe când omul obişnuit se lasă în voia lor; şi tot aşa,
omul înţelept se opune cu vigoare acelor argumente care susţin plăcerea şi dorinţa, dar nu o
face cu picioarele, ci cu mintea, stând nemişcat şi ferm pe malul râului; adică aici se face
trimitere la gură şi la limbă, care sunt organele vorbirii. Căci păstrând fermitatea în raport cu
ele, acesta va putea învinge acele argumente aparent logice care susţin cauza pasiunii. (2.279)
Dar vrăjmaşul neamului înzestrat cu puterea de a vedea este poporul lui Faraon, care nu
încetează niciodată să atace, să persecute şi să înrobească virtutea, până când ... a primit
pedeapsa pentru răul săvârşit ... fiind înghiţit de marea de nedreptăţi ... pe care a stârnit-o ...
Ceea ce a oferit o privelişte extraordinară, o victorie de netăgăduit şi o bucurie mai mare decât
s-ar fi aşteptat. (2.280) Din acest motiv, se spune, „Şi i-a văzut Israel pe Egipteni morţi pe
malurile mării” {124}{Exodul 14:30}. Mâna care a luptat pentru ei a fost într-adevăr
ptuernică, căci a forţat gura, şi limba, şi vorbirea, care se opun adevărului, să piară de
propriile lor arme, şi nu de cele ale altora. (2.281) Iar aceste evenimente îi vestesc sufletului
trei lucruri minunate; primul, distrugerea pasiunilor Egiptului; al doilea, că acest fapt s-a
petrecut chiar lângă izvoarele sărate şi amare, ce trimit cu gândul la malul mării, prin care
logica sofistă, acest vrăjmaş al virtuţii, iese la iveală; iar al treilea, că poate vedea imaginea
dezastrului. (2.282) Pentru că niciun lucru glorios nu rămâne ascuns, ci este adus la lumina
zilei şi dezvăluit de strălucirea soarelui. Dar şi opusul este valabil, adică răul este împins în
întunericul adânc, întrucât el aparţine nopţii. Şi s-ar putea întâmpla ca cineva să îl vadă, însă
ceea ce este cu adevărat bun trebuie privit cu ochi pătrunzători. Pentru că este bine ca ce e bun
să trăiască, iar ce e rău să piară.
XLIII. (2.283) Au existat, aşadar, trei oameni, care au rostit nişte cuvinte atât de
cumplite, încât au ajuns până la cer; aceşti oameni s-au dedicat unor studii împotriva naturii,
sau mai degrabă împotriva propriilor lor suflete, spunând că universul este singurul lucru
vizibil şi perceptibil prin simţurile externe, care nu a fost creat niciodată şi care nu va fi
distrus, căci este necreat şi nepieritor, neavând nevoie de niciun stăpân, de nicio grijă, de nicio
ordine şi de nicio administrare. (2.284) Apoi, îngrămădind idei noi una peste alta, au înălţat o
doctrină neconcludentă, asemenea unui turn; căci se spune, „Pământu-ntreg avea pe-atunci o
singură limbă” {125}{Geneza 11:1}, un acord lipsit de armonie al tuturor părţilor sufletului,
având ca scop răsturnarea celui mai cuprinzător dintre toate principiile existente, şi anume
principiul autorităţii. (2.285) Prin urmare, atunci când credeau că vor ajunge până la cer cu
născocirile lor, pentru a nimici regatul etern, o mână puternică şi irezistibilă i-a doborât la
pământ; distrugându-le şi doctrina pe care o edificaseră; de aceea, locul acela se numeşte
„tulburare”; (2.286) un nume foarte potrivit pentru o astfel de tentativă îndrăzneaţă şi
nesăbuită; căci ce altceva ar putea provoca o tulburare mai mare, decât anarhia? Nu sunt
casele lipsite de stăpân pline de fărădelegi şi tulburări? (2.287) Şi nu se degradează acele
cetăţi unde regele a fost răsturnat, iar puterea regală a fost înlocuită de puterea norodului, cea
mai mare forţă de opoziţie şi, în acelaşi timp, răul cel mai rău? Iar ţări, popoare şi regiuni ale
lumii, prin răsturnarea conducătorilor, nu şi-au pierdut ele oare prosperitatea cea veche şi
măreaţă? (2.288) Dar de ce să mă refer la evenimente din istoria omului? Căci chiar şi unele
specii de animale, stoluri de păsări, turme de dobitoace şi bancuri de creaturi acvatice au un
conducător; însă acestea îşi doresc un conducător şi i se supun, pentru că acesta este singura
cauză a beneficiilor de care au parte; pentru că în absenţa lui, acestea se vor risipi şi vor fi
distruse. (2.289) Aşadar, am putea crede oare că pentru creaturile pământeşti, care consituie

473
partea cea mai nesemnificativă a universului, autoritatea este prilej de lucruri bune, iar anarhia
este cauză a tuturor relelor, şi că lumea nu este plină de fericire atunci când este guvernată de
regele său, Dumnezeu? (2.290) Prin urmare, aceşti agresori ai tărâmului divin au fost
pedepsiţi în conformitate cu nedreptăţile comise; căci au întinat doctrina sacră, întinându-se în
felul acesta şi pe ei înşişi, fapt pentru care orice autoritate le-a fost refuzată; şi au fost aruncaţi
într-o stare de tulburare şi confuzie, aşa cum ei nu au reuşit să creeze. Însă atâta vreme cât au
fost lăsaţi nepedepsiţi, aceştia au dat dovadă de un orgoliu nebunesc, prin aceea că au încercat
să răstoarne autoritate universului cu ajutorul cuvintelor nesfinte; şi s-au proclamat stăpâni şi
regi, atribuind puterea irezistibilă a lui Dumnezeu acelor creaturi pieritoare care ajung în cele
din urmă să fie distruse.
XLIV. (2.291) Aşadar, aceşti oameni ridicoli, care îşi dau aere şi folosesc un limbaj
pompos, obişnuiesc să vorbească în felul acesta: noi suntem stăpâni; noi suntem regi; de noi
depind toate lucrurile. Noi înşine suntem cauza binelui şi răului. Cui, dacă nu nouă, li se pot
atribui cu adevărat faptele bune şi cele rele? Şi vorbesc prostii şi în altă privinţă, spunând că
toate lucrurile depind de o putere invizibilă, care în opinia lor guvernează toate lucrurile
omeneşti şi divine din întreaga lume. (2.292) Rostind cu obrăznicie minciuni de felul acesta,
că dacă s-au trezit din beţie şi şi-au venit în fire, şi dacă se ruşinează de faptul că s-au îmbătat
şi că s-au lăsat pradă simţurilor externe, şi dacă au mustrări de conştiinţă pentru faptele rele pe
care le-au comis din nesăbuinţă, şi dacă îl ascultă pe noul lor sfetnic, care nu este un linguşitor
şi care nu poate fi corupt, şi anume căinţa, şi dacă recapătă graţia puterii milostive a
Dumnezeului cel viu prin imnuri sacre de pocăinţă, în loc să cânte cântece profane, atunci vor
avea parte de o iertare deplină. (2.293) Dar dacă continuă să rămână nărăvaşi şi încăpăţânaţi
asemenea unor cai, complăcându-se în destrăbălare, ca şi cum ar fi independenţi, şi liberi, şi
stăpâni ai altora, atunci Divinitatea va rămâne surdă la rugăminţile lor, iar ei vor învăţa să îşi
simtă nimicnicia în raport cu toate lucrurile, fie ele mari sau mici; (2.294) pentru că vizitiul
care s-a urcat în trăsura acestei lumi le va pune un ham şi va trage cu putere hăţurile care
anterior fuseseră slăbite, făcându-i să muşte zăbala; şi cu biciul şi pintenii îi va face să îşi
amintească că el este stăpânul pe care ei, ca nişte slujitori răi, l-au uitat din cauza
temperamentului său blând şi milostiv; (2.295) căci slujitorii răi, considerând că blândeţea
stăpânului este o formă de slăbiciune, se consideră eliberaţi de orice dominaţie, asta până când
proprietarul lor va pune capăt acestei boli grave, cu evoluţie galopantă, folosind pedeapsa ca
remediu. (2.296) De aceea se foloseşte expresia „un suflet nelegiuit, care poate distinge cu
buzele sale ce înseamnă a face bine şi ce înseamnă a face rău, va face cunsocut ulterior
propriul său păcat” {126}{Leviticul 5:4,5}. Ce spui tu, O, suflet plin de neobrăzare? Ştii tu ce
înseamnă adevăratul bine sau adevăratul rău, adevărata dreptate sau adevărata sfinţenie? Sau
ştii tu cine are parte de ele? (2.297) Căci doar Dumnezeu cunoaşte aceste lucruri şi are puterea
de a le rândui, şi la fel şi omul iubit de Dumnezeu. Iar Scriptura depune mărturie pentru acest
lucru, căci spune, „Eu voi ucide şi voi face viu, Eu voi răni şi voi vindeca”
{127}{Deuteronomul 32:39}. (2.298) Însă mintea, care în vanitatea ei se cosideră a fi
înţeleaptă, nici măcar nu poate visa la lucrurile situate mai presus de ea; ci aşa nefericită cum
este se lasă în bătaia vântului opiniilor deşarte, cel care i-a jurat că acele lucruri pe care şi le-a
imaginat au consistenţă şi trăinicie. (2.299) Prin urmare, dacă violenţa convulsiilor bolii
începe să scadă, atunci treptat-treptat se reaprinde scânteia însănătoşirii, care o va constrânge
mai întâi să îşi mărturisească greşeala, adică să aibă mustrări de conştiinţă, iar mai apoi să
devină o rugătoare la altar şi să implore iertarea cu rugăciuni şi jertfe.
XLV. (2.300) În continuare, ne-am putea întreba de ce spune Moise că doar râul
Egiptului are maluri, căci nu face astfel de remarci nici în legătură cu Eufratul, nici cu vreun
alt râu sfânt; căci spune, „Să-i stai în cale pe malul Nilului”. (2.301) Şi poate că unii vor spune
în glumă că nu se cuvine să ne ocupăm de astfel de lucruri, căci această chestiune nu duce
nicăieri, ci mai degrabă demonstrează faptul că suntem chiţibuşari. Însă eu cred că aceste

474
lucruri se aseamănă cu zaharicalele, pentru că Sfânta Scriptură le pregăteşte în vederea
progresului celor ce le citesc; iar noi nu ar trebui să condamnăm curiozitatea celor care
investighează aceste chestiuni, ci mai degrabă ar fi cazul să le imputăm faptul că nu le-au
studiat. (2.302) Căci discuţia noastră nu se referă la istoria râurilor, ci se referă la modurile de
viaţă, care sunt comparate cu nişte râuri ce curg în direcţii opuse unul faţă de altul. Întrucât
viaţa omului bun constă în fapte; dar cea a omului rău constă doar în cuvinte. Iar vorbirea [...]
limba, şi gura, şi [...] {128}{restul acestui tratat s-a pierdut}.

475
 22. DESPRE AVRAAM

I. (1) Legile sacre au fost cuprinse în cinci cărţi; prima dintre acestea este numită
Geneza (n.t. sau Facerea), căci ea oferă la început o relatare a creaţiei (γένεσης) lumii, cu
toate că cuprinde şi alte zece mii de chestiuni referitoare la pace şi război, la fertilitate şi
sterilitate, la foamete sau abundenţă, ori la distrugeri teribile care au avut loc pe pământ prin
intermediul apei şi focului; dar, există şi referiri la naştere, la răspândirea rapidă a plantelor şi
animalelor, la apariţia atmosferei, a anotimpurilor anului şi a oamenilor, dintre care unii au
trăit în conformitate cu virtutea, pe când alţii s-au asociat cu răutatea. (2) Însă pentru că unele
din aceste lucruri sunt părţi ale lumii, iar altele sunt accidente, şi deoarece lumea este lucrul
cel mai desăvârşit, a fost normal ca profetul să centreze întreaga carte pe acest subiect. Şi în
tratatele noastre anterioare noi am cercetat, pe cât ne-a stat în putinţă, felul în care s-a realizat
creaţia lumii; (3) şi pentru a păstra ordinea impusă de povestitorul sacru, vom purcede acum
să investigăm legile, lăsând la o parte pentru moment acele legi particulare, care sunt, ca să
spunem aşa, doar nişte cópii; şi vom analiza mai întâi legile generale, care sunt ca nişte
modele pentru cele menţionate anterior. (4) Iar acestea se referă la acei oameni care au trăit
într-un mod ireproşabil şi admirabil, ale căror virtuţi sunt înscrise într-un mod durabil şi
permanent, ca pe nişte stâlpi, în Sfintele Scripturi, nu numai pentru a-i lăuda pe oamenii aceia,
ci şi pentru a-i îndemna pe cei care citesc despre ei să le imite comportamentul şi să trăiască
asemenea lor; (5) căci legile după care se conduc aceşti oameni sunt înzestrate cu viaţă şi cu
raţiune; iar legiuitorul i-a preamărit din două motive; primul este acela că a dorit să arate că
poruncile date în felul acesta nu sunt în opoziţie cu natura; iar al doilea, este legat de faptul că
a încercat să demonstreze că a trăi în conformitate cu legile nu este nici greu, nici laborios,
atâta vreme cât omul doreşte să facă asta; pentru că oamenii din vechime se supuneau uşor şi
spontan unor principii nescrise, cu mult înainte ca acestea să fie consemnate sub formă de
legi. Aşa că se poate spune, pe bună dreptate, că legile scrise nu sunt nimic altceva decât un
memorial al vieţii celor din vechime, care urmăreşte în timp, aşa cum face un anticar, faptele
acestora şi modul lor de gândire; (6) căci aceşti oameni care au existat la începuturi nu au fost
niciodată adepţii sau ucenicii cuiva, pentru că nu au avut dascăli care să-i înveţe ce să spună
sau ce să facă; ci aceştia au manifestat un comportament natural, urmându-şi tendinţele
interioare sau valorile înnăscute, considerând că natura este, ceea ce şi este de fapt, legea cea
mai veche şi mai potrivită; în felul acesta, ei şi-au trăit viaţa făcând legi, căci nu au comis
nicio faptă reprobabilă în mod intenţionat, iar atunci când au greşit în mod involuntar l-au
îmbunat pe Dumnezeu cu rugăciuni şi implorări, ca toată viaţa lor să aibă parte de virtute şi
prosperitate, atât în ceea ce priveşte acţiunile intenţionate, cât şi faptele lipsite de intenţie.
II. (7) Şi pentru că începutul participării la lucrurile bune este speranţa, şi pentru că
sufletul dedicat virtuţii face o muncă de pionierat, deschizând această potecă şi făcând-o
simplă şi uşoară, nerăbdător fiind să ajungă la ceea ce este cu adevărat onorabil, povestitorul
sacru l-a numit pe primul iubitor al speranţei, Enos, dându-i acest nume ce aparţine unui
întreg neam în semn de apreciere. Căci caldeenii îl numesc pe om Enos; ca şi cum acesta ar fi
singurul om adevărat care a trăit cu speranţa în lucrurile bune, şi care a avut aşteptări pozitive;
de unde rezultă faptul că ei nu îl consideră om pe cel lipsit de nădejde, privindu-l mai degrabă
ca pe un animal ce se aseamănă cu omul, întrucât nu posedă acea caracteristică minunată a
sufletului uman, care este speranţa. (9) Din acest motiv, dorind să îl laude pe omul plin de
nădejde, povestitorul sacru ne spune mai întâi că „el a început să spere în privinţa tatălui şi
creatorului universului” {1}{Geneza 4:26}; şi în pasajul următor, adaugă: „Aceasta este
cartea facerii oamenilor” {2}{Geneza 5:1}, cu toate că părinţii şi bunicii lor apăruseră mai
înainte; însă credea că aceştia au fost strămoşii rasei amestecate, pe când Enos reprezintă rasa
pură şi cu adevărat raţională; (10) căci aşa cum Homer, deşi există nenumăraţi poeţi, este

476
numit „poetul” datorită superiorităţii sale, şi aşa cum cerneala neagră cu care scriem este
numită „negrul”, deşi tot ce nu este alb este negru; şi aşa cum arhontele Atenei este numit
„Arhontele”, căci este arhontele eponim şi primul dintre cei nouă arhonţi, şi de la el începe
măsurarea timpului; la fel şi povestitorul sacru îl numeşte pe cel care speră, „om”, datorită
superiorităţii sale, trecând sub tăcere restul mulţimii de fiinţe umane, căci nu le socoteşte
vrednice de a primi acelaşi nume. (11) Iar acest prim volum a fost pe bună dreptate numit
Cartea Facerii Omului Adevărat; pentru că omul care are aşteptări pozitive este vrednic de a fi
subiect de discuţie şi de a fi ţinut minte, nu prin faptul că rămâne înscris în cărţi, care cu
timpul vor fi distruse de molii, ci prin aceea că va rămâne în cartea nepieritoare a naturii, în
care se consemnează toate faptele bune. (12) Aşa că cel care ar dori să socotească generaţiile
de la primul om, ar constata că cel numit de caldeeni Enos, iar de greci άνθρωπος (Om),
reprezintă a patra generaţie; (13) iar dintre numere, numărul patru este slăvit de acei filozofi
care au cercetat şi admirat esenţele imateriale, perceptibile doar prin intelect, şi în special de
preaînţeleptul Moise, care glorifică numărul patru, spunând că este „sfânt şi vrednic de laudă”
{3}{Leviticul 19:24}; şi am văzut într-un tratat anterior de ce îi atribuie această importanţă.
(14) Iar omul plin de nădejde este şi el sfânt şi vrednic de laudă; după cum, dimpotrivă, cel
lipsit de nădejde este blestemat, fiind asociat cu teama, care este un sfetnic rău în orice
împrejurare; căci se spune că niciun lucru nu este atât de ostil altuia cum este speranţa în
raport cu frica sau frica în raport cu speranţa; şi poate că ar fi mai corect să spunem că atât
speranţa, cât şi frica sunt nişte aşteptări, însă prima se referă la aşteptările pozitive, iar cea de-
a doua, dimpotrivă, la aşteptarea lucrurilor rele; iar natura binelui şi cea a răului sunt
ireconciliabile, aşa că ele nu pot sta niciodată laolaltă.
III. (15) Ce-am spus până acum despre speranţă este suficient; iar natura a pus-o portar
la intrarea virtuţilor regale, de care nimeni nu se poate apropia dacă nu a adus mai întâi
omagii speranţei. (16) De aceea legiuitorii, precum şi legile din toate regiunilor pământului,
lucrează cu râvnă, pentru a umple sufletele oamenilor liberi cu aşteptări pozitive; însă acela
care, fără nicio recomandare şi fără a primi vreo poruncă în acest sens, este plin de speranţă,
va dobândi această virtute prin intermediul unei legi nescrise, pe care natura a sădit-o în sine
însuşi. (17) După speranţă, urmează căinţa pentru greşelile comise şi progresul; referitor la
acest lucru, Moise îl menţionează după Enos pe omul care şi-a schimbat viaţa în bine, pe care
evreii îl numesc Enoh, iar grecii, „cel care a primit graţia divină” (n.t. κεχαρισμένος); şi
despre el se spune că „i-a plăcut lui Dumnezeu şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu l-a
strămutat” {4}{Geneza 5:24}. (18) Dar această strămutare indică o schimbare în bine,
deoarece ea este rezultatul voinţei divine; căci tot ce este cu Dumnezeu este onorabil şi
folositor, pe când lucrurile lipsite de îndrumare divină sunt inutile şi fără niciun fel de valoare.
(19) Iar expresia, „nu s-a mai aflat” {5}{traducerea din Biblie spune că „Enoh a umblat cu
Dumnezeu şi nu a mai fost, căci Dumnezeu l-a luat de acolo”} este extrem de potrivită atunci
când este vorba de cineva care şi-a schimbat poziţia, fie pentru că a renunţat la vechiul şi
condamnabilul său mod de viaţă, şi astfel nu s-a mai aflat, ca şi cum nu ar fi existat vreodată,
fie pentru că cel al cărui loc a fost schimbat, şi care face parte acum dintr-o lume mai bună,
este firesc să nu mai poată fi găsit. Căci răutatea este un lucru amplu şi are multe feţe, motiv
pentru care este cunoscută tuturor; însă virtutea este rară, aşa că doar foarte puţini o înţeleg.
(20) În plus, omul rău aleargă prin piaţă, şi prin teatre, şi prin tribunale, şi prin săli de consiliu,
şi prin adunări, şi pe la toate evenimentele care îi adună pe oameni la un loc, fiind pătruns de
curiozitate şi angajându-se în discuţii interminabile şi lipsite de măsură pe marginea oricărui
subiect, provocând tulburare în jurul său, amestecând adevărul cu minciuna, lucrurile
personale cu cele publice, cele profane cu cele inefabile, cele ridicole cu cele sublime, căci nu
a fost niciodată instruit în privinţa celui mai minunat lucru, şi anume tăcerea. (21) Şi îşi
ciuleşte urechile, căci are timp liber la dispoziţie, şi este curios peste măsură, şi îi place să se
amestece în toate, nerăbdător să se familiarizeze cu ocupaţiile celorlalţi oameni, indiferent

477
dacă sunt buni sau răi, pentru a-i invidia pe cei prosperi şi a pentru a se umfla în pene în faţa
celor care nu sunt aşa; pentru că omul rău, prin natura sa, invidiază şi urăşte tot ceea ce este
bun, iubind în schimb tot ceea ce este rău.
IV. (22) Dar omul bun, dimpotrivă, iubeşte acel mod de viaţă care nu este tulburat de
treburile zilnice, aşa că el se retrage, fiind un iubitor al singurătăţii, dorind să scape atenţiei
celor mulţi, nu din mizantropie, căci el iubeşte omenirea mai mult decât oricine altcineva, ci
pentru că se fereşte de răutatea pe care cei mulţi o îmbrăţişează cu nerăbdare, întrucât aceştia
se bucură de ceea ce ar trebui dispreţuit şi urăsc acele lucruri de care mai degrabă ar trebui să
se bucure. (23) Motiv pentru care omul bun se retrage din lume şi rămâne în cea mai mare
parte a timpului acasă, abia catadicsind să treacă pragul, iar dacă iese afară, încearcă să evite
mulţimile care vin să-l vadă, de aceea, în general el părăseşte oraşul şi îşi stabileşte locuinţa
undeva la ţară, unde îi place să trăiască în compania virtuţilor acelor oameni al căror trup s-a
dizolvat într-adevăr odată cu trecerea timpului, dar care au rămas o prezenţă vie în poezie şi
proză, care relatează despre felul în care sufletul a progresat în mod firesc şi a ajuns la
desăvârşire. (24) Iată de ce povestitorul sacru a spus că omul care şi-a schimbat locul nu s-a
mai aflat, întrucât acesta este greu de găsit şi de căutat. Prin urmare, un astfel de om
emigrează de la ignoranţă la învăţătură, şi de la nebunie la înţelepciune, şi de la laşitate la
curaj, şi de la impietate la pietate; şi tot aşa, de la plăcere la cumpătare, şi de la gloria deşartă
la simplitate, calităţi superioare tuturor bogăţiilor şi mai valoroase decât toate averile regilor şi
împăraţilor. (25) Căci dacă ar fi să spunem adevărul pe faţă, acea avere care nu este oarbă, ci
are privirea limpede, este bogăţia virtuţilor, care trebuie să admitem fără zăbavă că reprezintă
supremaţia veritabilă şi legitimă a binelui în raport cu toate celelalte puteri ilegitime, care pe
nedrept sunt numite puteri; şi că această bogăţie este pe bună dreptate superioară tuturor
acestora. (26) Însă nu trebuie să rămânem neştiutori în privinţa faptului că pocăinţa ocupă abia
locul al doilea după desăvârşire, după cum perioada de tranziţie de la boală la convalescenţă
este inferioară sănătăţii depline. Aşadar, omul care stăruie în virtute şi desăvârşire este foarte
aproape de puterea divină, dar cel ce progresează odată cu trecerea timpului este o
binecuvântare specială a sufletului bine intenţionat, care renunţă la căutările sale copilăreşti şi
se dedică unor gânduri şi preocupări mai viguroase, ca să devină un bărbat în toată firea şi ca
să îşi liniştească sufletul; şi va putea face asta atunci când se va oreinta spre ceea ce este bine.
V. (27) Motiv pentru care povestitorul sacru îi aşază pe iubitorul de Dumnezeu şi pe
iubitorul de virtute după cel care se căieşte; iar acest om este numit de evrei Noe, însă grecii îi
spun „odihnă” sau „omul cel drept”, căci ambele nume sunt foarte potrivite pentru omul
înţelept. Căci „omul cel drept” se referă la faptul că nimic nu este mai bun decât dreptatea,
care este stăpâna virtuţilor, şi care primeşte cele mai înalte onoruri, aşa cum se cuvine celui
mai frumos membru al acestui grup; însă şi apelativul odihnă este la fel de potrivit, întrucât
calitatea opusă odihnei este agitaţia nefirească, cauza tulburării, a tumultului, a răzvrătirilor şi
a războaielor pe care le caută omul nesăbuit; însă aceia care acordă onoarea cuvenită
excelenţei cultivă un mod de viaţă liniştit, paşnic şi stabil. (28) Şi fiind extrem de consecvent
cu sine însuşi, legiuitorul numeşte „odihnă” şi cea de-a şaptea zi, căreia evreii îi spun „Sabat”;
nu pentru că, aşa cum îşi imaginează unii, după şase zile mulţimea şi-a încetat treburile
zilnice, ci pentru că, într-adevăr, numărul şapte, atât în lume cât şi în noi înşine, este lipsit de
răzvrătiri şi războaie, fiind numărul care se opune cel mai mult luptei şi conflictului, şi care
este cel mai mare iubitor al păcii. (29) Iar dovada pentru cele ce am afirmat aici poate fi găsită
în puterile care există în noi; căci şase dintre aceste puteri, şi anume cele cinci simţuri externe
plus vorbirea, stârnesc neîncetat războaie, atât pe mare, cât şi pe uscat, câteodată din dorinţa
de a poseda un obiect al simţurilor externe, pe care dacă nu-l pot obţine suferă peste măsură,
iar altădată din cauza faptului că gura slobodă spune lucruri care ar trebui trecute sub tăcere.
(30) Însă cea de-a şaptea putere este aceea care izvorăşte din mintea dominantă, care este mai
vrednică de cinste decât celelalte şase puteri, şi care prin forţa sa le stăpâneşte pe toate

478
celelalte; iar când aceasta se retrage, alegând singurătatea şi tot ceea ce îi aparţine, pentru a
trăi cu sine însăşi, fără a avea nevoie de nimic altceva, întrucât îşi este sieşi suficientă, fiind
eliberată de toate grijile şi problemele omeneşti, atunci ea va duce o viaţă calmă şi lniştită.
VI. (31) Iar legiuitorul îl ridică în slăvi atât de mult pe iubitorul virtuţii, încât chiar şi
când îi dă genealogia, el nu îl analizează aşa cum face cu celelalte persoane, înşiruindu-i pe
bunicii şi străbunicii lui, ca şi pe strămoşii săi, bărbaţi sau femei, ci ne prezintă o listă cu
anumite virtuţi; şi aproape că spune în mod explicit că omul înţelept nu are casă, sau rude, sau
ţară, ci posedă doar virtuţi şi fapte în concordanţă cu aceastea. „Iată”, spune el, „neamurile lui
Noe; Noe era om drept şi desăvârşit între cei din neamul său; Noe îi era plăcut lui Dumnezeu”
{6}{Geneza 6:9}. (32) Însă nu trebuie să rămânem ignoranţi în privinţa faptului că atunci
când spune om nu are în vedere accepţiunea obişnuită de animal raţional muritor, ci se referă
în mod special la cel ce este om cu adevărat, la cel care a renunţat la pasiunile neîmblânzite şi
furioase, precum şi la răutatea sufletului; (33) şi ca dovadă pentru asta, după cuvântul om
adaugă epitetul „drept”, spunând „un om drept”, ca şi cum cei nedrepţi nici măcar nu ar fi
oameni, ci mai degrabă nişte fiare cu înfăţişare de oameni, căci doar cel ce admiră virtutea
poate fi numit om; (34) şi mai spune că Noe era „desăvârşit”, sugerând prin această expresie
că nu era posedat de o singură virtute, ci de toate, şi fiind posedat de ele le afişa pe toate
necontenit, pe măsura puterilor sale şi în funcţie de împrejurări; (35) iar în cele din urmă,
încununându-l ca pe un luptător care a obţinut o victorie splendidă, îl onorează cu o
proclamaţie nobilă, spunând că „îi era plăcut lui Dumnezeu” (şi ce lucru din natură ar putea fi
mai minunat decât aceastălaudă?), ceea ce este o dovadă clară de perfecţiune; căci dacă cei ce
nu sunt pe placul lui Dumnezeu sunt nenorociţi, cei care îi sunt pe plac sunt cu adevărat
fericiţi.
VII. (36) Aşa că după ce l-a lăudat pe om că este posedat de aşa virtuţi măreţe, a mai
adăugat: „şi era desăvârşit între cei din neamul său”. Arătând că nu era complet desăvârşit, dar
că era mult mai bun în comparaţie cu cei ce trăiau în acele timpuri; (37) căci nu peste mult
timp va vorbi şi despre alţi oameni posedaţi de o virtute incomparabilă şi de nebiruit, nu doar
pentru a-i scoate în evidenţă în raport cu cei nesăbuiţi, nici pentru faptul că erau mai buni
decât contemporanii lor, şi astfel erau vrednici de acceptare şi de supremaţie, ci pentru că
aceştia au primit o natură favorabilă, pe care au păstrat-o fără greşeală şi fără a-i permite să se
schimbe în rău; căci ei nu au fugit de obiceiurile rele, pentru că nu le-au îmbrăţişat niciodată,
ci au fost, cu bună intenţie, practicanţi ai faptelor virtuoase şi iubitori ai discursului cumpătat,
adevărate podoabe ale vieţii lor. (38) Aşadar, aceşti oameni au fost cei mai minunaţi dintre
aceia care s-au lăsat în voia tendinţelor libere şi nobile, căci ei nu au imitat pe nimeni, şi nici
nu au vrut să se deosebească de cineva, ci s-au dedicat de bunăvoie adevăratei virtuţi şi
adevăratei dreptăţi; şi trebuie să îl admirăm pe acela care este superior generaţiei sale, şi care
nu se lasă copleşit de niciunul din acele lucruri iubite de mulţime; iar acesta va ocupa poziţia a
doua, primind de la natură premiile cele mai minunate, ce se cuvin doar unor astfel de
oameni; (39) dar premiul al doilea este şi el extraordinar; căci ce lucru oferit de Dumnezeu
omului nu este măreţ şi dezirabil? Iar dovada pentru aceasta se găseşte în harurile nelimitate
de care acest om a avut parte; (40) căci la vremea aceea, nedreptatea şi lipsa de pietate se
găseau din abundenţă, aşa că fiecare ţară, şi popor, şi oraş, şi casă, precum şi fiecare individ,
dădeau la iveală o mulţime de fapte rele; căci toţi oamenii cu voinţă liberă şi cu un scop bine
determinat, se luptau unii cu alţii, ca şi cum ar fi fost într-o arenă, străduindu-se din toate
puterile să îşi depăşească vecinii în răutate, nelăsând deoparte nimic din ceea ce este josnic şi
condamnabil.
VIII. (41) Aşa că Dumnezeu, indignat, cum e şi firesc, şi furios pe cel ce părea a fi cel
mai minunat dintre animale, şi pe care-l crezuse vrednic de a fi înrudit cu El datorită
caracterului său raţional, dar care în loc să practice virtutea s-a dedat mai degrabă răutăţii şi
tuturor viciilor, a stabilit pentru el o pedeapsă binemeritată, căci a hotărât să trimită un potop

479
care să îi distrugă pe toţi oamenii din acele timpuri; şi nu doar pe aceia care locuiau în câmpii
şi în ţinuturile joase, ci chiar şi pe cei ce trăiau pe munţii cei mai înalţi, căci marele adânc
{7}{Geneza 7:11} s-a ridicat la o înălţime cum nu s-a mai văzut şi a năvălit în mările noastre,
iar acestea s-au revărsat şi au inundat toate insulele şi continentele; aşa că şuvoaiele
necontenite ale izvoarelor veşnice şi ale râurilor şi torenţilor din toate regiunile s-au amestecat
şi s-au ridicat la o înălţime uriaşă, acoperind totul. (43) Nici aerul nu era liniştit; căci un nor
adânc şi compact s-a întins peste întregul cer, şi au izbucnit furtuni îngrozitoare, cu tunete,
fulgere şi trăznete; şi a început să plouă fără întrerupere, de parcă toate părţile universului s-ar
fi grăbit să se dizolve în elementul apă; şi pentru că apele de sus cădeau necontenit, iar cele de
jos continuau să se înalţe, şuvoaiele de apă au atins o înălţime atât de mare, încât au copleşit şi
au ascuns privirii nu doar câmpiile şi ţinuturile joase, ci şi vârfurile munţilor cei mai înalţi,
(44) pentru că toate regiunile pământului se aflau sub apă, iar pământul era acoperit şi cărat
dintr-o parte în alta, în timp ce lumea era mutilată de terenuri întinse, ceea ce o făcea să arate
groaznic, căci era, dacă am putea să spunem aşa sau măcar să ne imaginăm, total mutilată şi
distrusă. Şi tot aşa, aerul, cu excepţia unei porţiuni mici din jurul lunii, era total întunecat,
fiind acoperit de violenţa şi impetuozitatea apei care invadase cu o putere de nestăvilit toate
regiunile care îi aparţineau. (45) Apoi, apa a distrus rapid recoltele şi copacii, căci abundenţa
ei este la fel de distrugătoare ca şi seceta, şi tot atunci au pierit şi nenumărate turme de
animale, atât domestice cât şi sălbatice; căci era firesc ca distrugerea omului, care este fiinţa
cea mai minunată, să fie însoţită de distrugerea tuturor raselor inferioare, întrucât ele au fost
create doar pentru a satisface necesităţile sale şi pentru a se supune poruncilor autoritare ale
stăpânilor lor. (46) Când s-au petrecut toate aceste nenorociri, atât de multe şi atât de mari,
căci toate regiunile lumii, cu excepţia cerului, au fost afectate din temelii, ca şi cum ar fi fost
lovite de o boală groaznică şi mortală, pe pământ a rămas doar o singură casă, aceea a omului
drept şi iubitor de Dumnezeu, despre care am vorbit mai înainte; aşa că acesta a primit două
daruri minunate, unul fiind acela despre care am vorbit deja, adică de a nu fi distrus odată cu
toţi ceilalţi oameni, pe când al doilea se referă la faptul că, ulterior, el a devenit întemeietorul
unei noi generaţii de oameni; pentru că Dumnezeu l-a considerat vrednic de a fi atât sfârşitul
rasei noastre, cât şi începutul ei; sfârşit, în raport cu oamenii care au trăit înainte de potop, şi
început în relaţie cu cei care au apărut după aceea.
IX. (47) Aşa a fost cel mai virtuos om al timpului său şi acestea au fost recompensele
care i s-au dat, şi pe care Sfânta Scriptură ni le face cunoscute; ei bine, cele trei situaţii
menţionate mai sus, fie că le considerăm oameni sau dispoziţii ale sufletului, sunt aşezate într-
un mod foarte simetric, căci omul desăvârşit este întreg de la bun început; însă cel al cărui loc
a fost schimbat este pe jumătate întreg, căci prima jumătate a vieţii a petrecut-o în răutate, iar
cealaltă jumătate şi-a dedicat-o virtuţii, cu care a continuat să trăiască. Însă cel care speră,
după cum ne spune şi numele, continuă să aibă un cusur, căci deşi aspiră mereu către bine, nu
poate încă să-l atingă, asemănându-se din acest punct de vedere cu cei aflaţi într-o călătorie,
care deşi sunt nerăbdători să ajungă la ţărm, trebuie să mai rămână pe mare, deoarece nu pot
să ancoreze în port.
X. (48) Aşadar, am explicat acum prima triadă a celor ce îşi doresc virtutea. Dar mai
este un grup şi mai important despre care trebuie să începem să vorbim; căci primul se referă
la acele ramuri ale învăţăturii care sunt dedicate vârstei copilăriei, însă acesta prezintă mai
degrabă asemănări cu exerciţiile fizice ale atleţilor, care se pregătesc aşa cum se cuvine pentru
concursurile sacre şi care, dispreţuind orice preocupare menită să le ţină trupul în formă,
lucrează pentru a dobândi o sănătate bună a sufletului, dorindu-şi să obţină victoria asupra
pasiunilor vrăjmaşe. (49) Prin urmare, aceşti oameni, care cu toţii se grăbesc spre unul şi
acelaşi scop, prezintă caracteristici diferite, pe care în continuare le vom analiza în detaliu;
însă nu este nevoie să trecem sub tăcere ceea ce pare a fi o premisă necesară referitoare la
toate cele trei tipuri luate la un loc. (50) Se întâmplă, aşadar, ca toţi trei să facă parte din

480
aceeaşi casă şi din aceeaşi familie, căci ultimul dintre cei trei este fiul celui din mijloc şi
nepotul celui dintâi; şi toţi îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt iubiţi de Dumnezeu; şi ei îl iubesc
pe unicul Dumnezeu, fiind iubiţi la rândul lor de cel care a hotărât, aşa cum ne spun Sfintele
Scripturi, ca urmare a nenumăratelor virtuţi în care aceştia trăiesc, să le dea şi lor o parte din
numele său; (51) căci adăugând la numele lor numele său specific, El i-a strâns laolaltă şi s-a
numit pe sine cu un nume alcătuit din cele trei nume ale lor: căci, spune Dumnezeu, „Acesta-i
numele Meu de-a pururi: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul
lui Iacov” {8}{Exodul 3:15}, vorbind la modul relativ, nu absolut; şi este ceva firesc, căci
Dumnezeu nu are nevoie de nume. Dar cu toate că nu are nevoie, el dă numele său neamului
omenesc, ca oamenii să aibă unde să se refugieze în rugăciuni, pentru a nu rămâne lipsiţi de
speranţă.
XI. (52) Cam asta se poate spune despre aceşti oameni sfinţi; iar aceste lucruri se
referă la o natură aflată mai departe de ceea ce noi putem cunoaşte, o natură superioară celei
care există în obiectele simţurilor externe; căci Cuvântul sacru investighează temeinic şi
descrie diferitele tendinţe ale sufletului, care sunt toate bune, căci prima caută ceea ce este
bun prin intermediul învăţăturii, a doua prin intermediul naturii sale, iar a treia prin practică;
pentru că prima, numită Avraam, este simbolul acelei virtuţi derivate din învăţătură; cea
intermediară, pe nume Isaac, este emblema virtuţii naturale; a treia, adică Iacov, reprezintă
acea virtute care se obţine prin practică. (53) Însă nu trebuie să fim ignoranţi în privinţa
faptului că fiecare din aceşti oameni a fost înzestrat cu toate aceste puteri, însă fiecare şi-a luat
numele de la cea care a fost predominantă şi care s-a impus în faţa celorlalte; căci fără
înzestrare naturală şi exerciţii practice învăţătura nu poate deveni perfectă, aşa cum nici natura
nu îşi poate atinge scopul fără învăţătură şi practică, în timp ce practica este inutilă dacă nu se
bazează pe înzestrarea naturală şi pe învăţătura sănătoasă. (54) Prin urmare, Moise îi asociază
pe aceştia trei într-un mod foarte potrivit, căci după nume ei sunt oameni, dar în realitate, aşa
cum am spus anterior, ei reprezintă virtuţile, înzestrarea naturală şi practica, pe care oamenii
le mai numesc şi altfel, adică cele trei Graţii (Χάριτας), fie pentru că Dumnezeu a dat aceste
trei puteri (κεχαρίσθαι) neamului omenesc, ca noi să putem ducem o viaţă desăvârşită, fie
pentru că ele însele au coborât în sufletul raţional sub forma acestor daruri minunate, pentru
ca numele veşnic pe care Scripturile îl pomenesc să nu facă referire la trei oameni, ci mai
degrabă la puterile pe care le-am menţionat anterior; (55) căci omenirea are o natură
muritoare, pe când virtuţile sunt nemuritoare; şi este logic că numele Dumnezeului cel veşnic
se asociază mai degrabă cu ceea ce este nemuritor, decât cu ceea ce este muritor, căci ceea ce
este nemuritor se înrudeşte cu lucrurile nepieritoare, însă moartea le este ostilă acestora.
XII. (56) Prin urmare, nu trebuie să rămânem ignoranţi în privinţa faptului că
povestitorul sacru l-a prezentat prima dată pe omul făcut din pământ, considerându-l a fi tatăl
tuturor acelora care au trăit înainte de potop; iar cel care a fost scutit de distrugerea universală
împreună cu familia lui a fost ultimul dintre aceştia, căci era un om drept şi avea şi alte
însuşiri şi virtuţi, şi de aceea el a fost întemeietorul unei rase de oameni noi. Iar Sfintele
Scripturi aşază această triadă venerabilă, glorioasă şi vrednică de respect într-o singură clasă,
pe care o numesc „Preoţie împărătească şi neam sfânt” {9}{Exodul 19:6}. (57) Iar acest nume
îi ilustrează puterea; căci poporul mai este numit, în limba ebraică, Israel, care tălmăcit
înseamnă „cel care îl vede pe Dumnezeu”. Însă acea privire pe care o exercităm prin
intermediul ochilor este de-adreptul minunată, căci doar cu ajutorul ei putem să înţelegem
lucrurile cele mai frumoase care există, adică soarele şi luna, cerul întreg şi întreaga lume;
însă acea vedere proprie sufletului, care se exercită prin intermediul părţii sale dominante, este
cea mai minunată dintre toate puterile pe care acesta le are, întrucât puterile sufletului întrec
toate celelalte puteri; este vorba de chibzuinţă, adică de puterea văzătoare a minţii. (58) Însă
omul căruia soarta i-a dat puterea, nu doar prin intermediul cunoaşterii, de a înţelege toate
celelalte lucruri care există în natură şi de a-l privi în acelaşi timp pe Tatăl şi Creatorul

481
universului, va urca pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Căci mai presus de Dumnezeu nu
există nimic; iar dacă cineva îşi va ridica spre El ochiul sufletului şi va ajunge să-L vadă,
atunci fie ca acest om să se roage să aibă puterea de a sta neclintit în faţa lui şi de a rămâne
acolo; (59) căci drumurile care urcă spre El sunt lungi şi obositoare, dar căderea este rapidă şi
uşoară. Şi multe lucruri inutile vor fi împinse în jos atunci când Dumnezeu va face ca sufletul
să depindă de propriile sale puteri, căci în felul acesta îl va atrage la El într-un mod viguros şi
energic.
XIII. (60) Aşadar, a fost absolut necesar să spunem aceste lucruri despre cele trei
persoane; însă acum va trebui să o luăm în ordine şi să vorbim despre acele calităţi prin care
fiecare individ se detaşează de ceilalţi; şi vom începe cu cel care a fost menţionat cel dintâi. Ei
bine, acesta a iubit pietatea, cea mai măreaţă şi mai înaltă dintre virtuţi, şi a lucrat cu
seriozitate pentru a-l urma pe Dumnezeu şi pentru a se supune poruncilor sale, însă nu a avut
în vedere doar acele porunci care i-au fost date prin fapte şi cuvinte, ci şi pe acelea care i-au
fost sugerate prin acele semne clare, dezvăluite de natură, pe care cel mai bun dintre simţurile
externe le înţelege mai înainte de a putea fi percepute prin intermediul auzului, care este mai
puţin vrednic de încredere; (61) căci cel care vede ordinea firească a lucrurilor din natură şi
felul în care este alcătuită lumea, elemente mai minunate decât orice argument, va înţelege,
chiar dacă nimeni nu-i vorbeşte, că trebuie să ducă o viaţă paşnică şi în conformitate cu legea,
după modelul oamenilor buni. Însă cele mai clare exemple referitoare la pace sunt cele pe care
le conţin Scripturile; şi vom vorbi acum de cel care este menţionat primul.
XIV. (62) Căci Dumnezeu i-a poruncit (n.t. lui Avraam) să iasă din ţara sa şi din
neamul său şi din casa tatălui său şi să emigreze asemenea unui om care se întoarce acasă
dintr-un ţinut străin, şi nu ca unul care se pregăteşte să plece din ţinutul său pe pământuri
străine; iar acesta s-a grăbit să se supună, considerând că a face degrabă ceea ce i s-a cerut
constituie o modalitate de a demonstra că a înţeles cum stau lucrurile. (63) Şi totuşi, cine
altcineva ar fi putut renunţa cu atâta hotărâre la rudele sale şi la propria sa ţară? Căci
dragostea pentru ele creşte şi capătă putere pe măsură ce omul creşte şi el, pentru că şi
mădularele trupului formează o unitate. (64) Iar martori pentru acest lucru stau legiuitorii,
care au instituit pentru cei ce se fac vinovaţi de crime odioase pedeapsa cea mai mare care
vine după moarte, şi anume exilarea; dar eu sunt de părere că, dacă ar fi să judecăm corect,
pentru mulţi oameni această pedeapsă nu vine nicidecum pe locul doi, întrucât ea este mai
dureroasă decât moartea, pentru că moartea este sfârşitul tuturor nenorocirilor, pe când
exilarea nu este un sfârşit, ci un început al tuturor năpastelor, căci în locul morţii lipsite de
durere ea ne aduce zece mii de emoţii violente. (65) Şi tot aşa, unii oameni fac comert şi
pleacă pe mare în căutarea unui câştig material, sau fac parte dintr-o delegaţie, sau sunt
mânaţi de dorinţa de a vedea priveliştile unor ţări străine, sau iubesc învăţătura, sau au felurite
alte motive ce îi atrag în alte părţi şi îi împiedică să rămână acolo unde se află, unii fiind
conduşi de dragostea de câştig, alţii de credinţa că cetatea lor natală va avea numai de
câştigat, alţii căutând să cunoască acele lucruri pe care mai înainte le ignorau, şi a căror
cunoaştere le bucură sufletul, aducându-i numai foloase. Însă cei care nu au plecat niciodată
în călătorie sunt pentru cei care au făcut asta la fel cum sunt nevăzătorii pentru cei cu vederea
ascuţită; cu toate acestea, cei care se întorc acasă sunt nerăbdători să treacă pragul casei tatălui
lor şi să îl salute, să-şi îmbrăţişeze cunoştinţele şi să se bucure de vederea rudelor şi
prietenilor de care le-a fost atât de dor; şi de multe ori, văzând că acele lucruri pentru care şi-
au părăsit ţara au început să ia amploare, aceştia le-au abandonat, mânaţi fiind de acel dor
puternic de a rămâne laolaltă cu cei cu care se înrudesc. (66) Însă acest om cu puţini tovarăşi,
dacă nu chiar singur, de îndată ce a primit porunca, şi-a părăsit casa imediat şi a plecat într-o
ţară străină; şi a plecat cu sufletul chiar mai înainte de a pleca cu trupul, pentru că interesul
său pentru lucrurile muritoare a fost copleşit de iubirea pentru lucrurile cereşti. (67) Prin
urmare, el nu s-a mai gândit nici la cei din tribul său, nici la cei din cătunul său, nici la

482
discipolii din rândul cărora făcea parte, nici la tovarăşii săi, nici la cei de un sânge cu el,
născuţi din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, nici la ţara sa, nici la obiceiurile sale vechi, nici la
tradiţiile în care a crescut, nici la modul său de viaţă, nici la cei asemenea lui, adică la niciunul
din acele lucruri care sunt seducătoare şi care au o forţă de atracţie aproape irezistibilă, şi a
plecat cât a putut de repede, dând frâu liber acestui impuls de nestăpânit; şi mai întâi a plecat
din ţara caldeenilor, un ţinut prosper, care în acea perioadă a cunoscut o mare dezvoltare,
ducându-se în Haran, de unde în scurt timp a plecat în altă parte, într-o regiune despre care
vom vorbi mai târziu, după ce vom analiza ţinutul Haran.
XV. (68) Dacă ne ghidăm după litera Scripturii, vom constata că cel care a emigrat
dintr-un loc în altul a fost un om înţelept; însă dacă avem în vedere legile alegoriei, vom
înţelege că aici se face referire la un suflet dedicat virtuţii şi preocupat să îl caute pe
adevăratul Dumnezeu. (69) Căci dintre toate naţiunile, caldeenii au fost cei mai dedicaţi
studierii astronomiei, şi ei au pus toate evenimentele în legătură cu mişcarea stelelor, întrucât
credeau că acestea ordonează toate lucrurile existente în lume; prin urmare, ei au amplificat
esenţa vizibilă prin puterile numerelor şi prin analogiile pe care le conţin aceste numere, fără a
lua în considerare esenţa invizibilă, perceptibilă doar prin intelect. Însă pe când erau
preocupaţi să cerceteze rânduiala acestora cu referire la revoluţiile periodice ale soarelui şi
lunii, ale celorlalte planete şi ale stelelor fixe, ca şi succesiunea anotimpurilor anului şi
influenţa corpurilor cereşti asupra lucrurilor de pe pământ, aceştia şi-au imaginat că lumea
este ea însăşi Dumnezeu, căci în înţelepciunea lor lipsită de pietate au comparat creatura cu
Creatorul. (70) Însă omul crescut cu aceste idei, şi care a studiat mult timp filozofia
caldeenilor, s-a trezit ca dintr-un somn adânc şi şi-a deschis ochiul sufletului, începând să
vadă o rază de lumină pură în loc de întunericul cel adânc; şi a urmat acea lumină şi a văzut
ceea ce nu mai văzuse niciodată, un guvernator sau un stăpân al lumii care stătea deasupra ei
şi care îşi desfăşura munca într-un mod cuvenit, manifestându-şi grija şi puterea faţă de toate
acele lucruri care sunt vrednice de conducere divină. (71) Prin urmare, pentru ca această
privelişte care i s-a arătat să îi rămână cât mai bine întipărită în minte, Cuvântul sacru i-a
spus: Dragul meu prieten, multe lucruri bune sunt adesea dezvăluite prin chestiuni minore,
care stârnesc la infinit imaginaţia celor care le privesc; aşa că părăseşte-i pe aceia care îşi
apleacă întreaga atenţie asupra corpurilor cereşti, şi renunţă la ştiinţa caldeeană, plecând
degrabă din cetatea cea mai măreaţă, adică din această lume, pentru a merge într-una mai
mică; căci aşa vei putea înţelege mai bine natura Stăpânului universului. (72) De aceea, se
spune că Avraam a emigrat mai întâi din ţara caldeenilor în ţinutul Haran.
XVI. Dar Haran, în limba greacă, înseamnă „găuri”, iar acestea sunt simbolul
simţurilor externe; căci ele percep obiectele care le aparţin ca şi cum ar privi prin nişte
deschizături. Însă ne-am putea întreba ce utilitate ar avea aceste găuri dacă mintea invizibilă
nu ar fi acolo şi nu ar pune simţurile în mişcare prin proprile sale puteri, ca pe nişte marionete,
permiţându-le uneori să rătăcească în voie, iar alteori ţinându-le cu forţa în frâu? De aceea,
uneori simţurile se mişcă armonios, iar alteori rămân liniştite. Având acest exemplu cu ce se
întâmplă în voi, veţi putea înţelege cu uşurinţă acele lucruri pe care vreţi să le aflaţi; asta dacă
nu cumva vă imaginaţi că lumea este partea voastră dominantă, căreia i se supun toate puterile
trupului şi pe care o urmează toate simţurile externe; şi că ea, care este lucrarea cea mai
măreaţă, cea mai minunată şi cea mai desăvârşită, şi care cuprinde toate lucrurile existente, nu
are un rege care să o ţină laolaltă, şi care să o rânduiască, şi care să o guverneze după dreptate.
Însă ea are un rege, dar acesta este invizibil, aşa cum şi mintea voastră este invizibilă,
neputând fi percepută cu ajutorul privirii. (75) Oricine se analizează pe sine însuşi sau
cercetează lucrurile din jurul său, căutând dovezi nu la distanţă, pentru că acestea se află la
îndemână, va vedea limpede că lumea nu este întâiul Dumnezeu, ci ea este lucrarea întâiului
Dumnezeu şi Tată al tuturor lucrurilor, cel care, invizibil fiind, face vizibile toate lucrurile, fie
ele mari sau mici. (76) Căci El a considerat că nu se cuvine a fi văzut de ochii trupeşti, poate

483
pentru că era lipsit de sfinţenie ca ceea ce este muritor să atingă ceea ce este veşnic sau poate
pentru că privirea noastră este slabă; căci ochii noştri nu ar fi putut suporta niciodată razele
care se revarsă din Dumnezeul cel viu, atâta timp cât noi nu putem privi nici măcar la razele
soarelui.
XVII. (77) Şi cea mai evidentă dovadă a acestei migraţii care a dus la părăsirea
astronomiei şi a doctrinelor caldeenilor este aceasta. Căci Scripturile spun că exact atunci
când omul înţelept şi-a părăsit locuinţa, „Domnul i S-a arătat lui Avraam” {10}{Geneza
12:7}; şi este limpede că mai înainte nu fusese vizibil, adică atunci când Avraam era un adept
al studiilor caldeenilor, şi când urmărea mişcarea stelelor, fără a înţelege aşa cum se cuvine
natura acelor lucruri accesibile doar intelectului, căci nu cunoştea decât lumea pe care o putea
percepe prin intermediul simţurilor externe. (78) Dar când s-a mutat în altă ţară şi şi-a
schimbat locuinţa, atunci a înţeles că lumea nu este suverană, ci este dependentă; nu este un
stăpân absolut, ci este guvernată de marea cauză a tuturor lucrurilor, cea care a creat-o, şi pe
care, pentru prima dată, mintea a privit-o şi a văzut-o; (79) pentru că până atunci, obiectele
simţurilor externe aruncaseră o ceaţă groasă asupra ei, iar această ceaţă a putut fi risipită doar
cu ajutorul ideilor intense şi vii, ca şi cum vremea ar fi devenit frumoasă, astfel încât el a
putut să vadă ceea ce până atunci fusese invizibil şi ascuns. Însă Dumnezeu, din dragoste
pentru oameni, nu a respins sufletul care venea către El, ci i-a ieşit în întâmpinare, arâtându-i
natura sa, atât cât a fost posibil, pentru ca acesta să o privească şi să o vadă. (80) Acesta este
motivul pentru care nu s-a spus că omul înţelept l-a văzut pe Dumnezeu, ci că Dumnezeu i-a
apărut omului înţelept; căci nimeni nu-l poate vedea prin propriile sale puteri pe Dumnezeul
cel viu şi adevărat, decât dacă acesta i se dezvăluie.
XVIII. (81) O dovadă în sprijinul celor spuse aici este faptul că i s-a schimbat numele;
căci mai înainte el se nume Avram, însă mai apoi i s-a dat numele Avraam; modificarea
constând în dublarea unui singur sunet, litera alfa (n.t. litera „a”), care semnalează însă o
schimbare mult mai importantă, şi anume schimbarea ideilor sale; (82) căci numele Avram
tălmăcit înseamnă „tată sublim”, însă Avraam înseamnă „tatăl ales al sunetului”. Primul nume
se referă la omul care era astronom, şi care era dependent de contemplarea sublimelor corpuri
cereşti, şi care era versat în doctrinele caldeenilor, şi care le purta de grijă aşa cum tatăl îşi
îngrijeşte copiii. (83) Însă ultimul nume face trimitere la omul cu adevărat înţelept; căci prin
cuvântul „sunet”, se sugerează vorbirea rostită; iar prin cuvântul „tată”, se înţelege mintea
dominantă. Căci în mod firesc, vorbirea interioară este ca un tată pentru vorbirea rostită,
întrucât este mai bătrână decât cea din urmă şi în plus ea ne spune ce trebuie rostit. Iar prin
cuvântul „ales” se sugerează bunătatea sa. Căci nesăbuinţa este o stare de nelinişte şi
tulburare, pe când starea aleasă este bună, deoarece este cea mai minunată dintre toate. (84)
Prin urmare, cel ce se dedică contemplării sublimelor corpuri cereşti are impresia că nimic nu
este mai măreţ decât lumea; aşa încât consideră că lumea este cauza tuturor lucrurilor. Dar
omul înţelept, care priveşte cu ochii săi ageri fiinţa desăvârşită care stăpâneşte şi guvernează
toate lucrurile, şi care poate fi percepută doar de intelect, şi căreia i se supun toate lucrurile ca
unui stăpân, prin intermediul căruia toate lucrurile sunt cârmuite, îşi va reproşa adesea fostul
său mod de viaţă, când a trăit ca un orb, bazându-se pe lucrurile perceptibile prin simţurile
externe, care prin natura lor sunt fără valoare şi instabile. Însă şi cea de-a doua migraţie a
omului virtuos este determinată tot de un oracol sfânt, însă acum nu se mai duce dintr-o cetate
în alta, ci pleacă într-un ţinut pustiu, în care rătăceşte un timp îndelungat, fără a fi nemulţumit
de faptul că merge de colo-colo, neputând să se aşeze nicăieri. (86) Şi totuşi, cine nu s-ar fi
simţit trist, nu doar pentru că a plecat din ţara lui, ci şi pentru că este alungat din oraşe, fiind
trimis în locuri inaccesibile? Şi cine nu s-ar fi întors înapoi la propria sa casă, renunţând la
speranţele sale anterioare şi dorind să scape de complicaţiile prezente, considerând că este o
nebunie să ai parte de atâtea lucruri rele în speranţa unor beneficii viitoare? (87) Însă acest om
s-a comportat exact pe dos, apreciind că viaţa petrecută departe de mulţimea de tovarăşi este

484
cea mai plăcută dintre toate. Şi este firesc să fie aşa; căci cei care caută şi sunt dornici să îl
găsească pe Dumnezeu iubesc singurătatea care lui îi este atât de dragă, şi fac din ea scopul
lor principal, vrând să se împărtăşească din natura sa fericită şi binecuvântată. (88) Aşa că,
dând ambele explicaţii, cea literală referitoare la om, şi cea alegorică referitoare la suflet, am
arătat că şi omul şi mintea trebuie să aibă parte de iubire; căci primul s-a supus oracolelor
sacre, acceptând să fie smuls de lângă lucrurile de care este greu să te desparţi; iar mintea
merită să fie iubită, deoarece nu s-a lăsat subjugată pentru vecie şi nu a rămas permanent în
compania obiectelor simţurilor externe, considerând că lumea vizibilă este primul şi cel mai
măreţ dintre zei, ci s-a avântat în înalt şi prin intermediul raţiunii sale a privit la o altă natură,
mai bună decât cea vizibilă, şi anume aceea perceptibilă doar prin intelect; văzând, de
asemenea, şi acea fiinţă care este Creatorul şi stăpânul celor două.
XIX. (89) Acestea sunt, aşadar, caracteristicile principale ale omului iubitor de
Dumnezeu, şi ele sunt urmate de fapte ce trebuie apreciate aşa cum se cuvine. Însă măreţia lor
nu este limpede pentru oricine, ci doar pentru aceia care au gustat virtutea şi care, datorită
măreţiei lucrurilor bune ale sufletului, au obiceiul să ia în derâdere acele obiecte pe care
mulţimea le admiră. (90) Aşa că Dumnezeu, care a apreciat comportamentul pe care l-am
menţionat, l-a răsplătit imediat pe omul virtuos cu un dar minunat; căci atunci când căsnicia
sa a fost ameninţată de un om puternic şi nestăpânit, El a făcut ca aceasta să nu fie deloc
afectată. (91) Această ameninţare a pornit de la următoarea situaţie: de multă vreme pământul
era neroditor, iar recoltele erau neîndestulătoare, asta din cauza unei perioade îndelungate în
care nu a căzut niciun strop de ploaie; iar această secetă a fost urmată de o perioadă de
caniculă. Oraşele din Siria, afectate de o foamete continuă, au fost părăsite de locuitorii lor,
aceştia împrăştiindu-se în diferite direcţii cu scopul de a găsi hrană şi de a-şi satisface
necesităţile. (92) Prin urmare, Avraam, auzind că în Egipt era abundenţă şi îndestulare, căci
râul de acolo inundase terenurile la momentul potrivit, iar vânturile, cu temperatura lor
favorabilă, au hrănit recoltele de porumb făcându-le să crească din abundenţă, a părăsit Siria
împreună cu familia sa pentru a merge într-acolo. (93) Şi el avea o soţie cu un caracter
minunat, care era şi cea mai frumoasă femeie din acele vremuri. Magistraţii egipteni, văzând-
o şi admirându-i frumuseţea trupească, căci nimic nu le scapă celor care ocupă poziţii de
conducere, i-au vorbit regelui despre ea. (94) Iar regele a trimis după această femeie şi văzând
cât este de frumoasă, puţin i-a păsat de limitele decenţei şi de legile referitoare la apărarea
onoarei străinilor, aşa că a cedat dorinţelor sale nestăpânite şi, cu toate că susţinea că vrea să
se căsătorească cu ea după lege, intenţiona de fapt să o seducă şi să o necinstească. (95) Însă
ea, lipsită fiind de orice ajutor, căci se afla într-o ţară străină şi în faţa unui stăpân nemilos (iar
soţul său nu avea cum să o protejeze, fiindu-i teamă de cel ce avea o putere mai mare decât
el), şi-a căutat refugiu în singurul aliat pe care-l mai avea, şi anume Dumnezeu. (96) Iar
milostivul şi îndurătorul Dumnezeu, căruia îi este milă de străin, şi care luptă de partea celor
oprimaţi pe nedrept, a trimis imediat asupra regelui suferinţe şi pedepse groaznice, umplându-
i trupul şi sufletul cu tot felul de neorociri pe care nu le putea vindeca, şi de care nu putea să
scape, aşa că toate înclinaţiile sale către plăcere au fost domolite; căci în loc de asta, avea
numai griji şi căuta să-şi aline chinurile nesfârşite şi insuportabile care îl torturau zi şi noapte;
(97) şi pedeapsa a căzut şi asupra familiei sale, pentru că nimeni nu fusese indignat de
comportamentul său nelegiuit, ci toţi încuviinţaseră această faptă, cooperând cu el la
săvârşirea acestei nedreptăţi. (98) Ca urmare, femeia şi-a păstrat castitatea, iar Dumnezeu a
binevoit să răsplătească caracterul minunat şi pietatea soţului ei prin faptul că i-a dat răsplata
cea mai nobilă, făcând astfel încât căsătoria lui să nu fie deloc afectată, nici măcar ca urmare a
unei insulte, şi cu atât mai puţin din pricina pericolului ca soţia sa să fie siluită; căci această
căsătorie nu era menită să producă un număr oarecare de fii şi fiice, ci un întreg popor – care
este poporul cel mai iubitor de Dumnezeu – pentru că acesta a primit harul preoţiei şi al
profeţiei în beneficiul întregii omeniri.

485
 XX. (99) Am auzit unii oameni experimentaţi în filozofia naturală interpretând acest
pasaj într-o manieră alegorică cu multă ingeniozitate şi decenţă; ideea lor este aceea că omul
despre care se vorbeşte aici este un simbol al minţii virtuoase, căci ei cred că tălmăcirea
numelui său face trimitere la înclinarea sufletului către virtute; şi că soţia sa este virtutea, căci
numele ei în limba caldeeană este Sarra, care în limba greacă înseamnă „prinţesă”, căci nimic
nu este mai regal şi mai vrednic de întâietate decât virtutea. (100) Însă căsătoria care uneşte
oamenii întru plăcere aparţine trupului, dar cea legată de înţelepciune reprezintă unirea acelor
raţiuni care doresc să se purifice sau a virtuţilor desăvârşite; şi cele două tipuri de căsătorii
menţionate aici sunt total diferite una de alta; (101) căci în căsătoria trupului, partenerul
masculin pune sămânţa, iar femeia o primeşte, pe când în unirea sufletească se întâmplă exact
pe dos, pentru că virtutea, care este de parte feminină, este cea care seamănă sfaturile bune şi
vorbele virtuoase şi doctrinele care sunt în favoarea vieţii; pe când raţiunea, care este de parte
masculină în raport cu omul, este cea care primeşte sămânţa sfântă şi divină, asta dacă nu
cumva cele spuse mai sus se vor dovedi a fi înşelătoare; pentru că, desigur, din punct de
vedere gramatical, cuvântul „virtute” este feminin, în timp ce cuvântul „raţiune” are o
conotaţie masculină. (102) Însă dacă cineva, lăsând deoparte aceste denumiri care pot să
întunece înţelegerea problemei, va alege să privească pur şi simplu faptele, acesta va înţelege
că virtutea are un caracter masculin, întrucât ea pune lucrurile în mişcare, şi le rânduieşte, şi
dă naştere gândurilor bune şi faptelor nobile; dar raţiunea este feminină, pentru că ea este pusă
în mişcare de altceva, fiind instruită şi sprijinită, căci singura ei modalitate de existenţă o
reprezintă starea de pasivitate.
XXI. (103) Prin urmare, toţi oamenii, chiar şi cei mai ticăloşi, dau impresia că cinstesc
şi admiră virtutea; însă doar persoanele virtuoase se supun poruncilor ei; motiv pentru care
regele Egiptului, care este o reprezentare figurată a minţii dedicate trupului, se preface, ca şi
cum ar juca o piesă de teatru, că este un om cumpătat, deşi în realitate este lipsit de
cumpătare, şi că se poate înfrâna, cu toate că dă frâu liber pasiunilor, şi că este un om drept,
cu toate că iubeşte nedreptatea; şi astfel, în dorinţa lui de a fi privit cu admiraţie de către
mulţime, va invita virtutea să i se alăture; (104) dar stăpânul universului văzând acest lucru,
căci doar Dumnezeu are puterea de a privi în interiorul sufletului, îl detestă şi îl respinge,
supunându-l la încercări severe şi condamnându-l prin puterea sa pentru vina de a fi făţarnic.
Însă cum anume este supus el la încercări? Cu siguranţă că prin intermediul acelor părţi ale
virtuţii care, ori de câte ori pătrund în el, îi provoacă răni adânci şi o mare suferinţă; căci
tortura nu este altceva decât lipsa acelor lucruri care ne prisosesc, iar tortura pentru lăcomie
este cumpătarea; mai mult decât atât, omul iubitor de glorie se simte torturat de simplitate şi
smerenie, şi la fel se întâmplă şi cu omul nedrept atunci când dreptatea este lăudată; (105) căci
este imposibil ca două naturi diferite, cum ar fi răutatea şi virtutea, să locuiască în acelaşi
suflet; de aceea, atunci când cele două se întâlnesc, vor izbucni revolte şi războaie
interminabile şi ireconciliabile; aşa se întâmplă, cu toate că virtutea are un caracter paşnic şi,
după cum se spune, este nerăbdătoare ca ori de câte ori este pe punctul de a intra într-o dispută
să îşi încerce mai întâi puterile, pentru a vedea dacă are şanse de izbândă; dar dacă va vedea
că puterile sale nu sunt pe măsura conflictului care se prefigurează, atunci nu va îndrăzni să
intre în arenă; (106) căci pentru răutate nu este nicio ruşine să fie biruită, pentru că oricum ea
nu are parte de slavă, însă pentru virtute ar fi ceva ruşinos, deoarece aceasta este lăudată de
toată lumea, aşa încât ori învinge, ori mai bine să rămână neînvinsă.
XXII. (107) S-a spus, aşadar, că firea egiptenilor este lipsită de cumpătare şi
inospitalieră; şi merită admirat caracterul uman al celui care a avut de a face cu
comportamentul lor, căci el (n.t. Avraam) {11}{Geneza 18:1, etc.}, văzând trei oameni
călătorind în miezul zilei (fără să-şi dea seama că aceştia aveau în realitate o natură divină) a
alergat şi i-a implorat să nu treacă pe lângă cortul lui, ci să intre pentru a se bucura, aşa cum
se cuvine, de ritualul ospitalităţii; iar aceştia, cunoscând adevărul despre acest om, nu atât din

486
cuvintele spuse, cât datorită faptului că puteau privi în mintea lui, au dat curs fără ezitare
solicitării sale; (108) şi el, bucurându-se în sufletul său, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i
primească aşa cum trebuie; şi i-a zis soţiei sale, „Ia repede trei măsuri de făinuţă de grâu,
frământă şi fă azime”, iar el a mers la cireadă şi a ales un viţel fraged şi bine hrănit, pe care l-a
dat slujitorului său; (109) iar acesta l-a tăiat şi a dat zor să-l gătească. Căci niciun om din casa
celui înţelept nu întârzie să-şi îndeplinească îndatoririle ce vizează ospitalitatea, ci atât
femeile, cât şi bărbaţii, sclavi sau oameni liberi, sunt nerăbdători să-şi facă datoria faţă de
străini; (110) aşa că după ce au mâncat şi s-au desfătat, nu atât datorită acelor lucruri care le
fuseseră puse în faţă, ci datorită bunăvoinţei arătate de gazda lor, care s-a străduit din toate
puterile să le facă şederea plăcută, aceştia l-au răsplătit mai presus de aşteptările sale, prin
naşterea în scurt timp a unui fiu legitim, făcându-i o promisiune care a fost consfiţită de cel
mai minunat dintre cei trei oameni; căci aşa era înţelept, să nu vorbească toţi deodată, ci
atunci când unul vorbea, ceilalţi să tacă. (111) Cu toate acestea, el nu le-a dat crezare întru
totul, nici măcar atunci când i-au făcut promisiunea respectivă, din cauza neverosimilităţii
lucrului promis; căci atât el, cât şi soţia sa erau extrem de bătrâni şi abandonaseră orice
speranţă de a avea un vlăstar; (112) aşa că Scripturile consemnează faptul că de îndată ce soţia
lui Avraam a auzit acest lucru a izbucnit în râs; iar când aceştia i-au spus, „Este ceva
imposibil pentru Dumnezeu?”, ei s-au simţit atât de ruşinaţi, încât au negat că au râs; căci
Avraam ştia că Dumnezeu poate să facă orice, pentru că s-ar putea spune că era deprins cu
această doctrină încă din leagăn; (113) şi cred că abia atunci şi-a schimbat părerea în privinţa
oaspeţilor săi, considerând că aceştia sunt profeţi sau îngeri care şi-au transformat esenţa
spirituală, asemănătoare sufletului, luând înfăţişarea unor oameni.
XXIII. (114) Am analizat, aşadar, firea ospitalieră a lui Avraam, care era un fel de
produs secundar al unei virtuţi mai înalte; căci virtutea lui era pietatea faţă de Dumnezeu,
despre care am vorbit anterior, care s-a manifestat în modul cel mai evident în
comportamentul său cu străinii; (115) şi dacă cineva îşi imaginează că acea casă în care s-au
oprit oamenii înţelepţi era o casă fericită şi binecuvântată, un astfel de om ar trebui să ştie că
aceştia nu ar fi procedat în felul acesta, nici măcar nu ar fi aruncat o privire înăuntru, dacă ar
fi văzut vreo boală incurabilă în sufletul celor care locuiau acolo; însă eu nu ştiu câtă fericire
şi binecuvântare era în acea casă în care îngerii au zăbovit o vreme pentru a se bucura de
ospitalitatea oamenilor; pentru că îngerii, aceste creaturi sacre şi divine, sunt ajutoarele şi
slujitorii Dumnezeului cel atotputernic, prin care, aşa cum se întâmplă şi în cazul
ambasadorilor, El binevoieşte să transmită oamenilor profeţiile sale. (116) Căci cum ar fi
putut aceştia să intre într-o locuinţă omenească, dacă nu ar fi fost siguri că toţi cei care
locuiesc acolo, asemenea unui echipaj bine condus şi rânduit al unei corăbii, se supun unei
singure autorităţi, şi anume aceea a stăpânului lor, aşa cum marinarii se supun căpitanului? Şi
cum ar fi putut accepta să primească ospitalitate din partea oamenilor, dacă nu ar fi ştiut că
aceştia se înrudesc cu ei, fiind slujitori ca şi ei, aflaţi în slujba aceluiaşi stăpân? Trebuie să
credem, într-adevăr, că atunci când au intrat, toţi cei din familie au făcut un progres şi au
devenit mai buni, căci li s-a suflat în faţă virtutea cea mai desăvârşită. (117) Iar petrecerea a
fost aşa cum trebuia să fie, căci cei aflaţi la masă s-au comportat extrem de simplu faţă de
gazda lor, vorbindu-i deschis şi abordând subiecte potrivite pentru o astfel de ocazie. (118) Şi
ceva merită privit ca o minune, adică faptul că deşi nu au băut, au dat impresia că au făcut-o,
şi deşi nu au mâncat, au părut că s-au înfruptat din bucate. Iar acest lucru era în conformitate
cu cele ce se petreceau. Şi faptul cel mai miraculos a fost acela că, din respect pentru omul
virtuos, aceste fiinţe imateriale şi-au luat înfăţişare de om; căci toate aceste minuni au avut
darul să-l facă pe omul înţelept să perceapă prin simţurile sale externe că a fost remarcat de
Tatăl universului.
XXIV. (119) Aşadar, am spus suficiente lucruri referitoare la explicaţia literală a
acestei întâmplări; de aceea, va trebui să vorbim acum despre acea explicaţie care poate fi

487
dată într-un mod simbolic. Lucrurile pe care vocea le exprimă sunt semne ale acelor lucruri
concepute de minte; prin urmare, când sufletul este luminat de Dumnezeu, ca şi când ar fi
miezul zilei, şi atunci când este umplut până la refuz cu acea lumină perceptibilă doar prin
intelect, şi când este înconjurat complet de strălucirea sa, atunci el este liber de orice umbră
sau de întuneric; în acel moment, el percepe o imagine triplă a unui subiect, o imagine a
Dumnezeului cel viu şi încă două, care par a fi nişte umbre pe care acesta le aruncă. Însă cei
care locuiesc în lumina perceptibilă prin simţurile externe, fie că stau pe loc ori se află în
mişcare, au parte de o umbră dublă, care provine de la acestea. (120) Dar să nu credeţi că
atunci când este vorba de Dumnezeu cuvântul umbră este potrivit. Ci este doar un abuz de
limbaj, prin care se aduce în faţa ochilor noştri o imagine mai clară a lucrului la care se face
referire. (121) Pentru că nu acesta este adevărul adevărat, dar pentru ca cel care vorbeşte să
rămână cât mai aproape de adevăr, cel din mijloc este Tatăl universului, care în Sfintele
Scripturi apare cu numele care i se potriveşte cel mai bine, „Eu sunt cel ce sunt”; iar fiinţele
care stau lângă El sunt puterile cele mai vechi, care-l însoţesc îndeaproape pe Dumnezeul cel
viu, una fiind puterea creatoare, iar cealaltă puterea regală. Iar puterea creatoare se numeşte
Dumnezeu, căci prin intermediul acesteia El a făcut şi a rânduit universul; însă puterea regală
este Domnul, căci se cuvine ca Creatorul să stăpânească peste orice creatură. (122) Prin
urmare, persoana din mijloc, slujită fiind de cele două puteri ale sale ca de doi paznici, se
arată minţii, înzestrată cu facultatea vederii, când ca o singură fiinţă, când ca trei; una singură
atunci când sufletul este complet purificat şi a depăşit nu doar mulţimea numerelor, ci şi
numărul doi, care este vecinul unităţii, şi când se îndreaptă grăbit spre acea idee lipsită de
orice adăugire şi de orice amestec, fără a avea nevoie de nimic altceva; sau ca trei fiinţe,
atunci când, cu toate că nu este desăvârşit în privinţa virtuţilor, totuşi caută iniţierea în
lucrurile mai puţin importante, căci nu poate ajunge la înţelegerea Dumnezeului cel viu prin
facultăţile sale proprii, fără ajutor din afară, ci poate să-l înţeleagă doar prin intermediul
faptelor sale săvârşite în calitate de creator sau de stăpân. (123) Aşadar, se spune că acesta
este al doilea lucru considerat a fi cel mai bun; pentru că există în el o manieră de a gândi pe
care Dumnezeu o îndrăgeşte şi o aprobă. Însă firea menţionată mai întâi nu are parte de o
astfel de apreciere, pentru că este ea însăşi acel caracter iubitor de Dumnezeu, sau mai
degrabă este adevărul, care este mai vechi şi mai valoros decât orice caracter. Însă noi trebuie
să explicăm acum ce se înţelege prin această afirmaţie într-un mod cât se poate de limpede.
XXV. (124) Există trei tipuri de caractere umane, şi fiecare dintre acestea a fost
asociat cu una din cele trei imagini mai sus menţionate. Cel mai bun dintre ele se referă la
imaginea din centru, care este viziunea Dumnezeului cel viu şi adevărat. Al doilea caracter ca
importanţă este imaginea din dreapta, adică puterea binefăcătoare a lui Dumnezeu. Iar al
treilea, este asociat cu imaginea din stânga, puterea suverană, numită Domn. (125) Prin
urmare, cele mai bune caractere cultivă fiinţa care există prin sine însăşi, care nu are nevoie
de niciun ajutor şi care nu este atrasă de nimic, pentru că toate lucrurile îşi dirijează atenţia
pentru a slăvi această unică fiinţă. Dar dintre celelalte caractere, unele îşi trag existenţa din
puterea binefăcătoare a tatălui; iar altele din puterea sa suverană. (126) Ce vreau să spun prin
această afirmaţie este următorul lucru: Când oamenii îşi dau seama că unele persoane se
apropie de ei sub pretextul de a se împrieteni, fiind în realitate dornice să obţină ceva de la ei,
atunci le privesc cu suspiciune şi se feresc de ele, temându-se de nesinceritatea lor şi
considerând că comportamentul lor linguşitor şi grijuliu este extrem de dăunător. (127) Însă
Dumnezeu, întrucât nu poate suferi niciun fel de vătămare, îi invită pe toţi aceia care doresc
să-l slăvească într-un fel sau altul să vină la El, căci El nu respinge niciodată pe nimeni; şi
într-adevăr, El aproape că spune în mod explicit celor ce au urechi la suflet, „Recompensele
cele mai preţioase vor fi oferite celor care mă venerează pentru ceea ce sunt; (128) cele care
vin după ele vor fi date celor care speră să poată ajunge la bine prin forţele proprii sau să
poată găsi o modalitate prin care să scape de pedepse. Căci chiar dacă cei care fac parte din a

488
doua categorie nu sunt pe deplin puri, ei rămân totuşi în sfera divină, fără a se răzleţi de ea.
(129) Însă recompensele cuvenite celor care mă slăvesc pentru mine însumi sunt recompense
pentru iubire pură; pe când cele cuvenite celor care mă iubesc într-un mod interesat nu sunt
date pentru iubire, ci pentru faptul că aceşti oameni nu sunt priviţi ca nişte străini. Căci Eu îl
primesc atât pe cel care are dorinţă să se împărtăşească din puterea mea binefăcătoare şi din
lucrurile mele bune, cât şi pe cel care se teme şi care caută să îmbuneze puterea mea suverană
şi despotică, întrucât Eu îndepărtez de la el orice pedeapsă. Căci îmi dau seama că aceşti
oameni, dacă vor persevera şi mă vor sluji cu sinceritate şi pioşenie, în loc să devină mai răi,
vor deveni mai buni. (130) Şi cu toate că firea lor iniţială, prin care se străduiesc să îmi fie pe
plac, poate fi total diferită, totuşi ei nu trebuie condamnaţi, deoarece scopul lor principal este
acela de a mă sluji”. (131) Faptul că această viziune triplă se referă de fapt la un singur
subiect rezultă clar nu doar din interpretarea alegorică, ci şi din cuvintele explicite care
însoţesc această alegorie. (132) Căci atunci când omul înţelept îi imploră pe cei trei aşa-zişi
călători să vină şi să se odihnească în casa lui, el nu vorbeşte ca şi când ar fi vorba de trei
persoane, ci de una singură, pentru că spune, „Doamne, dac-am aflat har în ochii Tăi, nu-l
ocoli pe robul Tău!” {12}{Geneza 18:3}. Întrucât expresiile, „Doamne” şi „ochii Tăi” şi „nu-l
ocoli” şi altele de felul acesta se adresează unui singur individ, nu mai multora. Iar aceste
persoane, odată intrate în casa lui, se adresează gazdei într-un mod iubitor, şi doar una din ele
îi promite, ca şi cum celelalte nu ar fi fost prezente, că îi va da sămânţa unui fiu legitim, căci
spune: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin din nou pe la tine, şi Sarra, femeia ta, va avea
un fiu” {13}{Geneza 18:10}.
XXVI. (133) Semnificaţia acestui lucru este dezvăluită în mod limpede de
evenimentele care au urmat. Ţinutul sodomiţilor era o regiune a ţării Canaan, pe care Sirienii
au numit-o mai târziu Palestina, o ţară plină de nenumărate nedreptăţi, şi mai ales de lăcomie
şi depravare, precum şi de felurite plăceri, pe care oamenii le-au înălţat ca pe o cetate, şi de
aceea au fost condamnaţi de Judecătorul întregii lumi. (134) Şi cauza acestei lipse excesive de
cumpătare o constituia abundenţa de produse de care se bucurau locuitorii săi. Căci ţinutul
avea soluri adânci şi ape din belşug, care permiteau în fiecare an obţinerea unor recolte
bogate. Şi înţelept a fost cel care a spus, „Cauza supremă pentru nedreptate/Se află în excesiva
prosperitate”. (135) Pentru că oamenii, incapabili fiind să suporte o astfel de abundenţă, devin
nărăvaşi ca nişte cai, şi încăpăţânaţi, şi nesocotesc legile naturii, lăsându-se pradă unei lăcomii
din ce în ce mai mari, şi cad în patima beţiei şi a legăturilor interzise; nu numai pentru că sunt
înnebuniţi după femei, şi că pângăresc patul matrimonial al altora, ci şi pentru că se aprind în
pofte după bărbaţi, făcând lucruri necuviincioase şi împotriva firii; şi deşi sunt dornici să aibă
copii, au fost condamnaţi să aibă parte doar de progenituri avortone; dar condamnarea nu a
fost de niciun folos, pentru că aceştia erau cuprinşi de o dorinţă violentă; (136) şi treptat-
treptat, bărbaţii s-au obişnuit să fie trataţi ca nişte femei, umplându-se de bolile femeilor şi de
o ticăloşie intolerabilă; întrucât nu numai că s-au efeminat şi au devenit ca nişte femei în
privinţa aspectului fizic, dar au căpătat şi un suflet lipsit de nobleţe, întinându-i în felul acesta
pe toţi oamenii cu care veneau în contact. În orice caz, dacă grecii sau barbarii ar fi căzut la o
înţelegere şi ar fi stabilit relaţii comerciale cu acest ţinut, oraşele lor s-ar fi depopulat unul
după altul, ca lovite de molimă.
XXVII. (137) Însă Dumnezeu, în mila sa pentru oameni şi fiind un Mântuitor plin de
iubire, a sporit la maximum dorinţa firească a bărbaţilor şi femeilor de a se împreuna cu
scopul de a face copii; şi pentru că a detestat înclinaţiile nefireşti şi ilegitime ale locuitorilor
Sodomei, i-a şters pe cei înclinaţi spre astfel de practici de pe faţa pământului, dar nu printr-o
pedeapsă obişnuită, ci lovindu-i cu o formă nouă, rară şi nemaiauzită de răzbunare; (138) căci
deodată, a poruncit cerului să se acopere de nori şi să reverse o ploaie puternică, dar nu de
apă, ci de foc; şi atunci când flăcările cădeau pe pământ, cu o violenţă irezistibilă şi
stăruitoare, făceau să ardă câmpurile, şi pajiştile, şi zăvoaiele, şi vegetaţia mlaştinilor, şi

489
pădurile de nepătruns; şi ardeau şi câmpiile, şi toată recolta de grâu, şi tot ce fusese semănat;
şi copacii din zonele montane erau şi ei mistuiţi de foc, din vârf şi până la rădăcină. (139) Şi
furajele pentru vite, şi casele oamenilor, şi pereţii, şi tot ce era înăuntru, bunuri personale sau
aparţinând comunităţii, toate au pierit în foc. Şi într-o singură zi, aceste oraşe populate s-au
transformat în morminte pentru locuitorii lor, în timp ce uriaşele clădiri de lemn şi piatră s-au
transformat în praf şi pulbere. (140) Iar după ce flăcările au mistuit tot ce putea fi văzut pe
suprafaţa pământului, au început să ardă chiar şi pământul, pătrunzând până în taineţele sale
cele mai adânci, distrugând toate puterile sale dătătoare de viaţă, în aşa fel încât totul să fie
sterp şi să nu mai poată rodi sau înverzi vreodată; şi până astăzi acea regiune a rămas
pârjolită. Căci focul adus de fulger este cel mai greu de stins, întrucât el se strecoară şi
pătrunde peste tot şi arde mocnit. (141) O dovadă evidentă în acest sens poate fi găsită în
aspectul actual al ţinutului, pentru că fumul care continuă să iasă şi sulful pe care oamenii îl
extrag de acolo constituie o mărturie a dezastrului care a lovit acea ţară; însă fertilitatea
vechiului ţinut s-a menţinut doar într-o singură cetate şi în zona din jurul acesteia. Căci
cetatea este foarte populată, iar pământul este bogat în porumb şi iarbă şi tot felul de fructe, ca
dovadă clară a pedepsei aplicate restului ţării prin voinţa divină.
XXVIII. (142) Dar nu am înşirat toate aceste amănunte doar de dragul de a arăta
amploarea şi noutatea acestei calamităţi, ci pentru că am dorit să demonstrez că dintre cele trei
fiinţe care i-au apărut înţeleptului Avraam sub formă de oameni, Scriptura ne spune că doar
două au venit în ţara ce urma să fie distrusă ulterior, astfel încât să-i şteargă de pe faţa
pământului pe locuitorii ei, pentru că cea de-a treia nu era potrivită unui astfel de scop. (143)
Deoarece, în opinia mea, acea persoană era de fapt Dumnezeul cel viu şi adevărat, care prin
puterea lui ar fi dorit să reverse daruri, însă a putut să-şi atingă scopul opus prin intermediul
puterilor sale subordonate, ca El să poată fi privit doar ca o cauză a binelui, căci niciodată nu
a făcut vreun rău. (144) În această privinţă, mi se pare că şi regii imită natura divină şi
procedează la fel, acordând favoruri ei înşişi şi aplicând pedepse prin intermediul altora. (145)
Însă cele două puteri ale lui Dumnezeu, una care vrea binele şi alta care pedepseşte, s-au
manifestat împreună, după cum este şi firesc, în ţara Sodomei. Căci patru dintre cele cinci
cetăţi existente acolo au fost sortite să fie distruse prin foc, însă cea de-a cincea a fost scutită
de orice rău. Întrucât nenorocirile trebuiau declanşate de puterea care pedepseşte, însă puterea
binefăcătoare trebuia să salveze cea de-a cincea cetate. (146) Însă pentru că aceasta din urmă
nu era înzestrată cu virtuţi desăvârşite, ci era doar binecuvântată cu bunătate de către puterea
Dumnezeului cel viu, a fost considerată nevrednică de a-l putea privi.
XXIX. (147) Aşadar, aceasta este explicaţia oferită mulţimii pe marginea acestei
relatări. Mai există, însă, o explicaţie ezoterică, iar aceasta se adresează celor puţini, care se
ocupă de natura sufletului şi nu de formele trupeşti; şi la aceasta ne vom referi acum. Cele
cinci cetăţi din ţara Sodomei sunt o reprezentare figurată a celor cinci simţuri externe ale
omului, care sunt organele plăcerii, prin intermediul cărora orice plăcere, indiferent cât de
mică, este adusă la perfecţiune; (148) căci noi găsim plăcere în a privi formele şi culorile
variate atât ale lucrurilor neînsufleţite, cât şi ale celor înzestrate cu viaţă, şi în a asculta sunete
melodioase, şi în a ne desfăta cu mâncare şi băutură prin intermediul simţului gustativ, şi în a
mirosi arome şi parfumuri, şi în a pipăi lucruri moi, calde şi delicate. (149) Ei bine, prin trei
dintre aceste simţuri ne asemănăm extrem de mult cu fiarele sălbatice sau cu sclavii, adică
prin gust, miros şi simţ tactil; căci ele fac ca fiarele şi vitele să fie peste măsură de lacome şi
extrem de înclinate spre împreunare trupească. Pentru că zi şi noapte fie se îndoapă cu
mâncare, fie sunt nerăbdătoare să se împerecheze. (150) Însă două din aceste simţuri externe
au în ele ceva filozofic şi proeminent, şi anume văzul şi auzul. Dar urechile sunt oarecum mai
lente şi mai efeminate decât ochii, pentru că aceştia din urmă se îndreaptă cu curaj spre ceea
ce trebuie văzut, fără să aştepte ca obiectele însele să se mişte, ci mişcându-se ei şi ieşind în
întâmpinarea lor pentru a le întâlni. Însă pentru că simţul auzului este mai lent şi mai

490
efeminat, el face parte din a doua categorie, aşa că văzul are privilegiul de a avea întâietate;
căci Dumnezeu a lăsat acest simţ pentru a fi regina celorlalte simţuri, aşezându-l mai presus
de ele, transformându-l într-o citadelă şi făcându-l să aibă cea mai strânsă legătură cu sufletul;
(151) şi oricine poate deduce asta din schimbările obişnuite care se petrec în organele sale
esenţiale; căci atunci când sufletul omului este trist, ochii săi sunt plini de îngrijorare şi
melancolie; pe de altă parte, când inima este plină de bucurie, ochii râd şi se bucură; când
teama pune stăpânire pe om, ochii sunt tulburi şi se mişcă dezordonat, şi tremură şi se agită.
(152) Şi tot aşa, dacă suntem cuprinşi de furie, privirea devine aprigă, iar ochii sunt
congestionaţi; însă atunci când gândim, ochii sunt liniştiţi şi nemişcaţi, şi la fel de concentraţi
ca şi mintea; după cum în momentele în care mintea este indiferentă şi relaxată şi ochii sunt
indiferenţi şi relaxaţi; (153) când se apropie un prieten, privirea devine calmă, senină şi
binevoitoare; dar dacă ne iese în cale un duşman, ochii trădează imediat neplăcerea ce ni se
cuibăreşte în suflet; când mintea este temerară, ochii privesc drept în faţă şi dau să iasă din
orbite; când suntem copleşiţi de sentimente de ruşine sau de modestie, aceştia sunt blânzi şi
retraşi. Pe scurt, am putea spune că privirea a fost creată de Dumnezeu pentru a fi o imagine
exactă a sufletului, care este dat la iveală prin ochi, astfel încât îl putem privi ca într-o
oglindă, deoarece sufletul nu este vizibil prin natura sa; (154) dar frumuseţea ochilor o
depăşeşte pe cea a celorlalte simţuri externe nu numai prin această particularitate, ci şi prin
faptul că în stare de veghe, căci nu ne referim la momentele de inactivitate din timpul
somnului, acţiunea acestor simţuri încetează; căci dacă nu există ceva care să le pună în
mişcare, acestea se odihnesc; însă când ochii sunt deschişi energia lor curge neîntrerupt,
pentru că ochii nu se satură şi nu obosesc niciodată, ci ei continuă să funcţioneze în
conformitate cu legătura pe care o au cu sufletul; (155) şi sufletul este mereu treaz, aflându-se
zi şi noapte într-o continuă mişcare; iar ochilor, care se împărtăşesc în mare măsură din natura
trupească, li s-a dat un dar special, acela de a putea să-şi exercite energiile proprii jumătate
din viaţă.
XXX. (156) Însă acum vom continua să vorbim despre lucrul cel mai important dintre
toate, şi anume despre folosul pe care îl tragem de pe urma ochilor. Căci Dumnezeu a făcut ca
dintre toate simţurile externe doar ochii să poată vedea lumina adică lucrul cel mai minunat,
care este primul lucru despre care Scriptura afirmă că este bun. (157) Ei bine, lumina are o
dublă natură, căci există o lumină care provine de la focul pe care îl folosim, o lumină
pieritoare degajată de un material pieritor, şi o lumină nepieritoare, ce nu poate fi stinsă, care
ne vine din cer, ca şi cum toate stelele ar revărsa razele lor de lumină dintr-o primăvară
veşnică. Iar simţul văzului se asociază cu fiecare din aceste tipuri de lumină şi prin
intermediul lor se apropie de obiectele sale, ajungând să le înţeleagă pe deplin. (158) Şi ce
nevoie am mai avea să lăudăm ochii, atâta vreme cât Dumnezeu a înscris laude la adresa lor
pe stâlpii aflaţi în cer, care nu sunt alţii decât stelele? Căci ce alt scop ar putea avea razele
soarelui şi ale lunii, ca şi lumina celorlalte planete şi stele fixe aflate în existenţă, dacă nu
acela de a da energie ochilor, astfel încât aceştia să poată vedea? (159) Motiv pentru care
oamenii, folosind cel mai minunat dintre daruri, contemplează lucrurile existente în lume,
pământul, plantele, animalele, roadele pământului, mările, apele care ţâşnesc din pământ şi
curg năvalnic sub formă de şuvoaie, izvoarele, dintre care unele au apă rece, iar altele apă
caldă, precum şi natura lucrurilor care există în aer; iar lucrurile şi formele de care luăm
cunoştinţă în felul acesta sunt nenumărate şi indescriptibile, neputând fi cuprinse în cuvinte.
Şi mai presus de toate, ochii pot privi cerul, care reprezintă cu adevărat o lume într-o altă
lume, putând vedea frumuseţile şi imaginile divine care există acolo. Care dintre celelalte
simţuri externe se poate lăuda că a ajuns la o asemenea putere?
XXXI. (160) Însă acum, lăsând deoparte acele simţuri externe care sunt, ca să spunem
aşa, ca într-un grajd, hrănind animalul din noi, şi anume pofta, haideţi să cercetăm natura
acelui simţ care percepe vorbirea, şi anume auzul; ei bine, atunci când vânturile suflă cu

491
violenţă, iar tunetul bubuie cu un zgomot teribil, auzul rămâne circumscris atmosferei care
înconjoară pământul. (161) Însă ochii pot ajunge într-o clipă de la pământ la cer, şi chiar până
la hotarele cele mai îndepărtate ale universului, ajungând simultan în vest, şi în nord, şi în sud,
pentru a vedea ce se află acolo şi pentru a dirija mintea spre lucrurile vizibile. (162) Iar
mintea, primind instantaneu aceste impresii, iese din starea de linişte şi începe să se mişte
necontenit, pierzându-şi somnul, căci primeşte de la simţul văzului puterea de a observa
obiectele perceptibile prin intelect; prin urmare, ea se întreabă dacă lucrurile vizibile care îi
sunt aduse înainte sunt necreate, sau dacă au rezultat în urma creaţiei; şi tot aşa, dacă sunt
limitate sau infinite. Ori dacă sunt mai multe lumi sau doar una singură; sau dacă întregul
univers este alcătuit din cinci elemente, sau dacă cerul şi corpurile cereşti au o natură proprie,
deosebindu-se prin caracterul lor divin de restul lumii. (163) Şi tot aşa, dacă lumea a fost
creată, se întreabă cine a creat-o, cine este creatorul şi care este esenţa lui, şi cum a făcut-o, şi
ce face El acum, şi care este modul lui de existenţă; şi mai sunt multe astfel de întrebări pe
care mintea înzestrată cu înţelepciune şi le pune încercând să afle răspunsul. (164) Asemenea
chestiuni, şi altele similare, aparţin filozofilor, pentru care este limpede că înţelepciunea şi
filozofia nu provin din altceva decât din regele simţurilor externe, care este văzul, singurul
simţ pe care Dumnezeu l-a salvat atunci când le-a distrus pe celelalte patru, pentru că acestea
din urmă erau sclavele învelişului carnal şi pasiunilor trupeşti; şi doar văzul a fost capabil să-
şi ridice capul şi să caute alte surse de desfătare, cu mult superioare celor ce ţin de plăcerile
trupului, aşa cum sunt acelea care se trag din contemplarea lumii şi a lucrurilor pe care le
conţine. (165) Prin urmare, se cuvenea ca unul din cele cinci simţuri externe, adică văzul,
asemenea acelei singure cetăţi dintre cele cinci existente, să aibă parte de o răsplată deosebită
şi de o onoare pe măsură, şi să continue să existe după distrugerea celorlalte, deoarece el nu
este ataşat doar de obiectele pieritoare, ci le poate părăsi, îndreptându-se spre naturile
nemuritoare, pentru a se bucura de vederea lor. (166) Din acest motiv, Sfintele Scripturi
vorbesc foarte frumos despre el, numindu-l „o cetate neînsemnată”, deşi nu este atât de
neînsemnat {14}{Geneza 19:20}, descriind în felul acesta puterea vederii. Căci se spune că
este neînsemnat, deoarece simţul văzului este doar o mică parte din facultăţile care există în
noi; şi totuşi este mare, întrucât doreşte lucruri măreţe, fiind nerăbdător să privească întregul
cer şi întreaga lume.
XXXII. (167) Aşadar, am dat o explicaţie completă a viziunii pe care a avut-o
Avraam, şi a felului în care şi-a oferit ospitalitatea alegorică, în timpul căreia gazda, deşi
părea că se ocupă de alţii, se afla ea însăşi în grija altora; şi am analizat acest pasaj atât de
bine cât ne-a stat în putinţă. Însă nu trebuie să trecem sub tăcere faptul cel mai important, care
este vrednic de a fi cunoscut. Căci aproape că am spus că este mai important decât toate
faptele izvorâte din pioşenie şi religiozitate luate la un loc. Prin urmare, trebuie să vedem ce
putem spune despre el. (168) Soţia omului înţelept îi naşte acestuia un fiu legitim, un fiu unic
şi iubit, frumos la trup şi având un caracter minunat. Şi pentru că începea deja să manifeste un
număr de virtuţi cu mult superioare vârstei pe care o avea, tatăl său a simţit pentru el o
afecţiune extrem de puternică, nu doar ca un impuls firesc, ci ca urmare a unei porniri
deliberate, căci era, ca să spunem aşa, judecătorul caracterului său. (169) Şi, conştient fiind de
acest caracter, a primit pe neaşteptate o poruncă profetică, la care nu s-ar fi aşteptat niciodată,
care-i cerea să-şi jertfească fiul pe un deal foarte înalt, aflat la trei zile de mers de cetatea sa.
(170) Iar el, deşi era extrem de ataşat de copilul său, nici nu s-a schimbat la faţă, nici nu a
şovăit în sufletul său, ci a rămas ferm şi hotărât în îndeplinirea scopului pe care îl avea, aşa
cum a fost şi la început. Şi stăpânit fiind de iubire faţă de Dumnezeu, şi-a reprimat cu putere
toate sentimentele de afecţiune familială; şi fără a spune celorlaţi membri ai familiei despre
porunca profetică, a luat cu el, dintre toţi slujitorii săi, pe cei doi care erau mai în vârstă şi
care erau deosebit de ataşaţi faţă de stăpânul lor, ca şi când ar fi dorit să împlinească un ritual
divin obişnuit; şi l-a luat şi pe fiul său, şi toţi patru au pornit la drum. (171) Iar când a privit,

492
ca să spunem aşa, ca dintr-un turn de veghe, şi a văzut în depărtare locul stabilit, le-a poruncit
slujitorilor săi să rămână acolo, şi a dat fiului său să care focul şi lemnele, considerând că se
cuvine ca victima însăşi să care cele necesare pentru jertfă, iar această povară este foarte
uşoară, căci nimic nu este mai greu decât pietatea. Şi mergând ei aşa cu o viteză constantă,
căci mintea nu o lua înaintea trupului, în lungul acelui drum al cărui final îl reprezintă
sfinţenia, au ajuns în cele din urmă la locul cu pricina. (173) Iar tatăl a adunat pietre ca să
înalţe un altar; însă când fiul a văzut că totul fusese pregătit pentru sacrificiu, mai puţin
animalul pentru jertfă, s-a uitat la tatăl său şi a zis, „Tată, iată focul şi lemnele, dar mielul
pentru jertfă unde este?” {15}{Geneza 22:7}. Ei bine, orice alt tată, ştiind ce are de gând să
facă, şi rupându-i-se sufletul, ar fi fost tulburat de cuvintele fiului şi ochii i s-ar fi umput de
lacrimi, şi prin tăcerea sa plină de mâhnire şi-ar fi trădat intenţia; (175) însă Avraam nu s-a
dat de gol nici prin voce, nici prin înfăţişare, ci privindu-şi fiul fără nicio ezitare, i-a răspuns
cu hotărâre, „Fiule”, a zis el, „Dumnezeu va vedea El însuşi de mielul pentru jertfă”, cu toate
că suntem într-un deşert nemărginit unde poate tu crezi că nu există aşa ceva”; însă la
Dumnezeu toate sunt cu putinţă, chiar şi acele lucruri care omului îi par imposibile sau
insurmontabile. (176) Şi spunând aceste lucruri, îl prinde cu rapiditate pe fiul său şi îl aşază pe
jertfelnic şi luând cuţitul în mâna dreaptă îl ridică asupra lui pentru a-l ucide; însă Dumnezeu
Mântuitorul îi opreşte intenţia la jumătate, grăindu-i cu o voce din cer şi poruncindu-i să-şi
oprească braţul şi să nu-l atingă pe copil; strigându-l pe tată pe nume de două ori, ca să îl facă
să renunţe la intenţia sa şi să îl împiedice să ducă la bun sfârşit jertfa.
XXXIII. (177) Aşa că Isaac este salvat, iar Dumnezeu oferă un dar în locul acestuia şi
îl slăveşte pe acela care a vrut să îl jertfească, pentru că a dat dovadă de pietate. Dar fapta
tatălui, chiar dacă nu a fost săvârşită până la capăt, rămâne consemnată ca o jertfă completă şi
desăvârşită nu numai în Scripturile Sacre, ci şi în sufletul celor care le citesc. (178) Însă cei
cărora le place să clevetească şi să denigreze totul, şi care în loc să laude fapta la care Avraam
a fost nevoit să recurgă preferă să o condamne, nu consideră că acesta a făcut ceva măreţ şi
admirabil, aşa cum credem noi. (179) Căci astfel de persoane spun că există mulţi oameni care
au sentimente pentru rudele lor, şi care îşi iubesc foarte mult copiii, şi care cu toate acestea au
renunţat la fiii lor; şi i-au sacrificat fie pentru ţara lor, ca să o salveze de la război, sau de la
secetă, sau de la prea multă ploaie, sau de la boli şi molime, fie pentru a satisface anumite
ritualuri religioase, cu toate că acestea sunt lipsite de o pietate reală. (180) În orice caz, aceştia
spun că unii dintre cei mai slăviţi greci, nu doar indivizi obişnuiţi, ci chiar şi regi, care nu
simţeau mai nimic pentru copiii lor, au reuşit prin uciderea lor să reziste în faţa unor armate
puternice şi numeroase, aliate şi aliniate în poziţie de luptă, căci i-au jertfit de bunăvoie, ca şi
cum ar fi fost nişte duşmani. (181) Şi tot aşa, popoarele barbare practică de veacuri sacrificiul
copiilor lor, ca şi cum aceasta ar fi o lucrare sfântă, spre care Dumnezeu priveşte cu plăcere;
aceste ticăloşii ne sunt aduse la cunoştinţă de preaînţeleptul Moise. Căci el îi condamnă pentru
această nelegiuire, spunând că „Ei îi ard pe fiii şi pe fiicele lor dumnezeilor lor”
{16}{Deuteronomul 12:31}. (182) De asemenea, se spune că atunci când gimnosofiştii
indieni sunt loviţi de acea boală lungă şi incurabilă numită bătrâneţe, înainte să fie copleşiţi
definitiv de ea şi când încă mai au ceva ani de trăit, se aşază pe un rug funerar şi îşi dau foc.
Mai mult decât atât, se spune că atunci când soţii lor au murit, soţiile se urcă cu aceeaşi
bucurie pe rugul funerar şi sunt arse de vii alături de trupurile soţilor lor. (183) Curajul
deosebit al acestor femei este de admirat, căci ele sfidează moartea şi o dispreţuiesc atât de
mult, încât dau buzna către ea ca şi cum ar îmbrăţişa nemurirea.
XXXIV. Dar de ce, spun unii, ar trebui să-l lăudăm pe Avraam ca fiind un om care
încearcă să introducă un nou tip de comportament, atâta vreme cât oameni simpli şi regi, sau
chiar întregi popoare, fac acelaşi lucru în anumite momente? (184) Acestor oameni invidioşi
şi răuvoitori le voi da următorul răspuns. Unii dintre cei care îşi sacrifică copiii acţionează din
obişnuinţă, aşa cum se spune că fac barbarii; alţii fac acest lucru pentru că sunt incapabili să

493
combată într-un alt mod anumite pericole care le ameninţă cetăţile sau ţările. Alţii au renunţat
la copiii lor deoarece au fost constrânşi de alţii mai puternici decât ei; iar alţii au renunţat din
sete de glorie şi de onoare, şi pentru a fi celebri atât în vremurile lor, cât şi în epocile care vor
veni. (185) Ei bine, după părerea mea, cei care-şi sacrifică copiii din respect pentru tradiţie nu
fac vreo faptă măreaţă; însă, adesea, un obicei înveterat este la fel de puternic ca şi natura
însăşi; aşa că acesta diminuează impactul teribil al faptei ce urmează a fi săvârşită, făcând
uşor de suportat chiar şi cele mai nefericite şi mai intolerabile ticăloşii. (186) Şi tot aşa, este
cert că cei care îşi jertfesc copiii dintr-un sentiment de teamă nu merită niciun fel de laudă;
căci doar acţiunile bune, comise în mod voluntar, se cuvin lăudate, însă cele involuntare sunt
atribuite altor cauze, şi nu actorilor care sunt de faţă, fie că este vorba de ocazie, sau de şansă,
sau de vreo constrângere din partea altor oameni. (187) De asemenea, dacă cineva, din dorinţa
de a fi faimos, îşi abandonează fiul sau fiica, un astfel de om ar trebui mai degrabă condamnat
decât lăudat; căci în loc să devină faimos prin moartea celor mai apropiate rude, mai bine şi-ar
fi riscat faima pentru a-şi apăra copiii. (188) Prin urmare, va trebui să vedem dacă Avraam s-a
aflat sub influenţa vreunuia dintre motivele menţionate mai sus – tradiţie, iubire de glorie, sau
teamă – atunci când a vrut să îşi jertfească fiul. Ei bine, Babilonul, Mesopotamia, ca şi
poporul caldeean, nu aveau acest obicei de a jertfi copii; iar Avraam a crescut şi a trăit o mare
parte a vieţii sale în aceste ţări; aşa că nu putem crede că sentimentul de nefericire care l-a
cuprins a fost atenuat de frecvenţa unor astfel de practici. (189) De asemenea, nimeni nu a
făcut presiuni asupra lui şi nu au existat oameni de care să se teamă, căci nimeni nu a ştiut de
această poruncă profetică care i-a fost dată; şi tot aşa, nu exista nici un pericol care să
pândească ţinuturile în care trăia, aşa că nu era necesar să le salveze prin jertfirea minunatului
său fiu. (190) Să fi recurs oare la această faptă mânat de dorinţa de a fi slăvit de mulţime? Dar
ce slavă ar fi putut primi în deşert, unde era puţin probabil să se afle cineva care să depună
mărturie pentru fapta sa, atâta vreme cât cei doi slujitori au fost lăsaţi la distanţă, ca nu cumva
să dea impresia că aleargă după faimă sau că şi-a adus martori care să vadă măreţia devoţiunii
sale?
XXXV. (191) Aşadar, fie ca acei cârcotaşi să-şi înfrâneze gurile mincinoase şi să-şi
tempereze invidia pe care o simt vizavi de tot ceea ce este bun; şi fie ca ei să evite să atace
virtuţile acelor oameni care au trăit într-un mod minunat, căci mai degrabă ar trebui să-i
răsplătească şi să le adreseze cuvinte de laudă. Şi sunt multe lucruri care ne demonstrează că
fapta lui Avraam este cu adevărat vrednică de laudă şi de iubire. (192) În primul rând, dintre
toţi oamenii, el s-a străduit cel mai mult să i se supună lui Dumenzeu, ceea ce este un lucru
minunat; şi acesta trebuie să fie obiectivul tuturor celor cu mintea sănătoasă într-o asemenea
măsură, încât să facă tot ceea ce le porunceşte Dumnezeu, chiar dacă lucrul respectiv este plin
de aroganţă sau lipsit de glorie, ori provoacă durere şi nefericire; din acest motiv, şi el a
respectat porunca care i-a fost dată cu privire la fiul său, şi a făcut-o într-o manieră nobilă şi
cu un curaj de nezdruncinat. (193) În al doilea rând, în ţinutul în care trăia nu exista acest
obicei, pe care alte popoare îl aveau, acela de a oferi jertfe umane, iar obiceiul, prin frecvenţa
lui, îndepărtează adesea oroare simţită la prima ceremonie de acest fel; aşa că el ar fi fost
primul care să dea un exemplu pentru o astfel de faptă nouă şi extraordinară, cu toate că sunt
de părere că nicio fiinţă umană nu ar fi consimţit să facă aşa ceva, nici măcar cei cu inima de
fier sau de diamant; căci aşa cum s-a spus, „Este greu să te lupţi cu natura proprie”. (194) În al
treilea rând, după ce a devenit tatăl acestui unic fiu legitim, chiar din momentul naşterii sale,
el l-a înconjurat cu sentimente de afecţiune ce depăşesc atât dragostea obişnuită, cât şi acele
legături de prietenie care au fost mereu apreciate în întreaga lume. (195) Şi trebuie să mai
adaugăm un lucru extraordinar, şi anume că el nu a devenit tatăl fiului său pe când se afla în
floarea vieţii, ci la bătrâneţe. Căci la o vârstă înaintată părinţii au o afecţiune nebună pentru
copiii lor, fie pentru că i-au dorit de atâta vreme, fie pentru că nu mai sperau că vor avea
copii; întrucât spre apusul vieţii natura îşi spune cuvântul. (196) Ei bine, nu este nimic

494
nefiresc sau extraordinar ca un copil dintr-o familie numeroasă să îi fie dedicat lui Dumnezeu,
ca un fel de pârgă a roadelor primite sub forma copiilor, căci omul se poate bucura în
continuare de copiii rămaşi în viaţă, întrucât aceştia îl vor mângâia şi îi vor alina durerea pe
care o simte după copilul jertfit. Însă omul care îşi dă singurul fiu pe care îl are face o faptă
mai presus de tot ce poate fi rostit, pentru că el nu se mai gândeşte la sentimentele sale, ci
doreşte din toată inima să îşi arate devoţiunea faţă de Dumnezeu. (197) În consecinţă, ceea ce
a făcut Avraam este ceva extraordinar şi aproape fără precedent. Căci alţi oameni, chiar dacă
au acceptat să îşi jertfească copiii de dragul protejării ţinutului lor natal şi al armatelor lor, fie
că au rămas acasă, fie că s-au ţinut la distanţă de jertfelnic; sau cel puţin, dacă au fost prezenţi,
şi-au ferit privirile, lăsându-i pe ceilalţi să dea acea lovitură la care nu puteau să se uite. (198)
Dar acest om, asemenea unui preot, a început el însuşi să săvârşească ritualul sacrificial, cu
toate că era un tată extrem de iubitor al unui fiu minunat în toate privinţele. Şi poate că, în
conformitate cu legea şi cu tradiţia referitoare la jertfa arderii-de-tot, avea intenţia să îşi
tranşeze fiul membru cu membru. Aşa că nu şi-a împărţit sentimentele, astfel încât să atribuie
o parte fiului său, iar o altă parte pietăţii faţă de Dumnezeu; ci şi-a dedicat întregul suflet
sfinţeniei; fără să se gândească prea mult la faptul că este rudă de sânge cu victima. (199) Aşa
că, având în vedere toate lucrurile pe care le-am enumerat, mă întreb ce au avut în comun alţi
oameni cu Avraam? Există ceva care să nu îi fie specific, când tot ce a făcut este minunat şi
vrednic de laudă? Prin urmare, toţi aceia care nu sunt invidioşi şi răi din firea lor, se vor
umple de uimire şi admiraţie la vederea extraordinarei sale pietăţi, chiar dacă nu îşi vor apleca
atenţia asupra tuturor acestor particularităţi la care m-am referit, ci vor avea în vedere doar
câteva; căci oricare dintre aceste detalii este suficient pentru a pune în evidenţă măreţia şi
nobleţea sufletului acestui tată; pentru că nimic din cele făptuite de omul înţelept nu este
neînsemnat.
XXXVI. (200) Însă lucrurile despre care am vorbit aici nu sunt consemnate atât de
explicit în textul Sfintelor Scripturi; căci acestea se referă la un om pe care cei mulţi nu
reuşesc să-l înţeleagă atât de uşor, întrucât nu poate fi cunoscut cu adevărat decât de cei ce
pun obiectele intelectului mai presus de cele ale simţurilor externe. Iar acest om poate fi
descris în felul acesta. (201) În limba caldeenilor, victima ce urmează a fi jertfită poartă
numele de Isaac; însă în limba greacă acest nume înseamnă „râs”; dar acest râs nu este înţeles
ca râsul care zguduie trupul când omul se amuză, ci el este rezultatul unei fericiri stabile şi al
unei minţi care se bucură. (202) Un astfel de râs este şi acela pe care omul înţelept se
pregăteşte să i-l ofere lui Dumnezeu; ceea ce ne arată, într-un mod figurat, că bucuria îi
aparţine pe bună dreptate doar lui Dumnezeu. Căci omenirea este predispusă la tristeţe şi la
frică nemăsurată, pentru că se teme de pericolele prezente sau potenţiale, aşa că oamenii sunt
trişti din cauza nenorocirilor neaşteptate care îi lovesc, ori sunt ţinuţi în tensiune, şi nelinişte,
şi teamă de pericolele iminente. Însă natura lui Dumnezeu nu cunoaşte nici durerea, nici
teama, pentru că este imună la orice fel de suferinţă, fiind singura natură care se bucură de
fericire şi binecuvântare. (203) Ei bine, celor care mărturisesc cu sinceritate că Dumnezeu este
milostiv, şi compătimitor, şi bun, şi care alungă departe de ei orice invidie, Dumnezeu le va
da un dar pe măsura puterii lor de a-l primi, căci îi va avertiza prin oracolele sale divine,
spunându-le, „Ştiu foarte bine că nicio fiinţă în afară de mine, care sunt Tatăl universului, nu
posedă puterea de a se bucura pe deplin; (204) cu toate acestea, deşi bucuria îmi aparţine, nu
am nimic împotrivă să se împărtăşească din ea toţi aceia care merită. Însă doar cel ce se
supune voinţei mele va putea face asta. Căci un astfel de om va avea parte de cât mai puţină
durere şi de cât mai puţină teamă, întrucât va merge pe acel drum care este inaccesibil
pasiunilor şi viciilor, căci este frecventat de virtute şi de sufletele desăvârşite”. (205) Şi
nimeni să nu îşi imagineze că acea bucurie neamestecată, lipsită de orice urmă de tristeţe,
coboară din cer pe pământ; pentru că acea bucurie este mai degrabă o combinaţie a celor două
elemente, în care cel mai bun este predominant; la fel cum lumina cerească este pură şi lipsită

495
de orice urmă de întuneric, însă în atmosfera sublunară lumina este amestecată cu aerul
întunecat. (206) Cred că din acest motiv, Sarra {17}{Geneza 18:15}, adică virtutuea, care mai
înainte izbucnise în râs, a tăgăduit acest lucru atunci când a fost întrebată de ce a făcut asta,
pentru că se temea să nu fie lipsită de bucuria ei, care nu vine de la nimeni altcineva, decât de
la Dumnezeu; de aceea, Cuvântul sfânt a încurajat-o şi i-a spus, „Nu te teme”, căci râsul tău a
fost neprefăcut, aşa că vei avea parte de o bucurie autentică; (207) întrucât Tatăl nu a vrut ca
întreaga omenire să fie mistuită de necazuri, şi de durere, şi de chinuri fără leac, de aceea El a
amestecat în existenţa oamenilor ceva dintr-o natură superioară, considerând că se cuvine ca
uneori sufletul să se bucure de odihnă şi linişte; şi a hotărât ca sufletul oamenilor înţelepţi să
aibă parte de plăcere şi desfătare în cea mai mare parte a vieţii lor, pe care aceştia şi-o dedică
contemplării sufletului.
XXXVII. (208) Am vorbit suficient despre pietatea acestui om, cu toate că mai sunt şi
alte lucruri care ar mai putea fi aduse în discuţie întru lauda faptelor sale. Şi ar mai trebui să
cercetăm abilităţile sale şi înţelepciunea pe care o arată tovarăşilor săi; căci un om pios în
relaţia sa cu Dumnezeu este iubitor de oameni; iar aceste două calităţi, sfinţenia faţă de
Dumnezeu şi dreptatea faţă de oameni, se găsesc adesea într-o singură persoană. Ei bine, ar fi
nevoie de foarte mult timp pentru a trece în revistă toate faptele sale care dovedesc asta; însă
acum nu e momentul să amintim decât două sau trei. (209) Avraam avea bogăţii de aur şi
argint mai mari decât ale multor oameni, şi numeroase turme de vite şi de oi, fiind egal din
acest punct de vedere cu orice om bogat din ţara în care locuia sau din ţara sa de baştină; de
fapt, era mai bogat decât orice venetic, şi de aceea nu se simţea străin printre oamenii locului,
deoarece toţi aceia care îl cunoşteau îl ridicau în slăvi şi îl iubeau; (210) iar dacă, aşa cum se
întâmplă adesea, izbucnea vreo ceartă între slujitorii săi şi cei ai altora, datorită firii sale
blânde acesta se străduia întotdeauna să îi pună capăt într-un mod paşnic, alungând departe de
sufletul său toate acele elemente turbulente înclinate spre ceartă şi dezordine. (211) Şi nu
trebuie să ne mirăm că se comporta aşa faţă de străini, care ar fi putut să comploteze
împotriva lui şi să îl răstoarne prin forţă dacă s-ar fi opus, atâta vreme cât faţă de cei care
aproape îi erau rude de sânge, deşi aveau un caracter total diferit, şi care erau mâhniţi şi
izolaţi, şi cu mult inferiori faţă de el în privinţa bogăţiei, manifesta un comportament moderat,
acceptând de bunăvoie să fie mai prejos decât ei exact în acele privinţe în care era superior;
(212) căci atunci când a plecat din ţara sa, l-a luat cu el şi pe fiul fratelui său, un om
inconsecvent, schimbător, capricios, care înclina când într-o parte, când în alta; şi care uneori
îl saluta prieteneşte, iar alteori era nărăvaş şi încăpăţânat, din pricina firii sale schimbătoare;
(213) din această cauză, familia sa era plină de ceartă şi tulburare, căci nu era nimeni care să
îndrepte situaţia; şi cei mai afectaţi erau păstorii, care erau la mare distanţă de stăpânul lor.
Aşa că aceştia au devenit încăpăţânaţi şi au început să se poarte ca şi cum ar fi fost liberi,
certându-se mereu cu supraveghetorii turmelor înţeleptului Avraam, care le-au trecut multe
lucruri cu vederea, datorită firii blânde a stăpânului lor; în consecinţă, păstorii nepotului său
au fost cuprinşi de nebunie şi de o îndrăzneală neruşinată, şi s-au lăsat pradă furiei, nutrind în
sufletele lor o duşmănie ireconciliabilă, până când în cele din urmă i-au obligat pe cei pe care
i-au agresat să se apere; (214) iar când s-a dat o luptă violentă, bunul Avraam, auzind de
atacul întreprins de o parte dintre slujitorii săi asupra celeilalte părţi, cu toate că aceştia se
aflau în legitimă apărare, şi ştiind că cei din familia sa erau superiori atât ca număr, cât şi ca
forţă, nu a permis continuarea luptei până la obţinerea victoriei, ca nu cumva nepotul său să
sufere de pe urma înfrângerii oamenilor săi; ci stând între cele două tabere de luptători, el a
ţinut un discurs pacificator, împăcând părţile aflate în conflict, nu doar pentru moment, ci şi
pe termen lung. (215) însă ştia că dacă vor continua să locuiască împreună în acelaşi loc, se
vor certa mereu unii cu alţii şi vor căuta cu fiecare ocazie pricină de luptă şi conflict. Ca să nu
se întâmple aşa, el s-a gândit că este bine să renunţe la obiceiul de a locui împreună şi să se
separe de nepotul său. Prin urmare, a trimis după acesta şi l-a pus să aleagă un ţinut mai bun,

496
oferindu-se să părăsească de bunăvoie orice teritoriu, pentru ca în felul acesta să dobândească
bunul cel mai de preţ, şi anume pacea; (216) şi totuşi, cine ar fi cedat vreodată în faţa unuia
mai slab decât el, atâta vreme cât el ar fi fost mai puternic? Şi ce om care ar putea obţine
victoria ar accepta înfrângerea, fără ca măcar să facă uz de puterea sa? Însă acest om nu a
dorit să îşi pună în valoare puterea şi superioritatea, ci a făcut tot ce a depins de el pentru a
duce o viaţă lipsită de conflicte şi binecuvântată de linişte; din acest motiv, el este unul dintre
cei mai minunaţi oameni.
XXXVIII. (217) Acest panegiric luat în sens literal se aplică omului numit Avraam;
însă pentru că aici se face trimitere la caracterul sufletului, ar fi bine să cercetăm şi această
chestiune, urmându-i pe cei care trec dincolo de litera oricărei afirmaţii şi pătrund în spiritul
ei. (218) Ei bine, există multe situaţii când la aceeaşi acţiune sau la acelaşi eveniment
participă o mulţime de oameni; dar în acest caz, avem de a face doar cu două personaje, unul
mai în vârstă, iar altul mai tânăr. Personajul mai în vârstă îl reprezintă pe omul care acordă
atenţie lucrurilor importante din natură; pe când cel mai tănăr se ocupă de lucruri considerate
inferioare, şi care de multe ori aparţin altor persoane. (219) Aşadar, lucrurile mai importante
sunt înţelepciunea, cumpătarea, dreptatea, curajul şi orice altă virtute, precum şi acţiunile
întreprinse în conformitate cu virtutea; lucrurile inferioare sunt sănătatea, autoritatea, faima,
nobleţea, însă nu cea adevărată, ci cea considerată aşa de mulţime, precum şi toate acele
lucruri care aparţin celei de-a treia categorii, care vine după obiectele sufletului şi după cele
trupeşti; de fapt, aceasta este ultima categorie. (220) Prin urmare, fiecare din aceste dispoziţii
are, ca să spunem aşa, turme şi cirezi. Turmele celei care doreşte lucrurile externe sunt
alcătuite din aur şi argint, precum şi din toate acele lucruri care constituie averea cuiva; tot
aici se includ şi armele, maşinăriile, triremele, trupele de infanterie şi cavalerie, flotele şi toate
proviziile care asigură dominaţia şi autoritatea. Însă turmele celui care iubeşte perfecţiunea
sunt virtuţile şi speculaţiile sale în privinţa înţelepciunii. (221) În plus, fiecare din aceste
turme are supraveghetorii ei, aşa cum se întâmplă şi cu turmele de oi. Supraveghetorii
turmelor obiectelor externe sunt iubitorii de bani şi de glorie, făcătorii de războaie, precum şi
cei cărora le place să stăpânească asupra mulţimii. Dar supraveghetorii turmelor de lucruri ce
aparţin sufletului sunt aceia care iubesc virtutea şi tot ceea ce este onorabil, căci aceştia nu
aleg lucrurile aşa-zis bune în detrimentul celor veritabile, ci pe cele veritabile în detrimentul
celorlalte. (222) Aşadar, între aceştia există o competiţie firească, întrucât ei nu împărtăşesc
aceleaşi opinii, ci se află pe poziţii diferite în privinţa acelor lucruri pe care fiecare le
consideră a fi cu adevărat bune şi de cea mai mare importanţă pentru viaţă. (223) Ei bine, de
ceva vreme sufletul era agresat de un vrăjmaş şi de aceea a început să devină arţăgos, căci nu
se liniştise complet, ci încă mai era frământat de pasiuni şi boli care erau mai puternice decât
raţiunea cea sănătoasă. Însă odată ce a devenit mai puternic a început să distrugă fortificaţiile
părerilor contrare, şi s-a umflat în pene de mândrie, construind bariere în interiorul său pentru
a se izola de acea dispoziţie care acordă atenţie lucrurilor externe, spunându-i, ca şi cum s-ar
fi adresat unui om, (224) „Tu nu poţi locui alături de cel ce iubeşte înţelepciunea şi virtutea.
Aşadar, pleacă departe de locuinţa ta actuală, întrucât tu nu ai nicio legătură cu mine şi nici nu
vei putea avea vreodată. Căci ceea ce tu crezi că este în dreapta, eu cred că este în stânga; şi
dimpotrivă, ceea ce crezi că este în stânga, eu consider că este în dreapta.
XXXIX. (225) Prin urmare, omul înţelept nu era doar paşnic şi iubitor de virtute, ci era
şi curajos, şi avea şi spirit de luptă; dar nu pentru că voia să pornească război, întrucât nu avea
un caracter gâlcevitor, ci pentru că dorea să-şi asigure o pace durabilă în viitor, căci cea
prezentă îi fusese distrusă. (226) Şi cea mai convingătoare dovadă pentru acest lucru o aflăm
în faptele sale. Partea orientală a lumii locuite se afla în mâinile a patru regi; iar acestora li se
închinau toate popoarele răsăritene ce trăiau pe cele două maluri ale Eufratului. Ei bine,
celelalte părţi ale lumii au fost scutite de răzvrătiri, întrucât s-au supus autorităţii acestor regi,
plătind taxe şi tributuri anuale, fără a căuta niciun fel de scuze; şi doar locuitorii Sodomei,

497
înainte de a fi distruşi de foc, începuseră să tulbure pacea prin revoltele lor îndelungate. (227)
Căci fiind o ţară bogată era condusă de cinci regi, care îşi împărţiseră între ei întregul ţinut, cu
toate că nu era foarte întins; însă era bogat în porumb şi în păduri şi în tot felul de pomi
fructiferi. Aşa că dacă alte cetăţi erau importante prin dimensiunile lor, Sodoma era
importantă prin solurile sale fertile; de aceea, mulţi stăpâni îi admirau frumuseţea. (228) Şi
până atunci, aceştia plătiseră perceptorilor tributuri semnificative, din respect pentru acei
suverani ai căror viceregi erau, dar şi de teamă [să nu le stârnească mânia]. Dar când s-au
săturat de atâtea bunătăţi, şi când, aşa cum se întâmplă de obicei, abundenţa i-a făcut să
devină obraznici, au devenit peste măsură de orgolioşi. Şi asemenea unor slujitori răi, s-au
întors împotriva stăpânilor, încrezându-se mai mult în dorinţa lor de secesiune decât în forţa
pe care o aveau. (229) Dar suveranii lor, amintindu-şi de caracterul lor nobil şi având o putere
superioară, i-au înfruntat cu dispreţ, ca şi cum ar fi putut să-i învingă doar printr-un strigăt de
luptă. Şi odată ce s-au năpustit asupra lor, i-au pus pe unii pe fugă şi, urmărindu-i, i-au ucis,
distrugându-i până la ultimul om. Însă pe mulţi i-au luat în captivitate şi i-au împărţit între ei
împreună cu celelalte prăzi de război. Mai mult decât atât, l-au luat prizonier şi pe fiul fratelui
înţeleptului Avraam, care cu puţin timp înainte emigrase într-unul din cele cinci oraşe.
XL. (230) Avraam a aflat acest lucru de la cineva care reuşise să fugă atunci când
tovarăşii săi au fost învinşi, iar asta l-a făcut să se întristeze peste măsură şi să nu mai aibă
linişte, căci era foarte preocupat de cele întâmplate, şi ar fi preferat ca acei oameni să fie ucişi
în loc să fie vii şi luaţi în captivitate. Deoarece el ştia că moartea (τελευτη), aşa cum arată şi
numele, este sfârşitul (τέλος) tuturor fiinţelor vii, mai ales al celor ticăloase, căci acestea sunt
pândite, ca să spunem aşa, de numeroase rele. (231) Însă pe când se pregătea să pornească la
luptă pentru a-l elibera pe nepotul său şi-a dat seama că nu are niciun aliat, deoarece el însuşi
era un străin şi un pelerin, şi nimeni nu îndrăznea să-i înfrunte pe acei monarhi puternici care
tocmai obţinuseră victoria. (232) Şi atunci a încheiat o alianţă nouă. Căci nevoia te învaţă, iar
dacă omul are în inima sa un scop drept şi uman, atunci el va găsi resurse în împrejurările cele
mai dificile. Aşa că şi-a adunat toţi slujitorii, dar a poruncit sclavilor pe care-i cumpărase să
rămână acasă (întrucât se temea că aceştia vor dezerta); apoi, şi-a împărţit slujitorii în centurii
şi în batalioane şi a plecat la luptă; deşi nu prea avea încredere în ei, întrucât reprezentau o
forţă nesemnificativă în comparaţie cu cea a regilor, dar îşi punea nădejdea în Dumnezeu,
apărătorul celor drepţi. (233) Prin urmare, neprecupeţind niciun efort, a mărşăluit fără răgaz
şi, pândind momentul propice, s-a năpustit asupra duşmanilor pe timp de noapte, după ce
aceştia luaseră masa şi se pregăteau să se culce. Şi pe unii i-a ucis în paturile lor, iar pe cei
care i-au stat împotrivă i-a răpus complet, şi cu mare vigoare i-a învins pe toţi, mai mult prin
curajul sufletului decât prin mijloacele pe care le avea la dispoziţie. (234) Şi nu s-a oprit până
când nu a distrus întreaga armată, cu tot cu regii ei, pe care i-a ucis până la unul chiar în
tabăra lor, şi până când nu şi-a scăpat nepotul prin această victorie splendidă şi minunată; şi a
luat ca pradă de război toţi caii şi toate animalele de povară, precum şi o cantitate uriaşă de
lucruri. (235) Iar când Marele Preot al Dumnezeului cel măreţ l-a văzut întorcându-se încărcat
cu atât de multe bogăţii, fiind teafăr, ca şi însoţitorii săi, căci nu pierduse nici măcar un singur
om în bătălie, atunci s-a minunat de această ispravă şi, după cum era şi firesc, considerând că
nu ar fi putut obţine victoria fără ajutor divin, şi-a ridicat mâinile către cer şi l-a slăvit pe
Dumnezeu în numele lui Avraam; şi a înălţat rugăciuni, şi a adus jertfe de mulţumire pentru
izbânda sa, din care s-au ospătat toţi aceia care luaseră parte la luptă; şi s-a bucurat atât de
mult, de parcă victoria ar fi fost a lui, căci în realitate chiar îl privea în cel mai înalt grad.
Pentru că, aşa cum spune proverbul, „La bine şi la rău noi suntem alături de prietenii noştri”,
şi cu atât mai mult atunci când scopul nostru comum este acela de a-l sluji pe Dumnezeu.
XLI. (236) Acestea sunt, aşadar, faptele consemnate în Sfânta Scriptură. Însă toţi aceia
care sunt capabili să contemple esenţa imaterială a acestora, căci astfel de oameni trăiesc mai
degrabă în suflet decât în trup, vor spune că patru dintre cei nouă regi reprezintă puterile celor

498
patru pasiuni din interiorul nostru, adică plăcerea, dorinţa, teama şi durerea, pe când ceilalţi
cinci sunt simţurile externe, care sunt egale ca număr, şi anume văzul, auzul, mirosul, gustul
şi simţul tactil. (237) Căci într-o oarecare măsură, pasiunile şi simţurile sunt suverani şi
stăpâni, care au dobândit o anumită putere asupra noastră, deşi nu toate în aceeaşi măsură;
căci cele cinci se subordonează celor patru, fiind obligate să le plătească tributul hotărât de
natură. (238) Întrucât plăcerile, şi durerile, şi teama, şi dorinţele se nasc din lucrurile pe care
le vedem, sau pe care le auzim, sau pe care le mirosim, sau pe care le gustăm, sau pe care le
atingem; pentru că nicio pasiune nu este de sine stătătoare, ci toate sunt alimentate de
materialele furnizate de simţurile externe. (239) Căci puterea lor rezidă fie în forme şi culori,
fie în facultatea vorbirii şi în cea a auzului, care depind de voce, fie în gusturi, fie în mirosuri,
fie în obiectele pe care le atingem, care pot fi moi sau dure, aspre sau netede, reci sau
fierbinţi. Pentru că toate acestea ajung la fiecare pasiune în parte prin intermediul simţurilor
externe. (240) Şi atâta timp cât tributul menţionat anterior este plătit, alianţa dintre regi
rămâne durabilă; însă atunci când nu li se mai oferă ceea ce li se oferea anterior, încep să se
certe şi să poarte război. Se întâmplă că toate aceste lucruri apar la bătrâneţe, când pasiunile
nu slăbesc, ci mai degrabă devin tot mai puternice; dar vederea slăbeşte, urechile încep să nu
mai audă, şi toate celelalte simţuri externe se tocesc, nemaifiind capabile să judece ca altădată
şi să distingă clar obiectele care le sunt supuse atenţiei, aşa că încetează să mai plătească tribut
pasiunilor. Şi epuizate fiind, sunt puse pe fugă cu uşurinţă de către pasiunile vrăjmaşe; (241)
iar afirmaţia care urmează este în strictă concordanţă cu ceea ce ar fi firesc să se întâmple, şi
anume că doi dintre cei cinci regi au căzut în fântână, iar trei au luat-o la fugă. Căci gustul şi
simţul tactil pătrund adânc în trup, trimiţând în intestine acele lucruri necesare digestiei; însă
ochii şi urechile şi mirosul rătăcesc cea mai mare parte a timpului în afară, scăpând în felul
acesta de sclavia trupului. (242) Aşa că omul bun ameninţă să îi atace pe toţi aceia care i-au
fost prieteni şi aliaţi, dar care se află acum într-o stare de suferinţă, pentru că între cele nouă
regate izbucneşte un război, întrucât cei patru regi se luptă cu ceilalţi cinci pentru suveranitate
şi dominaţie; prin urmare, atunci când se iveşte ocazia, acesta îi atacă pe neaşteptate; pentru
că doreşte să instaureze în suflet un regim democratic, cel mai minunat dintre toate, cu mult
mai bun decât tirania şi suveranitatea absolută, având în acelaşi timp intenţia de a introduce
legea şi dreptatea în locul fărădelegii şi al nedreptăţii care au dominat până în acel moment.
(243) Şi cele spuse aici nu sunt o poveste inventată, ci reprezintă fapte complet adevărate, de
adevărul cărora ne putem convinge privind în noi înşine. Căci adesea se întâmplă ca simţurile
externe şi pasiunile să formeze un fel de confederaţie, în care cele din urmă sunt alimentate cu
obiectele perceptibile prin simţurile externe; şi tot aşa, se întâmplă adesea să izbucnească
confruntări, căci simţurile fie că nu mai doresc să plătească tributul pe care îl datorează, fie că
nu mai pot face asta, deoarece începe să intervină raţiunea, al cărei rol este să corijeze; şi când
aceasta îşi îmbracă armura constituită din virtuţi, şi doctrine şi contemplaţii, care au o putere
irezistibilă, ea cucereşte prin vigoarea sa toate lucrurile. Întrucât nu se cuvine ca lucrurile
pieritoare să stea laolaltă cu cele nemuritoare. (244) Prin urmare, cei nouă suverani ai celor
patru pasiuni şi ai celor cinci simţuri externe nu numai că sunt ei înşişi pieritori, dar sunt şi
cauze care duc la pieire. Însă Cuvântul divin şi cu adevărat sacru, care foloseşte virtuţile ca
punct de plecare, aparţine numărului zece, acel număr perfect; de aceea, când intră în luptă şi
îşi exercită puterea viguroasă ce îi vine de la Dumnezeu, el va supune prin forţă toate acele
puteri menţionate anterior.
XLII. (245) Ulterior, însă, moare şi soţia sa, cea care a fost atât de minunată în toate
privinţele şi atât de dragă minţii sale, căci i-a oferit soţului ei nenumărate dovezi de afecţiune,
părăsindu-şi toate rudele pentru a pleca împreună cu el, îndepărtându-se fără nicio ezitare de
ţara ei, rătăcind fără întrerupere într-un ţinut străin, îndurând tot felul de lipsuri şi însoţindu-l
în incursiunile sale războinice. (246) Şi a fost mereu alături de el, oriunde s-ar fi dus, fără a
lipsi de undeva şi fără a ezita să-i împărtăşească soarta, fiind cu adevărat o parteneră de viaţă,

499
indiferent de împrejurări; socotind că se cuvine să fie împreună cu el la bine şi la rău. Căci ea
nu s-a ferit de nenorociri, aşa cum fac unele persoane, şi nu a aşteptat vremuri mai bune, ci a
participat cu bucurie atât la unele, cât şi la altele, aşa cum se cade să facă o soţie adevărată.
XLIII. (247) Şi cu toate că aş mai avea încă multe cuvinte de laudă la adresa acestei
femei, mă voi mulţumi să menţionez numai unul, care constituie o dovadă aflată mai presus
de toate celelalte. Pentru că ea, fiind stearpă şi neavând copii, şi temându-se că familia
iubitoare de Dumnezeu a soţului său va rămâne lipsită de un vlăstar, a venit la soţul ei şi i-a
grăit în felul acesta: (248) „Am trăit împreună mulţi ani bucurându-ne unul de altul; însă nu
avem copii, aşa cum ne este menirea şi cum a rânduit natura între soţ şi soţie; nici măcar
speranţe nu mai avem ca tu să ai un copil de la mine, căci am trecut deja de vârsta procreerii;
(249) iar eu nu vreau să suferi din cauza sterilităţii mele din dragoste pentru mine, şi nu vreau
să te împiedic să fii tată, atâta vreme cât tu încă mai poţi. Aşa că nu voi fi geloasă pe o altă
femeie cu care te-ai căsători, nu ca să-ţi satisfaci pofta iraţională, ci pentru a împlini legea
firii. (250) Din acest motiv, îţi voi găsi degrabă o mireasă care să suplinească ceea ce eu nu
pot să fac. Iar dacă rugăciunea pe care o vom înălţa pentru naşterea unui copil va fi
încununată de succes, atunci copiii care se vor naşte vor fi copiii tăi legitimi, căci prin adopţie
vor deveni şi copiii mei. (251) Şi ca să nu ai niciun fel de dubii că aş fi geloasă, ia-o de soţie
pe slujnica mea, care este roabă după trup, dar care are o minte liberă şi nobilă; calităţi pe care
le-am apreciat încă din ziua în care a intrat în familia mea, căci este egipteancă după sânge,
dar evreică după faptă. (252) Iar noi suntem oameni înstăriţi, nu aşa cum sunt pelerinii.
Întrucât îi depăşim în strălucire şi prosperitate chiar şi pe oamenii locului, dar cu toate acestea
nu avem niciun urmaş sau moştenitor, însă acesta va veni dacă te laşi călăuzit de sfatul pe care
ţi-l dau”. (253) Aşa că Avraam, minunându-se din ce în ce mai mult de dragostea soţiei sale
pentru soţul ei, care continua să rămână nouă şi proaspătă, ca şi de spiritul ei de prevedere
capabil să vadă în viitor, o ia la el pe slujnica pe care i-a recomandat-o, cu scopul de a face cu
ea un copil de parte bărbătească; şi potrivit celor care relatează întâmplarea, se pare că a trăit
cu ea doar până când aceasta a rămas însărcinată; iar după ce a născut, lucru care s-a petrecut
relativ curând, a încetat orice relaţie cu ea, din respect faţă de soţia lui, invocând acea
incapacitate firească cauzată de vârsta înaintată. (254) Prin urmare, a căpătat foarte repede un
fiu de la slujnica sa, dar la multă vreme după aceea, când el şi soţia sa erau disperaţi că nu pot
avea un copil,a dobândit şi un fiu legitim. În felul acesta, bunul Dumnezeu le-a dat o răsplată
mai minunată decât cele mai mare speranţe ale lor.
XLIV. (255) Este suficient să menţionaăm acest lucru pentru a ne da seama de virtutea
soţiei lui Avraam. Dar laudele ce se cuvin omului înţelept sunt mult mai numeroase, iar pe
unele deja le-am enumerat. Aşa că voi mai menţiona doar întâmplarea legată de moartea soţiei
sale, căci aceasta nu trebui trecută sub tăcere. (256) Pentru că atunci când Avraam şi-a pierdut
partenera pe care a avut-o alături întreaga sa viaţă, aşa cum am relatat, şi după cum
mărturisesc şi Scripturile, el s-a luptat cu durerea care a pus stăpânire pe el şi care ameninţa să
îi copleşească sufletul, până când în cele din urmă a reuşit să o învingă; căci a dat tărie acelei
virtuţi măreţe şi hotărâte, care este raţiunea, adversara de temut a pasiunilor, pe care toată
viaţa sa a avut-o ca sfetnic; de data aceasta, însă, mai mult ca oricând, a considerat oportun să
se lase călăuzit de ea şi să accepte sfatul său bun şi folositor. (257) Iar sfatul a fost acesta: să
nu se lase doborât de durere, ca şi cum ar fi lovit de o nenorocire nouă şi fără precedent; dar
nici să nu devină indiferent, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic care să-l afecteze emoţional.
Ci mai degrabă să aleagă calea de mijloc între cele două; şi să se străduiască ca suferinţa lui să
fie moderată; să nu se revolte împotriva naturii care a revendicat ceea ce îi aparţine de drept şi
să suporte năpasta care s-a abătut asupra lui cu un spirit blând şi blajin. (258) Iar Sfintele
Scripturi conţin dovezi în sprijinul acestor afirmaţii şi ele nu pot fi acuzate de mărturie
mincinoasă; ei bine, ele ne spun că Avraam a plâns ceva vreme după trupul soţiei sale, însă
după aceea s-a îndepărtat de cadavru, considerând că a continua să jelească ar fi ceva lipsit de

500
înţelepciune, deoarece învăţase să privească moartea nu ca pe o distrugere a sufletului, ci mai
degrabă ca pe o separare a acestuia de trup, în vederea întoarcerii sale în acea regiune de unde
a venit; şi el a venit, aşa cum se arată pe larg în relatarea creaţiei lumii, de la Dumnezeu. (259)
Căci aşa cum niciun om cumpătat sau de bun simţ nu este revoltat de faptul că trebuie să
restituie o datorie sau să-i înapoieze cuiva banii lăsaţi în custodie, nici Avraam nu a considerat
că trebuie să-şi manifeste indignarea atunci când natura a revendicat ceea ce îi aparţine, ci mai
degrabă a preferat să suporte cu bucurie ceea oricum era inevitabil. (260) Iar când mai marii
acelei ţări au venit să-şi exprime condoleanţele, ei nu au întâlnit acele manifestări obişnuite de
durere, specifice locurilor unde a murit cineva; căci nu se auzeau nici urlete de jale şi nu se
vedeau nici oameni lovindu-şi piepturile sau scoţând strigăte asurzitoare; ci întreaga familie
păstra o tristeţe sobră, ceea ce i-a făcut să se minuneze, cu toate că şi anterior fuseseră plini de
admiraţie şi uimire în privinţa felului în care acest om obişnuia să îşi trăiască viaţa. (261) Şi
atunci, conştienţi fiind de măreţia şi frumuseţea virtuţii sale, căci era un lucru minunat, s-au
apropiat de el şi i-au vorbit în felul acesta: „Tu eşti între noi un rege al lui Dumnezeu”
{18}{Geneza 23:6}. Şi au vorbit cu dreptate, căci toate celelalte regate sunt făcute de om prin
intermediul războaielor şi al expediţiilor militare şi al unor răutăţi de neimaginat, pe care cei
ce vor să ajungă la putere şi le provoacă unii altora, ucigându-se între ei şi mobilizând forţe
puternice de infanterie şi cavalerie, precum şi nave de război. Dar regatul omului înţelept vine
de la Dumnezeu; iar omul virtuos care îl primeşte nu face rău nimănui, ci el proclamă pacea şi
ascultarea faţă de lege, ajutându-i astfel pe toţi slujitorii săi să dobândească şi să utilizeze
lucrurile bune.
XLV. (262) De asemenea, Sfintele Scripturi mai consemnează încă un fapt vrednic de
laudă în legătură cu cel care a crezut în Dumnezeu; întrucât Moise face o afirmaţie concisă,
însă de o mare valoare şi extrem de importantă. (263) Căci în cine am putea avea încredere?
În autorităţi, în glorie şi faimă, în bogăţie şi nobleţe, în sănătatea trupească şi mintală, ori în
vigoarea trupească şi în frumuseţea fizică? Pentru că de fapt, orice autoritate este vremelnică,
căci are mulţi duşmani care sunt gata să o atace. Şi chiar dacă ar fi durabilă, ar fi astfel ca
urmare a nenumăratelor ticăloşii şi nenorociri pe care guvernanţii le provoacă, dar care îi
afectează şi pe ei în egală măsură. (264) De asemenea, gloria şi faima sunt cele mai instabile,
căci sunt aruncate încoace şi încolo de întâmplare şi de limbajul firav al oamenilor neglijenţi
şi imprudenţi; şi chiar dacă durează, ele nu pot da naştere prin natura lor niciunui lucru cu
adevărat bun. (265) Cât priveşte bogăţia şi nobleţea, acestea sunt sortite de obicei celor mai
nevrednici dintre oameni. Şi chiar de-ar fi să aparţină doar celor virtuoşi, ele se datorează
totuşi strămoşilor şi norocului, şi nu celor care le posedă în momentul de faţă. (266) Şi tot aşa,
se cuvine ca nimeni să nu se fălească cu înzestrările sale fizice, căci în această privinţă
animalele ne sunt superioare. Căci ce om ar putea fi mai puternic decât un taur, dintre
animalele domestice, sau decât un leu, dintre cele sălbatice? Şi ce om are vederea mai ageră
decât un şoim sau un vultur? Şi cine este mai bine înzestrat cu simţul auzului, astfel încât să-l
depăşească pe cel mai neghiob dintre toate animelele, şi anume măgarul? Şi tot aşa, cine are
mirosul mai fin decât acel câine folosit de vânători pentru a da de urma animalelor aflate la
distanţă, ca aceştia să le poată urmări cu precizie, deşi nu se află în raza lor vizuală; căci ceea
ce este văzul pentru alte animale, este mirosul pentru un astfel de copoi şi pentru toţi câinii de
vânătoare. (267) Mai mult decât atât, marea majoritate a animalelor iraţionale se bucură de o
sănătate excelentă, fiind scutite în mare măsură de orice boală. De asemenea, în orice concurs
de frumuseţe, unele lucruri lipsite de viaţă, îmi par a fi mai presus decât orice bărbat şi orice
femeie; aşa sunt, de pildă, imaginile, statuile, picturile şi, într-un cuvânt, toate lucrările
artiştilor plastici ce au atins desăvârşirea, care ajung obiecte de studiu sau obiecte ale dorinţei
atât pentru greci, cât şi pentru barbari, care obişnuiesc să le expună la loc de cinste, pentru a-şi
împodobi oraşele.

501
 XLVI. (268) Prin urmare, singurul lucru bun, şi durabil, şi adevărat este credinţa în
Dumnezeu, căci El este mângâierea vieţii, împlinirea speranţelor, absenţa răului, sursa
binecuvântărilor, alungarea nefericirii, recunoaşterea pietăţii, moştenirea tuturor lucrurilor
bune şi îmbunătăţirea sufletului în toate privinţele; şi El este cauza tuturor lucrurilor, însă deşi
poate face orice, vrerea lui este să facă doar ceea ce este bine. (269) Căci aşa cum oamenii
care merg pe un drum alunecos se împiedică şi cad, însă cei care înaintează pe un drum uscat,
şi neted, şi fără obstacole îşi continuă călătoria fără a se poticni; tot aşa şi cei care îşi dirijează
sufletul pe cărarea lucrurilor exterioare şi trupeşti nu fac altceva decât să-şi pregătească
căderea; pentru că aceste lucruri sunt extrem de nesigure şi ne fac să ne împiedicăm. Însă cei
care, prin intermediul acelor speculaţii în conformitate cu virtutea, se grăbesc să meargă la
Dumnezeu, îşi vor conduce sufletul pe o cărare sigură şi lipsită de pericole. Aşa că putem
spune cu absolută certitudine că omul care îşi pune nădejdea în lucrurile bune ale trupului nu
crede în Dumnezeu, pe când cel care le respinge crede. (270) Dar nu numai Sfintele Scripturi
stau mărturie pentru credinţa lui Avraam în Dumnezeu, căci credinţa este regina tuturor
virtuţilor, ci şi faptul că el este primul om despre care se spune că a fost bătrân; cu toate că cei
care au existat înaintea lui au trăit de două sau de trei ori mai mult decât el (sau poate chiar
mai mult); însă niciunul dintre aceia ale căror nume au ajuns până la noi nu nu s-a dovedit
vrednic de acest apelativ. Şi nu este oare acest lucru este conformitate cu adevărul firesc?
Căci cel ce este cu adevărat bătrân este privit ca atare, nu în legătură cu faptul că a trăit mult,
ci că a dus o viaţă vrednică de laudă. (271) Prin urmare, cei care au dus o viaţă lungă în
privinţa trupului, dar lipsită de orice virtute, trebuie socotiţi nişte copii care au trăit un timp
îndelungat, dar fără a dobândi cunoaşterea oferită de acele ramuri ale învăţăturii, pe care cei
cu părul alb trebuie să o posede. Însă omul care a iubit chibzuinţa, şi înţelepciunea, şi credinţa
în Dumnezeu poate fi numit pe drept cuvânt bătrân, ceea ce este cam acelaşi lucru cu a fi
numit „cel dintâi”. (272) Căci, într-adevăr, omul înţelept este cel dintâi dintre oameni, pentru
că el este ca un cârmaci, ca un guvernator al unei cetăţi, ca un general de armată, ca sufletul
din trup sau ca mintea din suflet; şi tot aşa, el este ca cerul faţă de lume sau ca Dumnezeu faţă
de cer. (273) Iar Dumnezeu, admirând credinţa (πίστης) acestui om, îi dă în schimb un zălog,
şi anume confirmarea printr-un jurământ a darurilor pe care i le-a promis; şi discută cu el nu
ca de la Atotputernicul Dumnezeu la om, ci ca de la prieten la prieten. Întrucât spune, „Juratu-
M-am pe Mine Însumi” {19}{Geneza 22:16}, adică pe cel al cărui cuvânt este un jurământ, ca
mintea lui Avraam să se linştească şi mai mult decât o făcuse până atunci. (274) De aceea,
omul virtuos trebuie numit atât cel tânăr, cât şi cel din urmă, pentru că numai el caută acele
lucruri care pot produce o schimbare definitivă, dar pe care alţii le pun pe ultimul loc. (275)
Am spus destule lucruri pe marginea acestui subiect. Însă Dumnezeu, ca răspuns la mulţimea
şi măreţia laudelor ce i-au fost aduse de omul înţelept, mai spune un singur lucru, ce poate fi
socotit un fel de corolar, şi anume că „acest om a împlinit legea divină şi toate poruncile lui
Dumnezeu” {20}{Geneza 26:5}; dar nu a învăţat să facă asta din cărţi, ci a resepectat legea
nescrisă a naturii, fiind nerăbdător să se supună tuturor impulsurilor sănătoase şi
binefăcătoare. Şi ce altă datorie are omul decât aceea de a crede cu tărie în cuvintele lui
Dumnezeu? (276) Aceasta este viaţa fondatorului naţiunii noastre; un om care a respectat
legea, după cum spun unii, dar care, potrivit argumentelor pe care le-am adus, el însuşi
reprezintă legea şi dreptatea lui Dumnezeu.

502
 23. DESPRE IOSIF

I. (1) Există trei modalităţi prin care putem atinge finalul cel mai minunat, iar acestea
sunt învăţătura, natura proprie şi practica. Şi tot aşa, există trei tipuri de oameni, cei mai
bătrâni dintre toţi înţelepţii, care în relatarea ce ne-a fost prezentată de Moise îşi trag numele
de la aceste modalităţi; şi am vorbit deja despre vieţile acestor oameni, căci ne-am aplecat
atenţia asupra celui care a dobândit excelenţa prin învăţătură, asupra celui care a fost
autodidact şi asupra celui care a ajuns la finalul dorit cu ajutorul practicii. În consecinţă,
mergând în ordinea firească, mă voi ocupa acum de viaţa omului preocupat de treburile
publice. Şi din nou Moise ne prezintă un patriarh al cărui nume derivă din acest mod de viaţă,
în care s-a scufundat încă din tinereţe. (2) Ei bine, încă de la vârsta de şaptesprezece ani, acest
om şi-a îndreptat atenţia spre ocupaţia de păstor, ce corespunde preocupărilor politice. Cred că
tocmai de aceea poeţii obişnuiesc să îi numească pe regi păstorii poporului; căci cel iscusit în
problemele legate de păstorit ar fi probabil un rege minunat, pentru că posedă acea cunoştere
care îi permite să aibă grijă de elementele de ordin inferior, care în cazul acesta se referă la
turma celor mai minunate animale, adică oamenii. (3) Şi aşa cum abilităţile vânătoreşti sunt
indispensabile celui care trebuie să poarte război şi să conducă o armată, tot aşa şi cei care
speră să guverneze un oraş vor descoperi că ocupaţia de păstor este strâns legată de această
preocupare, întrucât ea este un fel de preludiu al oricărui tip de guvernare. Prin urmare,
deoarece tatăl acestui om a sesizat că fiul său are o abilitate foarte nobilă, şi mult prea măreaţă
pentru a rămâne în umbra unei guvernări locale, a admirat aceastăînclinaţie şi i-a cultivat
talentul, iubindu-l mai mult decât pe ceilalţi fii ai săi; pentru că el îl făcuse la bătrâneţe, ceea
ce justifică această afecţiune extrem de puternică. Şi ca un om plin de virtute, el a hrănit şi a
aprins această înclinaţie firească şi bună a fiului său, acordându-i cea mai mare grijă şi atenţie,
având grijă nu numai să nu se stingă, ci să devină şi mai strălucitoare.
II. (5) Însă dintotdeauna invidia a fost în vrăjmăşie cu soarta bună şi măreaţă, iar de
această dată a atacat o familie prosperă, divizând-o şi învrăjbindu-i pe fraţi; iar aceştia au
început să manifeste sentimente negative, suficient de puternice pentru a contrabalansa
afecţiunea tatălui, căci îşi urau fratele în aceeaşi măsură în care tatăl lor îl iubea; însă nu-şi
exprimau ura în cuvinte, ci o ţineau în piept, fapt pentru care aceasta devenea, în mod firesc,
tot mai dureroasă şi mai amară; întrucât pasiunile reprimate, ce nu se risipesc prin vorbire,
sunt mult mai greu de suportat. (6) Aşadar, acest om lipsit de viclenie şi răutate nu bănuia că
fraţii săi pun la cale în taină o ticăloşie îndreptată împotriva sa, de aceea le-a relatat un vis
plăcut pe care l-a avut, crezând că aceştia ţin cu adevărat la el. „Se făcea”, a spus el, „că noi
legam snopi în ţarină; şi iată că snopul meu s-a sculat şi stătea drept, şi iată că snopii voştri s-
au strâns roată şi i se închinau snopului meu” {1}{Geneza 37:7}. (7) Însă aceştia aveau o
minte ascuţită şi au înţeles mesajul ce le-a fost trimis prin intermediul unui astfel de vis, aşa
încât, plini de suspiciune, au răspuns, „Nu cumva ai să domneşti tu peste noi ca un rege şi-ai
să ne stăpâneşti ca un stăpân? Căci la acest lucru face referire visul tău”. Şi din acest motiv,
ura lor a început să crească. (8) Iar el, neavând niciun fel de suspiciune, peste câteva zile a
mai avut un vis, mai surprinzător decât cel de dinainte, pe care de asemenea l-a povestit
fraţilor săi; căci se făcea că soarele şi luna şi cele unsprezece stele, toate i se închinau; aşa că
tatăl său s-a minunat de cele auzite şi s-a gândit mult la aceste lucruri, întrebându-se ce se
putea întâmpla. (9) Dar l-a mustrat cu severitate pe fiul său, de teamă să nu greşească în vreun
fel, spunându-i, „Nu cumva eu şi mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la
pământ? Căci soarele pare să îl indice pe tatăl tău, luna pe mama ta, iar cele unsprezece stele
pe cei unsprezece fraţi ai tăi. O, fiule, scoate-ţi din minte o astfel de idee şi dă uitării aceste
vise pe care le-ai avut; căci, în opinia mea, a spera să fii mai presus de cei din familia ta este
un lucru detestabil; pentru că eu cred cu adevărat că orice om trebuie să respecte principiile

503
egalităţii şi dreptăţii, ori de câte ori este vorba de cei cu care se înrudeşte” (10) Însă tatăl său,
temându-se ca nu cumva între el şi fraţii săi să izbucnească certuri şi tulburări, întrucât aceştia
îl pizmuiau din cauza viselor pe care le-a avut, i-a trimis pe aceştia cu turmele undeva mai
departe, oprindu-l acasă doar pe Iosif, până când va mai trece ceva timp, deoarece ştia că la un
moment dat acesta va deveni un vindecător puternic al pasiunilor şi bolilor sufletului, un om
care va putea alunga durerea, va putea stinge furia şi va putea lecui teama; căci el va fi capabil
să îndulecească şi să amelioreze chiar şi acele lucruri care prin natura lor sunt greu de
vindecat. (11) Iar când a bănuit că în sufletul lor nu mai există niciun pic de ură, atunci l-a
trimis pe fiul care rămăsese cu el să îşi salute fraţii şi să îi aducă veşti despre ei şi despre
turmele de oi.
III. (12) Însă această expediţie pe care a făcut-o a atras după sine atât lucruri rele, cât şi
lucruri bune, a căror importanţă a fost dincolo de orice aşteptări; întrucât el, supunându-se
poruncilor părinţilor săi, a plecat să îşi viziteze fraţii; iar aceştia, văzându-l venind de departe,
au vorbit între ei, spunând lucruri de rău augur, întrucât nici măcar nu îi spuneau pe nume, ci
îi ziceau fie visător, fie clarvăzător, ori alte lucruri de felul acesta. (13) Iar ura lor ajunsese la
un asemenea nivel (poate nu chiar a tuturor), încât cei mai mulţi complotau să îl omoare; şi au
pus la cale ca odată ce îl vor omorî, pentru a nu fi depistaţi, să îl arunce într-o groapă săpată în
pământ, căci în acea regiune erau multe gropi, ce aveau ca scop să colecteze apa de ploaie.
(14) Şi s-ar fi făcut vinovaţi de acel păcat capital al fratricidului, dacă nu ar fi fost convinşi, cu
mare dificultate, de sfatul celui mai în vârstă dintre ei, care le-a spus să nu cadă într-un astfel
de păcat, ci să-l arunce pur şi simplu într-una din acele gropi, gândindu-se ca după plecarea
lor să găsească un mijloc pentru a-l salva şi a-l trimite teafăr înapoi la tatăl său. Şi după ce au
căzut de acord să procedeze în felul acesta, el a venit înaintea lor şi i-a salutat; iar ei l-au tratat
ca şi cum ar fi fost un duşman, dezbrăcându-l de veşminte şi aruncându-l într-o groapă
adâncă, după care i-au mânjit mantaua cu sângele unui ied şi au trimis-o tatălui lor, sub
pretextul că a fost ucis de o fiară sălbatică.
IV. (15) Însă în ziua aceea, din întâmplare, au trecut pe acolo nişte negustori care
obişnuiau să îşi ducă mărfurile din Arabia în Egipt, aşa că cei unsprezece fraţi l-au scos pe
Iosif din groapă şi l-au vândut acestora; iar acest lucru s-a făcut la propunerea fratelui care era
al patrulea ca vârstă; căci, după părerea mea, acesta se temea ca Iosif să nu fie ucis mişeleşte
de ceilalţi fraţi, care-i purtau mare pică, aşa că le-a sugerat să îl vândă, schimbând moartea pe
robie, adică înlocuind un rău mai mare cu unul mai mic. (16) Însă fratele mai în vârstă,
privind în groapă şi văzând că nu este acolo, a început să plângă şi să jelească în gura mare, şi
şi-a sfâşiat hainele, mişcându-şi mâinile în sus şi în jos ca un nebun, bătându-se în piept şi
smulgându-şi părul, zicând, „Ce s-a întâmplat cu el? Spuneţi-mi, este viu sau mort? Dacă este
mort, arătaţi-mi cadavrul, ca să pot plânge deasupra trupului său şi să-mi alin durerea. Când îl
voi vedea mort mă voi simţi împăcat; căci ce rost are să purtăm pică unui mort? Nu îi putem
invidia pe cei morţi. Dar dacă este viu, în ce ţară a plecat? (18) Unde este ţinut? Căci eu nu
sunt asemenea lui ca să nu aveţi încredere în mine”. Iar când ceilalţi i-au spus că l-au vândut,
şi când i-au arătat banii pe care îi primiseră pe el, acesta le-a zis, „Credeţi că aţi făcut o
afacere bună? Haideţi să împărţim câştigul şi să purtăm cununa victoriei, rivalizând cu
negustorii de sclavi şi deposedându-i de recompensele cuvenite pentru nedreptate; (19) căci
ne putem mândri acum că i-am întrecut în cruzime, pentru că ei fac negoţ cu libertatea
străinilor, pe când noi cu cea a persoanelor care ne sunt cele mai apropiate şi cele mai dragi.
Cu siguranţă că această nouă ruşine va deveni cunoscută în lung şi în lat. Părinţii noştri au
lăsat în urma lor peste tot în lume dovezi ale virtuţii şi excelenţei lor; noi vom lăsa în urmă
vina lipsei de credinţă şi a trădării inumane, ce nu se vor şterge niciodată; căci faima faptelor
extraordinare pătrunde pretutindeni; pentru că cei ce sunt vrednici de laudă sunt de admirat,
dar cei ce comit fapte reprobabile vor avea parte de acuzaţii şi judecată. (20) Şi cum credeţi că
va primi acum tatăl nostru vestea despre cele întâmplate? Căci din pricina voastră, viaţa

504
norocoasă şi fericită pe care a dus-o până acum va deveni ceva de nesuportat. Şi de cine va
avea milă, de copilul său care a fost vândut şi care este sclav? Sau de cei ce l-au vândut şi de
lipsa lor de umanitate? Sunt sigur că cel mai mult îi va fi milă de noi; pentru că a face rău este
ceva cu mult mai grav decât a suferi de pe urma răului; căci fratele nostru găseşte alinare
consolându-se cu speranţa şi mila; însă noi nu avem parte de o astfel de uşurare, căci în ochii
tuturor suntem de condamnat. (21) Dar de ce să plâng şi să jelesc în felul acesta? Mai bine să
tac din gură, ca să nu fiu şi eu tratat în aceeaşi manieră groaznică; căci din firea voastră voi
sunteţi extrem de nemiloşi şi de neînduplecaţi; căci mânia care s-a aprins în interiorul vostru
este încă puternică”.
V. (22) Însă când tatăl lor a aflat, nu adevărul, ci minciuna că era mort, şi că fusese
ucis de fiarele sălbatice, a fost asurzit şi orbit de această veste (căci i-au fost înfăţişate hainele
acestuia, rupte, sfâşiate şi murdare de sânge); şi fiind de-a dreptul năucit de nenorocirea uriaşă
care s-a abătut asupra lui, a zăcut multă vreme fără să scoată un cuvânt şi neputând să-şi ridice
capul, deoarece această năpastă l-a prăbuşit la pământ; (23) apoi, deodată, a lăsat să se reverse
un şuvoi de lacrimi, care i-a udat obrajii, bărbia, pieptul şi veşmintele de pe trup, spunând în
acelaşi timp aceste cuvinte, „Nu moartea ta mă îndurerează, fiul meu, ci faptul că soarta nu ţi-
a dat un mormânt; pentru că dacă ai fi fost îngropat în ţinutul tău m-aş fi simţit mai liniştit; te-
aş fi iubit, aş fi avut grijă de tine dacă ai fi fost bolnav şi ai fi murit înaintea mea, ţi-aş fi dat
ultima îmbrăţişare, ţi-aş fi închis ochii, aş fi plâns la căpătâiul tău, te-aş fi înmormântat cu
mare fast, nu aş fi neglijat nimic din ceea ce se cuvine în astfel de ocazii. (24) Şi chiar dacă ai
fi murit pe pământuri străine, aş fi considerat că natura a luat înapoi ceea ce îi aparţine; de
aceea, O, mintea mea, să nu fii abătută; căci oamenii vii trăiesc într-adevăr în ţări diferite, dar
pământul întreg este mormântul celor morţi; şi toţi oamenii sunt sortiţi să aibă parte de o
moarte fulgerătoare; căci chiar şi cei care ajung la o vârstă înaintată au trăit puţin în
comparaţie cu eternitatea; (25) şi dacă ar fi fost trădat şi ar fi avut o moarte violentă, pentru
mine ar fi fost un rău mai mic să-l ştiu ucis de nişte oameni, căci aceştia i-ar fi întins trupul şi
ar fi avut milă să împrăştie peste el un pic de ţărână, sau cel puţin ar fi ascuns cadavrul; şi
chiar de-ar fi fost cei mai nemiloşi dintre oameni, ce altceva ar fi putut să facă decât să îi
arunce trupul fără a-l înmormânta, ca să scape de el? Şi poate că atunci nişte trecători l-ar fi
găsit, şi privindu-l ar fi simţit milă şi ar fi considerat că se cuvine să se ocupe de el şi să-l
înmormânteze; dar aşa, O, fiul meu, după cum spune proverbul, ai ajuns ospăţ şi praznic
pentru fiarele sălbatice şi carnivore, care îţi vor mânca şi devora maţele; (26) iar eu sunt
obligat să îndur suferinţe pe care nu mi le-am imaginat niciodată, şi mă simt nepregătit pentru
asta; eu sunt un rătăcitor, un străin, un sclav, trăiesc în silă, iar viaţa îmi este ameninţată de cei
care nu ar trebui să facă asta. Şi am văzut multe, şi am auzit multe, şi am suferit multe, numai
lucruri rele şi insuportabile, pe care însă am învăţat să le îndur cu moderaţie, astfel încât să nu
mă las doborât de ele. Dar niciodată nu am avut parte de ceva atât de greu de îndurat cum este
această năpastă care m-a lovit; care mi-a distrus sufletul şi m-a sleit de toată vigoarea; (27)
căci ce nonorocire ar putea fi mai mare? Căci eu, care sunt tată, am primit veşmântul copilului
meu; însă din el nu am primit nici o bucăţică, nici un membru sau un fragment cât de mic,
pentru că a fost mâncat complet şi nu a mai rămas nimic care să poată fi îngropat; şi cred că
nici veşmântul nu l-aş fi primit vreodată, de n-ar fi fost menit să îmi împrospăteze memoria şi
să-mi aducă aminte de suferinţele pe care le-a îndurat, astfel încât să nu-mi găsesc liniştea şi
să trăiesc permanent cu durerea în suflet”. Aşa a jelit el în faţa fiilor săi; însă negustorii l-au
vândut pe fiul său în Egipt unuia dintre eunucii regelui, care nu era altul decât Marele Bucătar
(n.t. Marele Cămăraş).
VI. (28) Se cuvine, însă, după ce am prezentat relatarea literală a acestor evenimente,
să explicăm şi înţelesul figurat care se ascunde în spatele acestora; căci noi spunem că
aproape toate, sau chiar toate aceste evenimente, ca şi majoritatea celor care se referă la felul
în care a fost dată legea, sunt pline de alegorii; ei bine, personajul despre care discutăm acum,

505
este numit de evrei Iosif; însă numele său tălmăcit în limba greacă înseamnă „Ceva ce s-a
adăugat Domnului”, un nume foarte bun, care se potriveşte de minune personajului despre
care vorbim; căci constituţia democratică aflată în vigoare în ţările existente reprezintă ceva
ce s-a adăugat la puterea suverană care guvernează asupra tuturor lucrurilor; (29) căci această
lume este ca o ţară uriaşă, şi ea are o singură constituţie şi o singură lege, întrucât natura ne
porunceşte ce trebuie să facem şi ce să nu facem; însă oraşele care există pe pământ sunt
nenumărate şi au diferite constituţii şi legi; pentru că diferitele popoare au diferite obiceiuri şi
reguli; (30) iar cauza acestei lipse de unitate şi participare nu se observă doar între greci şi
barbari sau între barbari şi greci, ci ea caracterizează toate seminţiile care alcătuiesc popoarele
respective. De aceea, se pare că ele îşi reproşează acele lucruri care nu merită să fie
condamnate, cum ar fi evenimentele sau împrejurările neaşteptate, recoltele slabe, solurile
nefavorabile, propria lor condiţie, pentru că se află pe malul mării, sau în interiorul uscatului,
sau pe o insulă, sau orice altceva de genul acesta, trecând sub tăcere adevărul adevărat. Iar
adevărul adevărat ţine de lăcomie, de lipsa lor de încredere în ceilalţi, fapt pentru care nu au
fost mulţumiţi cu legile naturii, ci au instituit acele reguli numite legi, care par a fi în avantajul
şi pe gustul tuturor, astfel încât aceste constituţii individuale seamănă mai degrabă cu nişte
amendamente care au fost aduse legii măreţe şi generale a naturii; (31) întrucât legile cetăţilor
individuale sunt nişte elemente care au fost adăugate la dreapta raţiune a naturii; şi tot aşa,
omul care se ocupă de chestiunile de ordin politic este ceva ce se adaugă omului care trăieşte
în conformitate cu legile naturii.
VII. (32) Şi nu fără temei se spune că Iosif avea o haină multicoloră. Căci o constituţie
de ordin politic este ceva multicolor şi multiform, iar aspectul său suferă transformări infinite,
referitoare la cauzele care o pun în mişcare, la legile speciale ce vizează străinii, la
nenumăratele diferenţe în privinţa timpului şi locului. (33) Pentru că aşa cum stăpânul unei
corăbii mobilizează toate mijloacele care-i pot asigura o călătorie sigură şi liniştită, pentru a se
putea folosi de toate schimbările de direcţie ale vântului, căci el nu îşi dirijează nava mereu în
acelaşi fel; şi aşa cum un medic nu aplică unul şi acelaşi tratament tuturor bolnavilor, nici
măcar aceleiaşi persoane dacă boala sa evoluează diferit, ci îi supraveghează intensitatea şi
evoluţia, fiind atent la felul în care se modifică cauzele bolii, astfel încât să poată schimba la
timp tratamentul, pentru ca pacientul său să fie în siguranţă, aplicând uneori un remediu, iar
alteori altul; (34) tot aşa îmi imaginez că omul scufundat în chestiunile de ordin politic este în
mod necesar un om cu multe feţe şi cu multe înfăţişări, arătându-se într-un fel pe timp de pace
şi în alt fel în vreme de război; şi pentru că cei ce i se împotrivesc pot fi mai puţini sau mai
numeroşi, va face apel fie la fermitate, în cazul celor puţini, fie la puterea de convingere sau la
alte mijloace mai blânde, în cazul celor care sunt mai numeroşi. Şi uneori, atunci când
pericolul este mare, de dragul interesului comun, el va lua totul în mâinile sale, însă atunci
când este vorba doar de lucruri de rutină, le va lăsa în seama miniştrilor şi colaboratorilor săi.
(35) Şi pe bună dreptate s-a spus că omul a fost vândut. Căci demagogul care urcă la tribună
este asemenea sclavilor care sunt expuşi în public pentru a fi vânduţi, căci în loc să fie un om
liber acesta devine sclav, pentru că depinde de onorurile pe care le primeşte şi de aceea se află
în slujba a zece mii de stăpâni. (36) Şi despre acest om se mai spune că a fost sfâşiat de fiarele
sălbatice; întrucât gloria deşartă care-l pândeşte pe om este o fiară sălbatică care nu poate fi
îmblânzită şi care îi sfâşie şi îi nimiceşte pe toţi aceia care îi ies în cale. Iar cumpărătorii sunt
şi vânzători; căci cetăţenii unui oraş au un singur stăpân; dar politicienii au mai mulţi, căci
sunt cumpăraţi şi vânduţi în repetate rânduri. Însă cei care au fost vânduţi de trei ori sunt nişte
sclavi răi, pentru că din cauza firii lor schimbătoare ei nu rămân la primii lor stăpâni, întrucât
că sunt dornici de ceva nou.
VIII. (37) Dar am vorbit suficient despre acest lucru. În consecinţă, tânărul a fost dus
în Egipt, unde, aşa cum am spus deja, a devenit sclavul unui eunuc; dar pentru că în câteva
zile a dat nenumărate dovezi de virtute şi perfecţiune, a fost numit mai mare peste toţi

506
tovarăşii săi slujitori şi i s-a dat în grijă întreaga gospodărie; întrucât stăpânul său şi-a dat
seama în multe situaţii că acesta se afla sub influenţa providenţei divine. (38) În consecinţă,
datorită aprecierii celui care l-a cumpărat, a fost numit administratorul casei sale; aparent,
numirea s-a datorat stăpânului său, dar în realitate el a fost numit de natura care i-a dat pe
mână guvernarea unei cetăţi puternice, a unui popor şi a unei ţări. Pentru că era necesar ca cel
sortit să devină un om de stat să fie pregătit şi antrenat în prealabil în practica administrării
unei singure gospodării; căci gospodăria este o cetate la scară mică, iar administrarea unei
gospodării reprezintă o îndeletnicire politică mai puţin pretenţioasă; întrucât şi cetatea poate fi
privită ca o casă mai mare, iar guvernarea sa nu este altceva decât o preocupare pentru o
familie mai numeroasă. (39) De aceea, putem spune că administratorul unei gospodării şi
guvernatorul unui stat sunt două persoane identice, cu toate că mulţimea şi amploarea
lucrurilor care cad în sarcina lor poate să difere, aşa cum se întâmplă şi în cazul pictorilor sau
al sculptorilor; căci un bun sculptor sau pictor, fie că realizează numeroase lucrări
monumentale, fie că face doar câteva de dimensiuni mai mici, este totuşi aceeaşi persoană, iar
arta pe care o practică este la rândul ei una şi aceeaşi.
IX. (40) Şi cu toate că se bucura de o mare apreciere în privinţa felului în care se
ocupa de administrarea casei stăpânului său, soţia acestuia a început să comploteze împotriva
sa, întrucât se îndrăgostise de el; şi, tulburată fiind de frumuseţea tânărului, şi neputând să
reziste violenţei pasiunii pe care o simţea, i-a propus să întreţină relaţii pe ascuns; dar acesta
s-a opus cu vehemenţă, iar apoi a început să o evite, căci avea o fire cumpătată. (41) Însă ea,
dominată de pofta trupească şi de dorinţa mârşavă, a continuat să-l ispitească şi să îi taie calea
neîncetat, dar văzând că nu reuşeşte să îşi atingă scopul, a recurs în cele din urmă la violenţă;
aşa că l-a prins de manta şi l-a tras cu putere în pat, căci pasiunea îi dădea puteri sporite, aşa
cum dă şi oamenilor slabi. (42) Dar el, dovedindu-se mai puternic chiar şi decât această
oportunitate tentantă, a strigat aşa cum face un om liber şi vrednic de neamul său, zicând, De
ce încerci să mă forţezi? Noi, descendenţii evreilor, suntem călăuziţi de obiceiurile şi legile
noastre; (43) alte popoare permit ca tinerii, după ce împlinesc vârsta de paisprezece ani, să
aibă relaţii cu concubine sau cu prostituate sau cu femei care îşi vând trupul fără nicio
reţinere. Dar la noi, prostituatele sunt pedepsite, căci orice femeie care adoptă un astfel de
mod de viaţă este condamnată la moarte. Prin urmare, înainte de căsătorie, noi nu ştim nimic
despre o femeie şi, nefiind întinaţi de vreo relaţie anterioară, ne apropiem de soţiile noastre
fecioare la fel de puri cum sunt şi ele, propunându-ne ca scopul căsătoriei noastre să nu fie
plăcerea, ci naşterea unui copil legitim. (44) Aşadar, eu m-am păstrat pur până în ziua de
astăzi, aşa că nu voi încălca legea săvârşind un adulter, care este cel mai mare păcat; şi chiar
dacă în trecut aş fi dus o viaţă dezordonată şi aş fi fost mânat de ale tinereţii valuri, imitând
caracterul imoral al băştinaşilor, şi tot nu s-ar cuveni să întinez căsnicia altui bărbat. Căci cine
nu ar răzbuna o astfel de ofensă cu sânge? Pentru că deşi popoarele diferă în multe privinţe,
totuşi sunt de acord asupra unei singure chestiuni, şi anume că cel care comite o astfel de
faptă merită să moară de zece mii de ori; aşa că cel prins că a comis adulter va fi dat fără
judecată pe mâna soţului care l-a descoperit. (45) Iar tu, care mă îndemni să cad în păcat, vei
atrage asupra mea chiar şi o a treia nenorocire, căci mă pofteşti nu doar să comit adulter, ci să
am relaţii nepermise cu stăpâna mea, care este soţia stăpânului meu; ca şi cum pentru asta aş
fi intrat în casa voastră, ca să-mi neglijez îndatoririle de slujitor, să mă îmbăt şi să mă umplu
de acele dorinţe care s-ar cuveni stăpânului meu care m-a cumpărat, astfel încât să-i întinez
căsnicia, casa şi familia. (46) Cu toate acestea, sunt hotărât să îl cinstesc nu doar ca pe un
stăpân, ci şi ca pe unul care a fost binefăcătorul meu. El mi-a dat în grijă întreaga lui
gospodărie; niciun lucru, oricât de mic sau mare, nu este în afara guvernării mele, cu excepţia
ta, care eşti soţia lui. Şi ca răsplată pentru bunătatea lui, crezi că se cuvine ca eu să mă dedau
la acele fapte la care tu mă îndemni? Ci eu mă voi strădui să îl slujesc cu credinţă, aşa cum se
cuvine, pentru a-i răsplăti această bunătate pe care mi-a arătat-o. (47) Pentru că el, care este

507
stăpânul meu, m-a făcut pe mine din prizonier şi sclav un om liber şi un cetăţean, cel puţin
atât cât a depins de el; şi cum aş putea eu, care sunt un sclav, să mă compar cu stăpânul meu,
ca şi cum ar fi un străin şi un prizonier? Şi ce caracter ar trebui să am ca să comit aşa o faptă
lipsită de sfinţenie? Şi cât de neobrăzat ar trebui să fiu ca să-l mai pot privi în ochi? Conştiinţa
vinovăţiei m-ar face să nu pot îndura asta, chiar dacă aş rămâne nedescoperit, pentru că în
realitate fapta mea nu va rămâne ascunsă, întrucât există mulţi martori ai lucrurilor care se fac
pe furiş, care nu vor păstra tăcerea. (48) Şi chiar dacă nimeni nu ar şti, sau dacă niciun martor
nu va da în vileag această faptă, eu însumi aş depune mărturie împotriva mea pentru cele
petrecute, prin înfăţişare, prin privire, prin voce, căci, aşa cum am spus adineaori, voi fi
condamnat de propria mea conştiinţă. Iar dacă nimeni nu mă va da în vileag, nu mă voi teme
eu de dreptatea lui Dumnezeu, cel care vede toate faptele pe care le comite omul?
X. (49) Şi a prezentat toate aceste argumente şi a filozofat în felul acesta până când ea
a încetat să mai insiste; însă dorinţele sunt mai puternice decât simţurile externe, de aceea el,
ştiind asta, a fugit de ele, lăsându-şi veşmântul în mâinile ei, căci aceasta îl ţinea strâns. (50)
Iar faptul respectiv i-a permis să inventeze o poveste plauzibilă, prin care să se răzbune
împotriva acestui tânăr; căci atunci când soţul ei s-a întors de la adunarea publică, ea,
prefându-se a fi o femeie modestă şi la locul ei, chiar dacă avea multe obiceiuri necumpătate,
i-a spus plină de indignare, „Ai luat la noi un slujitor, un sclav dintre evrei, care nu numai că
şi-a întinat sufletul, căci tu pur şi simplu şi fără niciun fel de cugetare i-ai dat pe mână
întreaga gospodărie, ci chiar a încercat să mă siluiască. (51) Întrucât nu s-a mulţumit să îi
seducă doar pe tovarăşii săi slujitori, fiind un om lasciv şi desfrânat, ci a încercat să-şi bată joc
şi de mine, stăpâna lui, şi să mă aibă cu forţa; iar dovezile poftelor sale nebuneşti sunt vizibile
şi clare; căci atunci când m-a agresat, eu mi-am chemat în ajutor slujitorii, iar el a fugit de
teamă să nu fie prins”. (52) Şi arătându-i veşmântul acestuia, a dat de înţeles că spune
adevărul; iar stăpânul său, crezând în spusele soţiei lui, a dat poruncă gărzilor să îl arunce pe
om în închisoare, comiţând două greşeli importante: prima, că nu i-a dat posibilitatea să se
apere, ci fără niciun fel de judecată l-a condamnat pe cel ce nu făcuse nimic rău, ca şi când ar
fi comis cea mai mare crimă; a doua, că veşmântul despre care femeia spunea că a fost
abandonat de tânăr era într-adevăr o dovadă de violenţă, însă aceasta nu justifica lucrurile de
care era acuzat, ci mai degrabă era o dovadă a lucrurilor care i se oferiseră, şi a dârzeniei cu
care femeia îşi urmărise scopul; căci dacă acel om ar fi dat dovadă de violenţă, el ar fi fost
acela care ar fi pus mâna pe veşmântul stăpânei sale; dar el şi-a abandonat veşmântul tocmai
pentru că el însuşi a fost cel abuzat. (53) Însă probabil că poate fi iertat pentru ignoranţa sa
nemăsurată, deoarece a trăit în casa cămăraşului, şi s-a umplut de sânge, şi de fum, şi de
cenuşă, aşa că raţiunea sa nu a apucat să se calmeze şi să se bucure de linişte, întrucât a fost
tulburată şi mai mult, sau cel puţin în aceeaşi măsură ca şi trupul.
XI. (54) Am schiţat deja trei tipuri de oameni care se ocupă cu treburile publice:
păstorul, adminstratorul unei case şi omul cu tărie morală; primele două dintre acestea le-am
analizat pe larg. Însă omul cumpătat este conectat la treburile publice la fel de mult ca şi
celelalte două tipuri; (55) întrucât cumpătarea este un lucru bun şi izbăvitor în toate
împrejurările vieţii, şi cu atât mai mult în treburile statului; iar cei ce doresc să înţeleagă de ce
au la dispoziţie dovezi numeroase şi uşor de obţinut. (56) Căci cine nu ştie că lipsa de
cumpătare a distrus popoare, şi regiuni, şi ţări întregi de pe tot cuprinsul lumii, prin
nenorocirile care s-au abătut asupra lor de pe mare sau de pe uscat? Pentru că războaiele cele
mai multe şi cele mai crâncene au fost aprinse de iubire, şi de adulter, şi de şiretlicurile
femeilor; şi din cauza lor au pierit mulţi greci şi barbari minunaţi, ca şi o mulţime de tineri
locuitori ai cetăţilor. (57) Iar rezultatele lipsei de cumpătare sunt revoltele interne, şi
războaiele, şi multe alte lucruri rele. Pe când cumpătarea conduce la stabilitate şi pace,
precum şi la dobândirea binecuvântărilor desăvârşite, care ne provoacă o desfătare deplină.

508
 XII. (58) Se cuvine, aşadar, să o luăm metodic şi să vedem ce ni se sugerează prin
intermediul acestei alegorii. Se spune că omul care l-a luat la el pe acest slujitor despre care
vorbim era eunuc; căci este firesc ca mulţimea, simbolizată de eunuc, să cumpere serviciile
celor care sunt iscusiţi în treburile statului, întrucât eunucii posedă organe reproducătoare, dar
acestea au fost deposedate de puterea lor de generare; la fel cum există oameni care deşi au
ochi, au vederea înceţoşată, fiind astfel văduviţi de posibilitatea de a-i folosi la întreaga
capacitate, deoarece nu pot vedea limpede. (59) Aşadar, ce asemănări există între eunuci şi
mulţime? Mulţimea, ca şi eunucii, este incapabilă să dea naştere înţelepciunii, dar se preocupă
de virtute; pentru că atunci când oameni din diferite ţinuturi şi din diferite neamuri se adună
de-a valma într-un singur loc, spusele lor pot fi cuviincioase şi potrivite, dar semnificaţia lor,
precum şi faptele pe care oamenii le săvârşesc, vor fi în contradicţie cu discursul acestora;
căci mulţimea preferă lucrurile false celor adevărate, întrucât este mânată de idei greşite,
deoarece nu şi-a aplecat atenţia asupra lucrurilor cu adevărat vrednice de cinste. (60) Motiv
pentru care (cu toate că ar putea părea extrem de nefiresc), se spune că acest eunuc avea o
soţie; pentru că mulţimea curtează dorinţa, la fel cum bărbatul curtează o femeie; căci de
dragul ei spune şi face orice, şi o transformă într-un consilier care să-i spună de fiecare dată ce
trebuie şi ce nu trebuie să zică, indiferent că este vorba de lucruri mărunte sau de chestiuni
importante, căci el nu este obişnuit să cugete pe îndelete; (61) aşa că povestitorul sacru îl
numeşte pe bună dreptate Marele Bucătar (n.t. Marele Cămăraş). Căci un bucătar studiază
doar acele lucruri care satisfac plăcerile nemăsurate ale pântecelui, şi tot aşa şi mulţimea, care
fiind preocupată doar de treburile publice, studiază doar acele plăceri şi tentaţii care îi vin prin
intermediul auzului, pentru că în felul acesta mintea se relaxează, întrucât nervii sufletului
sunt oarecum detensionaţi. (62) Şi cine nu are cunoştinţă de gâlceava care există între medici
şi bucătari? Căci primii prepară cu sârguinţă şi ingeniozitate lucruri sănătoase, chiar dacă
acestea nu sunt plăcute la gust; pe când ceilalţi, dimpotrivă, pregătesc doar ceea ce este plăcut
şi trec cu vederea ceea ce poate fi benefic. (63) Prin urmare, legile unui popor şi oamenii care
guvernează în conformitate cu ele sunt asemenea medicilor, şi la fel sunt şi acei sfetnici şi
judecători care se preocupă de siguranţa comună şi de securitatea statului, căci aceştia nu
linguşesc pe nimeni. Însă cei mai mulţi dintre tineri se aseamănă cu bucătarii; pentru că
scopul lor nu este acela de a da oamenilor ceea ce este benefic pentru ei, ci doar de a savura la
maximum momentul prezent.
XIII. Iar mulţimea, ca şi femeia nestăpânită, îl iubeşte pe omul experimentat în
treburile statului, şi îi spune: Om bun, lasă-te pradă mulţimii în mijlocul căreia trăieşti şi uită
de caracterul tău, şi de căutările tale, şi de orice discurs, şi de felul în care ai fost crescut. Şi
lasă-te călăuzit de mine, şi fii slujitorul meu, şi fă-mi toate plăcerile; căci eu nu suport
lucrurile austere şi de durată, şi adevărurile iubite prosteşte, şi persistenţa în dreptate, care îşi
dă în orice împrejurare aere de importanţă şi demnitate; căci acestea nu duc nicăieri, şi nu-şi
doresc nimic altceva decât ceea ce este simplu şi util, fără a avea intenţia să-şi bucure
ascultătorii. Şi nici nu ştii că unii oameni spun despre tine nenumărate calomnii, pe care le
aduc la cunoştinţa soţului meu şi stăpânului tău, care este mulţimea; pentru că mi se pare că
până acum te-ai comportat ca un om liber, şi am impresia că nu ai deloc cunoştinţă de faptul
că eşti sclavul unui stăpân tiranic. Căci dacă ai fi înţeles că doar omul liber poate acţiona
independent, pe când sclavul se supune ordinelor altora, atunci ai fi lăsat deoparte această
încăpăţânare şi ai fi învăţat să te apropii de mine, care sunt soţia lui, adică dorinţa, şi ai fi
făcut orice ca să mă mulţumeşti, pentru că în felul acesta şi tu ai fi avut parte de cea mai mare
plăcere.
XIV. Însă omul de stat ştie că poporul are autoritatea unui stăpân, dar cu toate acestea
el nu va accepta să fie sclavul acestuia, ci se va considera un om liber, îndreptăţit să facă tot
ce-i stă în putinţă pentru a-şi bucura sufletul. Şi el va spune limpede, Nu am învăţat să fiu
sclavul voinţei poporului, şi niciodată nu voi învăţa acest obicei, ci având dorinţa de a guverna

509
cetatea ca un bun adminstrator sau ca un tată bine intenţionat, voi face acest lucru în mod
cinstit şi fără viclenie, renunţând la orice ostilitate. Şi nutrind aceste sentimente voi fi deschis
la orice investigaţie, şi nu voi tăinui nimic, şi nici nu o să mă ascund ca un hoţ, ci îmi voi
păstra conştiinţa curată şi clară, ca şi cum ar fi luminată de soarele amiezii; căci adevărul este
lumină. Şi nu o să mă tem de niciunul din lucrurile rele cu care aceştia mă ameninţă, nici
măcar de ameninţarea cu moartea; pentru că în ochii mei, ipocrizia este mai cumplită ca
moartea. Şi de ce să am de a face cu astfel de lucruri? Căci chiar dacă norodul ar fi un despot,
cum aş putea eu să fiu un sclav, atâta vreme cât strămoşii mei sunt la fel de nobili ca orice om
de pe pământ? De aceea, mă simt îndreptăţit să mă consider un om liber şi un cetăţean al
acestei lumi măreţe şi minunate. Şi ce stăpân ar putea să-mi provoace teamă atâta timp cât nu
pot fi influenţat nici de daruri, nici de îndemnuri, nici de faimă, nici de mirajul puterii, nici de
obrăznicie, nici de dorinţa de a da impresia că sunt diferit de ceea ce sunt cu adevărat, nici de
lipsa de cumpătare, nici de laşitate, nici de nedreptate şi de nici un alt motiv care îşi trage seva
din pasiune şi răutate? Cu siguranţă că acest stăpân este dominaţia oamenilor. Însă ei vor să
aibă autoritate asupra trupului meu, şi nicidecum asupra mea; pentru că eu mă identific cu
partea cea mai minunată a alcătuirii mele, adică cu mintea în seama căreia m-am lăsat şi care
mă călăuzeşte în această viaţă; şi dau puţină atenţie trupului meu muritor, care se lipeşte de
mine ca o lipitoare, şi chiar dacă este rănit într-un fel sau altul, puţin îmi pasă, căci m-am
descotorosit de toţi stăpânii cruzi care sălăşluiesc în el, scăpând astfel de strânsoarea teribilă a
necesităţii. Prin urmare, dacă voi fi nevoit să mă comport ca un judecător, voi lua hotârârea
care se cuvine, şi nu voi înclina balanţa nici spre omul bogat, datorită averilor sale, nici spre
omul sărac, din compasiune pentru nenorocirile de care are parte, ci lăsând deoparte orice
rang şi orice circumstanţe exterioare referitoare la cei pe care urmează să îi judec, voi da un
verdic onest, în conformitate cu ceea ce mi se pare just. Iar dacă sunt solicitat în calitate de
sfătuitor, voi exprima păreri care servesc interesului comun, chiar dacă acestea nu vor fi pe
placul tuturor. Iar dacă sunt membru al unei adunări, voi lăsa discursurile sterile pe seama
altora, şi voi vorbi simplu şi cu folos, mustrând, reproşând, corijând, căci nu voi folosi un
limbaj plin de mânie şi fanatism, ci mă voi manifesta ca un om liber şi cumpătat. Iar dacă
cineva nu doreşte să progreseze, îl las în seama părinţilor, şi tutorilor, şi învăţătorilor, şi a
tuturor acelora care au grijă de tineri, căci aceştia îi mustră pe copiii lor, pe orfanii pe care-i
au în grijă, precum şi pe discipolii lor, strunindu-i uneori chiar şi cu bătaia; însă aceştia nu
trebuie acuzaţi că folosesc cuvinte licenţioase sau că folosesc violenţa, ci dimpotrivă, trebuie
priviţi ca prieteni şi binefăcători; căci ar fi de-a dreptul nepotrivit pentru mine, care am
experienţă în treburile statului şi care sunt apărătorul intereselor oamenilor care mi-au fost
daţi în grijă, să mă comport mai rău decât aceia care au studiat arta vindecării; pentru că un
medic nu se va uita la rangul înalt sau la bogăţia pacientului său, ori la faptul că provine dintr-
o familie nobilă; şi nici nu va ţine cont de faptul că este cel mai faimos monarh sau cel mai
mare tiran al timpurilor sale, ci va avea în vedere un singur scop, şi anume acela de a avea
grijă de sănătatea sa pe cât îi stă în putinţă. Iar dacă va fi nevoie să recurgă la extirpare sau
cauterizare, cu toate că este un slujitor sau, cum ar spune unii, un sclav, acesta îl va tăia sau
cauteriza pe stăpânul său. Dar eu, care am ca pacient nu un singur om, ci un întreg oraş, care
este bolnav de cea mai cumplită boală, cauzată de tot felul de dorinţe, ce ar trebui să fac? Să
abandonez orice idee legată de interesul general al statului pentru a gâdila urechile unuia sau
altuia cu linguşelile mele slugarnice şi lipsite de bărbăţie? Păi mai degrabă aş prefera să mor
decât să vorbesc doar cu scopul de a desfăta auzul şi de a ascunde adevărul, lăsând deoparte
orice gând referitor la ceea ce este cu adevărat benefic. „Atunci”, cum spune dramaturgul
tragic, „Atunci să vină focul, şi fierul muşcător/ Să-mi ardă carnea şi să-ţi domolească pofta/
Şi să-mi bei sângele întunecat şi cald; căci jur/ Că stelele luminoase care acoperă cerul/ Vor
coborî sub pământ, iar pământul însuşi/Se va avânt către cer/Atunci când vorbe
slugarnice/Vor ieşi de pe buzele mele”. Dar când poporul este suveran, un om de stat cu un

510
asemenea caracter masculin, şi care se ţine la distanţă de pasiuni, şi de plăcere, şi de teamă, şi
de durere, şi de dorinţă, nu va fi pe placul lui; de aceea îl va aresta pe cel care îi vrea binele şi
care îi este prieten şi îl va pedepsi ca şi cum ar fi un duşman; însă în felul acesta, asupra
poporului se abate cea mai mare pedeapsă, şi anume ignoranţa; de aceea, statul nu învaţă acea
lecţie care este cea mai frumoasă şi mai folositoare dintre toate, şi anume ascultarea de
guvernatorul său, din care izvorăşte această ştiinţă a guvernării.
XV. Şi pentru că am vorbit destul despre această chestiune, haideţi să vedem ce
urmează în continuare. Tânărului calomniat de soţia stăpânului său, care era îndrăgostită de el,
şi care l-a acuzat de tot felul de lucruri, de care ea însăşi se făcea vinovată, nu i s-a permis să
se apere, ci a fost dus la închisoare. Şi pe când se afla acolo, a dat dovadă de o asemenea
virtute, încât i-a uimit chiar şi pe aceia care se simţeau complet abandonaţi, întrucât au văzut
în el un mângâietor capabil să îi izbăvească de orice rău. Dar temnicerii cruzi şi lipsiţi de
omenie nu sunt neştiutori. Căci prin natura lor, aceştia sunt nemiloşi, şi devin mai violenţi şi
mai sălbatici pe zi ce trece, pentru că niciodată nu văd, nu spun şi nu fac niciun lucru bun, ci
singurul lucru pe care-l fac este să se dedea unor acte de violenţă şi barbarie. Pentru că sunt
oameni cu trupuri bine făcute, care pe lângă vigoarea lor firească au dobândit şi arta
luptătorilor, devenind astfel şi mai puternici; iar această forţă irezistibilă, combinată cu
perfecţiunea trupului, se adaugă ferocităţii lor naturale, făcându-i să nu mai simtă niciun fel de
milă şi să nu mai aibă niciun sentiment respectabil sau omenesc. Şi aşa cum cei care stau în
compania oamenilor buni fac progrese în privinţa caracterului lor, bucurându-se de prezenţa
plăcută a oamenilor buni cu care trăiesc laolaltă; tot aşa şi cei care trăiesc în preajma celor răi
împrumută apucăturile acestora; căci obiceiul este lucru puternic, care copleşeşte natura
omului, făcându-l să se asemene cu el; aşadar, temnicerii trăiesc printre hoţi, jefuitori şi
spărgători de case, printre oameni obraznici şi violenţi, printre ucigaşi, şi persoane care au
comis adulter, şi jefuitori de temple, de la care se molipsesc de tot felul de răutăţi şi obiceiuri;
şi din amestecul acestora rezultă o combinaţie de nedreptate de-a dreptul confuză şi
dezonorantă.
XVI. Cu toate acestea, chiar şi un astfel de om este influenţat de virtutea acestui tânăr;
de aceea, nu numai că îi dă libertate şi îi garantează securitatea, ci chiar îi încredinţează
autoritatea asupra tuturor prizonierilor; aşa încât el a continuat să rămână un temnicer, dar în
realitate i-a încredinţat tânărului toată munca care trebuia făcută, situaţie de care au beneficiat
din plin toţi prizonierii. În consecinţă, aceştia au considerat că nu se mai află în închisoare, ci
într-o casă de corecţie; căci în loc de torturile şi pedepsele de care aveau parte anterior în
fiecare zi, când erau bătuţi şi legaţi cu lanţuri şi supuşi la tot felul de cazne, erau acum
mustraţi cu limbajul şi doctrinele filozofiei, şi aveau ca modele viaţa şi comportamentul
învăţătorului lor, care erau mai eficace decât orice discurs posibil; căci el, prin viaţa sa plină
de cumpătare şi de tot felul de virtuţi, care era asemenea unei imagini şi unui model de urmat,
i-a transformat pe toţi aceia care păreau a fi complet incurabili, aşa încât acele boli vechi din
sufletele lor puteau avea parte de un răgaz, căci aceştia începuseră să se căiască de ceea ce
făcuseră până atunci, şi să rostească cuvinte de felul acesta, „Unde a fost tot acest bine pe care
nu am reuşit să-l găsim atunci când aveam nevoie? Căci iată, acum străluceşte atât de tare,
încât ne este ruşine să îl privim, căci ne vedem ticăloşia ca într-o oglindă”.
XVII. Şi pe când aceştia făceau asemenea progrese, în închisoare sunt aduşi doi din
eunucii regelui; unul era Marele Paharnic, iar celălalt Marele Pitar, care fuseseră condamnaţi
pentru abuzuri în funcţiile pe care le deţineau. Iar Iosif a avut aceeaşi grijă faţă de ei pe care o
avea şi faţă de ceilalţi, rugându-se să poată să îi facă pe toţi aceia care îi erau încredinţaţi să
devină persoane cu un comportament ireproşabil. Şi nu după mult timp, când s-a dus să
viziteze prizonierii, i-a văzut pe eunuci mai plini de nedumerire şi mai deprimaţi ca niciodată;
şi dându-şi seama după durerea lor profundă că li s-a întâmplat ceva ciudat, i-a întrebat de ce
sunt mâhniţi. Iar când aceştia i-au răspuns că sunt trişti şi nedumeriţi deoarece au avut nişte

511
vise, şi ştiind că el le poate tălmăci, le-a zis, „Înveseţiţi-vă şi povestiţi-mi ce-aţi visat; căci în
felul acesta, prin voia lui Dumnezeu, le veţi putea pricepe; căci El vrea să dezvăluie, celor
doritori să cunoască adevărul, toate acele lucruri care stau ascunse în întuneric”. Primul a
vorbit Marele Paharnic, care a spus, „În somnul meu, o viţă de vie era înainte-mi; şi aceasta
avea trei rădăcini şi un trunchi foarte gros, şi înflorise şi dădea-n vlăstari ciorchini de struguri
copţi, aşa cum se întâmplă în mijlocul toamnei; iar când aceşti struguri s-au copt, am luat un
strugure, l-am stors în paharul lui Faraon, astfel încât să îi asigur suveranului meu o cantitate
suficientă de vin neamestecat”. Iar Iosif, după un scurt răgaz, i-a spus, „Visul tău este de bun
augur, căci vei fi repus în funcţia pe care o aveai înainte; căci cele trei rădăcini ale viei fac
referire în mod figurat la trei zile, după care regele îşi va aminti de tine şi va trimite pe cineva
care să te scoată de aici, şi te va ierta, şi îţi va permite să îţi recapeţi rangul pe care l-ai avut
anterior, şi îi vei turna din nou vin în pahar, ca o confirmare a autorităţii tale, şi vei pune
paharul în mâna stăpânului tău”. La auzul acestor lucruri, Marele Paharnic s-a bucurat.
XVIII. Iar Marele Pitar, primind cu bucurie această tălmăcire, şi bucurându-se la
gândul că şi el a avut parte de un vis favorabil (deşi acesta avea un caracter total opus), fiind
înşelat de faptul că celălalt eunuc primise speranţe pozitive, a vorbit în felul acesta: „Am avut
şi eu un vis: Se făcea că purtam pe cap trei coşuri cu pâine. Iar în coşul cel mai de deasupra
erau aluaturi coapte, pe care regele le mânca în mod obişnuit; şi se aflau acolo tot felul de
prăjituri şi de delicatese pentru masa regelui; dar păsările cerului coborau şi le mâncau din
coşul de pe capul meu, până când au devorat totul; şi nu a mai rămas nimic din ceea ce
pregătisem”. Atunci Iosif a spus, „Mi-aş fi dorit să nu fi avut acest vis, sau dacă l-ai avut, să-l
fi ţinut ascuns; sau dacă altcineva ar fi vorbit despre el, să o fi făcut de la distanţă, ca să nu-l
aud şi să nu-mi fie adus la cunoştinţă, pentru că îmi displace să fiu mesagerul unor veşti rele;
căci eu sunt alături de cei ce se află în necaz, şi din cauza omeniei mele mă îndurerează
profund neorocirile care îi lovesc. Dar pentru că tălmăcitorii de vise sunt obligaţi să spună
adevărul, întrucât sunt interpreţi ai oracolelor divine şi profeţi ai voinţei lui Dumnezeu, îţi voi
tălmăci visul şi nu îţi voi ascunde nimic; căci cel mai bun lucru este ca indiferent de situaţie să
spui adevărul, căci cuvintele adevărate sunt cele mai sfinte dintre toate. Cele trei coşuri
simbolizează trei zile; şi după trei zile, regele va porunci să fii crucificat şi să ţi se taie capul,
iar păsările vor veni şi se vor înfrupta din trupul tău, până când te vor devora în întregime”. Şi
după cum era şi firesc, Marele Pitar a fost tulburat, iar mintea sa a fost cuprinsă de suferinţă.
Însă după trei zile, regele şi-a serbat ziua de naştere, şi toţi oamenii din ţară s-au adunat la
ospeţe, mai ales cei din palatul regal. Prin urmare, când toţi dregătorii se aflau la petrecere, şi
când toată gospodăria şi toţi slujitorii se distrau ca la un banchet public, regele, aducându-şi
aminte de eunucii săi care se aflau în închisoare, a poruncit ca aceştia să fie aduşi înaintea sa;
iar când i-a văzut, a confirmat tălmăcirile lui Iosif, poruncind ca unul să fie crucificat şi să i se
taie capul, iar celuilalt să îi fie redată funcţia pe care o deţinuse anterior.
XIX. Dar Marele Paharnic, odată ce a ieşit din închisoare, a uitat de cel care îi
proorocise că va fi eliberat, şi care-i oferise alinare în nenorocirea care se abătuse asupra lui,
poate pentru că era un om nerecunoscător, care uita uşor de cei care îi făceau bine, sau poate
pentru că providenţa dorea ca norocul acelui tânăr să nu se datoreze unui alt om, ci doar lui
însuşi; căci după doi ani, acesta a tălmăcit două vise, prin care i-a prezis faraonului atât
lucrurile bune, cât şi cele rele care urmau să se petreacă în regatul său; şi fiecare vis se referea
la acelaşi lucru, ca să confirme adevărul celor revelate. Căci se făcea că din Râu au ieşit şapte
vaci, frumoase la vedere şi grase la trup, şi păşteau pe mal; iar după ele au ieşit alte şapte vaci,
urâte la vedere şi slabe la trup, şi păşteau pe malul Râului lângă celelalte vaci. Apoi, pe
neaşteptate, cele urâte şi slabe la trup le-au înghiţit pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi
grase, dar cu toate acestea, trupurile lor nu s-au umflat, ci chair au devenit mai slabe, sau cel
puţin au rămas la fel de slabe ca înainte. Iar după ce s-a trezit şi a adormit a doua oară, a avut
un al doilea vis; căci se făcea că şapte spice de grâu, pline şi frumoase, creşteau dintr-un

512
singur pai; dar iată că după ele s-au ivit alte şapte spice, subţiri şi pălite de vântul de răsărit; şi
cele şapte spice subţiri şi pălite le-au înghiţit pe cele şapte spice frumoase şi pline. Şi văzând
aceste lucruri, a rămas treaz până dimineaţa, căci nu a mai putut dormi din cauza grijilor, aşa
că în zori a trimis după sofişti să-i tălmăcească visul; şi pentru că niciunul dintre ei nu a fost
capabil să facă asta, dar pentru că adevărul trebuia să iasă la lumină, Marele Paharnic a ieşit în
faţă şi a spus, „O, stăpâne, există o speranţă să îl găseşti pe omul pe care îl cauţi; căci atunci
când eu şi Marele Pitar i-am relatat visele noastre, el ni le-a tălmăcit cu atâta precizie, încât tot
ce ne-a prezis s-a adeverit, atât pedeapsa Marelui Pitar, cât şi bunăvoinţa ta faţă de mine”.
XX. Aşa că regele, auzind aceste lucruri, a poruncit oamenilor săi să meargă şi să-l
aducă pe tânăr înaintea sa; iar aceştia i-au tăiat părul, atât cel de pe cap, cât şi cel de pe faţă,
pentru că în acest interval de timp de când se afla în închisoare crescuse foarte mult, apoi i-au
dat un veşmânt splendid în locul celui sordid, şi după ce l-au împodobit şi în alte feluri, l-au
adus înaintea regelui; şi din înfăţişarea sa, acesta a înţeles că are în faţă un om născut liber, de
viţă nobilă (căci unii oameni au imprimate anumite caracteristici exterioare, ce nu sunt
vizibile pentru toţi, ci doar pentru cei cu mintea ascuţită), aşa că a spus, „Sufletul meu
presimte că visele mele nu vor rămâne pentru vecie ascunse şi pline de incertitudine; căci
acest tânăr emană înţelepciune, şi cred că va fi capabil să îmi dezvăluie adevărul şi să
disipeze, ca să spun aşa, întunericul cu ajutorul luminii, şi ignoranţa sofiştilor de la curtea
noastră prin intermediul cunoaşterii sale”. Apoi, i-a relatat visul pe care l-a avut. Iar Iosif, fără
a fi intimidat de rangul şi măreţia vorbitorului, i s-a adresat ca de la rege la slujitor şi nu ca de
la slujitor la rege, păstrând totuşi buna cuviinţă, şi i-a spus: „Domnul ţi-a dezvăluit ce urmează
să se întâmple în ţara ta. Să nu crezi că cele două vise pe care le-ai avut sunt diferite; căci ele
se referă la acelaşi lucru, iar faptul că ţi-au apărut amândouă nu este ceva inutil, căci ele sunt
menite să-ţi întărească convingerea; pentru că cele şapte vaci grase la trup şi cele şapte spice
de grâu pline şi frumoase indică şapte ani de fertilitate şi belşug; iar cele şapte vaci urâte la
vedere şi slabe la trup care au venit după cele grase, precum şi cele şapte spice subţiri şi pălite
de vântul de răsărit, se referă la alţi şapte ani în care va fi foamete; aşa că prima dată vor veni
cei şapte ani de belşug, iar recoltele vor fi extrem de bogate, căci râul va inunda în fiecare an
ţara Egiptului şi toate regiunile de câmpie, ca şi cum aceseta nu ar fi fost fertilizate şi udate
niciodată. Apoi, va urma o perioadă de şapte ani cu caracteristici total opuse, cu numeroase
lipsuri şi nevoi, căci râul nu se va mai revărsa şi nu va mai fertiliza pământurile, aşa încât
fosta prosperitate va rămâne doar o amintire, iar rezervele din recoltele anterioare se vor
epuiza. Aşadar, aceasta este tălmăcirea viselor pe care le-ai avut. Însă există ceva de natură
divină care mă îndeamnă să îţi sugerez unele lucruri care ţi-ar putea fi de folos atunci când vei
fi încercat în felul acesta; şi încercarea cea mai teribilă pentru toate cetăţile şi pentru toate
ţările este foametea, care trebuie controlată şi temperată într-o oarecare măsură, pentru a nu
deveni atât de puternică încât să îi devoreze pe toţi locuitorii acelor ţinuturi; şi oare cum ar
putea fi temperată? Prisosul din recoltele obţinute în cei şapte ani de belşug, rămas după
aprovizionarea în suficientă măsură a oamenilor, care va reprezenta probabil a cincea parte
din roade, va trebui depozitat în hambare în diferite oraşe şi sate, pentru ca recoltele să nu fie
duse la distanţă, ci să rămână în acele regiuni care le-au produs, pentru ca mai târziu să
uşureze suferinţa oamenilor care trăiesc în acele locuri; şi ar fi bine ca recoltele să fie aduse cu
tot cu spice, fără a fi treierate sau vânturate, şi fără a fi cernute, patru sezoane la rând. În
primul rând, pentru că dacă sunt protejate de paie se vor păstra un timp îndelungat; în al
doilea rând, pentru ca în fiecare an oamenii să îşi aducă aminte de perioada anterioară de
abundenţă, când obişnuiau să treiere şi să vânture; căci imitarea binecuvântărilor anterioare
este menită să producă o a doua plăcere; în al treilea rând, pentru a evita calcularea exactă a
cantităţilor care au fost depozitate, deoarece este greu să apreciezi cantitatea de grâne din spic
şi din snopi; în felul acesta, oamenii nu vor fi demoralizaţi gândindu-se la cantităţile
depozitate, ci se vor bucura de recoltele de grâu pe care le vor primi (căci dintre toate

513
lucrurile, speranţa este cea mai liniştitoare), aşa că într-o anumită măsură vor trăi împăcaţi şi
în perioada de lipsuri amare; în al patrulea rând, pentru că în felul acesta vor exista şi furaje
pentru vite, căci paiele şi pleava ce vor rezulta din treieratul grâului vor fi folosite ca hrană
pentru acestea. Şi va trebui să numeşti un om care să supravegheze toate aceste lucruri cu
multă chibzuinţă şi atenţie, şi care să fie priceput la aşa ceva, pentru a putea lua toate aceste
măsuri fără a provoca ură sau invidie şi fără a da vreun motiv poporului pentru a suspecta că
urmează o foamete iminentă; pentru că ar fi un lucru trist ca oamenii să anticipeze că vor
traversa o perioadă grea şi astfel să înceapă să dispere; iar dacă cineva ar fi curios să cunoască
motivul pentru care se iau aceste măsuri, supraveghetorul va putea să spună că aşa cum pe
timp de pace este bine să îţi faci provizii pentru război, tot aşa şi în anii plini de belşug se
cuvine să te pregăteşti pentru perioadele de lipsuri; şi că războaiele şi foametea vin pe
neaşteptate, aşa cum şi alte evenimente îl iau pe om prin surprindere; de aceea, este bine să
fim pregătiţi; şi nu să încercăm să găsim soluţii atunci când ne confruntăm cu astfel de
situaţii”.
XXI. Când regele a auzit aceste cuvinte, şi când a aflat semnificaţia adevărată şi exactă
viselor sale, precum şi sfaturile utile care i-au fost date de acel tânăr ca să se poată pregăti
pentru un viitor incert, le-a poruncit celor aflaţi în jurul său să se apropie, pentru a putea să
audă cuvintele pe care urma să le spună; şi a grăit în felul acesta: Putem noi oare să găsim pe
cineva asemenea acestui om în care se odihneşte duhul lui Dumnezeu? Şi pentru că toţi i-au
lăudat cuvintele şi au murmurat în semn de acceptare, el l-a privit pe Iosif, care se afla în faţa
sa, şi i-a zis: Omul pe care mă sfătuieşti să îl găsesc nu este departe; luându-ne după
recomandările tale, tu însuţi eşti acela de care avem nevoie, căci după cele spuse de tine eu
cred că cel care te inspiră este însuşi Dumnezeu. Aşa că du-te şi preia guvernarea casei mele
şi a întregului Egipt; şi nimeni să nu mă acuze de indiferenţă sau uşurinţă, ca şi cum m-aş lăsa
pradă indolenţei şi superficialităţii, căci va fi greu să facem faţă acestei nenorociri; iar oamenii
măreţi sunt adesea puşi la încercare într-un timp foarte scurt, de aceea, ei trebuie să-şi
mobilizeze rapid puterea interioară şi să renunţe la orice întârziere în asumarea sarcinilor,
pentru că unele dintre acestea nu suferă amânare, mai ales atunci când este necesar să
acţionăm cu promptitudine. Şi după ce a vorbit astfel, Faraon l-a numit pe Iosif locţiitorul său
la guvernarea regatului, sau mai degrabă, dacă ar fi să spunem adevărul, regele de facto, căci
el a rămas rege doar cu numele; căci în realitate i-a delegat întreaga suveranitate şi s-a purtat
în aşa fel încât să îi confere acestui tânăr toate onorurile. Prin urmare, i-a dat un sigiliu regal şi
o mantie sacră, precum şi un colan de aur pe care să îl poarte în jurul gâtului, şi i-a pus la
dispoziţie a două trăsură pe care o avea, poruncindu-i să facă un tur al cetăţii, însoţit de un
crainic care să anunţe numirea sa în funcţie celor care nu aveau cunoştinţă de ea. Şi mai mult
decât atât, pentru că i-a tălmăcit visele, i-a pus un nume în limba ţării sale şi i-a dat de soţie pe
cea mai frumoasă şi mai nobilă dintre toate femeile din Egipt, şi anume pe fiica preotului
soarelui. Toate aceste lucruri s-au petrecut atunci când Iosif avea cam treizeci de ani. Şi acesta
este sfârşitul oamenilor pioşi; căci chiar şi atunci când se împiedică, ei nu se prăbuşesc
definitiv, ci după o anumită perioadă de timp prind iar rădăcini şi încep să se ridice, astfel
încât niciodată nu vor rămâne la pământ. Pentru că cine şi-ar fi imaginat vreodată că omul
care a fost sclav va ajunge stăpân, şi că cel care a fost prizonier va deveni cel mai ilustru
dintre oameni, şi că din ajutorul unui temnicer va fi ridicat la rangul de locţiitor al regelui, şi
că în loc să stea în închisoare va locui în palatul acestuia, şi că în loc să aibă parte de
dezonoare se va bucura de toată cinstea şi aprecierea? Dar toate aceste lucruri au fost
trecătoare, aşa cum şi altele vor trece, după voia lui Dumnezeu. Însă dacă în suflet există o
singură scânteie de perfecţiune şi virtute, într-o bună zi aceasta va deveni un foc care va
străluci.
XXII. Totuşi, având în vedere faptul că ne-am propus să depăşim relatarea literală şi să
prezentăm semnificaţia sa simbolică, trebuie să facem referire şi la acest lucru. Poate că în

514
momentul acesta, unii oameni pripiţi şi nechibzuiţi vor începe să râdă; dar cu toate acestea, eu
voi vorbi fără a ascunde nimic. Şi voi spune că orice om de stat este un tălmăcitor de vise, dar
care nu face parte din categoria şarlatanilor şi flecarilor, a celor care amăgesc cu sofismele lor
pentru a face bani sau a celor care explică visele oamenilor în speranţa dobândirii unui câştig;
ceea ce vreau să spun este că un om de stat ştie să tălmăcească cu precizie visele măreţe,
comune şi generale, nu doar ale celor care dorm, ci şi ale oamenilor treji. Iar aceste vise, ca să
spunem adevărul, sunt vieţile oamenilor; căci aşa cum atunci când dormim şi visăm, văzând
nu vedem, şi auzind nu auzim, şi gustând şi atingând de fapt nici nu gustăm şi nici nu
atingem, şi vorbind nu vorbim, şi mergând nu mergem, şi mişcându-ne şi ocupând anumite
poziţii, în realitate nici nu ne mişcăm, nici nu ajungem acolo unde vrem; căci toate acestea
sunt doar simple fantezii, fără niciun fel de bază reală, pentru că mintea îşi reprezintă lucruri
care nu există, ca şi cum ar exista; tot aşa şi fanteziile celor care merg se aseamănă cu visele
persoanelor care dorm. Iar aceste viziuni vin şi pleacă, apar şi dispar, fără a putea fi înţelese.
Şi oricine visează în felul acesta va găsi în el însuşi dovada celor spuse de mine, mai ales dacă
se întâmplă să fie vorba despre un om în vârstă. Căci a fost mai întâi un prunc, apoi un copil,
apoi un băieţandru, apoi un tânăr, apoi un om în toată firea, şi în cele din urmă un bătrân, însă
nu a fost toate aceste lucruri în acelaşi timp. Nu a dispărut oare pruncul înaintea copilului, iar
copilul înaintea băieţandrului, iar băieţandrul înaintea tânărului, iar tânărul înaintea omului în
toată firea, iar omul în toată firea înaintea celui bătrân? Iar bătrânul nu a dispărut în moarte?
Poate că fiecare vârstă a omului cedează în faţa celei care urmează, şi într-o anumită privinţă
chiar moare; iar natura ne învaţă în felul acesta să nu ne temem de moartea care va veni
pentru noi toţi, pentru că ne-a fost uşor să îndurăm morţile noastre anterioare, adică moartea
pruncului, şi cea a copilului, şi cea a băieţandrului, şi cea a tânărului, şi cea a omului matur,
etape care au luat de mult sfârşit atunci când ajungem la bătrâneţe.
XXIII. Şi nu sunt toate celelalte lucruri referitoare la trup nişte vise? Nu este
frumuseţea un lucru efemer, care dispare cu puţin timp înainte de maturitate? Şi nu este
sănătatea un lucru nesigur, căci slăbiciunea stă în aşteptare, pregătită să o submineze? Şi tot
aşa, nu este puterea distrusă cu uşurinţă de bolile ce ne lovesc din diferite cauze? Şi acurateţea
simţurilor noastre externe nu este ea slăbită de stările noastre sufleteşti? În ceea ce priveşte
lucrurile externe, cine nu ştie că acestea sunt efemere? Căci într-o singură zi, averi uriaşe s-au
prăpădit cu desăvârşire. Şi foarte mulţi oameni sus-puşi, care s-au bucurat de cele mai înalte
onoruri de pe pământ, au ajuns în dizgraţie din cauze pe care le-au neglijat sau pe care le-au
dispreţuit. Puterea şi autoritatea regilor au fost răsturnate şi au dispărut în câteva clipe. Un
exemplu care să ateste adevărul spuselor mele este Dionysos, tiranul Siciliei, care a trăit în
Corint, unde a găsit refugiu după ce a fost expulzat din teritoriile pe care le stăpânea; şi cu
toate că fusese un suveran atât de mare, a devenit învăţător. Un alt exemplu este Cresus,
regele Lidiei, cel mai bogat dintre monarhi, cel care, din dorinţa de a distruge regatul
persanilor, nu numai că şi-a dus toţi oamenii la pieire, dar a fost foarte aproape să fie ars de
viu. Iar despre vise mărturisesc nu numai oamenii, ci şi cetăţile, popoarele şi ţările; este cazul
Greciei, al ţinuturilor stăpânite de barbari, al locuitorilor continentelor şi insulelor, al Europei
şi Asiei, al Orientului şi Occidentului; căci absolut nimic nu a rămas vreodată în aceeaşi stare;
ci totul a fost supus schimbării. Odinioară, Egiptul stăpânea peste multe popoare, dar acum se
află în robie. Macedonenii au fost la un moment dat atât de puternici, încât au cucerit întreaga
lume; însă în zilele noastre, plătesc tribut stăpânilor lor prin intermediul perceptorilor. Unde
este casa Ptolemeilor şi gloria urmaşilor lui Alexandru, care au dominat pământul şi mările de
la un capăt la altul? Unde este libertatea atât de multor popoare şi ţări independente? Pe de
altă parte, unde este starea de robie a celor ce le-au fost supuse? N-au stăpânit perşii pe parţi?
Şi prin schimbările care au avut loc, şi care se petrec neîncetat, nu stăpânesc acum parţii
asupra perşilor? Unii vorbesc necontenit despre faptul că vor avea parte de o prosperitate
îndelungată; apoi îşi dau seama că norocul lor este doar un început al nenorocirilor; şi

515
grăbindu-se să aibă parte de lucruri bune, vor constata că vor obţine exact opusul lor; şi
dimpotrivă, aşa cum se întâmpă de multe ori, atunci când se aşteaptă la o soartă cumplită, vor
avea parte doar de lucruri bune. Există atleţi care s-au lăudat cu forma bună în care se află, şi
cu puterea lor, şi cu vigoarea trupului, şi care au sperat să obţină o victorie incontestabilă, dar
cărora nu li s-a permis să concureze pentru premiu sau care, coborând în arenă, au fost
învinşi; pe când alţii, care nu sperau nici măcar la locul al doilea, au primit cununa de lauri şi
au plecat cu premiul cel mare. De asemenea, unii oameni care au plecat cu corabia pe timp de
vară (căci acesta este anotimpul cel mai bun pentru călătorii), au naufragiat; în timp ce alţii,
care credeau că vor pieri, deoarece erau forţaţi să plece pe mare, au ajuns în portul de
destinaţie teferi, fără a fi răniţi şi fără a întâmpina vreun pericol. Şi tot aşa, unii negustori se
grăbesc spre un câştig sigur, fără să ştie că vor fi păgubiţi; pe când alţii, care cred că vor
pierde, vor obţine în realitate profituri însemnate – atât de nesigură este soarta de o parte şi de
alta, şi aşa ne împinge ea spre bine sau spre rău; iar treburile omeneşti sunt puse, ca să
spunem aşa, pe un cântar, şi ele urcă sau coboară în funcţie de greutatea lor. Căci o mare
neclaritate şi un întuneric dens le acoperă. Iar noi rătăcim de colo-colo ca nişte somnambuli,
fără a fi capabili să înţelegem ceva prin puterea raţiunii şi fără a putea să ne agăţăm de ceva
sigur; pentru că toate lucrurile sunt asemenea umbrelor sau fantomelor. Şi ca într-o
procesiune, ceea ce vine pentru prima dată trece repede şi iese din raza noastră vizuală; şi aşa
cum şuvoiul torenţilor curge la vale cu viteză şi rapiditate, scăpând înţelegerii omului, la fel şi
problemele vieţii, deşi par a sta pe loc, totuşi se deplasează cu mare viteză, şi nu zăbovesc
deloc, trăgându-ne şi pe noi după ele. În ceea ce priveşte puterea de înţelegere, oamenii treji
nu diferă cu nimic de cei care dorm, însă aceştia din urmă se amăgesc singuri, crezând că sunt
capabili să contemple natura lucrurilor prin puterea raţiunii lor, ce nu poate greşi; cu toate
acestea, fiecare din simţurile lor externe este o piedică în calea cunoaşterii, căci aceste simţuri
îl împing pe om spre ceea pe poate fi văzut, gustat şi mirosit, iar omul doreşte să îşi
însuşească aceste lucruri şi în felul acesta decade, ceea ce face ca nicio parte a sufletului său
să nu rămână sănătoasă; aşa că omul se împiedică şi cade în loc să meargă pe drumul cel
neted şi drept. Iar mândria umilitoare, şi măreţia josnică, şi alte lucruri de genul acesta au la
bază inegalitatea şi lipsa de uniformitate; de aceea, omul trăieşte ca şi cum ar fi ameţit sau
dezorientat.
XXIV. Şi atâta vreme cât viaţa este plină de nedumerire, şi confuzie, şi lipsă de
claritate, omul de stat, la fel ca filozoful, trebuie să cunoască ştiinţa interpretării viselor,
pentru a putea înţelege visele şi viziunile care apar oamenilor în timpul zilei, atunci când
aceştia cred că sunt treji; şi lăsându-se călăuzit de ipoteze şi probabilităţi raţionale, le va putea
tălmăci pe toate, şi va putea să spună care sunt vrednice de cinste şi care sunt dezonorante,
care sunt bune şi care sunt rele; că acest lucru este drept, iar celălalt nedrept; şi tot aşa şi în
privinţa cumpătării, şi a curajului, şi a pietăţii, şi a sfinţeniei, şi a oportunităţii, şi a utilităţii; şi
la fel şi atunci când este vorba de lucruri opuse, el va putea arăta care sunt nefolositoare, sau
ilogice, sau lipsite de nobleţe, sau lipsite de pietate, sau nesfinte, sau vătămătoare, sau egoiste.
În plus, el vă sfătuieşte în felul acesta: este un lucru care aparţine altei persoane? Atunci să nu
râvniţi la el. Este un lucru al vostru? Folosiţi-l ca şi cum nu l-aţi folosi. Aveţi multe averi?
Împărţiţi-le cu alţii; căci frumuseţea bogăţiilor nu constă în faptul că stau în pungă, ci în
puterea pe care ne-o dau ca să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoie. Aveţi doar puţin? Să nu-i
invidiaţi pe cei ce au mult; căci nimeni nu are milă de un om sărac care tot timpul este
invidios. Sunteţi un om sus-pus, care se bucură de o mare apreciere? Să nu deveniţi aroganţi
din această cauză. Sunteţi lipsiţi de noroc? Nu vă lăsaţi descurajaţi.Vă iese totul aşa cum vă
doriţi? Temeţi-vă de schimbare. Vă poticniţi adesea? Păstraţi speranţa că norocul vostru se va
schimba; pentru că viaţa omului îşi poate schimba cursul şi se poate îndrepta în direcţie opusă.
Într-adevăr, soarele şi luna şi întregul cer au parte de strălucire şi limpezime, pentru că acestea
există permanent; şi pentru că toate se conduc după adevăr şi sunt pline de armonie şi

516
înţelegere. Dar lucrurile pământeşti, care sunt pline de dezordine şi confuzie, sunt lipsite de
armonie, şi dacă ar fi să spunem adevărul, unele sunt cuprinse de întuneric, în timp ce altele
strălucesc cu putere, sau mai degrabă ele însele sunt lumina cea mai pură. Prin urmare, dacă
cineva ar dori să cerceteze cu atenţie natura lucrurilor, acesta va vedea că cerul este o zi
veşnică, unde noaptea sau umbrele nu pot să pătrundă, pentru că acesta este înconjurat de o
lumină strălucitoare, pură şi nepieritoare. Şi la fel cum aceia dintre noi care sunt treji sunt mai
presus de cei care dorm, tot aşa şi în univers, lucrurile din cer sunt superioare celor de pe
pământ; căci primii se bucură de o trezie veşnică, ce nu cunoaşte somnul, pentru că energiile
lor nu se împrăştie niciodată, fapt pentru care aceştia nu se poticnesc, ci vor ajunge mereu
acolo unde vor; pe când ceilalţi sunt copleşiţi de somn, şi chiar dacă se trezesc pentru scurtă
vreme, vor recădea într-un somn adânc; întrucât aceştia nu sunt capabili să privească corect şi
statornic la ceea ce se află în sufletul lor, ci întotdeauna rătăcesc de colo-colo şi se poticnesc.
Pentru că sunt copleşiţi de idei false, care îi menţin adormiţi, astfel încât rămân mereu în
spatele adevărului, incapabili să înţeleagă lucrurile şi să le cuprindă temeinic.
XXV. Mai mult decât atât, se spune într-un mod figurat că Iosif s-a urcat în cea de-a
doua trăsură a faraonului, din motivul pe care-l vom arăta. Omul de stat ocupă locul al doilea
după rege; căci el nu este nici rege, nici un individ oarecare, ci se află la limita dintre cei doi.
Fiind, într-adevăr, superior individului, dar inferior în raport cu autoritatea regelui absolut şi
independent; căci regele său este norodul, pentru care este gata să acţioneze cu bună credinţă
şi cu o inteţie pură şi sinceră; şi este purtat, ca să spunem aşa, în înalt, într-o trăsură bine
alcătuită, înălţându-se atât datorită lucrurilor care i-au fost date în grijă, cât şi datorită
oamenilor, mai ales atunci când mintea sa cuprinde totul, indiferent dacă este vorba de ceva
mare sau mic, căci nimeni nu se opune şi nu acţionează împotriva sa, ci pe toţi îi conduce cu
bucurie, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să aibă parte de siguranţă, aşa cum navigatorii au parte
de o călătorie plăcută. Iar inelul pe care i-l dă Faraon reprezintă cea mai evidentă dovadă de
încredere pe care poporul, adică regele său, o au în omul de stat; şi el mai simbolizează şi acea
încredere pe care omul de stat o are în oameni, căci aceştia sunt la fel de puternici ca un rege.
Iar colanul de aur pe care-l poartă la gât simbolizează în acelaşi timp atât pedeapsa, cât şi
rangul înalt pe care-l deţine. Căci atâta timp cât sub guvernarea sa statul prosperă, el este
mândru şi este privit cu veneraţie, fiind apreciat de mulţime. Dar în momentul în care se
petrece un eveniment neprevăzut, ce nu depinde deloc de intenţiile sale, acesta merită mustrat
şi târât de podoaba pe care o poartă la gât, căci stăpânul său îi va spune pur şi simplu, „Eu
însumi ţi-am dat acest colan pe care-l porţi la gât, ca să-ţi fie podoabă atunci când lucrurile
merg bine şi ştreang atunci când merg prost”.
XX. În plus, am auzit oameni care comentează acest pasaj aparent cu multă exactitate,
într-o manieră figurată, dându-i o cu totul altă interpretare. Şi aceştia înţeleg următorul lucru.
Căci ei spun că regele Egiptului este mintea noastră, care guvernează trupul fiecăruia dintre
noi, şi care, asemenea unui rege, pretinde puterea absolută. Şi atunci când aceasta este
devotată trupului, nu-şi mai doreşte decât trei lucruri, şi anume mâncare, băutură şi dulciuri.
De aceea, are nevoie de trei persoane care să se ocupe de aceste lucruri: Marele Pitar, Marele
Paharnic şi Marele Bucătar. Primul se ocupă de mâncare, al doilea de băutură, iar al treilea de
acele dulciuri şi sosuri care sunt folosite pentru prepararea prăjiturilor. Şi toţi aceştia sunt
eunuci; pentru că omul dedicat plăcerilor este steril şi neproductiv în privinţa lucrurilor cu
adevărat necesare, cum ar fi modestia, cumpătarea, abstinenţa, dreptatea, precum şi toate
celelalte virtuţi. Pentru că niciun lucru nu este atât de ostil faţă de altul cum este plăcerea faţă
de virtute, căci de dragul plăcerii majoritatea oamenilor neglijează acele lucruri care doar ele
sunt vrednice de atenţie, pentru a-şi satisface poftele nepotolite şi a se supune tuturor
poruncilor lor. Prin urmare, Marele Bucătar nu este trimis la închisoare, şi nici nu are parte de
nenorociri, pentru că sosurile şi dulciurile nu se află printre acele lucruri absolut necesare,
întrucât acestea nu sunt plăceri în sine, ci doar stârnesc acele plăceri care sunt uşor de

517
satisfăcut. Dar cei doi care trebuie să slujească nefericitul pântece, adică Marele Pitar şi
Marele Paharnic, căci dintre toate lucrurile care există, mâncarea şi băutura sunt cele mai
necesare pentru integritatea fiinţei; ei bine, dacă aceştia se ocupă de sarcinile lor aşa cum se
cuvine, vor fi pe bună dreptate lăudaţi; însă dacă le neglijează, vor avea parte de mânie şi
pedeapsă. Însă pedepsele lor vor fi diferite, pentru că şi nevoile pe care le servesc sunt
diferite; pentru că mâncarea este indispensabilă, dar vinul nu este absolut necesar; căci
oamenii pot trăi fără niciun pic de vin, bând doar apă pură de izvor. Din acest motiv, Marele
Paharnic este iertat, căci el a greşit în privinţa unui lucru puţin important. Însă greşeala
Marelui Pitar nu poate fi iertată, pentru că ea provoacă mânia care duce la moarte, întrucât se
referă la lucruri care sunt extrem de necesare; pentru că lipsa hranei echivalează cu moartea.
De aceea, cel care a greşit în această privinţă este pe bună dreptate ucis prin spânzurare, ca să
aibă parte de un rău similar cu cel pe care l-a provocat; căci şi el l-a spânzurat şi l-a sufocat la
rândul lui pe cel căruia îi era foame.
XXVII. Şi cam atât ar fi de spus despre acest subiect. Aşa că Iosif, după ce a fost
numit locţiitorul regelui şi după ce a preluat guvernarea întregului Egipt, a plecat ca să se
familiarizeze cu locuitorii ţinutului, şi a cercetat legile instituite în diferite oraşe; şi a stârnit
sentimente de profundă afecţiune în pieptul celor care l-au văzut, nu doar datorită serviciilor
pe care le-a făcut fiecăruia dintre ei, ci şi datorită harului său fără pereche, a înfăţişării sale
plăcute şi a amabilităţii pe care a arătat-o tuturor oamenilor. Iar atunci când au venit cei şapte
ani de belşug, potrivit profeţiei sale, el a strâns o cincime din recolta anuală prin intermediul
subordonaţilor săi, pe care îi numise în diferite funcţii, şi în felul acesta a adunat o cantitate
uriaşă de grâu, cum nu mai văzuse nimeni până atunci. Şi o dovadă pentru aceasta este faptul
că nu putea fi calculată, cu toate că mii şi mii de oameni se îndeletniceau cu acest lucru,
singura lor preocupare fiind aceea de a determina cantitatea. Iar când aceşti şapte ani au
trecut, timp în care câmpiile Egiptului au fost extrem de fertile, a venit foametea, care s-a
extins şi a luat amploare, depăşind hotarele Egiptului; şi extinzându-se din ce în ce mai mult,
cuprinzând alte cetăţi şi alte ţări, a ajuns la cele mai îndepărtate hotare ale ţinutului, atât spre
est, cât şi spre vest, până când a cuprins în cele din urmă toate regiunile situate de jur
împrejur. De aceea, s-a spus că nicio molimă nu s-a extins vreodată atât de mult, nici măcar
aceea pe care medicii o numesc „epidemie de ciumă”; căci şi aceea atacă simultan toate
părţile trupului, propagându-se cu viteza focului, provocând ulceraţii şi distrugând în cele din
urmă întregul trup. În consecinţă, regiunile afectate şi-au desemnat oameni pe care i-au trimis
în Egipt cu scopul de a procura grâu; întrucât chibzuinţa tânărului Iosif era deja lăudată în
toată lumea, căci el reuşise să facă provizii de hrană pentru vremuri de restrişte. Şi mai întâi
de toate, acesta a poruncit să se deschidă toate hambarele, ca oamenii să se înveselească
văzând recolta ce fusese pusă deoparte, ca în primul rând să îşi hrănească sufletul, nu trupul,
umplându-se astfel de nădejde. Apoi, cu ajutorul dregătorilor însărcinaţi cu distribuţia, el a
vândut grâu celor ce doreau să cumpere, având privirea aţintită în viitor şi văzând că acesta
este mai ameninţător decât prezentul.
XXVIII. Această criză l-a afectat şi pe tatăl său (Geneza 43), căci hrana devenea tot
mai puţină, de aceea, fără a şti ce soartă bună avusese fiul său, i-a trimis pe ceilalţi zece fii ai
săi să cumpere hrană, oprindu-l însă acasă pe cel mai mic dintre ei, care era frate după mamă
cu locţiitorul faraonului. Şi ajungând în Egipt, aceştia l-au întâlnit pe fratele lor, însă nu l-au
recunoscut, ci l-au considerat un străin, şi fiind uimiţi de alaiul de care era înconjurat, s-au
aruncat cu faţa la pământ, în maniera străveche, împlinind astfel visul pe care acesta l-a avut.
Iar el, privindu-i pe cei ce l-au vândut, i-a recunoscut imediat, cu toate că el nu fusese
recunoscut de niciunul dintre ei, pentru că Dumnezeu încă nu dorea să lase adevărul să iasă la
lumină, deoarece era mai bine ca anumite lucruri să fie trecute sub tăcere; aşa că El ori a
schimbat înfăţişarea fratelui lor care guverna ţara, pentru a-l face să pară mai impunător, ori a
întunecat judecata celor care îl priveau. Însă tânărul Iosif nu şi-a etalat puterile care decurgeau

518
din faptul că fusese numit guvernator, şi care aproape că le egalau pe cele ale regelui însuşi, şi
la care priveau şi Orientul şi Occidentul; iar mândria sa de bărbat şi puterea pe care o deţinea
nu l-au împins să se folosească de oportunitatea care i se oferise pentru a se răzbuna, la gândul
tratamentului rău la care fusese supus; ci şi-a stăpânit sufletul şi cu multă chibzuinţă s-a
prefăcut că nu-i cunoaşte pe străinii care se aflau înaintea sa, iar prin privire, prin vorbă şi prin
comportament a lăsat impresia că nu este deloc încâtat de prezenţa lor. Şi le-a spus, „Voi,
oamenilor, nu veniţi cu gânduri paşnice; ci sunteţi trimişi ca iscoade de unul din vrăjmaşii
regelui, ca să îi faceţi un serviciu, sperând că veţi scăpa de închisoare. Însă nicio faptă perfidă
nu rămâne nedescoperită, chiar dacă este învăluită în întunericul cel mai adânc”. Iar aceştia au
încercat să se scuze, şi au spus că acuzaţia nu are niciun temei real, căci ei nu sunt
reprezentanţii unui popor ostil, şi că ei înşişi nu sunt mânaţi de sentimente neprietenoase
vizavi de locuitorii acelei ţări, şi că nimeni nu ar putea să-i convingă să devină iscoade,
întrucât prin natura lor ei sunt oameni paşnici, care au învăţat încă din copilărie, de la tatăl lor,
care este deosebit de sfânt şi de pios, să cinstească stabilitatea şi liniştea; şi că tatăl lor este un
om care are doisprezeec fii, şi că cel mai tânăr, a cărui vârstă nu îi permite încă să facă
călătorii lungi, a rămas acasă, pe când ei, în număr de zece, au venit acolo, întrucât celălat
frate nu mai este.
XXIX. Când a auzit aceste lucruri, şi faptul că aceia vorbesc despre el ca şi cum ar fi
mort, ce credeţi că a simţit Iosif în sufletul lui? Căci chiar dacă nu îşi dăduse în vileag
sentimentele pe care le avea, acestea fără îndoială că îi ardeau pieptul, şi îl agitau, şi aprindeau
în el emoţii ciudate; cu toate acestea, el li s-a adresat din nou, cu multă înţelepciune şi plin de
omenie, spunându-le, „Dacă într-adevăr nu aţi venit să iscodiţi locurile, atunci, pentru a-mi
dovedi buna voastră credinţă, rămâneţi aici o perioadă scurtă de timp şi scrieţi o scrisoare ca
să-l aduceţi aici şi pe fratele vostru cel tânăr; sau dacă, de dragul tatălui vostru, sunteţi
nerăbdători să plecaţi, ca nu cumva să se îngrijoreze de absenţa voastră, atunci puteţi pleca cu
toţii, dar să lăsaţi pe unul din voi ca ostatic, până când vă veţi întoarce împreună cu fratele
vostru mai tânăr; iar dacă refuzaţi să vă supuneţi, atunci veţi fi pedepsiţi şi veţi avea parte de o
moarte îngrozitoare”. Ameninţându-i în felul acesta, i-a privit cu asprime, dând semne de
mânie violentă, atât cât îi stă în putinţă unui om care se preface, şi apoi a plecat. Însă ei,
mâhniţi şi conştienţi de fapta lor, au simţit regret pentru felul perfid în care l-au tratat pe
fratele lor, şi au zis, „Cauza tuturor nenorocirilor noastre prezente o constituie acea faptă
ticăloasă pe care am comis-o, căci dreptatea, care rânduieşte viaţa oamenilor, ne pregăteşte
acum o pedeapsă; căci deşi a fost tăcută o perioadă, acum s-a trezit şi îşi arată natura, care a
fost şi este necruţătoare şi implacabilă faţă de cei ce merită pedepsiţi, şi cum am putea să
negăm că noi nu merităm? Pentru că noi am fost nepăsători atunci când fratele nostru ne-a
rugat şi ne-a implorat, cu toate că nu făcuse niciun rău, ci din iubirea lui firească faţă de noi
acesta doar ne-a povestit, ca unor rude apropiate, visele pe care le-a avut; şi din acest motiv,
noi, ca nişte oameni brutali şi sălbatici, ne-am înfuriat şi am recurs la o faptă lipsită de orice
pietate (căci nu putem nega adevărul); aşa că acum suferim din această cauză şi poate vom
suferi şi mai mult, pentru că deşi prin naştere suntem cei mai nobili dintre oameni, şi asta
datorită virtuţilor taţilor noştri, şi bunicilor noştri, şi străbunilor noştri, cu toate acestea noi ne-
am făcut familiile de ruşine, căci ne-am grăbit să ne umplem de infamie”. Însă cel mai mare
dintre fraţi, care chiar de la bun început s-a împotrivit planurilor lor perfide, le-a spus,
„Pocăinţa este inutilă după comiterea faptei; eu v-am sfătuit, v-am implorat, v-am arătat cât de
lipsită de pietate este fapta pe care vreţi să o săvârşiţi, v-am rugat stăruitor să nu vă lăsaţi
pradă pasiunii care vă mistuie; însă în loc să fiţi de acord cu mine, aţi cedat în faţa nesăbuinţei
voastre; aşa că acum culegeţi roadele îngâmfării de care aţi dat dovadă şi ale lipsei de pietate,
iar faptul că l-am trădat (n.t. pe fratele nostru) este acum pricină de poticnire pentru noi; iar
cel ce ne judecă nu este omul, ci ori Dumnezeu, ori raţiunea, ori legea lui Dumnezeu.

519
 XXX. Însă fratele pe care ei îl vânduseră i-a auzit vorbind în felul acesta, fără ca el
însuşi să fi spus ceva, ca şi cum li s-ar fi adresat prin intermediul unui tălmăcitor. Şi copleşit
fiind de sentimentele sale, nu a mai putut să îşi reţină lacrimile, şi de aceea a plecat, pentru a
nu fi văzut de ei, lăsând să-i curgă lacrimi fierbinţi; iar după ce s-a uşurat pentru scurt timp,
şi-a şters ochii şi s-a întos la ei, şi a poruncit ca al doilea frate ca vârstă să fie legat în văzul
tuturor, pentru că acesta era, ca să spunem aşa, corespondentul său, căci el era penultimul
dintre fraţi; căci atunci când e vorba de numere mari, cel de-al doilea corespunde cu
penultimul, după cum primul corespunde cu ultimul. Şi poate că l-a legat pentru că acesta
avea cea mai mare vină, pentru că era autorul principal al complotului pus la cale împotriva
lui, întrucât el i-a instigat pe ceilalţi să-l duşmănească; căci dacă s-ar fi dat de partea fratelui
mai mare, atunci când acesta din urmă i-a sfătuit cu omenie, căci era mai tânăr decât el, dar
mai bătrân decât ceilalţi, poate că aceştia nu ar mai fi comis acea nedreptate, atâta vreme cât
fraţii mai mari ar fi fost de acord şi ar fi cooperat în această privinţă, lucru care ar fi avut o
mare însemnătate; dar pentru că el a lăsat deoparte latura sa milostivă şi deosebit de minunată
şi a devenit crud şi nemilos, şi şi-a asumat rolul de lider, el i-a încurajat pe cei înclinaţi să i se
alăture în această întreprindere îndrăzneaţă, aşa că fără nicio ezitare şi-au dus la bun sfârşit
planul lor infam. Şi cred că acesta este motivul pentru care a fost legat. Aşa că ceilalţi s-au
pregătit să se întoarcă acasă, însă guvernatorul acelei ţări i-a însărcinat pe slujitorii săi
responsabili cu vânzarea grânelor să umple sacii fraţilor săi, pe care îi trata ca pe nişte străini,
şi să pună pe deasupra banii cu care aceştia veniseră, fără a divulga cuiva aceste lucruri; în al
treilea rând, a poruncit să li se dea hrană din abundenţă, chiar mai multă decât le-ar fi fost
necesară pe drum, astfel încât grâul pe care îl aveau în saci să ajungă neatins la tatăl lor. Dar
pe când se aflau pe drum şi îşi exprimau, după cum era şi firesc, compasiunea pentru fratele
lor care se afla în închisoare, precum şi preocuparea pentru durerea pe care o va simţi tatăl lor
la aflarea veştii despre această a doua năpastă, văzând că familia lui înfloritoare se micşorează
cu fiecare călătorie, şi pe când se gândeau că acesta nu va crede niciodată că fiul său se află în
închisoare, pentru că cei loviţi de un neacaz se tem să nu aibă parte de un altul la fel, au fost
surprinşi de lăsarea serii; aşa că au dat jos poverile de pe animale şi le-au uşurat spinările, deşi
mintea lor era cuprinsă de o nelinişte apăsătoare; căci atunci când trupul se odihneşte, mintea
este impresionată mai puternic de evenimentele neaşteptate care s-au produs, fiind astfel
copleşită de ele.
XXXI. Iar unul dintre ei, după ce a deschis un sac la gură, a văzut că este plin cu bani;
iar când i-a numărat, a văzut că reprezintă contravaloarea grâului primit; şi uimit, s-a dus la
fraţii săi, care s-au gândit că aceasta nu este o favoare, ci mai degrabă au suspectat că sunt
atraşi într-o cursă, şi aşa demoralizaţi cum erau au vrut să verifice toţi sacii, după care au
plecat iar la drum, de teamă să nu fie urmăriţi; şi s-au grăbit cât au putut, aproape alergând
fără a-şi trage sufletul, după cum ar spune unii, încheind într-un timp foarte scurt o călătorie
care ar fi trebuit să dureze câteva zile. Apoi, şi-au îmbrăţişat tatăl unul câte unul, cu lacrimi în
ochi, şi s-au agăţat de el şi l-au sărutat; iar acesta le-a răspuns la îmbrăţişări, dar în sufletul său
a început să presimtă că este lovit de o nouă nenorocire, căci pe când aceştia s-au apropiat de
el şi l-au salutat a sesizat absenţa fiului rămas în urmă, şi în mintea lui l-a judecat pentru
faptul că se mişca atât de încet în comparaţie cu ceilalţi; pentru că din momentul în care
intraseră el îi privise cu atenţie ca să vadă dacă sunt toţi. Dar văzând că nu mai intră nimeni a
început să devină neliniştit, aşa că ei i-au spus, „O, tată! Îndoiala este mai rea decât
cunoaşterea sigură a nenorocirilor neprevăzute; căci cel care ia cunoştinţă de ele poate găsi
drumul spre izbăvire; însă ignoranţa şi dubiul duc la rătăcire şi nedumerire; aşa că ascultă
povestea tristă pe care trebuie să ţi-o spunem. Fratele pe care l-ai trimis împreună cu noi să
cumpere grâu, şi care nu s-a întors încă, este în viaţă; căci trebuie să îţi risipim teama că ar
putea fi mort; acesta trăieşte, dar a rămas în Egipt la guvernatorul acestei ţări, care, pe baza
unor acuzaţii false care ni s-au adus sau din pricina unor suspiciuni personale, ne-a acuzat că

520
suntem iscoade. Iar când noi ne-am apărat şi am adus argumente, atât cât ne-a permis timpul,
am menţionat faptul că tu eşti tatăl nostru şi că cei doi fraţi care nu sunt cu noi lipsesc pentru
că unul este mort, iar celălalt a rămas cu tine, întrucât este încă un copil şi are o vârstă prea
fragedă; şi i-am făcut cunoscute toate aceste chestiuni legate de familia noastră, şi i-am
dezvăluit totul, întrucât nu am avut niciun fel de suspiciuni; dar el a spus că singura dovadă că
spunem adevărul ar fi să îl aducem la el pe fratele nostru mai tânăr; motiv pentru care l-a
reţinut pe cel de-al doilea ca vârstă dintre noi, ca o garanţie a faptului că fratele nostru mai
tânăr va veni. Aşadar, porunca lui ne îndurerează peste măsură. Dar situaţia noastră este mai
neplăcută chiar şi decât porunca lui, căci din cauza lipsei celor necesare doar el ne poate ajuta,
întrucât în această perioadă de foamete, Egiptul este singura ţară de unde ne putem
aproviziona cu hrana atât de necesară”.
XXXII. Însă el a gemut de amărăciune şi a spus, „Pe cine să plâng mai întâi? Pe
antepenultimul fiu, care nu a fost cel din urmă, ci primul care a deschis această serie de
nenorociri care s-a abătut asupra familiei noastre? Sau pe cel de-al doilea, care a fost lovit de
această nouă pacoste, adică cel aflat în captivitate, căci aceasta este mai rea decât moartea?
Sau pe mezin, care va fi nevoit să facă această călătorie odioasă, căci trebuie să plece, fără a
avea cunoştinţă de nenorocirea care s-a abătut asupra fraţilor săi? Iar eu, căruia i-au fost
smulse membrele (căci copiii sunt membrele părinţilor lor), sunt în pericol să rămân fără
niciun copil, cu toate că acum ceva vreme mă socoteam fericit prin numărul şi prin situaţia
copiilor mei”. Însă cel mai în vârstă a răspuns, „Ţi-i las pe cei doi fii ai mei ca ostatici,
singurii mei copii, ca să-i ucizi dacă nu ţi-l voi aduce acasă teafăr şi nevătămat pe fiul pe care
mi-l vei încredinţa, şi care, prin vizita lui în Egipt, va face pentru noi două lucruri extrem de
importante; primul, acela că va dovedi că noi nu suntem nici iscoade, nici duşmani; iar al
doilea, că ne va permite să îl recuperăm pe fratele nostru, pe care l-am lăsat în captivitate”.
Dar pentru că tatăl său era îndurerat peste măsură şi spunea că nu ştie ce să facă, căci
avea doar doi fii de la aceeaşi mamă, dintre care unul a murit, iar celălalt a rămas mâhnit şi
aproape singur, şi se temea de călătorie, putând chiar să moară de frică înainte să ajungă la
destinaţie; şi pentru că vorbea în felul acesta, fraţii au hotărât ca cel mai bătrân dintre ei să
vorbească în numele lor, şi să preia conducerea, căci era cel mai convingător şi vorbea în
beneficiul tuturor; şi pentru că hrana era pe sfârşite, deoarece grâul pe care-l aduseseră se cam
isprăvise, iar foametea începuse să-i apese din nou şi să-i copleşească, au hotărât să mai plece
odată cu toţii, însă dacă cel mai tânăr nu venea cu ei, atunci s-au înţeles să rămână acasă;
pentru că guvernatorul Egiptului le interzisese să apară în faţa lui fără el.
Iar tatăl lor, socotind ca un om înţelept că este mai bine să îşi expună un singur fiu
nesiguranţei şi pericolelor viitoare, decât o familie atât de numeroasă să rămână fără hrană şi
să îndure toate lipsurile cu care începuseră să se confrunte, căci foametea este o boală
incurabilă, le-a spus, „Dacă nevoile care apasă asupra mea sunt mai puternice decât dorinţele
mele, va trebui să ne supunem; căci poate, zic poate, natura plănuieşte ceva mai bun, ceva ce
scapă pentru moment minţilor noastre. Plecaţi, aşadar, şi luaţi-l cu voi pe fratele vostru mai
tânăr, aşa cum aţi hotărât; dar să nu vă duceţi aşa cum aţi mai făcut-o. Căci atunci aveaţi
nevoie doar de bani, pentru a cumpăra grâu, pentru că nimeni nu vă cunoştea, şi nu
avuseserăţi parte de nicio năpastă. Însă acum veţi avea nevoie şi de nişte daruri; din trei
motive. Primul, ca să-l îmblânziţi pe guvernatorul care vă dă grâul, întrucât spuneţi că vă
cunoaşte. Al doilea, ca să-l scăpaţi mai repede pe cel ţinut în captivitate, plătind pentru el în
felul acesta o răscumpărare consistentă. Şi al treilea, pentru a îndepărta pe cât posibil bănuiala
că sunteţi iscoade. Aşadar, luaţi daruri din toate cele câte oferă pământul nostru şi oferiţi-le
omului ca pe un fel de prime roade, şi luaţi de două ori mai mulţi bani, atât pe aceia pe care i-
aţi plătit înainte, căci poate v-au fost restituiţi din greşeală, cât şi alţii cu care să cumpăraţi o
cantitate suficientă de grâu; şi mai luaţi cu voi şi rugăciunea mea, pe care i-o înălţăm
Dumnezeului nostru cel Mântuitor, pentru ca voi, care sunteţi străini, să fiţi bine primiţi de

521
locuitorii acelei ţări, şi ca să vă întoarceţi teferi, redându-i tatălui vostru acest zălog, adică pe
copiii săi, prin faptul că îl veţi aduce înapoi atât pe cel rămas în robie, cât şi pe mezinul pe
care-l luaţi acum cu voi, şi care nu este obişnuit cu necazul”. Aşa că aceştia au pornit la drum
grăbindu-se să ajungă în Egipt.
XXXIII. Şi câteva zile mai târziu au ajuns în Egipt, iar guvernatorul ţării a fost plăcut
impresionat să îi vadă, şi a poruncit slujitorului său să pregătească o cină somptuoasă şi să-i
aducă pe aceştia să se înfrupte din sarea sa şi din bucatele sale. Iar când au fost aduşi la masă,
erau stăpâniţi de o mare nelinişte, pentru că nu ştiau ce urma să se întâmple cu ei, şi erau
tulburaţi, crezând că vor fi acuzaţi pe nedrept de hoţie, pentru că au luat înapoi în mod
intenţionat banii pe care-i dăduseră pe grâu şi pe care-i găsiseră apoi în saci. Aşa că au venit la
administratorul casei şi, pentru a-şi linişti conştiinţa, au spus câteva cuvinte în apărarea lor,
deşi nu fuseseră acuzaţi de nimic, dând la iveală banii pe care-i aduseseră înapoi şi pe care
intenţionau să-i restituie. Însă acesta i-a întâmpinat cu omenie şi le-a adresat câteva vorbe
bune, spunându-le, „Nimeni nu este atât de lipsit de pietate încât să formuleze acuzaţii false la
adresa harurilor lui Dumnezeu, Cel Atotmilostiv. El este cel care v-a pus banii în saci, dându-
vă din rezervele sale îndestulătoare nu doar hrană, ci şi bogăţii”. Şi pentru că s-au simţit
mângâiaţi, au început să aranjeze în ordine darurile pe care le aduseseră de acasă pentru a le
înfăţişa guvernatorului. Iar când acesta i-a întrebat de sănătate, şi dacă tatăl lor, despre care îi
pomeniseră altădată, mai trăia încă, ei nu au spus nimic referitor la ei înşişi, ci au vorbit doar
despre tatăl lor, spunând că trăieşte şi că este sănătos. Dar după ce a spus câteva cuvinte
frumoase despre acesta, şi după ce li s-a adresat ca un om bun şi temător de Dumnezeu, l-a
privit pe fratele său după mamă; şi a simţit că sentimentele îl copleşesc, şi că îl podidesc
lacrimile, aşa că s-a întors înainte ca să se dea de gol şi a plecat de acolo, invocând că trebuie
să se ocupe de ceva urgent (pentru că nu era momentul potrivit să le spună adevărul); şi
ducându-se într-o cameră secretă, a vărsat lacrimi din abundenţă.
XXXIV. Apoi, s-a spălat pe mâini şi şi-a strunit tristeţea prin puterea raţiunii, după
care s-a întors şi i-a ospătat pe străini, dar nu înainte să-l elibereze şi pe fratele care venise cu
ei anterior, şi care fusese ţinut ca ostatic ca ei să-l aducă acolo şi pe mezin. Iar la acest ospăţ
au luat parte şi alţi nobili egipteni. Iar distracţia fiecăruia era în conformitate cu obiceiurile lor
naţionale, căci Iosif a considerat că nu se cuvine să distrugă legile străvechi, mai ales la o
petrecere unde plăcerile trebuie să fie mult mai numeroase decât necazurile. Şi când le-a
poruncit să se aşeze în ordinea vârstei, deoarece nu învăţaseră încă să se întindă pe jos în
astfel de ocazii, au fost uimiţi să vadă că egiptenii au acelaşi obicei ca şi evreii, căci ţin cont
de ordine şi ştiu să facă deosebirea între onorurile cuvenite celor bătrâni şi celor tineri. Şi s-au
gândit că poate acest om care administrează treburile obişnuite ale casei sale, întrucât ţara
fusese până atunci mai puţin rafinată în chestiunile legate de felul de a mânca, pusese ordine
nu doar în lucrurile mari şi semnificative, care contează atât pe timp de pace, cât şi pe timp de
război, ci şi în acele lucruri care de obicei sunt mai puţin importante, dintre care cele mai
multe se referă la distracţie. Căci scopul petrecerilor este acela de a-i înveseli pe oameni, aşa
că oaspeţilor nu li se permite să aibă o înfăţişare prea solemnă sau prea austeră. Şi pe când
lăudau în sinea lor felul în care este pregătită petrecerea, li s-au adus şi bucatele, care din
cauza foametei nu erau atât de costisitoare şi de abundente, întrucât gazda considera că nu se
cuvine să facă risipă atunci când alţii sunt în necaz; iar ei, ca nişte oameni înţelegători şi cu
bun simţ, au apreciat şi această latură a comportamentului său, căci în felul acesta el a evitat
să-şi etaleze măreţia, care provoacă invidie, deoarece spunea că empatizează cu cei nevoiaşi;
dar în acelaşi timp, s-a dovedit a fi şi o gazdă extrem de plăcută, urmând astfel o cale de
mijloc, pentru a nu fi criticat de nimeni în nicio privinţă. Prin urmare, pregătirile sale pentru
distracţie au evitat ostilitatea acelor vremuri, iar lucrurile care lipseau au fost suplinite printr-o
continuă bună dispoziţie; căci cei prezenţi au toastat cu vin, şi-au urat unul altuia numai
lucruri bune, au dat curs îndemnului de a mânca atât cât era, ceea ce pentru nişte oameni

522
desăvârşiţi şi cu bune maniere reprezintă ceva mai plăcut decât toate mesele copioase şi decât
toate băuturile pe care le apreciază aceia care iubesc mâncarea şi doctrina lui Epicur, şi care în
realitate sunt lucruri ce merită puţină atenţie, dar în legătură cu care aceştia îşi etalează cu
multă fală felul lor îngust de a gândi.
XXXV. Iar în ziua următoare, la prima oră, el l-a chemat pe adminstratorul
gospodăriei sale şi i-a poruncit să umple sacii oamenilor cu grâu, şi pentru a doua oară să
pună pe deasupra banii pe care îi aduseseră cu ei, şi să pună în sacul celui mai tânăr cupa de
argint cea mai frumoasă, din care el însuşi obişnuia să bea; iar acesta a îndeplinit porunca cu
bucurie, având grijă ca nimeni să nu vadă ce a făcut. Iar ei, neştiind nimic din toate aceste
lucruri care se făcuseră pe ascuns, au plecat, bucurându-se de norocul care a dat peste ei şi
care le depăşea toate aşteptările; pentru că ei credeau că vor fi acuzaţi de o faptă pe care nu au
comis-o, şi anume aceea de a fi furat banii care le fuseseră înapoiaţi, şi că nu îşi vor recupera
niciodată fratele care rămăsese ostatic, şi poate chiar îşi vor pierde şi fratele mai tânăr,
gândindu-se că va fi luat cu forţa de cel ce pusese la cale venirea sa. Însă lucrurile se
petrecuseră chiar mai bine decât ceruseră în rugăciunile lor cele mai optimiste, deoarece, pe
lângă faptul că nu li s-au adus acuzaţii nefondate, au fost consideraţi demni de sarea şi
bucatele guvernatorului, care pentru toţi oamenii reprezintă o dovadă de prietenie adevărată,
şi şi-au recuperat şi fratele, teafăr şi fără nici un fel de vătămare, fără a fi nevoiţi să recurgă la
serviciile unui mediator, şi mai mult decât atât, îl au cu ei şi pe fratele cel mai tânăr, pe care-l
duc înapoi tatălui lor, pentru că au scăpat de orice suspiciune cum că ar fi iscoade; în acelaşi
timp, au luat cu ei o cantitate însemnată de hrană, care le dădea speranţe bune pentru viitor;
însă chiar dacă aceasta le-ar fi fost refuzată, nevoile lor ar fi fost mai mici decât înainte, de
aceea l-ar fi privit pe guvernatorul acelei ţări ca pe un prieten, şi nu ca pe un duşman.
XXXVI. Dar pe când gândeau în felul acesta, au fost cuprinşi pe neaşteptate de o mare
tulburare, căci administratorul gospodăriei, care primise porunci în acest sens, a pornit pe
urmele lor ca şi cum ar fi vrut să-i atace, pentru că era însoţit de o mulţime de slujitori, care
dădeau din mâini şi le făceau semn să se oprească; iar când i-a ajuns, le-a spus cu răsuflarea
tăiată, „Acum aţi pecetluit toate acuzaţiile care v-au fost aduse; aţi răsplătit binele cu răul şi
aţi apucat-o pe aceeaşi cale a nedreptăţii ca şi mai înainte; nu numai că aţi furat banii pe care
i-aţi plătit pentru grâu, dar aţi comis un delict încă şi mai grav, pentru că ticăloşia care
primeşte iertare devine şi mai neobrăzată; pentru că voi, oameni paşnici şi recunoscători, aţi
furat cea mai frumoasă şi mai valoroasă cupă a stăpânului meu, acea cupă cu care a închinat
cu voi; voi, care nici măcar nu aţi ştiut ce înseamnă să fii iscoadă, şi care aţi venit înapoi cu o
sumă dublă de bani, pentru a restitui ceea ce aţi plătit mai demult, acei bani pe care aţi pretins
că i-aţi găsit în sacii voştri; căci se pare că acesta a fost doar un truc menit să vă permită să
puneţi mâna pe un premiu mai valoros; dar ticăloşia nu prosperă întotdeauna, ci este dată în
vileag, cu toate că se străduieşte să rămână nedescoperită”. Şi pe când spunea acestea lucruri,
ei au rămas nemişcaţi şi tăcuţi, deoarece fuseseră cuprinşi de lucrurile cele mai dureroase,
care sunt tristeţea şi teama, aşa încât nici măcat nu mai puteau să deschidă gura, pentru că răul
care se iveşte pe neaşteptate îi reduce la tăcere chiar şi pe cei mai elocvenţi dintre oameni; dar
în cele din urmă, şi-au revenit din şoc, şi pentru a nu da impresia că sub influenţa mustrărilor
de conştiinţă au rămas fără grai, au spus, „Cum să răspundem şi cum să ne apărăm, şi în faţa
cui? Căci tu, care ne acuzi, vei fi şi judecătorul nostru; tu, care chiar dacă alţii ne-ar fi acuzat,
datorită faptului că ne-ai cunoscut ar fi trebuit să ne aperi. Banii pe care i-am găsit data trecută
în sacii noştri noi i-am adus înapoi pentru a-i restitui, deşi nimeni nu ne-a acuzat de nimic, şi
tu crezi că acum ne-am schimbat atât de mult încât să-l prădăm şi să-l îndurerăm pe
binefăcătorul nostru? Aşa ceva nu se poate; şi să-ţi iasă din minte că ne-am pretat la astfel de
lucruri; căci suntem de acord că acela dintre noi care are cupa trebuie să moară; căci astfel de
fapte se ispăşesc doar prin moarte; în primul rând, pentru că a fi lacom şi a jindui după averile
altora reprezintă o mare ticăloşie; în al doilea rând, deoarece a încerca să-i răneşti pe cei ce ţi-

523
au vrut binele constituie o faptă lipsită de pietate; în al treilea rând, pentru că cei nobili prin
naştere sunt mult prea mândri pentru a îndrăzni să distrugă reputaţia strămoşilor lor prin fapte
scandaloase; iar dacă vreunul dintre noi a furat cupa guvernatorului, făcându-se astfel vinovat
de toate aceste acuzaţii, acela trebuie să moară, căci o astfel de faptă merită pedepsită cu zece
mii de morţi”.
XXXVII. Şi pe când vorbeau astfel, au dezlegat poverile aflate în spinarea animalelor
şi le-au dat jos, îndemnându-l pe administrator să le percheziţioneze cu atenţie şi să caute
cupa, iar acesta, ştiind ce se află în sacul mezinului, întrucât chiar el pusese obiectul acolo pe
ascuns, s-a comportat cu viclenie, şi a început să caute în sacul fratelui mai mare, apoi în sacii
celorlalţi fraţi, în ordinea vârstei; şi fiecare venea cu sacul său şi îi deşerta conţinutul, până
când a venit şi mezinul, la care s-a găsit cupa; iar ceilalţi când au văzut-o au început să
murmure şi să jelească, şi să-şi sfâşie veşmintele, şi să geamă, şi să verse lacrimi, bocindu-şi
fratele cât încă se afla în viaţă şi bocindu-l în aceeaşi măsură şi pe tatăl lor, căci acesta
prevăzuse nenorocirile care urmau să se abată asupra fiului său, motiv pentru care nu a vrut
să-l lase să plece cu ei atunci când ei i-au cerut asta. Şi fiind tulburaţi şi trişti s-au întors în
oraş pe acelaşi drum, copleşiţi de cele întâmplate şi considerând că sunt victimele unui
complot, căci nu îl suspectau pe fratele lor de lăcomie. Apoi, când au fost aduşi în faţa
guvernatorului ţării, şi-au arătat adevărata afecţiune şi iubire frăţească, căci i-au căzut la
picioare, ca şi cum ar fi meritat cu toţii să fie acuzaţi de furt, care este o ticăloşie prea mare
pentru a fi pomenită, şi au plâns în faţa lui şi l-au implorat şi s-au lăsat în mâinile lui,
oferindu-se de bunăvoie să devină sclavi, şi l-au numit stăpânul lor, considerându-se
prizonieri străini şi sclavi cumpăraţi pe bani, şi nelăsând să le scape niciunul din apelativele
prin care sunt desemnaţi cei aflaţi în robie; dar el, dorind să-i pună şi mai mult la încercare, le-
a vorbit cu mânie, şi cu cea mai mare severitate le-a spus, „Nu vreau să mă fac vinovat de o
astfel de faptă, să condamn la robie un număr atât de mare de oameni pentru vina unuia
singur, căci nu ar fi corect să-i condamn pe aceia care nu au participat la comiterea acestui
delict. Să fie pedepsit doar acela care a săvârşit fapta. Ştiu că potrivit legilor voastre cel care
este găsit vinovat de furt este dus la moarte în faţa tuturor cetăţenilor; însă eu doresc să fiu
bun şi milostiv, aşa că voi îndulci pedeapsa şi în loc să-l condamn la moarte îl voi condamna
la robie”.
XXXVIII. Şi pentru că erau mâhniţi de ameninţarea lui şi copleşiţi de acuzaţiile false
care li se aduceau, al patrulea dintre ei în ordinea vârstei, care era mai îndrăzneţ, a ieşit în faţă
şi, plin de modestie şi curaj, întrucât studiase arta vorbii cuviincioase, a spus, „O, stăpânul
meu, te implor să nu te laşi pradă pasiunii! Şi chiar dacă eşti al doilea în ierarhie după rege, nu
te grăbi să ne condamni înainte să ne dai posibilitatea de a ne apăra. Când am venit aici pentru
prima dată şi când ne-ai întrebat despre fratele nostru şi despre tatăl nostru, noi ţi-am răspuns:
Tatăl nostru este un om în vârstă, care a îmbătrânit nu atât din cauza trecerii timpului, ci mai
ales ca urmare a nenumăratelor nenorociri care s-au abătut asupra lui şi care l-au supus la tot
felul de încercări, ca şi cum ar fi fost un luptător, aşa că a trăit în mijlocul unor nefericiri greu
de suportat”. Iar fratele nostru este foarte tânăr, aproape un copil, iar tatăl nostru îl iubeşte
nespus de mult, căci l-a făcut la bătrâneţe, şi nu i-a avut decât pe el şi pe celălalt frate de la
aceeaşi mamă, şi i-a rămas doar acesta, pentru că cel mare a avut parte de o moarte violentă.
Şi când ne-ai poruncit să-l aducem aici pe fratele nostru şi ne-ai ameninţat că dacă nu vine ne
interzici să mai venim în faţa ta, noi am plecat foarte necăjiţi; şi cu mare greutate am reuşit,
atunci când ne-am întors acasă, să-i vorbim tatălui nostru despre poruncile pe care le-am
primit de la tine. Iar acesta a refuzat complet la început, căci era foarte preocupat de soarta
copilului; dar pentru că hrana s-a împuţinat şi niciunul dintre noi nu îndrăznea să vină aici ca
să cumpere de mâncare în absenţa fratelui nostru mai tânăr, din pricina poruncilor tale aspre,
l-am convins în cele din urmă, cu mare greutate, să-l trimită cu noi; dar el ne-a reproşat
vehement faptul că am mărturisit că mai avem un frate, căci se temea că îl va pierde; întrucât

524
acesta este doar un copil, care nu are habar de nimic, nu numai în privinţa obieiurilor unei ţări
străine, dar nici măcar în privinţa obiceiurilor propriei sale cetăţi. Aşadar, cum vom putea să-l
mai privim în ochi pe tatăl nostru ştiind că el are asemenea sentimente? Şi cum vom putea să-i
spunem că ne-am întors acasă fără fiul său cel mai tânăr? Căci auzind acest lucru va muri de
inimă rea; şi atunci, toţi aceia care găsesc plăcere în ură şi cărora le place să vorbească de rău,
şi care se bucură de necazurile vecinilor lor, ne vor numi criminali şi ne vor acuza de paricid,
iar cea mai mare parte din vină va cădea asupra mea; căci eu i-am promis tatălui meu că îl iau
ca zălog pe fratele mai mic, şi că i-l voi înapoia atunci când mi-l va cere. Şi nu i-l voi putea
înapoia decât dacă tu te vei arăta milostiv cu noi. Te implor, aşadar, să ai milă de bătrân şi să
te gândeşti la durerea pe care o va simţi dacă nu-l va vedea înapoi pe cel pe care mi l-a
încredinţat într-un mod nesăbuit. Oricum, dacă doreşti să ne pedepseşti pentru ceea ce crezi că
ţi-am făcut, mă ofer ca această pedeapsă să cadă asupra mea. De azi înainte voi fi sclavul tău.
Voi suporta cu bucurie soarta celor abia cumpăraţi, dar te rog să-i dai drumul copilului; iar de
vei face asta, vei avea parte de mulţumiri nu doar din partea mea şi a lui, ci şi din partea celui
ce nu este acum de faţă, dar care va fi izbăvit de nelinişte, şi care este tatăl celor aflaţi aici şi
al întregii familii; căci noi suntem rugătorii tăi, pentru că am căutat ajutor la mâna ta dreaptă
şi sperăm să îl primim întotdeauna. Aşadar, lasă-te cuprins de compasiune pentru cel bătrân,
care şi-a dedicat întreaga viaţă lucrărilor virtuţii. Căci el a supus toate cetăţile Siriei, iar
acestea i se închină şi îl cinstesc; cu toate că se lasă călăuzit de legi şi obiceiuri diferite de ale
lor şi că se deosebeşte în toate privinţele de locuitorii acelor ţinuturi. Dar viaţa sa merituoasă,
precum şi concordanţa dintre fapte şi vorbe şi dintre vorbe şi fapte, au prevalat, aşa că el a
triumfat asupra acelora care, din respect pentru obiceiurile lor naţionale, nu l-au respectat de
prima dată. Aşa că îi vei putea face o favoare cum nu mai e alta. Căci ce dar ar putea fi mai
minunat pentru un tată, decât acela de a-şi primi înapoi un fiu pe care îl ştie în nesiguranţă?”.
XXXIX. Dar tot acest comportament şi toată această punere în scenă au fost doar un
experiment, pentru că guvernatorul ţării dorea să le cunoască sentimentele pe care le aveau
faţă de cel ce îi era frate după mamă. Căci se temea ca aceştia să nu aibă faţă de el ceva
resentimente, aşa cum se întâmplă adesea în cazul copiilor pe care tatăl îi are cu o mamă
vitregă şi cărora el le acordă aceeaşi atenţie. Iată de ce le reproşase că sunt iscoade şi le ceruse
amănunte despre familia lor, întrucât dorea să afle dacă fratele său mai este în viaţă sau dacă
l-au dat deoparte într-un mod mişelesc. Şi l-a oprit ca ostatic pe unul dintre ei, lăsându-i pe
ceilalţi să plece, după ce aceştia au încuviinţat că se vor întoarce însoţiţi de fratele lor mai
mic, pe care dorea nespus de mult să îl vadă, ca să se elibereze astfel de tristeţea pe care o
simţea atunci când se gândea la el. Iar atunci când s-au întors, şi când şi-a privit fratele, a
simţit o oarecare uşurare, fapt pentru care i-a invitat la o petrecere; şi pe când îi ospăta, a făcut
în aşa fel încât să-i dea fratelui său după mamă bucate mai scumpe şi în cantitate mai mare,
privindu-i în acelaşi timp cu atenţie pe ceilalţi pentru a vedea din privirile lor dacă nutresc o
invidie ascunsă. Dar când i-a văzut că sunt veseli şi că se preocupă de fratele lor mai tânăr a
avut o a doua dovadă limpede că între ei nu există ură; de aceea, a mai pus la cale şi o a treia
modalitate prin care să-i încerce, acuzându-l de furt pe mezin; căci ar fi avut astfel un indiciu
clar al sentimentelor pe care le nutreau faţă de fratele lor, acuzat pe nedrept. Şi din toate
aceste încercări şi-a dat seama că vlăstarul mamei sale nu este privit cu ostilitate şi nu este
ameninţat de niciun complot; şi s-a gândit că este posibil ca evenimentele care l-au afectat pe
el să nu se fi datorat perfidiei fraţilor săi, ci providenţei divine, căci Dumnezeu vede atât în
prezent, cât şi în viitor.
XL. Aşa că în cele din urmă a dat curs sentimentelor sale de afecţiune şi şi-a
manifestat dorinţa de a se împăca cu fraţii săi, întrucât nu ar fi vrut să îi pună într-o situaţie
dificilă, pentru ca aceştia să-i reproşeze felul în care s-a purtat cu ei; iar atunci când le-a spus
cine este, niciun egiptean nu a fost de faţă. Căci poruncise ca toţi slujitorii săi să părăsească
încăperea, şi de îndată ce au plecat, a lăsat să-i curgă un râu de lacrimi şi le-a făcut semn cu

525
mâna dreaptă să se apropie de el, ca nimeni să nu audă din întâmplare ceea ce va urma, şi le-a
spus, „Vreau să vă dezvălui ceva ce a rămas ascuns atâta amar de vreme. Eu sunt fratele pe
care l-aţi vândut pentru a fi dus în Egipt, şi iată-mă acum în faţa voastră”. Iar ei, fiind uimiţi
să-l vadă, s-au tulburat peste măsură şi şi-au coborât privirea, ca şi cum ochii lor s-ar fi aflat
sub influenţa unei forţe de atracţie puternice, şi au rămas nemişcaţi şi muţi, cu buzele
încleştate, aşa că le-a zis, „Nu fiţi mâhniţi; vă iert pentru toate lucrurile pe care mi le-aţi făcut.
Aşa că nu aveţi nevoie de niciun mediator, pentru că eu, de bunăvoie şi prin propria mea
putere, vreau să ajung cu voi la o înţelegere; căci sunt călăuzit de două lucruri speciale: în
primul rând, de pietatea faţă de tatăl meu, căruia îi sunt deosebit de îndatorat, şi în al doilea
rând, de omenia pe care o simt vizavi de toate fiinţele, mai ales atunci când este vorba de cei
cu care sunt de acelaşi sânge. Şi cred că nu voi aţi stat la baza celor ce mi s-au întâmplat, ci
Dumnezeu, căci El a vrut ca prin mine să dăruiască omenirii harurile sale într-o perioadă de
mare restrişte. Şi vă puteţi da seama imediat de adevărul spuselor mele. Căci sunt
guvernatorul Egiptului şi mă bucur de aceleaşi onoruri ca şi regele, şi cu toate că sunt tânăr,
acest monarh în vârstă mă apreciază ca şi cum aş fi tatăl său; şi mă cinstesc şi mi se supun nu
doar locuitorii ţării, ci şi numeroase alte popoare, supuse Egiptului sau independente; pentru
că din pricina lipsurilor prezente, toţi au nevoie de mine, în calitatea mea de guvernator al
acestui ţinut. Căci în cămările mele se află aur şi argint, şi acele lucruri mult mai necesare,
adică alimentele, şi eu sunt acela care dă fiecărui om ceea ce are nevoie, aşa că nimeni nu
suferă de foame sau de faptul că nu îşi poate satisface necesităţile fireşti. Şi nu v-am spus
astea din dorinţa de a a-mi da aere sau de a mă grozăvi în faţa voastră, ci ca să ştiţi că nici voi
nici nimeni altcineva nu este răspunzător de faptul că am fost mai întâi sclav, iar apoi deţinut.
Căci în urma unor acuzaţii false am fost aruncat în închisoare. Însă Dumnezeu a făcut ca
nenorocirea cea mai cruntă să se transforme în norocul cel mai mare, întrucât pentru El totul
este posibil. Acestea fiind spuse, să nu vă temeţi, ci daţi deoparte orice tristeţe şi nelinişte şi
bucuraţi-vă! Şi ar fi bine să daţi fuga la tatăl vostru, ca să fiţi primii care-i daţi vestea că m-aţi
găsit, deoarece zvonurile circulă repede”.
XLI. Iar ei au început să-l laude fără încetare şi din toate puterile, fiecare spunând ceva
bun despre el, unul că este iertător, altul că este iubitor de familie, altul că este deosebit de
isteţ; şi toţi l-au slăvit pentru pietatea sa, atribuindu-i acest final fericit lui Dumnezeu; şi au
ieşit din starea de tristeţe şi melancolie în care îi aruncaseră evenimentele neaşteptate ce se
abătuseră asupra lor cu ocazia primei călătorii, şi l-au lăudat pentru răbdarea sa extraordinară
şi pentru curajul său combinat cu modestia, căci în pofida tuturor necazurilor prin care a
trecut, el nu a spus niciun cuvânt rău împotriva fraţilor săi, nici atunci când l-au vândut, nici
când a fost aruncat în închisoare; şi nici măcar atunci când a fost cuprins de deznădejde nu a
rostit ceva necuviincios la adresa lor, aşa cum fac de obicei prizonierii, atunci când încep să
îşi compare nenorocirile cu cele ale tovarăşilor de detenţie, ci a rămas tăcut, ca şi cum nu ar fi
ştiut din ce cauză a ajuns acolo. Şi tot aşa, atunci când a tălmăcit visele eunucilor şi pe cele ale
regelui, şi când ar fi avut ocazia să îşi spună povestea, el nu a scos niciun cuvânt despre faptul
că este nobil prin naştere, nici măcar atunci când a fost numit locţiitorul regelui şi când i s-a
încredinţat guvernarea întregului Egipt; nici măcar din dorinţa de a nu fi considerat un om
obscur şi de origine modestă, căci provenea dintr-o familie nobilă, şi nu era sclav de la natură,
ci fusese trădat într-un mod perfid, chiar de către cei de la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin să
facă asta. Şi mai mult decât atât, l-au apreciat pentru amabilitatea şi gentileţea sa; pentru că
obişnuiţi fiind cu obrăznicia şi bădărănia altor guvernatori, s-au minunat să vadă că acesta nu
este cu nasul pe sus şi i-au admirat şi bunătatea, întrucât, deşi i-ar fi putut condamna la moarte
încă de al prima lor călătorie, sau ar fi putut refuza să le dea de mâncare, el nu numai că nu i-a
pedepsit, ci le-a dat şi hrană pe gratis, ca şi când ar fi fost vrednici de astfel de favoruri,
poruncind să le fie restituiţi şi banii pe care-i plătiseră; iar circumstanţele trădării lor, şi faptul
că l-au vândut, nu au fost cunoscute de nimeni, de aceea toţi dregătorii Egiptului i-au

526
împărtăşit bucuria, ca şi cum fraţii guvernatorului ar fi venit pentru prima dată; mai mult decât
atât, le-au oferit ospitalitate şi s-au grăbit să-l informeze pe rege de venirea lor; şi toţi se
bucurau, de parcă pământul ar fi devenit fertil, iar foametea ar fi lăsat locul abundenţei.
XLII. Iar regele, auzind că Iosif are un tată şi o familie numeroasă, l-a sfătuit pe acesta
să îl grăbească pe tatăl său să se mute în Egipt cu toată familia sa, promiţându-i să le dea,
atunci când vor sosi, cel mai fertil ţinut. Prin urmare, Iosif le-a dat fraţilor săi care de război,
trăsuri şi multe animale de povară, încărcate cu toate cele necesare, şi un anumit număr de
slujitori, ca să-l aducă pe tatăl său în Egipt în condiţii de siguranţă. Dar când au ajuns acasă şi
i-au povestit tatălui despre fratele lor, spunându-i lucruri aparent incredibile şi mai presus de
orice speranţă, acesta nu i-a crezut; căci cu toate că cei care i-au relatat acele lucruri erau
vrednici de încredere, măreţia şi caracterul extraordinar al evenimentelor îl făceau să fie
sceptic; însă atunci când bătrânul a văzut pregătirile care se făcuseră, precum şi proviziile atât
de necesare în acele vremuri, şi în cantităţi atât de mari, care se datorau fiului său despre care
i se relatase, l-a lăudat pe Dumnezeu pentru faptul că i-a întregit familia care fusese ştirbită;
dar după această bucurie sufletul i-a fost cuprins de tristeţe la gândul că va trebui să se
despartă de legile şi obiceiurile poporului său; întrucât ştia că tinereţea, prin natura sa, este
predispusă la cădere, mai ales că ţările străine se complac în păcat; şi mai ales Egiptul, o ţară
complet oarbă în privinţa lui Dumnezeu, pentru că şi-au făcut dumnezei din lucrurile create şi
muritoare. În plus, bogăţia şi gloria prind minţile slabe ca într-o cursă; şi şi-a adus aminte că
fiul său rămăsese singur, căci nimeni din familia lui nu îl însoţise pentru a-l ţine pe cărarea
cea dreaptă, şi singur fiind nu avusese parte de toată învăţătura cea bună, de aceea ar fi fost
posibil să se fi schimbat şi să fi adoptat obiceiuri străine. Prin urmare, atunci când singura
Fiinţă capabilă să privească în sufletul invizibil l-a văzut în această stare de spirit, i s-a făcut
milă de el şi i-a apărut în timpul nopţii, pe când acesta dormea, şi i-a spus: „Nu te teme de
plecarea ta în Egipt; Eu însumi te voi călăuzi în această călătorie şi o voi face sigură şi
plăcută; şi ţi-l voi da înapoi pe fiul pe care l-ai jelit atâta vreme, crezându-l mort, dar care nu
numai că este viu, ci pe deasupra mai este şi guvernatorul acelei ţări puternice”. Aşa că Iacov,
umplându-se de nădejde, s-a trezit bucuros în ziua următoare şi s-a grăbit să plece la drum; iar
când fiul său a aflat că este aproape, deoarece în lungul drumului erau iscoade şi paznici, care
i-au dat de ştire, s-a grăbit să iasă în întâmpinarea tatălui său, căci acesta se afla foarte aproape
de graniţele ţării; şi s-au întâlnit în apropierea unui oraş care poartă denumirea de oraşul
eroilor, şi s-au strâns în braţe, punându-şi capul unul pe umărul altuia şi udându-şi veşmintele
cu lacrimi, desfătându-se cu îmbrăţişări lungi; apoi, s-au desprins cu greu unul de altul şi au
plecat spre palat. Iar regele văzându-i, a fost uimit de înfăţişarea demnă a lui Iacov, şi l-a
salutat ca şi cum ar fi fost tatăl său şi nu tatăl locţiitorului său, căci i-a arătat tot respectul şi
toată onoarea; şi după ce i-a arătat şi alte dovezi extraordinare de mare cinstire, i-a dat cel mai
fertil ţinut; şi auzind că fii săi sunt crescători iscusiţi de animale, având multe turme şi cirezi,
i-a numit supraveghetori ai propriilor sale turme şi cirezi, încredinţându-le caprele şi boii şi
oile şi toate celelalte animale pe care le avea.
XLIII. Iar tănărul Iosif a fost atât de credincios şi de cinstit în tot ceea ce a făcut, încât
cu toate că timpul şi împrejurările i-au oferit numeroase oportunităţi de a strânge bani, astfel
încât într-o perioadă scurtă de timp ar fi putut deveni cel mai bogat om din întreg regatul, el a
continuat să cinstească adevăratele bogăţii în locul celor ilegitime, şi pe cele care văd în locul
celor care sunt oarbe, aşa că a pus tot aurul şi argintul pe care le-a obţinut din vânzarea
grânelor în vistieria regelui, fără ca măcar să-şi însuşească un singur ban pentru folosul său,
căci se mulţumea cu darurile pe care regele i le dăduse de bunăvoie, ca recompensă pentru
serviciile sale. Şi în felul acesta a guvernat Egiptul, împreună cu celelalte ţări şi popoare, în
acea perioadă de foamete; iar faptele sale sunt prea minunate pentru a putea fi descrise cu
exactitate, întrucât a repartizat hrana cu dreptate, gândindu-se nu numai la prezent, ci şi la
viitor; aşa că atunci când a sosit cel de-al şaptelea an de foamete, el i-a chemat pe agricultori

527
(căci acum începea să se întrevadă o perioadă de fertilitate şi abundenţă) şi le-a dat seminţe de
grâu şi de orz, având grijă ca nimeni să nu-şi însuşească ceea ce era destinat altui scop, ci să
semene seminţele pe câmpuri; de aceea, a numit ca supraveghetori oameni cinstiţi şi virtuoşi,
care urmau să se asigure că semănatul decurge aşa cum trebuie. Însă la multă vreme după
această perioadă de foamete, când tatăl lor a murit, fraţii au început să aibă tot felul de
presimţiri tainice, temându-se că acum el îşi va aminti de răul pe care i-l făcuseră şi se va
răzbuna pe ei; aşa că au venit la el împreună cu soţiile şi copiii lor şi l-au implorat cu
sinceritate. Iar el a plâns şi le-a spus, „Într-adevăr, este firesc ca cei care au comis fapte
intolerabile să fie cuprinşi de teamă, căci aceştia sunt mai degrabă condamnaţi de conştiinţa
lor decât de altcineva; întrucât moartea tatălui nostru a trezit în voi vechea frică cu care aţi
trăit înainte să ne împăcăm, deoarece aţi crezut că v-am iertat ca nu cumva să-l supăr pe tatăl
nostru; dar eu nu-mi schimb caracterul odată cu trecerea timpului şi odată ce ne-am împăcat şi
v-am iertat nu voi face nimic prin care să încalc această hotărâre; căci nu am amânat
pedeapsa, aşteptând o ocazie favorabilă ca să mă răzbun, ci v-am scutit odată pentru totdeauna
de orice pedeapsă, parţial datorită respectului pe care i-l port tatălui meu, ca să spun adevărul,
şi parţial din iubire faţă de voi. Iar dacă am fost milostiv şi omenos de dragul tatălui meu atâta
timp cât a fost în viaţă, voi rămâne la fel şi acum când e mort. Deoarece cred că niciun om
bun nu moare, ci oamenii buni continuă să trăiască veşnic, fără a îmbătrâni, doar că natura lor
nemuritoare nu mai este ataşată de necesităţile trupului. Şi de ce să-mi amintesc doar de acest
tată care s-a născut şi care a fost creat? Căci şi Dumnezeu este tatăl nostru, iar acesta este
necreat, veşnic şi nemuritor, şi El îi vede şi îi aude pe toţi oamenii, chiar şi atunci când ei nu
vorbesc, chiar dacă stau ascunşi în ungherele minţii; de aceea, îl iau ca martor pentru
gândurile mele sincere de împăcare; pentru că (şi să nu fiţi uimiţi de cuvintele mele) «şi eu
sunt al lui Dumnezeu» (Geneza 50:19), cel care a schimbat planurile voastre ticăloase în aşa
fel încât să am parte de multe lucruri bune. Aşa că nu vă temeţi, şi fiţi siguri că pe viitor veţi fi
şi mai prosperi decât pe vremea când trăia tatăl nostru”.
XLIV. Şi după ce şi-a încurajat fraţii cu aceste cuvinte şi-a confirmat promisiunile prin
fapte, căci a avut o grijă deosebită faţă de ei. Iar după foamete, atunci când locuitorii se
bucurau de fertilitatea şi properitatea ţării lor, a fost slăvit de toţi oamenii, care l-au răsplătit
astfel pentru binele pe care l-au primit de la el în momentele lor de disperare. Iar faima lui s-a
răspândit peste hotare, umplând toate cetăţile de glorie şi onoare. Şi a trăit o sută zece ani,
murind la adânci bătrâneţe, după ce s-a bucurat de o frumuseţe desăvârşită, şi de înţelepciune,
şi de elocinţă. Frumuseţea sa este dovedită de dragostea violentă pe care i-a inspirat-o soţiei
eunucului; înţelepciunea sa reiese din comportamentul său, mereu acelaşi, indiferent de
evenimentele prin care a trecut, şi care l-a ajutat să pună ordine în mijlocul dezordinii şi să
aducă armonie acolo unde aceasta lipsea. Iar elocinţa sa rezultă din felul în care a tălmăcit
visele, din amabilitatea sa în conversaţiile de zi cu zi, precum şi din faptele ce urmau
cuvintelor; fapt pentru care toţi slujitorii i se supuneau bucuroşi şi de bunăvoie, fără nicio
urmă de silnicie. Din aceşti o sută zece ani, şaptesprezece i-a petrecut în casa tatălui său,
atunci când era copil; treisprezece i-a petrecut în mijlocul evenimentelor neprevăzute, când a
fost victima acelui complot, după care a fost vândut, apoi a devenit sclav, iar în urma unor
acuzaţii false a fost aruncat în închisoare; iar cei optzeci de ani care au rămas i-a petrecut în
abundenţă, ocupând o poziţie de autoritate şi fiind un minunat guvernator atât în vremuri de
restrişte, cât şi în perioade de abundenţă, căci era singurul capabil să se ocupe de treburile ţării
indiferent de împrejurări.

528
 24. DESPRE VIAŢA LUI MOISE I

I. (1) Mi-a trecut prin minte să scriu despre viaţa lui Moise, cel care, după unii, a fost
legiuitorul evreilor, iar după alţii, doar un tălmăcitor al legilor sacre, omul cel mai măreţ şi
mai desăvârşit care a existat vreodată, a cărui dorinţă a fost aceea de a se face cunoscut
tuturor, (2) căci fala legilor pe care le-a lăsat în urmă s-a răspândit în întreaga lume, ajungând
până la hotarele cele mai îndepărtate ale universului; însă cei care-l înţeleg pe deplin şi cu
adevărat nu sunt mulţi, pentru că oamenii din diferite ţări sunt invidioşi şi înclinaţi să se
împotrivească poruncilor date de legiuitori; aşa se face că istoricii de seamă ai grecilor nici
măcar nu l-au menţionat, (3) pentru că în poezie sau proză marea majoritate a acestora au
defăimat şi desfigurat acele calităţi primite prin educaţie, căci au compus comedii şi opere
pline de imoralitate şi trivialitate, spre ocara lor veşnică, în loc să se fi folosit de abilităţile şi
înzestrările lor naturale pentru a consemna vieţile oamenilor virtuoşi şi vrednici de laudă, aşa
încât faptele onorabile, vechi sau moderne, să nu fie îngropate în uitare şi să dispară pentru
totdeauna, ci să strălucească şi să se bucure de gloria cuvenită; dar aceştia nu s-au ocupat de
astfel de subiecte, ci au preferat să le abordeze pe cele nevrednice de a fi menţionate,
preocupându-se să înfrumuseţeze faptele josnice şi să le facă să devină faimoase. (4) Însă eu
voi lăsa deoparte caracterul pizmaş al acestor oameni şi voi începe să povestesc evenimentele
prin care a trecut, de care am luat cunoştinţă din acele scrieri sacre pe care le-a lăsat în urma
sa, ca mărturie pentru înţelepciunea de care a dat dovadă; de asemenea, multe lucruri le-am
aflat de la bătrânii poporului meu, căci am pus mereu cap la cap ceea ce am citit cu ceea ce
am auzit, de aceea consider că sunt familiarizat cu povestea vieţii sale mai bine decât oricine.
II. (5) Şi voi începe exact cu ceea ce trebuie să încep. Moise a fost evreu prin naştere,
dar el s-a născut, a crescut şi a fost educat în Egipt, întrucât străbunii săi migraseră în Egipt
împreună cu familiile lor în timpul perioadei îndelungate de foamete care a lovit Babilonul şi
ţările învecinate; căci erau în căutare de hrană, iar Egiptul era o câmpie binecuvântată cu
soluri fertile, în care se găseau din abundenţă toate lucrurile necesare omului, şi în special
grâu şi porumb; (6) căci în toiul verii, atunci când toate râurile care se alimentează din topirea
zăpezilor şi din izvoare au apă puţină, râul din acea ţară se umfla şi se revărsa, transformând
ţinuturile într-un lac uriaş. Aşa că pământul nu avea nevoie de ploaie şi de aceea producea în
fiecare an recolte bogate, cu excepţia perioadelor când mânia lui Dumnezeu întrerupea această
abundenţă, ca urmare a lipsei de pietate a locuitorilor de aici. Iar tatăl său şi mama sa se
numărau printre oamenii cei mai minunaţi ai acelor vremuri, şi deşi aveau aceeaşi vârstă, erau
uniţi mai mult din iubire decât datorită faptului că aveau o legătură de sânge; iar Moise este a
şaptea generaţie numărată de la cel care s-a stabilit pentru prima dată în această ţară şi care
este întemeietorul întregului popor evreu.
III. (8) Şi el a fost considerat vrednic pentru a fi crescut în palatul regal; şi cum s-a
ajuns aici voi arăta în continuare. Deoarece poporul evreu se înmulţea tot mai mult, regele
ţării, temându-se ca aceşti oameni să nu devină mai numeroşi decât băştinaşii, şi având o mare
putere, a pornit împotriva lor şi i-a supus cu forţa, devenind stăpânul lor; apoi a urzit să-i
distrugă, folosindu-se de nişte mijloace lipsite de pietate, căci a poruncit ca dintre toţi copiii
care se nasc, să fie lăsaţi în viaţă doar cei de parte feminină (căci prin natura lor femeile sunt
mai slabe şi nu sunt potrivite pentru război), iar cei de parte masculină să fie distruşi, pentru
ca populaţia oraşelor lor să nu mai crească, întrucât numărul oamenilor reprezintă o cetate
greu de cucerit şi de distrus {1}{asemănarea acestui pasaj cu Oda lui Sir William Jones, „Din
ce este alcătuit statul”, este remarcabilă}. (9) În consecinţă, la naşterea lui Moise, care era
foarte frumos şi avea o înfăţişare mai nobilă decât a altor copii, părinţii săi au luat hotărârea să
nesocotească poruncile tiranului, atât cât cât le stătea în putinţă. De aceea, se spune că timp de
trei luni l-au ţinut continuu în casă, hrănindu-l cu lapte şi ferindu-l de ochii mulţimii; (10)

529
însă, aşa cum se întâmplă în regimurile monarhice, unde există mulţi oameni gata să-i ofere
regelui tot felul de informaţii, secretul a fost descoperit, aşa că părinţii, temându-se ca de
dragul unui singur individ să nu pericliteze siguranţa celor din jur, au luat copilul cu lacrimi în
ochi şi l-au dus pe malul râului, după care au plecat de acolo, jelind şi plângându-şi de milă că
au fost nevoiţi să facă acel lucru; şi s-au considerat ucigaşi ai propriului lor copil, şi i-au plâns
de milă ştiind că va pieri, cu toate că încercaseră să împiedice un astfel de deznodământ. (11)
Apoi, aşa cum se întâmplă în cazul celor loviţi de o mare neorocire, s-au învinuit pentru faptul
că au atras asupra lor o durere mai mare decât ar fi trebuit. „Oare de ce”, spuneau ei, „nu l-am
abandonat încă din clipa în care s-a născut?”. Căci oamenii în general cred că cel care nu a
trăit suficient de mult pentru a mânca o hrană sănătoasă nu poate fi considerat o fiinţă umană.
„Căci noi, din iubirea noastră inutilă, l-am hrănit aceste trei luni de zile, provocându-ne în
felul acesta o durere mai mare şi făcându-l să sufere o pedeapsă mai groaznică, deoarece a
ajuns să simtă mai bine plăcere şi durerea, iar asta va face ca sfârşitul lui să fie şi mai tragic”.
IV. (12) Aşa că au plecat fără a şti ce le rezervă viitorul, fiind copleşiţi de o durere
imensă; dar sora pruncului abandonat în felul acesta, fecioară fiind şi simţind o iubire
frăţească, a rămas la o oarecare distanţă pentru a vedea ce se întâmplă; şi cred că toate
evenimentele legate de el s-au desfăşurat în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, căci acesta
a avut grijă de prunc. (13) Ei bine, regele ţării avea o singură fată, pe care o iubea cu duioşie,
şi se spune că deşi era căsătorită de multă vreme, aceasta nu avea copii; prin urmare, cum este
şi firesc, îşi dorea foarte mult copii, mai ales un băieţel, care să fie moştenitorul averilor
tatălui său şi al autorităţii imperiale, care erau pe punctul de a fi pierdute, întrucât regele nu
avea niciun nepot. (14) Şi întotdeauna se lamenta cu deznădejde, iar în acea zi fusese copleşită
de nelinişte, şi cu toate că avea obiceiul să stea în casă şi să nu îi treacă pragul, s-a dus la râu
împreună de slujnicele sale, exact acolo unde se afla şi copilul. Şi pe când se pregătea să facă
o baie şi să se purifice în zona cea mai adâncă a mlaştinii, a văzut copilul, aşa că a poruncit
slujnicelor să i-l aducă. (15) Apoi, după ce l-a inspectat din cap până în picioare şi i-a admirat
forma elegantă, precum şi înfăţişarea viguroasă şi sănătoasă, văzând că plânge, i-a fost milă
de el, iar sufletul i-a fost invadat de sentimente de afecţiune maternă, ca şi cum ar fi fost
copilul ei. Şi aflând că pruncul a aparţinut unor evrei care s-au temut de porunca regelui, i-a
trecut prin minte să-l ia şi să-l crească, dar gândindu-se mai bine şi-a dat seama că nu ar fi fost
în siguranţă dacă l-ar fi dus la palat; (16) şi pe când ezita, sora pruncului, care încă privea ce
se întâmplă, bănuind despre ce este vorba, a alergat la ea şi a întrebat-o dacă vrea ca pruncul
să fie alăptat de o femeie evreică care tocmai născuse; (17) şi întrucât ea a încuviinţat,
fecioara s-a dus şi a adus-o pe mama ei, care era în acelaşi timp şi mama pruncului, ca şi cum
ar fi fost o străină, iar aceasta a promis imediat şi de bunăvoie că va avea grijă de copil şi că îl
va creşte, dând impresia că este tentată de răsplata ce i se oferea; în felul acesta, providenţa
divină a făcut ca pruncul să crească acolo unde era şi firesc. Apoi, i-a dat şi un nume,
spunându-i pe bună dreptate Moise, pentru că îl găsise lângă apă, iar egiptenii numesc apa
„mos”.
V. (18) Şi când copilul a crescut, el a fost înţărcat nu la vremea cuvenită, ci mult mai
devreme; iar apoi mama sa, care îi era şi doică, a venit să i-l aducă prinţesei care i-l dăduse în
grijă, întrucât nu mai era nevoie să îl hrănească cu lapte şi devenise între timp un copil
minunat şi nobil la înfăţişare. (19) Iar atunci când fiica regelui a văzut că este mai desăvârşit
decât s-ar fi aşteptat să fie la o asemenea vârstă, şi când înfăţişarea lui a umplut-o de şi mai
multă bunăvoinţă decât altădată, l-a adoptat ca fiu, pentru că mai înainte avusese grijă ca prin
diferite mijloace să dea impresia că i-a crescut burta, aşa că el putea fi considerat acum copilul
ei legitim, şi nu unul înfiiat; căci Dumnezeu duce uşor la îndeplinire ceea ce urmăreşte, oricât
de greu ar putea părea acel lucru. (20) Prin urmare, copilul era considerat acum vrednic de a
primi o educaţie regală, aşa că nu mai era ca toţi copiii, care se bucură de jucării şi care râd şi
se amuză, chiar dacă cei care se ocupau de el îi lăsau zile libere şi momente de răgaz, ferindu-

530
se să se comporte cu asprime sau să se mânie pe el; însă acesta era modest şi demn în gesturi
şi cuvinte, şi îşi însuşea cu râvnă toate acele lecţii menite să îi dezvolte mintea. (21) Şi a avut
o mulţime de învăţători, care se succedau unul după altul, unii venind de bunăvoie din ţările
vecine şi din diferitele regiuni ale Egiptului, iar alţii chiar din Grecia, căci erau tentaţi de
darurile consistente care li se ofereau. Dar în scurt timp, el i-a întrecut în cunoaştere şi le-a
anticipat învăţăturile prin minunata înzestrare naturală şi prin geniul de care dădea dovadă;
aşa că mai degrabă avea impresia că îşi aminteşte decât că învaţă, pentru că şi el însuşi, fără
niciun învăţător, înţelegea din instinct multe subiecte dificile; (22) pentru că abilităţile măreţe
îşi deschid ele însele drum spre cunoaştere. Şi aşa cum trupurile viguroase şi sănătoase, care
au toate părţile active şi mobile, îşi scutesc antrenorii de prea mult efort, căci nu îi tulbură şi
nu îi deranjează în niciun fel, şi aşa cum copacii de soi bun, care se dezvoltă bine de la natură,
îi scutesc pe cultivatori de bătaie de cap, tot aşa şi sufletul binevoitor, care îşi însuşeşte lecţiile
ce îi sunt adresate, va progresa mai mult de la sine şi mai puţin cu ajutorul învăţătorilor săi;
căci de îndată ce va dobândi câteva principii introductive ale cunoaşterii, el va alerga, după
cum spune proverbul, aşa cum aleargă un cal pe câmpie. (23) În consecinţă, a învăţat cu
rapiditate aritmetica şi geometria, întrega ştiinţă a ritmului, armoniei şi metrului, precum şi
întreaga ştiinţă a muzicii, făcând uz de instrumentele muzicale sau ascultând prelegeri şi
explicaţii care au vizat diferitele arte şi subiecte; şi a primit învăţătură în aceste privinţe de la
filozofii egipteni, care l-au învăţat şi filozofia conţinută în simboluri, pe care ei o pun în
practică cu ajutorul hieroglifelor, căci aşa se numesc, precum şi acea filozofie referitoare la
respectul pe care îl au faţă de animalele pe care le divinizează. Şi toate celelalte ramuri ale
educaţiei preliminare le-a învăţat de la greci; iar filozofii din ţările vecine l-au învăţat
literatura asiriană şi cunoaşterea corpurilor cereşti, atât de studiate de caldeeni. (24) Iar
această cunoaştere a deprins-o şi de la egipteni, care studiază matematica mai presus decât
orice altceva, şi s-a familiarizat cu nivelul la care au ajuns caldeenii şi egiptenii în domeniul
ştiinţelor, înţelegând punctele în care sunt de acord şi în care au o opinie diferită – devenind
astfel stăpân al controverselor dintre ei, dar fără a dobândi o înclinaţie către dispută; căci el
dorea să afle doar adevărul pur, întrucât mintea lui nu putea să admită falsitatea, aşa cum fac
aceia care se luptă violent pe marginea unui subiect şi care devin apărătorii oricărei doctrine
care li se înfăţişează, indiferent care este aceea, fără a-şi pune întrebarea dacă merită să fie
apărată sau nu, ci care acţionează la fel cum fac şi acei judecători care apără o cauză pentru
bani şi cărora puţin le pasă de partea cui este dreptatea.
VI. (25) Iar când a depăşit vârsta copilăriei a început să îşi antreneze intelectul; nu aşa
cum fac unii, lăsând pasiunile tinereţii să circule liber, fără nicio reţinere, cu toate că ar fi avut
zece mii de motive să facă asta, întrucât avea la dispoziţie toate mijloacele pe care le poate
oferi o familie regală; ci manifestând curaj şi cumpătare, ca şi cum le-ar fi pus în frâu şi le-ar
fi strunit cu forţa. (26) Şi a îmblânzit, şi a domolit, şi a adus la ascultare toate acele pasiuni
care prin natura lor sunt nebune, şi violente, şi imposibil de stăpânit. Iar dacă vreuna dintre ele
se aprindea şi se străduia să scape din strânsoare, el o pedepsea cu severitate, mustrând-o cu
glas aspru; pe scurt, îşi reprimase toate impulsurile fireşti şi toate afectele violente ale
sufletului, şi le ţinea sub control aşa cum se ţine un cal nărăvaş, temându-se ca nu cumva să
rupă legăturile şi să scape de sub puterea raţiunii, care trebuie să le călăuzească şi să le
înfrâneze, ca nu cumva să tulbure totul în jurul lor. Căci aceste pasiunii sunt cauzele binelui şi
răului; ale binelui, atunci când se supun autorităţii raţiunii, şi ale răului, atunci când scapă din
strânsoare şi sfidează orice guvernare şi restricţie. (27) Aşadar, în mod firesc, tovarăşii săi şi
toţi aceia care-l cunoşteau se minunau văzându-l, fiind uimiţi de acest spectacol nou care li se
înfăţişa; şi se întrebau ce fel de minte era aceea care sălăşluia în trupul său precum o icoană în
altar; şi dacă era vorba de o minte omenească sau de un intelect divin, ori poate de o
combinaţie între cele două; pentru că nu era asemenea celor mulţi, ci îi depăşise pe toţi şi
ajunsese la o înălţime ameţitoare. (28) Căci nu-şi hrănea niciodată stomacul cu delicatese, ci

531
doar cu acele lucruri necesare pe care ni le-a lăsat natura; şi nu dădea nicio atenţie plăcerilor
acelor organe aflate mai jos de pântece, cu excepţia situaţiilor când era necesar să zămislească
copii legitimi. (29) Şi fiind un practicant desăvârşit al abstinenţei şi sacrificului de sine, şi
fiind înclinat mai mult decât oricine să ridiculizeze viaţa trăită în efeminare şi lux (întrucât el
dorea să trăiască doar pentru sufletul său, şi nu pentru trup), îşi expunea doctrina şi filozofia
prin toate acţiunile sale zilnice, spunând exact ce gândea şi acţionând în conformitate cu
cuvintele pe care le rostea, aşa încât să arate că între ceea ce spune şi ceea ce face există o
armonie perfectă; căci aşa cum îi erau cuvintele, aşa îi era şi viaţa, şi aşa cum îi era viaţa, aşa
îi erau şi cuvintele, aşa cum se întâmplă şi în cazul celor care cântă armonios la un instrument
muzical. (30) Dar oamenii în general, atunci când momentan asupra lor bate un vânt uşor de
prosperitate, încep să se umfle în pene şi să-şi dea aere, şi devin obraznici în relaţia lor cu cei
aflaţi mai prejos de ei căci îi numesc drojdia societăţii, şi oameni de nimic, şi sursă de
necazuri, şi povara pământului, şi le dau tot felul de astfel de denumiri, ca şi cum ei ar fi
capabili să-şi menţină prosperitatea nealterată; cu toate acestea, cel mai adesea ei nu vor putea
rămâne în acea stare nici măcar până a doua zi, (31) căci nimic nu e mai efemer decât norocul,
care-i aruncă pe oameni în sus şi în jos ca şi cum ar fi nişte zaruri. Adesea, într-o singură zi,
cel care a ocupat anterior o poziţie dominantă este doborât la pământ, pe când cel smerit este
înălţat. Şi cu toate că astfel de evenimente se petrec necontenit, şi deşi toţi sunt siguri de
existenţa lor, oamenii îşi neglijează totuşi rudele şi prietenii, încalcă legile în care s-au născut
şi au crescut, răstoarnă obiceiurile ereditare, care nu au nicio vină, şi pentru că trăiesc pe
pământ străin adoptă obiceiurile celor în mijlocul cărora vieţuiesc, uitând complet de legile lor
străvechi.
VII. (32) Însă Moise, care a atins punctul culminant al norocului omenesc, căci era
privit ca nepot al acestui rege puternic şi toţi se aşteptau să moştenească regatul bunicului său,
fapt pentru care îl şi numeau tânărul prinţ, a simţit totuşi o mare dorinţă şi o mare admiraţie
pentru învăţătura celor cu care se înrudea şi a strămoşilor acestora; pentru că el credea că toate
lucrurile pe care oamenii le consideră a fi bune sunt false, chiar dacă pot părea strălucitoare; şi
de asemenea credea că lucrurile considerate bune de către părinţii săi naturali, chiar dacă par a
fi oarecum întunecate, sunt cu adevărat bune şi veritabile. (33) În consecinţă, ca un judecător
imparţial al părinţilor săi naturali şi al celor care l-au adoptat, a manifestat faţă de primii o
caldă afecţiune şi o mare bunăvoinţă, iar faţă de cei din urmă o mare recunoştinţă pentru toate
lucrurile bune pe care le-a primit din mâinile lor; şi ar fi rămas recunoscător toată viaţa sa,
dacă nu ar fi fost martor la o nouă şi mare nedreptate a regelui, care afecta întreaga ţară; (34)
întrucât, aşa cum am spus mai devreme, evreii erau străini în Egipt, căci fondatorii neamului
lor migraseră acolo din Babilon şi din satrapiile superioare în vremea foametei; şi aflându-se
în căutare de hrană au ajuns în Egipt şi s-au stabilit acolo, ca şi cum ar fi fost nişte refugiaţi
care cer să fie primiţi într-un azil sacru, pentru a fi protejaţi prin buna credinţă a regelui şi prin
compasiunea locuitorilor; (35) întrucât străinii, în opinia mea, trebuie priviţi ca refugiaţi şi ca
oameni care imploră să fie primiţi într-o altă ţară; în plus, pentru că aceşti oameni se rugau să
fie lăsaţi să rămână acolo, erau consideraţi un fel de venetici, şi prieteni care doreau să aibă
aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii, şi vecini având un fel de a fi uşor diferit de al băştinaşilor.
(36) Prin urmare, acei oameni care şi-au părăsit casele şi au venit în Egipt, pregătindu-se să
locuiasă în acele ţinuturi ca într-o a doua ţară, au fost transformaţi de către rege în sclavi, ca şi
cum acesta i-ar fi luat prizonieri, în conformitate cu legile războiului, sau ca şi cum i-ar fi
cumpărat de la stăpânii în casa cărora au crescut; aşa că aceştia au fost prigoniţi şi trataţi ca
nişte sclavi, deşi erau oameni liberi, şi pe deasupra mai erau şi străini, şi venetici, şi rugători,
căci regele nu avea niciun fel de respect faţă de Dumnezeu şi nu se temea deloc de acesta, cu
toate că El apără drepturile oamenilor liberi, precum şi pe cele ale străinilor şi rugătorilor, şi
vede ori de câte ori se comit astfel de fapte care încalcă legile ospitalităţii. (37) Apoi le-a dat
porunci aflate mai presus de puterea lor de a le îndeplini, impunându-le tot felul de munci; iar

532
atunci când leşinau de oboseală, erau trataţi cu spada. Şi munca lor era supravegheată de
oameni nemiloşi şi lipsiţi de omenie, care nu treceau cu vederea nimic şi nu iertau pe nimeni,
iar circumstanţele exterioare şi comportamentul acestora i-au făcut pe cei împilaţi să îi
numească persecutori. (38) Şi unii lucrau argila, făcând din ea cărămizi, iar alţii culegeau paie
de pretutindeni, întrucât paiele sunt liantul ce ţine cărămizile laolaltă; şi tot aşa, alţii primiseră
sarcina de a construi case, şi ziduri, şi porţi, alţii săpau şanţuri, alţii cărau lemn zi şi noapte,
fără niciun răgaz, aşa că nu aveau nici timp suficient pentru somn, întrucât făceau nu numai
munca lucrătorilor, ci şi pe aceea a calfelor, aşa că în scurt timp au cedat fizic, deoarece
sufletul lor deja leşinase sub povara nenorocirilor care se abătuseră asupra lor. (39) Aşa că
mureau unul după altul, ca şi cum ar fi fost loviţi de o boală contagioasă, iar supravaghetorii
le aruncau trupurile, lăsându-le să zacă neîngropate dincolo de hotarele ţinutului; şi nu lăsau
rudele şi prietenii nici măcar să presară un pic de ţărână peste trupurile lor sau să îi plângă pe
cei care s-au stins într-un mod atât de nefericit; ba ca nişte oameni lipsiţi de pietate ce erau,
ameninţau să-şi extindă despotismul şi asupra pasiunilor sufletului (cu toate că aceste nu pot fi
îngenuncheate, fiind aproape singurele lucruri pe care natura le-a făcut complet libere), pentru
că asuprirea lor era atât de mare, încât depăşea puterea lor de suportabilitate.
VIII. (40) Văzând toate aceste lucruri, Moise a fost cuprins de durere şi revoltă, căci
nu putea nici să-i pedepsească pe nedrepţii asupritori ai poporului său, nici să-i ajute pe cei
oprimaţi, însă îi sprijinea pe aceştia din urmă cu tot ceea ce-i stătea în putere, întrucât le
recomanda supraveghetorilor să îi trateze cu moderaţie şi să renunţe întrucâtva la poruncile lor
asupritoare, în timp ce pe lucrători îi îndemna să suporte nenorocirile prezente cu nobleţe, şi
să-şi păstreze curajul, şi să nu-şi lase sufletul să cedeze asemenea trupului, ci să spere că după
această perioadă pe necaz vor avea parte de noroc; (41) căci toate lucrurile din această lume
au tendinţa de a se transforma în opusele lor, vremea noroasă în vreme însorită, furtunile
puternice în perioade de calm şi de lipsă a vântului, uraganele şi valurile uriaşe ale mării în
vreme frumoasă şi ape liniştite; şi cu atât mai mult vor fi supuse schimbării treburile
omeneşti, căci acestea sunt mai instabile decât toate. (42) Şi folosindu-şi aceste farmece, ca să
spunem aşa, la fel cum face un medic bun, credea că va putea uşura suferinţele lor, cu toate că
aceştia erau foarte îndureraţi. Dar ori de câte ori suferinţa lor se diminua, supraveghetorii se
întorceau din nou şi îi asupreau şi mai tare, adăugând după răgazul de care avuseseră parte
chinuri noi, mai insuportabile decât cele anterioare; (43) căci unii dintre supraveghetori erau
foarte sălbatici şi furioşi, nefiind cu nimic mai prejos în privinţa cruzimii decât şerpii veninoşi
sau fiarele carnivore – pentru că erau fiare sub formă umană, învelite într-un trup omenesc,
menit ca prin blândeţea sa aparentă să amăgească prada şi să o prindă, căci în realitate era dur
ca fierul sau ca diamantul. (44) Ei bine, unul dintre aceşti oameni, care era şi cel mai violent,
nu numai că nu a renunţat la felul său de a se comporta, ba chiar a fost exasperat de
îndemnurile lui Moise, care l-au făcut să devină mai sălbatic, aşa încât a început să-i bată şi
să-i insulte şi să-i supună la tot felul de tratamente inumane pe aceia care nu munceau cu
suficientă energie sau care nu îndeplineau ceea ce li se cerea, motiv pentru care mulţi îşi
pierdeau viaţa; prin urmare, Moise l-a ucis, considerând că aceasta a fost o faptă pioasă; şi
într-adevăr, a fost o faptă pioasă să-l distrugă pe acela care trăia doar pentru a-i nimici pe alţii.
(45) Dar când regele a aflat acest lucru a fost foarte revoltat, socotind că aşa ceva este
intolerabil, nu că o persoană a fost ucisă sau că o alta a omorât-o, indiferent dacă fapta a fost
sau nu justificată, ci că nepotul său nu îi împărtăşeşte părerile şi nu-i consideră pe prietenii şi
pe duşmanii săi ca fiind şi ai lui, ci îi urăşte pe cei pe care regele îi iubeşte şi îi iubeşte pe cei
pe care acesta îi consideră nişte proscrişi, fiindu-i milă de aceia care sunt priviţi cu aversiune.
IX. (46) Iar autorităţile egiptene, văzând că au prilejul să-l atace pe tânăr, căci aveau
toate motivele să îl privească cu suspiciune (ştiind prea bine că de aici înainte acesta le va
purta pică pentru practicile lor rele şi va încerca să se răzbune atunci când va avea ocazia), au
început să toarne în urechile dispuse să asculte ale bunicului său mii şi mii de calomnii, venite

533
din toate părţile şi din toate ţinuturile, reuşind chiar să sădească în mintea acestuia teama că
Moise pune la cale să îl deposedeze de regatul său; şi i-au spus: „O să vă ia coroana, căci are
planuri mari şi ambiţioase. Mereu îşi bagă nasul unde nu îi fierbe oala, încercând să
dobândească mai multă putere. Căci de multă vreme e nerăbdător să pună mâna pe regat. Pe
unii îi mângâie; pe alţii îi ameninţă; pe alţii îi ucide fără judecată; îi urăşte pe toţi cei care vă
iubesc. De ce mai zăboviţi? De ce nu puneţi capăt tuturor planurilor şi maşinaţiilor sale? Orice
întârziere din partea celor împotriva cărora complotează este în avantajul celor care vor să îi
atace”. (47) Dar pe când aceştia îl îndemnau pe rege cu asemenea argumente, el s-a retras într-
o ţară învecinată, în Arabia, acolo unde putea trăi în siguranţă, implorându-l pe Dumnezeu să-
i izbăvească pe cei din neamul său de nenorociri şi să-i pedepsească pe asupritorii lor, care nu
s-au dat în lături de la nicio neobrăzare şi tiranie, şi să-i dubleze bucuria lăsându-l să fie
martor la îndeplinirea acestor două dorinţe. Iar Dumnezeu i-a auzit rugăciunea şi i-a apreciat
caracterul, căci avea aplecare pentru tot ceea ce este bun şi ura tot ceea ce este rău, aşa că nu
peste multă vreme a luat o decizie în privinţa acelui ţinut. (48) Dar în timp ce Dumnezeu se
pregătea să dezvăluie hotărârea pe care o luase, Moise se dedica lucrărilor virtuţii, căci avea în
sine însuşi un învăţător, adică dreapta raţiune, prin care înţelesese că trebuie să ducă o viaţă
virtuoasă şi să se dedice contemplaţiei, practicării virtuţii şi studiului permanent al filozofiei,
pe care sufletul său o înţelegea cu uşurinţă pe de-a-ntregul; şi tot ce încredinţa memoriei, nu
mai uita niciodată; şi mai mult decât atât, îşi armoniza gândurile vrednice de laudă cu faptele
pe care le săvârşea, dorindu-şi să nu pară înţelept şi bun, ci să fie într-adevăr aşa, căci îşi
făcuse din dreapta raţiune a naturii unicul său scop; care de altfel este singurul principiu
originar şi fântâna tuturor virtuţilor. (49) Şi poate că oricine altcineva care ar fi fugit de mânia
implacabilă a regelui, şi care ar fi ajuns pe pământ străin fără să ştie sau să înveţe obiceiurile
băştinaşilor şi fără a cunoaşte cu exactitate lucrurile pe care aceştia le adoră sau pe care le
privesc cu aversiune, ar fi fost dornic să se bucure de linişte şi să trăiască în anonimat, fără ca
oamenii în general să afle de el; căci dacă ar fi dorit să iasă în public, ar fi trebuit să se
străduiască din toate puterile să îi îmbuneze pe oamenii puternici, precum şi pe cei care
conduc acea ţară, prin tot felul de atenţii, căci de la ei ar fi putut avea parte de ajutor sau de
sprijin în cazul în care urmăritorii săi ar fi venit după el în încercarea de a-l aduce înapoi cu
forţa. (50) Însă acest om a făcut exact pe dos de cum s-ar fi cuvenit să facă, deoarece şi-a
urmat impulsurile sănătoase ale sufletului său, căci nu a lăsat nimic să le stea în cale. De
aceea, uneori, cu ardoarea tinereţii, a încercat lucruri aflate mai presus de puterile sale; şi
ştiind că dreptatea este o putere irezistibilă, a folosit-o pentru a veni în ajutorul laturii sale mai
slabe.
X. (51) Voi aminti un lucru pe care l-a făcut în acea vreme, chiar dacă în aparenţă este
vorba de ceva mărunt, întrucât fapta sa a izvorât dintr-un spirit înalt. Arabii, care sunt
crescători excelenţi de oi, pasc turmele la un loc, având grijă de ele nu doar bărbaţii, ci şi
femeile, şi tinerii, şi fetele; şi aşa procedează atât oamenii simpli, cât şi păturile cele mai înalte
ale societăţii. (52) Ei bine, se găseau acolo şapte fetişcane al căror tată era preot, şi toate
veniseră în fruntea turmelor la o anume fântână, ca să le adape; şi dezlegându-şi vasele din
chingile care le susţineau le-au scufundat în fântănă una după alta, astfel încât fiecare să
contribuie în mod egal la scoaterea apei; şi în felul acesta au umplut repede şi cu veselie
adăpătorile care se aflau acolo. (53) Însă îndată au venit şi alţi păstori, care, profitând de
slăbiciunea fetelor, au încercat să le alunge cu tot cu turme şi să-şi aducă propriile animale ca
să bea din adăpătorile deja umplute, vrând astfel să culeagă roadele muncii altora. (54) Însă
Moise, văzând ce s-a întâmplat, căci se afla în apropiere, a luat-o la fugă; iar când a ajuns
acolo, a spus: „N-ar fi mai bine să vă stăpâniţi şi să nu vă comportaţi atât de nedrept,
considerând că dacă acest loc este mai retras vă puteţi satisface lăcomia? Nu vă este ruşine să
aveţi nişte mâini aşa leneşe? Sunteţi oameni cu părul lung şi semănaţi mai degrabă cu femeile
decât cu bărbaţii. Căci fetele se comportă ca nişte tineri viguroşi, şi nu se dau înapoi de la

534
nimic din ceea ce trebuie să facă; iar voi, oameni tineri, sunteţi acum la fel de leneşi ca nişte
fete. (55) Nu vreţi să plecaţi? Nu vreţi să părăsiţi acest loc şi să-l lăsaţi în seama acestor fete
care au venit mai întâi, cărora le aparţine apa şi care sunt îndreptăţite să o folosească? Oare n-
ar fi fost mai bine să le scoateţi apă chiar voi, ca să aibă din abundenţă? Dar voi ce faceţi în
loc de asta, vă străduiţi să luaţi ceea ce ele au pregătit? Însă jur pe ochiul celest al dreptăţii,
care vede chiar şi în locurile cele mai tainice, că nu veţi lua nimic de la ele. (56) Şi în orice
caz, dreptatea m-a trimis acum să le ajut, cu toate că ele nu se aşteptau la niciun ajutor; căci eu
sunt aliatul acestor domnişoare care sunt agresate în felul acesta, iar voi, oameni răufăcători şi
lacomi, nu veţi putea face faţă puterii mele, şi dacă nu vă veţi schimba comportamentul, o veţi
simţi cum vă răneşte pe nevăzute”. (57) Şi a sfârşit de spus aceste lucruri; iar ei, îngrijoraţi de
cuvintele sale, căci atunci când vorbea părea posedat, şi pentru că înfăşişarea sa se schimbase,
aşa încât arăta ca un profet, temându-se să nu rostească oracole divine şi previziuni, l-au
ascultat şi s-au supus, aducând înapoi la adăpători turmele fetişcanelor, după ce mai întâi le-au
îndepărtat pe ale lor.
XI. (58) Aşa că fetele s-au dus acasă peste măsură de încântate şi au relatat că totul
fusese peste aşteptările lor, de aceea l-au rugat din tot sufletul pe tatăl lor să îl primească pe
străin. Totuşi, el le-a mustrat pentru nerecunoştinţa de care au dat dovadă, spunându-le: „Cum
de l-aţi lăsat să plece, când ar fi trebuit să-l aduceţi pe dată aici? Şi dacă refuza să vină ar fi
trebuit să-l imploraţi. Aţi văzut voi vreodată că am refuzat să primesc un oaspete? Sau credeţi
oare că nu veţi mai fi niciodată la ananghie? Căci cei ce uită serviciile care li s-au făcut nu vor
mai avea parte de apărători; aşa că daţi fuga după el, întrucât greşeala pe care aţi comis-o mai
poate fi încă reparată; hai, grăbiţi-vă şi invitaţi-l mai întâi la noi acasă, apoi străduiţi-vă să-i
întoarceţi serviciul, căci merită din plin mulţumirile voastre”. (59) Aşa că ele s-au grăbit să
meargă după el şi l-au găsit nu departe de fântână; şi i-au transmis mesajul tatălui lor,
convingându-l să le însoţească acasă la ele. Iar tatăl lor a fost pe dată izbit de înfăţişarea sa, şi
imediat după aceea a început să-i admire înţelepciunea, întrucât oamenii măreţi sunt
descoperiţi cu uşurinţă, nefiind nevoie de prea mult timp pentru a fi apreciaţi; aşa că i-a dat-o
de soţie pe cea mai frumoasă dintre fiicele sale, căci şi-a dat seama după o singură faptă că era
un om bun şi minunat, şi a mărturisit că singurul lucru care merită iubit este binele, pentru că
acesta nu are nevoie de nicio altă recomandare, întrucât poate fi cunoscut şi înţeles prin el
însuşi. (60) Şi după aceastăcăsătorie, Moise a luat turmele socrului său şi a avut grijă de ele,
instruindu-se astfel aşa cum se cuvine în arta de a fi liderul unui popor, căci îndeletnicirea de
păstor îl pregăteşte pentru a fi rege pe orice om menit să conducă această turmă docilă, care
este omenirea, aşa cum vânătoarea este o şcoală bună pentru toţi aceia înclinaţi spre război;
pentru că cei care învaţă cum să conducă o armată, studiază mai întâi ştiinţa vănătorii,
deoarece animalele sălbatice sunt materia primă împotriva căreia declanşează atacul, astfel
încât să se deprindă cu arta de a comanda pe timp de război sau pace; (61) căci urmărirea
fiarelor sălbatice este o şcoală de pregătire în domeniul strategiei prin care să-ţi învingi
duşmanii, pe când îngrijirea animalelor domestice te învaţă arta regală de a-ţi guverna supuşii;
de aceea, regii sunt numiţi păstori ai popoarelor lor, dar nu în bătaie de joc, ci ca o onoare
specială. (62) Iar eu, care am analizat această chestiune nu pe baza opiniilor celor mulţi, ci
doar pe baza adevărului (să râdă cine vrea), cred că rege desăvârşit poate fi doar acela care
stăpâneşte arta păstoritului, căci a învăţat multe lucruri importante din experienţele pe care le-
a avut cu animalele inferioare; căci este imposibil să realizăm lucruri mari înainte să putem
realiza altele mai mici.
XII. (63) Aşadar, Moise a devenit cel mai iscusit păstor al vremurilor sale şi cel mai
chibzuit îngrijitor al turmelor, căci ştia să le asigure toate cele necesare, întrucât nu întârzia şi
nu ezita niciodată, şi în plus manifesta o bucurie spontană ori de câte ori era necesar să se
ocupe de animale; (64) aşa că a privit cu mare bucurie şi cu multă încredere cum cresc
turmele, însă acest lucru a atras invidia celorlalţi păstori, care îşi dădeau seama că turmele lor

535
nu se comparau nicidecum cu ale lui; iar aceştia s-ar fi simţit bine să continue la fel ca înainte,
dacă turmele lui Moise ar fi început să scadă, însă cu fiecare zi animelele sale deveneau tot
mai frumoase, mai grase şi mai numeroase, căci datorită felului în care erau hrănite şi îngrijite
oile sale erau foarte prolifice. (65) Însă odată, pe când Moise îşi păştea turmele într-o vale cu
apă bună şi iarbă grasă, a ajuns la o pădurice în care a văzut ceva extraordinar. Căci era acolo
un tufiş sau o tufă de mărăcini, o plantă spinoasă, dar suplă şi mlădioasă. Iar acest tufiş s-a
aprins brusc, fără ca nimeni să-i dea foc, fiind cuprins de flăcări de la rădăcină şi până la vârf,
ca şi cum asupra sa ar fi plouat cu foc; cu toate acestea, tufişul nu ardea, părând a fi alcătuit
dintr-un lemn rezistent, deşi în realitate era un combustibil natural deosebit de bun; ba mai
mult decât atât, dădea impresia că însuşi focul este combustibilul său. (66) Iar în mijlocul
focului a văzut o formă deosebit de frumoasă, o imagine dumenezeiască, care nu se asemăna
cu niciun lucru vizibil, dar care radia o lumină mai strălucitoare decât focul; şi oricine ar fi
putut să creadă că aceea era imaginea Dumnezeului cel viu. Dar haideţi să spunem că era un
înger, pentru că acesta a relatat (διήγγελλε) evenimentele care urmau să se petreacă într-o
tăcere mai grăitoare decât orice voce, doar prin intermediul lucrurilor dezvăluite. (67) Căci
tufişul în flăcări era simbolul oamenilor oprimaţi, iar focul era simbolul asupritorilor; iar
faptul că tufişul nu era mistuit de foc simboliza faptul că poporul oprimat nu va fi distrus de
cei care-l atacă, pentru că ostilitatea acestora nu va da roade, deoarece răul pe care vor să-l
facă celorlalţi se va întoarce împotriva lor. Şi tot aşa, îngerul era simbolul voinţei lui
Dumnezeu, cel care îi alină pe oamenii greu încercaţi, aducându-le o linişte aflată mai presus
de aşteptările lor.
XIII. (68) Însă acum va trebui să analizăm cu atenţie comparaţia pe care am făcut-o.
După cum am spus, tufişul este o plantă suplă şi mlădioasă, dar cu toate acestea el are spini,
aşa încât îi răneşte pe toţi aceia care îl ating. Şi nici nu e mistuit de foc, cu toate că acesta este
distrugător, ci, dimpotrivă, este apărat de el, aşa încât în loc să ardă, el continuă să rămână ca
mai înainte, fără a suferi vreo schimbare, dar totuşi capătă o strălucire suplimentară. (69)
Toate aceste lucruri constituie o alegorie care sugerează un anumit comportament şi care
aproape că le strigă celor aflaţi în suferinţă, „Nu vă daţi bătuţi; slăbiciunea voastră este
puterea voastră, iar aceasta îi va străpunge şi îi va răni pe mulţi. În loc să fiţi distruşi, veţi fi
izbăviţi de aceia care doresc să distrugă tot neamul vostru, aşa încât nu veţi fi copleşiţi de
ticăloşiile lor, ci atunci când duşmanii voştri vor fi convinşi că vă vor distruge, vă veţi acoperi
de glorie”. De asemenea, focul, care este distructiv prin natura sa şi care îi condamnă pe cei ce
comit lucruri rele, spune, Să nu vă umpleţi de trufie bazându-vă pe propria voastră forţă; vă
sfătuiesc să rămâneţi liniştiţi atunci când veţi asista la distrugerea puterilor irezistibile. Căci
puterea mistuitoare a focului se consumă şi ea asemenea lemnului, iar lemnul, care prin natura
sa poate fi ars, va arde celelalte lucruri precum un foc.
XIV. (71) Prin această viziune miraculoasă, Dumnezeu i-a dat lui Moise o lecţie clară
despre evenimentele care urmau să se petreacă; şi începe să-l sfătuiască, prin oracole divine,
să preia conducerea poporului său, nu doar ca unul care îi va reda libertatea, ci asemenea unui
cârmuitor care îi va călăuzi pe drumul care-i va scoate din Egipt, eveniment care urma să se
producă în scurtă vreme; şi i-a promis că îi va fi alături în tot ceea ce va întreprinde. (72) Căci,
spune Dumnezeu, „De multă vreme îmi este milă de ei, căci au îndurat multe şi au fost supuşi
unor tratamente greu de suportat, şi nimeni n-a fost acolo să le aline suferinţele sau să aibă
milă de ei; căci i-am văzut pe toţi şi pe fiecare în parte cum mă imploră şi-mi înalţă rugăciuni,
sperând ca Eu să îi ajut. Şi prin natura mea Eu sunt milostiv, de aceea îmi manifest bunăvoinţa
faţă de orice rugător care este sincer. (73) Aşa că du-te la regele ţării şi fii fără nicio teamă;
căci fostul rege de care ai fugit de frică că unelteşte împotriva ta a murit. Şi acum guvernează
un alt rege, care nu are nimic cu tine, şi care îi are consilieri pe toţi bătrânii neamului său;
spune-i că prin oracolele mele eu am chemat întregul popor, cerându-i ca în conformitate cu
obiceiurile strămoşilor să plece la o distanţă de trei zile de ţară, iar acolo să-mi aducă jertfă”.

536
Dar Moise, ştiind că nici măcar cei din neamul lui nu vor crede în cuvintele sale, şi cu atât mai
puţin alţi oameni, a zis, „De mă vor întreba care este numele celui care m-a trimis, iar eu nu
voi şti ce să le răspund, nu înseamnă că îi amăgesc?” (75) Iar Dumnezeu a zis, „Spune-le mai
întîi că Eu sunt cel ce care este, şi că dacă vor învăţa că există o diferenţă între ceea ce este şi
ceea ce nu este, abia atunci vor înţelege că nu-mi poate fi atribuit niciun nume, căci Eu sunt
fiinţa căreia îi aparţine întrega existenţă. (76) Iar dacă vor continua să te întrebe care este
numele meu, căci putinţa lor firească de a înţelege este puţină, nu le spune doar că Eu sunt
Dumnezeu, ci şi că Eu sunt Dumnezeul celor care şi-au luat numele de la virtute, pentru că
sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov; căci primul
reprezintă înţelepciunea izvorâtă din învăţătură, al doilea înţelepciunea naturală, iar al treilea
înţelepciunea obţinută prin practică. Iar dacă neîncrederea lor va persista, atunci li se vor arăta
semne pe care nimeni nu le-a mai văzut sau auzit, astfel încât în cele din urmă îşi vor schimba
caracterul”. (77) Ei bine, aceste semne au fost următoarele. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise
să arunce pe jos toiagul pe care-l ţinea în mână; şi îndată acesta a prins viaţă, şi a început să se
târască, devenind cu rapiditate un animal puternic şi fără picioare, adică un şarpe imens şi
desăvârşit în toate privinţele. Dar pentru că Moise s-a ferit de această fiară, pregătindu-se să o
rupă la fugă, Dumnezeu i-a vorbit din nou; şi i-a dat porunci, şi i-a insuflat curaj, spunându-i
să-l apuce de coadă; (78) iar şarpele, care continua să se târască, s-a oprit la atingerea lui şi s-a
îndreptat, revenind la aspectul de toiag de mai înainte; aşa că Moise a fost uimit de cele două
transformări, neputând să se decidă care dintre ele era mai spectaculoasă, deoarece sufletul lui
fusese copleşit de ceea ce se întâmplase. (79) Aşadar, acesta a fost primul semn. Al doilea
semn miraculos i-a fost dat peste puţină vreme. Căci Dumnezeu i-a spus să-şi bage o mână în
sân şi să o ascundă acolo, iar mai apoi să o scoată afară. Şi făcând ce i s-a poruncit, a văzut că
mâna sa devenise albă ca zăpada. Iar când a băgat-o în sân a doua oară şi apoi a tras-o afară,
aceasta şi-a recăpătat aspectul obişnuit. (80) Aceste lecţii i s-au dat în singurătate, atunci când
stătea împreună cu Dumnezeu, aşa cum şi discipolul stă cu învăţătorul său; şi singurele
elemente care făcuseră posibile aceste miracole au fost toiagul său şi mâna sa, căci se folosea
de ambele în deplasările pe care le făcea. (81) Însă cel de-al treilea element nu era un obiect
pe care să-l ia cu el, de aceea nu putea fi încă instruit în privinţa lui; însă acesta era menit să îl
uimească la fel de mult ca şi pe ceilalţi, căci originea lui se afla în Egipt. Iar acest element era
propriul său caracter. Şi Dumnezeu a spus, „Ia apă în mâinile tale şi vars-o pe pământ, şi râul
va deveni roşu ca sângele, căci culoarea şi calităţile sale vor fi complet schimbate”. (82) Şi,
după cum era şi firesc, Moise a crezut acest lucru, nu doar datorită autorităţii vorbitorului, ci
şi datorită minunilor care-i fuseseră arătate anterior în legătură cu toiagul şi cu mâna. (83)
Însă cu toate că a crezut cuvintele lui Dumnezeu, a încercat să evite această sarcină care i-a
fost înceredinţată, spunând că vocea sa este slabă şi că vorbirea îi este înceată şi lipsită de
elocinţă, mai ales că îl auzise vorbind pe Dumnezeu. Căci cea mai mare elocinţă a omului este
doar muţenie în faţa adevărului, de aceea, fiind chibzuit şi precaut din fire, a încercat să se
sustragă de la această faptă, considerând că lucrurile mari se fac de către oamenii mândri şi
curajoşi, nu de către el. Şi l-a implorat pe Dumnezeu să aleagă pe altcineva, care să fie mai apt
să pună în practică poruncile sale. (84) Însă El a apreciat modestia sa şi a zis, „Uiţi cine i-a dat
omului o gură, şi cine i-a modelat limba şi traheea şi întregul aparat al vorbirii? Eu sunt acela.
Aşadar, să nu te temi de nimic! Căci atunci când Eu voiesc, totul devine limpede şi clar, se
schimbă în bine şi progresează; aşa că nimeni nu o să te stânjenească, ci cuvintele vor curge
din gura ta ca un şuvoi de apă. Iar dacă ai nevoie de un tălmăcitor, atunci ia-l pe fratele tău,
căci el va fi gura prin care te vei putea adresa mulţimilor şi va rosti cuvintele primite de la
tine, pentru că tu îi vei comunica acele cuvinte care îţi vin de la Dumnezeu”.
XV. (85) Auzind aceste lucruri (şi pentru că nu era bine să te împotriveşti cuvintelor
lui Dumnezeu), acesta a plecat împreună cu soţia sa şi cu copiii săi spre Egipt; şi în drum s-a
întâlnit cu fratele său, pe care l-a convins să-l însoţească şi să facă cunoscute oracolele pe care

537
urma să le primească de la Dumnezeu. Iar sufletul fratelui său fusese deja îndemnat la
supunere de providenţa divină, aşa încât, fără nicio ezitare, acesta a încuviinţat să plece şi l-a
urmat fără nicio reţinere. (86) Iar când au ajuns în Egipt fiind trup şi suflet, i-au adunat mai
întâi pe bătrânii poporului într-un loc secret şi le-au dezvăluit poruncile lui Dumnezeu,
spunându-le că acesta are milă de ei şi că a promis să-i elibereze şi să-i ducă într-o ţară mai
bună, avându-l pe el drept călăuză. (87) După aceea, au prins curaj să meargă şi să vorbească
cu regele, pentru a-i cere să lase slobod poporul lor, astfel încât toţi oamenii să-i poată jertfi
lui Dumnezeu; şi au spus, „Este necesar ca ofrandele lor să fie aduse în pustietate, căci
datinile lor sunt diferite de ale altor popoare, întrucât specificul lor naţional este altul, iar
obiceiurile sunt diferite”. (88) Însă monarhul, al cărui suflet era încă din leagăn plin de
aroganţa strămoşilor săi, şi care nu avea habar de existenţa vreunui Dumnezeu perceptibil
doar prin intelect, căci punea bază doar pe lucrurile vizibile, le-a răpuns cu impertinenţă,
spunând, „Cine este acela căruia trebuie să mă supun? Eu nu-l cunoasc pe acest Domn despre
care vorbeşti, aşa că nu voi tolera ca poporul să devină neascultător şi încăpăţânat sub
pretextul că posteşte sau că aduce jertfe”. (89) Şi pentru că era un om crud şi iute la mânie a
poruncit supraveghetorilor să-i asuprească şi mai mult, căci avuseseră parte anterior de o
oarecare relaxare şi destindere, zicând că tocmai de aceea au început să-şi facă planuri
referitoare la posturi şi sacrificii; căci cei aflaţi la ananghie nu se gândesc la astfel de lucruri,
ci doar aceia a căror viaţă este plină de desfătare. (90) Aşa că evreii trebuiau să îndure acum
suferinţe mai mari decât înainte, de aceea s-au mâniat pe Moise şi pe fratele său,
considerându-i nişte şarlatani, şi i-au acuzat, uneori în taină, alteori pe faţă, de blasfemie şi de
lipsă de pietate; aşa că Moise a început să facă acele minuni pe care le învăţase anterior,
socotind că în felul acesta aceia care le vor vedea vor începe să creadă în cuvintele sale. (91)
Şi a făcut aceste minuni în faţa regelui şi a dregătorilor Egiptului.
XVI. Aşa că, atunci când toţi oamenii de stat puternici s-au adunat în jurul regelui,
fratele lui Moise a luat toiagul şi, agitându-l într-o manieră demonstrativă, l-a aruncat pe
pământ, iar acesta s-a transformat pe loc într-un şarpe. Toţi cei prezenţi l-au văzut şi s-au
minunat, apoi, cuprinşi de spaimă, s-au retras şi au fugit. (92) Însă sofiştii şi magicienii care
erau de faţă au spus, „De ce vă alarmaţi? Şi noi ştim să facem trucuri de genul acesta, căci
posedăm arta de a produce efecte similare”. Apoi, fiecare dintre ei şi-a aruncat toiagul pe
care-l ţinea în mână, aşa încât au apărut o mulţime de şerpi, care au început să se târască spre
toiagul ce se tranformase primul. (93) Dar şarpele, prin puterea sa extraordinară, s-a înălţat de
la pământ, şi-a dilatat pieptul, şi i-a aspirat cu putere, strângându-i în jurul său ca într-un
năvod; şi după ce i-a înghiţit pe toţi, şi-a reluat aspectul de toiag. (94) Priveliştea care li s-a
înfăţişat de această dată i-a făcut pe toţi acei oameni ticăloşi şi răi să simtă teamă în sufletele
lor, aşa încât au început să creadă că cele întâmplate nu erau un truc sau o şmecherie făcută de
om, menită doar să înşele; ci au înţeles că lucrurile care se petrecuseră aveau la bază o putere
divină, pentru care totul este cu putinţă. (95) Însă în pofida evidenţelor, atunci când au fost
obligaţi să mărturisească acest lucru, aceştia au rămas la fel de îndrăzneţi, agăţându-se de
impietatea lor şi de lipsa lor de omenie ca de nişte virtuţi inalienabile, fără a arăta niciun pic
de milă faţă de cei aflaţi în robie pe nedrept şi refuzând să dea curs poruncii rostite de
cuvântul lui Dumnezeu. Şi cu toate că însuşi Dumnezeu şi-a manifestat voinţa prin
intermediul acelor demonstraţii, adică prin acele semne şi minuni care erau mai evidente decât
orice cuvânt rostit, totuşi aceştia au cerut şi alte dovezi, iar asta l-a făcut să se ridice împotriva
lor cu o putere şi mai mare; în consecinţă, aceşti oameni nesăbuiţi şi lipsiţi de raţiune vor fi
supuşi unor încercări şi mai mari, căci zece urgii au fost dezlănţuite în acel ţinut, (96) pentru
ca ei să aibă parte de un număr desăvârşit de pedepse pentru păcatele lor; iar aceste pedepse
au fost cu mult mai mari decât tot ceea ce se cunoştea.
XVII. Căci elementele universului, pământul, apa, aerul şi focul, din care este alcătuită
lumea, şi care ascultau de porunca lui Dumnezeu, au fost trimise împotriva lor şi au distrus

538
această ţară de oameni lipsiţi de pietate, cu scopul de a arăta tuturor puterea lui măreaţă; căci
El a fost acela care, înainte de crearea lumii, a făurit aceste elemente universale, astfel încât să
îi dea stabilitate, şi tot El le poate schimba după voia sa, făcându-le să-i distrugă pe toţi
oamenii ticăloşi. (97) Şi a împărţit aceste pedepse, încredinţând trei dintre ele, şi anume acelea
care decurg din elementele mai solide, adică apa şi pământul, din care sunt alcătuite obiectele
materiale, fratelui lui Moise. Şi un număr egal, adică acelea care provin din elementele cele
mai favorabile vieţii, care sunt aerul şi focul, au intrat sub puterea lui Moise. O pedeapsă, mai
exact cea de-a şaptea, le-a încredinţat-o amândurora; iar celelalte trei, ca să întregească
numărul zece, le-a păstrat pentru El. (98) Şi mai întâi a trimis urgia provocată de apă, pentru
că egiptenii cinstesc apa în cel mai înalt grad, considerând că ea reprezintă principiul suprem
al creaţiei universului; aşa că a considerat potrivit ca aceasta să fie prima nenorocire pe care o
va trimite asupra lor. (99) Aşadar, ce avea să se întâmple la scurtă vreme după evenimentele
pe care le-am relatat? Fratele lui Moise, la porunca divină, a lovit cu toiagul în apa râului, şi
imediat, din Etiopia şi până la vărsarea în marea, aceasta s-a preschimbat în sânge; şi odată cu
ea şi-au schimbat culoarea toate lacurile, şi canalele, şi izvoarele, şi fântânile, şi toate
ochiurile de apă din ţara Egiptului; şi pentru că toată apa se preschimbase în sânge, oamenii
încercau să-şi potolească setea săpând gropi pe malurile râului, însă acestea se umpleau
imediat cu această apă de culoare roşie, aşa încât nu puteau găsi nicăieri apă limpede şi bună
de băut. (100) Şi toţi peştii au murit, întrucât toată vitalitatea râului lăsase locul unei puteri
distrugătoare, aşa că peste tot se simţea un miros pestilenţial, care se ridica din trupurile aflate
în putrefacţie. Mai mult decât atât, mulţi oameni au pierit de sete, iar trupurile lor se
îngrămădeau pe străzi, căci rudele lor nu găseau puterea să îi aşeze în morminte; (101) şi
această pacoste a durat şapte zile, căci egiptenii l-au implorat pe Moise, iar Moise l-a implorat
pe Dumnezeu să fie milostiv faţă de cei care piereau în felul acesta. Iar Dumnezeu, fiind
milostiv prin natura sa, a preschimbat sângele în apă curată, redând râului înfăţişarea sa
iniţială şi apele sale limpezi şi dătătoare de viaţă.
XVIII. (102) Dar după un scurt răgaz, egiptenii au revenit la cruzimea şi indiferenţa
lor de altădată, ca şi când dreptatea dispăruse dintre oameni sau ca şi când cei care suferiseră
o pedeapsă nu mai puteau fi bătuţi şi a doua oară; dar când s-a întâmplat acest lucru, au
învăţat, asemenea celor tineri, să nu-i dispreţuiască pe cei care îi corijază; căci pedeapsa care a
urmat celei dintâi a venit într-adevăr mai încet, pentru că nici ei nu se grăbeau să facă rău,
însă atunci când s-au grăbit, aceasta a alergat după ei şi i-a pus la pământ. (103) Pentru că
fratele lui Moise a primit o altă poruncă, de aceea a întins mâna şi a ţinut toiagul deasupra
tuturor canalelor, şi lacurilor, şi mlaştinilor; şi făcând acest lucru, au început să apară o
mulţime de broaşte, care au umplut nu numai piaţa şi locurile aflate în aer liber, ci au intrat şi
în adăposturile pentru animale, în case, în temple şi în toate clădirile publice şi private, ca şi
cum natura plănuise să trimită toate aceste animale acvatice pe pământ, ca să înfiinţeze acolo
o colonie, întrucât domeniul care se opune apei este pământul. (104) Aşa că oamenii nici nu
puteau să iasă din casă, deoarece toate căile de acces erau blocate, dar nici nu puteau să
rămână înăuntru, căci broaştele ocupaseră deja toate ungherele şi părţile înalte ale caselor, iar
acest lucru le provoca o mare suferinţă şi o mare îngrijorare. (105) Şi încă o dată au fost
nevoiţi să recurgă la aceeaşi modalitate de scăpare, implorându-l pe Moise, iar regele a promis
acum să îi lase pe evrei să plece, iar ei l-au îmbunat pe Dumnezeu cu rugăciunile lor. Iar când
Dumnezeu a încuviinţat, broaştele s-au întors pe dată în râu, însă cele moarte au rămas pe
străzi, iar oamenii scoteau multe altele din casele lor, căci emanau o duhoare greu de suportat;
şi erau atât de multe, încât grămezile se ridicau până la cer, pentru că broaştele, chiar şi atunci
când sunt vii, reprezintă o mare pacoste pentru simţurile externe.
XIX. (106) Dar când şi-au revenit de pe urma acestei pedepse, şi-au tras sufletul, aşa
cum fac luptătorii pe durata unui meci, ca să-şi împrospăteze forţele, şi s-au întors din nou la
ticăloşiile de mai înainte, uitând de necazurile prin care tocmai trecuseră. (107) Iar

539
Dumnezeu, punând capăt pedepselor provenite din apă, a ivit altele din pământ, pe care le-a
pus în practică cu ajutorul aceluiaşi slujitor; căci acesta, respectând porunca primită, a lovit în
pământ cu toiagul său, şi de pretutindeni au început să apară nori de ţânţari, care au acoperit
întregul Egipt. (108) Această mică insectă este deosebit de enervantă; nu doar pentru că
vatămă înfăţişarea prin mâncărimile pe care le provoacă, ci şi pentru că intră în părţile cele
mai intime, precum şi în nas şi în urechi. Iar dacă omul nu este atent, îi intră şi în ochi,
rănindu-i pupilele; şi cum te-ai putea apăra de o astfel de pacoste, când cel care pedepseşte
este Dumnezeu? (109) Și poate că cineva se întreabă de ce a pedepsit Dumnezeu acel ţinut
prin intermediul acestor animale mărunte şi vrednice de dispreţ, în loc să trimită urşi, şi lei, şi
leoparzi, şi alte animale sălbatice mâncătoare de oameni; sau în loc de acestea, ar fi putut
trimite viespi egiptene, a căror înţepătură omoară pe loc. (110) Dar dacă un astfel de om nu
ştie, trebuie să-i spunem în primul rând că Dumnezeu voia mai degrabă să-i mustre pe
egipteni decât să-i distrugă; căci dacă ar fi vrut să-i nimicească definitiv, n-ar fi folosit
animalele pe post de ajutoare, ca să spunem aşa, ci ar fi trimis pedepse din cer, şi anume
foamete sau molime; (111) în al doilea rând, acest om ar trebui să înveţe o lecţie necesară,
folositoare în oricare etapă a vieţii; despre ce lecţie este vorba? Despre aceasta, şi anume că
oamenii când merg la război îşi caută aliaţi puternici, care să suplinească slăbiciunile lor; însă
Dumnezeu, care este puterea supremă, nu are nevoie de niciun ajutor pentru pedepsele pe care
doreşte să le aplice, de aceea nu se foloseşte de lucruri mari, căci nu are nevoie de ele, ci face
apel la elemente mici şi nesemnificative, prin intermediul cărora îi pedepseşte pe toţi aceia
care păcătuiesc, aşa cum face şi în cazul de faţă, (112) căci ce poate fi mai neînsemnat decât
un ţânţar? Şi cu toate acestea, întregul Egipt s-a cutremurat de puterea acestor mulţimi de
insecte, incapabil fiind să reziste în faţa mâinii lui Dumnezeu şi a întregului univers.
XX. (113) Acestea au fost, aşadar, pedepsele venite prin intermediul fratelui lui Moise.
Aşa că ne vom referi acum la cele care l-au avut în prim-plan pe însuşi Moise, care a făcut
apel la alte elemente ale naturii. Ei bine, după apă şi pământ au urmat aerul şi cerul, care sunt
esenţele pure ale universului, şi care au fost folosite pentru a-i îndrepta pe egipteni; iar de
această îndreptare s-a ocupat Moise; (114) şi mai întâi de toate a început să acţioneze asupra
aerului. Deoarece, cu excepţia acelor ţări aflate la sud de ecuator, doar Egiptul este scutit de
acel anotimp căruia i se spune iarnă; asta poate pentru că, după cum spun unii, nu este atât de
departe de zona fierbinte, iar esenţa focului curge pe nevăzute din acea regiune, pârjolind totul
în calea ei, sau poate pentru că râul se revarsă la solstiţiul de vară, mistuind astfel norii mai
înainte ca aceştia să se poată acumula pentru iarnă; (115) căci râul se umflă la începutul verii
şi scade la sfârşitul ei; perioadă în care violenţa vânturilor etesiene este în creştere, căci
acestea suflă din direcţie opusă celei în care curge Nilul, astfel încât îl împiedică să se verse în
mare, pentru că furia acestor vânturi face ca nivelul mării să se ridice la o înălţime
considerabilă, ceea ce face să apară valuri uriaşe şi lungi ca un zid, fapt pentru care în
interiorul ţării râul devine agitat. Iar când cele două şuvoaie se întâlnesc, şi când râul care
curge la vale este blocat de valurile mării, neputând să se extindă lateral, fiind împiedicat de
malurile sale, atunci, cum este şi firesc, nivelul său creşte şi astfel se revarsă; (116) şi poate că
acest lucru se petrece întrucât este inutil să fie iarnă în Egipt; pentru că apa care în mod
obişnuit provine din precipitaţii este asigurată aici de către râul care inundă câmpurile,
transformându-le într-un lac uriaş, ceea ce le face să devină fertile pentru recoltele anuale;
(117) iar natura nu îşi iroseşte puterile inutil, trimiţând ploaie într-o regiune care nu are nevoie
de ea, ci se bucură să dea naştere varietăţii şi diversităţii, făcând ca elementele opuse ale
universului să se afle într-o deplină armonie. Din acest motiv, asigură ţărilor toate acele
foloase care derivă din apă, fie trimiţând-o de deasupra, adică din cer, fie făcând-o să apară de
jos, prin intermediul izvoarelor şi râurilor; (118) acestea sunt condiţiile naturale ale acestui
ţinut, căci se bucură de primăvară la solstiţiul de iarnă şi de câţiva stropi de ploaie doar în
zonele litorale, pe când dincolo de Memphis, acolo unde se află palatul regal, nimeni nu a

540
văzut zăpadă; ei bine, de data aceasta aerul a căpătat o cu totul altă înfăţişare, şi toate lucrurile
care se întâlnesc în ţările care au parte de vânturi şi furtuni au dat năvală laolaltă; ploi
abundente, grindină deasă şi necontenită, precum şi vânturi puternice, s-au ciocnit cu violenţă;
şi norii au explodat, fulgerele şi tunetele au izbucnit, astfel încât bubuiturile şi sclipirile de
lumină făceau ca totul în jur să capete o înfăţişare minunată, dar înspăimântătoare. Dar cu
toate că fulgerele şi trăznetele străpungeau grindina, care este alcătuită dintr-o substanţă cu
calităţi opuse, totuşi nu reuşeau să o topească, după cum nici aceasta nu putea stinge licăririle
de lumină, aşa că grindina continua să cadă pe pământ în rânduri dese. (119) Şi nu doar
violenţa excesivă a furtunii îi ducea pe toţi locuitorii la disperare, ci şi caracterul nemaivăzut
al acestui fenomen. Căci ei credeau, după cum era şi firesc, că toate aceste calamităţi noi şi
îngrozitoare erau provocate de mânia divină, pentru că aerul căpătase o înfăţişare inedită, aşa
cum nu mai văzuseră până atunci, iar aceasta era menită să distrugă toţi copacii şi toate
roadele, ca odată cu ele să piară şi un număr mare de animale, unele din cauza frigului
excesiv, altele din cauza greutăţii bucăţilor de grindină care cădeau asupra lor, în timp ce
altele erau distruse de focul provocat de fulgere. Dintre acestea din urmă, unele erau arse pe
jumătate şi păstrau urmele loviturilor de trăznet, astfel încât să servească ca mustrare şi
avertisment pentru toţi aceia care le vedeau.
XXI. (120) Dar când aceastănăpastă a slăbit în intensitate, regele şi apropiaţii săi şi-au
recăpătat din nou încrederea, de aceea, la porunca lui Dumnezeu, Moise şi-a ridicat toiagul în
aer. Şi un vânt neobişnuit a început să sufle dinspre sud cu o mare violenţă, iar forţa sa a
crescut timp de o zi şi o noapte, constituindu-se într-o nouă şi uriaşă calamitate; căci acest
vânt uscat a provocat dureri de cap greu de îndurat, menite să provoace suferinţe mari, dar în
acelaşi timp să-i îngrozească şi să-i tulbure pe locuitorii Egiptului; pentru că vântul bate
dinspre sud, acolo unde se rotesc stelele dătătoare de lumină, aşa că ori de câte ori el începe să
sufle, focul şi lumina soarelui vor fi antrenate în acea direcţie, arzând totul în calea lor. (121)
Şi odată cu acest vânt au venit şi o mulţime de lăcuste, care au năvălit ca un torent, distrugând
toate plantele care supravieţuiseră furtunii şi grindinei, astfel încât nici măcar un lăstar verde
nu a mai rămas în această ţară întinsă. (122) Aşa că în cele din urmă, mai marii ţării,
înţelegând natura nenorocirilor care se abătuseră asupra lor, au venit la rege şi i-au spus, „Cât
vei mai refuza să-i laşi pe oameni să plece? Nu vezi că Egiptul este distrus?”. Iar el a fost de
acord cu cele spuse de ei şi a cedat, sau cel puţin a dat impresia că cedează; şi din nou, această
nenorocire a încetat la rugămintea lui Moise, căci a venit un vânt dinspre mare şi a luat cu el
toate lăcustele. (123) Iar când au fost împrăştiate definitiv, regele s-a încăpăţânat încă o dată,
refuzând să lase poporul să plece, fapt pentru care asupra lui s-a abătut o năpastă şi mai mare.
Pentru că brusc, în miezul zilei, ţara a fost cuprinsă de un întuneric desăvârşit, ca şi când ar fi
avut loc o eclipsă totală de soare. Şi au venit nori denşi, care au blocat razele soarelui, aşa
încât ziua nu se mai deosebea de noapte. Şi a fost o noapte lungă, care a durat trei zile şi trei
nopţi. (124) Şi se spune că mulţi oameni s-au aruncat în pat şi nu au mai îndrăznit să se
scoale, iar alţii, mânaţi fiind de necesităţile fireşti, abia reuşeau să găsească drumul, pipăind
zidurile sau alte obiecte care le stăteau în cale, aşa cum fac oamenii orbi; întrucât şi focurile
erau stinse de violenţa furtunii sau deveneau invizibile din cauza întunericului dens, ceea ce
făcea ca cel mai indispensabil dintre simţurile externe, şi anume văzul, să fie lipsit de
obiectele sale, căci nu putea discerne nimic; şi pentru că simţul principal era la pământ, toate
celelalte simţuri erau paralizate. (125) Deoarece nimeni nu mai putea să vorbească sau să
audă, nimeni nu se mai aventura să găsească ceva de mâncare, ci toţi răbdau de foame în
linişte, neputând să-şi folosească niciunul din simţurile externe şi fiind copleşiţi de durere;
asta până când Moise s-a milostivit din nou de ei şi l-a implorat pe Dumnezeu în numele lor.
Iar El le-a redat vremea frumoasă şi le-a dat lumină în loc de întuneric şi ziuă în loc de noapte.
XXII. (126) Se spune că acestea au fost urgiile venite prin intermediul lui Moise, adică
furtuna şi grindina, lăcustele şi întunericul dens, care a anulat orice idee despre lumină. Iar

541
următoarea năpastă, pe care o voi descrie imediat, a fost adusă de el împreună cu fratele său.
(127) La porunca lui Dumnezeu, amândoi au luat în mâini cenuşă din cuptor, iar Moise a
împrăştiat-o în aer. Şi imediat s-a ridicat un nor de praf care a făcut ca pielea oamenilor şi cea
a animalelor să se acopere cu ulceraţii groaznice, dureroase şi incurabile; şi le-au apărut bube
pline cu puroi, gata să plesnească în orice clipă; (128) şi după cum era şi firesc, oamenii
sufereau cumplit din pricina ulceraţiilor şi a inflamaţiilor, fiind cuprinşi de nelinişte. Căci din
cap până în picioare erau acoperiţi de răni dureroase, care continuau să se exindă,
transformându-se într-o ulceraţie generalizată; asta până când, la rugămintea legiuitorului,
care a vorbit în numele oamenilor aflaţi în suferinţă, boala a devenit mai suportabilă. (129)
Prin urmare, cei doi fraţi şi-au unit forţele pentru a transmite egiptenilor un avertisment; şi pe
bună dreptate; căci fratele lui Moise a acţionat asupra prafului care se stârnise, căci lui îi
fuseseră încredinţate acele lucruri care ţin de elementul pământ; pe când Moise a adus această
nenorocire care-i afectase pe locuitori pe calea aerului, întrucât lui îi fusese încredinţată
stăpânirea acelor lucruri care vin pe calea aerului sau din cer.
XXIII. (130) Iar cele trei pedepse care au mai rămas au fost aplicate direct de
Dumnezeu, fără niciun fel de intermediar, iar pe acestea le voi explica în cele ce urmează.
Prima a fost aplicată cu ajutorul acelui animal care este cel mai curajos dintre toate, şi anume
tăunul (n.t. în original κυνομυίας, adică musca-câine); şi pe bună dreptate cei care inventează
nume i-au dat această denumire (căci erau oameni înţelepţi); pentru că au combinat numele a
două animale neruşinate, musca şi câinele, musca fiind cea mai îndrăzneaţă dintre animalele
zburătoare, iar câinele cel mai îndrăzneţ dintre animalele terestre. Căci aceste două animale se
apropie fără teamă, iar dacă cineva le alungă, ele nu renunţă şi atacă din nou, şi nu cedează
până când nu se satură de sânge sau de carne. (131) Aşa că tăunul, a cărui îndrăzneală provine
de la fiecare dintre ele, este o creatură perfidă, cu o înţepătură usturătoare; căci se năpusteşte
de la distanţă, vâjâind ca o săgeată; iar când şi-a atins ţinta se înfige cu forţă. (132) Însă de
această dată atacul lui a fost dictat de Dumnezeu, aşa că perfidia şi ostilitatea acestei insecte s-
au dublat, întrucât nu mai dădea dovadă doar de lăcomia ei firească, ci şi de o mare nerăbdare,
provocată de providenţa divină, care o impulsiona şi o stârnea să comită acte de vitejie
împotriva băştinaşilor. (133) Iar după tăuni a urmat o altă pedeapsă fără nicio legătură cu
acţiunile omului, şi anume moartea animalelor; căci toate cirezile de vite, precum şi toate
turmele de capre şi de oi, împreună cu toate animalele de povară şi cu celelalte animale
domestice au murit în masă într-o singură zi, ca la un semnal; prevestind distrugerea fiinţelor
umane ce urma să se petreacă la scurtă vreme după aceea; pentru că se spune că distrugerea
bruscă a animalelor iraţionale este de obicei preludiul izbucnirii unor epidemii.
XXIV. (134) Iar apoi a urmat cea de-a zecea pedeapsă, care a fost mai groaznică decât
toate cele de dinainte, şi anume moartea egiptenilor. Dar nu a tuturor acestora, căci Dumnezeu
nu a vrut să pustiască întreaga ţară, ci doar să o aducă la ascultare. Şi nici nu a ucis de-a valma
bărbaţi şi femei de toate vârstele, ci le-a permis acestora să trăiască, dar i-a condamnat la
moarte pe cei întâi-născuţi, începând cu fiul cel mai mare al regelui şi terminând cu întâiul-
născut al celui mai necunoscut morar; (135) căci, pe la miezul nopţii, acei copii care au vorbit
pentru prima dată taţilor şi mamelor lor, şi care au fost primii care au primit apelativul de fiu,
au murit în floarea vârstei, cu toate că erau sănătoşi şi viguroşi, aparent fără nicio cauză; şi se
spune că nicio casă nu a fost scutită de această năpastă. (136) Însă a doua zi în zori, după cum
era şi firesc, când şi-au văzut rudele cele mai apropiate şi cele mai dragi moarte pe
neaşteptate, cu toate că în seara precedentă şezuseră la aceeaşi masă, oamenii au fost cuprinşi
de o durere amară şi au început să jelească. Şi din cauza caracterului universal al acestei urgii
plângeau cu toţii deodată, astfel încât de la un capăt la altul al întregii ţări se auzeau doar
vaiete. (137) Şi pentru o vreme au rămas în casă, nefiind conşienţi de nenorocirea care îi
lovise şi pe vecinii lor, ci plângând doar pentru propria pierdere. Însă atunci când au ieşit din
casă şi au aflat despre necazul celorlalţi, au fost cuprinşi de o durere şi mai mare, şi s-au

542
întristat de această năpastă comună, care s-a adăugat propriei lor dureri; aşa încât la durerea
mai mică s-a adăugat una mai mare, aşa că s-au simţit lipsiţi de orice speranţă de consolare.
Căci cine ar fi putut să-i consoleze, atâta vreme cât toţi ceilalţi oameni aveau nevoie de
aceeaşi consolare? (138) Dar, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, oamenii s-au gândit că
acesta este doar începutul unor neorociri şi mai mari, şi temându-se ca cei rămaşi în viaţă să
nu fie ucişi şi ei au alergat plângând la palatul regelui, rupându-şi hainele şi protestând
împotriva suveranului, pe care-l considerau responsabil pentru aceste necazuri care se
abătuseră asupra lor. (139) „Căci”, spuneau ei, „dacă ar fi lăsat poporul să plece de prima dată
când Moise a venit la el, n-ar mai fi trebuit să îndurăm toate aceste urgii care ne-au lovit. Dar
el s-a lăsat pradă încăpăţânării sale obişnuite şi înfumurării sale, iar cei care-au tras ponoasele
pentru dispreţul să absurd am fost noi”. Apoi, îndemnându-se unul pe altul, au început să-i
scoată pe evrei din toate ungherele lor şi să-i alunge din ţară, nefiind de acord să-i lase să
rămână nici măcar o singură zi sau o singură oră, considerând că orice clipă trăită în compania
lor constituie o nenorocire insuportabilă.
XXV. (140) Aşa că, alungaţi din ţară şi urmăriţi, au ajuns în cele din urmă să-şi dea
seama de valoarea lor şi de caracterul lor nobil, aşa că au devenit îndrăzneţi şi au început să se
comporte ca oamenii liberi, care nu uită uneltirile nedrepte la adresa lor; (141) şi au luat o
pradă bogată, ca să le servească ca plată pentru prigoana ce se dezlănţuise împotriva lor; şi
unele lucruri le duceau ei înşişi, aplecându-se sub greutatea lor, pe când altele le puseseră pe
animalele de povară, nu ca să-şi satisfacă iubirea de bani sau, cum ar spune un cămătar, pentru
că râvneau la bunurile vecinilor lor. (Căci cum ar fi putut simţi astfel?). Ci, în primul rând,
pentru că în felul acesta îşi primeau plata cuvenită pentru munca depusă pentru atâta amar de
vreme; iar în al doilea rând, pentru că aveau dreptul să-i facă să sufere pe aceia care i-au
chinuit, cu toate că această suferinţă era mai uşoară decât ceea ce înduraseră ei. Căci cum ar
putea lipsirea de bani şi averi să fie echivalentă cu pierderea libertăţii? Deoarece pentru
libertate, orice om în toate minţile ar fi dispus să renunţe nu numai la avere, ci şi la viaţa sa.
(142) Aşa că acum erau prosperi în ambele privinţe: îşi primiseră plata de la stăpânii lor
incăpăţânaţi, care o lungă perioadă de timp nu le dăduseră niciun ban; şi, ca după război,
considerau că se cuvenea să ia cu ei o parte din bogăţiile duşmanilor, în conformitate cu legile
cuceritorilor; pentru că egiptenii au fost aceia care au servit ca exemplu pentru actele de
nedreptate, căci, aşa cum am spus anterior, ei i-au înrobit pe aceşti străini şi rugători, ca şi
cum i-ar fi luat prizoniri în război. De aceea, odată ce li s-a ivit ocazia, aceştia s-au răzbunat şi
ei, însă fără arme, ci doar cu dreptatea care le-a servit drept pavăză şi care le-a întins o mână
de ajutor.
XXVI. (143) Acestea au fost, aşadar, suferinţele şi pedepsele prin care Egiptul a fost
mustrat; însă niciuna dintre ele nu i-a atins pe evrei, cu toate că aceştia locuiau în aceleaşi
oraşe şi sate, şi chiar în aceleaşi case cu egiptenii, şi cu toţii atingeau acelaşi pământ şi aceeaşi
apă, acelaşi aer şi acelaşi foc, pentru că toate acestea sunt elemente ale naturii, de care nimeni
nu poate scăpa. Iar acesta este lucrul cel mai minunat şi mai greu de crezut, şi anume că
evenimentele care i-au afectat la un moment dat pe toţi oamenii dintr-o regiune, pe unii i-au
distrus, iar pe alţii i-au cruţat. (144) Râul s-a preschimbat în sânge, dar nu pentru evrei; căci
atunci când aceştia veneau să ia apă, ea se transforma şi devenea potabilă. Broaştele au ieşit
din apă şi au invadat pieţele, grajdurile şi locuinţele; dar se retrăgeau din faţa caselor evreilor,
ca şi când puteau deosebi între cele două popoare, ştiind pe cine să pedepsească şi pe cine să
lase în pace. (145) Şi niciun ţânţar, niciun tăun, nicio lăcustă, care au provocat mari pagube
plantelor, şi roadelor, şi animalelor, şi fiinţelor umane, nu s-a atins vreodată de evrei. Iar acele
furtuni de neoprit, însoţite de grindină, precum şi de tunete şi fulgere, care continuau la
nesfârşit, nu i-au afectat niciodată; şi n-au avut parte, nici măcar în visele lor, de acele
ulceraţii cumplite, care au provocat atâta suferinţă egiptenilor; şi tot aşa, când întunericul dens
a coborât asupra celorlalţi, ei au trăit la lumina zilei, căci soarele a continuat să strălucească ca

543
la amiază; iar atunci când copiii întâi-născuţi ai egiptenilor au fost ucişi, niciun evreu nu a
murit; la fel cum atunci când cirezile şi turmele au fost distruse, niciun animal aparţinând
evreilor nu a fost vătămat. (146) Şi cred că dacă cineva ar fi fost martor la acele evenimente
şi-ar fi imaginat că evreii sunt spectatori la nenorocirile celorlalţi oameni; dar ei se aflau acolo
şi pentru a primi o lecţie frumoasă şi folositoare, şi anume lecţia pietăţii. Căci altfel nu ar fi
putut să facă niciodată deosebirea între bine şi rău, decât văzând cum unii sunt nimiciţi, iar
alţii izbăviţi.
XXVII. (147) Şi peste şase sute dintre aceia care au plecat din Egipt şi şi-au părăsit
locuinţele pe care le aveau în această ţară erau capabili să poarte arme; dar împreună cu ei era
şi o mulţime de bătrâni, femei şi copii. În plus, îi însoţeau şi foarte mulţi oameni proveniţi din
toate cercurile societăţii, precum şi slujitori, care formau o gloată adunată în jurul unor
cetăţeni adevăraţi. Printre aceştia se găseau şi copii născuţi din taţi evrei şi mame egiptene,
care s-au dat de partea poporului din care făceau parte taţii lor. Şi li s-au mai alăturat şi toţi
aceia care erau admiratori ai pietăţii oamenilor, precum şi alţii care au mers împreună cu ei
deoarece învăţaseră calea cea dreaptă prin intermediul pedepselor care le fuseseră aplicate
concetăţenilor lor. (148) Şi toţi aceştia l-au ales ca lider pe Moise; căci el a dobândit autoritate
şi suveranitate asupra lor nu aşa cum fac unii, care se folosesc de forţele proprii, şi de
supremaţia armelor, şi de intrigă, şi de cavalerie şi infanterie, şi de flote puternice, ci el a fost
numit conducător datorită virtuţii şi caracterului său minunat, precum şi datorită bunăvoinţei
pe care o manifesta faţă de toţi oamenii; şi tot aşa, pentru că Dumnezeu, care iubeşte virtutea,
şi pietatea, şi excelenţa, i-a dat autoritatea ca pe un fel de răsplată binemeritată. (149) Căci el
a renunţat la autoritatea supremă în Egipt, pe care ar fi obţinut-o în calitate de nepot al regelui,
din cauza nedreptăţilor săvârşite în acea ţară, precum şi datorită nobleţii sale sufleteşti şi
măreţiei spiritului său; pentru că detesta răul şi dispreţuia speranţele celor care-l adoptaseră,
fapt pentru care Stăpânul şi Guvernatorul universului s-a gândit să-l recompenseze cu
autoritatea suverană asupra unui popor mai numeros şi mai puternic, pe care se pregătea să-l
aleagă dintre toate celelalte popoare şi să-l consacre preoţiei, astfel încât acesta să se roage
veşnic pentru întreaga omenire, ca să îndepărteze tot răul şi ca toţi oamenii să aibă parte de
binecuvântări. (150) Iar când a primit această autoritate el nu s-a tulburat deloc, aşa cum fac
unii, încercând să sporească puterea familiei lor şi să-şi promoveze fiii (căci avea doi) în
anumite funcţii înalte, ca să-i facă părtaşi la beneficiile prezente, iar apoi să le lase moştenire
suveranitatea sa; căci dintotdeauna manifestase un comportament sincer şi pur atât în lucrurile
mari, cât şi în cele mici, şi de aceea şi-a iubit copiii ca un judecător drept, subordonându-şi
sentimentele raţiunii sale incoruptibile; (151) pentru că permanent avea în minte un singur
scop, şi anume acela de a-i ajuta pe supuşii săi şi de a face cu vorba şi cu fapta tot ce-i stătea
în putinţă pentru binele lor, nelăsând să-i scape niciun prilej de a-i ajuta să prospere. (152)
Prin urmare, spre deosebire de toţi aceia care s-au bucurat de autoritatea supremă, el nu a
acumulat bogăţii de aur şi argint, nu a colectat taxe, nu şi-a însuşit locuinţe, nu a strâns averi,
şi nu a avut nici animale, nici slujitori pentru casa sa, nici venituri, nici alte lucruri de felul
celor care au legătură cu măreţia şi luxul, cu toate că ar fi putut beneficia de toate acestea.
(153) Dar pentru că socotea că dorinţa pentru bogăţiile materiale reprezintă un semn de
sărăcie sufletească, le dispreţuia, ca şi când era orb pentru ele, însă vedea perfect bogăţiile
naturii, pe care le admira peste măsură, întrucât erau prezente în veşmintele sale, şi în hrana
sa, şi în tot modul său de viaţă; şi se ferea de alaiuri şi măreţie, cultivând simplitatea şi lipsa
de strălucire a unui om obişnuit, lăsându-se în voia acelei somptuozităţi cu adevărat regale, ce
constă din toate acele lucruri care sunt potrivite pentru un conducător; (154) iar aceste lucruri
sunt cumpătarea, şi curajul, şi prezenţa de spirit, şi vigilenţa, şi cunoaşterea, şi hărnicia, şi
răbdarea în faţa răului, şi dispreţul faţă de plăcere, şi dreptatea, şi îndemnurile la virtute, şi
reproşurile, şi pedepsele aplicate celor care greşesc, precum şi laudele şi cinstirea care se
cuvin celor care acţionează în conformitate cu legea.

544
 XXVIII. (155) Prin urmare, deoarece a renunţat complet la toate dorinţele de câştig şi
la toate bogăţiile pe care oamenii le apreciază în cel mai înalt grad, Dumnezeu l-a apreciat, şi
i-a dat în schimb acea bogăţie perfectă şi desăvârşită; căci aceasta este adevărata Bogăţie
{2}{textul este foarte deteriorat} a pământului şi a mării, a râurilor, şi a tuturor celorlalte
elemente şi combinaţii de elemente; şi pentru că l-a socotit vrednic de a-l face partenerul său
şi de a-l lăsa să se bucure de acea parte pe care a rezervat-o pentru El însuşi, i-a dat în
proprietate întrega lume, considerându-l moştenitorul său; (156) aşa că toate elementele i se
supuneau ca unui stăpân, modificându-şi puterea pe care o aveau de la natură şi înclinându-se
în faţa poruncilor sale. Şi poate că acest fapt nu era deloc uimitor; căci, după cum spune
proverbul, „Prietenii nu au nimic al lor, ci totul este comun”; iar dacă profetul era pe drept
cuvânt numit prietenul lui Dumnezeu, atunci era firesc să se împărtăşească din Dumnezeu
însuşi, precum şi din toate posesiunile sale, atât cât avea nevoie; (157) căci Dumnezeu posedă
totul, dar nu are nevoie de nimic; însă omul bun nu are nimic care să-i aparţină, nici măcar
propria fiinţă nu este a lui, dar totuşi se împărtăşeşte din bogăţiile pe care i le pune la
dispoziţie Dumnezeu. Şi este şi firesc să fie aşa; căci el este un cetăţean al lumii; şi de aceea
nu se vorbeşte de el ca şi când ar aparţine vreunui oraş al lumii locuite, pentru că el nu este
moştenitorul unei regiuni oarecare, ci al întregii lumi. (158) Ce-aş mai putea să spun? Nu s-a
bucurat el de o legătură atât de strânsă cu Tatăl şi Creatorul universului, încât nu a mai fost
chemat pe numele său? Căci i s-a spus dumnezeu şi rege al întregului popor, şi se povesteşte
că a intrat în întuneric, acolo unde se află Dumnezeu; adică în acea lume imaterială, invizibilă
şi lipsită de formă, în acea esenţă care reprezintă arhetipul tuturor lucrurilor existente, unde a
văzut lucruri care sunt invizibile pentru natura muritoare; căci adoptând calea de mijloc în
viaţa sa de zi cu zi, s-a transformat într-o minunată lucrare făurită de Dumnezeu, pentru a
servi ca model tuturor acelora care voiau să-l imite. (159) Şi fericiţi sunt aceia care, muncind
din greu, au reuşit să ia acest model minunat în sufletele lor; pentru că dintre toate părţile
omului, aceea care trebuie să ia forma minunată a virtuţii este mintea, iar dacă nu poate, cel
puţin va trebui să îşi dorească neîncetat să reuşească acest lucru; (160) căci, într-adevăr, toată
lumea ştie că cei din păturile de jos ale societăţii îi imită pe oamenii renumiţi, dorindu-şi să
aibă tot ceea ce văd la aceştia şi străduindu-se să ajungă ca ei. Prin urmare, atunci când
conducătorul unui popor începe să se răsfeţe în lux şi să ducă o viaţă efeminată, atunci toţi
supuşii săi, sau aproape toţi, se vor lăsa pradă plăcerilor pântecelui şi poftelor acelor părţi
situate mai jos de acesta; excepţie vor face poate unii oameni care, datorită caracterului lor
bun de la natură, au un suflet lipsit de perfidie, milostiv şi blând. (161) Pe de altă parte, însă,
dacă conducătorul poporului adoptă o viaţă mai austeră şi mai demnă, atunci chiar şi acei
supuşi înclinaţi spre desfrâu se vor schimba şi vor deveni cumpătaţi, grăbindu-se, ori de
teamă, ori de ruşine, să-i dea de înţeles că şi ei au aceleaşi preocupări şi acelaşi caracter ca şi
el; aşa că cei din clasa de jos, dar şi cei nesăbuiţi, nu vor respinge niciodată obiceiurile
superiorilor lor; (162) dar poate că Moise, care era sortit să fie legiuitorul poporului său, era
de multă vreme, datorită voinţei lui Dumnezeu, o lege raţională şi vie, căci providenţa îl
numise legiuitor încă dinainte ca el să ia cunoştinţă de această numire.
XXIX. (163) Aşa că atunci când, prin bunăvoinţa supuşilor săi, i-a fost încredinţată
autoritatea supremă, pentru că însuşi Dumnezeu îl călăuzea şi îi dădea aprobare pentru faptele
sale, el şi-a condus poporul către Fenicia, şi către „Siria goală” (Celesiria), şi către Palestina,
care la acea vreme era numită Ţinutul canaaniţilor, căci hotarele acestei ţări se aflau la trei zile
de mers de Egipt. (164) Apoi, i-a condus tot înainte, dar nu pe drumul cel mai scurt, parţial
pentru că se temea că locuitorii le vor ieşi în cale şi se vor opune marşului lor, de teamă să nu
fie învinşi şi duşi în robie de o aşa mulţime de oameni; căci dacă ar fi izbucnit un război, ar fi
fost alungaţi din nou în Egipt, trecând de la un duşman la altul, pentru că noii vrăjmaşi i-ar fi
aruncat în braţele vechilor tirani şi ar fi ajuns astfel de râsul egiptenilor, fiind nevoiţi să îndure
suferinţe mai mari decât cele de dinainte. De asemenea, ducându-i într-o ţară întinsă şi pustie,

545
dorea să vadă cât de suspuşi vor fi atunci când nu vor mai fi înconjuraţi de toate cele necesare
traiului şi vor începe în schimb să aibă parte de lipsuri. (165) Prin urmare, a evitat să meargă
direct şi de aceea a ales un drum ocolitor, gândind că acesta îi va duce la Marea Roşie; şi se
spune că atunci când a început să urmeze acest drum s-a petrecut un miracol neobişnuit, un
fenomen al naturii pe care nimeni nu-l mai văzuse până atunci; (166) căci ziua li se arăta un
nor în formă de stâlp, care dădea o lumină asemănătoare cu cea a soarelui, pe când noaptea
acesta căpăta înfăţişarea unui nor arzător, astfel încât evreii să nu se rătăcească, ci în frunte cu
conducătorul lor să meargă pe drumul cel bun. Poate că acesta era unul din slujitorii
putericului Rege, un mesager nevăzut, o călăuză ascunsă într-un nor, pe care nu se cădea ca
oamenii să o privească cu ochii lor trupeşti.
XXX. (167) Dar când regele Egiptului i-a văzut că nu înaintează pe un drum bătătorit,
aşa cum crezuse el, şi că merg de-a dreptul prin pustiu, a fost încântat de faptul că au apucat-o
într-o direcţie greşită şi că acum erau fără scăpare, fiind închişi din toate părţile. Şi, pentru că
se căia că îi lăsase să plece, s-a hotărât să-i urmărească, crezând că de teamă mulţimea i se va
supune şi că va putea să-i ia pe oameni în robie pentru a doua oară; iar dacă vor opune
rezistenţă, atunci îi va ucide pe toţi, cu tot cu copiii lor. (168) În consecinţă, a chemat toată
cavaleria, şi lăncierii, şi trăgătorii cu praştia, şi arcaşii călare, precum şi toate trupele cu arme
uşoare, şi le-a dat comandanţilor săi şase sute de care de luptă cu securi la roţi, pentru a face
paradă de rang şi de forţă în urmărirea acestor oameni; şi s-a alăturat şi el acestei expediţii, şi
a pornit cu toată viteza în urmărirea evreilor, vrând să se năpustească asupra lor mai înainte ca
ei să-şi dea seama de prezenţa lui. Căci o nenorocire care vine pe neaşteptate este mai rea
decât una la care te aştepţi, căci atacul este mai puternic atunci când nu ai cunoştinţă de el
decât atunci când eşti pregătit. (169) Cu aceste idei în minte, regele a pornit în urmărirea
evreilor cu gândul că îi va supune cu un simplu strigăt de bătălie. Şi când i-a ajuns din urmă,
aceştia se aflau deja pe ţărmul Mării Roşii. Şi pe când se pregăteau să ia micul dejun, au auzit
un zgomot puternic, care provenea de la graba cu care se deplasau mulţimile de oameni şi
animalele de povară care-i însoţeau; aşa că au ieşit imediat din corturi şi au privit de jur
împrejur, ridicându-se pe vârfuri pentru a vedea şi auzi despre ce este vorba. Şi nu după mult
timp, privirea le-a căzut pe armata inamică, care tocmai urcase pe un deal; şi toţi vrăjmaşii
erau înarmaţi şi dispuşi în ordine de bătălie.
XXXI. (170) Iar evreii, înspăimântaţi de acest pericol extraordinar şi neaşteptat, şi
nepregătiţi fiind să se apere, pentru că nu aveau armuri şi armament defensiv (căci ei nu
plecaseră la război, ci ca să întemeieze o colonie), şi pentru că nu aveau încotro să fugă,
deoarece în spatele lor era marea, în faţă se găsea duşmanul, iar pe laturi se întindea un pustiu
vast şi lipsit de drumuri, l-au ocărât pe Moise şi, îngroziţi de ameninţarea ce plana asupra lor,
au început, după cum este şi firesc în astfel de ocazii, să le adreseze reproşuri conducătorilor
lor, spunându-le: (171) „Ne-aţi adus aici ca să ne omorâţi şi să ne îngropaţi, pentru că în Egipt
nu aveam morminte? Oare nu este sclavia mai uşoară decât moartea? Aţi amăgit mulţimea cu
speranţe de libertate şi i-aţi făcut pe oameni să fie ameninţaţi de un pericol mai mare decât
sclavia, şi anume de pierderea vieţii. (172) Nu ştiaţi că noi suntem oameni simpli şi că
egiptenii sunt cruzi şi mânioşi? Nu vedeţi că ne pândesc atâtea neorociri de care nu putem
scăpa? Ce putem face? Să luptăm cu mâinile goale împotriva celor îmbrăcaţi în armură din
cap până-n picioare? Sau mai putem fugi acum când suntem prinşi ca peştii în năvod de nişte
duşmani fără milă? Căci într-o parte este marea, iar pe laturi deşertul. Şi chiar dacă marea este
navigabilă, cum o putem traversa fără bărci?”. (173) Auzind aceste plângeri, Moise şi-a iertat
poporul, dar şi-a adus aminte de oracolele lui Dumnezeu. Aşa că şi-a împărţit mintea şi
vorbirea, căutându-l cu cea dintâi pe Dumnezeul cel invizibil, ca să-l izbăvească de aceste
neorociri ce păreau a fi fără ieşire; iar cu cea de-a doua i-a încurajat şi i-a liniştit pe cei ce
strigau la el, spunându-le: „Nu vă pierdeţi speranţa. Dumnezeu nu izbăveşte la fel ca oamenii.
(174) De ce aşteptaţi o izbăvire după mintea voastră? Atunci când Dumnezeu vine în ajutorul

546
cuiva, El nu are nevoie de nicio pregătire. Calitatea lui principală este aceea de a găsi o
rezolvare atunci când omul este nedumerit. Căci ceea ce este imposibil pentru creatură este
posibil şi uşor pentru cel de sus”. (175) Şi iată cum le vorbea. Însă în scurtă vreme a intrat în
transă, căci era plin de duhul divin care obişnuia să-l posede, aşa că a început să profeţească şi
să-i încurajeze în felul acesta: „Această armată atât de bine dotată cu arme nu va mai sta
aliniată împotriva voastră; căci se va prăbuşi şi va fi distrusă complet, încât nimic nu va
rămâne din ea pe suprafaţa pământului; şi asta nu se va întâmpla după ceva vreme, ci chiar în
această noapte”.
XXXII. (176) Aşa a spus. Şi imediat ce soarele a asfinţit, a început să bată cu putere
vântul dinspre sud, sub a cărui influenţă marea a început să se retragă; căci spre deosebire de
reflux, de această dată ea s-a retras şi mai mult, formând un fel de vârtej sau torent. Şi un nor
negru acoperea cerul, iar noaptea era atât de întunecată, încât nu se vedea nicio stea, fapt care
i-a umplut de uimire pe urmăritori. (177) Iar Moise, la porunca lui Dumnezeu, a lovit apa cu
toiagul. Şi aceasta s-a separat în două, iar una din părţi s-a înălţat şi a rămas dreaptă asemenea
unui zid de apărare; iar partea aflată în spatele evreilor s-a strâns şi ea şi s-a înălţat, fiind
împiedicată să înainteze, ca şi cum ar fi fost ţinută cu un frâu invizibil. Mai mult decât atât,
zona de separaţie situată la mijloc s-a transformat într-o cale de acces lată şi netedă, uşor de
străbătut. Văzând aceasta, Moise s-a minunat şi s-a bucurat; şi, plin de voie bună, şi-a
îndemnat şi şi-a încurajat adepţii să pornească la drum cât mai repede. (178) Şi când se
pregăteau să traverseze marea au văzut o mare minune; căci norul care îi călăuzise, şi care
mersese tot drumul înaintea lor, acum s-a întors şi s-a aşezat în spatele mulţimii pentru a o
apăra; şi pentru că se afla între urmăriţi şi urmăritori, îi călăuzea pe primii pentru a-i feri de
pericole şi îi incomoda pe cei din urmă ca să nu-i ajungă. Văzând acest lucru, egiptenii au fost
cuprinşi de tulburare şi au rupt rândurile străduindu-se să fugă, deşi cu fuga nu rezolvau
nimic. (179) Iar la venirea zorilor, evreii au reuşit să treacă pe poteca uscată împreună cu
soţiile, cu familiile şi cu pruncii lor. Apoi, apele mării aflate de o parte şi de alta au năvălit
peste egipteni şi peste carele lor de luptă, căci vântul puternic din nord le împingea acum în
direcţia fluxului, dând naştere unor valuri uriaşe şi copleşitoare, care au făcut să nu mai
rămână nici măcar un purtător de torţă care să ducă în Egipt vestea acestui dezastru neşteptat.
(180) Şi astfel, uimiţi fiind de acest fenomen măreţ şi minunat, evreii au obţinut o victorie
nesperată, fără vărsare de sânge şi fără nicio pierdere din partea lor; şi, văzând distrugerea
totală a vrăjmaşilor, s-au adunat pe mal în două grupuri separate, unul format din bărbaţi, iar
altul din femei, şi i-au înălţat imnuri de mulţumire lui Dumnezeu. Şi Moise conducea grupul
bărbaţilor, iar sora lui pe cel al femeilor; căci ei erau conducătorii celor două coruri.
XXXIII. (181) Şi plecând de la malul mării au călătorit ceva vreme, fără a se mai teme
de duşmani. Însă când nu au mai avut apă, căci merseseră trei zile fără să bea niciun strop,
setea i-a aruncat din nou în deznădejde, căci au început să-şi blesteme soarta, ca şi cum nu ar
fi avut noroc până atunci; pentru că aşa se întâmplă întotdeauna, o nenorocire prezentă
anulează amintirea unei plăceri anterioare. (182) În cele din urmă, zărind nişte izvoare, au
alergat bucuroşi în ideea că vor putea să bea; dar ignoranţa lor le-a jucat o festă, căci izvoarele
erau amare. Şi gustându-le, au fost cuprinşi pe loc de deznădejde, şi au leşinat, şi au cedat atât
fizic, cât şi psihic, lamentându-se nu pentru ei, cât mai ales pentru copiii lor, căci nu mai
puteau suporta să-i vadă implorând cu lacrimi în ochi să li se dea un strop de apă; (183) şi
câţiva dintre aceia care erau mai indolenţi, şi care erau lipsiţi de pietate, au criticat cele
întâmplate, pentru că nu le-au adus nimic bun, ci mai degrabă i-au aruncat într-o suferinţă şi
mai mare; şi au spus că ar prefera să moară de trei ori de mâna duşmanilor lor decât să piară
de sete; întrucât spuneau că o moarte rapidă şi fără durere nu diferă cu nimic de eliberarea
prin moartea propovăduită de oamenii înţelepţi, însă această moarte este una lentă şi însoţită
de suferinţă; căci nu moartea în sine îi îngrozeşte, ci agonia morţii. (184) Şi pe când se
văicăreau în felul acesta, Moise l-a implorat din nou pe Dumnezeu să ierte acest popor

547
deznădăjduit, căci El cunoaşte slăbiciunea tuturor creaturilor, şi mai ales a oamenilor, precum
şi faptul că trupul are nevoie de hrană şi de aceea se află în sclavia acestor două stăpâne atât
de severe, care sunt mâncarea şi băutura; şi l-a rugat să nu mai amâne, ci să-i scape de lipsuri
printr-o intervenţie promptă, căci din cauza neputinţei firii lor muritoare aveau nevoie de un
ajutor imediat care să-i izbăvească. (185) Dar El, prin puterea sa milostivă, anticipase
dorinţele lor, aşa că i-a deschis rugătorului său ochiul sufletului şi i-a arătat o bucată de lemn
îndemnându-l să o ridice şi să o arunce în apă, căci prin natura ei era potrivită pentru un astfel
de scop, având probabil o calitate pe care nimeni nu o cunoştea, sau poate că aceasta îi fusese
dată acum pentru prima dată, în vederea săvârşirii acestui miracol care era pe cale să se
producă; (186) şi făcând ce i s-a poruncit, apa izvoarelor a devenit dulce şi bună de băut,
astfel încât nimeni nu mai putea să spună că era amară, căci nu se mai simţea nici urmă de
amăreală care să le aducă aminte de gustul anterior.
XXXIV. (187) Aşa că au băut cu nesaţ şi şi-au potolit setea, căci mare este bucuria
atunci când plăcerile depăşesc aşteptările oamenilor; apoi, şi-au umplut ulcioarele şi au plecat
ca de la o petrecere sau de la un banchet opulent, îmbătaţi nu de vin, ci de o bucurie sobră şi
pură; şi s-au angajat solemn să-l urmeze pe conducătorul lor, pentru că erau uimiţi de pietatea
lui; (188) şi iată că au ajuns la un al doilea popas, numit Elim, un loc bine umbrit de copaci şi
având apă din belşug; căci se găseau acolo douăsprezece izvoare şi şaptezeci de palmieri
tineri şi viguroşi, un semn de bun augur pentru întregul popor, şi mai ales pentru cei dăruiţi cu
un intelect pătrunzător. (189) Pentru că şi poporul era împărţit în douăsprezece triburi, iar
dacă acestea ar fi fost pioase şi religioase, ar fi putut fi asemănate cu nişte izvoare din care
curg necontenit acţiuni virtuoase. Iar bătrânii şi conducătorii poporului erau şi ei în număr de
şaptezeci, putând fi în mod firesc asemănaţi cu cei şaptezeci de palmieri, căci aceştia sunt
copacii cei mai frumoşi şi mai plăcuţi la vedere, şi dau fructe minunate; iar principiul vital nu
sălăşluieşte în rădăcini, aşa cum este cazul altor copaci, ci se află undeva mai sus, aşa cum
este şi inima omului, cuibărit în mijlocul crengilor situate cel mai sus, pentru ca în felul acesta
să poată fi apărat ca un prinţ, căci asta şi este. (190) Aceeaşi natură o are şi intelectul acelor
persoane au gustat din sfinţenie; pentru că a învăţat să privească în sus şi să se avânte spre cer,
pentru că îşi ţine privirea aţintită asupra lucrurilor sublime, pentru că cercetează lucrurile
divine, şi pentru că ridiculizează şi dispreţuieşte toate frumuseţile pământeşti, considerându-le
a fi nişte jucării, deoarece doar lucrurile divine sunt obiecte reale şi vrednice de atenţia lui.
XXXV. (191) Dar, nu după multă vreme de la aceste evenimente, proviziile li s-au
terminat şi au început să sufere de foame, de parcă ar fi fost necesar să aibă parte de noi şi noi
încercări; căci foamea şi setea sunt stăpâne crude şi teribile, care şi-au împărţit chinurile între
ele, atacându-i pe rând; aşa se face că după prima năpastă care i-a lovit a urmat o a doua, care
a fost şi mai greu de suportat, întrucât credeau că au scăpat de sete, însă au dat peste o altă
pacoste, şi anume foametea, care stătea la pândă gata să-i atace prin surprindere; (192) şi nu
numai că le lipseau cele necesare în momentul respectiv, dar nu vedeau nici cum îşi vor putea
asigura hrana în viitor; pentru că văzând de jur împrejur deşertul vast şi neproductiv inimile
lor s-au chircit. Căci peste tot se zăreau doar terenuri accidentate şi abrupturi, câmpii
sărăturate şi munţi stâncoşi, precum şi suprafeţe nisipoase care formau munţi inaccesibili, şi
mai mult decât atât, nu exista niciun râu, nici măcar un torent alimentat de precipitaţiile din
timpul iernii; nu erau nici izvoare, nici plante care ies din sămânţă, nici pomi fructiferi, nici
copaci pentru material de construcţie, nici păsări, nici animale terestre, cu excepţia unor
reptile veninoase născute pentru distrugerea omenirii, la care se adăugau şerpi şi scorpioni.
(193) Şi amintindu-şi de abundenţa şi luxul de care se bucuraseră în Egipt, precum şi de
nenumăratele lucruri de care avuseseră parte acolo, şi care contrastau atât de mult cu lipsurile
prezente, evreii au început să sufere şi să cârtească, vorbind între ei în felul acesta: „Ne-am
lăsat locuinţele pe care le aveam şi am emigrat în speranţa că vom fi liberi, ascultând de
promisiunile conducătorului nostru; însă prin ceea ce face, el ne provoacă o mare nefericire.

548
(194) Care va fi finalul acestei călătorii lungi şi interminabile? Toţi oamenii care navighează
sau care mărşăluiesc pe uscat au o destinaţie la care vor să ajungă; unii se îndreaptă spre
târguri sau spre porturi, alţii spre oraşe sau ţări; numai noi nu întrezărim niciun scop, ci avem
parte de o călătorie grea, printr-un pustiu inaccesibil, fiind cuprinşi de deznădejde şi disperare;
şi pe măsură ce înaintăm deşertul se deshide şi mai mult în faţa noastră, ca şi cum ar fi un
ocean imens, fără niciun drum. (195) Însă Moise, după ce ne-a dat speranţe, şi ne-a încântat
cu discursuri frumoase, şi ne-a gâdilat urechile cu speranţe deşarte, acum ne înfometează
trupurile lipsindu-le de hrana atât de necesară. Şi i-a amăgit pe toţi aceşti oameni spunându-le
că vor înfiinţa o colonie; însă în loc de asta ne-a scos dintr-o ţară locuită şi ne-a adus într-un
ţinut pustiu, iar acum ne lasă pradă umbrelor de jos, care-l însoţesc pe om în ultima sa
călătorie din această viaţă”.
XXXVI. (196) Dar Moise, deşi era ocărât în felul acesta, nu era mâhnit de acuzaţiile
pe care i le aduceau, ci de caracterul inconsecvent al minţii lor şi al promisiunilor pe care le
făcuseră. Căci avuseseră parte de binecuvântări numeroase şi neaşteptate şi de aceea nu ar fi
trebuit, în opinia lui, să se lase pradă unor astfel de lamentări, ci ar fi trebuit să aibă încredere
în el, deoarece primiseră cele mai clare dovezi că întotdeauna spune adevărul. (197) Însă
având în vedere că lipsa hranei este un rău teribil pentru omenire, el i-a iertat din nou, ştiind
că mulţimea este inconstantă prin natura ei şi că se află la discreţia evenimentelor, iar acestea
o fac să uite de lucrurile petrecute anterior şi să manifeste îngrijorare pentru viitor. (198) Prin
urmare, deoarece sufereau cu toţii peste măsură şi credeau că sunt pândiţi de cele mai
groaznice chinuri, Dumnezeu, parţial datorită iubirii sale fireştii şi compasiunii pe care o are
pentru fiinţa umană şi parţial pentru că voia să îl slăvească pe comandantul numit de el pentru
a-i guverna, dar şi pentru a-şi arăta marea sa pietate şi sfinţenie referitoare la toate lucrurile
vizibile şi invizibile, s-a îndurat de ei şi le-a uşurat necazurile. (199) Aşa că a conceput un
ajutor cu totul diferit, gândindu-se că manifestarea puterii sale îi va face să simtă respect faţă
de El şi îi va învăţa ca pe viitor să aibă răbdare dacă lucrurile nu merg aşa cum îşi doresc ei, şi
să îndure cu curaj necazurile prezente în aşteptarea binecuvântărilor viitoare. (200) Aşa că ce
s-a întâmplat? Chiar a doua zi, pe la răsăritul soarelui, în jurul taberei a căzut o rouă densă şi
abundentă, care a venit ca o ploaie blândă şi tăcută, aşa cum nu mai văzuseră niciodată; şi nu
era nici apă, nici grindină, nici zăpadă, nici gheaţă, căci acestea sunt produse de nori în
anotimpul de iarnă; ci ceea ce cădea acum din abundenţă asupra lor era o pulbere fină şi
uşoară, ca nişte seminţe de mei, care se acumulau în grămezi alcătuind o privelişte
extraordinară. Văzând acest lucru, evreii s-au minunat şi l-au întrebat pe cârmuitorul lor ce era
acea ploaie pe care niciun om nu o mai văzuse vreodată, şi care era scopul pentru care cădea.
(201) Iar el, aflându-se în transă şi fiind plin de duhul profeţiei, le-a vorbit în felul acesta:
„Muritorilor le-a fost dată o câmpie fertilă pe care să o împartă în mai multe parcele, şi să o
are, şi să o semene, şi să facă toate acele lucruri care ţin de meşteşugul agriculturii, astfel încât
să se bucure de roade în fiecare an şi să obţină hrana atât de necesară. Dar Dumnezeu nu
posedă doar o parte, căci lui îi aparţine întregul univers, ci toate părţile sale se supun
stăpânului lor, aşa că ele dau roadele pe care acesta le doreşte. (202) Ei bine, de data aceasta
El a considerat că se cuvine ca nu apa, ci aerul să furnizeze hrană, căci de obicei pământul
este acela care dă naştere ploii; căci în fiecare an râul Egiptului se revarsă şi inundă
câmpurile; şi oare nu este aceasta o ploaie care vine de jos?”. (203) Această lucrare a lui
Dumnezeu ar fi fost de-a dreptul extraordinară şi dacă s-ar fi oprit aici; însă acum a făcut
minuni şi mai mari; căci oamenii au început să aducă vase şi să adune ceea ce cădea, unii
punându-le pe animalele de povară, alţii ţinându-le ei înşişi pe umei, nerăbdători fiind să-şi
asigure hrana pentru o perioadă cât mai îndelungată. (204) Însă acel aliment nu era menit să
fie depozitat, ci doar consumat pe loc, pentru că Dumnezeu obişnuieşte să ne dea nişte daruri
proaspete. Aşa că au adunat atât cât aveau nevoie în acel moment şi au mâncat cu plăcere. Dar
nici o bucăţică din ceea ce a rămas pentru a doua zi nu s-a păstrat, ci toate s-au alterat şi au

549
început să miroasă, căci erau pline de animale mici, care de obicei provoacă descompunerea.
Şi desigur că le-au aruncat, însă au găsit hrană proaspătă, căci aceasta cădea zilnic sub formă
de rouă. (205) Însă ziua a şaptea, care este sfântă, a avut parte de o cinste deosebită; pentru că
în acea zi nimeni nu avea voie să facă nimic (căci s-a dat poruncă explicită ca omul să se
abţină de la orice muncă, oricât de măruntă ar fi), aşa încât nu ar fi putut să-şi adune hrana;
însă în loc de hrană pentru o singură zi, Dumnezeu a făcut să cadă o cantitate dublă şi le-a
poruncit să adune doar atât cât vor avea nevoie pentru două zile. Iar ceea ce au adunat s-a
păstrat şi nu s-a mai stricat aşa cum se întâmplase înainte.
XXXVII. (206) Voi relata şi o altă întâmplare, care este chiar mai uimitoare decât
aceasta; căci, deşi se aflau pe drum de patruzeci de ani, au avut totuşi parte din belşug de toate
cele necesare, aşa cum se întâmplă la întruniri şi la mesele luate în comun, unde fiecare
participant se bucură de o porţie egală. Şi, în acelaşi timp, au învăţat care este valoarea acelei
zile în care şi-au dorit să obţină cunoaşterea; căci cu mult timp în urmă au întrebat când a luat
naştere lumea şi când a fost terminată, dar străbunii lor nu au ştiut să răspundă, însă acum li s-
a oferit un răspuns limpede; pentru că acea cantitate de mana (căci aşa se numea) care era
adunată în exces în zilele săptâmânii se strica, dar aceea care cădea înaintea zilei a şaptea se
păstra nealterată, cu toate că era în cantitate dublă. (208) Şi în legătură cu mâncarea procedau
în felul acesta. Dis-de-dimineaţă, strângeau mana care ploua din cer, apoi o pisau sau o
zdrobeau; pe urmă, o coceau şi preparau din ea o hrană dulce, asemănătoare cu o turtă cu
miere, pe care o mâncau fără a fi nevoie ca cei care pregăteau masa să facă un efort deosebit.
(209) Dar nu după multă vreme, Dumnezeu a hotărât să le dea din prea plinul său toate
lucrurile de care au nevoie oamenii chiar şi atunci când se găsesc în sălbăticie; căci spre seară
le trimitea dinspre mare un nor imens de prepeliţe, care întunecau întrega tabără, zburând atât
de aproape de pământ, încât puteau fi prinse cu uşurinţă. Aşa că evreii le prindeau şi le găteau
după cum dorea fiecare, bucurându-se astfel de o mâncare minunată, care le completa dieta cu
această delicatesă atât de necesară.
XXXVIII. Şi au avut parte de asemenea păsări din abundenţă, deoarece continuau să
vină mereu. Însă pentru a doua oară s-au confruntat cu o lipsă acută de apă; şi pentru că au
început să se îngrijoreze de siguranţa lor, Moise şi-a luat toiagul pe care inscripţionase nişte
semne în Egipt, şi inspirat de Dumnezeu a lovit cu el într-o stâncă abruptă. (211) Şi fie că
acolo se afla un izvor ascuns ori poate că firicelele de apă au fost forţate să se adune şi să
izbucnească la suprafaţă, cert este că lovitura a fost atât de puternică, încât stânca a crăpat şi a
dat la iveală un izvor, care nu numai că le-a potolit setea, dar a rămas multă vreme o sursă de
apă pentru milioane de oameni. Aşa că şi-au umplut toate vasele, cum făcuseră şi altă dată,
atunci când au ajuns la acele izvoare a căror apă amară se transformase, prin providenţa
divină, în apă dulce. (212) Iar dacă cineva pune la îndoială aceste lucruri, ori nu-l cunoaşte pe
Dumnezeu, ori nu a vrut niciodată să îl cunoască; căci dacă ar fi vrut, ar fi ştiut pe dată şi ar fi
înţeles cu siguranţă că toate aceste lucruri extraordinare şi neaşteptate sunt o distracţie pentru
Dumnezeu; căci există lucruri mult mai măreţe, care merită o atenţie deosebită; este vorba de
crearea cerului, de mişcarea planetelor şi a stelelor fixe, de lumina care străluceşte – ziua
venind de la soare, iar noaptea de la lună – de poziţia pământului în centrul universului, de
regiunile întinse ale continentelor şi insulelor, de feluritele plante şi animale, de mişcările
mărilor, de curgerea vijelioasă a râurilor care sunt alimentate de izvoare permanente, unele
având apă caldă, iar altele apă rece, de nenumăratele schimbări şi transformări ale aerului şi
climei, de anotimpurile anului, precum şi de nenumărate alte lucruri de o mare frumuseţe.
(213) Şi n-ar ajunge o viaţă de om pentru a le enumera pe toate sau pentru a descrie în detaliu
tot ceea ce se află într-o anumită regiune a lumii; chiar dacă ar fi vorba de omul cel mai
longeviv de pe pământ. Dar noi dispreţuim toate aceste lucruri minunate, deoarece suntem
familiarizaţi cu ele. Însă lucrurile cu care nu suntem obişnuiţi, chiar dacă în realitate sunt mai

550
puţin importante, ne impresionează mai mult, căci reprezintă ceva nou şi de aceea ne formăm
idei ciudate în legătură cu ele.
XXXIX. (214) Ei bine, după ce au traversat o regiune care până atunci nu mai fusese
străbătută de nimeni, au zărit hotarele unei ţări locuite şi chiar şi câteva suburbii, ca să
spunem aşa, ce aparţineau ţării către care se îndreptau şi care era locuită de fenicieni. Dar
speranţele lor că începând din acel moment vor avea parte de o viaţă liniştită şi paşnică s-au
năruit; (215) căci regele ţării, temându-se că va fi distrus, a ridicat la luptă toţi tinerii oraşelor,
şi a alcătuit o armată, şi a ieşit în calea lor pentru a-i ţine departe de hotarele sale. Şi le-a dat
de înţeles că îi va alunga dacă vor încerca să intre cu forţa, pentru că armata sa era proaspătă
şi se dispunea în ordine de bătălie, pe când evreii erau obosiţi şi epuizaţi de drumul lung pe
care îl făcuseră, precum şi de lipsa de mâncare şi băutură cu care se confruntau. (216) Dar
când Moise a aflat de la iscoadele sale că armata inamică luase poziţii la mică distanţă, i-a
ales pe toţi aceia aflaţi în floarea vârstei şi i-a pus sub conducerea unui general, pe nume Iosua
desemnat din rândul subordonaţilor săi, în timp ce el a plecat să găsească un sprijin de
nădejde; şi după ce s-a purificat aşa cum cerea obiceiul, a mers în goana calului pe un deal din
apropiere, iar acolo l-a implorat pe Dumnezeu să-i apere pe evrei şi să le dea victoria şi
stăpânirea asupra acelui teritoriu, căci El îi izbăvise şi de alte pericole şi calamităţi, şi nu doar
de acelea care vin de la oameni, ci şi de acelea pe care le cauzaseră în Egipt elementele
naturii, ca şi de cele de care avuseseră parte în călătoriile lor. (217) Iar când cele două armate
erau pe punctul de a a începe bătălia s-a produs un miracol extraordinar; căci mâinile sale erau
când mai uşoare, când mai grele. Atunci când erau uşoare şi le putea ridica în aer, alianţa
dintre Dumnezeu şi poporul său devenea mai strânsă şi mai glorioasă. Dar când i se îngreunau
şi se lăsau în jos, duşmanul începea să triumfe, pentru că Dumnezeu dorea să arate în felul
acesta că una din tabere moşteneşte pământul, iar cealaltă aerul. Şi aşa cum aerul este superior
pământului, tot aşa şi poporul care moşteneşte aerul este superior duşmanilor săi. (218) Însă
atâta timp cât mâinile sale ba se ridicau, ba se lăsau în jos, bătălia era nedecisă. Dar deodată s-
au eliberat de greutate şi folosindu-se de degete ca de nişte aripi s-au ridicat la o mare
înălţime, ca şi cum ar fi fost nişte păsări care străbat văzduhul, şi au rămas acolo până când
evreii au repurtat o victorie incontestabilă, căci inamicii au fost ucişi până la unul, fiind
pedepsiţi aşa cum se cuvine, adică pe măsura suferinţei nemeritate pe care intenţionau s-o
provoace altora. (219) Atunci, Moise a ridicat un jertfelnic, pe care datorită evenimentelor
prin care trecuseră l-a numit refugiul lui Dumnezeu, iar acolo a oferit jertfe în onoarea
victoriei obţinute şi a înălţat rugi de mulţumire lui Dumnezeu.
XL. (220) Şi odată ce bătălia s-a încheiat, a considerat că trebuie să pornească în
recunoaştere prin această ţară pe care veniseră să o colonizeze (şi era în al doilea an al
călătoriei sale), căci nu dorea ca adepţii săi să-şi schimbe planurile (aşa cum se întâmplă
adesea) din ignoranţă, ci să afle cu precizie ce le oferă ţara respectivă şi abia apoi să hotărască
ce este de făcut; (221) aşa că a ales doisprezece oameni, câte unul din fiecare trib, având grijă
ca aceştia să fie oamenii cei mai apreciaţi de popor pentru calităţile lor minunate, ca să nu
izbucnească certuri că unele triburi vor afla mai multe lucruri decât celelalte, ci prin
intermediul lor să fie corect informaţicu toţii despre felul de trai al locuitorilor din acel ţinut,
fără a fi nevoie să mai trimită şi alte iscoade. (222) Şi după ce i-a ales, le-a vorbit în felul
acesta: „Moştenirea pe care o avem în faţa noastră este recompensa pentru toate muncile şi
pericolele pe care a trebuit să le îndurăm până acum şi pe care încă le vom mai îndura; aşadar,
noi, cei care conducem poporul acesta numeros spre o nouă ţară, nu trebuie să ne pierdem
speranţa. Căci cunoaşterea locurilor, a oamenilor şi a evenimentelor este extrem de utilă, pe
când ignorarea acestor aspecte este deosebit de vătămătoare. (223) Aşa că v-am ales să fiţi
iscoade, pentru ca noi, prin ochii voştri şi prin mintea voastră, să putem afla cum stau lucrurile
pe aici; prin urmare, veţi fi ochii şi urechile acestei mulţimi, ca astfel toată lumea să înţeleagă
clar cum stau lucrurile. (224) Ei bine, trei lucruri vrem să ştim; numărul locuitorilor, tăria

551
cetăţilor, dacă sunt situate pe un teren favorabil sau nu şi dacă sunt fortificate sau nu, precum
şi favorabilitatea terenurilor, dacă au soluri subţiri sau, dimpotrivă, dacă au soluri adânci şi
fertile, care pot produce roade felurite, cum sunt cele date de plantele care cresc din sămânţă
şi de pomii fructiferi; în felul acesta, cunoscând puterea şi numărul locuitorilor, ne vom putea
pregăti să-i înfruntăm cu forţe egale; iar dacă au clădiri şi cetăţi fortificate vom putea pregăti
maşini de război cu care să le nimicim. Şi trebuie neapărat să înţelegem condiţiile naturale ale
acestei ţări, dacă dispune de pământuri bune sau nu; căci a te expune de bunăvoie unor
pericole ca să dobândeşti un pământ prost este un act de nesăbuinţă; (225) iar armele noastre,
şi maşinile noastre de luptă, şi întreaga noastră putere constau doar în credinţa pe care o avem
în Dumnezeu. Căci pregătiţi fiind în felul acesta nu ne vom teme niciodată şi nu vom ceda în
faţa niciunui pericol, întrucât credinţa poate să învingă chiar şi acele forţe considerate
invincibile, pentru că acestea se bazează pe vigoarea trupului, pe arme, pe curaj, pe iscusinţă
şi pe număr; şi tot credinţei îi datorăm toate lucrurile de care am avut parte în pustiu, deoarece
am avut de toate, ca şi cum ne-am fi aflat într-un oraş bine aprovizionat; (226) iar anotimpul
cel mai bun pentru a-ţi da seama de fertilitatea pământului este primăvara, iar acum este
primăvară; căci acum încep să se vadă recoltele, iar pomii se trezesc la viaţă. Prin urmare, ar
fi mai bine să plecaţi acum şi să rămâneţi până la mijlocul verii, iar când vă veţi întoarce să
aduceţi cu voi roade care să servească ca mostre pentru ceea ce poate oferi acest ţinut”.
XLI. (227) Şi de îndată ce au primit aceste porunci, au plecat să iscodească regiunea,
fiind însoţiţi de mulţimile care se temeau să nu fie luaţi prizonieri şi să fie ucişi; şi pe lângă
faptul că erau îngroziţi că cei mai buni membri ai triburilor lor vor fi ucişi, se temeau şi de
faptul că nu vor putea afla ce pun la cale duşmanii lor, căci aceste informaţii erau extrem de
necesare. (228) Aşa că, luând cu ei iscoade care să verifice drumul şi călăuze care să îi
însoţească, au mers o bucată de drum împreună cu ei. Iar când au ajuns la hotarele ţării,
aceştia s-au urcat grăbiţi pe muntele cel mai înalt din acel ţinut şi de acolo au cercetat întregul
teritoriu; şi au văzut că o parte din el era o câmpie întinsă şi mănoasă, pe care creştea orz, grâu
şi vegetaţie ierboasă; iar regiunea muntoasă nu se lăsa nici ea mai prejos, căci creştea acolo
viţă de vie şi se vedeau tot felul de copaci, buni pentru material lemnos, şi desişuri de pădure,
şi izvoare care udau totul din abundenţă, aşă că de la poalele munţilor şi până la culmea cea
mai înaltă întreaga regiune era acoperită de copaci umbroşi, şi îndeosebi culmile mai joase,
văile adânci şi vâlcelele. (229) Şi au investigat şi cetăţile cele mai puternice, privindu-le din
două puncte de vedere: cât de avantajoasă este poziţia pe care o ocupă şi cât de puternice sunt
fortificaţiile; cât despre locuitori, au văzut că aceştia erau într-adevăr numeroşi, şi că aveau
trupuri înalte şi bine făcute, fiind deosebit de puternici. (230) Însă au aşteptat să vadă şi mai
mult, pentru a-şi face o idee mai bună despre toate aceste lucruri, pentru că prima impresie
este înşelătoare şi de aceea este nevoie de o confirmare care să vină pe îndelete. Şi au avut
mare grijă să adune mostre de roade pe care le produce pământul, cu toate că încă nu erau
coapte, ci abia începeau să se pârguiască; de aceea, ca să le poată arăta tuturor, le-au ales pe
acelea care erau mai rezistente; (231) însă cel mai mult au fost uimiţi de fructele viţei de vie,
căci mărimea ramurilor era fără egal, iar mlădiţele se desprindeau de ele într-un mod
incredibil. Aşa că au tăiat o ramură şi au agăţat-o la jumătate de un băţ, iar capetele le-au dat
unor tineri ca să le ţină de o parte şi de alta, iar alţii veneau pe urmele lor ca să îi înlocuiască
atunci când oboseau, întrucât greutatea era foarte mare; şi au continuat să o care în felul
acesta, cu toate că unele iscoade aveau păreri diferite în privinţa unor chestiuni importante.
XLII. (232) În consecinţă, înainte să se întoarcă în tabără, acestea s-au ciondănit de
multe ori, deşi nu a fost vorba de nimic serios, pentru că nu au existat răzvrătiri sau alianţe şi
nimeni nu a încercat să îşi impună punctul de vedere în privinţa lucrurilor pe care urmau să le
relateze; dar odată întorşi, au devenit mai violenţi; (233) căci unii au relatat poveşti
extraordinare despre puterea unor cetăţi, şi despre numărul lor mare de locuitori, şi despre
opulenţa care domnea acolo, exagerând şi înflorind totul cu scopul de a-şi impresiona

552
ascultătorii; iar alţii, dimpotrivă, au defăimat şi au minimalizat lucrurile pe care le văzuseră,
îndemnându-şi tovarăşii să nu deznădăjduiască, ci să îşi facă planuri pentru a coloniza acea
ţară, întrucât îşi vor învinge duşmanii cu un singur strigăt; căci nicio cetate nu va putea rezista
atacului unei puteri atât de mari şi unite, deoarece va fi copleşită şi nevoită să se predea
imediat. Mai mult decât atât, fiecare iscoadă a insuflat ascultătorilor ceva din fiinţa sa; cei
laşi le-au transmis laşitate, pe când cei neâmblânziţi şi curajoşi le-au dat încredere şi speranţă.
(234) Însă aceştia din urmă reprezentau doar o cincime din numărul celor care erau îngroziţi,
iar ceilalţi erau de cinci ori mai mulţi decât optimiştii; şi adesea se întâmplă că cei curajoşi
sunt copleşiţi de numărul mare al celor care se comportă ca nişte laşi, aşa cum ilustrează şi
exemplul nostru; căci cei care susţineau ideea mai bună erau doar doi, pe când cei care erau
contra lor erau în număr de zece; iar aceştia din urmă au triumfat în asemenea măsură asupra
celor doi, încât toată mulţimea s-a luat după ei şi s-a înstrăinat de ceilalţi doi, izolându-i. (253)
Însă în privinţa condiţiilor naturale ale ţării respective au relatat cu toţii acelaşi lucru, lăudând
atât câmpia, cât şi ţinutul muntos. Dar la sfârşit au strigat în gura mare, „La ce ne folosesc
aceste lucruri minunate dacă ele aparţin altora şi dacă sunt păzite de o forţă atât de mare, încât
nu pot fi smulse proprietarilor lor?”. Aşa că i-au atacat pe cei doi care le povestiseră altceva,
fiind la un pas de a-i ucide cu pietre, căci preferau să audă lucruri plăcute decât unele
folositoare, şi tot aşa, preferau minciuna în locul adevărului. (236) Dar cârmuitorul lor s-a
înfuriat, temându-se în acelaşi timp să nu primească o pedeapsă venită din cer, căci aceştia
continuau să dispere şi să fie neîncrezători în cuvântul lui Dumnezeu; şi chiar aşa s-a şi
întâmplat, căci cele zece iscoade care au adus veşti menite să sădească laşitatea în sufletele
celor din neamul lor au murit de o boală contagioasă, împreună cu aceia care le dăduseră
crezare, dar cei care i-au sfătuit pe oameni să nu se teamă, ci să persevereze în intenţia lor de a
crea o colonie au scăpat; asta pentru că au ascultat de cuvântul lui Dumnezeu, şi datorită
acestui fapt li s-a făcut o mare cinste, aceea de a nu fi distruşi împreună cu ceilalţi.
XLIII. (237) Acesta a fost motivul pentru care nu au venit mai devreme în ţinutul pe
care îşi propuseseră să îl cucerească; căci cu toate că în al doilea an de la plecarea lor din
Egipt ar fi putut cuceri toate oraşele Siriei şi şi-ar fi putut împărţi între ei moştenirea, totuşi
aceştia s-au abătut de la drumul cel drept şi au rătăcit de colo-colo, mergând la întâmplare şi
expunându-şi sufletul şi trupul la mari încercări, îndurând astfel pedepse necesare şi
binemeritate pentru impietatea lor; (238) în consecinţă, timp de încă treizeci şi opt de ani după
cei doi despre care am pomenit, adică o generaţie întreagă de oameni, au rătăcit încoace şi
încolo, străbătând acest pustiu lipsit de cărări; şi în cele din urmă, în al patruzecilea an, au
ajuns cu mari eforturi la graniţele acelei ţări, adică în locul unde mai fuseseră cu mult timp în
urmă. (239) Şi la intrarea în ţară locuiau nişte triburi înrudite cu ei, despre care credeau că o
să li se alăture cu bucurie în lupta împotriva vecinilor lor şi că vor colabora cu ei în toate cele
necesare pentru înfiinţarea unei colonii; iar dacă ar fi ezitat să facă asta, atunci cel puţin nu s-
ar fi aliat cu nicio parte, ci şi-ar fi păstrat neutralitatea, strunindu-şi braţele; (240) căci
strămoşii ambelor popoare, atât ai evreilor, cât şi ai celor care locuiau la hotarele acelei ţări,
erau fraţi proveniţi din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă, care în plus mai erau şi gemeni;
pentru că toată această mulţime de descendenţi provenea din doi fraţi, care dăduseră naştere
multor vlăstare, aşa încât familia fiecăruia devenise un popor numeros {3}{cei doi fraţi sunt
Iacov şi Isav, Iacov fiind strămoşul israeliţilor, iar Isav al edomiţilor}. Dar unul din aceste
popoare rămăsese în teritoriile sale de origine, pe când celălalt, după cum am spus deja,
migrase în Egipt din pricina foametei, iar acum se întorcea; (241) şi unul din ele îşi păstrase
respectul pentru cei cu care se înrudea, cu toate că oamenii fuseseră separaţi pentru o perioadă
atât de lungă, pe când cei care rămăseseră pe loc îşi uitaseră obiceiurile străvechi şi se
abătuseră de la fostele lor legi şi tradiţii; însă credeau că se cuvine ca în numele legăturii lor
de sânge să manifeste bunăvoinţă unii faţă de alţii. (242) Dar ceilalţi au respins orice idee de
prietenie sau de frăţie, rostind cuvinte aprige şi manifestând un comportament neprietenos;

553
dând astfel frâu liber resentimentelor pe care strămoşul lor le-a avut faţă de fratele său; căci
întemeietorul poporului lor, cu toate că renunţase de bunăvoie la dreptul său de întâi născut în
favoarea fratelui său, la puţină vreme după aceea s-a străduit să revendice ceea ce abandonase
în mod voluntar, încălcând astfel înţelegerea făcută; şi a încercat să îşi ucidă fratele,
ameniţându-l că îl omoară dacă nu-i înapoiază ceea ce a cumpărat. Iar acum, după atâtea
generaţii, întregul popor reînvia acea duşmănie dintre cei doi fraţi. (243) Aşa că Moise,
conducătorul evreilor, cu toate că i-ar fi putut supune doar printr-un strigăt al armatei sale,
totuşi, datorită relaţiei de rudenie menţionate anterior, a considerat că nu se cuvine să facă aşa
ceva; ci a vrut doar să treacă prin ţara lor, angajându-se că va respecta în totalitate tratatele
dintre ei şi că nu îi va deposeda de teritoriul lor sau de vite sau de alte bunuri, şi chiar va plăti
pentru apă, dacă va avea nevoie, şi pentru orice alt lucru care i-ar fi fost necesar; însă aceştia
au respins cu violenţă propunerile sale paşnice, şi au ameninţat că vor porni război dacă le vor
fi încălcate hotarele.
XLIV. (244) Indignaţi la auzul acestui răspuns, evreii s-au pregătit să-i înfrunte, dar
Moise s-a urcat într-un loc de unde putea fi auzit de toţi şi a spus, „Indignarea voastră este
logică şi justă; căci cu toate că noi suntem paşnici şi le-am făcut oferte bune şi prietenoase,
aceştia ne-au dat un răspuns dur, izvorât din răutatea şi perversitatea caraterului lor. (245) Dar
asta nu înseamnă că dacă ei merită pedepsiţi pentru cruzimea lor, noi trebuie să ne răzbunăm;
pentru că noi avem onoare şi trebuie să arătăm că suntem buni şi că ne deosebim de oamenii
ticăloşi; întrucât ne dăm seama că unii merită pedepsiţi, dar ne punem întrebarea dacă noi
suntem aceia care trebuie să le aplicăm pedeapsa”. (246) Şi spunând acestea, s-a întors şi a
condus armata pe un alt drum, deoarece ştia că toate drumurile din acel ţinut erau străjuite de
luptători care nu aveau a se teme de nimic din partea lor, dar care cu toate acestea nu le
permiteau să urmeze drumul cel mai scurt; (247) iar aceasta era o dovadă clară că le părea rău
că rudele lor se eliberaseră, căci mai degrabă s-ar fi bucurat să ştie că sunt robi în Egipt;
pentru că este limpede că cei care se întristează de norocul vecinilor se vor bucura atunci când
aceştia vor avea parte de o soartă rea, chiar dacă nu vor recunoaşte deschis acest lucru. (248)
căci evreii le relataseră deja vecinilor lor, ca unora care erau de un neam cu ei şi care nutreau
aceleaşi gânduri, toate nenorocirile şi binecuvântările de care avuseseră parte, neştiind că
aceştia erau neprietenoşi, ostili şi invidioşi, şi că se bucurau de tot ce era împotriva lor. (249)
Dar cu toate că până la urmă şi-au dat arama pe faţă, evreii au fost împiedicaţi să pornească la
luptă de către conducătorul lor, care în felul acesta a dat dovadă de două calităţi minunate, şi
anume chibzuinţa şi compasiunea; căci a avea grijă ca nimeni să nu sufere este o dovadă de
înţelepciune, iar a evita să te lupţi cu rudele tale este un semn de omenie.
XLV. (250) Prin urmare, a ocolit oraşele acestui popor; însă un rege oarecare din
ţinutul Canaan, care se găsea în apropiere, a fost înştiinţat de iscoadele sale că armata evreilor
se află la mică distanţă, şi de aceea, crezând că aceşti oameni se află într-o stare de confuzie şi
dezordine, şi că îi va fi uşor să îi cucerească dacă îi atacă imediat, a pornit cu tinerii poporului
său, bine echipaţi şi înarmaţi, şi a înaintat cu toată viteza, şi a pus pe fugă avangarda lor,
întrucât a luat-o pe nepregătite; şi pentru că a luat mulţi prozonieri, a fost cuprins de
entuziasm gândindu-se la norocul care i-a ieşit în cale şi la abundenţa de care va avea parte;
aşa că şi-a continuat marşul, socotind că îi va învinge şi pe ceilalţi. (251) Dar evreii, care nu
fuseseră demoralizaţi de înfrângerea avangardei lor, ci chiar erau mai încrezători decât
niciodată, se pregăteau cu nerăbdare pentru bătălie, astfel încât să îi răzbune pe cei care
fuseseră luaţi prozonieri; şi se îndemnau unul pe altul, zicând, „Haideţi să punem stăpânire pe
pământurile lor: Haideţi ca prin încrederea noastră şi prin acţiunile noastre viguroase să le
arătăm că nu suntem deloc îngrijoraţi sau abătuţi. Sfârşitul este adesea determinat de început.
Haideţi să punem mâna pe cheile ţării şi să băgăm spaima în locuitorii oraşelor, care trăiesc în
abundenţă, făcându-i să simtă pe pielea lor acele lipsuri cu care ne-am confruntat în pustiu”.
(252) Şi îndemnându-se cu aceste cuvinte, au hotărât să-i dedice lui Dumnezeu, ca prime

554
roade ale pământului, cetăţile regale şi toţi locuitorii oraşelor. Iar El a fost de acord şi le-a
insuflat curaj, făcând ceea ce trebuia făcut pentru ca armata vrăjmaşă să fie învinsă. (253) Prin
urmare, evreii au ieşit victorioşi şi şi-au respectat legămintele de mulţumire pe care le
făcuseră, prin faptul că nu şi-au însuşit nimic din prada de război. Şi i-au dedicat lui
Dumnezeu toate oraşele, împreună cu locuitorii lor şi cu toate bogăţiile care se găseau acolo,
şi astfel au considerat că întreaga ţară este o jertfă adusă lui Dumnezeu; (254) căci, aşa cum
orice om îi jertfeşte lui Dumnezeu primele roade ale anului, pe care le adună de pe
pământurile sale, tot aşa şi evreii au jertfit întregul popor al acestei puternice ţări pe care
veniseră să o colonizeze, precum şi prada cea mare, adică regatul pe care l-au supus atât de
repede, ca toate acestea să fie un fel de prim rod al coloniei lor; întrucât au considerat că ar fi
lipsit de pietate să-şi împartă pământurile între ei sau să-şi însuşească oraşele, înainte să-i
ofere lui Dumnezeu primele roade ale acelei ţări şi ale acelor oraşe.
XLVI. (255) La puţină vreme după aceea, au găsit un izvor bogat, care putea asigura
apă pentru toţi oamenii, iar izvorul se găsea într-o fântână situată la hotarele ţării; aşa că au
scos apă şi au băut, ca şi cum nu era vorba de apă, ci de vin neamestecat, şi astfel şi-au simţit
sufletul uşor; iar cei iubitori de Dumnezeu au cântat în cor şi au dansat cuprinşi de bucurie în
jurul fântânii, înălţându-i un nou cântec lui Dumnezeu, cel care este proprietarul şi dătătorul
moştenirii lor, precum şi conducătorul adevărat al coloniei; căci acum, când după atâta amar
vreme au ieşit din pustietate şi au intrat în ţinutul locuit pe care au primit poruncă să-l
cucerească, au găsit imediat un izvor cu apă din abundenţă, de aceea au considerat că nu se
cuvine să treacă pe acolo fără a-şi arăta recunoştinţa. (256) Întrucât această fântână nu fusese
săpată de oameni obişnuiţi, ci de regi, care rivalizaseră unul cu altul, după cum ne spune
povestea, nu doar în privinţa descoperirii apei, ci şi în privinţa săpatului fântânii, astfel încât
prin măreţia ei să le arate tuturor că este o lucrare regală şi să mărturisească în acelaşi timp
despre puterea şi mărinimia celor care au săpat-o. (257) Iar Moise, bucurându-se de
binecuvântările neaşteptate pe care le primea din când în când, a mers mai departe,
împărţindu-i pe tinerii poporului său în avangardă şi ariergardă, şi punându-i la mijloc pe
bătrâni, pe femei şi pe copii, astfel încât aceştia să fie protejaţi de cei situaţi în faţă şi în spate
în eventualitatea că se vor întâlni cu vreun duşman.
XLVII. (258) Şi după câteva zile a intrat în ţara amoreilor, şi şi-a trimis soli la regele
Sihon, făcându-i aceleaşi propuneri pe care le făcuse şi rudelor sale. Însă acesta nu numai că
le-a răspuns obraznic, dar era gata să îi şi ucidă, şi chiar ar fi făcut acest lucru dacă nu ar fi
fost oprit de legea referitoare la soli; însă şi-a strâns armata şi a pornit împotriva lor, crezând
că îi va învinge imediat. (259) Dar când s-a aflat faţă în faţă cu ei şi-a dat seama că nu are de a
face cu oameni lipsiţi de experineţă, ci cu luptători experimentaţi şi cu adevărat invincibili,
care nu cu multă vreme în urmă avuseseră realizări numeroase şi semnificative, căci au dat
dovadă de o mare înzestrare personală, de o înţelepciune deosebită şi de o minunată înclinaţie
către virtute. Datorită acestor însuşiri şi-au biruit duşmanii cu multă uşurinţă şi cu puţine
pierderi din partea lor, însă nu au luat nimic ca pradă, ci primele lor câştiguri le-au dedicat lui
Dumnezeu; (260) aşa şi acum, îşi apărau tabăra cu vigoare, apoi, ca la un semn, au ieşit în
întâmpinarea duşmanilor şi i-au atacat, protejaţi fiind de alianţa invincibilă cu Dumnezeu,
care îi făcea să aibă un curaj deosebit şi îi transforma în luptători vrednici şi optimişti. (261)
Iar dovada pentru acest lucru a fost foarte clară, pentru că nu a mai fost nevoie de o a doua
bătălie, întrucât prima a fost de ajuns pentru a-i învinge definitiv pe duşmani. Aşa că aceştia
au dispărut pentru totdeauna. (262) Iar oraşele ţării erau în acelaşi timp goale şi pline; goale
de foştii lor locuitori şi pline de cei care le cuceriseră. Şi tot aşa, grajdurile de animale care se
găseau pe câmpuri, şi care acum erau goale, au fost ocupate de oameni superiori în toate
privinţele celor de dinainte.
XLVIII. (263) Acest război a provocat o mare consternare în rândul popoarelor
asiatice, şi mai ales în rândul acelora care trăiau la graniţa cu amoreii, întrucât simţeu că

555
pericolul este aproape. În consecinţă, unul dintre regii vecini, pe nume Balac, care domnea
peste o ţară mare şi bine populată situată în partea de est, înainte să dea piept cu ei în bătălie,
şi pentru că nu avea încredere în forţele sale, s-a gândit că nu este bine să îi înfrunte în câmp
deschis şi să se expună pericolului de a fi copleşit de armele lor; aşa că a recurs la iscoade şi
divinaţii, crezând că va putea găsi un şiretlic prin care să evite puterea irezistibilă a evreilor şi
să îi învingă. (264) În acele timpuri trăia în Mesopotamia un om iscusit în divinaţie şi iniţiat în
toate tainele prezicătorilor. Şi experienţa lui îl făcea să fie cel mai renumit dintre prooroci,
căci în multe ocazii prezisese oamenilor tot felul de evenimente importante; (265) de
exemplu, unui popor îi spusese va avea parte de o ploaie bogată în mijlocul verii; altuia îi
prevăzuse secetă şi caniculă în toiul iernii. Pe alţii i-a avertizat că după o perioadă de
abundenţă va veni foametea, iar pe alţii, dimpotrivă, că după foamete va veni o perioadă de
bunăstare. În unele cazuri, prevăzuse revărsarea unor râuri; alteori, a spus că nivelul lor va
scădea şi că vor seca; şi mai proorocise despre molime şi despre zece mii de alte lucruri. De
aceea, i s-a dus buhul în lung şi-n lat, căci toată lumea era convinsă că poate prezice orice, şi
datorită acestui lucru prestigiul său a continuat să crească. (266) Ei bine, acest om pe nume
Balac a trimis la el nişte oameni care să-l implore să vină acolo; şi i-a trimis daruri,
promiţându-i că-i va da încă şi mai multe dacă îi va spune ce trebuie să facă în situaţia în care
se afla. Dar acesta nu i-a luat în seamă pe trimişii săi, ci a refuzat cu multă amabilitate să dea
curs solicitării lor, căci era unul din cei mai renumiţi profeţi, şi de aceea nu făcea nimic
înainte să îşi consulte oracolul, fapt pentru care le-a spus că Divinitatea nu îi permite să
meargă cu ei. (267) Aşa că mesagerii s-au întors la rege fără a-şi fi îndeplinit misiunea. Şi
imediat acesta a trimis alţi mesageri, de rang înalt, care au luat cu ei bani mulţi şi care au
promis recompense şi mai mari decât cei dintâi. (268) Iar Balaam, momit de darurile care îi
fuseseră deja oferite şi tentat de ceea ce urma să obţină în viitor, dar impresionat şi de rangul
mesagerilor care îi făcuseră invitaţia, a început să cedeze, invocând din nou poruncile
Divinităţii, dând astfel dovadă de nesinceritate. În consecinţă, în ziua următoare s-a pregătit
de plecare, relatând nişte vise care spunea că l-au influenţat şi că i-au dat de înţeles că trebuie
să îi urmeze pe mesagerii regelui.
XLVI. (269) Pe drum, însă, i s-a arătat un semn de rău augur, care i-a demonstrat
limpede că scopul pentru care călătorea nu era pe placul lui Dumnezeu; căci animalul pe care
călărea şi care mergea pe un drum drept s-a oprit brusc, (270) apoi, ca şi cum o forţă i-ar fi
stat împotrivă sau l-ar fi împins înapoi cu putere, a început să se retragă, mişcându-se mai
întâi spre stânga, iar apoi spre dreapta, neputând să stea locului, ci continuând să se mişte, mai
întâi într-o parte, iar apoi în cealaltă, ca şi când ar fi băut vin şi s-ar fi îmbătat; şi cu toate că i-
a dat o ploaie de lovituri, acesta nu a părut să le bage în seamă, ci aproape că l-a răsturnat pe
călăreţ; şi chiar dacă nu l-a aruncat pe jos, totuşi l-a lovit destul de puternic; (271) căci de o
parte şi de alta a drumului erau ziduri şi garduri rezistente; aşa că atunci când animalul s-a
izbit violent de ziduri, i-a zdrobit piciorul şi genunchiul proprietarului său, provocându-i
julituri adânci. (272) Adevărul este că undeva acolo se găsea un înger, iar animalul profetului,
vâzând că acesta se apropie de el, s-a speriat; însă omul nu a putut să-l vadă, ceea ce
demonstrează lipsa lui de sensibilitate şi faptul că vederea sa era mai slabă decât cea a
animalului, cu toate că se lăuda că el poate să vadă nu doar întrega lume, ci şi pe Creatorul ei.
(273) Dar până la urmă a putut să-l vadă şi el pe îngerul care i se împotrivea, iar acesta i s-a
arătat nu pentru că dorea să facă spectacol, ci ca să îi dovedească cât de neînsemnat este, aşa
că profetul a început să se roage şi să implore să fie iertat, susţinând că acţionase aşa din
ignoranţă şi nu pentru că intenţionase să păcătuiască în mod deliberat. (274) Apoi, deoarece
spusese că vrea să se întoarcă din drum, l-a întrebat pe înger daca este bine să se ducă înapoi
acasă; dar îngerul, revoltat de nesinceritatea lui (căci ce nevoie avea să pună întrebări despre
lucruri atât de evidente, care au răspunsul chiar în ele însele, şi care nu necesită confirmări
venite prin cuvinte, decât dacă omul are încredere mai mult în urechi decât în ochi şi în

556
cuvinte în loc de lucruri), i-a spus, „Mergi mai departe acolo unde ai plecat, căci nu vei fi de
niciun folos celor care au trimis după tine, însă va trebui să rosteşti ce-ţi spun eu, fără să te
gândeşti deloc, pentru că îţi voi dirija organele vorbirii după cum este drept şi folositor,
întrucât prin cuvintele tale voi face profeţii pe care tu însuţi nu le vei înţelege.
L. (275) Iar când regele a auzit că se afla în apropiere, i-a ieşit în întâmpinare însoţit de
gărzile sale; şi în mod firesc, întrucât se vedeau pentru prima dată, s-au salutat şi şi-au făcut
tot felul de urări, după care regele i-a reproşat întârzierea şi faptul că nu a fost dispus să vină
mai devreme. Au urmat apoi ospeţe şi distracţii costisitoare, şi toate celelalte lucruri care se
pregătesc de obicei în onoarea străinilor; şi totul era pregătit cu o splendoare regală, astfel
încât să amplifice măreţia şi puterea regelui. (76) A doua zi, la răsăritul soarelui, Balac l-a luat
cu el pe magician şi s-au urcat pe vârful unui deal înalt, acolo unde se găsea şi stelă înălţată
unei divinităţi pe care băştinaşii obişnuiau să o venereze; şi de acolo se putea vedea o parte
din tabăra evreilor, iar aceasta i-a fost arătată şi profetului, ca dintr-un turn de veghe. (277) Şi
după ce a privit-o, acesta a spus: „O, rege, să ridici aici şapte jertfelnice, şi pe fiecare dintre
ele să sacrifici un taur şi un berbec. Iar eu mă voi da deoparte şi îl voi întreba pe Dumnezeu ce
trebuie să spun”. Şi îndată a fost cuprins de extaz, căci duhul profeţiei intrase în el şi îi
alungase din suflet toate sistemele artificiale şi viclene de divinaţie; întrucât nu era posibil ca
inspiraţia divină să sălăşluiască în acelaşi loc cu magia. Apoi, s-a întors spre rege şi, privind
animalele care fumegau pe jertfelnice, s-a transformat într-un fel de tălmăcitor al unei fiinţe
care îi dicta ce să spună; (278) şi cu o încordare profetică a vorbit în felul acesta: „Balac a
trimis după mine în Mesopotamia şi m-a determinat să fac o călătorie lungă de la răsărit, ca
să-i pedepsesc pe evrei prin intermediul unor blesteme. Dar cum aş putea eu să-i blestem pe
aceia care nu au fost blestemaţi de Dumnezeu? Căci îi voi privi de pe munţii cei mai înalţi şi îi
voi vedea cu ochii minţii mele; şi nu voi putea blestema niciodată poporul care este de sine
stătător, şi care nu se numără printre celelalte popoare nici în privinţa moştenirii unor locuri
anume şi nici în privinţa împărţirii terenurilor; căci datorită naturii speciale a minunatelor
tradiţii pe care le au, aceşti oameni nu se vor amesteca niciodată cu un alt popor, astfel încât
să renunţe la obiceiurile proprii. (279) Cine a stabilit vreodată cu precizie care este obârşia
acestor oameni? Poate că, într-adevăr, trupurile lor au apărut din sămânţa umană; dar sufletele
lor au venit din sferele divine, şi de aceea se înrudesc cu Dumnezeu. Fie ca sufletul meu să
moară pentru lucrurile trupeşti şi să se alăture sufletelor celor drepţi, printre care se numără şi
sufletele acestor oameni”.
LI. (280) Auzind aceste cuvinte, Balac s-a întristat; şi de îndată ce profetul a tăcut,
neputând să-şi mai reţină durerea, a spus: „Ai fost invitat aici ca să-i blestemi pe duşmanii
mei; nu ţi-e ruşine să te rogi pentru binele lor? Fără să-mi dau seama, m-am amăgit singur că
îmi eşti prieten, când de fapt, dimpotrivă, este limpede că te-ai aliat cu vrăjmaşii. Poate că ai
întârziat să vii la mine din respectul pe care-l nutreşti pe ascuns pentru ei, dar acest secret îmi
displace şi este neplăcut şi pentru poporul meu; căci un vechi proverb spune, ceea ce se vede
ne permite să judecăm ceea ce nu se vede”. (281) Dar Balaam, care de acum ieşise din starea
de transă, a răspuns: „Sunt acuzat pe nedrept în această privinţă; pentru că nu spun nimic de la
mine, ci doar ce îmi dictează Dumnezeu. Şi nu e prima dată când spun asta sau când tu auzi
asta, căci şi mesagerilor pe care i-ai trimis eu le-am dat acelaşi răspuns”. (282) Însă regele a
crezut ori că profetul îşi bate joc de el, ori că Dumnezeu se va răzgândi, de aceea, gândindu-se
că schimbând locul s-ar putea ca El să îşi modifice această hotărâre, s-au dus pe un deal înalt
şi prelung, situat la o distanţă mai mare, de unde încă puteau să vadă o parte din armata
duşmanilor săi. Şi din nou a ridicat şapte jertfelnice şi a sacrificat acelaşi număr de animale ca
şi mai înainte, trimiţându-l în acest timp pe profet să caute semne favorabile şi să facă profeţii
de bun augur. (283) Iar acesta, de îndată ce a rămas singur, s-a umplut de inspiraţie divină, şi
fără a înţelege cuvintele pe care le rostea, a repetat tot ceea ce i se comunicase, făcând
următoarea profeţie: „O, rege, ridică-te şi ascultă! Ciuleşte-ţi urechile ca să auzi mai bine.

557
Dumnezeu nu minte, aşa cum face omul, nici nu se răzgândeşte, asemenea lui. Dacă a vorbit
odată, oare nu îşi respectă cuvântul? Căci El nu va spune cuvinte care vin şi trec, întrucât
cuvântul său este fapta sa. Într-adevăr, eu am fost adus aici ca să binecuvântez acest popor şi
nu ca să îl blestem. (284) Evreii nu trebuie nici să trudească, nici să se teamă. Dumnezeu îi
apără cu scutul său, căci tot El a risipit violenţa atacului egiptenilor, mânând această mulţime
ca şi cum ar fi fost un singur om. Aşa că lor puţin le pasă de preziceri sau de alte lucruri care
ţin de arta profeţiei, pentru că au credinţă în unicul Guvernator al acestei lumi. Şi văd că
poporul se ridică la luptă şi exultă ca un leu tânăr, care se va ospăta cu prada, potolindu-şi
setea cu sângele ei; iar când se va sătura, nu va pleca la culcare, ci se va trezi şi va cânta un
cântec de victorie”.
LII. (285) Însă Balac, care era furios pentru că tot ajutorul pe care-l aştepta de la
divinaţie se întorcea împotriva lui, a zis: „Omule, nu-i blestema pe toţi, dar nici nu-i
binecuvânta pe toţi; căci tăcerea lipsită de pericole este mai bună decât discursurile
neplăcute”. Dar după ce a spus asta, ca şi cum mintea lui inconstantă ar fi uitat cuvintele
rostite, l-a dus pe profet într-un alt loc, de unde se vedea o parte a armetei evreilor; şi din nou
l-a poftit să îi blesteme. (286) Iar profetul, care era chiar mai ticălos decât regele, deşi
răspunsese de fiecare dată acuzaţiilor care îi fuseseră aduse invocând o scuză reală, şi anume
faptul că nu spune nimic din capul lui, ci doar tălmăceşte cuvintele alcuiva, căci intră în transă
şi devine inspirat, în loc să refuze să-l însoţească şi să plece acasă, a pornit la drum mai
nerăbdător decât regele, deşi era apăsat în sinea sa de gândul că face ceva rău, dar cu toate
acestea voia să blesteme acest popor, în pofida faptului că i se poruncise să nu facă asta. (287)
Aşa că, după ce au străbătut o cale lungă, au ajuns la un munte mai înalt decât dealurile unde
fuseseră anterior, iar acolo i-a cerut regelui să ofere aceleaşi jertfe ca mai înainte, aşa că s-au
construit din nou şapte jertfelnice şi a fost nevoie de alte paisprezece victime, câte două
pentru fiecare jertfelnic, un taur şi un berbec. Şi, conform obiceiului său, nu după multă vreme
a plecat să afle voinţa divină şi să caute semne de bun augur, căci tare mai dispreţuia această
artă, considerând-o o imagine care odată cu trecerea timpului s-a deteriorat şi a devenit
întuncată, căci şi-a prierdut bucuria de a da atenţie unor presupuneri. Însă acum, deşi cu mare
greutate, a înţeles că planurile regelui care îl angajase nu erau în acord cu voinţa lui
Dumnezeu. (288) De aceea, privind către pustiu, i-a văzut pe evrei cum erau aşezaţi pe triburi;
şi a remarcat că erau numeroşi şi bine aliniaţi, şi că stăteau în ordine, ca şi cum ar fi locuit
într-un oraş şi nu într-o tabără; şi de îndată ce a intrat în transă, a vorbit iar. (289) Şi ce-a zis
oare omul care a văzut în somn, cu ochii veşnic deschişi ai sufletului, chipul lui Dumnezeu?
„O, armată a evreilor, cât de bune sunt sălaşurile tale; ai corturi la fel de umbroase ca o
pădurice, ca un Rai aflat pe malul râului, ca un cedru lângă apă. (290) Din voi va ieşi un om
care va domni peste multe popoare, iar împărăţia lui va creşte zi de zi şi va ajunge până la cer.
Acest popor este călăuzit de Dumnezeu încă de la ieşirea sa din Egipt, căci El conduce această
mulţime ca şi cum ar fi un singur om. (291) Aşadar, aceştia vor devora multe neamuri care le
stau împotrivă, şi le vor lua grăsimea până la măduva oaselor, distrugându-şi duşmanii cu
acele săgeţi pe care le aruncă de la distanţă. Şi acest popor se va odihni ca un leu, şi ca un pui
de leu, fără a se teme de nimeni, ci manifestând dispreţ faţă de toate acele neamuri în care va
băga groaza. Nefericit este cel care îi provoacă şi îi înfurie. Binecuvântaţi sunt cei care vă
binecuvântează şi blestemaţi sunt cei care vă blestemă”.
LIII. (292) Iar regele, înfuriat peste poate la auzul acestor cuvinte, a spus: „Te-am
invitat aici să-mi blestemi duşmanii, iar tu te-ai rugat pentru ei şi i-ai binecuvântat de trei ori.
De aceea, fugi de aici cât mai repede, căci sunt iute la mânie şi s-ar putea să devin mai violent
decât de obicei. (293) Om nesăbuit, la câţi bani, la câte daruri şi la câtă faimă ai renunţat în
nebunia ta! Acum te vei întoarce acasă dintr-o ţară străină fără a duce cu tine vreun lucru bun,
ci doar (cum este şi firesc) reproşuri şi dezonoare, căci vei fi ridiculizat şi dispreţuit pentru
acea cunoaştere cu care te lăudai atât de mult”. (294) Iar Balaam a răspuns: „Tot ce am rostit

558
până acum au fost cuvinte şi oracole venite de la Dumnezeu; însă ceea ce voi spune acum,
sunt doar câteva sugestii de la mine”; şi luându-i mâna dreaptă, deoarece erau numai ei acolo,
i-a dat câteva sfaturi despre cum să se păzească de puterea duşmanilor săi, făcându-se astfel
vinovat de o mare impietate. Căci unii s-ar putea întreba cum este posibil să dai sfaturi pe
ascuns şi să spui lucruri contrare cuvintelor lui Dumnezeu, când ştii că vorbele tale sunt mai
prejos de hotărârile lui?
LIV. (295) Aşadar, haideţi să analizăm subtilele sale recomandări şi să vedem cu câtă
viclenie a născocit anumite lucruri care să conducă la înfrângerea sigură a celor care până
atunci au fost de neînvins. Şi pentru că ştia că singurul mod prin care cineva ar putea să îi
învingă pe evrei ar fi acela de a-i face să încalce legea, s-a străduit să îi împingă spre
depravare şi lipsă de cumpătare, şi spre acel păcat mai mare decât toate, şi anume lipsa de
pietate, dându-le momeli prin care să le aţâţe poftele; (296) prin urmare, a spus, „O, rege!
Femeile din ţara ta le întrec în frumuseţe pe toate celelalte femei, şi nimic nu-i subjugă mai
uşor pe bărbaţi decât frumuseţea femeii; aşadar, dacă le vei convinge pe cele mai frumoase
dintre ele să le ofere favoruri şi să se prostitueze, acestea vor reuşi să-i amăgească şi să-i
sleiască de puteri pe tinerii care fac parte din rândul duşmanilor tăi. (297) Dar trebuie să le
spui să nu cedeze prea uşor în faţa celor ce le doresc, căci rezistenţa şi timiditatea lor le vor
spori pasiunea şi îi vor stârni şi mai tare, aprinzându-le în suflet o dorinţă nestăvilită; şi
subjugaţi fiind de poftele lor, vor fi dispuşi să îndure orice. (298) Dar aceste fete trebuie să
opună rezistenţă şi fiecare să îi spună iubitului ei următoarele, «Nu se cuvine să te afli în
compania mea atâta timp cât nu ai renunţat la tradiţiile tale şi nu ai început să practici aceleaşi
obiceiuri ca şi mine. Căci trebuie să îmi dai o dovadă clară a faptului că te-ai schimbat, adică
să aducem împreună aceleaşi jerfe şi libaţii în faţa idolilor la care eu mă închin şi în acele
incinte ridicate în onoarea zeilor mei». (299) Iar iubitul, fiind, ca să spunem aşa, prins în
plasele ei şi incapabil să reziste frumuseţii acesteia şi plăcerii conversaţiei, va fi complet
subjugat; şi, nefericitul de el, se va supune poruncilor sale şi va deveni un rob al pasiunilor”.
LV. (300) Acesta a fost, aşadar, sfatul pe care Balaam i l-a dat lui Balac. Iar acesta din
urmă, considerând că cuvintele respective nu erau lipsite de sens, a abrogat legile care
interziceau adulterul, precum şi toate reglementările care se opuneau seducţiei şi prostituţiei,
ca şi cum acestea nici nu ar fi existat vreodată, şi a poruncit femeilor să accepte favorurile
bărbaţilor fără nicio rezervă. (301) Prin urmare, odată ce li s-a oferit această libertate, femeile,
care de multă vreme nutreau aceste gânduri, s-au încurcat cu o mulţime de tineri, pe care, prin
trucurile şi amăgirile lor, i-au convins să comită acte de impietate; asta până când Fineas, fiul
Marelui Preot, revoltat de cele ce se petreceau (căci i se părea scandalos ca fiii poporului său
să îşi piardă nu numai trupul, ci şi sufletul – trupul prin plăcere, iar sufletul prin încălcarea
legii şi prin lucrările păcatului), a întreprins o acţiune curajoasă, aşa cum era şi normal din
partea unui tânăr virtuos. (302) Căci văzând că un om din neamul său aduce jertfe împreună
cu o prostituată, iar mai apoi intră în cortul acesteia, şi asta fără să-şi plece ochii şi fără să
încerce să se ascundă de ceilalţi, ci făcând paradă cu neruşinare de imoralitatea sa şi dându-şi
aere de parcă era pe punctul de a face ceva vrednic de laudă, Fineas zic, umplându-se de
mânie şi indignare, a dat buzna înuntru, cât încă aceia se găseau în pat, şi i-a înjunghiat pe
amândoi, tăindu-le trupul în două, pentru că s-au dedat unor relaţii interzise. (303) Având în
faţă un astfel de exemplu, alţi iubitori ai cumpătării şi castităţii şi pietăţii, la porunca lui
Moise, şi-au ucis prietenii şi rudele şi pe toţi aceia care aduseseră jertfe idolilor făcuţi de mâna
omului; aceastărăzbunare, în urma căreia au pierit toţi cei care păcătuiseră, a şters pata care
întina întregul popor, întru salvarea celorlalţi, care s-au apărat prin aceea că şi-au păstrat
pietatea; şi nimănui nu i-a fost milă de cei condamnaţi la moarte, şi de aceea nu au fost dispuşi
să îi ierte; însă cei care i-au ucis au fost absolviţi de orice vină. Prin urmare, nu i-au lăsat să
scape pe cei care păcătuiseră în felul acesta, iar un astfel de comportament este vrednic de
laudă; (304) şi se spune că într-o singură zi au fost ucişi douăzeci şi patru de mii de oameni,

559
care au întinat întreaga armată, şi care prin urmare au fost îndepărtaţi. Şi odată ce ritualurile
de purificare s-au încheiat, Moise a început să se întrebe cum l-ar putea recompensa pe fiul
Marelui Preot, primul care a dat dovadă de calităţi excepţionale şi omul care a grăbit pedeapsa
cuvenită păcătoşilor. Însă Dumnezeu i-a luat-o înainte şi prin Cuvântul său divin i-a dat lui
Fineas cel mai minunat lucru, pe care numai El îl poate da, şi anume pacea; şi pe lângă pace i-
a dat şi preoţia, moştenirea familiei sale, pe care nimeni nu i-o va mai putea lua vreodată.
LVI. (305) Iar când toate aceste probleme interne au fost rezolvate prin uciderea celor
suspectaţi de trădare sau de faptul că au uitat tradiţiile strămoşeşti, s-a creat o oportunitate
favorabilă pentru începerea unei expediţii împotriva lui Balac, cel care a pus la cale
nenumărate fapte rele, unele prin intermediul profetului, despre care credea că prin blestemele
sale îi poate distruge pe evrei, şi la sugestia căruia femeile neruşinate şi desfrânate au reuşit să
îi distrugă pe aceia care s-au întovărăşit cu ele; căci le-au distrus trupul prin dezmăţ, iar
sufletul prin pierderea pietăţii. (306) Dar Moise nu a considerat nimerit să îl înfrunte cu toată
armata, căci ştia că un număr excesiv de oameni poate duce la înfrângere; în acelaşi timp, s-a
gândit că este bine să aibă nişte trupe de rezervă, care să poată veni în ajutorul celor care dau
semne că bat în retragere; aşa că a luat din fiecare trib doar o mie de tineri, pe care i-a ales
unul câte unul, adunând astfel douăsprezece mii de oameni, căci erau douăsprezece triburi;
apoi l-a numit comandant pe Fineas, care dăduse deja dovadă de acea îndrăzneală specifică
generalilor; şi după ce a oferit jertfe pentru succes, şi-a trimis oamenii la luptă, încurajându-i
cu aceste cuvinte: (307) „Această confruntare nu este pentru dominaţie sau suveranitate, nici
pentru a dobândi bunurile altora, cu toate că acesta este scopul celor mai multe războaie; ci
acest război stă sub semnul pietăţii şi al sfinţeniei, de care vrăjmaşul ne-a alienat prietenii şi
rudele, căci aceştia au pierit din cauza faptului că au ajuns sub jugul lui. (308) Ar fi absurd,
aşadar, să fim ucigaşii celor din neamul nostru, pentru că aceştia au călcat legea, dar să ne
cruţăm duşmanii, care au terfelit-o şi mai mult; sau să-i ucidem cu violenţă pe aceia care abia
învăţau să păcătuiască, dar să-i lăsăm nepedepsiţi pe învăţătorii lor, pentru că de fapt aceştia
din urmă sunt vinovaţi pentru cele petrecute şi pentru toate păcatele comise de cei din neamul
nostru”.
LVII. (309) Impulsionaţi de aceste îndemnuri şi înflăcăraţi de curajul nobil pe care
deja îl aveau în suflet, aceştia au plecat la luptă animaţi de un spirit de încredere în victorie;
iar când s-au ciocnit cu duşmanul, au dat dovadă de un aşa curaj şi de o asemenea vigoare,
încât şi-au ucis toţi vrăjmaşii, fără ca vreunul dintre ei să fie ucis sau măcar rănit. (310) Şi
orice om care nu ar fi ştiut ce se întâmplă, văzându-i că se întorc, ar fi putut crede că nu vin de
la război, ci de la nişte exerciţii de luptă, aşa cum se obişnuieşte de multe ori pe timp de pace;
pentru că pe durata unor astfel de zile, oamenii se antrenează printre prieteni să se lupte cu
duşmanii. (311) Aşadar, le-au distrus toate oraşele, ştergându-le de pe faţa pământului sau
arzându-le din temelii, aşa încât nimeni nu ar mai fi putut să spună că acolo au existat oraşe
locuite. Şi au luat nenumăraţi prizonieri, şi s-au hotărât să îi ucidă pe bărbaţii în toată firea şi
pe femei; pe bărbaţi deoarece au servit ca exemplu pentru sfaturi şi acţiuni ticăloase, iar pe
femei pentru că i-au înşelat pe evreii tineri, făcându-i să-şi piardă cumpătarea şi sentimentele
de pietate, iar în final chiar şi viaţa; dar i-au iertat pe băieţi şi pe tineri, precum şi pe toate
fecioarele, căci vârsta lor fragedă le dădea dreptul la iertare; (312) şi pentru că luseră o pradă
de război bogată, atât din palatul regelui, cât şi din casele oamenilor şi din locuinţele de tot
felul împrăştiate prin întregul ţinut (căci bogăţiile de la ţară erau pe măsura celor din oraşe),
au venit în tabără încărcaţi cu toate aceste bunuri pe care le luaseră de la vrăjmaşii lor. (313)
Iar Moise l-a lăudat pe Fineas, generalul lor, ca şi pe toţi aceia care se aflaseră sub comanda
sa, nu numai pentru acest succes, ci şi pentru faptul că nu dăduseră dovadă de lăcomie în
beneficiu personal, alergând după pradă fără a se gândi la nimic altceva, decât la cum să
adune cât mai mult pentru ei înşişi, ci au pus toate bunurile la un loc, pentru ca şi aceia care
au rămas la corturi să-şi poată lua partea lor; şi le-a poruncit acelor oameni să rămână câteva

560
zile în afara taberei, iar pe Marele Preot l-a însărcinat să îi purifice pe toţi cei întorşi din
bătălie de sângele pe care l-au vărsat; (314) pentru că deşi legea permite omorârea duşmanilor
dintr-o ţară străină, totuşi, acela care ucide, chiar dacă se află în legitimă apărare, va fi vinovat
de vărsare de sânge din cauza relaţiei supreme pe care o are cu tatăl comun; motiv pentru care
cei care i-au ucis pe duşmani aveau nevoie să treacă prin ritualurile de purificare menite să îi
cureţe de ceea ce se credea că îi întinează.
LVIII. (315) Dar nu mult timp după aceea, el a împărţit prada, dând jumătate din ea
celor care au luat parte la bătălie, deşi erau mai puţini, şi jumătate celor care au rămas acasă,
cu toate că erau mai mulţi; căci a considerat că este just şi echitabil să dea o parte din bunurile
dobândite şi celor care au participat la luptă cu sufletul, nu cu trupul; pentru că trupele de
rezervă nu erau cu nimic inferioare celor care au luptat efectiv, ci doar au rămas pe o poziţie
de aşteptare. (316) Şi cei puţini au primit o pradă mai mare, întrucât au fost primii care au
înfruntat pericolul, pe când cei mulţi au primit ceva mai puţin, deoarece au rămas acasă; însă
acum era necesar să ofere ca jertfă primele roade ale întregii prăzi; prin urmare, cei care au
rămas acasă au adus a cincizecea parte, iar cei care au fost la război a cincisutea parte; iar
Moise a poruncit ca primele roade aduse de cei care au luat parte la luptă să fie date Marelui
Preot, iar cele oferite de cei care au rămas în tabără să fie date celor care slujeau în templu,
adică leviţilor. (317) Iar căpitanii cetelor de o mie şi de o sută de luptători, precum şi ceilalţi
comandanţi de batalioane şi de companii, au adus ofrande de mulţumire pentru că atât ei, cât
şi ceilalţi combatanţi au fost apăraţi de pericole, şi pentru faptul că au obţinut o victorie
categorică, care le-a întrecut toate aşteptările; prin urmare, au renunţat de bunăvoie la toate
poadoabele de aur care le reveniseră prin împărţirea prăzii, precum şi la vasele costisitoare
făurite din acelaşi metal preţios. Iar Moise, admirând pietatea celor care le-au adus, le-a luat şi
le-a aşezat în tabernacolul sfânt, ca mărturie a recunoştinţei oamenilor; iar împărţirea primelor
roade a fost minunată; (318) pe cele oferite de oamenii care au stat acasă şi care au dovedit
doar jumătate de virtute, adică zelul neurmat de acţiune, le-a dat celor care slujesc în templu;
cele oferite de cei care au fost la război, şi care şi-au pus în pericol trupul şi viaţa,
demonstrând astfel o virtute completă, au fost date celui care este mai mare peste slujitorii din
templu, şi anume Marelui Preot; pe când cele oferite de căpitani, în calitatea lor de stăpâni şi
conducători, au fost date celui mai mare stăpânitor, şi anume lui Dumnezeu.
LIX. (319) Toate aceste războaie s-au purtat şi s-au încheiat înainte ca evreii să
traverseze Iordanul, râul acelei ţări. Acest teritoriu în care se găseau era neted şi extrem de
fertil, recoltele de grâu erau bogate, iar iarba şi furajele pentru vite se găseau din abundenţă;
(320) de aceea, cele două triburi evreieşti care se ocupau cu creşterea animalelor, şi care
reprezentau a şasea parte din numărul total de triburi, i-au cerut lui Moise să le atribuie lor
regiunea respectivă, pe care de altfel o şi colonizaseră; întrucât spuneau că locul este numai
bun pentru creşterea şi îngrijirea animalelor, deoarece are apă din belşug şi cantităţi mari de
furaje, iar oilor le place să pască această iarbă care creşte din abundenţă. (321) Dar Moise a
considerat că aceşti oameni fie îşi revendică oarecum un drept, punându-se mai presus de
ceilalţi, pentru că doreau să fie slăviţi înainte de vreme, fie înaintează această cerere pentru că
nu vor să participe la bătăliile ce vor urma, întrucât mai erau încă mulţi regi care se pregăteau
să îi atace, căci aceştia stăpâneau toate ţinuturile aflate de cealaltă parte a râului; aşa că a fost
revoltat de cererea lor şi le-a răspuns cu mânie, zicând, (322) „Aşadar, vreţi să rămâneţi aici şi
să vă bucuraţi de linişte, lăsându-vă pradă indolenţei, în vremuri atât de nepotrivite? Şi vreţi
să aveţi parte de toate recompensele, ca şi cum numai voi aţi contribuit la victorie, în timp ce
poporul vostru, şi rudele voastre, şi prietenii voştri sunt încă ameninţaţi de războaie? Oare
bătăliile, şi războaiele, şi suferinţele, şi pericolele extreme îi privesc doar pe alţii? (323) Nu
este drept ca voi să vă bucuraţi de pace şi de binecuvântările care decurg din aceasta, în timp
ce fraţii voştri poartă războaie şi se confruntă cu nenorocirile de nedescris pe care acestea le
atrag după sine; căci nu întregul se supune părţii, ci dimpotrivă, părţile primesc ceea ce li se

561
cuvine datorită întregului. (324) Voi toţi aveţi dreptul la aceeaşi onoare, căci sunteţi un singur
neam şi aveţi aceiaşi părinţi, aceeaşi casă, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi legi, precum şi multe
alte lucruri care vă leagă atât de strâns şi vă determină să manifestaţi bunăvoinţă unii faţă de
alţii; şi dacă sunteţi vrednici de a vă lua partea din lucrurile cele mai importante şi mai
necesare, atunci de ce vă lăcomiţi la împărţirea pământului, ca şi cum aţi fi nişte conducători
care îşi dispreţuiesc supuşii sau nişte stăpâni care nu dau doi bani pe sclavii lor?. (325) Ar fi
trebuit să învăţaţi din suferinţa celorlalţi; căci oamenii înţelepţi nu trebuie să aştepte până
când neneorocirile se abat asupra lor. Iar acum, cu toate că îi aveţi ca exemplu pe părinţii
voştri, care au iscodit acest ţinut şi care au avut parte de multe suferinţe, ca şi pe aceia care au
luat parte la deznădejdea lor (căci au pierit cu toţii, cu excepţia a doi dintre ei), şi când ar
trebui să fiţi cu băgare de seamă şi să evitaţi să le călcaţi pe urme, cu toate acestea, oameni
nesăbuiţi ce sunteţi, voi sunteţi la fel de laşi ca şi ei, ca şi cum în felul acesta veţi evita să fiţi
capturaţi; şi vreţi să-i reţineţi şi să-i descurajaţi pe aceia care sunt dornici să-şi arate bărbăţia
şi valoarea, făcându-i să se destindă şi să-şi piardă curajul; (326) prin urmare, cu cât vă grăbiţi
mai mult să faceţi ceva greşit, cu atât mai repede veţi atrage pedeapsa asupra voastră. Căci
uneori se face dreptate după foarte mult timp, dar alteori dreptatea îi loveşte rapid pe aceia
care se îndepărtează de ea. (327) Aşadar, când toţi duşmanii noştri vor fi distruşi şi când nu
vor mai exista războaie de care să ne temem sau care să planeze asupra noastră, şi când toţi
aliaţii noştri actuali se vor dovedi fără pată şi deloc predispuşi la trădare sau la dezertare, ori
la alte fapte reprobabile care ar putea duce la înfrângerea noastră, şi când vom fi siguri că
aceştia vor rămâne alături de noi de la început până la sfârşit, atât cu trupul, cât şi cu sufletul,
şi când ţara va fi curăţată de toţi aceia care au stăpânit-o anterior, atunci toate triburile vor fi
recompensate aşa cum se cuvine pentru vitejia lor”.
LX. (328) Atunci ei, privind aceste reproşuri cu moderaţie, căci erau fiii unui tată
binevoitor (pentru că ştiau că Moise nu obişnuieşte să se comporte cu obrăznicie, etalându-şi
puterea şi autoritatea, ci el ţine la ei toţi, şi iubeşte dreptatea şi egalitatea, şi urăşte răutatea,
aşa că intenţia lui nu este aceea de a-i mustra sau de a-i insulta pe cei răi, ci de a-i ajuta să
progreseze pe aceia care dau semn că pot fi mai buni), i-au spus, „Ai dreptate să fii revoltat
dacă tu crezi că noi suntem acum nerăbdători să părăsim alianţa şi să ne luăm partea înainte de
vreme; (329) trebuie să ştii, însă, că noi nu suntem îngrijoraţi de acele împrejurări care
reclamă să ne demonstrăm curajul, chiar dacă este vorba de situaţii extrem de dificile. În plus,
noi credem că a fi virtuoşi înseamnă a ne supune ţie, care eşti un cârmuitor atât de curajos şi
de înţelept, a nu ne teme de pericole, şi a fi gata să ne aducem contribuţia la bătăliile care se
prefigurează, până în clipa când vom ajunge la bun sfârşit. (330) Prin urmare, aşa cum am
convenit anterior, vom rămâne la un loc cu ceilalţi şi vom traversa Iordanul îmbrăcaţi în
armură, fără ca cineva să găsească vreun motiv pentru a rămâne urmă. Însă, dacă nu ai
obiecţii, copiii noştri, fiicele, soţiile şi mamele noastre, precum şi majoritatea vitelor pe care
le avem vor rămâne pe loc, căci noi am făcut case pentru copii şi soţii, şi grajduri pentru vite,
pentru a le asigura protecţia împotriva duşmanilor, ca să nu fie surprinşi în locuinţe
neprotejate şi lipsite de ziduri de apărare”. (331) Iar Moise a răspuns cu o privire blândă şi cu
o voce mai linştită, „Dacă spuneţi adevărul şi vă veţi purta cu onoare, atunci toate cele cerute
vor rămâne ale voastre. Lăsaţi acasă soţiile, şi copiii, şi turmele de oi, şi cirezile de vite, şi
treceţi Iordanul împreună cu ceilalţi, îmbrăcaţi în armură completă şi în ordine de bătălie, ca şi
cum aţi fi gata să vă luptaţi în orice moment dacă situaţia o cere. (332) Apoi, când vrăjmaşii
noştri vor fi distruşi şi când va fi pace, când ne vom face stăpâni peste toată ţara şi vom începe
să o împărţim între noi, atunci veţi putea să vă întoarceţi la familiile voastre pentru a vă
bucura de lucrurile bune care vă aparţin şi pentru a stăpâni această regiune pe care v-aţi ales-
o”. (333) Acestea fiind spuse, şi auzind promisiunea lui Moise, oamenii s-au umput de veselie
şi încântare, aşa că şi-au lăsat familiile şi turmele în fortăreţe inexpugnabile, în mare parte
artificiale. Apoi, luându-şi armele, au pornit la drum mai bucuroşi decât toţi ceilalţi aliaţi, ca

562
şi cum doar ei mergeau la luptă sau cel puţin ca şi cum s-ar fi aflat în primele rânduri ale
întregii armate; pentru că cel care a primit deja o recompensă este mai nerăbdător să se achite
de sarcinile care îi revin, deoarece în felul acesta el crede că plăteşte pentru ceea ce a primit şi
nu că acele lucruri i-au fost date în dar. (334) Ei bine, am relatat până acum ce a făcut Moise
atunci când a fost învestit cu puterea reagală. În continuare, însă, voi vorbi despre faptele sale
virtuoase, despre calităţile sale de Mare Preot, cât şi despre rolul său de legiuitor; pentru că şi-
a exercitat aceste puteri în strânsă legătură cu autoritatea regală de care s-a bucurat.

563
 25. DESPRE VIAŢA LUI MOISE II

I. (1) Primul volum al acestui tratat se referă la naşterea şi creşterea lui Moise, precum
şi la educaţia pe care a primit-o şi la felul în care şi-a guvernat poporul, pe care l-a condus
ireproşabil şi într-o manieră vrednică de laudă; de asemenea, sunt prezentate toate
evenimentele care au avut loc în Egipt, toate călătoriile şi deplasările neamului său, felul cum
au traversat Marea Roşie, şi întâmplările petrecute în pustiu, care sfidează orice descriere; în
plus, sunt arătate şi lucrările pe care le-a dus la bun sfârşit, precum şi moştenirea pe care a
dat-o soldaţilor săi. Dar cartea pe care ne pregătim să o compunem acum se referă la ceea ce
s-a petrecut după aceste evenimente, iar noi vom aborda aceste lucruri în ordine cronologică.
(2) Pentru că spun unii, şi nu fără temei, că oraşele devin prospere fie când regii cultivă
filozofia, fie când filozofii exercită puterea regală. Iar Moise nu numai că a întruchipat toate
aceste puteri – adică geniul de a fi filozof şi rege în acelaşi timp, dar a mai avut şi alte trei
puteri, prima familiarizată cu legislaţia, a doua referitoare la îndeplinirea îndatoririlor de Mare
Preot, iar a treia având de a face cu darul profeţiei; (3) acestea sunt cele trei chestiuni pe care
mă văd nevoit să le dezvolt în continuare; căci eu cred că toate aceste calităţi s-au combinat
într-un mod fericit, întrucât în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu el a fost rege, şi legiuitor,
şi Mare Preot, şi profet, şi în fiecare dintre aceste roluri a dat dovadă de o mare virtute şi de o
înţelepciune remarcabilă. Iar acum va trebui să arătăm cum se face că toate aceste lucruri se
combinau atât de strălucit într-un singur om. (4) Ei bine, regele porunceşte ce trebuie făcut şi
tot el este acela care interzice ceea ce nu trebuie făcut; însă a porunci ceea ce trebuie făcut şi a
interzice ceea ce nu trebuie făcut este apanajul legii, aşa încât regele este o lege vie, iar legea
este un rege drept. (5) Însă un rege care este în acelaşi timp şi legiuitor trebuie să acorde
atenţie nu numai problemelor oamenilor, ci şi lucrurilor divine, căci viaţa regilor şi a supuşilor
lor este guvernată de providenţa divină; de aceea, era necesar ca Moise să se bucure de
privilegiul preoţiei, pentru ca în felul acesta să poată aduce jertfe aşa cum se cuvine şi să aibă
o cunoaştere desăvârşită a celui mai bun mod de a-l sluji pe Dumnezeu, pentru ca în felul
acesta să îl poată implora ca atât el, cât şi poporul pe care-l conducea să fie izbăviţi de rău şi
să aibă parte numai de bine; căci Dumnezeu este milostiv şi răspunde favorabil rugăciunilor
care i se adresează. (6) Însă pentru că lucrurile omeneşti şi cele divine sunt afectate de
nenumărate evenimente, pe care nici regele, nici legiuitorul, nici Marele Preot nu le poate
cunoaşte, căci cu toate că are aceste însuşiri omul rămâne o fiinţă creată şi muritoare, sau
poate pentru că el este înveşmântat cu o moştenire vastă de onoare şi fericire, a fost necesar să
i se dea şi darul profeţiei, ca prin intermediul providenţei divine să afle toate acele lucruri pe
care nu le-ar fi putut cuprinde cu propria sa raţiune; căci profeţia ne arată ceea ce mintea nu
poate pricepe. (7) Aşa că legătura dintre aceste patru puteri este frumoasă şi armonioasă, căci
ele sunt legate una cu alta şi formează o unitate, primind una de la alta şi oferind una alteia
beneficii reciproce, după modelul harurilor virgine, care prin natura lor nu pot fi desprinse una
de alta, şi despre care s-ar putea spune ceea ce se spune în mod obişnuit despre orice virtute,
şi anume că acela care un astfel de har le are şi pe toate celelalte.
II. (8) Şi mai întâi de toate trebuie să vorbim despre caracterul său şi despre
comportamentul său în calitate de legiuitor. Şi ştiu că omul care doreşte să fie un legiuitor
excelent şi desăvârşit trebuie să îşi exercite toate virtuţile, pentru că în cadrul poporului său
unii sunt rude apropiate, pe când alţii nu sunt legaţi prin relaţii de rudenie, dar cu toate acestea
se înrudesc cu toţii. Şi tot aşa, trebuie să considerăm că unele virtuţi sunt mai apropiate de
unele lucruri, aşa cum altele sunt mai îndepărtate. (9) Ei bine, există patru însuşiri care sunt
strâns legate de puterea legislativă, şi anume smerenia, dragostea de dreptate, iubirea de
virtute şi ura împotriva nedreptăţii; şi orice om care doreşte să îşi exercite talentele de
legiuitor se află sub influenţa acestor trăiri. A fi uman înseamnă a fi pregătit să-ţi însuşeşti

564
aceste idei de pe urma cărora vor beneficia toţi cei aflaţi în jurul tău, dar şi să propovăduieşti
foloasele pe care acestea le aduc. Cade în sarcina justiţiei să ne arate cum să să cinstim
egalitatea şi tot ea trebuie să îi atribuie fiecărui om ceea ce i se cuvine, în conformitate cu
meritele sale. Iubirea de virtute este cea care cuprinde toate lucrurile care sunt bune prin
natura lor şi tot ea trebuie să dea celor care merită posibilitatea de a se bucura fără nicio
restricţie de fericire. În acelaşi timp, ura împotriva nedreptăţii îi respinge pe toţi aceia care
dezonorează virtutea, căci aceştia sunt priviţi ca nişte duşmani ai rasei umane. (10) Prin
urmare, ar fi un lucru minunat ca omului să îi fie sortit să ajungă la una din calităţile
menţionate anterior, şi ar fi ceva extraordinar ca cineva să le poată avea pe toate, aşa încât
Moise pare a fi singurul om care a reuşit acest lucru, căci el le-a descris cu claritate în
poruncile pe care le-a dat. (11) Şi toţi cei versaţi în studiul Scripturilor Sacre cunosc acest
lucru, căci dacă aceste principii nu ar fi fost înnăscute, el n-ar fi putut niciodată să alcătuiască
aceste scripturi la îndemnul lui Dumnezeu. Şi el a dat celor vrednici să le folosească cele mai
minunate averi, şi anume copiile şi imitaţiile fidele ale exemplelor originale care au fost
consacrate şi sfinţite în suflet, şi care au devenit legile pe care le-a revelat şi le-a instituit,
etalând într-o manieră limpede acele virtuţi pe care le-am enumerat şi le-am descris anterior.
III. (12) El a fost cel mai minunat dintre toţi legiuitorii care au trăit vreodată pe
întregul pământ, indiferent că este vorba de ţările locuite de greci sau de cele locuite de
barbari; iar legile sale sunt cele mai minunate dintre toate, fiind cu adevărat divine, căci ele nu
omit absolut nimic din ceea ce trebuie să conţină. Dovezi clare în acest sens sunt legile
celorlalţi legiuitori, (13) căci dacă cineva le analizează în mod logic va vedea că au rămas
neterminate din diferite motive: războaie, tiranii sau alte evenimente neaşteptate care se abat
asupra unui popor ca urmare a schimbării norocului; şi de multe ori luxul, care promovează
extravaganţa şi o mulţime de alte lucruri inutile, a răsturnat legile, întrucât oamenii nu pot
rezista în faţa prosperităţii fără limite, ci au tendinţa de a se obrăznici din cauza îmbuibării, iar
obrăznicia contravine legii. (14) Dar legile instituite de acest legiuitor sunt durabile, ele nu
sunt zdruncinate de tulburări, nici nu sunt supuse schimbării, ci sunt imprimate, ca să spunem
aşa, cu pecetea naturii, căci au rămas stabile şi durabile de când au fost instituite şi până în
zilele noastre; şi există speranţa că vor rămâne aşa şi în viitor, deoarece sunt nemuritoare, şi
vor continua să existe atât cât vor dăinui soarele şi luna şi întregul cer. (15) În orice caz, cu
toate că poporul evreu a trecut prin atâtea schimbări, având parte de prosperitate şi de
decădere, nicio poruncă, nici măcar cea mai neînsemnată dintre toate, nu a suferit vreo
schimbare, căci se parte că toată lumea a venerat caracterul lor dumnezeiesc; (16) iar ceea ce
nici foametea, nici molimele, nici războiul, nici suveranii, nici tiranii, nici atacul pasiunilor
sau sentimentelor negative împotriva sufletului sau trupului, nici vreu alt rău, trimis de
Dumnezeu sau provocat de oameni, nu poate să distrugă, înseamnă că reprezintă un lucru
vrednic de admiraţie, care se află mai presus de orice putinţă de a descrie în cuvinte cât este
de minunat.
IV. (17) Dar faptul că aceste legi au fost păstrate nealterate încă din cele mai vechi
timpuri nu este ceva atât de minunat, cu toate că şi acest lucru este deosebit de important; ceea
ce este însă cu mult mai minunat este faptul că nu numai evreii, ci şi aproape toate celelalte
popoare, mai ales acelea care pun mare preţ pe virtute, le-au îmbrăţişat şi le-au venerat mai
presus de alte legi. (18) O dovadă în acest sens este faptul că toate oraşele din Grecia şi din
teritoriile barbarilor, fără nicio excepţie, dacă putem spune asta, respectă în general legile altei
ţări. De fapt, un oraş nu îşi păstrează legile pentru totdeauna, ci şi le schimbă permanent,
adaptându-le la noile vremuri şi împrejurări. (19) Atenienii au respins obiceiurile şi legile
lacedemonienilor, iar aceştia la rândul lor au respins legile atenienilor. Şi tot aşa, în ţinuturile
barbarilor, sciţii nu respectă legile egiptenilor, după cum nici egiptenii nu respectă legile
sciţilor; aşadar, cei ce trăiesc în Asia nu se conduc după legile din Europa, şi nici locuitorii
Europei nu respectă legile popoarelor asiatice. Pe scurt, de la răsăritul la apusul soarelui există

565
o lege aproape universală, şi anume aceea că ţările, popoarele şi oraşele sunt străine de legile
şi obiceiurile altor ţări şi popoare; mai mult decât atât, fiecare consideră că trebuie să îşi
respecte propriile legi şi să le dispreţuiască pe cele ale altor popoare. (20) Dar lucrurile nu
stau aşa şi în cazul legilor instituite de Moise; căci ele atrag atenţia tuturor neamurilor, fie ei
greci sau barbari, locuitori ai continentelor sau insulelor, popoare orientale sau occidentale,
oameni din Europa sau Asia; pe scurt, este vorba de întreaga lume locuită de la un capăt la
altul. (21) Căci toţi oamenii de pe pământ cinstesc cea de-a şaptea zi, acordându-şi un răgaz
după munca depusă; însă nu doar ei se relaxează, ci şi toţi aceia care le sunt alături, şi nu
numai oamenii liberi, ci şi sclavii şi animalele de povară; (22) pentru că sărbătoarea se
adresează şi tuturor animalelor, acelor dobitoace care sunt în slujba omului, şi care i se supun
ca nişte sclavi; şi se adresează chiar şi plantelor şi copacilor; căci niciun lăstar, nicio ramură şi
nicio frunză nu pot fi smulse sau tăiate în această zi, aşa că se bucură de o libertate deplină,
întrucât toţi aceia care le-ar putea atinge se supun acestei proclamaţii universale. (23) De
asemenea, cine nu respectă şi nu cinsteşte ceea ce se numeşte „post”, şi mai ales acel post
anual, care este mai auster şi mai venerabil decât solemnitatea ce are loc cu ocazia lunii pline?
Atunci când, într-adevăr, se bea mult vin neamestecat şi se pun în scenă spectacole
costisitoare, şi când mâncarea şi băutura sunt din belşug, pentru a satisface plăcerile
nemăsurate ale pântecelui. (24) Dar pe durata acestui post nu este îngăduit să se mănânce sau
să se bea, deoarece pasiunile trupului nu trebuie să tulbure sau să stânjenească lucrarea pură a
minţii; însă aceste pasiuni apar de obicei ca urmare a plinătăţii şi îmbuibării, de aceea cu acest
prilej oamenii postesc, îmbunându-l pe Tatăl universului cu rugăciuni sfinte, prin care
obişnuiesc să îşi ceară iertare pentru păcatele comise anterior, astfel încât să se bucure de
binecuvântări noi.
V. (25) Iar faptul că frumuseţea şi valoarea legilor lui Moise sunt apreciate nu numai
de evrei, ci şi de toate celelalte popoare reiese limpede atât din ceea ce am spus deja, cât şi din
ceea ce urmează să afirm în continuare. (26) În vremurile vechi, legile erau scrise în limba
caldeeană, şi o lungă perioadă de timp au rămas aşa cum erau la început, căci limba nu s-a
schimbat atâta vreme cât frumuseţea lor nu s-a făcut cunoscută şi altor popoare; (27) însă
datorită respectului zilnic şi necontenit ce le-a fost arătat de către cei cărora le fuseseră date,
precum şi datorită atenţiei de care se bucurau, ele au fost cunoscute şi de alte neamuri, iar
faima lor s-a întins pe întreg pământul; căci lucrurile cu adevărat bune, chiar dacă sunt
ascunse vederii pentru scurtă vreme, vor ajunge să strălucească din nou prin caracterul
minunat al naturii lor. Aşa că unii oameni, considerând că ar fi scandalos ca aceste legi să fie
cunoscute doar de jumătate de omenire, şi anume de barbari, iar poporul grec să nu aibă habar
de ele, s-au apucat să le traducă. (28) Şi pentru că această chestiune era una importantă nu
numai pentru oamenii obişnuiţi, ci şi pentru conducători, al căror număr nu era foarte mare, ea
a fost încredinţată regilor şi îndeosebi celor mai străluciţi dintre ei. (29) Ptolemeu, supranumit
Filadelful, a fost a treia generaţie de regi după Alexandru, monarhul care a cucerit Egiptul; şi
în privinţa virtuţilor necesare guvernării acesta a fost cel mai minunat suveran, nu doar în
comparaţie cu suveranii din zilele sale, ci şi cu toţi aceia care au trăit pe pământ; aşa că şi
acum, după atâtea generaţii, numele său continuă să fie slăvit, căci a lăsat în toate oraşele şi
ţinuturile regatului său numeroase exemple şi monumente care îi atestă generozitatea, aşa
încât şi acum există o expresie proverbială care se referă la mărinimie, şi la zel, şi la onoare, şi
la splendoare, iar această expresie este filadelfia, care provine de la numele său; (30) într-un
cuvânt, întreaga familie a Ptolemeilor a fost mai distinsă şi mai remarcabilă decât toate
celelalte familii regale, iar dintre Ptolemei, cel mai strălucit a fost Filadelful; căci toţi ceilalţi
la un loc nu au făcut atât de multe fapte glorioase şi vrednice de laudă aşa cum a făcut acest
rege, care era, ca să spunem aşa, un conducător de turmă şi într-un anumit fel o căpetenie a
tuturor regilor.

566
 VI. (31) Prin urmare, fiind un astfel de suveran şi având o mare admiraţie şi iubire
pentru legile lui Moise, i-a venit ideea să dispună traducerea legilor noastre în limba greacă; şi
imediat a trimis solie la Marele Preot şi rege al Iudeii, căci era vorba de aceeaşi persoană. (32)
Iar solii, după ce i-au făcut cunoscute dorinţele (n.t. suveranului lor), l-au rugat să aleagă un
număr de oameni capabili să ducă la capăt această sarcină şi să traducă legile; aşa că, după
cum este şi firesc, Marele Preot a fost încântat, gândindu-se că o astfel de lucrare nu poate fi
inspirată decât de providenţa divină; prin urmare, după ce a ales cu grijă pe cei mai
respectabili dintre evreii pe care-i avea în jurul său, având grijă ca aceştia să cunoască
Scripturile, dar în acelaşi timp să fie bine instruiţi în literatura greacă, i-a trimis cu multă
bucurie. (33) Şi odată ce au ajuns la curtea regală, aceştia au fost primiţi cu ospitalitate de
către rege; şi în timp ce erau ospătaţi şi-au ospătat la rândul lor gazda cu conversaţii virtuoase
şi pline de duh; căci regele a vrut să pună la încercare înţelepciunea fiecăruia dintre ei, de
aceea le-a adresat întrebări inedite şi extraordinare; iar aceştia, pentru că nu putea să intre în
detalii, au răspuns cu decenţă şi cu fidelitate, ca şi cum dădeau glas unor aforisme pregătite
dinainte. (34) Şi odată ce au primit aprobarea lui s-au apucat imediat să ducă la bun sfârşit
sarcina onorabilă pentru care fuseseră trimişi; şi ştiind cât de importantă era această sarcină,
să traducă legi inspirate direct de Divinitate, căci nu puteau să scoată sau să adauge sau să
modifice absolut nimic, ci erau obligaţi să păstreze forma originală şi caracterul întregii
compoziţii, au căutat în afara oraşului locurile cele mai pure. Căci locurile aflate între ziduri
erau pline de tot felul de fiinţe, şi se temeau de bolile acestora şi de faptul că unele mureau,
însă în acelaşi timp voiau să evite acţiunile blestemate ale locuitorilor sănătoşi. (35) În faţa
Alexandriei se află insula Pharos, al cărui promontoriu se întinde spre oraş ca o limbă, iar
apele care-l înconjoară sunt puţin adânci, ceea ce face ca zgomotul şi mugetul valurilor să
rămână la mare distanţă şi să fie astfel atenuat. (36) S-au gândit, aşadar, că acesta este locul
cel mai potrivit dintre toate pentru a se putea bucura de linişte, pentru a putea să-şi
concentreze mintea doar asupra legilor; şi rămânând acolo, au luat în mâini Scripturile şi le-au
ridicat spre cer, implorându-l pe Dumnezeu să îi ajute să îşi ducă la bun sfârşit misiunea. Iar
acesta a răspuns favorabil rugăciunilor lor, astfel încât cea mai mare parte a oamenilor sau
chiar toţi oamenii care trăiesc pe pământ să folosească aceste porunci filozofice atât de
frumoase pentru a da vieţii lor un curs pozitiv.
VII. (37) Prin urmare, s-au aşezat în acest loc tainic, cu nimeni în preajmă decât cu
elementele naturii, pământul, apa, aerul şi cerul, a căror creaţie se pregăteau să o explice
prima dată, aşa cum o relatează Sfânta Scriptură; căci legea începe cu relatarea creaţiei lumii;
aşa că ei, ca nişte oameni aflaţi în transă, au profeţit, fără ca unul să spună ceva, iar altul
altceva, ci toţi au folosit aceleaşi substantive şi verbe, ca şi cum un sufleur nevăzut le-ar fi
sugerat ce să spună. (38) Şi cine nu ştie că toate limbile, şi mai ales limba greacă, sunt pline
de cuvinte diferite, aşa încât este posibil să exprimi o propoziţie în mai multe feluri şi să
parafrazezi aceeaşi idee, folosind exprimări diferite şi făcând apel la alte cuvinte. După cum
se spune, însă, cu ocazia traducerii legii nu s-a întâmplat aşa ceva, căci de fiecare dată s-au
folosit exact aceleaşi cuvinte greceşti pentru a traduce literal cuvintele caldeene
corespunzătoare, în aşa fel încât semnificaţia lor să se păstreze nealterată; (39) căci aşa cum
lucrurile demonstrate cu ajutorul geometriei sau logicii nu permit mai multe explicaţii, ci
propoziţia enunţată încă de la început rămâne neschimbată, tot aşa cred că şi aceşti oameni au
găsit cuvintele corespunzătoare sau pe cele mai apropiate cu putinţă pentru a explica cu
claritate şi forţă acele chestiuni pe care doreau să le dea la iveală. (40) Şi există o dovadă clară
pentru acest lucru; căci dacă caldeenii ar trebui să înveţe limba greacă, şi dacă grecii ar trebui
să înveţe limba caldeeană, şi dacă şi unii şi alţii s-ar întâlni cu texte ale Scripturii scrise în
ambele limbi, adică în limba caldeeană însoţită de traducerea corespunzătoare, aceştia le-ar
putea admira şi venera pe amândouă ca şi cum ar fi surori sau ca şi cum ar fi vorba de unul şi
acelaşi lucru, atât în ceea ce priveşte faptele, cât şi cuvintele cu care sunt relatate; pentru că

567
aceşti traducători nu sunt numai tălmăcitori, ci şi hierofanţi şi profeţi, a căror minte a fost
înzestrată cu putinţa de a merge împreună cu spiritul pur al lui Moise. (41) Motiv pentru care,
până în ziua de astăzi, în fiecare an în insula Pharos se ţine o adunare solemnă şi se
organizează o sărbătoare, la care vin să ia parte, traversând cu corăbiile, nu doar evrei, ci şi
multe alte neamuri; căci vor să aducă un omagiu locului în care a strălucit pentru prima dată
lumina tălmăcitoare şi să îi mulţumească lui Dumnezeu pentru acele binefaceri străvechi ce
rămân veşnic tinere şi proaspete. (42) Şi după rugăciuni şi mulţumiri unii din aceştia îşi pun
corturile pe ţărm, pe când alţii se întind sub cerul liber pe nisipul de pe plajă, şi petrec cu toţii
împreună cu rudele şi prietenii, considerând că în acel moment ţărmul este o locuinţă mai
minunată decât palatul mobilat al regelui. (43) Aşa au fost făcute cunoscute oamenilor, fie ei
cetăţeni de rând sau regi, acele legi minunate, incomparabile şi dezirabile; şi asta într-o
perioadă în care poporul nu mai avusese de multă vreme parte de bunăstare. Şi se întâmplă în
general că lucrurile care nu prosperă sunt acoperite cu un nor, astfel încât să nu se mai ştie
prea multe despre ele; (44) dar apoi, dacă o iau de la început şi încep să progreseze, oare cât
de mult li se va duce faima? Cred că în acel moment orice neam îşi va abandona total
obiceiurile şi legile sale, pentru a slăvi un popor ca acesta; pentru că legile acestuia din urmă
vor străluci simultan cu prosperitatea oamenilor, aşa încât le vor pune în umbră pe celelalte, la
fel cum soarele ascunde vederii lumina stelelor.
VIII. (45) Ei bine, cele spuse aici sunt suficiente pentru a-l lăuda pe Moise in calitatea
sa de legiuitor. Dar mai este o laudă încă şi mai mare pe care o conţin scrierile sale sfinte, şi
pe acestea trebuie să le luăm acum în considerare, astfel încât să dăm la iveală virtutea celui
care le-a compus. (46) Aceste scrieri ale lui Moise pot fi împărţite în mai multe părţi; una este
partea istorică, iar alta se ocupă de porunci şi interdicţii, însă despre aceasta din urmă vom
vorbi altă dată, după ce vom fi analizat mai întâi cu atenţie prima diviziune la care ne-am
referit. (47) Aşadar, partea istorică poate fi împărţită în relatarea referitoare la creaţia lumii şi
în secţiunea genealogică. Iar partea genealogică, sau istoria diferitelor familii, poate fi
împărţită în relatarea pedepselor aplicate celor răi şi în partea care se referă la onorurile
acordate celor drepţi; de asemenea, va trebui să explicăm din ce motiv şi-a început relatarea
referitoare la instituirea legii cu aceste lucruri, lăsând pe locul al doilea poruncile şi
interdicţiile; (48) căci el nu era un simplu autor al unor relatări istorice, şi nu studia pentru a
lăsa în urma sa înregistrări ale lucrurilor petrecute în vechime, care să servească ca amintire
generaţiilor viitoare, pentru a le oferi plăceri lipsite de orice folos; ci el a trecut în revistă
evenimentele străvechi de la începutul lumii, începând cu crearea universului, astfel încăt să
facă cunoscute două principii extrem de necesare. Primul este acela că aceeaşi fiinţă a fost
Tatăl şi Creatorul universul, ca şi legiuitorul adevărului; al doilea este acela că omul care a
îmbrăţişat aceste legi, care a intrat în legătură cu natura şi s-a supus în faţa acesteia, va trăi
asemenea universului, căci între cuvintele şi faptele sale şi între faptele şi cuvintele sale va
exista o armonie perfectă şi o unire desăvârşită.
IX. (49) Ei bine, unii legiuitori, de îndată ce au promulgat porunci categorice
referitoare la ceea ce se cuvine şi la ceea nu se cuvine făcut, au început să aplice pedepse celor
care încălcau legea; însă alţii, care se pare că au avut un plan mai bun, nu au început să facă
asta, ci mai întâi şi-au construit o cetate în conformitate cu raţiunea, iar apoi au adaptat acestei
cetăţi pe care au edificat-o acea constituţie pe care au considerat-o a fi cea mai potrivită şi cea
mai înrudită cu ea, iar această constituţie a fost confirmată prin elaborarea legilor. (50) Însă el
a considerat că prima din cele două modalităţi de acţiune descrise mai sus este tiranică şi
despotică, aşa cum de altfel şi este, adică aceea de a da oamenilor porunci categorice, ca şi
cum aceştia nu ar fi oameni liberi, ci sclavi, fără a le oferi niciun fel de alinare; pe când cea
de-a doua este într-adevăr mai bună, cu toate că nu a lăudat-o în mod deosebit, însă în ochii
tuturor acelora care judecă ea este superioară în raport cu cele arătate mai sus. (51) Căci în
poruncile şi interdicţiile sale el mai degrabă sugerează şi recomandă decât ordonă, străduindu-

568
se prin multe introduceri şi peroraţii să sugereze cât mai multe dintre preceptele pe care
doreşte să le instituie, dorind mai degrabă să-i momească pe oameni către virtute şi nu să-i
mâne cu forţa către aceasta; şi considerând că a-şi începe scrierile cu zidirea unei cetăţi făcută
de mâna omului ar constitui ceva aflat mai prejos de demnitatea legilor sale, şi trecând în
revistă cu ochiul ager al minţii măreţia şi frumuseţea întregului său sistem legislativ, a înţeles
că este prea minunat pentru a fi înconjurat de nişte ziduri făcute de muritori; de aceea, a
relatat crearea acestei mari metropole, care este lumea, considerând că legile sale reprezintă
imaginea cea mai rodnică şi mai fidelă a alcătuirii întregii lumi.
X. (52) În orice caz, dacă cineva ar dori să analizeze cu atenţie puterile fiecărei legi,
acesta va descoperi că toate se referă la armonia universului şi corespund legilor eterne ale
naturii; (53) motiv pentru care aceia cărora le-a fost oferită o prosperitate fără margini sau
cărora le-au fost date toate acele lucruri care promovează sănătatea trupească, precum şi
bogăţii, şi glorie, şi care au avut parte de o soartă bună, dar care au respins virtutea şi au ales
răutatea şi viclenia, şi toate celelalte vicii, nu pentru că au fost siliţi, ci de bunăvoie, privind la
relele cele mai mari ca la nişte beneficii enorme; ei bine, pe aceştia el îi priveşte nu numai ca
vrăjmaşi ai omenirii, ci şi ai cerului şi ai întregii lumi, şi spune că aceştia aşteaptă nu nişte
pedepse obişnuite, ci unele noi şi extraordinare, pe care acel evaluator permanent al lui
Dumnezeu, adică dreptatea, care detestă ticăloşia, le inventează şi le trimite împotriva lor,
asmuţind asupra acestora cele mai puternice elemente ale universului, apa şi focul, aşa încât la
un moment dat unii sunt distruşi prin potopuri, iar alţii sunt arşi cu foc, pierind în felul acesta.
(54) Nivelul mărilor a crescut, iar râurile alimentate de izvoare sau de topirea zăpezilor s-au
umflat şi au măturat totul în calea lor, cărând cu ele cetăţile până în zonele de câmpie; iar
acelea din regiunile montane au fost distruse prin ploile torenţiale care au căzut necontenit, zi
şi noapte; (55) ulterior, însă, omenirea s-a înmulţit din nou din aceia care au fost cruţaţi, iar
numărul oamenilor a crescut foarte mult; dar generaţiile care au urmat nu au luat acele
calamităţi care i-au lovit pe strămoşii lor ca pe o lecţie de înţelepciune şi moderaţie, ci s-au
dedat unor acte lipsite de cumpătare şi au început să practice obiceiuri rele, fapt pentru care
Dumnezeu s-a hotărât să le distrugă prin foc. (56) Prin urmare, cu această ocazie, după cum
ne spun Sfintele Scripturi, au căzut trăznete din cer, care nu numai că i-au lovit pe oamenii
ticăloşi, dar s-au abătut şi asupra cetăţilor lor; şi până astăzi se pot vedea în Siria exemple ale
unor distrugeri fără precedent, care au lăsat în urma lor ruine, şi cenuşă, şi sulf, şi fum, şi foc
mocnit, care continuă să iasă din pământ, ca şi cum dedesubt ar arde ceva; (57) iar acei
oameni ticăloşi au fost loviţi cu pedepsele menţionate anterior, pe când cei pioşi şi iubitori de
virtute au primit o răsplată vrednică de virtutea lor. (58) Şi în urma pârjolirii acelei regiuni şi a
nimicirii tuturor locuitorilor, care au fost loviţi de năvala impetuoasă a focului ceresc, doar un
venetic a scăpat cu viaţă prin voinţa divină, căci acesta nu s-a unit niciodată în păcat cu
locuitorii acelui ţinut, cu toate că în general veneticii au obiceiul să adopte obiceiurile
popoarelor străine printre care s-au stabilit, şi asta pentru a fi în siguranţă, căci dacă i-ar
dispreţui, s-ar putea pune în pericol. Şi totuşi, acest om nu era desăvârşit în privinţa
înţelepciunii, pentru a fi considerat vrednic de o astfel de cinste datorită naturii sale minunate;
ci el a fost cruţat doar pentru că nu s-a asociat cu mulţimea înclinată spre lux şi efeminare,
care caută tot felul de plăceri şi care se lasă pradă tuturor poftelor, satisfăcându-le din
abundenţă şi înteţindu-le, aşa cum oamenii înteţesc focul alimentându-l cu combustibil din
belşug.
XI. (59) Dar în marele potop apoape că aş putea să spun că a fost distrusă întreaga
omenire, căci relatările ne spun că doar Noe şi familia sa au scăpat de urgie, şi asta pentru că
tatăl şi stăpânul casei era un om care nu comisese niciodată vreo faptă rea în mod intenţionat.
Şi merită să povestim felul cum a fost izbăvit, aşa cum ni-l relatează Sfintele Scripturi, atât
datorită caracterului minunat al întâmplării, cât şi datorită faptului că aceasta ne-ar putea ajuta
să ne îmbunătăţim viaţa şi felul nostru de a fi. (60) Pentru că el a fost considerat vrednic nu

569
doar de a fi ocrotit de calamitatea care urma să copleşească lumea, ci şi de a fi el însuşi
începutul celei de-a doua generaţii de oameni; de aceea, ascultând poruncile divine care i-au
fost transmise prin Cuvântul lui Dumnezeu, el a construit o structură de lemn enormă, de trei
sute de coţi lungime, cincizeci lăţime şi treizeci în înălţime, având la interior o serie de
încăperi conectate, atât în partea de jos, cât şi în partea superioară; căci toată structura avea
trei etaje, iar în unele locuri chiar patru. Şi după ce a pregătit de mâncare a băgat înăuntru
felurite animale, dobitoace şi păsări, de parte masculină şi de parte feminină, pentru a asigura
în viitor răspândirea diferitelor specii; (61) întrucât ştia că Dumnezeu este milostiv, şi chiar
dacă ar fi dispărut toate speciile inferioare, tot ar mai fi scăpat unii germeni ai genului, care să
dea naştere unor animale similare cu cele existente anterior, astfel încât ceea ce a intrat în
existenţă să nu fie distrus în totalitate.
XII. Motiv pentru care la momentul respectiv lui Noe i s-au supus toate creaturile;
până şi fiarele, care până atunci au fost sălbatice, au devenit blajine, şi fiind îmblânzite l-au
urmat ca pe un păstor sau ca pe un conducător; (62) şi după ce au intrat toate în arcă, dacă
cineva ar fi privit întreaga mulţime, nu ar fi greşit deloc dacă ar fi spus că aceea era o
reprezentare a întregului pământ, căci acesta cuprinde, ca şi arca, tot felul de animale şi de
specii cărora le-a dat naştere într-un număr infinit, şi cărora le va mai da naştere şi în
continuare. (63) Şi nu a mai durat mult până când s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat; pentru
că urgia a scăzut în intensitate, iar distrugerile provocate de potop s-au diminuat de la o zi la
alta, întrucât ploaia a încetat, iar apa care cuprinsese întregul pământ fie că s-a uscat sub arşiţa
razelor solare, fie că s-a întors în abisuri şi râuri ori în alte făgaşe şi adâncituri ale pământului;
căci, ca la o poruncă a lui Dumnezeu, toate elementele naturii au luat înapoi ceea ce au dat, ca
şi cum li s-ar fi restituit un împrumut, pentru că toate mările şi fântânile şi râurile şi-au primit
apele înapoi; şi toate fluviile s-au retras în albiile lor. (64) Însă după ce toate lucrurile aflate
sub lună s-au purificat în felul acesta, iar pământul spălat a părut că este iarăşi nou, aşa cum
era atunci când a fost creat pentru prima dată, împreună cu întregul univers, Noe a ieşit din
construcţia sa de lemn împreună cu soţia lui, cu fiii lui şi cu nevestele lor; şi odată cu întreaga
familie au ieşit afară şi feluritele animale pe care le luaseră cu ei, ca să dea naştere în viitor
unor creaturi similare, care să se răspândească pretutindeni. (65) Aceasta este răsplata şi
acestea sunt onorurile care se acordă oamenilor buni şi virtuoşi, căci prin intermediul lor nu
numai că ei şi familiile lor au fost în siguranţă, căci au scăpat de cele mai mari pericole care s-
au abătut asupra oamenilor de pe întregul pământ, pericole dezlănţuite de elemente; dar în
acelaşi timp au devenit şi întemeietorii unei noi generaţii, precum şi stăpânii unei noi perioade
din istoria lumii, întrucât au fost lăsaţi ca nişte scântei ale celui mai minunat soi de creaturi, şi
anume omul, pentru că omul a primit supremaţia asupra tuturor creaturilor terestre, fiind un
fel de copie a puterilor lui Dumnezeu, o imagine vizibilă a naturii sale invizibile, o imagine
creată a unui Original necreat şi nemuritor {1}{aici traducerea lui Yong include un tratat
separat: Asupra Vieţii lui Moise, Adică Asupra Teologiei şi a Funcţiei Profetice a lui Moise,
Cartea III. În consecinţă, la el paragraful următor începe cu numeralul roman I (XIII în
versiunea lui Loeb). „Tratatul” lui Yong se termină cu numărul XXXIX (LI la Loeb). Editorul
a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
XIII. (66) Aşadar, am parcurs deja două părţi ale vieţii lui Moise, discutând despre
calităţile sale de rege şi de legiuitor. Acum va trebui să-l privim într-o a treia lumină, aceea de
preot. Ei bine, acest om, Moise, a practicat mai mult decât oricine acea virtute care este cea
mai importantă şi cea mai necesară pentru cineva care este Mare Preot, şi anume pietatea; asta
datorită faptului că era înzestrat cu calităţile naturale cele mai minunate; în el, filozofia a găsit
un teren fertil, pe care l-a cultivat şi l-a îmbunătăţit prin contemplarea ideilor frumoase şi
minunate, şi nu l-a părăsit deloc până când nu a făcut să ajungă la perfecţiune toate fructele
virtuţii, reprezentate de cuvintele şi faptele sale. (67) Prin urmare, el s-a numărat printre
puţinii oameni care i-au fost dragi lui Dumnezeu şi care s-au dedicat lui Dumnezeu, căci a

570
simţit din plin iubirea divină şi l-a slăvit de Tatăl universului mai presus de orice, fiind la
rândul lui slăvit de către El într-un mod anume. Iar a putea să-i slujeşti Dumnezeului cel viu şi
adevărat este o onoare care se cuvine doar omului înţelept. Căci preoţia înseamnă a fi în slujba
lui Dumnezeu. Iar Moise a fost socotit vrednic de această onoare, şi nu există onoare mai
mare în întreaga lume decât aceea de a fi instruit de oracolele sacre ale lui Dumnezeu în
privinţa ritualurilor şi slujbelor sfinte.
XIV. (68) Dar înainte să ia în primire această funcţie a trebuit mai întâi să-şi purifice
nu numai sufletul, ci şi trupul, pentru a nu fi întinate de pasiuni şi pentru a rămâne într-o stare
de puritate vizavi de ceea ce este muritor, detaşându-se de mâncare şi băutură, precum şi de
orice legătură cu femeile. (69) Şi într-adevăr, pe acestea din urmă le-a dispreţuit de foarte
multă vreme, aproape din clipa când a început să proorocească şi să simtă inspiraţia divină,
considerând că se cuvine ca întotdeauna să fie gata pentru a asculta poruncile lui Dumnezeu.
Şi a renunţat timp de patruzeci de zile la mâncare şi băutură pentru că în acele stări de transă a
avut parte de o hrană mai minunată, prin care în primul rând că mintea lui a făcut un progres,
iar în al doilea rând, sufletul şi trupul său au sporit în forţă şi sănătate, aşa încât toţi aceia care
l-au văzut ulterior nu au putut să creadă că este vorba de una şi aceeaşi persoană. Căci mânat
de poruncile divine el a urcat pe muntele cel mai înalt şi mai sacru din acel ţinut, un munte
greu accesibil, cu un urcuş dificil, unde se spune că a rămas tot acest timp fără a mânca din
hrana necesară vieţii; şi, după cum am spus anterior, a coborât patruzeci de zile mai târziu,
fiind mult mai frumos la chip decât atunci când a urcat, aşa încât cei care l-au văzut s-au mirat
şi au fost uimiţi, neputând suporta să-l privească, întrucât ochii lui străluceau precum lumina
soarelui.
XV. (71) Şi pe când locuia pe munte a fost iniţiat în voinţa tainică a lui Dumnezeu,
fiind instruit în toate chestiunile importante referitoare la preoţie, primele fiind poruncile lui
Dumnezeu referitoare la construirea unui templu şi la toate accesoriile pe care acesta trebuia
să le aibă. (72) Aşadar, dacă la acea vreme ar fi ocupat deja ţara în care migrau, ar fi fost
necesar să construiască cel mai minunat templu, din cele mai costisitoare pietre, fără niciun
pic de lemn, şi să construiască în jurul lui ziduri mari, iar pentru slujitorii templului ar fi
trebuit să clădească case opulente şi bine dotate, iar locul acela ar fi fost numit oraşul sfânt.
(73) Dar pentru că încă rătăceau în pustie, era mai bine ca cei care nu posedau o locuinţă
stabilă să aibă un templu mobil, pentru ca în toate călătoriile lor, şi în expediţiile militare, şi în
tabere să poată oferi jertfe şi să nu simtă lipsa acelor lucruri care ţin de slujbele sfinte, lucruri
de care se bucură aceia care trăiesc în oraşe. (74) Aşa că Moise s-a hotărât să construiască un
tabernacol, un edificiu sacru, pe care să-l doteze cu cele necesare potrivit poruncilor specifice
pe care le-a primit de la Dumnezeu atunci când s-a urcat pe munte şi a contemplat cu sufletul
său modelele imateriale ale trupurilor aflate pe punctul de a fi desăvârşite, după asemănarea
cărora trebuiau realizate toate obiectele de inventar, pentru ca acestea să fie o imitaţie
perceptibilă prin simţurile externe a unor schiţe şi modele arhetipale, perceptibile doar prin
intelect; (75) căci se cuvenea ca sarcina pregătirii şi a dotării templului să îi fie încredinţată
adevăratului Mare Preot, pentru că acesta se putea achita cu bunăvoinţă şi perfecţiune de toate
sarcinile sfinte care îi reveneau şi care erau pe măsura lucrării pe care o făcea.
XVI. (76) Prin urmare, în mintea profetului a fost imprimată forma generală a
modelului, căci aceasta a fost mai întâi descrisă şi alcătuită în lumea invizibilă, fără niciun fel
de materiale, în idei invizibile ochiului; iar lucrarea a respectat întocmai modelul, întrucât cel
care a realizat-o a dat la iveală o reprezentare materială exactă a ideilor imprimate în mintea
sa, (77) iar aspectul acestei construcţii îl vom prezenta în cele ce urmează. Erau patruzeci şi
opt de stâlpi de cedru, care este lemnul cel mai rezistent, tăiaţi din trunchiuri solide, de o mare
frumuseţe, şi toţi erau poleiţi cu un strat gros de aur. Şi fiecare stâlp era susţinut de două
tălpice din argint, iar la partea superioară era amplasat un capitel din aur; (78) şi din aceşti
stâlpi, arhitectul a aşezat patruzeci în lungimea tabernacolului, jumătate din ei, sau câte

571
douăzeci, de fiecare parte, fără să pună nimic între ei, ci aranjându-i în ordine, unul lângă
altul, astfel încât să capete înfăţişarea unui zid solid; iar pe ceilalţi opt i-a aranjat pe lăţimea
internă, punând şase la mijloc şi doi în colţuri, câte unul de fiecare parte, la dreapta şi la
stânga faţă de centru. De asemenea, a pus alţi patru la intrare, aidoma cu primii, cu excepţia
faptului că aveau doar o singură tălpică în loc de două, aşa cum aveau cei din faţa lor, iar în
spatele acestora, spre exterior, a mai pus încă cinci, care se deosebeau doar în privinţa
tălpicilor, care erau făcute din aramă. (79) Aşa încât stâlpii vizibili ai tabernacolului, în afară
de cei doi de la colţuri care nu puteau fi văzuţi, erau în număr de cincizeci şi cinci, adică
numărul obţinut din adunarea numerelor de la unitate până la decada completă şi desăvârşită
(n.t. 1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=55). (80) Iar dacă cineva ar fi vrut să considere că cinci stâlpi
fac parte din vestibulul exterior, care se găseşte în aer liber, căci se aflau în curtea exterioară,
după cum era numită, ar fi rămas acel număr de-a dreptul sfânt, care este cincizeci, şi care
reprezintă puterea unui triunghi dreptunghic, ce constituie temelia creaţiei universului, un
triunghi alcătuit din stâlpii care se găsesc în interiorul tabernbacolului; căci în primul rând
sunt cei patruzeci, câte douăzeci de fiecare parte, iar în mijloc mai sunt şase, fără a-i pune la
socoteală pe cei de la colţuri, care nu se văd, la care se adaugă cei patru stâlpi situaţi în partea
opusă a intrării, de care atârnă perdeaua; (81) iar acum voi explica de ce adaug cei cinci stâlpi
la primii cincizeci şi de ce îi separ de ei. Numărul cinci este numărul simţurilor externe, iar
simţul extern al unui om înclină când spre lucrurile externe, când înapoi spre minte, căci
datorită firii sale el este, ca să spunem aşa, un fel de slujitor; motiv pentru care arhitectul a pus
cei cinci stâlpi la mijloc, ca un fel de limită, întrucât cei aflaţi spre interior aspiră către altarul
tainic al tabernacolului, care reprezintă simbolul lucrurilor perceptibile doar prin intelect; pe
când cei aflaţi la exterior, în aer liber, adică în curtea exterioară, se orienteată către lucrurile
perceptibile prin simţurile externe; (82) se spune că aceşti cinci stâlpi diferă de ceilalţi doar în
privinţa tălpicelor, care sunt de aramă. Dar pentru că lucrul cel mai important din noi este
mintea, căci ea are autoritate asupra simţurilor externe, şi întrucât obiectele simţurilor externe
se află la periferie, fiind un fel de piedestal sau de temelie pentru ea, arhitectul a asemănat
mintea cu aurul, iar obiectele simţurilor externe cu arama. (83) Şi pentru ca tabernacolul să
aibă aceeaşi mărime peste tot, iată care erau dimensiunile stâlpilor: zece coţi lungime pe cinci
coţi şi jumătate lăţime.
XVII. (84) În plus, arhitectul a înconjurat tabernacolul cu tot felul de ţesături
frumoase, folosindu-se de un văl de in subţire, colorat în violet, purpuriu şi stacojiu; căci a pus
să se ţeasă zece pânze, de felul celei menţionate anterior, pe care în Scripturile Sacre le-a
numit perdele, fiecare având o lungime de douăzeci şi opt de coţi şi o lăţime de patru coţi,
astfel încât vedem în ele numărul desăvârşit al decadei, numărul patru, care este esenţa
decadei (n.t. 1+2+3+4=10), şi numărul douăzeci şi opt, care şi el este un număr perfect, fiind
alcătuit din suma jumătăţilor sale (n.t. 14+14=28); şi tot aşa, mai întâlnim numărul patruzeci,
cel mai prolific dintre numere, deoarece se spune că omul a fost făurit în atelierul naturii pe
baza acestui număr (n.t. căci fătul stă în pântecele mamei 40 de săptămâni). (85) Prin urmare,
cei douăzeci şi opt de coţi ai perdelelor se distribuie astfel: zece se întind în lungul
acoperişului, căci aceasta este lăţimea tabernacolului, iar restul sunt aşezaţi pe laturi, câte
nouă în fiecare parte, întinzându-se astfel încât să acopere şi să ascundă stâlpii, lăsând un cot
de la podea neacoperit, pentru ca broderia frumoasă şi sfântă să nu fie călcată în picioare. (86)
Iar din cei patruzeci de coţi care rezultă din însumarea lăţimii celor zece perdele, treizeci sunt
dispuşi în lungime, căci aceasta este lungimea tabernacolului, pe când nouă alcătuiesc
încăperea aflată în spate. Cotul care rămâne alcătuieşte veranda exterioară, care face ca incinta
să fie completă. (87) Veranda exterioară este acoperită de un văl; perdelele sunt asemănătoare
cu vălurile, nu doar pentru că acoperă tavanul şi pereţii, ci şi pentru că sunt ţesute din in
subţire, colorat în violet, purpuriu şi stacojiu şi brodat cu aceleaşi modele. Iar vălul era şi el la
fel. Cel din interior era aşezat pe cei cinci stâlpi, astfel încât să ascundă privirii altarul tainic;

572
cel exterior era aşezat tot pe cinci stâlpi, ca niciun om nesfânt aflat în afară să nu poate vedea
în secret sau de la distanţă ritualurile şi ceremoniile sfinte.
XVIII. (88) Mai mult decât atât, el a ales materialele pentru această broderie selectând
cu mare grijă dintr-o cantitate nemăsurată, luând materiale egale ca număr cu elementele din
care a fost alcătuită lumea, şi cu care avea o relaţie directă; aceste elemente sunt pământul,
apa, aerul şi focul. Pentru că inul fin este rodul pământului, iar purpura provine din apă,
culoarea violetă este comparată cu aerul (care prin natura sa este negru), iar stacojiul este
imaginea focului, pentru că este roşu ca şi acesta; de aici rezultă faptul că cei care doreau să îi
ridice un templu Tatălui şi Stăpânului universului trebuiau să se folosească de acele esenţe din
care şi El făcuse lumea. (89) Aşadar, tabernacolul a fost construit aşa cum am arătat aici,
asemenea unui templu sfânt. Iar de jur împrejurul său se întindea o incintă sacră, având o sută
de coţi în lungime şi cincizeci de coţi în lăţime, cu stâlpi aşezaţi la distanţe egale, adică la
cinci coţi unul de altul, aşa că în total erau şaizeci de stâlpi; iar aceştia erau împărţiţi în aşa fel
încât patruzeci dintre ei erau dispuşi în lungul tabernacolului, iar douăzeci pe lăţimea lui,
jumătate pe fiecare parte. (90) Aceşti stâlpi au fost făcuţi din lemn de cedru, neacoperit cu
argint; tălpicele lor erau din aramă, iar înălţimea lor era de cinci coţi. Căci arhitectul a
considerat că se cuvine ca înălţimea a ceea ce el numea sală să fie egală cu jumătate din
întreaga lungime, astfel încât tabernacolul să pară a fi de două ori mai mare decât înălţimea sa
reală. Şi pe toată lungimea şi lăţimea stâlpii erau înfăşuraţi cu perdele fine, asemănătoare unor
pânze numeroase, pentru ca niciun om impur să nu poată intra înăuntru.
XIX. (91) Şi situaţia era în felul următor. În mijloc se găsea cortul, având treizeci de
coţi în lungime şi zece coţi în lăţime, inclusiv grosimea stâlpilor. Şi de la laturile sale, precum
şi de la camera aflată în spate, şi până la pânza care delimita curtea, era o distanţă egală, Iar
acest interval măsura douăzeci de coţi. Însă în lungul verandei, după cum era şi firesc, din
cauza numărului mare al celor care intrau, distanţa a fost mărită la peste cincizeci de coţi; în
felul acesta s-a ajuns la acei o sută de coţi ai sălii, douăzeci fiind în lungul încăperii tainice,
treizeci fiind cei ai cortului, la care se adăugau cei cincizeci care formau intrarea; (92) căci
veranda exterioară a tabernacolului a fost aşezată ca un fel de hotar în mijlocul celor două
jumătăţi de cincizeci (n.t. de coţi), prima jumătate fiind situată la răsărit de intrare, iar cealaltă
la apus, în direcţia tabernacolului şi a împrejmuirii care alcătuia curtea. (93) De asemenea, la
intrarea în sală au mai făcut o verandă exterioară, foarte frumoasă şi de dimensiuni mari,
alcătuită din patru stâlpi în lungul cărora au întins o perdea brodată, la fel cum perdelele din
interior erau întinse în lungul tabernacolului, iar această perdea a fost ţesută din aceleaşi
materiale; (94) şi odată cu ea au fost făcute şi multe vase sacre, şi un chivot, şi un sfeşnic, şi o
masă, şi un altar de tămâie, şi un jertfelnic. Ei bine, jertfelnicul a fost aşezat în aer liber, chiar
în faţa intrării în tabernacol, la o distanţă suficient de mare pentru a permite slujitorilor sacri
să oficieze jertfele aduse în fiecare zi.
XX. (95) Însă chivotul l-a pus în altarul tainic, în Sfânta Sfintelor, în spatele
perdelelor; şi acesta era poleit atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară cu aurul cel mai scump, iar
acoperământul său era acela pe care Sfintele Scripturi îl numesc scaunul milei. (96) Lungimea
şi lăţimea lui sunt descrise cu exactitate, însă adâncimea nu este precizată, fiind comparată şi
asemănată în special cu suprafeţele geometrice; aşa încât pare a fi un simbol, dacă o privim
din punct de vedere fizic, al puterii milostive a lui Dumnezeu; însă din punct de vedere moral,
acesta este simbolul unei anumite spontaneităţi intelectuale, a dorinţei acestuia de a submina
şi distruge, cu ajutorul iubirii de simplitate ancorate în cunoaştere, opiniile deşarte care se
ridică în slăvi şi se umflă în pene fără niciun fel de bază reală. (97) Iar chivotul este
depozitarul legilor, căci acolo sunt ţinute oracolele sacre pe care Dumnezeu i le-a dat lui
Moise; iar acoperământul chivotului, numit şi scaunul milei, constituie temelia pe care se
sprijină două creaturi înaripate, care în limba evreilor sunt numite heruvimi, dar pe care grecii,
care traduc cuvântul, le numesc cunoaştere şi ştiinţă. (98) Ei bine, unii spun că aceşti heruvimi

573
sunt simbolurile celor două emisfere, care stau faţă în faţă şi îşi ţin piept una alteia, şi anume
emisfera de sub pământ şi cea de deasupra pământului, căci întregul cer are aripi. (99) Însă eu
aş înclina să spun că aceste două figurine reprezintă puterile supreme şi cele mai vechi ale lui
Dumnezeu, şi anume puterea creatoare şi puterea regală; iar puterea sa creatoare se numeşte
Dumnezeu; cu ajutorul ei, El a rânduit, şi a creat, şi a împodobit universul; iar puterea sa
regală poartă numele de Domnul, căci prin ea stăpâneşte asupra fiinţelor pe care le-a creat şi
pe care le guvernează cu dreptate şi fermitate; (100) pentru că El, care este singurul
Dumnezeu viu şi adevărat, este în acelaşi timp şi Creatorul lumii; căci a adus la fiinţă lucrurile
care anterior erau lipsite de existenţă; şi este şi rege prin natura lui, căci nimeni nu poate
guverna mai cu dreptate asupra lucrurilor create decât acela care le-a făurit.
XXI. (101) Iar spaţiul dintre cei cinci stâlpi şi cei patru stâlpi reprezintă acea porţiune
care este numită pe bună dreptate spaţiul din faţa templului; iar acesta e împărţit prin două
perdele ţesute, dintre care cea interioară se numeşte văl, iar cea exterioară învelitoare; iar cele
trei obiecte despre care am pomenit, erau aşezate astfel: altarul tămâierii era la mijloc, între
pământ şi apă, ca simbol al recunoştinţei, pe care trebuiau s-o arate, datorită lucrurilor pe care
aceste două elemente le făcuseră pentru evrei, întrucât acestea constituie elementele centrale
ale lumii. (102) Sfeşnicul a fost aşezat pe latura de miazăzi a tabernacolului, căci prin el se
sugerează în mod simbolic mişcările stelelor dătătoare de lumină; pentru că soarele, şi luna, şi
celelalte stele aflându-se atât de departe de părţile de miazănoapte ale universului, îşi
desfăşoară mişcările de rotaţie către sud. Şi din acest sfeşnic ieşeau şase braţe, câte trei de
fiecare parte, desprinzându-se de sfeşnicul aflat în centru, în aşa fel încât formau împreună
numărul şapte; (103) şi în toate cele şapte braţe erau şapte lumânări şi şapte lumini, care
pentru oamenii versaţi în filozofia naturală simbolizează cele şapte stele numite planete; căci
soarele, asemenea unui sfeşnic, fiind situat în mijlocul celorlalte şase, în al patrulea rând, dă
lumină celor trei planete care sunt deasupra sa şi numărului egal de planete care sunt
dedesubtul său, acordând instrumentul muzical şi cu adevărat divin în funcţie de situaţia
concretă.
XXII. (104) Iar masa pe care se punea pâinea şi vinul era aşezată pe latura dinspre
miazănoapte, căci ţinuturile nordice sunt cele mai vântoase, iar hrana provine din cer şi de pe
pământ, căci primul dă ploaia, iar cel din urmă aduce seminţele la maturitate prin intermediul
apei care le udă; (105) căci simbolurile cerului şi pământului stau unul lângă altul, aşa cum ne
arată Sfânta Scriptură, pentru că sfeşnicul este simbolul cerului, iar ceea ce este numit altarul
tămâierii, unde se fac fumigaţii, reprezintă simbolul lucrurilor de pe pământ. (106) Iar altarul
situat în aer liber era numit în mod obişnuit jertfelnic, căci acesta păstra jertfele şi avea grijă
de ele; făcându-se astfel aluzie în mod simbolic la puterea mistuitoare a acestor lucruri, şi nu
la miei şi la diferitele părţi ale victimelor ce urmau să fie sacrificate, şi care în mod firesc
urmau să fie arse; adică se făcea aluzie la intenţia celor ce ofereau jertfele; (107) căci dacă
omul care oferea jertfe era nesăbuit şi ignorant, jertfele nu mai era jertfe, pentru că victimele
nu mai erau sacre, rugăciunile erau de rău augur, fiind predispuse la răspunsuri distrugătoare,
căci chiar şi atunci când se părea că primesc ceva, păcatele nu le slăbeau, ci pur şi simplu le
reveneau în atenţie. (108) Însă dacă omul care oferă jertfele este cutezător şi drept, atunci
sacrificiul rămâne ferm, chiar dacă trupul victimei este mistuit, sau mai degrabă aş spune
chiar dacă nu se jertfeşte niciun fel de victimă; căci ce jertfă ar putea fi mai adevărată decât
pietatea unui suflet iubitor de Dumnezeu? Iar o astfel de recunoştinţă este binecuvântată cu
nemurire, şi fără a fi consemnată în scris se întipăreşte ca pe un stâlp în mintea lui Dumnezeu,
devenind la fel de veşnică precum soarele şi luna şi întregul univers.
XXIII. (109) După toate aceste lucruri, arhitectul tabernacolului a pregătit pentru cel
care avea să fie numit Mare Preot un veşmânt sacru, având o broderie frumos lucrată şi de-a
dreptul minunată; iar această robă era alcătuită din două părţi; o parte venea pe dinăuntru, iar
o alta pe deasupra umerilor. (110) Ei bine, partea care venea pe dedesubt era mai simplă ca

574
formă şi aspect, căci era toată de culoare violet, cu excepţia părţii inferioare şi a părţilor
exterioare, care erau împodobite cu rodii aurii, cu clopoţei şi cu ghirlande de flori; (111) însă
roba care îi acoperea umerii, sau mantia, era lucrată cu pricepere şi era de o frumuseţe rară,
fiind făcută din aceleaşi materiale din in subţire menţionate anterior, colorate în violet,
purpuriu şi stacojiu, cu broderii cusute cu fir de aur. Căci frunzele erau ţesute cu fire subţiri,
(112) iar la guler avea pietre preţioase, două dintre ele fiind diamante scumpe, de o mare
valoare, pe care erau săpate numele patriarhilor triburilor, câte şase pe fiecare piatră, adică
douăsprezece în total; iar pe piept erau alte douăsprezece pietre preţioase, de culori diferite şi
semănând cu nişte sigilii, aşezate în patru rânduri de câte trei pietre fiecare şi cusute pe ceea
ce se numea „pieptarul raţiunii”; (113) iar acest pieptar al raţiunii era pus în două şi avea o
formă pătrată, fiind un fel de suport care susţinea simbolurile a două virtuţi, revelaţia şi
adevărul (n.t. Urim şi Tumim); şi acest ansamblu era fixat de mantie prin lănţişoare de aur,
astfel încât să nu se desfacă niciodată; (114) şi o tăbliţă de aur fusese lucrată ca o coroană, şi
avea înscrise pe ea patru semne grafice care alcătuiau un nume, ce putea fi rostit sau auzit
doar de oamenii sfinţi, ce şi-au purificat urechile şi limba prin intermediul înţelepciunii, căci
nimeni altul nu avea voie să audă sau să rostească acel nume, indiferent de locul unde se afla.
(115) Iar Moise, acest profet sfânt, a considerat că numele respectiv are patru litere, făcând
din ele simbolurile numerelor primare, unitatea, numărul doi, numărul trei şi numărul patru;
pentru că numărul patru cuprinde toate lucrurile, adică punctul, linia, suprafaţa şi corpul, şi
este măsura tuturor lucrurilor, şi reprezintă simfonia muzicală cea mai minunată, şi
diatesaronul (n.t. armonie de patru elemente) în raport de 4:3, şi coarda acordată în cincimi în
raport de 1,5:1, şi diapazonul în raport de 2:1, precum şi diapazonul dublu în raport de 4:1.
Mai mult decât atât, numărul patru mai are o listă întreagă de alte virtuţi, dintre care cele mai
multe au fost deja discutate în tratatul nostru referitor la numere. (116) Şi pentru ca tăbliţa să
nu atingă capul, avea în ea o mitră; de asemenea, fusese confecţionată şi o tiară, întrucât regii
din ţările orientale obişnuiesc să poarte o tiară în loc de coroană.
XXIV. (117) Aşadar, aşa arată veşmântul Marelui Preot. Însă nu trebuie să omitem să
menţionăm semnificaţia ascunsă atât de întregul veşmânt, cât şi de părţile sale. În întregul său,
el este o copie şi o reprezentare a lumii; iar părţile sunt o reprezentare a părţilor lumii
considerate separat. (118) Şi trebuie să începem cu roba care ajunge până la picioarele celui
care o poartă. Această tunică este de culoare violet, pentru a fi o reprezentare a aerului;
deoarece într-o anumită măsură aerul este negru, şi ajunge întrucâtva din înaltul cerului până
la tălpile picioarelor, întinzându-se din părţile aflate în jurul lunii până la hotarele pământului,
şi răspândindu-se pretutindeni. Motiv pentru care şi tunica se întinde de la piept până în
pământ, întinzându-se peste tot trupul; (119) şi în jurul gleznelor ea este împodobită cu
franjuri de rodii, şi cu flori, şi cu clopoţei. Ei bine, florile sunt simbolul pământului; căci din
pământ răsar şi înfloresc toate florile; însă rodiile (ροίσκοι) sunt simbolul apei, căci într-
adevăr, ele îşi trag numele de la apele curgătoare (ροίσκοι), fiind numite în mod adecvat; iar
clopoţeii sunt simbolul concordiei şi armoniei care există între aceste elemente; căci pământul
fără apă şi apa fără pământ, nu sunt capabile să producă nimic; ci lucrurile iau naştere doar
din asocierea şi combinarea lor. (120) Şi însuşi locul este o dovadă extrem de clară a ideilor
ce se intenţionează a fi exprimate; pentru că aşa cum rodiile, şi florile, şi clopotele sunt cusute
pe tivul veşmântului care ajunge la glezne, tot aşa şi lucrurile pe care le simbolizează, şi
anume pământul şi apa, ocupă poziţia cea mai joasă în lumea ce le-a fost repartizată, şi fiind
în armonie cu întregul univers, acestea îşi etalează puterile specifice în anumite perioade de
timp şi la momentul oportun. (121) Ei bine, cele trei elemente, din care şi prin care au luat
naştere toate lucrurile pieritoare şi perceptibile prin simţurile externe, şi anume aerul, apa şi
pământul, sunt simbolizate în mod adecvat pe veşmântul care ajunge până în pământ prin
ornamentele care împodobesc acea parte a sa care înconjoară gleznele; căci aşa cum tunica
este una şi aceeaşi, şi aşa cum cele trei elemente menţionate anterior fac parte dintr-o singură

575
categorie, căci toate se mişcă şi suferă transformări în zonele aflate mai jos de lună, şi aşa cum
veşmântul este împodobit cu rodii şi flori; tot aşa, într-un anumit fel, se poate spune că
pământul şi apa sunt suspendate de aer, şi că aerul este carul lor triumfal. (122) Iar
argumentaţia noastră va putea aduce în discuţie douăzeci de motive probabile care să ateste că
mantia purtată pe umeri este o emblemă a cerului. Căci în primul rând, cele două smaralde de
pe umeri, care sunt nişte pietre rotunde, sunt, în opinia celor care au studiat această chestiune,
simbolurile acelor stele care guvernează ziua şi noaptea, adică soarele şi luna; sau mai
degrabă, după cum ar putea susţine alţii, cu mai multă corectitudine şi cu mai mare apropiere
de adevăr, ele sunt un simbol al celor două emisfere; pentru că, asemenea celor două pietre,
partea de sub pământ şi cea de deasupra pământului sunt egale, şi niciuna din ele nu este
predispusă prin natura ei să crească sau să scadă asemenea lunii. (123) Iar culoarea stelelor
constituie o dovadă suplimentară în favoarea punctului meu de vedere; căci cerul se
înfăţişează privirii noastre etalând culoarea smaraldului; de unde rezultă că pe fiecare piatră
sunt săpate şase nume, deoarece fiecare emisferă taie zodiacul în două, incluzând în ea şase
animale. (124) Apoi sunt cele douăsprezece pietre de pe pieptar, care nu se aseamănă în
privinţa culorii, şi care sunt dspuse în patru rânduri de câte trei pietre fiecare; şi ce-ar putea
simboliza acestea dacă nu cercul zodiacului? Căci şi acela este împărţit în patru, fiecare parte
cuprinzând trei animale, iar această împărţire indică anotimpurile anului, primăvara, vara,
toamna şi iarna, distingându-se patru puncte de schimbare, cele două solstiţii şi cele două
echinocţii, fiecare constituind limita a trei semne ale acestui zodiac, pusă în evidenţă de
mişcarea de revoluţie a soarelui, ce se desfăşoară în conformitate cu acea lege matematică, şi
veşnică, şi cu adevărat divină; (125) motiv pentru care acestea au fost cusute pe pieptarul
raţiunii, care are o denumire extrem de potrivită. Pentru că toate schimbările anului şi ale
anotimpurilor se produc sub influenţa unei raţiuni ferme, care a fost bine definită şi stabilită
anterior; şi cu toate că acest lucru pare extraordinar şi incredibil, prin schimbările lor
periodice ele pun în evidenţă permanenţa şi durabilitatea lor. (126) Şi se spune foarte corect şi
extrem de frumos că cele douăsprezece pietre au culori diferite, şi că niciuna nu seamănă cu
celelalte; căci şi în cadrul zodiacului, fiecare animal prezintă acea culoarea care îi este înrudită
şi care îi aparţine, atât în aer, cât şi pe pământ şi în apă; şi aceeaşi culoare o au şi impulsurile
care pun în mişcare plantele şi animalele.
XXV. (127) Şi pe bună dreptate se spune că acest pieptar al raţiunii era pus în două;
pentru că raţiunea este de două feluri, una care aparţine universului şi alta care aparţine
omului; universul posedă acea raţiune care este familiarizară cu speciile imateriale, care sunt
ca nişte tipare, ca să spunem aşa, din care au fost făcute toate acele lucruri perceptibile doar
prin intermediul intelectului, precum şi acelea care pot fi văzute, şi care sunt nişte cópii şi
nişte imitaţii ale speciilor menţionate mai sus, din care a fost creată lumea perceptibilă prin
simţurile externe. Şi tot aşa, în om există o raţiune internă şi una care îşi croieşte drum în
afară prin intermediul vorbirii; prima este, ca să spunem aşa, un izvor, iar cealaltă (cea rostită)
este precum apa care curge din el; iar locul celei dintâi este în partea dominantă, adică în
minte; însă locul celei care iese la iveală prin vorbire este în limbă, şi în gură, şi în toate
celelalte organe ale vorbirii. (128) Iar arhitectul a atribuit pieptarului o formă pătrată,
sugerând printr-o imagine extrem de frumoasă că atât raţiunea naturii, cât şi aceea a omului,
trebuie să pătrundă peste tot şi nu trebuie să şovăie niciodată; de aceea, el i-a atribuit acestuia
cele două virtuţi pe care le-am enumerat deja, revelaţia şi adevărul; căci raţiunea naturii este
adevărată şi menirea ei este aceea de a se revela şi de a explica totul; iar raţiunea omului
înţelept, care imită cealaltă raţiune, ar trebui în mod firesc să fie absolut sinceră, să cinstească
adevărul şi să nu ascundă din invidie cunoaşterea de care pot beneficia şi aceia cărora le este
explicată; (129) de asemenea, el a atribuit două virtuţi caracteristice celor două tipuri de
raţiune care există în fiecare dintre noi, şi anume raţiunea rostită şi cea care rămâne ascunsă,
dând raţiunii rostite claritatea revelaţiei, iar celei care se ascunde în minte oferindu-i adevărul;

576
căci mintea nu trebuie să se lase dominată de erori sau falsitate, după cum rostirea nu trebuie
să reţină nimic din ceea ce ar putea conduce la revelaţia cea mai clară. (130) Prin urmare,
raţiunea care se exprimă printr-un limbaj pompos şi impunător atunci când se referă la
lucrurile bune şi dezirabile se iroseşte în van dacă nu este urmată de punerea ei în practică;
motiv pentru care arhitectul a adăugat şi o mantie, care se poartă pe umeri şi care este prinsă
de veşmânt, astfel încât să nu cadă, întrucât nu acceptă ca vorbirea să fie separată de faptă;
pentru că el consideră că umărul este o emblemă a energiei şi acţiunii.
XXVI. (131) Acestea sunt înţelesurile figurate pe care doreşte să le indice prin
veşmintele Marelui Preot; şi în loc de coroană, el pune pe cap o tiară, deoarece crede că pe
durata slujbei omul consacrat lui Dumnezeu trebuie să fie superior tuturor oamenilor, nu
numai celor de rând, ci chiar şi regilor; (132) iar deasupra acestei tiare stă o tăbliţă de aur, pe
care au fost săpate patru litere; se spune că aceste litere indică numele lui Dumnezeu, căci
nimic din existenţă nu poate să fiinţeze fără a invoca numele Dumnezeului cel viu; căci
bunătatea şi puterea şi mila sa armonizează şi unesc toate lucrurile. (133) Aşadar, Marele
Preot, fiind echipat în felul acesta, este pregătit să îndeplinească toate ceremoniile sacre; şi ori
de câte ori intră în templu pentru a oferi rugăciunile şi jertfele corespunzătoare tradiţiei
poporului său, toată lumea intră odată cu el prin intermediul simbolurilor pe care le poartă,
căci veşmântul îi ajunge până la picioare, fiind un simbol al aerului, iar rodiile simbolizează
apa, tivul veşmântului simbolizează pământul, iar culoarea stacojie a robei simbolizează
soarele; iar mantia care îi stă pe umeri reprezintă însuşi cerul; şi tot aşa, cele două emisfere
sunt indicate prin cele două smaralde prinse pe umeri, pe fiecare dintre ele fiind săpate şase
caractere echivalente cu şase semne ale zodiacului; cele douăsprezece pietre cusute pe piept în
patru rânduri a câte trei pietre fiecare, adică pieptarul, constituie emblema acelei raţiuni care
ordonează şi ţine la un loc întregul univers. (134) Căci era absolut necesar ca cel care s-a
consacrat Tatălui lumii să-l aibă ca mângâietor pe fiul său, fiinţa cea mai desăvârşită în
virtute, care să-i asigure iertarea de păcate şi să reverse peste el nenumărate binecuvântări;
(135) şi poate că în felul acesta îl avertizează încă de la început pe slujitorul lui Dumnezeu ca
în cazul în care nu poate să devină vrednic de Creatorul lumii, cel puţin să lucreze necontenit
pentru a deveni vrednic de această lume; căci este înveşmântat cu imaginea ei şi din
momentul în care-şi pune veşmântul va trebui să o poarte în minte, aşa încât, într-o oarecare
măsură, natura sa umană va deveni una cu natura întregii lumi; şi dacă am putea spune aşa
(pentru că întotdeauna trebuie să grăim doar adevărul, fie ce-o fi), el însuşi va deveni o lume
în miniatură.
XXVII. (136) De asemenea, în afara verandei exterioare, la intrare, se află un vas de
spălat din aramă, pentru realizarea căruia arhitectul nu a făcut apel la materiale neprelucrate,
aşa cum se obişnuieşte, ci s-a folosit de obiectele făurite anterior cu mare migală pentru alte
scopuri; iar acestea au fost donate cu un zel inimaginabil de către femei, care se luau la
întrecere una cu alta, şi îi concurau pe bărbaţi în privinţa pietăţii, fiind hotărâte să intre într-o
competiţie glorioasă, în care să facă tot ce le stă în putinţă, astfel încă să nu îşi piardă pornirile
sfinte. (137) Pentru că deşi nimeni nu le poruncise să facă asta, ele au donat oglinzile (n.t.
făcute din aramă) în faţa cărora obişnuiau să se împodobească şi să-şi privească frumuseţea,
ca pe un fel de prime roade ale modestiei lor şi ale purităţii vieţii lor conjugale sau, cum ar
spune alţii, ale frumsueţii sufletului lor. (138) Iar el (n.t. Moise) s-a gândit să accepte aceste
jertfe şi să le topească pentru a face din ele un vas de spălat, pentru ca preoţii care se
pregătesc să intre în templu să poată avea de unde să ia apă pură pentru slujbele sacre ce le-au
fost încredinţate; şi în special să-şi spele piciaorele şi mâinile, ca simbol al unei vieţi
neprihănite şi al unui comportament care se purifică prin tot felul de fapte vrednice de laudă;
căci ei nu merg pe drumul nebătătorit al răutăţii, care nici măcar nu poate fi numit drum, ci
urmează cărarea netedă şi dreaptă a virtuţii. (139) Şi fie ca cel care este stropit cu apă sfinţită
din acest vas de spălat, spune el, să-şi amintească că materialele din care a fost făurit au fost

577
oglinzi, pentru ca şi el să privească în mintea lui ca într-o oglindă; şi dacă va vedea în ea vreo
diformitate stârnită de vreo tulburare care nu are de a face cu raţiunea sau vreo plăcere care îl
aţâţă şi care îl face să se ridice împotriva ei sau vreo dorinţă care îl amăgeşte şi îl târăşte cu
forţa în urmărirea plăcerilor prezente, atunci va trebui să scape şi să se vindece de toate
acestea, dorindu-şi să aibă parte doar de acea frumuseţe reală şi neprihănită. (140) Căci
frumuseţea trupului este dată de simetria părţilor, de chipul plăcut şi de fermitatea sănătoasă a
cărnii, însă acestea rezistă doar pentru puţină vreme, adică la tinereţe; dar frumuseţea minţii
constă în aromonia ideilor şi în acordul desăvârşit al virtuţilor, care nu se estompează şi nici
nu se deteriorează pe măsura trecerii timpului, ci de-a lungul existenţei lor ele dobândesc o
vigoare proaspătă şi o tinereţe nouă, ieşind în evidenţă prin chipul proeminent al adevărului,
prin acordul cuvintelor cu faptele şi al faptelor cu cuvintele, ca şi prin armonia gândurilor şi
ideilor cu acestea două.
XXVIII. (141) Iar când i s-a transmis modelul tabernacolului, şi când la rândul lui el l-
a transmis mai departe celor înzestraţi cu o mare inteligenţă şi cu o mare iscusinţă de a
înţelege şi executa acea lucrare, care trebuia neapărat să fie făcută; atunci, după cum era şi
firesc, când templul a fost construit şi finalizat, era normal să fie numiţi preoţi oamenii cei
mai potriviţi, care să fie instruiţi în privinţa felului în care să ofere jertfele şi în care să
slujească. (142) În consecinţă, dintre toţi oamenii, Moise l-a ales ca Mare Preot pe fratele său,
căci acesta dădea dovadă de o virtute superioară, iar pe fii acestuia i-a numit preoţi, însă nu a
dat întâietate familiei sale, ci pietăţii şi sfinţeniei pe care le observase la aceştia; şi dovada cea
mai clară pentru acest lucru este următoarea, că el nu i-a considerar pe fiii săi vrednici de
această onoare (cu toate că avea doi); căci dacă ar fi dat importanţă iubirii pentru familia lui,
cu siguranţă că i-ar fi numit pe ei; (143) şi i-a desemnat pe aceia cu acordul unanim al
întregului popor, aşa cum au consemnat Sfintele Scripturi, ceea ce reprezenta o modalitate
nouă de a proceda, şi chiar una vrednică de a fi menţionată; şi în primul rând i-a spălat din cap
până-n picioare cu apa cea mai pură şi mai dătătoare de viaţă a izvorului; apoi le-a dat
veşmintele sacre, dându-i fratelui său roba lungă până-n pământ şi mantia care-i acoperea
umerii, ca un fel de platoşă; iar roba era brodată şi împodobită cu tot felul de modele, fiind o
reprezentare a universului. Iar nepoţilor săi le-a dat tunici de in, şi cingători, şi pantaloni până
sub genunchi; (144) cingători, pentru ca cei ce le purtau să fie nestingheriţi şi gata pentru
slujbele sacre; acestea erau legate strâns în jurul taliei largi a tuncilor; şi pantaloni, pentru ca
nimic din ceea ce trebuia să rămână ascuns să nu fie vizibil, mai ales atunci când se duceau la
altar sau când coborau dintr-un loc înalt, pentru ca astfel să facă totul cu seriozitate şi
repeziciune. (145) Căci dacă echipamentul lor nu ar fi fost atât de minuţios pregătit, ca să îi
protejeze împotriva unui viitor nesigur şi ca să le asigure o energie activă în îndeplinirea
slujbelor sacre, oamenii s-ar fi înfăţişat dezbrăcaţi, neputând să păstreze decenţa cuvenită unor
oameni aflaţi în slujba lui Dumnezeu.
XXIX. (146) Şi odată ce le-a asigurat veşmintele potrivite, a luat untdelemn aromat,
pregătit de un parfumier iscusit, şi mai întâi de toate a uns cu el altarul situat în aer liber şi
vasul de spălat, stropindu-le cu parfum de şapte ori; după aceea, a uns tabernacolul si toate
obiectele sacre, chivotul, sfeşnicul, altarul tămâierii, masa, vasul de ars tămâie, recipientele
pentru leacuri, precum şi toate celelalte lucruri care erau necesare şi utile pentru jertfe; iar la
sfârşit, l-a adus pe Marele Preot aproape de el şi i-a uns capul cu untdelemn din belşug. (147)
Şi odată ce a făcut toate acestea, în acord cu preceptele sfinte, a poruncit să se aducă un viţel
şi doi berbeci; primul pentru jertfa de ispăşire, ca să dea de înţeles că păcatul este prezent din
naştere în orice creatură, oricât de bună ar fi, întrucât aceasta este creată; din care cauză sunt
necesare rugăciuni şi jertfe pentru a-l îmbuna pe Dumnezeu, astfel încât să nu fie tentat să o
pedepsească. (148) În ceea ce priveşte berbecii, de unul avea nevoie pentru jertfa de ardere, ca
să mulţumească pentru felul fericit în care s-au aranjat lucrurile, căci fiecare om şi-a primit
partea ce i se cuvenea şi a tras foloase de pe urma tuturor elementelor; căci pământul i-a oferit

578
locuinţă şi hrană; apa i-a potolit setea, l-a spălat şi i-a permis să navigheze; aerul l-a făcut să
respire, l-a ajutat să înţeleagă toate acele lucruri care constituie obiectele simţurilor externe
(pentru că este mediul de manifestare al tuturor acestora) şi i-a dat cele patru anotimpuri; iar
în privinţa focului, s-a bucurat nu doar de focul care i-a permis să-şi pregătească hrana şi să se
încălzească, ci şi de acela care vine din cer şi care dă lumină, făcând ca ochii să poată vedea
obiectele către care privesc. (149) Celălalat berbec l-a folosit pentru a săvârşi purificarea
completă a preoţilor, de aceea l-a şi numit berbecul desăvârşirii, întrucât menirea preoţilor era
aceea de a-i învăţa pe slujitorii lui Dumnezeu ritualurile şi ceremoniile cuvenite. (150) Şi
luându-i sângele, l-a turnat ca libaţie în jurul altarului, dar o anumită cantitate a adunat-o într-
un recipient şi a uns cu ea trei părţi ale trupului preoţilor iniţiaţi, şi anume vârful urechii,
extremitatea mâinii şi extremitatea piciorului, toate pe partea dreaptă, sugerând prin această
acţiune faptul că omul desăvârşit trebuie să fie pur în cuvinte şi în faptă atât cât va trăi; căci
auzul îi judecă cuvintele, mâna este simbolul acţiunii, iar piciorul este simbolul felului în care
omul înaintează în viaţă; (151) şi pentru că toate aceste părţi reprezintă nişte extremităţi ale
trupului, care sunt situate pe partea dreaptă, trebuie să presupunem că prin aceasta se
sugerează că pentru a ajunge undeva ai nevoie de o anumită iscusinţă, de un anumit talent,
căci aceste lucruri constituie adevăratul scop al vieţii; iar omul trebuie să muncească pentru a
le atinge, închinându-le toate acţiunile sale şi ţintind către ele ca nişte arcaşi care doresc să
atingă ţinta.
XXX. (152) Aşa că, mai întâi, el a uns cu sângele neamestecat al uneia dintre victime,
şi anume berbecul desăvârşirii, cele trei părţi menţionate anterior ale trupului preoţilor; iar
apoi, luând de pe altar sângele amestecat al tuturor jertfelor, precum şi acel untdelemn despre
care am pomenit, provenit de la cei ce prepară uleiurile, a amestecat un pic de untdelemn cu
sângele combinat al victimelor şi a stropit cu acest amestec pe preoţi şi veşmintele lor, pentru
ca aceştia să aibă parte nu doar de acea puritate exterioară, care se găseşte în aer liber, ci şi de
aceea care se află în altarul cel mai lăuntric, întrucât aceştia se pregăteau să slujească în
interiorul templului. De asemenea, a uns cu untdelemn toate obiectele aflate în templu. (153)
Iar după ce au adus şi alte jertfe în afară de cele dintâi, unele săvârşite de preoţi pentru ei
înşişi, iar altele aduse de bătrâni pentru întregul popor, Moise a intrat în tabernacol,
conducându-l de mână pe fratele său (era ziua a opta şi ultima a sărbătorii, căci primele şapte
fuseseră dedicate iniţierii hierofanţilor), ca să-i iniţieze atât pe el, cât şi pe nepoţii săi (n.t.
adică pe fiii lui Aaron). Şi când a intrat înăuntru, l-a învăţat, aşa precum cum un dascăl îşi
învaţă elevul ignorant, cum trebuie să slujească în calitate de Mare Preot şi care sunt
atribuţiile lui în interiorul templului. (154) Apoi, au ieşit amândoi afară, şi-au ridicat mâinile
în faţa capului şi, cu o minte pură şi sfântă, au înălţat rugăciunile cele mai potrivite pentru
popor. Şi pe când încă se rugau, s-a petrecut o minune extraordinară; căci de undeva din afara
altarului cel mai lăuntric s-a pogorât un crâmpei din eterul cel mai pur, sau poate că prin vreo
schimbare naturală a elementelor aerul s-a dizolvat în foc, pentru că deodată a izbucnit o
flacără violentă, care a coborât şi a mistuit tot ce se afla pe jertfelnic, astfel încât să dea de
înţeles, în opinia mea, că nimic din ceea ce fusese făptuit nu fusese făptuit fără voia lui
Dumnezeu. (155) Căci era firesc ca acelui loc sfânt să i se acorde o onoare deosebită, nu doar
din partea celor care l-au ridicat, ci şi din partea celei mai pure esenţe, care este focul, pentru
ca altarul să nu fie atins de focul oamenilor; asta ca nu cumva să fie întinat de zece mii de
impurităţi. (156) Întrucât acest foc nu seveşte doar pentru coacerea sau fierberea animalelor,
ca să ne potolească pântecele nefericit, ci el îi arde şi pe aceia ucişi în bătălie, nu doar când
este vorba de trei sau patru, ci şi atunci când numărul acestora este foarte mare. (157) În orice
caz, până în momentul de faţă, săgeţile purtătoare de foc au fost îndreptate împotriva unor
flote uriaşe pe care le-au ars; şi tot focul a distrus oraşe întregi, care au ars din temelii şi au
fost transformate în cenuşă, ca să nu mai rămână nimic din ceea ce au fost odată. (158) Cred
că acesta este motivul pentru care Dumnezeu a îndepărtat de altarul său sacru acel foc folosit

579
pentru îndeletniciri obişnuite, întrucât l-a considerat impur; aşa că în locul lui a făcut să cadă
din cer acea flacără divină, ca să facă distincţia între lucrurile sfinte şi cele profane, şi ca să
separe lucurile care-i aparţin omului de cele care-i aparţin lui Dumnezeu; căci se cuvenea ca
pentru jertfe să fie folosită o esenţă de foc ferită de stricăciune, şi nu acel foc care serveşte
scopurilor obişnuite ale vieţii.
XXXI. (159) Şi pentru că zilnic era necesar să se aducă multe jertfe, mai ales în timpul
adunărilor sacre şi de sărbători, nu doar din partea fiecărui individ, ci şi din partea întregului
popor, căci motivele erau multe şi variate, întrucât poporul acesta pios era şi foarte numeros,
se simţea nevoia ca cei care slujeau în templu să fie în număr mare. (160) De asemenea, aceşti
slujbaşi n-au fost selectaţi în mod obişnuit, ci într-o manieră nouă. Dumnezeu a ales unul din
cele douăsprezece triburi, pe criteriul excelenţei, şi l-a însărcinat să furnizeze slujbaşi pentru
templu, dându-i în schimbul faptelor sale pioase o răsplată pe măsură şi o onoare deosebită.
Iar aceste fapte erau următoarele. (161) Când Moise a urcat pe muntele din vecinătate şi a
rămas acolo câteva zile singur cu Dumnezeu, oamenii nestatornici din rândul poporului,
crezând că absenţa sa constituie o oportunitate, ca şi cum nu mai aveau niciun stăpân, s-au
năpustit spre desfrânare şi impietate, uitând de sacralitatea Dumnezeului cel viu, şi au început
să imite obiceiurile egiptenilor. (162) Aşa că şi-au făurit un viţel de aur, după chipul celui care
părea a fi cel mai sfânt animal din acea regiune, şi i-au oferit jertfe nesfinte; apoi, au început
să danseze într-un mod blasfemiator şi să cânte imnuri asemănătoare unor cântece funebre; şi
după ce au băut vin tare din belşug s-au îmbătat atât din pricina vinului, cât şi a nebuniei, şi au
chefuit şi s-au ospătat toată noaptea, şi fără a se preocupa de viitor, şi-au petrecut timpul
lăsându-se pradă plăcerilor păcătoase; însă dreptatea avea ochiul aţintit asupra lor şi îi privea
fără ca ei să-şi dea seama, hotărându-se în privinţa pedepselor pe care le meritau. (163) Dar
ţipetele neîncetate din tabără, care se ridicau din pieptul oamenilor strânşi laolaltă, ajungeau la
mare distanţă, aşa că sunetul a pătruns până în vârful muntelui. Auzind acest vacarm, Moise a
fost dezorientat, căci nu era doar un adorator devotat al lui Dumnezeu, ci şi un prieten al
omenirii; aşa că nu se îndura să-l părăsească pe Dumnezeu cu care conversa în singurătate,
însă pe de altă parte nu putea rămâne indiferent la mulţimea aceea depravată şi ticăloasă;
(164) căci era un om cu o înţelegere pătrunzătoare, aşa că şi-a dat seama că zgomotul acela
infernal şi sunetele nearticulate şi lipsite de noimă provin de la pasiunile sufletului, pe care
alţii nu le pot pricepe; însă el a înţeles imediat că zgomotul provenea mai ales din beţie, căci
lipsa de cumpătare dusese la îmbuibare şi la tendinţa de a insulta legea. (165) Şi fiind tras cu
putere în ambele părţi, nu ştia ce să facă, pentru că înclina când spre una, când spre cealaltă; şi
pe când chibzuia la acest lucru a primit următoarea poruncă. „Coboară repede de aici pentru
că oamenii s-au grăbit să se dedea nelegiuirilor, făurindu-şi cu mâinile un dumnezeu cu chip
de taur; şi se prosternează în faţa acelui lucru care nu este dumnezeu, şi îi aduc jertfe, uitând
de toate acele lucruri pe care le-au văzut şi le-au auzit, şi care ar putea să-i ducă la pietate”.
(166) Uimit, şi în acelaşi timp silit de această poruncă, Moise a dat crezare acelor evenimente
incredibile şi a coborât în grabă, pentru a fi un mediator şi un împăciuitor; totuşi nu a făcut
acest lucru imediat, ci mai întâi i-a înălţat lui Dumnezeu rugăciuni şi implorări din partea
poporului său, implorându-l să le ierte păcatele; apoi, acest guvernator al poporului cu rol de
mijlocitor, după ce l-a domolit pe Stăpânul universului, a coborât bucuros şi în acelaşi timp
trist; se bucura într-adevăr că Dumnezeu îi primise implorările, însă era plin de nelinişte şi
tristeţe, pentru că era foarte indignat de faptul că mulţimea încălcase legile.
XXXII. (167) Iar când a ajuns în mijlocul taberei s-a minunat de rapiditatea cu care
mulţimea renunţase la obiceiurile lor străvechi, precum şi de cantitatea uriaşă de falsitate pe
care o îmbrăţişaseră în locul adevărului; dar văzând că boala nu îi cuprinsese pe toţi, căci unii
rămăseseră sănătoşi, şi continuând să nutrească o aversiune faţă de răutate, a dorit să facă
deosebirea între cei incurabili şi cei care erau indignaţi de cele ce se petreceau, şi să vadă în
acelaşi timp dacă vreunii dintre aceia care greşiseră se căiau de păcatele lor; aşa că i-a pus să

580
mărturisească; şi a fost, într-adevăr, un subterfugiu subtil pentru a testa dispoziţia fiecărui
individ, dacă era înclinat spre lucrurile sfinte sau dimpotrivă. (168) „Cei care sunt de partea
lui Dumnezeu”, a zis el, „să vină la mine”. A rostit doar câteva cuvinte, însă înţelesul ascuns
în spatele lor a fost important; căci cele spuse de el aveau următoarea semnificaţie: „Dacă
există oameni care nu cred că lucrurile create sau cele făcute de mâna omului reprezintă
dumnezei, ci care cred că există un doar singur stăpân al universului, atunci aceştia să vină la
mine”. (169) Dintre ceilalţi care au rămas, unii n-au dat nicio atenţie cuvintelor lui, deoarece
erau admiratori ai deşertăciunii egiptene, aşa că nu l-au luat în seamă; pe când alţii s-au temut
să vină la el, deoarece se temeau de pedeapsă; de pedeapsa venită din partea lui Moise ori
poate de cea a mulţimii; pentru că mulţimea îi atacă mereu pe aceia care nu îi împărtăşesc
nebunia. (170) Însă dintre toate triburile, la auzul acelei proclamaţii, doar tribul lui Levi a
alergat la el, ca şi cum s-ar fi înţeles dinainte, dovedindu-şi seriozitatea prin graba şi
rapiditatea de care au dat dovadă, întrucât sufletul lor dorea cu ardoare să aibă parte de
pietate; (171) iar când Moise i-a văzut dând năvală ca şi cum ar fi luat startul într-o cursă de
alergări, a zis, „Cu siguranţă că nu vă grăbiţi să veniţi la mine doar cu trupul, ci şi cu mintea,
iar dacă este aşa, fiecare dintre voi să ia o sabie şi să-i ucidă pe aceia care au făcut lucruri
pentru care merită să moară de zece mii de ori; căci aceştia l-au abandonat pe Dumnezeul cel
adevărat şi şi-au făcut dumnezei falşi, din materiale create şi perisabile, şi i-au chemat cu
numele ce aparţine doar Dumnezeului necreat şi veşnic; aşa că vă spun, fiecare dintre voi să îi
ucidă pe acei oameni, fie că este vorba de rudele voastre sau de prietenii voştri, căci nu există
prietenie sau rudenie decât în sânul comunităţilor de oameni buni şi sfinţi”. (172) Iar cei din
tribul lui Levi i-au ascultat porunca cu multă râvnă, pentru că în mintea lor erau străini de acei
oameni chiar din momentul în care au văzut începutul fărădelegilor acestora; aşa că i-au ucis
până la unul, numărul morţilor ridicându-se la trei mii, deşi mai înainte fuseseră prietenii lor
cei mai dragi; iar mulţimea privea cadavrele aflate în mijlocul adunării poporului şi le
compătimea, temându-se în continuare de mânia înfocată şi de indignarea celor care îi
omorâseră, aşa că de frică îi dojeneau; (173) însă Moise aproba cu bucurie virtutea lor
minunată, pregătindu-se să-i răsplătească pentru eroismul lor, căci se cuvenea ca aceia care au
pornit la război de bunăvoie pentru a-l preamări pe Dumnezeu, şi care au obţinut victoria într-
un timp foarte scurt, să fie consideraţi vrednici pentru a primi darul preoţiei şi pentru a sluji în
serviciul său.
XXXIII. (174) Însă nu există doar un singur ordin de preoţi afierosiţi, pentru că unii
trebuie să asiste la toate rugăciunile şi jertfele, precum şi la alte ceremonii deosebit de sacre,
având voie să intre în altarul cel mai lăuntric şi mai sfânt; pe când alţii nu au voie să facă toate
aceste lucruri, ci au datoria de a avea grijă de templu şi de toate obiectele care se află în el,
atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte, de aceea sunt numiţi paznicii templului; aşa că cei
din urmă s-au răzvrătit, iar acest lucru a fost pentru mulţi cauza multor nenorociri; pentru că
paznicii templului i-au atacat pe preoţi, străduindu-se să-i deposedeze de onoarea care le
aparţinea; şi credeau că le va fi uşor să-şi atingă scopul, căci erau cu mult mai numeroşi decât
ceilalţi. (175) Dar pentru a nu da impresia că plănuiesc lucruri noi de capul lor, au convins cel
mai vechi trib dintre cele douăsprezece să le împărtăşească opiniile, iar acestui trib i s-au
alăturat toţi oamenii nestatornici ai poporului, întrucât considera că este îndreptăţit să aibă
autoritate asupra întregii mulţimi. (176) Moise ştia de-acum că se pune la cale un mare
complot împotriva lui; căci îl numise pe fratele său Mare Preot în conformitate cu voinţa lui
Dumnezeu, care îi fusese dezvăluită. Iar acum i se aduceau acuzaţii nefondate, cum că
falsificase oracolele lui Dumnezeu, şi că făcuse asta pentru că Aaron era fratele său, la care
ţinea şi pentru care manifesta bunăvoinţă. (177) Iar el s-a întristat de toate aceste lucruri,
întrucât nu numai că oamenii nu aveau încredere în el, cu toate că îşi arătase buna credinţă în
modul cel mai limpede, dar aceştia aduceau acuzaţii şi calomnii şi la adresa lui Dumnezeu, cu
toate că El putea să transforme şi un om mincinos într-unul care spune adevărul; căci adevărul

581
este slujitorul lui Dumnezeu. Însă el nu a considerat oportun să explice în cuvinte de ce l-a
numit pe fratele său, ştiind că este dificil să îi convingă pe aceia care împărtăşeau deja o
opinie contrară; ci l-a implorat pe Dumnezeu să dea poporului o dovadă vizibilă despre faptul
că el nu a fost de rea credinţă în privinţa numirii. (178) Prin urmare, i s-a poruncit să ia
douăsprezece toiege, ca să fie egale ca număr cu cele douăsprezece triburi ale poporului; şi a
mai poruncit ca pe unsprezece dintre ele să fie scrise numele altor patriarhi ai triburilor, iar pe
cel de-al doisprezecelea să fie numele fratelui său, Marele Preot, şi să ducă toate aceste toiege
în templu, până în altarul cel mai lăuntric; iar dregătorul care a făcut ce i se poruncise a rămas
să aştepte pentru a vedea rezultatul. (179) În ziua următoare, la porunca lui Dumnezeu, el a
intrat în templu, în timp ce poporul stătea de jur împrejur, şi a scos afară toiegele; cele
unsprezece erau la fel ca atunci când au fost duse înăuntru, însă toiagul pe care fusese scris
numele fratelui său se transformase în mod miraculos; căci asemenea unei plante de soi
dăduse mlădiţe pretutindeni şi era greu de roadele ce atârnau pe el.
XXXIV. (180) Iar aceste roade erau migdale, care sunt diferite de toate celelalte
fructe. Căci în cazul majorităţii celorlalte fructe, cum ar fi strugurii, măslinele şi merele,
sămânţa şi partea comestibilă diferă una de alta, şi fiind diferite ocupă poziţii distincte, căci
partea comestibilă este la exterior, pe când sămânţa este închisă înăuntru; dar în cazul acestor
roade sămânţa şi partea comestibilă sunt una şi aceeaşi, pentru că se află laolaltă, iar poziţia
lor este şi ea aceeaşi, fiind protejată şi fortificată cu un gard dublu, alcătuit pe de-o parte dintr-
o coajă groasă, iar pe de altă parte dintr-un fel de cutie de lemn, (181) care face trimitere în
mod figurat la virtutea desăvârşită. Căci aşa cum în migdală începutul şi sfârşitul sunt la fel,
pentru că începutul este sămânţa, iar sfârşitul este fructul; tot aşa se întâmplă şi în cazul
virtuţilor; deoarece fiecare dintre ele este în acelaşi timp început şi sfârşit, început pentru că
nu provin dintr-o altă putere, ci din sine însăşi, şi sfârşit întrucât viaţa care îi este dată de la
natură se grăbeşte către acesta. (182) Iată, aşadar, un prim motiv; şi mai este unul, mult mai
clar şi mai categoric decât primul; căci acea parte a migdalei care are aspect de scoarţă este
amară, pe când cea situată în interiorul scoarţei este ca o cutie de lemn, foarte dură şi
impenetrabilă, aşa încât nu este uşor să ajungi la fructul închis de aceste două învelişuri. (183)
Acesta este un simbol al sufletului înclinat spre practicarea meditaţiei, care în opinia lui
trebuie îndreptat spre virtute, arătându-i că mai întâi de toate trebuie să dea piept cu pericolul.
Însă munca este amară, dezagreabilă şi dură, însă din ea se naşte acel bine de dragul căruia nu
trebuie să ne lăsăm pradă efeminării şi indolenţei; (184) pentru că acela care urmăreşte să
evite munca va evita şi binele. Şi tot aşa, cel care se confruntă cu ceea ce este dezagreabil,
dând dovadă de tărie morală şi perseverenţă bărbătească, va apuca pe drumul cel mai bun,
care duce la fericire; căci virtutea, prin natura ei, nu stă în compania celor care cedează în faţa
belşugului şi a comodităţii, şi care au sufletul efeminat, iar trupurile agitate de abundenţa
necontenită căreia i se dedau în fiecare zi; ci o astfel de conduită o alungă, făcând-o să-şi mute
sălaşul, după ce mai întâi şi-a pregătit pleacarea astfel încât să se ducă şi să locuiască
împreună cu stăpânul dreptei raţiuni. (185) Dar, dacă ar fi să spun adevărul, grupul cel mai
sacru, alcătuit din chibzuinţă, cumpătare, curaj şi dreptate, caută compania oamenilor care
practică virtutea şi a celor care se nevoiesc şi duc o viaţă austeră, dedicându-se tăriei morale şi
negării de sine, agonisind cu înţelepciune şi înfrânându-se permanent; prin aceste virtuţi, cea
mai puternică dintre toate principiile care se află în noi, şi anume raţiunea, face progrese şi
atinge o stare de vigoare şi de sănătate perfectă, descotorosindu-se de atacurile violente ale
trupului cauzate de consumul de vin, de epicurism, de imoralitate şi de alte pofte nemăsurate
care se ridică împotriva lui şi care dau naştere unei îmbuibări trupeşti, ce constituie un inamic
direct al isteţimii şi inteligenţei. (186) Mai mult decât atât, se spune că migdalul este cel dintâi
copac care înfloreşte primăvara, şi că el aduce, ca să spunem aşa, veşti bune despre recolta de
fructe; şi că este ultimul care îşi pierde frunzele, căci le păstrează pe ramuri cel mai mult timp;
şi în aceste privinţe el este un simbol al tribului preoţilor, deoarece Moise sugerează prin acest

582
copac că tribul lor va fi primul din lume care va înflori, şi că va avea durata cea mai lungă;
atâta vreme cât Dumnezeu va voi să ne transforme viaţa într-o primăvară, distrugând lăcomia,
care este cea mai perfidă dintre pasiuni şi cauza întregii nefericiri.
XXXV. (187) Am afirmat însă că guvernatorul perfect trebuie să posede patru lucruri,
puterea regală, puterea legislativă, preoţia şi puterea profeţiei (ca prin puterea legislativă să
stabilească care sunt lucrurile care trebuie făcute şi să interzică lucrurile care nu trebuie
făcute; prin calitatea de preot să poată pune ordine nu doar în rândul oamenilor, ci şi în rândul
lucrurilor divine; iar prin puterea profeţiei să prezică acele lucruri care nu pot fi înţelese cu
ajutorul raţiuni); şi pentru că pe primele trei le-am discutat pe larg, arătând că Moise a fost un
rege minunat, şi un legiuitor, şi un Mare Preot, voi arăta la final că el a fost şi cel mai strălucit
dintre profeţi. (188) Nu sunt străin de faptul că toate lucrurile consemnate în cărţile sacre sunt
oracole date de el; însă eu mă voi axa mai mult pe cele care-i aparţin, pentru că unele oracole
sacre sunt date de Dumnezeu prin intermediul tălmaciului său, altele apar sub formă de
întrebări şi răspunsuri, în timp ce altele sunt date chiar de Moise, în calitatea sa de legiuitor
aflat sub inspiraţie divină. (189) Prin urmare, toate oracolele din prima categorie sunt
manifestări ale virtuţilor divine în anasamblul lor, cu referire mai ales la acel caracter milostiv
şi generos prin care îi îndreaptă pe toţi oamenii pe calea virtuţii, mai ales pe aceia care s-au
dedicat slujirii sale şi cărora El le deschidea calea care duce la fericire. (190) A doua categorie
reprezintă un fel de amestec şi de comunicare, căci profetul cere informaţii în privinţa unor
lucruri care-l pun în dificultate, iar Dumnezeu îi răspunde şi îl instruieşte. A treia categorie
este atribuită legiuitorului, pentru că Dumnezeu i-a dat o parte din puterea sa vizionară, prin
care va fi capabil să prevadă viitorul. Aşadar, pe cele din prima categorie le vom da deoparte,
căci sunt mult prea măreţe pentru ca omul să le poată lăuda aşa cum se cuvine, ci numai cerul
şi natura universului ar putea să le preamărească cu adevărat; iar acestea sunt rostite prin gura
unui tălmăcitor. Însă tălmăcirea şi profeţia diferă una de alta. În ceea ce o priveşte pe a doua,
mă voi strădui imediat să explic adevărul, aducând în discuţie şi un al treilea element, prin
intermediul căruia iese la lumină caracterul inspirat al vorbitorului, care îl face să fie privit pe
drept cuvânt ca un profet.
XXXVI. (192) Şi trebuie să mă ţin de promisiune. Există patru locuri în care vocea
divină a rostit oracole sub formă de întrebări şi răspunsuri, adică oracole mixte. Căci la
început profetul se simte inspirat şi pune întrebări, apoi tatăl face profeţii, discută cu el şi îi dă
răspunsuri. Prima dată când s-a întâmplat acest lucru a fost cu ocazia unui eveniment care, în
afară de faptul că l-a afectat pe Moise, omul cel mai sfânt şi pios care a trăit vreodată, l-ar fi
afectat în aceeaşi măsură şi pe un om care a prins mai puţin gustul pietăţii. (193) Se spune că
un individ oarecare, un copil nelegitim născut din doi părinţi diferiţi, un tată egiptean şi o
mamă evreică, un om care nesecotea obiceiurile ereditare ale poporului, pe care le învăţase de
la ea, s-a lăsat pradă impietăţii egiptene, fiind cuprins de admiraţie pentru practicile nesfinte
ale acelui popor; (194) căci egiptenii erau aproape singurii oameni care credeau că pământul
este rivalul cerului, socotindu-l îndreptăţit la onoruri egale cu cele ale zeilor; astfel că nu
acordau o atenţie deosebită cerului, ca şi cum ar fi fost normal să arate respect extremităţilor
unei ţări şi nicidecum palatului regal. Căci templul cel mai sfânt al întregii lumi este cerul, pe
când pământul este extremitatea cea mai îndepărtată; cu toate că şi acesta este vrednic în felul
lui de a fi privit cu respect; dar dacă îl comparăm cu aerul, el este inferior acestuia la fel cum
întunericul este inferior luminii, noaptea este inferioară zilei, stricăciunea este inferioară
nemuririi, iar omul muritor este inferior lui Dumnezeu. (195) Dar pentru că acea ţară nu este
udată de ploaie, aşa cum sunt celelalte ţinuturi, ci de inundaţiile provocate de râul care
obişnuieşte în fiecare an să se reverse, egiptenii, în mintea lor lipsită de pietate, fac din Nil un
zeu, ca şi cum acesta ar fi o copie şi un rival al cerului, aşa că plini de infatuare ridică în slăvi
virtutea ţării lor.

583
 XXXVII. (196) În consecinţă, acest om ieşit din părinţi diferiţi, s-a certat cu unii
membri consacraţi şi bine instruiţi ai casei lui Israel, ieşindu-şi din minţi şi fiind incapabil să
se controleze; şi fiind un admirator şi un adept al impietăţii egiptenilor, şi-a întins această
impietate de la pământ la cer, blestemându-l din sufletul său afurisit, întinat şi stricat, strigând
în gura mare şi din toate puterile, făcând uz de cuvinte nelegiuite şi spunând că acesta este
lipsit de sfinţenie; cu toate că nici măcar binecuvântările nu-i pot fi adresate de către toţi
oamenii, ci numai de către aceia care sunt peste mădură de virtuoşi şi pioşi, şi care s-au
purificat pe de-a-ntregul. (197) Din această cauză, Moise, minunându-se de nebunia lui şi de
îndrăzneala sa extravagantă, cu toate că era plin de o indignare nobilă şi că simţea o dorinţă
vie de a-l ucide pe acel om cu mâinile sale, s-a temut că în felul acesta ar fi avut parte de o
pedeapsă mult prea uşoară; căci realiza faptul că niciun om nu ar putea găsi o pedeapsă
cuvenită pentru o impietate atât de mare. (198) Şi deoarece era clar că un om care nu îl
venerează pe Dumnezeu nu poate să-şi cinstească nici tatăl, nici mama, nici ţara, nici
binefăcătorii, acest om, pe lângă faptul că este lipsit de respect faţă de toţi aceştia, a îndrăznit
să-i vorbească de rău. Şi credeţi că s-a abţinut de la vreo ticăloşie? Dar cu toate acestea, a
vorbi urât despre cineva este un rău mai mic decât a blestema. Însă atunci când vorbirea
lipsită de cumpătare şi limba scăpată din frâu slujesc nebuniei nelegiuite este inevitabil că
acestea vor da naştere unui comportament nelegiuit. (199) Dar poate cineva să-l blesteme pe
Dumnezeu? Ce alt zeu ar putea invoca pentru a-şi susţine şi confirma blestemul? Nu este
limpede că va trebui să-l invoce pe Dumnezeu pentru ca blestemul împotriva lui însuşi să aibă
efect? Gata cu asemenea idei profane şi lipsite de pietate! Ar fi bine să purificăm acel suflet
nefericit care a fost insultat de voce prin intermediul urechilor, fiind obligat să asculte
asemenea inepţii. (200) Şi n-ar trebui ca limba celui ce rosteşte o astfel de impietate să
amorţească, sau urechile celui ce aude asemenea lucruri să se astupe? Asta dacă nu cumva
vreun aranjament providenţial al dreptăţii consideră că nici binele extraordinar, nici ticăloşiile
enorme nu trebuie ţinute în întuneric, ci trebuie date la iveală, pentru ca virtutea sau viciul să
se poată manifesta până la capăt, ca să se poată vedea cine este vrednic de acceptare şi cine
trebuie pedepsit. (201) Din acest motiv, Moise a poruncit ca acel om să fie aruncat în
închisoare şi legat cu lanţuri; apoi, a adresat rugăciuni de ispăşire lui Dumnezeu, implorându-l
să fie milostiv în privinţa necesităţilor simţurilor externe (prin care vedem ce nu se cuvine a fi
văzut şi auzim ce nu trebuie auzit) şi să îi arate ce trebuie să pătimească autorul acelei
blasfemii şi impietăţi ciudate şi fără precedent. (202) Iar Dumnezeu a poruncit să fie ucis cu
pietre, considerând, în opinia mea, că lapidarea este o pedeapsă potrivită pentru cel cu o inimă
dură şi împietrită, şi dorind în acelaşi timp ca toţi cei din popor să participe la pedepsirea lui,
întrucât ştia că erau indignaţi şi nerăbdători să îl omoare; şi singura pedeapsă la care putea lua
parte o mulţime de persoane era lapidarea. (203) Dar după pedepsirea acestui răufăcător a fost
dată o nouă poruncă, care înainte de acest moment nu a fost nicidată considerată vrednică de a
fi consemnată în scris; însă lucrurile inedite şi neaşteptate cer instituirea unor legi noi, menite
să reprime aceste rele. În orice caz, a fost dată imediat următoarea lege: „Oricine îl blestemă
pe Dumnezeu îşi va agonisi păcat, şi oricine rosteşte numele Domnului, trebuie să piară”
{2}{Leviticul 24:15}. (204) Foarte bine, preaînţeleptule! Tu eşti singurul care ai băut din
cupa înţelepciunii neamestecate. Ţi-ai dat seama că a-l numi pe Dumnezeu este un lucru mai
rău decât a-l blestema; căci nu aveai cum să-i dai o pedeapsă mai uşoară celui care a comis
impietatea cea mai gravă, dându-i în schimb pedeapsa cea mai grea celui care a păcătuit mai
puţin; ci ai hotărât ca cel care comite păcatul cel mai grav să primească pedeapsa cu moartea,
care este cea mai cumplită dintre toate pedepsele pe care ni le putem imagina.
XXXVIII. (205) Dar, din câte se pare, acum el nu vorbeşte despre acel Dumnezeu care
a fost prima fiinţă existentă, şi care este Tatăl universului, ci se referă la acei dumnezei care
sunt veneraţi în diferite cetăţi; iar aceştia sunt pe nedrept numiţi dumnezei, căci sunt creaţi de
pictori şi sculptori, pentru că toată lumea locuită este plină de statui şi imagini, şi de tot felul

584
de idoli de genul acesta, de care trebuie totuşi să ne abţinem să vorbim de rău, ca nu cumva
vreunul din discipolii lui Moise să capete obişnuinţa de a lua în derâdere numele lui
Dumnezeu; căci acest nume merită întotdeauna să triumfe şi este vrednic de a fi iubit. (206)
Însă dacă cineva, nu aş spune că ar rosti blasfemii împotriva Domnului zeilor şi oamenilor,
dar chiar dacă ar îndrăzni să îi rostească numele la momentul nepotrivit, acesta va fi pedepsit
cu moartea; (207) căci cei care îşi respectă părinţii aşa cum se cuvine nu vor rosti cu uşurinţă
numele lor, cu toate că sunt nişte simpli muritori, ci vor evita să le spună pe nume datorită
respectului pe care îl au faţă de ei, şi îi vor striga mai degrabă scoţând în evidenţă legătura
firească care îi uneşte, spunându-le tată şi mamă, sugerând prin aceste nume binefacerile
extraordinare pe care le-au primit din mâinile lor, precum şi recunoştinţa pe care o au faţă de
ei. (208) Prin urmare, acei oameni care au dat frâu liber limbii şi care au vorbit atunci când nu
se cuvenea nu sunt vrednici de a fi iertaţi, căci au rostit şi au repetat fără nicio reţinere numele
preasfânt şi divin al lui Dumnezeu.
XXXIX. (209) În plus, în conformitate cu onoarea ce i se cuvenea Creatorului
universului, profetul a sfinţit cea de-a şaptea zi, privind cu ochi mai ageri decât cei ai
muritorilor la frumuseţea sa desăvârşită, care se imprimase deja în ceruri, în lumea universală
şi în natură; (210) căci mai întâi de toate, Moise a înţeles că acea zi nu are mamă, apariţia sa
fiind lipsită de elementul feminin, căci s-a născut doar din Tatăl, fără a fi zămislită prin
sămânţă şi fără a fi purtată în pântecele mamei. Şi a văzut nu doar că este frumoasă şi lipsită
de mamă, ci şi că este fecioară, neprihănită şi cu neputinţă de a fi pângărită; şi în al treilea
rând, cercetând mai în profunzime, a descoperit ca ea este ziua de naştere a lumii, o sărbătoare
a cerului, dar şi a pământului şi a tuturor lucrurilor care se află în şi pe pământ, când totul se
bucură şi se desfată în armonia numărului şapte, adică în ziua sabatului. (211) Din acest
motiv, preamăritul Moise a considerat că toţi oamenii care fac parte din poporul sfânt trebuie
să urmeze legile naturii şi să se strângă într-o adunare solemnă, petrecându-şi timpul în
bucurie şi relaxare, abţinându-se de la orice muncă şi de la orice meşteşug menit să producă
ceva; ca şi de la toate preocupările legate de asigurarea mijloacelor de trai, ca şi cum ar avea
parte de un răgaz deplin, renunţând la orice gânduri şi la orice strădanii laborioase şi
obositoare şi petrecându-şi timpul liber nu aşa cum afirmă unii cu dispreţ, anagajându-se în
întreceri sportive, în spectacole dramatice şi în dansuri, de dragul cărora cei care aleargă
nebuneşte după astfel de amuzamente vor avea parte de nenorociri şi de o moarte cruntă şi
prin care îşi satisfac poftele dominante şi influente ale simţurilor externe, văzul şi auzul,
transformându-şi sufletul, care este de natură divină, într-un sclav al acestor simţuri. (212) Ci
dedicându-şi tot timpul studierii înţelepciunii, nu al acelei înţelepciuni pe care sofiştii caută să
o reducă la un sistem filozofic, vânzând doctrine şi raţionamente aşa cum se vând produsele la
piaţă. Oameni care (O, pământule, şi tu soare!) folosesc filozofia împotriva înţelepciunii fără
să roşească vreodată; ci este vorba de acea înţelepciune care uneşte intenţia, cuvintele şi
faptele într-un singur tot, permiţându-ne astfel să dobândim fericirea şi să ne bucurăm de ea.
(213) Ei bine, un om a nesocotit această poruncă, chiar dacă în urechi continuau să-i răsune
cuvintele sacre ale lui Dumnezeu referitoare la respectarea acestei zile sfinte, cuvinte pe care
le-a rostit fără intervenţia vreunui profet şi, lucrul cel mai uimitor, cu o voce vizibilă care a
impresionat ochii celor prezenţi mai mult decât le-a gâdilat auzul; aşadar, acest om s-a dus pe
câmp să adune lemne, ştiind foarte bine că toţi cei care munceau la câmp erau liniştiţi şi nu
făceau nimic; însă nelegiuirea lui a fost văzută şi descoperită, căci a fost imposibil să treacă
neobservată; (214) căci unii omaeni care au ieşit pe porţi şi s-au retras într-un loc liniştit ca să
se roage au fost martori la acest spectacol lipsit de sfinţenie, văzând un om care cară o
legătură de lemne; şi foarte indignaţi, au fost pe punctul de a-l ucide; dar raţiunea i-a făcut să
curme violenţa mâniei lor, ca să nu pară că ei, care erau oameni obişnuiţi, aplică pedeapsa în
locul judecătorilor, fără a exista o condamnare; şi cu toate că era limpede că legea fusese
încălcată, nu au dorit să pângărească acea zi sacră prin păcatul unei execuţii. Însă au pus mâna

585
pe el şi l-au adus în faţa judecătorilor, alături de care şedeau şi preoţii; şi tot poporul s-a
adunat ca să participe la judecată; (215) pentru că în toate zilele, dar mai ales în ziua a şaptea,
aşa cum am explicat deja, oamenii obişnuiau să discute probleme filozofice; conducătorul
poporului începea să explice şi să înveţe mulţimea ce să facă şi ce să spună, iar oamenii
ascultau, pentru a spori în virtute şi pentru a dobândi un caracter moral, care să îi călăuzească
în viaţă; (216) şi potrivit acestui obicei, evreii purtau discuţii filozofice chiar şi în ziua a
şaptea, comentând filozofia poporului lor şi dedicându-şi acea zi pentru a cunoaşte şi analiza
diferite chestiuni ce ţin de filozofia naturală; căci ce altceva sunt casele de rugăciune din
diferitele cetăţi decât nişte şcoli de înţelepciune, de curaj, de cumpătare, de dreptate, de
pietate, de sfinţenie şi de toate virtuţile, prin care pot fi apreciate lucrurile umane şi divine,
astfel încât să se cunoască importanţa fiecăruia dintre ele?
XL. (217) În acea zi, aşadar, omul care comisese fapta lipsită de pietate a fost dus la
închisoare; iar Moise, întrucât nu ştia exact ce să facă cu el (pentru că îşi dădea seama că fapta
lui trebuie pedepsită cu moartea, însă era nedumerit în privinţa felului în care trebuia aplicată
pedeapsa), a urcat cu sufletul său invizibil pe scaunul invizibil de judecată şi l-a întrebat pe
Judecătorul care aude dinainte despre ce este vorba ce pedeapsă să îi aplice. (218) Iar acel
Judecător a pronunţat sentinţa că acel om trebuie să moară, nu altfel decât ucis cu pietre,
pentru că şi în cazul său, ca şi în cazul nelegiuitului despre care am vorbit anterior, mintea lui
s-a împietrit, ceea ce l-a făcut să comită delictul cel mai grav, în care sunt incluse aproape
toate păcatele ce pot fi săvârşite împotriva legii referitoare la respectul care se cuvine celei de-
a şaptea zi. (219) De ce? Pentru că nu doar diferitele meşteşuguri, ci şi toate celelalte treburi şi
acţiuni, şi mai ales acelea referitoare la asigurarea mijloacelor de trai, se folosesc de foc sau,
în orice caz, de acele unelte care au fost făurite cu ajutorul focului. Din acest motiv, în multe
locuri, Moise interzice oamenilor să folosească focul în ziua de sabat, întrucât el este sursa
primară a tuturor lucrurilor şi elementul necesar utilizat în practicarea meşteşugurilor
străvechi; întrucât credea că renunţarea la foc poate să domolească şi acele munci realizate cu
ajutorul lui. (220) Iar lemnul este un combustibil pentru foc, aşa că omul care adună lemne
comite un păcat aproape la fel de mare ca acela de a aprinde focul, încălcând în felul acesta
legea de două ori, în primul rând pentru că adună ceea ce s-a poruncit să rămână nemişcat, iar
în al doilea rând pentru că strânge combustibil pentru foc, care este începutul tuturor
meşteşugurilor.
XLI. (221) Prin urmare, cele două lucruri pe care le-am menţionat presupun
pedepsirea celor răi, pedepsire care este prescrisă şi confirmată prin întrebări şi răspunsuri. Şi
mai sunt şi alte două incidente, nu similare cu acestea, ci având un caracter diferit; primul este
legat o moştenire; celălalt, cel puţin din câte mi se pare mie, se referă la o jertfă care a fost
săvârşită într-un moment nepotrivit. Şi mai întâi va trebui să îl analizăm pe cel de-al doilea.
(222) Moise stabileşte începutul primei luni a anului la echinocţiul de primăvară, atribuind
onoarea supremă nu revoluţiilor periodice ale anului, aşa cum fac unii, ci acelor haruri şi
frumuseţi ale naturii care se răsfrâng asupra oamenilor; căci la echinocţiul de primăvară
seminţele semănate pentru a da hrană omenirii ajung la desăvârşire. Iar fructele timpurii, care
vin pe locul al doilea după recolte, sunt zămislite de aceeaşi putere a naturii, însă având o
importanţă secundară se coc mai târziu; căci în natură, lucrurile care nu sunt foarte necesare
stau în urma celor ce sunt indispensabile. (223) Ei bine, grâul şi orzul se numără printre
lucrurile foarte necesare; aşa cum sunt şi celelalte alimente fără de care este imposibil să
trăieşti. Însă uleiul, vinul şi migdalele nu fac parte din lucrurile necesare, căci la adânci
bătrâneţe omul se lipseşte de ele, şi cu toate acestea continuă să mai trăiască câţiva ani. (224)
De aceea, în această lună, cam în jur de ziua a paisprezecea, când astrul nopţii se pregăteşte să
intre în faza de lună plină, se desfăşoară sărbătoarea universală a Paştelui (n.t. este vorba de
Paştele evreiesc), care în limba caldeeană se numeşte pascha; cu această ocazie oamenii aduc
animale la altar pentru a fi sacrificate de preoţi, însă printr-o reglementare specială, întreg

586
poporul este sfinţit pentru a aduce jertfe; aşa că orice om poate jertfi şi aduce ofrande cu
mâinile sale. (225) Prin urmare, poporul s-a bucurat că a avut onoarea să participe la preoţie.
Însă unii au sărbătorit în lacrimi şi suspine, căci rudele lor muriseră de puţină vreme, iar acum
le jeleau, fiind copleşiţi de o durere îndoită, căci pe lângă tristeţea provocată de faptul că
rudele lor fuseseră ucise, erau îndureraţi şi de faptul că nu se puteau bucura de plăcerea şi
onoarea de a oferi jertfe, căci în ziua aceea nu erau încă purificaţi, pentru că nu trecuse încă
perioada de doliu. (226) După ce sărbătoarea a luat sfârşit, aceşti oameni au venit la
conducătorul poporului plini de melancolie şi deprimare şi i-au relatat cele întâmplate, şi
anume „că moartea recentă a rudelor lor a fost o nenorocire căreia nu i-au putut rezista şi în
plus, din acea cauză, au avut parte şi de durerea de a nu putea aduce jertfe cu ocazia Paştelui.
(227) Şi l-au implorat să le permită şi lor să aducă jertfe, aşa cum au făcut şi ceilalţi, ca nu
cumva ghinionul pe care l-au avut din cauza morţii rudelor lor să le provoace o nedreptate,
astfel încât în loc de compasiune să aibă parte de pedeapsă; căci socoteau că starea lor era mai
jalnică şi decât a celor decedaţi, căci aceştia n-au fost lipsiţi în mod dureros de acest drept, pe
când ei urmau să trăiască în continuare ca nişte morţi vii”.
XLII. (228) Auzind aceste lucruri, Moise a considerat că justificările lor nu sunt
departe de raţiune şi adevăr, şi că scuza lor referitoare la faptul că nu au putut oferi jertfe era
ancorată în necesitate, aşa încât erau îndreptăţiţi să li se dea atenţie. Şi se zbătea în
incertitudine, înclinând când într-o parte când în alta, ca şi când ar fi fost o balanţă, căci
compasiunea şi dreptatea îl trăgeau într-o parte, iar legea jertfelor de Paşte în celalaltă, pentru
că sacrificiile se săvârşeau în ziua a paisprezecea a primei luni; aşa că fiind nedumerit şi
oscilând între aprobare şi refuz, l-a implorat pe Dumnezeu să ia o hotărâre în această privinţă
şi să i-o comunice printr-un oracol. (229) Aşa că Dumnezeu i-a ascultat jalba şi i-a dat un
oracol, ţinând cont nu doar de evenimentele petrecute, ci şi de cele ce urmau să se întâmple în
viitor în această privinţă atunci când oamenii se vor afla în aceeaşi situaţie. De aceea,
revărsându-şi providenţa, a dat indicaţii generale şi suplimentare referitoare la alţi oameni
care, la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, nu vor putea jertfi laolaltă cu întregul popor.
(230) Aşa că acum va trebui să relatăm poruncile pe care Dumnezeu le-a dat printr-un oracol
în privinţa acestor situaţii {3}{Numeri 9:10}. El spune, „Pentru cei de acelaşi sânge, doliul
ţinut după o rudă constituie o durere necesară, ce nu trebuie tratată cu o indiferenţă vinovată.
(231) Prin urmare, atâta timp cât durează doliul, până când legea spune că se va încheia, omul
să nu fie lăsat să intre în incintele sacre, care trebuie să rămână pure, nu doar de întinările
intenţionate, ci şi de cele involuntare. Însă când perioada doliului a luat sfârşit, cei îndoliaţi să
aibă drepturi egale în privinţa săvârşirii jertfelor, astfel încât cei ce trăiesc să nu fie
subordonaţi celor morţi. Şi să fie lăsaţi, ca şi cum ar face parte din a doua categorie, să vină în
luna următoare, în cea de-a paisprezecea zi, şi să jertfească la fel cum au jertfit şi ceilalţi, într-
o manieră similară şi respectând aceleaşi reguli. (232) La fel trebuie să procedeze şi cei care
nu sunt în doliu, dar care se află într-o călătorie îndepărtată, fiind astfel în imposibilitatea de a
aduce jertfe odată cu întregul popor. Căci cei care călătoresc într-un ţinut străin sau care
locuiesc într-o altă ţară, nu fac nimic rău, şi de aceea nu trebuie lipsiţi de onoarea care li se
cuvine celorlalţi, mai ales că o ţară nu-şi poate păstra laolaltă întregul popor, pentru că este
foarte numeros, dar poate să îşi facă colonii pretutindeni”.
XLIII. (233) Ei bine, după ce am relatat despre cei ce nu au adus jertfele de Paşte
laolaltă cu întregul popor din cauza unor evenimente neprevăzute, dar care erau nerăbdători să
se achite de îndatoririle pe care le neglijaseră, fie şi mai târziu, însă în felul cuvenit, voi trece
acum la ultima poruncă, şi anume la cea referitoate la moştenire; căci şi aceasta are un
caracter complex şi se bazează pe întrebare şi răspuns. (234) A existat un om pe nume
Salfaad, un mare caracter şi un membru al unui trib nobil. Acesta avea patru fete, dar niciun
fiu. Iar după moartea tatălui lor, fetele, temându-se că vor fi deposedate de moştenirea ce li se
cuvenea, pentru că moştenirile de felul acesta erau date doar moştenitorilor de parte

587
masculină, au venit la stăpânul poporului pline de modestie, aşa cum le stă bine unor fecioare,
nu pentru că erau dornice de bogăţii, ci pentru că voiau să păstreze numele şi reputaţia tatălui
lor. (235) Şi ele i-au spus lui Moise, „Tatăl nostru a murit; şi a murit fără a se amesteca în
acele răzvrătiri în care au fost ucişi mii de oameni; ci el a cultivat o viaţă lipsită de necazuri şi
de notorietate; asta dacă nu se consideră că a nu avea un vlăstar de parte bărbătească este ceva
reprobabil. Şi noi suntem acum orfane, însă ne dorim cu adevărat să găsim în tine un tată; căci
un conducător drept este strâns legat de supuşii săi ca şi cum le-ar fi tată” {4}{Numeri 27:4}.
(236) Moise s-a minunat de înţelepciunea fecioarelor şi de iubirea pentru tatăl lor, dar cu toate
acestea a ezitat, fiind înclinat mai degrabă să dea întâietate altor gânduri, potrivit cărora se
cuvenea ca bărbaţii să-şi împartă moştenirea între ei, ca răplată cuvenită pentru serviciile lor
militare şi pentru războaiele pe care le purtaseră. Căci natura, care le scuteşte pe femei de
astfel de confruntări, le lipseşte şi de dreptul de a-şi lua partea din prăzile de război. (237)
Motiv pentru care mintea lui Moise, în mod firesc, se afla în dilemă, şi era tărâtă în direcţii
diferite, aşa că a trebuit să îi prezinte nedumerirea sa lui Dumnezeu, ştiind că este singura
fiinţă care poate decide cu o judecată dreaptă şi adevărată în privinţa unor chestiuni atât de
delicate. (238) Iar Creatorul universului, Tatăl lumii, care ţine laolaltă cerul şi pământul, apa
şi aerul, precum şi toate lucrurile alcătuite din aceste elemente, şi care conduce întreaga lume,
Regele zeilor şi al oamenilor, nu a considerat nepotrivit să medieze problema acestor fecioare
orfane. Şi, în calitate de mediator, El a făcut mai mult pentru ele, în opinia mea, decât să
interpreteze legea, întrucât este milostiv şi binevoitor, şi a umplut toate lucrurile cu puterea sa
binefăcătoare, pentru că a dat câştig de cauză fecioarelor. (239) O, stăpâne! Cum ar putea
cineva să te laude atât cât meriţi, cu ce gură, cu ce limbă, cu ce voce? Ar putea oare stelele să
devină un cor şi să reverse cântece vrednice de faptele tale? Chiar dacă întregul cer s-ar
dizolva într-o singură voce, ar putea el relata măcar o parte din virtuţile tale? „Prea bine”,
spune Dumnezeu, „fetele lui Salfaad au vorbit cu dreptate”. (240) Cine oare nu poate să-şi dea
seama cât de vrednic de laudă este omul pentru care Dumnezeu depune mărturie? Să vă văd
acum pe voi, care sunteţi violenţi; pe voi, care vă daţi aere că aţi făcut fapte virtuoase; pe voi,
care înălţaţi mâinile mai mult decât s-ar cuveni şi ridicaţi din sprâncene; pe voi, care râdeţi de
femeia văduvă, cu toate că ar trebui s-o compătimiţi; pe voi, care-i ridiculizaţi pe copiii orfani,
provocându-le o durere mai mare decât cea pe care o au. (241) Pentru că acum veţi învăţa o
lecţie necesară văzând că cei care sunt într-o situaţie nefericită nu sunt neglijaţi şi uitaţi de
Dumnezeu, cu toate că regatele lumii locuite sunt cele mai mărunte părţi ale impărăţiei sale,
întrucât întreaga circumferinţă a lumii şi întregul ei spaţiu nu reprezintă altceva decât periferia
creaţiei sale. (242) Şi pentru că Moise a apreciat felul în care au vorbit fetele nu le-a lipsit de
răsplată şi de onoarea cuvenită, însă, pe de altă parte, nu le-a onorat la fel de mult ca pe
bărbaţii care duc greul războiului; pentru că celor din urmă le-a dat moştenirea ca pe o
răsplată pentru faptele lor de vitejie. Însă pe cele dintâi le-a considerat vrednice de graţie şi
bunătate, nu de răsplată; asta se vede limpede din cuvintele pe care le-a folosit, căci a vorbit
de „daruri” şi „cadouri”, nu de „răsplată” sau „recompensă”. Căci primele cuvinte sunt
adecvate pentru cei care primesc ceva la care au dreptul, pe când cele din urmă se referă la
acei oameni cărora li se face o favoare.
XLIV. (243) Şi după ce a dat aceste indicaţii divine referitoare la petiţia fetelor orfane,
se preocupă să dea o lege mai generală în privinţa moştenirilor, stabilind că primii care au
dreptul la bunurile paterne sunt fiii; iar dacă nu sunt fii, atunci pe locul al doilea vin fiicele,
pentru care spune că moştenirea trebuie să fie o podoabă exterioară şi un accesoriu, şi nu o
posesiune care le aparţine şi li se cuvine de drept; căci orice obiect ataşat la ceva nu are niciun
fel de legătură cu lucrul pe care-l împodobeşte, întrucât este diferit de el şi nu se află în
armonie. (244) Şi după fiice, pe locul al treilea, urmează fraţii; iar pe locul patrulea stabileşte
că proprietatea va reveni unchilor din partea tatălui, sugerând în mod indirect că taţii pot
deveni moştenitorii fiilor lor. Căci este o idee prostească să ne imaginăm că moştenirea

588
nepotului îi va reveni fratelui tatălui acestuia, pe baza legăturii de rudenie pe care o are cu
tatăl său, excluzându-l pe tată de la dreptul său succesoral. (245) Însă pentru că legea permite
ca bunurile părinţilor să fie moştenite de copii, dar nu le permite părinţilor să fie moştenitori,
el a evitat să precizeze clar acest lucru, pentru a nu da impresia că tatăl şi mama trag foloase
de pe urma durerii pricinuite de moartea prematură a copilului lor; însă prin faptul că a făcut o
concesie unchilor, a sugerat indirect că şi părinţii au dreptul la moştenire, pentru a evita în
felul acesta ca averea să iasă din familie. Iar a cincea categorie de moştenitori după unchi sunt
rudele apropiate, ce vor primi întotdeauna moştenirea.
XLV. (246) Şi după ce am fost obligat să relatez în totalitate poruncile sacre
referitoare la moştenire, voi continua acum să prezint oracolele divine care s-au revelat prin
inspiraţia profetului; căci aceasta este o chestiune pe care am promis să o explic. Ei bine,
debutul inspiraţiei sale divine, care marchează începutul prosperităţii poporului său, s-a
petrecut în momentul în care i s-a spus să iasă din Egipt, împreună cu câteva mii de
concetăţeni, pentru a locui ca colonişti în cetăţile Siriei; (247) căci femei şi bărbaţi, după ce au
făcut o călătorie lungă şi tristă prin pustiu, neavând niciun fel de cărări bătătorite, au ajuns în
cele din urmă la marea care poartă denumirea de Marea Roşie. Acolo, după cum era şi firesc,
s-au simţit dezorientaţi, căci nici nu puteau trece dincolo, întrucât nu aveau corăbii, nici nu se
puteau întoarce înapoi în siguranţă pe drumul pe care veniseră. (248) Şi pe când erau cu toţii
în această stare de spirit, un rău şi mai mare s-a abătut asupra lor; căci regele egiptenilor, după
ce a adunat o armată deloc de dispreţuit, alcătuită din cavalerie şi infanterie, a plecat în
urmărirea lor şi s-a grăbit să îi ajungă, astfel încât să se poată răzbuna pe ei pentru faptul că i-
a lăsat să plece ca urmare a avertismentelor de netăgăduit ale lui Dumnezeu. Dar, din câte se
pare, starea de spirit a oamenilor răi este instabilă, aşa încât orice lucru mărunt o face să
încline balanţa într-o parte sau în alta în funcţie de împrejurări. (249) De aceea, fiind prinşi
între duşmani şi mare, evreii au început să se teamă pentru securitatea lor, unii considerând că
moartea nefericită reprezenta o binecuvântare pentru care merita să se roage; alţii, însă, erau
de părere că ar fi mai bine să piară loviţi de elementele naturii decât să ajungă bătaia de joc a
duşmanilor lor, fapt pentru care se gândeau să se arunce în mare; şi încărcaţi fiind cu poveri
grele, şedeau pe ţărmul mării, ca să poată sări mai uşor în apă atunci când dumanul se va
apropia. (250) Şi din cauza pericolelor care îi împresuraseră, din faţa cărora nu vedeau nicio
scăpare, erau într-o stare de agitaţie, aşteptând să aibă parte de o moarte nefericită.
XLVI. Dar când profetul a văzut că întregul popor este prins asemenea unui banc de
peşti, fiind de-a dreptul buimăcit, nu a mai fost stăpân pe el însuşi, ci a intrat într-o stare de
transă, profeţind următoarele: (251) „Teama e necesară, teroarea este inevitabilă, iar pericolul
este mare; în faţa noastră este largul mării, nu avem unde să fugim, nu avem nicio corabie, iar
în spate se află falangele vrăjmaşilor, pregătite să ne atace şi înaintând către noi fără niciun
răgaz. Încotro să ne îndreptăm? Unde să fugim? Pe neaşteptate, toate locurile ne-au devenit
ostile, marea, uscatul, oamenii şi elementele naturii. (225) Dar înveseliţi-vă; nu vă pierdeţi cu
firea; staţi liniştiţi şi nu lăsaţi mintea să o ia razna; aşteptaţi sprijinul invincibil al lui
Dumnezeu; va veni imediat şi de bunăvoie; va lupta pentru voi fără a fi văzut. Până acum l-aţi
mai simţit de multe ori, căci v-a protejat fără ca să vă daţi seama. Văd că acum se pregăteşte
să ia parte la luptă; aruncând ştreangul de gâtul vrăjmaşilor şi trăgându-i cu violenţă pentru a-i
scufunda în mare ca pe nişte bucăţi de plumb. Acum încă îi mai vedeţi în viaţă; însă eu îi văd
că sunt ca şi morţi. Şi chiar astăzi îi veţi vedea şi voi cum îşi vor pierde viaţa” {5}{Exodul
15:1}. (253) Acestea sunt lucrurile pe care le-a spus, lucruri mai mari decât orice speranţă. Şi
în foarte scurt timp, aceştia au început să vadă cum cuvintele sale divine încep să se
adeverească; căci ceea ce el a profeţit prin puterea divină care i s-a dat, s-a împlinit într-un
mod mai minunat decât se poate spune în cuvinte. Marea s-a despicat, fiecare parte s-a dat
înapoi, iar valurile au înţepenit la marginea despărţiturii înălţându-se ca nişte ziduri de
apărare; a luat naştere astfel în mod miraculos un culoar, pe care evreii au înaintat printre

589
apele împietrite, (254) întregul popor reuşind să traverseze marea pe jos, ca şi cum ar fi mers
pe un drum uscat sau pe un sol pietros; căci nisipul se uscase, iar grăunţii săi fini formaseră o
masă compactă. Şi imediat, vrăjmaşii s-au năpustit pe urmele lor, urmărindu-i fără a-şi trage
răsuflarea şi grăbindu-se să le aducă pieirea; însă norul care veghea asupra evreilor rămaşi în
urmă, şi în care strălucea un foc divin, i-a învăluit, iar marea, care până în acel moment fusese
despărţită şi rămăsese împietrită de o parte şi de alta, a năvălit peste culoarul uscat care se
formase, (255) distrugându-i complet pe duşmani, căci zidurile mării, care până atunci
stătuseră ferme, s-au întors la locul lor şi i-au copleşit, iar marea a invadat drumul care
apăruse, şi care avea aspectul unei văi adânci, măturând totul în calea ei, iar distrugerea
aceasta definitivă era pusă în evidenţă de cadavrele care pluteau pe apă în toate direcţiile; iar
agitaţia valurilor, care îi aruncau pe cei morţi pe ţărmul opus formând grămezi de cadavre, era
un spectacol necesar pentru aceia care nu doar că scăpaseră de pericole, dar trebuiau să îi vadă
şi pe duşmanii lor pedepsiţi, într-un mod care sfidează orice descriere, şi nu de către om, ci
prin puterea divină. (256) De aceea, în mod firesc, pentru mila care li s-a arătat, Moise l-a
preamărit pe Binefăcătorul lor prin imnuri de recunoştinţă. Căci a împărţit mulţimea în două
coruri, unul al bărbaţilor şi altul al femeilor, el însuşi conducând corul bărbaţilor şi numind-o
pe sora sa pentru a conduce corul femeilor, astfel încât să îi înalţe imnuri celui care este
Creatorul şi tatăl lor, răspunânzâdu-şi unii altora prin cântece armonioase, prin care îşi arătau
nerăbdarea de a răsplăti mila pe care o primiseră, bărbaţii cântând cu o voce gravă, iar femeile
dându-le replica pe o tonalitate înaltă, căci bărbaţii au vocea mai groasă, iar femeile mai
subţire; iar din combinaţia celor două tipuri de voci ia naştere o melodie minunată şi
armonioasă. (257) Şi el i-a convins pe toţi acei bărbaţi şi pe toate acele femei să devină o
singură minte şi să cânte împreună acelaşi imn de laudă pentru acele lucrări uimitoare şi
măreţe la care au asistat, şi pe care tocmai le-am relatat. Iar profetul s-a bucurat să vadă că
poporul se veseleşte peste măsură, de aceea, neputând să-şi stăpânească satisfacţia, a început
să cânte. Şi auzindu-l, cei ce formau cele două coruri au pornit să cânte împreună cu el,
repetând cuvintele pe care rostea.
XLVII. (258) Acesta este începutul profeţiilor făcute de Moise sub inspiraţie divină.
După aceea, el a profeţit despre cele dintâi şi cele mai necesare lucruri, şi anume alimentele,
pe care pământul nu le producea, deoarece era sterp şi neroditor; iar cerul a făcut să plouă nu
o dată, ci zilnic, timp de patruzeci de ani, la ivirea zorilor, cu nişte roade eterice, având
aspectul unor picături de rouă de mărimea seminţelor de mei. (259) Şi văzându-le, Moise le-a
poruncit să le adune; şi plin de inspiraţie divină a spus: „Trebuie să credeţi în Dumnezeu,
întrucât deja aţi experimentat milostenia sa şi foloasele pe care vi le dă, şi care sunt mai
presus de toate speranţele voastre. Această hrană nu trebuie stocată sau depozitată în grânare.
Şi nimeni să nu lase să-i rămână ceva pentru a doua zi dimineaţă”. (260) La auzul acestor
lucruri, unii dintre aceia a căror pietate nu era bine consolidată, crezând că cele spuse nu erau
un oracol de la Dumnezeu, ci doar un sfat al conducătorului lor, au lăsat din hrană pentru a
doua zi. Însă aceasta s-a descompus, şi mai întâi a umplut tabăra cu un miros neplăcut, apoi a
dat naştere unor viermi care se hrănesc cu lucruri aflate în putrefacţie. (261) Iar Moise, văzând
aceasta, s-a supărat pe bună dreptate pe cei care au fost neascultători; căci cum ar fi putut să
nu se supere, dacă cei care văzuseră atât de multe lucruri măreţe, ce nu puteau fi pervertite în
născociri şi apariţii înşelătoare, ci care fuseseră înfăptuite prin providenţa divină, nu numai că
s-au îndoit, ba chiar au refuzat complet să creadă, dovedindu-se astfel oamenii cei mai greu de
convins? (262) Însă Tatăl a dat oracolul prin intermediul profetului său în două moduri extrem
de clare; în primul rând că toată hrana rămasă s-a stricat, iar în al doilea rând că din ea s-a
ridicat un miros fetid, apărând apoi viermii, care sunt animelele cele mai detestabile; ulterior a
mai făcut şi alte demonstraţii, pentru că surplusul de hrană ce nu putea fi colectat de către
mulţime se topea sub razele soarelui, care astfel îl distrugeau şi îl făceau să dispară.

590
 XLVIII. (263) Şi nu mult timp după aceea a dat un al doilea exemplu de inspiraţie
profetică, atunci când a rostit oracolul referitor la ziua a şaptea, care este o zi sfântă. Căci cu
toate că este mai presus de toate celelalte zile, nu doar de la crearea lumii, ci chiar de la
începutul cerului şi al tuturor lucrurilor perceptibile prin simţurile externe, oamenii nu au
cunoscut-o, asta poate din cauza distrugerilor continue şi neîntrerupte care au avut loc prin
intermediul focului şi al apei, astfel încât generaţiile mai noi nu au putut primi de la cele
anterioare nicio tradiţie în privinţa aranjamentelor şi a rânduielilor stabilite încă din timpurile
străvechi; şi acest adevăr sacru a fost făcut cunoscut de către Moise printr-un oracol, într-un
moment de inspiraţie divină, şi afirmaţia sa a fost susţinută de un semn vizibil venit din cer.
(264) Iar semnul a fost acesta. În primele zile, a coborât din văzduh doar o cantitate mică de
hrană, însă înainte de cea de-a şaptea zi, cantitatea a fost dublă. Şi în primele zile, surplusul de
hrană s-a topit, preschimbându-se în rouă şi dispărând în felul acesta; însă în această zi hrana
nu s-a alterat, ci a rămas în aceeaşi stare ca şi mai înainte, şi când i s-a spus acest lucru, şi
când a văzut asta, Moise a primit un impuls divin, care l-a făcut să profeţească despre sabat.
(265) Fără nicio îndoială că astfel de presupuneri sunt înrudite cu profeţia; pentru că mintea
nu ar putea să facă nişte presupuneri atât de corecte şi de reuşite dacă nu ar exista un duh
divin care să îi ghideze paşii pe cărarea adevărului; (266) iar semnul miraculos s-a văzut nu
numai în faptul că hrana era în cantitate dublă şi că rămânea nealterată, ci şi în faptul că aceste
lucruri se petreceau în cea de-a şasea zi, numărată din momentul în care hrana căzuse pentru
prima dată din cer; şi din acea zi a început numărătoarea pentru numărul şapte, cel mai sacru
dintre toate numerele, aşa că dacă cineva analizează cu atenţie va vedea că această hrană
cerească a fost oferită în strictă concordanţă cu ordinea instituită la crearea lumii. Căci
Dumnezeu a început să creeze lumea în prima zi a unei săptămâni de şase zile; şi a făcut să
plouă cu hrana menţionată tot în prima zi; (267) iar cele două imagini sunt asemenea; căci aşa
cum a realizat lucrarea cea mai desăvârşită, adică lumea, scoţând-o din non-existenţă şi
aducând-o în existenţă, tot aşa a dat şi belşug în pustie, schimbând elementele în funcţie de
necesităţi, astfel încât nu pământul, ci aerul a fost acela care a dat hrană fără nicio muncă şi
fără nicio bătaie de cap celor care nu aveau posibilitatea să şi-o asigure ei înşişi. (268) După
aceea, a dat poporului un al treilea oracol minunat, şi anume că în cea de-a şaptea zi aerul nu
va da hrana obişnuită, căci nimic nu va cădea pe pământ, aşa cum se întâmplase în celelalte
zile; (269) şi aşa s-a întâmplat; căci el a făcut această prezicere în ziua anterioară; însă unii din
aceia cu firea schimbătoare au ieşit să strângă hrană, însă speranţele lor au fost înşelate, aşa că
s-au întors cu mâinile goale, mustrându-se pentru neîncrederea lor, şi numindu-l pe profet
singurul profet adevărat, singurul care ştia voinţa lui Dumnezeu, şi singurul care avea
preştiinţa lucrurilor nesigure şi viitoare.
L. (275) Însă mai trebuie să relatez un oracol şi mai minunat, pe care l-am mai
menţionat anterior, atunci când m-am referit la calităţile de Mare Preot ale profetului; este
vorba de un oracol pe care l-a rostit sub inspiraţie divină, şi care s-a adeverit nu după o
perioadă de timp, ci chiar în momentul în care l-a dat. (276) Slujbele la templu erau de două
categorii; cele de rang înalt erau săvârşite de preoţi, iar cele inferioare de gardienii templului;
şi în acel moment erau trei preoţi şi câteva mii de gardieni ai templului. (277) Aceşti oameni,
îngâmfaţi de numărul lor, îi dispreţuiau pe cei trei preoţi; aşa că au pus la cale două atentate
lipsite de pietate, unul vizând distrugerea superiorilor lor, iar celălalt promovarea acestor
slujbaşi de rang inferior; şi au pus la cale să îşi atace conducătorii şi să răstoarne acel lucru
minunat şi benefic pentru toţi oamenii, şi anume ordinea. (278) Aşa că s-au adunat laolaltă şi
s-au strâns într-un singur loc, iar apoi au început să strige la profet că a dat preoţia fratelui său
şi nepoţilor săi pentru că erau rude cu el, şi că a spus lucruri mincinoase ca să justifice
numirea lor, ca şi când n-ar fi fost vorba de providenţa divină, după cum am relatat. (279) Iar
Moise, plin de frustrare şi întristat peste măsură de aceste lucruri, cu toate că era omul cel mai
blând şi mai blajin dintre toţi, s-a mâniat în mod firesc, căci ura nedreptatea, şi de aceea l-a

591
implorat pe Dumnezeu să le respingă jertfa. Nu pentru că ar fi fost posibil ca dreptul Judecător
să primească ofrandele nesfinte ale oamenilor ticăloşi, ci pentru că sufletul omului care-l
iubeşte pe Dumnezeu nu poate păstra tăcerea, căci este dornic să vadă că cei răi nu prosperă,
ci eşuează de fiecare dată în atingerea scopului lor; (280) şi pe când fierbea de furie şi de o
indignare legitimă a intrat în transă şi s-a transformat în profet, rostind oracolele care
urmează. „Răzvrătirea este un lucru rău, iar aceşti oameni lipsiţi de credinţă trebuie să
primească o lecţie constând nu doar în cuvinte, ci şi în fapte; prin suferinţă personală vor
învăţa adevărul meu şi dreapta credinţă, căci nu au fost capabili să dobândească aceste lucruri
prin învăţătura obişnuită; (281) Această chestiune va fi judecată după felul în care îşi vor
încheia viaţa; căci de vor muri de moarte naturală, înseamnă că aceste oracole sunt inventate
de mine; însă dacă vor avea parte de o distrugere nouă şi fără precedent, atunci adevărul meu
va fi confirmat; pentru că văd că abisurile pământului se deschid gata să-i înghită, lărgindu-se
până la refuz, şi mulţi vor pieri în adâncuri, unde vor fi târâţi împreună cu toate rudele lor; şi
casele le vor fi înghiţite, iar oamenii vor ajunge în iad”. (282) Şi când a terminat de vorbit,
pământul s-a despicat în două, zgâlţâit fiind de un cutremur, şi s-a deschis, mai ales acolo
unde se aflau corturile acelor oameni răi, astfel încât au fost înghiţiţi cu toţii, dispărând astfel
din faţa ochilor. Pentru că părţile despicate s-au unit din nou, căci îşi atinseseră scopul pentru
care se deschiseseră. (283) După aceea au căzut fulgere din cer, care au ucis două sute de
oameni şi pe conducătorii răscoalei, distrugându-i pe toţi atât de complet, încât nu a mai
rămas nicio părticică care să poată fi înmormântată. (284) Rapiditatea şi caracterul prompt al
pedepsei, precum şi amploarea suferinţelor provocate, au făcut ca pietatea profetului să devină
vizibilă şi preamărită pretutindeni, căci el l-a luat pe Dumnezeu ca martor pentru adevărul
proorocirilor sale. (285) Şi nu trebuie să trecem cu vederea faptul că atât cerul, cât şi
pământul, care sunt principiile originare ale universului, îşi aduc contribuţia la pedepsirea
acestor oameni răi, căci răutatea lor îşi are rădăcina în pământ, dar se înalţă până la cer, la o
înălţime atât de mare, (286) motiv pentru care fiecare din aceste elemente a avut partea sa la
aplicarea acestor pedepse, pământul pentru că i-a târăt şi i-a înghiţit pe cei care-l împovărau,
despicându-se şi deschizându-se; iar cerul pentru că i-a sfâşiat şi i-a distrus, făcând să plouă
cu foc, o ploaie inedită de altfel, iar finalul a fost acelaşi atât pentru cei înghiţiţi de pământ,
cât şi pentru cei loviţi de fulgere, căci niciunul dintre ei nu a mai putut fi văzut; pentru că unii
au fost ascunşi de pământ, atunci când părţile sale s-au unit şi abisul a dispărut, terenul
redevenind ferm; iar alţii au fost mistuiţi complet de focul provocat de fulegere.
LI. (288) Şi la ceva vreme după aceea, când se pregătea să plece la cer şi să locuiască
acolo, părăsind această viaţă muritoare pentru a deveni nemuritor, căci fusese chemat de
Tatăl, care acum îl transformase, pentru că anterior fusese o fiinţă dublă, alcătuită din suflet şi
trup, iar acum devenise o unitate compusă în întregime dintr-o minte strălucitoare precum
lumina soarelui; acesta, posedat total de inspiraţie divină, nu a mai făcut profeţii referitoare la
întregul popor, ci a prezis fiecărui trib separat ce urma sa se întâmple cu el şi cu generaţiile
viitoare, dintre care unele lucruri deja s-au întâmplat, iar altele urmează să se întâmple,
întrucât împlinirea acelor preziceri care s-au adeverit constituie o mărturie clară pentru viitor.
(289) Căci, pe bună dreptate, aceia care se deosebeau după naştere şi după mamele lor din
care proveneau, trebuiau să aibă parte de destine şi de sfaturi diferite, căci scopul lor în viaţă
era diferit şi de aceea moştenirea lor era alcătuită, ca să spunem aşa, din oracole şi profeţii
diferite. (290) Prin urmare, aceste lucruri sunt minunate; şi cel mai minunat este finalul
scrierilor sale sacre, care reprezintă pentru întreaga carte a legii ceea ce este capul pentru un
animal. (291) Pentru că atunci când era pe punctul de a pleca şi când stătea, ca să spunem aşa
în locul de unde urma să zboare şi să îşi termine călătoria la cer, s-a simţit din nou inspirat şi
plin de Duhul Sfânt, aşa că pe când încă mai trăia a profeţit ce urma să se întâmple cu el după
moarte, relatând, deşi încă nu murise, cum a fost înmormântat fără ca cineva să fie de faţă şi
să îi ştie mormântul, pentru că de fapt a fost pus în mormânt nu de mâini muritoare, ci de

592
puterile nemuritoare, aşa că nu a fost pus în mormântul strămoşilor săi, ci asupra sa a coborât
un har de care niciun om nu a mai avut parte; şi mai departe a relatat cum a fost plâns de
întregul popor timp de o lună de zile şi cum toţi şi-au arătat tristeţea şi durerea la amintirea
binecuvântărilor de negrăit pe care le revărsase peste fiecare om şi peste întrega comunitate,
precum şi la amintirea înţelepciunii cu care îi condusese. (292) Aşa a trăit şi a murit acest rege
şi legiuitor şi Mare Preot şi profet, care a fost Moise, după cum ne relatează Sfintele Scripturi.

593
 26. DECALOGUL

I. (1) În tratatele mele anterioare am prezentat viaţa lui Moise şi vieţile altor oameni
înţelepţi pe care Sfintele Scripturi şi legile nescrise îi consideră a fi fondatorii şi conducătorii
poporului nostru; iar acum, conform ordinii fireşti a discuţiei mele, voi descrie cu exactitate
caracterul acelor legi consemnate în scris, nelăsând deoparte niciuna din semnificaţiile lor
alegorice care pot fi ocultate de limbajul manifest, şi asta din iubire pentru cunoaşerea care se
ascunde sub ceea ce este evident, cunoaştere care poate fi adusă la lumină prin strădaniile
noastre. (2) Iar celor care se întreabă de ce legiuitorul nu a dat legile în oraşe, ci le-a dat în
mijlocul deşertului, le vom spune, în primul rând, că în general oraşele sunt pline de ticăloşii
de negrăit, şi de acte îndrăzneţe de impietate împotriva Divinităţii, şi de nedreptăţi pe care
oamenii şi le fac unii altora; (3) căci nimic nu este neprihănit, întrucât falsul predomină în
raport cu ceea ce este autentic, iar ceea ce este plauzibil în raport cu ceea ce este adevărat;
pentru că în esenţă lucrurile sunt false, dar ele sugerează imagini plauzibile, care îi amăgesc
pe locuitorii oraşelor; (4) şi tot în oraşe apare şi acel inamic, care este mândria, pe care unii o
admiră şi o venerează, ridicându-se în slăvi şi umplându-se de opinii deşarte, purtând coroane
de aur şi robe purpurii, având numeroşi slujitori şi multe trăsuri, care îi fac să se umfle în pene
pe toţi aceia care sunt consideraţi norocoşi şi fericiţi, căci uneori înhamă la trăsurile lor catâri
sau cai, iar alteori chiar oameni, care au poverile legate de gât, din pricina brutalităţii
stăpânilor lor, şi care se prăbuşesc sufleteşte înainte ca trupul să le cedeze.
II. (5) Şi tot aşa, mândria este cauza multor altor rele, cum ar fi obrăznicia, aroganţa şi
lipsa de pietate. Iar acestea se află la originea războaielor cu străinii şi a războaielor civile,
căci nu permit ca vreun lucru pe undeva să rămână în pace, fie că este vorba de vreun bun
public sau privat, aflat pe mare sau pe uscat. (6) Şi de ce să menţionez doar afronturile pe care
oamenii şi le aduc unii altora? Căci mândria neglijează chiar şi lucrurile divine, cu toate că în
general acestora li se cuvin cele mai înalte onoruri. Dar ce onoare ar putea exista acolo unde
lipseşte adevărul onorabil şi real, căci falsitatea, pe de altă parte, este prin natura sa lipsită de
onoare; (7) iar pentru cei ce văd limpede, neglijarea lucrurilor divine este evidentă; căci prin
arta pictorilor şi a sculptorilor oamenii şi-au făurit o varietate infinită de obiecte şi s-au
înconjurat cu temple şi altare, pe care le-au decorat cu imagini şi statui, precum şi cu alte
reprezentări, acordând onorurile celeste unor lucruri neînsufleţite, (8) iar pe aceşti oameni
Sfintele Scripturi îi aseamănă pe bună dreptate cu cei născuţi din prostituate. Căci aşa cum
aceştia sunt copiii tuturor iubiţilor pe care i-au avut mamele lor şi pe care ei îi numesc taţi,
neştiind cine este tatăl lor adevărat, tot aşa şi oamenii din oraşe, care nu-l cunosc pe
Dumnezeul adevărat şi real, şi-au făurit o mulţime de zeităţi false. (9) De asemenea, întrucât
diferite popoare au tratat cu onoruri divine diferite fiinţe, diversitatea de opinii în privinţa
Fiinţei Supreme a dat naştere şi unor dispute pe marginea altor subiecte; aşa că în primul rând,
având în vedere toate aceste lucruri, Moise a hotărât să dea legile în afara oraşului. (10) În al
doilea rând, el s-a gândit că sufletul omului care urmează să primească legile sacre trebuie
neapărat să se purifice de toate petele, oricât de dificil ar fi acest lucru, referindu-se la petele
pe care le-au dobândit în urma contactului cu mulţimea amestecată a oamenilor din oraşe;
(11) iar aşa ceva nu poate fi înfăptuit decât dacă omul locuieşte separat de aceştia, şi cu toate
acestea purificare nu se realizează imediat, ci mult mai târziu, atunci când păcatele săpate
adânc în suflet încep treptat-treptat să se estompeze şi să nu se mai vadă atât de clar, până
când în cele din urmă vor dispărea în totalitate; (12) procedând astfel, cei iscusiţi în arta
medicinii îşi salvează pacienţii; căci ei nu cred că este bine să le dea de mâncare înainte să
îndepărteze cauza bolilor acestora; pentru că atât timp cât bolile rămân, hrana este inutilă,
fiind vătămătoare pentru suferinţele lor.

594
 III. (13) Aşadar, în mod firesc, el şi-a condus poporul departe de influenţele
vătămătoare ale oraşelor, ducându-i pe oameni în deşert, pentru a le putea purifica sufletul de
păcat; în acest scop, el le-a oferit hrană pentru minte; şi din ce altceva ar putea fi alcătuită
această hrană dacă nu din legile şi raţionamentele divine? (14) În al treilea rând, oamenii care
pleacă cu corabia într-o călătorie îndelungată, şi care au părăsit deja portul, nu se apucă abia
atunci să-şi pregătească catargul, odgoanele şi cârma, ci le pregătesc cât încă se află pe uscat,
astfel încât călătoria lor să fie încununată de succes; de aceea, Moise nu a considerat oportun
ca poporul său, după ce şi-a primit moştenirea şi s-a stabilit în oraşe, să înceapă să caute legi
prin care să se conducă; ci s-a gândit că este mai bine să aibă deja pregătite legi pe care să le
cunoască, prin care popoarele sunt guvernate în siguranţă, şi abia apoi să se aşeze în oraşe,
fiind gata să folosească legile drepte care li s-au dat, astfel încât să participe cu toţii la
împărţirea acelor lucruri care se cuvin fiecărei persoane.
IV. (15) Şi unii spun că mai există şi o a patra cauză, care nu se îndepărtează de
adevăr, ci este strâns legată de acesta; aşa că, întrucât era necesar ca în mintea oamenilor să
fie sădită convingerea că aceste legi nu erau inventate de om, ci că erau nişte oracole venite
indiscutabil de la Dumnezeu, el şi-a condus poporul cât mai departe de oraşe, ducându-l în
adâncul pustului, acolo unde nimic nu putea fi cultivat (16) şi unde apa lipsea, pentru ca fiind
lipsiţi de hrană şi aşteptând să piară de foame şi de sete, să se trezească pe neaşteptate în
mijlocul unui belşug de lucruri necesare, ivite de la sine de jur împrejurul lor; căci cerul însuşi
făcea să plouă peste ei cu o hrană numită mana, iar pe deasupra lor zburau stoluri dense de
prepeliţe; iar apa amară a fost îndulcită pentru a putea fi băută, iar stânca abruptă a revărsat
izvoare cu apă dulce; aşa că nu mai era nevoie să jinduiască după Nil, nici să se întrebe dacă
legile erau date de Dumnezeu, căci primiseră dovada cea mai clară despre acest lucru prin
faptul că scăpaseră de lipsuri şi aveau parte de un belşug mai presus de orice aşteptări; (17)
întrucât puteau vedea că cel ce le dăduse strictul necesar pentru a putea trăi, le dădea acum şi
mijloacele pentru un trai bun; aşa că strictul necesar se referea la hrana şi la apa de băut pe
care le găseau, cu toate că nu munceau pentru ele; însă pentru a trăi bine, într-un mod firesc şi
decent, aveau nevoie de legi şi reguli, cu ajutorul cărora să progreseze din punct de vedere
spiritual.
V. (18) Acestea sunt cauzele probabile ce ne permit să explicăm problema analizată;
căci adevăratele cauze, doar Dumnezeu le ştie. Şi după ce am spus ceea ce trebuie cunoscut în
legătură cu aceste chestiuni, voi continua acum să discut cu precizie şi exactitate despre legi;
în primul rând, trebuie să menţionez faptul că unele din ele au fost date direct de Dumnezeu,
fără ajutorul altcuiva, pe când altele au fost promulgate prin intermediul lui Moise, profetul
său, pe care l-a ales dintre toţi oamenii datorită caracterului său minunat, considerându-l a fi
tălmăcitorul cel mai potrivit al voinţei sale. Ei bine, acele legi pe care le-a dat El însuşi sunt
atât legi generale, cât şi enunţuri cuprinzând legi specifice; pe când cele date prin intermediul
profetului său au o altă natură; (20) şi le voi explica pe fiecare în parte atât cât îmi va sta în
putinţă.
VI. În primul rând, voi vorbi despre acele enunţuri care cuprind legi generale, pe care
trebuie să le admirăm în primul rând datorită numărului lor, întrucât acestea formează
numărul perfect al decadei, care conţine toate numerele, atât pe cele pare, cât şi pe cele impare
şi pare-impare {1}{Liddell şi Scott afirmă că aici se face trimitere la numerele pare care prin
împărţire devin impare, aşa cum sunt 2, 6, 10, 14, etc.); numerele pare se aseamănă cu
numărul doi, cele impare cu numărul trei, iar cele pare-impare cu numărul şase, din care
rezultă prin înmulţire toate numerele care există, precum şi fracţiile supraunitare şi subunitare;
(21) de asemenea, decada conţine şi toate progresiile; cea artimetică, în care fiecare termen al
şirului este mai mare decât cel anterior, aşa cum sunt numerele unu, doi şi trei; şi cea
geometrică, în care raportul dintre al doilea termen şi primul termen este egal cu raportul
dintre al treilea termen şi al doilea termen, aşa cum se întâmplă în cazul numerelor unu, doi şi

595
patru; la fel şi în cazul înmulţirii, care dublează, triplează sau, pe scurt, multiplică orice
număr; şi tot aici se includ şi acele numere care sunt mai mari cu o doime sau cu o treime
decât altele (n.t. aşa cum sunt fracţiie 3/2 şi 4/3), precum şi alte numere aflate în raporturi
diferite. De asemenea, aici este inclusă şi proporţia armonică, potrivit căreia numărul aflat
între alte două numere îl depăşeşte pe cel de dinaintea sa şi este depăşit de cel de după el cu
aceeaşi cantitate, aşa cum se întâmplă cu numerele trei, patru şi şase (n.t. 4 este mai mare
decât 3 cu 1/3 din 3 şi este mai mic decât 6 cu 1/3 din 6). (22) Decada mai cuprinde şi
proprietăţile specifice triunghiurilor, pătratelor şi altor figuri poligonale, precum şi
proprietăţile specifice rapoartelor simfonice, cum sunt pătrimea, ce rezultă din raportul 4:3, şi
cincimea, ce se exprimă prin raportul 3:2. De asemenea, include şi diapazonul, unde proporţia
este dublă, aşa cum este raportul 2:1, precum şi diapazonul dublu, unde primul număr este de
patru ori mai mare decât al doilea, aşa cum este raportul 8:2. (23) De aceea, cred că primii
filozofi care au dat nume lucrurilor au făcut o treabă bună. Căci erau oameni înţelepţi, care au
numit numărul zece decadă (δεκάδα), adică cea care primeşte toate lucrurile (ώσανει δεχάδα
ούσαν), pentru că ea primeşte (δέχεσθαι) şi conţine toate numerele, toate fracţiile, toate
proporţiile, toate armoniile şi toate simfoniile.
VII. (24) Mai mult decât atât, pe lângă cele ce s-au spus, oricine poate admira decada
din motivul care urmează, adică pentru faptul că ea conţine în sine însăşi o natură lipsită de
intervale, dar care totuşi le poate cuprinde pe toate. Ei bine, acea natură lipsită de intervale
este punctul; iar naturile care pot cuprinde intervalele sunt linia, suprafaţa şi corpul. (25) Căci
elementul mărginit de două puncte este linia; iar ceea ce are două dimensiuni sau două
intervale este suprafaţa, căci şi lăţimea este o linie; iar ceea ce are trei intervale este un corp,
care pe lângă lungime şi lăţime are şi adâncime. Iar natura este mulţumită de cele trei naturi;
pentru că în afară de acestea trei, ea nu a mai zămislit altele. (26) Aşa că numerele arhetipale
sunt o reflectare a celor trei naturi: unu reprezintă punctul, doi este linia, trei este suprafaţa, iar
patru este corpul solid; din combinaţia acestora, adică din numerele unu, doi, trei şi patru ia
naştere decada, care mai prezintă şi alte frumuseţi în afara celor vizibile. (27) Căci s-ar putea
spune că infinitatea numerelor se reduce la decadă, pentru că aceasta este constituită din patru
termeni, şi anume unu, doi, trei şi patru; şi aceiaşi termeni din categoria zecilor dau naştere
numărului o sută; pentru că zece, plus douăzeci, plus treizeci, plus patruzeci fac o sută. Şi tot
aşa din sute ia naştere numărul o mie, iar mai apoi numărul zece mii. (28) Iar unitatea, decada,
suta şi mia sunt cei patru termeni din care ia naştere numărul zece, care pe lângă elementele
arătate până acum conţine şi alte numere, aşa cum sunt numerele prime, divizibile doar prin
unu, adică numerele trei, cinci sau şapte; şi pătratul, care este numărul patru (n.t. 22 = 4), ce
rezultă din produsul a două numere egale (n.t. 2 x 2 = 4). La fel şi cubul, care este numărul
opt (n.t. 23), fiind alcătuit din produsul a trei părţi egale (n.t. 2 x 2 x 2 = 8), ca şi numărul
perfect, adică numărul şase, care este egal cu produsul termenilor care îl compun (n.t. 1 x 2 x
3 = 6)
VIII. (29) Dar ce nevoie avem să enumerăm calităţile remarcabile ale decadei, al căror
număr este infinit, ca şi cum sarcina noastră prioritară ar fi una lipsită de importanţă, dând
impresia că aceasta este o chestiune care-i interesează doar pe cei aplecaţi spre studiul
matematicii? Aşa că pentru moment vom lăsa deoparte celelalte aspecte; dar poate că totuşi
nu ar fi lipsit de temei să mai dăm un exemplu; (30) pentru că cei ce s-au dedicat doctrinelor
filozofice spun că acele lucruri pe care le numin categorii ale naturii sunt în număr de zece:
esenţa, calitatea, cantitatea, relaţia, activitatea, pasivitatea, starea, poziţia şi cele două
elemente fără de care numic nu poate exista, adică timpul şi spaţiul. (31) Căci nimic nu este
lipsit de ele; eu, spre exemplu, mă împărtăşesc din esenţă, luând câte ceva din fiecare element
care a stat la baza creaţiei lumii, adică ceva din pământ, ceva din apă, ceva din aer şi ceva din
foc, atât cât îmi este necesar ca să exist. În acelaşi timp, iau ceva şi din calitate, pentru că eu
sunt om; şi din cantitate, căci sunt un om de o anumită mărime. Iau şi din relaţie, pentru că

596
unii sunt în dreapta mea, iar alţii în stânga. De asemenea, sunt activ atunci când frec ceva sau
când dau foc la ceva. Sunt pasiv atunci când sunt tăiat de ceva sau frecat de ceva. Sunt într-o
anumită stare atunci când port haine sau vreun echipament militar. Mă aflu într-o anumită
poziţie atunci când şed sau stau întins. Şi trăiesc în timp şi spaţiu, căci niciuna din categoriile
pe care tocmai le-am menţionat nu poate exista în afara acestor două elemente.
IX. (32) Am spus suficiente lucruri referitoare la aceste chestiuni; dar acum va trebui
să ne concentrăm la cele ce urmează, şi anume la faptul că cel care a dat întregului popor de
bărbaţi şi femei adunaţi laolaltă aceste zece precepte, sau oracole, sau legi, sau reglementări, a
fost Tatăl universului. A făcut El oare acest lucru pe un ton blând? Nicidecum! Să nu lăsaţi o
astfel de idee să vă pătrundă în minte; căci Dumnezeu nu este om, ca să aibă nevoie de gură,
şi de limbă, şi de trahee, (33) ci eu cred că El a făcut atunci un miracol extraordinar şi
deosebit de sfânt, poruncind aerului să creeze un sunet mai minunat decât acela ce putea fi
scos de toate instrumentele existente, un sunet de o armonie desăvârşită; iar acesta nu era nici
neînsufleţit, dar nici nu se asemăna cu cel izvorât din natura alcătuită din suflet şi trup; ci mai
degrabă era vorba de un suflet raţional, plin de claritate şi limpezime, pe care aerul l-a dat la
iveală şi l-a transformat într-un fel de foc arzător, aşa încât se auzea ca o voce puternică şi
distinctă, asemănătoare cu suflul care trece printr-o trompetă, fapt pentru care cei aflaţi la
distanţă păreau să audă la fel de bine ca şi cei situaţi în apropierea sa. (34) Căci vocile
oamenilor, atunci când străbat o distanţă mai mare, devin în mod firesc din ce în ce mai slabe,
aşa că cei aflaţi mai departe de ei nu le pot distinge foarte bine, pentru că intensitatea
sunetului scade odată cu distanţa, întrucât organele care emit vocea sunt şi ele pieritoare. (35)
Însă Dumnezeu, a cărui suflare este extrem de viguroasă, a dat naştere unei voci miraculoase,
ale cărei sunete s-au împrăştiat în toate direcţiile, făcând ca sfârşitul să fie la fel de limpede ca
şi începutul, sădind astfel în sufletul fiecărui om un simţ al auzului cu mult superior celui al
urechilor. Căci acesta din urmă, fiind un simţ extern oarecum mai lent, rămâne inactiv până în
momentul în care este lovit de aerul aflat în mişcare. Însă auzul minţii inspirate îl depăşeşte cu
mult, întrucât aleargă cu viteza cea mai mare în întâmpinarea lucrurilor rostite.
X. (36) Cam acestea ar fi de spus despre vocea divină. Însă cineva s-ar putea întreba, şi
pe bună dreptate, care este cauza lucrurilor care s-au petrecut; căci Moise a adunat mulţimea
într-un singur loc şi a transmis cele zece porunci ca şi cum nu s-ar fi adresat mai multor
persoane, ci unui singur om, spunând:

Să nu fii desfrânat.
Să nu furi.
Să nu ucizi {2}{Exodul 20:13}.

Şi a mai dat şi alte şapte porunci de acelaşi fel. (37) Prin urmare, trebuie să spunem că
el doreşte să predea aici o lecţie minunată celor care citesc Sfintele Scripturi, şi anume aceea
că orice om care respectă legea şi i se supune lui Dumnezeu este vrednic de aceeaşi cinste
care se cuvine întregului popor, oricât de numeros ar fi acesta, şi chiar tuturor popoarelor de
pe pământ. Şi cred că se cuvine să merg şi mai departe şi să spun că merită aceeaşi onoare ca
întreaga lume; (38) pentru că în alt pasaj al Scripturilor, atunci când laudă un om drept, îi
spune, „Eu sunt Dumnezeul tău” {3}{Geneza 17:1}. Însă aceeaşi fiinţă era şi Tatăl întregii
lumi; aşa că toţi supuşii săi intră în aceeaşi categorie, iar dacă îi vor fi pe plac Guvernatorului
suprem, aceştia se vor bucura de aceeaşi acceptare şi de aceeaşi onoare. (39) În al doilea rând,
trebuie să spunem că oricine se adresează mulţimii nu vorbeşte fiecărui om în parte, de aceea,
atunci când acesta porunceşte sau interzice ceva, acele lucruri trebuie puse neapărat în
practică de fiecare individ care îl ascultă, ca şi de întreaga mulţime considerată laolaltă; căci
omul care crede că mustrarea i se adresează lui însuşi este mai doritor să facă ceea ce trebuie;
însă cel care o aude ca şi cum ar fi adresată mai multor oameni, rămâne într-o oarecare

597
măsură surd la cele spuse, făcând din mulţime un fel de văl şi de scuză pentru îndărătnicia sa.
(40) O a treia latură a problemei este faptul că nici un rege şi niciun tiran nu au dreptul să
trateze un om obişnuit cu obrăznicie şi aroganţă; ci aceştia ar trebui să vină ca învăţăcei la
şcoala legilor sacre, ca să se relaxeze, să se dezveţe de a-şi da aere, şi să se supună dreptei
raţiuni. (41) Căci dacă Dumnezeul cel necreat, nemuritor şi veşnic, care nu are nevoie de
nimic şi care a făcut universul, binefăcătorul şi Regele tuturor regilor, Dumnezeul tuturor
dumnezeilor, nu poate să treacă cu vederea nici cea mai măruntă fiinţă umană, ci chiar a
considerat-o vrednică să o desfete cu oracole şi legi, ca şi cum s-ar afla la o agapă, pregătind
pentru ea o petrecere care să-i împrospăteze şi să-i expansioneze sufletul ce ascultă de voinţa
divină, făcând ca totul să semene cu o ceremonie măreaţă, atunci cum aş putea eu, care sunt
un simplu muritor, să fiu cu nasul pe sus şi să mă umflu în pene, purtându-mă cu obrăznicie
cu egalii mei, a căror soartă, poate, este diferită de a mea, dar a căror relaţie cu mine este
egală şi desăvârşită, întrucât aceştia sunt copiii aceleiaşi mame, care este natura. (42) Prin
urmare, mă voi comporta într-o manieră afabilă, curtenitoare şi conciliatoare cu toţi oamenii,
chiar dacă voi domni peste întregul pământ şi peste întreaga mare; şi voi proceda aşa mai ales
atunci când este vorba de oamenii cei mai necăjiţi şi mai umili, de oamenii lipsiţi de orice
ajutor din partea semenilor lor, de orfanii lipsiţi de un părinte sau de ambii părinţi, de femile
văduve sau de oamenii bătrâni care fie că nu au avut copii, fie că i-au pierdut la o vârstă
fragedă; (43) căci, întrucât şi eu sunt om, nu cred că se cuvine să iubesc gloria şi onorurile
teatrale, de aceea voi trăi potrivit firii mele, fără să-i depăşesc hotarele, ci antrenându-mi
mintea să privească evenimentele omeneşti cu mulţumire şi calm. Nu doar pentru că
schimbările neprevăzute pot face ca lucrurile să capete o altă înfăţişare, atât în cazul celor care
se bucură de prosperitate, cât şi în cazul celor aflaţi în nevoi, ci şi pentru că se cuvine ca omul
să nu uite de el însuşi nici atunci când prosperitatea sa rămâne neschimbată şi nezdruncinată.
Acestea sunt motivele pentru care cred că Dumnezeu a exprimat poruncile sale la persoana
întâi, ca şi cum ar fi fost adresate unui singur individ.
XI. (44) Mai mult decât atât, după cum era şi firesc, el a a făcut în acel loc semne şi
lucruri miraculoase, cu bubuituri de tunet prea puternice pentru a putea fi suportate, cu fulgere
strălucitoare, cu sunete de trâmbiţă invizibilă care ajungeau la mare distanţă, cu un nor în
formă de stâlp care se deplasa atingând pământul, în timp ce partea superioară se ridica până
la cer; şi în ultimul rând, dând la iveală un foc divin, care a întunecat ţinutul cu un nor de fum.
Căci se cuvenea ca la venirea puterii lui Dumnezeu niciunul din elementele lumii să nu
rămână tăcut, ci toate să se pună în mişcare pentru a-l sluji. (45) Iar oamenii care se aflau
acolo se păstraseră puri de orice legătură cu femeile şi se abţinuseră de la orice plăcere, cu
excepţia faptului că mâncaseră hrana necesară, iar apoi se purificaseră timp de trei zile cu băi
şi abluţiuni, spălându-şi hainele şi îmbrăcându-se cu veşminte de un alb imaculat; aşa că
stăteau în vârful picioarelor şi îşi încordau auzul, aşa cum le ceruse Moise, care îi prevenise să
se pregătească pentru adunarea solemnă; pentru că ştia că aceasta va avea loc, întrucât
Dumnezeu, atunci când l-a chemat singur, i-a dat o poruncă profetică în acest sens. (46) Şi o
voce răsuna din mijlocul focului care se revărsa din cer, o voce minunată şi înfricoşătoare,
căci focul era înzestrat cu o voce care vorbea pe înţelesul ascultătorilor, şi care se exprima în
cuvinte cu o claritate atât de mare, încât oamenii păreau mai degrabă să o vadă decât să o
audă. (47) Iar legea depune mărturie pentru exactitatea afirmaţiei mele acolo unde spune, „Iar
oamenii vedeau această voce foarte clar”. Căci, într-adevăr, vocea omului este făcută să fie
auzită; dar vocea lui Dumnezeu este reală şi poate fi văzută cu adevărat. De ce? Pentru că tot
ce spune Dumnezeu nu sunt cuvinte, ci fapte pe care ochii le percep înaintea urechilor. (48)
De aceea se spune, într-un mod foarte frumos şi aşa cum se cuvine când este vorba de
demnitatea lui Dumnezeu, că vocea venea din mijlocul focului; pentru că oracolele lui
Dumnezeu sunt rafinate şi testate cu ajutorul focului, aşa cum se întâmplă şi cu aurul. (49) Iar
Dumnezeu ne mai sugerează şi altceva. Căci aşa cum proprietăţile focului sunt să dea lumină

598
şi să ardă, tot aşa şi aceia care se supun poruncilor divine vor trăi veşnic ca într-o lumină ce
nu se întunecă niciodată, pentru că legile le vor lumina sufletul asemenea unor stele. Însă toţi
aceia care sunt îndărătnici şi neascultători vor fi cuprinşi de foc, şi arşi, şi mistuiţi de poftele
lor interne, care asemenea focului, vor distruge viaţa celor care se lasă în voia lor.
XII. (50) Acestea au fost, aşadar, lucrurile pe care trebuia să le explic mai întâi. Însă
acum va trebui să ne ocupăm de poruncile propriu-zise şi să analizăm toate problemele
importante la care se referă. Ei bine, acestea fiind zece la număr, Dumnezeu le-a împărţit în
două grupuri de câte cinci, pe care le-a săpat pe două lespezi (n.t. numite table). Şi primele
cinci sunt mai importante, fiind vrednice de o onoare mai mare; însă celelalte cinci ocupă un
loc inferior. Dar ambele table sunt frumoase şi benefice pentru viaţă, deschizând oamenilor
drumuri drepte şi netede, având acelaşi scop, şi anume acela de a asigura progresul ferm al
sufletelor care doresc necontenit să aibă parte de binele desăvârşit. (51) Ei bine, primele cinci
(n.t. porunci) de ordin superior se referă la următoarele aspecte: la principiul monarhic pe
baza căruia se guvernează lumea; la imagini şi statui, pe scurt la toţi idolii făuriţi de mâna
omului; la îndatorirea de a nu lua numele lui Dumnezeu în deşert; la ziua a şaptea, care este o
zi sfântă şi care trebuie respectată potrivit sfinţeniei ei; şi la cinstirea părinţilor, a fiecăruia în
parte şi a ambilor la un loc. Aşadar, o tablă începe cu Dumnezeu, care este Tatăl şi Creatorul
universului, şi se termină cu părinţii omului, care îi imită natura, dând naştere altor indivizi.
Iar cealaltă tablă de cinci conţine interdicţii împotriva desfrânării, a uciderii, a furtului, a
mărturiei mincinoase şi a lăcomiei. (52) Însă va trebui să ne ocupăm fiecare dintre aceste
oracole separat, cu maximă atenţie, fără a considera că vreunul dintre ele este inutil. Ei bine,
sursa transcendentă a tuturor fiinţelor vii este Dumnezeu, iar sursa tuturor virtuţilor este
pietatea. Prin urmare, va trebui să vorbim mai întâi despre aceste două principii. O eroare
destul de mare a pus stăpânire pe majoritatea oamenilor în privinţa unui subiect important,
care este mai presus de orice alte subiecte şi care s-a întipărit cu cea mai mare corectitudine şi
întru adevăr în mintea tuturor; (53) căci unele popoare şi-au făcut zei din cele patru elemente,
pământul şi apa, focul şi aerul. Alţii au ridicat la rangul de divinităţi soarele şi luna, planetele
şi stelele fixe. Pe când alţii au zeificat întreaga lume. Şi cu toţii au inventat tot felul de
denumiri false, pentru că aceşti zei falşi l-au ascuns vederii pe Creatorul suprem şi străvechi,
pe stăpânul oraşului măreţ, pe generalul armatei invincibile, pe cârmaciul care călăuzeşte
toate lucrurile pentru ca acestea să dăinuiască; (54) căci ei numesc pământul Kore sau
Demetra sau Pluto. Iar marea o numesc Poseidon, născocind în plus un număr de zeităţi
marine care îi slujesc, precum şi numeroşi însoţitori, atât de parte masculină, cât şi de parte
feminină. Aerul îl numesc Hera; focul, Hefaistos; soarele, Apollo; luna, Artemis; luceafărul,
Afrodita; planeta Mercur, Hermes; (55) şi au dat nume tuturor stelelor, iar aceste nume au fost
preluate de făuritorii de legende, care au ţesut poveşti imaginare ce amăgesc auzul, rămânând
astfel în istorie ca inventatorii acestor nume. (56) De asemenea, în descrierile lor, ei au
împărţit cerul în două părţi, atribuind fiecăreia o emisferă, una situată deasupra pământului,
iar cealaltă dedesubt, pe care le-au numit Dioscuri {4}{διόσ κουρoi, fiii lui Zeus, adică Castor
şi Polux. Gemenii zodiacului. Virgiliu, în Eneida 6.121, face aluzie la povestea vieţii şi a
morţii lor în zile diferite, căci Enea spune: „Dacă Polux ar putea să renunţe la viaţă alternativ/
Şi-ar putea elibera fratele; şi zilnic ar putea/ Să meargă când sus, când jos”}; căci au inventat
apoi a poveste minunată, care spune că aceştia trăiau o zi da, o zi nu. (57) Pentru că dacă cerul
se roteşte neîncetat, fără niciun fel de întrerupere, rezultă că zilnic fiecare emisferă trebuie să
se afle într-o poziţie diferită faţă de cea din ziua precedentă, deoarece totul se întoarce cu
susul în jos, sau cel puţin aşa avem impresia; căci de fapt, atunci când vorbim despre o figură
sferică nu putem spune că există un punct situat cel mai sus şi un altul situat cel mai jos. Ci
această chestiune depinde doar de poziţia noastră; aşadar, ceea ce este deasupra capului nostru
se spune că este cel mai sus, iar ceea ce este în direcţie opusă va fi cel mai jos. (58) În
consecinţă, celui care ştie să se raporteze la filozofie într-o manieră autentică şi cu un spirit

599
onest, şi care aspiră la o pietate pură şi fără de păcat, Dumnezeu îi dă porunca cea mai
frumoasă şi cea mai sfântă, aceea de a nu crede că vreuna din părţile lumii se ridică la rangul
de stăpân, întrucât toate acestea au fost create; iar faptul că au fost create implică şi
posibilitatea nimicirii lor, chiar dacă prin providenţa Creatorului unele lucruri create pot
deveni nemuritoare; şi a existat un timp când lucrurile nu aveau existenţă, însă ar fi lipsit de
pietate să spunem că a existat o vreme când Dumnezeu nu era, şi că a fost născut mai târziu,
ceea ce ar însemna că nu este veşnic.
XIII. (59) Însă unii oameni au o judecată atât de prostească în privinţa acestor
chestiuni, încât nu doar că zeifică aceste lucruri menţionate mai sus, ci îl consideră pe fiecare
dintre ele ca fiind zeitatea supremă, fie din cauză că sunt pur şi simplu ignoranţi în privinţa
Dumnezeului cel viu şi adevărat, fie că nu sunt instruiţi ori că nu vor să se instruiască; căci ei
cred că lucrurile nu au nicio cauză invizibilă şi perceptibilă doar prin intelelct, pentru că toate
constituie obiecte ale simţurilor externe, cu toate că dovada cea mai clară cu putinţă se află la
îndemână; (60) întrucât ei trăiesc, plănuiesc şi fac tot ceea ce face omul într-o viaţă doar
datorită sufletului, însă pe acesta nu l-au putut vedea niciodată, şi nu ar reuşi să-l vadă nici
dacă s-ar strădui din toate puterile, dorind să perceapă imaginea cea mai frumoasă; căci
văzându-l, ar putea înţelege, printr-un fel de comparaţie, natura necreată şi veşnică a lui
Dumnezeu, cel care conduce şi dirijează întreaga lume în aşa fel încât să o facă să dăinuie, cu
toate că El rămâne invizibil. (61) Prin urmare, dacă cineva ar atribui satrapilor şi viceregilor
onoarea care se cuvine măreţului rege, ar însemna nu doar că este omul cel mai ignorant şi
mai stupid de pe pământ, ci ar demonstra că este şi foarte temerar, căci ar da sclavilor ceea ce
aparţine stăpânului; şi tot aşa, să ştiţi că cel care-l slăveşte pe Creator cu aceleaşi onoruri pe
care le atribuie şi creaturii este cel mai prost şi mai nedrept dintre toţi oamenii, întrucât
atribuie aceleaşi lucruri unor realităţi diferite, şi nu în sensul că onorează ceea ce este inferior,
ci că ia onorurile respective de la elementul superior. (62) Mai sunt şi alţii, care sunt atât de
lipsiţi de pietate, încât nici măcar nu atribuie Creatorului şi creaturii onoruri similare, ci
atribuie celei din urmă toate onorurile, şi tot respectul, şi toată veneraţia, pe când primul nu
primeşte absolut nimic, căci nici măcar nu este considerat vrednic de respectul de a fi amintit;
căci aceşti oameni uită de cel care este singurul de care ar trebui să-şi amintească, pentru că
scopul lor, nebuni şi nefericiţi ce sunt, este acela de a ajunge la o uitare intenţionată. (63) Şi
tot aşa, unii sunt posedaţi de o nebunie obraznică şi gălăgioasă, care îi face să dea la iveală
impietatea ce le sălăşluieşte în inimă, de aceea îndrăznesc să blasfemieze Divinitatea, dând
frâu liber limbii clevetitoare, dorind în acelaşi timp să îi jignească pe cei pioşi, ce vor simţi pe
dată o durere indescriptibilă şi ireconciliabilă, care le intră prin urechi şi li se răspândeşte în
întregul suflet; căci acesta este instrumentul principal al oamenilor lipsiţi de pietate, cu
ajutorul căruia reuşesc să îi ţină în frâu pe iubitorii lui Dumnezeu, pentru că aceştia din urmă
vor considera că pentru moment este mai bine să păstreze tăcerea, ca nu cumva să îi provoace
pe cei dintâi să devină din ce în ce mai răi.
XIV. (64) Haideţi, aşadar, să respingem toată această impostură lipsită de pietate şi să
nu venerăm acele lucruri cu care ne înfrăţim, chiar dacă acestea au primit o esenţă mai pură şi
mai nemuritoare decât a noastră (căci toate lucrurile create sunt înfrăţite, tocmai pentru că
sunt create; întrucât tatăl tuturor este unul singur, Creatorul universului); ci mai degrabă
haideţi să ne folosim mintea şi raţiunea şi toată puterea noastră pentru a ne pune cu vigoare în
slujba acelei Fiinţe care este necreată şi veşnică, şi care a făcut universul, fără a ne îndepărta
sau a ne rătăci vreodată de ea şi fără a ceda în faţa dorinţei de a fi pe placul mulţimii, căci din
această cauză este distrus adesea chiar şi acela care ar putea fi salvat. (65) Prin urmare, haideţi
să ne întipărim adânc în sufletul nostru prima poruncă, care este cea mai sacră dintre toate, şi
anume aceea de a crede că există un singur Dumnezeu, fiinţa supremă, şi că doar El trebuie
venerat; şi să nu lăsăm doctrina politeistă să atingă urechile acelui om care obişnuieşte să
caute adevărul cu puritate şi cu o inimă sinceră; (66) pentru că slujitorii soarelui, lunii şi ai

600
tuturor corpurilor cereşti, în totalitatea lor sau luate separat, se înşală amarnic (şi cum să nu se
înşele dacă în locul domnitorului ei îi slăvesc pe slujitori?); totuşi, aceşti oameni păcătuiesc
mai puţin decât alţii, care au modelat piatra, şi argintul, şi aurul, şi alte asemenea materiale
după bunul lor plac, făurindu-şi picturi, şi statui, şi tot felul de alte lucruri care au ieşit din
mâinile lor; căci în aceste cazuri, arta sculptorilor, a pictorilor şi a meşterilor a fost
vătămătoare pentru viaţa omului, întrucât s-a răspândit în întreaga lume locuită. (67) Căci ei
au extirpat partea cea mai frumoasă a sufletului, şi anume credinţa în Dumnezeul cel veşnic
viu; prin urmare, aşa cum se întâmplă cu navele lipsite de balast, aceştia sunt aruncaţi
necontenit încoace şi încolo, fiind purtaţi la întâmplare, neputând să ajungă la cer, fiind
incapabili să se ancoreze în adevăr şi fiind orbi în privinţa acelui lucru care merită văzut şi
pentru care este nevoie de o privire ascuţită; (68) şi am impresia că aceşti oameni au o viaţă
mai nefericită decât aceia lipsiţi de vederea trupească; căci aceştia din urmă fie au fost
vătămaţi fără voia lor, fie au avut parte de boli grele ale ochilor, fie au căzut victime
uneltirilor puse la cale de vrăjmaşii lor; însă ceilalţi, nu numai că şi-au întunecat ochiul
sufletului, ci chiar au renunţat definitiv la el în mod deliberat; (69) prin urmare, acei oameni
nefericiţi au parte de milă, însă ceilalţi sunt pedepsiţi pe bună dreptate pentru că sunt răi şi
pentru că nu vor să recunoască o realitate pe care chiar şi un prunc ar înţelege-o, şi anume
faptul că Creatorul este mai bun decât orice creatură; pentru că este mai bătrân şi pentru că
este, ca să spunem aşa, tatăl tuturor lucrurilor pe care le-a creat. Şi El este superior şi în
privinţa puterii, întrucât elementul activ este mai presus de cel pasiv. (70) Iar ca să fie
consecvenţi în păcatul lor, ar fi trebuit să îi divinizeze şi pe pictori şi sculptori, însă în loc de
asta ei i-au lăsat în obscuritate, fără ca aceştia să tragă vreun folos, pentru că au zeificat doar
statuile şi picturile lor; (71) şi de cele mai multe ori aceşti artişti au îmbătrânit săraci şi uitaţi
de lume, şi au murit, măcinaţi fiind de tot felul de nenorociri, şi asta în timp ce obiectele
făurite de ei erau acoperite cu purpură şi aur şi tot felul de lucruri splendide, pe care bogăţia le
poate pune la dispoziţie; iar aceste obiecte sunt venerate nu doar de oamenii simpli, ci şi de
cei de viţă nobilă, precum şi de mulţi dintre aceia cu trupul puternic şi frumos. Iar tagma
preoţilor trebuie analizată cu multă rigoare şi atenţie pentru a vedea dacă aceştia sunt fără pată
şi dacă părţile trupului lor sunt perfecte şi la locul lor; (72) dar oricât de rele ar fi aceste
lucruri, totuşi nu sunt cele mai grave, pentru că există ceva de-a dreptul intolerabil; pentru că
eu am cunoscut unii oameni care au făurit idoli la care s-au rugat şi cărora le-au adus jertfe,
când de fapt ar fi fost mai indicat să-şi venereze propriile mâini, ori dacă se temeau să nu fie
consideraţi îngâmfaţi, şi ar fi evitat să facă aşa ceva, atunci ar fi trebuit să-şi venereze
nicovalele, ciocanele, uneltele de sculptat, compasele şi celelalte instrumente cu ajutorul
cărora au dat formă substanţei.
XV. (73) Şi totuşi ar fi bine să le spunem deschis acelor oameni fără minte
următoarele: „Dragii mei, rugăciunea cea mai bună, şi finalul, şi adevărata fericire însemnă să
devenim asemenea lui Dumnezeu. (74) Dar voi, pentru a fi fericiţi, vă rugaţi să deveniţi
asemenea obiectelor pe care le-aţi făurit, aşa că ochii voştri nu văd, urechile voastre nu aud,
nările voastre nici nu respiră, nici nu simt mirosul, limba voastră nici nu vorbeşte, nici nu
gustă, mâinile voastre nici nu dau, nici nu iau, nici nu fac altceva, picioarele voastre nu merg,
şi nu faceţi nimic cu mădularele voastre, ci sunteţi închişi şi păziţi ca şi cum aţi fi într-un
templu sau într-o închisoare, nefăcând altceva decât să vă umpleţi de aburul jertfelor pe care
le aduceţi; căci acesta este singurul lucru bun ce poate fi atribuit acestei construcţii pe care aţi
ridicat-o”. (75) Dar eu cred că se vor umple de indignare la auzul acestor lucruri, căci nu le
vor lua ca pe nişte binecuvântări, ci ca pe nişte blesteme, şi se vor refugia într-un
comportament defensiv, răspunzând la rândul lor cu alte acuzaţii; însă dovada cea mai
grăitoare a impietăţii lor manifeste este faptul că privesc acele lucruri făurite de ei ca pe nişte
zei, nedorind totuşi să devină asemenea lor.

601
 XVI. (76) Prin urmare, nicio fiinţă înzestrată cu suflet nu trebuie să venereze obiecte
neînsufleţite; căci ar fi peste măsură de absurd ca lucrările naturii să fie atribuite acelor lucruri
făurite de mâna omului; iar aceasta nu este singura acuzaţie adusă împotriva Egiptului, de care
se face vinovat întregul popor egiptean, ci mai este şi o alta, având un caracter mai special;
căci pe lângă faptul că se închină statuilor şi imaginilor, ei venerează şi animalele iraţionale,
cum ar fi boul, berbecul şi capra, în legătură cu care au inventat diferite legende; (77) şi au
într-adevăr motive pentru a venera aceste animale, întrucât sunt cele mai domestice şi mai
utile pentru viaţa omului. Boul este animalul care ară, trăgând brazde în care se pune sămânţa,
şi în acelaşi timp el este cel mai puternic dintre toate animalele la treieratul grâului şi la
separarea plevei; berbecul ne dă veşmintele cele mai frumoase pentru acoperirea trupului; căci
dacă am fi goi, am pieri cu uşurinţă din cauza căldurii, a frigului intens, a razelor arzătoare ale
soarelui sau a răcirii aerului. (78) Însă aceştia merg şi mai departe, venerând leii, şi crocodilii,
şi vipera veninoasă, ridicându-le temple şi incinte sacre, aducându-le jertfe şi întrunindu-se în
onoarea lor, participând la procesiuni solemne şi la alte lucruri de felul acesta. Căci dacă ar
căuta în ambele elemente şi printre toate lucrurile care i-au fost date omului de către
Dumnezeu, răscolind pământul şi apa, nu ar găsi pe uscat vreun animal mai sălbatic ca leul şi
nici în apă un altul mai cumplit decât crocodilul, creaturi pe care ei le cinstesc şi le venerează;
(79) şi au zeificat şi multe alte animale, câini, viespi, lupi, păsări, ibişi, şoimi, şi chiar peşti,
venerându-i uneori pe toţi laolaltă, iar alteori doar pe câte unul; şi ce poate fi mai ridicol decât
un astfel de comportament? {5}{acesta a fost unul din lucrurile ridiculizate mai ales de
romani. Juvenal spunea (Sat. 15.1): „Cine nu ştie, prietene, în faţa căror zei monstruoşi/Se
închină locuitorii Egiptului?/Ei cred cu evlavie că şarpele devorează ibisul/Şi că doar
crocodilul este divin;/Alţii, acolo unde se află ruinele Tebei/Şi unde colosul sfărâmat al lui
Memnon scoate un sunet magic,/Au ridicat o brută necioplită, dar strălucitoare,/Închinându-se
în faţa imaginii unei maimuţe!/Şi mii de oameni privesc câinele cu o teamă plină de
sfinţenie,/Însă niciunul nu se închină Dianei”}. (80) În consecinţă, primii străini veniţi în
Egipt au râs şi au ridiculizat foarte mult aceste superstiţii, dar până la urmă au preluat ideile
băştinaşilor; însă toţi aceia care au gustat din învăţătura corectă sunt uimiţi şi consternaţi la
vederea sistemului lor, care înnobilează lucruri ce nu sunt nobile, aşa că simt milă faţă de
aceştia, considerându-i a fi, cum este şi firesc, nişte oameni mai nefericiţi chiar decât obiectele
pe care le venerează, pentru că în sufletul lor ei se transformă exact în acele animale,
devenind nişte brute cu formă umană, revenind astfel la natura lor originară. (81) Prin urmare,
Dumnezeu, respingând prin legile sale aceste zeificări lipsite de pietate ale unor obiecte
nevrednice, i-a poftit pe oameni să îl venereze pe Dumnezeul cel viu şi adevărat; nu pentru că
ar avea nevoie de o astfel de onoare; căci El îşi este sieşi suficient şi nu are nevoie de nimic
altceva; însă a procedat în felul acesta pentru că a dorit să conducă omenirea, care până atunci
rătăcea printr-un pustiu lipsit de cărări, pe drumul de la care să nu se abată, astfel încât
urmându-l să ajungă la finalul cel mai bun dintre toate, şi anume la cunoaşterea Dumnezeului
cel viu şi adevărat, care este cel dintâi şi cel mai desăvârşit dintre toate lucrurile bune; căci din
el curg, ca dintr-un izvor, toate binecuvântările ce se revarsă asupra lumii şi asupra oamenilor
care trăiesc în ea.
XVII. (82) Şi după ce am vorbit de a doua poruncă atât cât am putut de bine, haideţi să
o cercetăm cu atenţie pe cea care urmează, în ordinea în care a fost dată. Următoarea poruncă
este, „Să nu iei numele Dumnezeului tău în deşert”. Ei bine, locul acestei porunci este clar
pentru cei ce pot vedea cu ochii minţii; căci numele vine întotdeauna pe locul doi după
realitatea la care se referă, fiind ca un fel de umbră care urmează trupul. (83) Prin urmare,
după ce s-a vorbit mai întâi de existenţa lui Dumnezeu şi de onoarea care trebuie acordată
Dumnezeului cel veşnic, se porunceşte în continuare ceva referitor la numele său; căci
greşelile oamenilor în această privinţă sunt multe şi variate, având nenumărate întruchipări.
(84) Fiinţa cea mai frumoasă şi mai benefică pentru viaţa omului, şi care are o natură

602
raţională, nu face jurăminte, pentru că adevărul este parte din natura sa şi de aceea simplul său
cuvânt echivalează cu un jurământ. Al doilea lucru bun după faptul că cineva nu jură este
acela ca omul să-şi respecte jurământul; căci prin simplul fapt că jură, individul respectiv ne
demonstrează că există suspiciunea că el nu este o persoană de încredere. (85) Prin urmare,
omul ar trebui să fie şovăielnic şi deloc grăbit dacă există posibilitatea ca prin această
tergiversare să evite să facă un jurământ; dar dacă este obligat să jure, atunci va trebui să nu
trateze cu superficilitate nicio chestiune şi niciun element cu care se confruntă; căci nu este
vorba de ceva lipsit de importanţă, cu toate că frecvenţa acestor situaţii ne face să le privim
astfel. (86) Pentru că jurământul este chemarea adresată lui Dumnezeu de a depune mărturie
în privinţa lucrurilor care sunt îndoielnice; şi fapta cea mai lipsită de pietate este aceea de a-l
lua pe Dumnezeu ca martor la o minciună. Haideţi, vă rog, să privim cu mintea noastră în
interiorul omului care se pregăteşte să jure strâmb; şi vom vedea că acesta nu este liniştit, ci
este plin de dezordine şi confuzie, acuzându-se pe sine însuşi şi complăcându-se în tot felul de
obrăznicii şi de vorbe urâte; (87) căci conştiinţa care sălăşluieşte în interior, şi care nu
părăseşte niciodată sufletul omului, nefiind obişnuită să accepte răul, îşi va păstra întotdeauna
natura, astfel încât va urî răul şi va iubi virutea, fiind în acelaşi timp acuzator şi judecător; în
calitate de acuzator ea va învinui, va suspecta şi va fi ostilă; iar ca judecător va instrui, va
admonesta şi va recomanda persoanei acuzate să îşi schimbe comportamentul, iar dacă va
reuşi să o convingă, se va bucura şi se va împăca cu ea, dar dacă nu va putea face asta, atunci
va porni un război implacabil împotriva ei, atât ziua, cât şi noaptea, cauzându-i răni
incurabile, până când va pune capăt vieţii ei mizerabile şi blestemate.
XVIII. (88) „Ce spui tu?”, i-aş zice omului care jură strâmb, „ai îndrăzni să te duci la
vreuna din cunoştinţele tale şi să-i zici, Prietene, vino şi mărturiseşte în favoarea mea că ai
văzut şi ai auzit unele lucruri, şi că ai fost de faţă în anumite împrejurări, deşi de fapt tu nu ai
habar de nimic? Cred că nu; căci un asemenea comportament ar fi nebunie curată; (89) cu ce
faţă te-ai putea duce la prietenul tău, treaz fiind şi dând impresia că eşti stăpân pe tine, ca să-i
spui, De dragul faptului că ne cunoaştem şi că suntem prieteni, îţi cer să fii nedrept, să încalci
legea şi să fii lipsit de pietate, ca să îmi faci pe plac; când este limpede că dacă ar auzi o astfel
de rugăminte, ar renunţa rapid la tovărăşia pe care crezi că o aveţi, mustrându-se pentru faptul
că a fost prieten cu un om lipsit de caracter, şi ar fugi departe de tine, aşa cum fugim de o fiară
sălbatică şi fioroasă”. (90) „Şi atunci, ai putea striga tu fără pic de ruşine la Dumnezeu, tatăl şi
stăpânul lumii, ca să mărturisească în favoarea acelor lucruri pentru care n-ai îndrăzni să-l
aduci ca martor nici pe prietenul tău? Iar dacă ai face acest lucru, ai face-o ştiind că el vede şi
aude totul, sau eşti ignorant în privinţa acestui fapt? (91) Dacă nu ştii asta, atunci eşti ateu, iar
ateismul este începutul tuturor nedreptăţilor; iar acestui ateism îi vei adăuga şi ticăloşia unui
jurământ, jurând pe cel care în opinia ta nu se ocupă nici de tine, nici de treburile lumeşti. Şi
chiar dacă eşti sigur că El îşi exercită providenţa în cazul unor astfel de lucruri, totuşi nu eşti
scutit de acuzaţia de lipsă de pietate dacă îi spui lui Dumnezeu, nu cu gura şi cu limba, ci cu
conştiinţa, următoarele: Fii chezaş mincinos pentru mine, ajută-mă în răutatea mea şi fii
alături de mine în lipsa mea de pietate. Singura mea speranţă de a-mi păstra reputaţia în
mijlocul oamenilor este aceea de a ascunde adevărul; fii şi Tu rău de dragul cuiva, Tu, care
eşti bun, fii de partea celui ticălos; Tu, care eşti Dumnezeu, fiinţa cea mai minunată, fii de
partea omului rău şi netrebnic.
XIX. (92) Sunt însă şi alţi oameni, care fără a urmări să dobândească vreun câştig, jură
mereu şi cu orice ocazie, fără să se gândească, chiar şi atunci când lucrurile nu stau sub
semnul întrebării, ca şi cum ar dori să umple lipsa argumentelor cu jurăminte, în loc să
scurteze conversaţia sau mai degrabă să nu mai spună nimic, ci să păstreze o tăcere deplină,
căci din aceste jurăminte frecvente se naşte obiceiul de a jura strâmb şi de a fi lipsit de pietate.
(93) Din această cauză, omul care se pregăteşte să facă un jurământ trebuie să analizeze cu
grijă şi cu mare atenţie, pentru a stabili dacă problema este cu adevărat importantă, şi dacă

603
lucrurile s-au petrecut într-adevăr în felul acesta, ori dacă el le-a înţeles aşa cum se cuvine; şi
tot aşa, referitor la el însuşi, ar trebui să vadă dacă este pur în privinţa sufletului, a trupului şi
a limbii, adică dacă sufletul său nu a încălcat legea, dacă trupul nu este întinat şi dacă limba
nu a căzut în păcatul blasfemiei. Căci este o impietate să rostim cuvinte scandaloase cu
aceeaşi gură cu care rostim şi numele cel mai sacru. (94) Şi ar trebui să vadă dacă locul şi
timpul sunt adecvate; căci până acum am cunoscut unii oameni, în locuri profane şi impure
(despre taţii şi mamele cărora nici măcar nu se cuvine să pomenim, şi nici măcar despre
vreunul din bătrânii lor, căci aceştia au dus o viaţă virtuoasă), care făceau tot felul de
jurăminte, rostind numele lui Dumnezeu şi celelalte apelative care îi aparţin, când pietatea ar
fi trebuit să îi determine să nu facă asta. (95) Şi fie ca acela care acordă puţină atenţie celor
spuse aici să ştie, în primul rând, că este impur şi întinat; şi în al doilea rând, că îl aşteaptă
mereu pedepsele cele mai groaznice; şi că dreptatea, care-şi ţine ochii aţintiţi asupra
oamenilor, este implacabilă şi inflexibilă în faţa enormităţilor comise de un astfel de individ;
iar atunci când nu pedepseşte imediat, este sigur că aşteaptă momentul potrivit pentru a aplica
o pedeapsă şi mai mare, întru folosul nostru al tuturor.
XX. (96) A patra poruncă se referă la ziua a şaptea, care este o zi sacră şi care trebuie
petrecută într-o manieră plină de sfinţenie. Ei bine, unele state sărbătoresc ziua sacră a lui
Dumnezeu doar o dată pe lună, atunci când este lună plină; însă poporul evreu sărbătoreşte
ziua a şaptea după fiecare şase zile; (97) căci relatarea creaţiei lumii ne arată cauza acestui
ritual; întrucât povestitorul sacru spune că lumea a fost creată în şase zile, iar în a şaptea zi
Dumnezeu s-a odihnit şi a început să contemple frumuseţea creaţiei sale; (98) prin urmare, el
a poruncit fiinţelor care urmau să trăiască în aceastălume să îl imite pe Dumnezeu în această
privinţă, ca şi în altele, adică să muncească şase zile, dar în a şaptea să se odihnească şi să
filozofeze, acordându-şi răgazul de a contempla natura şi de a cugeta dacă în precedentele
şase zile au făcut vreun lucru nesfânt, şi să îşi aducă comportamentul înaintea scaunului de
judecată al sufletului, ca să fie cercetat şi ca să dea cont de toate lucrurile pe care le-au spus
sau pe care le-au făcut; iar legile stau ca nişte consilieri ce urmăresc să corecteze greşelile
comise din neglijenţă şi să se asigure că de acum încolo omul nu va mai comite niciun păcat.
(99) Iar Dumnezeu a creat lumea în şase zile, cu toate că n-ar fi avut nevoie de un asemenea
interval de timp; însă oamenii, deoarece se împărtăşesc dintr-o natură muritoare, şi pentru că
au nevoie de zece mii de lucruri ca să poată trăi, ar trebui să nu ezite, chiar până la sfârşitul
vieţii lor, să-şi asigure toate cele necesare, cu condiţia să îşi rezerve un timp de odihnă în cea
de-a şaptea zi, care este o zi sfântă. (100) Nu este aceasta cea mai minunată poruncă, şi cea
mai bine adaptată pentru progresul omului, ca să-l ducă pe acesta pe calea virtuţii, şi mai ales
ca să îl umple de pietate? De fapt, această poruncă spune: Întotdeauna imitaţi-l pe Dumnezeu;
fie ca perioada de şapte zile în care Dumnezeu a creat lumea să fie pentru voi un exemplu
despre modul în care trebuie să vă supuneţi legii şi un model pentru faptele voastre. Mai mult
decât atât, ziua a şaptea este un exemplu din care puteţi învăţa felul în care să studiaţi
filozofia; căci se spune că în acea zi Dumnezeu a privit lucrările sale pe care le-a făcut; la fel
şi voi va trebui să contemplaţi lucrările naturii şi toate împrejurările care contribuie la fericire.
(101) Să nu neglijăm, aşadar, acest model al unei vieţi minunate, fie ea practică sau
contemplativă; ci haideţi să avem mereu privirea aţintită la el, astfel încât imaginea lui să se
întipărească în minţile noastre, pentru ca natura noastră muritoare să se asemene cât mai mult
cu putinţă cu natura sa nemuritoare prin faptul că vorbim şi acţionăm aşa cum se cuvine. Şi în
ce sens se spune că lumea a fost făcută de Dumnezeu în şase zile, deşi El nu are nevoie de
timp pentru nicio lucrare, am arătat deja în altă parte, acolo unde am vorbit despre alegorii.
XXI. (102) Ei bine, aceia care s-au aplecat spre studiul matematicii, au explicat pe larg
antecedenţa şi supremaţia numărului şapte în raport cu toate lucrurile existente, căci l-au
urmărit cu mare grijă şi cu atenţie deosebită; pentru că dintre toate numerele, şapte este
numărul feciorelnic, lipsit de mamă, dar având o legătură strânsă cu unitatea, care este baza

604
tuturor numerelor; el reprezintă „ideea” planetelor (n.t. adică a stelelor rătăcitoare), la fel cum
unitatea este fundamentul stelelor fixe; căci unitatea şi numărul şapte formează cerul
imaterial, care este modelul cerului vizibil, iar cerul este alcătuit dintr-o natură divizibilă şi
indivizibilă. (103) Ei bine, natura indivizibilă i-a atribuit circumferinţa iniţială, cea mai înaltă
şi care stă nemişcată, fiind guvernată de unitate; însă natura divizibilă este răspunzătoare
pentru acea circumferinţă inferioară atât din punct de vedere al puterii, cât şi al ordinii, la baza
căreia se află numărul şapte, cel care împărţit prin şase puncte a dat naştere celor şapte
planete; (104) dar asta nu înseamnă că corpurile cereşti rătăcesc (πεπλάνηταί) cu adevărat,
pentru că ele se bucură de o natură divină, fericită şi binecuvântată, fiind lipsite în interiorul
lor de o astfel de tendinţă; în orice caz, în mişcarea lor similară ele păstrează mereu un fel de
identitate, mişcându-se veşnic fără niciun fel de abatere. Însă pentru că se rotesc în sens invers
în raport cu sfera exterioară, care este indivizibilă, oamenii nesăbuiţi le-au numit planete
(πλανήτες), dar fără prea mare legătură cu situaţia reală, căci printr-un astfel de apelativ le-au
atribuit propria lor înclinaţie spre rătăcire în urmărirea corpurilor cereşti, care de fapt nu îşi
părăsesc locul pe care-l ocupă încă de la origine printre luminătorii divini. (105) Din toate
aceste motive, precum şi din multe altele, numărul şapte este un număr slăvit. Dar cauza care-
l face atât de important este faptul că prin el se revelează Creatorul şi Tatăl universului; căci
în el, mintea îl vede pe Dumnezeu ca într-o oglindă, cum acţionează, cum creează lumea şi
cum guvernează întregul univers.
XXII. (106) Şi după această poruncă referitoarea la cea de-a şaptea zi o dă şi pe a
cincea, care vorbeşte de respectul faţă de părinţi, aşezând-o la graniţa dintre cele două table a
câte cinci porunci fiecare; căci ea reprezintă concluzia primei table, care se referă la
îndatoririle sacre faţă de Divinitate, însă are legătură şi cu cea de-a două tablă, care cuprinde
obligaţiile pe care le avem faţă de semenii noştri; (107) şi cred că procedează aşa din această
cauză: Natura părinţilor pare să se afle la hotarul dintre esenţa muritoare şi cea nemuritoare.
În cazul esenţei muritoare, pentru că are legătură cu oamenii şi cu celelalte animale, precum şi
cu natura pieritoare a trupului. Iar în cazul esenţei nemuritoare, pentru că se aseamănă cu felul
în care zămisleşte Dumnezeu şi Tatăl universului. (108) S-a întâmplat însă ca de multe ori
oamenii să se ataşeze de una din aceste diviziuni şi să o neglijeze pe cealaltă; căci fiind plini
de o dragoste sinceră pentru pietate au renunţat la toate preocupările şi gândurile lor şi şi-au
dedicat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu. (109) Însă cei care au considerat că dincolo de
îndatoririle pe care le au faţă de semenii lor nu există acel ceva numit bunătate s-au cramponat
doar de compania şi societatea oamenilor, şi fiind total ocupaţi cu această iubire pentru
societatea oamenilor i-au invitat pe toţi să se împărtăşească din lucrurile lor bune, lucrând în
aceaşi timp din toate puterile să le îndulcească necazurile. (110) Ei bine, unii ar putea
considera că atât oamenii filantropici, cât şi cei din prima categorie sunt iubitori de
Dumnezeu, dar virtuoşi doar pe jumătate; căci doar aceia sunt desăvârşiţi, care au o bună
reputaţie în ambele privinţe; însă cei care nici nu-şi respectă îndatoririle faţă de oameni, astfel
încât să se bucure împreună cu ei de binecuvântări şi să se întristeze împreună cu ei de
nenorociri, şi nici nu se dedică pietăţii şi sfinţeniei faţă de Dumnezeu, se transformă în fiare
sălbatice, iar cei mai feroce sunt aceia care-şi neglijează părinţii şi care sunt ostili ambelor
virtuţi menţionate mai sus, şi anume pietatea faţă de Dumnezeu şi îndeplinirea îndatoririlor
faţă de oameni.
XXIII. (111) Aşadar, trebuie să ştim că aceşti oameni sunt condamnaţi de cele două
tribunale, singurele care există în natură; de tribunalul divin, pentru lipsa lor de pietate în
privinţa îndatoririlor pe care le au faţă de Dumnezeu şi faţă de cei ce le-au dat viaţă, şi care în
această privinţă l-au imitat pe Creator; şi de tribunalul oamenilor, pentru mizantropie şi
cruzime. (112) Căci cărei persoane i-ar putea face bine aceşti oameni care-şi neglijează şi
rudele cele mai apropiate, care le-au dat darurile cele mai măreţe, dintre care unele sunt atât
de valoroase, încât nici nu pot fi răsplătite? Cum ar putea cel născut de părinţi să îi nască la

605
rândul lui pe aceştia, atâta vreme cât natura i-a înzestrat doar pe părinţi cu această calitate
specială, ce nu poate fi răsplătită? Motiv pentru care se cuvine să fim peste măsură de
indignaţi atunci când vedem că oamenii, deşi nu pot răsplăti pe deplin foloasele pe care le-au
primit, nu sunt gata să facă nici măcar nişte lucruri mărunte; (113) acestora le-aş putea spune,
şi pe bună dreptate, că şi fiarele sălbatice se îmblânzesc în prezenţa omului; şi într-adevăr,
cunosc situaţii în care lei, urşi şi leoparzi au fost domesticiţi şi făcuţi să fie blânzi nu doar în
faţa celor care îi hrănesc, în semn de recunoştinţă pentru că le asigură cele necesare, ci şi în
faţa altor persoane, ca urmare a faptului, după părerea mea, că se aseamănă cu cei ce le dau de
mâncare. Căci întotdeauna se cuvine ca răul să urmeze binele în speranţa că îmbunătăţirii sale;
(114) în acest caz, însă, mă văd nevoit să folosesc un limbaj cu totul opus. Voi, care sunteţi
oameni, vă asemănaţi cu fiarele sălbatice. Dar chiar şi animalele au învăţat şi ştiu să-i
răsplătească pe aceia care le-au făcut un serviciu. Câinii, care au grijă de casă, îi vor apăra pe
stăpânii lor şi chiar îşi vor da viaţa pentru ei dacă aceştia sunt ameninţaţi de vreun pericol
neaşteptat. Şi se spune că acei câini care păzesc turmele de oi vor lupta pentru ele până la
moarte, doar de dragul de a-i apăra pe păstori. (115) Nu este aşadar o ruşine imensă ca în
privinţa achitării de datorii omul să fie mai prejos decât câinele, şi ca fiinţa care este mai
blândă decât toate să fie depăşită de cel mai îndrăzneţ dintre animale? Dar dacă nu vrem să
învăţăm de la animalele terestre, haideţi să ne uităm la păsările înaripate care străbat cerul şi
să învăţăm de la ele lucrurile de care avem nevoie. (116) În cazul berzelor, păsările bătrâne
rămân în cuiburi pentru că nu mai pot zbura; dar progeniturile lor, după cum am spus deja,
străbat pământul şi marea, aducând de peste tot cele necesare pentru părinţii lor. (117) Aşa că
aceştia, trăind într-o linişte vrednică de anii lor, se bucură de belşug şi îşi petrec bătrâneţea în
îndestulare; pe când vlăstarele lor le fac viaţa uşoară, oferindu-le tot ceea ce le trebuie, mânate
atât de pietate, cât şi de speranţa că şi ele la rândul lor vor avea parte la bătrâneţe de acelaşi
tratament din partea descendenţilor lor; aşa că acum îşi fac datoria faţă de părinţii lor ştiind că
la timpul cuvenit vor primi şi ele ceea ce oferă acum. Şi mai sunt şi alţii care nu pot să se
întreţină singuri, căci puii nu sunt capabili să facă asta la începutul existenţei lor, la fel cum
nici părinţii lor nu o mai pot face la sfârşitul vieţii. Motiv pentru care copiii, fiind hrăniţi la
început în conformitate cu rânduiala naturii, acum se bucură să se revanşeze faţă de părinţii
lor, oferindu-le sprijin la bătrâneţe. (118) După aceste exemple nu s-ar cuveni oare ca oamenii
care-şi neglijează părinţii să îşi ascundă faţa de ruşine şi să se mustre singuri pentru faptul că
au nesocotit acele lucruri de care trebuiau să se ocupe înainte de orice altceva? Cu atât mai
mult cu cât nu era vorba să ofere beneficii, ci să se achite de cele pe care le-au primit. Întrucât
toate lucrurile pe care le posedă copiii aparţin părinţilor, care fie că le-au dat din substanţa lor,
fie că i-au ajutat să le dobândească, prin faptul că le-au pus la dispoziţie mijloacele necesare.
(119) Aşadar, au aceşti oameni în sufletul lor pietate şi sfinţenie, care sunt virtuţile cele mai
înalte? Nicidecum; mai degrabă le-au alungat dincolo de hotarele lor şi le-au silit să plece în
exil; pentru că părinţii sunt slujitorii lui Dumnezeu în privinţa zămislirii copiilor, iar cel care-l
dezonorează pe slujitor îl dezonorează şi pe stăpânul acestuia. (120) Unii oameni, însă, fiind
mai îndrăzneţi, glorifică numele părinţilor lor, spunând că taţii şi mamele lor sunt nişte zei,
întrucât îl imită pe Dumnezeul cel necreat, care a făcut toate animalele, limitându-şi afirmaţia
la faptul că Dumnezeu a creat întreaga lume, pe când părinţii au născut doar copiii pe care i-
au zămislit. Şi este imposibil ca cei care se comportă cu atâta lipsă de pietate faţă de cei care
sunt vizibili şi care se află în apropierea lor să îl poată venera pe Dumnezeul cel invizibil.
XXIV. (121) Şi după ce a filozofat în felul acesta cu privire la onoarea ce trebuie
arătată părinţilor, El a ajuns la finalul tablei divine care cuprinde primele cinci porunci. Şi
pregătindu-se să treacă la a doua tablă referitoare la păcatele comise împotriva oamenilor, a
început cu desfrânarea, pe care a considerat-o a fi cea mai mare violare a legii; (122) căci, în
primul rând, sursa ei este plăcerea care aţâţă trupul celor care se lasă în voia ei, relaxând
tonusul sufletului şi distrugându-i esenţa, mistuind tot ce îi iese în cale asemenea unui foc

606
veşnic viu, vătămând tot ce ţine de viaţa omului, (123) întrucât nu numai că îl convinge pe
desfrânat să comită o nedreptate, ci îl învaţă să se alăture în răutate altor oameni, asociindu-se
cu lucruri la care nu ar trebui să ia parte. Căci atunci când această pasiune violentă pune
stăpânire pe om este imposibil ca pofta să se sature doar cu o singură persoană, ci este absolut
obligatoriu să fie două, una care să joace rolul învăţătorului, iar cealaltă rolul discipolului,
astfel încât să se ajungă la o confirmare deplină a celor mai scandaloase rele, şi anume lipsa
de cumpătare şi imoralitatea. (124) Şi nimeni nu poate folosi ca scuză faptul că adulterul este
comis doar de trupul femeii, căci dacă ar fi să spunem adevărul, înainte ca trupul să fie corupt
sufletul s-a înstrăinat deja de virtute, pentru că a învăţat să-şi repudieze şi să-şi urască soţul.
(125) Şi ar fi un rău mai puţin dureros dacă această ură ar fi dată pe faţă; căci este mai uşor să
te aperi împotriva unui lucru vizibil. Dar este greu să suspectezi şi dificil să-ţi dai seama
atunci când lucrurile sunt ascunse cu viclenie şi răutate, luând chiar înfăţişarea opusă a iubirii
şi afecţiunii prin intermediul amăgirii şi înşelăciunii. (126) În consecinţă, adulterul distruge
trei tipuri de case: casa omului în care sunt încălcate toate jurămintele făcute cu ocazia
căsătoriei, şi unde orice speranţă de a avea copii legitimi este spulberată, căci în prezent aesta
nu are nicio odraslă; şi alte două case, şi anume casa bărbatului care comite adulter şi casa
soţiei sale. Căci toate acestea sunt pline de obrăznicie şi dezonoare, precum şi de o ruşine
extraordinară. (172) Iar dacă au rude şi familii numeroase, atunci din cauza căsătoriilor
încheiate în sânul lor şi a legăturilor reciproce dintre diferitele case nedreptatea şi ofensele vor
continua, până când vor infecta întreaga comunitate. (128) În plus, îndoiala în privinţa
legitimităţii copiilor este răul cel mai groaznic. Pentru că dacă soţia nu este cinstită, atunci nu
se va şti cu exactitate cine este tatăl copiilor. Aşa că, dacă lucrurile vor rămâne nedescoperite,
copiii adulterini vor intra pe nedrept în categoria copiilor legitimi, devenind nişte membri falşi
ai unei familii de care nu au niciun drept să aparţină, primind o moştenire la care aparent au
dreptul, dar care în realitate nu are nicio legătură cu ei. (129) Iar apoi, omul care a comis
adulter, comportându-se cu obrăznicie şi aroganţă vizavi de nedreptatea pe care a săvârşit-o,
aceea de a da naştere unei progenituri ilegitime, odată ce şi-a satisfăcut poftele va pleca,
lăsând acel copil în urma sa şi aruncând în uitare acea răutate nesfântă pe care a comis-o,
făcându-l astfel de râs pe cel împotriva căruia a păcătuit. Iar soţul, ca un om orb, neştiind
nimic despre cele petrecute în casa lui, va trebui să hrănească şi să iubească acel copil, care nu
este altceva decât progenitura celui mai mare duşman al său. (130) Şi este limpede că dacă se
petrece o astfel de ticăloşie, cei mai oropsiţi vor fi acei copii nefericiţi, care nu au făcut niciun
rău şi care nu pot fi atribuiţi niciunei familii, nici celei din care face parte soţul femeii
adultere, nici celei care aparţine bărbatului care a comis adulterul. (131) Prin urmare, pentru
că această coabitare ilicită conduce la astfel de nenorociri, adulterul este în mod firesc un
lucru detestabil şi urât de Dumnezeu, fapt pentru care a fost menţionat cel dintâi dintre toate
păcatele.
XXV. (132) A doua poruncă înscrisă pe această a doua tablă spune să nu ucizi. Căci
natura, care l-a făcut pe om cu un spirit gregar şi social, fiind cel mai uşor de domesticit dintre
toate animalele, l-a invitat la o tovărăşie de opinii şi la un parteneriat, înzestrându-l cu raţiune,
ca prin aceasta să aibă parte de armonie. Iar cel ce ucide un om trebuie să ştie că încalcă legile
naturii, care sunt instituite pentru a veni în folosul tuturor oamenilor. (133) Mai mult decât
atât, trebuie să fie conştient de faptul că va răspunde pentru sacrilegiul de a fi prădat cea mai
sacră posesiune a lui Dumnezeu; căci ce ofrandă ar putea fi mai onorabilă şi mai sublimă
pentru Dumnezeu decât omul? Pentru că aurul, argintul, pietrele preţioase şi toate celelalte
lucruri valoroase sunt doar podoabe neînsufleţite ale unor construcţii neînsufleţite; (134) însă
omul, care este cel mai minunat dintre toate animalele în privinţa acelei părţi care este în el, şi
anume sufletul, este şi cel mai înrudit cu cerul, care reprezintă esenţa cea mai pură, aşa cum se
afirmă în limbajul comun, a Tatălui lumii, căci el a primit o minte care, dintre toate lucrurile

607
de pe pământ, este copia cea mai fidelă şi reprezentarea cea mai adecvată a ideii veşnice şi
binecuvântate.
XXVI. (135) A treia poruncă de pe cea de-a doua tablă de cinci este să nu furi. Căci
cel ce râvneşte necontenit la averea celorlalţi este inamicul public al cetăţii, pentru că acesta,
prin natura sa, va dori să îşi deposedeze semenii de bunurile lor; şi prin puterea sa el face deja
acest lucru, căci lăcomia de care dă dovadă are o amploare inimaginabilă, însă putinţa lui este
mică şi înghesuită într-un spaţiu limitat, astfel încât nu va putea să acţioneze decât asupra unui
număr redus de oameni. (136) Însă mulţi hoţi sunt capabili să jefuiască oraşe întregi, fără a da
vreo atenţie pedepselor care îi ameninţă, pentru că în ochii lor ei sunt deasupra legilor. Este
vorba de acei oameni care au o minte oligarhică şi care sunt adepţii tiraniei şi ai puterii
absolute, şi care comit jafuri pe scară mare, ascunzându-şi hoţia sub masca înşelătoare şi
impozantă a supremaţiei şi autorităţii. (137) De aceea, oamenii trebiue să înveţe din fragedă
pruncie să nu fure nimic din ceea ce aparţine altora, nici măcar lucrurile cele mai mărunte,
căci obiceiul acesta se cronicizează şi devine mai puternic decât natura; şi dacă nu avem grijă
de lucrurile mici, acestea vor începe să crească, devenind din ce în ce mai mari, până când vor
căpăta o amploare formidabilă.
XXVII. (138) Şi după ce interzice furtul, interzice şi mărturia mincinoasă, ştiind că cei
ce depun mărturie falsă sunt predispuşi la acuzaţii serioase; căci în primul rând, ei pervertesc
acel lucru sfânt, care este adevărul, bunul cel mai de preţ al omenirii, care asemenea soarelui
luminează toate lucrurile, aşa încât nimic nu rămâne în întuneric; (139) în al doilea rând, pe
lângă vorbele mincinoase, aceşti oameni învăluie faptele într-o obscuritate densă, afirmând cu
toată convingerea că ştiu şi înţeleg ceea ce în realitate nici nu au văzut, nici nu au auzit,
neavând habar de cele întâmplate. (140) Mai mult decât atât, ei încalcă legea şi a treia oară,
lucru care este mai regretabil decât toate cele menţionate anterior; căci atunci când lipsesc
dovezile verbale sau scrise, cei ce se află într-o dispută recurg la martori, iar cuvintele
acestora sunt legi pentru judecători în privinţa acelor chestiuni asupra cărora urmează să se
pronunţe; pentru că atunci când nu există alte dovezi legate de problema aflată în discuţie,
judecătorii trebuie să se bazeze doar pe mărturia acestora; de aici rezultă faptul că cei care ar
trebui pe bună dreptate să câştige procesul vor pierde din pricina acestor martori nedrepţi şi
mincinoşi, în loc să aibă parte de mărturia lor sinceră şi onestă. (141) În plus, această răutate
plină de viclenie este mai lipsită de pietate decât toate celelalte păcate; căci judecătorii nu iau
decizii fără jurăminte, ci doar atunci când martorii au depus jurămintele cele mai teribile, pe
care le încalcă cei care înşală şi nu cei care sunt înşelaţi, întrucât nu este vorba de o eroare
neintenţionată; căci cei care urzesc înşelăciuni în mod intenţionat păcătuiesc din răutate şi îi
conving pe aceia care împart dreptatea să voteze greşit şi să îi condamne pe cei care în
realitate nu ar trebui pedepsiţi.
XXVIII. (142) În sfârşit, legiuitorul divin interzice lăcomia, ştiind că dorinţa este un
inamic subtil, care complotează împotriva celorlalţi; pentru că toate pasiunile sufletului sunt
formidabile, şi ele îl agită şi-l aţâţă împotriva naturii sale, nelăsându-l să se bucure de
sănătate; dar cea mai rea dintre aceste pasiuni este dorinţa. Motiv pentru care toate celelalte
pasiuni care atacă sufletul din afară sunt involuntare; însă dorinţa îşi are originea în noi înşine,
şi este singura pasiune voluntară. (143) Ce vreau să spun cu asta? Că un lucru bun, sau unul
considerat a fi astfel, agită sufletul care până atunci se afla într-o stare de linişte, făcându-l să
se entuziasmeze peste măsură, la fel ca ochii care sunt loviţi pe neaşteptate de o sclipire
luminoasă; iar această pasiune a sufletului este numită plăcere. (144) Dar opusul binelui este
răul, care atunci când îşi croieşte drum în interior provoacă răni mortale, astfel că sufletul este
cuprins imediat de deprimare şi deznădejde; această pasiune este numită tristeţe. (145) Însă
când răul asaltează sufletul, dar încă nu sălăşluieşte în el, ci doar îl ameninţă, pregătindu-se să
vină şi să îl aţâţe, atunci îi trimite ca mesageri agitaţia şi neliniştea, care provoacă panică; iar
această pasiune este numită teamă. (146) Iar când cineva are în minte un lucru bun care nu

608
este de faţă, dar pe care se grăbeşte să pună mâna, atunci sufletul său se află la mare distanţă,
întinzându-se cât se poate de mult pentru a atinge obiectul dorinţei sale; căci se întinde ca şi
cum ar fi tras pe roată, nerăbdător fiind să pună mâna pe acel lucru, cu toate că nu-l poate
ajunge, aflându-se în aceeaşi situaţie cu cei care aleargă după nişte oameni pe care nu reuşesc
să-i prindă, pentru că deşi dorinţa este mare, viteza este mai mică. (147) Şi ceva de genul
acesta pare să se întâmple şi cu simţurile externe; căci adesea, ochii, grăbindu-se să ajungă la
înţelegerea unui lucru aflat la distanţă, se încordează şi se forţează la maximum, depăşindu-şi
chiar limitele, dar cu toate acestea nu reuşesc să vadă, ci doar disting vag ceea ce se află între
ei şi obiectul lor, eşuând total în a înţelege cu exactitate ceea ce au în faţă, ba chiar
vătămându-şi vederea din cauza strădaniei lor de a distinge ceva. (148) Şi tot aşa, când un
zgomot neclar se aude de la distanţă, urechile încep să se agite, căci simt un fel de briză
uşoară, şi de aceea se grăbesc să se apropie cât mai mult de acel sunet, din dorinţa de a
înţelege clar prin intermediul auzului. (149) Dar zgomotul este atât de nedesluşit, încât abia
atinge urechea, nereuşind să o facă să înţeleagă, aşa încât dorinţa de a înţelege nefiind
satisfăcută şi încununată de succes devine din ce în ce mai mare, asemănându-se cu pedeapsa
primită de Tantal. Căci acesta nu reuşea să pună mâna pe nimic, pentru că omul dominat de
dorinţă este mereu însetat după lucruri care nu sunt de faţă, de aceea nu este niciodată
satisfăcut, ci se bălăceşte în pofte deşarte, (150) ca acele boli ce pătrund în tot trupul, dacă nu
sunt extirpate sau cauterizate, şi care dau peste cap întregul trup, punând stăpânire pe el, astfel
încât nicio parte nu rămane sănătoasă; iar dacă discursul filozofic, asemenea unui medic bun,
nu reuşeşte să înfrâneze năvala poftelor, atunci viaţa omului va curge într-o manieră contrară
firii; pentru că nimic nu este scutit de o astfel de afecţiune, deoarece nimic nu poate scăpa
dominaţiei pasiunii, care, atunci când a obţinut imunitatea şi permisiunea, devorează totul şi ia
totul în stăpânire. (151) Poate părea o nebunie să vorbim atât de mult despre lucruri aşa de
clare, pe care le ştiu toţi cetăţenii şi toate cetăţile, întrucât acestea nu se întâmplă în fiecare zi,
ci în fiecare oră, aşa cum ar spune unii, oferind astfel o dovadă palpabilă pentru afirmaţiile
mele. Am putea spune că originea răului minor şi obişnuit este reprezentată de dragostea
pentru bani, femei, glorie sau plăcere? (152) Oare nu din cauza acestei pasiuni se distrug
relaţiile, iar bunăvoinţa existentă în natură se transformă într-o duşmănie ireconciliabilă? Iar
ţările mari şi bine populate nu sunt ele pustiite de revoltele interne, care au ca punct de plecare
asemenea cauze? Iar pământul şi marea nu sunt pline de nenorociri inedite şi teribile,
provocate de bătălii şi expediţii militare care au aceeaşi cauză? (153) Căci războaiele atât de
slăvite de poeţi, purtate între greci şi barbari, precum şi între diferitele lor triburi, au avut
aceeaşi sursă, şi anume dorinţa de bani, de glorie sau de plăcere; pentru că acestea sunt
lucrurile care înnebunesc omenirea.
XXIX. (154) Dar, gata cu aceste chestiuni. Totuşi, nu trebuie să rămânem ignoranţi în
privinţa faptului că cele zece porunci stau la baza tuturor legilor individuale şi specifice care
au fost consemnate în Sfintele Scripturi pe întreaga durată cât au fost date. (155) Prima lege,
care se referă la guvernarea Stăpânului suprem, reprezintă izvorul tuturor celorlalte, pentru că
indică faptul că lumea are o cauză primă, un Stăpân şi un Rege, care îndrumă şi guvernează
universul în aşa fel încât îl face să dureze veşnic, căci a alungat din esenţa pură a cerului orice
oligarhie şi aristocraţie, cele două forme de guvernământ promovate de oamenii ticăloşi, care
nu sunt altceva decât vlăstarele discordiei şi lăcomiei. (156) Iar a doua poruncă este rezumatul
tuturor acelor legi care pot fi instituite în legătură cu lucrurile făcute de mâna omului, cum ar
fi imaginile şi statuile sau, pe scurt, toate obiectele de acest fel realizate prin arta pictorilor şi a
sculptorilor; căci această poruncă interzice făurirea idolilor şi îi împiedică pe oameni să
adopte legendele referitoare la căsătoria zeilor, la naşterea lor, ori la numeroasele calamităţi
distrugătoare şi greu de descris în cuvinte despre care se povesteşte că au avut loc cu astfel de
ocazii. (157) Prin cea de-a treia poruncă, El îi împiedică pe oameni să facă jurăminte şi
limitează lucrurile în legătură cu care se poate jura, spunând când, cum şi cine se cade să jure,

609
şi cum trebuie să fie cel care jură, atât în privinţa trupului, cât şi a sufletului, dând multe alte
detalii despre cei care-şi respectă sau nu-şi respectă jurământul.
XXX. (158) Iar a patra poruncă, cea care se referă la ziua a şaptea, nu trebuie privită
altfel decât ca un rezumat al legilor ce reglementează sărbătorile şi al tuturor riturilor
purificatoare instituite pentru fiecare dintre ele. Căci în cazul acestora au fost prescrise
abluţiuni sfinte, rugăciuni sacre menite să fie auzite, precum şi jertfe desăvârşite. (159) Şi
vorbind aici de numărul şapte, mă refer atât la cel combinat cu numărul şase, care este cel mai
productiv dintre toate numerele, cât şi la cel care, deşi nu este combinat cu numărul şase, este
adăugat la el, astfel încât îl face să semene cu unitatea; şi ambele numere sunt prilej de
sărbătoare; căci legiuitorul face referire la sărbătoarea sacră a lunii noi, pe care oamenii o
întâmpină cu sunete de trâmbiţă şi cu zile de post, în care se abţin de la mâncare şi băutură aşa
cum cere legea; în limba evreilor, această sărbătoare numită pascha, este momentul în care tot
poporul şi fiecare individ în parte aduc jertfe, fără a avea nevoie de preoţi, deoarece legea
permite ca în această zi specială a anului fiecare om să îşi poată înjughia jertfa. (160) O altă
sărbătoare este ziua în care se aduc ca ofrande snopi de grâu, ca mulţumire pentru fertilitatea
şi productivitatea pământului, ce se reflectă în apariţia spicelor de grâu. La fel este şi ziua
Rusaliilor, sărbătorită după şapte perioade a câte şapte zile începând din această zi, prilej cu
care se aduc ca ofrande azime, care sunt numite pe bună dreptate azimele primelor roade, căci
de fapt ele sunt primele roade ale recoltelor de grâne pe care Dumnezeu le-a dat omenirii, căci
omul este cel mai blând dintre toate creaturile sale. (161) Însă cele mai mari sărbători, având
durata cea mai lungă, au fost atribuite zilei a şaptea a săptămânii care coincide cu echinocţiile
de primăvară şi de toamnă din fiecare an; căci pentru aceste două zile a stabilit două sărbători,
fiecare cu durata de şapte zile; prima are loc primăvara şi marchează maturizarea recoltelor,
pe când cea de-a doua se desfăşoară toamna, fiind o sărbătoare de mulţumire pentru aducerea
acasă a roadelor pomilor fructiferi. Şi pe bună dreptate s-au stabilit şapte zile în luna a şaptea
a fiecărui echinocţiu, ca în felul acesta fiecare lună să poată primi o onoare specială în câte
una din cele şapte zile de sărbătoare, ca în felul acesta fiecare zi a sărbătorii să poată
reîmprospăta şi înveseli mintea. (162) Mai sunt şi alte legi, referitoare la bunătatea şi
camaraderia dintre oameni, pe care le-a dat cu multă înţelepciune şi măiestrie, invitându-i pe
toţi la simplitate şi egalitate; dintre acestea, unele au legătură cu aşa-numitul an sabatic, în
care porunceşte în mod expres că oamenii trebuie să-şi lase pământurile necultivate, căci nu
trebuie nici să semene, nici să are, nici să îngrijească copacii, nici să facă alte munci agricole;
(163) căci Dumnezeu a considerat că pământul, fie el de la câmpie sau din zonele montane,
după ce a dat recolte timp de şase ani, precum şi fructe de tot felul, trebuie să se odihnească şi
să-şi tragă sufletul, ca să spunem aşa; pentru că fiind din nou liber, va da la iveală bogăţiile
spontane ale naturii sale. (164) Iar alte legi se referă la cel de-al cincizecilea an, în care toate
lucrurile enumerate mai sus sunt respectate cu sfinţenie; şi ceea ce este cel mai important este
faptul că familiile îşi vor primi acele parcele de pământ pe care le-au avut iniţial în
proprietate, ceea ce reprezintă o faptă plină de umanitate şi echitate.
XXXI. (165) Cea de-a cincea poruncă, ce are în vedere respectul ce trebuie arătat
părinţilor, ascunde sub enunţul ei scurt legi multe şi importante, unele referitoare la bătrâni şi
tineri, altele la relaţia dintre cârmuitori şi supuşii lor, altele referitoare la binefăcători şi la
aceia care au tras foloase de pe urma lor, altele referitoare la stăpâni şi sclavi; (166) căci
părinţii aparţin categoriei superioare a diviziunilor pe care tocmai le-am menţionat, adică celei
a oamenilor bătrâni, a conducătorilor, a binefăcătorilor şi a stăpânilor; iar copiii reprezintă
clasa inferioară, din care fac parte tinerii, supuşii, cei care primesc foloase şi sclavii. (167) Şi
a mai dat şi multe alte porunci, unele adresate tinerilor, cărora le-a spus să primească cu
bucurie mustrările celor bătrâni; altele adresate bătrânilor, cărora le-a poruncit să aibă grijă de
tineri; unele supuşilor, cărora li s-a ordonat să-i asculte pe conducători; altele conducătorilor,
poruncindu-le să ţină cont de interesele celor ce se află sub autoritatea lor; unele celor care au

610
primit foloase, recomandându-le să răsplătească favorurile pe care le-au primit; altele celor
care au manifestat bunăvoinţă, interzicându-le să se comporte ca nişte zarafi; unele sclavilor,
încurajându-i să-i servească cu bunăvoinţă pe stăpânii lor; altele stăpânilor, recomandându-le
să îşi trateze sclavii cu blândeţe, astfel încât să compenseze într-o oarecare măsură
inegalitatea dintre ei.
XXXII. (168) Aşadar, prima tablă cuprinde aceste cinci porunci cu caracter general;
însă numărul legilor speciale şi particulare este foarte mare. Prima poruncă înscrisă pe a doua
tablă condamnă desfrânarea, dar de aici derivă şi alte porunci, care se pronunţă împotriva
seducătorilor, a celor care se dedau unor practici împotriva firii, a celor care trăiesc în dezmăţ,
a celor care se implică în relaţii interzise şi nepotrivite; (169) însă legiuitorul s-a referit la
toate aceste chestiuni care vizează lipsa de cumpătare nu doar de dragul de a da legi multe şi
diverse, ci pentru ca cei care trăiesc într-un mod necuviincios să se căiască şi să se ruşineze,
căci absorbind cu urechile lor toate reproşurile pe care le conţin, aceştia vor ajunge să
roşească. (170) A doua poruncă scurtă este interdicţia de a ucide; aceasta cuprinde toate legile
necesare şi universale care vizează actele de violenţă, insultele, agresiunile, vătămarea
corporală şi schilodirea. (171) A treia interzice furtul, şi ea include toate legile referitoare la
datornici, la cei care nu vor să restituie ceea ce le-a fost încredinţat, la cei care se adună
laolaltă şi se dedau jafului, pe scurt, la toate tipurile de lăcomie prin care se însuşesc, pe faţă
sau pe ascuns, bunurile altora. (172) A patra se referă la interdicţia de a nu depune mărturie
falsă şi ea cuprinde şi alte porunci, cum ar fi să nu înşeli, să nu aduci acuzaţii false, să nu
cooperezi cu cei ce păcătuiesc, să nu ascunzi necredinţa sub o mantie mincinoasă de evlavie;
căci pentru toate aceste lucruri au fost date legi cuvenite. (173) A cincea combate dorinţa,
izvorul tuturor nedreptăţilor, din care iau naştere cele mai mari nelegiuiri, comise atât de state,
cât şi de indivizi, fie că este vorba de chestiuni importante sau mărunte, de lucruri sacre sau
profane, de ceea ce ţine de viaţă şi de suflet sau de obiectele simţurilor externe; căci, aşa cum
am spus mai devreme, nimic nu scapă dorinţei, pentru că aceasta, asemenea unui foc, distruge
totul în calea ei; (174) această poruncă interzice şi multe alte păcate subordonate, întrucât ea
urmăreşte să îi îndrepte pe aceia care primesc reproşurile cu bucurie şi să îi pedepsească pe
acei oameni încăpăţânaţi, care toată viaţa lor se lasă în voia pasiuinlor.
XXXIII. (175) Aşadar, am vorbit destul de mult despre a doua tablă de cinci porunci,
care întregesc numărul zece, şi care au fost date de însuşi Dumnezeu, care prin rangul înalt pe
care îl ocupă le-a inspirat un caracter sfânt; căci El a promulgat principiile tuturor legilor
particulare, dar pe acestea din urmă le-a transmis prin intermediul celui mai desăvârşit dintre
profeţi, pe care l-a ales datorită caracterului său minunat şi l-a umplut cu duhul său sfânt, iar
apoi l-a însărcinat să-i tălmăcească oracolele sfinte. (176) Şi după ce am explicat aceste
chestiuni, haideţi să continuăm acum cu relatarea cauzei pentru care Dumnezeu a dat aceste
zece porunci sau legi scurte, dar nu a stabilit nicio pedeapsă pentru cei care le încalcă, aşa
cum fac de obicei legiuitorii. Motivul este acesta: El era Dumnezeu, adică Domnul cel bun,
cauza binelui şi lipsa oricărui rău; (177) prin urmare, considerând că se cuvine ca prin natura
sa să dea porunci mântuitoare şi pure, fără a preciza niciun fel de pedepse, pentru ca omul să
nu aleagă în mod accidental ceea ce este bun, ci să analizeze cu înţelepciune şi să aleagă în
mod intenţionat, El a apreciat că este mai bine ca oracolele pe care le dă omenirii să nu fie
însoţite de pedepse; nu pentru că a intenţionat să dea imunitate celor care încalcă legile, ci
pentru că ştia că dreptatea se află alături de El şi că veghează asupra tuturor treburilor
omeneşti, căci aceasta nu doarme niciodată, deoarece prin natura ei urăşte răul şi urmăreşte
să-i pedepsească pe păcătoşi. (178) Căci toţi slujitorii şi locţiitorii lui Dumnezeu, asemenea
generalilor într-o bătălie, trebuie să-i pedepsească pe dezertorii care-l părăsesc pe cel drept;
dar siguranţa generală este atribuită marelui Rege, căci El menţine pacea în univers şi dă
oamenilor belşug şi bogăţii şi binecuvântarea păcii; căci într-adevăr, Dumnezeu este stăpânul
păcii, dar slujitorii săi sunt stăpânii războiului.

611
 27. LEGI SPECIFICE I

I. (1) În tratatul anterior au fost analizate în detaliu legile generale, numite „cele zece
porunci”. De aceea, vom continua acum să luăm în considerare legile specifice, aşa cum sunt
ele consemnate în Sfintele Scripturi; şi vom începe cu cea pe care majoritatea oamenilor o iau
în râs. (2) Ritualul circumciziei părţilor genitale este ridiculizat, cu toate că este practicat şi de
alte popoare, mai ales de egipteni, care-mi par a fi cei mai numeroşi şi cei mai bogaţi în
înţelepciune. (3) De aceea, ar trebui ca oamenii să renunţe la batjocurile copilăreşti şi să
investigheze cauzele reale ale acestei porunci cu mai multă chibzuinţă şi demnitate, luând în
considerare cauzele pentru care acest ritual s-a perpetuat, şi să nu se mai pripească să
condamne popoarele puternice ca fiind nebune, amintindu-şi că nu ar fi posibil ca mii de
oameni din fiecare generaţie să se supună ritualului circumciziei şi să-şi mutileze trupul, ca şi
trupurile rudelor lor, trecând prin dureri groaznice, fără un motiv temeinic; căci sunt multe
cauze care ar putea să-i îndemne pe oameni să persevereze în respectarea unei tradiţii
provenită de la generaţiile anterioare, iar aceste cauze au mare greutate şi o importanţă
extraordinară. (4) În primul rând, pentru că în felul acesta se previne o boală dureroasă şi greu
de vindecat, numită carbuncul {1}{cuvântul grec este anthrax, care înseamnă cărbune.
Termenul latin, din care derivă cuvântul carbuncul este carbunculus, un diminutiv al lui carbo,
care şi el înseamnă cărbune}, pentru că îmi imaginez că atunci când apare inflamaţia, aceasta
provoacă arsuri; de unde-i vine şi numele. Iar această boală apare în special la aceia care nu
au trecut prin ritualul circumciziei. (5) În al doilea rând, ea asigură curăţenia întregului trup,
căci oamenii dedicaţi lui Dumnezeu trebuie să fie curaţi; fapt pentru care preoţii egipteni, într-
un fel oarecum extravagant, se rad pe tot trupul; căci unele din aceste rele de care trebuie să
ne ferim se adună şi rămân sub păr şi sub prepuţ. (6) În al treilea rând, partea circumcisă se
aseamănă cu inima; căci ambele sunt necesare pentru zămislire; pentru că respiraţia conţinută
în inimă dă naştere gândurilor, iar organul reproducător zămisleşte fiinţe vii. Prin urmare,
oamenii din vechime s-au gândit că este bine ca organul evident şi vizibil, cu ajutorul căruia
sunt percepute obiectele simţurilor externe, să fie făcut să semene cu acel organ invizibil şi
superior, din care iau naştere gândurile. (7) A patra cauză, şi cea mai importantă, se referă la
sporirea capacităţii de a face copii; întrucât se spune că fluidul seminal îşi urmează drumul
mai uşor, întrucât nici nu se împrăştie, nici nu se adună în ceea ce poate fi numit sacul
prepuţului. Motiv pentru care acele popoare care practică circumcizia sunt cele mai prolifice
şi cele mai numeroase;
II. (8) Aceste lucruri au ajuns la urechile noastre prin intermediul oamenilor bătrâni şi
înţelepţi, posedaţi de duhul sfânt, care au tălmăcit scrierile lui Moise într-un mod lipsit de
superficialitate şi neglijenţă. Dar pe lângă cele spuse deja, eu cred că circumcizia este şi un
simbol referitor la două lucruri de mare importanţă. (9) În primul rând, este un simbol al
extirpării acelor plăceri care amăgesc mintea; căci dintre toate plăcerile posibile, cea mai
rafinată este aceea care izvorăşte din contactul bărbatului cu femeia, de aceea legiuitorul a
considerat că este bine să mutileze organul care slujeşte unei astfel de legături; acest ritual se
referă în mod figurat la extirparea tuturor plăcerilor excesive şi inutile, şi nu doar a uneia
dintre ele, ci a tuturor celorlalte, cu toate că cea mai mare este aceea la care ne-am referit
prima dată. (10) În al doilea rând, este un simbol al cunoaşterii de sine a omului şi a renunţării
la acea boală cumplită care este judecata deşartă a sufletului; căci unii oameni, ca nişte
sculptori buni ce erau, s-au lăudat că pot făuri acel animal minunat, şi anume omul; şi plini de
aroganţă, s-au proclamat zei, ascunzând vederii adevărata cauză a creaţiei tuturor lucrurilor,
care este Dumnezeu, cu toate că ar fi putut să îşi îndrepte acea greşeală la îndemnul altor
persoane printre care trăiau; (11) pentru că printre acestea sunt numeroşi oameni care nu au
copii, precum şi multe femei sterpe, ale căror relaţii nu au condus la nimic, aşa încât au

612
îmbătrânit şi le-a trecut timpul de a procrea. De aceea, trebuie să eradicăm din minte slava
deşartă şi toate celelalte idei care nu sunt dedicate lui Dumnezeu. Cam atât despre aceste
chestiuni. (12) Însă acum va trebui să ne aplecăm atenţia asupra legilor specifice şi
particulare; şi prima dintre acelea referitoare la oamenii care trebuie să guverneze are legătură
cu monarhia {2}{În această privinţă, traducerea lui Yonge include un tratat separat: Despre
Monarhie, Cartea I. De aceea, paragraful următor începe la el cu numeralul roman I (III la
Loeb). „Tratatul” lui Yonge se încheie cu numărul IX (XI la Loeb). Editorul a ales să urmeze
numerotarea lui Loeb}.
III. (13) Unii oameni şi-au imaginat că soarele, luna şi celelalte stele sunt zei de sine
stătători, cărora le-au atribuit cauzele tuturor lucrurilor care există. Însă Moise şi-a dat prea
bine seama că lumea a fost creată, şi că este asemenea unei mari cetăţi, având în ea stăpâni şi
supuşi; stăpânii sunt toate corpurile cereşti, cum sunt planetele şi stelele fixe; (14) iar supuşii
sunt reprezentaţi de toate lucrurile aflate sub lună, care plutesc în aer sau care se află pe
pământ. Dar stăpânii menţionaţi anterior nu sunt independenţi şi absoluţi, ci sunt nişte
viceregi ai Fiinţei supreme, Tatăl tuturor lucrurilor; şi ei imită, atunci când guvernează cu
măsură acele lucruri care le-au fost încredinţate, felul cum El conduce tot ceea ce există în
lume cu dreptate şi respect faţă de lege. Alţii, dimpotrivă, pentru că nu l-au descoperit pe
Guvernatorul suprem, care stăpâneşte totul, au considerat că diferitele lucruri care există în
lume îşi au originea în puterile subordonate, ca şi cum acestea le-ar fi făurit prin acţiunea lor
independentă. (15) Însă legiuitorul sacru transformă ignoranţa lor în cunoaştere, vorbind în
felul acesta: „De vei privi la cer şi vei vedea soarele şi luna şi stelele şi toată podoaba cerului,
să nu cumva să te-nşeli şi să te închini lor, nici să le slujeşti lor” {3}{Deuteronomul 4:19}. Şi
pe bună dreptate spune că este o greşeală să te închini acestor corpuri cereşi ca unor zei; (16)
căci cei care văd că diferitele anotimpuri ale anului îşi datorează existenţa înaintării şi
retragerii soarelui, şi că aceste schimbări sezoniere sunt răspunzătoare de naşterea animalelor
şi de ivirea plantelor şi fructelor, precum şi cei care văd că luna este slujitoarea soarelui,
pentru că urmează acestuia şi are grijă de lume pe durata nopţii, aşa cum soarele are pe durata
zilei; şi cei care văd că celelalte stele, în conformitate cu afinitatea lor pentru lucrurile de pe
pământ, lucrează necontenit pentru a face zece mii de alte lucruri ce contribuie la menţinerea
actualei stări de fapt, au fost induşi în eroare atunci când şi-au imaginat că aceste corpuri
cereşti sunt singurii zei. (17) Căci dacă şi-ar fi dat silinţa să meargă pe drumul cel drept şi
adevărat ar fi ştiut degrabă că aşa cum simţul extern este slujitorul minţii şi se subordonează
acesteia, tot aşa şi obiectele simţurilor externe slujesc acele lucruri care sunt perceptibile doar
prin intelect, fiind mulţumite să ocupe a doua poziţie în cadrul ierarhiei. (18) Dar este de-a
dreptul ridicol să ne imaginăm că mintea, care este lucrul cel mai mărunt din interiorul nostru,
şi care este invizibilă, este stăpâna acelor organe care aparţin simţurilor externe, dar că cel mai
măreţ şi mai desăvârşit cârmuitor al întregului univers nu este Regele tuturor regilor; că fiinţa
care vede, nu este mai mare peste cei ce nu văd. (19) Prin urmare, trebuie să ştim că toate
acele corpuri cereşti pe care simţul extern le vede ca pe nişte zei nu sunt nişte conducători
independenţi, întrucât lor le-a fost încredinţată munca specifică locţiitorilor, întrucât prin
natura lor intrinsecă ele sunt răspunzătoare în faţa unei puteri mai înalte, cu toate că datorită
virtuţii lor nu sunt chemate să dea socoteală pentru faptele lor. (20) Aşa că haideţi să trecem
cu mintea noastră dincolo de esenţa lucrurilor vizibile şi să cinstim acea Fiinţă invizibilă şi
nepieritoare ce poate fi percepută doar prin intermediul raţiunii; care nu numai că este
Dumnezeul tuturor zeilor, fie ei perceptibili prin intelect sau prin simţurile externe, ci este şi
creatorul tuturor acestora. Iar dacă cineva renunţă să-i slujească Dumnezeului veşnic şi
necreat, transferând prerogativele lui unei fiinţe mai moderne, dar care a fost creată, acesta va
trebui considerat nebun şi va fi pedepsit pentru marea lui lipsă de pietate.
IV. (21) Există însă unii oameni care au dat aur şi argint sculptorilor şi creatorilor de
statui, ca să le făurească zei. Iar aceştia, luând materialele neînsufleţite şi folosind un model

613
muritor, au făurit zei (ceea ce este un lucru extraordinar), cel puţin în privinţa aspectului, şi au
ridicat temple şi altare, dedicându-le acestora şi cinstindu-i apoi cu multă atenţie şi sârguinţă,
cu jertfe şi procesiuni, precum şi cu tot felul de alte ceremonii şi ritualuri de purificare; iar
preoţii şi preotesele s-au agitat peste măsură pentru a da expresie acestei mândrii şi vanităţi.
(22) Acestora, Tatăl universului le vorbeşte astfel: „Să nu vă faceţi dumnezei de argint, şi nici
dumnezei de aur să nu vă faceţi” {4}{Exodul 20:23}; spunându-le explicit, „Să nu vă faceţi
dumnezei din fel şi fel de materiale, şi să nu veneraţi niciun lucru făurit de mâinile voastre”,
interzicând în mod expres cele două materiale minunate; căci aurul şi argintul sunt considerate
a fi metale nobile. (23) Şi am impresia că pe lângă această interdicţie manifestă doreşte să
transmită într-o manieră figurată şi un lucru extrem de important pentru formarea caracterului
moral, ceva care îi condamnă, şi nu în mică măsură, pe cei care sunt lacomi după bani şi care
caută să adune de peste tot aur şi argint; iar când au dobândit aceste bogăţii încep să le
păstreze ca pe nişte imagini divine în altarele lor cele mai tainice, considerând că ele stau la
baza fericirii şi a tuturor lucrurilor bune. (24) Şi toţi oamenii posedaţi de această boală
cumplită, care este iubirea de bani, neavând niciun fel de bogăţii proprii care să fie vrednice
de atenţia lor, se concentrează pe averea vecinilor şi, pentru a-şi exprima adoraţia pentru
aceasta, vin dis de dimineaţă acasă la oamenii bogaţi, ca la nişte temple nobile unde vor să
înalţe rugăciuni, implorând binecuvântări din partea stăpânilor averilor ca şi cum aceştia ar fi
nişte zei. (25) Acestor oameni, Moise le spune într-un alt pasaj următoarele: „Să nu alergaţi la
idoli, şi dumnezei turnaţi să nu vă faceţi” {5}{Leviticul 19:4}. Învăţându-i, prin intermediul
unui limbaj figurat, că nu se cuvine să arate averilor acelaşi respect ce se cuvine zeilor; căci
acele materiale care exprimă bogăţia, adică aurul şi argintul, sunt făcute pentru a fi folosite,
dar cu toate acestea mulţimea le urmează, considerându-le a fi singurele cauze ale acelei
bogăţii proverbiale care este oarbă, precum şi sursa întregii fericiri. (26) Pe aceste lucruri
Moise le numeşte idoli, pentru că seamănă cu umbrele şi fantomele, neavând în ele nimic
ferm, durabil sau sigur; întrucât sunt aruncate de colo-colo, fiind asemenea vântului instabil,
căci sunt supuse feluritelor variaţii şi schimbări. Şi cea mai clară dovadă este aceasta, că
oamenii le-au obţinut atunci când nici nu se aşteptau; şi tot aşa, le-au pierdut atunci când
credeau că sunt mai siguri de ele. Dar când într-adevăr sunt prezente, în ele apar imagini ca
într-o oglindă, şi amăgesc simţurile externe şi le întind capcane, dând impresia că vor rămâne
multă vreme, când în realitate nu vor dăinui. (27) Şi ce nevoie aş avea să explic cât de
instabile sunt averile şi mândria oamenilor, pe care închipuirea le pictează în culori aprinse?
Căci până acum au existat unii oameni care au afirmat că toate plantele şi animalele care se
nasc şi mor se află într-o continuă stare de tranziţie, şi că percepţia acestei tranziţii este
oarecum neclară, deoarece iuţeala naturii întrece rapiditatea şi agerimea oricărei priviri.
V. (28) Dar nu numai averea şi gloria şi alte asemenea lucruri sunt doar fantome şi
imagini lipsite de substanţă, ci şi celelalte personaje amăgitoare născocite de acei făuritori de
legende, care s-au umflat în pene datorită iscusinţei lor şi au ridicat o fortăreaţă de opinii
false, care se opun adevărului, aducând pe scenă tot felul de dumnezei, pentru ca în felul
acesta să-l arunce în uitare pe singurul Dumnezeu veşnic şi adevărat. Iar aceşti oameni şi-au
pus minciunile pe muzică, pe ritm şi pe metru, ca în felul acesta să devină mai convingători,
crezând că prin aceste mijloace îi vor putea amăgi mai uşor pe cei ce le citesc operele. (29)
Mai mult decât atât, au atras de partea lor arta sculptorilor şi a pictorilor, luându-i pe aceştia
parteneri în sistemul lor amăgitor, ca să-i poată atrage pe spectatori prin jocuri de culori bine
gândite, precum şi prin forme şi calităţi distincte, astfel încât să momească cele mai
importante dintre simţurile externe, adică văzul şi auzul, pe primul prin frumuseţea
extraordinară a formelor lipsite de viaţă, iar pe cel de-al doilea prin armonia poetică a
numerelor, pentru ca în felul acesta să încânte sufletul nestatornic şi să îl slăbească, lipsindu-l
de o temelie fermă. (30) Motiv pentru care Moise, fiind conştient de faptul că în acel moment
mândria dobândise o mare putere şi că era bine păzită de majoritatea oamenilor, nu pentru că

614
erau obligaţi de cineva, ci pentru că aşa doreau ei, şi temându-se ca cei care iubesc pietatea
adevărată şi pură să nu fie luaţi de val, a întipărit adânc în minţile oamenilor imaginea pietăţii,
pentru ca aceasta să nu slăbească sau să devină confuză, pentru ca odată cu trecerea timpului
să se şteargă complet. De aceea, el continuă să profeţească şi să spună poporului său că există
un singur Dumnezeu, creatorul şi făcătorul universului; iar alteori îi învaţă că El este Domnul
tuturor lucrurilor create, căci tot ce e ferm, şi solid, şi stabil, şi sigur este alcătuit în aşa fel
încât are legătură doar cu El însuşi. (31) Iar Scripturile spun că, „Cei care se lipesc de
Dumnezeul cel viu vor trăi veşnic” {6}{Deuteronomul 4:4}. Oare nu este aceasta o viaţă de
trei ori mai fericită şi o existenţă de trei ori mai binecuvântată, adică aceea de a te afla în
slujba Cauzei străvechi a tuturor lucrurilor şi de a refuza să te supui celor care-l slăvesc pe
Rege? Căci o astfel de viaţă este nemuritoare, iar faptul că are o durată lungă este înscris în
stâlpii naturii. Aşa că este inevitabil că aceste scrieri vor dăinui atât cât va fi lumea.
VI. (32) Dar Tatăl şi Stăpânul universului este o fiinţă despre a cărei natură este greu
să ne dăm cu părerea, pentru că este dificil de înţeles; totuşi, n-ar trebui ca din această cauză
să ne oprim din căutarea ei. Ei bine, căutările referitoare la natura lui Dumnezeu presupun
două lucruri de maximă importanţă, în faţa cărora intelectul omului care se dedică filozofiei
într-un mod autentic rămâne nedumerit. Unul dintre acestea constă în întrebarea, Există oare o
Divinitate? Această întrebare îşi are originea în ateismul (care este cel mai mare viciu) acelor
oameni care studiază filozofia. Cealaltă întrebare este aceasta, Presupunând că există un
Dumnezeu, care este esenţa lui? Ei bine, prima întrebare nu este atât de dificilă; însă a doua
este aproape imposibilă. Prin urmare, trebuie să analizăm ambele chestiuni. (33) În mod
invariabil, orice lucrare are nevoie într-o oarecare măsură de iscusinţa unui meşteşugar; căci
cei care se uită la statui sau la picturi îşi formează imediat o părere despre sculptor sau despre
pictor. Iar cei care privesc un veşmânt, sau o navă, sau o casă, îşi dau seama într-o clipită de
măiestria ţesătorului, a constructorului de nave sau a arhitectului. Iar dacă cineva soseşte într-
o cetate bine condusă, în care legile sunt extrem de bine puse la punct, ce altă impresie îşi va
face decât aceea că cetatea este guvernată de un stăpân înţelept şi virtuos? (34) Prin urmare,
acela care vine în cetatea care este cu adevărat cea mai măreaţă, şi anume această lume, şi
care priveşte toate ţinuturile, atât cele montane, cât şi cele de câmpie văzând că sunt pline de
animale, şi de plante, şi de cursuri de apă, care se revarsă în sezonul rece, şi de mări care se
mişcă necontenit; şi că temperatura aerului este minunată şi că anotimpurile anului se succed
regulat, fiind deosebite unele de altele; şi că soarele şi luna, stăpânii zilei şi ai nopţii, precum
şi celelalte planete şi copuri cereşti, ca şi întregul cer, prezintă o mişcare de revoluţie regulată;
nu şi-ar forma el în mod firesc o imagine despre Tatăl, creatorul şi guvernatorul acestui întreg
sistem? (35) Pentru că nu există absolut nicio lucrare artificială care să existe de la sine. Iar
lumea este lucrarea cea mai artificială şi cea mai plină de măiestrie dintre toate lucrările care
există, şi ea pare a fi făurită de cineva care posedă cunoaşterea desăvârşită. În felul acesta ne
dăm seama de existenţa lui Dumnezeu.
VII. (36) De asemenea, chiar dacă este foarte dificil să o înţelegem pe de-a-ntregul,
totuşi, pe cât este posibil, va trebui să ne aplecăm atenţia asupra naturii esenţei sale; căci nicio
sarcină nu este mai minunată decât aceea de a căuta natura adevăratului Dumnezeu, chiar dacă
descoperirea acesteia este dincolo de putinţa omului, pentru că dorinţa şi strădania de a-l
înţelege pot să ne ofere plăceri şi desfătări indescriptibile. (37) Iar martori pentru acest lucru
sunt aceia care nu s-au mulţumit doar să guste filozofia cu vârful buzelor, ci s-au ospătat din
belşug cu raţionamentele şi doctrinele sale; căci mintea acestor oameni se află la o mare
înălţime deasupra pământului şi pluteşte în aer, avântându-se spre soare şi spre lună şi spre
toate stelele de pe firmament, nerăbdătoare fiind să privească toate lucrurile care sunt acolo;
dar din pricina luminii pure care se revarsă asupra ei vederea îi este înceţoşată, aşa că ochiul
sufletului este orbit şi tulburat de aceastăsplendoare. (38) Dar cu toate acestea, nu-şi pierde
curajul şi nu renunţă la sarcina pe care şi-a propus-o, ci merge cu o hotărâre de nezdruncinat

615
spre ceea ce consideră că poate vedea, ca şi cum ar fi un concurent într-o probă sportivă, care
a renunţat la primul loc şi se străduieşte să obţină locul secund. Iar ipotezele şi bănuielile sunt
inferioare percepţiei reale, la fel ca şi toate acele noţiuni ce pot fi considerate păreri logice şi
plauzibile. (39) Prin urmare, cu toate că nu putem şti cu exactitate care este esenţa fiecărei
stele, totuşi suntem dornici să investigăm acest subiect, desfătându-ne cu raţionamente
probabile, datorită iubirii de învăţătură care este sădită în natura noastră. (40) În acelaşi fel,
deşi nu putem ajunge la o concepţie clară în privinţa Dumnezeului cel viu cu adevărat, totuşi
nu trebuie să renunţăm la sarcina de a investiga natura sa, întrucât chiar dacă vom eşua în
strădania noastră, căutarea însăşi se dovedeşte a fi utilă, fapt pentru care merită să punem în
ea toată ambiţia noastră; căci nimeni nu învinuieşte vreodată ochii trupeşti că nu pot privi
direct către soare, ci se închid din cauza strălucirii puternice a razelor care se revarsă asupra
lor, fiind nevoiţi să privească în pământ, pentru că razele soarelui sunt prea luminoase.
VIII. (41) De aceea, tălmăcitorul Cuvântului divin, omul cel mai iubit de Dumnezeu, l-
a implorat pe Dumnezeu spunându-i, „Arată-te să te văd”, cerându-i acest lucru cu insistenţă
şi strigând cu voce tare următoarele: „că întrega existenţă mă învaţă că tu eşti o fiinţă reală şi
mă instruieşte şi mă asigură ca pe un fiu de faptul că tatăl lui există şi că această lume are la
bază un lucrător. Dar cu toate că sunt dornic să ştiu care este esenţa ta, nu este nimeni în
univers care să-mi poată explica această ramură a cunoaşterii. (42) Din această cauză, te rog şi
te implor să primeşti ruga acestui om care este rugătorul tău şi care se află în serviciul lui
Dumnezeu, fiind pregătit să te slujească numai pe tine; căci aşa cum lumina nu este cunoscută
prin intermediul altui lucru, ci este propria sa manifestare, tot aşa şi Tu eşti singurul care poţi
să te manifeşti pe tine însuţi. Motiv pentru care sper să fiu iertat dacă, din nevoia mea de a
găsi pe cineva care să mă înveţe, sunt atât de îndrăzneţ încât să fug către tine, dorind să
primesc învăţătura din gura ta”. (43) Însă Dumnezeu i-a răspuns, „Primesc, într-adevăr,
dorinţa ta, întrucât este vrednică de laudă, dar ceea ce-mi ceri nu poate fi dat niciunei creaturi.
Căci Eu ofer doar acele daruri care pot fi primite; pentru că este imposibil ca omul să
primească tot ceea ce Eu pot da cu multă uşurinţă. Motiv pentru care îi dau celui ce merită să
primească favorurile mele toate darurile pe care este capabil să le primească. (44) Însă nici
omenirea, nici cerul întreg şi nici întrega lume nu mă pot cuprinde în totalitate. De aceea,
cunoaşte-te pe tine însuţi şi nu te lăsa pradă impulsurilor şi dorinţelor aflate mai presus de
puterile tale; şi niciodată să nu te laşi purtat de dorinţa pentru lucrurile pe care nu le poţi avea.
Căci vei avea tot ceea ce eşti capabil să posezi”. (45) Auzind acestea, Moise a înălţat o a doua
rugă, spunând, „Înţeleg din explicaţiile tale că nu-ţi pot vedea forma. Dar te implor să îmi
arăţi măcar slava care te înconjoară. Şi cred că slava ta este reprezentată de puterile ce te
însoţesc ca nişte paznici, a căror înţelegere mi-a scăpat până în momentul de faţă, şi de aceea
doresc să le înţeleg aşa cum se cuvine”. (46) Dar Dumnezeu a răspuns şi i-a zis, „Puterile ce
vrei să le priveşti sunt complet invizibile, putând fi percepute doar de intelect; căci Eu însumi
sunt invizibil şi perceptibil doar prin intelect. Şi ceea ce numesc perceptibil doar prin intelect
nu sunt acele lucruri înţelese de către minte, ci cele care, chiar dacă ar putea fi înţelese în felul
acesta, nu pot fi percepute de simţurile externe, ci doar de intelectul cel mai pur. (47) Şi cu
toate că prin natura lor au o esenţă de nepătruns, totuşi ele dau la iveală nişte amprente sau
nişte copii ale energiei şi ale modului lor de a acţiona; căci aşa cum peceţile voastre, atunci
când sunt aplicate pe ceară sau pe alte materiale similare, produc nenumărate imagini şi
modele, fără ca ele însele să fie afectate în vreun fel, pentru că rămân la fel cum au fost şi mai
înainte; tot aşa şi tu trebuie să înţelegi că puterile aflate în jurul meu întipăresc asemenea
calităţi în lucrurile lipsite de orice calitate, iar celor fără formă le dau forme precise, pe când
cele care nu mai posedă nimic din natura lor veşnică sunt dezmembrate sau slăbite. (48) Iar
unii din neamul tău, vorbind cu dreptate, le numesc idei (ιδέας), pentru că ele dau lucrurilor
existente un caracter distinctiv (είδοποιοϋσι), rânduind ceea ce anterior era lipsit de ordine,
limitând, definind şi modelând ceea ce mai înainte era lipsit de orice limită, de orice definiţie

616
şi de orice formă; pe scurt, transformând ceea ce era rău într-un lucru bun. (49) „Aşa că să nu
te aştepţi să înţelegi vreodată esenţa mea sau a puterilor mele. Dar, după cum am spus, îţi dau
de bunăvoie şi cu multă bucurie acele lucruri pe care le poţi primi. Iar acest dar este să te fac
să vezi lumea şi toate lucrurile care există în ea, căci toate acestea trebuie înţelese nu cu ochii
trupeşti, ci cu vederea veşnic trează a sufletului. (50) Doar dorinţa pentru înţelepciune este
necontenită, şi ea îi umple pe toţi ucenicii şi discipolii cu ideile cele mai frumoase şi mai
minunate”. Auzind acestea, Moise n-a renunţat la dorinţa sa, ci a continuat să ardă de
nerăbdarea de a înţelege lucrurile invizibile [...]{7}{Mangey crede că aici textul este
incomplet. Ceea ce urmează se referă la legile privitoare la prozeliţi, care după cum arată
textul nu au nicio legătură cu cele spuse anterior despre venerarea lui Dumnezeu}.
IX. (51) Iar el îi primeşte pe toţi acei oameni care se aseamănă din punct de vedere al
caracterului şi firii lor, indiferent că s-au născut aşa ori că şi-au schimbat comportamentul,
devenind nişte oameni mai buni, ce sunt îndreptăţiţi să fie consideraţi ca făcând parte dintr-o
categorie superioară; căci pe unii îi acceptă deoarece şi-au păstrat caracterul nobil dobândit
prin naştere, iar pe ceilalţi pentru că au găsit de cuviinţă să îşi schimbe viaţa, astfel încât să
ajungă la o conduită nobilă. Pe aceştia din urmă el îi numeşte prozeliţi (προσηλύτους), pentru
că au aderat (προσεληλυθέναι) la nişte legi noi, inspirate de teama faţă de Dumnezeu,
învăţând să respingă fabulaţiile altor popoare şi să se agaţe de purul adevăr. (52) În
consecinţă, cinstindu-i la fel pe toţi aceia care vin la El, şi acordându-le aceleaşi favoruri pe
care le-a dat evreilor, le recomandă celor înnobilaţi de adevăr nu numai să-i trateze pe aceştia
cu respect, ba chiar să le arate prietenie şi multă bunăvoinţă. Şi nu este aceasta o recomandare
justă? Căci El spune următoarele: „Cei care şi-au părăsit ţara, prietenii şi rudele de dragul
virtuţii şi al sfinţeniei, nu trebuie lipsiţi de alte oraşe, de alte case şi de alţi prieteni, ci
întotdeauna trebuie să avem pregătite locuri de adăpost pentru cei care vin spre religie; pentru
că ispitirea cea mai eficace şi legătura cea mai durabilă bazată pe o bunăvoinţă tandră este
aceea de a-l cinsti în comun pe unicul Dumnezeu”. (53) Mai mult decât atât, El porunceşte
poporului său ca după ce le-a făcut parte egală prozeliţilor din legile, privilegiile şi imunităţile
sale, pentru că s-au lepădat de vanitatea taţilor şi străbunilor lor, să nu dea frâu liber
limbajului plin de gelozie şi limbii nestăpânite, începând să blasfemieze fiinţele pe care
aceştia le consideră zei, ca nu cumva prozeliţii să fie exasperaţi de un astfel de tratament şi să
înceapă la rândul lor să spună cuvinte urâte la adresa Dumnezeului cel sfânt şi adevărat; căci
necunoscând diferenţa dintre ei, întrucât din pruncie au învăţat să privească falsul ca fiind
adevărat, şi au fost crescuţi în felul acesta, să nu fie tentaţi cumva să greşească. (54) Dar aceia
din rândul Neamurilor care nu dau onoarea cuvenită unicului Dumnezeu, merită pedepsiţi cu
severitate, deoarece s-au lepădat de pietate şi sfinţenie, preferând întunericul în locul luminii
strălucitoare şi orbindu-şi intelectul, când în realitate ar fi putut să vadă perfect. (55) Şi este
bine ca toţi aceia care iubesc virtutea să pună în practică imediat această pedeapsă, fără a-i
mai aduce în faţa vreunui scaun de judecată, al vreunui consiliu sau al vreunui complet de
magistraţi, dând frâu liber pornirii lor interioare care urăşte răul şi îl iubeşte pe Dumnezeu,
astfel încât omul lipsit de pietate să fie pedepsit cu o rigoare implacabilă, căci în acel moment
ei sunt totul, consilieri, judecători, generali, membri ai adunării poporului, acuzatori, martori,
legi şi neam; aşa că, neavând nicio oprelişte, ei pot porni la luptă fără teamă pentru apărarea
sfinţeniei.
X. (56) În istoria legii, există o relatare despre un om care s-a angajat într-o acţiune
nobilă, căci văzând că unii bărbaţi au relaţii cu femei străine, şi că din cauza faptului că erau
amăgiţi de ele îşi neglijau propriile obiceiuri şi tradiţii, implicându-se în ritualuri absurde, a
fost cuprins brusc de entuziasm în prezenţa întregului popor; şi împingându-i pe cei ce stăteau
de-o parte şi de alta pentru a vedea ce se întâmplă, l-a ucis pe acela care a avut îndrăzneala să
se proclame conducătorul celor care încălcau legea (căci faptele lipsite de pietate fuseseră deja
comise şi etalate în public); pentru că atunci când omul acesta aducea jertfe în public unor

617
idoli nelegiuiţi, el, spun, fără a simţi niciun pic de teamă, l-a ucis, împreună cu femeia care îl
însoţea; pe bărbat l-a ucis din pricina înclinaţiei sale de a învăţa acele lucruri pe care mai bine
nu le-ar fi învăţat, iar pe femeie deoarece îl învăţase la rău. (57) Această faptă comisă dintr-o
dată, într-o înflăcărare de moment, a reprezentat un avertisment pentru mulţi dintre aceia care
se pregăteau să comită aceeaşi faptă nesăbuită; Aşa că Dumnezeu, lăudând această faptă
virtuoasă, făcută voluntar şi dintr-un zel spontan, i-a dat făptuitorului două recompense, pacea
şi preoţia. Prima pentru că l-a considerat pe cel ce a luptat de bunăvoie pentru onoarea
Dumnezeului său ca fiind vrednic să se bucure de o viaţă lipsită de războaie; iar cealaltă,
pentru că preoţia este cea mai înaltă onoare pentru omul pios, care arde de nerăbdare să-l
slujească pe Tatăl a tot ceea ce există, pentru că a-l sluji pe El este un lucru mai bun decât
toată libertatea şi decât toată autoritatea regală. (58) Însă unii oameni au ajuns la un asemenea
nivel de nebunie, încât nu şi-au lăsat nicio scăpare şi nicio posibilitate de a se căi, ci s-au
grăbit să intre în sclavia şi în slujba idolilor făuriţi de mâini omeneşti, mărturisind acest lucru
în mod limpede, nu în cuvinte scrise pe hârtie, aşa cum se obişnuieşte în cazul sclavilor, ci
imprimând adânc în ei înşişi toate aceste lucruri cu ajutorul unui fier înroşit în foc, pentru a nu
putea fi şterse, întrucât aceste lucruri nu se estompează pe măsura trecerii timpului.
XI. (59) Şi preasfântul Moise pare să fi avut mereu aceeaşi intenţie, căci a fost un
iubitor şi un învăţător al adevărului, pe care a dorit să-l imprime în sufletul discipolilor săi,
aruncând afară toate opiniile false şi forţându-i să-şi stabilească sălaşul departe de minte. (60)
În orice caz, ştiind că actele de divinaţie depind, şi nu în mică măsură, de greşelile săvârşite în
viaţă de cei mulţi, care i-au făcut să se abată de la calea cea dreaptă, nu a suportat să-şi vadă
discipolii ocupându-se cu astfel de activităţi, ci i-a îndepărtat pe cei ce le-au dat cât de cât
atenţie, izgonindu-i pe toţi aceia care jertfeau, purificau, prevesteau, alinau şi făceau farmece,
precum şi pe cei ce-şi îndreptau atenţia spre arta proorocirii pe baza sunetelor; (61) căci aceşti
oameni nu sunt altceva decât nişte ghicitori ai evenimentelor probabile, având la momente
diferite păreri diferite generate de aceleaşi împrejurări, întrucât arta lor nu are un caracter
stabil şi constant, căci intelectul nu a născocit niciun test precis cu ajutorul căruia să cerceteze
opiniile exprimate. (62) Şi toate aceste lucruri nu sunt altceva decât uneltele impietăţii. Cum
aşa? Pentru că cel ce se foloseşte de ele, permiţându-le să îl influenţeze, nesocoteşte cauza a
tot ceea ce există, considerând că doar acelea sunt cauzele tuturor lucrurilor, fie ele bune sau
rele; şi acest om nu pricepe că el face ca toate problemele vieţii să depindă de nişte lucruri
instabile, cum ar fi mişcările păsărilor şi ale penelor în aer; şi traseul parcurs de reptilele care
se târăsc pe pământ atunci când ies din găurile lor în căutare de hrană; şi chiar şi intestinele, şi
sângele, şi cadavrele care, din momentul în care sunt lipsite de viaţă, se sfărâmă în bucăţi şi
zac în dezordine; şi deposedate fiind de natura lor originară ce le-a aparţinut, încep să se
transforme şi să se descompună. (63) Căci el consideră pe bună dreptate că omul care este
cetăţean legitim trebuie să fie desăvârşit, nu în acele lucruri ce se transmit mulţimii, cum ar fi
divinaţia, prevestirea şi presupunerile plauzibile, ci în respectul pe care-l datorează lui
Dumnezeu, pentru că în această privinţă nu este loc de îndoială şi nesiguranţă, ci doar de
adevărul gol goluţ. (64) Însă toţi oamenii au sădită în ei dorinţa de a cunoaşte evenimentele
viitoare, şi din cauza acestei dorinţe aceştia recurg la jertfe şi la alte tipuri de divinaţie, ca şi
cum prin aceste mijloace ar putea căuta şi descoperi adevărul (dar, în realitate, aceste lucruri
sunt pline de neclarităţi şi nesiguranţă, fiind mereu condamnate de ele însele). De aceea, el le
interzice energic discipolilor săi să se apropie de astfel de surse de cunoaştere; şi spune că
dacă sunt cu adevărat pioşi, atunci nu vor fi lipsiţi de cunoaşterea adecvată a viitorului; (65)
căci un alt profet {8}{această profeţie din Deuteronomul 18:18 este considerată a fi una din
cele mai minunate profeţii timpurii care fac referire la Mântuitorul nostru} va veni la ei pe
neaşteptate, fiind la fel de inspirat ca şi el (n.t. Moise), iar acesta va predica şi va prooroci
printre ei, căci vorbele lui nu vor fi de la el (pentru că cel cu adevărat posedat şi inspirat, chiar
şi atunci când vorbeşte, este incapabil să înţeleagă ce spune), ci cuvintele rostite vor ieşi de la

618
el ca şi cum i le-ar sugera cineva; căci profeţii sunt tălmăcitorii lui Dumnezeu, pentru că El se
foloseşte de vocile lor ca de nişte instrumente, astfel încât să poată spune ceea ce doreşte. Şi
după ce a spus aceste lucruri şi altele asemănătoare referitoare la Dumnezeul cel viu şi
adevărat, el începe să ne spună cum putem să-l cinstim aşa cum se cuvine {9}{Aici,
traducerea lui Yonge include un tratat separat: Despre Monarhie, Cartea II. În consecinţă,
paragraful următor începe la el cu numeralul roman I (XII la Loeb). „Tratatul lui Yonge se
încheie cu numărul XV (XXVI la Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
XII. (66) Noi ar trebui să privim lumea universală ca pe cel mai măreţ şi mai adevărat
templu al lui Dumnezeu, având ca cel mai sfânt loc al său partea cea mai sacră a acelei esenţe
care există în toate lucrurile, şi anume cerul; iar podoabele sale sunt stelele; iar preoţii săi sunt
puterile sale subordonate, şi anume îngerii, suflete imateriale, şi nu fiinţe compuse din părţi
iraţionale şi raţionale, aşa cum sunt trupurile noastre, căci lor le lipsesc complet părţile
iraţionale, fiind în totalitate intelectuali, raţiuni pure, asemănătoare unităţii. (67) Însă celălat
templu este făurit de mâna omului; căci a fost de dorit să nu se întrerupă brusc impulsurile
acelor oameni nerăbdători să îşi aducă contribuţia la pietate, dornici fie să-şi manifeste prin
jertfe recunoştinţa pentru norocul care li s-a dat, fie să implore iertare pentru greşelile pe care
le-au făcut. Totuşi, el s-a gândit că nu este bine să existe un număr mare de temple construite
pretutindeni sau în acelaşi loc, considerând că dacă Dumnezeu este unul, templul său trebuie
să fie unul singur. (68) De asemenea, El nu permite celor care doresc să aducă jertfe în casele
lor să facă acest lucru, ci porunceşte tuturor oamenilor să se ridice, chiar dacă stau la capătul
pământului, şi să vină la templul său; căci prin această poruncă el le pune caracterul la o
încercare foarte dură; pentru că acela care nu este dispus să aducă jertfe într-un spirit pur şi
sfânt nu îşi va părăsi ţara, şi prietenii, şi rudele ca să emigreze într-un ţinut îndepărtat;
deoarece un astfel de om va fi atras mai puternic de relaţia cu societatea, cu prietenii săi cei
mai intimi şi cu rudele sale decât de pietate, pentru că cei dintâi sunt părţi din el însuşi, de
care se simte ataşat. (69) Şi cea mai evidentă dovadă a acestui lucru poate fi găsită în
evenimentele care au avut loc. Căci o mulţime de oameni din nenumărate oraşe au venit la
templu cu ocazia fiecărei ceremonii; şi unii au venit pe uscat, iar alţii pe mare, unii din răsărit,
iar alţii din apus, ca şi cum ar fi căutat un loc de refugiu din calea necazurilor unei vieţi grele
şi dureroase, un loc unde să găsească linişte şi unde să se poată odihni de grijile ce i-au
împovărat din fragedă pruncie; (70) şi astfel, trăgându-şi pentru scurtă vreme răsuflarea, ca să
spunem aşa, participând la ceremoniile pline de veselie, se simţeu umpluţi de speranţe
pozitive şi se bucurau de acel timp liber atât de necesar, în care se împrieteneau cu oameni
care până atunci le erau necunoscuţi, şi împreună cu care aveau îndrăzneala şi dorinţa de a-l
adora pe Dumnezeu, aducând jertfe şi vărsând libaţii întru confirmarea definitivă a
bunăvoinţei lor reciproce.
XIII. (71) Curtea exterioară a acestui templu, fiind foarte mare atât în lungime, cât şi
în lăţime, era întărită cu fortificaţii împodobite cu materiale costisitoare. Fiecare dintre acestea
reprezenta un portic dublu, construit din lemn şi împodobit cu pietrele cele mai scumpe, şi cu
tot felul de obiecte făurite prin iscusinţa artizanilor; şi tot anasamblul se afla în grija
administratorilor. Dar curţile interioare erau mai mici ca dimensiuni, iar felul în care erau
construite şi împodobite era mai simplu. (72) Templul însuşi se afla în centru şi era de o
frumuseţe greu de descris în cuvinte, după cum se putea ghici după ceea ce putea fi văzut la
exterior; căci ceea ce se afla în interior nu putea fi văzut de ochii niciunui om, ci doar de cei ai
Marelui Preot, şi chiar şi lui i se poruncise să intre în acel loc sfânt doar o dată pe an. Aşadar,
acolo totul este invizibil. Căci el duce înăuntru o tipsie plină cu cărbuni şi tămâie; iar atunci
când din ea se ridică fumul, acoperind totul în jur, cum este şi firesc, privirea oamenilor este
înceţoşată, neputând să-l străbată. (73) Însă fiind foarte mare şi foarte înalt, cu toate că este
construit într-o zonă joasă, el nu este cu nimic inferior munţilor înalţi situaţi de jur împrejur.
Clădirile sale sunt extrem de frumoase şi de măreţe, ca să stârnească admiraţia celor ce le

619
privesc, mai ales a străinilor care călătoresc în părţile acelea şi care, comparând-o cu clădirile
lor publice, se minunează atât de frumuseţea, cât şi de somptuozitatea acestui edificiu. (74) Iar
de jur împrejur nu se află nicio pădurice, căci legea interzice acest lucru din multe motive. În
primul rând, pentru că o clădire care este cu adevărat un templu nu este destinată plăcerii şi
ispitelor seducătoare, ci unei sfinţenii rigide şi austere. În al doilea rând, pentru că nu se
cuvine să fie prezente acele lucruri care profită de verdeaţa copacilor, şi anume excrementele
animale şi umane. În al treilea rând, pentru că acei copaci ce cresc fără a fi cultivaţi nu sunt de
niciun folos, ci, aşa cum spun poeţii, împovărează pământul; pe când cei ce pot fi cultivaţi, şi
care dau roade hrănitoare, abat atenţia celor cu mintea nestatornică de la respectul pe care
trebuie să-l arate acestui loc sfânt, precum şi de la ceremoniile la care iau parte. (75) Pe lângă
aceste motive, locurile umbroase şi desişurile constituie ascunzători pentru răufăcători, pentru
că îi învăluie în întuneric, le asigură adăpost şi le permite să declanşeze ambuscade, întrucât
se pot năpusti pe neaşteptate asupra celor pe care vor să-i atace. Însă locurile deschise, largi şi
neacoperite, unde nimic nu stânjeneşte privirea, sunt cele mai favorabile pentru a-i putea
vedea de la distanţă pe cei care intră şi rămân în interiorul templului.
XIV. (76) Însă averile templului nu constau numai în terenuri, ci şi în alte posesiuni cu
mult mai importante, ce niciodată nu vor putea fi distruse sau micşorate; căci averile
templului vor fi păstrate atâta timp cât va dăinui omenirea, căci ele au aceeaşi vârstă cu lumea
universală. (77) Pentru că s-a poruncit ca toţi oameni de la vârsta de douăzeci de ani în sus să
aducă în fiecare an primele roade la templu; aceasta fiind răscumpărarea lor. Motiv pentru
care ei aduc primele roade cu mare veselie, bucurându-se şi desfătându-se, întrucât sunt siguri
că odată cu această ofrandă vor avea parte fie de uşurarea robiei, fie de însănătoşire, şi în
acelaşi timp vor primi o libertate deplină şi o protecţie deplină în viitor. (78) Şi pentru că
poporul este foarte numeros, rezultă în mod firesc că primele roade aduse la templu vor fi în
cantităţi foarte mari. În consecinţă, aproape în fiecare oraş se găseşte un depozit pentru
lucrurile sacre pe care oamenii obişnuiesc să le aducă şi să le depoziteze acolo, pentru că
uneori sunt trimişi ambasadori sacri care să aducă jertfe la templu. Pentru această sarcină,
sunt selectaţi membrii cei mai marcanţi din fiecare trib, ca ei să ducă în siguranţă la destinaţie
speranţele fiecărui individ; căci în ofrandele legitime ale primelor roade se află speranţele
celor pioşi.
XV. (79) Există aşadar douăsprezece triburi în popor, iar unul dintre ele a fost ales,
datorită calităţilor sale minunate, pentru a i se încredinţa preoţia, primind această onoare ca
răsplată pentru virtutea şi fidelitatea sa, ca şi pentru sufletul său devotat, însuşiri pe care le-a
manifestat atunci când poporul a dat impresia că aleargă către păcat, urmând opţiunile
nesăbuite ale unor oameni care şi-au convins tovarăşii să imite vanitatea egiptenilor şi
mândria locuitorilor acelor ţinuturi, oameni care au inventat legende despre animale
iraţionale, şi mai ales despre boi, pe care i-au transformat în zei. Pentru că acest trib i-a ucis
din proprie iniţiativă pe conducătorii acelei apostazii, de la cei tineri până la cei bătrâni,
făcând astfel o faptă plină de sfinţenie, căci au luptat şi au lucrat de dragul pietăţii.
XVI. (80) Ei bine, acestea sunt legile referitoare la preoţi. S-a poruncit ca toţi preoţii
să fie sănătoşi, fără niciun beteşug şi fără nicio pată pe trup, indiferent că este vorba de ceva
dobândit prin naştere sau de ceva rezultat în urma unei mutilări; pe de altă parte, aceştia nu
trebuie să aibă nicio crescătură din naştere sau rezultată în urma unei boli; de asemenea,
pielea lor nu trebuie să fi suferit de lepră, de lichen sălbatic, de râie sau de vreo erupţie din
interior; şi cred că toate aceste lucruri sunt simboluri ale purităţii sufletului. (81) Iar dacă era
necesar ca trupul muritor al preotului să fie cercetat pentru a nu suferi de vreo imperfecţiune
de pe urma vreunei nenorociri, cu atât mai mult trebuia analizat sufletul său nemuritor, care se
spune că este făurit după chipul Dumnezeului cel viu. (82) Şi după ce s-a poruncit că preotul
trebuie să aibă sângele pur, şi să se tragă din părinţi nobili, şi că trebuie să fie desăvârşit atât
în trup, cât şi în suflet, s-au instituit şi alte legi referitoare la veşmintele pe care preotul trebuie

620
să le poarte atunci când oferă jertfe şi când oficiază ceremoniile sacre. (83) Iar acest veşmânt
este o tunică de in încinsă cu un brâu, care acoperă goliciunea ce nu trebuie expusă în preajma
jertfelnicului. Această tunică reprezintă promptitudinea în îndeplinirea sarcinilor; căci ei (n.t.
preoţii) sunt îmbrăcaţi uşor, purtând doar o tunică, atunci când se aduc jertfele şi când se fac
libaţiile, şi când se desfăşoară ritualul sacrificiului, pentru a nu fi stânjeniţi în mişcări de
veşmintele lor. (84) Şi Marelui Preot i s-a poruncit să poarte un veşmânt similar atunci când
intră în Sfânta Sfintelor pentru a oferi jertfe de tămâie, pentru că inul nu provine de la un
animal muritor, ca în cazul hainelor făcute din lână. De asemenea, trebuie să mai poarte şi o
mantie frumos împodobită, menită a fi o copie şi o reprezentare a lumii. O dovadă clară
pentru aceasta o constituie descrierea podoabelor; (85) căci în primul rând, mantia este de
culoare violet şi este lungă până în pământ, fiind un simbol al aerului, căci prin natura sa aerul
este închis la culoare şi se aseamănă cu o mantie care ajunge până la picioare, întrucât se
întinde din regiunile aflate în apropierea lunii până în locurile cele mai joase de pe pământ.
(86) Urma apoi un veşmânt ţesut numit efod, care era un simbol al cerului; căci pe umerii săi
se află două pietre scumpe de smarald, câte una pe fiecare parte, iar acestea sunt perfect
rotunde , căci reprezintă cele două emisfere, dintre care una este situată deasupra pământului,
iar cealaltă dedesubt. (87) Pe pieptarul efodului sunt douăsprezece pietre preţioase de culori
diferite, aranjate în patru rânduri a câte trei pietre fiecare; acestea reprezintă zodiacul. Pentru
că zodiacul este alcătuit din douăsprezece animale, fiecăruia din cele patru anotimpuri
corespunzându-i câte trei animale. (88) Această parte a veşmântului este numită pieptarul
raţiunii (λογεΐον), pentru că toate lucrurile din cer au fost create şi rânduite în conformitate cu
dreapta raţiune (λόγοις) şi cu proporţia, căci acolo nimic nu este iraţional. Pieptarul era ornat
cu două bucăţi de pânză ţesută, una reprezentând vederea clară, iar cealaltă adevărul. (89) Prin
cea care reprezintă adevărul se transmite în mod figurat faptul că minciuna nu poate ajunge la
cer, căci ea este izgonită în regiunile din jurul pământului, şi locuieşte în sufletul oamenilor
lipsiţi de pietate. Pe când pânza numită vedere clară sugerează faptul că naturile celeste văd
limpede ce se întâmplă cu oamenii, chiar dacă pentru noi aceste lucruri rămân ascunse cu
desăvârşire. (90) Dovada cea mai clară pentru aceasta este următoarea: dacă nu ar fi lumină, şi
dacă soarele nu ar străluci, ar fi imposibil să vedem nenumăratele însuşiri ale trupului
omenesc şi să distingem multitudinea de culori şi forme care există. Căci cum am putea
cunoaşte zilele şi nopţile, lunile şi anii, şi pe scurt, toate diviziunile timpului, în absenţa
mişcărilor de revoluţie ale soarelui, lunii şi stelelor? (91) Şi cum altfel am fi putut descoperi
natura numerelor, dacă nu cu ajutorul corpurilor cereşti pe care tocmai le-am menţionat şi care
au fost observate în momente diferite? Şi ce altceva ar fi deschis drumul pe ocean şi pe
nenumăratele şi întinsele mări, ajutându-i pe navigatori, dacă nu shimbările şi mişcările
periodice ale stelelor? Iar oamenii înţelepţi au mai observat (92) şi multe alte situaţii, pe care
le-au înregistrat, deducând pe baza corpurilor cereşti ameliorarea vremii sau izbucnirea unor
furtuni violente, abundenţa sau puţinătatea recoltelor, existenţa unor veri blânde sau fierbinţi,
a unor ierni geroase sau cu aspect primăvăratic, apariţia secetelor sau a ploilor torenţiale, dacă
turmele se vor înmulţi, dacă copacii vor da roade sau, dimpotrivă, dacă animalele vor fi sterpe
iar copacii neroditori, precum şi multe alte lucruri de genul acesta. Căci semnele tuturor
lucrurilor care se întâmplă pe pământ sunt înscrise în cer.
XVII. (93) În plus partea inferioară a tunicii, care ajunge până la picioare, este brodată
cu rodii aurii, clopoţei şi flori. Aceste lucruri sunt simboluri ale pământului şi apei; florile sunt
simboluri ale pământului, întrucât răsar din pământ şi tot din el îşi trag seva pentru a înflori.
Iar rodiile {10}{cuvântul grec pentru rodie este ροια sau ροΐσκοs, care în opinia lui Philon
derivă din verbul ροή, „a curge”) sunt simbolurile apei, căci denumirea lor vine de la curgerea
râurilor. Iar armonia şi acordul sunetelor diferitelor părţi ale lumii sunt simbolizate de
clopoţei. (94) Căci rânduiala este una minunată; pentru că veşmântul superior pe care sunt
cusute pietrele, şi care poartă denumirea de pieptar, constituie o reprezentare a cerului,

621
întrucât cerul este lucrul cel mai înalt. Iar tunica ce ajunge până la picioare este de culoare
violet, căci aerul este şi el închis la culoare, şi în plus ocupă locul al doilea în ierarhie după
cer. Iar florile şi rodiile sunt brodate pe tiv, deoarece pământului şi apei le-au fost încredinţate
ţinuturile cele mai joase din univers. (95) Aceasta este alcătuirea veşmântului sacru al Marelui
Preot, fiind o reprezentare a universului, o minunată lucrare ce merită privită şi contemplată.
Pentru că aspectul lui bine chibzuit este menit să stârnească uimirea, pentru că nicio altă
broderie făcută de mâna omului nu este atât de diversă şi de preţioasă; (96) de asemenea, el
atrage şi interesul filozofilor, care doresc să cerceteze părţile din care este alcătuit. Căci în
primul rând, intenţia lui Dumnezeu este aceea ca Marele Preot să aibă alături de el o
reprezentare vizibilă a universului, ca văzând-o permanent să îşi aducă aminte că viaţa sa
trebuie să fie vrednică de natura universului, iar în al doilea rând, ca întreaga lume să
coopereze cu el la oficierea ritualurilor sacre. Şi se cuvine ca omul care este dedicat slujirii lui
Dumnezeu să-l ia şi pe fiul său în slujba celui care l-a zămislit. (97) Dar acest veşmânt sacru
mai conţine şi un al treilea simbol, care este prea important pentru a fi trecut sub tăcere. Căci
preoţii altor zeităţi obişnuiesc să înalţe rugăciuni şi să ofere jertfe doar pentru rudele, prietenii
şi tovarăşii lor. Însă Marele Preot al evreilor aduce jertfe nu doar în numele întregii omeniri,
ci şi în numele diferitelor părţi ale naturii, cum sunt pământul, apa, aerul şi focul; şi revarsă
rugăciunile şi recunoştinţa sa în numele tuturor, considerând că lumea este ţara sa (aşa cum şi
este de fapt), de aceea obişnuieşte să implore bunăvoinţa guvernatorului său prin rugăciuni şi
cereri, implorându-l să dea lucrurilor pe care le-a creat o parte din natura sa milostivă şi
umană.
XVIII. (98) După ce a dat aceste precepte, vine şi cu nişte porunci suplimentare,
ordonându-i ca ori de câte ori se apropie de altar şi atinge jertfele, la vremea când are sarcina
să îşi îndeplinească slujbele sacre, să se ferească să bea vin sau alte băuturi tari, din patru
motive importante: să nu se moleşească, să nu uite, să nu-l ia somnul şi să nu se comporte
prosteşte. (99) Căci băutura tare relaxează puterile fizice, scade vigoarea membrelor şi
moleşeşte întregul trup, făcându-l să adoarmă. De asemenea, ea relaxează şi energiile
sufletului, atrăgând după sine uitarea şi comportamentul prostesc. Dar oamenii cumpătaţi au
membrele mai uşoare, putându-le mişca cu uşurinţă, iar simţurile externe sunt mai pure, în
timp ce mintea este înzestrată cu o vedere mai ageră, putând vedea lucrurile cu anticipaţie, şi
fiind capabilă să ţină minte tot ce a văzut anterior; (100) pe scurt, aşadar, trebuie să ştim că
consumul de vin este un lucru dăunător în privinţa scopurilor pe care le avem în viaţă, întrucât
băutura îngreunează sufletul, slăbeşte simţurile externe, iar trupul este moleşit. Şi niciuna din
facultăţile noastre nu rămâne liberă şi netulburată, ci toate sunt stânjenite, astfel încât nu mai
pot percepe aşa cum se cuvine obiectele pentru care au fost lăsate de la natură. Dar necazurile
sunt mai serioase atunci când este vorba de ceremonii şi ritualuri sfinte, la fel cum este mai
grav şi intolerabil să păcătuieşti faţă de Dumnezeu decât faţă de om. Poate că din acest motiv
s-a poruncit preotului să aducă jertfe fără vin, pentru a face diferenţa între lucrurile sacre şi
cele profane, între lucrurile pure şi cele impure, între lucrurile legitime şi cele nelegiuite.
XIX. (101) Dar pentru că preotul este mai întâi de toate om, şi pentru că doreşte să-şi
satisfacă poftele care-l îndeamnă să caute legăturile trupeşti, lui i se dă în căsătorie o fecioară
neprihănită, născută din părinţi, şi din bunici, şi din străbunici neprihăniţi, care s-au remarcat
atât prin virtute, cât şi prin sângele lor nobil. (102) Întrucât Dumnezeu nu-l lasă nici măcar să
privească o prostituată, ori un suflet sau un trup de sorginte profană, ori pe cineva care a
renunţat la căutarea câştigului şi care are acum o înfăţişare modestă şi elegantă, pentru că o
astfel de femeie este lipsită de sfinţenie din cauza profesiei sale anterioare şi a fostului mod de
viaţă; deşi în alte privinţe s-ar putea să fie onorabilă, deoarece s-a purificat de
comportamentul ei ticălos. Căci pocăinţa pentru păcatele din trecut este un lucru vrednic de
laudă; şi nimeni nu trebuie împiedicat să o ia de nevastă, însă aceea nu are voie să vină în
apropierea preotului. Deoarece calităţile speciale ale preoţiei sunt dreptatea şi neprihănirea,

622
care de la începutul şi până la sfârşitul creaţiei s-au aflat într-o concordie deplină. (103) Ar fi
însă nebunie curată dacă unor oameni li s-ar interzice accesul la preoţie din cauza cicatricelor
de pe trupul lor, provenite de la rănile vechi, care sunt într-adevăr un simbol al nenorocirilor,
dar nu al răutăţii; însă acele femei care nu din necesitate, ci de bunăvoie, şi-au vândut
frumuseţea, şi care în cele din urmă se pocăiesc, de îndată ce îşi vor lăsa iubiţii acestea vor
dori să se căsătorească cu preoţii, căci vor ieşi din bordeluri şi vor intra în incintele sacre. Dar
în sufletul acestor femei care se pocăiesc vor rămâne cicatricele şi semnele vechilor păcate.
(104) De aceea, într-un alt pasaj, cu înţelepciune şi adevăr se spune că „Plata desfrânatei nu
poate fi adusă în casa Domnului” {11}{Deuteronomul 23:19}. Însă nu banii în sine sunt
problema, ci femeia care îi primeşte, precum şi fapta pentru care îi sunt daţi. Prin urmare, cum
ar putea să li se permită acestor femei să devină soţiile unor preoţi, atâta vreme cât banii lor
sunt lumeşti şi josnici, deşi sub aspect material sunt buni şi legali?
XX. (105) Aşadar, în această privinţă au fost date reguli clare pentru Marele Preot, şi
anume că el nu are dreptul să se căsătorească nici cu o văduvă, nici cu o femeie îndurerată de
moartea soţului ei, nici cu una divorţată de un bărbat care este încă în viaţă, pentru ca sămânţa
sfântă să fie semănată pentru prima dată pe un câmp necălcat şi neprihănit, astfel încât
vlăstarul său să nu aibă sângele amestecat cu cel al altei case. Şi în al doilea rând, pentru ca
cei doi care se unesc prin căsătorie, şi care au sufletul nepătat, să poată duce o viaţă virtuoasă.
Pentru că mintea unei fecioare este atrasă uşor de virtute şi este pregătită să primească
învăţătura. (106) Însă femeia care a avut experienţa unui alt bărbat este în mod firesc mai
puţin înclinată spre supunere şi învăţătură, întrucât sufletul ei nu este absolut neprihănit, aşa
cum este ceara moale şi netedă, pentru ca în el să poată fi imprimate ideile care îi sunt
transmise; ci acesta are încă întipărite impresiile anterioare, care sunt greu de îndepărtat, şi
care astfel continuă să rămână acolo, aşa încât este dificil să primească alte influenţe, ori dacă
le primeşte, acestea vor fi neclare. (107) Aşa că Marele Preot trebuie să ia de nevastă o
fecioară neprihănită; spun o fecioară, nu doar în sensul că nu a mai avut legături cu un alt
bărbat şi că trupul ei este neprihănit, ci şi că nu a mai fost promisă de nevastă nimănui
XXI. (108) Porunci referitoare la căsătorie au primit şi preoţii de rang inferior; acestea
se aseamănă în multe privinţe cu prounca ce i-a fost dată Marelui Preot. Dar ei pot lua de
nevastă nu numai o fecioară, ci şi o femeie văduvă; evident că nu orice văduvă, ci una dintre
acelea ale căror bărbaţi au murit. Căci legea consideră că se cuvine să elimine din viaţa
preoţilor toate certurile şi toate disputele. Căci dacă soţii acestora sunt încă în viaţă este foarte
probabil că gelozia cauzată de iubirea bărbaţilor pentru femeile respective va da naştere unor
dispute. Dar când primul soţ a murit, odată cu el a murit şi ostilitatea pe care ar fi putut s-o
aibă faţă de-al doilea bărbat. (109) Şi au mai fost şi alte motive pentru care Dumnezeu a
considerat că Marele Preot trebuie să fie superior din punct de vedere al purităţii şi sfinţeniei,
de aceea El i-a permis să se căsătorească doar cu o fecioară. Însă pe preoţii de rang inferior i-a
scutit de rigoarea poruncii sale referitoare la legăturile cu femeile, permiţându-le să se
căsătorească şi cu femei care au mai avut şi alţi soţi.
XXII. (110) Şi pe lângă aceste porunci, a definit exact familiile femeilor ce se pot
căsătorii cu Marele Preot, căci i-a poruncit ca femeia cu care urmează să se căsătorească să nu
fie numai fecioară, ci să fie preoteasă, fiica unui preot, ca atât mirele, cât şi mireasa să fie din
aceeaşi casă, şi într-un fel din acelaşi sânge, ca armonia şi unirea lor să dureze atât cât vor trăi.
(111) Dar celorlalţi preoţi le permitea să se căsătorească şi cu femei ce nu erau fiice de preot,
pe de-o parte, pentru că jertfele de ispăşire pe care aceştia le oficiază sunt de mai mică
importanţă, iar pe de altă parte, deoarece nu voia să dezbine şi să separe poporul de ordinul
preoţilor; motiv pentru care acestora nu le-a interzis să-şi ia neveste dintre femeile ce nu
aveau legătură cu preoţia, putând în felul acesta să facă căsătorii de rangul al doilea; căci
ginerii sunt ca nişte fii pentru socrii lor, iar socrii sunt ca nişte părinţi pentru gineri.

623
 XXIII. (112) Acestea sunt, aşadar, poruncile care au fost date cu privire la căsătorie şi
la procrearea copiilor. Însă pentru că creaţia este urmată de distrugere, Moise dă preoţilor şi
legi referitoare la moarte {12}{Leviticul 21:1-3}, poruncindu-le să nu se spurce prin atingere
de oamenii care au murit, cu care s-ar fi putut afla într-o relaţie de prietenie sau de rudenie
îndepărtată; căci există şase categorii de oameni cărora li se permite să jelească, taţii sau
mamele lor, fiii sau fiicele, fraţii sau surorile, cu condiţia ca acestea din urmă să fie fecioare;
(113) însă Marelui Preot i-a interzis complet să jelească, indiferent de situaţie; şi oare nu pe
bună dreptate? Pentru că îndatoririle celorlalţi preoţi pot fi preluate de către altcineva, aşa
încât, chiar dacă aceştia ar jeli, niciuna din ele nu ar rămâne neîndeplinită; însă Marele Preot
nu are pe nimeni lângă el care să aibă dreptul de a-i prelua sarcinile; de aceea, el trebuie să se
păzească mereu de orice necurăţenie, să nu atingă niciun cadavru, pentru a putea fi gata să
înalţe rugăciuni şi să ofere jertfe din partea întregii lumi la momentele potrivite, îndeplinindu-
şi astfel sarcinile care îi revin fără niciun fel de impediment. (114) Pe lângă aceste
considerente, omul care a fost încredinţat lui Dumnezeu, şi care a devenit conducătorul
grupului său sacru de închinători, trebuie să se îndepărteze de toate lucrurile create, de iubirea
lui de părinţi, de copii sau de fraţi, astfel încât nimic să nu-l împiedice să îndeplinească aceste
îndatoriri sfinte, care nu suferă nicio amânare; (115) iar Dumnezeu porunceşte ca Marele
Preot să nu-şi rupă veşmintele la moartea rudelor sale apropiate, şi nici să nu-şi scoată de pe
cap simbolul preoţiei, pe scurt, să nu părăsească locul sfânt pe motiv că este în doliu, pentru
ca manifestându-şi respectul cuvenit faţă de acel loc şi faţă de podoabele sacre cu care este
încoronat, să arate tuturor că îşi ţine în frâu sentimentul de milă şi că este mai presus de orice
suferinţă. (116) Pentru că legea stabileşte că el trebuie să se împărtăşească dintr-o natură
superioară celei omeneşti; întrucât el se apropie mai mult de natura Divinităţii; aflându-se, ca
să spunem adevărul adevărat, la hotarul dintre cele două, pentru ca omul să poată invoca
bunăvoinţa lui Dumnezeu prin intermediul unui mediator, iar Dumnezeu să poată avea un
slujitor prin care să poată da omenirii mila şi bunătatea sa.
XXIV. (117) Şi după ce a spus aceste lucruri, continuă cu enunţarea legilor referitoare
la cei ce se folosesc de primele roade, zicând, „Dacă vreunul din preoţi are o meteahnă la
ochi, la picioare sau la oricare altă parte a trupului, sau dacă are vreun cusur, acest om să nu
fie lăsat să oficieze ritualurile sacre, din cauza afecţiunilor pe care le are, dar să i se permită să
se bucure de acele onoruri care sunt comune tuturor preoţilor, şi care decurg din caracterul lor
nobil dobândit prin naştere” {13}{Leviticul 21:17}. (118) „În plus, dacă este atacat de lepră
sau dacă are vreo scurgere, să nu se atingă de masa sacră până când nu se va curăţi”
{14}{Leviticul 22:4}. (119) Iar dacă vreun preot va atinge din întâmplare un lucru necurat, ori
dacă pe timpul nopţii a avut vise murdare, aşa cum se întâmplă adesea, să nu se atingă o zi
întreagă de niciun lucru sfinţit, ci să se spele până seara, şi abia după aceea să fie lăsat să le
atingă. (120) Iar veneticul din casa preotului şi slujitorii săi să nu se apropie de primele roade;
veneticul, deoarece nu este un vecin care are parte de ospitalitate şi care mănâncă cu el la
masă {15}{Leviticul 22:10}; căci există motive de teamă că unele din aceste persoane vor da
deoparte ceea ce este sfânt, ascunzându-şi lipsa de pietate sub mantia unei omenii prefăcute;
pentru că nu toate lucrurile trebuie împărţite cu ceilalţi, ci doar acelea care sunt de aşa natură
încât pot fi apreciate de cei ce urmează să le primească; altminteri, lucrul cel mai frumos şi
mai folositor din această viaţă, şi anume ordinea, va fi irosit şi distrus de lucrul cel mai
dăunător, şi anume dezordinea. (121) Căci dacă pe vasele comerciale marinarii ar fi egali cu
cârmaciul, iar pe corăbiile de război vâslaşii şi marinarii ar avea aceleaşi drepturi ca şi
căpitanii, ori dacă în taberele militare cavaleriştii ar fi egali cu ofiţerii, infanteriştii cu
coloneii, iar coloneii cu generalii; şi tot aşa, dacă în oraşe cei aflaţi în faţa curţii de judecată s-
ar găsi pe picior de egalitate cu judecătorii, iar membrii adunărilor cu dregătorii, pe scurt,
dacă oamenii obişnuiţi ar fi egali cu magistraţii, atunci răzvrătirile şi tulburările ar fi la
ordinea zilei, iar egalitatea instituită de lege ar duce la o inegalitate de facto; căci nu se cuvine

624
să dai onoruri egale unor persoane inegale din punct de vedere al aptitudinilor lor; pentru că
inegalitatea este cauza tuturor relelor. (122) De aceea, onoarea cuvenită preoţilor nu trebuie
dată nici veneticilor, nici altor oameni aflaţi prin preajmă, care nu ar face altceva decât să-şi
bage nasul acolo unde nu le fierbe oala; căci onoarea nu aparţine casei, ci neamului.
XXV. (123) Şi tot aşa, nimeni nu trebuie să acorde aceste onoruri unui slujitor, ca
plată sau ca recompensă pentru serviciile sale; pentru că uneori cel ce le primeşte este nesfânt
şi le va folosi în scopuri ilegitime, făcând ca onorurile datorate neprihănirii să devină un lucru
obişnuit, profanând în felul acesta ceremoniile sacre şi respectul ce trebuie arătat templului;
(124) motiv pentru care legea interzice cu desăvârşire ca străinii să se împărtăşească din
lucrurile sfinte, chiar dacă aceştia au avut parte de o naştere mai nobilă decât băştinaşii şi sunt
fără cusur în comparaţie cu ceilalţi bărbaţi şi cu celelalte femei, pentru ca în felul acesta
onorurile sacre să nu fie întinate, ci să fie păzite cu grijă în continuare de familiile preoţilor;
(125) căci ar fi absurd ca jertfele şi ritualurile sacre, precum şi celelalte obiceiuri referitoare la
altar, să fie încredinţate preoţilor, şi nu tuturor oamenilor, iar răsplata pentru munca lor să fie
comună şi să revină tuturor, ca şi cum ar fi corect ca preoţii să fie epuizaţi de muncă şi
strădanii, şi de îndatoriri pe timp de zi şi pe timp de noapte, dar răsplata pentru aceste eforturi
să fie comună şi accesibilă celor care nu fac nimic. (126) Însă preotul, continuă el, în calitatea
sa de stăpân, trebuie să dea robului născut în propria sa casă, precum şi celui cumpărat cu
bani, o cantitate de mâncare şi băutură din primele roade. În primul rând, pentru că stăpânul
este singura sursă de aprovizionare pentru slujitor, iar moştenirea stăpânului este virtutea
sacră a omeniei, datorită căreia robul trebuie susţinut. (127) În al doilea rând, pentru că aceştia
nu trebuie să îşi îndeplinească în silă îndatoririle pe care le au; iar slujitorii, chiar dacă acest
lucru s-ar putea să nu ne placă, deoarece sunt lângă noi şi trăiesc laolaltă cu noi, pregătind
mâncarea, băutura şi delicatesele pentru stăpânii lor, şi şed cu ei la masă, strângând apoi
resturile care rămân, îşi vor însuşi pe ascuns o parte din bucate, deoarece nevoia îi constrânge
să fure, aşa încât în loc de o singură pagubă (dacă este într-adevăr o pagubă pentru stăpânii lor
să-i întreţină pe propria cheltuială), vor provoca două, căci vor fi nevoiţi să recurgă şi la furt;
pentru a se putea bucura în felul acesta, asemenea hoţilor, de bucatele cuvenite stăpânilor lor,
care duc o viaţă virtuoasă; acesta este lucrul cel mai absurd cu putinţă. (128) În al treilea rând,
mai trebuie să luăm în considerare şi acest lucru, şi anume că slujitorii nu trebuie să
desconsidere primele roade din pricina faptului că şi ei se înfruptă din ele, la fel ca şi stăpânii;
căci teama pe care aceştia o au faţă de stăpânii lor este suficientă să le închidă gura şi să îi
împiedice să îşi manifeste aroganţa.
XXVI. (129) După ce a spus aceste lucruri, a continuat să dea glas unei legi plină de
omenie. Dacă, spune el, fata unui preot, care s-a căsătorit cu un om care nu este preot, devine
văduvă prin moartea soţului ei, ori dacă este lipsită de copii cât acesta încă trăieşte, se va
putea întoarce în casa tatălui ei, pentru a primi o parte din primele roade de care se bucura
atunci când era fecioară {16}{Leviticul 22:12-13}; căci şi acum ea este fecioară într-o
anumită măsură, deoarece nu are nici soţ, nici copii, şi nu are alt sprijin în afară de tatăl său;
(130) dar dacă are fii şi fiice, atunci ca mamă va fi nevoită să stea cu copiii ei; iar fiii şi fiicele
care fac parte din familia tatălui, o iau cu ei pe mama lor în casa acestuia {17}{în acest punct
traducerea lui Yonge include un tratat separat, intitulat: Despre întrebarea: Care Sunt
Recompensele şi Onorurile Cuvenite Preoţilor. În consecinţă, paragraful următor începe la el
cu numeralul roman I (XII la Loeb). „Tratatul” lui Yonge se încheie cu numărul VI (XXXII la
Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
XXVII. (131) Legea nu a acordat terenuri preoţilor, pentru ca ei să nu obţină venituri
de pe pământurile lor, asemenea celorlalţi oameni, astfel încât să aibă tot ce le trebuie din
abundenţă; ci le-a atribuit onoarea supremă, spunând că moştenirea lor este Dumnezeu, cu
care trebuie să împartă lucrurile pe care acesta li le oferă; şi asta din două motive, în primul
rând, pentru a le face această onoare deosebită, întrucât în felul acesta au parte de toate acele

625
lucruri care sunt date oamenilor pioşi prin bunăvoinţa lui Dumnezeu; iar în al doilea rând,
pentru a nu avea o altă preocupare decât aceea de a fi slujitorii religiei, şi nu de a se îngriji de
moştenirea lor. Aşadar, vom prezenta în continuare recompensele şi onorurile înalte pe care
le acordă acestora; (132) în primul rând, hrana cea de toate zilele le este dată fără a trudi
pentru ea; căci Dumnezeu porunceşte celor ce fac pâine, să ia din tot untdelemnul şi din tot
aluatul o parte care să constituie pârga roadelor, iar această parte să o dea preoţilor, asigurând
prin această poruncă legitimă hrana atât de necesară pentru aceia care merg pe drumul ce
conduce la pietate; (133) căci fiind obişnuiţi să ofere întotdeauna primele roade din hrană,
aceştia îşi vor aminti veşnic de Dumnezeu, şi este imposibil să ne imaginăm o binecuvântare
mai mare; rezultă în mod necesar că primele roade oferite de poporul cel mai numeros vor fi
îmbelşugate, iar ca urmare a acestei abundenţe, chiar şi cel mai sărac dintre preoţi va fi un om
înstărit. (134) În al doilea rând, el porunceşte poporului să le dea pârga posesiunilor sale; o
cantitate de vin din fiecare teasc; o cantitate de grâu şi orz din fiecare loc de treierat. Şi tot
aşa, urmau să primească o cantitate de untelemn, o cantitate de măsline şi o cantitate de fructe,
ca să nu ducă o viaţă mizeră, hrănindu-se doar cu orz, ci să aibă toate cele necesare pentru o
viaţă îndestulată şi confortabilă, plină de belşug şi de multe podoabe şi delicatese. (135) A
treia onoare care le-a fost dată este faptul că le-au fost încredinţaţi toţi întâii născuţi de parte
bărbătească ai animalelor care au rolul de a sluji omenirea; căci acestea sunt lucrurile rânduite
de Dumnezeu pentru a fi date ordinului preoţilor; progeniturile vitelor, ale oilor, ale caprelor,
adică viţeii, mieii şi iezii, întrucât aceştia sunt consideraţi curaţi atât pentru a fi mâncaţi, cât şi
pentru a fi jertfiţi; dar el porunceşte ca vlăstarele altor animale, cum ar fi caii, măgarii,
cămilele şi alte animale similare, să fie răscumpărate cu bani, ceea ce nu înseamnă că le
consideră mai puţin valoroase; (136) iar cantităţile de provizii primite în felul acesta sunt
foarte mari; căci acest popor creşte oi, vite şi alte animale, într-un număr mai mare decât alte
popoare, separându-le cu mare grijă în turme de capre, de boi, de oi, şi de tot felul de alte
animale. (137) În plus, legea, în afară de faptul că legiferează toate aceste lucruri în favoarea
lor (n.t a preoţilor), porunceşte oamenilor să le dea primele roade nu doar din ceea ce posedă,
ci şi din propriile lor vieţi şi din propriile lor trupuri; căci copiii sunt părţi detaşabile din
părinţii lor, ar spune unii; dar dacă ar fi să spunem adevărul gol-goluţ, aceştia sunt
inseparabili, căci sunt înrudiţi prin sângele lor [...]{18}{acest pasaj este neinteligibil în limba
greacă, iar Mangey consideră că este deteriorat în mod iremediabil}, fiind uniţi unii cu alţii
prin legăturile fireşti ale naturii. (138) Dar cu toate acestea, el îi consacră şi pe fiii lor întâi
născuţi, considerând că aceştia sunt primele roade ce trebuie oferite ca semn de recunoştinţă
pentru fertilitate şi pentru acei copii pe care-i au sau pe care-i doresc; dorind în acelaşi timp ca
relaţiile lor de căsătorie să nu fie doar scutite de orice reproş, ci să fie vrednice de laudă, căci
primele roade ieşite din aceste relaţii vor fi închinate lui Dumnezeu; şi fără a scăpa din vedere
acest lucru, atât soţii, cât şi soţiile vor da dovadă de modestie şi se vor ocupa de treburile
gospodăriei lor, punându-se de acord unul cu altul, astfel încât acest parteneriat să fie real şi
să existe nu doar în teorie, ci şi în practică. (139) Şi referitor la consacrarea primului născut de
parte bărbătească, pentru ca părinţii să nu fie separaţi de copiii lor, nici copiii de părinţi, el
stabileşte valoarea acestor prime roade în bani, poruncind tuturor, atât celor săraci, cât şi celor
bogaţi, să contribuie cu o sumă egală, indiferent de starea lor materială, ori de frumuseţea sau
vigoarea copiilor născuţi; ţinând totuşi cont ca acea sumă să poată fi plătită şi de omul cel mai
sărac; (140) pentru că atâta vreme cât li se nasc copii atât oamenilor nobili, cât şi celor mai
săraci oameni din popor, a socotit că este just ca şi contribuţia lor să fie egală, urmărind, după
cum am spus deja, să stabilească o sumă care să poată fi plătită de către toţi.
XXVIII. (141) După aceea, a mai stabilit şi o altă sursă de venit pentru preoţi, deloc
nesemnificativă, poruncindu-le să ia pârga veniturilor poporului, şi anume primele roade de
grâu, de vin şi de untdelemn, şi chiar pârga cirezilor de vite, a turmelor de oi şi de capre,
precum şi a celorlalte animale de tot felul; şi oricine poate ghici cât de multe erau aceste

626
animale, după faptul că poporul era foarte numeros; (142) din toate aceste lucruri rezultă
limpede că legea îi învestea pe preoţi cu demnitatea şi onoarea cuvenite regilor; căci el
porunceşte să li se dea, ca unor stăpâni, o parte din toate posesiunile oamenilor; (143) însă
toate aceste lucruri le sunt date în mod diferit de felul în care cetăţile obişnuiesc să le dea
stăpânilor lor; căci de regulă cetăţile le dau din obligaţie, împotriva voinţei lor, şi cu multă
durere, privindu-i pe perceptori ca pe nişte vrăjmaşi şi distrugători, de aceea recurg mereu la
tot felul de scuze, neglijând legile şi poruncile, dar cu toate că vor să se sustragă de la plata
taxelor, în cele din urmă ajung să le plătească. (144) Însă acest popor plăteşte contribuţia
cuvenită preoţilor cu multă bucurie, înainte să vină perceptorii, achitându-se mai repede de
aceastăobligaţie, căci consideră că mai degrabă primesc decât dau; prin urmare, cu
binecuvântări şi recunoştinţă, atât bărbaţii, cât şi femeile aduc ofrande în fiecare anotimp,
plini de o mare bucurie, de bunăvoinţă şi de un zel imposibil de descris în cuvinte.
XXIX. (145) Şi fiecare om dă aceste lucruri preoţilor din posesiunile sale, dar există
adesea şi venituri speciale, care sunt puse deoparte pentru preoţi; este vorba de cele care
provin din jertfele aduse de oameni; căci s-a poruncit ca preoţii să primească două părţi din
două mădulare ale fiecărei victime, spata de la membrul drept din faţă, şi grăsimea de la piept;
căci prima este simbolul tăriei şi al vigorii bărbăteşti, al faptului de a oferi şi a primi, precum
şi al acţiunii; iar cea de-a doua este emblema blândeţii omeneşti în faţa pasiunilor mânioase;
(146) pentru că s-a spus că aceste pasiuni îşi au locuinţa în piept, întrucât natura le-a atribuit
ca sălaş pieptul, considerându-l a fi locul cel mai potrivit; iar în jurul lui a pus un gard foarte
solid, aşa cum se pune şi în jurul unui garnizoane, pe care l-a numit cuşcă toracică; iar aceasta
e formată din oase numeroase şi foarte puternice, legate între ele prin muşchi ce nu se rup.
(147) Însă din victimele sacrificate departe de jertfelnic, cu scopul de a fi mâncate, se vor da
preoţilor trei părţi, o spată, fălcile şi burta; spata pentru motivul pe care l-am menţionat cu
puţină vreme în urmă; fălcile ca pârgă a celei mai importante părţi a trupului, şi anume capul,
căci vorbirea nu se poate produce decât prin mişcarea fălcilor; căci atunci când se agită
{19}{cuvântul grec folosit aici este σείω, iar cuvântul pentru fălci este σιαγόνας, care în
opinia lui Philon pare să derive din σείω} (şi din cele arătate se pare că aşa şi este) şi când
sunt lovite de limbă dau naştere vorbirii; (148) iar burta este un fel de excrescenţă a
abdomenului. Burta este grajdul acelui animal iraţional numit poftă, care atunci când bem vin
şi când mâncăm cu lăcomie se umple cu mâncare şi băutură, lăfăindu-se asemenea unui porc
care se tăvăleşte în mocirlă; fapt pentru care acestei fiare necuviincioase i s-a atribuit şi acel
loc unde stau toate reziduurile şi toate lucrurile inutile. (149) Însă opusul dorinţei este
cumpătarea, spre care toţi trebuie să năzuiască şi pe care trebuie să o dobândească prin muncă
şi prin orice alte mijloace, căci ea reprezintă o mare binecuvântare şi un mare beneficiu atât
pentru om, cât şi pentru stat. (150) Aşadar, pentru că pofta este un lucru profan, impur şi
nesfânt, ea este alungată din ţinutul virtuţii, pentru că merită să fie izgonită; însă cumpătarea,
care este o virtute neprihănită, dezinteresată de mâncare şi băutură, şi care se laudă cu
superioritatea ei în raport cu plăcerile pântecelui va fi lăsată să se apropie de altarele sacre,
căci ea lasă în urmă acea excrescenţă a trupului, precum şi toate acele lucruri care aţâţă
poftele.
XXX. (151) Şi pe lângă toate acestea, mai porunceşte ca preoţii care oficiază ritualul
sacrificiilor să primească pielea animalelor jertfite pentru arderea-de-tot (iar acestea sunt
nespus de multe, căci nu este vorba de un dar mărunt, ci de unul de cea mai mare importanţă);
de aici rezultă limpede că deşi nu a dat ca moştenire preoţilor terenuri, aşa cum le-a dat
celorlalte triburi, le-a dat totuşi lucruri mai onorabile, şi care se obţin mai uşor, făcându-i să
beneficieze de pârga tuturor jertfelor şi a ofrandelor. (152) Şi pentru a-i împiedica pe cei ce le
aduc ofrande să le facă vreun reproş, a poruncit ca primele roade să fie aduse mai întâi în
templu, iar preoţii să le ia de acolo; căci natura lui Dumnezeu impune ca aceia care au avut
parte de bunătate în toate împrejurările vieţii să-i ofere primele roade în semn de mulţumire,

627
iar El, care nu are nevoie de nimic, să le dea cu demnitate şi onoare slujitorilor săi care se
ocupă de templu; pentru că a primi aceste lucruri nu de la oameni, ci de la marele Binefăcător
al tuturor oamenilor, înseamnă a primi un dar lipsit de orice părere de rău.
XXXI. (153) Dar pentru că li se dau aceste onoruri, dacă preoţii ar fi în dificultate, cu
toate că duc o viaţă virtuoasă şi fără cusur, aceştia ne-ar acuza că nesocotim legea, chiar dacă
n-ar rosti nicio vorbă. Pentru că dacă ne-am supune poruncilor pe care le-am primit şi dacă am
avea grijă să le dăm pârga roadelor noastre, după cum ni s-a cerut, nu numai că ar avea de
toate din belşug, dar ar putea chiar să-şi facă şi provizii care să le permită să trăiască în lux şi
bunăstare. (154) Iar dacă s-ar întâmpla vreodată ca tribul preoţilor să fie binecuvântat din
abundenţă cu toate cele necesare unei vieţi de huzur, acest lucru ar fi o dovadă clară a
sfinţeniei lor şi a faptului că respectă în cele mai mici detalii legile şi poruncile. Însă cauza
sărăciei unor persoane (că nu este prudent să le învinuim pe toate) dintre acela care s-au
dedicat lui Dumnezeu, ca şi a oamenilor în general, ca să spunem adevărul, o constituie
neglijenţa. (155) Pentru că aceia care încalcă legea comit o faptă injurioasă, chiar dacă pe
termen scurt o astfel de conduită este în avantajul lor; de aceea, cel mai bine este să te supui
legilor naturii, chiar dacă la momentul respectiv sunt neplăcute şi dureroase.
XXXII. (156) Şi după ce a dat aceste provizii şi venituri preoţilor, nu i-a neglijat nici
pe aceia de rang inferior; este vorba de păzitorii templului, dintre care unii stau la uşă, chiar la
intrarea în templu, pe post de uşieri; iar alţii sunt în interior, în vestibulul templului, ca să nu
intre nimeni dintre aceia care nu au dreptul, în mod intenţionat ori din greşeală. De asemenea,
alţii stau de jur împrejur, pentru perioade de timp care au fost trase la sorţi, astfel încât să
poată veghea zi şi noapte, unii fiind paznici de zi, iar alţii paznici de noapte. Altora le sunt
încredinţate porticurile şi curţile aflate în aer liber, alţii au grijă să ducă gunoiul şi să asigure
curăţenia în templu; iar ca simbrie, tuturor acestor oameni le-a fost dată zeciuiala. (157) În
orice caz, legea nu permitea celor care au primit lucrurile respective să se folosească de ele
până când nu ofereau la rândul lor ca prime roade alte zeciuieli, ca şi când le-ar fi dat din
bunurile proprii, preoţilor de rang superior; şi abia apoi se puteau bucura de ceea ce le-a
rămas, căci până atunci nu aveau voie să facă asta. (158) Mai mult decât atât, legea le-a
atribuit şi patruzeci şi opt de oraşe, împreună cu terenurile aferente, care se întindeau de jur
împrejur pe o distanţă de două mii de coţi; acestea erau folosite pentru păşunatul vitelor sau
pentru alte necesităţi ale oraşelor. Dar dintre aceste oraşe, şase au fost puse deoparte, unele
fiind situate pe malul apropiat, iar altele pe malul îndepărtat al Iordanului, câte trei pe fiecare
parte, cu scopul de a servi ca refugiu celor care au comis un omor neintenţionat. (159) Căci
era un lucru inacceptabil ca cel care omorâse într-un fel sau altul o fiinţă umană să vină în
incintele sacre şi să folosească templul ca loc de refugiu; aşa că Moise atribuie oraşelor
menţionate mai sus o sfinţenie de rang inferior, considerând că menirea lor este aceea de a
oferi o siguranţă deplină datorită privilegiilor şi onorurilor de care se bucură locuitorii lor; iar
dacă o putere superioară s-ar strădui să folosească forţa împotriva rugătorilor, aceştia ar fi
apăraţi nu prin pregătiri de război, ci datorită rangului, demnităţii şi onoarei ce le-au fost
atribuite prin lege în calitatea lor de preoţi. (160) Însă fugarul care ajunge în incinta oraşului
unde caută refugiu trebuie să rămână acolo, pentru că răzbunătorii care îl aşteaptă în exterior,
fiind rude de sânge cu omul care a fost ucis, şi regretându-l pe cel ce le-a fost rudă, cu toate că
a fost ucis în mod involuntar, vor să verse sângele celui care l-a omorât, deoarece durerea pe
care o simt le întunecă judecata. Iar dacă acel om ar vrea să iasă din oraş, el trebuie să ştie că
va merge spre o distrugere neîndoielnică; căci nu va trece neobservat de rudele celui ucis, ci
va cădea în plasa lor, unde îşi va găsi sfârşitul. (161) Un astfel de om va fi ostracizat până la
sfârşitul vieţii Marelui Preot; căci odată cu moartea acetuia va fi iertat şi se va întoarce în
oraşul său. Şi după ce Moise a promulgat aceste legi şi altele similare cu referire la preoţi, mai
dă şi legi referitoare la animale, arătând care sunt dobitoacele ce pot fi aduse ca jertfă {20}{în
acest punct, traducerea lui Yonge include un tratat separat, care se intitulează: Despre

628
animalele ce pot fi jertfite sau Despre victime. Prin urmare, la el paragraful care urmează
începe cu numeralul roman I (XXXIII la Loeb). „Tratatul” lui Yonge se termină cu numărul
XV (XLVII la Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
XXXIII. (162) Dintre creaturile bune pentru a fi oferite ca jertfe, unele sunt animale
care trăiesc pe pământ, pe când altele zboară prin aer. Prin urmare, trecând în revistă
nenumăratele genuri de păsări, Dumnezeu a ales din rândul acestora doar două categorii, şi
anume turturica şi porumbelul; pentru că porumbelul este cel mai blând dintre toate animalele
domesticite care au un spirit gregar, în timp ce turturica este cea mai blândă dintre cele care
trăiesc în solitudine. (163) De asemenea, după ce a enumerat mai multe animale de uscat, al
căror număr este greu de precizat, le-a ales pe cele mai bune, şi anume boii, oile şi caprele;
căci acestea sunt cele mai blânde şi mai docile animale. În orice caz, cirezile mari de boi şi
turmele numeroase de oi şi capre pot fi conduse de oricine, nu doar de orice bărbat, ci chiar şi
de un copilaş, atunci când merg la păscut; şi tot aşa, ele pot fi aduse înapoi în adăposturile lor
atunci când vine vremea. (164) Şi există multe alte dovezi în privinţa blândeţii lor, dar cele
mai evidente sunt acestea: că toate se hrănesc cu ierburi, niciuna nu este carnivoră, nu au
gheare încovoiate şi nici colţi sau dinţi care să le iasă din gură; pentru că partea din spate a
maxilarului superior nu are dinţi, iar incisivii lipsesc; (165) pe lângă acestea, dintre toate
animalele ele sunt cele mai folositoare pentru om. Berbecii sunt cei mai utili pentru
veşmintele menite să acopere trupul; boii ară pământul şi pregătesc terenurile arabile pentru
semănat şi pentru apariţia recoltelor care după aceea vor fi treierate, pentru ca oamenii să aibă
hrană şi să se bucure de ea; iar părul şi pielea caprelor, primul fiind ţesut, iar pieile fiind
cusute între ele, permit făurirea corturilor mobile pentru călători, şi în special pentru oamenii
care sunt angajaţi în expediţii militare, care sunt siliţi să locuiască în aer liber, în afara
oraşului.
XXXIV. (166) Iar jertfele trebuie să fie întregi şi fără niciun cusur trupesc, desăvârşite
în privinţa tuturor părţilor lor, fără nicio pată şi fără nicio meteahnă, indiferent de felul
acestora. În orice caz, atât de mare este grija atât pentru cei care aduc jertfe, cât şi pentru
animalele care sunt aduse ca ofrandă, încât preoţii cei mai remarcabili trebuie să le examineze
cu mare atenţie ca să vadă dacă nu au vreun cusur, examinându-le din cap până-n picioare şi
inspectând nu doar acele părţi care sunt vizibile cu uşurinţă, ci chiar şi pe acelea care sunt mai
ferite privirii, cum ar fi burta şi coapsele, ca nu cumva să treacă neobservată vreo
imperfecţiune. (167) Iar faptul că sunt analizate cu multă precizie şi minuţiozitate nu se
datorează atât de mult victimelor, cât mai ales celor care le jertfesc, pentru ca aceştia să
rămână desăvârşiţi; căci prin acest simbol, Dumnezeu le spune evreilor ca ori de câte ori merg
la altar ca să se roage ori ca să-şi manifeste recunoştinţa să nu vină având în suflet slăbiciunile
şi pasiunile rele, ci să se străduiască să cureţe sufletul în întregime şi să îl facă luminos, să
elimine din el orice pată, pentru ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la ei cu dezgust.
XXXV. (168) Şi pentru că unele jertfe sunt aduse din partea întregului popor, iar dacă
ar fi să spunem adevărul, chiar din partea întregii omeniri, pe când altele sunt aduse doar în
numele celor care le oferă, va trebui să vorbim mai întâi de cele care vizează bunăstarea
poporului, căci poruncile date în legătură cu acest tip de jertfe sunt minunate. (169) Căci unele
sunt săvârşite în fiecare zi, pe când altele doar în zilele cu lună nouă sau la sărbătorile
organizate cu ocazia lunii pline. În consecinţă, se porunceşte ca preoţii să jertfească în fiecare
zi câte doi miei, unul în zori, iar celălalt la lăsarea serii; fiecare sacrificiu fiind o jertfă de
mulţumire; primul pentru bunătatea de peste zi, iar celălalt pentru îndurarea arătată pe timpul
nopţii, pe care Dumnezeu le revarsă necontenit asupra omenirii. (170) Iar în a şaptea zi,
dublează numărul animalelor ce trebuie jertfite, cinstind în felul acesta în mod egal lucrurile
egale, pentru că El consideră că ziua a şaptea este egală ca valoare cu eternitatea, întrucât
reprezintă ziua de naştere a întregii lumi. Motiv pentru care a socotit că se cuvine ca în a
şaptea zi să se continue jertfele aduse în timpul săptămânii. (171) În plus, zilnic, de două ori

629
pe zi, trebuie adusă ca ofrandă tămâia cea mai frumos mirositoare, care va fi arsă dincolo de
perdeaua templului la răsăritul şi apusul soarelui, înainte de ivirea dimineţii şi după jertfa de
seară, aşa încât jertfele de sânge să manifeste gratitudinea noastră pentru sângele nostru, iar
ofrandele de tămâie să aducă mulţumiri pentru partea dominantă din interiorul nostru, adică
pentru spiritul nostru raţional, care a fost făurit după modelul arhetipal al chipului divin. (172)
În ziua a şaptea, pe masa sacră sunt aşezate pâinile, egale ca număr cu lunile anului, adică
douăsprezece pâini, care sunt dispuse în două rânduri de câte şase, după modelul
echinocţiilor; căci în fiecare an sunt două echinocţii, unul de primăvară şi unul de toamnă,
care sunt despărţite de perioade de câte şase luni. La echinocţiul de primăvară, toate seminţele
puse în pământ încep să se coacă; şi tot atunci, copacii dau la iveală fructele. La echinocţiul de
toamnă, aceste fructe ajung la maturitate; de asemenea, începe perioada de însămânţare.
Astfel, în decursul timpului, natura revarsă asupra omenirii darurile sale, ale căror simboluri
sunt cele două rânduri a câte şase pâini care sunt aşezate pe masă. (173) În acelaşi timp, aceste
pâini fac trimitere în mod figurat la cea mai benefică dintre toate virtuţile, şi anume
cumpătarea; ai cărei păzitori sunt înfrânarea, economia şi moderaţia, ce o apără de atacurile
vătămătoare ale lăcomiei şi lipsei de cumpătare. Căci pentru un iubitor al înţelepciunii, pâinea
este o hrană îndestulătoare, care fereşte trupul de boli şi care ţine sufletul calm şi sănătos.
(174) Însă mâncarea condimentată, plăcintele şi dulciurile, precum şi toate celelalte delicatese
pregătite prin măiestria deşartă a bucătarilor şi cofetarilor, amăgesc acel simţ analfabet, lipsit
de înţelepciune şi slugarnic, şi anume gustul, care nu este niciodată influenţat de vreo
privelişte nobilă, de vreo lecţie pe care s-o poată pricepe, ci doar de dorinţa de a se lăsa în
voia poftelor bietului pântece, care zămisleşte necontenit boli incurabile ce afectează nu
numai trupul, ci şi mintea. (175) Şi alături de pâini se mai pune pe masă tămâie şi sare. Prima
ca simbol al faptului că nicio prăjitură nu este mai parfumată şi mai hrănitoare decât economia
şi cumpătarea, dacă este să judecăm cu înţelepciune; în timp ce sarea este emblema
durabilităţi (căci ea conservă toate acele lucruri pe care este presărată) şi a faptului că ea este
singurul condiment necesar. (176) Eu ştiu că toţi acei oameni care se dedică în întregime
petrecerilor şi ospăţurilor, şi cărora le pasă doar de distracţiile costisitoare, îşi vor bate joc de
aceste cuvinte şi le vor ridiculiza, nefericiţii de ei, căci sunt robii păsărilor, ai peştilor, ai
cărnii şi ai altor lucruri lipsite de noimă; căci aceştia nu pot gusta adevărata libertate nici
măcar în vis. Şi toţi aceşti oameni trebuie nesocotiţi şi dispreţuiţi de cei care caută să trăiască
în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, urmărind să fie pe placul Dumnezeului cel viu şi
adevărat; căci aceşti oameni care au învăţat să dispreţuiască plăcerile cărnii caută desfătările
minţii, deoarece s-au antrenat în contemplarea lucrurilor din natură {21}{traducerea lui
Yonge nu cuprinde secţiunile 177-193, deoarece ediţia pe care Yonge şi-a bazat traducerea,
cea a lui Mangey, nu conţinea aceste paragrafe. Aceste secţiuni au fost incluse pentru prima
dată în această ediţie}. (177) Şi după ce a dat aceste porunci referitoare la ziua a şaptea, a spus
că în zilele cu lună nouă trebuie aduse zece jertfe de ardere-de-tot: doi viţei, un berbec şi şapte
miei. Pentru că dacă durata unui ciclu lunar este un număr perfect, s-a gândit că şi numărul
jertfelor trebuie să fie desăvârşit {22}{o alternativă ar fi să considerăm că τέλειον este nume
predicativ, care împreună cu verbul είναι ar spune că „numărul animalelor jertfite trebuie să
fie desăvârşit”. Absenţa unui articol hotărât înainte de „număr desăvârşit” sugerează că
traducerea din text este de preferat}. (178) Numărul zece este un număr desăvârşit şi el a fost
atribuit pe bună dreptate animalelor pe care le-am menţionat: căci cei doi viţei reprezintă cele
două mişcări ale lunii, pentru că aceasta are un traseu cu două ramuri: de la luna nouă până la
luna plină, când este în creştere, şi de la luna plină până la momentul când ajunge în
conjuncţie cu soarele, când este în descreştere; berbecul, care este unul singur, simbolizează
principiul raţiunii, care face ca luna să crească şi să descrească la intervale egale, sporind şi
scăzând în luminozitate; iar cei şapte miei se referă la faptul că există patru faze ale lunii, care
au loc din şapte în şapte zile: semilună, după primele şapte zile de la conjuncţia cu soarele,

630
lună plină, după încă şapte zile; apoi, pe traseul de întoarcere, mai trece o dată prin faza de
semilună, iar apoi intră din nou în conjuncţie cu soarele. (179) Şi a poruncit ca odată cu
victimele sacrificiale să fie duse ca ofrande floare de făină şi vin în cantităţi bine stabilite.
Pentru că şi acestea sunt aduse la maturitate de mişcările pe orbită ale lunii din fiecare
anotimp al anului, mai ales că luna este aceea care ajută fructele să se coacă; grâul, vinul şi
untdelemnul – substanţele cele mai folositoare pentru viaţă şi cele mai benefice pentru oameni
– sunt binevenite pentru toate tipurile de jertfe. (180) Căci în timpul sărbătorii care deschide
luna sacră {23}{semnificaţia exactă a cuvântului ίερομηνία este neclară. Cea mai bună
traducere a termenului a fost sugerată de un exeget al odelor lui Pindar, Nem. 3.2, care a
explicat că începutul fiecărei luni era sacru (A. B. Drachmann, Scholia Vetera in Pindari
Carmina [3 vols., Leipzig: B. G. Teubner, 1903-1927] 3:42). De aceea, considerând că Philon
se referă la sărbătoarea care deschide luna sacră, am tradus de multe ori cu „sărbătoarea care
deschide luna sacră”} trebuie oferite de două ori mai multe jertfe, căci şi motivele sunt două:
primul, că este lună nouă; iar al doilea, că este vărba de sărbătoarea care deschide luna sacră.
În legătură cu faptul că este lună nouă, s-a stabilit că se vor aduce la fel de multe jertfe ca şi în
celelalte zile cu lună nouă. Referitor la faptul că este vorba de sărbătoarea care deschide luna
sacră, s-a dublat numărul de jertfe, cu excepţia viţeilor. Căci doar unul este jertfit, întrucât
legiuitorul a socotit că la începutul anului este bine să se folosească de natura indivizibilă a
numărului unu, în loc să recurgă la numărul doi, care este divizibil. (181) În primul anotimp –
el consideră că primăvara şi echinocţiul care-i corespunde constituie primul anotimp – a
poruncit ca timp de şapte zile să aibă loc aşa-numita „sărbătoare a azimilor”, stabilind că
fiecare dintre aceste zile este egală ca importanţă religioasă. Pentru că el a poruncit ca la
fiecare zece zile să fie aduse jertfe de ardere-de-tot, aşa cum se întâmplă şi în zilele cu lună
nouă, făcând ca numărul total de jertfe de ardere-de-tot, în afară de cele pentru păcat, să se
ridice la şaptezeci. (182) Căci el a considerat că aceeaşi relaţie care există între luna nouă şi
luna calendaristică există şi între cele şapte zile ale sărbătorii şi echinocţiul care are loc în cea
de-a şaptea lună. Prin urmare, a proclamat ca sacre atât începuturile fiecărei luni, cât şi cele
şapte zile ale sărbătorii, care echivalează cu cele şapte zile cu lună nouă considerate laolaltă.
(183) Secerişul are loc cam pe la mijlocul primăverii, ocazie cu care se aduc lui Dumnezeu
jertfe de mulţumire din recoltele câmpului, întrucât acesta a rodit din abundenţă, iar recoltele
urmează a fi culese. Această sărbătoare a comunităţii este numită „sărbătoarea primelor
roade”, numită aşa datorită faptului că atunci sunt aduse ca ofrandă primele roade ale
pământului. (184) Ni se porunceşte să jertfim doi viţei, un berbec şi şapte miei – adică zece
jertfe de ardere-de-tot – şi în plus, doi miei care să fie hrană pentru preoţi, pe care-i numeşte
„mieii mulţumirii”, căci hrana oamenilor trebuie protejată împotriva multor vicisitudini.
Pentru că adesea acţionează forţe distrugătoare: ploi torenţiale, secete, şi alte calamităţi
naturale imposibil de descris în cuvinte; uneori, aceste forţe sunt reprezentate de oameni, care
vor să invadeze şi să pustiască teritoriul vecinilor lor. (185) În mod firesc, aşadar, jertfele de
mulţumire sunt aduse celui care a ferit ogoarele de toate aceste forţe. Aceste jertfe sunt
însoţite de pâini, care după ce au fost puse pe altar şi ridicate la cer de către cei ce le-au adus
sunt date preoţilor împreună cu carnea de la jertfele de mulţumire aduse cu ocazia acestei
sărbători. (186) Al treilea anotimp, care începe în a luna a şaptea, la echinocţiul de toamnă,
debutează cu o sărbătoare numită „sărbătoarea trâmbiţelor”, despre care am mai vorbit. În a
zecea zi se ţine post, lucru pe care oamenii îl fac cu seriozitate – şi nu doar aceia care caută
pioşenia şi sfinţenia, ci şi aceia care în restul timpului nu manifestă niciun fel de preocupări
religioase. Căci cu toţii se tem şi sunt copleşiţi de sacralitatea sa; de fapt, în această perioadă,
cei răi concurează cu cei buni în privinţa autocontrolului şi a virtuţii. (187) Faima acestei zile
are la bază două elemente: în primul rând, că este o sărbătoare, iar în al doilea rând, că
oamenii se purifică şi scapă de păcate prin graţia lui Dumnezeu, cel care a făcut ca pocăinţa să
fie egală cu abţinerea de la comiterea oricărui păcat {24}{l. Cohn a transformat cuvântul

631
μηδέν în μηδέ, pentru a evita noţiunea de neprihănire. Traducerea este în conformitate cu
manuscrisele, pentru că acestea fac referirea la o idee mai profundă, în timp ce aici este vorba
de o afirmaţie retorică menită să îndemne la pocăinţă şi nu de un comentariu asupra
desăvârşirii omeneşti}. (188) Prin urmare, el a spus că atâta timp cât este vorba de o
sărbătoare, numărul jertfelor va fi acelaşi ca şi la sărbătoarea care deschide luna sacră: un
viţel, un berbec şi şapte miei. În felul acesta a combinat numărul unu cu numărul şapte şi a
aliniat începutul cu sfârşitul, căci numărul şapte reprezintă sfârşitul lucrurilor, iar numărul unu
începutul. Şi pentru purificare a mai adăugat încă trei jertfe. Pentru că a poruncit să fie
sacrificaţi doi ţapi şi un berbec. Apoi, a spus că berbecul trebuie oferit ca ardere-de-tot, însă
unul dintre ţapi va trebui tras la sorţi. Iar ţapul asupra căruia cade sorţul trebuie jertfit lui
Dumnezeu, însă celălalt va fi trimis în pustie, cărând cu el vina celor care au păcătuit, dar care
s-au purificat prin faptul că s-au schimbat în bine, şi care s-au spălat de vechile lor nelegiuri,
căpătând în felul acesta un simţ de loialitate faţă de lege. (189) În cea de-a cincisprezecea zi,
la lună plină, se ţine „sărbătoarea corturilor”, ocazie cu care jerfele sunt mai numeroase. Căci
pe durata a şapte zile se sacrifică prin ardere-de-tot şaptezeci de viţei, paisprezece berbeci şi
nouăzeci şi opt de miei. Şi ni se porunceşte ca ziua a şaptea să fie sacră, dar despre ea voi
vorbi pe larg abia atunci când voi termina de relatat în detaliu sărbătorile. În această zi se aduc
la fel de multe jertfe ca şi la sărbătoarea de la începutul lunii sacre. (190) M-am referit cât am
putut de bine la jertfele de ardere-de-tot, care sunt jertfe comune, aduse în numele întregului
popor sau, dacă ar fi să spunem adevărul, în numele întregii omeniri. Totuşi, jertfele aduse în
fiecare zi a sărbătorii vor fi însoţite şi de un ţap. Acesta este numit „ţapul ispăşitor” şi el este
jertfit pentru iertarea păcatelor. Carnea sa este distribuită ca hrană preoţilor {25}{deşi S.
Daniel a folosit o negaţie în ediţia sa (PAPM 24) – [οὐκ] απονέμεται („nu este distribuită”) –
pentru a armoniza această afirmaţie cu 1.232 şi 1.234 s-a optat pentru înţelesul mai dificil}.
(191) Care este motivul? Să fie vorba de faptul că sărbătoarea este o perioadă de veselie, în
care sufletul omului se trezeşte la realitate şi se bucură, şi că acest sentiment neclintit de bună
dispoziţie este imposibil de dobândit în lipsa unui tratament de curăţare a păcatelor şi de
eliberare de pasiuni? Căci ar fi un lucru nelalocul lui ca animalele jertfite pentru arderea-de-
tot să fie sacrificate doar dacă sunt desăvârşite din punct de vedere trupesc, iar mintea celui
care le jertfeşte să nu fi fost purificată prin abluţiuni şi prin alte forme de curăţare pe care
dreapta raţiune a naturii le toarnă în sufletele iubitoare de Dumnezeu prin intermediul
urechilor sănătoase şi neîntinate. (192) În plus, mai trebuie să spunem următoarele. Aceste
perioade de odihnă şi sărbătoare au deschis în trecut nenumărate oportunităţi de a păcătui.
Căci băuturile tari şi mesele îmbelşugate asociate cu consumul de vin au stârnit dorinţele
nestăvilite ale pântecelui şi au aprins poftele părţilor situate mai jos de pântece. Şi pentru că
aceste dorinţe curg în toate direcţiile, ele produc un val de ticăloşii de nedescris, căci oamenii
folosesc sărbătoarea ca pe un refugiu care îi apără de orice consecinţe. (193) Ştiind aceste
lucruri, el nu le-a permis să sărbătorească aşa cum fac alte popoare, ci le-a poruncit ca înainte
să înceapă să se veselească să se purifice prin înfrânarea impulsurilor plăcerii. Apoi, i-a
chemat în templu să ia parte la imnuri, rugăciuni şi jertfe, ca atât prin locul în care se află, cât
şi prin lucrurile pe care le văd şi le aud cu ajutorul celor mai puternice simţuri, văzul şi auzul,
să ajungă să iubească autocontrolul şi pietatea. În cele din urmă, le-a reamintit că nu trebuie să
mai păcătuiască după ce au adus jertfa de ispăşire. Căci omul care cere iertare pentru păcatele
pe care le-a comis nu este atât de ticălos încât să înceapă să comită altele noi.
XXXVI. (194) După ce legiuitorul a dat aceste porunci referitoare la chestiunile pe
care le-am discutat, a început să facă distincţia între diferitele tipuri de jertfe, împărţind
victimele în trei categorii. Cea mai importantă categorie este aceea a jertfelor de ardere-de-tot;
urmează apoi jertfele de mântuire; şi în cele din urmă, jertfele de ispăşire. Pentru fiecare
dintre ele stabileşte apoi ceremoniile şi ritualurile cuvenite, urmărind să impună lucruri
decente, dar şi sfinte în acelaşi timp. (195) Iar distincţia pe care o face este una de mare

632
frumuseţe şi bun simţ, căci are o strânsă legătură şi un fel de afinitate naturală cu lucrurile în
sine; căci dacă am analiza în detaliu motivele pentru care primii oameni au considerat că este
bine să se roage şi să aducă mulţumirile lor în momentul săvârşirii jertfelor, am putea vedea
că există două cauze principale pentru un astfel de comportament. În primul rând, pentru că în
felul acesta Dumnezeu este preamărit, nu dintr-un alt motiv, ci pentru El însuşi, căci este
vrednic de cinste şi foarte necesar în acelaşi timp; în al doilea rând, datorită binefacerilor care
au fost revărsate asupra celor care aduc jertfe, după cum am menţionat anterior. Iar aceste
binefaceri sunt şi ele de două feluri, şi anume împărtăşirea din lucrurile bune şi eliberarea de
cele rele. (196) Prin urmare, legea a stabilit că jertfele de ardere-de-tot sunt potrivite pentru
cinstea care i se cuvine lui Dumnezeu, pentru că-i aparţin numai lui, întrucât s-a poruncit ca
jertfa care i se oferă Dumnezeului desăvârşit să fie la rândul ei întreagă, desăvârşită, şi lipsită
de orice urmă de egoism. Însă în cazul jertfelor oferite de dragul oamenilor, pentru că aici se
poate face o distincţie, legea face şi ea o distincţie, prin faptul că există jertfe de
binecuvântare şi jertfe de mulţumire. Iar pentru izbăvirea de păcate a instituit aşa-numita
jertfă de ispăşire, aşa încât există trei jertfe pentru trei lucruri diferite; (197) iar jertfele de
ardere-de-tot sunt închinate doar lui Dumnezeu, căci El trebuie cinstit doar pentru El însuşi,
pe când celelalte două sunt aduse doar pentru noi înşine; jertfa de mulţumire pentru protecţie
şi siguranţă, dar şi pentru ameliorarea condiţiei noastre; iar jertfa de ispăşire pentru iertarea
acelor ticăloşii comise de suflet.
XXXVII. (198) Iar acum va trebui să enumerăm legile promulgate cu privire la fiecare
jertfă, începând cu cea mai minunată. Ei bine, jertfa cea mai minunată este jertfa de ardere-de-
tot. Legea spune, „În primul rând, animalul va fi de parte bărbătească, ales cu grijă dintre
dobitoacele cele mai potrivite pentru a fi jertfite: un viţel, un miel sau un ied. Iar cel care-l
aduce să-şi spele mâinile şi să le aşeze pe capul victimei. (199) După aceea, unul dintre preoţi
să ia victima şi să o înjunghie, iar altul să ţină un vas dedesubt, şi după ce va aduna o cantitate
de sânge să meargă în jurul altarului şi să îl stropească cu sângele respectiv, apoi să jupoaie
victima şi să o taie în bucăţi mari, după ce în prealabil i-a spălat măruntaiele şi picioarele.
Apoi, tot animalul va fi încredinţat focului care arde pe jertfelnicul închinat lui Dumnezeu
{26}{Leviticul 1:1-13}, astfel încât unitatea devine multitudine, iar multitudinea unitate”.
(200) Aşadar, aceste lucruri sunt cuprinse în cuvinte poruncitoare. Dar sub exprimarea
enigmatică mai este şi un înţeles figurat. Iar cuvintele folosite sunt simboluri vizibile ale unor
lucruri invizibile şi nesigure. Ei bine, victima care urmează a fi adusă ca jertfă de ardere-de-
tot trebuie să fie de parte bărbătească, pentru că masculul este mai dominator decât femela şi
mai apropiat de cauza eficientă; căci elementul feminin este imperfect şi supus, fiind
considerat partenerul activ. (201) Şi pentru că elementele care alcătuiesc sufletul omenesc
sunt două la număr, partea raţională şi partea iraţională, partea raţională corespunde sexului
masculin, fiind moştenirea intelectului şi a raţiunii, în timp ce partea iraţională corespunde
sexului feminin, care este asociat cu simţurile externe. Iar intelectul este superioar în toate
privinţele simţului extern, aşa cum bărbatul este superior femeii; şi când acest intelect este
fără pată şi când a fost purificat prin toate metodele de purificare, şi anume prin intermediul
virtuţilor desăvârşite, el însuşi devine jertfa cea mai sfântă, căci este pe de-a-ntregul plăcut lui
Dumnezeu. (202) Şi tot aşa, mâinile care se pun pe capul victimei sunt simbolul cel mai
vizibil al faptelor ireproşabile şi al unei vieţi în care omul nu face nimic reprobabil, întrucât
respectă legile şi regulile naturii; (203) pentru că, în primul rând, legea doreşte ca mintea
omului care aduce jertfe să fie sfinţită prin faptul că face binele şi că îmbrăţişează ideile
folositoare; iar în al doilea rând, doreşte ca viaţa acestuia să constea din fapte virtuoase, ca
atunci când pune mâinile (n.t. pe capul victimei) să poată vorbi liber şi dintr-o conştiinţă
curată, ca să poată spune, (204) „Aceste mâini nu au primit niciodată vreun dar ca să comită o
nedreptate, şi nici vreo parte din lucrurile obţinute prin jaf sau lăcomie; nu au făcut vărsare de
sânge nevinovat, nu au provocat mutilări, nu au comis grosolănii, nu au provocat violenţă, şi

633
nici nu au rănit; de fapt, nu au făcut nimic din ce le-ar fi putut atrage acuzaţii sau reproşuri, ci
au slujit toate acele lucruri onorabile şi folositoare, agreate de înţelepciune, de legi sau de
oamenii cinstiţi şi virtuoşi”.
XXXVIII. (205) Iar sângele este turnat de jur împrejurul jertfelnicului pentru că cercul
este figura cea mai desăvârşită şi pentru ca nicio parte să nu rămână lipsită de libaţia vieţii;
căci, pentru a vorbi aşa cum se cuvine, sângele este libaţia vieţii. Prin urmare, legea ne învaţă
aici în mod simbolic faptul că mintea, care dansează întotdeauna în cerc, îşi manifestă dorinţa
de a-i face pe plac lui Dumnezeu prin cuvintele, intenţiile şi acţiunile sale. (206) Şi se
porunceşte ca burta şi picioarele să fie spălate, însă această poruncă este una figurată şi
semnificativă; pentru că burta face trimitere la faptul că poftele trebuie purificate, căci sunt
pline de pete, de confuzie, de beţie, având efecte dăunătoare; căci sunt extrem de vătămătoare
pentru viaţa omenirii. (207) Iar porunca referitoare la spălarea picioarelor ne arată în mod
simbolic că nu mai trebuie să păşim pe pământ, ci trebuie să ne avântăm în văzduh. Căci
sufletul omului dedicat lui Dumnezeu, tânjind după adevăr, se ridică de la pământ la cer; şi
purtat pe aripi, străbate văzduhul, dorind să devină una cu soarele, cu luna şi cu mulţimea
sacră şi armonioasă a tuturor celorlalte stele; şi se pune sub comanda directă şi sub guvernarea
lui Dumnezeu, a cărui autoritate regală este fără rival, şi de care nu poate fi niciodată lipsit,
căci datorită acesteia El guvernează cu dreptate întregul univers. (208) Iar faptul că animalul
este tranşat în mai multe părţi ne arată limpede că toate lucrurile formează o unitate sau că
provin dintr-o unitate în care se vor dizolva mai târziu; iar unii au numit-o îndestulare sau
nevoie, pe când alţii i-au spus ardere şi rânduială: ardere, în conformitate cu puterea supremă
a lui Dumnezeu, care guvernează toate lucrurile existente în lume; şi rânduială, datorită
echilibrului care există între cele patru elemente. (209) Şi analizând aceste elemente, am ajuns
să am o bănuială; căci sufletul care îl preamăreşte pe Dumnezeul cel viu, nu trebuie să facă
asta într-un mod nechibzuit sau plin de ignoranţă, ci trebuie să dea dovadă de cunoaştere şi
raţiune; pentru că dacă îl analizăm vom înţelege că El are mai multe aspecte, în conformitate
cu facultăţile şi calităţile sale divine; căci Dumnezeu este atât binele suprem, cât şi creatorul
universului; şi el l-a creat ştiind dinainte ce se va întâmpla, şi este susţinătorul şi binefăcătorul
său cel mai binecuvântat, precum şi posesorul tuturor tipurilor de fericire; toate aceste lucruri
au în ele însele un caracter lăudabil şi impunător, atât luate separat, cât şi atunci când le
privim prin prisma calităţilor prin care se înrudesc; (210) şi la fel putem vorbi şi despre alte
chestiuni. Când vreţi să-i aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu în sinea voastră şi să vă exprimaţi
recunoştinţa pentru crearea lumii, să-i mulţumiţi pentru creaţie ca întreg, dar şi pentru fiecare
din părţile sale componente, căci acestea din urmă sunt asemenea mădularelor celui mai
desăvârşit animal; şi când spun părţi, mă refer la cer, la soare, la lună şi la stelele fixe; în al
doilea rând, la pământ, la animale şi la plantele care răsar din el; urmează apoi mările şi
cursurile de apă, atât cele provenite din izvoare, cât şi cele provocate de precipitaţiile din
timpul iernii, precum şi toate lucrurile care se găsesc în ele; şi în sfârşit, aerul şi toate
schimbările care au loc în cadrul lui; căci anotimpurile anului, iarna, vara, primăvara şi
toamna, care sunt de mare folos omenirii, ar putea fi considerate nişte schimbări ale aerului
menite să conserve toate acele lucruri situate mai jos de lună, (211) Iar dacă aduceţi mulţumiri
oamenilor, să nu o faceţi doar la modul general, ci mulţumiţi şi părţilor, adică bărbaţilor şi
femeilor, grecilor şi barbarilor, oamenilor de pe continent şi celor care îşi au locuinţa în
insule; Iar dacă aduceţi mulţumiri pentru un individ, să nu vă pierdeţi în lucruri mărunte şi
nesemnificative, ci concentraţi-vă pe ceea ce este cu adevărat important, mulţumind în primul
rând pentru trupul şi sufletul său, din care este alcătuit, apoi pentru vorbirea sa, pentru mintea
sa şi pentru simţurile sale externe; căci rostind toate aceste lucruri, o astfel de mulţumire nu va
fi nevrednică de ascultare din partea lui Dumnezeu.
XXXIX. (212) Am vorbit suficient despre jertfele de ardere-de-tot. Haideţi să
continuăm acum cu aşa-numita jertfă de mulţumire; ei bine, în acest caz nu contează dacă

634
animalul este de parte bărbătească sau femeiască; iar atunci când este înjunghiat, se aleg trei
părţi pentru jertfelnic, şi anume grăsimea, prapurul ficatului şi cei doi rinichi; toate celelalte
părţi sunt puse deoparte pentru fi mâncate de cel ce aduce jertfa; (213) şi trebuie să analizăm
cu mare atenţie motivul pentru care aceste măruntaie sunt considerate a fi sacre, ca nu cumva
să tratăm superficial această chestiune. Adesea, când am cugetat asupra acestor lucruri şi când
am cercetat toate aceste porunci, m-am întrebat de ce legea a considerat că pârga animalului
sacrificat o reprezintă prapurul ficatului, rinichii şi grăsimea; şi de ce nu a ales inima sau
creierul, pentru că partea dominantă a omului sălăşluieşte într-una din aceste părţi; (214) şi
cred că multe persoane care citesc Scripturile mai degrabă cu mintea decât cu ochii, îşi vor
pune aceeaşi întrebare. Iar dacă vor cerceta această chestiune, şi dacă vor găsi un alt motiv
mai plauzibil, vor avea de câştigat nu numai ei, ci şi noi; dar dacă nu vor putea face asta,
atunci să analizeze concluziile noastre şi să le pună la încercare; şi iată care sunt acestea.
Dintre toate puterile care există în noi, doar puterea dominantă este capabilă să strunească
nesăbuinţa noastră firească, şi nedreptatea, şi laşitatea, şi celelalte vicii; iar sălaşul acestei
puteri dominante este una din cele două părţi menţionate anterior, adică ori creierul ori
mintea; (215) de aceea, porunca sacră a socotit că omul care nu a obţinut iertarea completă de
toate păcatele şi ticăloşiile sale este bine să nu vină la altar dacă vasul care îi găzduieşte
mintea a pornit-o pe drumul nebătătorit al nedreptăţii şi lipsei de pietate, întrucât acesta a
renunţat la calea ce duce spre virtute şi perfecţiune; căci ar fi o prostie ca jertfele să
reamintească păcatele în loc să le facă uitate. Acesta îmi pare a fi motivul pentru care niciuna
din cele două părţi, care sunt de cea mai mare importanţă, şi anume creierul şi inima, nu este
adusă la jertfelnic; (216) însă există un motiv plauzibil pentru care sunt aduse celelalte;
grăsimea, pentru că este partea cea mai abundentă, care protejează măruntaiele; întrucât le
înveleşte şi le face să se simtă bine, căci se bucură de atingerea ei moale. Şi se dă poruncă să
fie aleşi şi rinichii, deoarece se află în legătură cu organele reproducătoare, întrucât locuind în
apropiere le ajută, asemenea unor vecini buni, şi cooperează cu ele pentru ca sămânţa naturală
să prospere fără a fi stânjenită de eventualele obstacole aflate prin preajmă; căci rinichii sunt
ca nişte canale prin care trece sângele pentru a se purifica de toate lucrurile inutile, adică de
umezeala care se separă de trup; iar prin testiculele aflate în apropiere trece fluxul seminal. Iar
prapurul ficatului este pârga celui mai important dintre măruntaie, căci cu ajutorul lui se
digeră hrana, care trecând prin stomac intră în toate vasele de sânge, răspândindu-se apoi în
tot trupul; (217) pentru că stomacul, care este la capătul esofagului prin care se înghite hrana,
o primeşte de îndată ce a fost măcinată şi înmuiată de dinţi; după aceea, stomacul îndeplineşte
a doua parte a funcţiei digestive, pentru care a fost creat de natură, căci secretă un suc ce ajută
la lichefierea hranei; şi în burtă sunt două canale, asemănătoare cu nişte conducte, care varsă
chilul în ficat. (218) Iar ficatul are o putere dublă: una filtrantă şi alta producătoare de sânge.
Ei bine, puterea filtrantă elimină toate acele lucruri dure şi greu de digerat, vărsându-le prin
anumite canale în vezica biliară; iar cealaltă putere transformă partea pură a hranei, prin
intermediul arderilor sale naturale, în sânge dătător de viaţă; şi îl trimite la inimă, de unde,
după cum am spus deja, este trimis în tot corpul, prin vene şi artere, pentru a-l hrăni. (219) La
cele spuse aici, mai trebuie să adăugăm faptul că ficatul este neted, şi că prezintă o mare
importanţă; şi pentru că este neted, el este privit ca o oglindă perfect curată, pentru că mintea,
atunci când se îndepărtează de grijile zilei (când corpul doarme şi este relaxat, nefiind tulburat
de simţurile externe), începe să se întoarcă spre interior şi să observe cu o privire pură toate
ideile sale; şi privind în ficat ca într-o oglindă, vede foarte limpede şi fără niciun fel de
deformări toate obiectele specifice intelectului; şi privind în jur în căutarea idolilor jalnici, şi
văzând că aici nu poate pătrunde nicio infamie, atunci are grijă să evite aceste lucruri şi să le
aleagă pe cele opuse; şi fiind mulţumită de ceea ce vede, are parte de vise profetice.
XL. (220) Şi Dumnezeu permite poporului să mănânce din jertfele de mulţumire doar
în primele două zile, poruncindu-le să nu lase nimic din ele până în a treia zi; şi asta din mai

635
multe motive: în primul rând, pentru că toate lucrurile care se aşază pe masa sacră trebuie
folosite la timpul potrivit, aşa că cei ce le folosesc au grijă ca acestea să nu se altereze pe
măsura trecerii timpului; însă carnea păstrată prea mult timp începe să se descompună, chiar
dacă a fost gătită cu multe condimente; (221) în al doilea rând, deoarece hrana provenită din
jertfe nu trebuie depozitată, ci trebuie ţinută la vedere, aşa încât toţi cei aflaţi în nevoie să se
poată bucura de ea, căci odată pus pe jertfelnic, animalul nu mai este proprietatea celui ce l-a
jertfit, ci el aparţine acelei Fiinţe pentru care a fost sacrificat, adică Dumnezeului binefăcător
şi darnic, care îi face pe toţi aceia care aduc jertfe să le împărtăşească cu toţi comesenii,
mustrându-i să nu creadă că se află la propriul lor ospăţ, întrucât ei nu sunt gazde, ci doar
servitori la masă; căci gazdă este acel om căruia îi aparţin toate bucatele, de aceea nu este bine
să ascundă jertfa, preferând zgârcenia în locul omeniei, care este o virtute nobilă. (222) În
ultimul rând, această poruncă a fost dată deoarece jertfa de mulţumire se săvârşeşte atât pentru
suflet, cât şi pentru trup; şi pentru fiecare din acestea legiuitorul a atribuit o zi în care omul să
se ospăteze din hrană, pentru că era normal să stabilească acelaşi număr de zile câte părţi
menite a fi sacre se află în interiorul nostru; aşa că în prima zi, pe lângă faptul că ne înfruptăm
din mâncare, va trebui să ne amintim şi de mântuirea sufletelor noastre; iar în a doua zi, să ne
aducem aminte de sănătatea noastră trupească. (223) Şi pentru că nu mai există şi un al treilea
lucru pentru care ar fi firesc să mulţumim, legiuitorul ne-a interzis cu desăvârşire să mai
mâncăm şi a treia zi, poruncind ca ceea ce a rămas din ignoranţă sau uitare să fie ars în foc; şi
a afirmat că cel ce se atinge de această mâncare se face vinovat, căci a spus, „O, omule
nesăbuit, crezând că jertfeşti, nu ai jertfit; Eu nu am primit această hrană nesfântă,
neconsacrată, profană şi spurcată pe care ai pregătit-o; O, omule lacom, tu nici măcar în vis nu
ai înţeles care e semnificaţia jertfei”.
XLI. (224) Din această categorie a jertfelor de mulţumire face parte şi o altă jertfă,
numită jertfa de laudă, care se bazează pe următorul principiu {27}{Leviticul 19:1}. Omul
care nu a trecut prin niciun fel de nenorociri neaşteptate, nici în privinţa trupului, nici a
împrejurărilor externe, ci care a dus o viaţă liniştită şi paşnică, trăind în fericire şi prosperitate,
ferit de orice calamităţi şi accidente, navigând prin viaţă ca pe o mare calmă şi liniştită, pe
care vântul norocului suflă mereu de acolo de unde trebuie, va trebui să-l răsplătească pe
Dumnezeu, cel care este cârmaciul navei sale, pentru că a revărsat asupra lui mântuirea,
foloasele pure, şi felurite alte binecuvântări lipsite de orice urmă de rău, înălţându-i imnuri,
cântece şi rugăciuni şi aducându-i tot felul de jertfe, arătându-şi recunoştinţa în toate felurile
posibile şi într-o manieră plină de sfinţenie; şi toate aceste lucruri la un loc au primit un singur
nume, acela de laudă. (225) Legiuitorul nu a poruncit ca această jertfă să se întindă pe două
zile, după modelul celei menţionate anterior {28}{Leviticul 7:5}, ci a restrâns-o doar la o
singură zi, pentru ca aceşti oameni care se bucură de darurile ce se revarsă asupra lor să-şi
poată exprima recunoştinţa în mod liber şi fără niciun fel de zăbavă.
XLII. (226) Am spus destule lucruri referitor la aceste chestiuni. Să continuăm acum,
în ordinea cuvenită, să analizăm cel de-al treilea tip de jertfă, şi anume jertfa pentru păcat.
Aceasta se deosebeşte din multe puncte de vedere, atât în privinţa oamenilor, cât şi a
animalelor ce trebuie aduse ca ofrandă; căci persoanele implicate sunt Marele Preot, poporul,
căpeteniile poporului şi fiecare individ; iar animalul jertfit poate fi un viţel, un ied, o capră sau
un miel. (227) De asemenea, se face o distincţie foarte necesară între păcatele voluntare şi
cele involuntare ale celor care au greşit şi care vor să se schimbe în bine, întrucât se căiesc
pentru faptele reprobabile pe care le-au comis şi vor să ducă în viitor o viaţă fără cusur. (228)
Prin urmare, păcatele Marelui Preot şi ale întregului popor sunt ispăşite prin intermediul unor
animale de valoare egală, căci s-a poruncit ca atât preotul, cât şi poporul să aducă ca ofrandă
câte un viţel. Păcatele unei căpetenii sunt ispăşite prin intermediul unui animal inferior, dar tot
de parte bărbătească, aşa cum este ţapul. Păcatele indivizilor sunt ispăşite printr-un animal
inferior, însă de parte femeiască, căci se jertfeşte o capră; (229) pentru că era normal ca o

636
căpetenie să fie pusă mai presus de un individ oarecare, chiar şi în privinţa sarcinilor pe care
le are în cadrul unor ceremonii; dar poporul este superior căpeteniei, pentru că întregul este
întotdeauna superior unei părţi. Însă atunci când vine vorba de purificare şi de a-l implora pe
Dumnezeul cel milostiv pentru iertarea păcatelor, Marele Preot este socotit vrednic de aceeaşi
onoare care i se cuvine întregului popor. Şi se pare că această onoare egală nu are legătură cu
persoana sa, ci cu faptul că el este un slujitor al poporului, care prin rugăciunile sale sacre şi
prin jertfele sale sfinte aduce mulţumiri din partea tuturor. (230) Iar porunca care a fost dată în
legătură cu aceste chestiuni este una de mare demnitate şi solemnitate. „Dacă”, spune legea,
„Marele Preot a păcătuit fără voie”, şi apoi adaugă, „el a tras întregul popor în păcat”; aşadar,
se afirmă în mod expres că adevăratul Mare Preot, şi nu cel căruia i se spune pe nedrept aşa,
nu are de a face cu păcatul; iar de va fi să se poticnească vreodată, acest lucru nu se va
întâmpla din cauza lui, ci pentru că întregul popor a păcătuit; însă această greşeală nu este una
iremediabilă, ci una care se poate îndrepta cu uşurinţă. (231) Odată ce viţelul a fost sacrificat,
legiuitorul porunceşte celui care l-a înjunghiat să ia sânge pe deget şi să stropească de şapte
ori spre perdeaua care separă Sfânta Sfintelor, incinta unde stau vasele sacre; iar apoi să ungă
cele patru coarne ale altarului (n.t. tămâierii), căci acesta are formă de pătrat; restul sângelui îl
va turna la temelia jertfelnicului care se află în aer liber. (232) Şi la acest jertfelnic se
porunceşte să fie aduse trei lucruri, grăsimea, prapurul ficatului şi cei doi rinichi, aşa cum se
procedează şi la jertfa de mulţumire; însă pielea şi carnea, precum şi restul trupului viţelului,
din cap până în picioare, împreună cu măruntaiele, vor trebui duse afară din tabără şi arse
acolo unde se aruncă cenuşa de la jertfelnic. Legiuitorul dă aceeaşi poruncă şi pentru păcatele
săvârşite de întregul popor. (223) Însă dacă a păcătuit o căpetenie, purificarea se face prin
intermediul unui ţap {29}{Leviticul 4:22}, aşa cum am spus mai devreme; iar dacă a păcătuit
un individ oarecare, acesta trebuie să jertfească o capră sau o oaie; diferenţa este că o
căpetenie trebuie să jertfească un animal de parte bărbătească, iar individul unul de parte
femeiască, în rest porunca este una şi aceeaşi pentru ambele situaţii, adică să ungă cu sânge
coarnele jertfelnicului aflat în aer liber, să ardă grăsimea, prapurul ficatului şi cei doi rinichi,
iar restul animalului să îl dea preoţilor ca să îl mănânce.
XLIII. (234) Însă unele păcate sunt săvârşite împotriva oamenilor, iar altele împotriva
lucrurilor sfinte; de aceea, până acum el a vorbit despre acele păcate neintenţionate comise
împotriva oamenilor; dar pentru spălarea păcatelor săvârşite împotriva lucrurilor sfinte
păcătosul va trebui să jertfească un berbec, însă va face asta după ce a plătit acel lucru de care
se leagă păcatul său, plus încă o cincime din valoarea acestuia. (235) Şi după ce a dat aceste
porunci şi altele similare referitoare la păcatele săvârşite în mod involuntar, continuă să
stabilească reguli pentru păcatele comise cu intenţie. „Dacă cineva”, spune legea, „va minţi în
privinţa unei înţelegeri, a unui zălog sau a unui furt, ori în legătură cu găsirea unui lucru
pierdut de cineva, şi dacă, bănuit fiind de acele lucruri va fi pus să jure şi va jura strâmb, în
momentul în care va scăpa din mâinile acuzatorilor săi va deveni propriul său acuzator, căci
va fi condamnat în sinea lui de propria lui conştiinţă, şi se va mustra pentru lucrurile pe care
le-a tăgăduit şi pentru care a jurat strâmb, astfel încât va veni şi va mărturisi deschis păcatul
pe care l-a comis, implorând iertare; (236) un astfel de om trebuie iertat dacă se căieşte cu
adevărat, care nu doar promite, ci lucrează în acest sens, restituind zălogul pe care l-a primit,
renunţând la lucrurile pe care le-a furat sau le-a găsit, ori pe care şi le-a însuşit prin
deposedarea aproapelui său, plătind în plus şi o cincime din valoarea lor ca ispăşire pentru
păcatul pe care l-a comis” {30}{Leviticul 5:20}. (237) Apoi, după ce l-a îmbunat pe omul
care a suferit paguba, legea continuă să spună, „După aceea, să meargă la templu ca să se
roage pentru iertarea păcatelor pe care le-a săvârşit luând cu el un mijlocitor ireproşabil, şi
anume acea convingere sufletească care l-a izbăvit de rău şi l-a vindecat de boala cauzatoare
de moarte, însănătoşindu-l pe deplin”. Şi i se porunceşte să sacrifice un berbec, aceasta fiind
jertfa menţionată în mod expres în cazul oamenilor care au păcătuit în privinţa lucrurilor

637
sfinte; (238) căci legea consideră că păcatele neintenţionate săvârşite împotriva lucrurilor
sfinte sunt egale ca importanţă cu păcatele intenţionate săvârşite împotriva oamenilor; dacă nu
cumva putem spune că şi aici este vorba de sfinţenie, întrucât se face un jurământ, care chiar
dacă apără o cauză nedreptă, va sta la baza unei schimbări în bine. (239) Şi trebuie să
remarcăm că acele părţi ale animalului ucis ca jertfă pentru păcat, care sunt aşezate pe
jertfelnic, sunt aceleaşi ca şi în cazul jertfei de mulţumire, şi anume prapurul ficatului,
grăsimea şi rinichii; căci dintr-un anumit punct de vedere putem spune să omul care se căieşte
este la fel cu cel care aduce mulţumiri, pentru că acesta este vindecat de o boală a sufletului
care este mai rea decât metehnele trupeşti; (240) dar celelalte părţi ale animalului sunt menite
a fi mâncate în mod diferit; această diferenţă se referă la trei lucruri, locul, durata şi oamenii
care participă {31}{Leviticul 6:9}. Ei bine, locul este reprezentat de templu; durata este de o
zi în loc de două; iar oamenii care participă sunt slujitorii de parte bărbătească ai preoţilor, şi
nu persoanele care aduc jertfa. (241) Prin urmare, legea nu permite ca jertfa să se desfăşoare
în afara templului, pentru că dacă omul care se căieşte a mai comis şi alte păcate, acesta nu
trebuie să intre în gura oamenilor invidioşi şi maliţioşi, cu firi clevetitoare şi cu limba slobodă,
care abia aşteaptă să îl mustre şi să îi aducă acuzaţii false
XLIV. (242) Şi sunt mai multe motive pentru care legea porunceşte ca preoţii să se
ospăteze din animalele jertfite; în primul rând, ca prin această poruncă să îl onoreze pe cel ce
aduce jertfa, întrucât rangul celor care se ospătează îi face cinste omului care jertfeşte; în al
doilea rând, pentru a-l asigura pe acesta din urmă că Dumnezeu manifestă bunăvoinţă faţă de
cei ce se căiesc, pentru că niciodată nu şi-ar fi invitat slujitorii să participe la un astfel de
banchet, dacă nu i-ar fi iertat definitiv pe cei care îl organizează; şi în al treilea rând, pentru că
niciun preot nu poate participa la ritual în cazul în care nu este desăvârşit, deoarece ar fi
respins pentru cel mai mărunt cusur. (243) Iar Dumnezeu îi mângâie pe aceia care au încetat
să mai călătorească pe drumul ticăloşiei, ca şi când acum, prin intermediul preoţimii, au
căpătat un scop pur în viaţă şi li s-a acordat o onoare egală cu cea a preoţilor. Iar motivul
pentru care jertfa pentru păcat se mănâncă într-o singură zi este reprezentat de faptul că
oamenii trebuie să fie înceţi la comiterea păcatului, să nu se grăbească şi chiar să refuze să îl
făptuiască, dar să fie grăbiţi în a face binele. (244) Însă jertfele oferite pentru păcatele Marelui
Preot sau pentru cele ale întregului popor nu sunt menite a fi mâncate, ci acestea se ard până
când se transformă în cenuşă, iar această cenuşă este sacră, după cum s-a spus; căci nimeni nu
este mai presus decât Marele Preot sau decât întregul popor, aşa că cine poate servi ca
mijlocitor pentru aceştia în privinţa păcatelor pe care le-au comis? (245) În mod firesc, aşadar,
carnea acestei jertfe este mistuită de foc, întru onoarea celor care jertfesc, aşa cum se întâmplă
şi în cazul jertfelor de ardere-de-tot; nu pentru că judecăţile sacre ale lui Dumnezeu sunt date
în funcţie de rangul celor care vin înaintea scaunului său de judecată, ci pentru că păcatele
comise de oamenii cei mai virtuoşi şi de-a dreptul sfinţi se consideră că sunt asemănătoare cu
faptele bune ale celorlalţi oameni; (246) căci aşa cum un sol bun, care dă uneori recolte
proaste, este totuşi mai fertil decât un teren neproductiv, tot aşa şi sterilitate oamenilor
virtuoşi şi temători de Dumnezeu este mai minunată decât cele mai bune acţiuni pe care
oamenii obişnuiţi pot să le facă din întâmplare; căci aceşti oameni nu suportă să facă cu bună
ştiinţă un lucru condamnabil.
XLV. (247) Şi după ce a dat aceste porunci referitoare la fiecare tip de jertfă, şi anume
la jertfa de ardere-de-tot, la jertfa de mulţumire şi la jertfa pentru păcat, mai face referire şi la
un alt tip de jertfă, care este comună celor trei, cu scopul de a arăta că acestea sunt înrudite
una cu alta; şi această combinaţie a lor este numită marea făgăduinţă; (248) şi de ce a primit
această denumire vom vedea în cele ce urmează. Când oamenii aduc ofrande din pârga
posesiunilor lor, grâu, orz, ulei, vin, fructe, primii născuţi ai turmelor şi cirezilor lor, ei aduc
aceste jertfe din ceea ce este curat, însă în cazul lucrurilor necurate sunt nevoiţi să plătească
preţul acestora; şi când nu mai au ce să jertfească ca să-şi arate pietatea, atunci se jertfesc pe

638
ei înşişi, manifestând o sfinţenie de negrăit şi o iubire extraordinară faţă de Dumnezeu, motiv
pentru care o astfel de consacrare este numită pe drept cuvânt marea făgăduinţă; căci orice om
este pentru el însuşi posesiunea cea mai mare şi cea mai valoroasă, la care acum este dispus să
renunţe. (249) Iar când un om face un astfel de legământ, legea îi dă următoarea poruncă; mai
întâi de toate, să nu se atingă de vin neamestecat, şi nici de alt vin făcut din struguri, nici să nu
bea vreo altă băutură tare, ca să-şi distrugă raţiunea, căci în această perioadă raţiunea lui este
şi ea dedicată lui Dumnezeu; căci preoţilor care îndeplinesc slujbele sacre li se interzice să
bea, fiind aşadar obligaţi să-şi potolească setea cu apă; (250) în al doilea rând, li se porunceşte
să nu-şi radă părul de pe cap, pentru a le arăta limpede celor care îi privesc că nu îşi calcă
jurământul; în al treilea rând, li se porunceşte să îşi păstreze trupul curat şi neprihănit, aşa că
nu au voie să se apropie de cadavrele părinţilor sau fraţilor lor; pentru că pietatea trebuie să fie
mai presus de bunăvoinţa firească şi de afecţiunea pe care o simt faţă de rude şi faţă de
prietenii lor cei mai dragi, căci este onorabil şi folositor ca pietatea să triumfe în toate
situaţiile.
XLVI. (251) Dar când vine vremea să fie dezlegat de făgăduinţă {32}{Numeri 6:13},
legea îi porunceşte celui care s-a făgăduit să ia trei animale prin intermediul cărora să obţină
dezlegarea, şi anume un miel, o mioară şi un berbec; primul, pentru o jertfă de ardere-de-tot, a
doua, pentru o jertfă pentru păcat, iar berbecul, pentru o jertfă de mulţumire; (252) căci într-o
anumită privinţă, omul care a făcut un astfel de jurământ se aseamănă cu toate aceste lucruri.
Se aseamănă cu jertfa de ardere-de-tot, deoarece îi dedică protectorului său nu doar pârga
roadelor sale, ci şi o parte din sinele său. Şi se aseamănă cu jertfa pentru păcat, întrucât este
om; căci nu există niciun om, oricât de desăvârşit ar fi, care să poată evita complet să comită
păcate. Şi tot aşa, se aseamănă cu jertfa de mulţumire, întrucât şi-a dat seama că Dumnezeu
cel mântuitor este cauza existenţei sale, aşa că nu o atribuie vreunui medic sau vreunei puteri
personale; întrucât aceia care sunt şi ei născuţi sunt predispuşi la îmbolnăvire, neputându-se
vindeca nici măcar pe ei înşişi. Medicina nu îi poate ajuta pe toţi oamenii, după cum nu îi
poate ajuta mereu pe aceiaşi; ba chiar uneori le face mult rău, pentru că puterea sa depinde
atât de cel ce ajută, cât şi de cei ce sunt ajutaţi. (253) Şi sunt foarte impresionat de faptul că
toate animalele aduse ca jertfă în această privinţă sunt diferite unul de celălalt, dar fac parte
din aceeaşi specie, căci este vorba de un berbec, de un miel şi de o mioară; pentru că
Dumnezeu doreşte, aşa cum am spus şi mai devreme, ca prin această poruncă să arate că omul
care se căieşte este mântuit, dar şi că omul vindecat de bolile sufletului se căieşte; căci ambii
se grăbesc şi sunt nerăbdători să ajungă la acea stare de plinătate şi desăvârşire, al cărei
simbol este jertfa arderii-de-tot. (254) Însă pentru că omul s-a adus pe sine ca ofrandă a
primelor roade, şi pentru că jertfelnicul sacru nu trebuie pângărit cu sânge de om, dar pentru
că o parte trebuia consacrată, El a avut grijă să ia o parte, dar care atunci când e luată nu
produce nici durere, nici întinare; căci a tăiat părul de pe cap {Numeri 6:18}, care este
prisosul trupului, ca şi când ar fi fost vorba de crengile inutile ale unui copac, şi l-a pus pe
focul care arde sub jertfa de mulţumire {34}{Numeri 6:18}, pentru ca acea parte, ce nu poate
fi pusă pe jertfelnic, a celui care a făcut jurământul, să se amestece totuşi cu jertfa, servind
drept combustibil pentru focul sacru.
XLVII. (255) Aceste focuri sacre sunt comune tuturor celorlalţi oameni. Se cuvenea,
însă, ca şi preoţii să aducă jertfe pe altar din primele roade, aşa încât să nu creadă că slujbele
sacre pe care le îndeplinesc îi scutesc de aceste îndatoriri. Iar primele roade oferite de preoţi
nu constau din lucruri care conţin sânge, ci din părţile cele mai minunate ale hranei omeneşti;
(256) căci aceştia oferă necontenit făina de grâu cea mai fină; câte o zecime de măsură sacră
în fiecare zi; jumătate din aceasta este adusă ca ofrandă ziua, iar cealaltă jumătate seara, după
ce s-a turnat pe deasupra untdelemn din belşug, astfel încât nicio parte nu mai poate servi ca
hrană; pentru că Dumnezeu porunceşte ca toate jertfele preoţilor să fie arse complet, pentru ca
nicio parte să nu poată fi folosită ca hrană. Şi după ce am prezentat cât am putut de bine

639
aceste chestiuni referitoare la jertfe, mă voi referi în continuare la cei ce jertfesc {35}{aici,
traducerea lui Yonge include un tratat separat, intitulat: Despre cei care aduc jertfe. În
consecinţă, paragraful său următor începe cu numeralul roman I (XLVIII la Loeb). „Tratatul”
lui Yonge se termină cu numărul XVI (LXIII la Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea
lui Loeb}.
XLVIII. (257) Legea hotărăşte ca cel care aduce jertfa să fie neprihănit, atât trupeşte,
cât şi sufleteşte; curat sufleteşte, în sensul de a fi eliberat de toate pasiunile, bolile şi viciile ce
pot fi exprimate prin intermediul cuvântului sau al faptei; şi curat trupeşte, adică lipsit de toate
acele lucruri care întinează trupul. (258) Şi a stabilit câte o ardere purificatoare pentru fiecare
dintre ele; pentru suflet, prin intermediul animalelor rânduite pentru jertfă; şi pentru trup, prin
abluţiuni şi stropiri; şi vom vorbi îndată despre acestea; însă onoarea cea mai înaltă în toate
privinţele se cuvine a fi arătată părţii superioare, care domină toate însuşirile noastre, şi
anume sufletul. (259) Aşadar, cum poate fi purificat sufletul? „Aveţi grijă”, spune legea, „ca
jertfa pe care o aduceţi la altar să fie desăvârşită, fără niciun fel de meteahnă, aleasă pentru
caracterul ei minunat de către judecata neprihănită a preoţilor, prin intermediul vederii lor
agere şi prin experienţa pe care o au în găsirea unor victime fără cusur. Căci dacă priviţi
aceste lucruri mai mult cu ochii decât cu raţiunea, atunci nu veţi putea să vă spălaţi de
păcatele pe care le-aţi făcut în viaţă, din cauza unor evenimente neaşteptate ori pe care le-aţi
comis în mod intenţionat; (260) căci veţi descoperi că această grijă deosebită pentru cercetara
animalelor indică în mod figurat ameliorarea caracterului şi comportamentului vostru; pentru
că legea nu a fost dată de dragul animalelor iraţionale, ci ea se referă la aceia care posedă
intelect şi raţiune”. Aşa că adevăratul aspect care se are aici în vedere nu este starea victimelor
sau integritatea lor fizică, ci faptul că cei care aduc jertfele trebuie să fie neîntinaţi şi lipsiţi de
orice pasiune ilegitimă. (261) Trupul, aşadar, după cum am spus, se purifică prin abluţiuni şi
stropiri, însă persoana care s-a spălat şi a fost stropită nu are voie să intre imediat în incintele
sacre, ci i se porunceşte să aştepte afară timp de şapte zile, pentru a mai fi stropită de două ori,
în ziua a treia şi în ziua a şaptea; după aceea i se porunceşte să se mai spele încă o dată şi abia
apoi i se permite să intre în incintele sacre şi să ia parte la sfintele slujbe.
XLIX. (262) Această lege cuprinde foarte multă chibzuinţă şi înţelepciune; căci
aproape toţi oamenii sunt stropiţi cu apă, unii pe mare, alţii la râu, iar alţii în timp ce scot apă
de la fântână. Însă Moise, după ce a pregătit în prealabil cenuşa rămasă de la focul sacru (cum
anume vom arăta în cele ce urmează), a spus că este bine să se ia o anumită cantitate şi să fie
pusă într-un vas, iar deasupra să se toarne apă; apoi, scufundând în acest amestec de apă şi
cenuşă o crenguţă de isop, să fie stropiţi cu ea aceia care trebuie să se cureţe de păcate. (263)
Este foarte posibil ca motivul pentru care spune acest lucru să fie următorul: Intenţia
legiuitorului este ca aceia care se apropie de slujbele închinate Dumnezeului cel viu să ajungă
mai întâi de toate să se cunoască pe ei înşişi şi să-şi cunoască propria esenţă. Căci cum ar
putea cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi să înţeleagă puterea minunată şi supremă a lui
Dumnezeu? (264) Prin urmare, esenţa noastră trupească este alcătuită din pământ şi apă, iar
această purificare ne aminteşte de asta, considerând că acest fapt – adică că omul ajunge să se
cunoscă pe sine însuşi, cunoscând în acelaşi timp şi elementele din care este alcătuit, adică din
cenuşă şi apă fără nicio valoare – este extrem de benefic pentru curăţirea sa. (265) Pentru că
atunci când omul devine conştient de aceste lucruri, el va respinge orice vanitate deşartă şi
amăgitoare şi, renunţând la înfumurare şi mândrie, va căuta să fie pe placul lui Dumnezeu şi
să se împace cu puterea milostivă a acelei Fiinţe care urăşte aroganţa. Căci undeva se spune
foarte frumos că, „Cel ale cărui vorbe şi fapte sunt pline de mândrie nu îi răneşte numai pe
oameni, ci şi pe Dumnezeu, creatorul egalităţii şi al tuturor celorlalte lucruri minunate”. (266)
Aşadar, noi, cei care ne minunăm şi suntem impresionaţi de această stropire, putem socoti că
aceste elemente, pământul şi apa, rostesc cuvinte clare, spunând, noi suntem esenţa trupului
vostru; căci natura ne-a amestecat laolaltă, iar măiestria divină ne-a dat formă omenească. Şi

640
pentru că la naştere aţi fost făcuţi din noi, la moarte vă veţi descompune tot în noi; pentru că
niciun lucru nu poate fi distrus pentru a deveni non-existent; însă la sfârşit, toate lucrurile se
descompun în elementele din care au fost alcătuite iniţial.
L. (267) Însă acum va trebui să ne respectăm promisiunea şi să explicăm aşa cum se
cuvine la ce se referă această folosire a cenuşii. Căci nu este vorba doar de cenuşa rezultată
din arderea lemnului, ci şi de cea provenită din arderea unui animal special ales pentru o astfel
de curăţire. (268) Întrucât legea porunceşte {36}{Numeri 19:1,2} să fie adusă o junincă roşie,
care n-a tras niciodată la jug, şi să fie jertfită afară din tabără; iar Marele Preot să ia din
sângele ei şi să stropească cu el de câteva ori toate lucrurile aflate în faţa templului, apoi să
ardă întregul animal, cu piele cu tot şi cu burta plină de măruntaie. Iar când flăcările dau
semne că se sting, atunci să poruncească ca în mijlocul lor să fie aruncate aceste trei lucruri,
un lemn de cedru, un mănunchi de isop şi aţă de lână roşie; iar apoi, când focul se stinge
complet, porunceşte ca un om curat să ia cenuşa şi să o ducă afară din tabără, într-un loc
deschis. (269) Şi înţelesul figurat al acestor simboluri l-am explicat pe larg într-un alt tratat, în
care am discutat despre alegorii. Este necesar, prin urmare, ca cei care se pregătesc să meargă
la templu pentru a lua parte la sacrificii să-şi purifice trupul, şi mai înainte de trup să-şi
purifice sufletul. Căci sufletul (n.t. de esenţă feminină) este stăpâna şi regina, fiind superior
tuturor lucurilor, pentru că a primit o natură mai divină. Iar lucrurile care curăţă mintea sunt
înţelepciunea şi doctrinele înţelepciunii, care conduc la contemplarea lumii şi a lucrurilor care
se găsesc în ea, a grupului sacru al celorlalte virtuţi, precum şi a faptelor onorabile şi vrednice
de laudă aflate în concordanţă cu virtuţile. (270) Prin urmare, fie ca omul împodobit cu aceste
calităţi să meargă la templu bucuros şi încrezător, căci acesta aproape că îi aparţine, întrucât
este locul cel mai minunat unde pot fi aduse jertfe. Însă omul posedat de lăcomie şi iubitor de
lucruri nedrepte să-şi astupe capul şi să rămână în tăcere, ţinându-şi în frâu nebunia neruşinată
şi obrăznicia fără margini în privinţa acelor lucruri în care este bine să fie precaut; căci nimeni
nu se poate apropia de templul Dumnezeului viu şi adevărat prin jertfe nesfinte. (271) Unui
astfel de om i-aş spune: Prietene, Dumnezeu nu se bucură că cineva îi jertfeşte o sută de boi;
căci el posedă toate lucrurile din lume şi nu are nevoie de nimic. Dar se desfată în mintea
celor iubitori de Dumnezeu şi în oamenii care practică sfinţenia, căci de la aceştia primeşte cu
bucurie plăcinte, orz şi lucrurile cele mai simple, considerându-le mai valoroase decât
lucrurile cele mai scumpe. (272) Şi chiar dacă nu aduc nimic, totuşi, aducându-se pe ei înşişi,
aşa desăvârşiţi în virtute cum sunt, ei aduc cea mai minunată jertfă, căci îl preamăresc pe
Dumnezeu, Binefăcătorul şi Mântuitorul, cu imnuri şi mulţumiri; pe primele le rostesc cu
ajutorul organelor vocale, însă pentru cele din urmă nu au nevoie de limbă şi de gură, pentru
că exclamaţiile şi invocările adoratorilor se fac doar cu ajutorul sufletului, iar acestea sunt
perceptibile doar prin intelect, şi există o singură ureche, şi anume aceea cu care le aude
Divinitatea. Deoarece auzul oamenilor nu este atât de fin încât să le poată percepe.
LI. (273) Şi faptul că această afirmaţie este adevărată, nu că spun eu, ci pentru că aşa
este de la natură, este demonstrat într-o oarecare măsură de caracterul specific al chestiunii
respective, care furnizează o dovadă pe care nimeni nu o poate tăgădui, în afară de cei ce
cultivă neîncrederea dintr-un spirit gâlcevitor. O altă dovadă este legea, care porunceşte să se
ridice două jertfelnice, zidite din materiale diferite, aşezate în locuri diferite şi având scopuri
diferite; (274) căci unul este făcut din pietre necioplite, alese cu grijă ca să se îmbine una cu
alta, şi este aşezat în aer liber, lângă scările templului, având ca scop jertfirea animalelor vii.
Iar altul este făcut din aur, şi este aşezat în interiorul templului, după prima perdea, aşa încât
să nu poată fi văzut de nicio fiinţă umană, cu excepţia preoţilor, care se păstrează neprihăniţi,
iar scopul lui este acela de a permite arderea tămâiei; (275) de unde rezultă limpede că
Dumnezeu consideră că până şi cea mai mică ofrandă de tămâie adusă de un om sfânt este mai
valoroasă decât zece mii de dobitoace ce pot fi jertfite de un om a cărui virtute este
nedesăvârşită. Deoarece cred că aşa cum aurul este mai valoros decât pietrele, iar lucrurile din

641
interiorul templului sunt mai sfinte decât cele din exterior, tot aşa şi recunoştinţa manifestată
prin arderea tămâiei este superioară jertfirii animalelor vii; (276) de aceea, altarul tămâierii
este slăvit nu doar prin materialul costisitor din care este făurit, şi prin felul în care a fost
ridicat, şi prin poziţia sa, ci şi prin faptul că în fiecare zi el este primul care aduce mulţumiri
lui Dumnezeu. Pentru că legea nu permite preoţilor să aducă jertfe de ardere-de-tot în exterior
înainte să aducă ofrande de tămâie în interior la ivirea zorilor. {37}{Exodul 30:7}. (277) Iar
această poruncă simbolizează faptul că în ochii lui Dumnezeu valoarea nu este dată de
numărul jertfelor, ci de puritatea spirituală a celui care jertfeşte. Deoarece un judecător care
este înclinat să dea sentinţe drepte nu va primi niciodată cadouri din partea celui care vine în
faţa tribunalului, căci dacă primeşte asemenea cadouri se face vinovat de corupţie; iar dacă un
om bun nu va primi cadouri din partea unui om rău, chiar dacă este sărac, iar celălalt bogat, şi
cel din urmă i-ar oferi ceva ce are nevoie; ei bine, tot aşa, nici Dumnezeu nu poate fi mituit,
căci El îşi este sieşi suficient şi nu are nevoie de niciun lucru dintre cele create; pentru că fiind
cel dintâi şi cel mai bun dintre lucruri, izvorul veşnic al înţelepciunii, dreptăţii şi tuturor
virtuţilor, el va respinge darurile oamenilor răi. (278) Iar cel ce ar oferi astfel de daruri nu ar fi
el oare cel mai neruşinat dintre oameni, ca să-i dea lui Dumnezeu o parte din lucrurile pe care
le-a dobândit prin violenţă, jaf sau false jurăminte, ca şi cum Dumnezeu ar fi complicele său
la ticăloşii? „O, nefericitule”, i-aş spune unui astfel de om, „tu te aştepţi la unul din aceste
două lucruri, fie să scapi fără a fi descoperit, fie să fii dat în vileag. (279) Prin urmare, dacă
speri să scapi cu faţa curată înseamnă că nu cunoşti puterea lui Dumnezeu, prin care vede şi
aude tot ce se petrece. Iar dacă ştii că vei fi descoperit, înseamnă că eşti extrem de îndrăzneţ
(pentru că mai degrabă ar trebui să te străduieşti să ascuzi neleguirile pe care le-ai comis) să
aduci la lumină aceste fapte reprobabile, şi să-ţi dai aere, şi să împarţi pârga lor cu Dumnezeu,
jertfindu-i nişte roade nesfinte. Nu te-ai gândit că legea este împotriva nelegiuirii, şi că lumina
soarelui împrăştie întunericul; iar Dumnezeu, care este modelul arhetipal al tuturor legilor, al
soarelui, al lucrurilor perceptibile prin intelect şi al celor perceptibile prin simţurile externe,
revarsă din izvoarele sale invizibile lumina vizibilă care-l ajută pe cel care vede?”. Mai mult
decât atât, există şi alte porunci referitoare la altar {38}{traducerea lui Yonge aşază secţiunile
280-284 după secţiunea 345 din versiunea lui Loeb, incluzându-le într-un nou tratat intitulat
Despre porunca care spune că plata unei desfrânate nu poate intra în vistieria sfântă. În textul
de faţă, secţiunile respective apar acolo unde le este locul}. (280) Această poruncă este
înscrisă pe bună dreptate şi în tablele sacre ale legii, unde se spune că plata desfrânatei nu
poate fi adusă la templu, întrucât a obţinut acest câştig vânzându-şi frumuseţea, căci a ales o
viaţă infamă de dragul unui câştig ruşinos; (281) dar dacă darurile venite de la o femeie care a
trăit ca o concubină sunt nesfinte, cum altfel ar putea fi acelea care vin dintr-un suflet întinat
într-un mod similar, care s-a lăsat pradă de bunăvoie ruşinii şi infamiei, beţiei şi lăcomiei,
zgârceniei şi ambiţiei, şi care iubeşte plăcerea, pasiunile, bolile şi netrebniciile? Habar nu am
cât timp ar trebui să treacă pentru ca toate aceste păcate să fie şterse. (282) Într-adevăr, de
foarte multe ori timpul a pus capăt ocupaţiei prostituatelor, căci atunci când frumuseţea a
trecut, nimeni nu se mai apropie de ele, întrucât tinereţea lor s-a ofilit ca o floare; şi oare cât
timp ar trebui să treacă pentru ca sufletul, care din tinereţe a fost corupt şi desfrânat, să îşi
recapete ordinea firească? Ei bine, timpul nu poate face asta, ci doar Dumnezeu, căci lui toate
îi sunt cu putinţă, chiar şi acele lucruri care nouă ni se par imposibile. (283) În consecinţă,
omul care se pregăteşte să aducă o jertfă nu trebuie să cerceteze animalul pentru ca acesta să
nu aibă niciun cusur, ci trebuie să vadă dacă mintea sa este sănătoasă, integră şi desăvârşită. Şi
tot aşa, acest om va trebui să analizeze şi motivul pentru care intenţionează să aducă jertfa;
pentru că prin aceasta trebuie să-şi exprime recunoştinţa pentru bunătatea care i s-a arătat şi să
se roage pentru păstrarea binecuvântărilor prezente, pentru dobândirea unor lucruri în viitor,
ori pentru evitarea pericolelor prezente şi viitoare; iar pentru toate acestea trebuie să lucreze
pentru a-şi aduce raţiunea într-o stare de sănătate deplină; (284) căci dacă aduce mulţumiri

642
pentru binecuvântările care i s-au dat, va trebui să aibă grijă să nu se comporte ca un om
nerecunoscător, devenind ticălos, pentru că doar omul virtuos are parte de binefaceri; iar dacă
scopul lui este acela de a-şi păstra bunurile actuale şi fericirea, ori dacă vrea să aibă noroc în
viitor, va trebui să aibă o conduită morală şi să se dovedească vrednic de o soartă mai bună;
iar dacă cere să scape de rău, atunci să nu comită fapte condamnabile.
LII. (285) Legea spune, „Un foc va arde pe jertfelnic fără-ncetare toată noaptea, până
dimineaţa: focul jertfelnicului va arde pe el şi nu se va stinge” {39}{Leviticul 6:9}. Şi pe
bună dreptate; căci atâta vreme cât harurile lui Dumnezeu, de care ne bucurăm zi şi noapte,
sunt veşnice şi neîntrerupte, şi pentru că simbolul recunoştinţei este reprezentat de flacăra
sfântă, se cuvine ca aceasta să fie aprinsă şi să ardă pentru totdeauna. (286) Şi poate că
legiuitorul a intenţionat ca prin această poruncă să creeze o legătură între jertfele vechi şi cele
noi şi să le unească prin prezenţa aceluiaşi foc care arde jertfele sfinţite, pentru a demonstra în
felul acesta că jertfa perfectă este recunoştinţa, cu toate că cele mai multe animale sunt jertfite
pentru alte scopuri, şi doar puţine pentru recunoştinţă. (287) Însă acestea sunt simboluri
verbale ale unor lucruri perceptibile doar prin intelect, ori tocmai acest înţeles ascuns în
spatele lor trebuie avut în vedere de către cei ce vor să descopere adevărul pe baza regulilor
alegoriei. Altarul lui Dumnezeu este sufletul recunoscător al omului înţelept, şi el este alcătuit
din virtuţi perfecte şi indivizibile; căci niciun element al vreunei virtuţi nu este inutil. (288) În
acest suflet, focul sacru arde necontenit, căci este păstrat cu grijă, ca să nu se stingă. Iar
lumina minţii este înţelepciunea, după cum, dimpotrivă, întunericul sufletului este nesăbuinţa.
Căci ce este lumina vizibilă pentru ochi este şi cunoaşterea pentru raţiune; pentru că atunci
când ne referim la contemplarea lucrurilor imateriale, perceptibile doar prin intelect,
cunoaşterea este lumina care străluceşte veşnic.
LIII. (289) Mai apoi, legea spune, „Toate jertfele tale le vei săra cu sare”
{40}{Leviticul 2:13}. Prin această poruncă, aşa cum am mai spus, face trimitere în mod
figurat la eternitate; pentru că sarea este menită să conserve trupurile, de aceea ea este
inferioară doar sufletului; căci aşa cum sufletul împiedică trupul să se decompună, la fel şi
sarea, le păstrează un timp îndelungat, făcându-le oarecum nemuritoare. (290) Motiv pentru
care legea numeşte jertfelnicul θυσιαστήριόν, dându-i un nume vrednic de cinste, pentru
faptul că conservă (διατηρεΐν) jertfele (τάς θυσίας) aşa cum se cuvine, cu toate că sunt
mistuite de foc; prin urmare, ele constituie dovada cea mai clară a faptului că Dumnezeu
consideră că adevărata jertfă nu o constituie animalele, ci mintea şi bunăvoinţa celui ce le
jertfeşte, căci fermitatea şi durabilitatea altarului sunt asigurate de virtute. (291) În plus, se
porunceşte ca jertfele să nu fie însoţite de pâine dospită sau de miere, căci consideră nepotrivit
ca aceste lucruri să ajungă pe altar. Poate din cauză că mierea este produsă de albină, care nu
este un animal curat, întrucât, aşa cum se spune, ea apare prin putrezirea cadavrelor boilor
morţi {41}{aici se face referire la o idee exprimată foarte frumos de Virgiliu în Georgicele
4.548, tradusă de Dryden: „Ale mamei poveţe le urmează cu grijă/Merge la templu şi înalţă
rugăciuni/Patru altare zideşte şi alege din turmă/Pentru jertfele sale, patru boi frumoşi/Şi mai
ia cu sine şi patru juncane/Toate frumoase şi nepuse la jug/ Nouă dimineţi jertfeşte şi se
roagă/Pentru ispăşire, şi se duce-n crâng/Iată o minune! Căci de dinăuntru/Din burta deschisă
cu pielea umflată/Zumzet de albine aude distinct/Şi din ea ies roiuri, care îi dau roată/De
culoare-nchisă, parc-ar fi un nor/Şi uşor s-aşază pe un pom de-alături/Formând un ciorchine
lung şi-ntunecat/Atârnat de-o cracă}; şi tot aşa, se crede că viespile iau naştere prin putrezirea
cailor morţi. (292) Sau poate să este interzisă pentru a indica în mod figurat că plăcerile în
exces sunt nesfinte, pentru că, într-adevăr, gustul este dulce, însă durerile ulterioare sunt
amare şi greu de alinat, căci sufletul se agită şi este tulburat, neputând să-şi găsească odihna.
(293) Iar pâinea dospită este interzisă din cauza faptului să se umflă; dar şi această interdicţie
are un sens figurat, întrucât sugerează că omul euforic şi impertinent nu are ce să caute la
altar; căci aici trebuie să vină doar cei ce au ochii fixaţi asupra măreţiei lui Dumnezeu, care

643
înţeleg nimicnicia fiinţelor create, chiar dacă au parte de prosperitate; pentru că aceştia vor
putea alunga aroganţa şi măreţia minţii lor doar atunci când îşi vor însuşi aceste idei corecte şi
vor renunţa la toate amăgirile provocate de îngâmfare. (294) Dar dacă Creatorul şi Făcătorul
universului, care nu are nevoie de nimic din cele create şi care nu priveşte la măreţia puterii
sale şi la propria sa autoritate, ci la slăbiciunile voastre, vă dă o parte din puterea lui milostivă,
îndepărtând lipsurile care v-au copleşit, oare cum s-ar cuveni să vă purtaţi voi cu oamenii cu
care vă înrudiţi, întrucât sunteţi alcătuiţi din aceleaşi elemente, atâta vreme cât nu aţi adus în
lume nimic, nici măcar pe voi înşivă? (295) Pentru că, prietene, tu ai venit în lume gol-goluţ şi
vei pleca tot aşa, deoarece intervalul cuprins între naştere şi moarte este un împrumut de la
Dumnezeu; şi ce altceva ai putea face în această perioadă decât să ai grijă să trăieşti în
comuniune şi armonie cu semenii tăi, dedicându-te egalităţii, omeniei şi virtuţii, respingând în
acelaşi timp inegalitatea, nedreptatea şi răutatea ireconciliabilă şi asocială, care fac ca
animalul cel mai blând zămislit de natură, şi anume omul, să devină un monstru crud şi
nesupus.
LIV. (296) Şi tot aşa, legea porunceşte ca lumânările să ardă în sfeşnicul sacru aflat
dincolo de perdea de seara până dimineaţa {42}{Leviticul 24:2}, şi asta din mai multe motive.
Primul, este acela ca locul sfânt să fie luminat fără întrerupere atunci când lumina zilei a
dispărut, astfel încât acolo să nu existe întuneric, aşa cum se întâmplă şi cu stelele, care atunci
când apune soarele dau la iveală propria lor lumină, rămânând veşnic în acele locuri unde au
fost trimise în lume. (297) Al doilea motiv este acela de a face în aşa fel încât şi noaptea să se
poată desfăşura un ritual asemănător cu jertfele care au loc în timpul zilei şi care sunt pe
placul lui Dumnezeu, pentru a nu se pierde nicio ocazie favorabilă de a-i aduce mulţumiri,
căci noaptea este un bun prilej pentru a face acest lucru, întrucât nu este ceva nelalocul lui să
considerăm că lumina sacră ce arde în altarul tainic este o jertfă. Al treilea motiv, extrem de
important, este acesta. Noi nu suntem bine trataţi doar atunci când suntem treji, ci şi atunci
când suntem adormiţi, pentru că atotputernicul Dumnezeu dă omenirii somnul ca ajutor, atât
pentru trup, cât şi pentru suflet; pentru trup, deoarece trebuie să se odihnească după treburile
zilei, iar pentru suflet, ca să-l uşureze de toate grijile şi să îl facă să-şi revină după toată
tulburarea provocată de simţurile externe; şi pentru a se putea retrage în sine, legea s-a gândit
că este bine să facă distincţie între felurile în care se manifestă recunoştinţa, astfel încât cei
treji să jertfească animale, iar cei adormiţi, care se bucură de somn, să aprindă lumânări sacre.
LV. (299) Aşadar, acestea sunt poruncile şi interdicţiile explicite care promovează
pietatea; şi mai sunt şi altele asemănătoare. Însă acelea care apar sub forma unor sugestii şi
recomandări filozofice trebuie explicate în felul acesta; căci, într-adevăr, legiuitorul spune,
„O, minte de om! Dumnezeu nu cere de la tine lucruri insuportabile, nesigure sau dificile, ci
doar lucruri simple şi uşoare. (300) Iar acestea presupun să îl iubeşti ca pe binefăcătorul tău;
iar dacă nu poţi face asta, cel puţin să te temi de el ca de un Guvernator sau Domn, şi să
păşeşti cu zel pe potecile care îi sunt plăcute, şi să-l slujeşti fără niciun fel de neglijenţă sau de
superficialitate, ci având sufletul plin de sentimente de iubire faţă de El, şi să te agăţi de
poruncile lui, şi să cinsteşti dreptatea prin care lumea continuă să existe aşa cum este ea
dintotdeauna, precum şi toate acele lucruri din lume care merg spre progres, aşa cum sunt
soarele, luna, stelele şi cerul întreg. Dar munţii de pe pământ se ridică la înălţimi ameţitoare,
iar câmpiile, asemenea unor esenţe fluide, se întind pe mari suprafeţe; şi marea se schimbă şi
ea, unindu-se cu apele dulci, iar ploile, la rândul lor, devin una cu marea. Prin urmare, toate
acele lucruri sunt fixate în hotarele lor iniţiale, după cum au fost rânduite la începuturi. El este
cel ce le-a zidit. Iar voi aţi face bine să duceţi o viaţă fără cusur. (301) Şi care din aceste
lucruri este cumplit sau anevoios? Căci nu sunteţi siliţi să navigaţi pe mări furtunoase; ca să
fiţi aruncaţi de colo-colo de valurile din mijlocul iernii şi să fiţi loviţi de vânturi contrare, ca
să rătăciţi în neştire; sau să mergeţi pe jos pe drumuri lăturalnice şi accidentate, temându-vă să
nu fiţi jefuiţi de hoţi sau să nu fiţi atacaţi de animale sălbatice; sau să vegheaţi toată noaptea în

644
aer liber, ca nu cumva duşmanii să vă atace şi să vă dărâme zidurile de apărare, punându-vă
astfel într-un imens pericol. Aşadar, haideţi să nu lăsăm ca aceste lucruri neplăcute să apară la
lumină în împrejurări favorabile. Căci pentru chestiuni pozitive de genul acesta trebuie să
folosim cuvinte de bun augur. (302) Pentru că dacă mintea este de acord, totul este posibil. Nu
vedeţi că cerul inaccesibil simţurilor externe, dar perceptibil prin intelect, îi aparţine lui
Dumnezeu? Cerul cerurilor, i-am putea spune. Şi că pământul şi tot ce se află pe el, precum şi
întreaga lume, atât cea vizibilă, cât şi cea imaterială, reprezintă modelul adevăratului cer?
LVI. (303) Cu toate acestea, însă, dintre toţi oamenii, El i-a ales doar pe aceia care s-
au dovedit a fi superiori; şi alegându-i, i-a considerat vrednici de cea mai înaltă cinste, şi i-a
luat să-i slujească lui însuşi, căci El este izvorul veşnic a tot ce este bun; şi de acolo a făcut să
curgă, pentru desfătarea noastră, o băutură mai minunată decât nectarul, sau cel puţin
asemenea lui, aşa că cei care o beau devin nemuritori. (304) Însă toţi acei oameni care n-au
catadicsit să lucreze pentru virtute sunt de compătimit, întrucât sunt nefericiţi; şi aceştia au
rămas până la sfârşit extrem de nenorociţi, pentru că au ignorat gustul excelenţei morale, când
ar fi stat în puterea lor să se bucure de dreptate şi egalitate. Însă, după cum spune legea, aceşti
oameni sunt necircumcişi în inimile lor, şi din pricina împietririi lor sunt încăpăţânaţi şi
nărăvaşi, neputând fi ţinuţi în frâu; (305) pe aceştia, Domnul îi mustră, spunându-le, „Tăiaţi-
vă-mprejur învârtoşarea inimii voastre” {43}{Deuteronomul 10:16}; asta înseamnă, „stârpiţi
caracterul arogant al părţii voastre dominante, pe care impulsurile nestăpânite ale clipei l-au
sădit în voi şi l-au făcut să crească, şi care a fost pus acolo de semănătorul ticălos al sufletului,
care este sminteala”. (306) Şi mai spune, „Să nu-ţi ţii gâtul încordat” {44}{Deuteronomul
10:18}, adică nu-ţi lăsa mintea să devină prea tensionată şi îndărătnică, şi nu-i permite să se
umple de ignoranţă condamnabilă şi de perversitate excesivă. Ci alungă încăpăţânarea şi
supărarea ca pe nişte duşmani, făcând-o să devină blândă şi să respecte legile naturii. (307)
Nu vedeţi că cele mai importante şi mai măreţe puteri ale Dumnezeului cel viu sunt puterea
binefăcătoare şi puterea de a pedepsi? Puterea binefăcătoare se numeşte Dumnezeu, căci prin
intermediul ei El a făcut şi a rânduit universul. Iar cealaltă putere, adică puterea de a pedepsi,
este numită Domnul, pentru că de ea depinde suveranitatea lui asupra universului. Dar
Dumnezeu este Dumnezeu nu numai pentru oameni, ci şi pentru zei; căci El este măreţ şi cu
adevărat puternic {45}{Deuteronomul 10:17}.
LVII. (308) Dar cu toate că este atât de măreţ şi puternic, El simte milă şi compasiune
pentru toţi cei aflaţi în lipsuri şi necazuri, şi nu consideră că este sub demnitatea lui să fie
judecătorul prozeliţilor, orfanilor, şi văduvelor, dar să îi neglijeze pe regi şi tirani, precum şi
pe oamenii aflaţi în funcţii înalte; căci El cinsteşte smerenia celor menţionaţi mai sus, adică a
prozeliţilor. (309) Pentru că aceşti oameni şi-au părăsit ţara şi obiceiurile lor naţionale în care
au fost crescuţi, care de altfel erau pline de falsitate şi mândrie, pentru a deveni iubitori ai
adevărului şi pentru merge pe calea pietăţii; devenind rugători respectabili şi slujitori ai
Dumnezeului cel viu şi adevărat, obţinând în felul acesta atenţia pe care o merită; şi pentru
faptul că au fugit la Dumnezeu sunt răsplătiţi acum prin ajutorul pe care-l primesc de la El.
(310) Iar orfanii şi văduvele, care au fost lipsiţi de protectorii lor fireşti, căci orfanii şi-au
pierdut părinţii, iar văduvele soţii, n-au alt adăpost spre care să fugă şi nici pe nimeni care să-i
ajute, iar ei înşişi sunt săraci lipiţi pământului; din acest motiv, ei nu sunt lipsiţi de speranţa
cea mai măreaţă, aceea de a primi alinare din partea lui Dumnezeu, pentru că El este milostiv
şi nu refuză să-i ajute pe cei ce sunt complet abandonaţi. (311) Căci legea spune, „Dumnezeu
este fala ta şi gloria ta” {46}{Deuteronomul 10:21}. Şi să nu te mândreşti nici cu bogăţia, nici
cu gloria, nici cu frumuseţea sau puterea ta, nici cu nimic din acele lucruri care îi încântă pe
cei nesăbuiţi şi fără minte; în primul rând, pentru că aceste lucruri nu au nicio legătură cu
natura binelui, iar în al doilea rând, pentru că sunt schimbătoare şi dispar treptat-treptat,
neavând timp să se permanentizeze. (312) De aceea, haideţi să respectăm obiceiul de a-i
adresa rugăciunile noastre, iar dacă am cedat în faţa duşmanilor noştri haideţi să nu imităm

645
comportamentul lor prin care cred că-şi manifestă pietatea, şi anume acela de a-şi arde fiii şi
fiicele pe altarele zeilor lor, deşi nu toţi barbarii au obiceiul să-şi ardă copiii. (313) Căci n-au
ajuns chiar atât de sălbatici ca în vreme de pace să îşi trateze rudele cele mai dragi şi mai
apropiate la fel cum i-ar trata pe duşmanii lor cei mai mari pe timp de război. În realitate, însă,
aceşti oameni inflamează şi corup sufletele copiilor ai căror părinţi sunt încă din momentul în
care ies din scutece; în loc să le imprime de la o vârstă fragedă ideea existenţei unui singur
Dumnezeu viu şi adevărat. Aşadar, să nu ne lăsăm copleşiţi de duşmani şi să cedăm în faţa lor
ca şi cum norocul de care se bucură s-ar datora pietăţii lor. (314) Căci pentru multă lume
prosperitatea actuală este doar o cursă, o momeală ce atrage după sine multe lucruri rele. Şi
este foarte posibil ca şi oamenilor nevrednici să li se permită să prospere, nu de dragul lor, ci
pentru ca noi, cei care suntem lipsiţi de pietate, să ne întristăm şi mai mult, căci am fost
născuţi într-o cetate care se teme de Dumnezeu, şi am fost crescuţi într-o lege care-l umple pe
om de virtute, şi am fost învăţaţi încă din fragedă tinereţe să facem doar fapte onorabile, iar
noi, neglijând toate acestea, ne agăţăm doar de acele lucruri ce merită neglijate, considerăm că
lucrurile bune sunt doar acelea care ne fac plăcere şi căutăm doar ceea ce este nesemnificativ.
LVIII. (315) Iar dacă un om care spune că este prooroc {47}{Deuteronomul 13:1}, şi
care pare inspirat şi posedat de Duhul Sfânt, îi îndeamnă pe oameni să se închine feluritelor
zeităţi ale oraşelor, oamenii n-ar trebui să-l asculte şi să se lase inşelaţi de înfăţişarea sa de
prooroc. Căci acesta este nu este un prooroc, ci un impostor, care a inventat discursuri şi
oracole pline de minciuni, (316) chiar dacă în realitate este vorba de un frate, de un fiu, de o
fiică, de o soţie, de un servitor, de un prieten adevărat sau de oricine altcineva care pare a avea
intenţii pozitive faţă de altă persoană, şi care-i va îndemna pe oameni să fie fericiţi în
mulţime, să frecventeze aceleaşi temple şi să aducă aceleaşi jertfe; însă un astfel de om ar
trebui pedepsit, pentru că este un inamic public, aşa că ar fi bine să avem cât mai puţin de a
face cu el; iar recomandările sale trebuie aduse la cunoştinţa tuturor iubitorilor de pietate,
care, degrabă şi fără niciun fel de întârziere, se vor năpusti să-l pedepsească pe omul lipsit de
sfinţenie, considerând că a fi plini de râvnă în aplicarea pedepsei constituie o faptă virtuoasă.
(317) Căci trebuie să avem doar o singură relaţie şi o singură legătură de prietenie,
manifestată în râvna de a-l sluji pe Dumnezeu, şi o singură dorinţă de a spune şi de a face tot
ceea ce ţine de pietate. Şi trebuie să renunţăm la toate aşa-numitele legături de sânge care ni s-
au transmis de la strămoşii noştri, la acele căsătorii între rude, precum şi la alte relaţii de genul
acesta, şi să ne grăbim spre acelaşi scop, şi anume să-l preamărim pe Dumnezeu, căci El
constituie legătura indisolubilă care ne uneşte pe toţi. Iar cei ce văd lucrurile în felul acesta
vor avea parte de o onoare mai mare şi mai sfântă; (318) iar legea confirmă afirmaţia mea
acolo unde spune că cei care fac lucruri virtuoase, care sunt pe placul naturii, sunt fiii lui
Dumnezeu, căci spune, „Fii sunteţi ai Domnului, Dumnezeului vostru” {48}{Deuteronomul
14:1}, întrucât veţi fi socotiţi vrednici de chibzuinţa şi de grija lui, ca şi cum ar fi tatăl vostru.
Iar acea grijă este mult superioară celei arătate de părinţii trupeşti, la fel cum fiinţa divină le
este superioară acestor părinţi.
LIX. (319) În plus, legiuitorul îndepărtează total din codul său de legi toate acele
reguli referitoare la iniţieri şi mistere, şi la toate celelalte forme de şmecherii şi bufonerii;
stabilind că cei care sunt crescuţi în legea pe care a dat-o nu trebuie să se ocupe de astfel de
lucruri, adică să devină dependenţi de vrăji şi farmece, să neglijeze adevărul şi să caute acele
lucruri care au de a face în mod firesc cu noaptea şi cu întunericul, trecând cu vederea acele
lucruri demne de lumina zilei. Prin urmare, discipolii şi adepţii lui Moise nu trebuie nici să se
lase iniţiaţi în ritualuri şi mistere de adorare, nici să iniţieze la rândul lor pe cineva; căci atât
faptul de a se lăsa iniţiaţi, cât şi cel de a-i iniţia pe alţii, constituie o impietate destul de gravă.
(320) Căci dacă aceste lucruri sunt virtuoase, onorabile şi benefice, de ce, voi oameni iniţiaţi,
vă închideţi într-un întuneric dens şi vă limitaţi foloasele doar la trei sau patru oameni, când
aţi putea să aduceţi aceste foloase în mijlocul pieţei publice, ca să profite toţi oamenii? Pentru

646
că în felul acesta fiecare dintre ei s-ar putea împărtăşi fără nicio oprelişte dintr-o viaţă mai
bună şi mai favorabilă. (321) căci invidia nu stă niciodată în compania virtuţii. Şi hai să-i
facem de ruşine pe cei care fac lucruri vătămătoare, şi care caută ascunzişuri şi cotloane în
pământ şi în întunericul cel mai adânc, şi care se ascund şi îşi feresc nelegiuirile de privirile
celorlalţi, pentru ca nimeni să nu le vadă. Dar fie ca toţi aceia care fac lucruri pentru binele
public să poată vorbi liber, şi să meargă la lumina zilei în mijlocul pieţei (n.t. agora), şi să se
întâlnească cu o mulţime de oameni, astfel încât să-şi etaleze propriul lor mod de viaţă la
lumina soarelui, ca să facă bine mulţimilor adunate prin intermediul simţului extern principal,
făcându-i să vadă acele lucruri a căror vedere este încântătoare şi impresionantă, şi să asculte
şi să se bucure de discursurile binefăcătoare, care desfată minţile acelor oameni dornici de
învăţătură. (322) Nu vedeţi că natura nu a ascuns nicio lucrare onorabilă şi vrednică de a fi
preamărită, ci a vădit stelele şi cerul întreg, ca să încânte privirea şi ca să stimuleze dorinţa de
înţelepciune; şi tot aşa, a dat la iveală mările, izvoarele, râurile, minunata atmosferă, frumoasa
adaptare a vânturilor la anotimpurile anului, plantele şi animalele, precum şi nenumăratele
specii de fructe, pentru folosinţa şi desfătarea oamenilor? (323) Aşa că n-ar fi bine oare să
urmaţi exemplul ei şi să daţi celor care merită toate lucrurile care le sunt necesare? Însă de
cele mai multe ori, în cadrul misterelor sunt iniţiaţi oameni deloc buni, uneori tâlhari, jefuitori
de epave, femei desfrânate şi stricate, care au dat bani celor care se ocupă cu iniţierea şi care
le dezvăluie aşa-numitele mistere sacre. Toţi aceşti oameni trebuie alungaţi din cetate, căci ei
nu au dreptul să se împărtăşească din legea care stimează onoarea şi adevărul. Şi atât despre
acest subiect.
LX. (324) Însă legea, care promovează egalitatea fiinţelor umane şi omenia, a păstrat
onoarea şi rangul tuturor virtuţilor; împiedicându-i pe cei scufundaţi incurabil în viciu să fugă
spre ele, căci astfel de oameni sunt alungaţi şi ţinuţi la distanţă. (325) Prin urmare, deoarece se
ştia că de multe ori în aceste adunări se amestecă mulţi oameni răi, care trec neobservaţi din
cauza numărului mare de participanţi, ca să nu se întâmple la fel şi în acest caz, el îi exclude
în prealabil din adunarea sacră pe toţi cei nevrednici, începând cu cei loviţi de boala
efeminării, pe acei bărbaţi-femei, care, falsificând moneda naturii, îşi asumă de bunăvoie
înfăţişarea şi comportamentul femeilor. De asemenea, îi exclude pe toţi aceia care au suferit
vreo vătămare corporală sau care au vreun beteşug al membrelor, precum şi pe aceia care,
vrând să-şi păstreze floarea tinereţii ca să nu se ofilească, şi-au schimbat înfăţişarea
bărbătească cu una femeiască. (326) Şi tot aşa, legea exclude atât femeile desfrânate, cât şi pe
cei născuţi din desfrânare, care din pricina mamelor lor sunt acoperiţi de ocară, pentru că
naşterea lor a fost întinată. (327) Iar acest pasaj (dacă există vreun pasaj în Scriptură care să
fie altfel) permite o interpretare alegorică; căci există multe referiri la oamenii lipsiţi de
sfinţenie şi de pietate. Pentru că unii afirmă că ideile imateriale sunt doar un nume lipsit de
substanţă, neavând niciun corespondent în realitate, şi în felul acesta elimină de pe lista
lucrurilor existente chiar esenţa, care este cea mai importantă, întrucât ideile sunt modelul
arhetipal al tuturor lucrurilor, în conformitate cu care acestea îşi dobândesc calităţile şi
dimensiunile. (328) Stălpii sacrii ai legii îi numesc pe toţi aceşti oameni „stricaţi”; pentru că
acest termen desemnează procesul prin care oamenii sunt lipsiţi total de calităţile lor
distinctive, iar a fi stricat înseamnă, ca să spunem adevărul, a dobândi un caracter amorf.
Această doctrină ne spune că toate lucrurile vor fi distruse, fiind aduse la stadiul anterior
existenţei lor, când nu aveau nici formă, nici substanţă. (329) Ce absurditate mai mare ar
putea exista? Pentru că din acea substanţă Dumnezeu a creat toate lucrurile, într-adevăr, fără
să le atingă El însuşi, căci nu se cuvenea ca preaînţeleptul şi preabinecuvântatul Dumnezeu să
atingă substanţa haotică şi lipsită de formă , ci le-a creat cu ajutorul puterilor sale necorporale,
numite pe bună dreptate „idei”, prin care fiecare gen a primit forma care i se potriveşte. Însă
această opinie a creat multă confuzie. Căci atunci când ia înapoi acele lucruri prin care apar
calităţile distinctive, dispar în acelaşi timp şi calităţile însele. (330) Alţi oameni, însă, ca şi

647
cum s-ar fi aflat într-un concurs de răutate, fiind nerăbdători să obţină victoria şi să intre în
posesia premiului, îi depăşesc pe toţi ceilalţi în privinţa lipsei de pietate, căci tăgăduiesc nu
doar ideile, ci şi fiinţa lui Dumnezeu, considerând că acesta nu are o existenţă reală, ci despre
El se vorbeşte doar pentru binele oamenilor. Şi tot aşa, alţii, temându-se de acea Fiinţă care
pare a fi prezentă peste tot şi care vede totul, sunt cu totul neproductivi în privinţa
înţelepciunii, dar se dedică celei mai mari ticăloşii, care este lipsa de pietate. (331) Mai există
şi o a treia categorie, a celor care merg în sens contrar, călăuzind mulţimile de bărbaţi şi de
femei, de bătrâni şi de tineri, umplând lumea de argumente în favoarea existenţei mai multor
stăpâni, pentru a eradica astfel din mintea oamenilor toate ideile referitoare la Dumnezeul
unic şi viu cu adevărat. (332) Aceştia oameni sunt aceia pe care legea îi numeşte în mod
simbolic „copii de desfrânată”. Căci aşa cum mamele desfrânate nu ştiu cine este adevăratul
tată al copiilor lor, pentru că nu îl pot identifica cu precizie, întrucât s-au iubit cu mulţi, chiar
aş spune aproape cu toţi bărbaţii, la fel se întâmplă şi cu aceia care sunt ignoranţi în privinţa
singurului Dumnezeu adevărat. Pentru că aceştia inventează un număr mare de zeităţi false,
fiind astfel orbi faţă de lucrurile cele mai importante şi cele mai măreţe pe care ar fi trebuit să
le înveţe temeinic încă din fragedă copilărie; căci ce învăţătură ar putea fi mai onorabilă decât
aceea referitoare la cunoaşterea Dumnezeului cel viu şi adevărat?
LXI. (333) Legea mai exlude şi o a patra categorie, şi o a cincea, ambele grăbindu-se
spre acelaşi scop, dar nu cu aceeaşi intenţie; căci oamenii din ambele categorii se lasă pradă
aceluiaşi rău major, şi anume voinţa, de aceea, şi-au împărţit între ei sufletul, ca şi cum ar fi
vorba de o moştenire comună, întrucât acesta este alcătuit dintr-o parte raţională şi una
iraţională; şi o categorie şi-a însuşit partea raţională, care este mintea, iar cealaltă categorie şi-
a ales partea iraţională, care este alcătuită din simţurile externe. (334) prin urmare, susţinătorii
minţii îi atribuie acesteia predominanţa şi autoritatea supremă asupra treburilor oemenşti,
afirmând că ea este capabilă să păstreze în amintire toate lucrurile trecute, să cuprindă toate
lucrurile prezente şi să ghicească viitorul; (335) căci aceasta este facultatea care a sădit şi a
semănat ţinuturile muntoase şi zonele de şes ale pământului, şi care a inventat agricultura,
ştiinţa cea mai folositoare pentru viaţa omului. Şi tot aşa, aceasta este facultatea care a scrutat
cerul, şi care contemplându-l temeinic a făcut pământul accesibil corăbiilor prin intermediul
acestei ingeniozităţi aflate mai presus de orice cuvinte; (336) de asemenea, a inventa literele,
muzica şi toate învăţăturile publice, aducându-le pe toate la perfecţiune. Tot ea este părintele
tuturor lucrurilor bune, al filozofiei, care prin diferitele ei ramuri a adus beneficii omenirii,
deoarece raţionamentele logice au explicat dificultăţile, iar aspectele morale au dus la
îndreptarea comportamentului şi a caracterului oamenilor; şi tot aşa, preocupările sale de
ordin fizic au dus la cunoaşterea cerului şi a lumii. Şi aceşti oameni au adunat şi au combinat
multe alte însuşiri ale minţii, asupra cărora nu este cazul să zăbovim acum.
LXII. (337) Dar susţinătorii simţurilor externe laudă şi ei măreţia acestora cu multă
energie; enumerând în discursurile lor toate foloasele pe care le aduc, spunând că două dintre
ele ne permit să trăim, şi anume mirosul şi gustul; şi două ne permit să trăim bine, adică văzul
şi auzul; (338) aşadar, hrana intră în interiorul sistemului prin intermediul gustului, iar aerul,
de care depinde viaţa tuturor fiinţelor, prin intermediul nărilor; căci şi acesta este o hrană de
care corpul are nevoie permanent, nu doar când este treaz, ci chiar şi atunci când doarme. Iar
dovada este clară; căci dacă respiraţia este obstrucţionată fie şi pentru puţină vreme, astfel
încât pătrunderea firească a aerului din exterior să fie împiedicată total, moartea va surveni în
mod inevitabil. (339) De asemenea, cel mai filozofic dintre simţurile externe, care ne face să
trăim bine, şi anume văzul, poate privi lumina, care este cea mai frumoasă esenţă, iar cu
ajutorul luminii poate vedea toate celelalte lucruri, soarele, luna, stelele, cerul, pământul,
marea, feluritele plante şi animale, pe scurt, toate obiectele, formele şi culorile, precum şi
toate dimensiunile, a căror vedere a dat naştere unei înţelepciuni nemăsurate şi a zămislit o
mare dorinţă pentru cunoaştere. (340) Şi chiar şi fără să luăm în calcul beneficiile care derivă

648
din aceste lucruri, simţul văzului ne oferă mari avantaje în privinţa puterii de a distinge rudele,
străinii şi prietenii, de a evita lucrurile vătămătoare şi de a alege lucrurile bune. Aşadar, toate
părţile trupului au fost create pentru a servi anumitor scopuri, care sunt de mare importanţă,
de pildă, picioarele au fost făcute ca să ne ajute să mergem, precum şi pentru toate celelalte
utilizări care au nevoie de picioare; şi tot aşa, mâinile au fost create pentru a ne ajuta să
facem, să dăm sau să luăm ceva; iar ochii sunt un fel de bun universal, întrucât permit
mâinilor, picioarelor şi celorlalte părţi ale trupului să poată acţiona sau să se poată mişca aşa
cum trebuie; (341) şi că aşa stau lucrurile, ne demonstrează fără greş aceia care au suferit
mutilări ale membrelor, despre care nu se poate spune că mai au mâini sau picioare, şi care
prin starea în care se află dovedesc cât de potrivit este numele care li se dă, căci cei din
vechime i-au numit neputincioşi, din compasiune şi nu ca formă de reproş, pentru că au fost
suprinşi de ceea ce au văzut. (342) De asemenea, simţul auzului este acela prin care distingem
melodiile, ritmul şi toate celelalte părţi şi diviziuni ale muzicii; deoarece cântecul şi vorbirea
sunt leacuri benefice şi sănătoase, pentru că cel dintâi încântă prin ritmul său pasiunile şi
calităţile noastre lipsite de armonie, iar prin caracterul său melodic calităţile noastre lipsite de
melodicitate, în timp ce prin măsurile sale fixe înfrânează poftele noastre necumpătate; (343)
şi părţile sale sunt variate şi multiforme, căci aşa spun muzicienii şi poeţii, cărora trebuie să le
dăm crezare; iar vorbirea este cauza celor mai mari beneficii, întrucât ea ţine sub control toate
impulsurile care conduc la răutate şi îi vindecă pe cei ce se află sub dominaţia nesăbuinţei şi a
nefericirii, întărindu-i pe cei tentaţi să cedeze mişeleşte şi potolindu-i pe aceia care se
încăpăţânează să reziste.
LXIII. (344) Şi după ce au înşirat aceste argumente, susţinătorii minţii şi ai simţurilor
externe transformă aceste două categorii în nişte zei, primii zeificând mintea, iar cei din urmă
simţurile externe; dar atât unii, cât şi ceilalţi sunt încăpăţânaţi şi plini de înfumurare, uitând în
felul acesta de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Motiv pentru care legiuitorul, în mod firesc, îi
exclude din adunarea sacră, numindu-i pe cei care resping ideile „distruşi”, în timp ce pe aceia
care sunt total ateişti îi numeşte eunuci; iar pe cei care predau o învăţătură opusă despre
teogonie îi numeşte copii de desfrânată; şi pe lângă toate aceste categorii îi exclude şi pe cei
îndărătnici şi îngâmfaţi, căci unii au zeificat raţiunea, pe când alţii au socotit că fiecare dintre
simţurile externe este un dumnezeu. Pentru că toţi aceşti oameni se grăbesc către acelaşi scop,
chiar dacă nu sunt mânaţi de aceleaşi intenţii. (345) Însă noi, cei care suntem adepţii şi
ucenicii profetului Moise, nu vom abandona niciodată căutarea adevăratului Dumnezeu; căci
cunoaşterea lui este adevăratul sfârşit al fericirii, pentru că adevărata viaţă veşnică, după cum
spune legea {49}{Deuteronomul 4:4}, este să-l ascultăm pe Dumnezeu şi să ne închinăm lui;
de aceea El ne dă o lecţie importantă şi plină de înţelepciune; căci într-adevăr, ateii au sufletul
mort, însă cei înrolaţi ca slujitori ai Dumnezeului cel viu şi adevărat se vor bucura de viaţă
veşnică {50}{aici traducerea lui Yonge include un tratat separat intitulat: Despre porunca
referitoare la faptul că nicio desfrânată nu trebuie primită în vistieria sacră. Primele trei
paragrafe ale acestui „tratat” sunt secţiunile 280-284 ale Legilor specifice I, care au fost
mutate în poziţia lor firească. Restul „tratatului” aparţine mai degrabă capitolului Despre
jertfele aduse de Abel şi Cain. Secţiunile 1.21-33 au fost rearanjate corespunzător}.

649
 28. LEGI SPECIFICE II

I. (1) În tratatul anterior am analizat cu atenţie două din cele zece porunci, pe aceea
care spune că există un singur Dumnezeu absolut, şi pe aceea care ne porunceşte să nu ne
închinăm niciunui obiect făcut de mâna omului. De asemenea, am mai vorbit şi despre legile
care sunt strâns legate de aceste chestiuni. Acum, însă, vom continua să le analizăm pe cele
trei care urmează, precum şi pe cele care sunt înrudite cu ele. (2) Şi prima dintre aceste
porunci este aceea de a nu lua numele lui Dumnezeu în deşert; căci cuvântul omului virtuos,
spune legea, va fi un jurământ ferm, neschimbător, ce nu poate minţi şi care se bazează pe
adevăr. Şi chiar dacă anumite împrejurări l-ar forţa să jure, atunci ar trebui să jure pe sănătatea
şi pe bătrâneţea tatălui său ori a mamei sale, în cazul în care sunt în viaţă; sau pe amintirea lor,
dacă aceştia sunt morţi. Pentru că, într-adevăr, părinţii omului sunt cópii şi imitaţii ale puterii
divine, întrucât au dat viaţă unor oameni inexistenţi anterior. (3) Şi legea consemnează că un
om înţelept, unul din patriarhii poporului, „a jurat pe Frica tatălui său”, în beneficiul, îmi
imaginez, tuturor generaţiilor viitoare, cu scopul de a le transmite învăţătura de care au
nevoie, pentru ca posteritatea să îşi cinstească părinţii aşa cum se cuvine, iubindu-i ca pe nişte
binefăcători şi respectându-i ca pe nişte stăpâni desemnaţi de natură, astfel încât să nu se
grăbească niciodată să invoce numele lui Dumnezeu. (4) Şi tot aşa, merită lăudaţi şi toţi acei
oameni care, atunci când sunt constrânşi să jure, prin încetineala, zăbava şi ezitarea lor le
inspiră teamă nu doar celor care îi privesc, ci şi celor care-i îndeamnă să jure; căci atunci când
jură, obişnuiesc să spună doar atât, „Da, jur pe... sau Nu, jur pe...; fără a mai adăuga nimic
altceva şi accentuând aceste cuvinte prin mutilarea formulei uzuale, dar fără a rosti practic
vreun jurământ. (5) Însă dacă cineva trebuie să jure şi simte că vrea să facă asta, poate să jure,
dacă îi face plăcere, dar nu pe numele cel mai măreţ şi pe cauza supremă a tuturor lucrurilor,
ci pe pământ, pe soare, pe stele, pe cer sau pe univers; căci toate aceste lucruri sunt vrednice
de a fi numite şi sunt mai vechi decât momentul naşterii noastre, şi în plus, acestea nu
îmbătrânesc niciodată, ci vor dăinui veşnic, în conformitate cu voinţa Creatorului.
II. (6) Există însă unii oameni care dau dovadă de o asemenea uşurinţă şi indiferenţă
pe marginea acestui subiect, încât, lăsând deoparte toate lucrurile create, îndrăznesc în
conversaţiile lor de zi cu zi să facă referire la Creatorul şi Tatăl universului, fără a zăbovi să
analizeze locul în care se află, pentru a vedea dacă este sacru sau profan; şi fără a catadicsi să
vadă dacă momentul este oportun; sau dacă sunt puri din punct de vedere trupesc şi sufletesc;
sau dacă chestiunea este cu adevărat importantă; sau dacă este necesar să jure; ci (aşa cum
spune proverbul) pângăresc totul cu picioarele lor nespălate, ca şi cum natura i-ar fi înzestrat
cu limbă ca ei să o lase slobodă şi nestrunită să vorbească despre acele lucruri despre care este
lipsit de pietate să vorbeşti. (7) Căci mai degrabă aceştia ar trebui să se folosească de
minunatul organ al vorbirii (lucrul cel mai util din viaţa omului, care îi permite să se integreze
în societate) pentru a slăvi, a preamări şi a lăuda Cauza măreaţă a tot ceea ce există. (8) Însă
ei, dând dovadă de o lipsă de pietate extraordinară, vorbesc despre chestiuni banale făcând
apel la numele cele mai teribile, invocându-le unul după altul fără nicio ruşine, crezând că
prin frecvenţa şi numărul jurămintelor lor îşi vor atinge scopul, cu toate că este absurd să
creadă aşa ceva; căci numărul jurămintelor nu constituie o dovadă de credibilitate, ci mai
degrabă ne arată că în ochii oamenilor înţelepţi şi raţionali cei care jură în felul acesta sunt
total nedemni de încredere.
III. (9) Dar dacă cineva care este silit să jure, va jura pe ceva ce legea nu interzice, fie
ca acest om să se străduiască din toate puterile să dea greutate jurământului său, eliminând
orice barieră din calea realizării acelui lucru pe care l-a pecetluit în felul acesta, mai ales dacă
mintea sa nu a fost agitată de furie sau de dorinţe, astfel încât să nu ştie ce spune sau ce face,
adică dacă jurământul a fost făcut în mod deliberat şi cu mintea limpede. (10) Căci ce poate fi

650
mai minunat decât ca omul să grăiască adevărul toată viaţa sa şi să îl ia ca martor pe
Dumnezeu? Pentru că jurământul nu este nimic altceva decât invocarea lui Dumnezeu într-o
chestiune îndoielnică, iar a-l invoca pe Dumnezeu ca martor la o afirmaţie mincinoasă
constituie o mare impietate. (11) Căci cel ce face asta afirmă limpede (chiar dacă nu rostşete
niciun cuvânt), „Te folosesc ca pe un paravan al imoralităţii mele; colaborează cu mine, căci
îmi este ruşine să dezvălui faptul că am comis o nedreptate. Pentru că deşi am greşit, nu vreau
să par ticălos, însă ţie nu-ţi pasă de părerea gloatei şi nu te interesează dacă oamenii te
vorbesc de bine”. Totuşi, a spune sau a gândi astfel de lucruri reprezintă o mare lipsă de
pietate, pentru că nu doar Dumnezeu, care nu are niciun fel de legătură cu răutatea, dar şi
orice tată şi orice străin, cu condiţia să nu fie lipsiţi total de virtute, vor simţi o mare indignare
la auzul unor astfel de lucruri. (12) Prin urmare, aşa cum am spus, omul trebuie să fie sigur de
vorbele sale şi să valideze orice jurământ făcut în numele unor lucruri onorabile, fie că este
vorba de chestiuni publice sau private; de aceea, el trebuie să se lase călăuzit de înţelepciune,
dreptate şi sfinţenie.
IV. În această categorie sunt incluse jurămintele cele mai legitime, referitoare la
multitudinea de binecuvântări prezente sau viitoare; dar dacă jurămintele au în vedere
lucrurile opuse acestora, ar fi un lucru lipsit de sfinţenie să le validăm, (13) căci sunt unii
oameni care jură că dacă li se iveşte ocazia vor comite furturi, sacrilegii, adulter, siluiri,
vătămări corporale, crime sau alte asemenea lucruri reprobabile, şi care le săvârşesc fără
zăbavă pe motiv că trebuie să-şi respecte jurămintele, ca şi cum lui Dumnezeu i-ar plăcea mai
mult să-i vadă ţinându-şi jurământul decât să renunţe la fărădelegile lor. Legile şi regulile
străvechi ale oricărui popor sunt date de dragul dreptăţii şi al respectării tuturor virtuţilor; şi ce
altceva sunt legile şi regulile decât cuvintele sacre ale naturii, care au în ele însele autoritate şi
putere, fiind echivalente în toate privinţele cu un jurământ? (14) Iar cei ce comit fapte
reprobabile deoarece sunt legaţi printr-un jurământ să ştie că în felul acesta nu îşi respectă
promisiunea, ci mai degrabă încalcă o făgăduială căreia ar trebui să îi acorde o deosebită
atenţie, şi care îşi pune pecetea, ca să spunem aşa, pe tot ce este drept şi onorabil; căci aceşti
oameni adaugă ticăloşie la ticăloşie şi fapte nelegiuite la jurăminte făcute în împrejurări
nepotrivite, jurăminte care mai degrabă ar fi trebuit trecute sub tăcere. (15) Aşa că un astfel de
om ar trebui să se abţină de la comiterea unor nedreptăţi şi ar trebui să încerce să-l îmbuneze
pe Dumnezeu, pentru ca acesta să-şi îndrepte asupra lui puterea sa milostivă, ca să-l dezlege
de acele jurăminte făcute cu mintea tulburată. Căci este nebunie curată să ia asupra lui două
rele, când ar fi putut scăpa de jumătate din povară. (16) Există însă unii oameni care, din ură
pentru semenii lor, ori pentru că au o fire inumană şi nesociabilă, sau pentru că sunt conduşi
de furie ca de o stăpână severă, se gândesc să-şi confirme caracterul sălbatic printr-un
jurământ, făgăduind că nu vor permite acestui om sau celuilalt să stea la aceeaşi masă cu ei
sau să rămână cu ei sub acelaşi acoperiş; sau că nu vor ajuta un astfel de om şi nici nu vor lua
nimic de la el atât cât vor trăi. Iar uneori, aceştia păstrează duşmănia chiar şi după moartea
vrăjmaşilor lor, interzicându-le prietenilor să le aducă onorurile cuvenite chiar şi atunci când
sunt în mormânt. (17) Acestor oameni le-aş recomanda, aşa cum am făcut-o şi în cazul celor
pe care i-am menţionat anterior, să încerce să implore mila lui Dumnezeu prin rugăciuni şi
jertfe, ca să găsească alinare pentru bolile sufletului lor, pe care niciun om nu le poate
tămădui.
V. (18) Mai există însă şi alţi oameni, lăudăroşi şi plini de mândrie şi aroganţă, care,
lacomi de glorie peste măsură, refuză să respecte preceptele care conduc la virtutea cea mai
benefică, care este moderaţia; dar chiar dacă cineva îi îndeamnă să fie moderaţi, pentru a-i
face să se scuture de încăpăţânarea impetuoasă a poftelor, aceştia vor lua respectivele
îndemnuri ca pe nişte insulte, şi vor continua să ducă o viaţă îmbelşugată şi efeminată,
dispreţuindu-i pe aceia care încearcă să îi aducă pe calea cea bună şi bătându-şi joc de toate
recomandările onorabile, utile şi pline de înţelepciune. (19) Iar dacă se întâmplă ca aceşti

651
oameni să aibă parte de belşug şi bogăţie în privinţa mijloacelor de trai, aceştia vor jura
solemn că vor cheltui atât cât este nevoie pentru a se bucura de cele mai mari rafinamente. De
exemplu, un om care se bucură de puţină vreme de o avere considerabilă va deveni risipitor şi
va începe să trăiască pe picior mare; iar dacă vreun bătrân, rudă cu el sau prieten cu tatăl său,
va veni să îl mustre, îndemnându-l să-şi schimbe obiceiurile şi aibă un comportament
onorabil, acest om va fi indignat peste măsură de sfaturile sale şi se va încăpăţâna să-şi
păstreze caracterul gâlcevitor, jurând că atâta vreme cât va avea mijloacele şi resursele
necesare pentru a-şi satisface nevoile nu va da nici cea mai mică atenţie economiei şi
moderaţiei, nici la oraş şi nici la ţară, nici în călătoriile pe mare, dar nici în cele pe uscat, ci va
continua să arate mereu şi pretutindeni cât este de bogat şi de deschis la minte; în opinia mea,
însă, un astfel de comportament este mai degrabă înclinat spre obrăznicie şi lipsă de
cumpătare, şi mai puţin spre dorinţa de a-şi etala bogăţiile. (20) Şi totuşi, mulţi oameni care s-
au aflat anterior în funcţii de mare autoritate, precum şi mulţi alţii care ocupă asemenea
funcţii chiar şi în prezent, cu toate că dispun de tot felul de resurse, şi de bogăţii enorme,
deoarece asupra lor continuă să se reverse bunuri de tot felul ca dintr-un izvor care nu seacă
nicidată, se întorc uneori la aceleaşi lucruri pe care le folosim şi noi, oamenii săraci, la căni de
ceramică, la pâine ieftină, la măsline, la brânză, la legume, pe care le folosesc la ospeţele lor;
şi vara îşi pun pe ei un veşmânt de in strâns cu un brâu, pe când iarna se îmbracă cu o manta
groasă, şi dorm pe un pat aşezat pe pământ, renunţând bucuroşi la canapelele făcute din fildeş
sau la cele din carapace de broască ţestoasă şi din aur, la păturile cu felurite broderii, la
hainele scumpe şi la vopselele de purpură, la dulciurile elaborate şi la alimentele costisitoare;
(21) iar motivul pentru un astfel de comportament nu este doar acela că s-au născut cu un
caracter virtuos şi înfrânat, ci că au avut parte totodată de o educaţie alească încă din
adolescenţă, fiind învăţaţi să stimeze ceea ce aparţine omului şi mai puţin acele lucruri care
aparţin autorităţii; iar această învăţătură ce li s-a cuibărit în suflet, aş putea spune că le
aminteşte în fiecare zi de faptul că mai întâi de toate sunt oameni, abătându-i de la gândurile
lor arogante şi pline de trufie şi aducându-i cu picioarele pe pământ, pentru a-i scăpa de orice
inegalitate şi pentru a-i face să se bucure de o poziţie egală. (22) Prin urmare, aceşti oameni
fac ca cetăţile lor să fie pline de vigoare şi de bunăstare, de legi bune şi de pace, astfel încât să
nu le lipsească niciun lucru bun, pentru că revarsă asupra lor cu multă generozitate toate
binecuvântările necesare; căci un astfel de comportament, însoţit de fapte de genul acesta,
constituie apanajul caracterului cu adevărat nobil şi al acelor oameni care pot fi numiţi pe
drept cuvânt guvernatori. (23) Însă faptele acelor oameni îmbogăţiţi de puţină vreme, al celor
care datorită unei gafe a norocului au ajuns extrem de bogaţi, şi care habar nu au, nici măcar
în visele lor, ce înseamnă acea bogăţie adevărată înzestrată cu simţul vederii, care constă în
virtuţi desăvârşite şi în fapte săvârşite în concordanţă cu ele, aceştia se împiedică de acea
bogăţie care este oarbă, şi se sprijină pe ceea ce îi face să rătăcească drumul cel bun, astfel
încât încep să meargă la întâmplare, fără nicio direcţie, admirând lucruri lipsite de orice
valoare şi bătându-şi joc de toate aspectele onorabile ale naturii; aceşti oameni sunt mustraţi
aspru de cuvântul lui Dumnezeu pentru că au jurat în situaţii care nu impuneau acest lucru;
astfel de oameni sunt greu de purificat şi de vindecat, căci nu sunt vrednici nici de iertarea lui
Dumnezeu, deşi El este atât de milostiv.
VI. (24) Însă legea nu le permite fecioarelor şi femeilor măritate să facă jurăminte de
capul lor, stabilind că stăpânii celor dintâi sunt părinţii, iar ai celor din urmă soţii; referitor la
confirmarea sau infirmarea jurământului stabileşte că în primul caz această putere aparţine
tatălui, iar în cel de-al doilea caz soţului. În mod firesc, căci din pricina tinereţii lor fecioarele
nu sunt conştiente de importanţa unui jurământ, aşa încât au nevoie de sfatul şi de judecata
altora; în timp ce soţiile, din cauza caracterului lor uşuratic, fac jurăminte ce nu sunt în
avantajul soţilor lor, de aceea legea îi împuterniceşte pe soţi şi pe taţi să ratifice sau să anuleze
un jurământ. (25) Şi nicio văduvă nu trebuie să jure fără să cugete, căci aceasta nu are pe

652
nimeni care să o scape de jurământul pe care l-a făcut; căci nu are nici soţ, întrucât s-a
despărţit de el, nici tată, pentru că a părăsit casa acestuia atunci când s-a măritat; aşadar,
jurământul lor este confirmat prin absenţa celor care ar trebui să le apere interesele. (26) Dar
dacă cineva ştie că o altă persoană îşi încalcă jurământul şi nu face cunoscut acest lucru,
refuzând să o condamne, fie din prietenie, fie din respect, fie de teamă, fie că are un caracter
pios, un astfel de om va primi aceeaşi pedeapsă care se cuvine şi celor care jură strâmb
{1}{Leviticul 5:21}; căci dacă cineva este de partea celui ce păcătuieşte este ca şi cum ar
păcătui el însuşi. (27) Şi uneori, pedeapsa este aplicată de Dumnezeu, iar alteori de către
oameni; însă acele pedepse ce vin de la Dumnezeu sunt cele mai teribile şi cele mai aspre.
Căci Dumnezeu nu are milă de oamenii care se fac vinovaţi de o asemenea lipsă de pietate, ci
îi lasă să rămână întinaţi, pe bună dreptate în opinia mea, pentru că omul care dispreţuieşte
asemenea lucruri importante nu se poate plânge că este dispreţuit la rândul lui şi că are parte
de o soartă pe măsura faptelor sale. (28) Dar pedepsele aplicate de oameni sunt fie moartea,
fie flagelarea {2}{Deuteronomul 25:2}; moartea, atunci când cei care pedepsesc au o fire mai
pioasă, şi bătaia în public cu vergeaua atunci când pedeapsa este aplicată de oameni mai puţin
înverşunaţi; însă pentru aceia care nu au un caracter atât de abject şi de josnic flagelarea este o
pedeapsă cu nimic inferioară terorii provocată de moarte.
VII. (29) Acestea sunt, aşadar, reglementările exprimate explicit prin aceste porunci;
dar dedesubtul lor se ascunde un înţeles alegoric, pe care trebuie să-l extragem cu atenţie din
expresiile figurate care au fost utilizate. Prin urmare, trebuie să fim conştienţi de faptul că
principiile corecte ale naturii recunosc că tatăl şi soţul au o putere egală, deşi aceasta se
manifestă în legătură cu aspecte diferite. Puterea soţului rezidă în faptul că el seamănă în
suflet virtuţile, ca într-un ogor; cea a tatălui provine din faptul că el este cel care sădeşte
sfaturi bune în mintea copiilor săi, îndemnându-i să facă fapte onorabile şi virtuoase; şi după
ce a făcut asta, îi hrăneşte cu idei sănătoase, pe care le transmite prin intermediul educaţiei şi
al înţelepciunii; (30) şi uneori mintea este comparată cu o fecioară, alteori cu o femeie
văduvă, iar alteori cu o femeie unită cu soţul ei. Este comparată cu o fecioară atunci când se
păstrează pură, neîntinată, neafectată de plăceri şi pofte, de dureri şi temeri, de pasiuni
amăgitoare, aşa încât tatăl care a zămislit-o poate să o controleze; însă atunci când, asemenea
unei soţii virtuoase, se uneşte cu raţiunea pură în conformitate cu virtutea, va fi nevoie de o
grijă deosebită pentru a o apăra şi pentru a sădi în ea, aşa cum o face un soţ, ideile cele mai
minunate. (31) Însă sufletul lipsit de înţelepciune şi de tutela unui părinte, ca şi de unirea cu
drepta raţiune, fiind văduvit de apărătorii săi cei mai minunaţi şi abandonat de înţelepciune,
dacă optează pentru o viaţă ruşinoasă va fi tras în jos de propriul său comportament, lipsindu-i
înţelepciunea ce poate juca rolul unui mediator care să-l scape pe consecinţele păcatelor sale,
întrucât nu-i are alături nici pe soţul său, nici pe tatăl său care l-a zămislit (n.a. sufletul este
considerat a fi de esenţă feminină).
VIII. (32) Dar pentru aceia care au jurat nu doar pe proprietăţile lor sau pe o parte din
ele, ci şi pe ei înşişi, legea a stabilit un preţ pentru jurământul lor, fără nicio legătură cu
frumuseţea sau cu importanţa lor, ori cu vreun alt lucru de genul acesta, ci tratându-i în mod
egal, cu excepţia faptului că face distincţie între bărbaţi şi femei, precum şi între copii şi
adulţi. (35) Căci legea porunceşte {3}{Leviticul 27:3} ca preţul unui bărbat de la douăzeci de
ani în sus să fie de două sute de drahme de argint, iar al unei femei de o sută douăzeci de
drahme. Iar de la cinci ani la douăzeci de ani preţul unui băiat este de optzeci, iar al unei fete
de patruzeci de drahme. Iar din pruncie până la vârsta de cinci ani, preţul unui băieţel este de
douăzeci, iar al unei fetiţe de douăsprezece drahme {4}{Leviticul 27:6}. Iar în cazul celor
care au trăit mai mult de şaizeci de ani, răscumpărarea unui bătrân este de şaizeci, iar a unei
bătrâne de patruzeci de drahme. (34) Iar legea a stabilit răscumpărarea bărbaţilor şi femeilor
de vârstă egală pe baza a trei considerente importante. În primul rând, pentru că votul lor este
egal şi similar ca importanţă, indiferent că este vorba de oameni simpli sau mai de vază. În al

653
doilea rând, pentru că se cuvine ca cei care au făcut un jurământ să nu fie trataţi ca nişte robi;
căci preţul lor este mai mare sau mai mic în funcţie de forma bună în care se află şi de
frumuseţea trupului lor, sau dimpotrivă. În al treilea rând, lucrul cel mai important dintre
toate, deoarece oamenii pun mare preţ pe ingalitate, în timp ce Dumnezeu cinsteşte egalitatea.
IX. (35) Acestea sunt reglementările privitoare la oameni, însă în privinţa animalelor
au fost date următoarele porunci. Dacă cineva pune deoparte un animal curat, din cele trei
categorii ce se cuvin a fi jertfite, să aducă ca jertfă chiar acel animal, fără a înlocui unul mai
prost cu unul mai bun sau unul mai bun cu unul mai prost. Căci Dumnezeu nu se desfată cu
carnea şi grăsimea animalelor, ci cu caracterul nevinovat al omului care l-a făgăduit. Dar de
va fi nevoit să-l înlocuiască, atunci să jertfească două animale în loc de unul; atât pe cel
promis iniţial, cât şi pe cel cu care a vrut să-l înlocuiască. (36) Iar dacă cineva făgăduieşte un
animal necurat, să-l aducă la preotul cel mai respectabil; iar acesta să-l evalueze, fără a-i
exagera preţul, şi să mai adauge o cincime la valoarea lui, astfel încât dacă va fi nevoie să
jertfească în locul acestuia un animal curat, jertfa respectivă să îşi păstreze valoarea. Şi acest
lucru este specificat cu scopul de a-l face pe omul care a făgăduit animalul să-i pară rău că a
făcut o promisiune nechibzuită, făgăduind un animal necurat, crezând pe moment, după
părerea mea, că este curat, deoarece mintea i-a fost amăgită de pasiuni. (37) Iar dacă lucrul
făgăduit este chiar casa lui, va trebui să meargă din nou la preot ca să o evalueze. Însă cei care
au posibilitatea să o cumpere nu vor plăti pe ea acelaşi preţ; dar dacă omul care a făgăduit-o
doreşte să o răscumpere, acesta va plăti preţul stabilit plus o cincime din valoare, ca să fie
pedepsit pentru comiterea celor două greşeli pripite, adică pentru că s-a grăbit să facă un
jurământ şi pentru că a dorit cu ardoare să-şi ia înapoi bunul la care renunţase. Dar dacă
cumpărătorul este altul, acesta nu va plăti mai mult de valoarea stabilită. (38) Iar omul care a
făcut jurământul să nu întârzie în a-l pune în practică ori în a duce bunul pentru a fi evaluat.
Căci este absurd să faci legăminte stricte cu oamenii, dar să zăboveşti atunci când îi
făgăduieşti ceva lui Dumnezeu, cu toate că El nu are nevoie de nimic; pentru că cei ce fac
asta, prin zăbava şi încetineala lor se fac vinovaţi de cea mai mare dintre ofense, şi anume de
a-l neglija pe acela pe care ar trebui să-l slujească şi care este începutul şi sfârşitul fericirii lor.
Cam atât ar fi de spus despre făgăduieli şi jurăminte {5}{în acest punct, traducerea lui Yonge
include un tratat separat intitulat: Despre numărul şapte. Următoare secţiune începe şi se
încheie cu numeralul roman I (X la Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
X. (39)Următoarea poruncă se referă la ziua a şaptea, care este o zi sacră, căci de ea se
leagă cele mai importante sărbători. De pildă, în cel de-al şaptelea an sunt eliberaţi acei
oameni care s-au născut liberi, dar care, din cauza situaţiilor neprevăzute apărute de-a lungul
timpului, au devenit robi. De asemenea, creditorii trebuie să manifeste indulgenţă faţă de
debitori, aşa că îi vor scuti de datorii din şapte în şapte ani. Şi tot aşa, o dată la şapte ani
pământul trebuie lăsat să se odihnească, indiferent dacă se află la câmpie sau în ţinuturile
montane. Mai mult decât atât, există porunci referitoare la cel de-al cincizecilea an. Simpla
enumerare a acestor lucruri (lăsând la o parte semnificaţia tainică şi figurată) este suficientă
pentru a-i conduce pe cei binevoitori la virtute şi pentru a-i face chiar şi pe cei încăpăţânaţi şi
îndărătnici să devină mai docili şi mai ascultători. (40) Ei bine, am vorbit deja destul de mult
despre virtuţile numărului şapte şi despre locul pe care-l ocupă în cadrul decadei, ca şi despre
numărul patru, care constituie izvorul şi sursa decadei. De asemenea, am arătat că adunând
numerele de la unu la şapte obţinem numărul perfect douăzeci şi opt (n.t.
1+2+3+4+5+6+7=28); iar dacă realizăm progresii geometrice vom obţine simultan pătrate şi
cuburi (n.t. 64=43 şi 82; 729=93 şi 272). Am arătat că există şi multe alte frumuseţi care pot fi
extrase din contemplarea acestui număr, însă nu avem timp să le dezvoltăm. Însă va trebui să
analizăm toate chestiunile abordate în această secţiune, începând cu prima dintre ele, care se
referă la sărbători {6}{la acest punct, traducerea lui Yonge include un tratat separat intitulat:
Despre faptul să sărbătorile sunt zece la număr. Acest „tratat” începe cu numeralul roman I

654
(XI la Loeb), şi după ce analizează fiecare dintre cele zece sărbători separat se termină la
Loeb cu numărul 214. Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}
XI. (41) Aşadar, legea stabileşte zece sărbători. Prima este aceea care pentru mulţi
oameni reprezintă o surpriză. Această sărbătoare este în fiecare zi. A doua sărbătoare este ziua
a şaptea, pe care evreii o numesc în limba lor sabat. A treia este cea care vine după momentul
conjuncţiei, şi care are loc în fiecare lună calendaristică în ziua cu lună nouă. A patra este
sărbătoarea „trecerii”, numită pascha (n.t Paştele evreiesc). A cincea este Sărbătoarea
primelor roade ale grâului sau Snopul din cele dintâi roade. A şasea este Sărbătoarea azimilor.
A şaptea este Sărbătoarea celor şapte zile. A opta este Sărbătoarea lunii sacre sau Sărbătoarea
Trâmbiţelor. A noua este Postul. A zecea este Sărbătoarea Corturilor, care este ultima
sărbătoare din an, prin care se întregeşte numărul desăvârşit zece. Iar acum vom începe cu
prima sărbătoare.
PRIMA SĂRBĂTOARE.
XII. (42) Legea ne spune că fiecare zi este o sărbătoare, pentru ca în felul acesta să ne
facă să ducem o viaţă fără cusur, ca şi cum oamenii ar respecta permanent natura şi poruncile
ei. Căci dacă răutatea nu prosperă sau dacă influenţa ei este subordonată ideilor folositoare ori
dacă este scoasă din sufletul omului, în timp ce puterea virtuţilor continuă să rămână acolo,
atunci viaţa omului, de la naştere până la moarte, va fi o continuă sărbătoare, astfel încât toate
casele şi toate cetăţile vor avea parte necontenit de siguranţă şi pace, fiind pline de toate
binecuvântările posibile şi bucurându-se de o linişte desăvârşită. (43) Dar dacă, aşa cum se
întâmplă în prezent, oamenii vor da dovadă de lăcomie şi vor nutri unii împotriva altora
sentimente de ostilitate şi răzbunare, complotând pe ascuns, atunci bucuria şi fericirea vor lua
sfârşit. Iar dovada pentru lucrurile pe care tocmai le-am afirmat este limpede pentru toată
lumea; (44) căci toţi acei oameni, fie ei greci sau barbari, care practică înţelepciunea şi care
duc o viaţă ireproşabilă, propunându-şi să nu comită nicio nedreptate, să nu se răzbune atunci
când alţii îi nedreptăţesc şi să evite orice asociere cu trupul, indiferent de cetăţile în care
locuiesc vor fi feriţi de curţile de justiţie, de sălile de consiliu, de pieţele publice, de locurile
de adunare, pe scurt, de toate acele locuri în care se adună oamenii uşuratici, (45) pentru că ei
iubesc, ca să spunem aşa, viaţa liniştită şi paşnică, întrucât le place să contemple natura şi
lucrurile care se găsesc în ea. Să cerceteze pământul, marea, aerul şi cerul, precum şi feluritele
fiinţe care se găsesc în fiecare dintre ele; sălăşluind, dacă putem spune aşa, cel puţin în minte,
în lună, în soare şi în stelele de pe cer, fie că este vorba de planete sau de stele fixe. Trupul lor
fiind, într-adevăr, bine fixat în pământ, dar având sufletul înaripat, pentru a zbura în văzduh şi
a privi de aproape toate puterile lumii de sus, pe care o consideră a fi extrem de cosmopolită;
şi ei cred că lumea întreagă este cetatea lor natală, şi că toţi iubitorii de înţelepciune sunt
concetăţenii lor, pentru că aceştia sunt înzestraţi cu virtute şi lor le-a fost încredinţată sarcina
de a conduce lumea.
XIII. (46) Aşadar, aceşti oameni minunaţi obişnuiesc să nesocotească acele lucruri
bune care influenţează trupul şi împrejurările externe, fiind deprinşi să considere că lucrurile
banale sunt cu adevărat lipsite de orice valoare; şi înarmaţi prin studiu împotriva plăcerilor şi
poftelor, şi pe scurt, muncind neîncetat pentru a se ridica deasupra pasiunilor şi străduindu-se
din toate puterile să dărâme fortificaţiile ridicate de pofte şi să respingă atacurile norocului,
întrucât au estimat puterea acestor atacuri din timp (căci prin anticipare chiar şi lucrurile
teribile şi neaşteptate devin mai uşoare), aceştia au ajuns să înţeleagă că nimic din ceea ce se
întâmplă nu este pe de-a-ntregul ciudat, pentru că au dobândit o oarecare percepţie asupra
lucrurilor. Şi pentru că virtuţile lor le oferă o bucurie firească, viaţa acestor oameni este o
continuă sărbătoare. (47) Totuşi, aceşti oameni sunt puţin numeroşi, însă ei menţin aprinsă
scânteia înţelepciunii în cetăţile lor, pentru ca virtutea să nu se stingă cu totul şi să dipară. (48)
Dar dacă oamenii de pretutindeni ar da crezare acestor oameni şi ar deveni, aşa cum sunt
programaţi de la natură, desăvârşiţi, ireproşabili şi iubitori de înţelepciune, desfătându-se cu

655
tot ce este virtuos şi onorabil şi considerând că doar acele lucruri sunt bune, în timp ce toate
celelalte sunt subordonate şi se află în robie, iar ei înşişi sunt stăpânii lor, atunci toate cetăţile
se vor umple de fericire, fiind total lipsite de acele lucruri care provoacă durere şi teamă, dar
având din belşug ceea ce provoacă bucurie şi desfătare. Aşa că orice moment al vieţii va fi
unul fericit, iar anul va fi o continuă sărbătoare.
XIV. (49) Prin urmare, dacă judecător ar fi adevărul, nici un om rău sau lipsit de
valoare nu va putea lua parte la această sărbătoare, nici măcar pentru un timp foarte scurt,
întrucât va fi asaltat necontenit de gândul că a comis fapte nelegiuite, chiar dacă sufletul său,
vocea sa şi înfăţişarea sa dau impresia că zâmbeşte; căci cum ar putea un om care nutreşte idei
nefaste şi care trăieşte într-un mod nesăbuit să se bucure cu adevărat? Căci un astfel de om
este nefericit şi nenorocit din toate punctele de vedere, în privinţa limbii, a pântecelui şi a
tuturor celorlalte mădulare, (50) căci o foloseşte pe prima pentru a rosti lucruri care ar trebui
să rămână ascunse şi îngropate în tăcere, iar pe cel de-al doilea îl umple din belşug cu vin tare
şi cu cantităţi uriaşe de mâncare, iar restul mădularelor le foloseşte pentru a se lăsa în voia
dorinţelor nelegiuite şi a relaţiilor ilegitime, urmărind nu doar să pângărească căsnicia altora,
ci să poftească într-un mod nefiresc, căutând să desfigureze în felul acesta caracterul
bărbătesc şi să-l preschimbe într-unul femeiesc, din dorinţa de a-şi satisface pasiunile viciate
şi blestemate. (51) Motiv pentru care măreţul Moise, văzând frumuseţea fără seamăn a
adevăratei sărbători, a considerat că este prea perfectă pentru firea umană şi i-a dedicat-o lui
Dumnezeu însuşi, folosind aceste cuvinte: „Sărbătoarea Domnului” {7}{Leviticul 23:2}. (52)
Căci s-a gândit la starea de melancolie şi teamă în care trăieşte omenirea, precum şi la
nenumăratele rele care o pândesc, rele care se nasc din lăcomia sufletului, din infirmităţile
trupului, din răzbunările celor în mijlocul cărora trăim, care comit şi suferă nenumărate rele;
şi s-a întrebat dacă cineva care este aruncat de colo-colo pe o mare de necazuri, dintre care
unele se abat asupra lor intenţionat, iar altele sunt întâmplătoare, neputând niciodată să se
odihnească în pace, şi nici să arunce ancora într-un port sigur pentru a duce o viaţă lipsită de
pericole, va putea să se bucure într-adevăr de o sărbătoare, nu doar cu numele, ci în realitate,
desfătându-se şi fiind fericit să contemple lumea şi toate lucrurile existente în ea, supunându-
se naturii şi armonizându-şi perfect cuvintele cu faptele şi faptele cu cuvintele. (53) De aceea,
el a spus că sărbătorile îi aparţin doar lui Dumnezeu; pentru că doar El este fericit şi
binecuvântat, fiind ferit de orice părtăşie cu răul, dar fiind plin de binecuvântări desăvârşite.
Sau mai degrabă, dacă ar fi să spunem adevărul adevărat, fiind El însuşi binele care a revărsat
toate lucrurile bune peste cer şi pământ. (54) Aşa se face că o minte virtuoasă din vremurile
de demult {8}{Geneza 18:10}, odată ce şi-a liniştit pasiunile, a râs şi s-a umplut de bucurie,
căci bucuria era în ea şi îi umpluse pântecele; însă gândindu-se că poate bucuria este o calitate
specială a lui Dumnezeu şi că păcătuia prin faptul că se punea mai presus de condiţia umană,
s-a temut şi şi-a înăbuşit râsul până în momentul în care i-au fost risipite îndoielile. (55)
Pentru că Dumnezeu cel milostiv i-a alungat teama şi i-a poruncit prin cuvântul său sfânt să
mărturisească că a râs, ca să ne înveţe în felul acesta că creatura nu este total lipsită de
bucurie; însă bucuria neamestecată şi pură, care nu se poate combina cu niciun element
contrar, îi aparţine lui Dumnezeu. Dar bucuria care derivă din ea, şi care este amestecată, îi
aparţine omului înţelept, pentru că acesta a primit cel mai valoros dar, şi anume acest amestec
în care ingredientele plăcute sunt mult mai numeroase decât cele neplăcute. Şi cred că am
spus destule lucruri despre acest subiect.
A DOUA SĂRBĂTOARE
XV. (56) Dar în afară de această sărbătoare permanentă şi neîntreruptă, care durează
veşnic, mai există şi o alta, şi anume sărbătoarea zilei a şaptea, care este o zi sacră, ce are loc
după fiecare interval de şase zile, şi pe care unii au denumit-o fecioara, datorită purităţii şi
sfinţeniei sale. Iar alţii au numit-o orfana de mamă, căci a fost zămislită doar de Tatăl, adică
de partea masculină fără nicio legătură cu elementul feminin; întrucât numărul şapte este un

656
număr curajos şi viteaz, care prin natura sa este menit să conducă şi să guverneze. Şi tot aşa,
alţii au numit-o momentul potrivit, căci au dedus esenţa ei perceptibilă doar pentru intelect pe
baza obiectelor perceptibile prin simţurile externe. (57) Căci cele mai bune dintre obiectele
simţurilor externe, adică lucrurile prin care anotimpurile anului şi curgerea timpului se
desăvârşesc la momentul potrivit, au legătură cu numărul şapte. Vreau să spun că există şapte
planete; că stelele Ursei sunt în număr de şapte, că Pleiadele sunt şapte, că etapele de creştere
şi descreştere a lunii numără şapte zile, ca şi mişcările regulate ale altor corpuri cereşti, a
căror frumuseţe este mai presus de orice cuvinte. (58) Însă Moise, dintr-o cauză cu adevărat
onorabilă, a numit-o împlinire şi desăvârşire; atribuind numărului şase originea tuturor
părţilor lumii, iar numărului şapte desăvârşirea lor; căci numărul şase este un număr par-
impar, fiind alcătuit din doi de trei, numărul impar fiind masculin, iar cel par feminin, din
unirea cărora, prin legea imuabilă a naturii, se produce generarea. (59) Însă numărul şapte este
scutit de o astfel de imixtiune şi este, ca să vorbim pe şleau, lumina numărului şase; căci acele
lucruri zămislite de numărul şase au fost desăvârşite de numărul şapte. Aşa că acesta poate fi
socotit pe drept cuvânt ziua de naştere a lumii, adică ziua în care creaţia Tatălui, vădită şi
desăvârşită în toate părţile sale, a încetat, întrucât acesta s-a abţinut de la orice lucrare. (60)
Nu pentru că legea îndeamnă la inactivitate, căci ea îi sfătuieşte pe oameni să îndure greutăţile
şi să continue munca, pentru că îi urăşte pe cei ce doresc să fie indolenţi şi leneşi; în orice caz,
ea ne porunceşte în mod limpede să muncim cu sârguinţă timp de şase zile {9}{Exodul 20:9},
ci pentru a ne oferi un răgaz de la truda neîntreruptă şi necontenită ea ne împrospătează trupul
cu perioade bine stabilite de relaxare moderată, ca să-l revigoreze pentru muncile ce vor urma.
Căci cei care-şi trag sufletul în felul acesta, şi nu vorbesc doar de oamenii obişnuiţi, ci şi de
sportivi, îşi recapătă forţele, astfel încât sunt capabili să ducă orice lucru la bun sfârşit. (61)
Iar lucrările pe care trebuie să le facă sunt cele stabilite de preceptele şi doctrinele care
vizează virtutea. Căci ele ne îndeamnă ca în timpul zilei să studiem filozofia şi să ne
îmbunătăţim sufletul, precum şi partea noastră dominantă, care este mintea. (62) În
consecinţă, în ziua a şaptea oamenii primesc lecţii de chibzuinţă, de cumpătare, de curaj, de
dreptate şi de tot felul de alte virtuţi; şi în acest timp oamenii stau aşezaţi, păstrând tăcerea,
ciulindu-şi urechile şi fiind cât se poate de atenţi, căci sunt însetaţi de învăţătură sănătoasă; iar
unii oameni dintre aceia foarte învăţaţi le explică acele lucruri foarte importante şi folositoare,
oferindu-le lecţii prin care îşi pot îmbunătăţi viaţa. (63) Şi printre toate aceste lecţii şi idei
speciale există, ar putea spune unii, două chestiuni cu adevărat importante; modelarea
comportamentului în relaţia cu Dumnezeu pe baza legilor referitoare la pietate şi sfinţenie, şi
modelarea comportamentului faţă de oameni pe baza legilor umanităţii şi dreptăţii; şi fiecare
dintre acestea are un mare număr de idei subordonate şi vrednice de toată lauda. (64) Motiv
pentru care este limpede că Moise nu-i lasă să lenevească pe aceşti oameni care au acceptat să
fie călăuziţi de mustrările sacre; pentru că atâta timp cât suntem alcătuiţi din suflet şi trup, el a
încredinţat trupului acele lucrări care i se potrivesc, iar sufletului pe acelea care îi sunt
specifice. Şi a avut grijă ca unele să urmeze celorlalte, ca atunci când trupul lucrează sufletul
să se poată odihni, iar când trupul se bucură de relaxare sufletul să-şi înceapă lucrările; aşa
încât cele mai bune părţi ale vieţii, adică viaţa contemplativă şi cea activă, se succed una după
alta în mod regulat. Viaţa activă corespunzând numărului şase, care a fost atribuit lucrării
trupului; iar viaţa contemplativă numărului şapte, care tinde spre cunoaştere şi spre
desăvârşirea intelectului.
XVI. (65) De asemenea, în această zi se interzice aprinderea focului, întrucât acesta
reprezintă începutul şi sămânţa tuturor treburilor omeneşti; căci fără foc este imposibil să
facem acele lucruri care sunt indispensabile pentru viaţa omului, aşa că în absenţa unui singur
element, cel mai măreţ şi cel mai vechi dintre toate, oamenii sunt în imposibilitatea de a lucra
şi de a-şi pune în practică meşteşugurile, mai ales când este vorba de activităţi artizanale şi de
unele servicii. (66) Se pare, însă, că Moise a dat şi nişte legi suplimentare din cauza oamenilor

657
mai puţin ascultători şi mai puţin dispuşi să respecte poruncile; în plus, a considerat că se
cuvine să se abţină de la muncă în cea de-a şaptea zi nu doar oamenii liberi, ci şi slujitorii şi
slujitoarele acestora, ca să se bucure de un răgaz, proclamând o zi liberă după fiecare interval
de şase zile de muncă, pentru ca ambele categorii să înveţe această lecţie admirabilă; (67) aşa
încât stăpânii să se obişnuiască să facă unele lucruri cu mâinile lor şi să nu aştepte ajutorul
slujitorilor, astfel încât dacă asupra lor s-ar abate nişte nevoi neprevăzute, aşa cum se întâmplă
în lumea oamenilor, aceştia să fie obişnuiţi să facă câte ceva ei înşişi, ca să nu se sperie atunci
când vor da de greu; căci menţinându-şi părţile trupului active şi îndemânatice, vor fi capabili
să lucreze cu uşurinţă şi bucurie; iar pe slujitori îi învaţă să nu dispere şi să creadă că vor veni
şi vremuri mai bune, pentru că aşa cum după şase zile survine o relaxare care reaprinde
scânteia libertăţii, tot aşa va veni şi vremea unei relaxări totale, cu condiţia să rămână fideli
stăpânilor lor şi să fie ataşaţi de ei. (68) Şi faptul că oamenii liberi vor face uneori treaba
slujitorilor, în timp ce slujitorii se vor bucura de un răgaz şi de o sărbătoare, înseamnă că viaţa
omenirii se perfecţionează întru virtute, căci tuturor li se reamintesc principiile egalităţii şi toţi
îşi fac servicii unii altora, atât cei ce ocupă poziţii înalte, cât şi cei de rang inferior. (69) Însă
legea a dat odihnă în ziua a şaptea nu numai servitorilor, ci şi vitelor. Şi totuşi, servitorii s-au
născut liberi, pentru că niciun om nu este rob din naştere. Însă animalele au fost făcute pentru
a fi în serviciul omului şi pentru a-i aduce foloase, de aceea ele fac parte din categoria robilor;
cu toate acestea, în ziua a şaptea, cele care sunt menite să care poveri şi să trudească pentru
proprietarii lor vor avea parte de odihnă. (70) Şi ce nevoie aş avea să dau exemple specifice?
Căci boul, animalul născut pentru a servi nevoilor cele mai importante şi mai utile ale vieţii,
care trage la plug pentru a pregăti pământul pentru însămânţat; şi care, când snopii sunt aduşi
în hambar, treieră pentru a separa grânele; ei bine, în ziua a şaptea el este deshămat pentru a
sărbători acea zi care este ziua de naştere a anului. În felul acesta, sfinţenia acestei zile
pătrunde peste tot şi afectează orice creatură.
XVII. (71) Iar Moise consideră că numărul şapte este vrednic de o asemenea onoare,
încât toate celelalte lucruri care se împărtăşesc din el sunt slăvite de către acesta; în orice caz,
la fiecare şapte ani datoriile sunt şterse, iar cei săraci sunt ajutaţi, întrucât bogaţii sunt invitaţi
să dea dovadă de omenie {10}{Deuteronomul 15:1}; ca să dea, din preaplinul lor, celor care
se află în nevoie, ca la rândul lor să primească sprijin dacă asupra lor se va abate vreo năpastă.
Căci viaţa omului este afectată de multe nenorociri, nefiind ancorată mereu în acelaşi loc; de
aceea, ea se poate schimba ca un vânt nestatornic, ce bate de fiecare dată din altă direcţie. (72)
De aceea este bine ca bunătatea creditorilor să se reverse asupra tuturor datornicilor. Însă
pentru că nu toţi oamenii sunt înclinaţi în mod firesc spre mărinimie, ci unii sunt robii banilor,
deşi poate că nu sunt foarte bogaţi, legea a stabilit că şi aceştia trebuie să contribuie cu o
anumită sumă de bani, suficient de mică ca să o poată plăti. (73) Însă cu toate că nu le permite
să dea bani cu camătă concetăţenilor lor, le-a permis totuşi să primească camătă de la străini,
numindu-i pe primii, şi pe bună dreptate, fraţii lor, ca nu cumva să le poarte pică pentru că au
dat din bunurile lor celor care de la natură sunt moştenitori împreună cu ei înşişi; însă pe cei
care nu sunt concetăţenii lor îi numeşte străini, după cum este şi firesc. Căci a fi străin
înseamnă că acea persoană nu are dreptul la niciun parteneriat; totuşi, s-ar putea ca unii
oameni, dintr-un exces de virtute, să-i trateze ca pe nişte rude chiar şi pe străini, întrucât au
fost crescuţi într-un mediu plin de virtute şi guvernat de legi virtuoase, care consideră că orice
lucru virtuos este bun. (74) Însă a da bani cu camătă este un lucru condamnabil; căci cine dă
cu camătă nu dispune de mijloace de trai din abundenţă, ci în mod evident are parte de lipsuri;
şi face acest lucru pentru că este silit să trăiască din camătă, aşa că în cele din urmă va ajunge
sărac; şi în timp ce are impresia că trage foloase, în realitate suferă, asemenea animalelor care
se lasă amăgite de o momeală. (75) Acestor oameni le-aş spune următoarele: „O, voi, care daţi
bani cu camătă, de ce vreţi să disimulaţi caracterul vostru antisocial sub masca unei bune
tovărăşii? Şi de ce pretindeţi prin vorbele voastre că sunteţi persoane omenoase şi atente, atâta

658
vreme cât prin faptele voastre dovediţi să sunteţi lipsiţi de omenie şi că aveţi inima de piatră,
cerând mai mult decât aţi dat, uneori chiar dublul sumei oferite, făcându-l astfel pe sărac să
ajungă un cerşetor? (76) De aceea, nimeni nu are milă de voi când sunteţi la necaz, căci
străduindu-vă să obţineţi mai mult aţi eşuat, ajungând să pierdeţi chiar şi ce aţi avut la început.
Însă, dimpotrivă, toţi oamenii se bucură de nenorocirile voastre, spunându-vă zarafi, calici sau
alte asemenea denumiri, considerând că sunteţi nişte persoane care aşteaptă că oamenii să fie
loviţi de nenoroc, întrucât pentru voi nenorocul altora este prosperitatea voastră”. (77) Dar,
după cum au spus unii, răutatea este un lucru laborios; iar cel ce dă bani cu camătă este orb,
căci nu va vedea ziua răsplăţii, întrucât nu va primi aproape nimic sau chiar absolut nimic din
lucrurile pe care se aştepta să le câştige. (78) Fie ca acest om să plătească penalizări pentru
lăcomia sa şi să nu primească înapoi ceea ce a cheltuit în speranţa că va obţine câştiguri de pe
urma nefericirii oamenilor, căci venitul obţinut în felul acesta vine din surse nepotrivite. Însă
fie ca datornicii să fie consideraţi vrednici de omenia poruncită de lege, adică să nu plătească
şi banii împrumutaţi şi camăta, ci să restituie doar suma pe care au primit-o iniţial. Căci tot
aşa, la un moment dat, îi vor sprijini şi ei pe cei care i-au ajutat, răsplătind bunătatea lor prin
fapte similare.
XVIII. (79) După ce a dat aceste porunci, Moise a continuat să dea o lege plină de
blândeţe şi omenie. „Dacă”, spune legea, „ţi se va vinde ţie fratele tău, evreu sau evreică, şase
ani îţi va sluji, iar în al şaptelea îl vei lăsa să plece de la tine fără niciun fel de plată”
{11}{Deuteronomul 15:12}. (80) Aici, Moise îi numeşte din nou pe concetăţenii lor fraţi,
sădind prin acest apelativ în sufletul proprietarului ideea unei relaţii de rudenie cu slujitorul
său, ca nu cumva să-l neglijeze ca pe un străin, faţă de care nu este obligat să manifeste
bunăvoinţă. Ci lăsându-se cuprins de un sentiment de afecţiune, aşa cum se cuvine faţă de o
rudă, să înveţe lecţia pe care ne-o sugerează Sfânta Scriptură, aceea de a nu fi indignat că
slujitorul său îşi va recăpăta libertatea. (81) Pentru că aceşti oameni sunt numiţi robi (δούλοι),
deşi în realitate sunt doar servitori (θήτας), care-i slujesc pe stăpânii lor pentru a-şi procura
cele necesare vieţii. Şi chiar dacă ar fi dat de o mie de ori stăpânilor lor puterea şi autoritatea
absolută, (82) totuşi stăpânii lor trebuie să fie blânzi cu ei, ca să respecte aceste frumoase
porunci ale legii. O, omule, cel pe care-l numeşti rob este doar un angajat, un om ca şi tine, cu
care ai o relaţie sublimă, întrucât face parte din acelaşi popor şi poate că este din acelaşi trib şi
din aceeaşi cetate cu tine, însă acum a ajuns în această situaţie din pricina lipsurilor prin care
trece. (83) Aşa că tu să alungi din sufletul tău acel rău perfid, care este obrăznicia, şi să te
comporţi cu el ca şi cum ar fi un angajat, dându-i unele lucruri şi primind în schimb altele. Şi
atunci el va îndeplini bucuros şi cu multă râvnă tot ceea ce-i ceri, oricând şi oriunde, fără nicio
zăbavă, anticipând rapid şi plin de bunăvoinţă poruncile tale. Iar tu, la rândul tău, îi vei
asigura hrană, veşminte şi toate cele necesare; fără a-l pune la jug ca pe o vită, fără a-i rupe
spinarea cu poveri grele, aflate mai presus de putinţa lui de a le duce, fără a-l trata cu
obrăznicie şi fără a-l împinge la deznădejde prin ameninţări şi pedepse; ci dându-i răgaz să se
odihnească în zilele bine stabilite; căci preceptul, „Nimic să nu fie peste măsură”, se aplică în
fiecare situaţie, mai ales când este vorba de conduita stăpânilor faţă de slujitorii lor. (84) Prin
urmare, după ce ţi-a slujit o perioadă de timp suficient de lungă, adică şase ani, şi când
urmează să vină cel mai sacru dintre numere, adică numărul şapte, tu să-i redai libertatea celui
ce este liber de la natură; şi fă acest act de bunătate fără niciun fel de ezitare şi cu multă
bucurie, căci acum ai posibilitatea să-i faci un serviciu celui mai minunat dintre animale, care
este omul, într-o chestiune extrem de importantă; căci cea mai mare binecuvântare pentru un
rob este libertatea. (85) Aşa că eliberează-l cu drag; şi mai mult decât atât, fă-i un cadou din
bunurile tale, câte o părticică din ceea ce posezi, dându-i celui ce te-a slujit cu credinţă
mijloacele necesare pentru a-şi începe călătoria. Căci este spre fala ta să nu plece de la tine
sărac lipit, ci să aibă tot ceea ce-i trebuie, ca niciodată lipsurile materiale să nu-l mai împingă

659
să intre în robie, nevoit fiind să se vândă pentru a-şi câştiga hrana, pentru că dacă se va
întâmpla aşa, bunătatea ta se va irosi. Am spus, aşadar, suficiente lucruri despre omul sărac.
XIX. (86) În continuare, Moise le porunceşte oamenilor ca în al şaptelea an să lase
pământul nelucrat şi nearat, din mai multe motive {12}{Leviticul 25:4}; în primul rând, ca să
cinstească acele perioade de timp care implică numărul şapte, fie că este vorba de zile, luni
sau ani; căci fiecare a şaptea zi este sacră, fiind ziua pe care evreii o numesc sabat; iar celei
de-a şaptea luni a anului i-au fost atribuite sărbătorile cele mai importante, în timp ce fiecare
al şaptelea an venerează şi el acest număr, având parte astfel de o onoare deosebită. (87) iar al
doilea motiv este acesta, „Să nu umblaţi”, spune legiuitorul, „doar după câştig, ci acceptaţi de
bunăvoie şi o oarecare pierdere”, ca în felul acesta să priviţi cu mai multă indiferenţă orice
nenorocire care s-ar putea abate asupra voastră, ca să nu fiţi trişti şi să deznădăjduiţi, ca şi
cum v-aţi afla în faţa unui eveniment nou şi străin; căci unii oameni bogaţi, când sunt copleşiţi
de nevoi, se simt nefericiţi, suspină şi deznădăjduiesc, de parcă ar fi fost goliţi de esenţă. (88)
Dar adepţii lui Moise, adevăraţii lui discipoli, care respectă legile bune, sunt obişnuiţi încă de
la o vârstă fragedă să suporte lipsurile cu răbdare, întrucât aceştia au obiceiul să lase nelucrat
terenul fertil; căci au fost învăţaţi să fie mărinimoşi, şi cum ar spune unii, să lase din mâini de
bunăvoie orice câştig aproape sigur. (89) Şi cred că al treilea motiv este acesta, care este
sugerat într-o manieră oarecum figurată, şi anume că nu se cuvine să îi împovărăm şi să îi
oprimăm pe oameni; căci dacă vom lăsa pământul să se odihnească, cu toate că prin natura lui
acesta nu simte nici plăcerea şi nici durerea, nu este oare omul cu mult mai îndreptăţit la o
relaxare similară? Pentru că acesta nu are doar simţuri externe, cum au şi animalele sălbatice,
ci are şi darul special al raţiunii, prin care sentimentele dureroase provocate de trudă şi
oboseală sunt imprimate mai viu în imaginaţia sa. (90) Încetaţi, prin urmare, voi care sunteţi
numiţi stăpâni, să daţi porunci aspre şi intolerabile robilor voştri, care îi fac să-şi piardă tăria
trupească, cu toate că sufletul lor va ceda înaintea trupului; (91) căci nu este nicio problemă
dacă exercitaţi o autoritate moderată, dând ordine ca să aveţi parte de serviciile la care sunteţi
îndreptăţiţi, dar în aşa fel încât slujitorii să le execute cu bucurie; pentru că altminteri, aceştia
vor ceda repede, ca şi cum ar fi epuizaţi înainte de vreme sau ca şi cum, dacă ar fi să spunem
adevărul, ar îmbătrâni de timpuriu; însă aşa, îşi vor păstra vigoarea tinereţii un timp
îndelungat, asemenea atleţilor, care nu se îngraşă şi nu devin corpolenţi, căci obişnuiesc să se
antreneze din greu, şi astfel vor fi capabili să dobândească cele necesare traiului. (92) Mai
mult decât atât, guvernatorii cetăţilor trebuie să înceteze să-i mai asuprească cu noi biruri şi
tributuri, ca să-şi umple vistieriile cu bani şi ca să-şi păstreze ca pe o comoară acele vicii
meschine care le întinează viaţa; (93) căci aceştia aleg în mod deliberat ca perceptori pentru
veniturile lor pe oamenii cei mai necruţători, cu un caracter de-a dreptul inuman, oferindu-le
oportunităţi din belşug pentru a-şi exercita lăcomia; iar aceştia, pe lângă faptul că au dobândit
din naştere un temperament aspru, au primit mână liberă de la stăpânii lor, aşa încât fac tot ce
le place, luând măsurile cele mai dure pe care şi le pot imagina, pentru că sunt lipsiţi chiar şi
în visele lor de orice urmă de blândeţe şi omenie; (94) prin urmare, atunci când strâng birurile,
aceştia aruncă totul în dezordine şi confuzie, şi nu doar bunurile cetăţenilor, ci chiar şi pe
proprietarii lor, insultându-i, brutalizându-i şi supunându-i la torturi noi şi fără precedent. Şi
am auzit de unii oameni care, în furia lor feroce şi fără pereche, nu i-au cruţat nici pe cei
morţi; ci au fost atât de violenţi, încât au bătut cu băţul chiar şi cadavrele; (95) iar atunci când
unii i-au criticat pentru brutalitatea lor, spunând că nici moartea, care izbăveşte şi pune capăt
tuturor nenorocirilor, nu-i poate scăpa pe oameni de insultele lor, şi că în loc să aibă parte de
un mormânt şi de obişnuitele ritualuri funerare, aceştia sunt agresaţi în continuare, ei s-au
apărat într-o manieră mai groaznică chiar şi decât acuzaţiile care li s-au adus, spunând că îi
batjocoresc pe cei morţi nu pentru a maltrata ţărâna mută şi nesimţitoare, căci acest lucru nu
este de niciun folos, ci pentru a-i face pe cei ce sunt legaţi de aceştia prin legături de sânge sau

660
prin relaţii de prietenie să aibă milă de ei şi să plătească răscumpărare pentru trupurile lor,
făcându-le astfel un ultim serviciu.
XX. (96) Oameni nevrednici! le-aş spune eu. Aţi învăţat voi oare lucrurile pe care le
cereţi acum? Ştiţi voi cum să-i faceţi pe alţii să fie miloşi prin faptele voastre inumane, când
voi aţi eradicat din sufletul vostru orice sentiment de milă şi omenie? Şi vă purtaţi astfel cu
toate că nu sunteţi lipsiţi de sfătuitori buni, şi mă refer mai ales la legile pe care le avem, care
au eliberat chiar şi pământul de poverile sale anuale, dându-i o perioadă de răgaz şi relaxare.
(97) Iar acesta, deşi pare lipsit de viaţă, este total pregătit să se revanşeze pentru favorurile
primite, căci se grăbeşte să restituie darul care i s-a făcut; şi pentru că la fiecare şapte ani el
are parte de odihnă, nefiind nevoie să se mai ostenească în acel an, căci este lăsat liber pe
întreaga durată a acestuia, în anul următor va da o recoltă dublă, iar uneori chiar de câteva ori
mai mare, întrucât productivitatea lui a crescut. (98) Şi tot aşa fac antrenorii cu sportivii lor;
pentru că după ce îi obosesc cu exerciţii neîntrerupte, dar înainte ca aceştia să se epuizeze
total, îi revigorează, dându-le un răgaz nu doar de la antrenamente, ci şi de la regimul
alimentar strict, relaxându-le dieta astfel încât să le bucure sufletul şi să le menţină trupul în
formă. (99) Şi totuşi, aceştia nu trebuie priviţi ca nişte oameni care ne îndeamnă la indolenţă
şi la o viaţă îmbelşugată, căci sarcina lor este aceea de a-i antrena pe discipolii lor să reziste la
muncă, folosind o metodă şi un sistem artificial care le dezvoltă puterea pe care o au de la
natură, făcându-i să devină mai viguroşi, sporindu-le puterile prin efort şi repaus, ca şi printr-o
armonie bine pusă la punct. (100) Şi am aflat toate aceste lucruri de la natura atotştiutoare,
care, cunoscând truda şi strădania firii omeneşti, a separat timpul în zi şi noapte, ca ziua să
veghem, iar noaptea să dormim; (101) căci asemenea unei mame grijulii, ea s-a preocupat în
mod firesc ca vlăstarul ei să nu fie extenuat; aşa că ziua ea ne agită trupul, îndemnându-l să-şi
respecte toate îndatoririle şi să-şi asigure cele necesare vieţii, forţându-i să muncească pe cei
ce obişnuiesc să lenevească şi să ducă o viaţă efeminată şi îmbelşugată. Însă noaptea, ca şi
cum ar suna retragerea pe timp de război, ea ne îmbie la odihnă, permiţându-ne să avem grijă
de trupul nostru. (102) Iar acei oameni care au pus deoparte povara treburilor lumeşti, care îi
apasă de dimineaţă până seara, se descotorosesc de toate muncile şi se întorc acasă pentru a se
odihni, căzând într-un somn profund, care îi revigorează după truda din timpul zilei. (103)
Aşa că natura a atribuit oamenilor intervalul de timp dintre momentul culcării şi cel al trezirii
pentru ca aceştia să poată lucra cu sârguinţă, iar apoi să se odihnească, aşa încât toate părţile
trupului lor să fie gata de acţiune şi să devină mult mai active şi mai puternice.
XXI. (104) Iar legiuitorul, cu spiritul său profetic, ne-a dat legile, acordând atenţie
acestor lucruri, şi a proclamat o sărbătoare a întregii ţări, interzicând fermierilor să cultive
pământul după fiecare interval de şase ani de exploatare neîntreruptă. Însă a dat aceste porunci
nu doar din considerentele pe care le-am menţionat, ci şi datorită omeniei sale, pe care vrea să
o ţeasă laolată cu legile sale, imprimând în sufletul tuturor celor ce studiază Scripturile Sacre
un caracter sociabil şi uman. (105) Căci el porunceşte poporului său ca la fiecare şapte ani să
înlăture împrejmuirile terenurilor, lăsând deschise livezile de măslini şi culturile de viţă de
vie, ca şi toate posesiunile pe care le au, fie că este vorba de ogoare sau de pomi fructiferi, ca
şi cel sărac să se poată bucura fără teamă de roadele ce răsar spontan, căci bucuria lui este mai
mare sau cel puţin egală cu cea a proprietarilor. (106) Acesta este motivul pentru care nu le
permite stăpânilor să cultive pământul; întrucât dacă l-ar cultiva, aceştia ar fi iritaţi de faptul
că nu pot strânge recolta pentru a-şi recupera cheltuielile, în timp ce săracii se vor bucura de
roade ca şi cum ar fi ale lor; şi le permite străinilor să se bucure de toate aceste lucruri,
ridicându-i din starea jalnică în care se află şi făcându-i să uite de faptul să sunt cerşetori.
(107) De aceea, nu se cuvine oare să iubim aceste legi pline de omenie? Căci prin ele oamenii
bogaţi sunt învăţaţi să împărtăşească averea lor cu toţi ceilalţi şi să intre în legătură cu ei; iar
săracii sunt mângâiaţi, nefiind obligaţi să frecventeze mereu casele celor nevoiaşi, care se
confruntă cu aceleaşi lipsuri ca şi ei; (108) însă, uneori, văduvele şi copiii orfani sunt

661
îmbogăţiţi pe neaşteptate de darurile lui Dumnezeu, pentru că acesta i-a chemat să se
împărtăşească împreună cu proprietarii din sfinţenia numărului şapte; aşa că, după cum am
spus anterior, aceştia se vor înfrupta din roadele care cresc spontan, împreună cu toţi aceia
care sunt dispreţuiţi pentru faptul că nu sunt bogaţi, având parte în felul acesta de belşug.
(109) Şi toţi aceia care au turme şi cirezi de animale vor fi liberi să le pască fără nicio teamă
pe terenurile celorlalţi, alegându-şi câmpiile cele mai fertile şi ţinuturile cele mai propice
pentru păşunat, profitând în felul acesta de anul de odihnă; şi nu se lovesc de reaua-voinţă sau
de refuzul celor ce stăpânesc aceste terenuri dobândite pe baza unor obiceiuri străvechi, care
datorită acestui lung interval de timp au devenit obiceiuri fireşti.
XXII. (110) După ce a instituit aceste principii, ce reprezintă un fel de temelie a
blândeţii şi omeniei, el pune laolaltă de şapte ori câte şapte ani, în aşa fel încât cel de-al
cincizecilea an devine sacru cu desăvârşire; şi în legătură cu acesta, dă câteva porunci de mare
valoare, aflate mai presus de cele specifice celui de-al şaptelea an. (111) În primul rând, el dă
această poruncă. Căci consideră că se cuvine ca toate proprietăţile înstrăinate să se întoarcă la
stăpânii lor iniţiali, ca în felul acesta moştenirea dată la început diferitelor triburi să se
păstreze, astfel încât niciunul dintre aceia care au primit un lot de pământ să nu fie total lipsit
de posesiunile sale. (112) Pentru că asupra oamenilor se abat adesea evenimente neprevăzute,
care îi constrâng să vândă ceea ce le aparţine. Aşa că el s-a gândit aşa cum se cuvine la
nevoile lor, făcând în aşa fel încât cei care au cumpărat terenurile să nu fie înşelaţi, de aceea a
stabilit condiţiile în care primii vor vinde, iar ceilalţi vor cumpăra. (113) Pentru că legea
spune, Să nu plătiţi un preţ ca pentru un bun veşnic, ci doar pentru un număr de ani mai mic
decât cincizeci; căci vânzarea nu trebuie să aibă în vedere proprietatea asupra terenului, ci
doar dreptul de a strânge recoltele, şi asta din două motive întemeiate; primul este acela că
întreaga ţară este considerată a fi posesiunea lui Dumnezeu, aşa că ar fi lipsit de pietate ca
cineva să se considere stăpânul posesiunilor lui Dumnezeu; iar al doilea motiv se referă la
faptul că fiecărui proprietar de pământ i s-a dat un anumit lot, iar legea spune că acesta nu
trebuie deposedat de ceea ce a primit iniţial. (114) Prin urmare, legea îl îndeamnă pe omul
care-şi poate recupera proprietatea în intervalul de cincizeci de ani, ori pe rudele sale
apropiate, să se străduiască să dea înapoi preţul pe care l-au primit, ca omul care l-a cumpărat
să nu rămână în pagubă, pentru că şi acesta l-a ajutat la rândul lui atunci când a fost la
ananghie. (115) În acelaşi timp, legea este de partea omului care este prea sărac pentru a face
acest lucru, manifestând compasiune faţă de acesta, căci îi restituie toate proprietăţile, cu
excepţia celor care i-au fost consacrate lui Dumnezeu printr-un jurământ şi care au fost
incluse prin urmare în categoria ofrandelor. Pentru că este împotriva legii divine ca un lucru
dedicat lui Dumnezeu să devină profan pe măsura trecerii timpului. De aceea, s-a poruncit ca
valoarea acestor terenuri să fie bine stabilită, fără a-i face nicio favoare celui care şi-a dedicat
ofranda.
XXIII. (116) Acestea sunt poruncile lui Dumnezeu referitoare la împărţirea
pământurilor şi la moştenirea loturilor alocate în felul acesta. Dar mai sunt şi altele, cu privire
la case. Însă pentru că unele case sunt în oraşe, fiind apărate de ziduri, în timp ce altele sunt la
ţară, în câmp deschis, legea a stabilit ca cele de la ţară să fie răscumpărate întotdeauna cu
bani, iar cele care nu sunt răscumpărate înainte de cel de-al cincizecilea an să fie date înapoi
fără nicio plată proprietarilor acestora, aşa cum se întâmplă şi cu celelalte posesiuni
{13}{Leviticul 25:31}; întrucât casele reprezintă o parte din posesiunile omului. (117) Dar
cele aflate în interiorul zidurilor de apărare pot fi răscumpărate de cei ce le-au vândut doar
până la împlinirea unui an {14}{Leviticul 25:29}; însă dacă nu le răscumpără până la
împlinirea unui an întreg, atunci acestea vor reveni celor ce le-au cumpărat; nici chiar în anul
jubileu nu vor ieşi din ele. (118) Motivul pentru aceste legiferări este acela că Dumnezeu vrea
să le dea chiar şi străinilor posibilitatea să se stabilească într-un anumit ţinut. Căci atâta timp
cât aceştia nu sunt proprietari de terenuri, întrucât nu se numără printre aceia care au dreptul

662
la moştenire, legea le-a dat posibilitatea să dobândească o casă, dorind ca cei care au venit ca
rugători ai legilor şi care au căutat protecţie în ele să nu devină nişte pribegi lipsiţi de un
cămin. (119) Pentru că atunci când s-a împărţit pământul pentru a fi dat ca moştenire
poporului, cetăţile nu au fost împărţite între triburile sale, pentru că de multe ori nici nu au
existat cetăţi, întrucât locuitorii ţinutului au preferat să-şi facă locuinţele pe terenuri deschise.
După aceea, însă, au părăsit aceste case şi s-au strâns laolaltă, căci sentimentul de tovărăşie şi
unitate a devenit în mod firesc din ce în ce mai mare pe măsura trecerii timpului, aşa încât şi-
au ridicat case în acelaşi loc şi au zidit cetăţi, acceptând în ele şi prezenţa străinilor, ca nu
cumva aceştia să se simtă excluşi atât din cetăţi, cât şi din aşezările aflate în câmp deschis.
XXIV. (120) În legătură cu tribul consacrat preoţiei s-au instituit următoarele legi.
Legea nu le-a dat păzitorilor templului niciun fel de terenuri, considerând că primele roade ale
acestora reprezintă pentru ei un venit suficient. Însă le-a încredinţat patruzeci şi opt de cetăţi
în care să trăiască, împreună cu terenurile înconjurătoare, iar acestea aveau pe fiecare latură
două mii de coţi {15}{Numeri 35:5}. (121) Însă aceste case nu au fost încredinţate
cumpărătorilor după modelul celor aflate în spatele unor ziduri de apărare, care pot fi
răscumpărate până la sfârşitul primului an; ci în cazul de faţă ele pot fi răscumpărate oricând,
asemenea caselor din câmp deschis ale oamenilor obişnuiţi. Dar pentru că leviţii au primit în
acest ţinut numai case, legiuitorul a considerat că nu se cuvine ca cei ce le-au primit să
rămână fără ele, întrucât nici aceia care posedă case în câmp deschis nu le pierd cu
desăvârşire. Şi cam atât ar fi de spus despre case.
XXV. (122) Legi similare cu cele menţionate anterior au fost date şi în legătură cu
relaţiile care există între zarafi şi cei ce se împrumută de la ei, precum şi între stăpâni şi
slujitori; căci zarafii nu trebuie să pretindă bani de la concetăţenii lor, ci trebuie să ia înapoi
doar atât cât au dat cu împrumut; iar stăpânii trebuie să se comporte cu aceia pe care i-au
cumpărat cu bani nu ca şi cum ar fi robi de la natură, căci aceştia sunt doar nişte angajaţi;
motiv pentru care trebuie să dea imunitate şi libertate acelora dintre ei care se pot răscumpăra
cu bani după momentul când au ajuns săraci; în caz contrar, vor fi eliberaţi în cel de-al
şaptelea an al robiei lor ori cu ocazia anului jubiliar, în acest din urmă caz, chiar dacă omul a
intrat în robie doar cu o zi înainte de anul respctiv. Pentru că acest an este privit ca un an al
iertării, aşa cum şi este de fapt; întrucât toţi se întorc acolo de unde au plecat. (123) Însă legea
permite oamenilor să aibă în proprietate robi care nu provin din rândul concetăţenilor lor, ci
care aparţin unor popoare străine; căci se intenţionează în primul rând să se facă o distincţie
între concetăţeni şi străini, iar în al doilea rând se doreşte ca robii, care sunt indispensabili, să
nu fie lăsaţi în afara legii; pentru că în viaţă sunt nenumărate situaţii care reclamă prezenţa
slujitorilor {16}{la Yonge secţiunile 124-139 sunt omise, deoarece ediţia lui Mangey pe care
acesta şi-a bazat traducerea nu conţine paragrafele respective. Rândurile respective au fost
traduse şi adăugate suplimentar la acest volum}. (124) Fiii vor moşteni proprietatea părinţilor,
însă dacă nu există fii, atunci vor moşteni fiicele. Căci la fel ca în natură, bărbatul este
superior femeii, de aceea şi în cadrul familiei el este primul care îşi ia partea, moştenind
averea şi luând locul celor decedaţi, întrucât natura, prin legea necesităţii, nu permite niciunui
muritor să trăiască veşnic. (125) Dar dacă fecioarele rămân fără zestre, căci părinţii nu au pus
nimic deoparte pentru ele atunci când trăiau, acestea vor primi o parte egală cu cea a
bărbaţilor. Însă cel care va avea grijă de fecioarele rămase, de creşterea lor şi de cheltuielile
pentru întreţinere şi educaţie, ori de alte cheltuieli neprevăzute care se vor ivi de-a lungul
timpului, va fi şeful autorităţii civile; în plus, fetele vor trebui să se căsătorească cu nişte soţi
care au fost aleşi pe merit. (126) De preferat ca aceştia să fie rude cu ele, însă dacă nu este
posibil, cel puţin să facă parte din acelaşi trib, astfel încât bunurile atribuite ca zestre să nu se
înstrăineze în urma căsătoriei, ci să rămână în cadrul tribului, aşa cum s-a stabilit la început.
(127) Dar dacă cineva nu are urmaşi, atunci moştenirea va reveni fraţilor celui decedat. Căci
într-o familie, după fii şi fiice urmează fraţii. Iar dacă moare cineva care nu are fraţi,

663
moştenirea va reveni unchilor din partea tatălui, iar dacă nu sunt unchi, atunci va reveni
mătuşilor, iar dacă nu sunt nici mătuşi, atunci va reveni altor rude apropiate. (128) Însă dacă
familia este văduvită de rude de sânge, atunci moştenitor va fi tribul. Pentru că şi tribul este
un fel de familie, întrucât îi înglobează pe toţi oamenii. (129) Însă unii sunt nedumeriţi în
legătură cu un lucru, şi anume: Legea menţionează toţi membrii familiei care au dreptul la
moştenire, inclusiv tribul, dar nu suflă niciun cuvânt despre părinţi, cu toate că s-ar părea că şi
ei sunt la fel de îndreptăţiţi să moştenească averile copiilor lor, după cum şi aceştia vor deveni
moştenitorii bunurilor pe care ei le posedă. Ei bine, prieteni, iată explicaţia! Deoarece legea
este divină, şi pentru că urmează logica naturii, aceasta nu a vrut să facă referire la nişte
situaţii de rău augur; pentru că părinţii se roagă să lase în urma lor vlăstare vii, care le vor
duce mai departe numele, neamul şi proprietăţile, în timp ce duşmanii lor îi blestemă, pentru
ca lucrurile să se întâmple exact pe dos, adică fiii şi fiicele să moară înaintea părinţilor. (130)
Prin urmare, pentru a evita să instituie prevederi clare pentru o situaţie care ar fi nepotrivită şi
discordantă în raport cu armonia şi concordia care caracterizează întreaga lume – şi anume
faptul că copiii mor, în timp ce părinţii continuă să trăiască – legea a omis, şi pe bună
dreptate, să precizeze că mamele şi taţii vor moşteni averile fiilor şi fiicelor lor, stiind că o
asemenea situaţie este în totală contradicţie cu viaţa şi cu firea lucrurilor. (131) Aşa că legea a
avut grijă să nu spună în mod explicit că părinţii îi vor moşteni pe copiii lor care au murit, ca
nu cumva să îi insulte pe părinţii îndureraţi, atribuindu-le nişte bunuri pe care nu şi le doresc
şi care le-ar răscoli amintirile cu privire la nenorocirea care i-a lovit; dar a folosit o altă
modalitate prin care să le atribuie aceste bunuri, considerate a fi o mică consolare pentru un
rău nemărginit. (132) Aşadar, cum reuşeşte să facă asta? Legea stabileşte că fratele tatălui este
moştenitorul nepoţilor săi, răsplătindu-l, fără nicio îndoială, pe unchi de dragul tatălui – căci
nimeni nu este atât de prost să creadă că cel cinstit de dragul altuia va face ceva care să-l
dezonoreze pe acela. Căci cei care îi respectă pe cunoscuţii prietenilor lor nu îşi vor neglija în
niciun fel prietenii, nu-i aşa? Pentru că cei ce acordă atenţie acelor oameni pe care îi ţin la
mare cinste îi vor accepta şi pe prietenii acestora. Şi tot aşa, atunci când legea spune că fratele
tatălui va avea drept de moştenire datorită relaţiei pe care o are cu tatăl este limpede că ea face
aluzie la tată! Nu spune însă acest lucru în mod explicit, din motivele pe care le-am precizat,
dar vrerea legiuitorului este mai limpede decât dacă ar fi fost exprimată în cuvinte. (133) Fiul
cel mare nu împarte egal cu fraţii mai mici, ci el este considerat vrednic să ia o porţie dublă,
căci el este motivul pentru care doi oameni care au fost anterior soţ şi soţie au ajuns să devină
tată şi mamă, iar acest vlăstar, odată ce a venit pe lume, a fost primul care i-a numit aşa. Mai
mult decât atât – iar acesta este elementul esenţial – casa care anterior era lipsită de copii a
fost binecuvântată cu un fiu menit să asigure continuitate rasei umane. Sămânţa acestei
continuităţi este căsătoria, iar fructele sale sunt copiii, cel mai mare dintre aceştia fiind mai
presus de toţi ceilalţi. (134) Cred că din acest motiv fiii întâi născuţi ai duşmanilor, după cum
ne spune Sfânta Scriptură, au fost ucişi în floarea tinereţii într-o singură noapte, în timp ce
primii născuţi ai poporului (n.t. evreu) i-au fost dedicaţi lui Dumnezeu, ca o ofrandă de
mulţumire. Întrucât a fost nevoie ca pe duşmani să îi împovăreze cu o tristeţe grea şi imposibil
de alinat, provocată de uciderea întâilor născuţi, în timp ce Dumnezeu Mântuitorul a fost
răsplătit cu primele roade, adică cu copiii întâi născuţi ai poporului. (135) Însă unii oameni,
după ce s-au căsătorit şi au făcut copii, au renunţat complet la chibzuinţă şi s-au lăsat pradă
desfrâului. Şi jinduind după alte femei, aceşti oameni au greşit faţă de primele lor soţii şi au
început să se poarte cu copiii lor nu ca nişte taţi, ci ca nişte unchi, imitând comportamentul
lipsit de pietate al mamelor vitrege faţă de copiii născuţi anterior. Şi s-au dedicat noilor soţii şi
copiilor acestora, luând cu ei şi averile lor, căci s-au lăsat copleşiţi de plăcere şi de o pasiune
extrem de ruşinoasă. Şi dacă ar fi fost posibil, legea n-ar fi ezitat să strunească şi mai abitir
aceste pofte trupeşti, ca nu cumva să se aprindă şi mai tare; (136) dar pentru că era dificil, ori
mai degrabă imposibil, să vindece această frenezie, legea i-a abandonat pe aceşti oameni,

664
considerând că sunt cuprinşi de o boală incurabilă. Cu toate acestea, nu l-a trecut cu vederea
pe fiul femeii păgubite de noua iubire a soţului ei, ci a poruncit ca acesta să primească o
moştenire dublă din bunurile care le-au rămas fraţilor. (137) Sunt multe motive pentru această
prevedere. În primul rând, se urmăreşte pedepsirea omului vinovat, care este forţat în felul
acesta să facă ceva bun pentru fiul său pe care l-a tratat într-un mod necuvenit; astfel, cel care
era în pericol să fie în pierdere din cauza nechibzuinţei tatălui său este pus la rândul lui în rol
de părinte, adică în acel rol abandonat de tatăl său natural în relaţia cu întâiul fiu născut. (138)
În al doilea rând, legea arată milă şi compasiune celor care au fost nedreptăţiţi, uşurându-le
necazurile prin faptul că îi face părtaşi la har şi la daruri; căci partea dublă a fiului moştenitor
este şi pe placul mamei sale, care va fi încurajată de bunătatea legii, care nu permite ca ea şi
vlăstarul ei să fie distruşi complet de duşmani. (139) În al treilea rând, pentru că apără
dreptatea, ea îi permite tatălui să reverse din abundenţă tot felul de lucruri bune asupra
copiilor femeii iubite, datorită afecţiunii pe care o simte faţă de ea, în timp ce copiii femeii pe
care o urăşte nu au parte de nimic, tocmai din cauza acestei aversiuni. Aşa încât prima femeie
a moştenit mai mult de jumătate pe timpul vieţii bărbatului, pe când cealaltă este în pericol ca
şi la moartea lui să fie lipsită de întreaga avere. Aşa că, pentru a egaliza repartiţia bunurilor
între fiii celor două soţii, a stabilit că fiului cel mare, adică fiului soţiei abandonate, i se
cuvine o cantitate dublă. Şi cam atât despre aceste lucruri.
A TREIA SĂRBĂTOARE
XXVI. (140) În ordinea pe care am adoptat-o, vom continua să vorbim despre a treia
sărbătoare, cea a lunii noi. În primul rând, deoarece constituie începutul lunii calendaristice
(n.t calendarul evreilor era bazat pe ciclul lunii), adică al perioadei cuprinse între două
conjuncţii (n.t. dintre soare şi lună), un interval de timp calculat cu exactitate de către
astronomii vremii. Şi orice început, fie că este vorba de numere sau de intervale de timp,
merită onorat. În al doilea rând, deoarece în acest moment niciun lucru aflat în cer nu este
lipsit de lumină. (141) În al treilea rând, pentru că în această perioadă corpul ceresc mai
puternic şi mai important ajută într-o oarecare măsură corpul mai slab şi mai puţin important;
pentru că imediat după faza de lună nouă, soarele începe să lumineze acest astru cu o lumină
vizibilă pentru simţurile externe, astfel încât luna îşi va putea dezvălui frumuseţea celor ce o
privesc. Şi din câte se pare, pentru oameni aceasta este o lecţie evidentă de bunătate şi
omenie, căci îi învaţă să nu poarte pică celorlalţi, ci să împartă cu ei bunurile lor, aşa cum fac
şi corpurile cereşti, renunţând la invidie şi alungând-o departe de sufletul lor {17}{traducerea
lui Yonge omite secţiunile 142-144, deoarece ediţia lui Mangey, care stă la baza traducerii
sale, nu conţine aceste paragrafe. Rândurile respective au fost traduse şi adăugate suplimentar
la acest volum}. (142) Al patrulea motiv este acela că luna traversează zodiacul într-un timp
mai scurt decât toate celelalte corpuri cereşti; căci ea face o revoluţie completă într-o lună de
zile. De aceea, legea a cinstit în mod deosebit sfârşitul drumului său pe orbită, adică locul
unde ea se întoarce pe aceeaşi poziţie de unde şi-a început călătoria; şi această zi a fost
declarată sărbătoare pentru ca noi să putem învăţa o altă lecţie minunată, şi anume că în
problemele vieţii va trebui să armonizăm sfârşitul cu începutul. Şi vom putea face acest lucru
doar dacă vom ţine în frâu impulsurile noastre primare cu ajutorul puterii raţiunii,
împiedicându-le să se ferească de hăţuri şi să alerge libere asemenea animalelor lipsite de
păstor. (143) Şi de ce să intrăm în detalii în legătură cu beneficiile pe care luna le oferă
pământului? Dovezile sunt evidente. Căci când luna este în creştere râurile se revarsă, dar
atunci când descreşte nivelul apelor scade; iar mările se retrag la reflux şi înaintează brusc cu
ocazia fluxului; şi tot aşa, aerul suferă tot felul de schimbări, uneori fiind vreme senină, alteori
cer noros; şi mai poate trece şi prin alte schimbări. Iar roadele câmpurilor şi ale pomilor
fructiferi nu cresc ele oare şi nu ajung la maturitate cu ajutorul mişcărilor lunii, care are grijă
de recolte şi le face să se coacă, stropindu-le cu rouă şi răcorindu-le cu adieri blânde de vânt?
(144) Însă, după cum am spus, nu este momentul să vorbim pe larg despre laudele care se

665
cuvin lunii, căci va trebui să enumerăm toate foloasele pe care le aduce animalelor şi tutuor
lucrurilor de pe pământ. Din aceste motive, precum şi din altele similare, luna nouă şi-a
câştigat dreptul de a fi venerată şi de a-şi ocupa locul printre sărbători.
A PATRA SĂRBĂTOARE
XXVII. (145) Iar după sărbătoarea lunii noi urmează cea de-a patra sărbătoare, aceea a
Paştelui, pe care evreii îl numesc pascha, ocazie cu care se aduc jertfe de la amiază şi până
seara. (146) Şi această sărbătoare este instituită în amintirea marii migraţii şi ca mulţumire
pentru faptul că mii de oameni au fost scoşi din Egipt, aşa cum a poruncit Dumnezeu;
părăsind o ţară care se pare că era lipsită de omenie şi de orice urmă de ospitalitate, şi care
(lucrul cel mai rău dintre toate) în loc să-l venereze pe Dumnezeu se închina animalelor; prin
urmare, în acel moment, oamenii au oferit jertfe ei înşişi, ca şi cum ar fi fost nişte preoţi. Şi
legea porunceşte ca o dată pe an să se repete ceea ce s-a făcut atunci, în semn de amintire şi de
recunoştinţă pentru izbăvirea lor. Aceste lucruri sunt consemnate în relatările străvechi ale
istoricilor. (147) Însă aceia care au obiceiul să transforme povestirile simple în alegorii susţin
că Paştele (n.t. passover, cu sensul de trecere dincolo) este simbolul purificării sufletului; căci
ei spun că cel ce iubeşte înţelepciunea nu practică nimic altceva decât o trecere dincolo de
trup şi pasiuni. (148) Şi cu această ocazie, fiecare casă este învestită cu caracterul şi rangul
unui templu, animalul fiind jertfit cu scopul de a servi ca hrană celui care îl jertfeşte, precum
şi celor adunaţi la ospăţ, care s-au purificat anterior aşa cum se cuvine prin intermediul
abluţiunilor sfinte. Iar cei invitaţi la ospăţ vin nu aşa cum o fac la alte petreceri, ca să-şi umple
pântecele cu mâncare şi vin, ci pentru a cinsti acest obicei moştenit prin rugăciuni şi cântece
de laudă. (149) Iar această jertfă a întregului popor se sărbătoreşte în cea de-a paisprezecea zi
a lunii, după două intervale de câte şapte zile, pentru ca niciun lucru vrednic de cinste să nu
fie separat de numărul şapte. Căci acesta reprezintă începutul strălucirii şi al măreţiei tuturor
lucrurilor.
A CINCEA SĂRBĂTOARE
XXVIII. (150) Există însă şi o altă sărbătoare care se combină cu Paştele, prilej cu care
se mănâncă altceva decât în mod obişnuit; este vorba de pâine nedospită, de unde provine şi
numele de Sărbătoarea Azimilor. Sunt două motive pentru care se ţine această sărbătoare;
primul are legătură cu poporul şi face trimitere la migraţia despre care am vorbit deja; cel de-
al doilea este un motiv universal, căci are legătură cu natura şi cu armonia întregii lumi. Să
vedem cât de exactă este această presupunere. Această lună, care în conformitate cu mişcarea
de revoluţie a soarelui este a şaptea ca număr şi ca ordine, este cea dintâi ca importanţă; (151)
motiv pentru care Scripturile Sacre spun că aceasta este prima lună. Îmi imaginez că motivul
este acesta. Echinocţiul de primăvară este o replică şi o reprezentare a acelui început al
creaţiei lumii. În consecinţă, în fiecare an, Dumnezeu le aminteşte oamenilor de facerea lumii,
ocazie cu care invocă anotimpul de primăvară, când toate plantele înfloresc; (152) motiv
pentru care legea consideră pe bună dreptate că aceasta este prima lună, deoarece, dintr-un
anumit punct de vedere, se poate spune că ea este o replică a primului început al tuturor
lucrurilor, o copie a imaginii arhetipale {18}{traducerea lui Yonge omite secţiunile 153-144,
deoarece ediţia lui Mangey, care stă la baza traducerii sale, nu conţine aceste paragrafe.
Rândurile respective au fost traduse şi adăugate suplimentar la acest volum}. (153) Şi cu toate
că luna în care are loc echinocţiul de toamnă este prima în conformitate cu orbita solară, ea nu
a fost considerată ca atare de către lege. Asta din cauză că la vremea respectivă, după
strângerea tuturor recoltelor, pomii îşi pierd frunzele, iar lucrurile care s-au aflat în culmea
gloriei în anotimpul de primăvară se veştejesc sub influenţa vânturilor secetoase, după ce au
fost pârjolite de arşiţa soarelui. (154) Prin urmare, s-a gândit că ar fi nepotrivit să considere că
„prima” lună este aceea în care ţinuturile deluroase şi de câmpie devin sterpe şi neroditoare.
Căci se cuvine ca lucrurile cele mai frumoase şi mai dezirabile să fie atribuite acelor
începuturi care şi-au asumat un rol conducător, acelor perioade în care animalele se înmulţesc

666
şi cresc, în care recoltele şi fructele prosperă, şi în niciun caz acelor vremuri în care
acţionează forţele distructive. (155) Şi această sărbătoare începe în cea de-a cincisprezecea zi
a lunii, când discul lunar este luminat în totalitate, pentru că providenţa divină are grijă ca în
acea zi să nu existe întuneric. (156) Ei bine, sărbătoarea durează şapte zile, datorită măreţiei
acestui număr, pentru ca niciun lucru care tinde să se veselească şi să-şi arate recunoştinţa faţă
de Dumnezeu să nu fie separat de sfântul număr şapte. (157) Dintre aceste şapte zile, Moise le
declară sfinte pe prima şi pe ultima; dând întâietate, cum este şi firesc, începutului şi
sfârşitului; dorind, ca şi în cazul unui instrument muzical, să armonizeze cele două extreme.
(158) Şi porunceşte să se mănânce azimi, deoarece strămoşii lor, atunci când au ieşit din Egipt
călăuziţi de Divinitate, au luat cu ei pâine nedospită; dar şi pentru că în acea perioadă (mă
refer la anotimpul de primăvară, când are loc sărăbătoarea) grâul este necopt, şi cu toate că
spicele umplu câmpurile, nu este încă vremea recoltei, aşa că legiuitorul a poruncit să se
folosească pâine nedospită, în concordanţă cu starea recoltelor. Căci pâinea nedospită este
imperfectă sau necoaptă, amintind în felul acesta de speranţa de bunăstare a poporului; pentru
că în această perioadă natura pregăteşte darurile sale anuale pe care le va da din plin omenirii,
astfel încât să satisfacă toate necesităţile. (159) Comentatorii Sfintelor Scripturi mai spun că
pâinea nedospită este un dar al naturii, pe când cea dospită este o lucrare a omului. (160) Prin
urmare, întrucât această sărbătoare a primăverii este o comemorare a facerii lumii, şi pentru că
oamenii din vechime, care au fost făcuţi din ţărână, au folosit darurile lumii fără a le aduce
prejudicii, căci plăcerea nu devenise încă atotstăpânitoare, legiuitorul a stabilit că hrana cea
mai adecvată pentru o astfel de ocazie este pâinea nedospită, intenţionând în felul acesta să
aprindă în fiecare an dorinţa oamenilor de a alege un mod de viaţă sfânt şi cumpătat
{19}{traducerea lui Yonge omite secţiunea 161, deoarece ediţia lui Mangey, care stă la baza
traducerii sale, nu conţine acest paragraf. Rândurile respective au fost traduse şi adăugate
suplimentar la acest volum}. (161) Garantarea acestor lucruri pe care le-am menţionat era
asigurată de punerea pe masa sacră a douăsprezece pâini – un număr egal cu cel al triburilor.
Şi toate sunt nedospite, fiind un exemplu clar de hrană pură, ce nu este preparată de om pentru
plăcerile sale, ci este dată de natură pentru necesităţile de bază. Cam atât despre acest subiect.
A ŞASEA SĂRBĂTOARE
XXIX. (162) În cadrul sărbătorii Paştelui mai are loc şi o altă sărbătoare, ce se
desfăşoară după prima zi, şi care poartă numele de Sărbătoarea Spicelor, după evenimentele
care se desfăşoară; căci la altar este adus un snop de spice, în semn de prime roade atât ale
moşiilor primite de popor, cât şi ale pământului în general; aceasta este o ofrandă adusă de
popor, dar în acelaşi timp şi una adusă de întreaga omenire; aşa că oamenii îl venerează pe
Dumnezeul cel viu atât pentru ei înşişi, cât şi pentru restul omenirii, căci au primit ca
moştenire un pământ fertil; pentru că în ţară nu sunt soluri sterpe, întrucât şi acele ţinuturi care
sunt pietroase şi denivelate au ape subterane situate la mare adâncime, de aceea, fertilitatea lor
le face să dea naştere lucrurilor vii {20}{traducerea lui Yonge omite secţiunile 163-174,
deoarece ediţia lui Mangey, care stă la baza traducerii sale, nu conţine aceste paragrafe.
Rândurile respective au fost traduse şi adăugate suplimentar la acest volum}. (163) Motivul
este acela că un preot are aceeaşi realaţie cu o cetate pe care o are şi poporul evreu cu întreaga
lume locuită. Căci el slujeşte ca preot – ca să spunem adevărul – prin intermediul jertfelor
purificatoare şi al călăuzirii pe care o dă trupului şi sufletului pe baza legilor divine care au
înfrânat plăcerile pântecelui şi ale părţilor situate mai jos de pântece, şi care [au îmblânzit]
şleahta [simţurilor] {21}{aici textul este neclar, întrucât substantivul οχλον nu este însoţit de
un verb} punând raţiunea ca vizitiu peste simţurile iraţionale; de asemenea, acestea au alungat
şi au distrus dorinţele nediscriminatoare şi excesive ale sufletului, pe unele printr-o învăţătură
blândă şi prin îndemnuri filozofice, iar pe altele prin reproşuri energice şi prin frica de
pedeapsă, frică pe care o flutură ameninţător. (164) Şi dicolo de faptul că legea ne învaţă ce
înseamnă preoţia şi că ne spune că cel ce respectă legile este pe dată considerat a fi preot, sau

667
mai degrabă Mare Preot, căci urmează calea adevărului, ea mai face referire şi la o altă
chestiune importantă. Căci fiecare cetate are o mulţime de zeităţi, atât bărbaţi, cât şi femei, pe
care le venerează. Iar poeţii şi majoritatea oamenilor au scornit multe lucruri în legătură cu
ele, pentru că aceştia sunt incapabili să caute adevărul şi să-l cerceteze cu atenţie. Însă nu toţi
slăvesc şi venerează aceiaşi zei, ci oameni diferiţi se închină unor zei diferiţi. Asta din cauză
că nu recunosc zeii altor ţinuturi, ci îi pomenesc doar atunci când vor să-şi bată joc de ei. În
acelaşi timp, aceşti oameni consideră că cei care-i venerează sunt nişte oameni nesăbuiţi,
întrucât sfidează bunul simţ. (165) Însă dacă cel pe care toţi grecii şi barbarii îl recunosc ca
fiind măreţul Tată al zeilor şi al oamenilor, precum şi Creatorul întregului univers, a cărui
natură este invizibilă şi insondabilă nu doar pentru văz, ci şi pentru toate celelalte simţuri, pe
care matematicienii şi filozofii au vrut din tot sufletul să-l descopere, căci nu au lăsat deoparte
niciunul din lucrurile ce pot contribui la descoperirea şi slujirea lui, atunci ar fi trebuit ca toţi
oamenii să se alipească de El şi nu să inventeze zei care să aibă parte de aceeaşi onoruri. (166)
Însă pentru că au greşit în problema cea mai importantă a fost necesar– ca să vorbim cu la
obiect – ca poporul evreu să îi aducă pe ceilalţi pe calea cea bună; şi au făcut acest lucru
privind dincolo de toate lucrurile care au fost create, pentru că toatea acestea au fost zămislite,
iar natura lor este stricăcioasă, alegând să slujească doar acelora care sunt nezămislite şi
veşnice. Primul motiv pentru care au făcut aşa ceva este că acestea sunt minunate; al doilea
motiv este acela că este de preferat să te dedici şi să te întovărăşeşti cu Cel Vechi şi nu cu
lucrurile noi, cu Stăpânul şi nu cu supuşii, cu Creatorul şi nu cu lucrurile care au intrat în
existenţă. (167) De aceea, sunt uimit să văd că unii îndrăznesc să acuze poporul de o atitudine
antisocială, un popor care a pus atât de mult accentul pe tovărăşie şi pe manifestarea
bunăvoinţei faţă de popoarele de pretutindeni, care înalţă rugăciuni, care participă la sărbători
şi care oferă cele dintâi roade din partea omenirii, slujind Dumnezeului adevărat şi
independent atât în numele lor, cât şi al altora, chiar dacă aceştia din urmă au refuzat să-l
slujească aşa cum se cuvine. (168) Acestea sunt, aşadar, lucrurile pe care le fac în numele
întregii omeniri. Pe de altă parte, ei aduc mulţumiri pentru ei înşişi din multe motive. În
primul rând, pentru faptul că nu rătăcesc necontenit încoace şi încolo, între insule şi continent,
aşa cum fac străinii şi cei ce nu au o locuinţă permanentă, care s-au aşezat pe pământurile
altora şi le-au luat bogăţiile; aşa că ei sunt scutiţi de orice reproş, întrucât nu au luat pământul
nimănui din cauza sărăciei, ci au dobândit de multă vreme un pământ şi nişte cetăţi care
reprezintă propria lor moştenire, motiv pentru care au datoria sacră de a oferi cele dintâi
roade. (169) Al doilea motiv este acela că nu au primit un teritoriu obişnuit şi fără nicio
valoare, ci un ţinut fertil şi bun atât pentru creşterea animalelor domestice, cât şi pentru
obţinerea unor recolte bogate. Căci acolo nu există soluri neroditoare, deoarece chiar şi acele
locuri care sunt pietroase şi bătătorite sunt străpunse de izvoare care vin din adâncuri şi care
datorită abundenţei lor permit obţinerea unor recolte bogate. (170) În plus, nu au primit un
ţinut pustiu, ci unul în care se găsea o populaţie numeroasă, precum şi cetăţi locuite de mulţi
oameni. Totuşi, cetăţile au fost golite de locuitorii lor, iar vechiul popor a dispărut, cu
excepţia unor comunităţi mici; căci unii oameni au murit în război, iar alţii ca urmare a
atacurilor divine, întrucât prin practicile lor noi şi ciudate şi prin lipsa lor de pietate încercau
să distrugă legile naturii. Şi aceste lucruri s-au întâmplat pentru ca cei ce i-au înlocuit să se
smerească la vederea nenorocirilor altora şi să înveţe din faptele lor că cei care sunt adepţii
răului vor avea parte de aceeaşi soartă, însă cei care duc o viaţă plină de virtute vor primi
partea care li se cuvine, căci nu vor mai face parte din rândul emigranţilor, ci din acela al
locuitorilor de baştină. (171) Şi am arătat anterior că primele roade sunt aduse ca ofrandă atât
pentru ţinuturile lor, cât şi pentru toate ţinuturile, căci prin intermediul lor îşi manifestă
recunoştinţa pentru prosperitatea de care se bucură şi pentru vremurile bune de care poporul şi
întrega omenire speră să aibă parte. Şi trebuie să fim conştienţi de faptul că primele roade au
atras după ele multe beneficii; în primul rând, ele ne amintesc de Dumnezeu – căci nu poate

668
exista un bine mai desăvârşit decât acesta; în al doilea rând, ele constituie recompensa
cuvenită pentru Cauza care stă la baza rodniciei. (172) Pentru că iscusinţa agricolă produce
doar puţine lucruri sau chiar deloc; căci prin ea se ară pământul, se sapă plantele, se taie
buruienile, se adâncesc şanţurile, se îndepărtează vegetaţia inutilă şi tot aşa. Însă toate
lucrurile venite de la natură sunt indispensabile şi folositoare; este vorba de terenurile fertile,
de ţinuturile bine udate de izvoare, de cursurile de apă sezoniere sau de ploile din timpul
anului, de temperaturile moderate ale aerului, de adierile uşoare, care sunt extrem de
favorabile vieţii, precum şi de nenumăratele feluri de plante şi de culturi. Căci care dintre ele
au fost descoperite sau zămislite de către om? (173) Pentru că natura care a zămislit toate
aceste lucruri nu i-a purtat pică omului pentru că s-a înfruptat din bunurile sale, ci l-a
considerat a fi stăpânul animalelor muritoare, întrucât el se împărtăşeşte din raţiune şi din
bunul simţ. Prin urmare, ea l-a ales pe baza meritelor lui şi l-a invitat să ia parte la bunurile
sale. Datorită acestor lucruri se cuvine ca gazda, adică Dumnezeu, să fie lăudată şi admirată,
întrucât are grijă ca întregul pământ să fie cu adevărat ospitalier şi plin nu doar de strictul
necesar, ci şi de toate acele lucruri care fac ca viaţa să fie îmbelşugată. (174) În plus, noi nu
trebuie să uităm să ne arătăm recunoştinţa faţă de binefăcătorii noştri. Căci persoana care-i
mulţumeşte lui Dumnezeu, cel care nu are nevoie de nimic şi care îşi este sieşi suficient, îşi va
forma obiceiul de a fi recunoscătoare şi oamenilor, chiar dacă aceştia au nevoie de
nenumărate lucruri. Şi această ofrandă a primelor roade are multe înţelesuri. În primul rând,
pentru că ne face să ne amintim de Dumnezeu; în al doilea rând, deoarece se cuvine să-l
răsplătim pe cel care este cauza rodniciei; (175) iar snopii aduşi ca prime roade sunt alcătuiţi
din spice de orz, care constituie hrana animalelor inferioare; căci aşa cum este lipsit de
sfinţenie să aducem ca prime roade absolut orice, pentru că majoritatea lucururilor sunt fie
pentru plăcere, fie pentru folosinţele de zi cu zi, tot aşa este lipsit de pietate să ne bucurăm de
acele lucruri care servesc ca hrană şi să ne împărtăşim din ele mai înainte de a aduce
mulţumiri fiinţei căreia se cuvine să i le oferim. Şi legea a rânduit să se ofere ca prime roade o
parte din acea hrană care este considerată de importanţă secundară, şi anume orzul; pentru că
hrana cea mai importantă este grâul, ale cărui prime roade, fiind mai vrednice de laudă, au
fost alese pentru a fi folosite într-un moment mai potrivit.
A ŞAPTEA SĂRBĂTOARE
XXX. (176) Sărbătoarea Snopilor, cu marile sale privilegii, este preludiul unei
sărbători şi mai importante; căci numărând cincizeci de zile de la aceasta se ajunge la numărul
sacru, de şapte ori şapte, care este încoronat de monadă, căci aceasta reprezintă chipul
imaterial al lui Dumnezeu, cu care se aseamănă datorită faptului că şi ea este una singură; iar
această sărbătoare, care este dedicată primelor roade ale grâului, este numită cincizecime,
întrucât derivă din numărul cincizeci. Cu această ocazie se obişnuieşte să se aducă ca ofrande
două pâini dospite de grâu, ca prime roade ale minunatei hrane pe care o dă grâul; căci
primele cantităţi de grâu din recolta anului respectiv sunt oferite ca prime roade înainte ca
omul să se folosească de ele, astfel încât printr-un astfel de gest oamenii să îşi manifeste
recunoştinţa {22}{traducerea lui Yonge omite secţiunile 177-180, deoarece ediţia lui Mangey,
care stă la baza traducerii sale, nu conţine aceste paragrafe. Rândurile respective au fost
traduse şi adăugate suplimentar la acest volum}. (177) Mai trebuie totuşi să dezvăluim şi un
alt lucru important în legătură cu acest număr. Natura sa este minunată şi bine apreciată
deoarece este vorba de elementul cel mai vechi care a fost învelit în substanţă; căci după
spusele matematicienilor, el are legătură cu triunghiul dreptunghic. Pentru că laturile acestuia
au lungimea de trei, patru şi cinci, care însumate dau doisprezece, numărul cercului zodiacal,
dublul numărului şase, care este cel mai prolific dintre toate numerele şi care este începutul
desăvârşirii, întrucât el reprezintă suma şi produsul termenilor săi {23}{Conform relaţiilor
matematice: 1+2+3=6; 123=6}. Însă ridicând la puterea a doua lungimea laturilor obţinem
numărul cincizeci, adică 33 + 44 + 55 = 50. Şi trebuie să spunem că numărul cincizeci

669
este mai bun decât numărul doisprezece, în aceeaşi măsură în care puterea a doua este mai
bună decât prima. (178) Şi dacă imaginea numărului mai mic reprezintă cea mai frumoasă
sferă a lucrurilor din cer, şi anume zodiacul, atunci înseamnă că numărul cincizeci, care este
mai bun, este modelul unei forme superioare de existenţă. Însă nu este cazul să vorbim acum
despre acest lucru. Pentru moment, este suficient să remarcăm că un element principal nu
poate deveni subordonat. (179) Sărbătoarea care se desfăşoară în ziua cu numărul cincizeci a
primit numele de „Sărbătoarea primelor roade”, deoarece cu această ocazie se obişnuieşte să
se aducă ca ofrandă hrana cea mai bună, adică două pâini dospite din făină de grâu, ca prime
roade ale recoltării grâului. Se numeşte „Sărbătoarea primelor roade” fie {24}{celălalt fie se
găseşte în secţiunea 181} pentru că omul oferă primele roade ale noii recolte de grâu înainte
să o folosească pentru nevoile sale. (180) Căci aşa este drept şi religios ca cei care au primit
cele mai măreţe daruri de la Dumnezeu, având parte din belşug de toate lucrurile necesare şi
benefice, precum şi de hrana cea mai dulce, să nu se bucure de ele şi să nu le folosească în
niciun fel până când nu vor aduce ca ofrandă primele roade celui care este Dătătorul lor.
Pentru că de fapt nu îi pot da nimic, întrucât toate lucrurile şi darurile sunt ale lui, însă printr-
un simbol umil îşi arată recunoştinţa şi iubirea faţă de cel ce nu are nevoie de nicio favoare,
dar care revarsă neîncetat şi veşnic favorurile sale. (181) Fie pentru că rodul grâului este cu
precădere cel dintâi şi cel mai minunat dintre toate. (182) Iar pâinea este dospită deoarece
legea interzice oamenilor să aducă ca ofrandă la altar pâine nedospită; nu ca să existe o
contradicţie între poruncile date, ci pentru ca primirea şi oferirea să fie similare; primirea
însemnând recunoştinţă din partea celor care oferă, iar oferirea fiind transmiterea promptă a
binecuvântărilor uzuale către cei care oferă [...] {25}{acest pasaj este deteriorat şi
neinteligibil. Mangey accentuează în mod special faptul că legea nu interzice ca la altar să se
aducă pâine nedospită, ci pâine dospită. A se vedea Exodul 23:18}. Fără îndoială că
[...]{26}{traducerea lui Yonge omite o parte din secţiunea 183, deoarece ediţia lui Mangey,
care stă la baza traducerii sale, nu conţine acest text. Rândurile respective au fost traduse şi
adăugate suplimentar la acest volum}. (180) Căci cei care au dreptul şi cărora li se permite
vor folosi hrana care a fost consacrată; iar cei ce vor face acest lucru sunt cei care au fost
consacraţi preoţiei, întrucât aceştia au primit dreptul oferit de caracterul uman al legii de a se
împărtăşi din acele lucruri jertfite pe altar care nu sunt mistuite de focul veşnic, fie ca răsplată
pentru slujirea lor, fie ca premiu pentru acele dispute la care iau parte în numele pietăţii, fie ca
despăgubire sacră pentru faptul că nu au primit ca moştenire terenuri, aşa cum s-a întâmplat în
cazul celorlalte triburi. (184) Acestea sunt, aşadar, drepturile preoţilor; dar plămădeala mai
simbolizează şi alte două lucruri; în primul rând, faptul că hrana aceea este sănătoasă şi
desăvârşită, aşa că nimeni, în activităţile sale de zi cu zi, nu poate găsi ceva mai bun şi mai
folositor; şi dintre toate plantele semănate, grâul dă roadele cele mai bune; aşa că se cuvine ca
acestea să constituie ofranda cea mai minunată a primelor roade. (185) În al doilea rând,
există şi un înţeles figurat, care se referă la faptul că orice lucru dospit se umflă şi creşte, aşa
cum creşte şi bucuria sufletului. Dar prin natura lui, omul nu este dispus să se bucure decât de
acele lucruri care se găsesc din abundenţă şi care îi satisfac din plin necesităţile; de aceea se
cuvine să mulţumim cu bucurie, arătându-ne deschis recunoştinţa, iar fericirea invizibilă a
minţii va putea fi percepută de simţurile externe prin intermediul pâinilor dospite; (186) iar
aceste prime roade sunt aduse nu ca boabe de grâu, ci sub formă de pâini, pentru că atunci
când există grâu toţi se pot bucura de hrană, întrucât se spune că dintre toate cerealele, grâul
se coace şi este recoltat cel mai târziu. (187) Astfel, există două ritualuri de mulţumire, care
au în vedere două perioade diferite; un ritual se referă la trecut, căci am fost izbăviţi de relele
pe care le pricinuieşte lipsa hranei şi am putut trăi în fericire şi belşug; iar celălalt se referă la
viitor, pentru că ne-am făcut provizii şi ne-am pregătit aşa cum se cuvine pentru el.
A OPTA SĂRBĂTOARE
XXXI. (188) Imediat după aceea urmează sărbătoarea lunii sacre, când trâmbiţele sună

670
la templu exact atunci când se aduc jertfele. De aici provine şi denumirea de „Sărbătoarea
trâmbiţelor”; şi există două motive pentru asta, unul care are legătură cu poporul, iar celălalt
cu întreaga omenire. Cel care are legătură cu poporul se referă la comemorarea acelui
eveniment minunat şi miraculos care a avut loc atunci când au fost date sfintele oracole ale
legii; (189) căci atunci s-a auzit sunând o trâmbiţă din cer, care se poate presupune că s-a
auzit până la hotarele universului, aşa că acel sunet minunat i-a atras pe toţi cei prezenţi,
făcându-i să creadă, după toate probabilităţile, că acele evenimente extraordinare erau un
preambul al unor lucruri măreţe care urmau să se petreacă. (190) Şi ce lucru mai măreţ şi mai
folositor ar putea exista pentru un popor decât o lege căreia să i se supună toţi. Iar motivul
care are legătură cu întreaga omenire este acesta: trâmbiţa este un instrument muzical folosit
în război, prin al cărui sunet se ordonă atacul sau retragerea.... Însă mai există şi un alt fel de
război, cel rânduit de Dumnezeu, când natura este dezbinată în ea însăşi, iar părţile ei se atacă
una pe alta. (191) Şi aceste două tipuri de război conduc la vătămarea lucrurilor de pe pământ.
Căci vrăjmaşii taie pomii fructiferi, răvăşesc ţara şi dau foc rezervelor de hrană şi ogoarelor
cultivate cu grâu, în timp ce forţele naturii acţionează prin secete, ploi torenţiale, trăznete,
zăpadă şi frig; în felul acesta, armonia care există între anotimpurile anului dispare total. (192)
Aşadar, legea a dat acestei sărbători numele unui instrument muzical folosit pe câmpul de
luptă pentru a ne arăta că trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu, făcătorul de pace, care
a înăbuşit revoltele din oraşe şi din toate colţurile universului, dându-ne belşug şi prosperitate,
căci El nu permite ca scânteia să se transforme într-un foc care să mistuie recoltele.
A NOUA SĂRBĂTOARE
XXXII. (193) După Sărbătoarea trâmbiţelor urmează Postul {27}{traducerea lui
Yonge omite unele părţi din secţiunile 193 şi 194, deoarece ediţia lui Mangey, care stă la baza
traducerii sale, nu conţine acest text. Rândurile respective au fost traduse şi adăugate
suplimentar la acest volum}. Poate că unii oameni cu mintea tulburată, care nu se sfiesc să
dezaprobe lucrurile minunate, vor spune, „Ce fel de sărbătoare este aceasta când nici nu se
mănâncă, nici nu se bea, nici nu sunt trupe care să încânte audienţa, nici nu există bucuria
dansului pe sunete de flaut şi de harpă, de timpane şi chimvale sau pe ritmurile altor
instrumente muzicale care aprind poftele sălbatice prin intermediul canalului auditiv?”. (194)
Căci în opinia lor, se pare că toate aceste lucruri sunt dătătoare de bună dispoziţie. Însă aceştia
nu cunosc adevărata voie bună pe care preaînţeleptul Moise a văzut-o limpede cu ochii lui,
fapt pentru care a stabilit că postul va fi o sărbătoare, care în limba noastră străveche se
cheamă Sărbătoarea Sărbătorilor, adică Sabatul Sabatelor, sau cum ar spune grecii şaptele
zilelor cu numărul şapte ori lucrul care este mai sfânt decât lucrurile sfinte. Şi a făcut asta din
mai multe motive. (195) Primul motiv este cumpătarea, căci legiuitorul îi îndeamnă
necontenit pe oameni să fie cumpătaţi atât în vorbă, cât şi în pofte, fie că este vorba de poftele
pântecelui sau ale părţilor situate sub el. Iar cumpătarea trebuie arătată mai ales cu această
ocazie, întrucât îi dedică o zi specială. Căci dacă cineva a învăţat să fie indiferent la mâncare
şi la apă, care sunt lucruri atât de necesare, ce dificultăţi ar avea să renunţe la acele lucruri
care sunt inutile? (196) Al doilea motiv este acela că în această zi toţi oamenii înalţă
rugăciuni, dedicându-şi acestora tot timpul liber, de dimineaţă până seara, străduindu-se să
câştige favorurile lui Dumnezeu, implorând iertare pentru păcatele lor şi sperând să aibă parte
de mila sa, nu de dragul meritelor lor, ci datorită naturii milostive a acelei Fiinţe care mai
degrabă va ierta decât va pedepsi. (197) Al treilea motiv are legătură cu momentul în care se
ţine postul; căci sărbătoarea are loc după strângerea recoltelor pe care pământul le-a dat în
acel an. Căci Moise a considerat că a înfuleca imediat acele roade constituie un act de
lăcomie; însă a posti şi a se abţine de la mâncare, reprezintă dovezi de pietate desăvârşită,
întrucât acestea învaţă mintea să nu creadă că hrana gătită este sursa vieţii şi a sănătăţii. (198)
Prin urmare, cei care după strângerea recoltei se abţin de la hrană, aproape că spun în mod
explicit „Am primit cu bucurie şi vom depozita cu voie bună darurile generoase ale naturii;

671
dar noi nu atribuim cauza existenţei noastre lucrurilor stricăcioase, ci Mântuitorului,
Dumnezeului care stăpâneşte lumea, cel care poate, cu ajutorul acestor lucruri sau fără ele, să
ne hrănească şi să ne facă să trăim {28} traducerea lui Yonge omite unele părţi din secţiunile
199 şi 200, deoarece ediţia lui Mangey, care stă la baza traducerii sale, nu conţine acest text.
Rândurile respective au fost traduse şi adăugate suplimentar la acest volum}. (199) În orice
caz, iată, el i-a hrănit pe strămoşii noştri timp de patruzeci de ani chiar şi în deşert
{29}{Deuteronomul 8:2}. Căci a deschis izvoare ca să le dea de băut din belşug, şi a făcut să
plouă cu hrană din cer, suficientă pentru o singură zi, ca să o mănânce atunci când aveau
nevoie de ea; şi în loc să o depoziteze şi să o dea la schimb ori să se gândească la bunătăţile
primite, puteau să-l venereze şi să-l cinstească pe Dătătorul cel darnic cu imnuri şi
binecuvântări, aşa cum se cuvine”. (200) Legea stabileşte ca această sărbătoare să aibă loc
întotdeauna în a zecea zi a lunii. De ce a zecea? Pentru că numărul zece, aşa cum am mai spus
când am vorbit despre el {30}{probabil că se referă la tratatul Despre numere, pe care-l
menţionează în lucrările Întrebări şi răspunsuri asupra Genezei 4.110 şi Despre viaţa lui
Moise 2.115}, este considerat de oamenii înţelepţi ca fiind un număr desăvârşit
{31}{παντελεια este un termen pitagoreic pentru numărul zece}, căci el cuprinde toate
proporţiile, aritmetică, armonică şi geometrică, precum şi armoniile: pătrimea, cincimea,
octava şi octava dublă, corespunzând rapoartelor 4:3, 3:2, 2:1 şi 4:1; de asemenea, conţine şi
raportul 9:8, aşa încât adună la un loc toate principiile teoriei muzicale. De aceea este numit
desăvârşit {32}{textul spune în mod literal; „pătrimea, cincimea, octava şi octava dublă,
corespunzând rapoartelor 11/3, 11/2, dublului octavei şi cvadruplului octavei duble, precum şi
raportul 11/8...”. Philon vorbeşte mai pe larg despre aceste lucruri în tratatul Despre Geneză
48. De fiecare dată se inspiră din ideile lui Pitagora, cel care a aplicat teoria numerelor la
domeniul muzicii. Pentru abordări similare a se vedea Plutarh, Moralia 1139D (Mus. 23) şi
Sextus Empiricus Adv. Math. 7.94-95}. (201) Aşadar, Dumnezeu a rânduit ca postul să aibă
legătură cu numărul desăvârşit, pentru a da în felul acesta hrana cea mai minunată lucrului cel
mai bun din interiorul nostru; şi nimeni să nu creadă că tălmăcitorul cuvântului lui Dumnezeu
ne porunceşte să flămânzim, căci acesta este cel mai mare rău, ci doar să întrerupem temporar
acel torent care curge prin canalele trupului. (202) Pentru că în felul acesta, pârâul limpede ce
ia naştere din izvorul raţiunii poate ajunge la suflet cu uşurinţă şi pe drumul cel mai scurt,
întrucât faptul că ne hrănim necontenit inundă trupul şi tulbură raţiunea. Însă dacă ne vom
abţine de la mâncare, atunci raţiunea va putea să înainteze în siguranţă, fără pericolul de a se
poticni, ca şi cum ar merge pe o potecă uscată; (203) în plus, atunci când oamenii se vor
bucura de recolte îmbelşugate, ei îşi vor aduce aminte de aceste perioade de înfrânare, când s-
au abţinut de la mâncare de bunăvoie, şi vor înălţa rugăciuni ca nu cumva să aibă parte
vreodată de o lipsă reală a hranei.
A NOUA SĂRBĂTOARE
XXXIII. (204) Ultima sărbătoarea a anului este cea numită Sărbătoarea corturilor, care
se celebrează în anotimpul echinocţiului de toamnă. Prin această sărbătoare legiuitorul ne dă
două lecţii: în primul rând, că este necesar să cinstim egalitatea, care este principiul dreptăţii,
un principiu înrudit cu lumina neumbrită; în al doilea rând, că se cuvine ca după ce am văzut
toate roadele anului ajungând la desăvârşire să îi aducem mulţumiri acelei Fiinţe care le-a
desăvârşit. (205) Pentru că toamna (μετόπωρον), după cum indică şi numele, este anotimpul
care vine după (μετά) roadele anului (τήν όπώραν), care sunt strânse acum în grânare, prin
grija naturii care iubeşte toate fiinţele vii de pe pământ. (206) Şi într-adevăr, se cere oamenilor
să petreacă această sărbătoare în corturi, pentru că nu mai este nevoie să stea în aer liber şi să
lucreze pământul, deoarece nu mai este nimic pe ogoare, ci toate ... sunt adunate în hambare,
pentru că altfel ar putea fi arse de soare sau distruse de violenţa ploilor {33}{traducerea lui
Yonge omite unele părţi din secţiunile 207, 209, 212 şi 213, deoarece ediţia lui Mangey, care
stă la baza traducerii sale, nu conţine acest text. Rândurile respective au fost traduse şi

672
adăugate suplimentar la acest volum}. (207) Căci atunci când recoltele care asigură hrana se
află pe ogoare, omul trebuie să aibă grijă de ele şi să iasă la câmp, nu să rămână în casă ca o
femeie. Iar dacă este surprins de frig sau de arşiţa verii în timp ce se află în aer liber,
desişurile copacilor constituie un adăpost aflat la îndemână. Căci dacă se află sub protecţia
lor, va putea scăpa cu uşurinţă de aceste ameninţări. Dar când recoltele au fost strânse, să-şi
caute o locuinţă mai potrivită, ca să se odihnească după truda muncii la câmp. Şi tot aşa, (n.t.
această sărbătoare) poate fi considerată o rememorare a lungii călătorii făcută de strămoşii
noştri printr-un vast deşert, în timpul căreia au locuit ani la rând în corturi, acolo unde şi-au
aşezat tabăra. (208) Şi este bine ca în vremuri de bunăstare să ne aducem aminte de sărăcia
noastră, iar în momentele de glorie să ne amintim de zilele de ocară, iar în vremuri de pace să
ne gândim la pericolele prin care am trecut. (209) Şi pe lângă plăcerea căreia îi dă naştere,
practicarea virtuţii mai aduce şi un alt folos. Căci oamenii care au văzut cu ochii lor
prosperitatea şi nenorocirea, şi care au îndepărtat-o pe cea din urmă pentru a se bucura de cea
dintâi, care este mai bună, capătă în mod inevitabil un caracter recunoscător, căci îmbrăţişează
pietatea de teamă să nu ajungă să aibă parte de nenorociri. Aşa că îl cinstesc pe Dumnezeu în
cântece şi cuvinte pentru bunăstarea lor actuală şi îl imporă şi îl îmbunează prin rugăciuni, ca
să nu-i mai pună la încercare prin tot felul de năpaste. (210) De asemenea, această sărbătoare
începe în a cincisprezecea zi a lunii datorită motivului pe care l-am menţionat în legătură cu
anotimpul de primăvară, dar şi pentru că lumea este plină, nu numai ziua, ci şi noaptea de o
lumină extrem de frumoasă, căci soarele şi luna răsar în direcţii opuse şi luminează
neîntrerupt, aşa că nu există niciun moment de întuneric. (211) Şi după aceste şapte zile de
sărbătoare mai adaugă una, a opta, ca un fel de pecete, considerând-o un fel de sărbătoare
supremă, nu doar în raport cu cele şapte zile, ci cu toate sărbătorile anului pe care le-am
enumerat; căci este ultima sărbătoare din an, care reprezintă un fel de concluzie stabilă şi
sfântă, când se cuvine ca oamenii, care au strâns recoltele pământului şi care nu mai sunt
dezorientaţi şi temători, să respecte orice lipsuri şi orice sărăcie. (212) Şi poate că primul
număr cubic, numărul opt (n.t. 23=8), a fost atribuit acestei sărbători din următorul motiv. El
este începutul acelei categorii mai înalte {34}{termenul δυνάμει folosit aici este problematic.
În mod normal înseamnă „ridicat la pătrat” – după cum afirmă Colson – dar aici are un sens
mai general} de corpuri solide, care fac tranziţia către acele lucruri imateriale aflate la
extremitatea celor inteligibile. Cele inteligibile [fac tranziţia] {35}{în text nu apare niciun
verb. Traducerea dă credit unei presupuneri a lui Cohn că μεταβαίνει (n.t. plecare,
desprindere) se potriveşte bine cu μεταβασιν (n.t. tranziţie)} către o natură solidă, aflată
undeva mai jos pe scara puterilor ascendente. (213) De fapt, sărbătoarea autumnală, după cum
am spus anterior, reprezintă un fel de apogeu şi de final al tuturor sărbătorilor anului; din acest
motiv, ea pare a fi mai stabilă şi mai durabilă, deoarece oamenii şi-au primit deja câştigurile
de pe urma pământului, aşa că nu se mai tem şi nu mai sunt derutaţi de mărimea recoltelor şi
de perspectiva sărăciei. Căci îngrijorarea agricultorilor nu se potoleşte decât odată cu
strângerea recoltelor, pentru că aceştia se gândesc doar la pierderile pe care le vor avea din
cauza oamenilor şi a animalelor. (214) Iată că am vorbit despre săptămâna sacră şi despre
sacrul număr şapte mai mult decât în mod obişnuit, dorind să arăt că toate sărbătorile anului
sunt, ca să spun aşa, vlăstarele numărului şapte, care este ca o mamă. [...]{36}{am tradus în
conformitate cu ediţia lui Schwichest. La Mangey, acest tratat se încheie cu cuvântul
„mamă”}. Nebunie şi bucurie; căci cu ocazia unor astfel de adunări, ca şi în momentele
fericite ale vieţii, există perioade bine stabilite de desfătare, care alungă orice urmă de durere
sau tristeţe din trup şi din suflet; din trup prin plăcerile pe care i le oferă, iar din suflet prin
studiul filozofiei {37}{în acest punct, traducerea lui Yonge include un tratat separat intitulat
Despre sărbătoarea panerului cu pârga roadelor, despre care spune că nu apare în ediţia lui
Mangey. În consecinţă, acest paragraf începe cu numeralul roman I (XXXIV la Loeb).

673
„Tratatul” lui Yonge se încheie cu numărul IV (XXXVII la Loeb). Editorul a ales să urmeze
numerotarea lui Loeb}.
XXXIV. (215) Pe lângă toate acestea, mai există o sărbătoare {38}{Deuteronomul 26}
sacră şi o adunare solemnă care are loc în ziua respectivă, pe care aceştia (n.t. evreii) o
numesc Sărbătoarea panerului (n.t. în text castallus) {39}{termenul castallus face trimitere la
„un coş cu fundul conic”}, după evenimentele care se desfăşoară cu această ocazie, după cum
vom arăta imediat. Din multe puncte de vedere, această sărbătoare nu este la fel de importantă
precum celelalte sărbători. În primul rând, pentru că nu este sărbătorită de întregul popor, aşa
cum se întâmplă în cazul celorlalte. În al doilea rând, întrucât lucrurile aduse ca ofrandă nu
sunt considerate sfinte, şi prin urmare nu pot fi puse pe altar pentru a fi încredinţate focului
sacru, care nu se stinge niciodată. În al treilea rând, deoarece nu se precizează cu claritate câte
zile durează sărbătoarea
XXXV. (216) Cu toate acestea, oricine poate vedea cu uşurinţă că are câteva trăsături
ale unei sărbători sfinte şi că se apropie de privilegiile unei adunări solemne. Căci toţi acei
oameni care au pământuri şi averi îşi umplu panerele cu felurite roade zămislite de pomii
fructiferi; iar aceste panere, aşa cum am mai spus, se numesc castalli; şi cu ajutorul lor aduc la
templu cu mare bucurie primele roade ale recoltei bogate de care au avut parte, iar apoi, stând
în faţa altarului, dau aceste panere preotului, rostind în acelaşi timp un imn frumos şi potrivit
pentru o astfel de ocazie; iar dacă se întâmplă să nu şi-l amintească, atunci îi ascultă cu mare
atenţie pe preoţii care îl intonează. (217) Iar imnul este acesta: „Conducătorii poporului nostru
au plecat din Siria şi au migrat în Egipt. Şi cu toate că erau puţini la număr s-au înmulţit până
când au devenit o naţiune numeroasă. Însă urmaşii lor au fost prigoniţi în nenumărate feluri de
către locuitorii acelor ţinuturi; şi pentru că se părea că scăparea nu mai poate veni de la
oameni, au devenit rugători ai lui Dumnezeu, căci au fugit la el ca să-l implore să-i ajute.
(218) Aşa că El, care se milostiveşte de toţi aceia care sunt trataţi într-un mod nedrept, le-a
ascultat ruga şi i-a lovit pe asupritorii lor cu semne, minuni, miracole şi alte lucrări
extraordinare pe care le-a făcut la vremea respectivă. Şi i-a izbăvit pe cei ce erau insultaţi şi
îndurau tot felul de oprimări perfide, dar nu numai că i-a eliberat, ci le-a dat în plus şi o ţară
extrem de fertilă; (219) Căci, O, Dumnezeule generos, din roadele acestui pământ îţi oferim
acum pârga; dacă putem spune aşa, pentru că cel ce le primeşte de la noi este cel ce ni le dă.
Pentru că, O, Stăpâne, toate sunt favorurile şi darurile tale, de care ne-ai socotit vrednici,
făcându-ne să trăim confortabil şi să ne bucurăm de binecuvântările neaşteptate pe care ni le-
ai dat, atunci când nici măcar nu ne gândeam la ele”.
XXXVI. (220) Acest imn este cântat de la începutul verii şi până la sfârşitul toamnei
de către două coruri, care dialoghează unul cu altul neîntrerupt, pe parcursul celor două
anotimpuri care formează jumătate din an; pentru că oamenii nu pot aduce toţi deodată
roadele anotimpurilor aşa cum porunceşte Dumnezeu, ci oameni diferiţi aduc ofrande în
anotimpuri diferite; căci uneori, chiar aceiaşi oameni aduc pârga roadelor de pe aceleaşi
pământuri la momente diferite; (221) pentru că unele roade se coc mai repede, iar altele mai
încet, fie ca urmare a variabilităţii condiţiior naturale, căci uneori este mai cald, iar alteori mai
frig, fie din multe alte motive; de aceea, momentul oferirii primelor roade din aceste recolte
este nedefinit şi nesigur, întinzându-se pe o perioadă lungă de timp. (222) Aceste ofrande sunt
pentru preoţi, căci ei nu au moşii sau alte posesiuni din care să obţină venituri; ci moştenirea
lor o constituie pârga roadelor poporului, ca un fel de plată pentru slujbele sfinte pe care le
săvârşesc zi şi noapte.
XXXVII. (223) Aşadar, am spus multe lucruri despre numărul şapte şi despre zilele,
lunile şi anii care au legătură cu el; şi despre sărbătorile care au de a face cu numărul şapte,
urmărind înlănţuirea firească a temelor referitoare la acest subiect, pe care mi-am propus să le
tratez exact în ordinea în care sunt menţionate în Sfânta Scriptură. Iar acum voi continua să
vorbesc în ordinea cuvenită despre porunca următoare, cea care ne învaţă despre onoarea ce

674
trebuie arătată părinţilor {40}{aici traducerea lui Yonge include un tratat separat intitulat:
Despre porunca de a-i respecta pe părinţi. În consecinţă, la el paragraful următor începe cu
numeralul roman I (XXXVIII la Loeb). „Tratatul” lui Yonge se termină cu numărul XI
(XLVIII la Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
XXXVIII. (224) Până acum am vorbit despre patru porunci, care atât datorită ordinii în
care sunt menţionate, cât şi a importanţei lor, sunt într-adevăr primele; este vorba de porunca
referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu asupra lumii, de cea care îi cere omului să nu-şi facă
nicio reprezentare a lui Dumnezeu, de cea care interzice oamenilor să jure strâmb sau să jure
din neglijenţă ori din aroganţă, precum şi de porunca referitoare la cea de-a şaptea zi, care este
sacră; şi toate aceste porunci promovează pietatea şi sfinţenia. Voi continua acum cu cea de-a
cincea poruncă, care se referă la respectul ce trebuie acordat părinţilor; şi aceasta se găseşte,
după cum am spus şi în alt paragraf în care am menţionat-o, la limita dintre poruncile care se
ocupă de treburile omeneşti şi cele care îl privesc pe Dumnezeu. (225) Căci şi părinţii se află
cumva la limita dintre natura divină şi cea umană, căci se împărtăşesc din ambele; din natura
umană, întrucât este limpede că au fost născuţi şi vor muri; iar din natura divină, deoarece şi
ei au zămislit alte fiinţe, făcând să existe lucruri care anterior erau lipsite de existenţă; pentru
că, după părerea mea, ce este Dumnezeu pentru lume sunt şi părinţii pentru copiii lor; căci aşa
cum Dumnezeu a făcut să existe lucruri care erau inexistente, şi ei, imitându-i puterea, atât cât
a fost cu putinţă, au făcut ca omenirea să fie veşnică.
XXXIX. (226) Dar acesta nu este singurul motiv pentru care tatăl şi mama cuiva
trebuie respectaţi, ci mai sunt şi alte motive. Căci la toate popoarele care iubesc virtutea,
bătrânii sunt respectaţi mai mult decât tinerii, învăţătorii sunt mai presus de discipoli,
binefăcătorii sunt deasupra celor pe care i-au ajutat, conducătorii sunt mai presus de supuşii
lor, iar stăpânii mai presus de robi. (227) Fapt pentru care părinţii fac parte din categoria
superioară; pentru că sunt şi bătrâni, şi învăţători, şi binefăcători, şi conducători, şi stăpâni. Iar
fii şi fiicele fac parte din categoria inferioară; căci aceştia sunt şi tineri, şi discipoli, şi oameni
care au avut parte ajutor, şi supuşi, şi robi. Şi faptul că aceste afirmaţii sunt adevărate rezultă
din evenimentele care au loc, pe baza cărora raţiunea va putea stabili adevărul fără putinţă de
tăgadă.
XL. (228) De aceea afirm că lucrul care zămisleşte este întotdeauna mai vechi decât
lucrul zămislit, iar cauza unui lucru este mai veche decât lucrul al cărei cauză este; însă dintr-
un anumit punct de vedere, cei care zămislesc sau care dau naştere unui copil sunt cauzele
existenţei copilului respectiv, de aceea fac parte din rândul învăţătorilor, întrucât îi învaţă pe
copiii lor din fragedă pruncie toate lucrurile pe care le cunosc; şi nu numai că îi pregătesc şi îi
antrenează pentru a avea parte de numeroase realizări, prin faptul că le sădesc în minte idei
folositoare, dar în acelaşi timp îi învaţă şi acele lecţii atât de necesare privitoare la alegere şi
evitare, adică să aleagă virtuţile şi să evite viciile, împreună cu toate energiile care le însoţesc.
(229) Căci ce binefăcători mai buni ar putea avea copiii dacă nu pe părinţi, pentru că aceştia
nu numai că le-au dat viaţă, dar le-au asigurat şi hrana, iar mai apoi educaţia trupului şi
sufletului, făcându-i capabili nu doar să trăiască, ci să trăiască bine; (230) căci le-au antrenat
corpul prin gimnastică, pe baza regulilor atleţilor, ca să fie viguros şi sănătos, imprimându-i o
manieră suplă de a sta şi de a se mişca cu eleganţă şi graţie, iar sufletul l-au educat cu ajutorul
slovelor, numerelor, geometriei, muzicii şi al tuturor celorlalte forme de înţelepciune care pot
înălţa până la cer mintea închisă în trupul muritor, făcând-o să dea la iveală calităţile minunate
şi binecuvântate pe care le are; în felul acesta, apare o admiraţie şi o dorinţă de a se lipi de
acest sistem neschimbător şi armonios, pe care atâta vreme cât vor rămâne sub comanda
căpitanului nu vor fi nevoiţi să îl părăsească. (231) Şi pe lângă toate aceste binefaceri pe care
le îngrămădesc asupra lor, ei au şi autoritate asupra propriilor copii, nu ca în cazul cetăţilor, ca
urmare a alegerilor sau a tragerii la sorţi, unde toţi găsesc pricină conducătorului că a ajuns să
guverneze dintr-o greşeală şi nu pe baza raţiunii, ori din pricina impetuozităţii norodului, căci

675
mulţimea este nechibzuită şi proastă, ci pentru că au fost puşi în această poziţie de către
înţelepciunea minunată şi desăvârşită a naturii sublime, care rânduieşte lumea divină şi umană
în conformitate cu dreptatea.
XLI. (232) Din aceste motive părinţii pot chiar să-şi acuze copiii şi să-i mustre cu
severitate, iar dacă aceştia nu se supun ameninţărilor rostite prin cuvinte, pot să îi bată şi să îi
pedepsească ori să-i arunce la închisoare; iar dacă aceştia se încăpăţânează şi se opun acestui
tratament din cauza răutăţii lor incurabile, legea le permite să îi pedepsească cu moartea
{41}{Deuteronomul 21:18}. Însă această permisiune nu este dată doar tatălui sau doar mamei,
întrucât este vorba de o pedeapsă serioasă, iar decizia nu trebuie luată numai de un părinte, ci
de amândoi împreună, căci este puţin probabil că ambii părinţi vor fi de acord să-l condamne
la moarte pe copilul lor dacă nu a comis ceva foarte grav; în plus, afecţiunea firească sădită
ferm în sufletul părinţilor va cântări greu şi îi va face să stea la îndoială. (233) Însă părinţii nu
au primit doar puteri de conducător şi guvernator asurpra copiilor lor, ci şi puteri de stăpâni,
în conformitate cu reglementările cele mai măreţe referitoare la slujitori, căci îi posedă ca
fiind născuţi în casă, dar şi ca fiind cumpăraţi cu bani, căci din fragedă pruncie şi până la
maturitate cheltuiesc pentru copiii lor sume foarte mari, pentru că plătesc doicile, învăţătorii şi
profesorii, pe lângă cheltuielile necesare ca să îi îmbrace şi să le dea de mâncare ori ca să aibă
grijă de ei când sunt sănătoşi sau bolnavi. Şi nu doar cei care vin pe lume în interiorul
zidurilor sunt consideraţi a fi slujitori născuţi în casă, ci şi cei care prin legile naturii primesc
de la stăpânii casei un sprijin suficient de mare pentru a rămâne în viaţă odată ce s-au născut.
XLII. (234) Prin urmare, cei care-şi cinstesc părinţii nu fac nimic vrednic de laudă,
căci toate lucrurile pe care le-am menţionat îi îndeamnă să-şi trateze părinţii cu respect. Dar
acei oameni nelegiuiţi, care nu-i respectă pe cei mai bătrâni decât ei, nu-i consideră învăţătorii
lor, nu au intenţia să-i răsplătească în calitate de binefăcători, nu li se supun ca unor
conducători şi nu se tem de ei ca de nişte stăpâni, nu trebuie oare să fie condamnaţi şi să-şi
primească pedeapsa? (235) Aşa că legea spune, „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, imediat
după Domnul, Dumnezeul tău” {42}{Deuteronomul 5:16}; căci datorită rolului şi
îndatoririlor pe care le au, natura le-a atribuit locul al doilea ca importanţă. Şi nu-i vei cinsti
mai mult decât dacă te vei strădui să ajungi o persoană virtuoasă. Iar asta înseamnă să cauţi
virtutea fără mândrie şi fără viclenie, bucurându-te de o bună reputaţie şi de aprecierile celor
din jur; (236) pentru că părinţii, care se gândesc mai puţin la ei înşişi, cred că virtutea şi
meritele copiilor lor îi fac să se bucure de o fericire desăvârşită, de aceea sunt dornici să se
supună tuturor poruncilor drepte şi folositoare; căci un tată nu-l va învăţa niciodată pe copilul
lui ceva care este contrar virtuţii sau adevărului.
XLIII. (237) Şi oricine poate să-şi dea seama, nu doar din cele spuse mai sus, ci şi din
felul în care se comportă oamenii cu cei de-o vârstă cu părinţii lor, dacă îşi respectă sau nu
părinţii; pentru că cel ce arată respect unui bărbat în vârstă sau unei femei în vârstă, cu care nu
se află într-o relaţie de rudenie, dă impresia într-o oarecare măsură că îşi aminteşte de tatăl său
şi de mama sa, fapt pentru care îi priveşte ca pe nişte imagini făcute după chipul părinţilor săi.
(238) De aceea, Sfintele Scripturi poruncesc ca omenii tineri să se ridice şi să dea cele mai
bune locuri bătrânilor lor, dar şi să se ridice în picioare când aceştia trec pe lângă ei
{43}{Leviticul 19:32}; arătând în felul acesta respect pentru părul alb al vârstei înaintate, la
care pot spera să ajungă şi ei dacă îi arată respect. (239) Şi cred că această poruncă este
extrem de frumoasă şi de bine venită; căci legea spune, „Fiecare să se teamă de tatăl său şi de
mama sa” {44}{#le 19:3.}, sugerând teamă şi nu afecţiune, nu pentru că este mai utilă şi mai
profitabilă în această situaţie, căci primul sentiment îl au persoanele nesăbuite atunci când
sunt instruite sau mustrate, pentru că sminteala nu poate fi vindecată altfel decât prin teamă.
Însă al doilea sentiment, şi anume afecţiunea faţă de părinţi, nu trebuie indusă copiilor prin
poruncile legiuitorului, căci natura are grijă să o sădească în sufletul omului încă din leagăn.
Şi s-a imprimat adânc în sufletul celor uniţi prin legături de sânge, însă nu doar prin grija

676
naturii, ci şi datorită serviciilor pe care părinţii le-au făcut copiilor, aşa încât întotdeauna va fi
spontană şi va veni din interior, fapt pentru care poruncile sunt inutile. (240) Însă legea
vorbeşte despre teamă, deoarece copiii sunt înclinaţi spre indiferenţă. Căci cu toate că părinţii
îşi îngrijesc copiii cu multă afecţiune, asigurându-le toate lucrurile necesare şi oferindu-le
toate lucrurile bune, neprecupeţind niciun efort şi sfidând orice pericol, pentru că dragostea
care-i leagă de ei este mai puternică decât orice jurământ, se întâmplă că unii dintre aceşti
copii nu percep iubirea ca pe ceva ce are în vedere doar binele lor, de aceea sunt plini de
aroganţă şi tot ce vor este să aibă parte de o viaţă îmbelşugată; însă această viaţă îmbelşugată
le efeminează trupul şi sufletul, astfel încât nu-şi mai pot manifesta calităţile şi puterea
firească a minţii, pentru că renunţă la ele fără nicio ruşine, aşa că sunt cuprinşi de lene şi de
toropeală, refuzând să se teamă de mentorii lor fireşti, adică de taţii şi de mamele lor, căzând
astfel pradă pasiunilor şi dorinţelor. (241) Însă va trebui să-i îndemnăm pe părinţii unor astfel
de copii să-i mustre mai sever, ca să le curme încăpăţânarea, iar pe copii îi avertizăm că
trebuie să-şi respecte părinţii, temându-se de ei ca de nişte conducători şi stăpâni fireşti; dar
chiar şi aşa, va fi greu să-i facem să ezite să comită fapte nedrepte.
XLIV. (242) Aşadar, am trecut în revistă toate cele cinci porunci principale de pe
prima tablă, luând în considerare şi aspectele specifice referitoare la fiecare individ în parte.
Acum, însă, va trebui să scot în evidenţă pedepsele stabilite pentru încălcarea acestor legi.
(243) Ei bine, există o pedeapsă comună pentru toate, şi anume moartea, căci toate aceste
încălcări ale legii sunt întrucâtva înrudite. Dar cauzele pronunţării sentinţelor sunt diferite, şi
va trebui să începem cu cea din urmă, adică cu cea referitoare la părinţi, căci de ea se leagă
cuvintele care ne răsună încă în urechi, „Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie ucis
cu pietre” {45}{Exodul 21:15}. Şi pe bună dreptate, căci cel care-i insultă pe cei ce l-au adus
pe lume nu este vrednic să mai trăiască; (244) dar unii oameni de rang înalt, ca şi unii
legiuitori, privind mai degrabă la ideile deşarte ale oamenilor decât la adevăr, au îndulcit
această poruncă şi au stabilit că cei care-şi bat taţii vor fi pedepsiţi prin tăierea mâinii; căci de
dragul de a avea o reputaţie bună în ochii acelor oameni pripiţi şi nechibzuiţi, ei susţin că
trebuie să li se taie acea parte a trupului cu care şi-au lovit părinţii; (245) însă este absurd să te
superi pe slujitori şi nu pe cei care stau la baza unei asfel de nesăbuinţe; pentru că nu mâinile
s-au comportat cu obrăznicie, ci oamenii obraznici au acţionat cu mâinile lor, aşa că oamenii
sunt aceia care trebuie pedepsiţi; pentru că altfel, ar fi ca şi cum cei care au ucis cu sabia ar
trebui doar să renunţe la sabie şi să-şi vadă de drum sau ca şi cum în loc să-i cinstim pe cei
care şi-au dovedit valoarea în luptă, ne-am exprima recunoştinţa faţă de arumură, considerând
că aceştia s-au comportat vitejeşte doar datorită ei; (246) sau ca şi cum în cazul celor care au
cucerit victoria la jocurile sportive, în arenă, la cursa dublă (n.t. diaulos), la alergările pe
distanţă mare, la box sau la lupte (n.t. pancratium sau pankration), am încorona doar
picioarele şi mâinile câştigătorilor, fără a da nicio atenţie trupului. Cu siguranţă că ar fi ridicol
să stabilim astfel de principii şi, prin urmare, să nu pedepsim sau să nu cinstim cauzele reale
care au dus la rezultatele respective; căci noi nu-l ignorăm pe omul care a dat dovadă de o
măiestrie deosebită, cântând impecabil la flaut sau la liră, acordând onorurile cuvenite doar
instrumentelor muzicale. (247) Aşa că, O, legiuitori nobili, de ce i-am lipsi de mâini pe cei
care-şi bat taţii? Oare doar pentru a-i face total neputincioşi pe viitor, ca un fel de tribut pe
care trebuie să-l plătească nu o dată pe an, ci în fiecare zi, celor pe care i-au tratat în mod
nedrept, constrângându-i să le asigure hrana necesară, atâta vreme cât nu şi-o pot asigura nici
pe a lor? Căci pe măsura trecerii timpului, supărarea tatălui va dispărea şi nu va mai avea
inima atât de împietrită încât să rabde să-l vadă murind de foame pe fiul care l-a jignit aşa de
tare. (248) De aceea, acesta trebuie să moară chiar dacă nu a ridicat mâna împotriva părinţilor
săi, ci doar le-a vorbit urât celor pe care trebuia să-i laude şi să-i binecuvânteze, ori a făcut
ceva prin care să-i dezonoreze {46}{Exodul 21:16}. Căci chiar dacă ar fi duşman pentru unii

677
sau inamicul public al tuturor, cu cine ar trebui să fie blând şi binevoitor dacă nu cu cei care l-
au adus pe lume şi a căror prelungire este?
XLV. (249) Şi tot aşa, cel care a profanat ziua a şaptea, care este sacră, atât cât i-a stat
în putinţă, trebuie pedepsit cu moartea. Pentru că se cuvine ca orice lucru profan, fie că este
vorba de un obiect sau de o persoană, să fie înzestrat cu mijloace de purificare menite să
promoveze o schimbare în bine, pentru că „invidia”, după cum a spus cineva, „părăseşte
adunarea divină”. Însă a îndrăzni să înjoseşti şi să deformezi moneda sfântă este un act ce
ilustrează o mare lipsă de pietate. (250) Când poporul evreu a ieşit din Egipt şi şi-a început
marea migraţie, străbătând deşertul lipsit de poteci, mii de oameni respectau ziua a şaptea,
pentru că aşa cu am arătat anterior, stăteau în corturile lor perfect liniştiţi; însă un om, cu toate
că nu făcea partea din clasa cea mai de jos a societăţii, a nesocotit poruncile date poporului şi
şi-a bătut joc de cei ce le respectau, căci s-a dus să culeagă lemne de foc, încălcând astfel
legea şi arătând dispreţ faţă de ea. (251) Şi într-adevăr, s-a întors ţinând în mână o legătură de
lemne, dar oamenii care stăteau în corturi, deşi înfuriaţi peste măsură şi exasperaţi de
comportamentul acestuia, nu au luat măsuri imediate împotriva lui, pentru că erau datori să
cinstească ziua respectivă, însă l-au adus în faţa conducătorului poporului şi au dat în vileag
fapta lui lipsită de pietate; iar acesta l-a aruncat întâi în închisoare, iar apoi l-a condamnat la
moarte, punându-i pe cei ce l-au văzut păcătuind să ducă la îndeplinire sentinţa. Prin urmare,
în opinia mea, era interzisă aprinderea focului în cea de-a şaptea zi din motivul pe care l-am
menţionat, aşa că legea nu permitea strângerea lemnelor pentru foc.
XLVI. (252) Iar legea îi condamnă la moarte pe cei ce-l iau pe Dumnezeu ca martor
atunci când spun lucruri neadevărate {47}{Deuteronomul 19:19}; şi pe bună dreptate, căci
nici măcar un om cu mai puţină respectabilitate nu va fi de acord să fie citat ca martor şi să-şi
terfelească numele minţind. Ci cred l-ar privi pe cel care i-ar face o asemenea propunere ca pe
un duşman de-a dreptul perfid; (253) de aceea, trebuie să spunem un lucru, şi anume că cel
care jură pripit şi strâmb, luându-l pe Dumnezeu ca martor pentru spusele sale, chiar dacă va
scăpa din mâinile oamenilor, nu va putea fugi de pedeapsa divină; căci cu toate că Dumnezeu
este milostiv din fire, El nu va trece cu vederea o astfel de vină, pentru că este pângărit prin
această faptă infamă. Aşa că un astfel de om nu va scăpa niciodată definitiv, căci sunt
nenumăraţi oameni care veghează; este vorba de adepţii şi păzitorii legilor obşteşti şi ai
dreptăţii neînduplecate, care sunt dispuşi să ucidă cu pietre şi fără niciun pic de milă un astfel
de răufăcător; căci dacă un om care acţionează în aşa fel încât să-i dezonoreze pe tatăl său şi
pe mama sa merită să moară, cum am putea să-l tratăm pe cel ce se poartă cu o totală lipsă de
pietate faţă de acel nume care este mai măreţ în toate privinţele decât cel al părinţilor săi ca şi
cum a comis o infracţiune moderată? (254) Dar legiuitorul poporului nostru nu este atât de
nesăbuit încât, după ce a condamnat la moarte oameni care au săvârşit păcate mai mici, să-i
trateze cu indulgenţă pe cei care au comis fapte reprobabile, căci a arăta dispreţ numelui sacru
al lui Dumnezeu făcând un jurământ strâmb, este cu mult mai grav decât a-i insulta pe părinţi
şi a-i batjocori. (255) Iar dacă cel ce jură fals e vinovat şi merită condamnat, oare ce pedeapsă
i se cuvine omului care-i întoarce spatele lui Dumnezeu şi începe să pună creaţia mai presus
de Creator, venerând nu doar pământul, apa, aerul sau focul, care sunt elementele universului,
ori soarele, luna, planetele, stelele fixe, cerul întreg sau întregul univers, ci chiar şi lemnul sau
piatra, cărora meşterii muritori le-au dat înfăţişarea unor oameni vii? (256) Prin urmare, fie ca
un astfel de om să fie asemănat cu chipurile ieşite din mâna meşterilor; căci sufletul omului
nu trebuie să se închine unor lucruri lipsite de suflet sau de viaţă, mai ales când acel om a fost
discipolul lui Moise, pe care l-a auzit adesea rostind, sub inspiraţie divină, mustrările cele mai
sacre, „Numele altor dumnezei să nu le pomeniţi, nici să se audă ele din gura voastră, ci
păstraţi-vă mintea şi vorba departe de orice intermediari şi lăsaţi-i în seama Tatălui şi
Creatorului universului, ca astfel să vă bucuraţi de gândurile cele mai virtuoase şi mai sfinte,

678
considerându-l singurul conducător, iar vorbele pe care le rostiţi să fie cuviincioase şi
folositoare atât pentru voi înşivă, cât şi pentru acela care vă aude {48}{Exodul 23:13}.
XLVII. (257) Până acum ne-am referit la pedepsele instituite împotriva celor care
neglijează cele cinci porunci. Însă recompensele oferite celor care păzesc legile, chiar dacă nu
sunt precizate în mod expres, sub forma unor porunci, sunt sugerate în mod simbolic. (258)
Prin urmare, a nu te gândi la alţi dumnezei, ci la adevăratul Dumnezeu, a nu-ţi imagina că
lucrurile făcute de mâna omului sunt dumnezei şi a nu jura strâmb sunt lucruri care nu au
nevoie de nicio recompensă, pentru că în opinia mea, însăşi practicarea acestor virtuţi
reprezintă o răsplată minunată şi desăvârşită. Căci când ar putea fi mai încântat un iubitor al
adevărului decât atunci când se dedică singurului Dumnezeu şi când se pune în slujba lui într-
o manieră sinceră şi pură? (259) Iar când vorbesc despre martori nu mă refer la cei robiţi de
mândrie, ci la cei care admiră acea bunătate aflată mai presus de orice greşeală, căci doar
aceştia cinstesc adevărul. Pentru că răsplata pentru înţeleciune este înţelepciunea însăşi; aşa
cum şi dreptatea şi celelalte virtuţi reprezintă propria lor răsplată. Iar adevărul, care este cel
mai frumos dintre toate, şi care este căpetenia tuturor celorlalte virtuţi, cu atât mai mult este
propria sa recompensă şi răsplată, căci toţi aceia care-l practică au parte de fericire şi de
binecuvântări de care nu pot fi lipsiţi nici copiii lor, nici urmaşii acestora.
XLVIII. (260) De asemenea, toţi cei care respectă sabatul cel sfânt vor avea numai de
câştigat atât în privinţa trupului, cât şi a sufletului; în privinţa trupului, deoarece se odihnesc
după muncile pe care le fac necontenit; iar în privinţa sufletului, pentru că îşi formează idei
minunate despre Dumnezeu, în calitatea sa de Creator al universului şi de apărător grijuliu al
tuturor lucrurilor şi fiinţelor pe care le-a făcut. Căci a făcut tot universul într-o singură
săptămână. Din aceste considerente este limpede că omul care cinsteşte ziua a şaptea va fi
cinstit la rândul lui. (261) Şi tot aşa, cel care-şi cinsteşte părinţii să nu caute să obţină foloase
suplimentare, pentru că îşi va lua răsplata după felul în care se comportă. Chiar dacă această
poruncă are o importanţă mai mică decât primele patru porunci, care au un caracter mai divin,
pentru că ea se referă la treburile omeneşti, Dumnezeu i-a încurajat pe oameni să o respecte
spunând, „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe
pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da” {49}{Exodul 20:12}; (262) iar acestei
porunci i-a adăugat două recompense, una fiind de fapt participarea la virtute, căci „bine” se
referă la virtute, sau cel puţin nu poate exista în absenţa virtuţii; iar cealaltă, dacă ar fi să
spunem adevărul, este dată de numărul zilelor şi de viaţa lungă, căci dacă ai sufletul purificat
întru totul te poţi bucura chiar şi atunci când locuieşti în trup. Dar am vorbit destul despre
aceste lucruri. Aşa că haideţi, pentru că avem această oportunitate, să ne ocupăm în continuare
de poruncile înscrise pe cea de-a doua tablă.

679
 29. LEGI SPECIFICE III

I. (1) A fost o vreme în care, dedicându-mi timpul liber filozofiei şi contemplării

lumii, precum şi a lucrurilor din ea, am cules fructele minunate, dezirabile şi binecuvântate ale
strădaniilor intelectuale, căci am trăit printre oracole şi idei divine, din care mi-am astâmpărat
necontenit foamea ce nu-mi dădea pace, umplându-mă de încântare, renunţând la gândurile
josnice şi sordide, la căutarea faimei sau a bogăţiei ori a plăcerilor trupului; şi m-am simţit
ridicat în văzduh şi purtat într-o stare de inspiraţie pe aripile sufletului, şi am zăbovit în
regiunile soarelui şi lunii, devenind una cu întregul cer şi cu întregul univers. (2) În acelaşi
timp, privind din înalt, de acolo din văzduh de unde mă aflam, încordându-mi ochiul minţii ca
şi cum m-aş fi aflat într-un turn de veghe, am contemplat într-o stare inefabilă toate lucrurile
de pe pământ, simţindu-mă fericit de faptul că am scăpat de toate nenorocirile care
influenţează viaţa omului. (3) Cu toate acestea, eram pândit de răul cel mai cumplit, şi anume
invidia, care urăşte tot ce este bun şi care, atacându-mă pe neaşteptate, m-a târât cu forţa şi m-
a aruncat în oceanul vast al treburilor publice, în care am fost şi încă mai sunt aruncat de colo-
colo fără a putea să mă menţin la suprafaţă. (4) Dar cu toate că mă vait de soarta pe care o am,
totuşi mă ţin bine şi continui să rezist, păstrând în suflet acea dorinţă de învăţătură care a fost
sădită în el din fragedă tinereţe, iar această dorinţă, care are milă de mine şi mă compătimeşte,
mă ridică tot timpul şi îmi alină durerea. Iar această iubire de învăţătură mă face să-mi înalţ
capul, şi cu ochii sufletului, care sunt înceţoşaţi (căci ceaţa treburilor omeneşti, care nu are
nicio legătură cu obiectele percepţiei lor, le-a redus acuitatea vizuală), pot distinge încă, atât
cât îmi stă în putinţă, lucrurile din jurul meu, nerăbdător fiind să sorb un pic din acea viaţă
pură, lipsită de orice urmă de rău. (5) Iar dacă uneori survine pe neaşteptate o perioadă de
linişte, o pauză sau un răgaz după problemele ce izvorăsc din treburile statului, atunci mă ridic
şi plutesc deasupra apelor tulburi, avântându-mă în văzduh, ca să zic aşa, şi fiind purtat, aş
putea spune, de briza cunoaşterii, care mă sfătuieşte adesea să fug şi să-mi petrec toate zilele
împreună cu ea, părăsindu-i, ca să spun aşa, pe stăpânii mei nemiloşi, care nu sunt doar
oamenii, ci şi acele probleme ce se revarsă asupra mea tot timpul şi din toate părţile ca un
şuvoi. (6) Dar chiar şi în aceste împrejurări trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru
faptul că deşi sunt copleşit de acest potop, nu m-am scufundat în totalitate şi nu am fost
înghiţit de adâncuri. Ba chiar pot să deschid ochii sufletului, care din disperare şi din lipsa
oricărei speranţe am crezut că s-au întunecat complet, şi pot privi lumina înţelepciunii,
întrucât viaţa mea nu este dedicată pe de-a-ntregul întunericului. Aşadar, iată, cutez nu doar să
citesc poruncile sacre ale lui Moise, ci cu o dragoste ardentă de cunoaştere le cercetez pe
toate, străduindu-mă să dezvălui şi să explic celor ce vor să înţeleagă acele lucruri care nu
sunt ştiute de către norod.
II. (7) Şi pentru că am discutat deja despre cinci din cele zece porunci pe care
Dumnezeu le-a dat poporului său fără mijlocirea vreunui profet sau tălmăcitor, porunci pe
care le-a scris pe prima tablă, făcând referire şi la poruncile specifice care derivă din ele; şi
pentru că se cuvine acum să analizăm şi să explicăm atât cât ne stă în putinţă poruncile
înscrise pe cea de-a doua tablă, voi încerca, aşa cum am făcut şi anterior, să mă refer şi la
rânduielile specifice pe care le implică fiecare lege generală. (8) Ei bine, prima poruncă de pe
a doua tablă este aceasta, „Să nu te desfrânezi”, deoarece îmi imaginez că peste tot în lume
plăcerea are o putere foarte mare şi nicio parte a lumii nu a scăpat de dominaţia sa, nici
lucrurile de pe pământ, nici cele din mare, nici măcar cele din aer, pentru că toate animalele,
fie că merg pe pământ, fie că zboară în aer, fie că înoată în apă, se bucură de plăcere şi o
cultivă, ascultându-i poruncile, urmărindu-i privirea şi felul în care încuviinţează, supunându-
i-se cu bucurie, oricât de arogantă şi de vanitoasă ar fi, anticipându-i poruncile cu
promptitudine şi grăbindu-se să o slujească fără nicio ezitare. (9) Prin urmare, de multe ori

680
chiar şi plăcerea firească este vrednică de ocară dacă omul se avântă în ea fără măsură, aşa
cum fac persoanele lacome atunci când mănâncă, chiar dacă nu este vorba de o hrană interzisă
sau nesănătoasă; sau aşa cum fac bărbaţii care sunt înnebuniţi după compania femeilor, şi care
au relaţii cu nevestele altor bărbaţi şi nu cu ale lor. (10) Totuşi, această mustrare îndreptată
împotriva majorităţii bărbaţilor se referă mai degrabă la trup decât la suflet, căci trupul are în
interiorul lui o flacără violentă, ce mistuie hrana care i se oferă, căutând o altă hrană în
apropiere, din pricina cantităţii mari de umezeală ce vine din părţile cele mai tainice ale
trupului, şi care provoacă mâncărime, înţepături şi o necontenită gâdileală. (11) Însă acei
oameni care sunt nebuni după nevestele altora, şi uneori şi după cele ale rudelor apropiate şi
ale prietenilor cei mai buni, care trăiesc pentru a-şi răni vecinii, încercând să întineze familii
întregi, oricât de numeroase ar fi, încălcându-şi orice jurăminte de căsătorie şi năruind
speranţele bărbaţilor de a avea copii legitimi, căci sufletul lor este afectat de o boală
incurabilă, trebuie pedepsiţi cu moartea, ca şi cum ar fi nişte duşmani comuni ai întregii
omeniri, ca nu cumva să mai trăiască fără nicio teamă şi să-şi permită să corupă alte case, şi
ca să nu mai servească altora ca model, pentru ca şi aceştia să deprindă obiceiuri rele.
III. (12) În plus, legea a mai stbilit şi alte rânduieli minunate referitoare la relaţiile
dintre sexe; căci porunceşte oamenilor să se înfrâneze nu doar atunci când este vorba de
nevestele altora, ci şi atunci când sunt pe cale să se angajeze în alte relaţii ilegitime; (13) aşa
că Moise, detestând obiceiurile perşilor, le-a repudiat, considerându-le de-a dreptul lipsite de
pietate, pentru că dregătorii perşilor se căsătoresc chiar şi cu mamele lor, spunând că vlăstarul
provenit dintr-o astfel de relaţie este din viţa cea mai nobilă, şi după cum se spune, aceşti
oameni se consideră vrednici de autoritatea cea mai înaltă. (14) Şi totuşi, ce păcat mai mare ar
putea exista decât acela de a pângări patul tatălui tău după moartea acestuia, în loc să-l
păstrezi neatins, ca şi cum ar fi sacru; şi să nu ai pic de respect nici pentru vârsta înaintată a
mamei, nici pentru faptul că unul şi acelaşi bărbat este şi fiul şi soţul aceleiaşi femei? Căci
aceeaşi femeie este şi mama şi soţia aceluiaşi bărbat, după cum copiii celor doi vor fi şi fraţi ai
tatălui lor şi nepoţi ai mamei, ceea ce înseamnă că aceeaşi femeie va fi şi mamă şi bunică
pentru copiii cărora le-a dat viaţă, după cum bărbatul va fi în acelaşi timp şi tatăl şi fratele
uterin al celor pe care i-a zămislit. (15) Aceste enormităţi au avut loc printre greci în cazul lui
Oedip, fiul lui Laius {1}{este vorba de opera Oedip Tiranul de Sofocle. Philon face apoi
aluzie la Hepta epi Thebas (n.t. Cei 7 contra Tebei) de Eschil}, însă faptele au fost comise din
ignoranţă şi nu în mod intenţionat, însă căsătoria a atras după sine atât de multe lucruri rele,
încât nicio năpastă nu a lipsit de acolo, (16) căci au izbucnit numeroase războaie, atât interne,
cât şi cu popoarele străine, care s-au transmis ca moştenire de la taţi la copii şi la urmaşii
acestora; şi au fost distruse unele din cele mai mari oraşe ale Greciei, şi au peirit armate, şi au
fost căsăpite popoare şi aliaţi care au venit în ajutorul părţilor beligerate; şi tot aşa,
conducătorii cei mai viteji ai armatelor respective s-au măcelărit între ei, au izbucnit conflicte
în privinţa suveranităţii şi autorităţii şi au avut loc fratricide, prin care au fost distruse total nu
doar familiile şi ţările celor implicaţi, ci şi cea mai mare parte a poporului grec, pentru că
cetăţi care anterior erau foarte populate şi-au pierdut locuitorii, căpătând un aspect jalnic şi
rămânând ca nişte locuri ce amintesc privitorilor de nenorocirile ce au lovit Grecia. (17) Nici
perşii, care recurgeau frecvent la astfel de practici, nu au fost ocoliţi de asemenea nenorociri,
întrucât sunt implicaţi mereu în expediţii militare şi bătălii, ucigând şi fiind ucişi, invadâdu-i
uneori pe vecinii lor, iar alteori străduindu-se să-i respingă pe cei ce îi atacă. Şi mulţi sunt
vrăjmaşii care se ridică împotriva lor din toate părţile, pentru că barbarii, din firea lor, sunt
nişte oameni neliniştiţi; prin urmare, nu se stinge bine o revoltă că o alta se aprinde din nou,
aşa încât nicio perioadă a anului nu are parte de pace şi linişte, de aceea oamenii trăiesc sub
arme zi şi noapte, ducându-şi cea mai mare parte a vieţii în aer liber, în tabere militare, unde
întâmpină tot felul de dificultăţi; iar cei ce locuiesc în oraşe nu au parte niciodată de pace.
(18) Ce să mai vorbesc despre violenţa extraordinară şi intolerabilă, precum şi despre

681
aroganţa regilor, atunci când se urcă pe tron, căci puterea lor suverană este sursa tuturor
nedreptăţilor şi a fratricidului, pentru că îşi imaginează că omorându-şi fraţii vor fi la adăpost
de atacurile şi trădările venite din partea acestora. (19) Şi cred că toate aceste lucruri provin
din legăturile ilegitime dintre fii şi mamele lor, pentru că dreptatea, care veghează asupra
omenirii, se răzbună în felul acesta pe cei ce comit asemenea fapte reprobabile; şi nu doar cei
ce acţionează astfel comit acte de impietate, ci şi aceia care încuviinţează un asemenea
comportament. (20) Însă legea noastră ne păzeşte de astfel de fapte, căci nu permite nici
măcar unui fiu vitreg, dacă tatăl lui a murit, să se căsătorească cu mama sa vitregă invocând
respectul pe care-l datorează tatălui; căci mamă şi mamă vitregă sunt nume similare, chiar
dacă omul are sentimente diferite pentru fiecare dintre ele; (21) pentru că bărbatul care se
înfrânează în faţa celei care a fost soţia altui bărbat, deoarece este mama sa vitregă, cu atât
mai mult se va înfrâna atunci când este vorba de mama lui naturală. Şi este limpede că cel
care, în amintirea tatălui său, va avea o purtare plină de consideraţie faţă de cea care a fost
soţia lui, ca urmare a respectului pe care-l poartă ambilor părinţi, nu va putea să aibă un
comportament nepotrivit vizavi de mama sa; căci ar fi nebunie curată ca omul să vrea să fie pe
placul unei jumătăţi a familiei sale neglijând familia ca întreg.
IV. (22) Aşa că după această poruncă urmează o alta, ca nimeni să nu ia de nevastă pe
sora lui; iar aceasta este o poruncă minunată, întrucât promovează cumpătarea şi ordinea
firească. Prin urmare, Solon, legiuitorul atenian, atunci când a permis oamenilor să se
căsătorească cu surorile lor după tată le-a interzis să ia de nevastă surori după mamă. Pe de
altă parte, însă, legiuitorul lacedemonienilor a permis căsătoriile dintre fraţi şi surori după
aceeaşi mamă, dar le-a interzis pe cele dintre fraţii şi surorile după tată. (23) În timp ce
legiuitorul egiptenilor, ridiculizând timiditatea precaută a celorlalţi şi considerând că au dat
legi imperfecte, a lăsat frâu liber lascivităţii, lăsând oamenii să se bucure de acel rău incurabil
care este lipsa de cumpătare a trupului şi a sufletului, căci le-a permis să se căsătorească fără
nicio teamă cu surorile lor după ambii părinţi sau după unul din ei, adică după tată sau după
mamă, indiferent dacă erau mai mici sau mai mari decât ei, ori chiar de aceeaşi vârstă; căci
adesea, natura face să vină pe lume gemeni, care la naştere sunt separaţi, dar care se dedau
desfrâului şi plăcerilor, intrând în legături în care n-ar fi trebuit să intre niciodată şi sfindând
în felul acesta legile căsătoriei. (24) Însă preasfântul Moise a respins cu dezgust toate aceste
rânduieli, considerându-le nepotrivite şi în contradicţie cu legile vrednice de laudă, căci ele
încurajează oamenii şi le formează obiceiuri neruşinate, aşa că a interzis cu fermitate orice
legătură dintre un bărbat şi sora lui, indiferent dacă este soră după ambii părinţi sau după unul
singur; (25) căci de ce-ar dori cineva să desfigureze frumuseţea decenţei? De ce le-am lipsi pe
fecioare de puritatea care le face să roşească? Şi mai presus de toate, de ce-ar dori o fecioară
să-şi limiteze legăturile cu alţi bărbaţi şi să limiteze aceastăplantă dumnezeiască la spaţiul
cuprins într-o singură casă, în loc ca acesta să se extindă pe toate continentele, pe toate
insulele şi în întreaga lume locuită? Întrucât căsătoriile cu străinii duc la relaţii noi, cu nimic
inferioare celor dintre oamenii de acelaşi sânge.
V. (26) Motiv pentru care legiuitorul a interzis şi alte legături matrimoniale, poruncind
ca niciun bărbat să nu se căsătorească cu nepoata sa, indiferent dacă este vorba de copilul
fiului său ori de cel al fiicei sale; dar nici cu mătuşa sa, din partea tatălui sau din partea
mamei; şi nici cu o femeie care a fost soţia unchiului său, ori a fiului său, ori a fratelui său; şi
nici cu o fiică vitregă, indiferent dacă este fecioară sau văduvă ori dacă soţia sa mai trăieşte
sau nu. Căci, în principiu, un tată vitreg este la fel ca un tată şi prin urmare trebuie să o
privească pe fiica soţiei sale ca şi cum ar fi a lui. (27) Şi tot aşa, el nu permite aceluiaşi om să
se căsătorească cu două surori, nici în acelaşi timp, nici la intervale de timp diferite, chiar
dacă a renunţat la cea cu care s-a căsătorit prima dată; căci atâta timp cât aceasta trăieşte,
indiferent dacă mai este alături de el ori dacă a alungat-o ori dacă trăieşte ca văduvă ori dacă
s-a căsătorit cu un alt bărbat, este lipsit de sfinţenie ca sora ei să se bucure de acea parte care

682
ei i-a fost refuzată; prin această poruncă se interzice surorilor să întineze relaţiile pe care le au,
ca să nu devină piatră de poticnire pentru cele cu care au legături de sânge; aşa că acestea
trebuie să respingă atenţia pe care le-o acordă vrăjmaşii acelei relaţii şi să nu răspundă în
niciun fel avansurilor venite din partea lor. (28) Căci din astfel de lucruri se nasc gelozia
amară, certurile şi duşmăniile ireconciliabile, care atrag după ele o mulţime de nenorociri;
pentru că este ca şi cum diferitele mădulare ale trupului ar renunţa la armonia şi tovărăşia
firească şi s-ar certa unul cu altul, fapt care ar duce în mod inevitabil la disfuncţionalităţi şi
boli incurabile. Pentru că surorile sunt ca nişte mădulare, care deşi sunt separate, reprezintă
totuşi o unitate şi au o legătură impusă de natură. Iar gelozia, care este cea mai rea dintre
pasiuni, generează necontenit nenorociri noi, teribile şi incurabile. (29) De asemenea, Moise
porunceşte ca oamenii să nu se căsătorească cu membrii altor popoare şi nici să nu se lase
amăgiţi pentru a se complace în obiceiuri incompatibile cu cele ale lor, ca nu cumva să se
abată de la drumul cel drept şi să uite de cărarea ce duce la pietate, apucând-o pe un drum care
nu duce nicăieri. Şi cu toate că tu ai putea să rezişti, căci din fragedă tinereţe ai primit de la
părinţii tăi cea mai bună învăţătură, pentru că aceştia ţi-au sădit în minte legile sacre, trebuie
să te temi pentru fiii şi fiicele tale; ca nu cumva să fie amăgiţi de obiceiurile ticăloase în loc să
se ţină de cele veritabile şi bune, căci în felul acesta există pericolul să uite de onoarea care se
cuvine singurului Dumnezeu, iar acesta este începutul şi sfârşitul nefericirii supreme. (30) Dar
dacă, continuă legiuitorul, o femeie divorţată de soţul ei dintr-un motiv oarecare se căsătoreşte
cu un alt bărbat şi devine din nou văduvă, indiferent dacă cel de-al doilea soţ trăieşte sau a
murit, nu are dreptul să se întoarcă la primul soţ, căci poate să se unească cu orice om din
această lume, dar nu cu el, căci au rupt fostele legături, fiind atraşi de alte persoane. (31) Şi
orice bărbat care ar vrea să se unească cu o astfel de femeie va dobândi reputaţia unui om
efeminat, lipsit de bărbăţie şi vigoare, ca şi cum ar fi fost scopit de cea mai folositoare parte a
sufletului, aceea care urăşte nedreptatea, căci această ură menţine cetăţile pe o bază sănătoasă;
sau ca şi cum ar avea imprimate în sine însuşi două din nelegiuirile cele mai mari, desfrânarea
şi proxenetismul; căci faptele ulterioare demonstrează că ambele sunt prezente. Prin urmare,
acest om şi soţia lui vor primi pedeapsa cuvenită.
VI. (32) Şi există anumite perioade în care nu se cuvine ca bărbatul să o atingă pe
femeie, ci în care este obligat să se abţină de la orice contacte cu ea, după cum a rânduit
natura. În acelaşi timp, acesta trebuie să înveţe să nu-şi irosească vigoarea în căutarea unei
plăceri necuviincioase şi barbare; căci un astfel de comportament s-ar asemăna cu acela al
unui bărbat, care, din cauză că este beat sau nebun, ar semăna orz în mijlocul lacului sau pe
câmpurile inundate de şuvoaie, în loc să semene pe câmpurile fertile; căci sămânţa, ca să dea
roade bogate, trebuie aruncată pe pământul uscat. (33) Însă natura curăţă pântecul femeii în
fiecare lună, ca şi cum ar fi un ogor extrem de fertil, iar bărbatul priceput trebuie să aştepte
momentul potrivit ca să îl însămânţeze, păstrându-şi sămânţa pentru perioda în care acesta nu
este inundat; căci dacă nu face asta, atunci sămânţa, fără ca el să-şi dea seama, va fi spălată de
umezeală, şi în loc să-şi descătuşeze energiile, va dispărea cu desăvârşire. Acestea sunt
persoanele care zămislesc fiinţe vii în acel laborator al naturii, care este pântecul, şi care
desăvârşesc cu iscusinţă fiecare mădular al trupului şi al sufletului. Însă după trecerea acestor
perioade despre care am vorbit, bărbatul poate să-şi arunce cu încredere sămânţa în pământul
pregătit să o primească, fără a se mai teme de faptul că aceasta se va irosi. (34) Însă cei ce ară
un sol dur şi pietros trebuie dojeniţi. Şi cine sunt aceştia dacă nu acei bărbaţi care se
împreunează cu femei sterile? Pentru că aceştia aleargă după plăceri fără limite, iar pasiunile
imorale îi fac să-şi irosească sămânţa de bunăvoie. Căci din ce alt motiv s-ar căsători cu astfel
de femei? Nu din speranţa de a face copii, întrucât îşi dau seama că vor fi dezamăgiţi, ci mai
degrabă pentru a-şi satisface plăcerile excesive şi pentru a se lăsa pradă desfrâului incurabil.
(35) Însă aceia care se căsătoresc cu fecioare neştiind că acestea nu pot fi încă mame din
cauza vârstei fragede, ori cei care, dimpotrivă, îşi dau seama după mult timp că sunt sterpe,

683
întrucât nu pot avea copii, dar care totuşi nu renunţă la ele, trebuie iertaţi, întrucât sunt
influenţaţi de tradiţii şi obiceiuri, care sunt nişte motive serioase, care explică de ce sunt
incapabili să renunţe la acele farmece pe care obişnuinţa le-a întipărit în sufletele lor. (36)
Însă cei ce se căsătoresc cu femei care au fost încercate anterior de alţi bărbaţi, şi care s-au
dovedit a fi sterpe, râvnesc doar la bucuria carnală, asemenea unor vieri sau ţapi, fapt pentru
care merită să fie consideraţi oameni lipsiţi de pietate şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu; căci
Dumnezeu, care este prietenos cu toate animalele, şi mai ales cu omul, are o grijă deosebită
pentru a asigura perpetuarea tuturor fiinţelor. Însă cei ce vor să-şi irosească puterile aruncând
sămânţa pe un teren neroditor sunt adevăraţi vrăjmaşi ai naturii.
VII. (37) În plus, un alt rău, cu mult mai mare decât cel pe care l-am menţionat deja,
şi-a făcut simţită prezenţa în oraşe; este vorba de iubirea pentru băieţi, care în trecut a fost
considerată o infamie atât de mare, încât nici nu se vorbea de ea. Dar acest păcat este motiv de
laudă nu doar pentru cei care-l pun în practică, ci şi pentru cei care suferă efectele lui, şi care,
fiind obişnuiţi să fie trataţi ca nişte femei, îşi pierd şi sufletul şi trupul, căci nu mai au în ei
nicio scânteie de bărbăţie care să se poată transforma într-un foc, pentru că până şi părul de pe
cap le este cârlionţat şi împodobit, iar faţa le este mânjită cu pigment purpuriu şi cu vopsea,
precum şi cu alte lucruri de genul acesta, în timp ce ochii le sunt conturaţi dedesubt cu
creionul, iar pielea le este unsă cu parfumuri mirositoare (căci aceşti oameni seduc prin
mirosul lor dulce) şi se folosesc de orice lucru care ţine de frumuseţe şi eleganţă, pentru că nu
le este ruşine să se dedice studierii acelor mijloace prin care să-şi schimbe caracterul masculin
într-unul efeminat. (38) Şi este firesc ca cei ce respectă legea să considere că aceşti oameni
merită să moară, pentru că legea porunceşte ca bărbatul-femeie care falsifică moneda
preţioasă a naturii să fie omorât fără a i se da posibilitatea să se căiască, căci nu i se permite să
trăiască nici măcar o singură zi sau o singură oră, întrucât este o ruşine pentru el însuşi, pentru
familia sa, pentru ţara sa şi pentru întreaga omenire. (39) Şi fie ca cel care dedicat iubirii
pentru băieţi să aibă parte de aceeaşi pedeapsă, pentru că se află în căutarea acelei plăceri
nefireşti şi pentru că, în ceea ce-l priveşte, el ar lăsa cetăţile pustii şi lipsite de locuitori, căci
îşi iroseşte puterea de perpetuare a speciei şi în plus, el este o călăuză şi un învăţător al acelor
ticăloşii nemăsurate şi al poftelor efeminate; căci îi dezbracă pe tineri de floarea frumuseţii
lor, făcându-i să-şi irosească tinereţea în efeminare, în loc să se antreneze, să devină viguroşi
şi să facă acte de curaj; şi în sfârşit, pentru că asemenea unui soţ nevrednic, acesta permite ca
solul fertil şi productiv să rămână nelucrat, făcând în aşa fel încât să rămână sterp, căci zi şi
noapte cultivă un sol de la care nu poate aştepta niciun fel de recoltă. (40) Şi cred că toate
aceste lucruri se întâmplă deoarece multe popoare răsplătesc lipsa de cumpătare şi efeminarea.
În orice caz, poţi vedea bărbaţi-femei mergând ţanţoşi prin piaţă ziua în amiaza mare ori fiind
în fruntea procesiunilor organizate cu ocazia diferitelor sărbători; şi, cu toate că sunt nişte
oameni lipsiţi de pietate, au fost desemnaţi să se ocupe de templu, precum şi de ritualurile
iniţiatice şi sacre ce au legătură cu misterele zeiţei Demetra.
(41) Iar unele dintre aceste persoane au dus atât de departe admiraţia lor pentru
plăcerile delicate ale tinereţii, încât au dorit să se transforme complet în femei, aşa că s-au
castrat şi s-au îmbrăcat în robe purpurii, asemenea binefăcătorilor acelor ţinuturi, ce merg
însoţiţi de gărzi de corp, care îi dau la o parte pe toţi aceia care le stau în cale. (42) Dar dacă
ar fi existat o indignare generală împotriva celor ce se aventurează să facă astfel de lucruri,
aşa cum a simţit legiuitorul nostru, şi dacă aceşti oameni, care sunt un blestem pentru ţara lor,
ar fi distruşi fără nicio milă, atunci mulţi alţii ar fi preveniţi şi ar evita să le urmeze exemplul.
Căci pedepsirea celor deja condamnaţi nu poate fi înlăturată prin implorări, aşa că cei ce ar
dori să se dedea aceloraşi fapte vor fi nevoiţi să-şi înfrâneze pornirile.
VIII. (43) Însă unii oameni, care imită răsfăţul senzual al sibariţilor şi mai ales pe cel
al altor popoare, s-au dedicat în primul rând lăcomiei şi consumului de vin, precum şi altor
plăceri ale pântecelui şi ale părţilor aflate sub el, şi odată ce s-au ghiftuit au început să se

684
poarte cu o mare obrăznicie (căci, în mod firesc, omul sătul devine obraznic), aşa că în
nebunia stârnită de pasiunile lor nu şi-au mai dorit să aibă relaţii cu fiinţe umane, fie că este
vorba de bărbaţi sau femei, ci cu animale sălbatice, aşa cum se povesteşte că s-a întâmplat în
vremurile vechi în Creta, atunci când soţia regelui Minos, pe nume Pasiphae, s-a îndrăgostit
de un taur (44) şi a fost cuprinsă de o pasiune violentă, căci era disperată că nu îl poate avea
(pentru că iubirea neîmpărtăşită devine din ce în ce mai mare); aşa că în cele din urmă i-a spus
lui Dedal despre nenorocirea care a lovit-o, întrucât acesta era cel mai iscusit meşter din
vremurile sale {2}{din această povese se inspiră mulţi poeţi, şi în special Virgiliu, în opera
Eneida 6.24: „Acolo, în statuia vie, poţi vedea/Iubirea nebună a reginei cretane/Ce a înşelat
ochiul iubitului bovin/Un salt grăbit; o odraslă dubioasă/Fiară în jos şi om în sus/Exemplu viu
al unei iubiri bolnave”}. Iar acesta, fiind un om deosebit de ingenios, care prin născocirile sale
descoperea lucruri necunoscute altora, a făurit o vacă de lemn şi a pus-o pe Pasiphae în
interiorul ei, la unul dintre capete; atunci, taurul a năvălit asupra vacii de lemn ca şi cum ar fi
fost un animal de teapa lui. Aşa că Pasiphae a rămas însărcinată şi după o anumită perioadă de
timp a dat naştere unui animal pe jumătate om şi pe jumătate fiară, căruia i s-a spus Minotaur
{3}{Ovidiu descrie acest animal nu doar o singură dată (Ars Amandi 2.24; Heroides
10.101)}. (45) Şi e posibil să mai existe şi alte femei asemenea Pasiphaei, cu pasiuni la fel de
aprinse, însă nu doar femeile, ci şi bărbaţii se pot îndrăgosti nebuneşte de animale, din relaţia
cărora pot lua naştere monştri de nedescris, adevărate monumente comemorative ale
depravării excesive a omului; datorită cărora, poate, vor exista mereu creaţii nefireşti şi fără
precedent, adică monştri fabuloşi, cum sunt centaurii, himerele şi alte animale de genul acesta.
(46) Însă precauţiile pe care le iau împotriva lor legile sfinte ale lui Dumnezeu sunt atât de
mari, încât pentru a preveni orice posibilitate ca omul să aspire vreodată la legături ilegitime
se porunceşte în mod expres ca nici măcar animalele diferite să nu fie ţinute laolaltă. Şi niciun
păstor evreu nu ar îndrăzni să împerecheze o oaie cu un ţap, sau un berbec cu o capră, sau o
vacă cu un cal; căci dacă ar face asta, ar trebui să plătească pentru faptul că a încălcat o lege
solemnă a naturii, potrivit căreia animalele originale trebuie scutite de orice amestec nelalocul
lui. (47) Iar unii oameni preferă să folosească la jug catârii, pentru că trupul lor este foarte
compact şi pentru că sunt foarte puternici şi rezistenţi; de aceea, pe păşunile şi în staulele
unde-şi ţin caii ţin şi măgari de dimensiuni foarte mari, pe care îi numesc celones (n.t.
κήλωνας), pentru ca aceştia să se împerecheze cu iepele; apoi, iepele vor da naştere unui
animal mixt, jumătate cal, jumătate măgar; aşa că Moise, ştiind că zămislirea lui este contrară
firii, a interzis această practică printr-o poruncă generală foarte puternică, aceea de a interzice
cu desăvârşire combinarea diferitelor tipuri de animale. (48) Prin urmare, s-a pronunţat
împotriva acelor ticăloşii în spiritul respectării naturii; şi de la mare distanţă, ca şi cum s-ar fi
aflat într-un turn de veghe, i-a mustrat pe oameni şi i-a menţinut pe cărarea cea dreaptă, ca
atât bărbaţii, cât şi femeile să îşi însuşească aceste precepte şi să se abţină de la orice legături
ilegitime. (49) Aşadar, dacă un bărbat vrea să se împerecheze cu un patruped, sau dacă o
femeie doreşte să se lase posedată de un patruped, aceştia toţi trebuie să moară, adică atât
bărbatul şi femeia, cât şi patrupedul. Fiinţele umane, deoarece s-au lăsat pradă unei lipse de
cumpătare fără margini, descoperindu-şi pofte fără precedent, şi pentru că au inventat plăceri
noi, de-a dreptul dezgustătoare, a căror simplă numire ne acoperă de infamie; iar animalele,
pentru că s-au lăsat folosite pentru comiterea unor astfel de nedreptăţi şi pentru a le împidica
să zămislească şi să dea naştere unor lucruri intolerabile, rezultatul firesc al unor astfel de
perversiuni. (50) Mai mult decât atât, cei care sunt preocupaţi chiar şi în mică măsură de
lucrurile cuviincioase nu vor folosi niciodată aceste animale pentru astfel de scopuri, ci le vor
respinge şi le vor detesta, nerăbdând nici măcar să le vadă, considerând că altfel vor întina
toate lucrurile pe care le vor atinge. Şi nu este bine ca acele lucruri inutile vieţii să continue să
trăiască, pentru că, aşa cum spun unii, acestea nu sunt altceva decât nişte poveri inutile pe care
pământul trebuie să le poarte.

685
 IX. (51) De asemenea, în conformitate cu poruncile Sfintelor Scripturi, legea nu le
acceptă pe prostituate, întrucât le consideră a fi persoane străine de ordinea firească, de
decenţă şi castitate, precum şi de celelalte virtuţi, căci au umplut sufletul bărbaţilor şi al
femeilor cu lipsă de cumpătare, murdărind frumuseţea nemuritoare a minţii şi punând mai
presus de ea frumuseţea pieritoare a trupului muritor, deoarece s-au prostituat cu orice trecător
şi şi-au vândut frumuseţea ca şi cum ar fi fost o marfă, spunând şi făcând orice pentru a-i
atrage pe tineri. Şi îi incită pe iubiţii lor să concureze unul cu celălat, oferind câştigătorului un
premiu dezgustător, şi anume trupul lor. Aşadar, aceste femei care provoacă suferinţă şi
necazuri nu trebuie ridicate în slăvi, ci trebuie ucise cu pietre, pentru că ele contaminează
întrega ţară, întrucât au pervertit rânduielile firii
X. (52) Legea a stabilit că toate actele de desfrânare, dacă sunt prinse în fapt sau dacă
sunt dovedite fără putinţă de tăgadă, trebuie pedepsite cu moartea; însă în acele cazuri în care
există doar suspiciuni, nu omul va trebui să cerceteze lucrurile, ci cei bănuiţi vor fi aduşi în
faţa tribunalului naturii; căci oamenii pot vedea doar ce este vizibil, însă Dumnezeu poate
judeca şi lucrurile invizibile, pentru că doar El este capabil să vadă în interiorul sufletului,
(53) aşa că omului care suspectează un astfel de lucru îi spune, „Scrie o acuzaţie şi suie-te în
cetatea sfântă împreună cu soţia ta; şi stând în faţa judecătorilor lasă deoparte suspiciunea care
te macină, nu ca un om care aduce acuzaţii false sau ca un duşman perfid, care caută să obţină
victoria prin orice mijloace, ci ca un om care doreşte să stabilească adevărul în mod precis şi
fără niciun fel de sofisme”. (54) Iar femeia, pe care o pasc două pericole, pierderea vieţii şi
pierderea reputaţiei, dintre care cel de-al doilea este mai rău decât moartea, se va cerceta pe
sine însăşi, iar dacă este nevinovată, să se apere cu încredere; însă dacă este mustrată de
propria ei conştiinţă, să-şi acopere faţa şi să facă din decenţă un văl pentru păcatele ei, căci a
persista în neruşinare ar însemna să comită o ticăloşie fără pereche. (55) Dar dacă respinge
acuzaţiile care i se aduc, şi dacă dovezile sunt neconcludente, aşa încât nu se poate da dreptate
niciunei părţi, atunci cei doi să se suie în templu, iar bărbatul să stea în faţa preotului din ziua
respectivă, să îi mărturisească suspiciunile pe care le are şi să aducă dovezile necesare; şi cu
această ocazie să aducă ca ofrandă făină de orz, ca un fel de respingere a soţiei sale, ca să
demonstreze că o acuză, nu ca să o insulte, ci pentru că are o intenţie onorabilă, întrucât inima
lui stă la îndoială. (56) Iar preotul va lua făina şi o va da femeii, apoi îi va lua năframa de pe
cap, ca să o judece cu capul descoperit, fără acel simbol al purităţii pe care obişnuiesc să-l
poarte toate femeile nevinovate; şi nu se va folosi nici untdelemn, nici tămâie, ca în cazul
altor jertfe, căci ofranda aceasta nu se referă la un eveniment fericit, ci la unul foarte dureros.
(57) Şi poate că e nevoie de făină de orz, întrucât hrana făcută din orz este oarecum ambiguă,
căci este bună atât pentru animalele iraţionale, cât şi pentru oamenii nevoiaşi; prin urmare, ea
este un simbol al faptului că o femeie care a comis adulter nu este cu nimic mai presus decât
animalele, ale căror legături sunt promiscui şi continue; însă cea care nu este vinovată este
dedicată acelui mod de viaţă specific fiinţelor umane. (58) Apoi, legea spune că preotul va lua
un vas de lut şi va pune în el apă pură de izvor; de asemenea, va lua o bucată de pământ de pe
podeaua templului, care cred că este un alt simbol al căutării adevărului; căci vasul de lut are
legătură cu adulterul deoarece se sparge cu uşurinţă, iar pedeapsa celor care comit adulter este
moartea; însă pământul şi apa sunt potrivite pentru îndepărtarea acuzaţiei, căci toate lucrurile
iau naştere, cresc şi se desăvârşesc prin intermediul lor; (59) motiv pentru care legiuitorul
spune că apa luată de preot trebuie să fie pură şi vie, căci şi viaţa femeii fără vină este pură, şi
de aceea ea trebuie să trăiască; iar pământul nu trebuie luat de oriunde, ci de pe podeaua
templului, pentru a avea o calitate minunată, aşa cum are şi femeia modestă. (60) Şi după ce
toate aceste lucruri au fost pregătite, femeia cu capul descoperit şi cu făina în mâini, după cum
am spus deja, va face câţiva paşi înainte; iar preotul va sta în faţa ei ţinând vasul de lut plin cu
apă şi pământ, şi va vorbi astfel: (61) „Dacă nu ai încălcat legile căsătoriei tale, şi dacă n-ai
avut legături cu niciun alt bărbat, aşa încât nu ai violat drepturile soţului tău legitim, atunci

686
eşti fără vină; dar dacă ţi-ai neglijat soţul şi ţi-ai urmat poftele deşarte, iubind pe cineva sau
cedând în faţa vreunui iubit, trădându-ţi legăturile cu persoana cea mai apropiată şi mai dragă,
şi comiţând adulter printr-o relaţie nepotrivită, atunci să ştii că meriţi să fii lovită de blesteme,
care vor lăsat pe trupul tău semne vizibile. Aşa că vino şi bea din vasul condamnării, care va
descoperi şi va da la iveală toate secretele tale şi toate faptele pe care le-ai făcut pe ascuns”.
(62) Apoi, preotul va scrie aceste cuvinte pe o foaie de hârtie, pe care o va scufunda în apa din
vasul de lut, şi i-l va da femeii. Iar aceasta va bea şi va pleca, aşteptând fie răsplata pentru
decenţa ei, fie pedeapsa pentru desfrânare; căci dacă a fost acuzată pe nedrept poate spera să
aibă parte de copii şi să fie ferită de toate grijile şi temerile legate de sterilitate şi de lipsa
copiilor. Dar dacă este vinovată, atunci burta i se va umfla şi se va îngreuna, iar pântecele o va
durea, pentru că nu a ales să se păstreze neprihănită pentru soţul ei, care s-a căsătorit cu ea
după legile poporului său. (63) Şi legea se foloseşte de aceste dureri sfâşietoare pentru a
preveni orice tulburări în legătură cu căsătoria, căci nici măcar soţilor şi soţiilor care au relaţii
legitime, în conformitate cu legile căsătoriei, nu le permite ca atunci când se ridică din pat să
atingă ceva înainte să se spele şi să facă abluţiuni; ţinându-i departe de desfrânare şi de toate
acuzaţiile referitoare la desfrânare.
XI. (64) Dar dacă cineva este violent cu o văduvă după ce soţul ei a murit sau după ce
a divorţat de el, şi dacă o siluieşte, făptuind un păcat mai mic decât adulterul, cam pe jumătate
de grav faţă de acesta din urmă, nu va fi pedepsit cu moartea, ci va fi condamnat pentru
violenţă, impertinenţă şi lipsă de cumpătare, căci s-a purtat cu infamie, ca şi cum ar fi făcut
ceva vrednic de laudă; iar tribunalul şi judecătorii îi vor da pedeapsa care i se cuvine. (65) Şi
tot aşa, seducţia este similară şi rudă bună cu adulterul, pentru că ambele se trag din aceeaşi
mamă, lipsa de stăpânire. Însă unii din aceia care obişnuiesc să glorifice faptele scandaloase
atribuindu-le nume amăgitoare, spun că aceasta este dragoste, căci se ruşinează să
mărturisească adevărul cu privire la natura faptei. Cu toate acestea, chiar dacă sunt înrudite,
aceste fapte nu sunt întru totul la fel, pentru că seducţia nu afectează mai multe familii, aşa
cum se întâmplă în cazul adulterului, ci se limitează la o singură casă, aceea a fecioarei care a
fost sedusă. (66) Prin urmare, celui care doreşte să se bucure de o fecioară născută liberă
trebuie să îi spunem următoarele: „Om bun, lasă deoparte neruşinarea, nechibzuinţa şi
îndrăzneala, care sunt sursele perfidiei şi lipsei de credinţă, precum şi celelalte sentimente
similare, şi nu arăta, pe faţă sau pe ascuns, că eşti rău, (67) ci dacă într-adevăr nutreşti în
sufletul tău sentimente legitime de iubire pentru fecioară, du-te la părinţii ei, dacă aceştia
trăiesc, sau dacă nu trăiesc du-te la fratele său ori la tutorii ei, ori la cei care o protejează, şi
după ce le-ai dezvăluit sentimentele tale faţă de ea, aşa cum ar trebui să facă un om născut
liber, cere-o în căsătorie şi imploră-i pe aceştia să nu te socotească nevrednic. (68) Căci
nimeni dintre aceia cărora le-a fost încredinţată grija fecioarei nu ar fi atât de josnic încât să se
opună unei rugăminţi onorabile şi perseverente şi mai ales să te refuze, atâta vreme cât vor
vedea că pasiunea ta este sinceră şi că iubirea ta nu este superficială, ci este adâncă şi
adevărată” {4}{Deuteronomul 22:13}. (69) Însă dacă cineva este nebun să respingă şi să
nesocotească toate sugestiile raţiunii, supunându-se pasiunii şi dorinţei ca unor stăpâni,
considerând, cum ar spune unii, că forţa fizică este mai presus de dreptate, şi dacă acest om va
începe să seducă şi să necinstească femei născute libere, tratându-le ca şi cum ar fi nişte
sclave, dedându-se unor fapte războinice pe timp de pace, acesta va trebui adus în faţa
judecătorilor. (70) Iar dacă fecioara care a fost abuzată are tată, acesta va trebui să-l sfătuiască
pe agresor să o ia de nevastă; dar dacă acesta refuză, atunci va trebui să-i dea fecioarei o
zestre pentru cel care-i va fi soţ, cel mai adesea fiind vorba de o sumă mare de bani. Însă dacă
se învoieşte să o ia de nevastă, atunci va trebui să se căsătorească imediat, fără nicio
întârziere, mărturisind pentru a doua oară că îi datorează aceeaşi zestre; şi nu trebuie să i se
dea posibilitatea să amâne sau să tergiverseze încheierea acestei căsătorii; asta din cauza
comportamentului său, pentru ca năpasta care a lovit-o pe fată în privinţa primei ei relaţii cu

687
un bărbat să fie alinată de o căsătorie durabilă, căreia doar moartea îi poate pune capăt. (71)
Însă dacă fecioara este orfană şi nu are tată, atunci să fie întrebată de judecători dacă vrea să
se căsătorească cu acest om; şi fie că este de acord, fie că refuză, va trebui să primească
aceeaşi zestre pe care i-ar fi dat-o şi în cazul în care tatăl său ar mai fi fost în viaţă.
XII. (72) Unii oameni consideră că un concubinaj acceptat reprezintă o formă de
încălcare a legii aflată undeva între seducţie şi adulter, căci cele două părţi încheie un acord
care le permite să trăiască împreună ca soţ şi soţie, dar înainte de încheierea căsătoriei, un alt
bărbat se întâlneşte cu femeia respectivă ori o forţează să întreţină relaţii cu el; însă după
părerea mea, şi aceasta este tot o formă de adulter; căci acordul la care se face referire aici
este echivalent cu o căsătorie, căci în el sunt menţionate numele femeii şi al bărbatului,
precum şi toate celelalte lucruri referitoare la căsătoria lor; (73) de aceea, legea porunceşte ca
ambii să fie ucişi cu pietre în cazul în care consimt să comită adulter, întrucât dacă au făcut
aceeaşi promisiune, atunci şi vina lor trebuie să fie egală dacă au păcătuit la fel; (74) în orice
caz, se întâmplă adesea ca păcatul să fie mai mare sau mai mic, în funcţie de locul unde a fost
săvârşit. Căci, din câte se pare, păcatul este mai mare dacă a fost săvârşit într-o cetate şi mai
mic dacă a a fost comis în afara zidurilor unei cetăţi, adică pe coclauri; căci într-un astfel de
loc nu este nimeni care să o ajute pe fecioară, chiar dacă ea a spus şi a făcut tot ce i-a stat în
putinţă ca să-şi păstreze fecioria neîntinată; dar într-o cetate sunt săli de consiliu, curţi de
justiţie, mari adunări de generali, de edili, de stăpâni ai pieţelor şi de alţi dregători; şi în plus,
mai sunt şi oameni; (75) căci în sufletul oricărui om, chiar dacă este un cetăţean obişnuit,
există un sentiment ostil nedreptăţii, care atunci când este stârnit îl face pe acela care-l
nutreşte să devină un apărător spontan şi voluntar al persoanei căreia i se face o nedreptate.
XIII. (76) Prin urmare, justiţia îl urmăreşte peste tot pe cel ce a comis o astfe de
agresiune, aşa că nimeni nu îl poate apăra de consecinţele violenţei sale şi ale încălcării legii;
însă, după cum am spus şi anterior, în primul caz fecioara va fi înţeleasă şi iertată, dar în cel
de-al doilea caz va fi la rândul ei pedepsită. (77) Şi în legătură cu ea, judecătorul trebuie mai
întâi să cerceteze chestiunea cu multă atenţie, având grijă să nu aibă în vedere doar locul; căci
este posibil ca o femeie să fie siluită împotriva voinţei ei chiar în mijlocul cetăţii; pe de altă
parte, chiar şi în afara cetăţii femeia poate să accepte de bunăvoie o relaţie interzisă. De aceea,
legea care o apără pe fecioara siluită în pustietate, spune, „pentru că fecioara va fi strigat, dar
n-a fost cine s-o ajute” {5}{Deuteronomul 22:27}; aşa că dacă nici nu a strigat şi nici nu a
opus rezistenţă, ci a cedat de bunăvoie în faţa violatorului, aceasta trebuie găsită vinovată,
căci s-a folosit de argumentul locului ca scuză sofistică pentru a da impresia că a fost violată.
(78) Dar chiar şi într-o cetate, ce şanse au eforturile unei fecioare care vrea să facă totul ca să-
şi păstreze reputaţia dacă puterea omului care o agresează este prea mare pentru ea? Căci cum
ar putea s-o ajute cei ce locuiesc în aceeaşi casă, dacă acesta o leagă cu funii sau îi bagă un
căluş în gură, ca să nu poată rosti niciun cuvânt? Pentru că într-o anumită privinţă, deşi femeia
trăieşte în cetate, ea este de fapt pe coclauri, întrucât este lipsită de orice protecţie; însă dacă
ar fi pe coclauri, dar se lasă pradă de bunăvoie violatorului, nu este cu nimic diferită de o
femeie aflată în cetate.
XIV. (79) De asemenea, există unii bărbaţi nestatornici în relaţia cu o femeie, căci în
acelaşi timp o urăsc şi sunt nebuni după ea, trecând uşor de la o stare la alta, lăsându-se pradă
impulsului de moment, oricare ar fi el; şi se lasă fără nicio reţinere în voia acelor pasiuni pe
care ar trebui să şi le înfrâneze, de aceea, ca nişte oameni orbi şi lipsiţi de judecată, se
împiedică de toate trupurile şi de toate lucrurile, răvăşind şi tulburând totul în graba şi
impetuozitatea lor, având parte de suferinţe la fel de mari ca şi acelea pe care le provoacă;
(80) referitor la aceşti oameni s-a dat următoarea lege. Când cei care se căsătoresc cu fecioare,
aşa cum prevede legea {6}{Deuteronomul 22:13}, şi care au săvârşit jertfele necesare şi au
sărbătorit căsătoria, dar care ulterior nu-şi mai iubesc soţiile, ci le tratează cu obrăznicie,
comportându-se cu nişte femei născute libere ca şi cum ar fi curtezane; ei bine, când aceştia

688
vor să divorţeze şi caută un motiv pentru asta, atunci încep să le aducă acuzaţii false, iar în
lipsa unor dovezi clare care să le susţină acuzaţiile vin şi spun că au fost amăgiţi că s-au
căsătorit cu nişte fecioare, pentru că prima dată când au avut relaţii cu ele au constatat că
lucrurile nu stau aşa. Când aceşti oameni, zic, aduc asemenea acuzaţii, toţi bătrânii trebuie să
se adune ca să ia o hotărâre; de asemenea, trebuie să vină şi părinţii femeii acuzate, ca să se
apere de acest pericol comun. (81) Căci într-o astfel de situaţie, nu doar fiicele lor sunt în
pericol, fiind în joc reputaţia lor că nu s-au păstrat caste, ci şi tutorii acestora, nu doar din
pricina faptului că nu au avut grijă de ele până când au ajuns la vârsta căsătoriei, ci şi pentru
că au dat de soţii nişte femei pângărite de alţii ca şi cum ar fi fost fecioare, înşelându-i pe
aceia care le-au luat de neveste. (82) Iar dacă dreptatea este de partea lor, atunci judecătorii
vor trebui să stabilească o amendă în bani pentru cei care au născocit acuzaţii false, aplicându-
le şi o pedeapsă corporală; dar cel mai neplăcut este faptul că se vor pronunţa în favoarea
menţinerii căsătoriei, asta în cazul în care soţiile vor mai fi de acord să convieţuiască cu soţii
lor; pentru că legea le permite să rămână cu ei sau să îi abandoneze, dar soţii, din pricina
acuzaţiilor false pe care le-au adus, nu au la dispoziţie nicio opţiune.
LEGEA REFERITOARE LA UCIGAŞI
XV. (83) Termenul de ucigaş se referă la cel ce omoară un om; o astfel de faptă este
un adevărat sacrilegiu, şi chiar cel mai mare dintre toate sacrilegiile, pentru că dintre toate
posesiunile şi averile sacre ale întregii lumi, nimic nu este mai sfânt şi mai dumnezeiesc decât
omul, această copie minunată a unui model minunat, această reprezentare admirabilă a unei
idei raţionale arhetipale. (84) Prin urmare, fără niciun fel de ezitare, ucigaşul sau asasinul
trebuie considerat a fi o persoană de o răutate înfiorătoare, care comite cea mai mare atrocitate
şi impietate, de aceea el trebuie condamnat la moarte, întrucât a făcut lucruri ce nu pot fi
iertate niciodată, căci, cu toate că merită să moară de zece mii de ori, scapă doar cu o singură
moarte, deoarece drumul spre moarte este uşor şi nu permite prelungirea vieţii, ca omul acesta
să poată îndura mai multe pedepse; însă nu este nimic rău în faptul că va suferi acelaşi
tratament pe care şi el l-a aplicat altora. (85) Totuşi, cum ar putea fi vorba de acelaşi tratament
dacă momentul este altul, modul de înfăptuire este altul, intenţia este alta, iar persoana este
diferită? Oare nu se manifestă mai întâi actul de violenţă, pe când apărarea sau răzbunarea vin
mai pe urmă? Şi nu este oare ucigaşul cel mai nelegiuit dintre oameni, în timp ce pedeapsa
este cea mai legitimă? Şi tot aşa, cel care a ucis un om şi-a satisfăcut dorinţa pe care o nutrea
în momentul omorului; dar cel care a fost ucis, întrucât este scos din scenă, nici nu-şi mai
poate ataca agresorul ca să se răzbune, nici nu se poate bucura de revanşă. Mai mult decât
atât, primul a fost capabil să-şi pună în practică planurile cu propriile mâini; însă celălalt nu
va putea obţine niciodată pedepsirea acestuia, decât dacă va fi apărat de rudele sale sau de
prietenii săi, căci aceştia simt milă faţă de el din caza nenorocirii care l-a lovit. (86) Aşadar,
dacă cineva loveşte cu sabia pe altcineva cu gândul să-l ucidă, chiar dacă nu-l ucide, se va
face vinovat de omor, pentru că intenţia sa a fost să ucidă, cu toate că rezultatul nu s-a
conformat dorinţei sale. De asemenea, aceeaşi pedeapsă trebuie aplicată şi celui care, prin
viclenie şi maşinaţii puse la cale în prealabil (căci nu îndrăzneşte să se comporte într-un mod
curajos şi să stea faţă în faţă cu duşmanul său, atacându-l deschis), complotează cu perfidie şi
pune la cale omorul; pentru că un astfel de om merită să primească pedeapsa aplicată
ucigaşilor, căci chiar dacă nu a făptuit omorul cu mâinile sale, l-a făptuit cu sufletul; (87)
deoarece, în opinia mea, trebuie priviţi ca duşmani nu doar aceia care luptă împotriva noastră
pe mare sau pe uscat, ci şi aceia care se pregătesc pentru orice fel de război, care ridică
berbeci şi maşini de luptă împotriva porturilor şi zidurilor noastre; şi aşa cum îi tratăm pe
aceştia, deşi încă nu au început bătălia, la fel trebuie să îi tratăm şi pe ucigaşi, nu doar pe aceia
care făptuiesc omorul, ci şi pe cei care se pregătesc să ucidă, pe faţă sau pe ascuns, chiar dacă
în cele din urmă dau greş în acţiunile lor. (88) Iar dacă de teamă sau din îndrăzneală, două
sentimente contrare, dar condamnabile amândouă, se aventurează să fugă la templu ca să se

689
refugieze acolo, va trebui să îi împiedicăm să facă asta, atât cât ne stă în putinţă; însă dacă
aceştia o iau înaintea noastră şi reuşesc să intre, atunci va trebui să-i scoatem afară şi să-i
pregătim pentru execuţie, confirmând principiul care afirmă că templul nu oferă adăpost
oamenilor lipsiţi de pietate; căci orice om care comite fapte reprobabile este duşmanul lui
Dumnezeu; iar ucigaşii comit într-adevăr asemenea fapte, pentru că cei ucişi au avut parte de
o nenorocire ce nu poate fi îndepărtată. (89) Căci nu este posibil ca cei care nu au făcut nimic
rău să nu poată intra în templu până când nu se spală, nu sunt stropiţi şi nu s-au purificat aşa
cum se cuvine, iar cei vinovaţi de crime odioase, pe care trecerea timpului nu le va şterge, să
se apropie şi să stea pe locurile sfinte; pentru că ce om cumsecade, care respectă lucrurile
sfinte, ar putea să-i primească la el în casă?
XVI. (90) Prin urmare, deoarece au îngrămădit nelegiuire peste nelegiuire, comiţând
un omor însoţit de anarhie şi lipsă de pietate, aceştia trebuie târâţi afară din templu pentru a-şi
primi pedeapsa, deoarece, după cum am mai spus, au comis fapte pentru care merită să moară
nu o dată, ci de zece mii de ori; pentru că dacă templul ar deveni locuinţa ucigaşului, nu va
mai fi frecventat de rudele şi prietenii celui ucis, întrucât aceştia nu ar putea să stea niciodată
în acelaşi loc cu persoana respectivă. Însă ar fi absurd ca de dragul unui om, care este cel mai
nelegiuit dintre toţi, foarte multe persoane pe care acesta le-a vătămat să fie excluse din
templu; căci aceşti oameni nu numai că nu au făcut nimic rău, ci chiar au avut de suferit de pe
urma faptelor sale. (91) Şi poate că într-adevăr, legiuitorul, văzând departe în viitor cu
raţiunea sa pătrunzătoare, a vrut ca prin aceste porunci să prevină orice vărsare de sânge în
interiorul templului; pentru că acolo vor intra prietenii celui ucis, care datorită supărării, un
sentiment imposbil de controlat, şi datorită entuziasmului şi furiei care au pus stăpânire pe ei,
vor dori să îl omoare pe ucigaş cu propriile lor mâini; însă în felul acesta ar da dovadă de o
mare lipsă de pietate şi ar săvârşi un sacrilegiu de neiertat; pentru că sângele jertfelor se va
amesteca cu sângele ucigaşilor, iar ceea ce a fost consacrat lui Dumnezeu se va amesteca cu
ceea ce este pângărit. Iată de ce Moise porunceşte ca ucigaşul să fie scos afară chiar şi din
altar.
XVII. (92) Este posibil, însă, ca unii oameni care au ucis cu sabia, cu suliţa, cu săgeţi,
cu bâte, cu pietre sau cu alte lucruri de felul acesta, să nu fi acţionat cu premeditare şi să nu fi
plănuit dinainte aceste fapte în inimile lor, ci să fi acţionat sub impulsul momentului, cedând
în faţa unei pasiuni mai puternice decât raţiunea, şi ajungând să comită omor; aşa încât este
vorba de o jumătate de crimă, întrucât mintea lor nu a fost ocupată vreme îndelungată cu
această fărădelege. (93) Dar mai sunt şi alţii, de o răutate deosebită, oameni cu minţi murdare
şi cu mâni necurate, care, fiind vrăjitori sau ocupându-se cu prepararea otrăvurilor, îşi dedică
timpul liber şi singurătatea pentru a pune la cale atacuri împotriva altora, aşa încât născocesc
tot felul de metode şi de mijloace prin care să abată nenorociri asupra vecinilor lor. (94) Motiv
pentru care Moise porunceşte ca vrăjitorii şi cei ce se folosesc de otrăvuri să nu fie lăsaţi să
trăiască nici măcar o zi, nici măcar o oră, ci să fie ucişi pe loc, fără niciun fel de amânare a
pedepsei. Căci ne putem apăra de cei ce ne atacă pe faţă şi în mod deschis; dar este greu să
luăm măsuri împotriva celor care complotează pe ascuns şi care-şi disimulează atacurile prin
folosirea tainică a otrăvurilor. (95) Aşa că este necesar să le anticipăm intenţiile şi să-i facem
să aibă parte de moartea pe care doresc să o aducă altora prin mijloacele lor. De asemenea, cel
care ucide pe faţă cu sabia sau cu vreo altă armă poate omorî la un moment dat doar câţiva
oameni; însă cel care pune otravă în mâncare poate distruge pe loc o mulţime de persoane
care nu au habar de perfidia lui. (96) Aşa se face că de-a lungul timpului mulţi oameni care s-
au adunat la un loc cu bunăvoinţă pentru a mânca aceeaşi sare şi pentru a şedea la aceeaşi
masă au suferit într-un asemenea moment de armonie nişte lucruri nepotrivite cu o astfel de
împrejurare, căci au fost ucişi pe dată, şi în loc să se ospăteze au simţit gustul morţii. De
aceea, se cuvine ca şi cel mai milostiv, mai blând şi mai cumpătat dintre oameni să fie de
acord cu moartea acestor persoane, care nu sunt cu nimic diferite de ucigaşii care iau viaţa cu

690
propriile lor mâini; şi să fie convins că va da dovadă de sfinţenie dacă nu-i va lăsa pe alţii să îi
pedepsească, ci îi va pedepsi el însuşi. (97) Pentru că este o faptă teribilă ca cineva să pună la
cale moartea altuia prin intermediul hranei care este menită să susţină viaţa, şi să provoace o
asemenea transformare, încât ceea ce este hrănitor să devină nociv; pentru că cei ce mănâncă
şi beau mânaţi de necesităţile fireşti nu se gândesc la nimic rău, ci mănâncă alimentele
otrăvitoare ca şi cum ar fi sănătoase. (98) Şi de aceeaşi pedeapsă trebuie să aibă parte şi aceia
care nu folosesc otrăvuri mortale, dar care totuşi folosesc substanţe ce sunt răspunzătoare
pentru declanşarea unor boli de lungă durată; pentru că uneori, moartea este un rău mai mic
decât boala, mai ales când aceasta din urmă durează mult timp şi nu se îndreaptă spre un
sfârşit favorabil. Căci bolile provocate de otrăvuri sunt greu de vindecat, fiind de cele mai
multe ori incurabile. (99) Mai mult decât atât, oamenii care au avut de suferit de pe urma unor
astfel de intrigi au de multe ori mai puţine probleme cu trupul şi mai multe cu mintea; pentru
că suferă adesea de delir şi nebunie, de o agitaţie insuportabilă, din care cauză mintea, cea mai
mare binecuvântare pe care Dumnezeu a revărsat-o asupra omenirii, este afectată în toate
privinţele, neputându-se linişti sau vindeca, aşa încât este total îndepărtată de la locul ei şi
alungată, ca să spunem aşa, în timp ce în trup rămâne doar partea inferioară a sufletului, şi
anume latura sa iraţională, din care se împărtăşesc şi animalele, căci persoana este lipsită de
raţiune, care este partea cea mai bună a sufletului, transformându-se astfel într-o fiară, chiar
dacă forma umană continuă să persiste.
XVIII. (100) Ei bine, adevărata magie, care este o ştiinţă a discernământului, ne dă
posiblitatea să contemplăm cărţile naturii cu mai multă claritate decât în mod obişnuit, ceea ce
ne arată că este o ramură onorabilă şi dezirabilă a cunoaşterii; de aceea, ea este studiată nu
numai de oamenii obişnuiţi, ci şi de regi, şi chiar de regii cei mai mari, mai ales de monarhii
perşi, într-o asemenea măsură încât se spune că niciun om nu poate urca pe tron dacă nu a fost
iniţiat în prealabil în misterele magilor. (101) Însă o ramură a acestei ştiinţe a fost pervertită,
de aceea am putea s-o numim mai degrabă impostură plină de ticăloşie, şi ea este practicată de
vraci, de şarlatani şi de bufoni, precum şi de femei josnice şi de sclavi netrebnici, care pretind
că pot face apel la tot felul de incantaţii şi purificări, promiţând că prin vrăji şi descântece îi
pot influenţa pe aceia asupra cărora acţionează, astfel încât pe cei care iubesc să îi facă să
urască, iar pe cei care urăsc să îi facă să simtă o mare afecţiune; în felul acesta, ei îi amăgesc
pe oamenii creduli şi inocenţi, dobândind o mare influenţă asupra lor, până când îi vor face să
aibă parte de cele mai mari nenorociri, să fie părăsiţi de prieteni şi rude şi să fie distruşi rapid
şi fără niciun zgomot. (102) Şi îmi imaginez că acesta este motivul pentru care legiuitorul,
luând în considerare toate aceste chestiuni, nu a permis amânarea pedepselor cuvenite celor
care otrăvesc, şi nu a fost de acord ca acestea să fie puse în practică cu o altă ocazie, ci a
poruncit ca aceşti oameni să fie pedepsiţi pe loc; căci orice întârziere îi va determina pe cei
vinovaţi să folosească timpul care le-a rămas pentru a comite şi alte ticăloşii, întrucât sunt
deja condamnaţi la moarte, pe când toţi aceia care sunt deja suspicioşi şi temători pentru viaţa
lor vor considera că atâta timp cât duşmanii lor sunt în viaţă ei sunt în pericol să moară. (103)
Prin urmare, aşa cum atunci când vedem şerpi sau alte animale veninoase le omorâm imediat,
fără nicio întârziere, înainte să ne poată muşca sau să ne rănească ori să ne atace, având grijă
să nu ne expunem vreunei vătămări, întrucât cunoaştem consecinţele; tot aşa se cuvine să îi
pedepsim imediat şi pe acei oameni, care cu toate că au primit o fire blândă din izvorul
raţiunii, care este cauza existenţei întregii societăţi, s-au transformat de bunăvoie în nişte fiare
sălbatice, imposibil de domesticit, pentru care cea mai mare plăcere este aceea de a răni cât
mai mulţi oameni.
XIX. (104) Pentru moment, cele spuse cu privire la magicieni şi la cei ce folosesc
otrăvuri sunt suficiente. În plus, mai trebuie să ţinem cont de un lucru, şi anume că foarte
adesea apar situaţii neaşteptate când o persoană ucide un om fără a se fi pregătit pentru o
astfel de faptă, ci pentru că a fost cuprinsă brusc de furie, care este un sentiment teribil şi

691
intolerabil, care răneşte mai mult decât orice alt sentiment, atât pe cel care-l experimentează,
cât şi pe cel asupra căruia se revarsă; (105) căci, uneori, un om care vine la piaţă cu treburi
importante se întâlneşte cu o persoană care se grăbeşte să îl acuze sau care încearcă să îl
agreseze sau care începe să-i caute pricină şi să îl atragă într-o dispută, aşa încât, pentru a
scăpa mai grabnic de ea, fie o loveşte cu pumnii, fie o doboară cu o piatră. (106) Iar dacă rana
pe care i-o provoacă este mortală, aşa încât persoana respectivă îşi dă duhul pe dată, atunci şi
cel care a lovit-o trebuie să moară, ca să aibă parte de aceeaşi soartă pe care a avut-o şi
aceasta. Însă dacă cel lovit nu moare imediat ce a primit lovitura, ci suferă o vătămare care îl
face să cadă la pat, iar dacă fiind bine îngrijit se însănătoşeşte, chiar dacă nu poate merge bine
pe picioarele sale, ci are nevoie de un băţ sau de cineva pe care să se sprijine, în acest caz
omul care l-a lovit va plăti un preţ dublu, pe de-o parte ca ispăşire pentru vătămarea pe care a
provocat-o, iar pe de altă parte pentru a acoperi cheltuielile de vindecare. (107) Şi odată ce a
achitat preţul va fi scutit de pedeapsa cu moartea, chiar dacă omul care a primit lovitura va
muri ulterior; căci este posibil să nu fi murit din cauza loviturii, pentru că s-a refăcut suficient
de mult ca să meargă, ci a murit din cu totul alte cauze, care îi ucid adesea pe neaşteptate şi pe
cei mai viguroşi la trup. (108) Însă dacă cineva are o dispută cu o femeie însărcinată şi o
loveşte în pântece, iar aceasta pierde sarcina, dacă copilul pe care l-a zămislit în interiorul ei
nu este format pe de-a-ntregul, atunci persoana respectivă va trebui să plătească o amendă,
atât pentru agresiunea comisă, cât şi pentru faptul că a împiedicat natura să aducă la viaţă acea
creatură minunată, care este fiinţa umană. Dar dacă copilul pe care l-a zămislit a căpătat deja
o formă completă {7}{Exodul 21:22}, dobândind toate calităţile sale distinctive, atunci acel
om va trebui să moară; (109) pentru că acea creatură pe care a ucis-o reprezintă un om care se
afla încă în atelierul naturii, întrucât aceasta, a considerat că nu este timpul potrivit ca să-l
aducă la lumină, ci l-a ţinut aşa cum sculptorul îşi ţine statuia în atelier, cu toate că este
pregătită să fie scoasă afară şi să fie trimisă în lume.
XX. (110) Şi datorită acestei porunci mai stabileşte şi un alt lucru de mare importanţă,
şi anume acela că este interzisă abandonarea pruncilor, căci această ticăloşie este frecventă în
rândul celorlalte popoare, care sunt lipsite de omenie; (111) pentru că trebuie să ai grijă de
ceea ce încă nu a ieşit la lumină, întrucât acest proces durează o perioadă îndelungată, de acea
este necesar să veghezi ca nu cumva să aibă de suferit de pe urma persoanelor intrigante; şi cu
atât mai mult trebuie să te îngrijeşti de copilul care s-a născut şi care a fost trimis, ca să
spunem aşa, în tărâmul atribuit omenirii, pentru a se împărtăşi din acele bunătăţi ale naturii pe
care aceasta ni le trimite prin intermediul pământului, al apei, al aerului şi al cerului. Căci ea
dă oamenilor vederea corpurilor cereşti, precum şi puterea şi autoritatea supremă asupra
tuturor lucrurilor de pe pământ; pune în faţa simţurilor externe o mulţime de lucruri şi prin
intermediul simţurilor, care sunt asemenea unor paznici, prezintă minţii, ca şi cum ar fi vorba
de un mare rege, toate lucrurile pe care pot să le perceapă; şi în afară de acestea, îi mai arată şi
toate lucrurile ce pot fi desluşite doar prin intermediul raţiunii. (112) În consecinţă, acei
părinţi care îşi lipsesc copiii de toate aceste binecuvântări, negându-le dreptul la ele încă din
momentul naşterii, trebuie să ştie că în felul acesta încalcă legile naturii şi se fac vinovaţi de
fărădelegile cele mai mari, căci se dedau plăcerii, îşi urăsc semenii, ucid şi, lucrul cel mai rău
dintre toate, îşi omoară pruncii; (113) căci oamenii care iubesc plăcerea, atunci când au relaţii
cu femei, nu vor să aibă copii şi să contribuie la perpetuarea speciei, ci asemenea vierilor şi
berbecilor ei caută doar plăcerea care rezultă dintr-o astfel de legătură. Aşa că cine sunt aceia
care-şi urăsc cel mai mult specia dacă nu acei oameni care sunt duşmanii înverşunaţi şi
neîndurători ai propriilor lor copii? Asta dacă nu cumva cineva este atât de nesăbuit încât să
creadă că oamenii respectivi pot avea sentimente omeneşti faţă de persoane străine atâta
vreme cât se poartă într-o manieră atât de barbară cu cei cu care au legături de sânge. (114) Iar
crimele şi pruncuciderile pe care le făptuiesc sunt dovezi de netăgăduit, căci unii îşi omoară
copiii cu propriile lor mâini, înăbuşindu-le prima suflare şi sufocându-i complet, dând dovadă

692
de o cruzime teribilă; alţii îi aruncă pe fundul râului sau în adâncul mării, după ce în prealabil
le-au legat o greutate de gât, ca să îi facă se să scufunde mai repede. (115) De asemenea, alţii
îi duc într-un loc pustiu şi îi lasă acolo, după cum ei însuşi susţin, în speranţa că vor fi salvaţi
de cineva, deşi în felul acesta le sporesc suferinţa; pentru că există multe animale care
mănâncă carne de om, şi nu este nimeni care să le ţină la distanţă, aşa că acestea îi atacă şi au
parte de un ospăţ delicios, pentru că cei care mai mult decât oricine altcineva ar fi trebuit să-i
protejeze şi să-i salveze, adică tatăl lor şi mama lor, i-au abandonat. Iar păsările carnivore,
atunci când nu sunt primele care îi descoperă, coboară şi ling rămăşiţele trupurilor lor; căci
dacă îi descoperă primele, atunci se luptă cu animalele de pe pământ pentru întregul cadavru.
(116) Iar dacă cineva care trece pe drum ar fi mişcat de un sentiment de milă şi compasiune şi
ar încerca să îi ajute pe copiii abandonaţi, în aşa fel încât să îi ridice şi să le dea de mâncare, şi
să le acorde toată atenţia necesară, ce am putea să spunem despre o asemenea faptă de
omenie? Oare nu am considera că este vorba de o condamnare făţişă a adevăraţilor părinţi,
dacă cei ce nu sunt înrudiţi cu copiii le arată o grijă părintească, în timp ce părinţii lor nu
manifestă nici măcar bunătatea unor străini? (117) Prin urmare, atunci când îi condamnă la
moarte, aşa cum am spus anterior, pe cei care au provocat naşterea prematură a unei femei al
cărei copil încă nu se formase complet, Moise interzice în mod tacit şi absolut abandonarea
copiilor. Şi totuşi, cei care au cercetat secretele filozofiei naturale spun că copiii care se află
încă în pântece reprezintă o parte a mamelor lor; şi cel mai onorabil dintre medicii care au
studiat formarea omului, şi care a cercetat cu atenţie atât ceea ce se vede, cât şi ceea ce se află
ascuns cu mare grijă, făcând apel la ştiinţa anatomiei, le dă acestora dreptate, spunând că
nimic nu trebuie trecut cu vederea din ignoranţă, ca nu cumva în felul acesta să avem parte de
necazuri serioase. (118) Însă la naştere, copilul se separă de organismul care l-a zămislit şi
devine liber, transformându-se într-o creatură cu adevărat vie, nelipsindu-i nimic din ceea ce
contribuie la desăvârşirea fiinţei umane, aşa încât, fără nicio îndoială, cel care ucide un prunc
se face vinovat de pruncucidere, iar legea dezaprobă o asemenea faptă; căci ea nu este
interesată de vârstă, ci de faptul că prevederile sale au fost încălcate. (119) Pentru că dacă ar
trebui să ţină seama de vârstă, atunci cred că pe bună dreptate ar trebui să manifeste o
indignare şi mai mare vizavi de cei care ucid copii nou născuţi. Căci atunci când sunt ucişi
oameni maturi pot exista zece mii de scuze posibile care să justifice agresiunea sau cearta; dar
în cazul pruncilor care abia au venit pe lume şi care abia au văzut lumina zilei, nici măcar cel
mai mare mincinos nu poate inventa acuzaţii împotriva lor, întrucât aceştia sunt incapabili să
atace pe cineva. Motiv pentru care cei care pun la cale uciderea pruncilor trebuie priviţi nişte
oameni nemiloşi şi haini, fapt pentru care legea sacră îi detestă pe aceşti criminali şi îi
consideră vrednici să moară.
XXI. (120) Legea sacră spune că omul care a fost ucis fără nicio intenţie din partea
agresorului a fost dat în mâinile ucigaşului său de către Dumnezeu {8}{Exodul 21:13};
urmărind în felul acesta să îl scuze pe cel care a ucis, deoarece a omorât o persoană care s-a
făcut vinovată. (121) Căci Dumnezeul cel milostiv şi iertător nu poate fi supectat că a fost de
acord cu moartea unei persoane inocente; însă cel care reuşeşte să scape într-un mod ingenios
de judecata tribunalului omenesc datorită şireteniei şi precauţiilor sale va fi condamnat atunci
când va fi adus în faţa tribunalului invizibil al naturii, singurul care poate discerne purul
adevăr dincolo de toate artificiile şi argumentele sofistice care vor să îl ţină în întuneric. Căci
o astfel de investigaţie nu are nevoie de niciun argument, întrucât ea dă la iveală toate
şiretlicurile şi intenţiile, aducând la lumină cele mai tainice gânduri; şi, într-o anumită
privinţă, el nu consideră că cel care a ucis pe cineva trebuie pedepsit, întrucât un astfel de om
a păcătuit doar pentru a fi slujitorul judecăţii divine, însă a atras totuşi asupra sa o uşoară
întinare, care din fericire poate fi iertată. (122) Căci Dumnezeu îi pedepseşte pe cei care au
făptuit crime teribile şi impardonabile prin intermediul celor care comit păcate mai mici şi
mai uşor de iertat; dar nu pentru că susţine acţiunile lor, ci pentru că se foloseşte de ei ca de

693
nişte instrumente prin care să poată aplica pedepsele cuvenite, astfel încât cei care duc o viaţă
neprihănită şi care sunt coborâtori din părinţi virtuoşi să nu fie împovăraţi de comiterea unui
omor, chiar dacă persoana respectivă merită această pedepsă cu prisosinţă. (123) Prin urmare,
legea stabileşte că cel care a ucis un om trebuie izgonit, însă nu oriunde şi nu pentru
totdeauna; şi pentru asta a desemnat şase cetăţi {9}{Numeri 35:6}, ce reprezintă a patra parte
din moştenirea primită de întregul trib (n.t. tribul leviţilor), ca în ele să-şi găsească refugiu cei
acuzaţi de omucidere; şi datorită rolului pe care îl joacă, acestea au fost numite cetăţi de
scăpare. Şi a stabilit că exilaţii se pot întoarce la casele lor abia după moartea Marelui Preot.
XXII. (124) Motivul pentru care s-a dat prima poruncă a fost acesta. Tribul la care am
făcut referire a primit aceste cetăţi ca răsplată pentru un măcel just şi sfânt, care trebuie privit
ca cel mai renumit şi mai însemnat eveniment dintre toate care au avut loc vreodată. (125)
Pentru că atunci când profetul a fost chemat pe muntele cel mai înalt şi mai sacru din acel
ţinut, pentru a i se da învăţătura referitoare la chestiunile de ordin general care stau la baza
tuturor legilor specifice {10}{Exodul 32:1}, acei oameni care nu aveau nicidecum un caracter
paşnic au umplut locul cu toate nenorocirile care se nasc din anarhie, încoronându-şi
fărădelegile cu o lipsă de pietate făţişă şi ridiculizând toate acele lecţii frumoase şi minunate
referitoare la slava cuvenită singurului Dumnezeu viu şi adevărat; căci şi-au făurit un viţel de
aur, o imitaţie a vanităţii egiptene, şi i-au închinat jertfe şi sărbători lipsite de sfinţenie, au
dansat dansuri profane şi lipsite de pietate, iar în loc de bocete i-au cântat cântece şi imnuri;
(126) aşa că tribul menţionat anterior, fiind teribil de indignat de această abandonare bruscă a
fostelor tradiţii, şi având o predispoziţie naturală spre respingerea oricăror fărădelegi, a fost
cuprins de râvnă, dar şi de furie şi de un entuziasm divin, aşa că s-au înarmat şi, ca la un
semnal, au tăbărât plini de dispreţ asupra acelor oameni, care erau beţi nu doar din pricina
vinului, ci şi a lipsei de pietate; şi i-au lovit mai întâi pe cei ce le erau rude apropiate şi
prieteni dragi, considerând că rude şi prieteni le sunt doar aceia care îl iubesc pe Dumnezeu.
Şi în acea zi, în doar câteva ore, au fost ucişi douăzeci şi patru de mii de oameni; iar
nenorocirea care s-a abătut asupra lor a reprezentat un avertisment pentru toţi aceia care altfel
s-ar fi alăturat acelor fărădelegi, dar care în aceste condiţii s-au temut că vor avea parte de
aceeaşi soartă. (127) Şi pentru că aceşti oameni au acţionat spontan, din proprie iniţiativă,
apărând cauza pietăţii şi a sfintei veneraţii faţă de Dumnezeul cel unic şi viu, expunându-se
unui mare pericol din partea celor cu care se luptau, Tatăl universului a încuviinţat faptele lor
şi a spus că cei care i-au ucis pe acei oameni sunt neprihăniţi şi scutiţi de orice blestem şi de
orice întinare, iar ca recompensă pentru curajul lor le-a dat instiuţia preoţiei.
XXIII. (128) Prin urmare, legiuitorul porunceşte ca omul care a comis un omor
neintenţionat să fugă într-una din cetăţile pe care acest trib le-a primit ca moştenire, pentru ca
în felul acesta să îl aline şi să îl înveţe să nu se teamă pentru siguranţa sa; şi în acelaşi timp, la
adăpostul acelui loc, să îşi aducă aminte şi să creadă că în anumite ocazii cel care a ucis o
persoană nu numai că este iertat, dar va avea şi parte de onoruri deosebite şi de o fericire fără
margini. Iar dacă cei care au ucis cu bună ştiinţă sunt slăviţi în felul acesta, cât de mare
trebuie să fie toleranţa pentru cei care au făcut un astfel de lucru în mod involuntar; căci chiar
dacă nu li s-ar acorda niciun fel de onoruri, cel puţin nu vor fi condamnaţi la moarte ca
modalitate de răzbunare. Prin aceste porunci legiuitorul sugerează că nu toate tipurile de
omoruri sunt condamnabile, ci doar acelea care se combină cu nedreptatea; însă unele care fac
parte din cealaltă categorie sunt chiar lăudabile, pentru că sunt comise dintr-o dorinţă
arzătoare de a apăra virtutea; şi orice faptă lipsită de intenţie este mai puţin condamnabilă.
(129) Aşadar, am spus suficiente lucruri despre prima cauză; iar acum va trebui să o explicăm
pe cea de-a doua. Legea consideră că se cuvine să îl apere pe omul care şi-a ucis semenul fără
intenţie, pentru că ştie că nu a dorit să facă asta şi de aceea nu este vinovat, însă mâinile sale
au slujit adevărului care guvernează toate treburile omeneşti. Însă rudele cele mai apropiate
ale omului ucis sunt pline de ostilitate şi vor să îl omoare, pentru că din compasiune şi din

694
durere pentru cel mort acestea vor să se răzbune; căci în furia lor iraţională nu mai ţin cont
nici de adevăr, nici de justiţia naturii. (130) Prin urmare, legea interzice omului care a ucis în
felul acesta să fugă la templu, întrucât nu este încă purificat; dar nici nu poate să fugă într-un
loc neglijat şi obscur, ca să nu fie dispreţuit şi dat pe mâna duşmanilor săi, căci este lipsit de
orice apărare; ci el trebuie să fugă în cetatea sacră, aflată la hotarul dintre tărâmul sfânt şi cel
profan, care este un fel de al doilea templu; căci cetăţile celor dedicaţi preoţiei merită mai
mult respect decât celelalte, în aceeaşi măsură în care, în opinia mea, locuitorii acestora sunt
mai respectabili decât cei al altor cetăţi; pentru că intenţia legiuitorului este ca privilegiul
cetăţii să se extindă şi asupra fugarilor, astfel încât să le ofere o siguranţă deplină. (131) Mai
mult decât atât, după cum am mai spus, el a stabilit şi momentul întoarcerii lor, care
corespunde cu moartea Marelui Preot, dintr-un motiv bine întemeiat {11}{Numeri 35:25}.
Căci aşa cum rudele celui ucis în mod perfid aşteaptă să se răzbune pe cel care a comis
omorul, ca astfel să facă dreptate; tot aşa şi Marele Preot este ruda cea mai apropiată a
întregului popor; întrucât el guvernează şi face dreptate tuturor în conformitate cu legile,
rugându-se zilnic şi aducând jertfe din partea poporului, cerând ca toţi oamenii să fie
binecuvântaţi ca şi cum i-ar fi fraţi, părinţi şi copii, astfel încât toate generaţiile şi toate
comunităţile neamului să devină un singur trup şi să fie uniţi în cadrul aceleiaşi societăţi, o
societate dedicată păcii şi supunerii faţă de lege. (132) Aşa că cel care a ucis un om în mod
neintenţionat trebuie să se teamă de acesta, întrucât el este apărătorul cauzei celor care au fost
ucişi, de aceea va trebui să rămână închis în cetatea în care a fugit ca să se adăpostească; iar
dacă ţine la siguranţa sa şi dacă vrea să îşi ferească viaţa de orice pericol, va trebui să nu se
mai aventureze să iasă în afara zidurilor. (133) Prin urmare, când legea spune că fugarul nu
trebuie să se întoarcă înainte de moartea Marelui Preot, ea spune ceva de genul acesta: Până la
moartea Marelui Preot, care este ruda comună a tuturor oamenilor, căci datoria lui este aceea
de a decide în privinţa lucrurilor care îi afectează atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi.
XXIV. (134) Aceasta este explicaţia care trebuie să ajungă la urechile celor tineri. Însă
mai este şi o altă explicaţie, mai potrivită pentru cei mai în vârstă, care se poate întipări în
felul lor de a fi. Este vorba de faptul că persoanele individuale trebuie să se abţină de la
săvârşirea unor păcate voluntare, iar unii cred că din această categorie fac parte şi preoţii; însă
doar Marele Preot trebuie să fie pur în ambele privinţe, adică să nu comită nici păcate
voluntare, nici involuntare; (135) căci el trebuie să se ferească să atingă ceea ce este impur,
indiferent dacă face acest lucru de bunăvoie sau dintr-o pervertire neprevăzută a sufletului,
pentru că acest om poate face cunoscută voinţa lui Dumnezeu doar dacă are un caracter
nepătat şi dacă viaţa sa este liberă de orice ataşament. (136) Aşa că un astfel de caracter îi va
privi cu suspiciune pe cei care au ucis un om în mod neintenţionat; şi chiar dacă nu îi va trata
ca pe nişte oameni blestemaţi, totuşi va considera că ei nu sunt puri şi lipsiţi de orice vină,
chiar dacă s-au supus intenţiilor naturii, care i-a utilizat ca pe nişte instrumente prin care s-a
răzbunat pe cei care au fost ucişi, întrucât i-a judecat în mod confidenţial şi i-a condamnat la
moarte.
XXV. Am spus suficiente lucruri referitoare la cei ce sunt oameni liberi şi cetăţeni. În
continuare, legiuitorul instituie legi cu privire la robii care sunt ucişi cu violenţă. (137) Într-
adevăr, robii au o soartă mai rea, deşi au aceeaşi natură cu stăpânii lor. Dar în conformitate cu
legea divină, dreptate nu este apanajul sorţii, ci al armoniei naturii. Motiv pentru care stăpânii
nu trebuie să îşi exercite cu brutalitate puterea asupra robilor, manifestând un comportament
obraznic, arogant şi plin de cruzime; căci o astfel de conduită nu face dovada unui suflet
paşnic, ci a unuia incapabil să se controleze, întrucât râvneşte să aibă o putere tiranică. (138)
Pentru că omul care îşi fortifică casa asemenea unei citadele, şi care nu permite nimănui să
vorbească liber, ci se poartă cu toţi cu sălbăticie, din cauza tendinţelor sale înnăscute către
mizantropie şi barbarie, care au fost sporite probabil prin exerciţiu, este un tiran în miniatură;
iar comportamentul său actual demonstrează limpede că nu se va opri nici măcar atunci când

695
va dobândi o putere mai mare. (139) Căci atunci va începe să atace alte cetăţi şi alte ţări şi alte
popoare, după ce în prealabil şi-a înrobit propriul ţinut, pentru a demonstra că nu are intenţia
să fie milostiv cu cei care devin supuşii săi. (140) Ei bine, un astfel de om trebuie să ştie că nu
va scăpa de pedeapsa cuvenită pentru faptul că îi maltratează pe oameni; pentru că dreptatea,
care urăşte tot ce este imoral, va deveni vrăjmaşa sa, întrucât ea îi ajută şi îi sprijină pe cei
care sunt trataţi într-un mod nedrept, aşa că în cele din urmă îl va pune să dea socoteală pentru
toate nenorocirile pe care le-a provocat celorlalţi, (141) chiar dacă acesta va spune că i-a lovit
pentru a le îndrepta comportamentul, şi nu pentru a-i ucide. Întrucât nu va scăpa cu faţa
curată, ci va fi adus în faţa tribunalului şi va fi cercetat cu atenţie de cei care caută să
descopere adevărul, iar aceştia îl vor întreba dacă a ucis cu intenţie sau în mod accidental. Iar
dacă se va afla că a plănuit omorul cu rea intenţie, atunci va trebui să moară; pentru că nu va
putea găsi izbăvire prin invocarea faptului că era stăpânul acelui slujitor. (142) Dar dacă
slujitorii bătuţi nu mor imediat după ce au încasat loviturile, ci mai trăiesc o zi sau două,
atunci stăpânul nu va mai putea fi acuzat de omor, căci se va prevala de faptul că nu au murit
nici imediat după ce i-a bătut, nici mai târziu cât au locuit în casa lui, ci el i-a ţinut la el atât
cât au trăit, chiar dacă nu au rezistat atât de mult. În plus, nimeni nu este atât de prost încât să
încerce să îl mâhnească pe altul printr-un comportament prin care şi el însuşi ar avea de
pierdut. (143) Dar cei care îşi ucid slujitorii suferă mai mult decât aceştia, întrucât vor trebui
să se lipsească de serviciile pe care aceştia le prestau atunci când trăiau; în plus, vor pierde şi
banii cu care i-au cumpărat, iar aceste sume sunt uneori foarte mari. Însă dacă slujitorul a
făcut ceva pentru care merită să moară, atunci stăpânul să-l aducă înaintea judecătorilor şi să
dovedească nelegiuirile pe care le-a comis, în aşa fel încât pedeapsa să fie aplicată de lege şi
nu de el însuşi.
DESPRE ACELE ANIMALE SĂLBATICE CARE UCID OAMENI
XXVI. (144) Dacă un taur va împunge un om şi îi va pricinui moartea, atunci să fie
ucis {12}{Exodul 21:28}. Căci carnea lui nici nu poate fi oferită ca jertfă de către preoţi, dar
nici nu poate fi mâncată de către oameni. De ce? Pentru că legea lui Dumnezeu îl împiedică
pe om să mănânce sau să-şi garnisească mâncarea cu carnea unui animal care a ucis un om.
(145) Dar dacă proprietarul animalului ştia că acesta este sălbatic şi feroce, şi cu toate acestea
nici nu l-a ţinut închis, nici nu a avut grijă de el, ori dacă a aflat de la alţii că nu este un animal
liniştit şi a continuat să-l lase să se hrănească în libertate, atunci acesta poate fi socotit vinovat
de moartea acelui om. În acest caz, va fi omorât şi animalul care l-a împuns pe om, dar şi
stăpânul său; sau acesta din urmă va plăti preţul răscumpărării siguranţei sale, iar curtea de
justiţie va hotărî pedeapsa care i se cuvine şi suma pe care trebuie să o plătească. (146) Iar
dacă animalul a ucis un rob, atunci acesta va plăti stăpânului său contravaloarea acestuia; dar
dacă taurul nu a împuns un om, ci un alt animal, atunci proprietarul animalului care a ucis va
lua animalul mort şi va da stăpânului acestuia un altul în loc, similar în toate privinţele,
deoarece ştia dinainte că animalul său este agresiv, dar cu toate acestea nu a luat nicio măsură.
Iar dacă taurul a ucis o oaie aparţinând altcuiva, el îi va da omului înapoi una aidoma, şi va fi
mulţumit că acesta nu pretinde o pedeapsă mai mare, pentru că el a fost cel dintâi care l-a
vătămat.
DESPRE FÂNTÂNI
XXVII. (147) Unii oameni obişnuiesc să sape fântâni foarte adânci, fie pentru a găsi
izvoare gâlgâitoare, fie pentru a colecta apă de ploaie, pe care o fac să se scurgă în lungul
unor canale săpate în pământ; în acest caz, ar trebui să facă în aşa fel încât să le îngrădească
sau să le acopere; însă, adesea, din cauza neglijenţei sau a nepăsării, aceste locuri rămân
deschise, ceea ce face ca unii oameni să îşi piardă viaţa din pricina lor. (148) Prin urmare,
dacă un călător care trece pe drum, neştiind de existenţa unei astfel de fântâni, va cădea în
groapă şi va muri, oricare din rudele sale va putea aduce acuzaţii celor care au săpat fântâna,
iar tribunalul va decide ce pedeapsă vor primi sau ce sumă vor trebui să plătească

696
{13}{Exodul 21:33-34}. Dar dacă va cădea un animal şi va muri, atunci cei care au săpat
fântâna vor trebui să plătească proprietarului un preţ ca şi cum animalul ar fi încă viu, iar
stârvul va fi al lor. (149) Astfel de încălcări ale legii comit şi aceia care atunci când îşi
construiesc case îşi lasă acoperişul neprotejat de un parapet care să-i împiedice pe oameni să
cadă de acolo. Căci dacă ar fi să spunem adevărul, aceşti oameni sunt nişte ucigaşi, chiar dacă
nimeni nu a căzut şi nu şi-a pierdut viaţa; de aceea, ei trebuie pedepsiţi aidoma celor care au
lăsat neprotejată gura fântânii.
XXVIII. (150) Legea porunceşte în mod expres ca nimeni să nu primească despăgubiri
de la ucigaşii care trebuie pedepsiţi cu moartea, căci nu se cuvine ca pedeapsa să le fie
micşorată ori să fie izgoniţi în loc să fie ucişi. Căci sângele trebuie ispăşit cu sânge, adică
sângele celui ucis mişeleşte cu sângele celui care l-a ucis. (151) Pentru că oamenii înclinaţi
spre rău nu încetează niciodată să comită fărădelegi, ci se dedau întotdeauna unor fapte
abominabile, sporindu-şi fărădelegile şi ducându-le dincolo de orice limită. Căci dacă ar fi
putut, legiuitorul i-ar fi condamnat pe aceşti oameni la zece mii de morţi. Dar întrucât acest
lucru nu era posibil, le-a stabilit o altă pedeapsă, poruncind ca cei care au ucis un om să fie
spânzuraţi de un copac. (152) Şi după ce a dat această poruncă s-a întors din nou la caracterul
său omenos, milostivindu-se chiar şi de aceia care s-au comportat nemilos cu alţii, spunând,
„Să nu lăsaţi soarele să apună peste cei spânzuraţi de copac” {14}{Deuteronomul 21:23}; ci
să-i îngropaţi în pământ înainte de apusul soarelui. Căci era necesar ca cei care erau duşmani
ai unei părţi a lumii să fie ridicaţi sus de tot, ca să poată fi văzuţi în mod limpede de către
soare, de către cer, de către aer, de către apă şi de către pământ, şi să se ştie că au fost
pedepsiţi cu asprime; iar după aceea, ei trebuiau duşi şi îngropaţi în regiunea celor morţi, ca
nu cumva să întineze lucrurile de pe pământ.
XXIX. (153) Mai mult decât atât, s-au dat şi porunci care afirmau, şi pe bună dreptate,
că taţii nu pot să moară în locul fiilor şi nici fiii în locul părinţilor, ci oricine a comis un lucru
pentru care merită să moară trebuie să moară el însuşi. Această poruncă a fost dată pentru
aceia care puneau puterea mai presus de dreptate, dar şi pentru cei care erau prea ataşaţi din
punct de vedere sentimental; (154) căci aceştia din urmă, dintr-o bunăvoinţă extraordinară şi
extravagantă, sunt dispuşi adesea să moară în locul celorlalţi, adică cei nevinovaţi să se dea pe
ei înşişi în locul celor vinovaţi, crezând că este un mare câştig ca aceştia să nu fie pedepsiţi;
sau fiii să ia locul taţilor în ideea că, dacă vor fi lipsiţi de ei, vor avea parte în continuare de o
viaţă nefericită, mai cumplită chiar decât orice fel de moarte. (155) Însă unor astfel de oameni
trebuie să le spunem, „Bunăvoinţa voastră este nelalocul ei”. Şi toate lucrurile care sunt
nelalocul lor sunt pe bună dreptate condamnabile, după cum lucrurile cuvenite sunt vrednice
de laudă. În plus, este bine să îi iubim pe aceia care prin faptele lor atrag către ei dragostea.
Dar niciun om ticălos nu poate fi un prieten adevărat pentru altcineva. Căci răutatea alienează
relaţiile, iar atunci când oamenii violează pincipiile dreptăţii, cei implicaţi în relaţii vor avea
de suferit. Pentru că respectarea dreptăţii şi a celorlalte virtuţi constituie o legătură mai
puternică chiar şi decât relaţiile de rudenie; iar dacă cineva încalcă aceste principii, acesta va
fi privit nu doar ca străin, ci şi ca vrăjmaş neîmpăcat. (156) „Aşa că de ce denaturaţi şi
răstălmăciţi cuvântul bunăvoinţă, care face trimitere la ceva minunat şi uman, ascunzând
adevărul sub vălul unei firi efeminate? Căci acele persoane în mintea cărora raţiunea este
înlocuită de compasiune nu au ele oare o fire de femeie? Şi făcând acest lucru comiteţi o
dublă nedreptate, căci îl salvaţi pe cel vinovat de pedeapsă şi consideraţi potrivit să vă
pedepsiţi pe voi înşivă, cu toate că voi nu aveţi absolut nicio vină”.
XXX. (157) Însă aceşti oameni se scuză spunând că ei nu urmăresc niciun avantaj
pentru ei înşişi şi că ţin extrem de mult la rudele lor apropiate, fapt pentru care sunt dispuşi să
moară de bunăvoie în locul acestora. (158) Dar cine oare, le-aş spune nu numai oamenilor
moderaţi, ci şi acelora total lipsiţi de omenie, nu i-ar respinge, în ascuns sau făţiş, pe acei
oameni brutali şi cu înclinaţii barbare, care vor să îi pedepsească pe unii pentru greşelile

697
altora? Căci cei pedepsiţi invocă prietenia, relaţiile de rudenie, tovărăşia sau alte asemenea
lucruri pentru a justifica faptul că se lasă omorâţi fără nicio vină. Şi uneori se întâmplă să îi
ucidă chiar dacă nimeni nu a fost vătămat, pentru că sunt lacomi şi le place să jefuiască. (159)
Nu cu mult timp în urmă, un om care fusese numit perceptor în ţara noastră, pentru că unii au
fugit din cauza sărăciei, întrucât nu mai puteau să plătească acest tribut şi se temeau că dacă
nu vor plăti vor primi o pedeapsă greu de îndurat, fapt pentru care şi-au luat cu ei soţiile,
copiii, părinţii şi întreaga familie, i-a bătut şi i-a insultat pe oameni, maltratându-i în toate
felurile, ca să spună unde s-au ascuns sau ca să plătească cu bani în locul lor, cu toate că nu
puteau să facă nici una nici alta; în primul rând, pentru că nu ştiau unde sunt, iar în al doilea
rând, pentru că erau chiar mai săraci decât cei ce fugiseră. (160) Însă acest perceptor nu-i lăsa
în pace până nu le tortura trupul cu tot felul de instrumente, ucigându-i cu metode noi; căci le
lega de gât cu o sfoară un coş plin cu nisip, şi cu această greutate mare îi aşeza la loc deschis,
în mijlocul pieţei, până când unii din ei, torturaţi şi copleşiţi de aceste neorociri, adică de vânt,
de soare, de batjocura trecătorilor, de ruşine şi de greutatea mare care le atârna de gât, leşinau
într-un mod jalnic; iar ceilalţi, în calitate de spectatori, sufereau şi erau avertizaţi de
necazurile acestora; (161) în timp ce alţii, care simţeau acut în mintea lor suferinţele pe care le
puteau vedea, întrucât simpatizau cu aceşti nenorociţi ca şi cum ei înşişi erau în suferinţă, îşi
puneau capăt zilelor cu sabia, cu otrava sau cu ştreangul, considerând că sunt norocoşi că pot
avea parte de o moarte lipsită de tortură. (162) Însă aceia care nu reuşeau să îşi ia zilele
suficient de repede, ci care erau prinşi înainte să poată face asta, erau duşi într-un şir, ca
atunci când se solicită moştenirea, potrivit relaţiei de rudenie, când rudele cele mai apropiate
sunt mai în faţă, fiind urmate de cele de gradul doi sau trei, care vin mai pe urmă, apoi de
rudele cele mai îndepărtate; iar dacă aceştia nu mai aveau rude, cruzimea cădea pe prietenii şi
pe vecinii fugarilor; iar uneori se extindea şi asupra cetăţilor şi satelor, care curând rămâneau
pustii, fiind golite de toţi locuitorii lor, căci aceştia îşi părăseau casele şi se împrăştiau în
locuri unde sperau să nu fie găsiţi. (163) Dar poate că nu este de mirare că aceşti oameni,
barbari prin natura lor şi total lipsiţi de gentileţe, aflaţi sub comanda unei autorităţi despotice,
care îi obliga să dea socoteală de veniturile anuale, pentru a-i face pe oameni să-şi plătească
taxele îşi extindeau atrocităţile nu numai asupra proprietăţilor, ci şi asupra persoanelor şi chiar
asupra vieţii celor care puteau plăti pentru alţii. (164) Însă chiar şi acele persoane care
reprezintă standardul şi domnia legii, adică legiuitorii înşişi, au respect mai degrabă pentru
aparenţă decât pentru adevăr, căci au devenit nişte standarde ale nedreptăţii, poruncind ca
trădătorul să fie ucis împreună cu copiii săi, iar atunci când este vorba de un tiran, acesta
trebuie să moară împreună cu cele cinci familii care îi sunt cele mai apropiate. (165) De ce
spun asta? Pentru că dacă au luat parte la nelegiuire, atunci trebuie să aibă parte de aceeaşi
pedeapsă; dar dacă nu au avut niciun amestec, şi dacă nu s-au dedat unor asemenea fapte, şi
dacă nu au fost entuziasmaţi de prosperitatea rudelor lor, astfel încât să se bucure, de ce ar
trebui să fie omorâţi? Doar pentru faptul că sunt rude cu aceştia? Se aplică oare pedepsele pe
baza rudeniei sau pentru comportamentul nelegiuit? (166) Poate că voi, O, venerabili
legiuitori, aveţi rude virtuoase; dar presupunând că acestea ar fi avut un comportament
nelegiuit, voi nu aţi mai fi dat asemenea porunci, ci v-aţi fi mîniat pe toţi aceia care ar fi
propus o astfel de lege, întrucât [...]{15}{se pare că aici textul este incomplet. În forma sa
actuală, această frază este lipsită de coerenţă} având grijă să evite răspunderea pentru o astfel
de pacoste, şi dorind să trăiască în siguranţă, se expune acum unui mare pericol şi unei mari
nenorociri. Căci omul care se teme îşi păzeşte pielea şi nu va dispreţui siguranţa altuia; însă
cei care nu se tem au neglijat adesea siguranţa oamenilor nevinovaţi. (167) Prin urmare,
legiuitorul nostru, analizând aceste lucruri şi percepând greşelile altora, le respinge şi le
consideră distructive, condamnându-i pe cei care cedează în faţa lor, fie din indiferenţă, fie
din răutate sau lipsă de omenie, aşa că nu permite cetăţenilor şi prietenilor să se substituie lor
şi să se facă părtaşi la crimele comise de alţii; (168) motiv pentru care a interzis în mod expres

698
ca fiii să fie condmnaţi la moarte în locul părinţilor sau părinţii în locul fiilor, considerând că
este bine ca pedeapsa că cadă asupra celor care au comis crimele, fie că este vorba de o
amendă, de biciuire sau de vreo pedeapsă mai severă, ori chiar de răni şi mutilări, de
dezonoare şi exil sau de altă sentinţă judecătorească; căci deşi precizează o singură pedeapsă,
interzicând ca cineva să fie omorât în locul altuia, el are în vedere şi celelalte pedepse pe care
nu le menţionează în mod expres.
DESPRE FEMEILE CARE SE COMPORTĂ ÎN MOD INDECENT
XXXI. (169) Pieţele, sălile de consiliu, curţile de justiţie, adunările şi viaţa socială,
preocupată de problemele războiului şi ale păcii, sunt apanajul bărbaţilor; însă grija şi
problemele casei cad în sarcina femeilor; fecioarele locuiesc în mijlocul casei, în spatele
uşilor interioare, în timp ce femeile în toată firea nu trec dincolo de vestibul şi de curţile
exterioare; (170) pentru că există două tipuri de comunităţi umane, una mai mare, iar alta mai
mică. Iar comunitatea mai mare este numită cetate, pe când cea mai mică poartă denumirea de
casă. Iar guvernarea şi administrarea acestora este încredinţată separat bărbaţilor şi femeilor;
bărbaţii guvernând comunitatea mai mare, care este numită stat; iar femeile pe cea mai mică,
care poartă numele de gospodărie. (171) Aşa că femeile nu trebuie să se ocupe de lucrurile
aflate dincolo de hotarele gospodăriei, ci ele trebuie să cultive solitudinea, iar dacă se
respectă, atunci nu trebuie să iasă pe stradă în văzul altor bărbaţi, decât atunci când este
necesar să meargă la templu; dar chiar şi atunci, nu trebuie să plece la amiază, când piaţa este
plină de oameni, ci după ce majoritatea acestora s-a întors acasă; căci ca o femeie bine
crescută şi ca un cetăţean adevărat, îşi va face jurămintele şi va aduce jertfe în linişte, aşa
încât să evite necazurile şi să primească binecuvântări. (172) Iar atunci când bărbaţii se ceartă
sau se iau la bătaie, femeile nu trebuie să se aventureze şi să alerge la ei pe motiv că îi ajută şi
că îi apără, pentru că un asemenea comportament este extrem de ruşinos, pentru că şi în
vremuri de război sau cu ocazia expediţiilor militare ori atunci când pericolele pândesc
întregul ţinut natal, legea nu spune că ele trebuie să se înroleze ca apărătoare; căci ele trebuie
să aibă un comportament cuviincios tot timpul şi în toate împrejurările, considerând că acesta
este un lucru mai bun decât victoria, decât libertatea, decât orice succes sau decât orice
perspectivă de prosperitate. (173) Mai mult decât atât, dacă vreo femeie aude că bărbatul ei
este agresat şi din dragoste pentru soţul ei cedează în faţa sentimentelor care o copleşesc şi
care o îndeamnă să dea fuga şi să îl ajute, aceasta nu trebuie totuşi să aibă îndrăzneala de a se
comporta ca un bărbat, renunţând la firea ei de femeie {16}{Deuteronomul 25:11}; căci şi
dacă îl ajută, ea trebuie să rămână în continuare femeie. Pentru că ar fi un lucru teribil dacă o
femeie, din dorinţa de a-şi scăpa bărbatul de o insultă, se va expune ea însăşi insultei, astfel
încât să ducă o viaţă neruşinată şi să aibă parte de nenumărate mustrări pentru îndrăzneala ei
nemaipomenită; (174) căci va putea oare o femeie să rostească cuvinte urâte în piaţa publică şi
să dea frâu liber unui limbaj nelegiuit? Iar dacă vreun bărbat foloseşte un limbaj necuviincios,
nu-şi va astupa ea oare urechile şi va fugi? Însă în realitate, unele femei au ajuns la un
asemenea nivel al neruşinării, încât nu numai că dau frâu liber unui limbaj necumpătat prin
care-i agresează pe bărbaţi, cu toate că ele sunt femei, ci chiar îi lovesc şi îi insultă pe aceştia,
deşi mâinile lor sunt mai obişnuite cu lucrul la războiul de ţesut şi cu torsul decât cu aplicarea
unor lovituri, aşa cum este cazul cu cei care participă la întrecerile de lupte. Însă unele lucruri
pot fi mai uşor tolerate şi acceptate de către ceilalţi, însă ar fi şocant ca o femeie să dea
dovadă de o asemenea îndrăzneală încât să-l apuce de organele genitale pe unul din bărbaţii
care se luptă. (175) Ei bine, o astfel de femeie nu trebuie lăsată să scape pe motiv că a venit în
ajutorul soţului ei; ci ea trebuie pusă sub acuzare şi trebuie pedepsită pentru îndrăzneala ei
excesivă, aşa încât dacă ar mai intenţiona vreodată să comită o astfel de faptă să nu mai aibă
ocazia să facă aşa ceva; iar celelalte femei, care au tendinţa de a fi pripite, trebuie să înveţe să
se teamă, să fie cumpătate şi să se abţină de la un asemenea comportament. Iar pedeapsa
cuvenită este tăierea mâinii care a apucat ceea ce nu trebuia atins. (176) Şi se cuvine să îi

699
lăudăm pe cei care au fost judecători şi organizatori ai jocurilor sportive, căci aceştia nu le-au
primit pe femei la spectacol, ca nu cumva să fie aruncate în mijlocul bărbaţilor dezbrăcaţi şi
să-şi distrugă în felul acesta reputaţia, încălcând legile naturii, care stau la baza celor două
sexe; căci şi pentru bărbaţi este necuviincios să stea printre femei atunci când acestea şi-au
lepădat veşmintele, pentru că fiecare dintre cele două sexe trebuie să evite să îl vadă pe
celălalt atunci când este în pielea goală, căci aşa a rânduit natura. (177) Ei bine, dacă trebuie
să ne abţinem să privim aceste lucruri, oare nu sunt mâinile cu mult mai vinovate atunci când
le ating? Căci ochii, care se bucură de o libertate totală, sunt de multe ori obligaţi să perceapă
lucruri pe care nu doresc să le vadă; însă mâinile se numără printre acele părţi ale trupului
care se află în totalitate sub controlul nostru şi care se supun poruncilor noastre, fiind
asemenea unor slujitori.
XXXII. (178) Aceasta este cauza menţionată adesea de multă lume. Însă am mai auzit
şi o alta, susţinută de oameni cu un caracter deosebit, care privesc majoritatea poruncilor
conţinute în lege ca pe nişte simboluri cu înţelesuri ascunse ori ca pe nişte aluzii la lucruri
care nu pot fi exprimate. Iar această cauză este următoarea. Există două feluri de suflet, aşa
cum există două feluri de sexe; primul este sufletul masculin, care aparţine bărbaţilor; celălalt
este sufletul feminin, care este specific femeilor. Sufletul masculin este acela care se dedică în
întregime lui Dumnezeu, care este Tatăl şi Creatorul universului şi cauza tuturor lucrurilor
care există; pe când sufletul feminin este acela care depinde de toate lucrurile care au fost
create şi care astfel sunt sortite distrugerii, şi care, ca să spunem aşa, îşi întinde puterea ca pe
o mână, pe care o pune orbeşte pe tot ce-i iese în cale, agăţându-se de lucruri care sunt supuse
unei multidini de variaţii şi schimbări, în loc să adere la natura divină, care este
nechimbătoare, binecuvântată şi de trei ori fericită. (179) În mod firesc, prin urmare, legea
porunceşte {17}{Deuteronomul 25:12} călăului să taie femeii mâna care a atins ceea ce nu
trebuia atins, vorbind în mod simbolic şi făcând trimitere nu la mutilarea trupului şi la lipsirea
lui de un mădular atât de important, ci la extirparea tuturor ideilor lipsite de sfinţenie ale
sufletului, care pun accent pe lucrurile create; căci organele pe care femeia nu trebuie să le
atingă sunt simboluri ale procreerii şi zămislirii. (180) Mai mult decât atât, în conformitate
strictă cu natura, voi mai spune şi acest lucru, că unitatea este imaginea cauzei primordiale, iar
numărul doi simbolizează materia divizibilă asupra căreia s-a lucrat. Prin urmare, cei care pun
numărul doi mai presus de unitate trebuie să ştie că în felul acesta slăvesc materia mai mult
decât pe Dumnezeu. Din acest motiv, legea a găsit de cuviinţă să taie această concepţie a
sufletului ca şi când ar fi vorba de o mână; căci nu există o impietate mai mare decât aceea de
a atribui puterea principiului activ elementului pasiv.
XXXIII. (181) Iar cei care dau sentinţe nepotrivite în raport cu încălcările legii,
impunând pedepse pecuniare pentru agresiune, blam şi oprobriu public pentru vătămări şi
mutilări, izgoniri dincolo de graniţele ţinutului pentru omorurile intenţionate şi exil permanent
sau închisoare pentru hoţie, sunt nişte oameni vrednici de condamnat; pentru că dezordinea şi
inechitatea sunt în vrăjmăşie cu legile bazate pe adevăr. (182) Iar legea noastră, care ne învaţă
egalitatea, porunceşte ca nelegiuiţii să primească o pedepsă pe măsura faptelor pe care le-au
comis; spre exemplu, dacă au vătămat proprietatea vecinului vor trebui să primească o
pedeapsă care să le afecteze proprietatea; dacă i-au vătămat trupul, membrele sau simţurile
externe vor trebui să primească o pedeapsă trupească; iar dacă prin urzelile lor malefice le-au
luat viaţa, atunci legea porunceşte ca şi răufăcătorii să plătească cu propria viaţă. Căci a aplica
o pedeapsă diferită şi complet inegală, care nu are nicio legătură cu nelegiuirea, ci care este
total diferită prin caracteristicile sale, înseamnă a viola legile şi a-i sfida pe cei ce le-au
instituit. (183) Şi când spunem asta, ne referim la acele situaţii în care nu există elemente
suplimentare care să de o altă înfăţişare chestiunii respective; pentru că nu este acelaşi lucru
dacă-l loveşti pe tatăl tău sau pe un străin, dacă vorbeşti de rău un conducător sau o persoană
obişnuită, dacă faci un lucru oprit undeva aiurea sau în locurile sfinte, în timpul unei sărbători

700
sau cu ocazia unei adunări solemne, ori atunci când se aduc jertfe publice; şi tot aşa, în zilele
când nu este nicio sărbătoare şi niciun eveniment sacru, adică în zilele absolut obişnuite şi
profane. Pentru că toate aceste lucruri trebuie avute în vedere atunci când se judecă sporirea
sau uşurarea unei pedepse. (184) De asemenea, legea spune, „Dacă va lovi cineva ochiul
robului său sau ochiul slujnicei sale, să-i lase liberi pentru ochiul lor” {18}{Exodul 21:26}.
Întrucât, aşa cum natura a atribuit capului poziţia dominantă în trup, acordându-i un rol pe
măsura acestei superiorităţi, aşa cum un rege este stăpânul unei citadele (căci desemnându-l să
guverneze trupul l-a amplasat în partea superioară, punând întregul trup de la gât până la tălpi
mai prejos de el, la fel cum piedestalul este plasat sub statuie), tot aşa a făcut ca ochii să fie
mai presus de celelalte simţuri externe. În orice caz, le-a dat acestora o poziţie aflată mai
presus de toate celelalte simţuri, ca şi cum ar fi nişte căpetenii, căci a dorit să îi cinstească nu
doar prin alte lucruri, ci şi prin această poziţie proeminentă.
XXXIV. (185) Ei bine, ne-ar lua foarte mult timp să enumerăm toate funcţiile ochilor
şi toate serviciile pe care aceştia le aduc oamenilor. Vom menţiona, totuşi, o singură calitate,
care este cea mai minunată dintre toate. Cerul este cel care a revărsat asupra noastră
înţelepciunea, mintea umană este cea care a primit-o şi care a înmagazinat-o, dar simţul
văzului este cel care a susţinut-o şi care a găzduit-o; căci această facultate este prima care a
văzut drumurile netede care urcă în văzduh. (186) Iar înţelepciunea este izvorul tuturor
binecuvântărilor şi al tuturor lucrurilor cu adevărat bune. Şi cel care bea din acest izvor,
pentru a dobândi virtutea şi a o folosi, este un om binecuvântat; însă cel care face acest lucru
cu scopul de a săvârşi lucruri rele şi de a-i condamna pe alţii este vrednic de ocară. Căci
primul este asemenea unui om care se află la o petrecere şi care se desfată, făcându-i şi pe alţii
să se simtă bine în compania lui; însă cel de-al doilea este asemenea celui care dă pe gât vin
neamestecat, pentru a se îmbăta şi pentru a-i face şi pe vecinii lui să se îmbete. (187) Iar acum
vom începe să explicăm de ce se spune că văzul este gazda înţelpciunii. Pentru că privind în
sus către cer el a văzut soarele, luna, planetele şi stelele fixe, această oştire minunată a cerului,
care împodobeşte lumea. (188) Mai apoi, a ajuns să perceapă răsăritul şi apusul acestor
corpuri cereşti, precum şi mişcarea lor armonioasă, revoluţiile lor periodice, conjuncţiile,
eclipsele şi reapariţia aştrilor. În continuare, a început să înţeleagă creşterea şi descreşterea
lunii; mişcările soarelui pe bolta cerească, drumul său de la sud la nord şi revenirea sa de la
nord la sud, pentru a da naştere anotimpurilor, precum şi alte zece mii de alte lucruri
minunate. Şi privind în jur la lucrurile aflate pe pământ, în mare şi în aer, a adus cu sârguinţă
toate aceste lucruri în faţa minţii. (189) Dar întrucât mintea nu putea prin ea însăşi să înţeleagă
toate aceste lucruri doar privindu-le prin intermediul ochilor, ea nu s-a oprit doar la ceea ce
vedea, ci fiind înclinată spre învăţătură şi iubind ceea ce este onorabil şi minunat, în timp ce
admira ceea ce vedea a adoptat probabil această părere, că toate aceste lucruri nu se mişcă
spontan şi la întâmplare datorită unui impuls iraţional care le este propriu, ci ele sunt puse în
mişcare şi dirijate de voinţa lui Dumnezeu, pe care se cuvine să îl privim ca pe Tatăl şi
Creatorul întregii lumi. În plus, aceste lucruri nu sunt infinite, ci sunt limitate de circumferinţa
lumii, aşa cum o cetate este mărginită de zidurile sale, căci lumea însăşi este închisă în sfera
cea mai îndepărtată a stelelor fixe. Mai mult decât atât, mintea a mai considerat că Tatăl care a
creat lumea are grijă de creaţia sa prin intermediul legilor naturii, prin care îşi exercită
providenţa în numele întregului univers şi al părţilor care îl alcătuiesc. (190) În continuare, a
cugetat asupra esenţei lumii vizibile, dorind să vadă dacă toate lucrurile din lume au aceeaşi
esenţă sau dacă lucruri diferite sunt alcătuite din esenţe diferite; şi tot aşa, a vrut să vadă din
ce substanţe este alcătuită lumea, de ce a fost creată, care sunt puterile care o ţin laolaltă şi
dacă aceste puteri sunt materiale sau imateriale. (191) Căci cum altfel ar putea fi numită
această investigaţie decât filozofie? Şi ce nume mai potrivit ar putea da cineva omului dedicat
investigării acestor chestiuni decât acela de filozof? Pentru că cercetând natura lui Dumnezeu,
precum şi natura lumii şi a tuturor lucrurilor pe care le conţine, fie că este vorba de plante sau

701
de animale, de acele modele perceptibile doar prin intelect, de reprezentările acestor modele
care sunt perceptibile prin intermediul simţurilor externe sau de virtuţile şi viciile care sunt
prezente în toate lucrurile create, un astfel de om demonstrează că este cu adevărat dedicat
învăţăturii, contemplării şi înţelepciunii; şi această binecuvântare, care este cea mai mare
dintre toate, este dată omului de către simţul vederii. (192) Şi cred că această facultate merită
să aibă o poziţie dominantă, căci dintre toate simţurile externe ea este cea mai legată de suflet,
pentru că toate aceste simţuri au o anumită legătură cu intelectul; dar văzul ocupă prima
poziţie şi are rangul cel mai înalt, fiind asemenea unei rude apropiate. (193) Şi există mai
multe semne după care oricine îşi poate da seama de acest lucru, căci cine nu ştie că atunci
când omul se bucură ochii săi trădează plăcerea şi scânteiază, însă atunci când este supărat
ochii sunt grei şi plini de mâhnire; iar dacă mintea este împovărată şi zdrobită de durere,
aceştia plâng; însă când furia pune stăpânire pe om, ochii se umflă, se aprind şi devin
injectaţi; (194) şi tot aşa, când mânia a trecut, ei sunt din nou blânzi şi delicaţi. De asemenea,
atunci când omul este adâncit în gânduri şi în contemplaţie ochii sunt fixaţi, ca şi cum ar lua
parte la gravitatea situaţiei; însă în cazul celor mai puţin înţelepţi privirea rătăceşte de colo-
colo, pentru că intelectul nu este preocupat de nimic şi este neliniştit, aşa că ochii împărtăşesc
stările sufleteşti, care alternează de nenumărate ori, întrucât au o strânsă legătură cu acestea; şi
cred că niciun lucru nevăzut creat de Dumnezeu nu poate fi mai bine pus în evidenţă de către
un altul decât este raţiunea de către ochi.
XXXV. (195) Prin urmare, dacă cineva a uneltit împotriva celui mai minunat dintre
simţurile externe, şi anume văzul, care ocupă poziţia dominantă, astfel încât să scoată ochiul
unui om liber, atunci şi acesta va trebui să aibă parte de aceeaşi suferinţă, însă nu şi în cazul în
care este vorba de ochiul unui rob; nu pentru că atunci poate fi scuzat sau pentru că fapta sa
este mai puţin gravă, ci pentru că omul rănit va avea un stăpân şi mai rău dacă acesta ar fi la
rândul lui mutilat, întrucât îi va purta mereu pică pentru nenorocirea pe care a suferit-o şi se
va răzbuna pe el în fiecare zi, considerându-l un duşman înverşunat, dându-i porunci aspre,
aflate mai presus de puterile lui de a le duce la îndeplinire, aşa încât robul va fi atât de
împovărat, încât va prefera să moară. (196) Prin urmare, legea a stabilit ca omul care l-a
vătămat pe robul său să nu fie lăsat să scape, şi în plus a poruncit ca omul care a fost vătămat
în felul acesta să nu sufere în continuare, aşa că cel care a scos ochiul robului său va trebui să-
i redea acestuia libertatea; (197) întrucât aşa va suferi o pedeapsă dublă pentru faptele comise,
întrucât va fi lipsit şi de banii plătiţi pentru robul său şi de serviciile acestuia; în al treilea
rând, ceea ce este chiar mai rău decât cele două pedepse deja menţionate, este faptul că va fi
silit să-i facă bine duşmanului său într-o chestiune extrem de importantă, căci probabil că ar fi
dorit să-l maltrateze permanent. Iar robul are o dublă consolare pentru nenorocirea care s-a
abătut asupra sa, în primul rând pentru că a fost eliberat şi în al doilea rând pentru că a scăpat
de un stăpân crud şi lipsit de omenie.
XXXVI. (198) De asemenea, legea mai porunceşte ca cel ce a scos un dinte unui rob
să-i redea acestuia libertatea. De ce? Pentru că viaţa este un lucru extrem de valoros şi pentru
că natura a făcut din dinţi instrumentele vieţii, căci cu ajutorul lor putem să mâncăm. Iar
dintre dinţi, unii sunt potriviţi pentru a mânca carne şi toate celelalte tipuri de alimente, motiv
pentru care sunt numiţi incisivi sau dinţi care taie; alţii, însă, sunt numiţi molari, pentru că ei
macină şi mărunţesc alimentele tăiate de incisivi; (199) din această cauză, Creatorul şi Tatăl
universului, care nu obişnuieşte să creeze lucruri inutile, nu a făcut cu dinţii aşa cum a făcut
cu celelalte părţi ale trupului, adică nu i-a făcut dintr-o dată, atunci când l-a creat pe primul
om, căci a considerat că atâta vreme cât copilul se hrăneşte cu lapte aceştia îi vor fi o povară
inutilă; în plus, vor răni sânii, care în acea vreme sunt umpluţi cu lapte, căci atunci când va
dori să sugă şi să se hrănească cu lichidul din ei, copilul îi va muşca. (200) Aşa că a aşteptat
un moment mai potrivit (când copilul va fi înţărcat), şi abia atunci a făcut să crească dinţii pe
care i-a pregătit dinainte, pentru că de acum încolo, odată ce copilul respinge laptele, va avea

702
nevoie de dinţi pentru a mesteca hrana. (201) Prin urmare, dacă cineva se lasă copleşit de
obrăznicie şi îi scoate un dinte robului său, cu ajutorul căruia îşi asigură lucrurile cele mai
necesare, şi anume hrana şi viaţa, acesta va trebui să-l elibereze, pentru că prin răul pe care i l-
a provocat l-a lipsit de posibilitatea de a se folosi de dintele său. „Este oare dintele”, ar întreba
unii, „egal ca valoare cu ochiul?”. (202) „Fiecare”, i-aş răspunde eu, „are o valoare egală din
perspectiva scopului pentru care ne-a fost dat, ochiul pentru a vedea, iar dinţii pentru a sfâşia
şi măcina hrana”. Însă dacă cineva ar dori să facă o comparaţie, şi-ar da seama că dintre toate
mădularele trupului ochiul este vrednic de cel mai mare respect, întrucât el se ocupă de
contemplarea celui mai minunat lucru din întreaga lume, şi anume cerul; iar dintele este
folositor deoarece ne ajută să mestecăm mâncarea, care este lucrul cel mai util pentru
menţinerea vieţii. Însă cel care scoate ochiul unui om nu îl împiedică să trăiască, dar dacă îi
scoate toţi dinţii, atunci îl va condamna la o moarte nefericită. (203) Iar dacă cineva pune la
cale să îşi vatăme robii în felul acesta, atunci să ştie că va aduce asupra lor o foamete
artificială, cu toate că se află în mijlocul abundenţei; căci ce folos că omul are la dispoziţie
hrană din belşug, dacă şi-a pierdut instrumentele prin care se poate bucura de ea din cauza
unui stăpân crud, nemilos şi lipsit de omenie? (204) Tocmai de aceea, într-un alt pasaj,
legiuitorul interzice creditorilor să pretindă debitorilor să le lase în gaj un molar, motivând că
persoana care face acest lucru va lua în gaj însăşi viaţa acelui om; pentru că cel care
deposedează un om de instrumentele prin care acesta îşi duce viaţa comite un omor, întrucât
complotează chiar împotriva vieţii. (205) Iar legea s-a îngrijit atât de mult ca nimeni să nu
provoace moartea altcuiva, încât îi consideră necuraţi chiar şi pe aceia care au atins un om
decedat din cauze naturale, aceasta până când se vor spăla şi se vor purifica cu stropiri şi
abluţiuni; şi chiar şi după ce sunt complet curaţi ea le interzice să intre în templu timp de şapte
zile, poruncindu-le să se supună ritualurilor de purificare în ziua a treia şi în ziua a şaptea.
(206) De asemenea, în cazul persoanelor care au intrat într-o casă în care a murit cineva, legea
porunceşte ca acestea să nu fie atinse de nimeni până când nu îşi vor spăla trupul şi veşmintele
în care au fost îmbrăcate; şi, pe scurt, va considera că toată mobila, toate vasele şi toate
lucrurile aflate în casă sunt necurate şi întinate; (207) căci sufletul omului este un lucru
valoros, iar atunci când şi-a părăsit locuinţa şi s-a dus să locuiască în altă parte, tot ce a lăsat
în urma sa devine necurat, întrucât este lipsit de chipul divinităţii, deoarece mintea omului
este o copie a minţii lui Dumnezeu, fiind creată după modelul arhetipal reprezentat de raţiunea
sublimă. (208) Şi legea spune, „Tot ceea ce-i atins de cel necurat, necurat va fi; şi tot cel ce va
atinge acel ceva, necurat va fi, căci a atins ceva necurat”. Această poruncă sacră are o sferă de
aplicabilitate mai largă, nefiind limitată doar la trup, ci referindu-se şi la dispoziţiile sufleteşi,
(209) pentru că omul nedrept şi lipsit de pietate este de-a dreptul necurat, întrucât nu are
respect nici pentru lucrurile omeneşti, nici pentru cele divine, căci prin vehemenţa pasiunilor
sale şi prin răutatea sa extraordinară el aruncă totul în neorânduială şi tulburare, aşa încât toate
lucrurile pe care le atinge devin necurate, pentru că se contaminează de răutatea celui care
pune mâna pe ele. Pe de altă parte, din aceleaşi considerente, toate acţiunile omului bun sunt
vrednice de laudă datorită energiilor pozitive pe care acesta le transmite, căci într-o oarecare
măsură toate lucrurile împrumută caracterul persoanei care le atinge.

703
 30. LEGI SPECIFICE IV

I. (1) În tratatele mele anterioare am vorbit despre legile referitoare la adulter şi la

omucidere, precum şi la celelalte nelegiuiri subordonate care au legătură cu acestea; şi cred că
am făcut acest lucru cu toată precizia de care sunt în stare; iar acum, voi continua cu cea de-a
treia poruncă de pe a doua tablă, sau cu a opta, dacă luăm în considerare şi prima tablă, şi
anume cea care spune, „Să nu furi” {1}{Exodul 20:15}. (2) Oricine ia sau înstrăinează
proprietatea altei persoane, atunci când nu are niciun drept să facă asta, fie că acţionează pe
faţă sau prin forţă, va fi considerat un inamic al tuturor şi va fi osândit în public, întrucât a
îndrăznit să comită această nelegiuire. Însă dacă a făcut acest lucru pe ascuns, străduindu-se,
asemenea unui hoţ, să nu fie descoperit, prefăcându-se că este nevinovat şi aruncând un văl
peste nelegiuirea sa, atunci va fi pedepsit în particular, pentru că a îndrăznit să îl vatăme pe un
semen de-al lui; şi va fi pus să restituie dublu valoarea lucrului pe care l-a furat, ispăşind prin
suferinţa sa dreaptă acele lucruri pe care şi le-a însuşit în mod nedrept. (3) Însă dacă este un
om sărac, ce nu poate plăti această penalizare, atunci să fie vândut (căci se cuvine ca acel om
să fie lipsit de libertatea sa şi să devină rob din pricina câştigului ilicit de care a vrut să se
bucure), pentru ca cel care a suferit nedreptatea să nu plece neconsolat, ca şi cum plângerea sa
a fost trecută cu vederea din cauza sărăciei persoanei care l-a jefuit. (4) Şi nimeni să nu acuze
această prevedere de lipsă de omenie, pentru că omul vândut nu va rămâne rob pe vecie, ci
după şapte ani va fi eliberat, conform acelei rânduieli la care m-am referit în tratatul meu cu
numărul şapte. (5) Şi ar trebui să fie fericit că a plătit un preţ dublu sau că a fost vândut, căci
nelegiuirea comisă nu este deloc minoră; întrucât a păcătuit în primul rând prin faptul că nu a
fost mulţumit cu ceea ce avea şi şi-a dorit mai mult, lăsându-se pradă lăcomiei, care este o
meteahnă perfidă şi incurabilă. În al doilea rând, pentru că a pus ochii pe averea altora şi a
tânjit după ea, făcându-şi planuri ca să-l lipsească pe vecinul lui de bunurile sale şi de ceea ce
îi aparţine. În al treilea rând, pentru că prin dorinţa lui de a scăpa nedescoperit, s-a folosit doar
el însuşi de lucrurile pe care şi le-a însuşit, făcând ca acuzaţiile să cadă asupra celor
nevinovaţi, împiedicând în felul acesta aflarea adevărului. (6) Şi într-o oarecare măsură, un
astfel de om este propriul său acuzator, căci este condamnat de propria lui conştiinţă pentru că
a furat pe ascuns acele lucruri, aşa că simte ruşine sau teamă, sentimente care îi demonstrează
că a comis o faptă reprobabilă; întrucât faptele scandaloase îl fac să se ruşineze, iar gândul că
merită pedepsit îi provoacă teamă.
DESPRE SPĂRGĂTORII DE CASE
II. (7) Dacă cineva se lasă purtat de dorinţa nebunească de a-şi însuşi prin furt bunurile
altora, şi dacă neputând proceda altfel pătrunde într-o casă pe timpul nopţii, folosindu-se de
întuneric ca de un văl care să îi ascundă fapta nelegiuită, dacă va fi prins asupra faptului de
stăpânul casei înainte de răsăritul soarelui va putea fi ucis de către acesta, deoarece şi-a atins
scopul mai mic pentru care a venit, şi anume furtul, dar a fost împiedicat să săvârşească
nelegiuirea mai mare care ar fi urmat, şi anume omorul; întrucât era echipat cu unelte de fier
cu ajutorul cărora să pătrundă în casă, dar şi cu arme cu care să se apere în cazul în care va fi
atacat. Dar dacă soarele a răsărit, atunci stăpânul casei nu va mai putea să-l omoare, ci va
trebui să-l ducă în faţa magistraţilor şi a judecătorilor, care îi vor da pedeapsa cuvenită. (8)
Pentru că noaptea, atunci când oamenii stau în casele lor şi se odihnesc, fie că este vorba de
conducători sau de oamenii obişnuiţi, agresorul nu are niciun sprijin şi niciun ajutor; motiv
pentru care locatarul casei are dreptul să-l pedepsească cu mâinile sale, căci la momentul
respectiv el este judecător şi magistrat. (9) Însă în timpul zilei, curţile de justiţie şi sălile de
consiliu sunt deschise, iar cetatea este plină de oameni care îl vor ajuta să pună mâna pe
nelegiuit; unii dintre aceştia au fost numiţi în mod formal apărători ai legilor; însă alţii, fără a
beneficia de vreo numire, ci datorită firii lor care urăşte nedreptatea, vor lua partea celor

704
vătămaţi; iar hoţul va fi adus în faţa acestor oameni; pentru că în felul acesta omul care caută
revanşa va scăpa de acuzaţia de aroganţă sau nechibzuinţă şi va da impresia că acţionează în
spiritul democraţiei. (10) Însă dacă atunci când soarele a răsărit şi luminează pământul cineva
ucide un hoţ cu proriile sale mâini înainte de a-l aduce în faţa judecăţii, acea persoană se va
face vinovată, pentru că în loc să fie călăuzită de raţiune aceasta s-a lăsat pradă pasiunii,
făcând ca impulsurile sale să primeze în faţa legilor. Unui astfel de om i-aş spune
următoarele: „Prietene, dacă ai fost vătămat de un hoţ în timpul nopţii, să nu comiţi din acest
motiv un furt mai mare în timpul zilei, şi nu mă refer la bani, ci la faptul că vei aduce atingere
principiilor justiţiei, care stau la baza legilor statului”.
DESPRE FURTUL UNEI OI SAU A UNEI VACI
III. (11) Ei bine, alte furturi trebuie ispăşite plătind de două ori valoarea lucrului furat;
dar dacă cineva fură o vacă sau o oaie, legea consideră că acestui om trebuie să i se aplice o
pedeapsă mai mare, pentru că dă o întâietate deosebită acelor dobitoace care sunt cele mai
minunate dintre toate cirezile şi turmele de animale domestice, nu numai datorită frumuseţii
trupului lor, ci şi datorită foloaselor pe care le aduc omului. Din acest motiv, legiuitorul nu a
stabilit o amendă egală pentru furtul acestor animale, ci a stabilit valoarea lor pe baza utilităţii
fiecăruia dintre ele. (12) Deoarece porunceşte ca hoţul să dea înapoi patru oi şi cinci vaci, în
funcţie de animalul pe care l-a furat; întrucât de la oaie avem în fiecare an patru foloase, lapte,
brânză, lână şi miei; însă de la vacă avem cinci, trei fiind asemănătoare cu cele ale oii – lapte,
brânză şi vlăstarele sale; însă două îi sunt specifice, adică faptul că ară pământul şi că treieră
grâul; prima muncă reprezintă cea dintâi etapă a însămânţării plantelor de cultură, pe când
cealaltă reprezintă sfârşitul, pentru că se referă la purificarea recoltelor, astfel încât plantele
respective să poată fi folosite ca hrană cu mai multă uşurinţă.
DESPRE RĂPITORII DE OAMENI
IV. (13) Răpitorul este şi el un hoţ; dar este un hoţ care fură fiinţa cea mai minunată
care există pe pământ. Ei bine, în cazul lucrurilor neînsufleţite şi al acelora care nu sunt de
mare folos în viaţă, el (n.t. Moise) a poruncit ca hoţii să plătească proprietarilor valoarea
dublă a lucrului pe care l-au furat, aşa cum am spus şi mai devreme. Şi tot aşa, în cazul acelor
cirezi şi turme de animale blânde, adică de vaci şi oi, a poruncit să se plătească un preţ de
patru sau de cinci ori mai mare; dar omului, din câte se pare, i-a fost atribuită poziţia cea mai
înaltă printre animale, căci el este, ca să spunem aşa, o rudă apropiată a lui Dumnezeu,
deoarece se aseamănă cu El în privinţa raţiunii; ceea ce îl face nemuritor, cu toate că natura sa
este muritoare. Motiv pentru care toţi aceia care simt o admiraţie pentru virtute sunt plini de
mânie împotriva răpitorilor, care, din dorinţa de a avea parte de un câştig ilegitim, îndrăznesc
să-i transforme în robi pe cei născuţi liberi, cu toate că aceştia se împărtşesc din aceeaşi natură
ca şi ei înşişi. (15) Căci atâta timp cât stăpânii săvârşesc fapte demne de laudă atunci când îi
eliberează pe robii născuţi în casa lor sau pe aceia cumpăraţi cu bani, chiar dacă uneori nu le-
au adus prea multe foloase, cât de mare este vina celor care îi lipsesc pe oameni de cea mai
minunată dintre toate posesiunile, şi anume libertatea de care se bucură în momentul de faţă?
Întrucât aceasta este un lucru pentru care omul născut şi crescut aşa cum se cuvine este gata să
moară. (16) Şi în vremurile trecute, unii oameni, care şi-au sporit răutatea înnăscută şi şi-au
îndreptat perfidia spre violarea tuturor drepturilor, au căutat să aducă robia nu doar asupra
străinilor, ci chiar şi asupra neamului lor; iar uneori chiar şi asupra celor din aceeaşi cetate sau
din acelaşi trib, nesocotind acele legi şi tradiţii în care au crescut din fragedă pruncie, pe care
natura le imprimă ca pe nişte legături trainice în sufletul acelor oameni care nu sunt nici
refractari, nici înclinaţi spre cruzime; (17) iar aceştia, de dragul unui câştig nelegiuit, îi vând
pe oameni negustorilor de robi, care îi duc în ţinuturi străine, de unde nu-şi mai pot vedea
tărâmul natal nici măcar în vis, pierzându-şi în felul acesta orice speranţă de fericire. Căci
aceşti răpitori ar comite o fărădelege mai mică dacă s-ar folosi ei înşişi de cei pe care i-au
înrobit, însă aşa cum stau lucrurile aceştia comit o dublă mişelie, prin faptul că îi vând şi că îi

705
fac să aibă doi stăpâni în loc de unul, adică să fie de două ori robi. (18) Dar aceştia, conştienţi
fiind de prosperitatea anterioară a celor pe care i-au răpit, s-ar putea căi, fie dintr-o
compasiune tardivă pentru cei prăbuşiţi în felul acesta, fie pentru că se tem de soarta care este
atât de schimbătoare. Însă cei care cumpără oameni aflaţi în aceastăstare, necunoscând
familiile acestora, îi vor neglija, ca şi cum ar proveni din generaţii succesive de robi, aşa că nu
vor avea în suflet nicio intenţie de a fi blânzi şi miloşi cu aceştia, după cum ar fi normal să se
poarte având în vedere faptul că înainte de a fi robi au fost oameni liberi. (19) Şi fie ca justiţia
să îi pedepsească aşa cum se cuvine pe cei ce răpesc şi duc în robie oameni aparţinând altor
popoare; însă cei care răpesc oameni din neamul lor şi din sângele lor, şi care îi vând ca robi,
trebuie să primească pedeapsa cu moartea. Căci, de fapt, concetăţenii cuiva nu sunt departe de
rudele de sânge, şi de aceea trebuie să aibă parte de aceeaşi cinste ca şi acestea.
DESPRE DISTRUGERI
V. (20) Un scriitor din vechime a spus că „Procesele au loc chiar şi pe câmp”; căci
lăcomia şi dorinţa de a lua bunurile altora nu apare doar în cetăţi, ci şi în afara zidurilor
acestora, întrucât ea nu locuieşte într-un loc sau altul, ci în mintea oamenilor lacomi şi
gâlcevitori. (21) De aceea, acele cetăţi care se bucură de cele mai bune coduri de legi îşi aleg
două feluri de supraveghetori şi de conducători; unii care se ocupă de ceea ce se întâmplă în
interiorul zidurilor, pe care îi numesc custozi ai cetăţii; şi alţii care răspund de ceea ce se
petrece în exteriorul zidurilor, cărora le-au dat un nume potrivit, numindu-i magistraţi
agrarieni. Dar ce nevoie ar fi de magistraţi agrarieni dacă n-ar exista pe câmp anumite
persoane care trăiesc doar pentru a-i vătăma pe vecinii lor? (22) Prin urmare, dacă un păstor
de oi, de capre sau de vaci, sau pe scurt orice însoţitor de animale, îşi mână turmele pentru a
paşte pe pământul altuia, fără niciun fel de preocupare pentru semănături sau copaci, acesta va
trebui să plătească o amendă egală cu valoarea acelor recolte sau a acelor copaci. (23) Şi va
trebui să fie mulţumit că scapă cu această pedeapsă şi că a avut de a face cu o lege milostivă şi
peste măsură de indulgentă, care, cu toate că el a adoptat comportamentul duşmanilor
proveniţi din alte neamuri, care sunt obişnuiţi să pustiască pământurile şi să distrugă pomii
fructiferi ai locuitorilor, totuşi nu l-a pedepsit ca pe un inamic public, condamnându-l la
moarte, la exil ori la confiscarea tuturor averilor sale; ci l-a osândit doar să-l despăgubeacă pe
omul căruia i-a distrus proprietatea. (24) Pentru că legiuitorul a căutat întotdeauna pretexte
prin care să uşureze nenorocirile celorlalţi, întrucât avea o fire blândă şi omenoasă, aşa că a
găsit o scuză şi în cazul păstorului, spunând că turmele sunt nechibzuite şi neascultătoare,
mai ales atunci când sunt în căutare de hrană. (25) Aşa că păstorul se face vinovat de faptul că
şi-a dus turma într-un loc nepotrivit, însă nu poate fi făcut răspunzător de tot ce s-a întâmplat
în continuare. Căci este firesc să presupunem că de îndată ce a sesizat buclucul în care a intrat,
el s-a străduit să scoată animalele afară, însă acestea s-au împotrivit, continuând să se bucure
de păşunea verde şi grasă, de recoltele fragede şi de lăstarii pe care îi devorau.
DESPRE CEI CE DAU FOC MĂRĂCINILOR ÎNTR-UN MOD NECHIBZUIT
VI. (26) Şi nu doar cei ce invadează proprietatea altora cu turmele lor provoacă
pagube, ci şi aceia care aprind un foc în mod neglijent şi nechibzuit; pentru că dacă focul pune
stăpânire pe combustibilul adecvat, el se va răspândi în toate direcţiile, devorând totul în jurul
său. Şi odată ce a luat amploare, va sfida toate încercările celor ce vor să-l stingă, mistuind
chiar şi acele lucruri folosite în acest scop, până când va arde totul şi se va epuiza de la sine.
(27) Prin urmare, focul nu trebuie lăsat nesupravegheat nici în casă, nici în grajduri şi nici pe
câmp, întrucât ştim bine că o singură scânteie a mocnit adesea un timp îndelungat, până când
în cele din urmă a fost aţâţată de o adiere uşoară şi s-a transformat într-un foc, care, atunci
când a fost purtat de un vânt favorabil, a mistuit cetăţi impunătoare. (28) În consecinţă,
războiele sălbatice se folosesc la început, la mijloc şi la sfârşit de forţa focului, de care
vrăjmaşii se tem mai mult decât de trupele de infanterie şi de cavalerie sau de flotele încărcate
cu arme şi materiale de război. Căci dacă un ţintaş bun azvârle o săgeată în flăcări în mijlocul

706
unei nave o va face să ardă cu tot cu echipaj, şi tot aşa pot fi distruse şi tabere militare mari,
împreună cu toate bagajele şi echipamentele care se află acolo şi pe care se bazează speranţele
de victorie ale armatei. (29) Aşadar, dacă cineva aprinde un morman de mărăcini sau de spini,
şi dacă focul se întinde şi arde o podea de treierat plină cu grău, orz, măzăriche sau spice de
grâu adunate laolaltă ori o câmpie fertilă acoperită cu păşuni, atunci omul care a împăştiat
focul va plăti pentru distrugerile provocate, ca din acest necaz să înveţe să fie grijuliu şi să se
păzească de începutul oricărui lucru {2}{această afirmaţie se aseamănă cu cea a lui Ovidiu,
care poate fi tradusă în felul acesta: Ai grijă de început, căci orice leac eşecului îi e
sortit/Atunci când din zăbavă buclucul a sporit}, ca să nu stârnească o putere invincibilă care
altminteri ar fi rămas tihnită.
DESPRE LUCRURILE LĂSATE CA ZĂLOG
VII. (30) Zălogul este cel mai sacru dintre toate lucrurile referitoare la relaţiile dintre
oameni în privinţa proprietăţii, întrucât el depinde exclusiv de buna credinţă a omului care îl
garantează. Căci împrumuturile se acordă pe baza unor contracte scrise, iar celelalte lucruri,
care nu au legătură cu împrumuturile, sunt folosite pe faţă, în văzul tuturor celorlalţi oameni,
care pot servi ca martori. (31) Dar nu aşa stau lucrurile şi în cazul zălogului, căci proprietarul
bunului îl înmânează confidenţial celui care îl primeşte, privind cu grijă în jurul său; şi nu ia
cu el nici măcar un rob care să ducă lucrul ce urmează a fi lăsat în gaj, chiar dacă acesta este
extrem de ataşat de stăpânul lui; căci ambele părţi par să-şi dorească a nu fi descoperite; cea
care lasă zălogul, ca să şi-l poată lua înapoi, iar cealaltă, pentru a nu şti nimeni că l-a primit.
Însă va trebui neapărat să mai avem în vedere şi un al treilea personaj, pe invizibilul
Dumnezeu, cel care este firesc să fie martor pentru ambele părţi; căci cel ce primeşte îl ia ca
martor pentru faptul că va restitui zălogul atunci când i se va solicita acest lucru, pe când
celălalt îşi pune încrederea în El pentru faptul că îl va primi înapoi la momentul potrivit. (32)
Aşadar, cel ce comite fărădelegea de a refuza restituirea zălogului să nu uite că a înşelat
aşteptările celui care i l-a încredinţat, ascunzându-şi înclinaţiile rele printr-un limbaj amăgitor,
făcând apel cu ipocrizie la o credinţă lipsită de orice temei, demonstrând că toate promisiunile
sale sunt lipsite de orice valoare şi încălcându-şi jurămintele, neglijându-şi astfel toate
obligaţiile omeneşti şi divine; şi că refuză două zăloguri în acelaşi timp; în primul rând,
zălogul celui care i-a dat în grijă bunurile sale; iar în al doilea rând, pe cel al martorului
desăvârşit, care vede toate faptele oamenilor şi care le aude toate cuvintele, chiar dacă aceştia
nu doresc acest lucru. (33) Dar dacă omul care a primit zălogul îl păstrează fără nicio viclenie,
cinstind pe deplin adevărul şi buna credinţă, însă cei care complotează mereu împotriva
proprietăţii vecinilor, cum ar fi pungaşii şi cei care fură din locuinţe, pătrund pe ascuns şi fură
zălogul care i-a fost încredinţat, atunci va fi pedepsit să plătească valoarea dublă a lucrului
furat de către hoţi. (34) Iar dacă aceştia nu sunt prinşi, atunci omul care a primit zălogul va
merge de bunăvoie în faţa tribunalului şi, ridicându-şi mâinile către cer, va jura pe viaţa sa că
nu are nimic de a face cu furtul, că nu a dorit să-şi însuşească ceea ce i s-a dat spre păstrare şi
că nu a dat de bunăvoie acel lucru unei alte persoane; şi că nu mărturiseşte strâmb invocând
un furt care nu s-a produs {3}{Exodul 22:7}. Căci ar fi absurd să pedepsim un om care nu a
făcut nimic rău şi ca cel care a apelat la ajutorul unui prieten atunci când a fost la anaghie să
devină acum duşmanul acestuia. (35) Iar zălogurile constau nu doar în lucruri neînsufleţite, ci
şi în animale; în cazul celor din urmă pericolul este dublu; în primul rând, pentru că au în
comun cu lucrurile neînsufleţite faptul că pot fi furate, însă au şi o proprietate specială şi
distinctă, şi anume aceea că pot muri. Până aici am vorbit doar despre primul tip de zăloguri,
însă acum va trebui să ne referim şi la legile privitoare la cel de-al doilea tip. (36) Ei bine,
dacă vitele încredinţate ca zălog vor muri, atunci cel ce a primit zălogul îl va cheama pe omul
care i l-a încredinţat şi îi va arăta cum stau lucrurile, protejându-se împotriva oricărei
suspiciuni; dar dacă cel care a lăsat zălogul lipseşte, atunci nu se cuvine să cheme pe nimeni
altcineva, căci s-ar putea ca cel dintâi să dorească ca persoana respectivă să nu afle că a lăsat

707
ceva ca zălog; dar când cel ce a lăsat zălogul se întoarce acasă, prietenul îi va jura că nu îi
ascunde nimic din cauzele care au dus la moartea animalelor. (37) Iar dacă cineva primeşte un
lucru nu ca zălog, ci pentru că l-a împrumutat ca să-l folosească, fie că este vorba de un vas
ori de un animal; atunci, dacă îi este furat, indiferent despre ce lucru este vorba, sau dacă
animalul moare, în timp ce proprietarul trăieşte alături de cel care l-a împrumutat, atunci
acesta din urmă nu va fi făcut răspunzător, întrucât însuşi proprietarul poate fi martor în
privinţa faptului că la mijloc nu este nimic necurat; dar dacă proprietarul nu este acolo la
momentul respectiv, atunci omul care a împrumutat lucrul respectiv va achita valoarea
acestuia. (38) De ce? Pentru că este posibil ca omul care a folosit animalul atunci când
proprietarul nu era de faţă să-l fi obosit peste măsură, astfel încât să-l omoare; ori este posibil
să fi uzat obiectul, căci a fost neglijent cu un lucru aparţinând altcuiva, de care ar fi trebuit să
aibă mare grijă, ori nu l-a ascuns suficient de bine, încât hoţii să nu aibă ocazia de a-l fura.
(39) Însă pentru că legiuitorul nostru avea putinţa de a discerne mai bine decât toţi oamenii
consecinţele faptelor, el va începe să dea o serie de interdicţii, enunţându-le una după alta,
având grijă să păstreze între ele o anumită legătură, astfel încât aceste ultime porunci să fie în
concordanţă cu cele anterioare. Şi păstrând această legătură armonioasă cu ceea ce urma să
spună, ne face cunoscut faptul că era inspirat de Dumnezeu, care îi vorbea în felul acesta:
„Să nu furaţi.
Să nu minţiţi şi să nu aduceţi acuzaţii false împotriva aproapelui.
Să nu vă juraţi strâmb pe numele meu şi să nu pângăriţi numele meu sfânt”
{4}{Leviticul 19:11.}
(40) Aceste porunci sunt extrem de frumoase şi foarte instructive; pentru că hoţul
mustrat de propria lui conştiinţă neagă şi spune minciuni, temându-se de pedeapsa de care va
avea parte în cazul în care va mărturisi. Iar cel care neagă o faptă caută să-l învinovăţească pe
altul, aducând o acuzaţie falsă şi făcând-o să pară plauzibilă; şi orice fals acuzator este în
acelaşi timp un om care jură strâmb, căci nu îi pasă de pietate, deşi dovezile lui nu sunt reale;
motiv pentru care recurge la aşa-numita mărturie mincinoasă, jurând strâmb şi socotind că
dacă îl invocă pe Dumnezeu va fi crezut de cei ce îl ascultă. Însă un astfel de om trebuie să
ştie că este lipsit de sfinţenie şi de orice pietate, întrucât întinează ceea ce este neîntinat de la
natură, adică numele bun şi sfânt al lui Dumnezeu.
SĂ NU MĂRTURISEŞTI STRÂMB ÎMPOTRIVA APROAPELUI TĂU {5}{Exodul
20:16}
VIII. (41) Aceasta este a noua poruncă dintre cele zece, fiind a patra ca număr dintre
cele înscrise pe a doua tablă; însă este o poruncă menită să aibă zece mii de foloase asupra
vieţii omului dacă acesta o respectă; pe de altă parte, însă, atunci când este nesocotită, ea îi
poate vătăma pe oameni în nenumărate feluri; (42) căci acuzatorul mincinos este vrednic de
osândă, însă cel ce mărturiseşte strâmb este cu mult mai vinovat; pentru că primul acţionează
doar din dorinţa de a se proteja, însă celălalt se face vinovat de răutate, întrucât doreşte să ia
parte la fărădelegea altuia. Iar dintre oamenii răi, cel care face rău pentru sine este mai puţin
nelegiuit decât cel care face rău pentru altul. (43) Şi orice judecător îl priveşte pe acuzator cu
suspiciune, căci din dorinţa de a se pune la adăpost acesta poate acorda puţină atenţie
adevărului, de aceea acuzatorul are nevoie de o introducere care să capteze atenţia
ascultătorilor; însă judecătorul nu are prejudecăţi şi păreri personale atunci când vine vorba de
un martor, aşa că îl ascultă cu bunăvoinţă şi cu urechile deschise, chiar dacă el ascunde printr-
un limbaj amăgitor acele lucruri minunate, care sunt adevărul şi buna credinţă. Iar martorii
mincinoşi folosesc cuvinte seducătoare, la fel cum jucătorii folosesc şiretlicuri pentru a obţine
ceea ce-şi doresc. (44) Din această cauză, prin Cartea Legii el ne cere să respingem orice om
rău şi orice faptă nelegiuită {6}{Exodul 23:1}. Căci orice încuviinţare a unui lucru care nu
este virtuos poate conduce la mărturii false; pentru că orice om care consideră că nedreptatea
este un lucru dezagreabil şi odios este prieten cu adevărul. (45) Ei bine, nu este un lucru

708
vrednic de mirare ca cineva să se întovărăşească cu un om rău şi ca acesta să-l incite la o faptă
pe măsura caracterului său; însă doar un suflet nobil şi capabil să ia hotărâri curajoase poate
evita să urmeze mulţimea, cu toate că aceasta este asemenea unui torent ce-l poate arunca pe
om în prăpastie. (46) Căci unii oameni din popor consideră că unele lucruri sunt juste şi
legitime, chiar dacă sunt rele, însă aceştia nu judecă deloc corect; pentru că este bine să
urmezi natura, dar acest impuls al mulţimii este în total dezacord cu ceea ce înseamnă să
urmezi natura. (47) Prin urmare, dacă unii oameni se adună la un loc în cete numeroase,
încercând să aducă tot felul de inovaţii, noi nu trebuie să fim de acord cu ei, pentru că aceştia
întinează imaginea veche şi oficială a statului; căci un sfat înţelept este mai valoros decât o
mulţime de încercări, dar ignoranţa, în asociere cu numărul, constituie un rău imens; (48) însă
unii oameni manifestă un asemenea exces de răutate, încât nu numai că-i acuză pe oamenii
muritori, ci se ataşează şi se agaţă de nedreptatea lor, în aşa fel încât îşi înalţă minciunile până
la cer, mărturisind împotriva naturii binecuvântate şi fericite a lui Dumnezeu. Mă refer aici la
ghicitori, la prezicători, la prevestitori şi la toţi aceia care practică ceea ce ei numesc studiul
divinaţiei, o artă lipsită de artă, dacă ar fi să spunem adevărul, o imitaţie sterilă a adevăratei
inspiraţii şi a darului profeţiei; (49) pentru că profetul nu rosteşte nimic de la el, ci este doar
un tălmăcitor, căci altcineva îi sugerează ce să spună, aşa că el vorbeşte într-o stare de
inspiraţie, fără să-şi dea seama că propria sa raţiune a plecat, părăsind citadela sufletului său;
pentru că locul ei este luat de spiritul divin, care a preluat controlul asupra vocii sale, făcând-o
să dea glas profeţiilor pe care doreşte să le transmită. (50) Dar toţi aceia care se îndeletnicesc
cu falsele profeţii răstoarnă adevărul prin intermediul presupunerilor, pervertind sinceritatea şi
influenţându-i pe toţi acei oameni care au o fire instabilă, tot aşa cum vântul violent, atunci
când suflă din direcţie contrară, clatină şi răstoarnă vasele lipsite de balast, împiedicându-le în
felul acesta să ancoreze în porturile sigure ale adevărului. Căci aceşti indivizi cred că au
dreptul să dea glas tuturor presupunerilor lor, dar nu ca şi cum ar fi lucruri concepute de ei, ci
ca şi cum ar fi nişte oracole divine care li s-au revelat numai lor, înşelând astfel mulţimile şi
făcându-le să creadă în nişte minciuni. (51) Pe aceşti oameni legiuitorul nostru îi numeşte pe
bună dreptate falşi profeţi, pentru că ei întinează adevărata profeţie şi umbresc prin minciunile
lor ceea ce este veritabil; însă în foarte scurt timp, toate tertipurile lor vor fi date la iveală, căci
natura nu rămâne mereu ascunsă, ci, atunci când se iveşte o ocazie favorabilă, îşi etalează
forţa cu o putere irezistibilă. (52) Căci aşa cum în cazul eclipselor de soare razele care au fost
momentan ecranate vor străluci din nou la puţină vreme, manifestându-şi strălucirea
neumbrită ce poate fi văzută de la distanţă, fără ca nimic să mai stea în calea soarelui ce îşi
revarsă razele pure asupra cerului senin; tot aşa, chiar dacă unii oameni vor face predicţii,
practicând acea artă a profeţiei mincinoase şi etalând o inspiraţie profetică amăgitoare, luând
numele lui Dumnezeu în deşert, aceştia vor fi osândiţi cu uşurinţă. Pentru că şi de această
dată, adevărul va ieşi la suprafaţă şi va străluci cu putere, aruncând în jur o lumină
remarcabilă, aşa încât falsitatea care îl acoperea anterior va dispărea. (53) Mai mult decât atât,
Moise a mai dat şi o altă poruncă minunată {7}{Numeri 35:30}, atunci când a spus că
judecătorul „nu trebuie să se bazeze pe temeiul unui singur martor” {8}{Deuteronomul 17:6;
19:15}. În primul rând, pentru că o persoană, fără să vrea, poate căpăta o impresie falsă în
privinţa unui lucru ori poate să-l privească cu neglijenţă şi să se înşele. Căci există numeroase
idei false, care se nasc în mod frecvent dintr-o mulţime de cauze; (54) în al doilea rând, pentru
că este peste măsură de nedrept să dai crezare unui martor împotriva mulţimii sau chiar
împotriva unui singur om; asta pentru că mulţimea este mai vrednică de încredere decât
individul, căci este superioară ca număr, şi pentru că egalitatea numerică este incompatibilă cu
superioritatea; aşa că de ce ar da crezare judecătorul unui singur martor, care depune mărturie
împotriva altuia, mai mult decât celui care se apără şi care pledează în favoarea sa? Dar din
câte se pare, acolo unde nu există nici inferioritate, nici superioritate care să ne călăuzească
judecata este mai bine să nu ne formăm nicio o părere.

709
 DESPRE INSTITUŢIA JUDECĂTORIEI ŞI DESPRE CARACTERUL UNUI
JUDECĂTOR
IX. (55) Legea consideră că toţi aceia care aderă la constituţia instituită de Moise
trebuie să fie liberi de orice pasiuni nechibzuite şi de toată răutatea; şi cu atât mai mult acei
oameni care sunt aleşi judecători fie prin tragere la sorţi, fie prin alegerea lor de către ceilalţi;
căci ar fi absurd ca aceşti oameni, care sunt chemaţi să împartă dreptatea, să fie ei înşişi
necinstiţi. Ci aceştia trebuie să fie o copie fidelă a lucrărilor naturii, o reprezentare exactă a
unui model; (56) pentru că aşa cum puterea focului, care împrăştie căldura spre toate lucrurile
din apropiere, a fost ea însăşi caldă cu mult înainte de a face asta, sau dimpotrivă, aşa cum
puterea zăpezii răceşte alte lucruri, întrucât ea însăşi a fost răcită anterior, tot aşa şi
judecătorul ar trebui să fie plin de o dreptate neprihănită dacă vrea ca toţi oamenii să se adape
din el cu dreptate; căci din el ţâşneşte un izvor hrănitor cu apă dulce, din care se împărtăşesc
toţi aceia care însetează după legile bune. (57) Aşa că orice om care ocupă instituţia
judecătoriei va trebui să judece şi în acelaşi timp să fie judecat, iar atunci când va apuca
pietricica cu care-şi va exprima votul, va trebui să apuce totodată şi înţelepciunea, astfel încât
să nu se lase înşelat, ca să facă dreptate părţilor, după cum merită fiecare, şi să diminueze
pedeapsa acelor păcătoşi care şi-au primit sentinţa; (58) pentru că omul care studiază aceste
virtuţi poate fi privit pe bună dreptate ca un binefăcător comun, ca un cârmaci destoinic care
linişteşte furtuna evenimentelor în aşa fel încât să garanteze siguranţa tuturor acelora care i-au
încredinţat interesele lor.
X. (59) În primul rând, legea porunceşte ca judecătorul să nu plece urechea la
zvonurile deşarte {9}{Exodul 23:1}. De ce oare? Legea spune, „Om bun, purifică-ţi urechile”.
Iar acestea se vor purifica dacă vor fi spălate mereu de şuvoiul unui limbaj virtuos, care nu
lasă loc niciodată protestelor lungi, mincinoase, deşarte şi banale, care sunt vrednice de a fi
ridiculizate, şi care nu cedează în faţa celor care scornesc minciuni şi în faţa flecarilor, ori a
exagerărilor fără limite, care fac din ţânţar armăsar; (60) iată ce se înţelege prin porunca de a
nu pleca urechea la zvonuri deşarte; şi mai este ceva ce are legătură cu cele spuse până acum.
Căci, spune legiuitorul, acela care dă atenţie celor ce depun mărturie din auzite se lasă în voia
vanităţii şi nu a raţiunii sănătoase, pentru că cei care înregistrează faptele sunt ochii, întrucât
aceştia înţeleg şi cuprind toate aspectele, deoarece sunt sprijiniţi de lumina care face ca toate
lucrurile să fie vizibile şi uşor de perceput; însă urechile, aşa cum a spus pe bună dreptate un
filozof din vechime, au o credibilitate mai mică decât ochii, întrucât ele nu participă la
eveniment, ci sunt atrase de cuvinte, interpretând realitatea pe baza lor, însă cuvintele nu spun
întotdeauna adevărul; (61) de aceea, legiuitorii greci care au transcris unele porunci de pe cele
două table ale lui Moise par să fi stabilit nişte reguli foarte înţelepte, căci au interzis oricărui
om să menţioneze în declaraţia sa ceea ce a auzit, pe motiv că doar lucrurile văzute sunt
demne de încredere, întrucât cele auzite nu sunt absolut sigure.
XI. (62) A doua poruncă dată unui judecător este aceea de a nu primi daruri
{10}{Exodul 23:8}; căci darurile, spune legea, orbesc ochii care văd şi pervertesc dreptatea,
pentru că nu permit minţii să călătorească pe drumul cel neted care duce la aceasta; (63) iar a
primi favoruri pentru a sprijini nedreptatea constituie cu adevărat o faptă nelegiuită; şi chiar
dacă le-ar primi pentru a sprijini dreptatea, tot ar comite o faptă pe jumătate rea; căci unii
judecători sunt deghizaţi, fiind pe jumătate răi, adică nici drepţi, nici nedrepţi, aflându-se într-
adevăr de partea celor vătămaţi, dorind să-i apere împotriva celor care vor să le pricinuiască
necazuri, dar nu în asemenea măsură încât să-i facă să triumfe fără a primi vreun folos de pe
urma reuşitei lor, cu toate că aceştia au dreptatea de partea lor; aşa că decizia lor este viciată şi
condiţionată de un folos material. (64) Iar dacă cineva le reproşează acest lucru, aceştia afirmă
că dreptatea lor nu este pervertită; căci cei ce meritau să piardă au pierdut, iar cei ce au avut
câştig de cauză meritau să învingă; apărându-se astfel într-un mod nevrednic şi mincinos;
pentru că un judecător corect trebuie să dea dovadă de două lucruri: de o judecată în strictă

710
concordanţă cu legea şi de incoruptibilitate; însă cel care judecă pe baza unor favoruri, chiar
dacă decizia lui este justă, întinează fără să-şi dea seama un lucru frumos prin natura lui. (65)
În plus, mai aduce prejudicii în două direcţii; în primul rând, pentru că devine lacom după
bani, iar acesta este începutul unor mari nedreptăţi; şi în al doilea rând, pentru că îl vatămă pe
cel ce ar trebui să profite, întrucât îl face să plătească pentru a i se face dreptate; (66) de aceea,
Moise a poruncit într-un mod instructiv ca judecătorul să facă dreptate într-o manieră corectă
{11} {Deuteronomul 16:19}; sugerând prin această expresie figurată că este posibil să facă
dreptate într-o manieră incorectă, din cauza acelor oameni care vând pe bani hotărârile juste şi
legale; iar acest lucru nu se întâmplă doar la scaunele de judecată, ci pretutindeni pe mare şi
pe uscat, după cum am mai spus, ori de câte ori este vorba de treburile omeneşti. (67) De
exemplu, în vremurile trecute, un om a primit un zălog de mică valoare, pe care l-a înapoiat
atunci când i-a fost cerut, mai degrabă ca modalitate de a întinde o capcană celui care l-a luat
înapoi, decât cu gândul de a-i fi de folos; căci a dorit ca buna sa credinţă în privinţa unor
lucruri de mică valoare să fie o momeală care să ascundă reaua credinţă în privinţa unor
lucruri mari, însă un astfel de comportament nu înseamnă altceva decât a servi dreptăţii într-o
manieră incorectă; pentru că restituirea obiectului care nu-i aparţinea a fost un lucru just, pe
care însă l-a făcut într-o manieră incorectă, întrucât a servit doar ca momeală pentru a atrage
un lucru mai valoros. (68) Iar cauza tuturor acestor nelegiuiri este reprezentată mai ales de
înclinaţia către falsitate, pe care astfel de oameni o au încă din naştere şi de când se aflau în
scutece şi care a fost alimentată de către doici şi mame, precum şi de către toţi aceia care se
aflau în casă, indiferent că era vorba de oameni liberi sau de robi, căci toţi aceştia i-au
obişnuit şi i-au familiarizat cu vorbele şi faptele, pe care le-au adaptat şi le-au făcut să se
unească cu sufletul acestora, ca şi cum ar fi fost nişte părţi fireşti şi necesare, cu toate că dacă
ar fi fost sădite în interiorul lor de către natură ar fi trebuit eradicate prin dobândirea unor
obiceiuri bune care să le înlocuiască. (69) Şi ce lucru din viaţă ar putea fi la fel de frumos ca
adevărul, pe care toţi sfinţii legiuitori l-au aşezat pe locul cel mai sacru, în acea parte a
veşmântului Marelui Preot unde se află partea dominantă a sufletului, dorind să îl
împodobească cu cele mai frumoase şi mai minunate găteli? Şi în apropierea adevărului a
aşezat puterea cu care se înrudeşte, pe care în acest caz a numit-o revelaţie, căci acestea sunt
două imagini ale celor două tipuri de vorbire care se află în noi, vorbirea tainică şi vorbirea
care utilizează litere, căci vorbirea care utilizează litere are nevoie de revelaţie, întrucât prin
intermediul acesteia gândurile tainice din interiorul nostru sunt dezvăluite aproapelui, însă
vorbirea tainică are nevoie de adevăr, astfel încât viaţa şi faptele noastre să meargă spre
desăvârşire, întrucât doar aşa putem găsi drumul spre fericire.
XII. (70) A treia poruncă dată unui judecător este aceea de a cerceta faptele şi nu pe
cei ce se judecă; de aceea, el trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a se delimita de
persoane; forţându-se să ignore şi să uite toate acele lucruri pe care le cunoaşte şi de care îşi
aduce aminte; este vorba de rude, prieteni, concetăţeni, oameni străini, duşmani sau legături
ereditare, astfel încât nici afecţiunea, nici ura să nu-i umbrească puterea de judecată; deoarece
el trebuie să se poticnească ca un orb ce înaintează fără toiag şi care nu are alături pe nimeni
care să-l călăuzească şi pe care să se bazeze cu încredere. (71) Din acest motiv, este bine ca
un judecător corect să nu cunoască cine sunt părţile care se judecă, ca să poată privi doar la
problema în sine; în aşa fel încât să nu judece potrivit unor păreri preconcepute, ci pe baza
adevărului adevărat, lăsându-se călăuzit de ideea că cel care judecă este Dumnezeu
{12}{Deuteronomul 1:17}; iar judecătorul este slujitorul şi împuternicitul judecăţii sale; iar
cel care este împuternicit nu poate înstrăina lucrurile stăpânului său, întrucât el a primit în gaj
încrederea, care este lucrul cel mai minunat din viaţa oricărui om şi al oricărei fiinţe.
XIII. (72) Şi pe lângă cele deja menţionate mai există un precept admirabil, căci
judecătorul a primit următoarea poruncă: „nici chiar săracului să nu-i fii părtinitor la judecată”
{13}{Exodul 23:3}. Pentru că celelalte precepte date de legiuitor au fost pline de milă şi

711
omenie, şi a rostit ameninţări serioase împotriva oamenilor aroganţi şi obraznici, propunând în
acelaşi timp recompense mari pentru cei ce se străduiesc să îl despăgubească pe aproapele lor
pentru nenorocirile pe care le-a suferit şi care îşi privesc propria abundenţă nu ca pe o
proprietate exclusivă, ci ca pe o proprietate pe care o deţin în comun cu toţi cei aflaţi în
nevoie; (73) căci un înţelept din vechime a spus un lucru extrem de potrivit şi de adevărat, şi
anume că niciodată oamenii nu se aseamănă mai mult cu zeii decât atunci când revarsă lucruri
bune asupra celorlalţi; şi ce lucru ar putea fi mai bun decât acela ca muritorii să îl imite pe
Dumnezeul cel veşnic? (74) Aşa că omul bogat să nu adune în casă cantităţi mari de aur şi
argint, ca să le pună la păstrare, ci să le scoată afară de bunăvoie, ca prin mărinimia lui să
amelioreze condiţia oamenilor săraci; şi nimeni să nu se mândrească cu gloria sa deşartă şi să
nu devină arogant şi dispreţuitor, ci mai degrabă să cinstească egalitatea şi să dea dreptul la
cuvânt şi celor care fac parte din pătura inferioară a societăţii. Şi fie ca omul care se bucură de
vigoare trupească să îi sprijine şi pe aceia care sunt slabi, şi nu cumva să procedeze asemenea
celor care iau parte la concursuri sportive şi care încearcă prin toate mijloacele să îi învingă pe
cei mai puţin viguroşi decât ei, ci fie ca el să-şi manifeste dorinţa şi nerăbdarea de a-i ajuta cu
propriile sale puteri pe aceia care sunt gata să se prăbuşească. (75) Căci toţi aceia care au băut
cu nesaţ din izvorul înţelepciunii, izgonind invidia din minţile lor, sunt gata să-şi ajute
aproapele, de bunăvoie şi fără niciun fel de îndemn, revărsând şuvoiul cuvintelor lor în
sufletul acestora prin intermediul urechilor, din dorinţa de a îi face să se împărtăşească din
aceeaşi cunoaştere ca şi ei înşişi. Şi se bucură atunci când văd că unii tineri cu un caracter
deosebit se ridică asemenea unor lăstari viguroşi de viţă de vie, considerând că au găsit
moştenitorii cărora să le lase bogăţia sufletelor lor, care reprezintă singura bogăţie; şi odată ce
i-au găsit, vor începe să le cultive sufletul cu idei şi gânduri bune, până când aceştia vor
căpăta putere şi vor ajunge la o maturitate deplină, astfel încât să dea la iveală roadele
excelenţei. (76) Există multe podoabe de genul acesta care sunt ţesute şi introduse printre legi,
cu scopul de a-i îmbogăţi pe cei săraci, faţă de care se cuvine să manifestăm compasiune, cu
excepţia acelor momente în care sunt chemaţi la judecată, întrucât compasiunea este stârnită
de către nenorociri; însă cel ce se poartă cu răutate în mod intenţionat nu este un om
nenorocit, ci nedrept, (77) iar omul nedrept se cuvine a fi pedepsit, pe când cel drept trebuie
slăvit, pentru ca nici un ticălos aflat în dificultate şi care ascunde adevărul să nu scape de
pedeapsă datorită milei pe care o inspiră sărăcia sa, căci faptele sale nu trebuie privite cu milă
(cum ar fi posibil aşa ceva?), ci cu mare mânie. Şi fie ca cel ce-şi exercită îndatorirea de
judecător, asemenea unui zaraf iscusit, să separe lucrurile şi să distingă natura acestora, ca nu
cumva să apară confuzii din pricina faptului că lucrurile bune sunt amestecate cu cele false.
(78) Şi mai sunt multe alte lucruri ce se pot spune în legătură cu falşii martori şi falşii
judecători; însă pentru a nu deveni prea meticuloşi vom trece acum la ultima dintre cele zece
porunci, care şi ea este dată într-o manieră sumară şi concisă, la fel ca toate celelalte: iar
această poruncă spune, „Să nu râvneşti”.
DESPRE CEI CE RÂVNESC
XIV. (79) Toate pasiunile sunt vrednice de ocară, întrucât nu sunt altceva decât nişte
impulsuri violente şi necumpătate, şi orice emoţie iraţională şi nefirească a sufletului este la
rândul ei greşită şi condamnabilă, căci ce altceva sunt toate aceste lucruri decât nişte pasiuni
vechi, ce au o mare amploare? Prin urmare, dacă omul nu pune stavilă acestor sentimente, şi
dacă nici nu le ţine în frâu aşa cum face cu caii nărăvaşi, va fi lovit de o năpastă greu de
înlăturat, întrucât fără să-şi dea seama, din cauza caracterului lor neînfrânat, va fi purtat de
ele, aşa cum vizitiul este purtat uneori de trăsura sa, până când va fi aruncat în prăpăstiile şi în
râpele din care este greu să te ridici şi aproape imposibil să scapi nevătămat. (80) Dar dintre
toate pasiunile, niciuna nu este mai groaznică decât dorinţa lacomă a omului după lucrurile pe
care nu le are, după lucrurile care sunt bune în aparenţă, dar nu şi în realitate; o dorinţă care
provoacă o nelinişte cumplită, extrem de greu de potolit; pentru că o asemenea pasiune pune

712
pe fugă raţiunea şi o alungă la mare distanţă, făcând ca sufletul să intre în mari necazuri, în
timp ce obiectul dorinţei îşi ia zborul cu dispreţ, căci el nu întoarce spatele omului, ci continuă
să rămână cu faţa la el; (81) iar atunci când persoana simte că această dorinţă lacomă creşte cu
rapiditate, ea rămâne liniştită pentru scurtă vreme, fie ca aceasta să-şi întindă mrejele sale
amăgitoare, fie pentru că a învăţat să spere că va reuşi să-şi atingă scopul, dar imediat după
aceea se va retrage la o distanţă mai mare, rostind mustrări la adresa ei; însă pasiunea care a
fost lăsată în urmă şi care nu mai are sorţi de izbândă se va lupta din toate puterile, căci
întrevede un viitor nefericit şi o pedeapsă chinuitoare, asemenea celei primite de Tantal (n.t.
personaj mitologic); întrucât se spune că Tantal nu putea ajunge la apă, pentru că aceasta se
îndepărta de buzele sale, iar dacă voia să culeagă fructe, acestea dispăreau de îndată, iar pomii
deveneau neroditori {14}{povestea lui Tantal apare în opera lui Homer, Od. 11.851: „Văzui şi
pe Tantal care-n picioare/Stătea în iaz cu unda până-n barbă/Şi suferea cumplit. Murea de
sete./Dar n-avea de băut nimic să-mpumne/Căci cum se apleca să bea bătrânul/Pierea-nghiţită
apa şi sub dânsul/Uscat şi negru s-alegea pământul./Deasupra-i atârnau frumoase ramuri/De
pomi înalţi şi-ndolduraţi de poame,/Ba peri şi rodii, meri cu mere dalbe,/Ba dulci măslini şi
verzi smochini în floare (n.t. în traducerea lui George Murnu; Homer, Odiseea, Editura
Univers, 1971)}; (82) întrucât aşa cum aceste stăpâne implacabile şi inexorabile ale trupului,
care sunt foamea şi setea, îl chinuie pe acesta uneori mai mult, sau în orice caz nu mai puţin,
decât se chinuie acele persoane care sunt torturate până la moarte, căci pasiunea lor nu poate
fi curmată decât dacă primesc mâncare şi băutură; tot aşa şi dorinţa lacomă, după ce a golit
mai întâi sufletul, făcându-l să uite de lucrurile din jurul său şi de cele aflate la mare distanţă,
îl umple cu impetuozitate şi nebunie, punând în interiorul lui stăpâni mai răi decât tiranii
anteriori, care însă poartă aceleaşi nume, adică foame şi sete, însă de data aceasta nu după
acele lucruri care desfată pântecele, ci după bani, după faimă, după autoritate, după frumuseţe
şi după nenumărate alte lucruri pe care omul le doreşte şi pentru care luptă pe parcursul vieţii
sale. (83) Şi aşa cum boala pe care medicii o numesc herpes {15}{de la verbul έρπω, care
înseamnă „a se furişa”} nu se opreşte într-o singură parte a trupului, ci se întinde şi acoperă
pielea, după cum indică şi numele pe care îl are, târându-se (διέρπει) şi împrăştiindu-se în
toate direcţiile, răspândindu-se peste tot şi otrăvind cu atingerea sa toate părţile trupului, din
cap până-n picioare, tot aşa şi dorinţa lacomă se împrăştie în întreg sufletul, fără ca vreo parte
oricât de măruntă a acestuia să scape de atacurile sale, căci este asemenea puterii focului
atunci când este alimentat cu combustibil din belşug, întrucât acesta se întinde şi arde totul în
calea sa, mistuind şi distrugând tot ce întâlneşte.
XV. (84) Atât de mare şi de straşnică este dorinţa lacomă; sau mai degrabă, dacă ar fi
să spun adevărul gol-goluţ în privinţa ei, ea este sursa tuturor relelor. Căci de unde altundeva
izvorăsc toate hoţiile, jafurile, nerecunoaşterea datoriilor, acuzaţiile false, obrăzniciile şi, mai
presus de toate, violurile şi crimele, pe scurt toate ticăloşiile, fie ele publice sau private, sacre
ori profane? (85) Pentru că dorinţa lacomă poate fi considerată pe bună dreptate pasiunea
originară care stă la baza tuturor acestor fărădelegi, iar iubirea este vlăstarul ei cel mai
important, căci nu o dată, ci de foarte multe ori, el a umplut lumea cu rele de nedescris; şi nici
măcar pământul nu a fost suficient de vast pentru a le cuprinde, aşa că din cauza numărului lor
mare au căzut în ocean, ca şi cum ar fi fost purtate de impetuozitatea unui torent, şi toate
mările s-au umplut de flote ostile. Iar relele groaznice provocate de bătăliile navale au fost
cauzate de această pasiune; şi năvălind asupra continentelor şi tuturor insulelor considerate
laolaltă le-au aruncat într-o stare de tulburare, răspândindu-se pretutindeni şi întorcându-se
apoi pe acelaşi drum, ca un războinic într-o cursă de diaulos {16}{diaulos este numele
competiţiei sportive în cadrul căreia alergătorii se îndreptau spre un loc anume, de unde se
întorceau înapoi la linia de plecare} sau ca fluxul şi refluxul apelor mării, revenind în punctul
de unde au plecat. (86) Şi privind lucrurile în felul acesta, vom observa mai clar puterea
acestei pasiuni. Orice lucru intrat sub influenţa dorinţei lacome dă semne de degradare, ca şi

713
cum ar fi fost muşcat de un şarpe veninos. Ei bine, ce vreau să spun cu asta? (87) Dacă
această pasiune se îndreaptă spre bani, va face să apară hoţii, pungaşii, furii de haine,
spărgătorii de case, oamenii viciaţi, care nu-şi recunosc datoriile, care refuză să restituie
zălogurile ori care se fac vinovaţi de corupţie şi sacrilegii, precum şi de alte nelegiuiri
similare. (88) Dacă se îndreaptă spre faimă, îi face pe oameni obraznici, aroganţi, nestatornici,
instabili din punct de vedere emoţional, dependenţi în întregime de ceea ce li se spune sau de
lucrurile pe care le aud; în acelaşi timp, aceştia ajung să se smerească ori să se mândrească ca
urmare a părerilor schimbătoare ale celor mulţi, care-i condamnă sau îi laudă cu o înflăcărare
nechibzuită, căci nu le pasă dacă aceştia le sunt prieteni sau duşmani, aşa că trec cu iuţeală de
la unii la alţii, lăsându-se în voia unor astfel de toane. (89) Şi tot aşa, dacă dorinţa se îndreaptă
spre autoritate şi putere, oamenii se vor răzvrăti, vor cultiva inegalitatea şi vor avea un
comportament tiranic, devenind duşmani cruzi şi lipsiţi de omenie pentru ţările lor natale,
stăpâni neînduplecaţi, incapabili să se înfrâneze, vrăjmaşi neîmpăcaţi ai tuturor celor ce au
aceeaşi putere ca şi ei şi linguşitori ai celor mai puternici, cu scopul de a-i putea ataca într-un
mod perfid. Dacă obiectul dorinţei îl reprezintă frumuseţea personală, atunci oamenii devin
seducători, violatori, adulteri, pederaşti, imorali şi nestăpâniţi, căci dorinţa îi învaţă să
privească cele mai mari rele ca şi cum ar fi cele mai minunate binecuvântări. De asemenea,
atunci când această pasiune pune stăpânire pe limbă, ea va da naştere unui număr imens de
ticăloşii; (90) căci unii doresc să păstreze tăcerea în legătură cu lucrurile care trebuie spuse, pe
când alţii vorbesc despre lucruri care ar trebui trecute sub tăcere, de aceea justiţia
răzbunătoare îi va urmări ori de câte ori vor dezvălui lucruri nepotrivite sau, dimpotrivă, ori
de căte ori vor păstra tăcerea atunci când trebuie să vorbească. (91) Când afectează părţile din
jurul pântecelui, îi face pe oameni lacomi, nesătui, necumpătaţi, destrăbălaţi, admiratori ai
unei vieţi depravate, beţivi, epicureeni, robi ai vinului tare, ai peştelui şi ai cărnii, doritori de
ospeţe şi mese îmbelşugate, transformându-i în persoane care se tăvălesc în noroi asemenea
unor câini hămesiţi; din cauza tuturor acestor lucruri, viaţa lor devine mizerabilă şi
blestemată, fiind condamnaţi să ducă o viaţă mai rea decât moartea. (92) Din acest motiv,
aceia care au gustat aşa cum se cuvine din înţelepciune, nu doar cu buzele, ci ospătându-se
bine din doctrinele sale profunde, investigând natura sufletului şi înţelegând caracterul său
întreit, care se împarte în raţiune, furie şi dorinţă, au atribuit poziţia dominantă raţiunii, pe
care au considerat-o a fi autoritatea supremă, fapt pentru care su socotit că locuinţa cea mai
adecvată pentru ea este capul, acolo unde se găsesc şi simţurile externe, care sunt mereu
prezente, întrucât acestea sunt ca nişte străjeri care apără mintea, căci ea este regele lor (n.t.
mintea este considerată a fi de esenţă masculină); (93) iar pieptul l-au atribuit furiei, parţial
pentru ca omul, care este ca un soldat, să se înarmeze cu ea ca şi cu o platoşă, astfel încât,
chiar dacă nu-l va feri complet de orice vătămare, cel puţin să-l facă greu de supus, şi parţial
pentru ca având locuinţa în apropierea minţii să poată beneficia de vecina sa, care o farmecă
cu înţelepciunea de care dă dovadă şi care face ca pasiunile să devină blânde şi docile; iar
dorinţei îi atribuie locul din jurul buricului şi acea parte numită diafragmă. (94) Căci atâta
vreme cât aceasta participă cel mai puţin la raţiune, se cuvenea să fie ţinută cât mai departe cu
putinţă de palatul minţii şi de aceea este amplasată aproape de extremităţi; iar acest element
care este cel mai nesătul şi mai necumpătat dintre toate, şi anume dorinţa, care este de
sorginte animală, trebuie limitat la păşunile vitelor, acolo unde poate găsi hrană şi oportunităţi
pentru perpetuarea speciei.
XVI. (95) Şi cred că preasfântul Moise a ţinut cont de toate aceste lucruri, motiv
pentru care a poruncit oamenilor să renunţe la această pasiune, considerând-o a fi cea mai
dezgustătoare, căci ea stă la baza celor mai neruşinate fapte; prin urmare, a interzis-o mai mult
decât pe toate celelalte sentimente, socotind-o a fi cauza nimicirii sufletului; însă dacă această
cauză este distrusă, iar sufletul devine din nou supus, lăsându-se călăuzit de raţiune, atunci
omul va fi umplut pe deplin cu pace şi cu supunere faţă de legi, precum şi cu tot felul de alte

714
lucruri bune şi desăvârşite, care îl vor face de-a dreptul fericit. (96) Însă pentru că iubea
concizia şi pentru că obişnuia să scurteze acele lucruri despre care se putea vorbi mult,
adoptând o modalitate de predare limitată la problemele de interes general, el începe să mustre
şi să îndrepte o singură poftă, şi anume aceea care are legătură cu pântecele; considerând că
celelalte dorinţe nu sunt la fel de nărăvaşe, căci ele vor deveni ascultătoare de îndată ce vor
afla că cea mai importantă şi mai autoritară dintre ele a început să asculte de legile moderaţiei.
(97) Aşadar, care este lecţia pe care ne-o dă cu privire la originea tuturor viciilor? Există două
lucruri a căror natură este deosebit de cuprinzătoare, iar acestea sunt mâncarea şi băutura. Prin
urmare, el nu a lăsat niciunul din ele nestăpânit, ci le-a înfrânat pe amândouă prin porunci
menite să le conducă spre cumpătare şi omenie, ca şi spre cea mai mare dintre toate virtuţile,
care este pietatea; (98) căci el a poruncit oamenilor să ofere pârga grâului, a vinului, a
uleiului, a vitelor şi a tuturor celorlalte lucruri {17}{Numeri 18:12} şi să dea primele roade
preoţilor şi celor care sunt însărcinaţi cu aducerea jertfelor; celor din urmă, ca urmare a
mulţumirii pe care i-o datorează lui Dumnezeu pentru abundenţa şi fertilitatea tuturor
lucrurilor, iar preoţilor deoarece aceştia slujesc la templu şi prin urmare sunt îndreptăţiţi să
primească plată pentru slujbele pe care le ţin cu ocazia ceremoniilor sacre {18}{Numeri
18:31}. (99) Şi el interzice categoric ca oamenii să guste din ceva sau să îşi însuşească vreun
lucru înainte de a pune deoarte primele roade, căci prin această poruncă doreşte să îi facă să
practice cumpătarea, care este virtutea cea mai folositoare; pentru că cel care a învăţat să nu se
arunce cu lăcomie asupra produselor îmbelşugate care i-au fost date de anotimpurile anului, ci
să aştepte consacrarea roadelor, va putea să-şi înfrâneze încăpăţânarea nărăvaşă a pasiunilor,
făcându-le să devină blânde şi docile.
DESPRE ANIMALE
XVII. (100) Mai mult decât atât, Moise nu a dat celor care se conduc după legile sale
dreptul de a se bucura fără nicio restricţie de toate animalele, ci le-a interzis din toate puterile
sale toate acele animale cărnoase şi grase, care trăiesc pe uscat sau în apă ori care zboară prin
văzduh, şi care sunt făcute pentru a stârni poftele perfide, întrucât ştia foarte bine că acestea
vor atrage ca o momeală simţul cel mai slugarnic dintre toate simţurile externe, şi anume
gustul, care nu se satură niciodată şi care este un rău incurabil ce afectează atât trupul, cât şi
sufletul; căci pofta nepotolită produce indigestie, iar aceasta este cauza tuturor bolilor şi
slăbiciunilor. (101) Ei bine, cei ce mănâncă carne de porc spun că dintre toate animalele
terestre, porcul reprezintă hrana cea mai gustoasă, iar dintre animalele acvatice, peştii lipsiţi
de solzi sunt minunaţi; însă Moise este mai iscusit decât oricine în a-i învăţa şi a-i deprinde pe
acei oameni care au o înclinaţie naturală spre practicarea virtuţii să se abţină şi să se
mulţumească cu puţin, întrucât se străduieşte să elimine luxul costisitor din felul lor de a fi;
(102) în acelaşi timp, el nu a fost de acord nici cu austeritatea riguroasă impusă de legiuitorul
lacedemonienilor, nici cu gingăşia efeminată susţinută de acel om care i-a învăţat pe ionieni şi
sibariţi lecţiile luxului şi ale destrăbălării, ci a urmat calea de mijloc dintre cele două abordări
ale vieţii, aşa încât a relaxat ceea ce era prea strict şi a înăsprit ceea ce era prea permisiv,
combinând excesele aflate la extremităţi cu moderaţia, care stă între cele două, din dorinţa de
a da vieţii consistenţă şi armonie, fapt pentru care a stabilit, nu cu neglijenţă, ci cu multă
minuţiozitate, lucrurile pe care le putem folosi şi cele pe care trebuie să le evităm. (103)
Cineva ar putea să presupună cu uşurinţă că este just ca acele animale care mănâncă carne de
om să primească din partea oamenilor acelaşi tratament ca şi acela pe care ele li-l aplică lor,
însă Moise a poruncit că trebuie să ne abţinem să ne desfătăm cu astfel de lucruri, căci având
în vedere ceea ce este potrivit pentru sufletul blând, el ne propune un festin extrem de delicat
şi de plăcut; pentru că deşi se cuvine ca cei care fac rău să aibă parte de acelaşi tratament,
totuşi nu este bine ca cei maltrataţi să se răzbune, ca nu cumva, fără să-şi dea seama, să fie
cuprinşi de mânie, căci aceasta este o pasiune sălbatică; (104) şi are atât de multă grijă să ne
păzească de acest lucru şi să îndepărteze de noi dorinţa pentru acele animale menţionate mai

715
sus, încât ne interzice cu toată puterea să mâncăm animale carnivore, fapt pentru care, dintre
animalele ierbivore, le alege pe acelea care pot fi domesticite, întrucât acestea sunt blânde
prin natura lor şi se hrănesc cu roadele pământului, neavând nicio intenţie de a complota
împotriva cuiva.
CE PATRUPEDE SUNT CURATE
XVIII. (105) Animalele curate pe care legea le prescrie ca fiind bune de mâncat sunt
zece la număr; viţeaua, mielul, capra, cerbul, antilopa, bivolul, căpriorul, gazela, bourul şi
ţapul sălbatic {19}{Deuteronomul 14:4}, pentru că el face apel întotdeauna la acea subtilitate
matematică pe care a conceput-o iniţial cu cea mai mare minuţiozitate şi pe care o aplică la
toate lucrurile existente, aşa încât nu stabileşte nicio lege, indiferent dacă este vorba de una
importantă sau de una lipsită de importanţă, fără a face referire la acest număr, care este strâns
legat de poruncile pe care le dă. Ei bine, dintre toate numerele care urmează după unitate, cel
mai desăvârşit este numărul zece, căci aşa cum spune Moise, acesta este cel mai sfânt şi cel
mai sacru dintre toate numerele; iar acum, prin intermediul acestuia, el limitează speciile de
animale pe care le consideră curate, dorind ca acestea să fie folosite de către toţi aceia care se
împărtăşesc din legile pe care le instituie. (106) Şi stabileşte două teste şi două criterii pentru
cele zece animale pe care le enumeră astfel {20}{Leviticul 11:3}, indicând două semne, mai
întâi că acestea trebuie să aibă unghia despicată, iar în al doilea rând că trebuie să rumege
mâncarea; iar cele care nu satisfac aceste două condiţii sau una dintre ele înseamnă că sunt
necurate. Şi aceste două semne sunt simboluri ale instruirii şi ale celei mai înalte învăţături
ştiinţifice, prin care binele este separat de rău, aşa încât se previne orice confuzie care ar putea
să apară între ele; (107) căci aşa cum animalul rumegător mestecă hrana şi o împinge în jos pe
gâtlej, iar apoi o frământă uşor şi o înmoaie, după care o înghite din nou ducând-o în stomac,
tot aşa şi omul care capătă învăţătură, după ce a auzit cu urechile sale de la învăţătorul lui
cuvintele de înţelepciune, capătă o cunoaştere considerabilă, însă cu toate acestea nu poate să
o reţină şi să o înţeleagă dintr-o dată, până când nu a reluat din nou în mintea lui cele auzite
printr-un exerciţiu continuu de memorie (căci acest exerciţiu este liantul care ţine laolaltă
ideile), şi abia apoi va imprima această imagine cu fermitate în sufletul său. (180) Dar din câte
se pare, înţelegerea clară a acestor idei nu îi este de folos decât atunci când va putea să
discrimineze şi să distingă ce lucruri să aleagă şi pe care să le respingă, iar copita depicată
este un simbol al acestui proces; căci viaţa are două cărări, una care duce la răutate, iar alta
care duce la virtute, iar noi trebuie să renuţăm la cea dintâi şi să nu uităm niciodată de cea din
urmă.
CE ANIMALE NU SUNT CURATE
XIX. (109) Din acest motiv, toate animalele cu copita dintr-o bucată şi toate cele care
au multe degete sunt considerate a fi necurate; în primul caz, pentru că sugerează că natura
binelui şi cea a răului sunt una şi aceeaşi; ceea ce este acelaşi lucru cu a spune că o suprafaţă
concavă este la fel cu una convexă ori că un drum care duce în vârful dealului este la fel cu
unul care coboară la poalele sale. Iar în al doilea caz, pentru că ne arată că există mai multe
drumuri, chiar dacă este impropriu să le numim drumuri, care fac ca viaţa omului să devină o
minciună; căci nu este deloc uşor să alegi dintr-o mulţime de cărări pe aceea care este cea mai
dezirabilă şi cea mai minunată.
CARE ANIMALE ACVATICE SUNT CURATE
XX. (110) După ce a făcut aceste precizări referitoare la animalele terestre, continuă să
spună care animale acvatice sunt curate şi pot fi folosite ca hrană; şi pe acestea le distinge tot
în legătură cu două aspecte, şi anume dacă au aripioare sau solzi {21}{Leviticul 11:9}. Pentru
că cele care nu au aceste două elemente, ori au doar unul dintre ele, sunt oprite, aşa că trebuie
respinse {22}{Deuteronomul 14:10}. Şi el trebuie să indice şi motivul, care nu e lipsit de sens
şi de bună-cuviinţă; (111) căci toate acele creaturi cărora le lipsesc caracteristicile respective,
sau măcar una dintre ele, sunt trase în jos de curent, neputând să reziste şuvoiului de apă; însă

716
cele care posedă aceste două caracteristici pot ţine piept apei şi o pot înfrunta aşa cum se
înfruntă un adversar, luptându-se cu bunăvoinţă şi cu curaj, aşa că dacă sunt împinse, împing
şi ele la rândul lor; iar dacă sunt urmărite, atunci se întorc spre inamic şi încep şi ele să-l
urmărească, creându-şi drumuri largi în această lume lipsită de poteci, în aşa fel încât să se
poată mişca cu uşurinţă încoace şi încolo. (112) Ei bine, aceste două categorii de creaturi sunt
nişte simboluri; primele ale unui suflet dedicat plăcerii, iar celelalte ale unuia care iubeşte
stăruinţa şi cumpătarea. Întrucât cărarea care duce la plăcere este una uşoară, pentru că duce
în jos, fiind mai degrabă o prăpastie care înghite totul, decât o potecă. Însă cărarea care duce
la cumpătare este una ascendentă şi obositoare, dar este cu mult mai folositoare decât toate
celelalte drumuri. Iar prima îi duce pe oameni în jos, împiedicându-i să se întoarcă din drum şi
purtându-i până pe fundul abisului, însă cealaltă duce la cer; făcându-i pe cei ce nu obosesc să
ajungă acolo şi să devină nemuritori, cu condiţia să poată îndura urcuşul acesta dur şi dificil.
DESPRE REPTILE {23}{Leviticul 11:20}
XXI. (113) Şi respectând aceeaşi idee generală legiuitorul afirmă că acele reptile care
nu au picioare şi care înaintează târându-se pe burtă, ori acelea care au patru picioare sau
multe picioare, sunt necurate pentru a fi folosite ca hrană. Dar şi de data aceasta, atunci când
vorbeşte despre reptile foloseşte de fapt o expresie figurată, prin care face trimitere la cei ce
sunt dedicaţi pântecelui, întrucât aceştia se îndoapă ca nişte cormorani şi plătesc tribut
necontenit burţii lor nefericite, un tribut alcătuit din vin tare, din dulciuri, din peşte, pe scurt,
din toate delicatesele inutile create prin iscusinţa şi munca brutarilor şi cofetarilor, care
inventează tot felul de mâncăruri rare, pentru a stimula şi a pune pe jar poftele nedomolite ale
omului. Iar când vorbeşte despre animalele cu patru picioare sau cu multe picioare se referă la
acei nefericiţi care nu sunt robii unei singure pasiuni, care este pofta de mâncare, ci ai tuturor
pasiunilor; iar acestea formează patru genuri, dar speciile lor subordonate sunt nenumărate.
Prin urmare, despotismul unei singure pasiuni este cumplit, însă cel al mai multor pasiuni este
groaznic şi de aceea pare de nesuportat. (114) Şi tot aşa, Moise spune că acele reptile care au
picioarele de dinapoi mai lungi, ca să poată sări, sunt curate; aşa sunt, de exemplu, diferitele
tipuri de lăcuste şi acel animal numit şarpe luptător, referindu-se prin aceste expresii figurate
la obiceiurile sufletului raţional. Pentru că în mod firesc, trupul este greu şi-i trage în jos pe
cei ce sunt puţin înţelepţi, sugrumându-i şi strivindu-i sub greutatea învelişului carnal. (115)
Însă binecuvântaţi sunt aceia care au fost instruiţi temeinic şi care au deprins regulile
educaţiei sănătoase, căci aceştia reuşesc să reziste cu succes forţei brute, astfel încât, bazându-
se pe lucrurile învăţate, pot sări şi se pot îndepărta de toate lucrurile inferioare, ridicându-se în
aer şi admirând revoluţiile periodice ale bolţii cereşti, a cărei privelişte este admirabilă şi către
care aspiră cu sinceritate cei care vin aici de bunăvoie şi care s-au lepădat de orice indolenţă şi
indiferenţă.
DESPRE CREATURILE ZBURĂTOARE {24}{Leviticul 11:10}
XXII. (116) Prin urmare, după ce a dat aceste porunci cu privire la feluritele animale
terestre şi acvatice şi după ce le-a făcut cunoscute prin legile sale cât mai exact cu putinţă,
Moise începe să investigheze şi celelalte animale, şi anume cele care trăiesc în aer; şi dintre
nenumăratele creaturi zburătoare, el le respinge pe cele prădătoare, pe cele care se hrănesc cu
oameni, precum şi toate păsările carnivore, pe scurt toate animalele vătămătoare şi toate cele
care pun la cale moartea altora. (117) Însă porumbeii, turturelele şi stolurile de cocori, de
gâşte şi de alte păsări de genul acesta sunt socotite a fi animale domestice şi blânde, fapt
pentru care pot fi mâncate, aşa că cei ce le vor mânca vor fi scutiţi de orice pedeapsă. (118)
Astfel, în fiecare din aceste părţi ale universului, pământ, apă şi aer, există anumite animale,
terestre, acvatice sau aeriene, pe care el ni le interzice să le mâncăm; şi luându-i focului
combustibilul, ca să spunem aşa, el face ca pofta să se stingă.
DESPRE STÂRVURILE ANIMALELOR SFÂŞIATE DE FIARELE SĂLBATICE
XXIII. (119) În plus, Moise porunceşte {25}{Leviticul 5:2} ca nimeni să nu atingă

717
stârvurile sfâşiate de fiarele sălbatice; pe de-o parte, deoarece nu se cuvine ca un om să
împartă hrana cu animalele ce nu pot fi domesticite, pentru ca în felul acesta să devină un
participant la ospăţul lor carnivor; iar pe de altă parte, întrucât este posibil ca seva cadavrului
să se amestece cu sângele său şi astfel să se îmbolnăvească ori poate că se cuvine să lăsăm
neatins acel trup care a fost cuprins de moarte, respectând în felul acesta acele legi ale naturii
care l-au făcut să piară. (120) Ei bine, mulţi legiuitori din rândul grecilor şi barbarilor îi laudă
pe cei ce sunt vânători iscusiţi, căci aceştia rareori eşuează şi îşi ratează ţinta, de aceea se
laudă cu reuşitele lor vânătoreşti, mai ales atunci când tranşează mădularele animalelor pe
care le-au prins cu ajutorul urmăritorilor şi câinilor de vânătoare, întrucât nu sunt doar
vânători curajoşi, ci şi oameni foarte sociabili. Însă orice om care a interpretat într-un mod
sănătos constituţia sacră şi codul de legi îi va osândi pe bună dreptate, deoarece legiuitorul
care este responsabil pentru acel cod le-a interzis în mod expres să se bucure de stârvurile
sfâşiate de fiare din cauzele pe care le-am menţionat anterior. (121) Dar dacă vreunul din acei
oameni care se dedică în totalitate meditaţiei şi practicării virtuţii se va simţi atras pe
neaşteptate de exerciţiile sportive şi de vânătoare, considerând că vânătoarea este un fel de
preludiu şi de reprezentare a războaielor şi pericolelor pe care trebuie să le înfruntăm atunci
când avem de a face cu un vrăjmaş, atunci, ori de câte ori un astfel de om reuşeşte în sportul
pe care şi l-a ales, atunci va trebui să dea câinilor săi fiarele pe care le-a ucis, ca aceştia să se
ospăteze din ele, dar şi ca recompensă sau ca plată pentru curajul lor şi pentru colaborarea lor
ireproşabilă. Însă acesta nu va trebui să le atingă, întrucât, aşa cum am văzut anterior, el a
învăţat că faţă de animalele iraţionale trebuie să aibă aceleaşi sentimente ca şi faţă de
duşmanii săi. Căci va trebui să pornească război împotriva lor, dar nu de dragul unui câştig
ilegitim, aşa cum fac cei care vor să câştige din orice, ci fie ca să se răzbune pentru unele
nenorociri provocate de aceştia, fie ca să se ferească de unele pe care le întrevede. (122) Însă
unii oameni, cu gurile deschise, ridică lăcomia excesivă şi lipsa de cumpătare extremă a lui
Sardanapal (n.t. Assurbanipal, ultimul mare rege asirian) la un asemenea nivel, fiind total
absorbiţi de inventarea unor plăceri stupide, încât pregătesc jertfe care nu ar trebui oferite
niciodată, sugrumându-şi victimele şi înăbuşind esenţa vieţii {26}{Leviticul 17:11}, pe care
ar trebui să o lase să plece liberă şi neîngrădită, îngropând, ca să spunem aşa, sângele în trup.
Căci ar fi fost suficient să se bucure doar de carne, fără să se atingă de acele părţi care au
legătură cu sufletul şi viaţa. (123) Din acest motiv, Moise, într-un alt pasaj, dă o lege cu
privire la sânge, ca omul să nu mănânce nici sângele, nici grăsimea {27}{Leviticul 3:17}.
Sângele din motivul pe care tocmai l-am menţionat, adică pentru că este esenţa vieţii; nu a
vieţii mintale şi raţionale, ci a aceleia care există în conformitate cu simţurile externe şi
datorită căreia atât noi, cât şi animalele iraţionale avem o existenţă comună.
DESPRE SUFLETUL SAU DESPRE VIAŢA OMULUI
XXIV. Esenţa sufletului omenesc este suflarea lui Dumnezeu, mai ales dacă avem în
vedere relatarea lui Moise, care, în povestea sa referitoare la creaţia lumii, spune că
Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în primul om, care este fondatorul rasei noastre; suflând în
partea principală a trupului său, şi anume în faţă, acolo unde se găsesc simţurile externe, care
păzesc mintea, ca şi cum ar fi un mare rege. Iar ceea ce a fost suflat în faţa sa a fost în mod
evident o suflare de aer sau orice altceva care este mai minunat chiar şi decât suflarea de aer,
adică o rază emisă de natura binecuvântată şi de trei ori fericită a lui Dumnezeu. (124) Dar
Moise le-a poruncit oamenilor să se înfrâneze şi să nu mănânce grăsime, deoarece aceasta este
un element grosier. De asemenea, el ne-a dat această poruncă pentru a ne face cumpătaţi şi
pentru a ne stârni dorinţa pentru o viaţă austeră; căci noi abandonăm unele lucruri cu multă
uşurinţă şi fără nicio ezitare, cu toate că nu suntem dispuşi să ne frământăm şi să lucrăm de
bunăvoie de dragul dobândirii virtuţii. (125) De aceea, aceste două părţi, şi anume grăsimea şi
sângele, trebuie scoase din orice victimă pentru a fi arse în foc, ca un fel de prime roade;
sângele fiind vărsat pe altar ca un fel de libaţie, iar grăsimea servind drept combustibil pentru

718
focul sfânt, întrucât poate înlocui uleiul, deoarece este grasă. (126) Legiuitorul îi condamnă pe
unii dintre contemporanii săi, considerând că sunt lacomi şi că se lasă pradă luxului, crezând
că acesta este bunul cel mai de preţ; în plus, aceştia nu sunt mulţumiţi să ducă o asemenea
viaţă doar în oraşe, acolo unde au rezerve din belşug de tot felul de lucruri necesare, ci îşi cară
cu ei efeminarea chiar şi în pustiul neumblat şi lipsit de cărări, alegând să aibă pieţe unde să se
vândă peşte, carne şi toate celelalte lucruri care pot contribui la o viaţă uşoară; (127) apoi,
când se confruntă cu lipsuri, se adună la un loc şi încep să urle şi să îşi ia o înfăţişare
nenorocită, şi cu o îndrăzneală neruşinată îl acuză pe conducătorul lor, continuând să producă
tulburări până când obţin ceea ce-şi doresc; şi obţin acele lucruri spre distrugerea lor, din două
motive: în primul rând, ca noi să vedem că pentru Dumnezeu totul este posibil, întrucât El
poate găsi o cale de rezolvare indiferent cât de dificile şi aparent lipsite de speranţă sunt
lucrurile; şi în al doilea rând, pentru a-i pedepsi pe aceia care au fost necumpătaţi şi lacomi, şi
care au respins cu încăpăţânare ideea de sfinţenie. (128) Căci un nor uriaş s-a ridicat din mare
şi pe la răsăritul soarelui a plouat din el cu prepeliţe {28}{Exodul 16:13}, care au acoperit
tabăra şi terenurile din jurul acesteia pe o distanţă egală cu cea pe care o poate parcurge într-o
singură zi un om vivace {29}{Numeri 11:31}. Iar păsările zburau la o distanţă de circa doi
coţi de la pământ, astfel încât să poată fi prinse cu uşurinţă. (129) Prin urmare, ar fi fost firesc
ca aceştia, uimiţi de minunile la care asistau, să fie satisfăcuţi de această privelişte, să se
umple de pietate şi să-şi hrănească sufletul cu aceasta, abţinându-se să mănânce carne; însă
aceşti oameni, dimpotrivă, şi-au aprins poftele chiar mai abitir decât înainte, urmărind păsările
ca şi cum acestea ar fi fost lucrurile cele mai bune cu putinţă, prinzându-le cu ambele mâini şi
băgându-le în sân; mai apoi, le-au depozitat în corturile lor, după care au ieşit repede să mai
prindă şi altele, pentru că lăcomia nu are limite. Iar după ce au strâns hrană cât au putut, au
început să mănânce, fără se dea semne că se satură, fiind gata-gata să piară din pricina
îmbuibării, căci erau oameni cu minte puţină; (130) şi într-adevăr, nu la multă vreme după
aceea chiar au pierit, pentru că le-a ieşit pe nas {30}{Numeri 11:20}, aşa că locul acela şi-a
luat numele de la nenorocirea care s-a abătut asupra lor, întrucât i s-a spus mormântul celor
cuprinşi de poftă {31}{a se vedea Numeri 11:34: „Iar numele acelui loc s-a chemat Chivrot-
Hataava, căci acolo i-au pus în mormânt pe cei cuprinşi de poftă}, pentru că aşa cum ne învaţă
Scriptura, nu există rău mai mare care să afecteze sufletul decât lăcomia. (131) De aceea,
Moise spune foarte frumos în poruncile sale, „Nimeni să nu facă ceva după placul lui
{32}{Deuteronomul 12:8}, ceea ce este echivalent cu a spune, nimeni să nu-şi satisfacă
propria dorinţă, ci toţi oamenii să caute să-i facă plăcere lui Dumnezeu, şi lumii, şi naturii, şi
oamenilor înţelepţi, abandonând iubirea de sine, ca să devină în felul acesta oameni buni şi
virtuoşi.
XXV. (132) Cred că am spus suficiente lucruri; de fapt, este tot ceea ce cunosc în
privinţa celor zece porunci şi a legilor specifice referitoare la poftă şi la dorinţă; căci dacă
luăm în considerare scurtele oracole transmise prin vocea lui Dumnezeu, socotindu-le a fi legi
cu carater general, precum şi toate legile specifice pe care Moise le-a adăugat ulterior, atunci
este nevoie de multă grijă şi iscusinţă pentru a păstra netulburat acest ansamblu şi pentru a-l
putea înţelege cu exactitate, de aceea am fost extrem de atent atunci când am atribuit fiecărei
legi generale toate lucrurile care îi aparţin de drept. (133) Dar gata cu aceastăchestiune. Însă
trebuie să ştim că aşa cum există legi specifice care au legătură cu cele zece porunci generale,
dar care n-au nimic în comun unele cu altele; tot aşa există şi lucruri comune întregului, care
nu se referă doar la o poruncă sau două, ci la toate cele zece. (134) Am în vedere aici acele
virtuţi de interes comun, ce sunt specifice fiecărei legi, precum şi tuturor celor zece la un loc,
care îi instruiesc pe oameni şi îi încurajează să manifeste chibzuinţă, dreptate şi pietate, atât
faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de toate celelalte virtuţi, să pună în legătură cuvintele sănătoase
cu intenţiile pozitive şi faptele virtuoase cu limbajul plin de înţelepciune, pentru ca acest
organ care este sufletul să fie ţinut laolaltă într-un mod armonios, ca să dea naştere unei

719
inocenţe fără cusur şi ca să dea consistenţă vieţii. (135) Am vorbit mai înainte despre acea
regină a tuturor virtuţilor, pietatea sau sfinţenia, ca şi despre chibzuinţă şi moderaţie; iar acum
vom continua să vorbim despre dreptate, care se ocupă de subiecte înrudite îndeaproape cu
acestea {33}{aici, traducerea lui Yonge include un tratat separat intitulat Despre dreptate.
Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
XXVI. (136) O parte a dreptăţii, şi nu una puţin importantă, are de a face cu curţile de
justiţie şi cu judecătorii, la care într-adevăr m-am referit anterior, atunci când am vorbit
despre mărturii, şi asupra cărora am zăbovit ceva vreme, ca nu cumva să omit vreun element
care are legătură cu subiectul; şi pentru că nu mă dau în vânt după repetiţii, decât atunci când
sunt constrâns de împrejurări, deoarece importanţa problemei este foarte mare, voi trece acum
peste aceste chestiuni şi îmi voi îndrepta atenţia spre alte lucruri, pentru că ce-am spus până în
prezent constituie mai mult o prefaţă. (137) Legea spune că se cuvine să punem dreptatea în
inimă şi să o fixăm ca şi când ar fi un semn pus pe cap sau o eşarfă care acoperă ochii,
sugerând prin intermediul primei expresii figurate că omul trebuie să îşi însuşească preceptele
justiţiei, nu cu ajutorul urechilor, căci acestea nu sunt de încredere, deoarece nu putem pune
bază pe ele, ci prin acea parte dominantă şi extrem de importantă, în care acestea trebuie
imprimate ca o pecete oficială; (138) iar prin a doua expresie, că este necesar nu doar să ne
formăm concepţii despre ceea ce este drept, ci şi să acţionăm neîntârziat în felul în care am
stabilit că este bine. Pentru că mâna este simbolul acţiunii, de aceea Moise porunceşte
poporului să apuce şi să fixeze dreptatea, spunând că aceasta va fi un semn, fără a menţiona în
mod expres la ce se referă, pentru că îmi imaginez că nu este vorba de un semn al unui lucru
anume, ci al mai multora, ba aş putea spune al tuturor lucrurilor care privesc viaţa omului.
(139) Iar prin cea de-a treia expresie, lasă să se înţeleagă că peste tot există convingerea că
dreptatea este situată în apropierea ochilor. Mai mult decât atât, el spune că aceste lucruri
trebuie să aibă o anumită mişcare; nu una uşoară şi inconstantă, ci una mai viguroasă, care să
facă ochii să privească spre ceea ce se întâmplă; căci mişcarea este menită să atragă privirea,
întrucât o provoacă şi o stârneşte; sau mai degrabă, aş putea spune, întrucât trezeşte ochii din
somn. (140) Însă omul care înfăţişează ochilor săi lucruri care nu sunt statice, ci care sunt în
mişcare, manifestându-şi energia primită de la natură, poate fi catalogat ca un om desăvârşit,
care nu mai este un învăţăcel sau un discipol, căci acum face parte din rândul învăţătorilor şi
instructorilor; şi va trebui să permită tuturor tinerilor care au această dorinţă să bea din
înţelepciunea lui ca dintr-un pârâu bogat ce se naşte dintr-un izvor viu de lecţii şi doctrine
{34}{Deuteronomul 6:7}. Iar dacă cineva, din modestie, este lipsit de curaj şi, prin urmare,
întârzie să se apropie de el ca să înveţe, atunci acesta va trebui să meargă din proprie iniţiativă
la omul respectiv şi să-i toarne în urechi o mulţime de mustrări, până când canalele sufletului
său vor fi inundate de ele. (141) Şi va trebui să-i înveţe principiile dreptăţii şi pe prietenii şi pe
rudele sale, ca şi pe toţi oamenii tineri, indiferent dacă sunt acasă ori pe drum, dacă se duc la
culcare sau dacă se scoală; ca aceştia să se poată bucura de imaginea dreptăţii şi de ideea de
dreptate în orice poziţie, în orice mişcare pe care o fac şi în toate locurile publice sau private,
şi nu doar în mers, ci şi atunci când dorm. Căci nu există plăcere mai mare decât aceea care
izvorăşte din sufletul care s-a umplut de dreptate, pentru că s-a dedicat studierii doctrinelor şi
ideilor veşnice, aşa încât nu mai există niciun loc liber în care s-ar putea infiltra nedreptatea.
(142) Mai mult decât atât, el porunceşte celor care au scris aceste lucruri să le lipească pe
toate casele prietenilor lor şi pe uşile care se află în ziduri; ca toţi oamenii care intră sau ies,
fie că este vorba de cei de acelaşi neam sau de străini, să citească aceste înscrisuri lipite pe
stâlpii din faţa uşii, pentru ca în felul acesta să-şi amintească de toate lucrurile care trebuie
spuse şi de toate cele care trebuie făcute; şi ca toate aceste persoane, fie că intră sau ies din
casele lor, bărbaţi sau femei, copii sau slujitori, să se comporte aşa cum se cuvine unii cu alţii
şi cu ei înşişi.

720
 DESPRE FAPTUL CĂ NU SE CUVINE SĂ ADĂUGĂM CEVA LA LEGE SAU SĂ
SCOATEM CEVA DIN EA
XXVII. (143) Legiuitorul mai dă şi această poruncă minunată, că nu trebuie să
adăugăm ceva la lege ori să scoatem ceva din ea, căci este de datoria noastră să păstrăm toate
poruncile exact aşa cum au fost date la început şi să nu le modificăm absolut deloc; pentru că,
din câte se pare, am putea adăuga unele lucruri care sunt nedrepte; întrucât legiuitorul înţelept
nu a omis nimic din ceea ce îl poate face pe om să se împărtăşească din dreptatea absolută şi
desăvârşită. (144) În plus, această poruncă a lui Moise sugerează perfecţiunea tuturor
virtuţilor; pentru că fiecare din aceste virtuţi este lipsită de orice cusur şi este deplină,
trăgându-şi perfecţiunea din ea însăşi; aşa că dacă i-am adăuga ceva sau dacă am elimina
unele lucruri, aceasta s-ar modifica şi s-ar deteriora în totalitate, căpătând un înţeles contrar.
(145) Ce am vrut să spun este următorul lucru, că toţi aceia care sunt total ignoranţi şi
neinstruiţi, precum şi cei care au un nivel scăzut de educaţie, ştiu că curajul este o virtute care
se preocupă de lucrurile teribile; este o ştiinţă care îl învaţă pe om ce trebuie să îndure şi să
îndrăznească. (146) Dar dacă cineva, sub influenţa acelei ingnoranţe care decurge din
obrăznicie, va fi atât de superficial încât să-şi imagineze că este capabil să îndrepte lucrurile
imposibil de îndreptat, aventurându-se în consecinţă să adauge sau să scoată ceva, acesta, prin
ceea ce face, va denatura lucrurile respective, schimbând ceea ce anterior avea un caracter bun
într-un lucru necuviincios; căci orice adaos la curaj conduce la îndrăzneală, dar dacă se ia
ceva, atunci apare laşitatea, care nici măcat nu mai aminteşte de curaj, adică de acea virtute
care în viaţă este mai folositoare decât toate celelalte. (147) Tot aşa, dacă cineva adaugă un
lucru mărunt sau mai mare la acea regină a virtuţilor, care este pietatea, sau dacă ia ceva din
ea, acesta va schimba şi va metamorfoza întreaga ei înfăţişare, făcând-o să devină ceva
complet diferit; căci orice adaos va genera superstiţie şi orice lucru eliminat va duce la
impietate, pentru că pietatea adevărată va dispărea definitiv, deşi toţi ar trebui să se roage ca
aceastăpietate să fie mereu clară şi strălucitoare, pentru că ea stă la baza celor mai mari
binecuvântări, deoarece dă cunoaşterea slujirii lui Dumnezeu, care trebuie privită ca fiind mai
preţioasă şi mai importantă decât orice stăpânire sau autoritate. (148) Şi am putea da şi alte
exemple de virtuţi pe modelul lucrurilor deja menţionate; însă pentru că obişnuiesc să evit
pedanteria, mă voi mulţumi doar cu afirmaţiile pe care le-am făcut, care pot constitui un
îndrumar suficient de bun referitor la ceea ce am putea spune despre acele virtuţi pe care nu le
mai luăm în considerare.
DESPRE INTERDICŢIA DE A NU MUTA PIETRELE DE HOTAR
XXVIII. (149) Mai este şi aceasă poruncă de mare utilitate, care spune, „Să nu muţi
pietrele de hotar ale aproapelui tău, pe care acesta le-a pus” {35}{Deuteronomul 19:14}. Şi
din câte se pare, această poruncă nu a avut în vedere doar moştenirile şi hotarele ţinutului, ca
să prevină lăcomia cu privire la ele, ci ea a fost şi un apărător al tradiţiilor străvechi; pentru că
tradiţiile sunt nişte legi nescrise, reprezentând idei ale unor oameni din timpurile de demult,
care nu au fost săpate pe stâlpi sau consemnate pe hârtie, căci aceasta poate fi mâncată de
molii, ci ele au fost imprimate în sufletul celor care trăiesc sub aceeaşi lege. (150) Căci copiii
ar trebui să moştenească de la tatăl fiinţei lor tradiţiile naţionale în care au fost crescuţi şi în
care au trăit încă de când erau în leagăn, şi nu să le dispreţuiască doar pentru că au fost
transmise din generaţie în generaţie fără a fi consemnate în scris. Căci omul care se supune
legilor scrise nu este îndreptăţit să fie lăudat, întrucât face acest lucru în silă, pentru că se teme
de pedeapsă. Însă cel care respectă legile nescrise este vrednic de laudă, căci acesta manifestă
virtutea în mod spontan şi fără nicio constrângere {36}{traducerea lui Yonge include aici un
tratat separat, intitulat Despre crearea magistraţilor. În consecinţă, paragraful următor începe
la el cu numeralul roman I (XXIX la Loeb). „Tratatul” lui Yonge se încheie cu numărul XIV
(XLII la Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb)

721
 XXIX. (151) Unii legiuitori au susţinut că toate funcţiile publice trebuie ocupate cu
oameni desemnaţi prin tragere la sorţi; însă acest mod de a proceda nu este convenabil pentru
popor, pentru că sorţii au legătură cu norocul, nu cu virtutea; în orice caz, mulţi oameni
netrebnici au obţinut funcţii publice în felul acesta, oameni care, dacă cei buni ar avea
autoritatea supremă, nu s-ar afla nici măcar printre slujitorii acestora; (152) întrucât chiar şi
aceia pe care unii îi numesc conducători de ordin inferior, adică cei cărora li se spune stăpâni,
nu primesc pe oricine în slujba lor, indiferent dacă este vorba de indivizi născuţi în casa lor
sau de alţii cumpăraţi cu bani; ci îi vor lua doar pe cei ascultători, iar pe cei care dau dovadă
de o răutate incurabilă îi vor vinde la grămadă, pentru că nu sunt vrednici să îi slujească pe cei
buni. (153) Prin urmare, nu este bine ca stăpânii şi conducătorii cetăţilor şi popoarelor să fie
desemnaţi prin tragere la sorţi, căci norocul este un lucru schimbător şi nestatornic, care
greşeşte uneori în mod stupid. Şi este dincolo de orice îndoială că tragerea la sorţi nu poate
avea nicio legătură cu abilitatea de a avea grijă de cei bolnavi; pentru că doctorii nu sunt
desemnaţi prin tragere la sorţi, ci ca urmare a experienţei lor dovedite; (154) şi tot aşa,
referitor la călătoriile şi la siguranţa oamenilor pe mare, nu este nimeni care să poată deveni
cârmaci prin tragere la sorţi şi care să fie trimis imediat să conducă nava, ca nu cumva din
cauza ignoranţei lui să provoace un naufragiu pe o vreme calmă şi liniştită, ci această sarcină
îi revine celui care, din fragedă tinereţe, a învăţat şi a studiat cu atenţie meseria de cârmaci;
acesta este un om care a făcut multe călătorii şi care a traversat toate mările, sau cel puţin cea
mai mare parte dintre ele, şi care a înţeles caracterul tuturor centrelor comerciale, al porturilor,
al locurilor de ancorare, precum şi al zonelor de refugiu din jurul diferitelor insule şi de lângă
continente, şi care cunoaşte mai bine, sau în orice caz nu mai puţin bine, drumurile de pe mare
decât drumurile de pe uscat, pe baza observării cu precizie a corpurilor cereşti; (155) căci a
băgat de seamă cum se mişcă diferitele stele şi s-a lăsat călăuzit de mişcarea lor regulată de
revoluţie, învăţând să găsească drumul uşor şi fără greş prin noianul de ape, aşa încât (lucru ce
pare de-a dreptul incredibil) fiinţele a căror natură este să trăiască pe uscat sunt capabile să
traverseze marea, iar acest lucru se face cu ajutorul corăbiilor. (156) Iar dacă cineva s-ar
pregăti să îşi asume guvernarea unei cetăţi mari şi cu o populaţie numeroasă, având mulţi
locuitori, şi dacă va încerca să impună un cod de legi şi să supravegheze treburile publice şi
private, precum şi pe cele sacre, o sarcină pe care oricine ar numi-o pe bună dreptate arta
artelor şi ştiinţa ştiinţelor, acesta nu se va încrede în şansele nesigure ale sorţilor, ignorând
testul precis şi vrednic de încredere al adevărului; pentru că testul adevărului este o dovadă
care se bazează pe raţiune.
XXX. (157) Preaînţeleptul Moise a văzut acest lucru prin puterea sufletului său, de
aceea nu face nicio referire la atribuirea autorităţii prin tragere la sorţi, ci a preferat să
orânduiască ca toţi dregătorii să fie aleşi; de aceea, el spune, „Dintre fraţii tăi să-ţi pui rege
peste tine; să nu pui peste tine rege de alt neam” {37}{Deuteronomul 17:15}, sugerând că
numirea conducătorului este o alegere voluntară şi o selecţie fără cusur, căci oamenii vor
alege de comun acord; iar Dumnezeu îşi va da votul în favoarea lui şi îşi va pune pecetea
pentru a ratifica o astfel de alegere, căci El este fiinţa care aprobă toate lucrurile folositoare,
considerându-l pe cel ales ca fiind floarea rasei sale, aşa cum văzul este lucrul cel mai bun
care se găseşte în trup.
XXXI. (158) De asemenea, Moise mai oferă două motive pentru care nu se cuvine ca
străinii să fie aleşi în funcţiile publice; în primul rând, deoarece nu pot aduna aur, argint şi
turme şi nici nu pot să-şi însuşească pe nedrept bogăţii exploatând sărăcia supuşilor lor; în al
doilea rând, deoarece nu pot face poporul să-şi părăsească locuinţele lor străvechi pentru a le
saisface dorinţele lor lacome, forţându-i astfel să emigreze şi să rătăcească încoace şi încolo la
infinit, dându-le speranţe că vor avea parte de mari binecuvântări, pentru că aceste speranţe
sunt deşarte şi îi vor face să piardă toate acele foloase de care se bucurau în siguranţă deplină.
(159) Căci legiuitorul nostru a fost conştient dinainte de faptul că era firesc ca un cetăţean sau

722
o rudă care se împărtăşea din acea legătură sublimă (căci acea legătură sublimă este dată de
constituţia unică şi de legea care este aceeaşi, precum şi de unicul Dumnezeu al cărui popor
ales este unul special) nu va păcătui niciodată într-o manieră similară cu cei despre care am
pomenit, iar pe de altă parte, în loc să-i facă pe locuitori să-şi părăsească locuinţele, va milita
mai degrabă pentru întoarcerea în siguranţă a acelor concetăţeni risipiţi pe pământuri străine;
şi în loc să acapareze propietăţile celorlalţi, îşi va da chiar propria sa avere celor care au
nevoie de ea, făcând din bogăţiile sale un bun public.
XXXII. (160) Şi el porunceşte celui care obţine o dregătorie ca în prima zi de
activitate să îşi facă o copie a cărţii legilor {38}{Deuteronomul 17:18}, scrisă cu mâna lui,
care va constitui un rezumat concis al tuturor legilor, întrucât doreşe ca toate poruncile
conţinute în ea să i se fixeze temeinic în suflet; căci atunci când omul citeşte, ideile respective
îşi iau zborul, întrucât rapiditatea cu care rosteşte cuvintele le duce departe; însă atunci când
scrie, acestea se împrimă în inima lui pe îndelete, stabilindu-şi locuinţa acolo, deoarece
mintea zăboveşte asupra fiecărui detaliu, contemplându-l ceva vreme, fără a se ocupa de
altceva, până când în cele din urmă va pune stăpânire pe lucrurile care i se înfăţişează. (161)
Prin urmare, având scrise aceste lucruri, va trebui să citească şi să studieze în fiecare zi ceea
ce a scris, atât pentru a-şi aduce aminte necontenit şi exact despre aceste porunci minunate, pe
care toţi oamenii trebuie să le respecte, cât şi pentru a sădi în sine însuşi o dragoste şi o
dorinţă pentru ele, iar asta nu se poate realiza decât dacă sufletul învaţă neîncetat şi dacă se
preocupă de studierea şi respectarea legilor sacre. Căci familiaritatea, care îşi are originea într-
o cunoaştere îndelungată, dă naştere unei prietenii sincere şi pure, nu doar faţă de oameni, ci
şi faţă acele ramuri ale învăţăturii care sunt vrednice de a fi iubite; (162) iar acest lucru se
poate întâmpla doar dacă conducătorul nu studiază scrierile şi cronicile altcuiva, ci pe acelea
pe care el însuşi le-a scris; căci într-o oarecare măsură, propria sa operă este mai uşor de
înţeles şi mai uşor de cuprins; (163) în plus, atunci când le citeşte, omului îi vor trece prin
minte următoarele: „Eu am scris toate aceste lucruri; eu, care sunt conducătorul unei naţiuni
aşa puternice, fără să fac apel la un scrib, deşi am nenumăraţi slujitori? Eu am făcut toate
acestea, ca să umplu un volum, aşa cum fac aceia care sunt angajaţi să copieze cărţi sau aşa
cum fac acei oameni care îşi exersează ochii şi mâinile, antrenându-se să aibă o privire
pătrunzătoare şi să scrie cu rapiditate? De ce a trebuit să fac asta? Am făcut-o pentru ca după
ce am înregistrat aceste lucruri într-o carte să pot să le imprim imediat în inima mea şi să pot
să-mi întipăresc în minte caracterul lor divin şi imposibil de şters; (164) alţi regi ţin în mâini
sceptre şi stau pe tronuri regale, însă sceptrul meu va fi acea copie a cărţii legilor; cu ea mă
voi lăuda şi mă voi făli, căci ea reprezintă semnul suveranităţii mele desăvârşite, creată după
chipul şi modelul puterii regale arhetipale a lui Dumnezeu”. (165) „Şi sprijinindu-mă
întotdeauna pe legile sacre, voi dobândi cele mai minunate lucruri. În primul rând, egalitatea,
căci nu este posibil să existe o binecuvântare mai mare, deoarece obrăznicia şi îngâmfarea
excesivă sunt semne ale unui suflet cu mintea îngustă, care nu poate vedea în viitor”. (166)
„Egalitatea, prin urmare, îmi va câştiga bunăvoinţa supuşilor mei, dar şi siguranţa, întrucât
aceştia îmi vor răsplăti bunătatea aşa cum se cuvine; dar inegalitatea va aduce asupra mea
pericole groaznice, de care pot scăpa doar dacă urăsc inegalitatea, care atrage după sine
întunericul şi războaiele; iar viaţa mea nu va fi pusă în pericol de tot felul de comploturi,
pentru că eu cinstesc egalitatea, care nu are nicio legătură cu răzvrătirile, căci ea este părintele
luminii şi stabilităţii. (167) Mai mult decât atât, voi mai trage şi un alt folos, şi anume că nu
mă voi legăna încoace şi încolo, asemenea talerelor unei balanţe, din cauză că am pervertit şi
am distorsionat poruncile care au fost date pentru a mă călăuzi. Căci mă voi strădui să le
menţin pe calea de mijloc, care este netedă, purtându-mi paşii drept înainte, ca să am parte de
o viaţă lipsită de greşeli şi de nenorociri”. (168) Iar Moise obişnuia să numească cărarea de
mijloc cărarea regală, întrucât aceasta este situată între abundenţă şi lipsuri; şi mai ales pentru
că în cazul numărului trei centrul ocupă poziţia cea mai importantă, căci uneşte cu un lanţ

723
indestructibil extremităţile aflate de o parte şi de alta, fiind însoţit de aceste extremităţi ca de
nişte străjeri care însoţesc un rege. (169) În plus, Moise spune că răsplata pe care o primeşte
un dregător sau un conducător legitim care iubeşte dreptatea este suveranitatea de lungă
durată, pentru că acesta ia decizii juste fără a se lăsa corupt, căci se preocupă neîncetat de
respectarea legilor, nu de dragul de a avea parte de o viaţă lungă, în care să administreze
bunurile publice, ci pentru a-i învăţa pe aceia care nu înţeleg că un guvernator care conduce
pe baza legilor, chiar dacă moare, va continua să trăiască mult timp prin intermediul faptelor
sale, pe care le lasă în urma sa şi care devin nemuritoare, căci nu sunt altceva decât nişte
monumente indestructibile ale pietăţii şi virtuţii sale.
XXXIII. (170) Şi va deveni un om vrednic de a deţine acea autoritate supremă care să-
i permită să numească căpetenii care să guverneze şi să judece împreună cu el, având grijă în
felul acesta de toate acele lucruri care sunt spre binele tuturor; căci un singur om nu ar putea,
oricât de doritor ar fi, şi chiar dacă ar fi cel mai puternic om din lume în privinţa trupului şi a
sufletului, să poarte pe umerii săi povara problemelor pe care le-ar avea de rezolvat, pentru că
s-ar prăbuşi sub presiunea şi iuţeala lucrurilor de care trebuie să se ocupe zi de zi, şi care vin
din toate direcţiile; de aceea, el are nevoie de un număr de persoane capabile cu care să
coopereze, oameni chibzuiţi, puternici, drepţi şi pioşi, care nu numai că evită aroganţa, ci
chiar o detestă, considerând-o a fi un duşman şi un lucru extrem de dăunător. (171) Căci
aceşti oameni vor sta alături de omul virtuos şi sfânt şi îi vor da o mână de ajutor, pentru că şi
acesta urăşte răul ca şi ei, de aceea ei sunt persoanele cele mai potrivite pentru a-i uşura
munca. În plus, unele dintre problemele cu care se va confrunta vor fi mai importante decât
altele, de aceea conducătorul le va încredinţa în mod firesc pe cele mai puţin importante
căpeteniilor sale, pe când el se va ocupa în mod inevitabil de judecarea chestiunilor cu
greutate. (172) Însă aceste chestiuni pe care le considerăm a fi mai importante nu se referă,
aşa cum cred unii, la situaţiile în care unele persoane cu reputaţie sunt în dezacord cu alte
persoane cu reputaţie, ori când oamenii bogaţi se află în dezcord cu alţi oameni bogaţi, ori
când prinţii se ceartă între ei; ci dimpotrivă, este vorba despre acele situaţii în care de o parte
sunt oameni puternici, iar de cealaltă sunt oameni obişnuiţi, lipsiţi de averi, fără funcţii
publice şi fără niciun fel de reputaţie, oameni a căror singură şansă de a scăpa de ticăloşiile
insuportabile o reprezintă judecătorul însuşi. (173) Şi putem găsi în legile sacre exemple clare
din ambele categorii, pe care este bine să le imităm; pentru că a fost o vreme în care Moise
judeca singur toate plângerile poporului, muncind de dimineaţă până la căderea nopţii. Dar
după o perioadă de timp, socrul său a venit la el şi văzând că era copleşit de povara
problemelor, deoarece toţi aceia care aveau dispute continuau să vină la el, i-a dat un sfat de-a
dreptul minunat, povăţuindu-l să desemneze nişte judecători care să decidă în privinţa
lucrurilor mai puţin importante, iar el să se ocupe doar de chestiunile cele mai serioase,
putând să găsească în felul acesta timp pentru odihnă {39}{Exodul 18:14-22}. Iar Moise,
fiind convins de argumentele lui Ietro (căci într-adevăr erau spre binele său), a ales oameni
destoinici din popor şi i-a numit căpetenii şi judecători, cărora le-a spus să îi trimită lui
problemele mai importante. (175) Iar istoria legilor sacre a consemnat temeinic această
rânduială, pentru învăţătura conducătorilor care urmau să vină, astfel încât, în primul rând,
aceştia să nu dispreţuiască ajutorul tovarăşilor lor consilieri, crezându-se capabili ei înşişi de a
se ocupa de toate problemele, întrucât Moise, acest om sfânt şi înţelept, nu i-a repudiat; iar în
al doilea rând, ca să poată învăţa să-şi aleagă subordonaţi de categoria a doua şi a treia, pentru
a fi capabili să se ocupe de chestiunile mai importante şi a nu mai fi asaltaţi de probleme
minore; căci natura umană nu poate să se ocupe de toate lucrurile simultan.
XXXIV. (176) Am menţionat aici un exemplu privitor la situaţiile din prima categorie.
Iar acum vom da un exemplu referitor la cea de-a doua categorie. Am spus că acele cauze care
îi au în centrul atenţiei pe oamenii de condiţie modestă sunt deosebit de importante; pentru că
văduva, orfanul şi străinul sunt neputincioşi şi umili. Şi se cuvine ca problema lor să fie

724
judecată de către Regele suprem, Stăpânul care are autoritatea supremă asupra întregului
popor; căci, potrivit lui Moise, nici chiar Dumnezeu, Stăpânul universului, nu i-a exclus din
prevederile legilor sale; (177) căci atunci când Moise, tălmăcitorul sfânt al voinţei lui
Dumnezeu, înalţă un imn prin care laduă virtuţile Dumnezeului cel viu în aceşti termeni,
„Căci Dumnezeul cel mare şi puternic, nu caută la faţă şi nici nu primeşte daruri”
{40}{Deuteronomul 10:17}, el adaugă şi faptul că judecata referitoare la străin, la orfan şi la
văduvă nu este dată satrapilor, tiranilor şi oamenilor care au putere pe mare şi pe uscat. (178)
Pentru că străinul a făcut din neamul lui, pe care ar fi fost firesc să se sprijine şi să îl aibă ca
aliat, un vrăjmaş înverşunat, căci a plecat din tabăra sa şi a sălăşluit în adevăr, cinstind acea
Fiinţă care merită a fi cinstită, abandonând toate ficţiunile şi ideile politeiste pe care le-au
venerat taţii, bunicii, strămoşii şi rudele sale, care se agaţă de acea aşezare frumoasă pe care el
a părăsit-o. În cazul orfanului, pentru că acesta este lipsit de tatăl său şi de mama sa, care sunt
apărătorii şi protectorii lui fireşti, neavând astfel parte de singura putere care i-ar fi putut servi
ca aliat. În fine, în cazul femeii văduve, deoarece a fost lipsită de soţul ei, care a preluat de la
părinţii acesteia rolul de apărător şi protector; căci din punct de vedere al relaţiei, soţul este
pentru soţie ceea ce sunt părinţii pentru o fecioară. (179) Şi aproape că s-ar putea spune că
întreg poporul evreu poate fi privit ca un copil orfan comparativ cu celelalte naţiuni din
cuprinsul altor ţinuturi; căci celelalte naţiuni, ori de câte ori sunt lovite de o calamitate ce nu
este de origine divină, nu duc lipsă de ajutor, deoarece au legături numeroase cu celelalte
popoare cu care au multe lucruri în comun. Însă din cauza specificităţii legilor şi obiceiurilor
sale, acest popor al evreilor nu are astfel de aliaţi. Pentru că legile sale sunt stricte şi
riguroase, deoarece menirea lor este să-i ridice la înălţimea virtuţilor; iar lucrurile stricte şi
riguroase sunt austere. Şi majoritatea oamenilor evită aceste legi şi obiceiuri, ca urmare a
înclinaţiei spre plăcere. (180) Cu toate acestea, Moise spune că marele Stăpân al universului, a
cărui moştenire este acest popor, simte întotdeauna compasiune şi milă faţă de acest neam
orfan şi singuratic, pentru că toţi aceşti oameni i-au fost dedicaţi lui, Creatorul şi Tatăl a tot
ceea ce există, ca un fel de prime roade ale omenirii. (181) Iar cauza pentru care i-au fost
dedicaţi lui Dumnezeu a constituit-o dreptatea minunată şi virtutea fondatorilor naţiunii, care
rămân ca nişte plante nemuritoare, ce vor înflori şi vor rodi veşnic întru salvarea
descendenţilor lor, precum şi spre folosul tuturor oamenilor şi tuturor lucrurilor, cu condiţia ca
păcatele lor să poată fi şterse şi să nu fie cu totul de neiertat. (182) Dar nimeni să nu creadă că
o naştere nobilă este un bine desăvârşit şi să neglijeze astfel faptele virtuoase, căci cel născut
din părinţi virtuoşi, dar care-i face de ocară prin comportamentul său ticălos, merită să fie
osândit; pentru că dacă are la el acasă exemple de bunătate pe care nu le imită, ca în felul
acesta să îşi îndrepte viaţa şi să o facă să devină sănătoasă şi virtuoasă, atunci merită să fie
mustrat.
XXXV. (183) De asemenea, printr-o interdicţie justă şi rezonabilă, legea îl împiedică
pe cel care a guvernat interesele comune ale statului să se poarte în mod perfid cu poporul său
{41}{Leviticul 19:16}; căci firea vicleană este semnul unui suflet meschin şi înrobit, care
caută să îşi acopere natura sa reală prin intermediul ipocriziei; (184) pentru că, în realitate, un
conducător trebuie să ia partea slujitorilor săi, aşa cum un tată îşi apără copiii, ca în felul
acesta să fie cinstit de ei ca şi cum ar fi cu adevărat copiii săi; din această cauză, conducătorii
buni sunt părinţii comuni ai cetăţilor şi popoarelor lor, iar dacă ar fi să spunem adevărul,
aceştia îi tratează pe toţi în mod egal, manifestând multă bunăvoinţă faţă de ei; (185) însă acei
oameni care dobândesc o mare putere şi o autoritate deplină, şi care îşi vatămă slujitorii, nu ar
trebui numiţi conducători, ci vrăjmaşi, întrucât prin faptele lor ei sunt de partea duşmanilor
neîmpăcaţi. Însă cei care vatămă cu perfidie sunt chiar mai răi decât aceia care sunt duşmani
pe faţă, pentru că aceştia din urmă sunt mai uşor de combătut, întrucât ostilitatea lor este
manifestă; însă intenţiile rele ale celorlalţi sunt greu de depistat şi de scos la lumină, căci ei
sunt ca nişte actori pe scenă, înveşmântaţi în haine ce nu le aparţin, astfel încât să îşi ascundă

725
adevărata identitate: (186) Există însă o autoritate superioară, care apoape că pătrunde toate
domeniile vieţii, şi care variază doar în privinţa mărimii şi a cantităţii; căci ce este un rege
pentru o cetate, acelaşi lucru este şi omul superior pentru un sat, sau stăpânul pentru o casă,
sau doctorul pentru bolnavi, sau generalul pentru o armată, sau amiralul pentru echipajul său
şi pentru pasageri, sau căpitanul pentru vasele comerciale şi de transport, sau cârmaciul pentru
marinarii obişnuiţi, căci fiecare dintre aceştia are puterea de a face ca lucrurile să meargă mai
bine sau mai rău. Însă toţi trebuie să îşi dorească să se comporte cât mai bine, iar aceasta
înseamnă să-şi folosească toată energia pentru a-i ajuta pe oameni şi nu pentru a-i vătăma;
(187) aceasta înseamnă să acţionezi imitându-l pe Dumnezeu, pentru că şi El are puterea de a
face bine sau rău, însă din firea lui El vrea să facă numai bine. Iar crearea şi organizarea lumii
arată acest lucru, căci El a făcut toate lucrurile care înainte nu existau, creând ordine din haos,
calităţi distinctive din lucruri lipsite de calităţi, similarităţi din lucruri fără nicio asemănare,
identitate din lucrurile total diferite, colaborare şi armonie din lucrurile care erau lipsite de
comunicare şi înţelegere, egalitate din inegalitate şi lumină din întruneric; căci El este mereu
nerăbdător să îşi exercite puterile benefice pentru a scoate toate lucrurile aflate în dezordine
din starea lor actuală, pentru ca prin această transformare să le aducă într-o stare mai bună.
XXXVI. (188) Prin urmare, este bine ca toţi conducătorii buni ai poporului să îl imite
în aceste privinţe, dacă îşi doresc să semene cu Dumnezeu; însă pentru că există nenumărate
aspecte care scapă minţii umane, întrucât aceasta se încurcă în multitudinea simţurilor
externe, pentru că rolul lor este acela de a seduce şi de a amăgi mintea cu tot felul de impresii
false, întrucât aş putea spune că ea este îngropată în corpul muritor, care ar putea fi considerat
pe bună dreptate mormântul ei, niciun judecător să nu se ruşineze să mărturisească că nu
cunoaşte acele lucruri de care nu are habar, (189) pentru că în primul rând omul amăgit devine
mai rău decât înainte, deoarece a alungat adevărul în afara hotarelor sufletului său; în al doilea
rând, el va face mult rău acelora care aşteaptă judecata sa, întrucât va lua o decizie oarbă, ca
urmare a faptului că nu poate vedea ceea ce este just. (190) Prin urmare, atunci când nu
înţelege o chestiune aflată în litigiu, din pricina caracterului enigmatic şi complicat al situaţiei,
care aruncă o umbră de nesiguranţă în jurul problemei, ar trebui să renunţe să ia o decizie şi să
trimită chestiunea spre rezolvare altor judecători, care o vor înţelege mai bine. Şi cine
altcineva ar putea fi aceşti judecători dacă nu preoţii şi stăpânul şi guvernatorul preoţilor?
Căci aceia care-l venerează cu sinceritate pe Dumnezeu capătă un intelect ascuţit, întrucât
aceştia nu rămân indiferenţi nici măcar în faţa celei mai mici greşeli, datorită caracterului
minunat al Monarhului pe care îl slujesc în toate privinţele. De aceea, legea porunceşte ca
preoţii să nu bea vin şi băutură tare {42}{Leviticul 10:9} atunci când aduc jertfe, ca nu cumva
această otravă să-i facă să greşească ori să vorbească şi să se comporte prosteşte, întrucât
pătrunde în minte şi îi întunecă vederea, (192) şi poate pentru că adevăratul preot este în
acelaşi timp şi profet, căci i s-a acordat cinstea de a-l vedea pe Dumnezeul cel viu şi adevărat,
nu doar datorită nobleţei obţinută prin naştere, ci şi virtuţii de care dă dovadă. Şi pentru un
profet nimic nu este necunoscut, deoarece el are în interiorul său soarele inteligenţei, ale cărui
raze nu pot fi umbrite niciodată, aşa că poate înţelege cu exactitate acele lucruri care sunt
invizibile pentru simţurile externe, dar inteligibile pentru intelect.
XXXVII. (193) Şi tot aşa, negustorii, oamenii din piaţă şi toţi aceia care se ocupă de
lucrurile necesare vieţii {43}{Leviticul 19:36}, şi care prin urmare sunt familiarizaţi cu
măsurile, greutăţile şi cântarele, căci vând atât lucruri uscate, cât şi umede, sunt dependenţi de
supraveghetorii pieţii, iar aceşti supraveghetori sunt însărcinaţi să aibă grijă de ei dacă aceştia
se comportă cu moderaţie, făcând ceea ce este bine, nu de teamă, ci în mod voluntar, căci
comportamentul bun şi spontan este întotdeauna mai vrednic de cinste decât cel izvorât din
silnicie. (194) Din această cauză, legea le porunceşte acestor negustori şi vânzători, ca şi
tuturor acelora care au adoptat această modalitate de a-şi câştiga existenţa, să aibă grijă ca
cântarul lor să fie bun, iar greutăţile şi măsurile drepte, şi să nu recurgă la manevre care să-i

726
păgubească pe cei ce cumpără de la ei, ci să acţioneze şi să vorbească cu un suflet liber şi
sincer, ţinând cont de faptul că orice câştig ilicit este vătămător, însă nimeni nu poate fi lipsit
de acea bogăţie pe care o dobândeşte prin mijloace cinstite; (195) şi pentru că lucrătorii îşi
primesc banii ca răsplată pentru munca pe care o depun, şi pentru că lucrători sunt cei aflaţi la
anaghie şi nu oamenii înstăriţi, legea porunceşte ca plata să nu întârzie, ci stăpânii să le dea
banii în aceeaşi zi în care i-au câştigat {44}{Deuteronomul 24:15}; căci ar fi absurd ca cei
bogaţi să se folosească de serviciile săracilor şi ca cei ce trăiesc în abundenţă şi belşug să nu-i
plătească imediat pe cei săraci pentru serviciile lor. (196) Nu sunt oare aceste chestiuni nişte
exemple clare, care ne păzesc să comitem păcate mai mari? Căci acela care nu va permite ca
plata să întârzie peste momentul stabilit, hotărând că lucrătorul îşi va primi banii în seara zilei
respective, atunci când se întoarce acasă, pentru a duce cu el plata care i se cuvine, nu va
respecta el oare poruncile şi atunci când este vorba de hoţie şi jaf, de nerecunoaşterea
datoriilor, şi de alte lucruri de felul acesta, modelându-şi sufletul după tiparul virtuţii şi al
pietăţii?
XXXVIII. (197) Şi mai este o poruncă extrem de potrivită {45}{Leviticul 19:14}, care
ne interzice să vorbim pe cineva de rău, mai ales atunci când este vorba despre un surd sau
despre o persoană care nu poate percepe cu ajutorul simţurilor externe metehnele sale, şi care
nu se poate răzbuna în acelaşi fel; pentru că acest conflict în care unul acţionează, iar celălalt
pur şi simplu suferă, este cel mai nedrept dintre toate; (198) iar cei ce vorbesc de rău despre
omul mut sau despre aceia al căror auz este defectuos sunt la fel de păcătoşi ca şi aceia care
pun pietre de poticnire în calea orbului sau care-i pun alte obstacole ce îl împiedică să
înainteze; căci şi în acesta caz, este imposibil ca orbul să păşească peste obstacole, pentru că
nu este conştient de existenţa lor, aşa încât se împiedică de ele şi îşi răneşte picioarele, fapt
care-l împiedică să mai înainteze. (199) În consecinţă, legea îi ameninţă pe bună dreptate pe
aceia care născocesc şi pun în practică asemenea ticăloşii, spunându-le că vor primi pedeapsa
din mâna lui Dumnezeu; pentru că El îşi întinde mâna sa protectoare şi îi apără pe toţi aceia ce
nu se pot apăra singuri, aşa că le spune în mod explicit celor care-l vatămă pe omul nevinovat,
(200) „O, oameni nesăbuiţi, credeţi că veţi scăpa fără a fi băgaţi de seamă atunci când râdeţi
de acei oameni şi îi faceţi nefericiţi, şi când vă bateţi joc de acele părţi ale lor care au fost
oropsite, atacându-le urechile cu acuzaţii false, iar ochii cu pietre de poticnire pe care le
puneţi în calea lor? Dar nu veţi scăpa niciodată de privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu, cel
care vede şi guvernează totul, atâta vreme cât insultaţi în felul acesta nenorocirile care s-au
abătut asupra acestor nefericiţi, ca şi cum voi înşivă aţi fi feriţi de o suferinţă similară; însă
trupul vostru este predispus la tot felul de boli, iar simţurile voastre externe pot suferi
vătămări şi mutilări, căci o cauză minoră şi cu nimic ieşită din comun poate nu numai să le
slăbească, ci chiar să le mutileze într-un mod iremediabil. (201) Şi atunci de ce toţi aceia care
uită de ei înşişi, şi care în aroganţa lor îşi imaginează că sunt superiori slăbiciunilor fireşti ale
omenirii, şi că nu pot fi ajunşi de atacurile invizibile şi neaşteptate ale destinului, şi care îi
lovesc adesea pe semenii lor, şi care i-au distrus pe mulţi, şi care până la momentul respectiv
au avut o viaţă prosperă, fiind pe punctul de a intra în portul fericirii finale, de ce oare, spun,
aceşti oameni trebuie să triumfe şi să insulte nenorocirile altora, fără a manifesta niciun pic de
respect pentru dreptate, care este stăpâna vieţii omeneşti şi care stă alături de marele Stăpân al
universului, care cercetează totul cu ochii săi pătruzători şi veşnic treji, văzând la fel de clar în
toate ungherele ca şi cum acestea ar fi la lumina zilei? (202) Şi am impresia că în cruzimea lor
extravagantă aceşti oameni nu i-ar lăsa în pace nici pe morţi, ci, după cum spune şi acest
proverb atât de mult citat, i-ar ucide încă o dată pe cei ucişi, deoarece cred că se cuvine să
insulte şi să maltrateze acele mădulare care deja au murit; căci ochii care nu văd sunt morţi,
iar urechile lipsite de puterea de a auzi sunt lipsite de viaţă; aşa că dacă omul căruia îi aparţin
aceste mădulare ar muri, ei îşi vor arăta caraterul lor nemilos, căci nu vor face niciun lucru
izvorât din compasiune şi omenie, aşa cum se obişnuieşte în cazul celor morţi sau chiar în

727
cazul duşmanilor care au murit în urma unor războaie înverşunate. Şi cam atât despre acest
subiect.
XXXIX. (203) După aceea, legiuitorul continuă să lege aceste porunci de un număr de
rânduieli oarecum similare; poruncind crescătorilor de animale să nu împerecheze specii
diferite; să nu sădească viţă de vie care să dea două tipuri de roade; şi să nu poarte haine
ţesute din două fibre diferite, pentru că acestea reprezintă lucruri amestecate şi josnice. Ei
bine, prima dintre aceste porunci am menţionat-o în tratatul nostru referitor la cei ce comit
adulter, ca să o punem mai bine în evidenţă, astfel încât poporul nostru să nu se dea în vânt
după căsătoriile cu străini, degradând astfel înclinaţia femeilor şi distrugând toate speranţele
pozitive legate de zămislirea unor copii legitimi. Căci legiuitorul, care a interzis orice
împerechere a animalelor iraţionale care fac parte din specii diferite, pare să-i fi alungat la
mare distanţă pe toţi aceia care comit adulter. (204) Şi va trebui să vorbim din nou despre
această poruncă în actualul nostru tratat referitor la justiţie. Pentru că trebuie să avem grijă să
nu ratăm posibilitatea de a adapta această lege la cât mai multe împrejurări. Este firesc, prin
urmare, să ţinem laolaltă acele animale care sunt capabile să se împerecheze; aşadar,
animalele din aceeaşi specie sunt în mod firesc capabile să se împerecheze, după cum, pe de
altă parte, toate animalele din specii diferite sunt incapabile de aşa ceva, iar cel ce permite
apariţia unor relaţii ilegitime între astfel de animale este un om nedrept, căci el încalcă
rânduiala naturii; (205) însă acea lege cu adevărat sacră are o grijă deosebită pentru a menţine
dreptatea, aşa încât nu va permite nici măcar ca animale cu puteri diferite să are pământul,
interzicând agricultorului să are cu un măgar şi cu un taur înjugaţi la acelaşi plug, ca nu
cumva animalele mai slabe să fie obligate să se întrebuinţeze pentru a ţine pasul cu animalele
mai puternice şi astfel să se epuizeze şi să cedeze de pe urma efortului; (206) iar taurul este
privit ca fiind animalul mai puternic, iar acesta face parte din categoria animalelor curate, în
timp ce măgarul este un animal mai slab, care se numără printre animalele necurate; cu toate
acestea, legea nu le refuză ceor slabi ajutorul justiţiei, căci vrea să îi înveţe pe judecători că
deciziile lor nu trebuie să îi nedreptăţească pe cei de condiţie umilă, întrucât judecata trebuie
să facă abstracţie de originea persoanei şi să aibă în vedere doar virtutea şi viciul. (207) Şi
asemănătoare cu aceste rânduieli este şi ultima poruncă, cea care se referă la lucrurile
amestecate, şi anume că este nefiresc să pui laolaltă lucruri cu o natură diferită, cum ar fi lâna
şi inul; deoarece în cazul acestor materiale nu doar diferenţele dintre ele împiedică orice unire,
ci şi puterea superioară a unui material, care mai degrabă îl va rupe pe celălalt decât se va uni
cu el atunci când intenţionăm să le utilizăm.
XL. (208) Porunca din mijlocul celor trei rânduieli referitoare la împerechere a fost
aceea ca nimeni să nu sădească o vie care să dea două tipuri de roade în acelaşi timp; scopul
acestei legi fiind în primul rând acela ca lucrurile care fac parte din specii diferite să nu fie
tulburate prin punerea lor laolaltă; căci roadele care ies din sămânţă nu au nicio legătură cu
cele zămislite de copaci, şi nici roadele din copaci nu au legătură cu cele ce ies din sămânţă;
de aceea, natura nu le-a făcut să rodească în acelaşi timp, ci a dat celor dintâi primăvara ca
anotimp de strângere a recoltei, pe când cele din urmă dau roade la sfârşitul verii, atunci când
este vremea culesului fructelor; (209) în consecinţă, atunci când plantele semănate încep să se
ofilească, deoarece au înflorit mai devreme, copacii abia înmuguresc, deoarece până atunci au
fost uscaţi; pentru că plantele semănate încep să înflorească iarna, atunci când copacii îşi pierd
frunzele; în timp ce primăvara, când toate culturile se usucă, copacii, fie ei sălbatici sau
cultivaţi, încep să înmugurească; iar cineva ar putea spune că perioada în care recoltele
câmpului ajung la maturitate corespunde cu aceea în care copacii abia încep să se pregătească
pentru rodire. (210) În mod firesc, prin urmare, Dumnezeu a separat acele lucruri atât de
diferite unele de altele, atât în privinţa naturii lor, cât şi a perioadei în care înfloresc şi a
anotimpului în care dau roade, punându-le în situaţii diferite şi creând ordine din haos; pentru
că ordinea este strâns legată de rânduială, iar dezordinea de absenţa rânduielii. (211) Şi în al

728
doilea rând, pentru ca cele două specii diferite să nu se vatăme reciproc, ca una să ia hrana
celeilalte; pentru că în perioadele de foamete şi de lipsuri hrana este împărţită în cantităţi mici,
aşa că toate plantele, indiferent de felul lor, vor fi plăpânde şi fie că vor deveni complet
neroditoare, fie că vor da roade de proastă calitate, deoarece au suferit anterior din cauza
lipsei de hrană. (212) Şi în al treilea rând, pentru ca pământul fertil de la natură să nu fie
împovărat dincolo de puterea sa de suportabilitate, pe de-o parte din cauza cultivării sale
necontenite şi a copacilor sădiţi în acelaşi loc, iar pe de altă parte din cauza dublării recoltelor;
căci proprietarului ar trebui să-i fie suficient să ia un tribut anual de pe un teren, la fel cum şi
un rege se mulţumeşte ca o cetate să îi plătească un tribut anual; iar strădania de a obţine
venituri mai mari reprezintă o dovadă de mare lăcomie, întrucât toate legile naturii sunt în
pericol de a fi încălcate. (213) Motiv pentru care legea ar putea foarte bine să le spună celor
care s-au hotărât să-şi sădească via din pură lăcomie: „Nu fiţi mai răi decât acei regi care au
supus cetăţi cu arme şi expediţii războinice, căci chiar şi aceştia, din prudenţă în privinţa
viitorului şi din dorinţa de a-i menaja pe supuşii lor, sunt mulţumiţi să primească un singur
tribut pe an, pentru a nu-i duce pe aceştia cu rapiditate în pragul sărăciei şi al lipsurilor de tot
felul; (214) dar dacă tu vei vrea să obţii în anotimpul de primăvară de pe aceeaşi bucată de
pământ recolte de orz şi de grâu, iar vara roade din pomii fructiferi, vei secătui pământul prin
această dublă contribuţie; căci după aceea se va istovi şi va ceda, asemenea unui atlet căruia
nu i se permite să-şi tragă răsuflarea şi să-şi adune forţele pentru a intra într-o altă
competiţie”. (215) „Însă tu te pripeşti şi uiţi acele precepte de interes general pe care ţi-am
poruncit să le respecţi. Căci, în orice caz, dacă ţi-ai fi amintit porunca referitoare la cel de-al
şaptelea an, în care ţi-am poruncit să laşi pământul pârloagă ca să se sfinţească, şi să nu-l
epuizezi prin niciun fel de munci agricole, din pricina efortului pe care l-a făcut în precedenţii
şase ani, şi a solicitărilor la care a trebuit să răspundă, căci a dat roade la momentul potrivit, în
conformitate cu rânduielile naturii; nu ai mai introduce inovaţii şi nu ai mai da frâu liber
tuturor dorinţelor tale lacome, căutând să obţii recolte fără precedent, semănând terenul
propice pentru creşterea copacilor, şi mai ales pe acela plantat cu viţă de vie, ca să obţii două
recolte pe an, ambele zămislite din nedreptate, pentru a-ţi spori bogăţia printr-o avariţie
nejustificată, acumulând bani prin dorinţele tale ilegitime”. (216) Şi acelaşi om nu va răbda
niciodată să-şi lase pământul nelucrat după fiecare perioadă de şaptezeci de ani fără a-şi lua
câştigul de pe acesta, în loc să-l lase să se odihnească şi să nu-l epuizeze prin supraproducţie
sau să-l asuprească şi să-l copleşească cu poveri de două ori mai mari; (217) prin urmare, am
considerat că este necesar să declar toate aceste agoniseli şi pretenţii excesive de bogăţie ca
fiind lipsite de pietate şi de sfinţenie; mă refer la roadele pomilor fructiferi şi la recoltele
obţinute de pe urma plantelor cultivate, pentru că o astfel de fertilitate epuizează şi distruge
într-o anumită măsură principiul însufleţitor al solului bun, şi pentru că, cerând atât de mult,
proprietarul terenului insultă şi abuzează bunătatea şi dărnicia lui Dumnezeu, dând frâu liber
dorinţelor sale nelegiuite, fără a încerca să le limiteze în vreun fel. (218) Prin urmare, oare n-
ar trebui să simţim un ataşament faţă de asemenea porunci care tind să ne înfrâneze şi să ne
ţină la mare distanţă de faptele de lăcomie, care sunt obişnuite printre oameni, şi care tocesc
tăişul pasiunii? Căci dacă individul, care în materie de plante a învăţat să renunţe la orice
câştig nelegiuit, ar dobândi puterea în chestiuni de ordin superior şi ar ajunge rege, acesta va
adopta acelaşi comportament şi faţă de bărbaţi şi femei, renunţând să pretindă de două ori
tribut de la ei, ca să nu-şi secătuiască supuşii cu taxe şi contribuţii; căci obiceiurile pe care le-
a dobândit prin educaţie îi vor fi suficiente şi acestea vor fi în stare să înmoaie duritatea
caracterului său şi într-o oarecare măsură să îl educe şi să-i remodeleze caracterul într-unul
mai bun. Iar un caracter mai bun este acela în care dreptatea se imprimă în suflet.
XLI. (219) Acestea sunt, aşadar, legile care trebuie respectate de fiecare individ. Însă
mai sunt şi alte porunci cu un caracter mai general care trebuie avute în vedere de întregul
popor, şi el recomandă tuturor să îi respecte nu numai pe prieteni şi pe aliaţi, ci şi pe aceia

729
care nu au nicio legătură cu ei. (220) Căci dacă, spune Moise {46}{Deuteronomul 20:1}, se
vor închide după ziduri şi vor deveni aroganţi, atunci voi, oamenilor tineri, să vă înarmaţi
până-n dinţi şi, pregătiţi fiind cu toate cele necesare pentru război, să vă aşezaţi tabăra în jurul
lor şi să rămâneţi în aşteptare, ca nu cumva să daţi frâu liber mâniei în detrimentul raţiunii,
până când aceştia vor face ceea ce trebuie cu fermitate şi râvnă. (221) Prin urmare, lăsaţi-i să
trimită soli care să propună duşmanului încheierea unui acord, şi în acelaşi timp puneţi în
evidenţă puterea şi forţa considerabilă a aseditorilor; iar dacă vrăjmaşii se căiesc pentru
ticăloşiile pe care le-au pus la cale, atunci cedaţi şi pregătiţi-vă să faceţi pace, primindu-i cu
bucurie pe cei cu care aţi încheiat un armistiţiu; pentru că pacea, chiar dacă este nefavorabilă,
este mai bună decât războiul. (222) Însă dacă aceştia perseverează în nebunia lor, ducând-o şi
mai departe şi acţionând cu îndrăzneală, atunci oamenii noştri, afişând o încredere viguroasă
şi bazându-se pe alinţa invincibilă cu justiţia, să înainteze şi să pună maşinăriile lor distructive
să ia cu asalt zidurile, iar atunci când vor crea o breşă în acestea, să intre înăuntru laolaltă, şi
să arunce suliţele ţintind cu grijă, şi să-şi învârtă săbiile, ca să-i ucidă pe duşmanii aflaţi de jur
împrejur, alungându-i fără teamă şi făcându-i să simtă pe pielea lor suferinţele pe care voiau
să le provoace altora, (223) până când vor învinge întreaga armată aliniată împotriva lor şi pe
fiecare dintre ei, luându-le argintul, aurul şi toată prada. Şi fie ca aceştia să dea foc cetăţii şi s-
o ardă, ca să nu mai poată niciodată, nici măcar după o perioadă de odihnă, să îşi ridice capul
din nou şi să provoace războaie şi zarvă, ca astfel să înspăimânte şi să avertizeze statele
învecinate, căci doar nenorocirile altora îi învaţă pe oameni să acţioneze cu moderaţie. Însă pe
fecioare şi pe femei să le lase în pace, întrucât acestea nu se aşteptau să sufere atrocităţile
războiului la fel ca şi bărbaţii, întrucât ele sunt scutite de serviciul militar din cauza slăbiciunii
lor. (224) Este limpede, aşadar, că poporul evreu este aliatul şi prietenul tuturor oamenilor
care au aceleaşi sentimente, şi al tuturor acelora care au intenţii paşnice; şi nu trebuie
dispreţuit şi considerat a fi laş pentru faptul că se supune celor care încep să-l trateze cu
nedreptate; însă atunci când se apără face distincţia între cei care complotează în mod obişnuit
împotriva lui şi cei care nu fac aşa ceva; (225) căci doar un suflet inuman şi nemilos este
nerăbdător să îi ucidă pe toţi oamenii, chiar şi pe aceia care au comis greşeli mărunte sau care
nu au jignit pe nimeni, tratându-le pe femei ca şi cum s-ar fi alăturat bărbaţilor care pornesc la
război, când de fapt felul lor de viaţă este unul paşnic, întrucât se ocupă mai mult de
problemele gospodăriei. (226) Însă legiuitorul nostru sădeşte o asemenea dragoste de dreptate
în toţi acei oameni care trăiesc în conformitate cu legile pe care le-a instituit, încât nu le
permite să aducă prejudicii terenurilor fertile, să devasteze o cetate ostilă, să taie copacii ori să
distrugă recoltele. (227) „Căci de ce”, spune el, „vă răzbunaţi pe lucrurile neînsufleţite, care
sunt liniştite prin natura lor şi care produc fructe hrănitoare? Poate oare copacul, prietene, să
afişeze spiritul ostil al unui vrăjmaş, ca tu să îl smulgi din rădăcini ca să te răzbuni pentru
relele pe care ţi le-a provocat sau pe care le-a plănuit împotriva ta? (228) Dimpotrivă, el te
ajută, iar atunci când eşti victorios îţi oferă din abundenţă hrana atât de necesară şi proviziile
care să îţi facă viaţa fericită şi îmbelşugată; căci nu numai oamenii plătesc tribut stăpânilor
lor, ci şi plantele, care dau roade în anumite anotimpuri ale anului, pentru că fără tributul lor
oamenii nu pot trăi”. (229) Însă nu există nicio restricţie care să-i împiedice să taie acei copaci
care sunt sterili şi neroditori, şi care nu sunt cultivaţi pentru hrană, ci pentru a face toiege,
prăjini, stâlpi sau îngrădituri; iar atunci când este cazul, scări, maşinării şi turnuri de lemn;
pentru că astfel de copaci sunt utilizaţi în mod special pentru asemenea scopuri ori pentru
altele similare.
XLII. (230) Am enumerat, aşadar, problemele referitoare la dreptate; dar ce poet sau
orator ar putea slăvi în termeni onorabili dreptatea însăşi, atâta vreme cât aceasta este dincolo
de orice elogiu şi de orice laudă? În orice caz, acesteia îi aparţine un lucru extrem de bun şi de
important {47}{în text apare cuvântul ευγένεια, pe care Mangey îl consideră a fi corupt},
care, chiar dacă cineva ar trece sub tăcere toate celelalte aspecte ale sale, ar reprezenta un

730
elogiu mai mult decât suficient; (231) iar mama dreptăţii este egalitatea, după cum ne-au
transmis aceia care au cercetat cu atenţie secretele naturii; iar egalitatea este o lumină care nu
se întunecă niciodată; căci dacă ar fi să spunem adevărul adevărat, ea este soarele ce poate fi
văzut doar de intelect, în timp ce inegalitatea, în care sunt prezente superiorul şi inferiorul,
este începutul şi sursa întunericului; (232) şi egalitatea este aceea care, prin legile şi regulile
sale neschimbătoare, a aranjat în această frumoasă ordine actuală toate lucrurile din cer şi de
pe pământ; căci cine nu ştie să raportul dintre zile şi nopţi sau dintre nopţi şi zile este
determinat de mişcările soarelui şi de egalitatea distanţelor? (233) Prin urmare, natura a
marcat în fiecare an aceste momente numite echinocţii, care-şi trag numele de la anotimpul
respectiv, căci vorbim atât de limpede despre echinocţiul de primăvară şi despre cel de
toamnă, încât chiar şi persoanele analfabete îşi dau seama că acum ziua este egală cu noaptea.
(234) Şi tot aşa, nu sunt determinate oare fazele lunii de egalitatea distanţelor, căci ea
înaintează şi apoi se retrage, transformându-se din seceră într-un cerc complet, după care acest
glob devine din nou o seceră? Căci atât cât durează faza de creştere a lunii, tot atât durează şi
faza de descreştere, aşa încât magnitudinea creşterii şi descreşterii este aceeaşi, ca şi numărul
de zile până la faza de lună plină. (235) Şi aşa cum în cer, care este esenţa cea mai pură dintre
toate, egalitatea este slăvită cu multe onoruri, tot aşa se întâmplă şi în vecinătatea cerului, care
este aerul. Căci atâta vreme cât anul are patru diviziuni, aerul este făcut să reziste la toate
schimbările şi transformările ce se petrec în cadrul acestor anotimpuri, de aceea, în această
neregularitate a sa, el prezintă o regularitate indescriptibilă; căci el este împărţit în patru
anotimpuri, iarnă, primăvară, vară şi toamnă, care au fiecare câte trei luni calendaristice, după
cum sugerează şi numele anului (ενιαυτός). Căci el conţine totul în sine însuşi (αυτός εν
αυτώ), fiind desăvârşit, însă acest lucru n-ar fi fost posibil dacă n-ar fi fost ajutat de
succesiunea anotimpurilor. (236) De asemenea, această egalitate se extinde de la corpurile
cereşti şi de la ceea ce se afă acolo sus, până la lucrurile de pe pământ, căci natura sa pură,
asemănătoare aerului, se ridică şi trimite spre pământ razele sale, ca şi cum ar fi un soare
secundar care luminează, (237) pentru că toate lucrurile neregulate sau lipsite de armonie pe
care le cunoaştem apar din cauza inegalităţii, pe când cele ce manifestă o regularitate deplină
sunt opera egalităţii, căci ea reprezintă esenţa acestui univers pe care-l numim lume, precum
şi acea constituţie minunată a unei cetăţi, ce poartă numele de democraţie; şi tot aşa, ea este
sănătatea din trupuri şi virtutea din suflete. (238) După cum, dimpotrivă, inegalitatea este
cauza bolilor şi a ticăloşiilor; şi nici măcar viaţa celui mai longeviv om de pe pământ nu ne-ar
fi de ajuns pentru a enumera toate calităţile minunate ale egalităţi şi ale progeniturii sale, care
este dreptatea. De aceea, mă mulţumesc cu lucrurile pe care le-am spus deja, considerând că
ele pot fi suficiente pentru a stimula memoria acelor persoane iubitoare de învăţătură,
lăsându-le să îşi imprime singure în suflet ceea ce a rămas nespus, căci lucrurile sfinte se
păstrează în locurile cele mai sacre.

731
 31. DESPRE VIRTUŢI

DESPRE CURAJ
I. (1) După ce am vorbit anterior despre toate acele lucruri referitoare la dreptate, ca şi
despre acele precepte care sunt strâns legate de ea, voi continua acum să vorbesc despre curaj,
însă nu mă voi referi la acea stare de nebunie care se manifestă în război, şi care este
influenţată de pasiune, cu care adesea oamenii confundă curajul {1}{se pare că aici îl imită pe
Platon, care în opera sa Protagoras spune următoarele: „Nu toţi oamenii îndrăzneţi
(θαρραλέους) sunt curajoşi (ανδρείους), pentru că îndrăzneala provine din iscusinţa omului,
din furie sau din nebunie, însă curajul vine de la natură şi dintr-o dispoziţie bună a sufletului};
(2) căci unele persoane, atunci când se bucură de un trup puternic, se aşază în poziţie de luptă,
îmbrăcaţi complet în armură, şi încep să ucidă nenumăraţi duşmani, dobândind prin faptele lor
faima neavenită, dar plăcută urechilor, de oameni viteji; căci mulţimea consideră că victoria
lor a fost una deosebit de glorioasă, cu toate că în realitate aceştia s-au comportat sălbatic şi
brutal, fiind însetaţi de sânge omenesc. (3) Însă există şi unii oameni care rămân mereu în
casele lor, şi cu toate că trupul lor este vlăguit din pricina bolilor îndelungate şi a durerilor
provocate de vârsta înaintată, au cea mai bună parte a sufletului lor sănătoasă şi viguroasă,
plină de gânduri măreţe şi inspirată de o tărie morală curajoasă şi fericită; ei bine, aceştia nu
pun mâna pe arme, nici măcar în visele lor, deşi prin sfaturile lor înţelepte, ce urmăresc binele
tuturor, au reuşit adesea să facă ordine în treburile indivizilor, iar atunci când bunăstarea ţării
lor a fost în pericol, ei au indicat în mod ferm şi neînduplecat măsurile ce trebuie luate. (4)
Aceştia sunt, aşadar, oamenii care practică curajul adevărat, întrucât ei studiază şi practică
înţelepciunea; dar ceilalţi oameni au un curaj care nu merită să fie numit aşa, deoarece sunt
afectaţi de acea boală incurabilă, şi anume ignoranţa, pe care pe bună dreptate am putea s-o
numim îndrăzneală, căci se spune că şi metalul inferior poartă aceleaşi peceţi ca şi monezile
adevărate.
II. (5) În plus, în viaţa omului mai sunt şi alte lucruri, nu puţine la număr, care sunt
greu de îndurat, cum ar fi sărăcia, anonimatul, mutilările şi feluritele tipuri de boli, prin care
spiritele slabe sunt îngenuncheate, neputând să se ridice la loc din cauza faptului că le lipseşte
curajul; însă acei oameni cu spirit nobil, care au gânduri măreţe, se ridică la luptă împotriva
unor astfel de lucruri şi le înfruntă cu vitejie şi cu multă vigoare, ridiculizând şi dispreţuind
atacurile care îi ameninţă, căci sărăcia o combat prin bogăţie, dar nu prin acea bogăţie oarbă,
ci prin aceea care vede cu claritate şi care face ca sufletul să fie mândru că îi păstrează
imaginile şi comorile; (6) pentru că sărăcia a îngenuncheat nenumăraţi oameni, care,
asemenea unor sportivi osteniţi, s-au simţit sleiţi de puteri şi au căzut, întrucât le-a lipsit
curajul adevărat. Iar dacă judecător este adevărul, atunci niciunul dintre aceia care se bucură
de bogăţiile indestructibile şi inalienabile pe care i le pune la dispoziţie natura nu poate fi
considerat un om sărac; pentru că inspiră în fiecare zi aer, care este primul şi cel mai
important element care susţine viaţa, şi în plus găseşte apă de băut nu doar în nenumăratele
fântâni şi în undele inepuizabile ale şuvoaielor din timpul iernii, ci şi în râurile propriu-zise;
mai mult decât atât, are la dispoziţie hrană de toate felurile şi nenumărate soiuri de copaci care
rodesc în fiecare an; pentru că nimeni nu este lipsit de aceste bogăţii, ci toţi oamenii de pe
pământ se bucură de ele din abundenţă. (7) Însă aceia care nesocotesc total adevăratele bogăţii
ale naturii şi care sunt în căutarea unor averi alcătuite din opinii deşarte, întrucât se sprijină pe
acele bogăţii oarbe, în loc să se bucure de cele ce au o vedere ageră, se lasă conduşi de o
călăuză infirmă, şi astfel este sigur că vor cădea.
III. (8) Aşadar, ne-am referit mai sus la acea bogăţie care păzeşte trupul şi pe care
natura o dă tuturor oamenilor; însă există una mai măreaţă şi mai respectabilă, care nu
aparţine tuturor, ci doar celor ce sunt cu adevărat respectabili şi cinstiţi, şi despre ea trebuie să

732
vorbim acum; acest tip de bogăţie ne este dat de către înţelepciune prin intermediul ideilor
raţionale, morale şi naturale, precum şi al gândurilor din care provin virtuţile, care
dezrădăcinează luxul din suflet, zămislind în el o dorinţă pentru cumpătare şi economie, în
conformitate cu chipul lui Dumnezeu către care aspiră; (9) căci Dumnezeu este o fiinţă care
nu are nevoie de nimic, pentru că nu-i lipseşte nimic, aşa că îşi este sieşi suficient. Însă omul
rău are gusturi extravagante, fiind mereu însetat după ceea ce nu are, din cauza dorinţelor sale
nedomolite pe care le aţâţă aşa cum se face cu focul, până când se aprind şi se îndreaptă spre
tot felul de câştiguri, indiferent dacă sunt mari sau mici; însă omul virtuos îşi doreşte puţin,
întrucât se află, ca să spunem aşa, la hotarul dintre natura muritoare şi cea nemuritoare, având
evident o serie de nevoi care derivă din faptul că trupul este pieritor, dar este liber de orice
formă de extravaganţă, pentru că sufletul său tânjeşte după nemurire; (10) aşa că aceşti
oameni aliniază bogăţia împotriva sărăciei şi faima împotriva anonimatului; căci slava, ce are
ca puncte de plecare desăvârşirea şi virtutea, şi care curge din ele ca din nişte izvoare, nu se
amestecă cu mulţimea oamenilor nechibzuiţi, care obişnuiesc să-şi arate incoerenţa sufletului
prin afirmaţii nestatornice, de care se folosesc fără nicio ruşine în dorinţa lor pentru lucruri
josnice, rostind aşadar reproşuri la adresa oamenilor aleşi pe baza meritelor lor. Însă aceşti
oameni sunt puţini la număr, pentru că virtutea nu este un lucru frecvent; (11) dar pentru că nu
se poate găsi niciun antidot sau remediu pentru mutilarea simţurilor externe, care a făcut ca
mii şi mii de oameni să moară prematur cu toate că se aflau încă în viaţă, cea mai minunată
calitate a fiinţei noastre se împotriveşte acestui lucru prin faptul că deschide ochii intelectului,
care datorită puterii lor clarvăzătoare depăşesc cu mult agerimea ochilor fizici; (12) căci
aceştia din urmă văd doar partea exterioară a lucrurilor care le sunt înfăţişate, având nevoie de
lumină ca să poată percepe ceva, însă intelectul pătrunde în tainiţele cele mai ascunse ale
obiectelor, inspectându-le şi cercetându-le pe toate, putând vedea chiar şi natura lucrurilor
imateriale, pe care simţurile externe nu o pot contempla. Căci aproape că am putea spune că
mintea posedă toată agerimea ochilor, fără a avea însă nevoie de lumină, întrucât ea însăşi este
o stea, adică un fel de reprezentare sau copie a corpurilor cereşti; (13) în consecinţă, bolile
trupului ne afectează foarte puţin atunci când sufletul este sănătos; iar sănătatea sufletului
constă dintr-un amestec potrivit al puterilor care provoacă foamea, cu poftele şi raţiunea, în
care puterea raţiunii este predominantă, căci ea le dirijează pe celelalte aşa cum vizitiul îşi
îndrumă şi îşi struneşte caii; (14) numele cuvenit acestei stări de sănătate a sufletului este
moderaţia {2}{cuvântul grec este σωφροσύνη, care derivă din σώζω, „a feri”, şi φρήν,
„mintea”, sau după cum spune Philon, din σωτηρία, „salvarea”, τώ φρονούντι, „părţii noastre
gânditoare”}, care contribuie la mântuirea cugetului nostru; căci pe acesta îl paşte pericolul de
a fi copleşit de impetuozitatea pasiunilor, însă moderaţia nu suportă să-l vadă tras la fund, ci îl
ridică deasupra, înzestrându-l cu suflet şi vitalitate, iar uneori chiar cu viaţă veşnică. (15) Însă
în multe pasaje ale legii apar mustrări şi lecţii adresate acestor indivizi despre care am vorbit
aici, care se adresează celor ascultători cu multă blândeţe, iar celor nesupuşi cu severitate,
străduindu-se să-i convingă să dispreţuiască toate lucrurile care afectează trupul, precum şi
toate împrejurările externe, şi să-şi propună să ducă o viaţă în conformitate cu virtutea,
dorindu-şi toate acele lucruri care le-ar putea permite să-şi atingă acest scop; (16) şi dacă n-aş
fi zăbovit în tratatele mele anterioare asupra tuturor aspectelor referitoare la simplitate şi
smerenie, m-aş strădui acum să explic aceste chestiuni mai pe larg, punând în legătură toate
preceptele ce par a fi răspândite în diferite locuri, însă pentru că am vorbit deja despre aceste
lucruri la momentul potrivit, nu mai este nevoie să îmi reiau argumentele; însă aceia pe care
acest subiect nu îi lasă indiferenţi, şi care au studiat cu râvnă precedentele tratate, trebuie să
înţeleagă că aproape toate lucrurile pe care le-am spus despre simplitate şi smerenie sunt
valabile şi pentru curaj, întrucât şi acesta reprezintă o însuşire a sufletului nobil, viguros şi
bine orânduit, care dispreţuieşte toate acele lucruri pe care mândria obişnuieşte să le glorifice,
dorind să le distrugă în totalitate prin adevăr.

733
 IV. (18) Iar legea este atât de nerăbdătoare şi de plină de energie să antreneze sufletul
şi să îi insufle curaj, încât dă şi detalii în legătură cu veşmintele, poruncind oamenilor ce
anume să poarte şi interzicându-le cu stricteţe să se îmbrace în haine femeieşti, ca nici măcar
umbra unei femei să nu se agaţe de partea bărbătească a omenirii, astfel încât să o
discrediteze; căci legea, care este întotdeauna în perfectă armonie cu natura, doreşte să
instituie reglementări care să fie în perfectă armonie unele cu altele de la început până la
sfârşit, chiar şi în privinţa acelor detalii care, din cauza faptului să sunt nesemnificative, par să
scape atenţiei legiuitorilor. (19) Căci privind siluetele bărbaţilor şi femeilor ca şi cum ar fi fost
nişte forme sculptate sau pictate, foarte neasemănătoare unele cu altele, şi înţelegând că viaţa
atribută celor două sexe este total diferită (căci femeii i-a fost dată o viaţă legată de
problemele casei, în timp ce bărbatul se preocupă mai mult de politică), şi că la fel se întâmplă
şi în cazul acelor lucruri care nu sunt opera naturii, dar care se află în strânsă legătură cu ea, a
considerat că se cuvine să dea porunci izvorâte din bun simţ şi înţelepciune. Iar acestea se
refereau la felul de a trăi, la veşminte şi la alte lucruri de genul acesta; (20) întrucât a socotit
că cel ce este bărbat cu adevărat trebuie să fie bărbat şi în aceste privinţe, mai ales atunci când
este vorba de haine, pentru că le poartă zi şi noapte şi de aceea trebuie să se asigure că ele nu
indică o lipsă de curaj şi de bărbăţie. (21) Şi tot aşa, după ce a îmbrăcat femeia cu podoabele
ce i se potrivesc, legea îi interzice să se înveşmânteze cu hainele unui bărbat, repudiind atât
bărbaţii-femei, cât şi femeile-bărbaţi; pentru că legiuitorul ştia foarte bine că dacă mişti în
casă un singur lucru, atunci nimic nu va mai rămâne în aceeaşi poziţie ca mai înainte.
V. (22) Mai mult decât atât, deoarece treburile bărbaţilor se raportează de obicei la
două perioade de timp, adică la vremurile de pace şi la cele de război, ne putem da seama că
fiecărei perioade îi corespund anumite virtuţi. Ei bine, despre celelalte virtuţi am vorbit
anterior, iar dacă va fi cazul vom mai vorbi din nou; pentru moment, însă, am face mai bine să
analizăm curajul, şi n-o vom face deloc în mod superficial; pentru că în multe pasaje ale legii
legiuitorul a glorificat şi importanţa sa pe timp de pace, acordând mereu atenţie perioadei de
timp, aşa cum am menţionat la momentul potrivit. Prin urmare, vom începe să vorbim acum
despre efectele sale în vreme de război, întrucât această premisă constituie un fel de prefaţă;
(23) căci atunci când face lista soldaţilor capabili să lupte, nu consideră nimerit să îi convoace
pe toţi tinerii poporului, de aceea pe unii îi lasă deoparte, invocând cauze foarte plauzibile
pentru a-i scuti de serviciul militar. Şi mai presus de toate, el îi scuteşte pe aceia care sunt laşi
sau care intră în panică, întrucât din cauza efeminării lor aceştia pot fi luaţi prizonieri sau pot
insufla teamă celor cu care luptă cot la cot; (24) pentru că oamenii care stau unul lângă altul
se pot influenţa reciproc, mai ales atunci când raţiunea este tulburată din pricina bătăliei,
neputând să vadă clar cum stau lucrurile; căci în astfel de momente, aceştia obişnuiesc să
numească precauţia chibzuită sfială, să creadă că teama este o înţelegere prudentă a viitorului,
şi că nevoia de siguranţă este o formă de laşitate lipsită de bărbăţie, atribuind acestui
comportament ruşinos nişte nume amăgitoare şi nedemne. (25) Prin urmare, a făcut acest
lucru pentru ca poporul său să nu aibă de suferit de pe urma laşităţii celor ce merg la război,
ca nu cumva vrăjmaşul să-i ucidă într-o manieră dispreţuitoare pe aceşti duşmani fricoşi şi să
se umple astfel de glorie; de asemenea, era conştient de faptul că un om laş şi nehotărât nu
este de niciun folos, fiind mai degrabă un obstacol în calea victoriei, aşa că i-a îndepărtat din
armată pe toţi aceia lipsiţi de cutezanţă şi pe toţi cei predispuşi să cedeze şi să o ia la fugă,
căci îmi imaginez că niciun general nu-i va constrânge pe aceia care au o infirmitate fizică să
meargă la război, ci va fi de acord ca sănătatea lor şubredă să le servească ca scuză. (26) Căci
laşitatea este o boală, şi încă una mai gravă decât acelea care afectează trupul, întrucât ea
distruge facultăţile sufletului; căci, într-adevăr, bolile trupului durează o perioadă scurtă de
timp, însă laşitatea este o racilă care continuă să crească în interiorul omului, afectând acea
parte a trupului cu care se uneşte, pentru că stă lipită de suflet din fragedă pruncie şi până la
adânci bătrâneţe, neputând fi vindecată decât cu ajutorul lui Dumnezeu; căci pentru

734
Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. (27) În plus, legiuitorul nu îi convoacă pe toţi oamenii
curajoşi, chiar dacă aceştia sunt plini de energie şi vigoare, atât în privinţa trupului, cât şi a
sufletului şi sunt nerăbdători să fie primii la luptă şi să dea piept cu pericolul; însă le apreciază
bunăvoinţa, întrucât sunt dispuşi să înfrunte aceleaşi primejdii ca şi concetăţenii lor, căci sunt
dornici şi fără frică, de aceea vrea să afle dacă sunt implicaţi în treburi importante, care
exercită o mare putere de atracţie. (28) Căci, spune el, „Dacă cineva şi-a zidit o casă în ultima
vreme şi încă nu a apucat să locuiască în ea; sau dacă cineva a sădit o vie nouă, punând el
însuşi butaşii în pământ, însă aceasta nu a apucat încă să rodească; sau dacă cineva s-a logodit
cu o fecioară şi încă nu s-a căsătorit; aceştia vor fi scutiţi de serviciul militar”. Căci aceste
scutiri inzvorâte din omenie au la bază două cauze; (29) în primul rând, pentru că în vreme de
război evenimentele sunt nesigure, aşa că nu se cuvine ca cei care nu au muncit niciodată să
culeagă roadele strădaniei altora; întrucât se părea că este un lucru nelalocul lui ca omul să nu
se poată bucura de ceea ce îi aparţine, astfel încât unul să construiască o casă, iar altul să
locuiască în ea; sau ca cineva să sădească o vie, iar altcineva, care nu a plantat nimic, să se
bucure de roadele acesteia; sau ca cineva să se logodească cu o fecioară, iar altul care nu este
logodit cu ea să o ia de nevastă; după cum nu se cuvenea ca cei ce aveau speranţe mari pentru
viaţă să şi le vadă năruite. (30) Şi în al doilea rând, pentru ca oamenii să nu lupte doar cu
trupurile, având în vedere că sufletul lor este departe de bătălie; căci este imposibil ca în
condiţiile descrise mai sus omul să îşi păstreze luciditatea, întrucât acesta doreşte să se bucure
de lucrurile de la care a fost smuls. Întrucât aşa cum cei înfometaţi sau însetaţi, dacă văd ceva
de mâncare sau apă de băut, se vor duce direct într-acolo, fără a privi în lături, căci sunt
nerăbdători să mănânce sau să bea, tot aşa şi oamenii care au lucrat pentru a dobândi o soţie
legitimă, o casă ori o moşie, şi care speră că a venit vremea să se bucure de toate aceste
lucruri, dacă vor fi lipsiţi de acea bucurie se vor împotrivi, şi chiar dacă trupul lor va fi
prezent în alt loc, partea cea mai bună a sufletului lor nu se va afla acolo, şi tocmai ea face
diferenţa între victorie sau eşec.
VI. (31) Prin urmare, legiuitorul nostru consideră că nu se cuvine să îi înroleze pe acei
oameni ori pe alţii aflaţi în circumstanţe asemănătoare, ci doar pe aceia care nu sunt reţinuţi
de astfel de situaţii, pentru ca aceştia să poată înfrunta pericolul fără şovăire, căci atitudinea
lor este dezinvoltă; căci aşa cum un trup plăpând sau mutilat nu are niciun folos de pe urma
faptului că este îmbrăcat în armură, căci mai degrabă o va scoate, nefiind capabil să o poarte,
tot aşa şi trupul al cărui suflet este bolnav nu va fi capabil să facă faţă situaţiilor prin care
trece. (32) Şi pentru că legiuitorul nostru a fost preocupat de aceste lucruri, el nu alege doar
căpeteniile, generalii şi ceilalţi conducători ai armatei, ci şi fiecare soldat, preocupându-se de
starea în care se află trupul şi sufletul său, cercetându-i trupul pentru a vedea dacă toate
mădularele acestuia sunt nevătămate şi sănătoase, şi dacă toate articulaţiile şi membrele sale
sunt potrivite pentru poziţiile şi activităţile care vor fi necesare; şi el analizează şi sufletul,
pentru a vedea dacă este plin de încredere şi curaj, dacă este cutezător, netemător şi inspirat de
un suflet nobil, dacă este dornic să dobândească faima şi dacă în locul unei vieţi ruşinoase
preferă o moarte glorioasă; (33) căci, dacă ar fi să spunem adevărul adevărat, fiecare dintre
aceste calităţi şi detalii reprezintă o putere de sine stătătoare. Iar omul în care se găsesc toate
acestea va da dovadă de o tărie invincibilă şi irezistibilă, căci îşi va doborî vrăjmaşii fără a fi
rănit.
VII. (34) Iar Cărţile Sacre conţin dovezi de netăgăduit referitoare la lucrurile care s-au
spus aici. Cel mai numeros popor sunt arabii, care în vechime se numeau madianiţi. Ei îi
duşmăneau pe evrei, mai ales din cauza faptului că aceştia din urmă cinsteau şi venerau Cauza
atotputernică a tuturor lucrurilor, întrucât se dedicau Creatorului şi Tatălui universului,
considerându-se a fi poporul său, aşa că au încercat în toate felurile posibile şi s-au folosit de
toate tertipurile ca să îi determine să abandoneze adorarea singurului Dumnezeu viu şi
adevărat şi să renunţe la sfinţenie pentru a merge pe calea lipsei de pietate, crezând că dacă

735
vor reuşi acest lucru le va fi uşor să le vină de hac. Însă în pofida faptului că au făcut şi au
rostit numeroase lucruri, au eşuat în încercarea lor, de aceea, asemenea unor oameni care se
îneacă şi care încep să-şi piardă orice nădejde, au născocit următorul lucru. (35) Au trimis să
fie aduse cele mai frumoase femei şi le-au spus: Vedeţi cât de numeros este poporul evreu; iar
scutul lor formidabil, aflat chiar mai presus de numărul lor, este unanimitatea şi înţelegerea
care domneşte în mijlocul lor; iar cauza cea mai importantă pentru aceastăarmonie este ideea
pe care o au despre existenţa unui singur Dumnezeu, din care provine, ca dintr-un izvor,
această afecţiune trainică pe care o au unul pentru altul. (36) Însă omul poate fi amăgit de
plăcere, mai ales de acea plăcere pe care i-o dau relaţiile cu femeile. Şi voi sunteţi foarte
frumoase, iar frumuseţea este din firea ei un lucru seducător; în plus, tinereţea este o vârstă la
care omul are tendinţa de a se lăsa pradă lipsei de cumpătare. (37) Şi să nu vă fie frică când
auziţi de concubinaj sau adulter, crezând că vă veţi acoperi de ocară, ci împotriviţi-vă acestor
nume cu foloasele derivate din fapte, prin intermediul cărora vă veţi transforma proasta
reputaţie, care nu va fi acolo decât pentru o zi, într-o faimă ce nu va îmbătrâni şi nu va muri
niciodată; căci, într-adevăr, veţi da impresia că vă abandonaţi trupul, însă aceasta este doar o
stratagemă pentru a învinge duşmanul, păstrându-vă în acelaşi timp şi fecioria sufletului, fapt
pentru care veţi avea parte în viitor de pecetea neprihănirii. (38) Iar acest război ne va aduce o
nouă faimă, însă de data aceasta cu ajutorul femeilor şi nu al bărbaţilor. Căci mărturisim că
sexul nostru este în pericol de a fi învins, pentru că vrăjmaşii noştri sunt mult mai bine
echipaţi cu toate acele dispozitive folosite în bătălie; însă sexul vostru este mai bine înzestrat
pentru a obţine acea mare realizare, care este victoria; şi veţi câştiga premiul fără a vă pune în
pericol; căci vă veţi îngenunchea inamicul doar prin simpla voastră prezenţă, fără nicio
pierdere sau vărsare de sânge ori, aş putea să spun, chiar fără nicio bătălie. (39) Auzind aceste
lucruri, femeile au încetat să se mai preocupe de neprihănire şi au renunţat la orice pudoare,
încuviinţând să facă ceea ce li se cerea, deşi toată viaţa lor se ascunseseră în faţa unei aparenţe
de castitate, aşa că s-au îmbrăcat cu veşminte costisitoare, punându-şi lanţuri şi alte accesorii
cu care obişnuiesc să se etaleze, dându-şi silinţa să îşi sporească frumuseţea naturală, făcând-o
mai strălucitoare (căci misiunea lor nu era lipsită de importanţă, întrucât intenţionau să-i
ispitească pe tinerii dispuşi să se lase seduşi), ca mai apoi să iasă în public. (40) Şi ajungând
în apropierea lor le-au aruncat priviri de curtezane, căutând să-i ademenească cu cuvinte
seducătoare, cu dansuri şi cu mişcări lascive; şi în felul acesta au reuşit să ispitească mintea
îngustă şi lipsită de fermitate a tinerilor. Şi cu trupurile lor neruşinate au subjugat sufletul
celor care au venit la ele, făcându-i să aducă jertfe lipsite de sfinţenie şi să ofere libaţii
necuviincioase în onoarea zeităţilor făurite de mâini omeneşti, îndepărtându-se astfel de
venerarea unicului Dumnezeu cu adevărat divin. Iar când şi-au atins scopul, au trimis veşti
bune poporului lor; (41) şi i-ar mai fi făcut şi pe alţii să decadă, dacă bunului şi milostivului
Dumnezeu nu i s-ar fi făcut milă de starea nefericită în care se aflau şi dacă nu i-ar fi pedepsit
imediat pe toţi aceia care se rătăciseră şi care erau ca turbaţi (şi era vorba de douăzeci şi patru
de mii de oameni), mustrându-i şi îngrozindu-i în felul acesta pe toţi cei aflaţi în pericol de a fi
duşi de val. (42) Însă stăpânul întregului popor, care a picurat în urechile oamenilor ideea de
pietate şi care le-a încântat sufletul cu ea, a ales o mie de oameni din fiecare trib, selectaţi pe
criteriul excelenţei, şi le-a poruncit să-i pedepsească pe duşmani pentru că au trădat în
favoarea femeilor care sperau să distrugă mulţimea prăbuşind-o de la înălţimea pietăţii sale
sublime, deşi singurul lucru pe care au reuşit să-l facă a fost să-i smintească pe cei la care m-
am referit.
VIII. (43) Aceşti oameni, deşi în număr mic în comparaţie cu mulţimea, s-au aşezat în
ordine de bătălie şi, bazându-se pe iscusinţa şi pe curajul lor, care-i făceau pe fiecare dintre ei
să pară o mulţime, au năvălit cu dispreţ asupra luptătorilor aşezaţi în falange, ucigându-i pe
toţi aceia care le stăteau în cale; apoi au culcat la pământ batalioanele dense şi toate trupele
rămase în aşteptare pentru a lua locul celor ucişi în bătălie, reuşind să învingă acea mulţime

736
dintr-un singur asalt, până când niciun tânăr din armata adversă n-a mai rămas în picoare. De
asemenea, ei le-au ucis şi acele femei care încunviinţaseră comportamentul nesfânt al
bărbaţilor, lăsându-le în viaţă doar pe fecioare, deoarece le era milă de vârsta lor fragedă, (44)
şi cu toate că au fost triumfători în acest război, nu au pierdut în luptă nici măcar un om; ci
toţi aceia care au mers la bătălie s-au întors înapoi teferi şi neatinşi, aşa cum erau înainte de
luptă, sau mai degrabă, dacă ar fi să spunem adevărul, cu o vigoare sporită; căci bucuria pe
care le-o dăduse această victorie îi făcuse să capete o tărie mai mare decât la început; (45) şi
asta pur şi simplu pentru că în dorinţa lor de a intra în luptă pentru apărarea cauzei pietăţii au
sfidat orice pericol, întrucât Dumnezeu, aliatul lor invincibil, lupta înaintea lor ca un
învingător, povăţuindu-i cu înţelepciune şi sădindu-le în trup o vigoare irezistibilă. (46) Şi
există dovezi clare că Dumnezeu le-a fost aliat, şi anume că miriade de oameni au fost învinşi
doar de câţiva, niciun duşman nu a scăpat, niciunul dintre ei nu a fost ucis, iar armata lor nici
nu s-a împuţinat şi nici nu şi-a pierdut vigoarea; (47) din această cauză Moise spune în
îndemnurile pe care le adresează poporului următoarele cuvinte {3}{Deuteronomul 28:15}
(n.t. de fapt, autorul parafrazează mai multe citate din Biblie): „Dacă practicaţi dreptatea,
sfinţeniea şi celelalte virtuţi, vă veţi bucura de o viaţă lipsită de războaie şi mereu paşnică; iar
dacă asupra voastră se va abate vreun război, vă veţi supune duşmanii cu uşurinţă, căci
Dumnezeu, chiar dacă este invizibil, va fi căpetenia cetei voastre, având grijă să îşi folosească
puterea pentru a-i salva pe cei buni. (48) Prin urmare, dacă vrăjmaşii tăi se năpustesc asupra ta
cu miriade de oameni, cu cete de infanterie şi cavalerie, încrezători în frumeseţea armurilor
lor; şi dacă ocupă toate locurile puternice şi uşor de apărat, şi dacă devin stăpânii ţării, şi dacă
se bucură de resurse nenumărate, să nu te temi şi să nu te îngrijorezi, chiar dacă eşti lipsit de
acele lucruri pe care ei le au din belşug, adică de aliaţi, de arme, de împrejurări şi oportunităţi
favorabile ori de provizii de război”. (49) Căci, de multe ori, un vânt violent care se abate
asupra lor şi care-i loveşte ca pe un vas de negoţ încărcat cu tot felul de mărfuri răstoarnă şi
nimiceşte pe loc toate aceste lucruri; pe când asupra celor care nu au fost bine aprovizionaţi şi
care au suferit, având capul plecat ca spicele de grâu ce pălesc din cauza secetei sau a bolilor,
Dumnezeu va revărsa puterile sale izbăvitoare, făcându-i să se ridice şi să devină prosperi şi
desăvârşiţi. (50) De unde rezultă limpede că El ţine seama de ceea ce este sfânt şi drept, căci
cei ce-l au aliat pe Dumnezeu sunt perfect fericiţi, însă cei care-l au ca duşman sunt aruncaţi
în cea mai adâncă mizerie.
Cam atât ar fi de spus pentru moment despre curaj.
DESPRE OMENIE
IX. (51) Iar acum, vom continua să vorbim despre acea virtute care este înrudită mai
îndeaproape cu pietatea, fiindu-i, ca să spunem aşa, ca o soră geamănă; este vorba de omenie,
o virtute pe care tatăl legilor noastre a iubit-o atât de mult, încât cred că nimeni niciodată nu a
fost mai ataşat de ea. Pentru că el ştia că aceasta este, ca să spunem aşa, o cărare dreaptă şi
netedă, care conduce la sfinţenie; prin urmare, i-a instruit şi i-a pregătit pe supuşii săi ca să
înţeleagă preceptele tovărăşiei, oferindu-le cea mai minunată lecţie, căci le-a oferit viaţa sa ca
model arhetipal pe care să-l imite. (52) Aşadar, toate lucrurile pe care le-a făcut din fragedă
pruncie şi până la adânci bătrâneţe, adică faptul că a avut grijă de fiecare om în parte şi în
general de toţi oamenii, le-am explicat deja în cele trei cărţi ale tratatului pe care l-am dedicat
vieţii lui Moise. Mai trebuie totuşi să menţionez una sau două chestiuni pe care le-a pus la
punct în momentul morţii sale; căci acestea sunt relevante pentru acea virtute continuă şi
neîntreruptă pe care şi-a împrimat-o în sufletul său, care astfel a fost modelat după chipul
divinităţii, fiind eliberat de orice confuzie şi neclaritate. (53) Căci în momentul în care era pe
punctul de a se apropia de limita existenţei sale umane, şi când Dumnezeu i-a dat de înţeles că
peste puţină vreme va pleca din lume, el nu a reacţionat aşa cum ar fi făcut o altă persoană,
rege sau om obişnuit, a căror singură grijă este să lase moştenirea copiilor lor; ci cu toate că
era tatăl a doi băieţi, nu s-a preocupat atât de mult de dragostea lui firească pentru vlăstarele

737
sale, pe care o simţea fără nicio îndoială, astfel încât să lase ca moştenire unuia dintre ai
autoritatea sa. Şi totuşi, chiar dacă ar fi avut unele suspiciuni despre vrednicia copiilor săi, în
orice caz nu ducea lipsă de nepoţi viruoşi şi plini de pietate, care erau deja învestiţi cu marea
preoţie, ca recompensă pentru virtutea lor. (54) Însă poate că nu a găsit de cuviinţă să-i
îndepărteze de slujbele divine care intrau în atribuţiile lor, ori poate că a considerat că le va fi
imposibil să se ocupe de ambele chestiuni, adică de preoţie şi de autoritatea regală, căci prima
responsabilitate presupune devotament pentru slujirea lui Dumnezeu, iar cea de-a doua se
ocupă de guvernare şi de grija faţă de oameni. Sau poate că nu a considerat că este bine ca el
să fie judecător într-o problemă atât de importantă, mai ales pentru că a şti cine este potrivit
pentru o astfel de autoritate este apanajul puterii divine, căci doar Divinitatea poate vedea cu
uşurinţă firea tuturor oamenilor.
X. (55) Şi dovada cea mai clară despre ceea ce am spus poate fi următoarea. El a avut
un prieten şi un discipol pe nume Iosua, pe care l-a cunoscut încă din fragedă tinereţe şi a
cărui prietenie a câştigat-o nu aşa cum se întâmplă în cazul oamenilor obişnuiţi, ci prin acea
iubire cerească şi pură din care se trag toate virtuţile. Acest om trăia cu el sub acelaşi acoperiş
şi şedeau împreună la aceeaşi masă, fiind despărţiţi doar atunci când i se poruncea să rămână
singur pentru a intra într-o stare de graţie şi pentru a i se transmite oracolele divine. Şi acest
om (n.t. Iosua) îi mai făcea şi alte servicii, pentru că se deosebea de mulţime, fiind un fel de
căpetenie a sa, care deţinea alături de el autoritatea supremă. (56) Însă cu toate acestea, deşi
Moise îl cunoştea foarte bine, căci se ştiau de multă vreme, şi deşi îi era limpede că este
desăvârşit atât în cuvânt, cât şi în faptă, şi că manifestă extrem de multă bunăvoinţă faţă de
poporul său, totuşi s-a gândit că nu este bine să-l desemneze urmaşul său, temându-se că s-ar
putea înşela, considerând că acest om este bun, deşi în realitate nu era aşa, pentru că
mijloacele prin care putem judeca natura umană sunt foarte neclare şi instabile. (57) Motiv
pentru care el nu a avut încredere în cunoaşterea sa, de aceea l-a implorat pe Dumnezeu,
singurul care poate privi în sufletul invizibil şi care poate vedea limpede mintea omului, să îl
aleagă pe omul cel mai capabil să deţină autoritatea supremă, adică un om căruia să îi pese de
supuşii săi ca şi când ar fi tatăl lor. Şi întinzându-şi spre cer mâinile sale feciorelnice, ca să
vorbim metaforic, a spus, (58) „Domnul, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, să rânduiască
peste obştea aceasta un om care-n fruntea ei să iasă şi-n fruntea ei să intre, care să-i ducă şi să-
i aducă, pentru ca să nu rămână obştea Domnului ca nişte oi fără păstor” {4}{Numeri 27:16}.
(59) Şi cine oare dintre toţi oamenii din acea vreme nu s-ar fi mirat să audă o astfel de rugă?
Cine nu ar fi zis, „Ce spui tu stăpâne? Oare nu ai copii legitimi? Nu ai nepoţi? Dintre toţi
oamenii, autoritatea se cuvine mai întâi copiilor tăi, pentru că aceştia sunt moştenitorii tăi
fireşti; însă dacă te îndoieşti de ei, cel puţin lasă moştenirea nepoţilor tăi; (60) iar dacă şi pe ei
îi consideri nepotriviţi, căci te preocupă mai mult întregul popor decât rudele tale cele mai
apropiate şi cele mai dragi, atunci ai un prieten fără cusur, care a făcut dovada virtuţii sale
desăvârşite, iar tu, care eşti preaînţelept, îţi poţi da seama de asta. Aşadar, de ce crezi că nu e
bine să-i dai consimţământul, dacă nu intenţionezi să alegi pe criteriul rudeniei, ci pe cel al
meritului personal?”. Însă Moise ar răspunde astfel: „Se cuvine ca Dumnezeu să judece toate
lucrurile, mai ales atunci când faptele bune sau rele fac ca poporul să fie fericit sau,
dimpotrivă, nefericit. Şi nimic nu este mai important decât autoritatea supremă, care se ocupă
de toate treburile cetăţilor atât pe timp de pace, cât şi în vreme de război. Căci aşa cum cel ce
doreşte să facă o călătorie încununată de succes are nevoie de un cârmaci virtuos şi iscusit, la
fel avem şi noi nevoie de un stăpân înţelept, ca toţi supuşii săi de pretutindeni să fie guvernaţi
aşa cum se cuvine. (62) În plus, înţelepciunea nu este mai veche doar decât mine, ci ea a
existat şi înainte de crearea lumii universale; de aceea, nimeni nu poate decide într-o astfel de
chestiune decât Dumnezeu şi cei ce iubesc înţelepciunea cu adevărat; (63) iar eu am învăţat să
nu-i consider apţi pentru a deveni conducători pe cei ce par a fi potriviţi pentru aceasta. Nici
eu nu mi-am asumat singur sarcina de a avea grijă de popor şi de a mă îngriji de bunăstarea

738
acestuia, dar nici nu am fost desemnat conducător de vreo altă fiinţă omenească; ci am început
să guvernez acest popor deoarece Dumnezeu şi-a făcut cunoscută voinţa în mod limpede, cu
ajutorul oracolelor divine şi al poruncilor clare, prin care mi-a cerut să devin stăpânul
acestuia; însă eu l-am implorat să mă ierte, întrucât aveam un mare respect pentru măreţia
acestei sarcini, dar El mi-a repetat porunca de mai multe ori, aşa că de teamă m-am supus în
cele din urmă. (64) De aceea, ar fi absurd să nu urmez şi eu aceiaşi paşi, când eu însumi,
atunci când mă pregăteam să preiau autoritatea supremă, am fost ales şi pus în funcţie de
Dumnezeu; iar acum să nu mă întorc către el pentru a-l alege pe succesorul meu, renunţând la
ajutorul înţelepciunii omeneşti, care într-o oarecare măsură este înrudită cu nebunia, mai ales
că nu este vorba de guvernarea unui popor oarecare, ci de naţiunea cea mai numeroasă, care
are cea mai minunată îndeletnicire, aceea de a-l adora pe Dumnezeul cel unic şi adevărat,
Creatorul şi Tatăl universului? (65) Căci oricât de mari sunt foloasele pe care le trag discipolii
de pe urma înţelepciunii omeneşti, cu mult mai mari sunt acelea pe care le au evreii de pe
urma legilor şi tradiţiilor, întrucât cu ajutorul acestora au respins toate greşelile referitoare la
zeii pe care i-au creat cu mîinile lor; pentru că nicio fiinţă creată nu este cu adevărat
Dumnezeu, ci doar oamenii cred că este aşa, întrucât ea este lipsită de acea calitate
indispensabilă a lui Dumnezeu, care este veşnicia”.
XI. (66) Aşadar, aceasta este cea dintâi şi cea mai limpede dovadă a omeniei sale
extraordinare, a bunei sale credinţe şi a iubirii sale faţă de poporul său, însă mai este încă una,
deloc inferioară celei menţionate deja. Căci atunci când Iosua, cel mai minunat discipol al său,
omul care a copiat caracterul său binevoitor şi extraordinar, a fost confirmat conducător al
poporului prin judecata lui Dumnezeu, Moise nu s-a întristat deloc, aşa cum ar fi făcut alţi
oameni văzând că nu au fost aleşi fiii sau nepoţii lor; (67) ci el a fost cuprins de o bucurie
neţărmurită, pentru că naţiunea primise un guvernator excelent în toate privinţele (întrucât era
sigur că omul plăcut lui Dumnezeu nu poate fi decât virtuos şi pios); în consecinţă, l-a luat de
mâna dreaptă şi l-a înfăţişat mulţimii adunate, fără a fi tulburat de gândul morţii sale iminente,
ci simţind că are un nou motiv de bucurie, pe lângă cele anterioare, nu doar pentru că îşi
aducea aminte de fericirea sa de altădată, în care şi-a petrecut viaţa înconjurat de virtuţile de
tot felul, ci şi pentru că avea speranţa că va deveni acum nemuritor, trecând de la o viaţă
stricăcioasă la una nestricăcioasă; de aceea, cu o privire veselă ce izvora din bucuria sufletului
său, le-a vorbit cu multă voioşie în felul acesta, spunând: (68) „A venit vremea să fiu eliberat
din viaţa pe care am dus-o în trup, iar succesorul meu la guvernarea naţiunii voastre este acest
om care a fost desemnat de Dumnezeu”. Iar apoi a continuat să le spună cuvintele oraculare
ale lui Dumnezeu, pe care le-a primit ca pe o dovadă a numirii succesorului său de către
Dumnezeu; iar poporul le-a crezut. (69) Apoi, privind către Iosua, l-a îndemnat să se
dovedească un om viteaz, să dea poveţe bune şi înţelepte, pe care el însuşi să le explice, şi să-
şi atingă toate ţelurile cu o hotărâre viguroasă şi fermă. Şi i-a spus toate aceste lucruri, deşi
probabil că acesta nu avea nevoie de nicio recomandare, întrucât nu doarea să ascundă
afecţiunea lor unul pentru altul şi pentru întregul popor, care îl înghiontea să-i spună limpede
în faţă acele lucruri care credea că-i pot fi de folos. (70) De asemenea, primise o poruncă
divină ca să-şi numească urmaşul şi să-l umple de încredere şi curaj, astfel încât să aibă grijă
de popor, fără a se teme de povara imensă a autorităţii care i-a fost încredinţată, pentru ca
acesta să fie un etalon de guvernare pentru toţi conducătorii ce vor veni după el şi care vor
trebui să-l ia pe Moise ca model; aşa încât nimeni să nu poarte pică succesorilor lor, refuzând
să le dea sfaturi bune, ci să-i înveţe şi să-i pregătească, instruindu-le sufletul cu sugestiile şi
poveţele lor. (71) Pentru că sfatul unui om bun este adesea capabil să îi ridice din nou pe cei
aflaţi cu mintea la pământ, înălţându-i din nou şi sădind în ei un spirit nobil şi cutezător, care
în felul acesta va rămâne ferm, indiferent de împrejurările şi exigenţele vremurilor. (72) În
consecinţă, după ce a ţinut un discurs în care a rostit sentimente adresate poporului care îi
fusese dat în grijă, dar şi celor care urmau să fie moştenitorii autorităţii sale, a început să-i

739
cânte lui Dumnezeu un imn de laudă, rostind ultimul psalm de mulţumire din viaţa sa
trupească pentru bunătatea şi milostenia extraordinară şi fără precedent de care a avut parte de
la naştere şi până la adânci bătrâneţe; (73) şi a reuşit să strângă laolaltă cea mai divină adunare
care să-i asculte imnurile, şi anume elementele universului şi ale întregii lumii, adică
pământul şi cerul, primul fiind tărâmul muritorilor, iar celălalt ţinutul fiinţelor nemuritoare;
aşa că a cântat imnul său de laudă în mijlocul acestora, făcând apel la armonii şi simfonii de
tot felul, aşa cum doar oamenii şi îngerii pot auzi; (74) cei dintâi, în rolul lor de discipoli,
pentru a învăţa să-şi arate recunoştinţa într-o manieră similară, iar cei din urmă pentru a fi în
fruntea lor, ca prin propria lor experienţă să aibă grijă ca nicio parte a acestui imn să nu sune
fals; se îndoia însă de faptul că oamenii închişi în trupul muritor vor putea să-şi acordeze
sufletul pe ritmul acestei melodii, aşa cum fac soarele, luna şi celelalte stele, întrucât el se
armonizase cu lumea universală şi cu acel instrument divin, care este cerul. (75) În felul
acesta, cel ce făcuse cunoscută voinţa lui Dumnezeu a intrat în rândurile acelor fiinţe care
alcătuiesc oştirea cerurilor, căci s-a amestecat cu imnurile sale de recunoştinţă pe care i le-a
înălţat lui Dumnezeu ca dovadă a afecţiunii sale reale şi a bunăvoinţei sale faţă de poporul
său, pe care l-a mustrat pentru păcatele sale trecute, povăţuindu-l şi dându-i precepte pentru
timpul prezent, şi sfătuindu-l cu privire la viitor, dându-le speranţe pozitive, care prefigurau
evenimentele favorabile care urmau să se petreacă.
XII. (76) Iar când a isprăvit acest imn de laudă melodios, întrucâtva ţesut şi alcătuit din
pietate şi omenie, a început să se transforme şi să părăsească existenţa muritoare mergând spre
o viaţă veşnică, şi treptat-treptat a simţit că se desprinde de acele părţi din care era alcătuit,
adică de trupul său, de care se desprindea acum ca de o cochilie, ca şi de sufletul său, care
rămânea astfel gol şi pustiu, căci în mod firesc el îşi dorea să părăsească acest tărâm. (77) Şi
odată ce a pregătit totul pentru plecarea sa, nu şi-a încheiat existenţa până când nu şi-a
manifestat respectul pentru toate triburile poporului său prin intermediul unor rugăciuni
potrivite şi armonioase în favoarea lor, cinstind numărul lor, adică numărul dosprezece, prin
recapitularea numelor patriarhilor fiecărui trib, şi trebuie să credem că acele rugăciuni au fost
ascultate, pentru că omul care se ruga era un slujitor credincios al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu
este milostiv, iar oamenii pentru care a rostit acele rugăciuni au avut parte de o naştere nobilă
şi neprihănită, iar conducătorul suprem, adică Creatorul şi Tatăl universului, i-a considerat a fi
dintre cei de rang foarte înalt. (78) Iar lucrurile pe care le-a avut în vedere în rugăciunile sale
au fost binecuvântările adevărate, nu doar pentru această viaţă muritoare, ci mai ales pentru
momentul când sufletul va fi eliberat din sclavia cărnii; (79) căci Moise, ştiind că poporul său
a avut încă de la început o legătură extrem de strânsă cu Dumnezeu, cu mult mai adevărată
chiar şi decât legăturile de sânge, l-a făcut moştenitorul tuturor lucrurilor bune ce pot fi
primite de natura omului, dându-i din propria sa cămară lucruri pe care el însuşi le avea, dar
implorându-l pe Dumnezeu să le ofere şi acele lucruri pe care nu le poseda, întrucât ştia că
izvoarele harurilor sale sunt veşnice, cu toate că acestea nu sunt date tuturor oamenilor, ci
doar celor ce se roagă pentru ele; iar cei ce se roagă sunt oameni care iubesc virtutea şi
pietatea, de aceea ei pot să bea din izvoarele cele mai sacre, pentru că sunt mereu însetaţi de
înţelepciune.
XIII. (80) Aşadar, am vorbit aici despre dovezile de omenie pe care le-a dat legiuitorul
şi pe care le-a arătat limpede prin caracterul său admirabil, prin natura sa minunată, şi parţial
prin lucrurile pe care le-a consemnat în volumele sacre. Iar acum vom continua să vorbim
despre preceptele pe care le-a lăsat în urma sa, poruncind să fie respectate de generaţiile
viitoare, şi le vom enumera, dacă nu pe toate (căci nu ar fi uşor), cel puţin pe acelea care
cuprind temele principale, care sunt legate cel mai strâns de poveţele sale şi care se aseamănă
cel mai bine cu ele; (81) căci, în opinia lui, blândeţea şi omenia nu locuiesc doar în cadrul
societăţii omeneşti, pentru că în dărnicia şi mărinimia sa el le împrăştie peste tot, ajungând

740
chiar până la animalele iraţionale şi la copacii folositori. Şi ce rânduieli instituie cu privire la
fiecare dintre aceste lucruri vom vedea separat; şi vom începe cu omul.
XIV. (82) Prin urmare, Moise le interzice oamenilor să ia camătă de la fraţii lor
{5}{Deuteronomomul 23:20}, considerându-i fraţi nu doar pe aceia născuţi din aceiaşi
părinţi, ci pe toţi concetăţenii cuiva, pentru că nu este drept să faci bani de pe urma banilor,
aşa cum face crescătorul de animale de pe urma vitelor sale. (83) Şi el porunceşte supuşilor
săi să nu se abţină din acest motiv să dea bani pentru nevoile altora, ci mai degrabă să dea cu
bucurie, cu mâinile deschise şi cu mintea binevoitoare celor ce sunt la ananghie, căci
recunoştinţa poate fi oarecum privită ca o dobândă pe care cel ce a primit binefacerea o
plăteşte la momentul potrivit pentru un împrumut venit în vremuri de restrişte. Însă dacă unii
oamenii nu vor să dea, atunci măcar să fie dispuşi să împrumute cu bucurie şi fără a aştepta să
primească ceva în plus. (84) Pentru că în felul acesta, săracul nu va deveni şi mai sărac, din
cauza faptului că este silit să restituie mai mult decât a primit; iar cei ce au dat cu împrumut
nu vor comite nicio nedreptate dacă vor primi înapoi doar atât cât au dat. Şi totuşi vor primi
cu mult mai mult decât au dat, pentru că în loc de dobânda pe care nu au cerut-o vor avea
parte de câştigul cel mai bun şi cel mai minunat, întrucât au dat dovadă de bunătate şi
mărinimie, prin care şi-au câştigat un bun renume. Şi ar putea să existe oare o agoniseală pe
măsura acesteia? (85) Pentru că, într-adevăr, cel mai puternic rege pare a fi sărac şi neajutorat
dacă îl comparăm chiar şi cu o singură virtute, pentru că în vistieriile sale sau în tainiţele
pământului el a îngropat doar bogăţii neînsufleţite, dar bogăţia virtuţii este păstrată în partea
dominantă a sufletului; iar această esenţă, care este cea mai pură dintre toate, şi anume cerul,
pretinde că are dreptul la o parte din ea, tot aşa cum pretinde şi Creatorul şi Tatăl universului,
care este Dumnezeu. Aşadar, opulenţa schimbătorilor de bani şi a zarafilor trebuie să poarte
numele de sărăcie, căci cu toate că aceştia au impresia că sunt nişte regi puternici, nu au privit
niciodată acea bogăţie înzestrată cu vedere, nici măcar în visele lor. (86) Şi aceşti oameni se
dedau la asemenea ticăloşii, încât de n-ar avea bani ar lua camătă chiar şi pe mâncare,
împrumutând-o cu condiţia să primească înapoi mai mult decât au dat. În consecinţă, astfel de
oameni se vor grăbi să dea celor care cer, căci ei obţin belşug şi abundenţă din foamete şi
lipsuri, întrucât câştigă de pe urma faptului că burta oamenilor nefericiţi suferă de foame; iar
ei cântăresc mâncarea, ca să spunem aşa, având grijă să nu dea nimic în plus. (87) Prin
urmare, el porunceşte celor ce trăiesc în spiritul legilor sale sacre să evite orice câştiguri de
felul acesta, pentru că astfel de practici indică o minte josnică şi intolerantă, care-l face pe om
să devină feroce, asemenea animalelor sălbatice.
XV. (88) De asemenea, printre feluritele porunci care duc la răspândirea omeniei, mai
este şi aceasta {6}{Leviticul 19:13}, care spune că stăpânul trebuie să plătească simbria
omului sărac în aceeaşi zi când a fost câştigată, nu doar pentru că cel care a sfârşit treaba
pentru care a fost năimit este normal să-şi primească fără întârziere plata pentru lucrarea sa, ci
şi pentru că, aşa cum au spus unii, meşterul sau cărăuşul este un servitor cu ziua, care trudeşte
cu întregul său trup, ca un animal de povară, punându-şi speranţele în simbria sa, pe care
trebuie să o primească numaidecât, astfel încât să se bucure şi să fie vesel acum, ca mâine să
fie binedispus şi gata să muncească de două ori mai mult; dar dacă nu-şi primeşte plata,
atunci, pe lângă faptul că va fi extrem de dezamăgit, va simţi că muşchii şi tendoanele îi
slăbesc din cauza supărării, şi că este gata să se prăbuşească, aşa încât nu va mai da randament
în munca pe care trebuie să o execute.
XVI. (89) De asemenea, legiuitorul spune că niciunul dintre aceia care împrumută cu
camătă nu are voie să intre în casa datornicilor lor pentru a lua cu forţa vreo garanţie sau
vreun zălog pentru această datorie {7}{Deuteronomul 24:10}, ci un astfel de om trebuie să
stea în curtea exterioară şi să aştepte acolo, rugându-l calm şi stăruitor pe datornicul lui să îi
dea ceva în gaj; iar dacă acesta are ceva de dat, atunci să nu evite să dea acel lucru; pentru că
nu se cuvine ca creditorul, care are putere, să se poarte cu aroganţă şi să-i insulte pe aceia care

741
au împrumutat de la el; iar datornicul, amintindu-şi de împrumutul pe care l-a primit din
bunurile altcuiva, nu trebuie să refuze să dea un zălog pe măsură.
XVII. (90) Şi oare cine ar putea să nu se minuneze de proclamaţia sau porunca
referitoare la cei care seceră şi la cei ce culeg roadele viţei de vie? {8}{Deuteronomul 24:19}.
Pentru că Moise porunceşte agricultorului ca în momentul recoltării să nu adune şi grâul care
cade din spice, şi să nu secere toată cultura, ci să lase o parte de ogor neatinsă, făcând ca prin
această lege bogaţii să devină mărinimoşi şi darnici cu averea lor, şi să nu dorească să o
strângă pe toată şi să o păstreze, aducând-o acasă şi punând-o în cămările lor; căci în felul
acesta ei îi vor face pe oamenii săraci mai veseli şi mai mulţumiţi. Şi pentru că săracii nu au
nimic care să le aparţină, el le permite să intre pe terenurile concetăţenilor lor şi să culeagă ce
găsesc acolo, ca şi cum acele roade ar fi ale lor. (91) Iar pentru anotimpul de toamnă el
porunceşte proprietarilor de terenuri ca atunci când adună fructele să nu le ia şi pe cele care
cad pe pământ ori să culeagă via a doua oară. Şi dă această poruncă şi celor care culeg
măsline {9}{Deuteronomul 24:20}. Căci el este asemenea unui tată iubitor, ai cărui copii nu
se bucură de aceeaşi soartă, pentru că unii din ei trăiesc în belşug, pe când ceilalţi au parte de
cea mai cruntă sărăcie; însă el, fiindu-i milă de aceştia, îi cheamă să se împărtăşească din
posesiunile fraţilor lor, folosind în felul acesta lucrurile care aparţin altora ca şi cum ar fi ale
lor, însă nu îi invită să comită vreo faptă rea şi scandaloasă, ci să-şi satisfacă necesităţile reale,
dându-le dreptul nu numai să se înfrupte din roade, ci să beneficieze şi de pământ, cel puţin în
aparenţă. (92) Însă există unii oameni care au o minte josnică, şi care nu se gândesc la nimic
altceva decât să adune bani, şi care se spetesc muncind pentru tot felul de câştiguri, fără a se
preocupa câtuşi de puţin de sursa din care acestea provin; iar aceştia îşi culeg via a doua oară
şi bat ramurile măslinilor din nou, şi seceră tot orzul şi tot grâul de pe ogor, făcându-se
vinovaţi de zgârcenie şi de micime sufletească, căci nu se sfiiesc să-şi afişeze lipsa de pietate;
(93) căci ei au contribuit în mică măsură la cele necesare pentru cultivarea pământurilor lor,
însă lucrurile cele mai multe şi cele mai importante care fac ca pământul să fie roditor au fost
asigurate de către natură, adică ploile căzute la timpul potrivit, temperaturile favorabile ale
aerului, acea doică a seminţelor semănate, adică roua groasă şi permanentă, adierile de vânt
însufleţitoare, precum şi succesiunea prielnică a anotimpurilor, care fac ca vara să nu
pârjolească recoltele, gerul să nu le îngheţe, iar toamna şi primăvara să nu distrugă sau să
împuţineze roadele. (94) Dar cu toate că aceşti oameni ştiu şi văd că natura îşi desăvârşeşte
mereu lucrările prin intermediul acestor lucruri, şi că îi îmbogăţeşte cu darurile ei
îmbelşugate, totuşi se străduiesc să-şi însuşească întreaga ei dărnicie şi, ca şi când ei înşişi ar
fi cauzele tuturor lucrurilor, nu mai dau nicio parte din averea lor, dând astfel dovadă de
cruzime şi în acelaşi timp de lipsă de pietate. În consecinţă, pe aceşti oameni care n-au lucrat
de bunăvoie în slujba virtuţii el îi ceartă şi îi pedepseşte aspru, împotriva voinţei lor, prin
intermediul legilor sale sacre, pe care omul virtuos le respectă cu bucurie, iar omul ticălos fără
tragere de inimă.
XVIII. (95) Legile poruncesc {10}{Deuteronomul 26:2} ca poporul să aducă ca jertfă
preoţilor cele dintâi roade de grâu, de vin, de untdelemn, de lână, precum şi pe primii născuţi
ai turmelor lor. Iar roadele culese de pe câmp şi fructele copacilor trebuie aduse în coşuri,
punându-se în ele cantităţi proporţionale cu mărimea terenurilor cultivate; şi se vor cânta
imnuri de slavă lui Dumnezeu, aşa cum sunt acelea consemnate în scris în Cărţile Sfinte. În
plus, oamenii nu trebuiau să considere că primul născut al vacilor, oilor şi caprelor din
turmele lor le aparţine, ci trebuiau să-l privească ca făcând parte din primele roade; în felul
acesta, pe de-o parte îl venerau pe Dumnezeu, iar pe de altă parte refuzau să dobândească
câştigul în întregime, ca astfel să fie împodobiţi cu acele virtuţi supreme, care sunt pietatea şi
omenia. (96) De asemenea, legea spune {11}{Exodul 23:4} că dacă vei vedea animalul
vreunei rude, al vreunui prieten sau, pe scurt, al oricărui om pe care-l cunoşti, rătăcind în
pustietate, va trebui să-l duci înapoi şi să-l dai stăpânului său; iar dacă acela este plecat

742
departe, atunci ţine-l la tine până când se va întoarce, iar după aceea va primi înapoi zălogul
pe care nu ţi l-a încredinţat, dar pe care tu, cel care l-ai găsit, i-l vei restitui de bunăvoie dintr-
un simţământ firesc de tovărăşie.
XIX. (97) De asemenea, toate rânduielile referitoare la cel de-al şaptelea an, care îi
obligă pe oameni să lase în acel an întreg pământul necultivat, permiţând celor săraci să
meargă pe câmpurile bogaţilor, fără pericolul de a fi pedepsiţi, pentru a culege roadele care
cresc de la sine, ca nişte daruri ale naturii, nu sunt ele oare nişte porunci extrem de
îngăduitoare şi pline de omenie? (98) Legea spune {12}{Exodul 23:10}. „Şase ani să se
desfete locuitorii pământului cu roadele sale, ca răsplată pentru ceea ce au dobândit şi pentru
efortul pe care l-au făcut ca să cultive ogorul; însă în al şaptelea an să-i lase pe cei săraci şi pe
cei nevoiaşi să se bucure de el, căci în acest an este interzisă orice muncă agricolă”. Căci ar fi
fost absurd ca un om să lucreze pământul, iar un altul să se bucure de roadele muncii acestuia.
Iar această poruncă a fost dată pentru ca pământul lăsat un an fără proprietar şi fără a fi
cultivat să dea o recoltă deplină, provenită în întregime din dărnicia lui Dumnezeu, menită să
satisfacă, ca să spunem aşa, necesităţile celor nevoiaşi. (99) Şi tot aşa, ce să mai spunem
despre poruncile date în legătură cu cel de-al cincizecilea an? {13}{Leviticul 25:8-10}. Nu
sunt ele pline de cea mai profundă omenie? Şi, într-adevăr, cine ar putea să nege acest lucru?
Poate doar aceia care au gustat din legile sacre numai cu vârful buzelor, fără să se ospăteze
din ideile lor extrem de dulci şi de frumoase. (100) Căci în al cincizecilea an se repetă toate
poruncile date pentru anul sabatic, dar la acestea se adaugă şi unele mai măreţe, de exemplu
ca omul să reintre în proprietatea posesiunilor sale pe care le-a cedat altora atunci când pe
neaşteptate a ajuns la ananghie; pentru că legea nu permite nimănui să-şi însuşească definitiv
proprietatea altcuiva, ci ea pune stavilă lăcomiei pentru a putea înfrâna dorinţa, acea pasiune
perfidă, acea cauză a tuturor relelor; aşa că nu a permis ca proprietarii să fie lipsiţi pentru
totdeauna de bunurile lor, căci în felul acesta i-ar pedepsi pentru sărăcia în care trăiesc, iar
pentru aşa ceva nimeni nu trebuie pedepsit, ci fără îndoială trebuie compătimit. (101) De
asemenea, mai există şi multe alte legi specifice, extrem de frumoase şi de pline de omenie,
referitoare la semenii unui om; dar, pentru că am vorbit suficient de mult despre ele în
tratatele mele anterioare mă voi mulţumi cu ce am spus deja despre aceste chestiuni, pe care le
consider un fel de părţi ale întregului.
XX. (102) În plus, după ce legiuitorul a dat porunci referitoare la semenii oamenilor, el
începe să arate că şi străinii sunt vrednici de a fi apăraţi de aceste legi, întrucât aceştia s-au
lepădat de rudele lor de sânge, de ţinuturile natale, de tradiţiile poporului lor, de templele
sacre ale zeilor lor, precum de obiceiul de a li se închina, şi au pornit la drum în această
migraţie sfântă, renunţând la locuinţa lor bazată pe fabulaţii şi născociri în favoarea uneia
ridicată pe temeliile certitudinii, limpezimii adevărului şi adorării unicului Dumnezeu viu şi
adevărat. (103) Aşadar, el porunceşte poporului său să îi iubească pe străini, nu doar aşa cum
îşi iubesc prietenii şi rudele, ci aşa cum se iubesc pe ei înşişi, făcându-le tot binele posibil atât
în privinţa trupului, cât şi a sufletului; iar în ceea ce priveşte sentimentele, să fie părtaşi la
bucuria sau la necazul lor, aşa încât să pară cu toţii o singură creatură alcătuită din mai multe
părţi; căci această relaţie de frăţie reciprocă uneşte întregul şi îl face să devină compact şi
coerent. (104) Ce să mai vorbesc despre mâncare, apă şi veşminte, ca şi despre toate acele
chestiuni referitoare la traiul de zi cu zi şi la necesităţile curente ale vieţii? Căci legea
porunceşte ca străinii să primească toate aceste lucruri de la locuitorii ţinutului; pentru că
există o lege generală a bunăvoinţei, care porunceşte fiecărui om să îl iubească pe străin ca pe
sine însuşi.
XXI. (105) Mai mult decât atât, el merge şi mai departe cu această virtute a omeniei,
atât de atrăgătoare de la natură, dând porunci referitoare la venetici, considerând că acei
oameni care din pricina unor dificultăţi temporare au fost alungaţi din casele lor trebuie să îi
cinstească pe cei ce i-au primit şi să le arate cel mai mare respect, dacă aceştia i-au primit aşa

743
cum se cuvine, tratându-i cu prietenie şi ospitalitate; însă dacă nu au făcut nimic altceva decât
să îi primească pe pământul lor, atunci vor trebui să le arate doar un respect moderat; căci a
primi permisiunea de a locui într-o cetate cu care nu au nicio legătură sau, aş putea spune, de
a călca pe pământul care aparţine altuia, reprezintă o dovadă de suficientă generozitate pentru
cei ce nu mai pot locui în ţinutul lor natal. (106) Însă aici legiuitorul depăşeşte hotarele
obişnuite ale omeniei, întrucât porunceşte ca aceşti venetici să nu poarte pică nici măcar
acelora care, după ce i-au primit pe pământul lor, îi tratează într-un mod necuviincios, căci cu
toate că faptele lor sunt lipsite de bunătate, totuşi ei se inspiră din caracteristicile omeniei.
Aşadar, el spune în mod expres, „Să nu-l urăşti pe egiptean, că străin ai fost în ţara lui”
{14}{Deuteronomul 23:7}. (107) Căci egiptenii nu s-au dat înapoi de la nicio ticăloşie comisă
împotriva acestui popor, pentru că pe lângă actele vechi de cruzime au adăugat şi altele noi,
îngrămădind faptele lipsite de omenie unele peste altele. Cu toate acestea, pentru că la început
i-au primit în ţara lor, fără a închide cetăţile şi fără a face ca ţara să le devină inaccesibilă
atunci când au venit pentru prima dată, legiuitorul spune, „Ca răsplată pentru faptul că v-au
primit cu prietenie, să încheiaţi cu ei un tratat de pace. (108) Iar dacă vreunul din ei va dori să
renunţe la obiceiurile sale şi să îmbrăţişeze tradiţiile şi legile evreilor, acest om nu trebuie
respins şi tratat cu ostilitate, ca şi cum ar fi un copil al vrăjmaşilor, ci va trebui primit în aşa
fel încât la a treia generaţie să poată fi admis în adunare, pentru a-i fi citite cuvintele divine,
ca să cunoască voinţa lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca şi oamenii locului, care sunt
descendenţii poporului ales de Dumnezeu”.
XXII. (109) Acestea sunt, aşadar, poruncile pe care le dă veneticilor în privinţa celor
ce i-au primit în ţara lor, dar mai instituie şi alte legi pline de îndurare, de blândeţe şi de
omenie, care îi au în vedere chiar şi pe duşmani {15}{Deuteronomul 20:10}; căci referitor la
aceştia, el spune că şi dacă se află la porţi ori dacă stau sub ziduri îmbrăcaţi în armură din cap
până în picioare pregătiţi să atace sau dacă îşi ridică maşinile de luptă împotriva lor, totuşi
aceia nu trebuie consideraţi vrăjmaşi până când nu vor trimite soli care să-i invite să facă
pace; căci dacă vor capitula, vor avea parte de cea mai mare dintre bunecuvântări, şi anume de
prietenie; însă dacă nu cedează, atunci asediatorii, care au câştigat de partea lor dreptatea şi au
făcut alianţă cu ea, vor putea să-i atace pe duşmani cu şanse bune de victorie. (110) În plus,
dacă în urma unei incursiuni au luat prizonieri, şi dacă se vor simţi atraşi de o femeie
frumoasă din rândurile lor {16}{Deuteronomul 21:11}, atunci să nu-şi satisfacă pasiunile cu
ea, tratând-o ca pe o roabă, ci să se comporte cu blândeţe, să o compătimească pentru această
întorsătură a destinului şi să îi uşureze suferinţa, făcând tot ce este mai bine; (11) şi îi vei
uşura suferinţele dacă îi tunzi părul de pe cap, dacă îi tai unghiile, dacă o dezbraci de
veşmântul pe care-l purta când a fost luată captivă, şi dacă o laşi singură timp de treizeci de
zile, permiţându-i să-i plăngă şi să-i jelească fără frică pe tatăl său şi pe mama sa, precum şi
pe celelalte rude de care moartea a despărţit-o ori care au fost atinse de o nenorocire mai mare
decât moartea, adică de robie. (112) Iar după acel interval de timp, să locuiască împreună cu
ea, ca şi cum ar fi o soţie legitimă; căci cea care se pregăteşte să se urce în patul soţului ei, nu
pentru bani, asemenea unei prostituate care îşi vinde floarea frumuseţii sale, ci fie din
dragoste pentru cel care a luat-o de nevastă, fie din dorinţa de a da naştere unor copii, trebuie
să fie vrednică de rânduielile stabilite în legătură cu căsătoria legitimă. (113) Motiv pentru
care legiuitorul a dat niște legi de o mare frumusețe. Căci, în primul rând, nu a lăsat ca poftele
să își urmeze cursul lor nestăvilit şi încăpăţânat, ci le-a înfrânat impetuozitatea vehementă,
forţându-le să se odihnească timp de treizeci de zile. În al doilea rând, el a pus la încercare
iubirea, ca să vadă dacă este vorba de o pasiune frenetică, uşor de satisfăcut şi avându-şi
rădăcina în dorinţă, ori dacă se împărtăşeşte din acea esenţă pură a raţiunii cumpătate, pentru
că raţiunea ţine dorinţa în frâu şi nu îi permite să devină obraznică, întrucât o constrânge să
aştepte o lună de zile ca să o pună la încercare. (114) În al treilea rând, el îşi manifestă
compasiunea pentru prizonieră, dacă este fecioară, pentru că nu mai are părinţi care să o dea

744
de nevastă, aşa că îi pregăteşte o relaţie cuviincioasă; iar dacă este văduvă, pentru că este
lipsită de primul ei soţ, fiind pe punctul de a căpăta altul, însă acesta are asupra ei puterea
unui stăpân, chiar dacă se străduieşte să o trateze de la egal la egal; pentru că supusul unui
stăpân trebuie să se teamă mereu de puterea acestuia, chiar dacă se arată milostiv. (115) Însă
dacă un om se lasă pradă dorinţei, iar apoi se satură de plăcere şi nu-şi mai deoreşte să
locuiască împreună cu prizoniera lui, legiuitorul nu-l pedepseşte, ci îl mustră pentru a-l
îndrepta, căci într-o astfel de situaţie îi porunceşte să nu o vândă pe femeie
{17}{Deuteronomul 21:14}, dar nici să nu o mai ţină roabă, ci să o lase liberă, permiţându-i
să plece de la el fără a fi pedepsită, ca nu cumva aceasta să sufere peste măsură atunci când va
intra în casă o femeie şi când se vor certa din gelozie, aşa cum se întâmplă adesea, pentru că
stăpânul a fost subjugat de farmecele altei femei, ajungând să o dispreţuiască pe cea de care a
fost ispitit prima dată.
XXIII. (116) Şi astfel, picurând precept după precept în urechile docile, legiuitorul
porunceşte oamenilor să fie omenoşi {18}{Exodul 23:5}. Căci dacă animalul de povară al
duşmanului se prăbuşeşte sub greutăţile pe care le cară, omul nu trebuie să se facă că nu îl
vede, ci trebuie să îi uşureze povara şi să îl ajute să se ridice; în felul acesta, el îi învaţă pe
oameni să nu se bucure de nenorocirile neaşteptate ale altora, chiar dacă este vorba de
oamenii pe care-i urăsc, întrucât ştie că a te veseli de necazul lor este un lucru rău şi odios,
fiind vorba de o pasiune care se înrudeşte cu invidia, dar care în acelaşi timp i se opune; se
înrudeşte cu ea, pentru că aceste două sentimente sunt nişte pasiuni şi pentru că sunt oarecum
asemănătoare unul cu celălalt; şi i se opune, deoarece un sentiment produce suferinţă atunci
când aproapele are noroc, iar celălalt te face să te bucuri de necazurile sale. (117) Şi legea mai
spune, De vei întâlni animalul duşmanului tău rătăcind încoace şi încolo {19}{Exodul 23:4},
renunţă la firea ta gâlcevitoare şi du animalul înapoi stăpânului său; căci în felul acesta, tu vei
avea mai mult de câştigat decât el; pentru că el nu va face altceva decât să-şi recupereze un
animal iraţional care poate n-are nicio valoare, însă tu vei dobândi lucrul cel mai măreţ şi mai
valoros care există în natură, şi anume bunătatea. (118) Iar aceasta va fi urmată în mod firesc,
aşa cum umbra urmează obiectele, de dispariţia oricărei duşmănii; pentru că omul căruia i se
face o favoare va dori să facă pace în viitor, căci a fost înrobit de bunătatea care i s-a arătat;
iar cel care a făcut binele, sfătuit fiind de gândurile sale bune, este aproape gata în sinea lui să
accepte această împăcare. (119) Acesta este scopul pe care sfântul profet se străduieşte să îl
atingă prin toate legile sale, căci el îi învaţă pe oameni să fie uniţi, să fie buni tovarăşi şi să
trăiască în bună înţelegere, pentru că doar în felul acesta casele, cetăţile, altarele, popoarele,
ţările şi întreaga omenire vor putea să aibă parte de cea mai înaltă fericire. (120) Însă până în
momentul de faţă acestea sunt doar visuri; dar de-acum înainte, aşa cum îmi place să cred,
acestea vor deveni fapte reale, căci Dumnezeu ne va da o recoltă bogată de virtute, aşa cum dă
fiecărui anotimp roadele sale; iar dacă vom dori aceste lucruri din fragedă pruncie, le vom
obţine cu siguranţă.
XXIV. (121) Acestea sunt, aşadar, poruncile pe care le-a dat oamenilor liberi; şi mai
sunt şi altele. Şi după câte se pare, a mai stabilit şi alte reguli referitoare la robi; şi toate
acestea sunt pline de bunătate şi omenie, din care îşi iau partea chiar şi robii. (122) În
consecinţă {20}{Deuteronomul 15:12}, el socoteşte că cei care, împinşi de nevoie, s-au
dedicat slujirii altora, nu trebuie să fie supuşi unor tratamente nedemne de un om născut liber;
sfătuindu-i pe aceia care se folosesc de serviciile acestora să aibă respect faţă de nenorocirile
neaşteptate care i-au lovit pe slujitorii lor, şi să manifeste înţelegere faţă de soarta lor
schimbătoare. Şi el nu permite ca cei ce se împrumută în fiecare zi, şi care, ca să ne exprimăm
metaforic, au ajuns ca nişte animale efemere, ori ca cei care, din cauza unor nevoi încă şi mai
mari, şi-au pierdut libertatea şi au ajuns robi, să sufere la infinit, ci îi izbăveşte pe toţi definitiv
în cel de-al şaptelea an. (123) Căci, spune el, şase ani de robie înseamnă o perioadă suficient
de lungă pentru aceia care nu pot da înapoi ceea ce au împrumutat ori pentru aceia care din alt

745
motiv au devenit robi, deşi anterior erau oameni liberi. Aşa că cei ce nu sunt robi de la natură
nu trebuie lipsiţi de fericire şi de libertate pentru totdeauna, ci ei trebuie să revină la starea lor
anterioară de libertate, din care au fost scoşi ca urmare a unor nenorociri neprevăzute. (124) Şi
legiuitorul continuă să spună că „dacă un om a fost robul cuiva timp de trei generaţii, pentru
că s-a temut de ameninţările stăpânului său ori pentru că în sinea lui a ştiut că a făcut ceva rău,
sau poate că nu a făcut nimic rău, dar a avut un stăpân crud şi lipsit de omenie, şi dacă acest
om fuge la altcineva ca să-şi găsească scăparea, în speranţa că va fi ajutat, să nu îl alungaţi;
căci a alunga un rugător este un lucru lipsit de sfinţenie, şi chiar şi un rob poate fi rugător,
întrucât s-a refugiat în casa voastră, unde se cuvine să primească adăpost, mai ales dacă şi-a
oferit serviciile cu onestitate şi fără niciun fel de viclenie. Însă dacă nu-i puteţi oferi această
protecţie, cel puţin să îl vindeţi altcuiva; căci cu toate că nu se ştie sigur ce efect poate să aibă
această schimbare de stăpâni, un rău incert este mai uşor de suportat decât unul pe care-l
cunoşti foarte bine”.
XXV. (125) Acestea sunt, aşadar, rânduielile pe care le stabileşte referitor la rude, la
străini, la prieteni, la duşmani, la robi, la oamenii liberi şi, pe scurt, la întrega omenire. Mai
mult decât atât, el extinde principiile omeniei şi compasiunii până la nivelul animalelor
iraţionale, dându-le posibilitatea să se împărtăşească mereu din acestea ca dintr-un izvor cu
apă bună de băut; (126) căci referitor la animalele domestice, adică la turmele de oi şi capre şi
la cirezile de vite, el porunceşte oamenilor să se abţină să mănânce sau să jertfească animalele
care abia s-au născut. Întrucât socotea că este o dovadă de cruzime să complotezi împotriva
unor astfel de creaturi de îndată ce s-au născut şi să separi imediat odrasla de mama sa doar de
dragul plăcerilor burţii sau din pricina unor toane absurde ale sufletului. (127) Aşadar, omului
care se pregăteşte să trăiască în conformitate cu legile sale sacre el îi spune următoarele:
„Dragul meu, există nenumărate lucruri de care poţi să te bucuri fără a săvârşi vreun păcat;
căci dacă n-ar fi fost aşa, poate că asemenea fapte ar fi trebuit iertate, întrucât nevoile şi
lipsurile îl silesc pe om să facă multe lucruri pe care altfel nu ar fi avut intenţia să le facă. Însă
mai presus de toate trebuie să fii cumpătat şi să te angajezi în practicarea tuturor virtuţilor; în
felul acesta vei ajunge să faci parte din rândul oamenilor minunaţi şi te vei pune în slujba unui
căpitan desăvârşit, care nu este altul decât dreapta raţiune a naturii, şi astfel vei deveni
omenos şi vei evita să accepţi în mintea ta lucrurile rele. (128) Şi de ce să mai adaugi durerilor
prin care trece animalul la naştere şi alte suferinţe provocate de factori de ordin extern,
separând-o pe mamă imediat de puiul ei? Căci în mod firesc ea se va împotrivi şi va fi
revoltată de această separare, pentru că natura a sădit în fiecare mamă sentimentul de
afecţiune faţă de vlăstarul ei, mai ales în momentul naşterii; întrucât acum sânii devin nişte
izvoare de lapte, iar dacă acestea îşi întrerup curgerea din cauza faptului că copilul nu suge la
ele, femeile sunt copleşite de dureri îngrozitoare”. (129) Prin urmare, legea spune că puiul
trebuie lăsat la mama lui, dacă nu permanent, cel puţin în primele şapte zile, ca să se
hrănească cu lapte şi să se bucure de aceste izvoare pe care natura le-a aşezat în sânii ei, în aşa
fel încât să nu se piardă al doilea dar pe care natura l-a dat cu multă chibzuinţă, întrucât prin
înţelepciunea ei veşnică şi desăvârşită aceasta a văzut de la distanţă ce urmează să se întâmple
în continuare. (130) Căci primul dar este naşterea, prin care ia fiinţă ceea ce până în acel
moment era lipsit de existenţă; al doilea dar generos este curgerea laptelui, hrana cea mai
delicată şi mai potrivită pentru o creatură plăpândă, care ţine loc şi de mâncare şi de apă în
acelaşi timp. Pentru că în măsura în care laptele este un lichid, el poate fi băut; iar în măsura
în care o parte a sa este relativ solidă, el este hrană; şi este înzestrat cu aceste calităţi dintr-o
grijă plină de chibzuinţă, ca nu cumva puiul nou-născut să păţească ceva rău, fiind lipsit de
ceva; aşa că are grijă ca prin acelaşi lucru să-l scape de acele stăpâne nemiloase, care sunt
foamea şi setea. (131) Aşadar, voi care sunteţi părinţi minunaţi şi admirabili (n.t. de la natură),
citiţi această lege şi acoperiţi-vă faţa, voi care puneţi la cale mereu moartea copiilor voştri, voi
care faceţi planuri nemiloase împotriva progeniturilor voastre, ca să le abandonaţi la naştere,

746
voi care sunteţi duşmani neîmpăcaţi ai întregii omeniri; (132) căci faţă de cine oare
manifestaţi vreodată bunăvoinţă, dacă voi sunteţi ucigaşii copiilor voştri? Voi, care atât cât vă
stă în putinţă pustiiţi cetăţile, începând cu distrugerea rudelor voastre cele mai apropiate; voi
care daţi peste cap toate legile naturii şi dărâmaţi tot ce ridică ea; voi, care aveţi un suflet
barbar, sălbatic şi imposibil de îmblânzit, care distrugeţi ceea ce se naşte şi care ucideţi viaţa.
(133) Nu vedeţi că acel legiuitor preaînţelept şi preabun a avut grijă ca nici măcar în cazul
animalelor puiul să nu fie separat de mama sa până când nu s-a hrănit cu laptele ei? Şi dă
această poruncă mai ales pentru voi, oameni nobili, ca în cazul în care nu simţiţi această
afecţiune de la natură, măcar să o dobândiţi prin învăţătură, luând exemplul mieilor şi al
iezilor, care nu sunt împiedicaţi să se bucure din belşug de hrana de care au nevoie şi pe care
natura o pregăteşte pentru ei în locurile cele mai potrivite, prin intermediul cărora se pot
bucura de ea toţi aceia care au nevoie; aşa că legiuitorul are grijă ca nimeni să nu întrerupă
darurile pe care Dumnezeu le oferă cu multă generozitate.
XXVI. (134) Şi fiind dornic că pună în mintea oamenilor prin orice fel de mijloace
seminţele bunătăţii şi omeniei, mai adaugă o altă poruncă, înrudită cu cea de dinainte, prin
care interzice oamenilor să jertfească şi mama şi puiul în aceeaşi zi, căci chiar dacă ar fi
necesar ca ambele animale să fie aduse ca jertfă, ele trebuie omorâte după o anumită perioadă
de timp, întrucât ar fi o mare cruzime să omori în aceeaşi zi şi animalul nou-născut şi pe acela
care i-a dat naştere. (135) Şi care este scopul pentru care se face acest lucru? Un animal este
ucis sub pretextul că este jertfit, iar celălalt pentru plăcerea pântecelui. Dacă jerta este doar un
pretext, atunci însăşi această denumire este falsă; întrucât animalele folosite în acest scop sunt
victime, nu jertfe {21}{cuvântul grec este σφάγια, nu θυσία}. Şi ce altar al lui Dumnezeu va
primi vreodată asemenea jertfe lipsite de sfinţenie? Iar focul, nu se va împărţi oare de la sine
în două, ca să nu se murdărească prin atingerea unui lucru atât de profan? Şi cred că nici
măcar nu va rămâne aprins mai mult de o clipă, ci se va stinge imediat, având grijă ca flăcările
sale ascendente să nu întineze aerul şi natura Duhului Sfânt. (136) Iar dacă animalele nu sunt
luate pentru a fi oferite ca jertfă, ci pentru a fi mâncate, atunci cine nu ar detesta şi nu ar
respinge această lăcomie ridicolă şi fără precedent? Căci, într-adevăr, aceşti oameni caută
plăceri absurde. Pentru că ce plăcere poţi avea să mănânci la aceeaşi masă carnea mamei şi a
puiului ei? Iar dacă cineva ar dori să pună laolaltă într-o frigare membrele celor două animale
ca să le prăjească în foc şi să le mănânce, cred că acele membre nu vor rămâne tăcute, ci pline
de indignare vor rosti tot felul de cuvinte, pentru că vor fi furioase din cauza acestei ofense
fără precedent de care au avut parte, aşa că îi vor ocărî şi îi vor certa pentru lăcomia lor pe
acei oameni care au pregătit acest banchet nedemn de a fi pomenit. (137) Însă legea ţine la
distanţă de locurile sacre toate animalele care sunt gravide şi nu permite ca acestea să fie
jertfite până când nu au născut, întrucât consideră că animalele care se află încă în pântecele
mamei sunt la fel de importante ca şi acelea care tocmai s-au născut; dar nu pentru că acele
creaturi care nu au văzut încă lumina zilei sunt asemenea fiinţelor vii, ci această rânduială este
instituită pentru a ţine la distanţă pripeala acelor oameni care au obiceiul să distrugă totul;
(138) căci animalele cresc şi se dezvoltă asemenea plantelor şi sunt considerate, ca să spunem
aşa, nişte părţi ale mamelor care i-au zămislit, pentru că sunt încă unite cu ele, dar după o
perioadă de timp bine stabilită, de câteva luni, acestea se vor desprinde din legăturile strânse
cu care sunt prinse în momentul de faţă; aşa că datorită acestei speranţe că vor putea deveni în
viitor fiinţe vii, ele sunt apărate datorită protecţiei care li se oferă mamelor lor, astfel încât
nelegiuirea de care am vorbit mai devreme să nu se poată produce; şi oare cum se face că
aceste animale nou-născute nu sunt apărate chiar mai multă vreme, atâta timp cât şi oamenii
au primit acest dar al vieţii şi al trupului? Pentru că a ucide şi mama şi puiul în aceeaşi zi este
un obicei lipsit de orice pietate. (139) Şi cred că unii legiuitori, pornind de la această situaţie,
au promulgat şi legea referitoare la femeile condamnate, care spune că dacă femeile gravide
au săvârşit vreo faptă ce merită pedeapsa cu moartea, acestea nu trebuie executate înainte să

747
nască, ca nu cumva odată cu ele să fie ucisă şi fiinţa care se găseşte în pântecele lor. (140)
Însă legiuitorul nostru îi depăşeşte pe oamenii care au stabilit aceste rânduieli, căci omenia lui
cuprinde şi animalele săbatice, pentru ca ... obişnuiţi să punem în practică toate legile lui, să
dăm dovadă de multă omenie, abţinându-ne să ne răzbunăm pe cineva ori chiar să-l supărăm,
ca răzbunare pentru faptul că şi el cu mâinile lui ne-a provocat necazuri; şi tot aşa, va trebui să
nu ascundem lucrurile bune, ca să le păstrăm doar pentru noi înşine, ci să le ţinem la vedere,
pentru a le oferi oamenilor de pretutindeni fără nicio restricţie, ca şi cum aceştia ar fi rudele
noastre sau fraţii noştri de sânge. (141) Mai mult decât atât, să vedem dacă acei linguşitori
mai pot să calomnieze întregul popor, considerându-l lipsit de omenie, şi să acuze legile
noastre că sunt sălbatice şi inumane; pentru că legile manifestă compasiune chiar şi pentru
cirezile de vite, în timp ce poporul, încă din tinereţe, capătă prin mustrarea legii un caracter
paşnic, în măsura în care natura neascultătoare a sufletului omenesc permite acest lucru. (142)
Iar legiuitorul nostru se străduieşte chiar să se autodepăşească, căci este un om care are toate
resursele necesare pentru a practica virtuţile şi în plus are o anumită aptitudine naturală de a
face recomandări virtuoase; pentru că el porunceşte ca nimeni să nu ia un animal de lângă
mama lui, indiferent că este vorba de un miel, de un ied sau de orice altă fiinţă care creşte în
turme sau în cirezi, înainte ca acesta să fie înţărcat. Şi după ce a rânduit ca nimeni să nu
jertfească mama împreună cu puiul ei în aceeaşi zi, merge şi mai departe, dând dovadă de
pedanterie în poruncile sale, căci mai adaugă şi lucrul acesta, „Miel să nu fierbi în laptele
mamei lui” {22}{Exodul 23:19}. (143) Pentru că socotea că este ceva groaznic ca hrana
animalului viu să devină sos pentru el atunci când e mort, atâta vreme cât natura prevăzătoare,
ca să spunem aşa, a făcut ca laptele să se reverse pentru susţinerea fiinţelor vii, şi a rânduit ca
acesta să curgă prin sânii mamei ca printr-un canal, aşa că nesimţirea fără limite a oamenilor
nu trebuie să meargă până într-acolo încât nu numai să ucidă elementul care susţine animalul,
ci şi să-l folosească pentru a-l găti şi a-l consuma ca hrană. (144) Iar dacă cineva ar dori să
folosească lapte la prepararea cărnii, să facă acest lucru fără a-şi atrage această dublă acuzaţie
de neomenie şi lipsă de pietate. Căci oriunde te-ai uita există nenumărate cirezi de vite, în care
animalele sunt mulse zilnic de văcari şi de păstori, pentru că, într-adevăr, laptele este cea mai
importantă sursă de profit pentru crescătorii de animale, fiind folosit parţial în stare lichidă şi
parţial în stare coagulată, sub formă de brânză. Şi întrucât există de asemenea un belşug de
miei, de iezi şi de tot felul de alte animale, omul care fierbe carnea unuia dintre ele în laptele
mamei sale face dovada unui caracter stricat şi demonstrează că este total lipsit compasiune,
acel sentiment indispensabil şi înrudit îndeaproape cu sufletul raţional
XXVII. (145) De asemenea, am o mare admiraţie pentru acea lege care, asemenea
unui cântăreţ dintr-un cor bine pregătit, este în perfectă armonie cu cele de dinaintea ei, pentru
că aceasta interzice omului să „lege gura boului care treieră grâul” {23}{Deuteronomul 25:4}.
Pentru că el a săpat brazdele înainte de semănat în solul adânc al câmpiei, pregătind ogorul
pentru lucrarea cerului şi pentru munca agricultorului; pentru ca cel din urmă să poată semăna
la momentul potrivit, iar cel dintâi să facă ca sânul adânc al pământului să primească darurile
sale reprezentate de ploile blânde, în urma cărora să producă o cantitate mare de substanţe
hrănitoare pentru seminţe, pe care să o cedeze treptat, până când din acestea vor ieşi spice,
care vor da o recoltă desăvârşită. Iar după ce grâul a ajuns la maturitate, atunci boul va fi
folosit şi pentru o altă lucrare, şi anume să scuture spicele şi să separe pleava de boabele de
grâu. (146) Şi pentru că am expus şi această poruncă clară şi plină de omenie referitoare la
boii care treieră grâul, voi continua acum să vorbesc despre aceea care are în vedere animalele
ce ară pământul, întrucât şi ea face parte din aceeaşi familie; pentru că legiuitorul interzice
agricultorului să are cu un bou şi cu un asin la un loc {24}{Deuteronomul 22:10}, luând în
considerare nu numai natura diferită a celor două animale, pentru că unul este curat, pe când
asinul face parte dintre animalele necurate, aşa că nu se cuvine ca două animale total diferite
să stea la un loc, ci şi pentru că ele se deosebesc din punct de vedere al forţei, de aceea el are

748
grijă de animalul mai slab, ca nu cumva să fie oprimat şi epuizat din cauza faptului că celălalt
animal este mai puternic. Şi într-adevăr, asinul, care este animalul mai slab, este ţinut în afara
incintelor sacre; însă animalul mai viguros, şi anume boul, este adus ca ofrandă în cadrul
jertfelor cele mai desăvârşite. (147) Însă, cu toate acestea, legiuitorul nici nu a neglijat
siguranţa animalelor necurate, nici nu a permis celor curate să-şi folosească puterea în pofida
dreptăţii, strigând şi spunând tare şi răspicat, dacă putem să ne exprimăm aşa, celor al căror
suflet are urechi, să nu vatăme niciun animal, indiferent de felul lui, decât dacă au motive
temeinice să facă acest lucru, dar faptul că animalul este diferit nu este ceva de condamnat;
pentru că acele lucruri care nu sunt rele şi care nu iau naştere din răutate sunt fără cusur.
XXVIII. (148) Şi el face din plin dovada faptului că este milos până peste poate, căci
trece de la fiinţele înzestrare cu raţiune la animale, iar de la acestea la plante, despre care vom
vorbi imediat, întrucât deja am vorbit destul despre oameni şi despre toate animalele
înzestrate cu viaţă. (149) El a interzis în mod expres {25}{Deuteronomul 20:19} tăierea
pomilor fructiferi în scopul de a-i folosi ca material lemnos sau devastarea unui câmp cultivat
cu grâu înainte ca acesta să rodească; pe scurt, a interzis distrugerea oricărei culturi, astfel
încât omenirea să se poată bucura de hrană din abundenţă şi să aibă nu doar atât cât să-şi
satisfacă necesităţile, ci cantităţi suficiente pentru ca oamenii să ducă o viaţă îmbelşugată.
Pentru că recolta de grâu este necesară pentru a asigura omului hrana sa zilnică; însă
nenumăratele soiuri de fructe care cresc în copaci sunt date pentru a-i face viaţa îndestulată; şi
de multe ori, în perioadele cu recolte slabe, acestea pot deveni o hrană de importanţă
secundară.
XXIX. (150) Şi el îi depăşeşte în omenie pe toţi ceilalţi legiuitori, căci nu îşi lasă
poporul nici măcar să devasteze ţara vrăjmaşilor lor, ci le porunceşte să se abţină să taie
copacii, socotind că este nedrept ca mânia îndreptată împotriva oamenilor să se reverse şi
asupra lucrurilor care nu au nicio părtăşie cu răul. (151) În plus, prin această poruncă el indică
faptul că se cuvine să avem în vedere nu doar prezentul, ci prin ascuţimea raţiunii noastre să
cercetăm şi viitorul, ca şi cum ne-am afla într-un turn de veghe, pentru că nimic nu rămâne
mult timp în aceeaşi stare, ci totul este supus alternanţelor şi shimbărilor; aşa că este firesc ca
cei care au fost duşmani ceva vreme, de îndată ce au trimis soli de pace, să redevină prieteni
legaţi prin legăturile păcii. (152) Şi ar fi un lucru rău să-i lipseşti pe prietenii tăi de hrana
necesară, întrucât poate că aceştia nu au depozitat nimic în cămările lor, din cauza
incertitudinii în privinţa viitorului. Căci există o zicală minunată {26}{această idee este
respinsă pe bună dreptate de Cicero în opera De amicitia 16: „Vom putea da o altă definiţie a
adevăratei prietenii abia după ce vom menţiona acel lucru pe care Scipio îl detesta cel mai
mult. El obişnuia să spună că nu există o afirmaţie mai ostilă prieteniei sau aflată într-o
contradicţie mai mare cu ea, decât aceea a omului care a spus că se împrieteneşte mereu cu
cineva în ideea că într-o bună zi va ajunge să îşi urască prietenul. Şi a mai spus că nimeni nu-l
va putea face să creadă că acest lucru, după cum îşi imaginează unii, a fost spus de către Bias,
cel socotit a fi unul din cei şapte înţelepţi, deoarece el consideră că această zicală îi aparţine
unui om desfrânat şi ambiţios sau unuia care şi-a dedicat viaţa păstrării puterilor sale”} care
circula printre cei din vechime, că omul trebuie să se împrietenească fără a pierde din vedere
faptul că la un moment dat această prietenie se poate transforma în vrajbă, şi că trebuie să
respingă un duşman astfel încât să se poată împrieteni cu el la un moment dat, ca din aceste
considerente fiecare om să poată pune în sufletul său ceva care să-i poată garanta siguranţa, ca
nu cumva atunci când rămâne complet lipsit de apărare să se căiască în faptă şi cuvânt că şi-a
pierdut cumpătul, pentru că nu este nevoie de aşa ceva. (153) După aceleaşi principii trebuie
să se conducă şi cetăţile, astfel încât să-şi asigure pe timp de pace cele necesare pentru război,
iar în vreme de război să se ocupe de acele lucruri necesare pe timp de pace, abţinându-se
totuşi să aibă încredere deplină în aliaţii lor, ca şi cum aceştia nu s-ar putea transforma
niciodată în duşmani; iar pe de altă parte, ferindu-se să se distanţeze prea mult de duşmanii

749
lor, ca şi cum nu ar putea trăi niciodată în pace cu ei. (154) Dar chiar dacă nu avem speranţa
unei reconcilieri cu duşmanii noştri, totuşi nicio plantă nu este un vrăjmaş, ci toate plantele
trăiesc în pace cu omul şi îi sunt de folos. Iar cele ce dau roade comestibile sunt extrem de
necesare, pentru că ele constituie surse primare sau secundare de hrană. Şi de ce ar purta
oamenii duşmănie unor lucruri care nu le sunt ostile, tăindu-le, arzându-le sau scoţându-le din
rădăcini; lucruri pe care natura însăşi le-a desăvârşit, cu ajutorul râurilor şi al temperaturilor
minunate din timpul verii, făcându-le să dea tribut omenirii la fel cum dau şi supuşii regilor?
(155) Aşa că Moise, ca un bun cârmuitor ce era, s-a preocupat să sădească o tărie şi o vigoare
irezistibile nu doar în animale, ci şi în plante, mai ales în acelea care dau roade comestibile,
întrucât se cuvine să avem o mai mare grijă de ele, deoarece nu au aceleaşi dimensiuni şi
aceeaşi vigoare pe care le au copacii sălbatici din pădure, fapt pentru care acestea devin mai
viguroase doar prin iscusinţa cultivatorului; (156) de aceea, el porunceşte ca plantele tinere să
fie îngrijite timp de trei ani, perioadă în care cultivatorul trebuie să taie lăstarii inutili, aşa
încât copacii să nu fie împovăraţi şi secătuiţi de câtre aceştia, pentru că din lipsă de hrană
fructele vor fi mici şi plăpânde; de asemenea, el trebuie să sape şi să cureţe terenul din jurul
copacului, ca nicio plantă vătămătoare să nu poată creşte în apropiere şi să-i stânjenească
dezvoltarea. Şi nu trebuie să permită nimănui să culeagă fructele după bunul plac atunci când
sunt crude, nu doar pentru făcând astfel ar avea parte de un fruct nedesăvârşit dintr-un copac
nedesăvârşit (pentru că nici animalele nedesăvârşite nu pot da naştere unei progenituri fără
cusur), ci şi pentru că plantele tinere ar fi vătămate în felul acesta, căci crengile lor se vor lăsa
şi vor ajunge să se târască pe pământ, pentru că sunt împiedicate să-şi formeze nişte trunchiuri
drepte şi robuste. (157) În consecinţă, la începutul primăverii mulţi cultivatori se uită la
copacii tineri pentru a nimici deîndată orice fruct pe care îl produc înainte să crească suficient
de mult şi să atingă dimensiunile potrivite, temându-se că dacă acesta va continua să atârne pe
ramuri va slăbi copacul care i-a dat naştere. Pentru că dacă nu avem grijă la început, s-ar putea
ca la vremea recoltei copacul fie să nu dea fructe deloc, fie să dea fructe care nu se coc,
deoarece copacul a fost slăbit, întrucât a zămislit înainte de vreme, la fel cum se întâmplă şi cu
butucii vechi de viţă de vie, care dacă suportă o greutate prea mare suferă vătămări la nivelul
rădăcinii şi al tulpinii. (158) Însă după trei ani, când rădăcinile au pătruns mai adânc şi s-au
fixat în pământ şi când trunchiul se sprijină, ca să spunem aşa, pe o fundaţie solidă, atunci
copacul este viguros, iar în al patrulea an poate da fructe desăvârşite şi în cantitate mare; (159)
şi în acest al patrulea an el permite ca fructele să fie culese, nu pentru ca omul să se bucure de
ele şi să le folosească, ci pentru a închina întreaga recoltă lui Dumnezeu, sub forma primelor
roade, parţial ca mulţumire pentru ceea ce au primit şi parţial datorită speranţei că şi în viitor
vor avea parte de recolte bogate şi că de acum încolo vor fi în câştig de pe urma acestor
copaci. (160) Vedeţi, aşadar, cât de mari sunt omenia şi compasiunea de care dă dovadă
legiuitorul nostru şi cum îşi revărasă el bunătatea asupra tuturor oamenilor, indiferent dacă
aceştia sunt străini sau chiar duşmani; şi în al doilea rând, cum prelungeşte aceste virtuţi până
la nivelul animalelor, chiar dacă acestea nu sunt curate, şi de fapt până la nivelul tuturor
lucrurilor, fie că este vorba de recoltele semănate sau de pomii fructiferi. Pentru că omul care
a învăţat să respecte principiile omeniei atunci când este vorba de acele naturi lipsite de
raţiune este imposibil să greşească în privinţa fiinţelor înzestrate cu viaţă; iar cel care nu
acţionează cu severitate împotriva creaturilor înzestrate doar cu viaţă, va şti să aibă grijă de
cele care au fost binecuvântate şi cu raţiune.
XXX. (161) Aşa că după ce s-a folosit de aceste precepte pentru a civiliza şi a îmbuna
mintea celor care îşi conduc viaţa după aceste legi, el i-a îndepărtat pe aceştia de mândrie şi
aroganţă, care sunt păcatele cele mai dureroase şi mai împovărătoare, de care oamenii se agaţă
în general ca şi cum acestea ar fi cele mai bune lucruri, mai ales atunci când au parte din
belşug de bogăţie, de faimă sau de autoritate; (162) pentru că aroganţa apare în mod frecvent
în sufletul oamenilor lipsiţi de caracter, aşa cum apar şi celelalte pasiuni sau boli sau

750
infirmităţi ale sufletului, însă ea nu poate creşte în sânul celor dintâi, căci asemenea unui foc,
ea se va stinge din lipsă de combustibil. Însă oamenii plini de măreţie o posedă din abundenţă,
pentru că aceştia, după cum am spus, o alimentează cu bogăţii, cu faimă şi cu autoritate, de
care oamenii sunt atât de mândri; căci şi cei care au băut vin tare din belşug se îmbată şi în
beţia lor se năpustesc asupra robilor, asupra oamenilor liberi, iar uneori chiar asupra unor
cetăţi întregi; pentru că atunci când omul este sătul devine obraznic, aşa cum ne spune şi un
proverb al celor din vechime {27}{această expresie apare la poetul Teognis, 16.7}. (163) De
aceea Moise, atunci când a făcut cunoscută voinţa lui Dumnezeu, a poruncit oamenilor să se
abţină de la orice păcat, şi mai presus de toate să evite aroganţa. Iar apoi le reaminteşte acele
lucruri care aprind focul pasiunii, aşa cum sunt mâncatul în exces, împodobirea extravagantă a
locuinţelor, întinderea terenurilor şi mulţimea vitelor; căci atunci când se află în posesia
acestor lucruri sunt incapabili să se stăpânească, aşa că se umflă în pene şi se umplu de
aroganţă; şi singura speranţă care mai rămâne ca aceşti oameni să fie vindecaţi este aceea de
a-i împiedica să-l uite pe Dumnezeu. (164) Căci aşa cum atunci când soarele răsare
întunericul dispare şi toate lucrurile sunt pline de lumină, tot aşa atunci când Dumnezeu, acest
soare perceptibil doar prin intelect, răsare şi luminează sufletul, tot întunericul viciilor şi
pasiunilor se împrăştie, iar lumea poate să vadă lumina strălucitoare a virtuţii minunate şi
desăvârşite.
XXXI. (165) Şi se străduieşte încă şi mai mult să înfrâneze şi să smulgă din rădăcini
îngâmfarea, de aceea face referire la cauzele care l-au făcut să poruncească oamenilor să
păstreze în sufletul lor amintirea veşnică a lui Dumnezeu; „Căci Dumnezeu”, spune Moise,
„este cel care îţi dă tăria ca să devii puternic” {28}{Deuteronomul 8:18}, şi vorbele lui sunt
pline de învăţăminte; pentru că omul care şi-a însuşit temeinic învăţătura referitoare la faptul
că Dumnezeu este acela care l-a înzestrat cu putere şi vigoare, va lua în considerare şi firea sa
slabă de dinainte de a primi acest dar măreţ, ajungând în felul acesta să renunţe la îngâmfare,
la aroganţă şi la aerele sale de stăpân şi să-i mulţumească aceluia care l-a determinat să se
schimbe în bine. Pentru că un suflet recunoscător nu poate fi arogant, însă ingratitudinea este
rudă bună cu îngâmfarea. (166) Este viaţa ta prosperă şi înfloritoare? Atunci foloseşte-te de
tăria ta trupească, la care poate că nu te aşteptai, şi sporeşte-o pentru a dobândi o putere şi mai
mare; însă aceia care nu înţeleg foarte limpede la ce face aluzie această expresie vor trebui să
o analizeze cu mare atenţie. Pentru că mulţi oameni se străduiesc să abată asupra altora exact
opusul lucrurilor folositoare pe care ei le-au primit; căci fie că s-au îmbogăţit, dar îi fac pe
alţii să devină săraci, fie că au parte de faimă şi de mari onoruri, dar îi dezonorează pe alţii şi
îi fac să devină infami; (167) se cuvine, însă, ca omul înţelept şi chibzuit să se străduiască din
răsputeri să îl ridice pe aproapele său la acelaşi nivel cu el; omul cumpătat trebuie să-i
determine şi pe alţii să devină cumpătaţi, omul viteaz trebuie să-i facă şi pe alţii curajoşi,
omul drept trebuie să-i facă şi pe alţii să respecte justiţia, pe scurt, orice om bun trebuie să-i
facă pe toţi să devină buni; întrucât se pare că aceste calităţi sunt nişte puteri de care omul
virtuos se agaţă considerându-le a fi ale lui; însă, dimpotrivă, neputinţa şi slăbiciunea sunt
imcompatibile cu un caracter virtuos. (168) Şi mai există un loc unde legiuitorul menţionează
acest precept atât de dezirabil şi de potrivit pentru fiinţele înzestrate cu raţiune, şi anume că
oamenii trebuie să îl imite pe Dumnezeu din toate puterile lor, fără a omite nimic din ceea ce
i-ar putea face să semene cu El, atât cât este posibil.
XXXII. Aşadar, dacă ai primit tărie de la o fiinţă care este mai puternică decât tine,
atunci dă şi celorlaţi o parte din ea, făcându-i să se împărtăşească din darurile pe care tu le-ai
primit, ca dând din ele să imiţi dărnicia lui Dumnezeu; (169) căci toate darurile Stăpânului
suprem sunt un bun comun al tuturor oamenilor; şi el le dă unora nu pentru ca aceştia, odată
ce le-au primit, să le ascundă de ceilalţi sau să le folosească împotriva altor oameni, ci pentru
a le pune la dispoziţia tuturor, invitându-i pe toţi să se bucure de ele. (170) Putem spune, prin
urmare, că oamenii care au bogăţii mari, care sunt renumiţi, care au o mare putere trupească

751
sau care sunt învăţaţi, trebuie să se străduiască să îi facă pe toţi aceia care le ies în cale să
devină bogaţi, puternici şi învăţaţi, pe scurt, să devină buni, pentru ca în felul acesta să nu
prefere invidia şi gelozia în locul virtuţii, iar acestea să-i determine să se opună celor ce ajung
să dobândească prosperitatea. (171) Şi legea îi aduce foarte frumos pe cei plini de aroganţă şi
îngâmfare, nu în faţa tribunalului oamenilor, ci în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu,
căci acesta este singurul care îi poate judeca, pentru că spune, „Cel ce păcătuieşte din trufie îl
mânie pe Dumnezeu” {29}{Numeri 15:30}. (172) De ce? În primul rând, pentru că aroganţa
este un viciu al sufletului; iar sufletul este invizibil tuturor, cu excepţia lui Dumnezeu. Şi
oricine pedepseşte orbeşte este vrednic de a fi condamnat, căci cea care îl acuză este chiar
ignoranţa sa; însă dacă face acest lucru cu ochii deschişi trebuie lăudat, pentru că ştie bine ce
face; şi în al doilea rând, pentru că orice om ignorant este plin de vanitate şi de o mândrie
deşartă, întrucât nu se consideră om sau semizeu, ci o zeitate, după cum spune Pindar
{30}{Pindar nu spune aşa ceva. Pasajul la care pare a face trimitere Philon este începutul odei
Olimpica, Od. I. 12.1, care a fost tradusă de Horaţiu}, capabilă să depăşească limitele naturii
umane. (173) Şi nu doar sufletul unui astfel de om este de condamnat, ci şi trupul său,
indiferent de poziţiile şi mişcările acestuia, căci el merge în vârful picioarelor şi îşi ţine nasul
pe sus, merge ţanţoş şi îşi dă aere, entuziasmându-se şi fiind plin de el până peste poate, şi cu
toate că vede privirea îi este înceţoşată, şi cu toate că aude înţelege vag; şi îi tratează pe
slujitori ca şi cum ar fi nişte vite, iar pe oamenii liberi ca şi cum ar fi robii săi; pe rude le
trateateză ca pe nişte străini, pe prieteni ca pe nişte linguşitori, iar pe cetăţeni ca pe nişte
venetici; (174) şi se consideră omul cel mai sănătos, cel mai distins, cel mai frumos, cel mai
puternic, cel mai înţelept, cel mai chibzuit, cel mai drept, cel mai raţional şi cel mai învăţat
dintre toţi; iar pe ceilalţi oameni îi consideră a fi săraci, lipsiţi de faimă şi de onoare, proşti,
nedrepţi, ignoranţi, drojdia societăţii, persoane cărora nu trebuie să li se dea niciun fel de
atenţie. Aşa că este firesc, aşa cum ne spune şi tălmăcitorul lui Dumnezeu, ca un astfel de om
să îl aibă ca adeversar şi judecător pe însuşi Dumnezeu.
DESPRE POCĂINŢĂ
XXXIII. (175) Preasfântul Moise, acest iubitor al virtuţii, al onoarei şi, mai presus de
toate, al omenirii, doreşte ca oamenii de pretutindeni să devină admiratori ai pietăţii şi ai
dreptăţii, de aceea le propune, ca unor cuceritori, mari recompense dacă se vor căi, şi anume
să se împărtăşească din această bunăstare generală şi să se bucure de toate lucrurile care se
găsesc în ea, indiferent dacă acestea sunt mari sau mici. (176) Ei bine, binecuvântările de cea
mai mare importanţă pentru trup sunt sănătatea deplină şi lipsa oricărei afecţiuni; în domeniul
navigaţiei, acestea sunt reprezenatate de călătoria încheiată cu bine şi de lipsa oricărui pericol;
în ceea ce priveşte sufletul, binecuvântările constau în amintirea veşnică a lucrurilor vrednice
de a fi ţinute minte. Iar binecuvântările din a doua categorie sunt acelea care constau în
restabilirea situaţiei anterioare, cum ar fi însănătoşirea după o boală; dorinţa de a scăpa şi
siguranţa dobândită după evitarea unor mari pericole întâlnite în timpul unei călătorii, precum
şi reamintirea care urmează uitării, al cărei frate şi a cărei rudă apropiată este pocăinţa, care,
într-adevăr, nu se numără printre binecuvântările cele mai înalte, ci urmează imediat după ele.
(177) Căci a nu face niciodată rău este o însuşire specifică lui Dumnezeu şi, cum ar spune
unii, şi oamenilor care se aseamănă cu Dumnezeu. Dar dacă un om greşeşte, însă începe să se
schimbe, astfel încât în viitor să ducă o viaţă fără de prihană, acesta va da dovadă de
înţelepciune şi va arăta că nu este absolut neştiutor în privinţa lucrurilor pe care trebuie să le
facă. (178) Motiv pentru care îi cheamă la el pe toţi oamenii care au un astfel de caracter şi îi
iniţiază în legile sale, mustrându-i în mod împăciuitor şi cu prietenie şi îndemnându-i să
practice sinceritatea, să respingă mândria şi să se agaţe de adevăr şi simplitate, aceste virtuţi
atât de necesare, care contribuie la fericire mai mult decât oricare altele; şi să renunţe la toate
născocirile oamenilor nesăbuiţi, pe care le-au sădit în sufletul lor părinţii, doicile, învăţătorii şi
neumăratele alte persoane cu care au avut de a face şi care din fragedă pruncie le-au umplut

752
sufletul plăpând cu greşeli greu de eradicat referitoare la cunoaşterea acelui lucru care este cel
mai minunat dintre toate. (179) Şi ce altceva poate fi acest lucru decât Dumnezeu? Iar acei
oameni au dat cinstea care i se cuvine Lui acelor fiinţe care nu sunt dumnezei, slăvindu-le mai
presus de orice raţiune şi moderaţie, uitând complet de El, ca nişte oameni fără minte ce sunt.
Dar toţi aceşti oameni care la început nu l-au venerat pe Creatorul şi Tatăl universului s-au
schimbat şi au făcut acest lucru mai târziu, pentru că au învâţat că este de preferat să te închini
unui singur monarh în loc să fii slugă la mai mulţi stăpâni; prin urmare, noi trebuie să-i
considerăm acum prietenii noştri şi rudele noastre, întrucât ei afişează acea legătură strânsă
prin care se consolidează prietenia şi relaţiile de rudenie, care provine dintr-o fire pioasă şi
iubitoare de Dumnezeu, de aceea trebuie să ne bucurăm împreună cu ei şi să-i felicităm, căci
deşi au fost orbi şi-au recăpătat vederea, aşa că în loc să privească întunericul cel mai profund
se pot bucura acum de lumina cea mai strălucitoare.
XXXIV. (180) Aşadar, m-am referit până acum la consideraţiile cele mai importante
referitoare la pocăinţă. Iar omul trebuie să se căiască nu doar de greşelile pe care le-a comis
de-a lungul timpului, când a venerat creatura în locul acelei fiinţe necreate care reprezintă
Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi de alte lucruri necesare şi obişnuite ori de problemele vieţii
de zi cu zi, lepădându-se, ca să spunem aşa, de toate ideile rele, care sunt întruchipate de
suveranitatea gloatei, pentru a adopta ideile cele mai bune, care aparţin unei democraţii bine
puse la punct; adică să treacă de la ignoranţă la cunoaşterea acelor lucruri a căror
necunoaştere este ruşinoasă; de la nebunie la înţelepciune, de la lipsa de cumpătare la
cumpătare, de la nedreptate la dreptate, de la laşitate la curaj şi încredere. (181) Căci este
minunat şi benefic să treci de partea virtuţii fără a mai privi înapoi, lepădându-te de acel
stăpân perfid, care este viciul. De asemenea, este necesar ca aşa cum umbra urmează trupul,
tot aşa şi participarea la toate celelalte virtuţi trebuie urmată de slăvirea firească a
Dumnezeului cel viu; (182) pentru că cei ce i se închină devin pe dată chibzuiţi, cumpătaţi,
simpli, blânzi, milostivi, omenoşi, cinstiţi, drepţi, mărinimoşi, iubitori ai adevărului şi
dispreţuitori ai banilor şi plăcerilor; tot aşa cum, dimpotrivă, cei ce se leapădă de legile sfinte
ale lui Dumnezeu sunt necumpătaţi, neruşinaţi, nedrepţi, infami, nechibzuiţi, certăreţi,
tovarăşi ai falsităţii şi sperjurului, oameni dispuşi să-şi vândă libertatea pentru bucate
îmbelşugate, vin tare şi zaharicale, pentru frumuseţe, precum şi pentru plăcerile pântecelui şi
ale părţilor situate mai jos de pântece; iar sfârşitul nefericit al tuturor acestor oameni este
ruina trupească şi sufletească. (183) În plus, Moise ne îndeamnă într-un mod foarte frumos să
ne pocăim, pentru că ne învaţă să ne schimbăm modul de viaţă, astfel încât să trecem de la un
trai dezordonat la o conduită exemplară; şi el spune că această sarcină nu este nici dificilă,
nici peste puterile noastre, căci nu se află nici în aer, nici pe ţărmurile îndepărtate ale mării, ca
să nu putem ajunge la ea; ci se află lângă noi, locuind de fapt în trei mădulare ale noastre, şi
anume în gură, în inimă şi în mâini {31}{Deuteronomul 30:11-14}; căci acestea simbolizează
cuvintele, poveţele şi faptele; pentru că gura este simbolul vorbirii, inima al poveţelor, iar
mâinile ale faptelor, şi în acestea constă fericirea. (184) Căci aşa cum sunt cuvintele, aşa este
şi mintea; şi aşa cum sunt poveţele, aşa sunt şi faptele; o astfel de viaţă este lăudabilă şi
desăvârşită. Însă atunci când aceste lucruri sunt în dezacord unele cu altele, viaţa este
nedesăvârşită şi vrednică de ocară, asta până la ivirea unui om care-l iubeşte pe Dumnezeu şi
pe care şi Dumnezeu îl iubeşte, care va prelua controlul şi va instaura armonia. Motiv pentru
care această declaraţie profetică este foarte binevenită şi în perfectă armonie cu cele spuse mai
sus {32}{Deuteronomul 26:17-18}, „Tu astăzi L-ai ales pe Dumnezeu să fie Dumnezeul tău,
iar Domnul te-a ales pe tine să-I fii popor ales”. (185) Aceasta este o schimbare foarte
frumoasă, iar omul nerăbdător să devină slujitorul lui Dumnezeu este recompensat atunci când
Dumnezeu îl cheamă la El deîndată pe rugătorul său, venind în întâmpinarea omului care se
grăbeşte să îl slujească într-un spirit autentic şi sincer de pietate şi adevăr. Însă adevăratul
slujitor şi rugător al lui Dumnezeu, chiar dacă este socotit a fi un om, aşa cum s-a precizat în

753
altă parte, este de fapt întregul popor, întrucât el valorează cât un popor întreg. Şi tot aşa se
întâmplă şi în alte situaţii; (186) căci pe o corabie, cârmaciul este la fel de important ca tot
echipajul considerat la un loc; iar în armată, generalul este la fel de valoros ca întreaga
armată, căci dacă este ucis, întreaga armată va fi învinsă, ca şi cum toţi soldaţii ar fi ucişi până
la unul; şi tot aşa, în ceea ce priveşte importanţa, omul înţelept este pe picior de egalitate cu
întregul popor, fiind protejat de acea fortăreaţă indestructibilă şi inexpugnabilă, care este
pietatea faţă de Dumnezeu {33}{secţiunile 187-227 apar în ediţia lui Yonge ca un tratat
separat intitulat: Despre nobleţe. Editorul a ales să le includă aici, respectând succesiunea şi
numerotarea lor din ediţia Cohn-Wendland (Loeb)}.
DESPRE NOBLEŢE
XXXV. (187) Trebuie să-i dojenim aspru pe cei ce consideră că nobleţea naşterii este
cea mai mare binecuvântare şi că ea este cauza altor mari binecuvântări, mai ales dacă aceştia
se referă la oamenii nobili născuţi din acele persoane care erau bogate şi renumite în trecutul
îndepărtat; pentru că aceşti strămoşi ai lor, din care se laudă că se trag, nu se simţeau fericiţi
datorită belşugului în care trăiau; căci, într-adevăr, ceea ce este cu adevărat bun nu
sălăşluieşte nici în lucrurile externe, nici în lucrurile care aparţin trupului, şi aş putea să spun
că nici în părţile care alcătuiesc sufletul, ci doar în partea sa dominantă, care este şi cea mai
importantă. (188) Pentru că atunci când Dumnezeu, din mila sa nemărginită şi din iubire
pentru oameni, a hotărât să pună binele în noi, El nu a găsit pe pământ un templu mai frumos
şi mai potrivit pentru a-i fi sălaş decât raţiunea; pentru că mintea reprezintă, ca să spunem aşa,
chipul binelui, pe care îl sfinţeşte în sine însăşi, iar cei ce nu cred în ea, fie pentru că nu i-au
gustat niciodată înţelepciunea, fie pentru că au gustat-o doar cu vârful buzelor (pentru că
aurul, argintul, onorurile, dregătoriile, vigoarea şi frumuseţea trupului aparţin oamenilor care
deţin puterea şi autoritatea, nu celor care se închină virtuţii ca şi cum ar fi regina lor), nu au
văzut niciodată lumina cea mai strălucitoare. (189) Aşadar, deoarece adevărata moştenire este
reprezentată de nobleţea minţii, care printr-o purificare completă devine desăvârşită, singurii
oameni pe care-i putem numi nobili sunt cei care sunt cumpătaţi şi drepţi, chiar dacă fac parte
din rândul robilor care slujesc în casă ori dacă au fost cumpăraţi cu bani. Însă pentru aceia
care s-au născut din părinţi virtuoşi, dar care s-au lăsat în voia păcatului, nobleţea este
complet inaccesibilă; (190) căci oamenii răi nu au nici casă, nici cetate, pentru că au fost
alungaţi din ţara ce li se cuvenea, care este virtutea; întrucât aceasta este ţara adevărată şi
autentică a tuturor oamenilor înţelepţi; de aceea, un astfel de om este lipsit de nobleţe, chiar
dacă se trage din bunici şi străbunici care au dus o viaţă desăvârşită, deoarece prin vorbele şi
faptele sale el se înstrăinează de aceştia şi fuge la mare distanţă de adevărata nobleţe. (191) În
plus, pe lângă faptul că oamenii răi nu pot fi nobili, eu cred că aceştia sunt chiar duşmani
neîmpăcaţi ai nobleţei, întrucât ei au distrus bunul renume al strămoşilor întunecând şi
stingând toată strălucirea de care s-a bucurat familia lor.
XXXVI. (192) Şi cred că unii dintre părinţii cei mai iubitori şi-au renegat şi şi-au
dezmoştenit fiii, izolându-i de casele şi de familiile lor, deoarece răutatea din ei a copleşit
acea iubire imensă şi omniprezentă pe care natura a sădit-o în sufletul părinţilor. (193) Iar
adevărul acestei afirmaţii pe care am făcut-o poate fi observat cu uşurinţă şi în alte situaţii.
Căci ce ar avea de câştigat un om de pe urma faptului că strămoşii săi aveau o vedere ageră
dacă el este orb? Cum l-ar putea ajuta acest lucru să vadă? Şi tot aşa, presupunând că cineva
vorbeşte cu dificultate, la ce i-ar folosi faptul că strămoşii săi aveau o voce minunată? Şi cum
ar putea un om epuizat şi slăbit de o boală îndelungată să îşi recapete vigoarea, gândindu-se că
întemeietorii poporului său, datorită faptului că erau foarte puternici, s-au numărat printre
câştigătorii Olimpiadelor sau ai altor jocuri organizate periodic? Căci infirmităţile lor trupeşti
vor rămâne în aceeaşi stare de dinainte şi nu se vor ameliora datorită succeselor obţinute de
rudele lor. (194) De asemenea, părinţii drepţi nu sunt de niciun folos oamenilor care iubesc
nedreptatea, după cum nici părinţii cumpătaţi nu pot face nimic pentru copiii lor lipsiţi de

754
cumpătare; pe scurt, indiferent de virtuţile lor, strămoşii nu sunt de niciun folos descendenţilor
nesăbuiţi; pentru că nici legile însele nu pot servi celor ce le încalcă, întrucât menirea lor este
să îi pedepsească, şi ce legi nescrise ar putea exista dacă nu vieţile acelor oameni care au
imitat virtutea? Motiv pentru care îmi imaginez că dacă Dumnezeu ar înzestra nobleţea cu
formă umană şi cu organe ca ale omului, ea ar sta în faţa acestor descendenţi încăpăţânaţi şi
nevrednici şi le-ar vorbi în felul acesta: „Rudenia nu se stabileşte numai pe baza legăturilor de
sânge, unde judecător este adevărul, ci şi printr-o similitudine de fapte, ca şi prin imitarea
conduitei străbunilor voştri. Însă voi aţi apucat-o pe o cale greşită, detestând aceste lucruri
care îmi sunt atât de dragi şi iubind ceea ce mie îmi provoacă repulsie; căci în ochii mei,
smerenia, adevărul, moderaţia, înfrânarea pasiunilor, simplitatea şi inocenţa sunt nişte lucruri
onorabile, însă în opinia voastră ele sunt vrednice de dispreţ; dar eu detest obrăznicia,
falsitatea, lăsarea în voia pasiunilor, mândria şi răutatea, care pentru voi sunt lucruri apropiate
şi dragi. (196) De ce, aşadar, dacă prin faptele voastre vă manifestaţi nerăbdarea de a vă
înstrăina de ele vă mai adăpostiţi sub o denumire amăgitoare, pretinzând în mod ipocrit că
sunteţi rude? Căci nu pot îndura înşelăciunea şi aceste insinuări seducătoare şi false; pentru că
oricine poate găsi cu uşurinţă argumene amăgitoare, dar nu este deloc uşor să schimbi un
caracter rău într-unul bun”. (197) „Prin urmare, analizând aceste lucruri, eu îi consider şi îi
voi considera întotdeuna pe acei oameni care au aprins scânteia duşmăniei ca fiind vrăjmaşii
mei, şi îi voi privi cu mai multă suspiciune decât pe aceia care şi-au manifestat aversiunea pe
faţă, întrucât sunt lipsiţi de nobleţe; căci, într-adevăr, singurul lucru pe care pot să-l spună în
apărarea lor este faptul că nu au niciun fel de legătură cu perfecţiunea. Însă voi, cei care v-aţi
născut în familii nobile şi care vă purtaţi în felul acesta, sunteţi pasibili de pedeapsă, pentru că
vă place să vă lăudaţi cu descendenţa voastră nobilă şi să consideraţi că gloria ei vă aparţine;
căci cu toate că modelele de virtute arhetipală au fost oarecum sădite în interiorul vostru, voi
aţi decis să nu le lăsaţi să se dezvolte acolo. (198) Însă nobleţea depinde de dobândirea
virtuţii, iar voi ar trebui să înţelegeţi că doar cel ce o are este cu adevărat nobil şi nu omul
născut din părinţi nobili şi virtuoşi; iar acest lucru reiese limpede din multe situaţii”.
XXXVII. (199) De asemenea, cine ar putea nega faptul că oamenii născuţi din cel ce a
fost făcut din ţărână sunt la fel de nobili ca şi întemeietorii familiilor nobile? Pentru că aceştia
au avut parte de o naştere mai minunată decât cea a generaţiilor următoare, căci au fost
zămisliţi de prima pereche de oameni căsătoriţi, adică de primul bărbat şi de prima femeie,
care pentru prima dată au dat naştere unor fiinţe asemănătoare cu ei înşişi. Însă cu toate
acestea, când au existat doi oameni născuţi aşa cum am spus, cel mai în vârstă l-a ucis pe cel
mai tânăr {34}{Geneza 4:1}; şi comiţând acel fratricid abominabil a pângărit pământul cu
sânge omenesc. (200) Aşadar, ce folos poate trage un om de pe urma naşterii sale nobile dacă
sufletul său este atât de lipsit de nobleţe? Căci Dumnezeu, cel care vede toate lucrurile şi
faptele oamenilor, a detestat această faptă; şi dând-o în vileag a stabilit şi o pedeapsă, dar nu l-
a ucis pe loc, ca să nu mai poată simţi nenorocirile, ci l-a condamnat la zece mii de morţi prin
intermediul simţurilor sale externe, prin care putea percepe dureri şi temeri necontenite, ca în
felul acesta să-l facă să se confrunte cu cele mai groaznice năpaste. (201) Şi în vremurile
vechi a existat un om preasfânt şi extrem de apreciat, pe care povestitorul sacru, cel care a
scris cărţile legii, l-a considerat vrednic de a fi pomenit în Sfintele Scripturi. Aşa că în urma
potopului care a distrus complet toate cetăţile lumii (căci până şi munţii cei mai înalţi au fost
acoperiţi de creşterea continuă şi rapidă a apelor), doar el singur a fost salvat, împreună cu
toate rudele sale, ca răsplată pentru virtutea sa inimaginabilă {35}{Geneza 7:1}. (202) Ei
bine, acest om avea trei fii; şi cu toate că aceştia se împărtăşeau din binecuvântările care s-au
revărsat asupra tatălui lor, unul dintre ei a îndrăznit să-l ridiculizeze pe tatăl său, cauza salvării
lor, râzând de el, batjocorindu-l şi insultându-l din pricina unei greşeli pe care a comis-o
neintenţionat, arătând celor ce nu au văzut ceea ce trebuia să rămână ascuns, ca în felul acesta
să îl facă de râs pe omul care l-a zămislit {36}{Geneza 9:22}. Prin urmare, acesta a fost

755
blestemat şi şi-a pierdut nobleţea dobândită prin naştere, devenind din acel moment începutul
nenorocirilor care i-au afectat pe toţi urmaşii săi, căci a avut parte de toate acele năpaste care
îi lovesc pe aceia care îşi desconsideră şi îşi necinstesc părinţii. (203) Dar de ce să vorbesc
despre aceşti oameni şi să nu mă refer la primul om creat din ţărână? Căci în privinţa nobleţei
naşterii sale el nu se poate compara cu niciun muritor, întrucât a fost făurit de mâna lui
Dumnezeu, care prin măiestria sa creatoare i-a dat forma unui trup omenesc. De asemenea,
acesta a fost considerat vrednic de a avea un suflet, care însă nu provine de la nicio fiinţă care
a fost creată, ci Dumnezeu i-a suflat în faţă atâta putere cât era posibil să primească o natură
muritoare. Şi ar putea oare această nobleţe desăvârşită să se compare cu cea izvorâtă din
faimă? (204) Pentru că toţi aceia care pretind o astfel de calitate se bazează pe caracterul nobil
al strămoşilor lor. Dar chiar şi acei oameni care au fost strămoşii lor nu au fost altceva decât
nişte animale supuse bolilor şi degradării, iar cea mai mare parte a prosperităţii lor a fost
extrem de instabilă. Însă tatăl acestui om nu a fost o fiinţă muritoare, căci cel ce l-a zămislit a
fost Dumnezeu. Dar el (n.t. Adam), care după minte, adică după partea dominantă a sufletului,
era creat după chipul şi asemănarea lui, (205) deşi datoria lui era să păstreze această imagine
neîntinată, urmând şi imitând atât cât îi era cu putinţă virtuţile celui ce l-a creat, întrucât putea
să aleagă sau să respingă una dintre cele două calităţi opuse (ce este onorabil şi ce este
scandalos, ce este adevărat şi ce este fals), a ales de bunăvoie ceea ce este fals, scandalos şi
rău şi a respins ceea ce este bun, onorabil şi adevărat; din această cauză a fost osândit pe bună
dreptate să nu aibă parte de nemurire, ci de o existenţă pieritoare, lipsită de binecuvântări şi de
fericire, aşa că în mod firesc a fost făcut să coboare într-o viaţă nefericită şi plină de trudă
{37}{Geneza 3:19}.
XXXVIII. (206) Şi fie ca aceste exemple să reprezinte regulile şi limitele tuturor
oamenilor, pentru a-i împiedica să se fălească cu naşterea lor nobilă şi astfel să se îndepărteze
de perspectiva pierderii recompensei care se acordă pentru perfecţiune. Însă pe lângă legile
generale, care se aplică întregii omeniri, evreii au primit şi nişte legi specifice; căci ei se trag
din primii întemeietori ai poporului, căruia virtuţile strămoşilor săi nu i-au fost absolut de
niciun folos, întrucât oamenii s-au dedat la fapte păcătoase, fiind osândiţi, dacă nu de alte
fiinţe umane, cel puţin de către propria lor conştiinţă, care este singurul tribunal din lume ce
nu poate fi sedus cu meşteşugul vorbirii. (207) Primul dintre aceştia a avut o familie
numeroasă, întrucât a avut copii proveniţi de la trei soţii, însă a avut relaţii cu ele nu de dragul
plăcerii, ci în speranţa că îşi va înmulţi neamul. Însă dintre toţi copiii lui, doar unul a fost
numit moştenitor al posesiunilor tatălui său; iar ceilalţi, văzându-şi speranţele năruite pentru
că nu au obţinut nimic din averea tatălui, au plecat să locuiască în alte ţări, înstrăinându-se
complet de acea naştere nobilă. (208) De asemenea, celui desemnat moştenitor i s-au născut
doi băieţi gemeni, care se asemănau doar în privinţa mâinilor, şi asta datorită providenţei
divine, întrucât la minte şi la trup nu semănau deloc, pentru că cel tânăr nu ieşea din cuvântul
părinţilor săi şi era cu adevărat plăcut şi prietenos, fapt pentru care era lăudat şi de Dumnezeu;
pe când cel mai în vârstă era neascultător şi lipsit de cumpătare în privinţa plăcerilor
pântecelui şi ale părţilor situate mai jos de pântece, din cauza cărora a renunţat la dreptul său
din naştere care i se cuvenea; însă imediat după aceea i-a părut rău şi a acuzat condiţiile în
care şi-a pierdut acest drept, aşa încât a căutat să îşi ucidă fratele şi a făcut tot ce i-a stat în
putinţă ca să-şi îndurereze părinţii; (209) aşa că mai întâi aceştia au înălţat rugăciuni
supremului Dumnezeu pentru fratele său, iar Dumnezeu le-a primit, făcând ca niciuna din ele
să nu rămână fără răspuns; iar celuilalt, dintr-un sentiment de compasiune, i-a atribuit o
poziţie subordonată, stabilind că va trebui să îl slujească pe fratele său, considerând, şi pe
bună dreptate, că este un lucru bun ca omul rău să nu poată fi propriul său stăpân. (210) Iar
dacă fratele mai mare ar fi acceptat cu bucurie starea de aservire, ar fi fost socotit vrednic de o
răsplată secundară, ca şi când ar fi ieşit pe locul doi într-un concurs de virtute; însă aşa cum
stau lucrurile, pentru că a dat dovadă de îndărătnicie, atât el, cât şi urmaşii săi au fost certaţi

756
cu asprime, aşa încât viaţa nenorocită pe care a dus-o a rămas ca mărturie vie pentru acea
nobleţe a naşterii care nu este de absolut niciun folos celor ce nu meritau să aibă parte de ea.
XXXIX. (211) Aşadar, aceşti oameni fac parte din categoria celor care merită dojeniţi;
oameni care, cu toate că se trag din taţi virtuoşi, nu au putut profita de virtuţile părinţilor lor,
pentru că s-au dovedit a fi răi şi pentru că viciile din sufletul lor le-au adus pagube imense; şi
pot să mai vorbesc şi de alţii, care, dimpotrivă, fac parte dintr-o categorie superioară, cu toate
că originea lor este mai modestă, pentru că strămoşii lor au fost vinovaţi, în timp ce ei au dus
o viaţă lăudabilă şi plină de virtute. (212) Cel mai vechi membru al poporului evreu a fost
caldeean prin naştere, născut dintr-un tată foarte iscusit în astronomie şi extrem de bine
cunoscut în rândul celor care îşi dedică viaţa studiului matematicii, oameni care consideră că
stelele sunt zei şi care venerează cerul întreg şi întreaga lume; socotind că de la ele vin binele
şi răul asupra oricărui om de pe pământ; pentru că aceştia nu concep că mai există şi o altă
cauză, care nu face parte dintre obiectele ce por fi percepute prin simţurile externe. (213) Prin
urmare, ce alt lucru ar putea fi mai groaznic decât acesta? Ce altceva ar putea pune mai bine
în evidenţă lipsa de nobleţe înnăscută a sufletului, care din cauza faptului că se ocupă de
lucrurile generale şi de cauzele secundare ale lucrurilor create ignoră cea mai veche Fiinţă
necreată, adică pe Creatorul universului, care datorită acestui lucru, dar şi din alte motive, se
dovedeşte a fi o fiinţă minunată, pe care raţiunea omenească nu o poate înţelege din cauza
măreţiei sale? (214) Însă omul acesta şi-a format în mintea sa o idee justă despre toate aceste
lucruri, aşa că sub influenţa unei inspiraţii divine şi-a părăsit ţara, familia şi casa tatălui său,
ştiind foarte bine că dacă ar rămâne acolo fanteziile amăgitoare ale doctrinei politeiste din
acel ţinut îi vor împiedica mintea să ajungă să-l descopere pe adevăratul Dumnezeu, singurul
Dumnezeu veşnic şi Tatăl tuturor celorlalte lucruri, atât al celor perceptibile prin intelect, cât
şi al celor ce pot fi percepute prin simţurile externe; pe de altă parte, el a înţeles că dacă se va
ridica şi va pleca din ţinutul său natal, atunci mintea lui va scăpa de amăgire, căci va renunţa
la ideile false în favoarea adevăratei credinţe. (215) În acelaşi timp, oracolele divine care i-au
fost date i-au alimentat dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeul cel viu după care tânjea şi care
l-a călăuzit, aşa încât a pornit fără ezitare în căutarea unicului Dumnezeu. Şi nu a renunţat la
această căutare până când nu a obţinut o percepţie mai limpede, dar nu a esenţei sale, căci
acest lucru era imposibil, ci a existenţei sale şi a providenţei sale care guvernează totul,
întrucât omul nu poate percepe mai mult decât atât; (216) de aceea, el este primul om despre
care se spune că a crezut în Dumnezeu {38}{Geneza 15:6}, pentru că a fost primul care l-a
înţeles în mod temeinic şi care a priceput că există o singură cauză supremă şi că prin voinţa
sa divină El conduce lumea şi toate celelalte lucruri. Şi pentru că a cunoscut toate virtuţile, le-
a dobândit nu numai pe acestea, ci şi desăvârşirea, aşa încât era privit ca un rege de către
oameni {39}{Geneza 23:6}, nu pentru că deţinea această demnitate, căci era doar un om
obişnuit, ci pentru că avea un suflet mare, coborâtor dintr-un duh regal. (217) Şi, într-adevăr,
slujitorii lui îl ascultau negreşit, aşa cum supuşii îşi ascultă stăpânul, privind cu admiraţie la
măreţia universală a firii sale, care era mai desăvârşită decât aceea a unui om obişnuit;
deoarece nu vorbea ca un om simplu, ci ca unul aflat sub inspiraţie divină, întrucât folosea un
limbaj demn. Aşa că ori de câte ori era posedat de Duhul Sfânt căpăta o înfăţişare minunată,
căci ochii săi, chipul său, dimensiunile trupului atunci când stătea în picioare, mişcările sale şi
sunetul vocii se transformau în totalitate; pentru că Duhul Sfânt ce a fost suflat asupra lui din
înalt s-a cuibărit în sufletul său, îmbrăcându-i trupul într-o frumuseţe extraordinară; în acelaşi
timp, cuvintele sale au devenit convingătoare, iar ascultătorii săi au fost înzestraţi cu
capacitatea de a înţelege. (218) Şi nu ar avea unii dreptate spunând că acest om care şi-a lăsat
ţinutul natal şi care şi-a părăsit toate rudele şi toţi prietenii era cel mai nobil dintre toţi semenii
săi, căci a dorit să se înrudească cu Dumnezeu şi să facă tot cei îi stătea în putinţă să devină
ucenicul şi prietenul acestuia? Şi că pe bună dreptate făcea parte din rândul celor mai
destoinici dintre profeţi, doarece nu credea în fiinţele create, ci în Dumnezeul cel necreat, care

757
este Tatăl tuturor lucrurilor? Şi el a fost cinstit ca un rege, aşa cum am spus, de către cei ce l-
au primit în ţara lor, căci el nu şi-a dobândit autoritatea prin puterea armelor şi a cohortelor de
luptători, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor oameni, ci a primit această demnitate de la
Dumnezeul cel drept, care dă iubitorilor pietăţii o autoritate independentă, spre marele folos al
tovarăşilor lor. (219) Acest om este un model de nobleţe pentru toţi aceia care vin să se
stabilească într-o ţară străină, întrucât el a părăsit acea lipsă de nobleţe care provine din legile
străine şi din tradiţiile necuviincioase, care în loc să-l venereze pe unicul Dumnezeu se
închină lemnelor şi pietrelor şi, pe scurt, tuturor lucrurilor neînsufleţite; şi astfel, legile sale
sunt pline de viaţă, căci au drept căpetenie şi guvernator adevărul.
XL. (220) Această nobleţe a constituit un obiect al dorinţei nu doar pentru bărbaţii
iubitori de Dumnezeu, ci şi pentru femei, pentru că ele s-au lepădat de ignoranţa în care au
fost crescute şi de învăţăturile care le cereau să se închine, ca unor zeităţi, creaturilor făcute de
mâna omului; şi în loc de acea cunoaştere au învăţat că există un singur Stăpân suprem al
universului, care guvernează şi rânduieşte întreaga lume; (221) căci Tamara era o femeie din
Siria Palestina, care fusese crescută în cetatea ei natală, şi ea se închina multor zei, având
nenumărate statui şi icoane, pe scurt, tot felul de idoli. Însă când a ieşit, ca să spunem aşa, din
întunericul dens, şi a putut vedea o rază palidă de adevăr, atunci, cu preţul vieţii ei, s-a străduit
din toate puterile să devină pioasă, întrucât nu i-a mai păsat de viaţă dacă nu putea trăi în
spiritul virtuţii; iar a trăi în spiritul virtuţii era acelaşi lucru cu a trăi pentru a-l sluji pe unicul
Dumnezeu adevărat şi pentru a i se ruga necontenit. (222) Şi totuşi ea s-a căsătorit pe rând cu
doi fraţi răi, primul fiind soţul fecioriei sale, iar celălalt cel ce i-a urmat în conformitate cu
legea care poruncea o astfel de căsătorie dacă soţul nu a lăsat în urmă o familie; însă cu toate
că şi-a păstrat viaţa neprihănită, aceasta n-a avut parte de faima celor buni, ca în felul acesta
să poată sta la originea nobleţei urmaşilor ei. Însă cu toate că era o străină, era o femeie
născută liberă, din părinţi liberi, ce nu erau lipsiţi de importanţă; (223) dar slujnicele ei erau
născute din părinţi care trăiau în partea cealaltă a Eufratului, la marginea ţării numită Babilon,
aşa încât au fost date ca zestre unor fecioare de rang înalt atunci când acestea s-au căsătorit,
însă cu toate acestea erau considerate vrednice de a intra în patul unui om înţelept; aşa că mai
întâi, acestea au fost ridicate de la rangul de concubine la acela de soţii şi în scurt timp, aş
putea spune, în loc să fie privite ca slujnice au dobândit aceeaşi demnitate şi acelaşi respect ca
şi stăpânele lor; şi lucrul cel mai extraordinar este acela că tocmai stăpânele lor le-au invitat să
ocupe această poziţie înaltă. Căci invidia nu poate sălăşlui în sufletul celor înţelepţi, iar atunci
când nu este prezentă, aceştia au toate lucrurile în comun. (224) Iar fiii ilegitimi ai acestor
femei nu erau cu nimic diferiţi de copiii legitimi ai adevăratelor soţii, şi nu doar în ochii
tatălui care i-a zămislit, căci nu este de loc de mirare că tatăl le arăta tuturor aceeaşi
bunăvoinţă, întrucât erau cu toţii copiii săi; ci erau respectaţi în aceeaşi măsură şi de mamele
lor vitrege. Pentru că ele au lăsat deoparte toată acea antipatie pe care femeile o simt în mod
obişnuit faţă de fiii lor vitregi şi au schimbat-o într-o afecţiune necontenită cu care îi
înconjurau. (225) Iar fiii vitregi aveau faţă de ele aceeaşi bunăvoinţă, căci le cinsteau pe
mamele vitrege ca şi cum ar fi fost mamele lor naturale. Iar fraţii lor, de care îi deosebea doar
amestecul sângelui, nu îi considerau vrednici doar de o afecţiune parţială, ci îi iubeau chiar de
două ori mai mult, fiind la rândul lor la fel de iubiţi de către aceştia; şi ei umpleau acea
carenţă a relaţiei lor manifestându-şi nerăbdarea de a trăi cu ei în aceeaşi armonie şi unire în
care trăiau şi cu fraţii lor proveniţi din aceiaşi părinţi.
XLI. (226) Prin urmare, noi nu trebuie să ne luăm după acele persoane care caută să
posede prin viclenie averea altora, adică nobleţea naşterii, ca şi cum le-ar aparţine, şi care, cu
excepţia celor pe care i-am menţionat, ar putea fi priviţi pe bună dreptate ca vrăjmaşi nu doar
ai poporului evreu, ci şi ai oamenilor de pretutindeni. Ai celui dintâi, deoarece ei fac un pact
cu seminţia lor, care le permite să dispreţuiască virtutea stabilă şi sănătoasă prin faptul că îşi
pun nădejdea în virtutea strămoşilor lor; iar al celor din urmă, pentru că şi în cazul în care ar

758
ajunge la cea mai înaltă desăvârşire, aceştia nu ar obţine nimic pentru ei înşişi, întrucât nu au
avut părinţi şi strămoşi fără cusur. (227) Mă îndoiesc că ar putea exista o doctrină mai
dăunătoare decât aceea care susţine că cei ce se trag din părinţi virtuoşi nu vor fi pedepsiţi
dacă vor cădea în păcat şi că cei ce devin buni, deşi sunt născuţi din părinţi ticăloşi, nu vor
avea parte de nicio onoare; pentru că legea îl judecă pe fiecare om după faptele sale şi ea nici
nu laudă, nici nu condamnă pe cineva pe baza virtuţilor sau viciilor strămoşilor săi.

759
 32. DESPRE RECOMPENSE ŞI PEDEPSE

I. (1) Aşadar, putem constata că în oracolele sacre rostite de Moise există trei teme
distincte; căci o parte din ele se referă la creaţia lumii, o parte este istorică, iar a treia parte
este legislativă. Ei bine, el abordează creaţia lumii într-o manieră extrem de frumoasă şi de
potrivită pentru măreţia lui Dumnezeu, întrucât relatarea sa începe cu facerea cerului şi se
termină cu cea a omului; pentru că cel mai desăvârşit dintre toate lucrurile nepieritoare este
cerul, iar dintre toate lucrurile stricăcioase şi pieritoare este omul. Iar Creatorul, punând
laolaltă în creaţia sa lucrurile nemuritoare şi cele muritoare, a făcut lumea, rânduind ca
lucrurile deja create să fie părţile ei dominante, iar cele pe cale de a fi create să fie părţi
subordonate. (2) Partea istorică reprezintă consemnarea vieţii unor oameni virtuoşi şi ticăloşi,
precum şi a recompenselor, onorurilor şi pedepselor stabilite pentru fiecare dintre aceştia,
indiferent de generaţia din care fac parte. Partea legislativă este împărţită în două secţiuni, una
cu un caracter mai general, care stabileşte în consecinţă câteva legi generale şi cuprinzătoare,
şi alta care cuprinde rânduieli specifice şi particulare. Iar legile generale sunt în număr de zece
şi se spune că acestea au fost transmise poporului de un tălmăcitor, însă au fost elaborate
acolo sus, în văzduh, căci se caracterizează prin faptul că ele sunt convingătoare şi au o
limpezime raţională. Pe când celelalte, şi mă refer la legile specifice şi de detaliu, au fost
rostite de către profet. (3) Şi în tratalele mele anterioare am zăbovit asupra fiecăreia dintre ele
atât cât mi-a permis timpul şi am vorbit pe larg şi despre diferitele virtuţi pe care legiuitorul
le-a atribuit păcii şi războiului; de aceea, voi continua acum să menţionez recompensele care
au fost propuse pentru oamenii virtuoşi, precum şi pedepsele cu care sunt ameninţaţi oamenii
răi; (4) căci după ce i-a instruit pe toţi aceia care trăiesc după legile sale prin precepte blânde,
prin mustrări şi prin insuflarea unor speranţe pozitive, dar şi prin câteva ameninţări şi
avertismente, i-a chemat să facă dovada celor învăţate; iar ei, venind ca la o adunare sacră, şi-
au manifestat dorinţa de a se supune acestor legi şi au făcut dovada faptului că spun adevărul.
(5) Şi atunci, s-a văzut că unii dintre ei lucrează cu râvnă pentru practicarea virtuţii, astfel
încât nici nu-i dezamăgesc pe cei ce şi-au pus speranţa în ei, nici nu dezonorează legile prin
care s-au instruit. Însă alţii s-au dovedit a fi lipsiţi de bărbăţie, efeminaţi şi laşi, din pricina
slăbiciunii şi a tâmpeniei sufletului lor, căci se înmuiau în faţa oricărui pericol sau a oricărui
necaz care se abăteau asupra lor, făcându-se de ruşine în faţa celor prezenţi. (6) Motiv pentru
care cei din prima categorie au primit decizii în favoarea lor şi au fost apreciaţi, având parte
de acele recompense ce se cuvin de obicei cuceritorilor; pe când ceilalţi, nu numai că au
plecat fără ghirlandele victoriei, ci au suferit o înfrângere ruşinoasă, mai dureroasă decât
aceea survenită în concursurile sportive. Căci acolo trupurile sportivilor cad, dar se ridică din
nou; dar în acest caz, ceea ce cade este întreaga viaţă, care odată căzută nu se mai poate ridica
cu uşurinţă. (7) Şi pentru cei dintâi, legiuitorul nostru stabileşte privilegii şi onoruri adecvate;
însă pentru ceilalţi, dimpotrivă, instituie pedepse ce se abat asupra indivizilor, caselor,
cetăţilor, ţărilor, popoarelor şi a unor vaste regiuni ale pământului.
II. Şi mai întâi va trebui să ne ocupăm de subiectul onorurilor, căci este mai profitabil
şi mai plăcut să auzim despre acestea; şi vom începe de la exemplul specific al fiecărui om.
(8) Grecii spun că în vremurile vechi faimosul Triptolemus a fost ridicat în aer şi purtat de un
balaur înaripat; şi în timp ce zbura în felul acesta, a semănat seminţe de grâu pe suprafaţa
întregului pământ, pentru ca oamenii, în loc să mănânce ghinde, să se poată bucura în viitor de
o hrană plăcută, sănătoasă şi benefică. Această poveste, ca şi multe altele, fiind o pură
ficţiune, poate fi lăsată foarte bine în seama celor care obişnuiesc să studieze sofistica şi a
celor care fac trucuri şi jonglerii, întrucât înţelepţii se preocupă de adevăr; (9) pentru că la
început, simultan cu crearea universului, Dumnezeu a dat tuturor fiinţelor vii hrana atât de
necesară, scoţând-o din pământ; şi mai presus de toate, El a dat oamenilor toate cele

760
trebuincioase, împreună cu supremaţia asupra tuturor animalelor născute pe pământ. Căci în
lucrare Divinităţii nu este nimic postum, ci toate acele lucruri ce par a ajunge ulterior la
desăvârşire prin grija, hărnicia şi iscusinţa oamenilor sunt deja create pe jumătate prin grija
providenţială a naturii, aşa încât nu este deloc absurd să afirmăm că întreaga învăţătură nu
este altceva decât o aducere aminte. (10) Însă aceste chestiuni pot fi amânate pentru o discuţie
ulterioară, pentru că acum trebuie să ne ocupăm de lucrul cel mai important, şi anume de
sămânţa pe care Creatorul a pus-o în pământul cel mai minunat, adică în sufletul raţional. (11)
Ei bine, această sămânţă atât de importantă este speranţa, izvorul vieţii tuturor oamenilor; căci
cea care-l face pe zaraf să urmărească câştigul în diferite feluri este speranţa de a obţine bani;
şi cea care-l face pe marinar să traverseze mările întinse este speranţa că va avea parte de o
călătorie plăcută; şi cea care-l face pe om să se implice în treburile publice şi în administrarea
comunităţii şi a problemelor statului este speranţa că va deveni faimos. Iar cei ce se înscriu în
competiţiile sportive pentru a-şi antrena şi a-şi pune la muncă trupul sunt mânaţi de speranţa
că vor avea parte de decizii favorabile şi că vor cuceri cununa de lauri. Speranţa este sursa
întregii fericiri; speranţa îi stârneşte pe admiratorii virtuţii să studieze înţelepciunea, crezând
că aceasta îi va ajuta nu numai să dobândească o imagine clară în privinţa naturii şi a tuturor
lucrurilor care există, ci şi să acţioneze în conformitate cu modelele desăvârşite de viaţă, atât
cu modelul contemplativ, cât şi cu cel practic, ştiind că cel care poate face asta devine pe dată
fericit. (12) Ei bine, unii oameni, fie că au înăbuşit şi distrus toate seminţele speranţei, aşa
cum fac vrăjmaşii, prin faptul că în sufletul lor ard numai vicii, fie că le-au permis să piară din
neglijenţă, aşa cum fac acele persoane care nu cunosc meşteşugul agricultorului, pentru că le
este indiferent. Există însă şi unii oameni care par a fi agricultori harnici, dar care pentru că
pun iubirea de sine mai presus de pietate cred că ei înşişi sunt cauzele succesului. (13) Şi toţi
aceşti oameni merită a fi condamnaţi, dar singurul care este vrednic de acceptare este cel care
îşi pune speranţa în Dumnezeu, considerându-l autorul naşterii sale, precum şi singura fiinţă
care-l poate păzi de necaz şi care-l poate feri de o distrugere totală. Aşadar, ce recompensă
primeşte omul care în această competiţie a reuşit să dobândească cununa atribuită
învingătorului? Omul este un animal compus, alcătuit dintr-o natură muritoare şi una
nemuritoare, care nici nu se aseamănă, dar nici nu este total diferit de acela care a primit
recompensa. (14) Pe acest om caldeenii îl numesc Enos, care se traduce în limba greacă prin
„om”, căci el a primit numele întregii rase umane ca un fel de onoare deosebită; ca şi cum
aceia care nu-şi puneau speranţa în Dumnezeu nu meritau să fie consideraţi oameni.
III. (15) Şi după ce speranţa iese victorioasă, urmează o altă competiţie, în care pentru
premiu se luptă pocăinţa; căci, într-adevăr, ea nu face parte din firea invincibilă, care nu se
abate niciodată de la scopul ei şi care rămâne întotdeauna la fel, în aceeaşi stare, ci ea este
apanajul celor care sunt cuprinşi brusc de admiraţie şi iubire pentru partea mai bună, care sunt
nerăbdători să renunţe la lăcomia şi nedreptatea în care au fost crescuţi şi care doresc să se
îndrepte spre moderaţie, spre dreptate şi spre celelalte virtuţi; (16) pentru că acestea sunt nişte
premii duble, care se acordă pentru o victorie dublă, în primul rând pentru renunţarea la tot ce
este ruşinos, iar în al doilea rând pentru alegerea a tot ce este minunat; iar premiile sunt
reprezentate de plecarea de acasă şi de singurătate. Căci referitor la cel care a fugit de
născocirile îndrăzneţe ale trupului şi care s-a îndreptat spre elementele sufleteşti, Moise
spune, „Şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase” {1}{Geneza 5:24}. (17) Prin
această exprimare enigmatică se sugerează limpede două lucruri, migraţia, prin faptul că a
plecat de acolo, şi solitudinea, prin faptul că nu a mai fost găsit. Iar acest lucru este amintit în
mod corespunzător; căci, într-adevăr, în toate timpurile omul a dorit să fie superior pasiunilor
şi să dispreţuiască poftele şi plăcerile, de aceea a fost nevoie să se pregătească cu râvnă şi să
fugă fără a mai privi înapoi, părăsindu-şi casa, ţara, rudele şi prietenii; (18) căci tradiţia
familiară este una atractivă şi există motive de teamă că dacă un om nu i se conformează va fi
luat prizonier, pentru că va cădea pradă unor farmece puternice, care îi vor stârni din nou

761
poftele pentru lucruri rele, care în momentul de faţă sunt latente, aducând la viaţă acele
amintiri pe care ar fi fost mai bine să le fi uitat. (19) De aceea, mulţi oameni au fost îndreptaţi
şi au progresat prin faptul că au emigrat din ţara lor natală, vindecându-se astfel de dorinţele
lor nebune şi nelegiuite, întrucât simţul văzului nu a mai putut să aducă în faţa pasiunilor
imaginile plăcerii. Întrucât ca urmare a despărţirii care a avut loc, această pasiune se mişcă
într-un vid, pentru că nu mai există niciun obiect care să o aţâţe. (20) Iar dacă se scoală şi îşi
părăseşte fosta locuinţă, atunci trebuie să evite locurile aglomerate şi să se ataşeze de
singurătate; căci ţinuturile străine sunt pline de capcane asemănătoare cu cele care există în
ţara din care vine, iar cel ce nu le vede şi care se bucură de compania celor mulţi va cădea în
ele; căci mulţimea strânge laolaltă tot ce este dezordonat, necuvenit şi condamnabil, lucruri de
care omul care aspiră pentru prima dată către virtute trebuie să se ferească. (21) Pentru că aşa
cum trupul acelor oameni care încep să se redreseze după o boală îndelungată poate să se
îmbolnăvească din nou; la fel şi sufletul care abia începe să se însănătoşească îşi poate pierde
vigoarea intelectuală, aşa încât există temerea că acele pasiuni rele, care sunt stârnite de traiul
alături de oameni nesăbuiţi, se pot întoarce.
IV. (22) Aşadar, după aceste întreceri referitoare la pocăinţă, el propune o a treia
categorie de premii, cele care se oferă pentru dreptate, căci răsplata celor ce o practică este
dublă; în primul rând, pentru că vor fi salvaţi de la distrugerea generală, şi în al doilea rând,
întrucât vor avea grijă de toate acele animale care se împerechează pentru a da naştere unei
noi fiinţe, care să o înlocuiască pe aceea care piere din când în când; (23) deoarece Creatorul a
rânduit ca aceeaşi fiinţă să reprezinte atât sfârşitul generaţiei condamnate, cât şi începutul
aceleia lipsită de orice cusur, căci El îi învaţă pe cei ce spun că lumea este lipsită de orice
voinţă divină prin lucrări, nu prin vorbe, pentru că în conformitate cu legea pe care a pus-o în
natura lucrurilor toţi oamenii care trăiesc după reguli nedrepte nu valorează cât un om care
urmează dreptatea. Ei bine, pe acest om grecii îl numesc Deucalion, dar numele său caldeean
este Noe; iar marele potop a avut loc pe vremea lui. (24) Şi după această triadă a urmat o alta,
mai sfântă şi mai pioasă, reprezentată de o singură familie. Pentru că tatăl şi fiul şi nepotul s-
au orientat în viaţă către acelaşi scop, şi anume acela de a fi pe placul Creatorului şi Tatălui
întregului univers, căci ei au dispreţuit acele lucruri pe care cei mai mulţi oameni le admiră;
este vorba de faimă, de bogăţii, de plăcere şi de faptul că au râs de acea îngâmfare care se
împodobeşte cu tot felul de iluzii, pentru ca în felul acesta să-i înşele pe cei ce privesc. (25)
Întrucât ea face zei din lucrurile neînsufleţite şi ademeneşte toate cetăţile cu sofismele şi
manevrele sale, pentru că pune stăpânire mai ales pe sufletul celor tineri. Şi odată ce a pătruns
în interiorul lor se stabileşte acolo, sălăşluind în ei din fragedă pruncie până la adânci
bătrâneţe, subjugându-i pe aceia în care Dumnezeu nu a revărsat razele adevărului său. Însă
mândria se opune virtuţii şi este greu de îndepărtat, cu toate că se retrage atunci când este
copleşită de o putere mai mare decât ea. (26) Dar această categorie de oameni este puţin
numeroasă, însă puterea lor este atât de mare, încât nici întregul pământ nu o poate cuprinde.
Şi ajunge chiar până la cer; pentru că este stăpânită de o iubire inefabilă pentru contemplare şi
îi place să stea printre lucrurile divine, iar atunci când a cercetat temeinic şi şi-a explicat tot
ceea ce poate fi văzut, ea trece mai departe, la studierea acelor lucruri imateriale ce pot fi
percepute doar cu ajutorul intelectului, fără a cere ajutor de la simţurile externe; şi, într-
adevăr, ea renunţă chiar şi la partea iraţională a sufletului, pentru că se foloseşte doar de acele
părţi care poartă denumirea de minte şi raţiune. (27) Prin urmare, primul om care a fost
devotat lui Dumnezeu, şi anume Avraam, cel care a trecut pentru prima dată de la mândrie la
adevăr, bazându-se pe acea virtute care pleacă de la învăţătură şi ajunge la perfecţiune, alege
ca răsplată credinţa în Dumnezeu. Şi pentru că el, prin bunătatea înnăscută a naturii sale, a
dobândit o virtute spontană, pe care a învăţat-o şi şi-a însuşit-o singur, a primit ca premiu
bucuria. Iar nepotul său, care a meditat asupra virtuţii şi care a practicat-o, a ajuns la ceea ce
este bun prin muncă necontenită şi neobosită; iar cununa de lauri pe care a primit-o a fost

762
faptul că l-a văzut pe Dumnezeu. Şi ce altceva ar putea fi mai util sau mai onorabil pentru un
om decât a crede în Dumnezeu şi a se bucura necontenit de vederea sa pe parcursul întregii
sale vieţi?
V. (28) Şi haideţi să privim acum aceste lucruri mai îndeaproape, fără a ne lăsa
derutaţi de nume, ci să le cercetăm în părţile lor cele mai intime, pătrunzând adânc în ele cu
ajutorul minţii noastre. Prin urmare, cel care a crezut cu adevărat în Dumnezeu a ajuns în felul
acesta să nu mai dea crezare lucrurilor create şi pieritoare, începând cu acele lucruri din
interiorul său care au o mare importanţă, şi anume raţiunea şi simţul extern. Pentru că fiecare
dintre ele are propriul său consiliu şi scaun de judecată, întrucât raţiunea este menită să ia în
considerare obiectele perceptibile doar prin intelect, al căror final îl constituie adevărul; iar
simţul extern se ocupă de lucurile vizibile, care duc la formarea părerilor personale. (29)
Aşadar, caracterul instabil, eronat şi nedemn de încredere al părerilor personale rezultă cu
claritate din acest exemplu; pentru că el zăboveşte asupra imaginilor şi lucrurilor probabile.
Dar toate imaginile sunt înşelătoare, pentru că ele au o anumită asemănare plăcută cu lucurile
reale. Iar raţiunea, care este stăpâna simţului extern şi care consideră că decizia în privinţa
lucrurilor perceptibile doar prin intelect, care sunt mereu aceleaşi şi în aceeaşi stare, îi
aparţine în exclusivitate, se înşală în numeroase privinţe. Căci atunci când îşi îndreaptă atenţia
spre nenumăratele lucruri particulare se dovedeşte a fi neputincioasă, de aceea, neputând să se
ridice la înălţimea acestei sarcini, este copleşită, asemenea unui luptător învins de o putere
superioară; (30) însă omul căruia i-a fost dată putinţa să vadă şi să cerceteze temeinic toate
lucrurile materiale şi imateriale, şi care se sprijină doar pe Dumnezeu, având o raţiune fermă
şi neşovăitoare şi o încredere nestrămutată, este cu adevărat fericit şi binecuvântat. (31) După
credinţă, următorul premiu oferit pentru omul care dobândeşte virtutea prin darul naturii şi
care iese victorios fără luptă, este bucuria. Şi pe acest om grecii îl numesc „Cel care râde”,
însă caldeenii îi spun Isaac. Iar râsul este simbolul trupesc al acelei bucurii nevăzute care
există în minte, (32) prin care întregul suflet este umplut până la refuz cu bucurie, desfatându-
se în Tatăl şi Creatorul tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor, adică în Dumnezeu,
bucurându-se de asemenea şi de acele lucruri făcute fără răutate, chiar dacă acestea s-ar putea
să nu fie plăcute, dar sunt făcute într-un mod virtuos, ce contribuie la menţinerea universului.
(33) Căci aşa cum în cazul bolilor grave şi periculoase vindecătorul îndepărtează uneori unele
mădulare ale trupului, cu scopul de a menţine sănătatea celor rămase, şi aşa cum atunci când
izbucneşte furtuna cârmaciul aruncă adesea peste bord încărcătura, preocupat fiind de
siguranţa oamenilor aflaţi pe corabie; şi cu toate acestea nici medicul nu este condamnat
pentru mutilarea trupului, nici cârmaciul pentru pierderea încărcăturii, ci dimpotrivă, ambii
sunt lăudaţi pentru că au făcut ceea ce a trebuit şi nu ceea ce ar fi fost de dorit; (34) tot aşa şi
noi trebuie să privim cu admiraţia cuvenită la natura întregului univers şi trebuie să ne
desfătăm cu toate lucrurile care se fac în lume fără o intenţie rea, întrebându-ne nu dacă s-a
făcut ceva de-a dreptul neplăcut, ci dacă lumea, asemenea unei cetăţi care se bucură de legi
bune, este călăuzită şi guvernată astfel încât să fie protejată. (35) Acest om, aşadar, nu este cu
nimic mai puţin fericit decât cel pe care l-am menţionat anterior, întrucât este scutit de orice
tristeţe sau melancolie, pentru că se bucură de o viaţă lipsită de necazuri şi teamă, căci nu are
nicio legătură, nici măcar în vis, cu vreun mod de viaţă auster şi dureros, deoarece toate
părţile sufletului său sunt pline de bucurie.
VI. (36) Şi pe lângă omul care a dobândit virtutea prin autoinstruire şi care s-a folosit
de bogăţiile naturii mai este şi o a treia persoană care a ajuns la desăvârşire; este vorba de cel
care a meditat la virtute şi care a practicat-o, primind ca răsplată specială capacitatea de a-l
vedea pe Dumnezeu; căci acest om a experimentat toate lucrurile care se pot petrece în viaţă,
ajungând la o înţelegere deplină a acestora; şi nu s-a dat înapoi de la nicio strădanie şi de la
niciun pericol care l-ar fi putut ajuta să descopere şi să-şi însuşească acel lucru dezirabil, care
este adevărul. Şi a descoperit că viaţa omului şi întreaga omenire se află în întuneric, atât pe

763
pământ, cât şi pe mare, în aer sau în văzduh. Pentru că a văzut că văzduhul şi cerul se
aseamănă nopţii, întrucât orice natură care este perceptibilă prin simţurile externe este
nedefinită; iar ceea ce este nedefinit se înrudeşte îndeaproape şi seamănă cu întunericul. (37)
În consecinţă, acela care în perioadele anterioare ale vieţii sale a avut ochii sufletului închişi, a
început atunci, deşi cu dificultate, să îi deschidă pentru lucrările necontenite care îi stăteau în
faţă, pentru a privi prin ceaţa care îl acoperea, dar care începea să se risipească. Căci asupra
lui a coborât o rază de lumină imaterială, mai pură decât aerul, care l-a iluminat brusc şi l-a
făcut să vadă acea lume perceptibilă doar prin intelect, care este călăuzită de un stăpân
veritabil. (38) Însă acel guvernator sau stăpân era înconjurat din toate părţile de o lumină pură,
de aceea era greu de perceput şi dificil de înţeles prin speculaţii, întrucât simţul văzului a fost
întunecat de strălucirea acelor raze. Însă cu toate că simţul văzului a fost inundat de violenţa
focului revărsat asupra sa, el şi-a păstrat imensa dorinţă de a vedea lucrurile care i se înfăţişau.
(39) Iar Tatălui i-a fost milă de dorinţa lui sinceră de a vedea, aşa că i-a dat putere şi nu a
purtat pică agerimii privirii care încerca să îl vadă, cel puţin atât cât este posibil pentru o fiinţă
creată şi muritoare; pentru că o asemenea percepţie nu îi putea arăta ce este Dumnezeu, ci
doar îi putea confirma faptul că El există; (40) căci cel care este mai bun decât binele, mai
vechi decât monada şi mai simplu decât unitatea nu poate fi contemplat de nicio altă fiinţă;
pentru că de fapt, Dumnezeu nu poate fi înţeles de nicio altă fiinţă în afară de El însuşi.
VII. Dar faptul că El există cu adevărat şi că poate fi desluşit doar pe baza numelui
existenţei sale nu este înţeles de toată lumea, sau cel puţin nu toţi îl înţeleg foarte bine; însă
unii oameni au negat total şi în mod explicit existenţa vreunei divinităţi; în timp ce alţii s-au
îndoit şi au ezitat, ca şi cum nu putea afirma cu certitudine dacă există sau nu. Şi tot aşa, alţii,
care mai mult prin tradiţie decât prin vreo strădanie a minţii lor, au dobândit idei referitoare la
existenţa lui Dumnezeu de la aceia care i-au crescut, s-au dovedit a fi pioşi ca urmare a unui
fel de presupunere fericită, întrucât pietatea lor poartă amprenta superstiţiei. (41) Însă cei care
au putut, printr-o cunoaştere adâncă şi reală, să şi-l reprezinte pe Creatorul şi Guvernatorul
acestui univers, aşa cum se spune în mod obişnuit, au mers de jos în sus; căci au intrat în
această lume ca într-o cetate guvernată de legi minunate şi au privit pământul alcătuit din
munţi şi câmpii, plin de plante agricole, de copaci, de roade şi de tot felul de animale; şi au
privit şi mările, porturile, lacurile şi râurile de tot felul răspândite pe suprafaţa lui, indiferent
dacă se nasc din revărsările de iarnă sau din izvoarele veşnice, precum şi temperaturile
minunate ale adierilor de vânt şi ale atmosferei, schimbările armonioase şi bine rânduite ale
anotimpurilor anului, şi mai presus de toate acestea, soarele, luna, planetele, stelele fixe,
întregul cer şi toate oştirile cerului aflate în ordinea cuvenită, şi de fapt întreaga lume
adevărată care se roteşte într-un mod ordonat şi cu o minunată regularitate; (42) şi admirând şi
minunându-se de toate aceste lucruri şi-au format o concepţie despre ceea ce au văzut, şi
anume că toate aceste lucruri frumoase şi nenumărate, aranjate atât de minunat şi cu atâta
iscusinţă, nu au luat naştere spontan, ci reprezintă lucrarea unui creator, a Creatorului întregii
lumi, fapt pentru care în mod necesar există o providenţă care supraveghează totul. Căci
există o lege a naturii care spune că Creatorul trebuie să aibă grijă de creaţia sa. (43) Şi aceşti
oameni minunaţi, aflaţi mai presus de toţi ceilalţi, s-au ridicat, aşa cum am spus, de jos în sus,
urcând până la cer ca pe o scară, pentru ca prin contemplarea lucrărilor Creatorului să îşi
formeze o imagine despre El prin intermediul raţiunii. Iar dacă cineva a putut să-l înţeleagă în
mod direct, fără a face apel la raţionamente ca să-l poată percepe, un astfel de om merită să fie
socotit ca fiind slujitorul său sfânt şi adevărat, căci el este devotat cu sinceritate lui
Dumnezeu. (44) Din această categorie face parte şi omul care în limba caldeeană este numit
Israel, dar căruia grecii îi spun „Cel ce l-a văzut pe Dumnezeu”; înţelegând prin această
expresie nu faptul că a văzut ce fel de fiinţă este Dumnezeu, căci aşa ceva este imposibil, după
cum am mai spus, ci faptul că a înţeles că El există cu adevărat; iar acest lucru nu l-a aflat de
la altcineva, nici de la vreun alt lucru de pe pământ sau din cer ori de la vreunul din cele patru

764
elemente sau de la vreo altă fiinţă rezultată din combinaţia lor, indiferent dacă aceasta este
muritoare sau nemuritoare, ci însuşi Dumnezeu l-a învăţat aceste lucruri, căci El e dispus să-i
dezvăluie rugătorului său propria sa existenţă. (45) Şi merită să vedem cum a dobândit această
înţelegere, iar pentru asta ne vom folosi de un exemplu întrucâtva asemănător. De pildă
soarele, care este perceptibil prin intermediul simţurilor noastre externe, îl vedem noi oare
altfel decât cu ajutorul soarelui? Şi vedem noi oare stelele cu ajutorul altei lumini decât aceea
a stelelor? Şi, pe scurt, nu vedem noi totul cu ajutorul luminii? La fel şi Dumnezeu, care este
propria sa lumină, poate fi văzut doar prin El însuşi, fără ca nimic altceva să coopereze cu El
sau să îl ajute, pentru că nimic nu poate contribui la pura îneţelegere a existenţei sale; (46)
prin urmare, aceia care doar îşi dau cu părerea şi care sunt dornici să-l contemple pe
Dumnezeul cel necreat prin acele lucruri cărora El le-a dat naştere, acţionează ca acele
persoane care caută să înţeleagă natura unităţii prin numărul doi, când de fapt ar trebui să
cerceteze însăşi unitatea pentru a înţelege numărul doi; căci unitatea este principiul suprem.
Însă cei care au ajuns la adevărul adevărat sunt acei oameni care-şi formează părerea despre
Dumnezeu cu ajutorul lui Dumnezeu, iar părerea despre lumină cu ajutorul luminii.
VIII. (47) Am vorbit, aşadar, despre premiile cele mai mari; însă pe lângă aceste
premii, cel care meditează asupra virtuţii va mai primi şi un alt premiu, al cărui nume, într-
adevăr, nu sună prea bine, dar al cărui înţeles este minunat; iar acest premiu este numit în mod
simbolic „amorţirea părţii dominante”. Ei bine, prin partea dominantă se înţelege de regulă
trufia şi aroganţa; căci în prezenţa lor sufletul se năpusteşte asupra lucrurilor care nu sunt de
dorit; iar prin amorţire se înţelege contractarea îngâmfării, adică a acelui lucru care ne face să
ne mândrim şi să ne umflăm în pene. (48) Însă nimic nu este mai eficace decât reprimarea şi
amorţirea acelor impulsuri neînfrânate prin paralizarea forţei lor vitale; căci dacă violenţa
nemăsurată a pasiunilor va fi slăbită, ea va lăsa loc părţii mai bune a sufletului. (49) Şi tot aşa,
va trebui să vedem ce premiu minunat le-a fost atribuit celor trei oameni; pentru că răsplata
celui care a ajuns la desăvârşire prin educaţie a fost credinţa; întrucât este necesar ca cel care
învaţă să aibă încredere în învăţătorul său şi în lucrurile pe care i le transmite; pentru că este
greu, sau aş putea să spun chiar imposibil, ca omul care nu are încredere în învăţătorul său să
înveţe ceva. (50) De asemenea, cel care ajunge la virtute prin firea sa bună de la natură va
primi bucuria; căci o fire bună de la natură este un lucru de care merită să ne bucurăm, la fel
cum trebuie să facem şi în cazul altor daruri ale naturii; pentru că mintea se bucură de toate
născocirile şi invenţiile prin care reuşeşte să ajungă fără bătaie de cap la lucrurile pe care le
caută; ca şi cum în interiorul său ar exista cineva care o îmbogăţeşte cu indicaţiile sale; căci a
afla din vreme acele lucruri ce nu sunt prea bine înţelese constituie un motiv de bucurie. (51)
Şi tot aşa, celui care a dobândit înţelepciunea prin meditaţie şi practică i se dă capacitatea de a
vedea. Pentru că după viaţa practică a tinereţii urmează vârsta contemplativă a bătrâneţii, care
este cea mai minunată şi cea mai sacră, întrucât Dumnezeu a trimis-o de sus ca să-şi ia locul la
pupa, asemenea unui cârmaci, dându-i în mână cârma ca să călăuzească toate lucrurile de pe
pământ; pentru că fără o contemplare bazată pe cunoaştere, nimic bun nu poate fi făcut.
IX. (52) Şi odată ce am menţionat câte un om din fiecare categorie, întrucât nu am de
gând să devin prea pedant, voi continua să vorbesc despre ceea ce urmează. Ei bine, acest om
a fost proclamat cuceritor şi a fost încununat ca atare în competiţiile sacre. Şi când vorbesc
despre competiţiile sacre nu mă refer la cele considerate aşa de alte popoare, pentru că în
realitate acestea sunt lipsite de orice sfinţenie, întrucât acordă recompense şi onoruri pentru
acte de violenţă, de obrăznicie şi de nedreptate, în loc să le pedepsească cu asprime, după cum
merită; ci mă refer la acelea prin care sufletului îi este dat să treacă de la natură, ca prin
chibzuinţă să alunge nebunia şi viclenia cea ticăloasă, prin cumpătare să alunge risipa şi
zgârcenia, prin curaj să alunge imprudenţa şi laşitatea, iar prin alte virtuţi să alunge viciile
corespunzătoare acestora, care nu sunt de niciun folos nici pentru ei înşişi, nici pentru
altcineva; (53) prin urmare, toate virtuţile sunt înfăţişate ca nişte fecioare. Şi cele mai

765
minunate dintre toate, care au luat locul de căpetenie, aşa cum se întâmplă într-un cor, sunt
pietatea şi dreptatea, pe care Moise, tălmăcitorul voinţei lui Dumnezeu, le poseda în cel mai
înalt grad. Motiv pentru care, pe lângă nenumărate alte întâmplări din viaţa lui care au fost
consemnate şi care au ajuns până la noi, el a mai primit şi patru premii speciale, căci a fost
învestit cu putere suverană, cu putere legislativă, cu puterea profeţiei şi cu calitatea de Mare
Preot. (54) Căci era rege, însă nu unul din aceia care are soldaţi şi arme, şi flote navale, şi
infanterie, şi cavalerie, ci unul numit de Dumnezeu cu acordul liber al acelor oameni
guvernaţi de el, care şi-au dat consimţământul deschis pentru o astfel de alegere. Pentru că
acesta este singurul rege despre care se spune că nici nu a vorbit, nici nu a fost auzit atât de
mult şi nici nu a posedat averi sau bogăţii, deoarece îşi dorea mai degrabă acea bogăţie care
vede decât aceea care este oarbă; iar dacă ar fi să spunem adevărul, fără niciun fel de
ascunzişuri, acest om considera că averea sa este chiar moştenirea lui Dumnezeu. (55) Şi acest
om era în acelaşi timp şi legiuitor; pentru că un rege trebuie nu doar să comande, ci şi să
interzică, iar legea nu este nimic altceva decât un discurs care prescrie ce este bine şi care
interzice ce nu este bine; însă pentru că nu este limpede ce anume trebuie făcut în fiecare caz
(deoarece adesea noi poruncim altora să facă ce nu este bine şi le interzicem să facă ceea ce
este bine), a fost firesc ca el să primească şi darul profeţiei, astfel încât să nu se poticnească;
căci un prooroc este un interpret căruia Dumnezeu îi sugerează din interior ce trebuie să
spună; iar Dumnezeu nu greşeşte niciodată. (56) În al patrulea rând, el a fost ridicat la rangul
de Mare Preot, de aceea rosteşte profeţii izvorâte din cunoaştere şi îl slăveşte pe Dumnezeul
cel viu, căruia îi aduce la cunoştinţă într-o manieră împăciuitoare mulţumirile supuşilor săi,
atunci când o duc bine, precum şi rugăciunile şi implorările lor din clipele când sunt nefericiţi;
ei bine, deoarece toate aceste lucruri fac parte dintr-o singură categorie ele trebuie ţinute
laolaltă în acelaşi om prin legături reciproce, întrucât cel căruia îi lipseşte unul dintre cele
patru are o autoritate imperfectă, fiind învestit aşadar doar cu o autoritate nedesăvârşită asupra
intereselor comune.
X. (57) Aşadar, am vorbit suficient de mult despre recompensele acordate oamenilor;
însă aceste recompense sunt oferite şi unor case întregi, precum şi familiilor foarte numeroase.
La început, când poporul a fost împărţit în douăsprezece triburi, a fost desemnat şi un număr
egal de patriarhi, care nu numai că făceau parte dintr-o casă ori dintr-o familie, ci erau legaţi
de ceilalţi printr-o relaţie mult mai adevărată; căci toţi erau fraţi care aveau unul şi acelaşi
tată; iar tatăl şi bunicul acestor oameni, împreună cu tatăl lor, au fost întemeietorii originari ai
întregului popor. (58) Prin urmare, primul om (n.t. Avraam) care s-a lepădat de mândrie şi s-a
îndreptat spre adevăr, şi care a dispreţuit trucurile învăţăturilor caldeene, datorită acelui simţ
al vederii mai desăvârşit care i-a fost acordat, după ce a privit şi a fost fermecat de ceea ce a
văzut, aşa cum se spune că fierul este atras de magnet, în loc să devină sofist s-a transformat
prin învăţătură într-un om înţelept; şi el a avut mulţi copii, însă nu toţi au fost virtuoşi, dar
unul dintre aceştia (n.t. Isaac) a fost absolut perfect, aşa că a legat de el odgoanele întregului
popor, pentru ca în felul acesta să îl ancoreze în siguranţă. (59) Şi tot aşa, fiul său care a
dobândit o înţelepciune spontană, întrucât era un autodidact, a avut la rândul lui doi fii, unul
sălbatic şi imposibil de îmblânzit (n.t. Isav), plin de dorinţe şi iubitor de pericole, care a făcut
din partea iraţională a sufletului o fortificaţie menită să-l apere de partea iraţională a acestuia;
pe când celălalt (n.t. Iacov) era un adept şi un lucrător blând al virtuţii, care făcea parte din
categoria minunată a celor ce iubesc egalitatea şi simplitatea, fiind un susţinător al raţiunii şi
un vrăjmaş declarat al nesăbuinţei; (60) acesta este al treilea fondator al neamului său, un om
cu mulţi copii, singurul cu adevărat fericit de odraslele sale, lipsit de orice probleme în familie
şi care, ca un adevărat agricultor, vedea că că toate seminţele sale sunt la adăpost, întrucât
sunt bine cultivate şi de aceea vor da roade.
XI. (61) Şi în relatările care au ajuns până la noi, fiecare din aceşti trei oameni ascunde
un înţeles figurat, de care trebuie să ne ocupăm acum. Aşadar, în momentul în care un om

766
începe să înveţe ceva, el va părăsi ignoranţa şi va merge pe calea cunoaşterii; pentru că
ignoranţa este un lucru care ia multe forme; de aceea se spune că primul dintre cei trei a avut
mulţi copii, însă nu l-a considerat vrednic pe niciunul dintre ei pentru a fi numit fiul său, cu
excepţia unuia singur; căci într-un fel, cel care învaţă renunţă la progeniturile ignoranţei,
lepădându-le şi considerându-le nefavorabile şi ostile. (62) Ei bine, noi toţi care suntem
oameni, înainte ca raţiunea din noi să ajungă la perfecţiune, trăim la hotarul dintre virtute şi
viciu, fără a ne înclina încă într-o parte sau alta; însă atunci când mintea începe să-şi deschidă
aripile şi să vadă chipul binelui cu tot sufletul său, imprimându-l în toate părţile acestuia, ea se
descătuşează pe dată şi purtată pe aripi zoreşte către el, lăsând în urmă răul născut împreună
cu acesta, fugind de el în direcţie opusă, fără ca măcar să privească înapoi; (63) iată ce vrea să
sugereze prin acea expresie enigmatică când spune că omul înzestrat de la natură cu un
caracter bun are doi fii gemeni; căci orice om are încă de la naştere un suflet însărcinat cu doi
gemeni, şi anume binele şi răul, a căror amprentă o poartă în sinea lui; însă atunci când
primeşte acea influenţă binecuvântată şi fericită acesta simte o atracţie unică, care-l face să
încline spre bine, aşa că niciodată nu se va înclina în partea cealaltă şi nici nu va oscila între
cele două. (64) Însă acel suflet care pe lângă faptul că este bine înzestrat de la natură a primit
şi o educaţie bună, şi care a fost instruit de a treia persoană pe care am menţionat-o ca să
mediteze la virtute, astfel încât nimic să nu plutească în derivă la suprafaţă, ci toate lucrurile
să rămână bine fixate în locurile lor, ca şi cum ar fi unite prin nişte tendoane, ei bine, acesta
va dobândi sănătate şi putere, care vor fi urmate de o înfăţişare plăcută, ce se datorează
modestiei, sănătăţii şi frumuseţii. (65) Şi astfel, sufletul care a devenit o companie desăvârşită
pentru virtuţi, cu ajutorul acestor trei patroane minunate, natura, învăţătura şi meditaţia, şi în
care nu a mai rămas niciun loc gol care să permită pătrunderea altor lucruri, va zămisli
numărul perfect, adică două grupe a câte şase fii, ce constituie o imitaţie a cercului zodiacal,
pentru ca fiecare dintre ei să poată progresa; aceasta este familia lipsită de orice neplăceri,
dedicată permanent studierii Sfintelor Scripturi, atât în sensul lor literal, cât şi în privinţa
alegoriilor pe care le conţin; iar aceştia, după cum am spus anterior, au primit ca răsplată
autoritatea supremă asupra triburilor poporului: (66) Şi această casă, care în decursul timpului
a crescut şi a devenit extrem de numeroasă, a întemeiat cetăţi bine organizate, adevărate şcoli
de înţelepciune, de dreptate şi de sfinţenie, în care se studiau, cu o seriozitate demnă de un
astfel de subiect, modalităţile de a obţine toate celelalte virtuţi.
XII. (67) Prin urmare, acestea erau recompensele oferite în vechime celor buni, în mod
public sau privat; şi cu toate că le-am prezentat în linii mari, cele spuse sunt suficiente pentru
a da oricui posibilitatea de a înţelege cu relativă uşurinţă acele lucruri pe care le-am omis. De
aceea, ne vom referi în continuare la pedepsele stabilite pentru cei răi, despre care vom vorbi
oarecum la modul general, întrucât timpul nu îmi permite să enumăr toate situaţiile specifice.
(68) Ei bine, chiar la începutul lumii, atunci când omenirea încă nu se înmulţise, a avut loc un
fratricid; acesta (n.t. Cain) este primul om care a fost blestemat; primul om care a întinat
puritatea pământului spurcându-l cu sânge omenesc; primul om care a redus rodnicia
pământului care altădată făcea ca plantele să înflorească, care zămislea tot felul de animale şi
plante şi care dădea recolte dintre cele mai diverse; primul om care a provocat distrugere,
acţionând ca un rival împotriva creaţiei, ca moartea împotriva vieţii, ca tristeţea împotriva
bucuriei şi ca răul împotriva binelui. (69) Aşa că ce-ar fi trebuit să păţească acest om, cum ar
fi trebuit el osândit în mod corespunzător, atâta vreme cât printr-o singură faptă s-a făcut
vinovat de violenţă şi lipsă de pietate? Poate că unii ar spune că ar fi trebuit omorât imediat;
însă acesta este modul omenesc de a gândi, care nu ia în considerare marele tribunal al
tuturor; căci oamenii cred că moartea este limita extremă a tuturor pedepselor, pe când
tribunalul divin consideră că aceasta este doar începutul lor. (70) Şi întrucât fapta comisă de
acest om era una nouă, era necesar să fie concepută o pedeapsă inedită; şi care a fost aceasta?
Ca el să trăiască mereu ca şi cum ar muri, adică oarecum să îndure o moarte permanentă şi

767
fără sfârşit; pentru că există două feluri de moarte; una este cea când omul este mort, ceea ce
fie că este bine, fie că este ceva indiferent; cealaltă este atunci când omul este în agonia
morţii, ceea ce reprezintă un lucru rău în toate privinţele; şi cu cât această stare se prelungeşte
mai mult, cu atât mai greu de îndurat este răul. (71) Aşadar, să vedem acum ce înseamnă
pentru acest om faptul că agonia morţii nu se sfârşeşte niciodată; pentru că există patru afecte
diferite care influenţează sufletul, dintre care două au legătură cu binele prezent sau viitor, şi
anume plăcerea şi dorinţa; iar alte două cu răul prezent sau viitor, iar acestea sunt tristeţea şi
teama; iar cele care au legătură cu binele sunt tăiate din rădăcini, pentru ca omul să nu mai
simtă niciodată vreo plăcere izvorâtă dintr-o anume întâmplare şi nici să nu îşi mai dorească
ceva plăcut; întrucât îi rămân doar acele trăiri familiarizate cu răul, adică tristeţea fără nicio
urmă de fericire şi teama absolută, (72) deoarece Scriptura ne spune {2}{Geneza 4:14} că
Dumnezeu l-a blestemat pe cel care a comis fratricidul să geamă şi să tremure necontenit. În
plus, i-a pus un semn, ca nimeni să nu aibă vreodată milă de el, astfel încât să nu moară o
singură dată, ci să rămână, aşa cum am spus anterior, într-o stare de agonie, în mijlocul
necazurilor, al durerilor şi al nenorocirilor necontenite; şi lucrul cel mai dureros dintre toate,
să îşi simtă propria nefericire şi să fie îndurerat atât de relele anterioare, cât şi de faptul că
întrevedea nenumăratele nefericiri care se vor abate asupra lui. Căci i-a fost luată până şi
speranţa pe care Dumnezeu a sădit-o în toţi oamenii, pentru ca aceştia să aibă parte de
mângâiere în ei înşişi, ca să îşi simtă durerile uşurate, cu condiţia să nu fi comis vreo crimă de
neiertat. (73) Prin urmare, aşa cum un om târât de un torent se teme de şuvoiul de apă din
apropiere, dar încă şi mai mult de apa care vine din amonte, pentru că primul îl duce la vale cu
violenţă, pe când cea de-a doua se ridică deasupra lui ameninţând să îl acopere în întregime,
tot aşa şi relele din prezent sunt dureroase, însă cele care provin din teama referitoare la viitor
sunt încă şi mai groaznice; pentru că teama generează necontenit sentimente dureroase, ca şi
cum acestea ar lua naştere dintr-un izvor nesecat.
XIII. (74) Acestea sunt, aşadar, pedepsele care i-au fost date primului om care şi-a ucis
fratele. Însă mai există şi altele, care se referă la grupurile de oameni ce se unesc cu scopul de
a pune la cale o crimă. Şi au existat şi unii care au fost numiţi paznici ai templului şi oficianţi
ai slujbelor sacre, consideraţi a fi un fel de uşieri. Ei bine, aceşti oameni s-au umplut de trufie
şi s-au răsculat împotriva preoţilor, dorind să-şi însuşească onorurile şi privilegiile acestora.
(75) Şi au ales drept căpetenie a conspiraţiei lor pe cel mai în vârstă dintre ei, care împreună
cu câţiva oameni care s-au alăturat acestei mişcări îndrăzneţe, întrucât era conducătorul lor, a
părăsit curţile exterioare şi a intrat în locurile cele mai sfinte, alungându-i pe aceia care, prin
poruncile oraculare ale lui Dumnezeu, fuseseră consideraţi vrednici de instituţia preoţiei. (76)
Prim urmare, după cum era şi firesc, mulţimea a fost cuprinsă de o mare nelinişte, căci au fost
tulburate acele lucruri care nu ar fi trebuit atinse, iar legile au fost încălcate pe faţă, în timp ce
toate rânduielile pentru serviciul zilnic la templu au fost răvăşite ca urmare a acestei
nesupuneri malefice, (77) ceea ce l-a nemulţumit profund pe guvernatorul şi stăpânul
poporului. Şi la început acesta a afişat o mină serioasă, dar fără nicio urmă de supărare (pentru
că era un om blând şi incapabil să se înfurie), căci s-a străduit să îi convingă cu argumente să-
şi schimbe comportamentul şi să nu încalce limitele care au fost stabilite pentru ei, şi astfel să
nu caute să răstoarne rânduielile referitoare la lucrurile sfinte şi consacrate de care se legau
toate speranţele naţiunii. (78) Însă atunci când a văzut că nu reuşeşte câtuşi de puţin, pentru că
oamenii erau surzi la rugăminţile sale, deoarece considerau că el se află complet sub influenţa
iubirii de familie, care l-a făcut să îl numească pe fratele său Mare Preot şi să dea preoţia de
rang inferior nepoţilor săi, totuşi nu s-a mâniat atât de mult de acest lucru, cu toate că era
vorba de ceva şocant, cât de faptul de-a dreptul teribil că îl acuzau că dispreţuieşte oracolele
sfinte, pe baza cărora îi alesese pe preoţi {3}{Numeri 16:1}. [...]{4}{textul pare a avea aici o
lacună considerabilă}.

768
 XIV. (79) Şi o dovadă clară, care confirmă ce am spus acum, este consemnată în
Scripturile Sacre; pentru că, în primul rând, istoricul sacru ne prezintă acele rugăciuni pe care
în mod obişnuit el le numeşte binecuvântări. Şi el spune {5}{Deuteronomul 30:10}, „Dacă tu
vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, şi vei păzi şi-I vei plini poruncile şi
hotărârile şi rânduielile care sunt scrise în cartea acestei Legi şi dacă te vei întoarce la
Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, atunci vei fi victorios
împotriva vrăjmaşilor tăi; (80) Căci porunca aceasta pe care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este
mai sus de tine, şi nici de tine departe, precum nici binele care îţi este promis nu e departe,
întrucât nu este nici dincolo de mare, nici la hotarele ţării, ca să fie nevoie să faci un drum
lung şi anevoios că să îl dobândeşti”. Pe de altă parte, legiuitorul n-a părăsit îndată pământul
ca să se ridice la cer, astfel încât nimeni altcineva să nu mai poată să se înalţe şi să fie purtat
pe aripi într-acolo. Ci a rămas aproape de oameni, iar ascultarea pe care el a pretins-o s-a fixat
în trei dintre părţile omului, adică în gură, în inimă şi în mâini; cu alte cuvinte, în vorbe, în
gânduri şi în fapte. (81) Căci aşa cum sunt gândurile, aşa sunt şi vorbele; şi aşa cum sunt
vorbele, aşa sunt şi faptele; iar dacă aceste lucruri se leagă unul de altul, precedându-l sau
urmându-l pe altul într-o deplină armonie, atunci omul este fericit, căci aceasta este adevărata
înţelepciune şi chibzuinţă. Întrucât înţelepciunea se referă la slujirea lui Dumnezeu, iar
chibzuinţa rânduieşte viaţa oamenilor. (82) Prin urmare, atâta timp cât poruncile conţinute în
legi rămân doar vorbe, ele vor fi respinse de oameni sau vor fi acceptate cu greu; însă atunci
când acestor cuvinte potrivite li se adaugă şi fapte săvârşite în toate împrejurările vieţii, atunci
aceste porunci, ca şi când ar fi scoase la lumină, vor străluci în toată demnitatea şi gloria lor;
(83) întrucât chiar şi cei invidioşi din fire nu vor ezita să spună că singurii oameni înţelepţi şi
cu adevărat învăţaţi sunt aceia care nu lasă poruncile divine lipsite de fapte pe măsură şi care
au grijă să împlinească cuvintele cu fapte vrednice de laudă. (84) Aceşti oameni nu trăiesc
departe de Dumnezeu, căci ei au întotdeauna în faţa ochilor acele lucruri frumoase care se
găsesc în ceruri, pentru că sunt călăuziţi în faptele lor de iubirea dumnezeiască; aşa că dacă
cineva ar întreba prin ce se remarcă un popor măreţ, i s-ar putea răspunde cu multă
îndreptăţire că un popor măreţ se remarcă prin faptul că Dumnezeu îi ascultă rugăciunile şi se
bucură de invocaţiile sale izvorâte dintr-o conştiinţă pură.
XV. (85) Ei bine, duşmănia este de două feluri: o duşmănie a oamenilor, care este
intenţionată şi care îşi are originea în egoism, şi o duşmănie a fiarelor sălbatice, lipsită de
intenţie şi izvorâtă dintr-o antipatie firească. Prin urmare, va trebui să vorbim pe rând despre
cele două categorii şi vom începe mai întâi cu fiarele, care sunt duşmanii noştri naturali; căci
ostilitatea lor nu se îndreaptă asupra unei cetăţi sau a unui popor, ci asupra întregii omeniri,
însă nu pentru perioade scurte şi bine stabilite, ci pentru veşnicie. (86) Dintre acestea, unele se
tem de om ca de un stăpân, ghemuindu-se în faţa lui cu o teamă dublată de ură; altele, însă,
dau dovadă de curaj şi îndrăzneală, aşteptând ocazia potrivită ca să îl atace; pe furiş, dacă sunt
mai slabe decât el, sau pe faţă, dacă sunt mai puternice. (87) Pentru că acest război este de
durată şi nu se recurge la armistiţii, asemănându-se din aceste puncte de vedere cu războiul
care se poartă între lupi şi oi sau între toate animalele sălbatice care trăiesc în apă sau pe uscat
şi omenire; şi niciun om nu-i poate pune capăt, ci numai Dumnezeul cel unic şi necreat, căci
El îi alege pe aceia care vor fi salvatorii omenirii; este vorba de oamenii paşnici, cărora le
place tovărăşia celorlalţi, care nu s-au aflat absolut niciodată sub puterea invidiei, sau dacă au
simţit-o, aceasta i-a părăsit repede; şi aceşti oameni au decis să pună toate lucrurile bune care
le aparţineau la dispoziţia tuturor, ca toţi să le folosească şi să se bucure de ele. (88) Căci dacă
aceste lucruri bune vor ajunge în viitor să lumineze lumea, atunci vom vedea că animalele
sălbatice vor fi îmblânzite; însă cu mult înainte de asta va trebui să îmblânzim pasiunile
sufletului, pentru că nu există o binecuvântare mai mare decât aceasta; căci n-ar fi nebunie
curată să ne imaginăm că putem evita vătămările provocate de fiarele sălbatice, care sunt în
exterior, atâta timp cât pasiunile din noi sporesc necontenit şi se ridică la un nivel înalt de

769
sălbăticie? De aceea, nu trebuie să disperăm, pentru că atunci când pasiunile minţii vor fi
răpuse şi îmblânzite, tot atunci vor fi dresate şi animalele sălbatice. (89) Şi cred că în acel
moment urşii, leii, leoparzii, precum şi toate fiarele sălbatice care trăiesc doar în India, adică
elefanţii, tigrii şi toate celelalte animale curajoase şi puternice vor renunţa la solitudine şi la
obiceiurile lor individuale şi vor adopta un mod de viaţă gregar; şi după modelul celorlalte
animale care trăiesc în grup se vor domoli şi se vor obişnui cu prezenţa omului, aşa încât nu se
vor mai înfuria la vederea acestuia, ci mai degrabă se vor teme de el ca de un stăpân firesc şi îi
vor arăta respect; şi unele dintre acelea care sunt mai blânde şi care îşi iubesc stăpânul, aşa
cum este cazul câinilor maltezi, se vor gudura pe lângă el şi vor da vesel din coadă. (90)
Aşadar, speciile de scorpioni, şerpi şi alte reptile nu vor mai face uz de veninul lor; iar râul
Egiptului, care în prezent dă naştere la animale carnivore care se hrănesc cu oameni, adică la
crocodili şi hipopotami, va zămisli animale blânde şi docile; iar marea la rândul ei va odrăsli
felurite specii de animale pentru care omul va fi sacru şi de neatins, întrucât Dumnezeu
cinsteşte virtutea şi îi oferă pe bună dreptate ca recompensă imunitatea împotriva celor ce vor
să o vatăme.
XVI. (91) Aşadar, acest război străvechi, atât în privinţa timpului, cât şi a naturii sale
se va sfârşi doar atunci când fiarele sălbatice vor fi îmblânzite şi îşi vor schimba firea, astfel
încât să devină docile. Însă eu cred că se va putea pune capăt cu uşurinţă şi războiului modern,
care îşi are cauza în lăcomia deliberată a oamenilor, întrucât odată scăpaţi de atacurile fiarelor
sălbatice se vor ruşina să fie priviţi ca fiind mai sălbatici decât ele; (92) căci ar fi extrem de
ruşinos ca animalele veninoase, carnivore, mâncătoare de oameni, solitare şi feroce să capete
o fire paşnică şi să devină prietenoase cu omul, iar omul, care prin natura lui este un animal
blând, cu o înclinaţie firească spre grup şi societate, să renunţe la pace şi să caute să îşi
distrugă semenii. (93) De aceea, spune legiuitorul, în ţara celor pioşi nu va fi niciodată război,
pentru că acesta se va stinge de la sine atunci când duşmanii vor vedea că trebuie să lupte
împotriva acelora care au ca aliat irezistibil dreptatea; pentru că virtutea este un lucru măreţ şi
venerabil, fiind capabilă, atunci când este liniştită, să domolească atacurile celor mai mari
rele. (94) Şi chiar dacă unii, în nebunia lor, sunt puşi pe gâlceavă şi doresc să pornească
război, şi chiar fac acest lucru pentru că sunt plin de încredere în ei înşişi, odată ce se vor
angaja în confruntare îşi vor da seama că s-au lăudat degeaba şi că sunt incapabili să obţină
victoria; căci vor fi respinşi de o forţă egală cu a lor sau chiar mai puternică {6}{Leviticul
26:8} şi vor fugi în dezordine, o sută din faţa a cinci oameni şi zece mii din faţa a o sută, iar
cei ce au venit pe un singur drum vor fugi pe mai multe. (95) Unii chiar o vor lua la fugă
atunci când nu-i urmăreşte nimeni, pentru că le va fi frică, întorcând astfel spatele duşmanului
şi devenind ţinte sigure, aşa încât întrega armată va fi învinsă şi toţi vor fi ucişi până la unul;
căci un om va odrăsli din seminţia lui {7}{Numeri 24:7}, spune cuvântul lui Dumnezeu, care
se va lupta cu furie în fruntea oastei sale, supunând popoare măreţe şi numeroase, căci
Dumnezeu îi va da acel ajutor de care au parte oamenii pioşi; iar acest ajutor este reprezentat
de cutezanţa sufletească şi de tăria trupească, căci ambele îi înspăimântă pe vrăjmaşi, întrucât
dacă ele se unesc acel om devine absolut invincibil. (96) Şi mai spune că, „Unii vrăjmaşi vor
fi nevrednici să fie învinşi şi să piară de mână omenească, de aceea voi trimite înaintea lor
roiuri de viespi” {8}{Exodul 23:28}, care vor lupta în locul oamenilor pioşi, provocând
duşmanilor o înfrângere ruşinoasă; (97) şi prooroceşte nu doar că vor avea parte de o victorie
fără vărsare de sânge, ci şi că vor dobândi o mare putere de dominare, pentru ca cei ce le sunt
supuşi să aibă de câştigat, întrucât fie de bunăvoie, fie de teamă, fie de ruşine aceştia vor
deveni asemenea lor; căci un astfel de om va avea în sine trei lucruri de mare importanţă, care
sunt răspunzătoare în mare măsură de autoritatea lui de nezdruncinat, iar acestea sunt rangul,
severitatea şi bunăvoinţa, calităţi prin care vor fi atinse scopurile mai sus menţionate; pentru
că rangul obligă la respect, severitatea produce teamă, iar bunăvoinţa atrage după sine iubirea;
şi când acestea se amestecă şi se unesc în interiorul sufletului, supuşii vor avea respect pentru

770
stăpânii lor.
XVII. (98) Acestea sunt, aşadar, primele lucruri care, spune el, se vor întâmpla acelora
care îl ascultă pe Dumnezeu şi care pretutindeni şi întotdeauna se vor supune poruncilor sale,
transpunându-le în toate aspectele vieţii lor, ca niciunul să n-o ia razna şi să se rătăcească pe
undeva. Al doilea lucru care vine după pace şi autoritate este bogăţia; (99) dar bogăţia simplă
a naturii este reprezentată de hrană şi adăpost, iar hrana este compusă din pâine şi din apă de
izvor, căci ambele se află răspândite pe toată suprafaţa lumii locuibile; în privinţa adăpostului,
acesta este de două feluri, mai întâi sunt hainele, iar în al doilea rând casa, pentru că acestea
protejează împotriva căldurii şi a frigului; iar această protecţie, dacă ne hotărâm să renunţăm
la tot ce este inutil şi extravagant, poate fi asigurată cu mare uşurinţă. (100) Însă cei care
admiră lucrurile pomenite mai sus, dorindu-şi mai degrabă darurile naturii decât pe acelea ale
extravaganţei, şi care se dedică moderaţiei, simplităţii şi cumpătării, vor avea parte din
abundenţă de o hrană delicată, pentru care nu trebuie să muncească sau să înveţe; căci bogăţia
va fi dată celor ce ştiu cum să o folosească într-un mod adecvat, adică acelor oameni care sunt
în acelaşi timp cei mai potriviţi şi, de fapt, cei mai apropiaţi de ea şi vrednici ca să o aibă;
întrucât prin existenţa lor aceştia sunt folositori întregii omeniri, şi ei fug cu dragă inimă de
orice asociere cu persoanele necumpătate şi obraznice, care trăiesc pentru a-i vătăma pe
semenii lor; (101) căci în Cuvântul lui Dumnezeu există un pasaj {9}{Leviticul 26:3} care
spune, „De veţi umbla întru poruncile Mele şi dacă învăţăturile Mele le veţi păzi şi le veţi
face, vă voi da ploile la vremea lor: pământu-şi va da belşugul, pomii câmpului îşi vor da
roadele lor”; şi nicio perioadă de timp nu va fi complet lipsită de beneficii pentru aceştia, căci
ei vor primi necontenit favorurile lui Dumnezeu, pentru că strângerea recoltei va fi urmată de
culegerea strugurilor, iar culegerea strugurilor de vremea semănatului, (102) aşa încât oamenii
vor duce mereu acasă o recoltă şi vor spera să aibă parte şi de următoarea, căci aceasta este, ca
să spunem aşa, într-o stare de pregătire; aşa încât începutul celor ce vin mai apoi se află în
legătură cu sfârşitul celor care le-au precedat, astfel încât se formează un ciclu, care cuprinde
toate lucrurile bune la care ne putem gândi. (103) Pentru că neumăratele lucruri produse în
felul acesta vor fi suficiente atât pentru a le folosi şi a ne bucura de ele în prezent, cât şi pentru
a avea tot ce ne trebuie în vremurile care vor veni, deoarece culturile noi răsar şi înfloresc pe
locul celor vechi, umplând golul pe care acestea îl lasă în urma lor. Sunt însă şi situaţii când
datorită abundenţei de nedescris nimeni nu se mai gândeşte la proviziile pe care şi le-a făcut
cu multă vreme în urmă, ci se dezinteresează de ele, permiţând oricui să le folosească după
bunul plac şi fără niciun fel de pedeapsă. (104) Pentru că aceia care şi-au pus în cămările lor
adevărata înţelepciune, rezultată din practicarea constantă a meditaţiei, înţelepciunii şi
sfinţeniei, vor avea parte şi de bogăţiile pământeşti, pentru că providenţa divină va face ca
vistieriile lor să fie pline mereu; întrucât impulsurile minţii şi strădania mâinilor nu vor fi
stânjenite în niciun fel, aşa că acestea nu-i vor împiedica pe oameni să dobândească acele
lucruri pe care le caută tot timpul cu nelinişte. (105) Însă aceia care din cauza lipsei de pietate
şi a caracterului lor nedrept nu au o moştenire cerească, nu vor avea parte din abundenţă nici
de lucrurile de pe pământ; şi chiar dacă vor dobândi ceva, vor pierde repede acel lucru, ca şi
cum ceea ce s-a întâmplat nu a fost spre folosul celor care au primit lucrul respectiv, ci pentru
ca aceştia să fie copleşiţi de o durere mai mare, aşa cum trebuie să fie aceea care urmează
pierderii unei binecuvântări importante.
XVIII. (106) În acele zile, spune legea, datorită belşugului de care ai parte, vei face
altora ceea ce-ţi fac ei ţie în prezent. Pentru că acum, într-adevăr, nu ai respect nici faţă de
lege, nici faţă de datinile ţării tale şi ale străbunilor tăi, căci le neglijezi în egală măsură şi de
aceea nu poţi obţine ceea ce ai nevoie decât împrumutând cu dobândă mare de la zarafi şi
schimbătorii de bani; (107) iar apoi, aşa cum am spus adineaori, vei face pe dos. Pentru că
datorită abundenţei tale fără limite, tu însuţi vei da altora cu împrumut, şi nu vei da puţin sau
la câţiva oameni, ci vei împrumuta mulţi oameni, şi chiar întregul popor, cu sume mari de

771
bani, întrucât afacerile îţi merg foarte bine, atât la ţară, cât şi la oraş; în oraş, pentru că ai parte
de funcţii de autoritate, de onoruri, de glorie şi de reputaţie, pentru că dai sfaturi înţelepte şi
chibzuite, pentru că vorbeşti şi acţionezi spre binele tuturor; iar la ţară, deoarece obţii din
abundenţă toate lucrurile necesare, aşa cum sunt grâul, vinul, untdelemnul, precum şi toate
celelalte produse care fac viaţa confortabilă şi uşoară, adică nenumărate fructe culese din tot
felul de pomi fructiferi, bucurându-te în acelaşi timp şi de sporirea cirezilor de vite şi a
turmelor de capre şi de alte animale. (108) Însă cineva ar putea să spună, Ce nevoie are de
toate aceste lucruri acela care nu va lăsa în urma lui moştenitori sau descendenţi? Însă legea,
care îşi pune pecetea, ca să spunem aşa, pe actele sale de bunăvoinţă, răspunde: Nimeni nu va
rămâne fără odraslă şi nici nu vor exista femei sterpe; ci toţi slujitorii sinceri şi adevăraţi ai lui
Dumnezeu vor împlini legea naturii referitoare la perpetuarea speciei lor; (109) căci bărbaţii
vor deveni taţi şi se vor bucura de odraslele lor, iar femeile vor fi mame fericite ale unor copii,
aşa încât toate casele vor avea o familie numeroasă, întrucât nicio rudă nu va lipsi de acolo,
fie că este vorba de ascendenţi, cum sunt unchii şi bunicii, sau de descendenţi, cum sunt fraţii,
nepoţii de unchi, nepoţii de bunic, nepoţii de bunică, verii, copiii verilor, precum şi toate
celelalte rude de sânge. (110) Însă niciunul dintre aceia care respectă legile nu va muri
prematur sau fără să-şi atingă scopul legitim, şi nici nu-i va fi refuzată vreuna din vârstele pe
care Dumnezeu le-a rânduit pentru omenire. Ci fiinţa umană va începe să se înalţe din
copilărie şi va trece prin perioadele următoare ca şi cum ar urca treptele unei scări, atingând la
momentul potrivit hotarele bine stabilite ale fiecărei vârste, până când în cele din urmă va
ajunge la capăt, adică în apropierea morţii, sau mai degrabă la nemurire; fiind cu adevărat
fericit la bătrâneţe, pentru că lasă în urma lui o casă fericită, plină de copii numeroşi şi iubitori
ai virtuţii.
XIX. (111) Iată ce spune legiuitorul într-un pasaj, atunci când face cunoscută voinţa
lui Dumnezeu, „vei ajunge la capătul zilelor tale”, făcând o proorocire foarte frumoasă şi
folosind o exprimare firească şi adecvată. Pentru că omul lipsit de orice învăţătură şi care
nesocoteşte legea nu are nici valoare şi nici număr, după cum spune un vechi proverb; însă
acela care s-a pregătit cum se cuvine şi care respectă legile sfinte va primi ca primă răsplată
un loc şi un număr, pentru că s-a dovedit a fi un om cinstit şi respectabil. (112) Şi se spune
într-un mod minunat că această plinătate nu se măsoară în luni sau în ani, ci în zile, pentru că
în viaţa omului virtuos nu există nicio zi în care acesta să lase uşa deschisă pentru ca păcatele
să poată intra, deoarece toate părţile sale sunt pline de o virtute absolută şi minunată. Întrucât
virtutea şi bunătatea nu sunt judecate după cantitate, ci după calitate, motiv pentru care cred
că o zi în care suntem virtuoşi pe deplin este egală ca valoare cu întreaga viaţă bună a unui om
înţelept. (113) Acest lucru este sugerat în mod enigmatic şi prin alte expresii, acolo unde
scriitorul sfânt spune că un astfel de om „merită binecuvântat şi atunci când intră şi atunci
când iese” (n.t. Deuteronomul 28:6); pentru că omul virtuos este vrednic de laudă indiferent
unde se află şi ce face, dacă este în casă ori afară, dacă se ocupă de treburile statului sau de
propria sa gospodărie, dacă este econom acasă ori dacă se ocupă de treburile publice
respectând aşa cum se cuvine principiile guvernării de stat, făcând ceea ce trebuie făcut. (114)
Prin urmare, dacă cineva aflat într-o cetate va da dovadă de un asemenea caracter, acel om va
fi superior întregii cetăţi, iar dacă o cetate va avea un astfel de caracter, ea va conduce tot
ţinutul aflat de jur împrejurul său; iar dacă un popor va fi aşa, acesta va stăpâni peste celelalte
popoare, aşa cum capul este partea superioară a trupului, însă nu de dragul faimei, ci pentru a
apăra interesele celor care văd. Pentru că apariţia necontenită a unor modele bune lasă
amprente aidoma cu ele în toate acele suflete care nu sunt total îndărătnice şi refractare; (115)
şi vreau să le spun celor care vor să imite modelele minunate şi extrem de frumoase să nu
dispere în privinţa unei schimbări în bine sau a faptului că se vor aduna din această rătăcire a
sufletului, ca să spunem aşa, provocată de viciu, pentru că se vor putea întoarce la virtute şi
înţelepciune. (116) Întrucât atunci când Dumnezeu manifestă îndurare, orice lucru devine

772
uşor. Iar El se îndură de aceia care sunt modeşti şi respectuoşi, care caută să treacă de la
necumpătare la cumpătare, care se mustră pentru toate faptele condamnabile pe care le-au
comis de-a lungul vieţii lor şi pentru toate imaginile josnice pe care le-au imprimat în sufletele
lor întinate, care aspiră spre liniştirea pasiunilor şi care au permanent în vedere, ca pe un scop
cuvenit al căutării lor, să dobândească o viaţă calmă şi liniştită. (117) Căci aşa cum
Dumnezeu, cu un singur cuvânt poruncitor, poate strânge la un loc cu uşurinţă oamenii care
trăiesc la hotarele pământului, aducându-i de la marginile lumii în orice loc doreşte, tot aşa
milostivul Mântuitor poate aduce înapoi sufletul după lunga sa pribegie, după ce a rătăcit în
toate direcţiile şi după ce a fost maltratat de plăcere şi dorinţă, care sunt nişte stăpâne
nemiloase, pentru a-l lua de pe drumuri şi a-l conduce pe cărarea cea dreaptă, cu condiţia ca
acesta să fugă de rău fără a mai privi înapoi, căci această fugă nu este ruşinoasă, ci ea ajută
sufletul să se salveze, pentru că nimic nu este mai de dorit decât această întoarcere înapoi.
XX. (118) Aşadar, aceste lucruri despre care am vorbit deja sunt ceea ce numim zeii
exteriori, victoria asupra duşmanilor, superioritatea în război, consolidarea păcii şi abundenţa
acelor lucruri bune care aparţin păcii, şi anume bogăţiile, onorurile, autoritatea şi laudele care
se îndreaptă spre cei victorioşi, căci aceştia sunt preamăriţi atât de prieteni, cât şi de duşmani,
de primii datorită bunăvoinţei pe care o manifestă, iar de ceilalţi din cauza fricii. Iar acum
vom continua să vorbim despre ceea ce este mai strâns legat de noi decât aceste lucruri, şi
anume de ceea ce afectează trupul. (119) Căci legiuitorul spune că cei ce lucrează în serviciul
virtuţii şi care îşi ghidează vorbele şi faptele după legile sacre vor fi protejaţi de orice boală,
atât în particular, cât şi în general; iar dacă vor fi afectaţi de vreo neputinţă, aceasta nu va fi
menită să îi vatăme, ci să reamintească muritorului că este muritor, pentru ca în felul acesta să
îl scape de îngâmfare şi aroganţă şi să îi îmbunătăţească caracterul. Pentru că mai apoi va avea
parte de o sănătate perfectă şi de o sănătate deplină a simţurilor externe, precum şi de o
desăvârşire a tuturor mădularelor sale, care conduc la îndeplinirea nestingherită a acelor
sarcini pentru care omul a fost născut. (120) Pentru că Dumnezeu s-a gândit că este bine să-l
răsplătească pe omul virtuos cu o casă bine clădită şi bine pusă la punct de la temelie şi până
la acoperiş; iar casa cea mai firească a sufletului este trupul, întrucât acesta face multe lucruri
necesare şi utile pentru viaţă, mai ales datorită minţii care a fost purificată într-un mod
desăvârşit; (121) şi odată ce a fost iniţiat în misterele divine şi a învăţat să locuiască doar
printre mişcările şi revoluţiile perioadice ale corpurilor cereşti, Dumnezeu l-a înzestrat cu
linişte, dorind ca acesta să fie netulburat şi lipsit de orice contact cu acele pasiuni zămislite de
trup, adăugând, din lăcomie, şi dorinţa de a-şi stăpâni pasiunile. Căci dacă cerul face ca ceva
să îngheţe sau să ardă, ori dacă face ceva uscat sau, dimpotrivă, dacă topeşte şi lichefiază,
toate aceste cauze fac ca mintea să nu poată merge în viaţă pe cărarea dreaptă şi independentă.
(122) Dar dacă locuinţa ei se află într-un corp sănătos, atunci cu mare grijă şi într-o stare de
linişte ea îşi va dedica tot timpul liber meditaţiilor care duc la înţelepciune, dobândind în felul
acesta o existenţă fericită şi norocoasă. (123) Aceasta este mintea care a băut din puterea
binefăcătoare a lui Dumnezeu şi care s-a ospătat din cuvintele şi doctrinele sale sacre. Aceasta
este mintea în care profetul spune că Dumnezeu se plimbă ca în palatul său; căci mintea
omului înţelept este cu adevărat palatul şi casa lui Dumnezeu. Iar cel care este Dumnezeul
tuturor lucrurilor este şi Dumnezeul acestei minţi; de asemenea, această minte este numită
poporul său, nu un popor al unui anumit stăpân, ci al singurului şi adevăratului stăpân, cel
care este cel mai sfânt dintre toţi. (124) Aceasta este mintea care acum ceva vreme era
înlănţuită de multe plăceri şi dorinţe, precum şi de nenumărate necesităţi care iau naştere din
slăbiciune şi dorinţă; însă Dumnezeu a pus capăt nenorocirilor sclaviei şi i-a redat libertatea.
Aceasta este mintea care a primit favoarea de a nu fi redusă la tăcere, ci de a fi făcută
cunoscută peste hotare şi de a fi vestită pretutindeni, ca urmare a puterii şi autorităţii
luptătorului şi apărătorului ei, datorită căruia nu a fost împinsă la coadă, ci a fost ridicată la
cap. (125) Însă toate aceste afirmaţii sunt rostite într-o manieră metaforică şi conţin un înţeles

773
alegoric. Căci aşa cum la un animal capul este prima şi cea mai bună parte, pe când coada este
ultima parte şi cea mai rea, sau poate nici nu este o parte, întrucât nu reprezintă un membru,
fiind doar o mătură care alungă muştele; tot aşa cele spuse aici se referă la faptul că omul
virtuos va fi capul omenirii, indiferent dacă acesta este un singur om sau un întreg popor. Iar
toţi ceilalţi care sunt, ca să spunem aşa, mădulare ale trupului, sunt însufleţiţi doar de puterile
care există în cap şi în părţile superioare ale trupului. (126) Acestea sunt rugăciunile venite
din partea oamenilor buni, despre care se spune că împlinesc legile prin faptele pe care le
săvârşesc cu ajutorul Dumnezeului generos şi binevoitor, care cinsteşte şi răsplăteşte tot ce e
bun, pentru că toate acele lucruri se aseamănă cu el. Iar acum ne vom ocupa de blestemele pe
care le rosteşte împotriva acelora care încalcă legile şi poruncile {10}{în acest punct,
traducerea lui Yonge include un tratat separat, intitulat Despre blesteme. În consecinţă,
paragraful următor începe la el cu numeralul roman I (XXI la Loeb). „Tratatul” lui Yonge se
termină cu numărul IX (XXIV la Loeb). Editorul a ales să urmeze numerotarea lui Loeb}.
XXI. (127) Legiuitorul poporului nostru spune că primul blestem a fost rostit cu
privire la relele cele mai puţin grave, şi anume la sărăcie şi lipsuri materiale, la absenţa
lucrurilor necesare, precum şi la orice fel de alte lipsuri; pentru că, spune el, „Vrăjmaşul îţi va
pustii ogoarul înainte ca grâul să se coacă, iar când se va coace vor veni îndată să-l secere”
{11}{Deuteronomul 28:33}. Astfel, vor provoca o pagubă dublă, adică foamete pentru
prieteni şi belşug pentru duşmani; căci prosperitatea duşmanilor este mai dureroasă, sau cel
puţin la fel de dureroasă, ca propriile nenorociri. (128) Şi chiar dacă duşmanii nu fac nimic,
totuşi acele rele care vin de la natură sunt mult mai dureroase, căci ele nu încetează să
acţioneze; pentru că tu, într-adevăr, semeni solul adânc şi fertil al ogorului, însă imediat un
nor de lăcuste va veni şi îţi va secera recolta, iar ceea ce va rămâne în urma lor ca tu să duci
acasă în cămările tale nu va fi decât o mică parte din ceea ce ai semănat. Şi tot aşa, vei sădi o
viţă de vie fără să te uiţi la bani şi cu multă muncă şi hărnicie, aşa cum se cuvine să facă un
bun agricultor; însă când via ajunge la desăvârşire şi înfloreşte şi se apleacă sub greutatea
roadelor sale, vor veni viermii şi vor culege strugurii. (129) Iar atunci când vezi că livezile de
măslini înfloresc şi că o mulţime de fructe atârnă de ramuri, te vei desfăta cu speranţa unei
recolte reuşite; însă atunci când vei începe să cari fructele acasă, te vei umple mai degrabă de
tristeţe decât de bucurie; pentru că untdelemnul şi toată grăsimea fructelor se va risipi şi va
dispărea pe nesimţite, iar ceea ce rămâne la suprafaţă este doar o povară inutilă, goală şi
menită să inducă în eroare sufletul pustiu. Pe scurt, toate culturile câmpului, precum şi toţi
pomii fructiferi, vor suferi un anumit fel de distrugere.
XXII. (130) Şi pe lângă nenorocirile menţionate mai sunt şi altele care îi aşteaptă pe
oameni şi care sunt răspunzătoare în egală măsură de lipsurile cu care aceştia se confruntă;
căci aceste lucruri prin care natura obişnuia să-i aprovizioneze pe oameni cu lucruri bune, şi
anume pământul şi cerul, vor ajunge să devină neroditoare, întrucât primul va fi incapabil să
aducă roadele la perfecţiune, pe când cel de-al doilea îşi va schimba firea, în aşa fel încât va
menţine anotimpurile anului într-o stare neproductivă, întrucât nici iarna, nici vara, nici
primăvara, nici toamna nu vor mai veni în ordinea lor firească, ci vor fi denaturate şi
tulburate, fiind lipsite de calităţile lor distinctive, ca urmare a poruncii autorităţii supreme.
(131) Pentru că atunci nu va mai fi nici ploaie, nici averse, nici izvoare line, nici picături fine
de apă, nici rouă, nici nimic altceva care să poată contribui la creşterea plantelor; ci,
dimpotrivă, vor fi toate acele lucruri care usucă plantele atunci când încep să crească şi care
distrug fructele atunci când încep să se coacă, împiedicându-le să ajungă la desăvârşire. Căci,
spune Dumnezeu, „Voi face cerul de aramă şi pământul de fier” {12}{Deuteronomul 28:23}.
Sugerând prin această expresie enigmatică că nicio plantă nu-şi va putea atinge scopul ei
firesc pentru care a fost creată; (132) căci cum ar putea fierul să facă să răsară spice de grâu,
şi cum ar putea arama să facă să dea ploia de care au nevoie toate animalele, şi mai ales acel
animal atât de pasibil de nenorociri şi care are nevoie de atât de multe lucruri, şi anume omul?

774
Iar Dumnezeu se referă aici nu doar la sterilitatea şi distrugerea anotimpurilor anului, ci şi la
începutul războaielor şi al tuturor relelor intolerabile şi inefabile pe care acestea le atrag după
ele; pentru că arama şi fierul sunt materiale din care se fabrică armele folosite în război. (133)
Iar pământul, într-adevăr, va produce praf, iar de sus, din cer, va veni mult noroi, care va
împovăra fructele şi le va distruge prin sufocare, căci nicio formă de distrugere nu va rămâne
neutilizată; şi numeroase familii vor fi devastate, iar cetăţile se vor goli brusc de locuitori,
rămânând ca nişte monumente ale fostei prosperităţi şi ca mărturii ale dezastrului care le-a
lovit, pentru a-i preveni pe cei ce sunt capabili să se îndrepte.
XXIII. (134) Iar oamenii vor fi loviţi de lipsuri atât de mari, încât vor rămâne fără
lucrurile care le sunt atât de necesare, aşa că vor începe să se devoreze unii pe alţii,
mâncându-i nu doar pe barbari şi pe cei cu care nu au nicio legătură de rudenie, ci şi pe aceia
care le sunt cei mai apropiaţi; pentru că tatăl va lua carnea fiului, iar mama va bea sângele
fiicei sale; fraţii îi vor mânca pe fraţi, iar copiii îşi vor devora părinţii; şi, de fapt, cei slabi vor
fi mereu prada celor care sunt mai puternici; iar acea hrană rea şi blestemată a lui Thyestes
(n.t. adică proprii săi copii), le va părea o glumă în comparaţie cu răutăţile extreme şi
intolerabile pe care nevoia le va abate asupra lor; (135) căci aşa cum se întâmplă în cazul altor
persoane, care atunci când au parte de prosperitate doresc să fie binecuvântaţi cu o viaţă lungă
pentru a se putea bucura de toate lucrurile bune, tot aşa şi acei oameni copleşiţi de nefericire
vor avea o dorinţă puternică pentru viaţa care se află în ei, chiar dacă aceasta este dedicată
unor păcate nemăsurate şi nesfârşite, imposibil de şters. Căci ar fi fost mai bine pentru aceşti
oameni să scape de năpastă prin moarte, care îi uşurează de durerile lor, aşa cum fac acei
oameni care nu sunt în toate minţile. Dar aceştia au ajuns la un asemenea nivel de nebunie,
încât vor să trăiască cât mai mult, pentru că sunt nerăbdători şi dornici să aibă parte de cele
mai mari nefericiri. (136) Acestea sunt consecinţele fireşti ale lipsurilor, care par a fi la
început unele din cele mai mici nenorociri, însă ele reprezintă o răzbunare a lui Dumnezeu; şi
oricât ar fi de groaznice frigul, setea şi lipsa hranei, totuşi acestea merită uneori să ne rugăm
pentru ele, deoarece ne pot aduce moartea imediat. Însă atunci când acestea durează mult timp
şi secătuiesc trupul şi sufletul, atunci ele dau naştere unor nenorociri mai mari decât cele
consemnate de poeţii tragici.
XXIV. (137) De asemenea, pentru oamenii născuţi liberi robia este un rău intolerabil,
iar oamenii înţelepţi sunt gata să moară pentru a o evita, întrucât aceştia rezistă cu curaj şi
dispreţuiesc atacurile celor ce vor să devină stăpânii lor. Şi tot aşa, un duşman invincibil
reprezintă un rău insuportabil. Iar dacă una şi aceeaşi persoană va fi ambele lucruri în acelaşi
timp, adică şi stăpân şi duşman, cine ar putea suporta o astfel de nenorocire? Căci un astfel de
om va avea puterea de a vătăma prin autoritatea lui de stăpân, iar din pricina duşmăniei sale
înverşunate va fi puţin dispus să ierte pe cineva. (138) Prin urmare, legiuitorul spune că acele
persoane care neglijează legile sacre îi vor avea ca stăpâni pe duşmanii lor, care îi vor trata
fără milă, dar nu pentru că i-au subjugat prin atacurile lor devastatoare, ci pentru că aceştia li
s-au supus de bunăvoie din cauza unor nenorociri neprevăzute care i-au lovit, aşa cum sunt
foamea şi lipsa lucrurilor care le sunt necesare; pentru că unii cred că este bine să aleagă nişte
rele mai mici, dacă în felul acesta le pot evita pe cele mari; asta dacă, într-adevăr, vreuna din
nenorocirile menţionate mai sus poate fi numită un rău mai mic. (139) Astfel de oameni,
atunci când ajung în robie, îndură trupeşte muncile care li se impun prin porunci severe, dar
atunci când le este oprimat sufletul, aceştia vor fi cuprinşi de angoasă şi se vor prăbuşi; căci
vor vedea că duşmanii lor devin moştenitorii caselor pe care ei le-au construit sau ai viilor pe
care le-au sădit sau ai posesiunilor pe care le-au dobândit, şi se vor bucura de acele provizii şi
lucruri bune care au fost făcute de alţii. Şi îi vor vedea pe duşmanii lor ospătându-se din vitele
lor cele mai grase, jertfindu-le şi preparându-le pentru a se desfăta cu ele, fără a putea să ia
ceva de la cei ce i-au înrobit. De asemenea, îşi vor vedea soţiile cu care s-au căsătorit după
legea cea sfântă, ca să aibă urmaşi, pe soţiile lor simple şi iubitoare, insultate asemenea unor

775
curtezane. (140) Şi vor da fuga să le apere şi să le răzbune, însă nu vor putea face nimic
altceva decât să se împotrivească o vreme, căci le lipseşte vigoarea şi sunt complet
neputincioşi; şi astfel vor fi doar nişte ţinte pentru duşmanii lor, iar aceştia îi vor jefui, îi vor
ruina, îi vor agresa, îi vor insulta, îi vor răni, îi vor umili şi îi vor distruge total, aşa încât nimic
din ce le aparţine nu va putea scăpa, pentru că nicio săgeată a vrăjmaşului nu-şi va greşi ţinta,
ci toate vor nimeri în plin şi îşi vor atinge scopul. (141) Vor fi blestemaţi în cetăţile lor şi în
satele lor, blestemaţi în casele lor şi pe moşiile lor. Blestemate vor fi ogoarele lor şi sămânţa
cu care le seamănă; blestemat va fi solul din ţinuturle montane şi toţi pomii fructiferi;
blestemate vor fi cirezile de vite, căci vor ajunge sterpe şi neroditoare. Blestemate vor fi toate
roadele şi culturile lor, pentru că la momentul recoltării vor fi distruse de vânturi. (142)
Cămările pline de alimente şi bani se vor goli; nicio sursă de venituri nu va mai fi productivă;
toate meşteşugurile, toate lucrările şi toate felurile de trai nu vor mai fi de niciun folos celor
care le practică; întrucât speranţele celor nefericiţi nu se vor împlini; pe scurt, din cauza
preocupărilor şi a faptelor lor rele, toate acele lucruri pe care le ating se vor distruge, întrucât
au renunţat să îl slujească pe Dumnezeu.
XXV. (143) Căci aceste lucruri reprezintă răsplata pentru nedreptate şi lipsă de pietate.
Şi pe lângă acestea, mai sunt şi boli ale trupului, care afectează şi devorează fiecare parte şi
fiecare mădular, torturând în acelaşi timp întregul trup cu febră, cu friguri, cu tuberculoză, cu
eczeme teribile, cu debilitate, cu convulsii spasmodice ale ochilor, cu inflamaţii şi răni intrate
în putrefacţie, cu afecţiuni cutanate extinse la nivelul întregii pieli, cu boli ale intestinelor şi
organelor interne, cu convulsii ale stomacului, cu obstrucţii la nivelul plămânilor, care îl
împiedică pe pacient să respire uşor, cu paralizii ale limbii, cu surditate, cu tulburări de
vedere, cu slăbirea celorlalte simţuri externe, lucruri care, cu toate că sunt atât de îngrozitoare,
nu par deloc aşa în comparaţie cu alte lucruri cu mult mai cumplite; (144) aşa cum sunt, de
exemplu, acele situaţii în care toate calităţile însufleţitoare ale sângelui care curge în vene au
plecat de acolo sau în care plămânii şi traheea nu mai pot inspira aerul sănătos din afară, cu
care se află în strânsă legătură; (145) iar odată ce venele se destind şi se dezintegrează,
armonia şi rânduiala membrelor dispare complet, căci în ele pătrunde cu violenţă o umoare
sărată, care atunci când intră în canalul îngust din care cu greu poate să iasă, începe să
exercite presiune asupra celorlalte părţi, provocând o durere violentă şi aproape insuportabilă,
din care iau naştere guta şi bolile artritice dureroase, pentru care nu s-a descoperit niciun
remediu eficace, fiind prin urmare incurabile prin mijloace omeneşti. (146) Unii oameni,
privind aceste lucruri, se vor îngrijora, mirându-se să vadă că aceia care cu puţin timp înainte
erau graşi şi aveau carnea fermă, şi care se bucurau de sănătate şi vigoare, s-au topit dintr-o
dată şi au ajuns doar piele şi os; iar acele femei care odinioară erau senzuale, blânde şi
delicate datorită luxului cu care erau obişnuite din fragedă pruncie, acum, din cauza
suferinţelor de care au avut parte, au devenit pustii la suflet şi uscate la trup. (147) Aşa că,
într-adevăr, pe toţi aceşti oameni inamicul îi va urmări, iar sabia lui le va aplica pedeapsa; iar
ei, amăgiţi fiind de speranţele lor, vor fugi în cetăţi, crezând că acolo vor fi în siguranţă, însă
vor pieri până la unul, deoarece vor prinşi în ambuscadă şi distruşi de vrăjmaşii lor.
XXVI. (148) Iar dacă după toate aceste năpaste nu se vor potoli, ci vor continua să
meargă pe poteci greşite şi să se abată de la drumurile drepte care duc la adevăr, atunci
sufletul lor va fi cuprins de laşitate şi teamă {13}{Leviticul 26:36} şi vor fugi, cu toate că nu-i
urmăreşte nimeni, şi vor fi doborâţi de zvonuri false, aşa cum se întâmplă adesea. Căci cel mai
mic zgomot venit din văzduh le va provoaca o teamă tot atât de mare ca şi cel mai groaznic
război pe care ar trebui să-l poarte împotriva unor vrăjmaşi puternici, aşa încât copiilor nu le
va păsa de soarta părinţilor, părinţilor de cea a copiilor şi fraţilor de cea a fraţilor, considerând
că dacă ar merge în ajutorul lor s-ar putea expune ei înşişi pericolului robiei, pentru că cea
mai bună şansă de scăpa este aceea de a-şi salva propria piele. (149) Dar speranţele oamenilor
răi nu se împlinesc niciodată, iar cei care speră să scape vor avea o soartă mai rea, sau cel

776
puţin cu nimic mai bună, decât a acelora care au fost luaţi prizonieri înaintea lor. Şi chiar dacă
aceşti oameni ar trece neobservaţi, ar continua să fie expuşi unor atacuri din partea duşmanilor
lor naturali; este vorba de acele fiare sălbatice furioase, bine înzestrate cu arme de la natură,
pe care Dumnezeu le-a făcut simultan cu crearea universului pentru a băga groaza în sufletul
acelor oameni care nu dau atenţie niciunui avertisment şi pentru a-i pedepsi cu dreptate pe cei
a căror răutate este incurabilă; (150) iar cei care-şi vor vedea cetăţile distruse din temelii cu
greu vor putea să creadă că acestea au fost cândva locuite, aşa că vor transpune aceste
nenorociri inopinate care vin după perioade de abundenţă deosebită într-un proverb care face
aluzie la toate situaţiile care s-au petrecut de-a lungul timpului {14}{acest contrast dintre
nenorocirile prezente şi splendoarea de odinioară este unul din exemplele menţionate de
Tucidide pentru a pune în evidenţă dezastrul de care atenienii au avut parte în Sicilia, 7.75}.
(151) De asemenea, vor fi loviţi de astm, tuberculoza le va afecta organele interne, făcându-i
să se simtă greoi şi deprimaţi, căci suferinţele lor vor fi mari, iar viaţa le va fi nesigură, pentru
că vor atârna, ca să spunem aşa, ca de un ştreang. Şi temerile care vor veni una după alta le
vor arunca mintea încoace şi încolo, agitând-o zi şi noapte, aşa încât dimineaţa se vor ruga
pentru seară, iar seara pentru dimineaţă, îngroziţi fiind de ceea ce văd în jurul lor când sunt
treji, precum şi de imaginile detestabile care le apar în vis atunci când dorm. (152) Iar
prozelitul care a avut parte de o soartă bună şi care s-a elevat va fi privit cu admiraţie, fiind
considerat fericit din două motive extrem de importante, mai întâi pentru că a venit la
Dumnezeu de bunăvoie, dar şi pentru că a primit ca moştenire în cer o locuinţă sigură şi
stabilă, ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Însă omul de viţă nobilă, care a falsificat moneda
naşterii sale nobile, va fi târât în adâncurile cele mai mari, fiind aruncat în Tartar şi în
întunericul cel mai adânc, pentru ca toţi oamenii care văd acest lucru să se îndrepte, aflând că
Dumnezeu primeşte cu bucurie acea virtute care există în naşterile lipsite de nobleţe, pentru că
El nu ia în seamă rădăcinile originare, ci priveşte cu bunăvoinţă la trunchiul care se naşte din
ele, întrucât acesta a devenit folositor şi s-a transformat în aşa fel încât să devină roditor.
XXVII. (153) Cetăţile find distruse în felul acesta ca prin foc, iar ţara rămânând pustie,
pământul va avea parte în cele din urmă de un răgaz pentru a-şi trage sufletul, cum ar spune
unii, şi pentru a-şi ridica din nou capul, căci a fost lucrat şi exploatat cu o violenţă intolerabilă
de locuitorii săi, care au renunţat la feciorelnicul an sabatic, scoţându-l complet din mintea
lor; căci natura i-a învăţat pe oameni să respecte unica, sau ca să vorbesc cu precauţie, prima
sărbătoare, şi anume perioada de şapte zile sau de şapte ani, făcându-le un timp de odihnă,
căci ziua a şaptea este pentru odihna oamenilor, iar anul sabatic pentru cea a pământului.
(154) Dar oamenii au nesocotit total această lege şi au violat toate obligaţiile referitoare la
sare, la libaţii, la altarul milei sau la vatra obştească, prin care sunt întărite de obicei relaţiile
de prietenie şi de unire, pentru că toate aceste lucruri reprezintă numărul şapte însuşi ori există
datorită acestui număr; şi aceştia i-au oprimat (sau cel puţin cei mai puternici dintre ei) pe
oamenii care erau mai slabi, dându-le porunci necontenite, şi la fel au făcut şi cu pământul,
căci lăcomia i-a împins să urmărească câştiguri nelegiuite, aţâţându-le dorinţele şi aprinzându-
le pasiunile desfrânate în cel mai înalt grad. (155) Pentru că în loc să le dea acelor oameni
care sunt cu adevărat fraţii lor, căci au aceeaşi mamă, şi anume natura, ei bine, zic, în loc să le
dea liber aşa cum se cuvine la sfârşitul fiecărei perioade de şase zile, şi în loc să dea
pământului răgaz după fiecare interval de şase ani, fără a semăna şi fără a mai planta copaci,
(156) ca să nu-l epuizeze prin lucrări permanente; în loc să procedeze aşa, aceşti oameni au
neglijat toate aceste porunci minunate şi au oprimat atât trupul, cât şi sufletul acelor oameni
asupra cărora aveau putere, căci s-au purtat cu ei cu severitate, şi au distrus rezistenţa solului
adânc, întrucât l-au exploatat nu numai anual, ci şi zilnic; (157) Şi pentru acest comportament,
oamenii aceştia vor fi pedepsiţi şi vor avea parte de blestemele menţionate mai sus; iar ţara
care a fost complet epuizată şi care a avut parte de nenumărate suferinţe va putea scăpa în cele
din urmă de povara locuitorilor ei lipsiţi de pietate, căci atunci când va privi în jur nu va mai

777
vedea pe niciunul dintre aceia care i-au distrus măreţia şi frumuseţea; în schimb va vedea
pieţele lipsite de tumultul lor, de certuri şi de acte de nedreptate, căci acum vor fi pline de
linişte, de pace şi de dreptate; şi atunci îşi va recăpăta tinereţea şi vigoarea de altădată, şi se va
bucura de linişte, şi se va odihni în perioadele de sărbătoare care urmează ciclul numărului
şapte, redobândindu-şi tăria asemenea unui sportiv epuizat de antrenamentele pe care le-a
făcut. (158) Iar apoi, ca o mamă iubitoare, îi va compătimi pe fiii şi fiicele ei pe care i-a
pierdut, care şi acum când sunt morţi sunt, aşa cum erau şi pe când trăiau, o pacoste pentru
părinţii lor; şi devenind tânără pentru a doua oară va fi din nou fertilă ca altădată, zămislind
odrasle fără cusur, mai bune decât cele de dinainte; căci cea care era mâhnită, după cum spune
profetul {15}{Isaia 54:1}, se bucură acum de copiii ei, pentru că a devenit mamă pentru o
familie numeroasă. Însă această profeţie are şi un înţeles alegoric cu referire la suflet; (159)
căci atunci când familia este foarte numeroasă, sufletul este plin şi înconjurat de tot felul de
pasiuni şi vicii, care sunt asemenea unor copii; este vorba de plăceri, pofte, nebunie, lipsă de
cumpătare şi nedreptate, care fac ca sufletul să fie trist şi bolnav; şi fiind copleşit de boală se
află în pragul morţii, dar atunci când este sterp şi nu are astfel de odrasle ori atunci când a
scăpat de ele, începe să se transforme şi devine cu adevărat feciorelnic, (160) întrucât odată ce
a primit sămânţa divină o face să crească, dând viaţă unei noi familii, minunată din fire,
extrem de frumoasă şi desăvârşită, alcătuită din chibzuinţă, curaj, cumpătare, dreptate,
sfinţenie, pietate, precum şi din toate celelalte virtuţi şi înclinaţii bune, căci nu numai că aceşti
copii binecuvântaţi pe care i-a născut, şi care reprezintă o binecuvântare, o fac să se simtă
fericită, dar chiar şi aşteptarea unei astfel de naşteri este o binecuvântare, întrucât se veseleşte
în slăbiciunea ei anticipând împlinirea speranţelor sale; (161) iar speranţa este o bucurie care
precedă bucuria, chiar dacă într-o oarecare măsură aceasta este imperfectă în comparaţie cu
fericirea desăvârşită. Totuşi, ea este mai bună decât bucuria care urmează din două motive; în
primul rând, pentru că relaxează şi înmoaie grijile seci şi rigide; şi în al doilea rând, pentru că
anticiparea ei prevesteşte binele desăvârşit care este gata să apară.
XXVIII. (162) Ei bine, iată că fără a ascunde sau a denatura adevărul am explicat
blestemele şi pedepsele de care merită să aibă parte acei oameni care au îndrăznit să
dispreţuiască legile sacre ale dreptăţii şi pietăţi şi care au îmbrăţişat ideile politeiste, care
conduc la o lipsă de pietate prin uitarea învăţăturii ce le-a fost transmisă de strămoşii lor în
fragedă pruncie, atunci când li s-a spus să privescă Fiinţa Unică ca fiind Dumnezeul unic şi
suprem; căci moştenirea lui sunt pe bună dreptate doar acei oameni care caută adevărul
adevărat şi nicidecum acele lucruri născocite cu viclenie. (163) Însă dacă aceştia îşi dau seama
că acele manifestări de putere nu sunt menite să îi distrugă, ci să îi certe şi să îi îndrepte, şi
dacă se simt ruşinaţi până în adâncul sufletului lor şi dacă îşi schimbă comportamentul,
căindu-se pentru greşelile lor şi mărturisindu-şi deschis toate păcatele pe care le-au comis
împotriva lor înşile din tot sufletul şi din tot cugetul, ca în primul rând să dea dovadă în sinea
lor de o sinceritate ce nu are nimic de a face cu minciuna, astfel încât să nu ascundă nimic în
spatele ei; şi dacă, în al doilea rând, îşi vor purifica şi limba, ca să îi bucure pe ascultătorii lor,
atunci vor avea parte de o acceptare favorabilă din partea milostivului lor mântuitor, care este
Dumnezeu, cel care dă omenirii darul său special şi extrem de măreţ, şi anume relaţia cu
Cuvântul său, care reprezintă modelul arhetipal după care a fost creată mintea omului. (164)
Pentru că şi dacă aceşti oameni s-ar afla la capătul pământului, în robia acelor vrăjmaşi care i-
au luat în captivitate, şi tot vor fi puşi în libertate într-o bună zi, ca la un semnal; iar
întoarcerea lor bruscă şi universală către virtute va provoca panică printre stăpânii lor; şi
aceştia îi vor lăsa să plece, întrucât le va fi ruşine să îi guverneze pe cei care sunt mai buni
decât ei.
IX. (165) Şi odată ce vor avea parte de o asemenea eliberare neaşteptată, cei care cu
puţin timp înainte erau risipiţi pretutindeni în Grecia, în ţările barbarilor, în insule şi pe
continente, se vor ridica brusc şi vor veni din toate colţurile lumii, grăbindu-se cu toţii să

778
ajungă într-un loc care le-a fost indicat, căci vor fi călăuziţi de apariţii divine, aflate dincolo
de înţelegerea omului obişnuit, care vor fi invizibile pentru oricine altcineva, cu excepţia celor
care au fost mântuiţi, iar acestea îi vor îndemna şi vor juca rolul de mijlocitori, (166) căci le
vor da posibilitatea să se împace cu Tatăl. În primul rând, pentru că cel invocat are o natură
milostivă, blândă şi plină de compasiune, căci întotdeauna El preferă mai degrabă să aibă milă
decât să pedepsească. În al doilea rând, pentru că toţi întemeietorii poporului, întrucât au
sufletul desprins de trup şi manifestă o supunere reală şi sinceră faţă de Stăpânul tuturor
lucrurilor, nu obişnuiesc să înalţe rugăciuni zadarnice pentru fiii şi fiicele lor, deoarece Tatăl
le-a dat ca răsplată promisiunea de a le asculta rugile. (167) Şi în al treilea rând, pentru că
acea calitate aflată mai presus de toate celelalte, şi anume bunăvoinţa fiinţelor menţionate
anterior, îi face mai buni pe aceia care sunt chemaţi să încheie tratate şi înţelegeri, căci aceştia
au fost capabili, deşi cu mare greutate, să iasă din pustiul lipsit de cărări şi să intre pe drumul
bătătorit, al cărui capăt nu este altul decât acela unde toţi oamenii îi fac pe plac lui Dumnezeu,
la fel cum copiii îi fac pe plac tatălui lor. (168) Şi când vor veni, aceştia vor reconstrui acele
cetăţi care cu puţin timp în urmă zăceau în ruină, iar pustiul se va umple cu locuitori, iar
pământul sterp va deveni fertil, iar soarta părinţilor şi străbunilor lor va fi privită ca o
chestiune de mică importanţă, deoarece vor avea din belşug tot felul de bogăţii, care se vor
revărsa prin bunăvoinţa lui Dumnezeu ca din nişte izvoare veşnice, astfel încât fiecare om va
dobândi o avere imensă, iar averea comună a tuturor locuitorilor se va afla dincolo de orice
invidie. (169) Şi totul se va schimba instantaneu, căci Dumnezeu va hrăni virtuţile celor care
s-au pocăit şi îi va apăra de duşmani, pentru că aceştia din urmă s-au desfătat cu bogăţiile
poporului şi şi-au bătut joc de cei dintâi, ca şi cum lor le era scris să aibă parte de o soartă mai
bună, ce nu putea fi împiedicată cu niciun chip şi pe care sperau să o lase moştenire copiilor şi
urmaşilor lor; considerând, în acelaşi timp, că îşi vor vedea mereu adversarii luptându-se cu
năpaste statornice şi neschimbătoare, ce se vor transmite chiar şi acelor generaţii care vor trăi
într-un viitor îndepărtat; (170) fără să vadă, în nebunia lor, că se bucurau de acea soartă
strălucită ce le fusese dată cu puţin timp mai înainte, nu pentru propriile lor merite, ci de
dragul de a-i avertiza şi a-i certa pe ceilalţi, căci singurul remediu eficace pentru cei care au
părăsit obiceiurile poporului lor este durerea pe care o simt din plin atunci când vrăjmaşii îi
deposedează de toate bunurile care le aparţin. Prin urmare, plângându-şi şi jelindu-şi
înfrângerea, aceştia se vor întoarce din nou la străvechea prosperitate a strămoşilor lor,
mergând înapoi cu mare atenţie pe drumul care i-a dus până aici, fără a greşi direcţia şi fără a
cădea; (171) însă vrăjmaşii, care au râs de lamentările lor şi care au transformat în sărbători
publice zilele nefericirii acestora, ospătându-se în amintirea acelor lucruri pe care ei le jelesc,
şi care, pe scurt, se bucură de nefericirea altora, îşi vor primi răsplata pentru lipsa lor de
omenie; iar atunci vor afla că au păcătuit nu împotriva unor oameni neînsemnaţi şi neajutoraţi,
ci împotriva unor oameni de viţă nobilă, care dispun de combustibilul necesar pentru a
aprinde focul nobleţei lor, căci atunci când acesta va izbucni şi se va înteţi, întreaga lor glorie,
ce cu puţin timp înainte părea să fie stinsă, va începe să ardă din nou. (172) Căci aşa cum
atunci când se taie un trunchi de copac, dacă nu sunt îndepărtate rădăcinile, vor apare alţi
lăstari, prin care vechiul trunchi se va trezi la viaţă, ca să spunem aşa; în acelaşi fel, dacă în
suflet rămâne chiar şi cea mai mică sămânţă de virtute, după ce totul a fost distrus, din această
mică sămânţă vor răsări calităţile omeneşti cele mai onorabile şi mai minunate; iar acestea vor
face va cetăţile populate şi înfloritoare de altădată să fie locuite din nou, în timp ce popoarele
respective vor deveni bogate şi puternice {16}{aici traducerea lui Yonge include câteva
secţiuni grupate într-un tratat separat intitulat: Despre Nobleţe. Editorul a ales să schimbe
poziţia secţiunilor 187-227 din tratatul Despre Virtuţi, astfel încât să respecte succesiunea şi
numerotarea propuse de Cohn-Wendland (Loeb)}.

779
 33. ORICE OM BUN ESTE LIBER

I. (1) În tratatul anterior, O, Theodotus, am intenţionat să demonstrez faptul că orice

om rău este rob, iar această afirmaţie am probat-o temeinic cu ajutorul a numeroase agumente
fireşti şi de netăgăduit; iar acest tratat este înrudit cu celălalt, fiind frate legitim atât după tată,
cât şi după mamă, şi fiind oarecum un fel de geamăn, căci în el vom arăta că orice om virtuos
este liber. (2) Ei bine, se spune că printre multe alte doctrine minunate secta sacră a
pitagoreicilor o promova şi pe aceea potrivit căreia nu este bine să mergi pe drumurile
obişnuite, dar asta nu înseamnă că ne îndemna să mergem pe marginea prăpăstiilor (căci nu îşi
propunea să ne ostenească picioarele), ci prin aceasta se sugera în mod simbolic că în ceea ce
priveşte cuvintele şi faptele noastre, noi nu trebuie să ne ocupăm de ceea ce se ocupă toată
lumea; (3) şi toţi aceia care au studiat înţelepciunea într-un spirit autentic, supunându-se
acestei porunci, au privit-o ca pe o sentinţă sau mai degrabă ca pe o lege echivalentă unui
oracol divin; şi renunţând la ideile oamenilor obişnuiţi, aceştia şi-au croit o potecă nouă şi
nebătută de nimeni, inaccesibilă celor care nu au habar de maximele şi doctrinele de
înţelepciune, căci şi-au construit sisteme de idei pe care oamenii impuri nu le pot înţelege. (4)
Ei bine, când spun oameni impuri mă refer la aceia care fie că au fost lipsiţi complet de
educaţie, fie că au gustat din ea doar puţin, şi nu într-o manieră directă; căci aceştia au
schimbat pecetea frumoasei înţelepciuni, dându-i o înfăţişare de urâţenie sofistică. (5) Aceşti
oameni, care nu sunt capabili să discearnă acea lumină perpectibilă doar prin intelect din
pricina slăbiciunii ochilor sufleteşti, care prin natura lor ameţesc repede atunci când
strălucirea este prea puternică, căci sunt asemenea unor oameni care trăiesc în noapte şi
întuneric, nu îi cred pe aceia care trăiesc la lumina zilei; şi ei privesc toate lucrurile despre
care aceştia vorbesc şi despre care spun că le-au fost vădite de razele puternice ale soarelui
care au strălucit asupra lor, ca fiind nişte imagini nefireşti, aşa cum sunt multe alte vedenii sau
vise ori spectacolele puse în scenă de către magicieni (6) şi ar fi complet absurd să-i numim
pe aceşti oameni exilaţi, întrucât nu numai că trăiesc în mijlocul cetăţii, ci iau parte şi la
consilii, la curţile de judecată şi la adunările publice, iar uneori sunt vânzători în pieţe sau
supraveghetori ai jocurilor sportive ori ai altor activităţi; (7) pe de altă parte, ar fi nefiresc să-i
numim cetăţeni pe acei oameni care nu s-au înscris niciodată pe listele oficiale, care au fost
condamnaţi pentru infamie sau care au fost exilaţi; oameni care au fost alungaţi dincolo de
hotarele ţării şi care nu numai că nu pot să vină înapoi, dar nici măcar nu îşi pot vedea ţinutul
natal de la distanţă, decât dacă sunt mânaţi de frenezie către o moarte sigură; pentru că există
nenumăraţi oameni care îi descoperă şi îi pedepsesc pe toţi aceia care se întorc din exil, atât
datorită convingerilor lor, cât şi pentru faptul că se supun poruncilor legii.
II. (8) Şi tot aşa, a-i numi bogaţi pe acei oameni care se află într-o sărăcie lucie, lipsiţi
de toate cele necesare, şi care duc o viaţă grea şi nefericită, la limita subzistenţei zilnice, pradă
foametei şi loviţi de soartă în mijlocul abundenţei şi prosperităţii generale, hrănindu-se doar
cu răsuflarea virtuţii, aşa cum se spune că şi lăcustele se hrănesc cu aer, ar fi o afirmaţie
extrem de nechibzuită, scandaloasă şi plină de nebunie (de fapt nici nu ştiu cum să o numesc,
pentru că absurditatea acestor cuvinte este atât de mare, încât este greu să le dăm o denumire
adecvată); (9) pe de altă parte, ar fi nepotrivit să îi numim săraci pe aceia care sunt înconjuraţi
de aur şi argint, de posesiuni şi venituri din belşug, precum şi de o cantitate nelimitată de
bunuri de tot felul, averi de care au beneficiat nu numai rudele şi prietenii lor, ci şi aceia care
nu fac parte din familie, astfel încât s-au bucurat de ele mulţi oameni din cetatea lor sau care
făceau parte din acelaşi trib; de asemenea, mergând mai departe, aceşti oameni vor
aproviziona şi cetatea însăşi cu tot ce are nevoie în vremuri de pace sau război. (10) În plus,
cei ce vorbesc în felul acesta, impulsionaţi fiind de acelaşi vis, s-au aventurat să spună că
robia este starea reală a oamenilor sus-puşi şi a celor de viţă nobilă, oameni care se sprijină nu

780
doar pe părinţi, ci şi pe bunici şi pe strămoşii lor îndepărtaţi, mergând până la fondatorii rasei
lor, căci aceştia s-au bucurat de cel mai înalt respect atât în rândul bărbaţilor, cât şi în cel al
femeilor; pe de altă parte, aceştia vorbesc de oameni ale căror ultime trei generaţii au fost
catalogate ca robi, născuţi din robi, care n-au fost niciodată altceva decât robi. (11) Însă, după
cum am spus deja, toate aceste lucruri sunt născocirile unor oameni cu mintea întunecată, care
sunt robii împresiilor oferite de simţurile externe, a căror judecată este instabilă, căci mintea
este continuu mituită de cei ce sunt aduşi în faţa tribunalului. Dar dacă au dorit vreodată câtuşi
de puţin să afle adevărul, atunci aceşti oameni ar trebui să nu se arate inferiori în privinţa
minţii celor care suferă de afecţiuni ale trupului, căci aceşti bolnavi, din dorinţa lor de a se
însănătoşi, se lasă pe mâinile vindecătorilor. Însă aceşti oameni ezită să se asocieze cu cei
înţelepţi, pentru ca în felul acesta să se descotorosească de acea boală a sufletului, care este
ignoranţa; căci de la ei pot învăţa nu doar cum să scape de ignoranţă, ci şi cum să
dobândească acea posesiune specifică a omului, şi anume cunoaşterea. (13) Iar Platon, care
este cel mai minunat dintre toţi scriitorii, spune că invidia este alungată departe de ţinuturile
divine, însă înţelepciunea, lucrul cel mai divin şi mai generos dintre toate, nu-şi închide
niciodată şcoala, ci ea este deschisă permanent pentru a-i primi pe toţi aceia care însetează
după ideile sănătoase; şi revarsă asupra lor şuvoiul nesecat de învăţătură pură şi înţelepciune,
convingându-i să se lase îmbătaţi de lucrurile serioase. (14) Iar discipolii ei, ca nişte oameni
care au fost iniţiaţi în misterele sfinte şi sacre, atunci când în cele din urmă se vor umple de
cunoaşterea care le-a fost dată, se vor mustra amarnic pentru neglijenţa lor de odinioară, când
nu şi-au gospodărit timpul aşa cum se cuvine, ci au dus o existenţă care cu greu ar putea fi
numită viaţă, pentru că erau lipsiţi complet de înţelepciune. (15) Prin urmare, oamenii
vrednici sunt aceia care oriunde şi oricând au decis să-şi jertfescă întreaga vigoare a tinereţii,
ca un fel de prime roade, cu scopul de a se dedica învăţăturii, deoarece este bine ca omul să
înveţe atât la tinereţe, cât şi la bătrâneţe; căci aşa cum se spune că vasele goale păstrează
mirosul acelor lichide care au fost turnate în ele {1}{a se compara cu Moore: „Poţi sparge şi
distruge vasul dacă vrei/Dar tot va mirosi a trandafiri”}, tot aşa şi sufletele celor tineri se vor
îmbiba de natura persistentă a acelor prime idei care au fost oferite minţii lor şi care nu pot fi
spălate de şuvoiul ideilor care le asaltează mintea ulterior, căci aceste idei iniţiale vor continua
să persiste.
III. Însă am vorbit suficient despre aceste chestiuni. (16) Iar acum va trebui să
analizăm cu precizie acel lucru pe care l-am luat ca subiect al cercetării noastre, ca nu cumva
să ne lăsăm înşelaţi de neclaritatea cuvintelor şi expresiilor; ci să înţelegem cu exactitate
despre ce vorbim, pentru a ajunge astfel la un final fericit. (17) Robia, prin urmare, este de
două feluri: robia sufletului şi robia trupului. Ei bine, stăpânii trupului nostru sunt oamenii;
dar sufletul este dominat de răutate şi pasiuni. Şi acelaşi lucru îl putem spune şi despre
libertate. Căci un tip de libertate ne face trupul neînfricat în faţa pericolelor care pot veni
asupra lui din cauza unor oameni mai puternici din punct de vedere fizic; pe când celălalt tip
duce la pacea minţii, întrucât autoritatea pasiunilor este ţinută în frâu. (18) Aşadar, primul tip
cu greu poate să ridice probleme pentru cineva; căci soarta omului are nenumărate întorsături,
de aceea se întâmplă adesea ca unii oameni extrem de virtuoşi să aibă parte de nenorociri
neaşteptate, căci îşi pierd libertatea pe care au dobândit-o prin naştere. Însă investigaţia
noastră îi are în vedere pe aceia care nu au cedat în faţa dorinţelor, a temerilor, a plăcerilor sau
a durerilor, şi care nu au putut fi subjugaţi de către acestea, fapt pentru care ei nu se aseamănă
cu cei care au ieşit din închisoare şi s-au eliberat de lanţurile cu care au fost legaţi. (19) Prin
urmare, lăsând deoparte acele tipuri de libertate care nu sunt altceva decât un moft, precum şi
toate acele denumiri care nu au legătură cu natura, ci care îşi datorează existenţa doar unor
convenţii, aşa cum sunt expresiile „robi născuţi în casă”, „robi cumpăraţi cu bani” şi „robi de
război”, haideţi să ne ocupăm acum de caracterul omului complet liber, singurul care este
independent, chiar dacă zece mii de oameni se consideră a fi stăpânii lui; pentru că el va cita

781
acel vers din Sofocle, ce nu contrazice deloc doctrinele pitagoreice, şi anume „Niciun muritor
nu e stăpânul meu, ci numai Dumnezeu” {2}{nu se cunoaşte din ce operă provine această
replică; ea face parte din lucrarea lui Bunck, intitulată Incerta Fragments (n.t. Fragmente
Incerte), Nr. 89}. (20) Căci, într-adevăr, doar acel om este liber care e condus de Dumnezeu;
şi este cert, în opinia mea, că un astfel de om este stăpânul tuturor celorlalţi, pentru că lui i s-
au încredinţat toate treburile pământeşti, întrucât acesta este, ca să spunem aşa, un fel de
vicerege al unui rege măreţ, un locţiitor muritor al unui stăpân nemuritor. Însă această
afirmaţie referitoare la autoritatea reală a omului înţelept poate fi amânată pentru un moment
mai potrivit. Pentru că în clipa de faţă trebuie să analizăm în detaliu problema libertăţii sale
desăvârşite. (21) Căci dacă cineva ar pătrunde mai adânc în această chestiune şi ar cerceta-o
îndeaproape, ar vedea cu claritate că nu există lucruri mai apropiate unul de altul decât
independenţa de acţiune şi libertatea. Pentru că în faţa libertăţii omului rău stau o mulţime de
obstacole, aşa cum sunt lăcomia pentru bani, dorinţa de glorie, iubirea plăcerilor, şi aşa mai
departe. Însă omul virtuos nu este împiedicat de absolut nimic, deoarece el se ridică la luptă şi
rezistă şi învinge şi calcă în picioare iubirea, şi teama, şi laşitatea, şi durerea, şi toate lucrurile
de genul acesta, ca şi cum acestea ar fi nişte duşmani pe care i-a învins la jocurile olimpice.
(22) Căci admirând şi dorindu-şi libertatea, datorită căreia va moşteni independenţa şi
spontaneitatea în acţiune, acest om a învăţat că trebuie să nesocotească toate acele porunci pe
care le primeşte de la stăpânii nelegiuiţi ai sufletului; acesta este motivul pentru care unii
oameni îl slăvesc pe poetul care a compus acest vers iambic, „Cel ce nu se teme să moară nu
poate fi rob” {3}{acest vers face parte dintr-o tragedie necunoscută a lui Euripide. Fragmenta
Incerta, 348}, considerând că acesta are o idee exactă despre consecinţele unui asemenea
curaj; căci el a înţeles că nimic nu poate înrobi mintea aşa cum o face teama de moarte, ce
provine dintr-o dorinţă nemăsurată de a trăi.
IV. (23) Însă trebuie să reflectăm asupra faptului că nu doar cel ce nu se teme de
moarte nu poate fi făcut rob, ci acelaşi privilegiu îl au şi aceia cărora nu le pasă de sărăcie, de
lipsa gloriei, de durere şi de toate celelalte lucruri pe care majoritatea oamenilor le consideră a
fi rele, întrucât ei judecă rău aceste situaţii, întrucât îl socotesc pe om rob doar din perspectiva
lucrurilor de care acesta are nevoie şi a îndatoririlor pe care le are, în loc să privească mai
degrabă la spiritul său liber şi neîmblânzit; (24) căci cel care dintr-un spirit josnic şi înrobit se
lasă pradă faptelor josnice şi înrobitoare, în pofida faptului că este înzestrat cu raţiune, este cu
adevărat rob; însă acela care se adaptează la împrejurările prezente şi care se opune în mod
deliberat întorsăturilor soartei, fără a considera vreun lucru omenesc ca fiind extraordinar, ci
dându-şi seama printr-un efort serios de gândire că toate lucrurile divine sunt minunate
datorită ordinii lor eterne şi a stării lor de fericire; şi că toate lucrurile muritoare sunt aruncate
încoace şi încolo într-o furtună veşnică şi într-o variaţie de situaţii, astfel încât să fie supuse
unor mari schimbări şi vicisitudini; şi care din acest motiv rabdă tot ceea ce i se întâmplă cu
un curaj nobil, ei bine, un astfel de om este atât un înţelept, cât şi un om liber. De aceea, el nu
se va supune niciodată celui care-i porunceşte, nici chiar dacă acesta îl ameninţă, îl insultă, îl
torturează sau îi provoacă alte suferinţe mai groaznice; ci un astfel de om va avea un spirit
galant, iar ca răspuns la astfel de ameninţări va răspunde cu voce tare:

„Da, arde-mi carnea şi satură-ţi ura,

Bea sângele meu cald şi plin de viaţă
Căci chiar dacă stelele vor cădea sub pământ
Iar pământul se va ridica la cer
De pe buzele mele tu nu vei smulge
Niciun cuvânt linguşitor”
{4}{acesta este un fragment din opera Syleus, Fr. 2, de Euripide}

782
 V. (26) Mai demult, la jocurile olimpice, am văzut printre concurenţii la proba de
pankration (n.t. un amestec de box şi lupte) un om care dădea tot felul de lovituri cu mâinile şi
picioarele, cu o precizie extrem de mare, nelăsând deoparte nimic din ceea ce i-ar fi putut
aduce victoria; însă după ceva vreme a obosit şi a început să deznădăjduiască, până când în
cele din urmă a ieşit din arenă fără cununa de învingător; pe când celălalt, care a încasat toate
acele lovituri, având carnea tare şi fiind robust şi rezistent, plin de un spirit de adevărat sportiv
şi bucurându-se de o mare vigoare trupească, care îl făceau ca de fier sau de piatră, nu a cedat
în faţa loviturilor celuilalt, ci prin rezistenţa şi spiritul său hotărât a reuşit în cele din urmă să
îşi învingă adversarul şi să obţină victoria. (27) Prin urmare, eu cred că omul virtuos se
aseamănă foarte mult cu acest sportiv. Întrucât după ce şi-a întărit sufletul cu ajutorul puterii
raţiunii, el îl va sili pe omul care-l atacă cu violenţă să obosească şi să se dea bătut înainte ca
acesta să îl determine să facă ceva contrar opiniilor sale. Dar poate că un astfel de lucru le
pare incredibil acelora care nu ştiu din proprie experienţă că virtutea are natura pe care am
menţionat-o, căci astfel de oameni se aseamănă cu aceia care nu au văzut niciodată o
competiţie de pankration; însă acesta este adevărul gol-goluţ. (28) Iată motivul pentru care
Antishtenes a spus că „omul virtuos a fost o povară greu de îndurat”. Căci nebunia este un
lucru uşor, ce este aruncat în toate direcţiile, însă înţelepciunea, dimpotrivă, este un lucru
temeinic şi neclintit, căci greutatea ei este însemnată. (29) În consecinţă, legiuitorul evreilor
ne spune că mâinile omului înţelept sunt grele {5}{Exodul 17:12}, sugerând prin această
expresie figurată gravitatea acţiunilor sale, care sunt susţinute nu superficial, ci într-o manieră
fermă, de mintea sa neşovăitoare. (30) Prin urmare, el nu este constrâns de nimic, căci
dispreţuieşte atât durerea, cât şi moartea; în acelaşi timp, prin legea naturii, el îi are ca slujitori
pe toţi oamenii nesăbuiţi. Căci aşa cum păstorii de capre şi cei care pasc cirezile de vite şi
turmele de oi reuşesc să aibă grijă de vacile şi de oile lor, însă nu fac faţă unui grup de tauri,
tot aşa şi majoritatea oamenilor, fiind ca o turmă de vite, au nevoie de o călăuză sau de un
guvernator. Iar guvernatorii cei mai potriviţi sunt oamenii virtuoşi, care au rolul de păstori ai
norodului; (31) pentru că Homer obişnuişte să îi numească pe regi păstorii poporului lor
{6}{a se vedea Iliada 10:3}. Însă natura a atribuit această denumire cu precădere celor buni,
întrucât regii sunt mai de grabă oi, nu păstori; asta pentru că sunt subjugaţi de vinul tare, de
frumuseţe, de mâncărurile rafinate, de zaharicale şi de meşteşugul bucătarilor şi cofetarilor, ca
să nu mai vorbim de setea de aur şi argint, precum şi de alte lucruri valoroase. Însă oamenii
din cealaltă categorie nu sunt amăgiţi sau induşi în eroare de nimic, ci mai degrabă au tendinţa
de a-i mustra pe aceia pe care-i văd prinşi în capcanele plăcerilor.
VI. (32) Iar afirmaţia potrivit căreia a fi în slujba altora nu constituie o formă de robie
este dovedită limpede de ceea ce se întâmplă în vremuri de război; căci putem vedea că
oamenii angajaţi în expediţii militare acţionează pe cont propriu, şi nu numai că sunt
îmbrăcaţi din cap până în picioare în armură, ci în plus aceştia cară, ca nişte animale de
povară, toate lucrurile care le sunt necesare, căci au nevoie de apă, de combustibil şi de furaje
pentru vite. (33) Şi ce să mai spun despre eforturile pe care le fac împotriva vrăjmaşilor cu
ocazia acestor expediţii militare; mă refer la munca pe care o depun pentru a săpa şanţuri,
pentru a ridica ziduri şi pentru a construi corăbii, precum şi la toate celelalte lucrări pe care le
fac cu mâinile şi cu trupurile lor, folosindu-se de toată iscusinţa şi meşteşugul lor. (34) În
plus, mai există şi un alt tip de război, care se poartă pe timp de pace şi care nu este total
diferit de cel purtat cu armele în mâini; iar acest război este stârnit de lipsa faimei, de sărăcie,
de lipsa acută a celor mai elementare lucruri, căci acestea îi constrâng pe oameni să facă
lucrurile cele mai înrobitoare, adică să sape şi să cultive pământul, să lucreze din greu în
serviciul meşteşugarilor şi să slujească fără ezitare pentru a-şi procura cele necesare vieţii; şi
adesea cară poveri până în mijlocul pieţii, în văzul celor ce sunt de vârsta lor, alături de care
au crescut, cu care au fost colegi de şcoală şi cu care sunt tovarăşi de viaţă. (35) Şi mai există
şi alţii care sunt robi din naştere, dar care prin bunăvoinţa soartei au fost însărcinaţi cu acele

783
îndatoriri care se atribuie oamenilor liberi; căci au devenit administratori ai caselor, moşiilor
şi averilor, iar uneori au fost numiţi stăpâni peste tovarăşii lor robi. Şi mulţi le-au încredinţat
şi paza soţiilor şi a copiilor orfani ai stăpânilor lor, fiind preferaţi chiar şi pentru acele sarcini
care revin în mod obişnuit prieteneilor şi rudelor, căci cu toate că sunt robi, aceştia
împrumută, cumpără, colectează veniturile, fiind la rândul lor ajutaţi de alţi slujitori. Ceea ce
este minunat este faptul că, dimpotrivă, unii oameni de viţă nobilă, printr-o întorsătură
nefericită a soartei, sunt siliţi să facă lucruri care cad în sarcina robilor, (36) aşa că fiind
nevoiţi să se supună altora, ei îşi pierd propria libertate. În plus, într-o oarecare măsură, copiii
sunt constrânşi să se supună poruncilor date de taţii şi mamele lor; la fel cum şi discipolii
trebuie să se supună învăţătorilor lor; căci nimeni nu este rob de bunăvoie. Însă părinţii nu se
vor purta niciodată cu copii lor într-o manieră atât de nefirească încât să-şi silească propriile
odrasle să se ocupe de acele treburi din gospodărie care sunt un simbol al robiei. (37) Iar dacă
cineva se uită ca la nişte robi la acele persoane care au fost cumpărate sau vândute de
traficanţii de oameni, acela va fi departe de adevăr; căci actul vânzării nu-l face pe cel ce
cumpără să devină stăpân, după cum nici cel vândut nu devine rob, pentru că la un moment
dat taţii au plătit preţul pentru fiii lor, iar fiii au plătit răscumpărarea pentru taţii lor, atunci
când aceştia au fost luaţi prizonieri în război, în pofida faptului că legile naturii, care sunt mai
statornice decât cele ale oamenilor, îi consideră a fi oameni liberi. (38) Şi altădată unii
oameni, excesiv de încrezători în ei înşişi, au denaturat atât de mult lucrurile, încât au devenit
stăpâni în loc de robi, cu toate că au fost cumpăraţi. În orice caz, am văzut adesea unii tineri
de o mare frumuseţe şi iscusiţi la vorbă punând stăpânire pe aceia care i-au cumpărat, din
două motive, frumuseţea lor extraordinară şi eleganţa discursului lor; căci acestea sunt nişte
maşini de război capabile să învingă orice suflet care caută stabilitate şi temeinicie, fiind
mijloacele cele mai puternice care au fost inventate vreodată pentru înfrângerea cetăţilor. (39)
Şi putem dovedi acest lucru cu multă uşurinţă; întrucât vedem că aceia care au devenit
stăpânii acestor oameni se află de fapt în slujba lor, şi îi imploră, şi îi roagă fierbinte, şi le
cerşesc favorurile, ca şi cum ar vorbi cu soarta ori cu vreun duh al binelui; iar dacă sunt
neglijaţi de aceştia, atunci se necăjesc, însă dacă au parte fie şi de o privire blândă şi
binevoitoare din partea lor, atunci dansează de bucurie. (40) Asta dacă nu cumva cineva ar
putea să spună că cel care a cumpărat un leu a devenit stăpânul acestuia, atâta vreme cât dacă
leul îi aruncă o privire ameninţătoare acesta va învăţa pe pielea lui ce fel de stăpân şi de tiran
sălbatic şi feroce a cumpărat. Aşadar, ce putem să spunem? N-ar trebui să socotim că omul
înţelept este mai greu de înrobit decât un leu? Căci în sufletul său liber şi invincibil el are mai
mult curaj decât orice creatură alcătuită dintr-un trup care prin natura sa este în robie,
indiferent cât de mare este puterea cu care acesta se opune stăpânilor săi.
VII. (41) Şi oricine poate învăţa adevărata libertate de care se bucură omul virtuos.
„Nici un rob nu poate fi vreodată fericit” {7}{unele ediţii consideră această propoziţie ca fiind
un citat, însă Mangey nu o pune între ghilimele. Dacă este vorba de un citat, nu se cunoaşte de
unde provine}. Căci ce nefericire mai mare ar putea exista decât aceea de a nu avea nicio
putere asupra lucrurilor, şi cu atât mai puţin asupra sinelui propriu? Însă omul este fericit
atunci când poartă în el însuşi temelia virtuţii şi excelenţei, căci în aceasta constă puterea
supremă pe care o are asupra tuturor lucrurilor [...]{8}{aici apare o lacună considerabilă}, aşa
că este inevitabil şi dincolo de orice îndoială că omul virtuos este liber. (42) Pe lângă toate
acestea, cine poate nega faptul că prietenii lui Dumnezeu sunt liberi? Dar unii atribuie
apropiaţilor regilor nu doar libertatea, ci uneori şi un grad mare de autoritate, căci deşi aceştia
sunt administratori, ei joacă rolul de stăpâni subordonaţi; însă a vorbi de robie în legătură cu
zeii din ceruri este ceva aberant, căci şi acei oameni care îi arată iubire lui Dumnezeu sunt la
rândul lor iubiţi de către El, pentru că Dumnezeu îi răsplăteşte cu aceeaşi bunăvoinţă pe care o
manifestă şi ei, aşa că aceştia sunt cu adevărat, după cum spun poeţii, nişte prinţi ai
universului şi nişte regi ai regilor. (43) Însă legiuitorul evreilor îndrăzneşte să facă o afirmaţie

784
şi mai curajoasă decât aceasta, întrucât el a fost, după cum se spune, un discipol şi un
practicant al înţelepciunii pure; aşa că el ne învaţă că omul posedat total de iubire pentru
Dumnezeu şi care îi slujeşte doar Dumnezeului cel viu, de fapt nu mai este om, ci Dumnezeu,
însă un Dumnezeu al oamenilor, nu al diferitelor părţi ale naturii, pentru a-i lăsa Tatălui
universului acele două atribute, de Rege şi Dumnezeu. (44) Prin urmare, ar fi oare corect să
credem că un om învestit cu astfel de privilegii poate fi rob, când de fapt el este singurul care
este liber? Căci chiar dacă acesta nu este vrednic să fie considerat Dumnezeu, el este de-a
dreptul fericit, întrucât îl are pe Dumnezeu ca prieten; pentru că Dumnezeu nu este un luptător
slab, şi nici nu îşi neglijează obligaţiile faţă de aceia pe care îi consideră prietenii săi. (45) În
plus, şi în cazul cetăţilor, acelea care sunt guvernate de o oligarhie sau de tirani trebuie să
îndure robia, pentru că au ca stăpâni severi şi cruzi pe acei tirani care le-au supus şi care le-au
luat în stăpânire; în schimb, acelea care se află sub protecţia grijulie a legilor şi a stăpânilor
buni sunt libere şi fericite. La fel se întâmplă şi în cazul oamenilor; cei stăpâniţi de mânie, de
pofte sau de alte pasiuni, ori de lucruri perfide, sunt robi în toate privinţele; pe când aceia care
trăiesc în conformitate cu legea sunt liberi. (46) Însă legea infailibilă este dreapta raţiune; nu o
reglementare instituită de un muritor sau altul, o lege stricăcioasă şi pieritoare, o lege lipsită
de viaţă scrisă pe un pergament lipsit de viaţă sau gravată pe coloane lipsite de viaţă; ci este
vorba de o lege nepieritoare, imprimată de natura nemuritoare în mintea nemuritoare. (47) Din
acest motiv, oricine s-ar putea minuna în mod firesc de vederea înceţoşată a celor ce nu văd
caracteristicile distincte ale lucrurilor, care sunt atât de clare, întrucât aceştia spun că pentru
popoarele puternice ale atenienilor şi lacedemonienilor legile lui Solon şi Lycurg sunt
suficiente pentru a asigura libertatea oamenilor; asta cu condiţia ca ele să asigure suvernitatea
şi dominaţia, ca oamenii care trăiesc în acele cetăţi să li se supună cu respect, chiar dacă
aceştia afirmă că dreapta raţiune, care este izvorul din care se ivesc celelalte legi, nu este
suficientă ca să permită oamenilor înţelepţi să aibă parte de libertate, cu toate că aceştia i se
supun în toate privinţele, atât când vine vorba de porunci, cât şi de interdicţii. (48) În plus faţă
de ceea ce s-a spus deja, există o dovadă de netăgăduit în privinţa libertăţii, şi anume faptul că
oamenii virtuoşi vorbesc unul cu altul de pe picior de egalitate; motiv pentru care aceştia spun
că versurile următoare sunt inspirate de spiritul autentic al adevăratei înţelepciuni: „Că robii
nu sunt liberi nici chiar atunci când vorbesc”. Şi tot aşa, „Eşti doar un rob, nu cuteza să
vorbeşti”. (49) Prin urmare, aşa cum ştiinţa muzicii dă tuturor acelora care au studiat-o dreptul
egal de a vorbi despre chestiunile legate de arta lor; şi aşa cum omul care a studiat gramatica
şi geometria are dreptul să vorbească cu gramaticienii şi matematicienii, tot aşa şi legea vieţii
acordă acelaşi privilegiu celor ce cunosc felul în care ar trebui să trăiască oamenii. (50) Însă
oamenii virtuoşi sunt iscusiţi în problemele vieţii, întrucât aceştia cunosc şi lucrurile care
aparţin naturii universale; iar unii dintre ei sunt liberi; şi aşa sunt şi aceia care au libertatea de
a le vorbi de pe picior de egalitate; aşadar, niciun om virtuos nu este rob, ci toţi oamenii
virtuoşi sunt liberi.
VIII. (51) Şi dacă luăm ca punct de plecare acelaşi principiu, se va vedea în mod
desluşit că omul nesăbuit este rob; căci aşa cum legile muzicii nu dau celor ce sunt ignoranţi
în privinţa ei dreptul de a vorbi de pe picior de egalitate cu cei versaţi în această artă; tot aşa şi
legile referitoare la gramatică refuză celor ignoranţi în privinţa ei dreptul de a vorbi de la egal
la egal cu cei care o cunosc foarte bine; şi, pe scurt, legea oricărei arte interzice celor ignoranţi
dreptul de a vorbi în faţa celor competenţi; de asemenea, legea care stabileşte principiile
cuvenite ale vieţii nu dă celor ce sunt străini de aceste principii adevărate dreptul de a vorbi
despre astfel de lucruri în preajma celor care le-au studiat şi au ajuns să le cunoască. (52) Însă
legea permite tuturor oamenilor liberi să vorbească de pe picior de egalitate pe marginea
oricărui subiect; iar unii oameni virtuoşi sunt liberi; însă proştii sunt total ignoranţi în privinţa
adevăratelor principii ale vieţii, pe când cei înţelepţi le cunosc foarte bine; prin urmare,
oamenii răi şi nesăbuiţi nu vor fi liberi niciodată, ci vor rămâne doar nişte robi. (53) Iar Zeno,

785
ca şi mulţi alţii, aflându-se sub influenţa virtuţii, s-a aventurat cu curaj să afirme că cei răi nu
au dreptul să vorbească de la egal la egal cu oamenii virtuoşi; căci el spune, „Nu va suferi cel
rău dacă-l va contrazice pe omul virtuos?”. Prin urmare, omul rău nu are dreptul să vorbească
deschis unui om virtuos. (54) Ştiu că mulţi oameni vor dezaproba această afirmaţie ca fiind
dicatată mai degrabă de îngâmfare decât de o înţelepciune reală. Însă dacă după ce vor râde şi
îşi vor bate joc de ea vor binevoi să cerceteze chestiunea şi să analizeze temeinic ceea ce am
spus cu adevărat, atunci, recunoscând şi admirând adevărul celor spuse, vor înţelege că nimic
nu îl face pe om să sufere mai mult decât faptul că nesocoteşte vorbele omului înţelept. (55)
Căci pierderea banilor, stigmatul dezonoarei, izgonirea, insultele şi bătaia, precum şi toate
celelalte lucruri de felul acesta, îl vatămă pe om într-o mică măsură, sau poate chiar deloc, în
comparaţie cu răutatea şi cu păcatele care derivă din răutate. Se întâmplă însă că majoritatea
oamenilor nu pot percepe rănile sufleteşti din cauza raţiunii lor mutilate, aşa că ei suferă doar
din pricina nenorocirilor ce vin din exterior, întrucât sunt total lipsiţi de facultatea de a judeca
corect, care este singura prin care pot înţelege rănile suferite de intelect. (56) Însă dacă ar
putea să privească şi să vadă cu claritate, atunci, văzând amăgirile ce se nasc din nesăbuinţă,
nedumeririle izvorâte din lăcomie, nebunia provocată de lipsa de cumpătare, precum şi toate
încălcările legii ce sunt cauzate de nedreptate, aceştia vor simţi o durere nesfârşită, provenită
din rănile suferite de partea lor cea mai bună, astfel încât nu vor putea primi alinare, întrucât
răul este mult prea mare. (57) Iar maxima lui Zeno pare să se inspire, ca să spunem aşa, din
izvorul legilor evreilor {9}{Geneza 28:1}, căci istoria a consemnat că atunci când au existat
doi fraţi, unul cumpătat şi altul lipsit de cumpătare, tatăl lor, având milă de cel lipsit de
cumpătare, care nu mergea pe cărarea virtuţii, se roagă ca acesta să îl slujească pe fratele său,
înţelegând că această slujire care pare în general a fi răul cel mai mare dintre toate, reprezintă
de fapt pentru omul nesăbuit binele cel mai desăvârşit, pentru ca în felul acesta să fie lipsit de
libertate în privinţa faptelor sale, ca să aibă o conduită impecabilă, pentru ca prin grija celui
care a fost desemnat stăpânul său să îşi poată îmbunătăţi caracterul.
IX. (58) Aşadar, după părerea mea, ceea ce am spus pentru a stabili adevărul în
privinţa acestei chestiuni este suficient. Însă pentru că vindecătorii obişnuiesc să vindece
felurite boli cu leacuri de tot felul, este necesar să aducem o serie de dovezi la subiect, pentru
a demonstra acele propoziţii care par paradoxale din cauza caracterului lor neobişnuit. Căci
unii oameni, chiar dacă sunt condamnaţi pe baza unor dovezi de netăgăduit, cu greu pot fi
făcuţi să îşi vadă greşeala. (59) Prin urmare, afirmaţia că omul înţelept face toate lucrurile
bine nu este lipsită de temei; iar cel care face bine toate lucrurile face totul aşa cum se cuvine;
iar cel care face totul aşa cum se cuvine nici nu greşeşte, nici nu este de condamnat, căci face
totul fără greşeală şi într-o manieră benefică; aşa încât va avea permisiunea să facă orice şi să
trăiască după cum îi place. Iar cel care are această libertate este un om liber. Şi omul virtuos
face orice lucru cu înţelepciune; de aceea, doar el este liber. (60) Şi într-adevăr, omul pe care
nu-l poţi constrânge să facă ceva sau pe care nu-l poţi împiedica să facă ceva, nu are cum să
fie rob; şi nimeni nu îl poate sili sau împiedica pe omul virtuos. Prin urmare, omul virtuos nu
poate fi rob; şi este limpede că acesta nu poate fi nici silit, nici împiedicat; pentru că doar cel
ce doreşte să obţină ceva poate fi constrâns. Dar singurul care doreşte acele lucruri provenite
din virtute este omul înţelept, de aceea este imposibil ca el să fie dezamăgit. De asemenea,
dacă este constrâns, este limpede că acesta va face ceva împotriva voinţei sale; însă atunci
când omul făptuieşte, faptele sale sunt fie bune, pentru că izvorăsc din virtute, fie rele, pentru
că îşi trag seva din răutate, fie neutre sau indiferente. (61) Ei bine, faptele pe care fiinţa umană
le face din virtute nu sunt forţate, ci au un caracter voluntar, căci tot ce face un astfel de om
este rezultatul alegerii sale conştiente; însă faptele care provin din răutate trebuie evitate, de
aceea el nu le face nici măcar în somn; dar atunci când este vorba de fapte indiferente, faţă de
care mintea sa se află în echilibru, asemenea talerelor unei balanţe, el nici nu se ataşează de
ele, datorită puterii lor atractive, dar pe de altă parte nici nu le priveşte cu aversiune,

786
considerându-le respingătoare; din toate acestea rezultă limpede că omul virtuos nu face nimic
împotriva voinţei sale, nici măcar dacă este obligat; însă cel care este rob este silit să facă
anumite lucruri; dar omul virtuos este liber.
X. (62) Însă unii oameni, care au acordat o atenţie mică preocupărilor literare, nu
înţeleg argumentele noastre doveditoare, bazate pe principiile generale ale acţiunii, şi de aceea
obişnuiesc să ne întrebe, „Cine sunt aceşti oameni, care au existat odinioară sau care trăiesc în
prezent, pe care tu ni-i înfăţişezi în felul acesta?”. Ei bine, acestora trebuie să le răspundem că
în trecut au existat unii oameni care i-au depăşit în virtute pe toţi contemporanii lor, întrucât l-
au luat drept călăuză doar pe Dumnezeu şi au trăit în strictă concodanţă cu legea, adică cu
dreapta raţiune a naturii; şi nu numai că aceştia erau liberi, dar reuşeau să insufle un spirit de
libertate tuturor acelora care veneau în prejma lor. La fel şi acum, în timpurile noastre, există
unii care sunt, ca să spunem aşa, nişte imagini ale lor, căci aceştia poartă în ei amprenta
virtuţii acelor oameni înţelepţi ca şi cum ar fi modelul lor arhetipal; (63) dar dacă acele suflete
aflate în contradicţie cu aceşti oameni virtuoşi sunt lipsite de orice libertate, întrucât au fost
seduse şi înrobite de nebunie şi de alte vicii, asta nu înseamnă că întrega omenire este la fel.
Însă nu este de mirare că nu vedem grupuri mari de astfel de oameni mergând, ca să spunem
aşa, în formaţiuni compacte. În primul rând, pentru că frumuseţea deosebită este o raritate; în
al doilea rând, deoarece oamenii ce se îndepărtează de gloata celor nechibzuiţi au timp din
belşug pentru a contempla lucrurile din natură, străduindu-se atât cât le stă în putinţă să
îmbunătăţească viaţa în general (întrucât virtutea este extrem de benefică pentru întreaga
comunitate); însă atunci când nu-şi pot atinge scopul, din pricina nenumăratelor absurdităţi
care îi ameninţă neîncetat în diferite cetăţi şi care primesc energie din partea feluritelor
pasiuni şi vicii ale sufletului, aceştia se retrag în solitudine, pentru a nu fi târâţi de violenţa şi
impetuozitatea acestor absurdităţi, care se aseamănă cu un torent de iarnă. (64) Iar dacă noi
am simţi într-adevăr dorinţa de a progresa, atunci ar trebui să depistăm cu grijă ascunzătorile
acestor oameni şi să ne aşezăm în faţa lor ca nişte rugători, implorându-i să iasă afară şi să dea
acestei vieţi sălbatice o tinctură de civilizaţie, vestind nu robia interioară şi relele nenumărate,
ci pacea şi belşugul de lucruri bune care vor curge necontenit. (65) Însă aşa cum stau
lucrurile, noi căutăm în toate cotloanele doar de dragul banilor şi în acest scop deschidem
filoanele stâncoase ale pământului; şi teritorii întinse aflate în câmp deschis sunt transformate
în mine, şi la fel se întâmplă şi în ţinuturile montane, căci noi căutăm aur şi argint, aramă, fier
şi tot felul de alte lucruri. (66) Însă îngâmfarea, a cărei zeitate este mândria, a coborât până în
adâncurile mării pentru a vedea dacă se află ascunse acolo lucruri frumoase, capabile să
devină obiecte ale simţurilor externe; şi găsind multe feluri de pietre preţioase, unele
încastrate în roci, iar altele zăcând ascunse în cochiliile scoicilor, care sunt şi mai valoroase, a
manifestat o mare dorinţă pentru a amăgi privirea; (67) şi tot aşa, de dragul înţelepciunii,
cumpătării, curajului sau dreptăţii, oamenii călătoresc chiar şi în acele locuri de pe pământ
care sunt inaccesibile prin natura lor, precum şi pe mările unde navigaţia este periculoasă în
toate anotimpurile. (68) Şi totuşi, ce nevoie avem de călătorii lungi pe pământ sau pe mare
atâta vreme cât Creatorul nu i-a pus rădăcinile la mare distanţă, ci foarte aproape? Căci
înţeleptul legiuitor al evreilor spune, „Ele sunt în gura ta, în inima ta şi în mâinile tale”
{10}{Deuteronomul 30:14}, referindu-se prin aceste expresii figurate la cuvintele, gândurile
şi faptele oamenilor; căci toate acestea trebuie cultivate cu grijă. (69) Prin urmare, aceşti
oameni care preferă lenea în locul hărniciei nu numai că au împiedicat lăstarii virtuţii să iasă
la lumină, ci chiar au făcut ca rădăcinile să se usuce şi să putrezească; însă aceia care
consideră că lenea este vătămătoare şi care sunt dispuşi să muncească, cultivă virtutea aşa
cum agricultorul cultivă toate soiurile de plante bune, adică cu o grijă nemăsurată, şi de aceea
o ridică la înălţimea cerului, făcând-o să dea ramuri înflorite şi nepieritoare, de care atârnă
fructul fericirii veşnice, sau mai degrabă, după cum spun unii, fericirea nu atârnă de ele,
pentru că ele însele reprezintă fericirea căreia Moise obişnuia să îi dea un nume compus, şi

787
anume όλοκαρπώματα (toate fructele). (70) Căci referitor la acele lucruri care cresc din
pământ se poate spune că nici roadele nu sunt totuna cu copacii, dar nici copacii cu roadele.
Însă toate acele lucruri care cresc din suflet au nişte ramuri care se preschimbă în fructe; de
exemplu, în înţelepciune, în dreptate, în curaj şi în cumpătare.
XI. (71) Aşadar, bucurându-ne de un sprijin atât de mare pentru a ajunge la virtute, n-
ar trebui să roşim atunci când afirmăm că omenirea este prin natura ei lipsită de orice
înţelepciune, când am putea, dacă dorim, să îi aţâţăm flacăra, aşa cum scânteia aprinde
lemnele? Însă noi ezităm foarte mult şi ne moleşim ori de câte ori suntem în căutarea acelor
lucruri către care ar trebui să ne grăbim din tot sufletul, căci acestea ne sunt apropiate, fiind
strâns înrudite cu noi; dar indolenţa şi ezitarea noastră vor distruge seminţele virtuţii, căci noi
tânjim după acele lucruri pe care ar trebui să le neglijăm. (72) Aşa se face că întregul pământ
şi mările sale sunt pline de oameni bogaţi şi foarte renumiţi, care se lasă în voia tuturor
plăcerilor; însă numărul celor ce sunt chibzuiţi, drepţi şi virtuoşi este extrem de mic; însă
chiar dacă aceştia din urmă sunt într-un număr atât de mic nu înseamnă că ei lipsesc în
totalitate. (73) Iar Grecia şi ţinuturile barbarilor stau mărturie pentru acest lucru; căci în
Grecia au trăit aceia care sunt numiţi pe drept cuvânt „cei şapte înţelepţi”, cu toate că înaintea
lor au existat şi alţii, şi după toate probabilităţile au mai fost şi alţii după ei. Însă amintirea lor,
cu toate că au trăit în vremuri străvechi, nu s-a şters pe măsura trecerii timpului, pe când cei
care au trăit mai aproape de zilele noastre au fost uitaţi, căci numele lor au fost neglijate de
contemporani. (74) Iar în ţinuturile barbarilor, în care aceeaşi oameni deţin autoritatea în
vorbă şi în faptă, sunt slăviţi mulţi dintre aceia care au fost cinstiţi şi virtuoşi. Astfel, poporul
persan îi are pe Magi, acei oameni care cercetând lucrările naturii cu scopul de a se familiariza
cu adevărul au devenit ei înşişi iniţiaţi, după care i-au iniţiat şi pe alţii în virtuţile divine prin
intermediul unor explicaţii extrem de clare. De asemenea, printre indieni există nişte oameni
numiţi gimnosofişti, care, pe lângă filozofia naturală, şi-au bătut capul să studieze şi ştiinţa
moralităţii, făcând în felul acesta din existenţa lor un fel de lecţie de virtute.
XII. (75) Nici Palestina şi Siria nu sunt lipsite de modele de înţelepciune şi virtute,
căci în aceste ţări există multe comunităţi de oameni care aparţin numerosului popor evreu.
Unii dintre aceştia sunt numiţi esenieni, care după părerea mea sunt mai mult de patru mii de
suflete; numele lor derivă de la pietate, deşi în dialectele greceşti nu există o formă exactă,
fiind numiţi όσιότητος (sfinţenie), pentru că ei se află în slujba lui Dumnezeu şi nu jertfesc
animale, ci mai degrabă studiază felul în care îşi pot menţine mintea într-o stare de sfinţenie şi
puritate. (76) Mai întâi de toate, aceşti oameni trăiesc în sate, evitând cetăţile din cauza
nelegiuirii oamenilor care locuiesc în ele, ştiind foarte bine că bolile morale provin din
asocierea cu oamenii păcătoşi, la fel cum o boală reală poate fi luată din atmosfera viciată, şi
astfel răul se poate întipări în sufletele lor. Unii din aceşti oameni cultivă pământul, iar alţii se
ocupă cu meşteşugurile paşnice, aşa încât profită şi unii şi alţii, dar şi aceia care intră în
contact cu ei; în plus, nu adună nici aur, nici argint, şi nici nu dobândesc moşii întinse din
dorinţa de a obţine profituri, ci se mulţumesc să îşi asigure necesităţile de bază ale vieţii; (77)
căci cu toate că sunt aproape singurii oameni care sunt săraci şi nevoiaşi, dar nu din cauza
faptului că sunt bătuţi de soartă, ci pentru că aşa obişnuiesc să trăiască, aceştia sunt totuşi
foarte bogaţi, întrucât consideră că averile lor sunt mulţumirea şi frugalitatea, şi într-adevăr au
dreptate. (78) Printre aceşti oameni nu veţi găsi făuritori de săgeţi, de suliţe, de săbii, de
coifuri, de platoşe sau de scuturi; de arme şi de maşini de luptă; pe scurt, nimeni nu desfăşoară
activităţi legate de război şi nimeni nu are ocupaţii care chiar şi pe timp de pace pot fi folosite
în scopuri nelegiuite; căci ei sunt dezinteresaţi de schimburile de mărfuri, de înţelegerile
negustoreşti şi de navigaţie; în plus, resping şi se ţin la distanţă de orice lucru care i-ar putea
îndrepta către lăcomie; (79) şi printre ei nu sunt robi, ci toţi sunt oameni liberi, care se ajută
reciproc unul pe celălalt; şi ei îi condamnă pe stăpâni, socotindu-i nu doar nedrepţi, pentru că
nesocotesc principiul egalităţii, ci şi lipsiţi de pietate, întrucât aceştia încalcă rânduielile

788
naturii, care i-a făcut pe toţi egali şi i-a crescut ca o mamă, ca şi cum ar fi fraţi legitimi, nu
doar cu numele, ci şi în fapt. Însă lăcomia acestora a tulburat relaţia pe care oamenii o au unul
cu altul, căci au dorit să fie mai bogaţi decât ceilalţi, iar acest lucru i-a alienat în loc să îi facă
mai iubitori, şi i-a făcut să urască în loc să fie prietenoşi; (80) şi lăsând partea logică a
filozofiei, pe care o considerau puţin importantă pentru dobândire virtuţii, în seama criticilor,
iar partea naturală, pe care o socoteau prea sublimă pentru a fi stăpânită de natura umană, în
seama celor cărora le place să discute despre chestiuni de ordin superior (cu excepţia acelor
teme care abordează existenţa lui Dumnezeu şi crearea universului), aceştia îşi dedică întreaga
atenţie laturii morale a filozofiei, luând ca instructori legile ţării lor, pe care mintea omului n-
ar fi putut să le conceapă fără inspiraţie divină. (81) Ei bine, ei studiază tot timpul aceste legi,
dar mai ales în cea de-a şaptea zi, deoarece a şaptea zi este considerată sacră, aşa că ei se abţin
de la orice alte activităţi şi frecventează locurile sacre, numite sinagogi, unde stau aşezaţi în
ordinea vârstei, cei tineri în spatele celor bătrâni, ascultând cu atenţie, aşa cum se cuvine. (82)
Apoi, unul dintre ei ia cartea sfântă şi citeşte din ea, iar cel mai experimentat iese în faţă şi
explică lucrurile care nu sunt atât de desluşite, întrucât foarte multe precepte sunt date în mod
simbolic şi alegoric, aşa cum se obişnuia la vremea respectivă; (83) în felul acesta, oamenii
sunt învăţaţi ce este sfinţenia, dreptatea, economia, ştiinţa guvernării statului, ajungând să
cunoască care sunt lucrurile bune, care sunt cele rele şi care sunt cele indiferente, pentru a
alege ceea ce este bun şi a evita ceea ce este rău; în acest scop li se oferă trei citerii şi reguli, şi
anume iubirea de Dumnezeu, iubirea de virtute şi iubirea de oameni. (84) În consecinţă,
Sfintele Scripturi prezintă nenumărate exemple de oameni iubitori de Dumnezeu, care
întreaga lor viaţă au dat dovadă permanent de puritate, ferindu-se de jurăminte şi minciuni,
având convingerea că Divinitatea este cauza tuturor lucrurilor bune şi că lucrurile rele nu au
nicio legătură cu ea. De asemenea, ele ne oferă dovezi referitoare la iubirea de virtute,
constând în respingerea lăcomiei pentru bani şi a plăcerilor de tot felul, precum şi în
cumpătare, răbdare, moderaţie, simplitate, amabilitate, absenţa mândriei, respectarea legilor,
fermitate şi alte lucruri de genul acesta; în sfârşit, acestea aduc în sprijinul iubirii de oameni
dovezi cum sunt bunăvoinţa, egalitatea deplină şi camaraderia, despre care nu este lipsit de
interes să spunem câteva cuvinte. (85) În primul rând, nimeni nu are o casă care să fie
proprietatea sa în mod absolut şi care să nu aparţină într-o anumită măsură şi celorlalţi; căci
pe lângă faptul că ei trăiesc împreună în comunităţi, casa lor este deschisă tuturor acelora cu
care împărtăşesc aceleaşi convingeri şi care vin din toate ţinuturile; (86) în al doilea rând,
aceştia au o vistierie comună; cheltuielile sunt comune; hainele aparţin tuturor; mănâncă
laolaltă; căci nicio altă comunitate nu foloseşte în comun aceeaşi casă şi nu adoptă acelaşi
mod de viaţă şi nu mănâncă la aceeaşi masă; şi nu este ceva foarte firesc? Căci indiferent ce
agonisesc la sfârşitul zilei după munca depusă, aceştia nu păstrează ca fiind al lor, ci pun totul
la comun, pentru ca toţi cei care au nevoie să poată profita de lucrurile respective; (87) iar
oamenii bolnavi, ce nu pot contribui la rezervele comunităţii, nu sunt deloc neglijaţi, întrucât
comunitatea are mijloacele necesare ca să le satisfacă necesităţile şi să-i ajute în slăbiciunea
lor, aşa că îi aprovizionează din belşug din stocurile lor generoase; şi au un mare respect
pentru bătrânii lor, pe care îi cinstesc şi de care au grijă, aşa cum părinţii sunt cinstiţi şi
îngrijiţi de copiii lor legitimi, care fac tot felul de eforturi şi născocesc tot felul de lucruri ca să
îi ajute.
XIII. (88) Aceştia sunt, aşadar, practicanţii virtuţii, dincolo de orice nume care le-au
fost atribuite de către greci; şi ei se antrenează să atingă înţelepciunea prin faptele lor vrednice
de laudă, care în loc să-i înrobească îi transformă în oameni liberi. (89) Şi o dovadă pentru
acest lucru este faptul că deşi de-a lungul timpului ţara lor a fost ocupată de tot felul de
stăpâni, unii depăşind în cruzime chiar şi fiarele sălbatice, căci au săvârşit tot felul de fapte
inumane şi au ucis o mulţime de oameni, iar pe alţii i-au distrus în timp ce trăiau, tăindu-le
fiecare mădular, aşa cum fac bucătarii, în cele din urmă aceştia au fost loviţi de justiţia divină,

789
care s-a răzbunat pe ei şi i-a făcut la rândul lor să aibă parte de nefericire; (90) iar alţii şi-au
preschimbat frenezia barbară într-un alt tip de ticăloşie, dând dovadă de o sălbăticie inefabilă,
căci au vorbit oamenilor cu calm, însă vocea lor blândă şi ipocrită le trăda ferocitatea
caracterului; şi s-au gudurat ca nişte câini perfizi pe lângă victimele lor, provocându-le
nenorociri groaznice, lăsând în toate cetăţile mărturii ale impietăţii lor şi ale urii lor împotriva
omenirii, prin faptul că i-au prigonit pe locuitorii lor într-un mod ce nu poate fi uitat; (91) şi
totuşi nimeni, nici măcar acei tirani atât de cruzi sau acei asupritori perfizi şi ipocriţi nu au
putut vreodată să aducă vreo acuzaţie împotriva acestei comunităţi de esenieni sau oameni
sfinţi {11}{în originalul grec exprimarea este Έσσαίων ή οσίων, ca şi cum Έσσαίων ar fi doar
o variantă a cuvântului οσίων, adică „sfânt”}. Iar toţi aceia care au fost subjugaţi de virtutea
acestor oameni i-au considerat a fi liberi din fire, căci aceştia nu manifestă niciun fel de
slăbiciune în faţa fiinţelor umane; şi ei mănâncă laolaltă şi au relaţii de prietenie unii cu alţii
bazate pe încredere reciprocă, ceea ce constituie dovada faptului că duc o viaţă desăvârşită şi
extrem de fericită.
XIV. (92) Însă pentru că unii cred că nu poate exista virtute în mulţime, ci orice pare a
fi virtute la astfel de oameni nu este altceva decât o creştere şi un progres, este necesar să
aducem ca mărturie viaţa câtorva oameni buni, ce reprezintă dovezi de netăgăduit ale
libertăţii. (93) Astfel, Calanus, un gimnosofist născut în India, a fost considerat de
contemporanii săi ca fiind omul cu cea mai mare tărie morală; şi a fost socotit aşa nu doar de
concetăţenii săi, ci şi de străini, ceea ce este un lucru extrem de rar, pentru că a fost admirat şi
de regii unor ţări vrăjmaşe, întrucât el a combinat faptele virtuoase cu o vorbire vrednică de
laudă; (94) în consecinţă, Alexandru, regele macedonenilor, din dorinţa de a arăta grecilor că
înţelepciunea care se găsea în teritoriile barbarilor era un fel de copie fidelă a modelului
arhetipal, l-a invitat în primă instanţă pe Calanus să plece de acasă şi să meargă cu el, crezând
că în felul acesta va dobândi gloria supremă pe tot cuprinsul Asiei şi Europei; (95) şi pentru că
n-a reuşit să-l convingă prin mijloace paşnice, i-a zis, „Te voi obliga să mă urmezi”. Însă
acesta i-a răspuns cu nobleţe şi cu multă îndreptăţire: „O, Alexandru, atunci ce valoare voi
mai avea, dacă mă vei prezenta grecilor după ce m-ai obligat să fac ceea ce nu-mi place?”. Ei
bine, acest răspuns, ori mai degrabă această idee, nu este plină oare de o libertate reală? Mai
mult decât atât, în scrierile sale, care sunt mai durabile decât cuvintele rostite, întrucât ideile
sunt consemnate ca pe un stâlp de piatră, el a lăsat semne ale spiritului său liber şi
neîmblânzit; (96) iar acest fapt este dovedit de scrisoarea pe care a trimis-o regelui:

„CALANUS CĂTRE ALEXANDRU, SALUTARE,

Prietenii se străduiesc să te convingă să faci uz de forţă şi să îi sileşti pe înţelepţii

indieni, însă aceşti prieteni ai tăi nu pot vedea nici măcar în vis ceea ce facem noi; căci vei
putea să ne duci trupul de colo-colo, dar nu vei izbuti să ne sileşti sufletul să facă ceea ce nu-i
place, după cum nu poţi face nici cărămizile sau scândurile să vorbească; pentru că focul
distruge trupurile vieţuitoarelor, dar noi suntem superiori puterii sale, întrucât ne ardem
singuri de vii; de aceea, niciun rege şi niciun stăpân nu va reuşi vreodată să ne oblige să facem
ceea ce noi nu vrem; iar noi nu suntem asemenea filozofilor greci, care studiază arta
discursului pentru a vorbi în adunările publice; ci cuvintele noastre sunt în strictă concordanţă
cu faptele; şi noi vorbim puţin, iar vorbirea noastră are o putere diferită de cea a faptelor, iar
asta ne oferă libertate şi fericire”. (97) În faţa unui asemenea refuz categoric şi a unui
asemenea curaj, n-ar fi oare firesc să îl cităm pe Zeno, care spune, „Ar fi mai uşor să scufunzi
în apă o băşică plină cu aer decât să sileşti un om virtuos să comită împotriva voinţei lui vreo
faptă pe care nu intenţionează să o săvârşească”. Căci sufletul unui astfel de om nu va ceda
niciodată, şi nu va fi înfrânt niciodată, pentru că dreapta raţiune l-a întărit cu idei solide.

790
 XV. (98) În plus, poeţii şi istoricii sunt martori ai libertăţii reale a oamenilor virtuoşi,
căci atât grecii, cât şi barbarii au crescut cu aceste idei încă din leagăn, ceea ce i-a făcut să
progreseze şi să transforme în calităţi pozitive toate acele lucruri rele din sufletul lor, care
provin din educaţie sau din modul lor de viaţă; (99) de aceea, haideţi să vedem ce spune
Hercule din opera lui Euripide {12}{a se vedea nota 4}:

„Da, arde-mi carnea şi satură-ţi ura,

Bea sângele meu cald şi plin de viaţă
Căci chiar dacă stelele vor cădea sub pământ
Iar pământul se va ridica la cer
De pe buzele mele tu nu vei smulge
Niciun cuvânt linguşitor”

Căci într-adevăr, linguşeala, adulaţia şi ipocrizia, în care vorbele rostite sunt în

contradicţie cu adevăratele sentimente ale persoanei, constituie o dovadă se slugărnicie. Însă
vorbirea nedisimulată, în care adevărul este rostit cu o onestitate reală şi cu o libertate
provenită dintr-o conştiinţă pură, este apanajul celor de viţă nobilă. (100) Şi tot aşa, nu vedeţi
că acel om virtuos, chiar şi atunci când a fost vândut, nu a dat impresia că este rob, ci i-a uimit
pe toţi aceia care îl priveau, nu doar pentru faptul că era liber, ci şi pentru că s-a dovedit a fi
stăpânul celui care l-a cumpărat? Oricum, la întrebarea lui Hercule (n.t. Heracle la greci) dacă
este un om nevrednic, Mercur (n.t. Hermes la greci) îi răspunde:

„Nevrednic, nicidecum, ci dimpotrivă,

Onorabil în toate privinţele, niciodată
Josnic şi fără valoare, asemenea unui sclav.
Ci hainele îţi sunt strălucitoare,
Iar bâta-n mână o ţii cu vigoare.
Însă nimeni nu vrea să-l cumpere de bunăvoie
Pe acela care-n scurtă vreme
Va deveni stăpânul lui şi-al casei sale.
Cel ce te vede se teme de tine,
Căci ochii tăi sunt roşii ca focul
Şi pari un taur pregătit să atace
Leii africani”
{13}{Euripide, Fragmenta Incerta (n.t. Fragmente nesigure), 495}.

Iar apoi adaugă ca o concluzie:

„Nu te condamn că taci cu obstinaţie,

De parcă n-ai sluji unui stăpân,
Ci ca şi cum tu însuţi ai conduce
În loc să fii condus”.

(102) Însă după ce Syleus l-a cumpărat şi l-a trimis la muncă pe moşiile sale, el a făcut dovada
faptului că este un om liber şi nesupus; căci a ucis cel mai frumos taur din cireadă, chipurile
pentru a aduce o jertfă lui Jupiter (n.t. Zeus la greci) şi pentru a pregăti un ospăţ, ocazie cu
care a băut şi o mare cantitate de vin, după care s-a întins mulţumit ca să-şi facă siesta; (103)
iar atunci când a venit Syleus şi când s-a mâniat atât pentru pierderea suferită, cât şi pentru
indiferenţa slujitorului său, acesta nici nu s-a schimbat la faţă, nici nu a început să se
comporte altfel, ci plin de încredere i-a spus:

791
 „Stai jos şi bea, căci astfel vei putea
Firea să mi-o cunoşti pe dată,
Ca să înveţi să-mi fii stăpân adevărat”

(104) Şi având în vedere faptul că îndrăzneşte nu numai să-l abordeze cu o asemenea libertate
de exprimare, ci şi să-i poruncească celui care l-a cumpărat, mai poate fi el considerat sclav
sau mai degrabă el este stăpânul stăpânului său? Căci dacă acesta din urmă s-ar arăta
încăpăţânat şi neascultător ar putea să-l bată şi să-l insulte, iar dacă s-ar întâmpla să-i sară alţii
în ajutor, i-ar nimici pe toţi până la unul. Prin urmare, titlurile de proprietate referitoare la
această cumpărare au fost o glumă şi o absurditate totală, căci condiţia celui cumpărat a fost
mai presus de aceea a unui sclav, de aceea valoarea lor a fost mai mică decât a învoielilor
nescrise, pentru că au fost menite să fie distruse de molii, de trecerea timpului, de mucegai sau
de rugină.
XVI. (105) Însă unii vor spune că nu este bine să folosim ca dovadă faptele eroilor
pentru a întări justeţea unui argument, căci aceşti eroi au fost mai presus de natura omului
obişnuit, fiind mai degrabă pe picior de egalitate cu fiinţele cereşti, căci au fost zămisliţi
oarecum din amestecul seminţei muritoare cu cea nemuritoare, şi de aceea au fost numiţi pe
bună dreptate semizei, deoarece partea lor muritoare era temperată de firea lor nestricăcioasă,
aşa că nu este nimic extraordinar în faptul că ei i-au dispreţuit pe acei muritori care s-au
hotărât să îi arunce în robie. (106) Ei bine, fie şi aşa. Prin urmare, sunt oare Anaxagora, şi
Zeno, şi eleaţii (n.t. reprezentaţi ai şcolii fiozofice din oraşul Eleea) nişte eroi; sau sunt ei
coborâtori din zei? Şi cu toate acestea, atunci când au fost torturaţi cu o cruzime ieşită din
comun de tiranii sălbatici şi complet nemiloşi din fire, care s-au supărat pe ei mai tare decât
de obicei, aceştia şi-au privit trupul ca şi cum ar fi aparţinut unor străini sau chiar unor
duşmani, ceea ce i-a făcut să nesocotească şi să dispreţuiască total acele rele extraordinare
care s-au abătut asupra lor; (107) căci prin iubirea de cunoaştere ei şi-au obişnuit sufletul de la
început să se ţină departe de orice pasiune şi să rămână fidel învăţăturii şi înţelepciunii, aşa
încât au putut îndura cu uşurinţă perspectiva ca acesta să părăsească trupul pentru a merge să
locuiască împreună cu chibzuinţa, cu curajul şi cu celelalte virtuţi. (108) Prin urmare, unul
dintre ei a fost atârnat de ceva şi întins cu violenţă pentru a-l face să divulge un secret, însă
acesta s-a dovedit a fi mai tare decât focul şi fierul, cu toate că acestea sunt lucrurile cele mai
tari din natură, căci el şi-a muşcat limba cu dinţii şi a scuipat-o spre călăul său, ca nu cumva în
agonia morţii să rostească fără să vrea ceea ce trebuia tăinuit; (109) iar un altul a spus cu mult
curaj, „Bateţi pielea lui Aristarh, căci pe Aristarh însuşi nu-l puteţi bate”. Aceste exemple de
tărie morală şi de îndrăzneală deosebită sunt pe măsura nobleţei acelor eroi, pentru că slava
celor din prima categorie le vine de la strămoşii lor şi nu de la lucrurile făcute de ei, pe când
faima celorlalţi se bazează pe actele de virtute săvârşite de ei înşişi în mod intenţionat, ceea ce
în mod firesc îi face nemuritori pe aceia care le comit într-un mod sincer.
XVII. (110) De asemenea, mai ştiu că de multe ori, dintr-un exces de rivalitate şi din
dorinţa de a învinge, cei ce se înfruntă în competiţiile de pankration, atunci când trupurile le
sunt epuizate, se încurajează şi se luptă numai cu sufletul, întrucât sunt obişnuiţi să
dispreţuiască orice pericol, aşa că îndură şi se trudesc până la ultima suflare. (111) Ne-am
putea astfel imagina că acei oameni care şi-au antrenat trupul au putut călca în picioare frica
de moarte fie pentru că sperau în victorie, fie pentru că doreau să scape de perspectiva
propriei lor înfrângeri; însă aceia care-şi antrenează în sinea lor mintea invizibilă, care
reprezintă însuşi omul adevărat, ce sălăşluieşte în locuinţa perceptibilă prin simţurile externe,
educând-o cu ajutorul principiilor şi maximelor filozofice şi a regulilor virtuţii, nu vor fi oare
dispuşi să moară de dragul libertăţii, pentru ca în felul acesta să pornească cu un spirit liber şi
neîmblânzit în acea călătorie ce le-a fost hărăzită de soartă? (112) Se spune că odată, la

792
jocurile sacre, doi sportivi, egali ca putere şi curaj, care se luptau unul cu altul şi care îşi
făceau şi sufereau aceleaşi lucruri, nu au cedat nici unul nici altul, până când în cele din urmă
au murit amândoi. „Copil viteaz, curajul tău te va distruge” {14}{Homer, Iliada, 6:409} vor
spune unii cu referire la astfel de oameni. (113) Prin urmare, merită să moară aceşti luptători
pentru nişte măsline sălbatice şi pentru nişte frunze de pătrunjel? Nu ar fi mai bine să moară
pentru libertate? Căci dacă ar fi să spunem adevărul adevărat, iubirea pentru ea este
înrădăcinată în suflet, ca şi cum o parte din ea s-ar face una cu acesta, iar dacă ar fi tăiată
întregul om va pieri. (114) Lacedemonienii slăvesc spiritul neîmblânzit, înnăscut sau primit de
la natură, al unui băiat, căci acest popor obişnuieşte să caute virtuţile cu mare atenţie; pentru
că atunci când a fost luat prizonier de unul din războinicii lui Antigonus, acesta a acceptat să
facă acele munci pe care le face un om liber, dar a refuzat să se supună îndatoririlor ce revin
sclavilor, spunând că nu are de gând să devină sclav; şi totuşi, din cauza vârstei sale destul de
fragede, el nu a putut fi educat temeinic în spiritul legilor lui Lycurg, apucând doar să guste
din ele, însă a socotit că o moarte violentă este de preferat acelei vieţi care îi stătea înainte, aşa
că pierzându-şi speranţa în izbăvire, s-a sinucis. (115) De asemenea, se spune că femeile
dardaniene luate prizoniere de către macedoneni, care considerau că robia este lucrul cel mai
detestabil, şi-au ucis copiii pe care-i ţineau la piept, înecându-i în partea cea mai adâncă a
râului, în timp ce spuneau, „Cel puţin voi să nu fiţi sclavi, ca să nu începeţi să duceţi o viaţă
nefericită; aşa că mai bine puneţi capăt unei astfel de perspective, ca să puteţi urma în libertate
acest drum inevitabil, care este ultimul din existenţa umană”. (116) Şi tot aşa, Euripide,
autorul de tragedii, ne arată că Polyxena dispreţuia moartea, pentru că se gândea numai la
libertate, motiv pentru care ea vorbeşte în felul acesta:

„Acum eu mor de bunăvoie; şi nici un duşman

Să nu mă apuce cu mîini brutale; căci eu însămi
Veselă şi cu curaj, îmi voi întinde gâtul.
Să nu m-atingeţi, pentru numele lui Dumnezeu,
Ci lăsaţi-mă liberă, ca liberă să mor, aşa cum am trăit
Nepângărită de mâna vreunui stăpân”
{15}{Euripide, Hecuba, 548}.

XVIII. (117) Ne putem, aşadar, imagina că femeile şi copii au o asemenea dorinţă

profundă de libertate? Pentru că primele sunt din firea lor mai superficiale, pe când cei din
urmă au vârste la care pot s-o ia uşor pe căi greşite; şi cu toate acestea, că să nu-şi piardă
libertatea, toate aceste persoane au trecut de la moarte la nemurire; însă cei care au gustat din
înţelepciunea pură nu devin dintr-o dată complet liberi, căci aceştia poartă în ei un fel de izvor
nesecat al fericirii, şi anume virtutea, pe care niciun complot şi nicio putere ostilă n-au fost în
stare să o distrugă, pentru că aceasta are parte de moştenirea veşnică, constând în autoritate şi
putere suverană. (118) Şi, într-adevăr, aflăm că şi întregi popoare, de dragul libertăţii lor şi din
respect faţă de binefăcătorii lor decedaţi, au preferat să fie distruse total, aşa cum s-a întâmplat
nu demult cu xantienii; căci atunci când Brutus, unul dintre aceia care l-au atacat pe Iulius
Cezar, le-a invadat teritoriul şi a pornit război cu ei, aceştia, temându-se nu atât de mult de
distrugerea oraşului lor, cât mai degrabă de faptul de a deveni sclavii unui ucigaş care şi-a
ucis regele şi binefăcătorul (întrucât pentru el Cezar a fost şi rege şi binefăcător), au rezistat la
început cu multă vigoare, până la capătul puterilor, (119) şi cu toate că erau distruşi treptat-
treptat, au continuat să opună rezistenţă; însă atunci când au ajuns la epuizare, şi-au strâns
soţiile, părinţii şi copiii în casele lor, iar acolo i-au ucis unul câte unul; apoi, au făcut un
morman din cadavrele lor şi le-au dat foc, în final luându-şi viaţa şi ei, pentru ca astfel, într-un
spirit liber şi nobil, să ajungă la acel sfârşit hărăzit tuturor oamenilor. (120) Iar aceşti oameni,
dorind să scape de caracterul nemilos, neîndurător şi tiranic al vrăjmaşilor lor, au preferat o

793
moarte glorioasă în locul unei vieţi lipsite de glorie; însă aceia cărora soarta le-a dat o viaţă
mai lungă au îndurat cu dârzenie pericolele şi nenorocirile, imitând curajul şi rezistenţa lui
Hercule, pentru că şi acesta s-a dovedit a fi superior poruncilor lui Euristeu. (121) În
consecinţă, Diogene, filozoful cinic, a dat dovadă de o asemenea măreţie a spiritului, încât
atunci când a fost luat prizonier de nişte tâlhari, şi când aceştia i-au dat hrană în cantităţi
foarte mici, încât abia îi ajungea, el nu s-a lăsat doborât de evenimente şi nici nu s-a temut de
lipsa de omenie a stăpânilor în mâinile cărora căzuse, ci a spus „că este absurd ca porcii şi oile
să primească mâncare din belşug atunci când vine vremea ca aceste animale să fie vândute,
pentru ca în felul acesta să se îngraşe şi să aibă o carne fermă; iar cel mai minunat dintre toate
animalele, adică omul, să primească mâncare atât de puţină, încât să fie transformat într-un
schelet, ca în felul acesta valoarea lui să scadă”. (122) Iar apoi, după ce a obţinut mâncare în
cantităţi suficiente, şi când era pe punctul de a fi vândut împreună cu restul prizonierilor, mai
întâi s-a aşezat şi a luat micul dejun cu mult curaj şi veselie, dând acestora o parte din
mâncarea sa. Şi văzând că unul dintre aceia nu numai că era trist, ci era de-a dreptul
deznădăjduit, a spus:

„Nu vrei să renunţi la această nefericire? Ia lucrurile aşa cum sunt.

Căci şi Niobe cea cu părul de aur a cerut de mâncare,
Deşi cei doisprezece copii ai ei zăceu într-o baltă de sânge;
Şase fiice, embleme frumoase ale virtuţii şi adevărului,
Şi şase fii, floarea minunată a tineretului lidian”.

(123) Apoi, vorbind cu îndrăzneală unui om ce părea că doreşte să-l cumpere, şi care îi
pusese întrebarea, „Ce ştii să faci?”, el i-a răspuns: „Ştiu să-i conduc pe oameni”; şi cred că
sufletul său a fost acela care i-a inspirat aceastăatitudine liberă, nobilă şi de-a dreptul regală.
Şi cu indiferenţă şi seninătate a început deîndată să vorbească pe un ton glumeţ, spre
nemulţumirea celorlalţi, care erau plini de deznădejde. (124) Şi se mai spune că atunci când a
văzut că un potenţial cumpărător era lovit de boala efeminării, căci acela nici măcar nu arăta
ca un bărbat, s-a dus la el şi i-a spus, „Ar trebui să mă cumperi, pentru că văd că ai nevoie de
un soţ”; aşa că acesta, îndurerat şi deprimat din pricina infirmităţii de care era conştient, a
plecat pe furiş, în timp ce ceilalţi admirau prezenţa de spirit şi curajul vesel al filozofului.
Aşadar, am putea spune oare că un astfel de om era sclav? Căci mai degrabă era un om liber,
ce nu putea fi dominat de nicio autoritate iresponsabilă. (125) A mai existat şi un om extrem
de cultivat, pe nume Hereas, ce imita plin de zel acea libertate a vorbirii specifică lui Diogene;
şi acesta, fiind un locuitor al oraşului Alexandria din Egipt, a fost la un moment dat jignit de
Ptolemeu, care a proferat ameninţări deloc de neglijat la adresa lui; aşa că Hereas, care
considera că libertarea sa nu este cu nimic inferioară autorităţii regale a celuilalt, i-a răspuns:

„Tu să domneşti peste robii tăi egipteni; căci mie

Nu-mi pasă de tine, nu mă tem de mânia ta
Şi nici de ameninţările tale furioase” .
{16}{aceasta este o parodie a lui Homer, Iliada 1.180, scena în care Agamemnon i se
adresează lui Ahile}.

(126) Pentru că oamenii cu suflet nobil sunt autoritari şi ei nu permit ca strălucirea lor să fie
întunecată de nedreptatea soartei, de aceea spiritul lor îi încurajează să se lupte de la egal la
egal cu aceia care ocupă poziţii înalte şi care sunt extrem de aroganţi, opunând obrăzniciei
acestora libertatea lor de vorbire. (127) Se spune că Teodor, supranumit ateistul, a fost exilat
din Atena şi a venit la curtea lui Lisimah; aici, un înalt dregător i-a reproşat faptul că a fost
alungat, şi chiar a menţionat şi cauza acestui exil, şi anume faptul că fusese condamnat pentru

794
ateism şi pentru că pervertea mintea celor tineri; prin urmare, acesta a răspuns, „Nu am fost
alungat, ci mi s-a întâmplat acelaşi lucru care i s-a întâmplat şi lui Hercule (n.t. Heracle), fiul
lui Jupiter (n.t. Zeus); (128) căci şi el a fost debarcat de argonauţi fără să fi făcut ceva rău,
întrucât era în acelaşi timp şi membru al echipajului, dar şi balast consistent, aşa încât
îngreuna nava şi îi făcea pe tovarăşii săi de călătorie să se teamă că vasul va lua apă; la fel şi
eu, am fost alungat din ţara mea pentru că majoritatea cetăţenilor Atenei erau incapabili să
ţină pasul cu măreţia minţii mele, fapt pentru care mă invidiau cu toţii”. (129) Şi după această
replică, atunci când Lisimah l-a întrebat, „Aşadar ai fost alungat din invidie?”, el a răspuns
pentru a doua oară, „Nu, nu din invidie, ci pentru calităţile mele extraordinare, pe care ţara
mea nu le putea cuprinde; (130) căci aşa cum Semele, atunci când a rămas însărcinată cu
Bacchus (n.t. Dionysos), a fost incapabilă să ducă sarcina până la capăt, însă lui Jupiter i s-a
făcut milă de ea şi a salvat din flăcări odrasla pe care o purta în pântecele ei, cu toate că
aceasta nu era încă desăvârşită, acordându-i aceleaşi onoruri de care aveau parte şi celelalte
zeităţi, tot aşa o anumită zeitate ori un anume dumnezeu m-a făcut să-mi părăsesc ţara din
cauza faptului că era prea strâmtă ca să poată purta imensa povară a unei minţi filozofice, aşa
că a decis să mă ducă într-un loc mai favorabil decât Atena şi să mă lase acolo”.
XIX. (131) În plus, oricine îşi apleacă atenţia asupra acestei chestiuni poate găsi chiar
şi printre animalele sălbatice exemple ale unei libertăţi de sorginte omenească, precum şi tot
felul de alte binecuvântări ce-i caracterizează pe oameni. Aşadar, cocoşii obişnuiesc să se
lupte unii cu alţii şi să-şi etaleze în felul acesta atracţia pentru pericol; aşa că ei nu cedează şi
nu se dau bătuţi chiar dacă adversarul lor este mai puternic, căci curajul lor nu este cu nimic
mai prejos, de aceea sunt pregătiţi să îndure până şi moartea. (132) Văzând acest lucru,
Miltiade, faimosul general atenian, atunci când regele perşilor a strâns laolaltă întreaga forţă a
Asiei şi a invadat Europa cu mii de soldaţi, ca şi cum ar fi putut nimici întreaga Grecie doar
prin strigătele armatei sale, şi-a strâns toţi aliaţii la sărbătoarea numită Panathenea şi le-a
arătat o luptă între aceste păsări, socotind că spectacolul respectiv va fi mai încurajator decât
orice alt argument. (133) Şi aşteptările nu i-au fost înşelate, căci văzând că aceste animale
iraţionale ştiu să îndure moartea cu demnitate, căci numai moartea însăşi le poate birui,
aceştia şi-au înşfăcat armele şi au pornit nerăbdători la război, hotărându-se să lupte împotriva
trupurilor duşmanilor, total indiferenţi la răni şi la moarte, căci erau dornici să moară pentru
libertate, ca măcar să poată fi îngropaţi în pământul încă liber al ţării lor natale; pentru că
nimic nu-l îmboldeşte pe om mai puternic să-şi îmbunătăţească caracterul, decât speranţa că
cei pe care-i consideră a fi mai prejos decât el vor eşua. (134) Mai mult decât atât, Ion,
scriitorul tragic, menţionează spiritul gâlcevitor al acelor păsări în următoarele versuri:

„Chiar de-i rănit la ambele picioare,

Chiar de nu vede bine, că-i lovit,
Puterea nu şi-o uită;
Şi tot mai cântă, chiar de-i obosit,
Căci el preferă moartea să o-ndure
Decât s-ajungă rob, dispreţuit”.

(135) Aşa că de ce n-am crede că oamenii înţelepţi preferă să-şi dea viaţa cu bucurie decât să
fie robi? Şi nu este deloc absurd să considerăm că sufletele oamenilor tineri şi de viţă nobilă
se dovedesc a fi inferioare acelor cocoşi de luptă atunci când vine vorba de competiţia virtuţii.
Căci în raport cu acele păsări, abia vor ieşi pe locul al doilea. (136) Şi totuşi, cei care au un
dram de învăţătură ştiu că libertatea este un lucru nobil, pe când robia este ceva ruşinos, şi mai
ştiu că lucrurile onorabile aparţin oamenilor virtuoşi, pe când cele dezonorante aparţin celor
nevrednici. De unde rezultă fără putinţă de răgadă că niciun om virtuos nu poate fi rob, nici
măcar dacă acesta ar primi ameninţările cele mai groaznice din partea a zece mii de aşa-zişi

795
stăpâni; şi tot aşa, niciun om nesăbuit sau nevrednic nu poate fi vreodată liber, nici măcar
dacă ar fi un Cresus, un Midas sau măreţul rege al Persiei în persoană. Pentru că frumuseţea
libertăţii, care este atât de slăvită, şi diformitatea robiei, care este un blestem, sunt confirmate
prin mărturiile vechilor cetăţi şi popoare, pentru că acestea sunt, ca să spunem aşa, asemenea
unor lucruri nemuritoare aflate printre lucruri muritoare, iar mărturia lor nu poate fi strâmbă;
(138) căci cu ce scop sunt convocate aproape zilnic consiliile şi adunările, dacă nu cu scopul
de a discuta despre libertate, pentru a o confirma atunci când există sau pentru a o dobândi
atunci când lipseşte? Şi ce alt scop au avut întotdeauna Grecia şi popoarele barbare atunci
când au purtat războaie, dacă nu acela de a evita robia şi de a obţine libertatea? (139) Motiv
pentru care îndemnul suprem folosit de toţi căpitanii, de toţi comandanţii şi de toţi generalii
este acesta, „O, voi soldaţi şi aliaţi, haideţi să combatem răul cel mai mare dintre toate, şi
anume robia în care duşmanul încearcă să ne arunce; haideţi să nu tolerăm pierderea celei mai
mari binecuvântări a tuturor fiinţelor umane, care este libertatea. Acesta este începutul şi
izvorul oricărei fericiri, căci din ea se revarsă toate binecuvântările specifice”. (140) Din acest
motiv, atenienii, poporul grec cu privirea cea mai ageră, (căci ceea ce este pupila pentru ochi
sau raţiunea pentru suflet este şi Atena pentru Grecia), atunci când trimit o procesiune
solemnă la onorabilele zeiţe {17}{Furiile}, nu permit niciunui sclav să ia parte la ea, ci totul
se desfăşoară prin grija bărbaţilor liberi şi a femeilor libere, care sunt obişnuiţi să se ocupe de
astfel de lucruri, chiar dacă persoanele participante nu sunt luate la întâmplare, ci sunt alese
doar acelea care au cultivat un stil de viaţă inocent şi fără cusur; căci tinerii cei mai minunaţi
pregătesc prăjiturile pentru ospăţ, privind această sarcină a lor ca pe ceva ce-i face vrednici de
a fi slăviţi şi lăudaţi (aşa cum de altfel se şi întâmplă). (141) Şi nu cu mult timp în urmă, nişte
actori interpretau o tragedie, rostind aceste versuri ale lui Euripide {18}{Fragmenta Incerta,
495}:

„Libertatea este un lucru

De mare valoare; iar cel ce o are
Fie şi într-o măsură mică, posedă o avere nobilă”

Ei bine, cu această ocazie, mulţi spectatori s-au ridicat în vârful picioarelor, şi plini de plăcere
şi de încântare au început să strige şi să chiuie neîncetat, ca să-şi arate aprecierea pentru acest
sentiment şi pentru poet, căci prin versurile lui acesta a slăvit şi a preamărit libertatea. (142)
De asemenea, îi admir şi pe argonauţi, căci aceştia şi-au alcătuit echipajul doar din oameni
liberi, neluând la bord nici măcar un sclav care să se ocupe de treburile indispensabile, ci au
hotărât să facă totul ei înşişi, considerând că acţiunea independentă este soră cu libertatea;
(143) iar dacă am asculta ce spun poeţii (şi de ce să nu facem asta, pentru că ei sunt învăţătorii
omenirii din cele mai vechi timpuri, căci aşa cum părinţii îşi învaţă copiii, tot aşa şi poeţii
învaţă o întreagă cetate, făcând ca poporul să îşi îndrepte comportamentul), atunci nici măcar
nava Argo, condusă de Iason, dacă ar fi fost înzestrată cu suflet şi cu puterea raţiunii, nu ar fi
permis niciunui sclav să urce la bordul ei, întrucât prin natura sa ea era întrutotul dedicată
libertăţii, motiv pentru care Eschil ne spune cu referire la ea următoarele:

„Spuneţi-mi, unde-i lemnul sacru

Ce-a cutezat să intre în Pontul Euxin?”
{19}{Eschil, Frgmente, 648}.

(144) Aşa că nu trebuie să dăm nici cea mai mică atenţie acelor ameninţări pe care unii le
proferează chiar şi la adresa oamenilor înţelepţi, ci trebuie să răspundem aşa cum a făcut şi
Antigonides, acel cântăreţ din flaut; căci se spune că atunci când un rival în arta cântatului s-a
supărat pe el şi i-a zis, „O să te cumpăr ca sclav”, acesta i-a răspuns ironic, „De va fi aşa, te

796
voi învăţa să cânţi la flaut”; (145) şi tot aşa trebuie să spună şi omul virtuos celui care dă
semne că vrea să-l cumpere, „În felul acesta vei putea învăţa ce înseamnă înţelepciunea”. Iar
dacă cineva l-ar ameninţa cu exilul dincolo de hotarele ţării, s-ar cuveni să-i răspundă, „Orice
ţinut este ţara mea”; (146) iar dacă l-ar ameninţa cu pierderi financiare, ar putea să răspundă,
„Îmi sunt de ajuns mijloacele de subzistenţă”; iar dacă l-ar ameninţa cu bătaia sau cu moartea,
răspunsul său ar fi, „Aceste lucruri nu mă înspăimântă, căci eu nu sunt cu nimic inferior celor
care se bat sau se luptă în competiţiile de pankration, oameni ce nu pot vedea decât imagini
neclare ale virtuţii, întucât aceştia s-au trudit doar pentru a obţine o bună condiţie fizică, ca să
poată îndura loviturile şi moartea cu dârzenie; pentru că mintea mea, care este stăpâna
trupului, a fost întărită şi consolidată de curaj, fapt pentru care se dovedeşte a fi superioară
oricărui tip de durere”.
XXI. (147) Prin urmare, nu trebuie niciodată să avem de a face cu o asemenea fiară,
care nu numai că este puternică, dar are şi o înfăţişare ce inspiră o forţă deloc de neglijat.
(148) Se întâmplă adesea că locurile ce servesc drept azil fugarilor şi robilor le oferă acestora
siguranţă, eliberându-i de teamă, ca şi cum s-ar afla pe picior de egalitate cu stăpânii lor în
privinţa onorurilor şi privilegiilor; ba, uneori, cei ce sunt robi de multă vreme şi care se trag
din bunici şi chiar din strămoşi mai îndepărtaţi care au fost cu toţii robi printr-un fel de
moştenire ereditară, ei bine, aceştia pot fi văzuţi vorbind fără teamă şi în siguranţă din
momentul în care s-au refugiat în temple în calitate de rugători. (149) Şi mai sunt unii care nu
numai că îşi revendică dreptul de a se situa pe picior de egalitate cu stăpânii lor, ci chiar vor
să fie cu mult superiori acestora, de aceea le răspund cu vehemenţă şi chiar cu dispreţ; pentru
că stăpânii, oricât de nobili ar fi, sunt înrobiţi de sentinţa pe care o pronunţă propria lor
conştiinţă; pe când ceilalţi se simt în siguranţă datorită faptului că oamenii respectă locul în
care s-au refugiat, ceea ce îi face să afişeze un suflet liber şi nobil, căruia Dumnezeu i-a dat o
natură ce nu poate ceda în faţa evenimentelor externe, (150) asta dacă nu cumva cineva este
atât de lipsit de raţiune încât să-şi imagineze că locul însuşi este cauza pentru care sunt
încrezători şi pot vorbi liber, şi că virtutea, care este cel mai dumnezeiesc lucru, nu are nimic
de aface cu ceea ce se întâmplă, cu toate că sfinţenia se ataşează de locuri şi de fiinţele
înzestrate cu raţiune numai datorită virtuţii. (151) Şi într-adevăr, cei ce se refugiază în locuri
sfinte, căutând doar siguranţa oferită de locul însuşi, rămân în robie în privinţa altor lucruri,
căci soţiile lor se depravează, copiii pe care-i au îşi pierd reputaţia, iar ei sunt trădaţi în
dragoste, pe când aceia care se refugiază în virtute ca în interiorul unei cetăţi puternice,
indestructibile şi invincibile vor nesocoti toate atacurile perfide pe care pasiunile le îndreaptă
împotriva lor. (152) Aşadar, cei apăraţi de această putere pot spune deschis şi cu curaj că
ceilalţi oameni sunt luaţi în captivitate de tot felul de lucruri neesenţiale; însă poetul tragic
spune:

„Îmi dau porunci şi mă supun,

Căci eu sunt propriul meu stăpân.
Şi judec orice conjunctură
Având virtutea ca măsură”.
{20}{aceste versuri sunt tot din piesa satirică Syleus de Euripide}.

(153) Se spune că şi Bias din Priene, atunci când a fost ameninţat de regele Cresus l-a
ameninţat şi el la rândul lui, într-o manieră dispreţuitoare, dorindu-i să mănânce ceapă,
expresie figurată prin care a vrut să spună că va ajunge să plângă, întrucât celor care mănâncă
ceapă le dau lacrimile. (154) Astfel, oamenii înţelepţi, care consideră că nimic nu este mai
regal decât virtutea, căci ea le guvernează viaţa, nu se tem de autoritatea niciunui om, căci îi
consideră pe toţi ca fiind supuşii lor; de aceea, ei obişnuiesc să îi socotească pe cei făţarnici şi
perfizi ca fiind nişte oameni mărginiţi şi aflaţi în robie; (155) motiv pentru care există mult

797
adevăr în expresia: „Nimeni n-a auzit de vreun rob mândru/Căci robii ţin mereu capul plecat”
{21}{Theognis, Carmen aurea, 41}. Căci firea cocârjată, vicleană şi înşelătoare este lipsită de
orice nobleţe; după cum sufletul mândru, deschis, nedisimulat şi lipsit de orice suspiciune
denotă un caracter extrem de nobil, căci vorbele se armonizează cu faptele, iar faptele cu
vorbele. (156) Iar noi putem să râdem de acei oameni care, odată ce au scăpat de un stăpân, se
consideră a fi liberi din momentul respectiv; căci aceşti oameni, atunci când se emancipează,
poate că nu mai sunt slujitori aşa cum erau înainte, însă cu toţii sunt robi, chiar robi însemnaţi
cu fierul roşu, numai că aceştia nu se mai supun oamenilor (deşi acest lucru n-ar fi atât de
groaznic), ci celor mai dezonorante lucruri neînsufleţite, aşa cum sunt vinul tare, legumele,
plăcintele cu brânză, precum şi toate celelalte lucruri pe care le inventează bucătarii şi
cofetarii, care sunt nişte vrăjmaşi ai pântecelui nefericit. (157) De aceea, atunci când Diogene
a văzut un om îngust la minte şi slugarnic dându-şi aere, în timp ce mulţi alţii luau parte la
plăcerile sale, mirându-se de lipsa lor de raţiune a spus, „Oricine poate să declare că unul din
slujitorii săi a devenit începând din această zi un bun gramatician, geometru sau muzician,
chiar dacă acesta nu are nici cea mai mică idee despre artele respective; însă aşa cum o
afirmaţie nu-i poate face pe oameni învăţaţi, tot aşa nu-i poate face nici liberi (căci aceasta ar
fi o binecuvântare), ci tot ce poate face este ca aceştia să nu mai fie robi.
XXII. (158) Prin urmare, punând capăt închipuirilor deşarte de care depind majoritatea
oamenilor şi fiind dedicaţi celei mai sacre posesiuni, care este adevărul, haideţi să nu folosim
termeni incorecţi, astfel încât să atribuim celor care se autointitulează cetăţeni o parte reală
dintr-o constituţie liberă sau chiar o libertate reală; pe de altă parte, haideţi să nu-i dojenim pe
aceia care s-au născut în casa unui stăpân sau care au fost cumpăraţi cu bani ca robi, ci mai
degrabă haideţi să renunţăm la orice idei referitoare la naştere şi la orice înscrisuri referitoare
la dreptul de proprietate, pe scurt, la orice lucru care se referă la trup, şi să ne concentrăm doar
pe cercetarea naturii sufletului. (159) Căci dacă acesta este aruncat încoace şi încolo de pofte,
dacă este atras de plăcere, dacă este aruncat de pe drum din cauza fricii, dacă este micşorat de
durere sau dacă este torturat de lipsuri, atunci el devine rob, făcându-l pe acela care îl posedă
să devină sclavul a zece mii de stăpâni. Însă dacă a rezistat şi a biruit ignoranţa cu ajutorul
chibzuinţei, iar lipsa de cumpătare cu ajutorul cumpătării, iar laşitatea cu ajutorul curajului,
iar lăcomia prin intermediul dreptăţii, atunci adaugă spiritului său neîmblânzit putere şi
autoritate. (160) Şi toate sufletele care nu aparţin niciuneia din aceste clase, nici celei înrobite,
nici celei care se bucură de libertate, ci care sunt gol-goluţe, aşa cum sunt copiii nou născuţi;
pe acestea va trebui să le îngrijim şi să le hrănim cu grijă, dându-le în loc de lapte hrana
fragedă a educaţiei în ştiinţele elementare, şi abia apoi hrana mai consistentă ce provine din
înţelepciune, cu ajutorul căreia se vor întări şi se vor maturiza, menţinându-se într-o stare
bună şi îndreptându-se spre un final favorabil, căci Zeno, sau cineva mai mare ca Zeno, ne
porunceşte „să trăim în armonie cu natura”.

798
 34. DESPRE VIAŢA CONTEMPLATIVĂ SAU DESPRE RUGĂTORI

I. (1) După ce i-am menţionat pe esenieni, care au dus o viaţă activă, excelând în toate,
sau mai bine spus, în majoritatea domeniilor sale, voi continua acum să vorbesc, în ordinea în
care tratez subiectele, despre aceia care au îmbrăţiaşat o viaţă speculativă, şi voi spune ceea ce
cred că trebuie spus în această privinţă, fără a scoate de la mine afirmaţii neadevărate de
dragul de a accentua unele aspecte ale problemei, aşa cum obişnuiesc să facă poeţii şi
povestitorii atunci când nu au prea multe fapte bune pe care să le preamărească, ci prezentând
lucrurile într-un mod foarte simplu şi în strictă conformitate cu adevărul, cu toate că ştiu prea
bine că nici măcar oamenii cei mai elocvenţi nu se apropie de el în discursurile lor. Oricum,
va trebui să ne străduim şi să lucrăm în aşa fel încât să dobândim această virtute; căci nu este
bine ca măreţia virtuţii oamenilor să îi facă pe unii să treacă sub tăcere multe din acele lucruri
minunate; (2) ci intenţia deliberată a acestor înţelepţi este dezvăluită deîndată de numele sub
care sunt cunoscuţi; pentru că din perspectivă strict etimologică aceştia sunt numiţi terapeuţi
{1}{de la cuvântul θεραπευση, „a vindeca”}, fie pentru că aceştia practică o artă a vindecării
mai minunată decât aceea care se practică în mod obişnuit în cetăţi (pentru că aceea vindecă
doar trupurile, însă cealaltă vindecă şi sufletele afectate de boli groaznice şi aproape
incurabile, cauzate de plăceri şi pofte, de temeri şi supărări, de lăcomie, de nebunie, de
nedreptate şi de nenumărate alte pasiuni şi vicii), fie pentru că aceştia au studiat natura şi
legile sacre, învăţând să-l slujească pe Dumnezeul cel viu, care este mai presus de bine, mai
simplu decât unitatea şi mai vechi decât monada; (3) aşadar, ce cu fel de oameni pioşi am
putea să-i comparăm? I-am putea compara cu cei ce slăvesc elementele naturii, pământul, apa,
aerul şi focul? Căci diferite popoare au dat acestor elemente denumiri diferite, numind focul
Hefaistos (n.t. Ήφαιστος), cred că datorită văpăii sale {2}{cuvântul grec este εξάπτω}, aerul
Hera (n.t. Ήρα), poate pentru că acesta se ridică la mare înălţime, {3}{cuvântul grec este
αίρεσθαι, cu care Ήρα se aseamănă din punct de vedere fonetic}, apa Poseidon (n.t.
Ποσειδώνας), poate pentru faptul că poate fi băută {4}{cuvântul grec este ποτόν}, iar
pământul Demetra (n.t. Δημήτηρ), căci acesta pare a fi mama {5}{cuvântul grec este μητέρα,
care în mod evident este rădăcina numelui Δημήτηρ} tuturor plantelor şi animalelor. (4) Însă
aceste nume sunt invenţiile sofiştilor, căci elementele nu sunt altceva decât materie
neînsufleţită, şi ele nu se pot mişca printr-o putere intrinsecă, fiind supuse influenţei pe care
meşteşugarul o exercită asupra lor, căci acesta le poate da după bunul său plac orice formă şi
orice calităţi distinctive. (5) Dar ce putem spune despre acei oameni care venerează lucrurile
desăvârşite făurite din ele, adică soarele, luna, plantele, stelele fixe, cerul întreg sau întreaga
lume? Căci acestea nu au luat naştere prin ele însele, ci îşi datorează existenţa unui creator
atotcunoscător. (6) Şi ce să mai spunem despre cei care îi slăvesc pe semizei? Această
chestiune este de-a dreptul ridicolă; căci cum ar putea un om să fie atât muritor, cât şi
nemuritor? Căci lăsând deoparte faptul că zămislirea acestor fiinţe este un fapt reprobabil,
întrucât are la bază lipsa de cumpătare, pe care autorii o atribuie într-un mod extrem de profan
fiinţelor binecuvântate şi divine, ca şi cum zeii s-ar putea îndrăgosti nebuneşte de femeile
muritoare şi ar putea avea relaţii cu ele, noi ştim că aceşti zei sunt absolut fericiţi şi lipsiţi de
orice fel de pasiuni. (7) De asemenea, ce putem spune despre aceia care se închină statuilor
cioplite şi idolilor? Căci acele substanţe, adică lemnul şi piatra, erau cu puţin timp în urmă
complet lipstite de formă, adică înainte ca tăietorii de lemne şi de pietre să le extragă din
mediul lor; şi din aceleaşi materiale se făuresc şi urne, bazinete de spălat pe picioare, precum
şi alte vase obişnuite, care servesc mai degrabă întunericului decât luminii; (8) în privinţa
obiceiurilor egiptenilor, acestea nici nu merită măcar a fi menţionate, căci atunci când aceştia
îi slăvesc pe zei se folosesc nu numai de animalele domestice şi blânde, ci şi de fiarele
sălbatice şi feroce, alegând câte un animal pentru fiecare din elementele aflate sub lună; astfel,

799
leul este reprezentantul animalelor care trăiesc pe pământ, crocodilul al celor care trăiesc în
apă, şoimul al celor care străbat văzduhul, la care se adaugă ibisul egiptean. (9) Şi cu toate că
văd că aceste animale sunt născute, şi că mănâncă cu lăcomie, şi că sunt nesătule, şi că sunt
pline de toate murdăriile, şi că sunt veninoase, şi că îi devorează pe oameni, şi că pot pieri din
cauza feluritelor boli, şi că adesea nu mor de moarte bună, ci şi prin violenţă, totuşi, deşi sunt
oameni civilizaţi, venerează aceste fiare feroce şi de neîmblânzit; şi deşi sunt oameni raţionali,
se închină unor animale iraţionale; şi cu toate că au o relaţie strânsă cu divinitatea, proslăvesc
nişte creaturi mai rele chiar şi decât alte animale; şi în pofida faptului că sunt stăpâni şi
conducători, venerează creaturi pe care natura le-a sortit să slujească şi să se afle în robie.
II. (10) Însă aceşti oameni, care îi otrăvesc cu nebunia lor nu doar pe concetăţeni, ci şi
pe toţi aceia care se apropie de ei, au o boală incurabilă, întrucât sunt văduviţi de cel mai
important dintre simţuri, şi anume văzul. Mă refer aici nu la vederea trupească, ci la cea
sufletească, prin care putem deosebi adevărul de minciună. (11) Însă terapeuţii, care au învăţat
să privească necontenit, aspiră să-l vadă pe Dumnezeul cel viu, de aceea ei trec dincolo de
soarele ce poate fi văzut prin simţurile externe, concentrându-se pe ceea ce le poate aduce
fericirea desăvârşită. (12) Iar cei ce venerează aceste lucruri, nu pentru că sunt împinşi de
tradiţie, nici pentru că urmează sfaturile sau recomandările cuiva, ci pentru că sunt purtaţi de o
anume iubire divină, se lasă în voia entuziasmului, comportându-se ca nişte adepţi ai
misterelor bahice sau coribantice, ajungând în cele din urmă să vadă lucrul pe care şi l-au
dorit atât de mult. (13) Apoi, datorită dorinţei lor pentru o existenţă nemuritoare şi
binecuvântată, socotind că viaţa lor muritoare a ajuns deja la sfârşit, îşi lasă averile fiilor şi
fiicelor lor, sau poate altor rude, renunţând bucuroşi la moştenirea lor; iar cei ce nu au niciun
fel de rude îşi lasă bunurile tovarăşilor sau prietenilor, pentru că cei care au dobândit bogăţia
capabilă să vadă, ca şi cum ar fi deja pregătită pentru ei, vor dori să renunţe la bogăţia oarbă
în favoarea celor care au încă o minte nevăzătoare. (14) Grecii îi preamăresc pe Anaxagoras şi
Democrit, pentru că aceştia, loviţi fiind de o dorinţă pentru înţelepciune, şi-au lăsat terenurile
să fie păscute de vite. La rândul meu, eu îi admir pe oamenii care s-au arătat a fi superiori
atracţiei pentru bani; însă cu mult mai buni sunt aceia care nu au permis vitelor să le devoreze
posesiunile, ci le-au asigurat rudelor şi prietenilor toate cele necesare, făcându-i să devină
bogaţi, chiar dacă mai înainte au fost săraci. Căci primul comportament este nesăbuit (ba chiar
nebunesc, cu toate că este admirat de întreaga Grecie); însă cel de-al doilea este apanajul
oamenilor treji, căci este chibzuit şi plin de un bun simţ ieşit din comun. (15) Căci ce altceva
pot face duşmanii decât să devasteze, să distrugă şi să taie toţi copacii din ţara vrăjmaşilor lor,
pentru ca aceştia să fie nevoiţi să cedeze din cauza lipsurilor de tot felul? Şi totuşi Democrit a
făcut acest lucru rudelor sale de sânge, pricinuindu-le neajunsuri artificiale, poate nu din
ostilitate, ci pentru că nu a prevăzut şi nu a asigurat celorlaţi lucrurile care le erau necesare.
(16) Însă cu cât mai buni şi mai admirabili sunt aceia care, fără a fi mai puţin interesaţi de
dobândirea înţelpciunii, au preferat totuşi să fie mărinimoşi în loc să fie nepăsători, dând
daruri din bunurile lor în loc să le distrugă, ca în felul acesta să beneficieze şi ceilalţi, dar şi ei
înşişi, ceilalţi pentru că vor fi fericiţi să primească o parte din averile lor, iar ei pentru că se
vor putea ocupa de studiul înţelepciunii. Căci o preocupare excesivă pentru bani şi bogăţii
reprezintă o mare pierdere de timp, şi este bine să economisim timpul, pentru că aşa cum
spune renumitul medic Hipocrat, „viaţa este scurtă, dar arta este lungă”. (17) Şi cred că asta
intenţionează să spună în mod simbolic Homer în opera sa Iliada, la începutul cărţii a
treisprezecea, prin următoarele versuri:

„Pe Hipemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe Mizii,

Care de aproape se bat şi pe Abii cei plini de dreptate”.
{6}{Iliada 13:5} (în traducerea lui George Murnu, Iliada, 1985, Editura Univers).

800
Ca şi cum tulburarea provocată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă şi de
nevoia de bani ar duce la nedreptate, din pricina inegalităţilor cărora le dă naştere, în timp ce
urmărirea lucrurilor contrare duce la dreptate şi egalitate; pentru că bogăţia naturală este
superioară celei care izvorăşte din extravaganţă. (18) Prin urmare, atunci când oamenii
renunţă la averile lor fără a fi influenţaţi de vreo atracţie dominantă, aceştia fug fără a mai
privi înapoi, părăsindu-şi fraţii, copiii, soţiile, părinţii, rudele numeroase, grupurile de
prieteni, precum şi ţinuturile natale în care s-au născut şi au crescut, cu toate că obişnuinţa
este o legătură extrem de puternică, capabilă să amăgească pe oricine. (19) Şi aceştia nu
pleacă în altă cetate, aşa cum fac cei ce vor să fie cumpăraţi de la aceia în posesia cărora se
află în prezent, pentru că sunt nişte slujitori nefericiţi sau nevrednici, care vor să-şi schimbe
stăpânii în loc să se străduiască să îşi obţină libertatea (pentru că orice cetate, chiar şi aceea
care se bucură de legile cele mai bune, este plină de agitaţie şi dezordine şi nenorociri, cărora
niciun om aflat sub influenţa înţelepciunii nu li s-ar supune); (20) ci îşi stabilesc locuinţa în
afara zidurilor şi a grădinilor ori pe terenuri izolate, căutând un loc pustiu, nu pentru că au
devenit mizantropi, ci pentru a nu fi obligaţi să se asocieze cu oameni având înclinaţii opuse,
căci pentru ei o astfel de asociere este neprofitabilă şi dăunătoare.
III. (21) Ei bine, aceşti oameni pot fi întâlniţi pretutindeni, căci se cuvenea ca atât
Grecia, cât şi ţările barbarilor să se împărtăşească din binele desăvârşit; şi cel mai mare număr
de astfel de oameni se află în Egipt, fiind întâlniţi în toate regiunile administrative, aşa-
numitele nome, dar mai ales în jurul oraşului Alexandria; (22) şi cei mai buni dintre aceşti
terapeuţi pleacă în pelerinaj într-un loc anume, ca şi cum acesta ar fi ţara lor; iar acest ţinut
este situat dincolo de lacul Mareotis, într-o câmpie relativ netedă, un pic mai înaltă decât
terenurile învecinate, care datorită siguranţei pe care o oferă şi a temperaturilor moderate este
extrem de potrivită pentru scopurile lor. (23) Căci casele construite acolo şi satele răspândite
de jur împrejur le asigură protecţie; iar temperaturile minunate ale aerului sunt datorate
brizelor necontenite ce bat dinspre lacul ce se varsă în mare, dar şi dinspre marea ce se află în
apropiere, însă brizele dinspre mare adie uşor, pe când cele dinspre lacul ce se varsă în mare
suflă cu putere, aşa că din amestecul lor rezultă un aer sănătos. (24) Iar casele acestor oameni
care trăiesc adunaţi la un loc sunt foarte simple, fiind doar un adăpost împotriva celor două
lucruri importante de care trebuie să ne ferim, şi anume arşiţa soarelui şi frigul de afară; şi
aceştia nu locuiesc unul lângă altul, asemenea oamenilor din cetăţi, întrucât imediata
vecinătate a celorlalţi ar fi un lucru deranjant şi neplăcut pentru aceşti oameni care admiră
singurătatea şi care s-au hotărât să trăiască în solitudine; pe de altă parte, ei nu trăiesc foarte
departe unul de altul, pentru că dorinţa lor este să cultive tovărăşia şi pentru că sunt doritori să
se poată ajuta reciproc în cazul în care ar fi atacaţi de tâlhari. (25) Şi în fiecare casă se găseşte
un altar sacru, ce poartă numele de locul sfânt; aici se retrag şi pun în practică misterele vieţii
sfinte, căci nu iau cu ei nimic, nici hrană, nici apă, nici nimic altceva din acele lucruri de
strictă necesitate pentru trup, ci acolo studiază legile şi oracolele sfinte ale lui Dumnezeu, care
au fost rostite de prooroci, precum şi imnurile, psalmii şi toate celelalte lucruri datorită cărora
cunoaşterea şi pietatea ajung la desăvârşire. (26) Prin urmare, aceştia îşi amintesc mereu de
Dumnezeu, aşa încât nici măcar în vis nu văd alte lucruri, cu excepţia frumuseţii virtuţilor
divine şi a puterilor divine. De aceea, mulţi oameni vorbesc în somn, dând glas ideilor
minunate ale înţelepciunii sacre. (27) Şi obişnuiesc să se roage de două ori pe zi, dimineaţa şi
seara; la răsăritul soarelui rugându-l străruitor pe Dumnezeu ca ziua repectivă să fie cu
adevărat una fericită, pentru ca minţile lor să se umple cu o lumină divină, iar la apus
rugându-se ca sufletul lor să fie complet uşurat şi izbăvit de povara simţurilor externe şi de
obiectele lor, ca în felul acesta să poată depista adevărul care există în forul lui interior. (28)
Iar intervalul dintre dimineaţă şi seară îl dedică în întregime meditaţiei şi practicării virtuţii,
căci citesc Sfintele Scripturi şi filozofează pe marginea lor, cercetând alegoriile vechii
înţelepciuni, deoarece socotesc că expresiile literale sunt simboluri ale unui înţeles ascuns al

801
naturii, ce trebuie tăinuit prin intermediul lor. (29) De asemenea, au unele scrieri referitoare la
acei oameni din vechime care au întemeiat o sectă sau alta, lăsând în urmă multe mărturii ale
sistemului alegoric de scriere şi tălmăcire, pe care le consideră a fi un fel de model al sectei
lor, menit a fi imitat de către alţii; dar nu se ocupă doar de contemplare, ci compun psalmi şi
imnuri închinate lui Dumnezeu, folosind o varietate de măsuri şi melodii, pe baza cărora
creează ritmuri solemne. (30) Aşadar, timp de şase zile, fiecare om se retrage în singurătate
deplină şi filozofează de unul singur în acel loc sfânt numit altar, fără a se apropia de uşă şi
fără a privi în afară. Dar în a şaptea zi se strâng laolaltă ca pentru o adunare sacră şi se aşază
cu grijă în ordinea vârstei, ţinându-şi mâinile în interiorul veşmintelor, cu mâna dreaptă între
piept şi haină şi cu mâna stângă pe lângă corp; (31) apoi, cel mai bătrân dintre ei, care
cunoaşte cel mai bine învăţăturile, iese în faţă şi vorbeşte cu o privire fermă şi cu o voce
hotărâtă, folosind argumente convingătoare şi dând dovadă de o mare chibzuinţă; însă acesta
nu face paradă de capacităţile sale oratorice, asemenea oratorilor din trecut sau sofiştilor din
zilele noastre, ci el cercetează temeinic şi explică precis şi amănunţit înţelesul legilor, iar
cuvintele lui nu rămân doar la nivelul urechilor celor prezenţi, ci prin intermediul auzului ele
pătrund în sufletul lor, rămânând acolo pe vecie; şi toată lumea ascultă în tăcere cuvintele sale
de laudă la adresa legii, aprobându-le doar cu o mişcare a capului sau cu o privire înflăcărată.
(32) Iar locul acesta sfânt unde se adună cu toţii în ziua a şaptea are două încăperi, una pentru
bărbaţi, iar alta pentru femei, căci după obiceiul locului şi femeile asistă la ceremonie, întrucât
şi ele manifestă aceeaşi ardoare ca şi bărbaţii, fapt pentru care au luat hotărârea să intre de
bunăvoie în această sectă; (33) iar zidul ce desparte încăperile este înalt de trei sau patru coţi,
fiind asemenea unui parapet, căci până la tavan spaţiul rămâne descoperit, şi asta din două
motive; în primul rând, pentru a proteja decenţa feminină, iar în al doilea rând, pentru ca
femeile să audă lucrurile care se spun, întrucât nimic nu obturează vocea vorbitorului.
IV. (34) Şi odată ce au pus la temelia sufletului cumpătarea, aceşti exponenţi ai legii
încep să ridice pe ea alte virtuţi, şi nimeni nu mănâncă şi nu bea apă până la apusul soarelui,
întrucât ei socotesc că lucrarea înţelepciunii este vrednică de lumină, pe când satisfacerea
necesităţilor trupului este afiliată întunericului, motiv pentru care atribuie zilei preocuparea
pentru înţelepciune, iar nopţii grija pentru trup; (35) iar unii oameni în care este sădită o
dorinţă ardentă pentru cunoaştere uită să guste mâncarea chiar şi trei zile la rând, în timp ce
alţii sunt atât de încântaţi şi se bucură atât de mult când primesc o bogăţie de idei şi de
înţelepciune, încât pot rezista fără hrană chiar şi o perioadă dublă de timp, iar la sfârşitul celor
şase zile abia dacă vor gusta din hrana atât de necesară, întrucât sunt obişnuiţi, aşa cum se
spune şi despre lăcuste, să se hrănească cu aer, căci am impresia că acestea din urmă pot
rezista datorită cântecului lor. (36) Şi aceşti oameni consideră a şaptea zi ca fiind o sărbătoare
desăvârşită şi extrem de sfântă, de aceea au socotit-o vrednică de o onoare deosebită, căci
după ce au avut grijă aşa cum se cuvine de sufletul lor, îşi îngrijesc şi trupul, lăsându-l, aşa
cum le lasă şi pe vitele lor, să se odihnească după muncile necontenite pe care le-a făcut; (37)
şi nu mănâncă nimic scump, ci doar pâine cu puţină sare, pe care o asezonează uneori cu isop;
iar băutura lor este apa de izvor; căci ei se împotrivesc acelor sentimente pe care natura le-a
făcut stăpânele omenirii, şi anume foamea şi setea, de aceea nu le bagă în seamă, ci se
folosesc doar de acele lucruri care sunt indispensabile existenţei. Din acest motiv, mănâncă
doar atât cât să nu le fie foame şi beau doar atât cât să scape de sete, evitând orice îndestulare,
căci aceasta unelteşte atât împotriva sufletului, cât şi a trupului. (38) Şi au două forme de
adăpost, veşmântul şi casa; despre casele lor deja am vorbit, însă trebuie să spunem că acestea
se ridică rapid şi sunt lipsite de ornamente, întrucât scopul lor este acela de a satisface
necesităţile de bază; de asemenea, veşmântul este extrem de simplu, atât cât este necesar
pentru a-i păzi de frig şi arşiţă; pe timp de iarnă, acesta constă dintr-o pelerină păroasă, iar pe
timp de vară, dintr-o mantie subţire sau dintr-un şal de in; (39) pe scurt, aceştia practică o
simplitate desăvâşită, privind minciuna ca pe o temelie a îngâmfării, iar adevărul ca pe

802
originea simplităţii, pentru că adevărul şi minciuna sunt două izvoare, întrucât din minciună se
revarsă toate relele şi ticăloşiile, iar din adevăr tot acel beşug de lucruri bune, de origine
omenească sau divină.
V. (40) Şi aş dori să mai vorbesc despre adunările lor publice şi despre veselia care
domneşte la reuniunile lor, în contrast cu petrecerile celorlalţi, căci ceilalţi, atunci când beau
vin tare, de parcă n-ar fi vin, ci vreo licoare care tulbură şi înnebuneşte, îşi ies din minţi, se
înfurie şi fac totul bucăţi, ca şi cum ar fi nişte câini turbaţi; apoi se ridică în picioare şi se
atacă unii pe alţii, fiecare încercând să-l muşte pe celălalt şi să-i roadă nasul, urechile,
degetele, precum şi celelalte părţi ale trupului, ca şi cum ar pune în scenă povestea cu ciclopii
şi cu tovarăşii lui Ulysse, care mâncau, cum spune poetul, bucăţi de carne umană {7}{Odiseea
9:355}; însă aceşti oameni sunt chiar mai sălbatici decât ciclopul (n.t. Polifem). (41) pentru că
acela nu făcea altceva decât să se răzbune pe cei pe care-i considera duşmanii săi, însă ei îşi
maltrateză prietenii şi tovarăşii, iar uneori chiar şi rudele, deşi au sare pe masă, săvârşind pe
timp de pace fapte potrivnice păcii, aşa cum fac cei care participă la concursurile sportive,
care falsifică antrenamentele trupului aşa cum se falsifică banii, aşa că în loc să ajungă atleţi
(αθλητή), devin nişte oameni nefericiţi (άθλιοι), pentru că acesta este de fapt numele care li se
potriveşte cel mai bine. (42) Căci acei oameni care obţin victorii la Jocurile Olimpice intră
vigilenţi în arenă, întrucât toţi ochii grecilor sunt aţintiţi asupra lor, de aceea îşi pun în valoare
iscusinţa pentru a dobândi victoria şi cununa de lauri; însă oamenii cu porniri josnice, atunci
când se îmbată la petrecerile lor, în acea oră de întuneric în care sunt înecaţi în vin, acţionează
fără ştiinţă, fără artă şi fără iscusinţă, insultându-i, rănindu-i şi făcându-i de ruşine pe cei
asupra cărora îşi descarcă violenţa. (43) Iar dacă nu intervine între ei niciun arbitru, ca să
despartă combatanţii şi să îi împace, aceştia vor continua să se înfrunte fără nicio restricţie,
fiind gata să ucidă sau să fie ucişi; căci niciunul nu suferă mai puţin decât celălalt, însă
datorită freneziei de care sunt cuprinşi nu mai simt rănile pe care le au, pentru că sunt îmbibaţi
cu vin; dar din această cauză, cum spune poetul, nu suferă ceilalţi, ci chiar ei înşişi. (44) Prin
urmare, acele persoane care cu puţin timp în urmă au venit bine mersi la petrecere, aflându-se
în relaţii de prietenie unele cu altele, vor pleca în cele din urmă de acolo pline de ostilitate şi
cu trupurile mutilate. Iar unele vor avea nevoie de avocaţi şi judecători, iar altele de doctori şi
vindecători, precum şi de tot ajutorul pe care-l pot primi din partea lor. (45) Şi tot aşa, cei care
dau impresia că sunt nişte petrecăreţi mai cumpătaţi, atunci când beau vin neamestecat, care
are asupra lor efectul unor mandragore, încep să fiarbă, ca să spunem aşa, şi se sprijină pe
cotul stâng, apoi îşi întorc capul într-o parte, cu respiraţia mirosind a vin, până când în cele
din urmă se cufundă într-un somn adânc, fără ca să mai vadă sau să mai audă ceva, ca şi cum
nu le-a mai rămas decât un singur simţ, acela care este cel mai josnic dintre toate, şi anume
gustul. (46) Şi cunosc unii oameni care, după ce au băut vin până la refuz, dar înainte să fie
total copleşiţi de el, încep să pregătească petrecerile din ziua următoare printr-un fel de donaţii
sau subscripţii, căci o mare parte din fericirea lor actuală constă în speranţa că se vor îmbăta şi
cu alte ocazii; (47) şi trăiesc aşa până la sfârşitul vieţii, fără a avea o casă şi un cămin, fiind
vrăjmaşi ai părinţilor, soţiilor şi copiilor lor, vrăjmaşi ai ţării lor, dar mai ales vrăjmaşi pentru
ei înşişi.
VI. (48) Şi poate că unii vor fi înclinaţi să fie de acord cu organizarea unor astfel
petreceri care în momentul de faţă se organizează pretutindeni, fie pentru că le admiră, fie
pentru că au dorinţa de a imita luxul şi extravaganţa italienilor, pe care şi grecii şi barbarii
încearcă să le întreacă; aşa că mai degrabă se pregătesc pentru un spectacol, decât pentru a se
desfăta într-adevăr, (49) căci se folosesc de nişte divane numite triclinia, iar în jurul mesei au
nişte nişte canapele făcute din cochilie de broască ţestoasă, din fildeş şi din alte materiale
costisitoare, cele mai multe dintre ele încrustate cu pietre preţioase; şi au cuverturi de purpură,
brodate cu fir de aur şi argint; şi brocarturi cu flori de toate nuanţele şi de toate culorile,
menite să seducă privirea, şi o mulţime de vase pentru băut, aranjate după felul lor; căci au

803
cupe, pocale, pahare şi tot felul de alte recipiente lucrate cu multă măiestrie de oameni
ingenioşi; (50) şi robi bine clădiţi şi extrem de frumoşi, care slujesc ca şi cum n-au venit să-i
servească pe oaspeţi, ci să încânte ochii privitorilor prin simpla lor prezenţă. Iar unii dintre
aceşti robi, care sunt încă copii, toarnă vinul în cupe, pe când cei care sunt adulţi toarnă apă; şi
toţi sunt curaţi şi îngrijiţi, cu feţele unse şi cu ochii conturaţi cu creionul, în timp ce părul de
pe cap le este împletit şi cârlionţat şi legat cu funde subţiri; (51) căci aceştia au părul foarte
lung, pentru că nu se tund deloc sau îşi taie doar părul de pe frunte, făcându-l să stea la acelaşi
nivel de jur împrejur, astfel încât să capete o formă circulară; şi sunt îmbrăcaţi în tunici cu o
textură extrem de delicată şi albe ca zăpada, ajungând în faţă până la genunchi, iar în spate
căzând până aproape de glezne; şi cele două părţi ale tunicii sunt legate cu cordoane, iar
faldurile care se formează atârnă de o parte şi de alta, fiind mai depărtate în partea de jos. (52)
Şi mai sunt şi unii tineri cărora abia le mijeşte barba pe faţă, care pentru scurtă vreme au căzut
în plasa depravaţilor risipitori, care i-au pregătit cu deosebită grijă şi sârguinţă pentru servicii
mai grele; fiind un fel de exponate ale opulenţei excesive a gazdelor, sau mai degrabă, ca să
spunem adevărul, a faptului că acestea ignoră orice bun simţ, după cum ştiu bine şi aceia care
îi cunosc. (53) Pe lângă toate acestea, mai există şi o mare varietate de zaharicale, delicatese şi
prăjituri, la care au lucrat brutari, bucătari şi cofetari, care n-au în vedere doar gustul, care este
elementul cel mai important, ci şi aspectul, care atrage privirea asupra bucatelor, {8}{restul
acestei secţiuni se găsea iniţial în secţiunea 55. Materialul a fost reorganizat pentru a
corespunde cu versiunea lui Loeb}; iar aceştia îşi întorc capul în toate direcţiile, explorând
totul cu ochii şi cu nările, cu cei dintâi cercetând bogăţia şi varietatea felurilor de mâncare, iar
cu cele din urmă adulmecând aromele pe care acestea le emană. Apoi, după ce s-au săturat să
privească şi să miroasă, aceste simţuri îşi îndeamnă stăpânii să mănânce, iar aceştia laudă, fără
niciun fel de reţinere, atât petrecerea, pentru scumpetea şi măreţia sa, cât şi pe cel care a dat-o.
În consecinţă, sunt aduse la masă şapte feluri de mâncare, cuprinzând toate delicatesele care
se întâlnesc pe pământ, pe mare, în râuri şi în aer, toate proaspete şi procurate cu mare
dificultate; şi sunt acolo creaturi terestre, acvatice şi zburătoare, gătite şi condimentate în
moduri diferite. Şi ca să nu lipsească nimic din ceea ce oferă natura, la final sunt aduse fructe
de tot felul, pe lângă cele care sunt păstrate pentru bucatele mai rafinate ale petrecerii sau
pentru ceea ce se numeşte desert; (55) iar apoi, farfuriile golite de lăcomia mesenilor sunt
îndepărtate, căci aceştia au îndesat în ei precum cormoranii, devorând delicatesele atât de
complet, încât au ros şi oasele de pe care alţii nu au mâncat toată carnea. Şi cu toate că sunt
epuizaţi de atâta mâncat, având burţile pline până la gură, îşi simt dorinţele nesatisfăcute, însă
oboseala îi împiedică să mai mănânce. (56) Dar de ce să zăbovesc cu atâta pedanterie asupra
acestor lucruri ce sunt deja condamnate de majoritatea oamenilor mai cumpătaţi? Căci aceştia
consideră că ele aprind pasiunile şi de aceea ar fi de dorit să se renunţe la ele în bună măsură.
Pentru că orice om întreg la minte s-ar ruga mai degrabă să aibă parte de stările cele mai
nefericite, adică de foame şi de sete, decât să participe la astfel de petreceri unde mâncarea şi
băutura se găsesc din belşug.
VII. (57) Ei bine, cele mai renumite şi mai remarcabile ospeţe ale grecilor sunt acelea
la care a luat parte şi Socrate, unul desfăşurat în casa lui Callias, care a dat o petrecere în
cinstea faptului că Autolycus a câştigat cununa victoriei, iar celălalt în casa lui Agathon. Iar
Xenofon şi Platon, oameni pătrunşi de adevăratul spirit al filozofiei atât în felul lor de a fi, cât
şi în discursurile lor, au socotit că aceste evenimente merită să fie ţinute minte, crezând că
generaţiile viitoare le vor lua ca modele pentru a organiza aşa cum se cuvine petrecerile lor
viitoare; (58) însă în comparaţie cu banchetele oamenilor din zilele noastre, care au îmbrăţişat
un mod de viaţă contemplativ, chiar şi acestea par a fi ridicole. Bineînţeles că fiecare dintre
ele oferă plăcerile sale, dar banchetul lui Xenofon este cel care desfată cel mai mult natura
umană, întrucât la acesta iau parte femei care cântă la harpă, dansatori, scamatori, jongleri,
oameni care fac o mulţime de lucruri ridicole şi care se mândresc cu puterea lor de a glumi şi

804
de a-i amuza pe cei din jur, precum şi multe alte persoane menite să creeze o atmosferă veselă
şi relaxantă. (59) Însă spectacolul consemnat de Platon are legătură aproape în întregime cu
iubirea; nu cu aceea a bărbaţilor care sunt înnebuniţi după femei sau cu aceea a femeilor care
sunt îndrăgostite nebuneşte de bărbaţi, căci aceste dorinţe sunt ancorate în legea firii, ci cu
aceea pe care bărbaţii o simt pentru alţi bărbaţi de vârste diferite; căci orice lucru frumos care
s-a spus la acel banchet în legătură cu iubirea autentică şi cu divina Venus (n.t. Afrodita) a
avut doar rolul de a înfrumuseţa limbajul; (60) întrucât cea mai mare parte a cărţii se ocupă de
iubirea comună, vulgară şi promiscuă, care alungă din suflet curajul, adică acea virtute atât de
utilă pe timp de pace şi de război, aducând în locul lui boala efeminării, care-i transformă pe
bărbaţi în femei, cu toate că aceştia ar trebui instruiţi în acele practici care dau valoare unui
bărbat. (61) Şi corupându-i pe băieţii minori i-a transformat în nişte personaje feminine,
asediate de iubiţii lor din toate punctele de vedere, în privinţa trupului, a sufletului şi a
însuşirilor lor; căci mintea unui iubitor de băieţi trebuie menţinută pe lungimea de undă a
obiectului atracţiei sale, ca să fie ferită de claritate în privinţa altor lucruri şi să devină oarbă
în privinţa tuturor celorlalte obiecte ale dorinţei, fie ele particulare sau comune; în aceste
condiţii, trupul său se va topi, mai ales dacă nu îşi poate satisface dorinţa. În plus, averile sale
vor scădea din două motive, atât din cauza faptului că proprietarul lor le va neglija, cât şi
pentru că va fi nevoit să cheltuiască pentru a-şi însuşi obiectul dorit. (62) Mai este însă şi un
alt rău, care-i afectează pe toţi oamenii şi care creşte împreună cu celălalt, pentru că cei care
cad în această patimă fac ca cetăţile să devină pustii, căci oamenii cei mai buni încep să
lipsească, ceea ce duce la sterilitate şi lipsă de rodnicie, întrucât aceştia îi imită pe acei
agricultori neexeprimentaţi care, în loc să semene ogoarele cu soluri adânci, aruncă sămânţa
în mlaştinile sărăturoase ori în regiunile pietroase şi accidentate, care nu pot produce niciun
fel de recolte, ci doar distrug sămânţa pusă în ele. (63) Trec aici sub tăcere diferitele născociri
şi poveşti despre oamenii cu două trupuri, care la început au fost unite datorită atracţiei
erotice, iar apoi au fost separate, asemenea unor părţi care au fost puse laolaltă şi care acum s-
au desprins una de alta, căci legătura dintre ele a dispărut; căci toate aceste lucruri sunt foarte
interesante, putând amăgi prin noutatea lor urechile omeneşti, însă discipolii lui Moise le
desconsideră, întrucât în bogăţia înţelepciunii lor au învăţat din fragedă pruncie să iubească
adevărul, fapt pentru care vor continua să se ferească de ispită până la sfârşitul vieţii lor.
VIII. (64) Dar pentru că petrecerile oferite de aceste personaje celebre sunt pline de
nebunie şi de lucruri mărunte şi condamnabile, dacă cineva ar considera că nu se cuvine să
luăm în considerare vanitatea oamenilor şi somptuozitatea acestor ospeţe, aşa cum ne-au fost
transmise din generaţie în generaţie, căci toate aceste petreceri au avut un succes uriaş, le-aş
aminti de banchetele acelor oameni care şi-au dedicat întreaga viaţă contemplării naturii în
conformitate cu cele mai sacre mustrări şi precepte ale profetului Moise. (65) În primul rând,
aceşti oameni se adună la sfârşitul perioadei de şapte săptămâni, pentru că ei nu venerează
doar numărul şapte, ci şi pătratul său, întrucât ştiu că acesta este neprihănit şi veşnic
feciorelnic; şi acesta este un preludiu şi un fel de ajun al sărbătorii mari, care are legătură cu
numărul cincizeci, care este numărul cel mai sfânt şi cel mai ancorat în natură, iar acesta este
alcătuit din pătratul laturilor triunghiului dreptunghic (n.t. 32 + 42 + 52 = 50), care este
principiul suprem şi cauza întregului univers. (66) Prin urmare, atunci când se strâng laolaltă
se îmbracă în veşminte albe şi afişează o veselie gravă; însă înainte să se aşeze într-un şir
ordonat ca să mănânce, la comanda celui care conduce în acea zi reuniunea, îşi ridică ochii şi
mâinile către cer, pe primii deoarece au învăţat să-şi concentreze atenţia pe lucrurile care
merită a fi privite, iar pe cele din urmă deoarece nu se fac vinovaţi de obţinerea vreunui câştig
necurat şi nici nu sunt întinate de vreo faptă abominabilă de pe urma căreia au avut de
câştigat; şi stând aşa se roagă ca petrecerea să fie decentă, binevenită şi plăcută; (67) iar după
ce au înălţat aceste rugăciuni, bătrânii se aşază şi încep să mănânce, respectând ordinea în care
au fost aranjaţi iniţial; dar ei nu-i socotesc bătrâni pe aceia care au ajuns la o vârstă înaintată şi

805
care au părul albit de ani, ci îi consideră a fi oameni foarte tineri, dacă au intrat în sectă de
puţină vreme; întrucât pentru ei bătrâni sunt aceia care din fragedă pruncie au crescut şi s-au
maturizat în privinţa părţii speculative a filozofiei, care este domeniul său cel mai frumos şi
cel mai divin. (68) La acest ospăţ iau parte şi femeile, cele mai multe dintre ele, deşi bătrâne,
fiind fecioare în privinţa purităţii lor, dar nu pentru că au fost silite să rămână aşa, cum este
cazul preoteselor din Grecia, care au fost silite să rămână caste, ci pentru că au admirat şi au
iubit înţelepciunea, în compania căreia sunt dornice să îşi petreacă viaţa, motiv pentru care
sunt indiferente la plăcerile trupului, dorindu-şi nu o odraslă muritoare, ci una nemuritoare, pe
care doar sufletul ataşat de Dumnezeu poate să o zămislească prin sine şi pentru sine, pentru
că Tatăl a sădit în el raze de lumină perceptibile doar prin intelect, prin care acesta va putea
pricepe învăţăturile înţelepciunii.
IX. (69) Şi atunci când stau la masă sunt împărţiţi în două şiruri, bărbaţii şezând la
dreapta, iar femeile la stânga; iar dacă cineva suspectează din întâmplare că cei de viţă nobilă
şi bine crescuţi sau cei avansaţi în studiul filozofiei stau aşezaţi pe perne, chiar dacă nu foarte
costisitoare, cel puţin făcute dintr-un material destul de moale, acesta ar trebui să ştie că stau
aşezaţi pe nişte cuverturi aspre, un fel de rogojini ieftine de papirus, pe care le pun pe pământ
şi care sunt un pic mai ridicate în dreptul coatelor, pentru a oferi sprijin mesenilor; căci aceşti
oameni au îndulcit uşor viaţa austeră a lacedemonienilor, însă ei practică oricând şi oriunde o
cumpătare deosebită şi distinsă, dispreţuind din toate puterile plăcerile ademenitoare. (70) Şi
ei nu se folosesc de serviciile robilor, întrucât socotesc că a avea robi este ceva contrar firii,
căci natura i-a creat pe toţi oamenii liberi, însă nedreptatea şi lăcomia unor oameni care
preferă inegalitatea, acea cauză a tuturor relelor, i-a făcut să îşi impună autoritatea asupra
celor mai slabi. (71) În consecinţă, după cum am spus, la această reuniune nu ia parte niciun
rob, căci oaspeţii sunt slujiţi de oameni liberi, care preiau sarcinile robilor, dar nu din
obligaţie, nici pentru că se supun unei porunci imperative, ci de bunăvoie; şi răspund la toate
solicitările cu promptitudine şi entuziasm, (72) pentru că aceste sarcini nu sunt îndeplinite de
nişte oameni liberi luaţi la întâmplare, ci de tineri care fac parte din ordinul lor şi care sunt
aleşi cu grijă pe criteriul excelenţei, iar aceştia se poartă aşa cum ar trebui să se poarte acei
tineri virtuoşi şi binecrescuţi care doresc să atingă perfecţiunea virtuţii şi care, asemenea unor
fii legiuiţi ce îşi slujesc taţii şi mamele, consideră că părinţii lor comuni le sunt mai apropiaţi
decât aceia de care sunt ataşaţi prin legături de sânge, căci, într-adevăr, oamenii cu principii
corecte se înrudesc cel mai mult cu virtutea; aşa că ei vin să slujească fără a fi încinşi cu
centura şi având tunicile lăsate în jos, ca nu cumva la acest ospăţ să existe vreo asemănare cu
robia. (73) Ştiu bine că unii vor râde auzind ce voi spune acum, însă cei ce vor râde vor fi
aceia care fac lucruri vrednice de tot plânsul şi de toată jalea. Pentru că la aceste ospeţe nu se
bea vin, ci doar apa cea mai pură; apă rece pentru cei mai mulţi dintre ei şi apă caldă pentru
acei oameni bătrâni care sunt obişnuiţi să ducă o viaţă discretă. Iar pe masă nu se pune niciun
aliment care are sânge, ci numai pâine şi sare, la care se adaugă uneori şi un sos de isop,
pentru aceia care vor o hrană mai rafinată; căci aşa cum preotul trebuie să se abţină să bea vin
atunci când oferă jertfe, (74) tot aşa şi aceşti oameni trebuie să ducă o viaţă neprihănită,
pentru că vinul provoacă nebunie, iar condimentele şi sosurile costisitoare stimulează dorinţa,
care este o fiară nesătulă.
X. (75) Acestea sunt, aşadar, cele dintâi elemente ale ospăţului; dar după ce oaspeţii s-
au aşezat la masă în ordinea despre care am vorbit, iar cei care îi slujesc s-au pregătit să îi
servească, văzând că nu este nimic de băut, cineva ar putea să spună [...], dar chiar mai mult
decât înainte, aşa că nimeni nu se aventurează să murmure ori să respire mai tare; şi atunci
mai-marele lor începe să citească un pasaj din Sfintele Scripturi sau să explice o problemă mai
dificilă ridicată de altcineva, care nu are intenţia să iasă în evidenţă, întrucât nu vrea să se
remarce pentru isteţimea şi elocinţa sa, ci doreşte doar să înţeleagă mai bine unele lucruri; iar
când reuşeşte să le înţeleagă nu le ţine ascunse de aceia care, chiar dacă nu pot vedea adevărul

806
la fel de limpede, cel puţin manifestă o dorinţă egală pentru învăţătură. (76) De aceea, el
recurge la o metodă de instruire mai lentă, zăbovind asupra unor explicaţii şi repetându-le,
pentru a împrima adânc ideile sale în mintea ascultătorilor săi; căci dacă înţelegerea
ascultătorilor nu poate ţine pasul cu învăţăturile celui care vorbeşte fluent şi care nu face
pauze ca să respire, înseamnă că aceştia nu vor putea înţelege lucrurile care se spun; (77) însă
ascultătorii, fixându-şi privirea şi atenţia asupra vorbitorului, rămân în aceeaşi poziţie şi
ascultă cu atenţie, arătând prin prin priviri şi prin mişcări de încuviinţare ale capului că sunt
atenţi şi că înţeleg; şi îşi manifestă aprecierea faţă de vorbitor prin felul vesel şi liniştit în care
îl urmăresc cu privirea şi prin modul în care îi fac semn cu degetul arătător de la mâna
dreaptă. Şi tinerii care stau în picioare în apropiere ascultă şi ei aceste explicaţii adresate celor
care stau la masă. (78) Iar aceste explicaţii ale Sfintelor Scripturi sunt oferite sub forma unor
alegorii şi exprimări mistice, căci aceşti oameni socotesc că întreaga lege se aseamănă cu un
animal viu, trupul său fiind reprezentat de poruncile explicite, iar sufletul de înţelesul invizibil
ascuns în spatele cuvintelor; iar sufletul raţional începe în mod minunat să contemple acele
lucruri care îi aparţin, ca şi cum ar privi într-o oglindă, văzând în aceste cuvinte frumuseţea
extraordinară a sentimentelor; şi el tălmăceşte şi explică simbolurile, desluşind înţelesul lor
ascuns pentru toţi aceia care sunt capabili să priceapă aceste aluzii şi să înţeleagă lucrurile
nevăzute prin intermediul celor vizibile. (79) Prin urmare, atunci când mai-marele lor
consideră ca a vorbit suficient de mult şi că şi-a transmis ideile cu claritate, căci explicaţiile au
fost oferite într-un mod fericit, fluent şi precis, iar ceilalţi au avut de profitat de pe urma
faptului că l-au ascultat, aceştia izbucnesc în aplauze, bucurându-se împreună de lucrurile pe
care le-au văzut şi auzit; (80) apoi, unul dintre ei se ridică şi începe să cânte un imn în onoarea
lui Dumnezeu, compus fie de cel care-l cântă, fie de vreun poet bătrân din timpurile străvechi,
căci aceşti poeţi au lăsat în urma lor multe poeme şi cântece în trimetru iambic, psalmi de
mulţumire şi imnuri, precum şi cântece care se cântă cu ocazia libaţiilor, la altar ori în coruri,
toate împărţite minunat în strofe felurite şi diverse. Şi după el se ridică şi alţii, într-o ordine
anume, pe când ceilalţi ascultă cuviincios în tăcere, până când le vine rândul să se alăture
corului şi să intoneze cântecul până la sfârşit; căci în cele din urmă, atât bărbaţii, cât şi femeile
vor cânta împreună. (81) Şi după ce toţi aceştia au isprăvit de cântat psalmul, tinerii aduc
mesele pe la care le-am menţionat anterior, pe care au aşezat hrana cea mai sfântă, pâinea
dospită şi sarea, care se amestecă cu isopul, din respect pentru masa sacră care este pusă în
pronaosul sfântului templu; căci pe această masă sunt aşezate bucăţi de pâine şi sare, fără alte
condimente; iar pâinea este nedospită, în timp ce sarea nu este amestecată cu nimic altceva,
(82) întrucât se cuvenea ca lucrurile cele mai simple şi mai pure să fie atribuite preoţilor, ca
recompensă pentru slujbele pe care le ţin, iar ceilalţi să se mulţumească să admire lucruri
similare, dar să se abţină să mănânce pâine, dând astfel întâietate celor ce au o fire mai
minunată.
XI. (83) Iar după ospăţ aceştia rămân la sfântul priveghi toată noaptea; şi această
serbare nocturnă se desfăşoară în felul următor: stau cu toţii în picioare, iar în mijlocul
petrecerii se formează mai întăi două coruri, unul de bărbaţi, iar altul de femei, şi fiecare cor
este condus de persoana cea mai onorabilă şi mai minunată a trupei. (84) Apoi, aceştia cântă
spre slava lui Dumnezeu cântece compuse din mulţi metri şi multe acorduri, uneori cântând cu
toţii laolaltă, alteori mişcându-şi mâinile şi dansând în ritmul corespunzător şi dând glas într-o
manieră inspirată unor cântece de mulţumire, în timp ce alteori cântă ode, rostind strofele şi
antistrofele necesare. (85) Apoi, după ce corul bărbaţilor şi cel al femeilor s-au delectat
separat, aşa cum fac cei care chefuiesc la bacanale (n.t. sărbători în cinstea zeului Bacchus),
bând vinul neamestecat al iubirii de Dumnezeu, se strâng laolaltă şi devin un singur cor,
imitându-l pe acela care în vremurile străvechi a cântat la Marea Roşie datorită lucrărilor
minunate care au fost făcute acolo; (86) căci din porunca lui Dumnezeu, marea pe unii i-a
apărat, iar pe alţii i-a distrus total; căci ea s-a despicat şi s-a retras sub influenţa unui reflux

807
violent, ridicându-se în ambele părţi ca şi cum ar fi căpătat nişte ziduri solide, în timp ce
porţiunea aflată între ele s-a lărgit şi s-a transformat într-un drum neted şi uscat, în lungul
căruia poporul a trecut pe malul opus, îndreptându-se spre un teren mai înalt; apoi, marea s-a
întors şi s-a năpustit către făgaşul ei iniţial, năvălind din ambele laturi asupra părţii care până
atunci fusese teren uscat, copleşindu-i pe urmăritori şi aducându-le pieirea. (87) Aşa că
israeliţii, văzând acest miracol care era mai presus de orice descriere, de orice imaginaţie şi de
orice nădejde, s-au adunat la un loc, bărbaţi şi femei, sub influenţa inspiraţiei divine, devenind
un singur cor, şi au cântat imnuri de mulţumire Mântuitorului Dumnezeu, profetul Moise
conducând corul bărbaţilor, iar proorociţa Mariam (n.t. sora lui Aaron) pe cel al femeilor. (88)
Aşa că odată format acest cor de bărbaţi şi femei al adoratorilor terapeuţi, cel mai probabil
după modelul celui menţionat anterior, aceştia încep să cânte împreună o simfonie cu adevărat
muzicală, în care vocile subţiri ale femeilor se îmbină cu vocile cu tonuri grave ale bărbaţilor.
Ideile erau frumoase, exprimările erau frumoase, iar cântăreţii din cor erau frumoşi; iar scopul
ideilor şi exprimărilor, precum şi acela coriştilor era pietatea; (89) prin urmare, îmbătându-se
toată noaptea până dimineaţa cu această frumoasă beţie, fără a-şi simţi capul greu şi fără ca
ochii să li se închidă de somn, ci fiind chiar mai treji decât atunci când au venit la petrecere în
privinţa ochilor şi a trupului, odată cu sosirea dimineţii, văzând că soarele răsare, aceştia îşi
ridică mâinile la cer rugându-se pentru linişte şi adevăr, pentru agerimea minţii şi pentru
înţelegere. Şi după ce se roagă în felul acesta fiecare se retrage în locuinţa sa, cu intenţia de a
practica acea înţelepciune căreia s-au deprins să i se dedice. (90) Iată, aşadar, ce am de spus
despre aceia care sunt numiţi terapeuţi, care se dedică contemplării naturii şi care au trăit doar
pentru sufletul lor, fiind cetăţeni ai cerului şi ai lumii, foarte apreciaţi de Tatăl şi Creatorul
universului pentru virtutea de care au dat dovadă şi care le-a adus ca recompensă cuvenită
dragostea Lui, ce depăşeşte cu mult toate darurile oferite de soartă, căci ea îi conduce pe
culmea cea mai înaltă a fericirii şi desăvârşirii.

808
 35. DESPRE VEŞNICIA LUMII

I. (1) În orice lucru nesigur şi important se cuvine să-l invocăm pe Dumnezeu, pentru
că El este bunul Creator al lumii şi pentru că nimic nu este nesigur pentru cel care deţine
cunoaşterea cea mai exactă a tuturor lucrurilor. Însă El trebuie invocat mai ales atunci când ne
pregătim să vorbim despre firea nestricăcioasă a acestei lumi; căci dintre toate lucrurile
perceptibile prin simţurile externe niciunul nu este mai minunat decât lumea, iar dintre cele
perceptibile prin intelect niciunul nu este mai desăvârşit decât Dumnezeu. Însă mintea
guvernează simţul extern, iar lucrurile perceptibile prin intermediul intelectului sunt mai
presus de cele pe care le putem percepe prin simţurile externe; iar aceia în care este sădită o
dragoste viguroasă şi onorabilă pentru adevăr îşi vor da silinţa să înţeleagă lucrurile materiale
cu ajutorul acelui element care le este superior şi care le stăpâneşte. (2) Aşadar, dacă noi, cei
care am deprins şi practicat învăţăturile chibzuinţei, cumpătării şi virtuţii, am renunţa la orice
ruşine provocată de pasiuni şi de boli, poate că Dumnezeu nu va refuza să dea acestor suflete
purificate şi curate, asemănătoare chipului său, cunoaşterea lucrurilor cereşti; şi o va face fie
prin intermediul viselor, oracolelor şi semnelor, fie prin intermediul minunilor. Dar atâta timp
cât purtăm stigmatul nesăbuinţei, al nedreptăţii şi al tuturor celorlalte vicii imprimate adânc în
sufletul nostru şi greu de îndepărtat, ar trebui să fim mulţumiţi dacă vom putea găsi măcar
vreo copie ştearsă sau vreo imitaţie a adevărului. (3) Este bine, prin urmare, ca cei care vor să
descopere dacă lumea este pieritoare să aibă în vedere două cuvinte, „distrugere” şi „lume”; şi
mai întâi de toate vor trebui să cerceteze semnificaţia lor exactă, pentru a înţelege la ce se
referă şi care este menirea lor. Dar nu este nevoie să enumerăm toate acele lucruri la care fac
referire aceste cuvinte, ci doar pe acelea care sunt utile scopului pe care-l avem în vedere.
II. (4) Aşadar, într-o primă accepţiune, lumea este un sistem unic, alcătuit din cer, din
stelele care sunt în jurul pământului, din pământ şi din toate animalele şi plantele care se
găsesc pe acesta; într-un alt sens, cuvântul lume desemnează doar cerul. Aşa că Anaxagoras,
care cunoştea acest lucru, întrebat fiind de cineva de ce se sileşte atât de des să îşi petreacă
noaptea în aer liber, a răspuns că face aşa deoarece îi place să privească lumea, expresie prin
care s-a referit la mişcările şi perioadele de revoluţie ale stelelor. Al treilea sens, după cum
afirmă filozofii stoici, este acela că ea este o esenţă rânduită într-un mod minunat, care a luat
naştere dintr-un foc veşnic, care este frumos ordonată ori lipsită de ordine şi a cărei mişcare
poartă denumirea de timp. Însă pentru moment, ne vom ocupa de lume în conformitate cu
prima accepţiune a termenului, având în vedere faptul că ea este una singură, fiind alcătuită
din cer şi pământ, precum şi din toate lucrurile care există acolo. (5) Iar termenul distrugere
este folosit pentru a desemna o schimbare în rău; de asemenea, el este utilizat şi pentru a face
trimitere la distrugerea totală a lucrurilor care există, o distrugere atât de completă, încât
existenţa va dispărea cu desăvârşire, ceea ce este de neconceput; căci aşa cum din nimic nu se
naşte nimic, nici existenţa nu poate deveni non-existenţă {1}{idee similară cu doctrina lui
Lucretius: Nil igitur fieri de nihilo posse putandum est (n.t. Din nimic nu se poate naşte
nimic)}. Căci nimic nu poate fi zămislit din ceea ce nu există, după cum ceea ce există nu
poate fi distrus atât de complet încât să nu mai putem vorbi sau auzi despre lucrul respectiv.
Iată ce ne spune poetul în acest sens:

„Nimic din ce-a fost

Nu moare de tot,
Ci lucrurile unite altădată
Se combină într-un mod diferit;
Părăsindu-le pe celelalte
Noi forme pentru a zămisli”

809
 {2}{din piesa Chrysippus de Euripide}.

(6) Aşadar, ar fi stupid să credem că lumea va fi distrusă atât de total încât să devină non-
existentă, pentru că mai degrabă ea se va transforma, asumându-şi o altă înfăţişare; problema
care se pune, însă, este aceea dacă din multitudinea de elemente şi combinaţii va rezulta ceva
asemănător cu aspectul pe care-l avea anterior sau dacă, asemenea farfuriilor sparte,
fragmentele ei se vor împrăştia care încotro.
III. (7) Şi asupra subiectului pe care-l discutăm acum există trei opinii. Căci unii
afirmă că lumea este eternă, necreată şi nesupusă distrugerii; pe când alţii, dimpotrivă, spun că
aceasta a fost creată şi că poate fi distrusă. Mai există şi alţii care iau câte ceva din aceste
două păreri, fiind de acord cu cei din urmă în privinţa faptului că este creată, iar cu cei dintâi
în privinţa faptului că este indestructibilă; şi astfel au lăsat în urma lor o opinie mixtă,
considerând că ea este în acelaşi timp creată şi nepieritoare. (8) Cu toate acestea, Democrit,
Epicur, precum şi cei mai mulţi dintre filozofii stoici afirmă atât crearea ei, cât şi caracterul ei
indestructibil, chiar dacă nu se referă cu toţii la acelaşi lucru; pentru că unii sugerează
prezenţa a multe lumi, atribuind formarea lor aglomerării şi combinării atomilor, pe când
distrugerea lor o pun pe seama nimicirii şi separării particulelor complexe. Însă filozofii stoici
vorbesc despre o singură lume, afirmând că cel care a creat-o este Dumnezeu, însă cauza
distrugerii sale nu mai este Dumnezeu, ci puterea focului invincibil şi neobosit, care pătrunde
toate lucrurile existente şi care în lungi perioade de timp dizolvă totul în sine însuşi, zămislind
apoi lumea din nou prin providenţa Creatorului. (9) Şi potrivit acestor oameni există o lume
despre care se poate spune că este eternă, iar alta care este destructibilă, destructibilă în ceea
ce priveşte ordinea ei actuală şi eternă în privinţa focului care arde, căci ea devine
nemuritoare prin necontenitele regenerări şi revoluţii periodice. (10) Însă Aristotel, care avea
o cunoaştere pe care aş putea s-o numesc sfântă şi pioasă, a afirmat că lumea este necreată şi
indestructibilă, şi el i-a acuzat pe aceia care au avut o opinie contrară de o teribilă lipsă de
pietate, căci ei au considerat că acest Dumnezeu măreţ şi vizibil nu era cu nimic diferit de
lucrurile făurite de mâna omului, cu toate că El cuprinde în sine însuşi soarele, luna şi toate
celelalte planete şi stele fixe, şi de fapt întreaga natură divină; (11) şi el a spus pe un ton amar
şi dojenitor că odinioară s-a temut pentru casa lui, ca nu cumva să fie dărâmată de furtunile
violente, de vânturile puternice, de trecerea timpului sau de lipsa lui de grijă în privinţa ei, dar
că acum se teme încă şi mai mult de acei oameni care prin raţionamentele lor sunt pe cale să
distrugă întreaga lume. (12) Dar unii spun că nu Aristotel a inventat această doctrină, ci nişte
pitagoreici; însă mie mi-a căzut în mână lucrarea lui Ocellus din Lucania intitulată, „Tratat
despre natura universului”, în care nu numai că a afirmat că lumea este indestructibilă, ci chiar
s-a silit să aducă dovezi pentru a demonstra acest lucru.
IV. (13) Însă unii spun că Platon, în opera sa Timaios, a dovedit că lumea este atât
necreată, cât şi indestructibilă, prin faptul că a povestit despre acea adunare divină în care
bătrânul guvernator al tuturor zeilor se adresează celor mai tineri cu următoarele cuvinte
{3}{Timaios, p. 40}: „O, voi, zei ai zeilor, acele lucrări pe care le-am făcut în calitate de tată
şi creator sunt menite să dureze atâta timp cât vreau eu. Căci tot ce a fost unit poate fi
despărţit, însă doar un stăpân rău este capabil să distrugă acele lucruri bine alcătuite şi
minunat combinate, care se află într-o stare extrem de bună. De aceea, întrucât şi voi aţi fost
creaţi, nu sunteţi nici nemuritori, nici feriţi de o nimicire totală; cu toate acestea, nu veţi fi daţi
pieirii şi nici nu veţi împărtăşi soarta celor muritori, întrucât voinţa mea este să rămâneţi uniţi,
iar aceasta este o legătură cu mult mai puternică decât cea care vă menţine laolaltă din ziua în
care aţi fost creaţi”. (14) Însă unii oameni interpretează cuvintele lui Platon într-un mod
sofistic, socotind că atunci când el afirmă că lumea a fost creată nu vrea să spună că a existat
un început al creaţiei, ci că dacă ar fi fost creată, aceasta n-ar fi putut exista într-o altă formă
decât aceea pe care o are în prezent; în plus, se poate vedea că părţile care au fost create

810
suferă permanent o serie de prefaceri. (15) Dar opinia menţionată anterior este mai bună şi
mai adevărată, nu doar pentru că el afirmă în tratatul său că Creatorul zeilor este şi tatăl şi
creatorul tuturor lucrurilor, şi că lumea este frumoasa lucrarea a lui şi a progeniturilor sale,
fiind o imitaţie perceptibilă prin simţurile externe a modelului arhetipal perceptibil doar prin
intelect, care cuprinde în ea tot atâtea obiecte ale simţurilor externe câte modele sunt
perceptibile pentru minte, deoarece ea este o imagine desăvârşită a unui tipar desăvârşit, care
se adresează simţurilor externe, aşa cum tiparul se adresează inelectului {4}{se pare că aici
textul este uşor deteriorat}. (16) Ci şi pentru că Aristotel depune mărturie în această privinţă
pentru Platon, căci marele său respect pentru filozofie l-ar fi împiedicat să spună lucruri
neadevărate; în acelaşi timp, nimeni n-ar putea fi mai credibil decât discipolul unui învăţător,
mai ales când discipolul nu este un om care a învăţat superficial, fiind indiferent şi uşor de
satisfăcut, ci când este vorba de o persoană care s-a străduit să depăşească toate descoperirile
celor de dinaintea sa, reuşind chiar să aducă unele noutăţi importante, care au îmbogăţit toate
domeniile filozofiei.
V. (17) Însă unii oameni cred că tatăl teoriei platoniciene a fost poetul Hesiod, întrucât
aceştia sunt de părere că el a spus că lumea este creată şi indestructibilă; că este creată, atunci
când a spus:

„La început a stăpânit haosul

Apoi a ieşit la iveală pământul cel neted
Temelia fermă şi durabilă
Pentru întreaga omenire”
{5}{Hesiod, Theogon, 116};

şi că este indestructibilă, deoarece nu a făcut nicio aluzie la dispariţia sau distrugerea sa. (18)
Ei bine, Aristotel a considerat că Haosul este un loc, întrucât înainte de apariţia lucrurilor
trebuia să existe un spaţiu care să le cuprindă. Însă unii stoici cred că acesta este reprezentat
de apă, socotind că numele său derivă din cuvântul vărsare {6}{ χΰσιs, care derivă din verbul
χύσιμο, „a vărsa”}. Dar indiferent de ce spun aceştia, este extrem de clar că Hesiod afirmă că
lumea a fost creată; (19) şi cu mult înainte de el, Moise, legiuitorul evreilor, a spus în
volumele sale sacre că lumea a fost creată şi că este indestructibilă, şi aceste cărţi sunt în
număr de cinci. Prima dintre ele este intitulată Geneza, şi aceasta începe în felul următor; „La
început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul; şi pământul era nedesluşit şi fără formă”. Apoi,
în versetele următoare, spune că zilele şi nopţile, anotimpurile şi anii, precum şi soarele şi
luna, care măsoară trecerea timpului, toate au fost create; şi acestea au devenit nemuritoare
precum întregul cer, rămânând pe veci indestructibile. (20) Dar mai întâi va trebui să ne
ocupăm de acele argumente care dovedesc că lumea este necreată şi indestructibilă, ca din
respect pentru ceea ce este vizibil să începem aşa cum se cuvine. Există două cauze care duc
la distrugere, una internă şi alta externă; prin urmare, fierul, arama şi toate celelalte substanţe
de genul acesta sunt distruse de rugină, căci această boală le năpădeşte pe furiş şi le devorează
în întregime; în privinţa cauzelor externe, dacă o casă sau o cetate încep să ardă, acestea vor fi
distruse de foc, fiind mistuite de violenţa şi impetuozitatea flăcărilor. De un sfârşit similar au
parte şi animalele, căci uneori sunt afectate de boli venite din interior, iar alteori sunt distruse
de cauze externe, fiind jertfite, ucise cu pietre, arse ori ucise într-un mod mârşav, prin
spânzurare. (21) Iar lumea poate fi distrusă fie din cauze externe, fie ca urmare a unor puteri
care există în sine însăşi; însă ambele alternative sunt imposibile, căci nu există nimic în afara
lumii, deoarece ea cuprinde toate lucrurile, fiind astfel unică, completă şi ferită de bătrâneţe;
şi este una pentru că dacă ar rămâne ceva în afara ei, atunci ar putea lua naştere o altă lume,
similară cu cea care există acum; şi este completă, deoarece esenţa ei rămâne în sine însăşi; şi
este ferită de bătrâneţe şi boală, întrucât bătrâneţea şi boala trupurilor sunt cauzate de factori

811
externi, cum sunt căldura, frigul şi alte calităţi contrare, însă aceste puteri nu pot să scape
pentru a înconjura şi ataca lumea, căci sunt cu totul închise în interior, neputând să se
desprindă de celelalte lucruri. Însă dacă ar exista într-adevăr vreun lucru exterior, nu ar fi altul
decât vidul, însă acesta nici nu acţionează, nici nu suferă vreo acţiune din afară. (22) De
asemenea, lumea nu se va dizolva ca urmare a unei cauze din interiorul său; în primul rând,
pentru că dacă s-ar întâmpla aşa, atunci ar însemna că partea este mai mare şi mai puternică
decât întregul, iar asta este cea mai mare absurditate posibilă, întrucât lumea, care se bucură
de puterea supremă, influenţează toate părţile sale, nefiind la rândul ei influenţată sau mişcată
de vreunul dintre acestea; în al doilea rând, pentru că atâta timp cât există două cauze ale
distrugerii, una internă şi alta externă, cei care o admit pe una trebuie să o admită şi pe
cealaltă; (23) ca dovadă pentru aceste afirmaţii stau boii, caii, oamenii şi celelalte animale
similare, pentru că din firea lor ele pot fi distruse de sabie sau pot pieri în urma unei boli; căci
este dificil, sau mai degrabă aş spune imposibil, să găseşti vreun lucru aflat la discreţia unei
cauze externe, care să nu fie supus în acelaşi timp distrugerii provocate de [...] prin sine
însuşi, atunci când lumea nu exista {7}{în manuscrisul lui Yonge ordinea secţiunilor 24-77
diferă de cea a textului Cohn-Wendland (Loeb). Materialul a fost organizat în aşa fel încât să
se respecte succesiunea propusă de Loeb}. (24) Prin urmare, întrucât rânduiala lumii este
aceea pe care m-am străduit să o descriu, în sensul că nicio parte nu rămâne în afară pentru a
exercita vreo influenţă asupra ei, este limpede că lumea nu va fi distrusă de nimic din exterior,
pentru că de fapt nimic nu a rămas în afara ei; dar nu va fi distrusă nici de ceva din interior,
aşa cum am afirmat, pentru că am dovedit deja că dacă un lucru poate fi distrus de una din
cauze, atunci poate fi distrus şi de cealaltă.
VI. (25) Şi există dovezi şi în opera Timaios referitoare la faptul că lumea este ferită
de boli şi distrugere; iată care sunt acestea: „În consecinţă, lumea este alcătuită în întregime
din cele patru elemente; căci cel care a făcut-o a pus în ea focul, apa, aerul şi pământul,
nelăsând pe dinafară niciuna din aceste puteri, din următoarele motive: (26) în primul rând,
pentru ca întregul să fie pe cât posibil o creatură desăvârşită, alcătuită din părţi desăvârşite. Pe
lângă toate acestea, a rânduit ca lumea să fie una singură, întrucât nu a lăsat pe dinafară nimic
din care să poată fi creată o lume similară. Mai mult decât atât, acesta a vrut să o ferească de
bătrâneţe şi boală, considerând că acele lucruri care în trup sunt calde şi reci sau care au puteri
extraordinare, dacă ar înconjura-o şi ar năvăli asupra ei într-un mod inoportun ar putea s-o
distrugă, căci din ele se nasc boala şi bătrâneţea, care duc la ruină şi la pieire. Din această
cauză, Dumnezeu a făcut ca întregul univers să fie alcătuit din elemente pure şi desăvârşite,
ferite de bătrâneţe şi boală”. (27) Să luăm aceste lucruri ca pe o mărturie a lui Platon în
favoarea naturii indestructibile a lumii. Faptul că aceasta este necreată rezultă din adevărurile
filozofiei naturale, întrucât în mod necesar orice lucru născut se va distruge, însă lucrurile
nenăscute sunt în mod inevitabil indestructibile; de aceea, cred că poetul a vorbit cu temei
atunci când a afirmat că există o legătură între naştere şi distrugere, căci iată ce spune el în
versul următor: „Tot ce se naşte trebuie să piară” {8}{Timaios, p. 32}. (28) Acelaşi lucru
poate fi spus şi cu alte cuvinte. Toate lucrurile compuse care se distrug, se dizolvă în
elementele din care au fost alcătuite; în consecinţă, distrugerea nu este nimic altceva decât o
descompunere a lucrurilor în elementele din care au fost alcătuite; după cum, dimpotrivă,
combinarea este aceea care sileşte lucrurile să se adune laolaltă într-o manieră contrară naturii
lor; şi într-adevăr, cred că acesta este adevărul adevărat; (29) pentru că oamenii sunt alcătuiţi
din cele patru elemente care formează întregul univers, adică din pământ, apă, aer şi foc, căci
a luat câte ceva din fiecare dintre ele. Însă lucrurile combinate în felul acesta sunt lipsite în
mod inevitabil de acea mişcare ce le este proprie; de pildă, căldura, care are tendinţa să se
înalţe, este trasă în jos, pe când pământul, care este mai greu, devine mai uşor şi începe să se
ridice, astfel încât capul, care este partea noastră cea mai pământească, ajunge să fie situat în
partea superioară. (30) Însă această legătură instituită prin violenţă este efemeră; căci ea este

812
repede ruptă de elementele pe care le ţine laolaltă, întrucât din dorinţa de a-şi recăpăta
mişcarea naturală după care tânjesc, acestea devin nărăvaşe; căci aşa cum spune poetul:

„Şi lucrurile ivite din pământ

Se-ntorc în ţărâna părintească
Pe când cele venite de sus
Se avântă iar către cer
Nimic din ce-a existat nu piere
Deşi lucrurile unite altădată
Se separă şi-apoi
O altă înfăţişare capătă”.
{9}{fragment din piesa Chrysippus de Euripide}.

(31) Iar această lege şi rânduială se referă la toate lucrurile supuse distrugerii, căci oriunde
există lucruri compuse, acestea se destramă, pierzându-şi organizarea interioră de care s-au
bucurat până în acel moment, astfel încât vor ajunge într-o stare opusă celei în care s-au aflat
anterior, ceea ce le face într-o oarecare măsură să semene cu nişte venetici; pentru că odată cu
distrugerea lor, elementele din care au fost alcătuite se întorc acolo de unde au venit.
VII. (32) Însă pentru că lumea nu are nimic de a face cu această dezordine specifică
lucrurilor despre care am pomenit, haideţi să ne oprim puţin şi să cugetăm asupra acestei
chestiuni. Dacă lumea ar fi supusă degradării şi distrugerii, rezultă în mod inevitabil că toate
părţile sale ar fi dispuse în prezent într-o poziţie contrară firii; însă este lipsit de pietate chiar
şi să ne imaginăm un astfel de lucru; căci toate părţile lumii au primit cea mai minuantă
poziţie şi el sunt dispuse într-o pură simetrie şi armonie; aşa încât fiecare parte individuală
este mulţumită cu locul pe care-l ocupă, ca şi când ar fi vorba de ţara sa natală, de aceea
niciuna nu încearcă să obţină o poziţie mai bună. (33) Acesta este motivul pentru care poziţia
centrală a fost atribuită pământului, împreună cu toate lucrurile de pe el, căci dacă toate
acestea ar fi aruncate în aer ar reveni imediat pe suprafaţa lui; iar aceasta este dovada faptului
că ele ocupă locul care li se cuvine; căci dacă un lucru poate fi dus oriunde, fără niciun pic de
violenţă, şi dacă rămâne ferm stabilit acolo, înseamnă că acela este locul său natural. În al
doilea rând, atunci când a căzut apă pe pământ, iar aerul şi focul s-au ridicat în partea
superioară, aerul a rămas în regiunea aflată între apă şi foc, iar focul a ocupat poziţia cea mai
înaltă; din acest motiv, dacă aprinzi o torţă şi o îndrepţi spre pământ, flacăra se va întoarce în
direcţie opusă, căci se va aprinde şi va dori să se ridice în sus; (34) aşadar, dacă celelalte fiinţe
se degradează şi sunt distruse din cauza mişcării contrare naturii, şi dacă în cazul lumii toate
părţile sale sunt aranjate în deplină concordanţă cu natura, întrucât fiecăreia i-a fost atribuită
poziţia care i se cuvine, atunci cu siguranţă că lumea trebuie socotită pe bună dreptate ca fiind
incoruptibilă şi indestructiblă. (35) Mai mult decât atât, este limpede pentru oricine că fiecare
natură doreşte să se păstreze şi să se conserve, iar dacă este posibil, să devină nemuritoare;
natura copacilor, de pildă, doreşte să conserve copacii, iar natura animală doreşte să conserve
fiecare vieţuitor în parte. (36) Însă natura unui lucru este prea slabă pentru a face ca lucrul
respectiv să devină etern; căci lipsurile, căldura, frigul sau alte nenumărate situaţii
neobişnuite, atunci când afectează lucrurile individuale, le scutură şi distruge legătura care
pâna atunci le ţinea împreună, astfel încât în cele din urmă le sparge în bucăţi; însă dacă nimic
asemănător cu aceste lucruri nu pândeşte undeva în afară, atunci natura însăşi, atât cât este
posibil, va feri de bătrâneţe toate lucrurile mari sau mici. (37) De aici, rezultă că natura lumii
trebuie să-şi dorească ca universul să dureze în timp; căci aceasta nu este mai rea decât
naturile individuale, ca să fugă şi să-şi abandoneze îndatoririle ce îi revin, astfel încât în loc de
sănătate să fie cauzatoare de boli, şi în loc de siguranţă să ducă la degradare şi distrugere,
pentru că:

813
 „Îşi înalţă frumosul chip deasupra tuturor
Dominându-şi nimfele cu graţia sa cerească,
Aşa frumoase cum sunt”.
{10}{Homer, Odiseea 6.107, unde versurile se referă la nimfa Latona (n.t. Leto)}.

Însă dacă acest lucru este adevărat, atunci lumea este indestructibilă. De ce? Pentru că natura
care o ţine la un loc este ea însăşi invincibilă, întrucât are o putere foarte mare, prin care ţine
sub control toate lucrurile care ar putea să o vatăme; (38) prin urmare, Platon a spus foarte
bine {11}{Timaios, p. 33}: „Căci nimic nu a ieşit din ea şi nimic nu i s-a adăugat din altă
parte; pentru că aşa ceva era imposibil; întrucât nu exista nimic care să poată veni; căci atâta
timp cât îşi asigură hrana din sine însăşi, ea face totul în sine şi suferă totul, întucât a fost
alcătuită cu multă măiestrie. Pentru că cel care a creat-o s-a gândit că ar fi mai bine să fie
autonomă, decât să aibă nevoie de lucruri venite din toate părţile”.
VIII. (39) Însă mulţi filozofi se folosesc de un argument pe care-l consideră de-a
dreptul irezistibil; căci ei se întreabă ce motiv ar avea Dumnezeu să distrugă lumea. Pentru că
dacă ar distruge-o, ar face acest lucru fie cu intenţia de a nu mai crea vreo alta, fie din dorinţa
de a făuri o lume nouă; (40) ei bine, prima idee este străină de natura lui Dumnezeu; întrucât
dezordinea trebuie transformată în ordine şi nu ordinea în dezordine; în al doilea rând, dacă ar
face aşa ceva, Dumnezeu s-ar căi, iar căinţa este o năpastă şi o boală a sufletului. Pentru că s-
ar fi cuvenit ori să nu fi creat niciodată o lume, ori, dacă s-a gândit că aceasta este o sarcină
potrivită pentru El, să fi fost mulţumit cu cea pe care a creat-o. (41) Însă cel de-al doilea
motiv nu trebuie analizat superficial; căci dacă ar intenţiona să facă o altă lume în locul celei
actuale, atunci fără îndoială că această a doua lume ar fi ori mai rea, ori la fel, ori mai bună
decât prima; însă toate aceste posibilităţi sunt inadmisibile; pentru că dacă lumea nouă ar fi
mai rea decât prima, aceasta ar însemna că şi făcătorul ei este mai rău; însă toate lucrările lui
Dumnezeu sunt fără cusur, dincolo de orice reproş şi de-a dreptul perfecte, întrucât sunt
făurite cu multă iscusinţă şi pricepere; după cum spune şi proverbul:

„Nici mintea femeii nu-i atât de grea,

Binele să-l lase şi răul să-l ia.”

Se cuvine însă, iar acest lucru corespunde naturii sale, ca Dumnezeu să dea formă materiei
lipsite de formă şi să înzestreze lucrurile cele mai urâte cu frumuseţea cea mai minunată. (42)
De asemenea, dacă noua lume va fi aidoma celei vechi, atunci creatorul îşi iroseşte energia,
asemănându-se cu acei copii care se joacă adesea pe malul mării, ridicând castele de nisip pe
care le distrug apoi cu mâinile lor; căci în loc să facă o lume exact ca prima, fără să ia ori să
pună ceva şi fără să schimbe nimic în mai rău sau mai bine, ar fi trebuit să o lase pe aceea aşa
cum era. (43) Pe de altă parte, dacă inteţionează să facă o lume mai bună decât cea dintâi,
atunci şi creatorul ei trebuie să fie mai bun decât cel care a creat lumea anterioară; însă ar fi
lipsit de pietate să ne imaginăm că atunci când a făcut lumea iniţială El a fost inferior în
privinţa iscusinţei şi a intelectului său, căci Dumnezeu este întotdeauna egal şi la fel cu el
însuşi, pentru că el nici nu se relaxează, ca să devină inferior, nici nu primeşte nimic care să-l
facă mai bun. Însă oamenii, într-adevăr, manifestă asemenea inegalităţi în toate privinţele,
fiind capabili de schimbare în bine sau în rău, căci ei cresc, înaintează, progresează sau,
dimpotrivă, dau înapoi; (44) în plus, lucrările noastre de oameni muritori sunt pieritoare, însă
lucrările celui nemuritor sunt în totalitate nepieritoare, căci este limpede că lucrarea trebuie să
semene cu creatorul ei.
IX. (45) Şi, într-adevăr, cred că este evident pentru oricine că dacă pământul ar fi
distrus, atunci toate animalele de pe uscat ar pieri împreună cu el; iar dacă ar fi distrusă apa,

814
atunci ar muri toate animalele acvatice; şi tot aşa, dacă s-ar distruge aerul şi focul, atunci ar
pieri toate animalele care străbat văzduhul, precum şi toate acelea care se nasc în foc. (46)
Prin urmare, pe baza aceluiaş principiu, distrugerea cerului ar însemna şi distrugerea soarelui,
a lunii şi a tuturor celorlalte planete şi stele fixe, precum şi a tuturor zeilor perceptibili prin
simţurile externe, care până atunci au fost consideraţi preafericiţi; a ne gândi la aceste lucruri
înseamnă a ne imagina că şi zeii sunt pieritori, ceea ce este echivalent cu a spune că şi
oamenii sunt nemuritori. Şi totuşi, dacă ne vom gândim un pic atunci când comparăm
asemenea lucruri aberante ne vom da seama că este mai probabil să considerăm că oamenii
sunt nemuritori decât că zeii sunt pieritori, căci prin graţia lui Dumnezeu un muritor poate
primi nemurirea, dar este imposibil ca zeii să devină muritori, chiar dacă filozofii nebuni şi
nesăbuiţi susţin uneori acest lucru. (47) Mai mult decât atât, acele persoane care afirmă că
lumea este distrusă şi regenerată cred şi mărturisesc că stelele sunt zei, pe care totuşi nu se
sfiesc să îi distrugă prin argumentele lor; căci vor să dovedească că acestea sunt fie nişte
bucăţi de fier incandescent, aşa cum spun unii, care susţin că întregul cer nu este altceva decât
o închisoare, ceea ce este o prostie, fie le privesc ca pe nişte naturi divine, atribuindu-le acea
nemurire ce aparţine zeilor. Însă aşa cum stau lucrurile, aceştia s-au abătut atât de mult de la
adevărata doctrină, încât fără să-şi dea seama au pus degradarea şi distrugerea pe seama
providenţei (care este sufletul lumii), făcând uz de principiile inconsecvente pe care le susţin.
(48) Prin urmare, Chrysippus, cel mai renumit filozof al acelei secte, rosteşte asemenea
afirmaţii nefireşti în tratatul său Despre Creştere; iar după ce şi-a prefaţat ideile cu afirmaţia
că este imposibil ca doi oameni să fie la fel, acesta continuă: „Să presupunem de dragul
discuţiei că există o persoană sănătoasă la trup şi o alta care s-a născut fără un picior, şi că
omul teafăr se numeşte Dion, iar cel beteag Theon, şi că după aceea Dion îşi pierde şi el un
picior; ei bine, dacă cineva ar întreba care dintre ei este infirm, răspunsul firesc ar fi Theon”;
însă această afirmaţie este a cuiva care iubeşte mai mult paradoxurile decât adevărul, (49) căci
cum s-ar putea spune că cel care nu a suferit nicio mutilare, şi anume Theon, este infirm, iar
Dion, care şi-a pierdut piciorul, nu are niciun beteşug?”. E firesc să fie aşa, va răspunde el,
pentru că Dion, căruia i-a fost amputat piciorul, a căpătat aceeaşi meteahnă ca şi Theon, aşa că
nu pot exista doi oameni cu aceeaşi problemă, de unde rezultă în mod necesar că Dion trebuie
să rămână, iar Theon să fie distrus; pentru că aşa cum spune poetul:

„Noi suntem ucişi cu săgeţile

Ce zboară cu penele noastre”.
{12}{din opera Myrmidon de Eschil. În mod evident, acesta este pasajul original al
strofei din Oda lui Waller pentru o Cântăreaţă: „Am aceeaşi soartă cu vulturul acela/Ucis de o
săgeată pe care a văzut/ O pană de-a sa, cu care altădată/ Zbura în văzduh”}.

Şi orice om care ar prelua acest argument şi l-ar adapta la întrega lume ar putea dovedi într-un
mod foarte clar că providenţa este supusă pieirii. (50) Priviţi lucrurile în felul acesta: dacă
subiectul discuţiei noastre ar fi lumea, aşa cum a fost adineaori Dion, căci aceasta este
desăvârşită, şi dacă sufletul lumii ar fi Theon, cel care era nedesăvârşit, întrucât partea este
mai puţin însemnată decât întregul; şi presupunând că tot ce înseamnă trup ar fi îndepărtat din
lume, aşa cum i-a fost tăiat piciorul lui Dion; (51) atunci ar trebui să spunem că lumea n-a fost
distrusă, cu toate că trupul i-a fost îndepărtat, după cum nici Dion n-a pierit pentru că i-a fost
amputat piciorul; dar cel care a pierit este sufletul lumii, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui
Theon, care nu a fost mutilat; însă şi lumea s-a micşorat atunci când şi-a pierdut trupul. Iar
sufletul a fost distrus deoarece două entităţi nu pot fi afectate în mod diferit de unul şi acelaşi
lucru. Însă a spune că sufletul poate fi distrus este o absurditate, de unde rezultă ca dacă
sufletul este nepieritor, atunci şi lumea este nepieritoare.

815
 X. (52) Un alt argument solid în favoarea veşniciei lumii este timpul, pentru că timpul
este necreat, ceea ce înseamnă că şi lumea este necreată. Cum aşa? Pentru că, aşa cum spune
marele Platon, timpul este pus în evidenţă de zile, de nopţi, de luni şi de ani, şi este imposibil
ca timpul să existe fără mişcarea soarelui şi fără revoluţia întregului cer. Aşa că el a fost
definit într-un mod foarte potrivit de către aceia care obişnuiesc să dea definiţii lucrurilor, şi
anume că timpul este un interval care marchează mişcarea lumii, şi cum aceasta este o
definiţie pertinentă, înseamnă că lumea este contemporană cu timpul, fiind în acelaşi timp şi
cauza existenţei lui. (53) Şi ar fi absurd să ne imaginăm că a existat vreodată un timp când
lumea nu era, căci prin natura ei aceasta nu are nici început, nici sfârşit, întrucât toate aceste
expresii, „era”, „când”, „vreodată”, se referă la timp; şi rămânând la această opinie, atunci, în
concordanţă cu teoria marelui pârjol [...]{13}{se presupune că aici există o lacună
semnificativă} spre bătrâneţe el s-a îndoit şi s-a abţinut să mai exprime vreo părere pozitivă;
căci nu cei tineri, ci cei bătrâni pot vedea desluşit acele lucruri de o importanţă solemnă pe
care ar fi bine să le înţelegem, mai ales când este vorba de ceva ce nu putem percepe prin
simţul extern, ci prin intelectul pur şi neprihănit. Căci ceea ce nu există nu se mişcă, însă am
arătat deja că timpul este un interval ce pune în evidenţă mişcarea lumii. De aici rezultă în
mod inevitabil că toate aceste lucruri trebuie să fi existat dintotdeauna, nefiind create şi prin
urmare nefiind supuse distrugerii. (54) Poate că vreun stoic cârcotaş va spune că timpul este
într-adevăr un interval ce cuprinde mişcarea lumii, însă nu doar a acelei lumi care se
organizează şi se împodobeşte prin sine însăşi, ci şi a aceleia la care ne referim atunci când
vorbim despre marele pârjol la care am făcut referire; unui astfel de om trebuie să-i
răspundem: „Dragul meu, tu foloseşti cuvintele într-un mod eronat, numind ordine (cosmos)
ceea ce e haotic şi dezorganizat, căci dacă ceea ce vedem este cu adevărat lumea (cosmos)
{14}{Philon face aici un joc de cuvinte, căci cosmos înseamnă atât „ordine”, cât şi „lume”}
organizată şi împodobită (κεκοσμημένος) cu mare iscusinţă, aşa cum o percepe omul, atunci
oricine ar putea spune pe bună dreptate că prefacerile prin care aceasta trece în urma acţiunii
focului reprezintă o lipsă de ordine”.
XI. (55) Însă Critolaus, un om care s-a dedicat foarte mult literaturii şi un iubitor al
filozofiei peripatetice, fiind de acord cu ideea veşniciei lumii şi dorind să o demonstreze, s-a
folosit de următoarele argumente: „Dacă lumea a fost creată, atunci rezultă categoric că şi
pământul a fost creat; iar dacă pământul a fost creat, atunci este dincolo de orice îndoială că şi
omenirea a fost creată. Însă omul nu a fost creat, deoarece se trage dintr-o rasă veşnică, după
cum vom demonstra; de aceea se poate spune că şi lumea este eternă”. (56) Ei bine, în
continuare voi analiza argumentul pe care l-am lăsat la urmă, cu toate că lucrurile sunt atât de
evidente încât nu au nevoie de nicio demonstraţie; însă, într-adevăr, argumentele sunt
necesare din pricina oamenilor care născocesc tot felul de lucruri, care trăiesc în minciună şi
care au izgonit definitiv adevărul nu numai din cetăţi şi din casele oamenilor, ci chiar au
deposedat fiecare individ de bunul cel mai valoros, şi ca să-i amăgească privirea au inventat
metrul şi ritmul, pe post de momeală şi de cursă, cu ajutorul cărora linguşesc urechile
proştilor, la fel cum curtezanele urâte şi diforme amăgesc ochii cu lănţişoarele şi podoabele
lor false, căci frumuseţea le lipseşte cu desăvârşire, (57) întrucât aceştia spun că naşterea
oamenilor unul din altul este o lucrare mai recentă a naturii, pentru că în vremurile străvechi
aceştia luau naştere din pământ, căci pământul este considerat a fi mama tuturor oamenilor. Şi
ei spun că acei oameni despre care grecii cred că s-au născut din seminţe au fost zămisliţi şi
au crescut aşa cum se întâmplă cu copacii din zilele noastre, căci erau copiii desăvârşiţi şi
complet înzestraţi ai pământului. (58) Însă există multe lucruri din care ne putem da seama că
aceasta este doar o ficţiune. Căci la momentul naşterii primului om era nevoie ca acesta să
crească în conformitate cu ritmul şi perioadele de timp de la vremea respectivă, căci natura a
stabilit ca vârstele să fie un fel de trepte pe care omul să urce şi să coboare; căci el urcă atunci
când creşte şi coboară atunci când descreşte; iar hotarul treptelor de sus este floarea vieţii, de

816
unde omul nu mai poate înainta; însă asemenea alergătorilor din cursa de diaulos (n.t. cursă de
alergări dus-întors pe o anumită distanţă), care se întorc pe acelaşi drum pe care l-au parcurs,
tot aşa şi omul se întoarce pe urmele lui, cedând din cauza slăbiciunii sale toate lucrurile pe
care le-a primit din vremea când era tânăr şi viguros; (59) însă a crede că cineva s-a născut
vreodată absolut perfect înseamnă să ignori legile naturii, aceste rânduieli imuabile. Căci
mintea noastră este contaminată de contactul cu trupul muritor, de aceea este supusă
schimbărilor şi prefacerilor, însă lucrările naturii universale sunt nepieritoare, întrucât
universul stăpâneşte toate lucrurile; şi prin stabilitatea de care dă dovadă face ca toate
lucrurile să rămână în starea lor originară. (60) Prin urmare, dacă acesta a hotărât că este bine
ca oamenii să se nască desăvârşiţi, atunci şi omul s-ar naşte într-o stare de desăvârşire, fără a
mai fi prunc, copil sau tânăr, ci va fi om imediat, şi va fi probabil scutit de orice descreştere,
căci până la maturitatea deplină schimbările înseamnă o creştere, însă de atunci şi până la
bătrâneţe şi moarte, omul descreşte treptat-treptat; şi este firesc să presupunem că cel ce nu
are parte de creştere va fi scutit de schimbările ulterioare. (61) Şi ce-l împiedică acum pe om
să iasă din pământ precum plantele, aşa cum se spune că se întâmpla în vremurile de demult?
Căci pământul nu a îmbătrânit într-atât încât să devină neroditor din cauza trecerii timpului, ci
a rămas în aceeaşi stare ca şi înainte, fiind mereu tânăr, pentru că el este a patra parte a
universului, de aceea, ca să dureze veşnic, trebuie ferit de degradare, întrucât celelalte
elemente cu care se înrudeşte, adică apa, aerul şi focul, nu sunt afectate de bătrâneţe. (62) Şi
faptul că pământul are o vigoare veşnică este pus în evidenţă de plantele ce răsar din el, căci
are loc o purificare fie prin revărsarea râurilor, aşa cum se întâmplă în Egipt, fie prin ploile
care cad în timpul anului, pentru că în ambele cazuri pământul îşi reîmprospătează puterile,
iar apoi, după ce s-a odihnit puţin, îşi reface forţele redobândindu-şi vigoarea iniţială, după
care începe să producă din nou acele lucruri pe care le-a produs şi înainte, furnizând astfel
hrană tuturor animalelor.
XII. (63) În această privinţă mi se pare că poeţii au folosit un apelativ foarte potrivit
pentru pământ atunci când l-au numit Pandora, asta pentru că el ne dă toate lucrurile
{15}{πάντα δωρουμένην}, atât pe cele necesare, cât şi pe cele care ne oferă plăcere şi
desfătare, şi nu ni le dă doar nouă, ci tuturor animalelor care se bucură de viaţă. În consecinţă,
dacă în anotimpul de primăvară cineva s-ar ridica în văzduh purtat de aripi şi ar privi de acolo
de sus către ţinuturile muntoase şi de câmpie, ar vedea câmpiile pline de iarbă grasă şi verde,
de păşuni şi plante de nutreţ, de ovăz şi grâu şi nenumărate ale culturi care cresc din seminţele
împrăştiate de agricultori sau din cele oferite de natura însăşi, iar munţii i-ar vedea umbriţi de
ramurile şi frunzele care împodobesc copacii, şi plini de fructe (nu doar din cele bune de
mâncat, ci şi din acelea capabile să aline suferinţele, căci fructul măslinului îndepărtează
oboseala trupului, iar cel al viţei de vie, atunci când este băut cu măsură, uşurează durerile
cumplite ale sufletului), (64) şi învăluiţi de mirosul plăcut al florilor, şi presăraţi cu felurite
flori, create prin măiestria divină. Iar apoi, dacă şi-ar întoarce ochii de la pomii fructiferi şi ar
privi în schimb plopii, cedrii, pinii, frasinii, stejarii înalţi, precum şi desişurile celorlalţi copaci
sălbatici care umbresc majoritatea culmilor înalte, atunci va şti că vigoarea mereu tânără a
pământului nu scade niciodată, căci aceasta este neînfrântă şi neobosită. (65) Deci dacă
vigoarea lui iniţială nu scade nicidecum, atunci, dacă a făcut vreodată să răsară oameni, ar
putea face lucrul acesta şi în momentul de faţă, şi asta din două motive puternice: în primul
rând, ca să nu piară o specie care îi aparţine, mai ales că este vorba de fiinţa cea mai minunată
dintre toate creaturile întâlnite pe pământ, adică omul, stăpânul a tot ceea ce există, iar în al
doilea rând, pentru a oferi un ajutor divin femeilor, care după ce au zămislit se chinuie circa
zece luni de zile (n.t. după calendarul lunar), iar când le vine vremea să nască mor adesea în
durerile facerii. (66) Aşadar, nu este oare o prostie să ne imaginăm că pământul are un
pântece în care-l zămisleşte pe om? Căci pântecele este locul unde ia fiinţă animalul, fiind aşa
cum l-a numit cineva atelierul naturii, în care aceasta nu făureşte nimic altceva decât animale;

817
însă nu este vorba de o parte a pământului, ci de o parte a unui animal de sex feminin, făurită
cu grijă pentru a servi producerii de fiinţe vii, căci altfel am fi puşi în situaţia de a considera
că pământul are sâni asemenea femeilor, pentru ca la naştere omul, aflat în stadiul de nou-
născut, să aibă la dispoziţie o hrană adecvată. Însă în toată lumea locuibilă nu există niciun
râu şi niciun izvor care să producă lapte în loc de apă; (67) în plus, aşa cum copilul nou născut
trebuie hrănit cu lapte, tot aşa el trebuie înveşmântat cu haine, pentru a fi protejat de căldură şi
de frig în perioada creşterii sale; din acest motiv, mamele şi doicile cărora le sunt încredinţaţi
copiii nou născuţi îi învelesc şi îi înfaşă; însă dacă aceştia ar fi născuţi din pământ, cum se
face că atunci când sunt lăsaţi goi-goluţi nu sunt distruşi nici de aerul rece, nici de arşiţa
soarelui? Căci gerul şi canicula produc boli şi duc la distrugere. (68) Însă odată ce născocitorii
de basme au început să neglijeze adevărul, aceştia au cutezat să adauge la poveştile lor
monstruoase faptul că oamenii răsăriţi din sămânţă se năşteau în armură completă; dar ce
fierar, sau ce nou Vulcan (n.t. Hefaistos) de sub pământ era atât de iscusit încât să făurească
într-o clipă atâtea armuri? Şi ce experienţă aveau acele creaturi abia născute pentru a putea să
mânuiască armele? Pentru că omul este un animal foarte paşnic, iar natura i-a făcut cinstea să-
l înzestreze cu raţiune, ca el s-o folosească pentru a-şi vrăji şi îmblânzi pasiunile sălbatice.
Aşa că ar fi fost mai bine ca în loc de arme să îi fi dat un toiag de vestitor, simbol al
concordiei şi al păcii de care se bucură un om raţional, ca să vestească pacea oamenilor de
pretutindeni.
XIII. (69) Aşadar, am analizat suficient de mult acest nonsens potrivnic adevărului, pe
care-l rostesc aceia care inventează minciuni şi basme. Însă trebuie să ştim că în toate
timpurile oamenii s-au născut din alţi oameni, generaţie după generaţie, căci bărbatul pune
sămânţa în interiorul femeii ca într-un ogor, femeia o primeşte şi are grijă de ea, în timp ce
natura făureşte totul într-un mod nevăzut, fiecare parte a trupului şi a sufletului, dând omenirii
ca specie ceea ce niciun individ nu poate să primească, şi anume principiul nemuririi; căci cu
toate că membrii individuali continuă să piară, omenirea rămâne nepieritoare, căci ea
reprezintă o lucrare divină. Însă dacă omul, care este doar o părticică de univers, este veşnic,
atunci cu siguranţă că lumea este necreată şi nepieritoare.
XIV. (70) Dar Critolaus a adus în sprijinul opiniei sale un argument de genul acesta:
„Elementul care face ca omul să fie sănătos este la rândul lui ferit de orice boală, aşa că ceea
ce-l ţine treaz nu doarme niciodată; dacă aşa stau lucrurile, elementul care-l face să fie veşnic
trebuie să fie la rândul lui veşnic”. Ei bine, cea care-l face pe om să existe veşnic este lumea,
întrucât ea face acest lucru pentru tot ceea ce există în ea; prin urmare, şi lumea este
nemuritoare. (71) Însă în legătură cu această opinie trebuie să facem o precizare, şi anume că
tot ce se naşte trebuie neapărat ca la început să fie nedesăvârşit, însă pe măsura trecerii
timpului acel lucru trebuie să crească până va ajunge la desăvârşire, aşa că dacă lumea s-a
născut (ca să mă folosesc de un termen specific vârstei oamenilor) ca un simplu prunc, iar
apoi a crescut treptat de-a lungul timpului, înseamnă că în cele din urmă şi cu multă greutate a
ajuns la desăvârşire, pentru că dacă dintre toate lucrurile ea se bucură de existenţa cea mai
îndelungată, atunci înseamnă că ajunge la desăvârşire cel mai greu. (72) Însă dacă cineva îşi
imaginează că lumea a fost supusă vreodată unor schimbări de genul acesta, atunci este timpul
să înţeleagă că s-a aflat sub influenţa unei nebunii incurabile, căci este limpede că dacă
lucrurile ar sta aşa, nu i-ar creşte doar trupul, ci şi mintea, pentru că cei care spun că este
pieritoare o consideră a fi o creatură raţională. (73) Prin urmare, asemenea omului, ea ar fi
lipsită de raţiune la începutul existenţei sale, pe care ar dobândi-o abia la maturitate; însă o
asemenea idee este lipsită de pietate nu numai dacă o rostim, ci şi dacă o gândim, căci cum
ne-am putea imagina că sfera cea mai vizibilă care ne înconjoară este nedesăvârşită trupeşte şi
sufleteşte, atâta vreme cât ea este ferită de toate acele rele care afectează lucrurile născute şi
pieritoare?

818
 XV. (74) Şi acesta adaugă că pe lângă cauzele externe care afectează animalele vii mai
există şi alte trei cauze răspunzătoare pentru moartea lor, şi anume boala, bătrâneţea şi
lipsurile; însă lumea nu poate fi afectată de ele, întrucât este alcătuită din toate elementele
existente, astfel încât nu rămâne nimic în afară care să o agreseze, mai ales că ea este
superioară acelor puteri care dau naştere bolilor; aşa că acestea i se supun, fapt pentru care
lumea este ferită de boli şi bătrâneţe, rămânând într-o stare de independenţă în privinţa
cerinţelor sale, căci nu are nevoie de nimic, deoarece nu-i lipseşte niciun lucru care ar putea
contribui la statornicia sa, întrucât este ferită de alternanţa creşterilor şi descreşterilor la care
sunt supuse celelate animale, care din pricina feluritelor pofte atrag asupra lor moartea, şi nu
viaţa, ori pentru a vorbi mai la obiect, o viaţă mai jalnică decât orice pieire. (75) În plus, dacă
am considera că nu există nicio fiinţă eternă, atunci cei ce vorbesc despre faptul că lumea este
supusă distrugerii nu s-ar face atât de vinovaţi pentru faptul că denigrează lumea fără niciun
temei, deoarece nu ar avea absolut niciun exemplu de lucru veşnic; însă pentru că soarta,
potrivit doctrinei celor care au investigat principiile filozofiei naturale, este un lucru fără
început şi fără sfârşit, care uneşte cauzele tuturor lucrurilor, astfel încât nu rămâne niciun loc
liber, atunci de ce n-am putea afirma în mod similar că lumea dăinuie o perioadă lungă de
timp, fiind, ca să spunem aşa, o ordine a ceva ce altfel ar fi dezordonat, o armonie a ceva ce
altfel ar fi lipsit de armonie, o concordie a ceva ce altfel ar fi dezbinat, o unire a lucrurilor care
anterior erau separate, o textură ca aceea care ţine pietrele şi lemnul la un loc, o natură a
lucrurilor care cresc din sămânţă? Şi am mai putea să spunem că ea este viaţa tuturor
animalelor, mintea şi raţiunea omului, precum şi virtutea desăvârşită a celor virtuoşi. Dar dacă
natura lumii este necreată şi indestructibilă, atunci este limpede că lumea este ţinută laolaltă
prin intermediul unui lanţ indestructibil şi veşnic. (76) Însă unii dintre aceia care obişnuiesc să
aibă o altă părere, copleşiţi fiind de adevăr, au trebuit să îşi schimbe ideile; căci frumuseţea
are o mare putere de atracţie, iar adevărul este frumuseţea supremă, aşa cum minciuna este
lucrul cel mai urât; prin urmare, Boethus, Posidonius şi Panaetius, oameni erudiţi în privinţa
doctrinelor stoice, ca şi cum ar fi fost cuprinşi de o inspiraţie bruscă, au renunţat la toate
basmele lor despre marele foc şi despre regenerare, îmbrăţişând doctrina divină a lumii
incoruptibile; (77) şi se mai spune că şi Diogene, atunci când era foarte tânăr, era perfect de
acord cu aceşti autori [...].
XVI. (78) Însă Boethus aduce argumentele cele mai convingătoare, pe care le vom
menţiona imediat; căci el spune că dacă lumea a fost creată şi este supusă distrugerii, atunci
înseamnă că ceva a luat naştere din nimic, iar un astfel de lucru este absurd chiar şi pentru
stoici. De ce? Pentru că nu este posibil să găsim vreo cauză a distrugerii lumii nici în interior,
nici în exterior. Căci în exterior nu există nimic, probabil cu excepţia vidului, întrucât dacă
toate elementele sunt strânse şi cuprinse în interiorul acesteia, atunci nu există nicio
imperfecţiune atât de mare încât să provoace dezintegrarea unui lucru atât de măreţ; (79) şi,
într-adevăr, se spune că există în total trei modalităţi generale care duc la distrugere, una fiind
reprezentată de separare, cealaltă de distrugerea calităţii distinctive care ţine lucrurile laolaltă,
iar cea de-a treia de dezordine; prin urmare, lucrurile care sunt alcătuite din unirea mai multor
elemente separate, cum ar fi turmele de capre, cirezile de vite, corurile, armatele sau trupurile
alcătuite din mai multe mădulare cuprinse laolaltă, sunt distruse prin despărţire şi separare.
Însă ceara, atunci când primeşte pecetea unei noi imagini ori atunci când este topită pentru a fi
remodelată, astfel încât să capete o înfăţişare nouă şi diferită, este afectată de o distrugere a
calităţii distinctive care altădată îi dădea consistenţă. Alte lucruri sunt corupte prin dezordine,
aşa cum se întâmplă cu leacul pe care medicii îl numesc tetrafarmacon (n.t. amestec de patru
remedii vindecătoare), întrucât puterile leacurilor care sunt amestecate au fost distruse într-o
asemenea măsură, încât să ia naştere un leac desăvârşit cu virtuţi speciale. (80) Aşadar, prin
care din aceste feluri de degradare am putea să spunem că se distruge lumea? Nu, nu prin
faptul că este alcătuită din elemente separate, astfel încât părţile ei să poată fi dispersate, şi

819
nici pentru că este formată din elemente diferite, care pot fi împrăştiate; căci ea nu reprezintă
o unitate asemănătoare cu propriile noastre trupuri, căci acestea conţin în ele însele sămânţa
degradării, fiind influenţate de o mare varietate de lucruri, care adesea le vatămă; însă puterea
lumii este invincibilă, deoarece prin marea ei superioritate faţă de alte lucruri ea stăpâneşte
totul. (81) Aşadar, va fi ea distrusă prin nimicirea completă a calităţilor sale distinctive? Şi
acest lucru este imposibil, deoarece, după cum afirmă adversarii, atunci când trece prin
procesul marelui pârjol aceasta se transformă într-o substanţă mai simplă [...]. Atunci este ea
oare distrusă prin dezordine? Nici vorbă, (82) căci în acest caz ar fi necesar să mărturisim că
degradarea trupului poate duce la non-existenţă. Cum aşa? Pentru că dacă elementele
particulare ar fi distruse prin separare, atunci ar fi posibil ca acestea să se transforme în alte
elemente; însă ar fi de neconceput ca acestea să fie distruse total şi simultan din cauza
dezordinii. (83) De asemenea, pe lângă aceste argumente, se spune că dacă toate lucrurile ar fi
distruse prin foc, ce va face Dumnezeu în tot acest timp? Absolut nimic. Şi este firesc să
spunem aşa ceva? Pentru că în momentul de faţă El veghează asupra tuturor lucrurilor,
rânduind totul asemenea unui tată veritabil, iar dacă ar fi să spunem adevărul, El dirijează şi
cârmuieşte totul, fiind, ca să spunem aşa, susţinătorul soarelui, al lunii, al planetelor, al
stelelor fixe, al aerului şi al tuturor celorlalte părţi ale lumii, şi el cooperează cu acestea în
toate acele privinţe care duc la statornicia universului şi la guvernarea lui ireproşabilă, în
conformitate cu dreapta raţiune. (84) Însă dacă totul ar fi distrus, atunci existenţa sa ar deveni
de-a dreptul mizerabilă, căci ar deveni inactiv, neavând de ce să se mai ocupe; şi n-ar fi
aceasta o idee de-a dreptul absurdă? Mă sfiiesc să adaug, căci aşa ceva este lipsit de pietate, că
Dumnezeu ar muri dacă nu ar mai avea ce să facă; căci dacă mişcarea necontenită a sufletului
încetează este indubitabil că sufletul însuşi va pieri. Iar în opinia celor care susţin idei opuse
celor de mai sus, sufletul lumii este Dumnezeu.
XVII. (85) Aşadar, nu ar fi bine să ne ocupăm de această chestiune, şi anume de felul
în care s-ar putea regenera toate acele lucruri distruse de foc? Căci odată ce substanţa lor s-a
dezintegrat complet sub acţiunea focului, însuşi focul se va stinge din lipsă de combustibil.
Prin urmare, atâta timp cât focul va continua să rămână principiul generator al lucrurilor
organizate, acestea vor continua să existe, dar dacă se vor distruge, principiul va pieri odată cu
ele. Ar fi însă o lipsă de pietate şi un sacrilegiu dublu să considerăm nu doar că lumea este
pieritoare, ci să-i negăm şi posibilitatea de a se regenera; ca şi cum Dumnezeu s-ar bucura de
haos, de dezordine şi de tot felul de alte lucruri rele. (86) De aceea, această chestiune trebuie
analizată mai în detaliu, după cum urmează. Există trei tipuri de foc: cărbunele, văpaia şi
lumina. Ei bine, cărbunele reprezintă focul în starea sa materială, întrucât acesta obişnuieşte
să stea ascuns într-un fel de grotă, întinzându-se până la marginile sale. Iar văpaia este partea
care iese din combustibil şi se ridică în aer. Iar lumina este acel ceva emis de către flacără,
care cooperează cu ochii, făcându-i să înţeleagă lucrurile pe care le privesc. Şi văpaia ocupă
poziţia mediană, aflându-se între cărbune şi lumină; când este stinsă se retrage în cărbune, iar
când este aprinsă dă naştere luminii, care nu arde, ci străluceşte. (87) Aşadar, dacă am afirma
că lumea este distrusă prin foc, înseamnă că tot cărbunele va dispărea, pentru că dacă ar mai
rămâne în urmă materie pământească, în mod inevitabil aceasta ar conţine foc. Şi aceşti
oameni susţin că celelalte lucruri nu vor mai exista, întrucât pământul, apa şi aerul se vor
dizolva pur şi simplu în foc. (88) Însă şi văpaia va dispărea, căci existenţa ei depinde de
combustibil; pentru că dacă în urma ei nu mai rămâne nimic, iar combustibilul dispare,
aceasta va pieri imediat. De aici rezultă că nu va putea deveni nici lumină; deoarece lumina nu
are substanţă, ci ea curge din lucrurile menţionate anterior, adică din cărbune şi din flacără,
într-o măsură mai mică din cărbune şi într-un grad foarte mare din flacără; iar de acolo se
răspândeşte pe o mare suprafaţă. Dar dacă, aşa cum am arătat deja, cărbunele şi focul nu
existau în perioada marelui pârjol, aceasta înseamnă că nu exista nici lumină. Întrucât atunci
când soarele îşi urmează cursul pe sub pământ, lumina strălucitoare, abundentă şi

820
cuprinzătoare a amiezei dispare imediat, fiind copleşită de întunericul nopţii, mai ales în
nopţile fără lună. Prin urmare, lumea nu este distrusă prin foc, căci ea este indestructibilă.
Pentru că dacă ar fi distrusă prin foc, nu s-ar mai putea regenera.
XVIII. (89) Motiv pentru care unii stoici înzestraţi cu mai mult discernământ, care au
înţeles că vor fi combătuţi negreşit, s-au gândit că este bine să se pregătească să vină în
ajutorul doctrinei lor muribunde. Însă eforturile lor au fost inutile; pentru că atâta timp cât
focul este sursa mişcării, iar mişcarea este începutul zămislirii, căci nimic nu poate fi zămislit
în absenţa mişcării, ei au spus că înainte de crearea noii lumi, la începutul formării sale,
marele pârjol nu va face să dispară întregul foc; aşa că au afirmat că focul va continua să
existe, deşi într-o mică măsură. Şi au fost cât se poate de precauţi, spunând că dacă se va
stinge de tot, consecinţa va fi aceea că lucrurile vor deveni statice şi lipsite de orice podoabă,
întrucât cauza mişcării va dispărea. (90) Dar toate aceste idei sunt invenţiile sofiştilor, care se
folosesc de toate aceste şmecherii în detrimentul adevărului. De ce? Pentru că este imposibil,
aşa cum am demonstrat deja, ca lumea să fie distrusă total de marele pârjol, întrucât în urma
acestuia va rămâne o cantitate uriaşă de materie pământească în care focul stă la pândă. Şi
poate că acest pârjol nu va afecta toate regiunile, ceea ce înseamnă că elementul invincibil şi
care este cel mai greu, şi anume pământul, nu va fi distrus în totalitate, ci va continua să
existe; şi în mod inevitabil va trebui să se transforme fie în văpaie, fie în lumină; în văpaie,
aşa cum a opinat Cleanthes; în lumină, aşa cum a crezut Chrysippus. (91) Dar dacă se va
transforma în văpaie, când va fi pe punctul de a se stinge se va stinge brusc, nu parţial sau
treptat. Căci combustibilul există împreună cu el; motiv pentru care, atunci când se găseşte
din abundenţă, acesta (n.t. focul) va spori şi se va întinde; dar dacă nu mai există combustibil,
puterea lui se va diminua. Şi oricine poate deduce adevărul despre ceea ce se întâmplă pe baza
lucrurilor care se petrec în viaţa noastră de zi cu zi. Căci dacă turnăm ulei într-un felinar,
flacăra sa devine mai strălucitoare; dar dacă încetăm să-l mai alimentăm cu combustibil,
lăsând în el doar puţin ulei, atunci felinarul se va stinge imediat, căci flacăra va dispărea. (92)
Dar dacă nu se întâmplă aşa, şi dacă lumea întreagă devine lumină, atunci ea se va schimba în
totalitate. De ce? Pentru că nu are niciun fel de substanţă sau de caracter, ci este zămislită
dintr-o văpaie, şi când aceasta se stinge complet şi definitiv, rezultă că şi lumina trebuie să
dispară, şi nu parţial, ci cu desăvârşire. Căci lumina este pentru flacără ceea ce este şi flacăra
pentru combustibil. (93) Pentru că aşa cum flacăra se stinge din lipsă de combustibil, tot aşa şi
lumina dispare în absenţa flăcării; de aceea este imposibil ca lumea să se poată regenera în
absenţa unui principiu generator care să zacă ascuns în ea, aşteptând să fie reaprins; căci toate
lucrurile se vor epuiza şi vor fi distruse, unele de foc, altele din pricina dispariţiei principiului
generator. De unde rezultă clar că lumea este necreată şi nepieritoare.
XIX. (94) Cu toate acestea, după cum spune Chrysippus, unii cred că focul nimiceşte
întreaga ordine universală, separând elementele care îl alcătuiesc, aşa încât acesta devine
sămânţa lumii care este pe punctul de a se naşte; dar să presupunem că toate ideile sale şi ale
sectei din care face parte nu sunt greşite. Admiţând, în primul rând, că lumea se naşte dintr-o
sămânţă, şi că distrugerea ei înseamnă întoarcerea la stadiul de sămânţă; în al doilea rând,
socotind nu numai că ea are viaţă, ci şi că este înzestrtă cu intelect, şi mai mult decât atât,
chiar cu înţelepciune; prin aceste argumente, el susţine o idee contrară convingerii sale, şi
anume faptul că lumea nu va fi distrusă niciodată. (95) Însă pentru aceia care nu se tem să
cerceteze, dovezile sunt la îndemână. Prin urmare, lumea se aseamănă fie cu o plantă, fie cu
un animal. Dar indiferent dacă este o plantă sau un animal, dacă va fi distrusă de un pârjol, nu
va mai putea fi niciodată propria ei sămânţă. Şi evenimentele prin care trecem cu toţii stau
mărturie pentru faptul că indiferent dacă un lucru este mare sau mic, atunci când este distrus
în totalitate nu mai poate da naştere niciunei seminţe. (96) Nu vedeţi câte plante există care
pot fi cultivate, şi cât de multe plante sălbatice sunt răspândite pe întregul pământ? Toţi aceşti
copaci, atâta vreme cât trunchiul lor este sănătos, împreună cu fructele lor, dau naştere unor

821
seminţe care vor sta la baza perpetuării speciei lor; însă dacă vor fi distruşi de curgerea
timpului şi se vor usca complet, de la rădăcină şi până la vârf, atunci nu vor mai putea
produce seminţe. (97) Şi tot aşa, feluritele animale, pe care nu este uşor să le enumerăm din
cauza mulţimii lor, atâta timp cât trăiesc şi prosperă, ele produc o sâmânţă menită să asigure
perpetuarea speciei; însă atunci când mor, nu mai există nicio sămânţă. Căci ar fi absurd ca un
om, atâta timp cât trăieşte, să se folosească doar de a opta parte a sufletului său (n.t. după
Diogene, părţile sufletului sunt cele cinci simţuri externe, la care se adaugă vorbirea, raţiunea
şi puterea reproducătoare), aşa numita putere reproducătoare, ce dă naştere unei fiinţe
asemenea cu el, iar atunci când moare să se folosească de întreaga sa putere hărăzită aceluiaşi
scop; pentru că moartea nu poate fi niciodată mai plină de energie şi mai rodnică decât viaţa.
(98) În plus, niciun lucru nu poate ajunge la desăvârşire doar prin sămânţă, în absenţa hranei
care îi este proprie. Întrucât sămânţa reprezintă începutul, iar începutul nu poate duce la
desăvârşire prin sine însuşi; aşa că feriţi-vă să credeţi că spicul de grâu înfloreşte şi se coace
doar datorită seminţei aruncate de agricultor pe ogorul arat; căci, de fapt, uscăciunea şi
umezeala, cele două calităţi importante ale solului, colaborează în cel mai înalt grad pentru a-i
asigura creşterea. Aşa încât natura face ca creatura zămislită în pântece să se nască şi să se
desăvârşească nu numai pe baza seminţei, ci şi a hranei pe care o revarsă asupra ei din
exterior, o hrană pe care o asigură prin intermediul femeii care a zămislit. (99) De ce spun
asta? Pentru că în cazul unui pârjol ca acela despre care am vorbit, va rămâne numai sămânţa,
dar fără niciun pic de hrană, întrucât toate lucrurile care ar fi putut asigura hrana au fost
distruse de foc; aşa încât lumea care ar urma să fie creată, în conformitate cu principiul
regenerării, va fi schilodită în privinţa formei şi a caracteristicilor sale, pentru că acele lucruri
care sunt necesare pentru desăvârşirea ei, şi pe care sămânţa ar trebui să se sprijine ca pe un
toiag, au fost distruse; însă, după cum se vede, aşa ceva ar fi absurd, şi când spun acest lucru
mă bazez pe dovezi foarte clare. (100) De asemenea, toate lucrurile care se nasc din sămânţă
sunt mai mari decât sămânţa care le-a zămislit, fapt pentru care aceste ocupă mai mult loc;
pentru că adesea copacii, ale căror vârfuri ajung până la cer, răsar dintr-o sămânţă minusculă;
iar animalele cele mai grase şi de talie mare provin dintr-o mică cantitate de umezeală, ce
reprezintă temelia lor; dar după cum am menţionat anterior, la naştere acestea sunt foarte
mici, însă ulterior continuă să crească până ce ajung la desăvârşire. (101) Însă în univers
lucrurile se petrec exact pe dos, căci aici sămânţa va fi mai mare şi va ocupa un spaţiu mai
cuprinzător; iar atunci când universul va ajunge la desăvârşire va fi mai mic şi va ocupa un
spaţiu mai restrâns; aşa că lumea, care a luat naştere din sămânţă, nu va progresa de la ceva
mai mic către ceva mai mare, ci dimpotrivă, se va micşora; (102) şi este uşor să vedem
adevărul celor afirmate aici. Pentru că toate lucrurile se vor distruge, fiind topite şi dizolvate
de foc; iar când văpaia se va stinge, nu va mai rămâne nimic, căci totul se va micşora până la
dispariţie; şi nici nu e nevoie să dovedim ceva atât de evident, folosind argumente ca atunci
când lucrurile sunt neclare; căci, într-adevăr, dacă lumea va fi distrusă de foc, esenţa ei se va
dizolva şi se va împrăştia în eter; şi cred că stoicii au întrezărit acest lucru, motiv pentru care
au susţinut că în urma distrugerii lumii va rămâne un vid de dimensiuni infinite; aşa că dacă
lumea se va împrăştia atât de mult, va exista un loc capabil să o primească. (103) Prin urmare,
în opinia lor, odată ce s-a extins şi a sporit într-o asemenea măsură, ocupând aproape întregul
vid existent, aceasta va deveni propria ei sămânţă; însă atunci când datorită regenerării
desăvârşite a părţilor sale întrega ei substanţă [...] {16}{se pare că de aici lipsesc vreo două
rânduri} se va contracta; căci focul se va stinge şi se va contracta la rândul lui în aerul mai
dens; şi la rândul lui, aerul se va contracta şi se va scufunda în apă, iar apa, condensându-se în
continuare, se va transforma în pământ, care este elementul cel mai compact. Însă toate aceste
argumente contrazic ideile obişnuite ale acelora care sunt capabili să judece şi să discute pe
marginea consecinţelor unor astfel de lucruri.

822
 XX. (104) Însă pe lângă cele spuse până acum, pentru a-şi susţine opiniile, unii
oameni s-ar putea folosi şi de un alt argument, care cu siguranţă îi va convinge pe toţi aceia
care nu se încăpăţânează peste măsură; căci în aceste perechi de elemente opuse este
imposibil ca unul să existe, iar celălalt nu; pentru că dacă există alb, atunci este absolut
necesar să existe şi negru, iar dacă există mare, atunci trebuie să existe şi mic; dacă există
impar, trebuie neapărat să existe şi par; dacă există dulce, trebuie să existe şi amar; dacă există
zi, trebuie să existe şi noapte; şi exemplele ar putea continua la infinit; însă dacă ar izbucni un
pârjol, atunci s-ar întâmpla ceva imposibil; căci unele elemente ale acestor perechi vor
continua să existe, în timp ce altele vor dispărea. (105) Ei bine, haideţi să privim lucrurile în
felul acesta: dacă totul se va distruge în foc, atunci va exista ceva uşor şi subtil şi fierbinte;
căci toate acestea sunt proprietăţi specifice focului; dar nu va exista nimic greu sau rece sau
dens, întrucât acestea sunt calităţi opuse, asemenea celor pe care le-am enumerat. Şi cum ar
putea cineva răsturna mai bine ideea dezordinii universale pe care o implică un astfel de pârjol
decât arătând că acele lucruri care prin legile firii trebuie să coexiste sunt separate de legătura
lor naturală? Iar această separare a atins un asemenea nivel, încât cei care susţin aceste idei
atribuie un caracter veşnic unui element, negând existenţa tuturor celorlalte. (106) De
asemenea, unii dintre aceia care sunt plini de râvnă şi care caută să afle adevărul afirmă un
lucru care îmi pare suficient de pertinent; dacă lumea va dispărea, ea va fi distrusă fie de o
cauză eficientă, fie de Dumnezeu; ei bine, nu poate exista nimic altceva care să o distrugă,
pentru că ea înconjoară şi conţine totul; însă ceea ce este înconjurat şi conţinut este vădit
inferior în privinţa puterii acelui lucru care îl înconjoară şi îl conţine, şi care astfel îi este
superior; pe de altă parte, a spune că este distrusă de Dumnezeu este afirmaţia cea mai lipsită
de pietate care ar putea exista; pentru că Dumnezeu nu este cauza dezordinii, a neuniformităţii
şi a distrugerii, ci a ordinii, a frumoasei rânduieli, a vieţii şi a tuturor lucrurilor bune, aşa cum
mărturisesc toţi aceia ale căror opinii se întemeiază pe adevăr.
XXI. (107) Însă cineva s-ar putea minuna de cei ce vorbesc despre pârjoluri şi
regenerări, nu doar din pricina argumentelor pe care tocmai le-am enunţat, prin intermediul
cărora sunt condamnaţi să cultive idei eronate, ci şi ca urmare a unui motiv care se află mai
presus de toate celelalte; căci atâta vreme cât există patru elemente care alcătuiesc lumea, şi
anume pământul, apa, aerul şi focul, cum se face că aceştia separă focul de toate celelalte
elemente, afirmând că lumea va fi distrusă prin el? Căci dacă toate elementele se vor dizolva
într-unul singur, vor zice unii, de ce nu s-ar dizolva în aer, în apă sau în pământ? Pentru că şi
acestea au puteri uriaşe; şi totuşi nimeni n-a spus vreodată că lumea va dispărea în aer, în apă
sau în pământ; aşa că ar fi firesc să negăm şi faptul că va fi distrusă prin foc. (108) În plus,
văzând frumoasa egalitate care există în lume, s-ar cuveni să ne temem să condamnăm la
moarte un lucru atât de divin; căci în cele patru elemente există un sistem minunat de
compensare, care aranjează şi distribuie vicisitudinile în conformitate cu regula egalităţii şi cu
legile dreptăţii; (109) pentru că aşa cum anotimpurile anului, în succesiunea lor firească,
parcurg ciclul lor regulat, înlocuindu-se mereu unul pe celălalt; tot aşa şi elementele care
alcătuiesc lumea, atunci când interacţionează unul cu celălalt (deşi aceasta este o afirmaţie
paradoxală), deşi dau impresia că dispar, rămân în realitate nemuritoare, căci ele continuă să-
şi urmeze ciclul, prelungindu-şi existenţa la infinit. (110) Prin urmare, urcuşul începe de la
pământ; pentru că atunci când se distruge, acesta se transformă în apă, iar apa prin evaporare
devine aer, iar aerul prin rarefiere se transformă în foc; însă coborâşul începe de la partea
superioară, căci focul care provoacă marele pârjol se disipează în aer, aerul prin presare se
transformă în apă, iar apa când condensează devine pământ. (111) Prin urmare, Heraclit a
vorbit cu temei atunci când a spus, „Apa este moartea sufletului, iar pământul este moartea
apei”. Căci el consideră că respiraţia reprezintă sufletul, indicând prin acest simbol enigmatic
că sfârşitul aerului este transformarea lui în apă, iar sfârşitul apei transformarea ei în pământ;
şi când vorbeşte despre moarte nu se referă la o nimicire totală, ci la o transformare într-un alt

823
element; (112) în felul acesta, proporţia elementelor aflate în amestec rămâne eternă şi
nevătămată, un lucru care nu este probabil, ci absolut inevitabil; întrucât inegalitatea este în
esenţă nedreaptă, iar nedreptatea este odrasla răutăţii, răutate care este alungată din sălaşul
nemuririi. Însă lumea are dimensiuni divine, fiind sălaşul acelor zei perceptibili prin simţurile
externe; şi doar aceia care nu văd legăturile din natură şi coerenţa lucrurilor pot spune că
lumea va fi distrusă.
XXII. (113) Însă unii dintre aceia care şi-au imaginat că lumea este veşnică au născocit
mai multe argumente noi, pe baza cărora au construit un raţionament care să le susţină punctul
de vedere; aceştia afirmă că există patru modalităţi principale care conduc la degradare, şi
anume adunarea, scăderea, schimbarea locului şi transformarea; în consecinţă, numărul doi se
degradează prin adăugarea unităţii care duce la apariţia numărului trei, pentru că în felul
acesta numărul doi dispare; iar numărul patru, dacă scădem o unitate, se degradează şi el, căci
se transformă în numărul trei; de asemenea, litera Z (n.t. adică forma veche a literei
greceşti zeta) devine H atunci când schimbăm locul liniilor paralele, care anterior erau
orizontale, făcându-le să stea vertical, şi când linia care anterior era verticală şi le unea pe cele
două, va ajunge acum pe orizontală şi se va întinde de la una la alta. Iar prin transformare,
vinul (n.t. οίνος) devine oţet (n.t. όξος). (114) Dar niciuna din aceste modalităţi de degradare
nu afectează lumea, pentru că altfel ce-am putea spune? Am putea spune că dacă adăugăm
ceva la lume acesta va fi distrusă? Dar nu există absolut nimic în afara lumii care să nu fie o
parte a întregului, căci ea înconjoară, conţine şi stăpâneşte totul. Şi tot aşa, am putea spune
oare că se va distruge dacă luăm ceva din ea? În primul rând, orice am lua, acel lucru nu este
altceva decât o lume mai mică decât cea existentă, iar în al doilea rând este imposibil să luăm
ceva din ţesătura compozită a lumii, astfel încât să o ducem la ruină. (115) De asemenea, am
putea spune noi că părţile componente ale lumii îşi schimbă locul? Nu, întrucât acestea rămân
în poziţia lor iniţială şi nu se deplasează, pentru că niciodată pământul nu se va ridica
deasupra apei, nici apa deasupra aerului, nici aerul deasupra focului. Ci acele lucruri care prin
natura lor sunt mai grele, adică pământul şi apa, se vor afla la mijloc, pământul susţinând toate
lucrurile asemenea unei temelii solide, iar apa fiind situată deasupra lui; iar aerul şi focul, care
prin natura lor sunt uşoare, vor ocupa o poziţie superioară, însă nu amândouă la fel, pentru că
aerul este vehiculul focului; iar lucrul cărat este mai presus de lucrul care cară. (116) Şi tot
aşa, nu trebuie să ne imaginăm că lumea se distruge prin transformare, pentru că elementele se
schimbă în aceeaşi măsură; în felul acesta, lucrurile rămân statornice şi neclintite, întrucât
elementele nici nu doresc nimic pentru ele însele, nici nu sunt supuse atacurilor din parte altor
lucruri, care vor să obţină avantaje de pe urma lor; aşa încât dispersarea şi concentrarea
acestor puteri se egalizează prin legile proporţiei, care le fac să rămână tefere şi veşnice, ceea
ce demonstrează că lumea este eternă.
XXIII. (117) Mai mult decât atât, Theophrastus spune că acei oameni care atribuie
lumii un început şi un sfârşit sunt amăgiţi de patru lucruri extrem de importante,
neuniformitatea pământului, retragerea mării, distrugerea unor părţi ale universului şi
dispariţia unor specii de animale terestre; (118) şi aceştia argumentează primul lucru în felul
următor: dacă pământul nu a avut niciodată un început al creaţiei sale, atunci nicio parte a lui
nu s-ar ridica deasupra celorlalte, astfel încât să devină vizibilă, ci toţi munţii ar fi nivelaţi, iar
terenurile mai înalte s-ar afla la acelaşi nivel cu câmpiile. Întrucât din cele mai vechi timpuri
cerul a dat ploaie din abundenţă, de aceea este firesc că toate locurile care au fost înalte la
început ar fi fost erodate şi năruite de către torenţi, în timp ce altele s-ar fi scufundat de la
sine, micşorându-şi altitudinea, aşa încât toate ţinuturile ar fi fost nivelate; (119) însă acum,
aşa cum stau lucrurile, neuniformităţile care există şi munţii înalţi, care se ridică chiar până la
cer, sunt tot atâtea dovezi care ne arată că pământul nu este veşnic. Căci altfel, după cum am
mai spus, tot pământul ar fi fost de multă vreme neted de la un capăt la altul, ca efect al
ploilor abundente care au căzut de la începutul timpului; pentru că natura apei, mai ales atunci

824
când coboară vijelioasă din locurile înalte, este aceea de a împinge unele lucruri prin forţa pe
care o are şi de a scobi alte locuri prin căderea ei necontenită, acţionând în felul acesta asupra
terenurilor dure, accidentate şi pietroase, la fel cum fac şi oamenii atunci când sapă. (120) Şi
tot aşa, ei spun că marea s-a restrâns deja, aducând ca dovadă faimoasele insule Rodos şi
Delos, căci în vremurile străvechi acestea erau invizibile, fiind acoperite de apele mării, însă
odată cu trecerea timpului, pe măsură ce marea s-a retras treptat-treptat, acestea au început să
iasă uşor la suprafaţă şi să devină vizibile, după cum ne spun relatările scrise. (121) Iar insula
Delos obişnuiau să o numească Anaphe, confirmând în felul acesta cele spuse mai sus, căci
atunci când s-a ivit deasupra apelor {17}{cuvântul grec este άναφανεΐσα, de unde derivă
numele Άνάφη (n.t. Anaphe)}, aceasta a devenit vizibilă {18}{δήλη, de unde derivă numele
Δήλος (n.t. Delos)}, pentru că mai înainte era invizibilă şi nevăzută. {19}{traducerea lui
Yonge plasează pasajul următor după secţiunea 122. Actuala organizare corespunde
succesiunii lui Loeb}. Din această cauză, Pindar spune cu referire la Delos:

„Salutare, insulă înălţată de Dumnezeu,

Locuinţă aleasă
De fiul frumoasei Leto, cea cu părul de aur.
Ultimul ţinut neclintit
Care a zâmbit la sânul ei.
Ridicat din uscatul frământat,
Muritorii îţi pot spune Delos, fiica mării,
Însă corul din înaltul Olimp
Îi inspiră pe rapsozii aleşi
Să te venereze ca pe o lumină strălucitoare
A acestui pământ”.
{20}{acest fragment face parte dintr-o odă care s-a pierdut}.

Pindar numeşte aici insula Delos fiica mării, cu intenţia de a ne transmite prin această
expresie enigmatică ideea pe care am menţionat-o. (122) Pe lângă aceste argumente, ei adaugă
şi faptul că multe golfuri mari şi adânci ale mărilor întinse au secat şi s-au transformat în
uscat, sporind semnificativ suprafaţa ternurilor care sunt semănate şi cultivate; şi pe acele
soluri au rămas destule dovezi ale faptului că acele terenuri s-au format iniţial sub apele mării,
căci se găsesc pietricele şi cochilii şi alte lucruri care în mod obişnuit se găsesc pe ţărmurile
mărilor. (123) Dar dacă marea se restrânge treptat, atunci înseamnă că şi pământul se
micşorează; şi de-a lungul anilor, toate elementele se vor distruge complet; şi tot aerul se va
epuiza, dispărând încetul cu încetul; şi toate lucrurile vor fi absorbite şi se vor dizolva în
substanţa focului.
XXIV. (124) Şi pentru a demonstra cea de-a treia afirmaţie se folosesc de următorul
argument, şi anume că este dincolo de orice îndoială că un lucru se va distruge dacă se vor
distruge toate părţile sale; şi toate părţile lumii sunt predispuse la distrugere, ceea ce înseamnă
că şi lumea este destructibilă. (125) Însă acum va trebui să analizăm acea chestiune pe care
am amânat-o până în momentul de faţă. Şi am putea să începem prin a ne întreba care este
acea parte a pământului, fie ea mare sau mică, care nu se distruge odată cu trecerea timpului?
Căci rocile cele mai dure se descompun din cauza slăbiciunii alcătuirii lor (iar această
alcătuire este un fel de legătură extrem de tensionată, deloc indisolubilă, însă foarte greu de
desfăcut), motiv pentru care sunt transformate la început într-un şuvoi de praf extrem de fin,
care va fi îndepărtat, ducând în felul acesta la distrugerea lor. De asemenea, dacă apa n-ar fi
agitată niciodată de către vânturi, ci ar rămâne nemişcată la infinit, n-ar muri ea din cauza
inactivităţii şi a liniştii sale? În orice caz, o astfel de stagnare o va schimba, făcând-o să
devină urât mirositoare, ca un animal mort aflat în putrefacţie. (126) Şi tot aşa, degradarea

825
aerului este evidentă pentru oricine, căci prin natura lui acesta se deteriorează şi, după cum ar
spune unii, moare într-o anumită măsură; căci un om care nu îşi alege cuvintele, fiind interesat
doar de adevăr, cum ar putea numi o molimă dacă nu o moarte a aerului, care îşi răspândeşte
propria boală şi suferinţă spre distrugerea tuturor creaturilor înzestrate cu viaţă? (127) Şi la ce
mi-ar folosi să vorbesc mult despre foc? Căci dacă este lipsit de combustibil acesta se va
stinge imediat, devenind, aşa cum spun poeţii, blând ca urmare a calităţilor sale naturale,
motiv pentru care acesta depinde de cantitatea de combustibil care îl alimentează, însă când
combustibilul se epuizează, focul dispare şi el. (128) Şi se spune că şi şerpii din India au
aceeaşi soartă, pentru că aceştia se încolăcesc pe animalele cele mai mari, şi anume pe
elefanţi, târându-se pe spatele lor sau chiar pe burtă, iar apoi, dacă găsesc o venă, o perforează
şi beau sângele cu nesaţ, aspirându-l puternic şi scoţând un zgomot şuierător. În acest timp,
elefanţii, deşi secătuiţi în mare măsură, simţind că îşi pierd puterea treptat-treptat, rezistă o
perioadă de timp şi se mişcă de colo-colo plini de nedumerire, lovindu-şi trupul cu trompa în
speranţa că vor putea scutura şerpii. După un timp, însă, pentru că principiul vital slăbeşte din
ce în ce mai mult, aceştia nu mai sunt capabili să se mişte, ci rămân pe loc, tremurând din
toate încheieturile; şi nu mai trece mult şi picioarele devin prea slabe pentru a-i susţine, aşa că
se prăbuşesc la pământ şi mor din cauza lipsei de sânge. Şi odată cu căderea lor, acele animale
care le-au provocat moartea mor împreună cu ei, (129) pentru că şerpii nu mai au de mâncare,
aşa că încearcă să se desfacă de pe trupul victimelor lor, dorindu-şi acum să se desprindă de
ei, dar sunt striviţi de greutatea elefanţilor, care acum este şi mai mare deoarece sunt lipsiţi de
viaţă, căci trupul lor este ca de piatră; şi cu toate că se răsuscesc şi că încearcă în fel şi chip să
se elibereze de puterea animalului care îi ţintuieşte la pământ şi pe care sunt încolăciţi, în
pofida vicleniei lor şi a obişnuinţei de a face faţă dificultăţilor şi pericolelor de tot felul, în
cele din urmă devin prea slabi pentru a rezista, asemenea oamenilor care mor de foame sau
care au fost prinşi sub un zid care s-a dărâmat pe neaşteptate peste ei, aşa că nu mai sunt
capabili nici să-şi ridice capul şi mor sufocaţi. Prin urmare, dacă vreuna din părţile lumii este
distrusă complet, este limpede că nici lumea nu va scăpa de distrugere. (130) Însă acum va
trebui să ne ocupăm de cel de-al patrulea argument, singurul care ne-a mai rămas. Astfel,
aceştia susţin că dacă lumea ar fi eternă, atunci şi animalele ar fi eterne, şi cu atât mai mult
rasa umană, care este cea mai minunată dintre toate; însă, dimpotrivă, cei care se desfată cu
cercetarea misterelor naturii cred că omul a fost creat în etapele târzii ale formării lumii;
pentru că este probabil, sau mai degrabă ar trebui să spun că este un adevăr incontestabil
faptul că artele coexistă cu omul, fiind contemporane cu el, nu doar pentru că abordările
metodice sunt proprii naturii raţionale, ci şi pentru că omul nu poate trăi fără ele; (131) prin
urmare, haideţi să analizăm informaţiile referitoare la fiecare dintre acestea, lăsând la o parte
poveştile despre zei născocite de scriitori; căci dacă omul nu este veşnic, niciun animal nu
poate fi, şi atunci nici locurile în care trăiesc nu pot fi veşnice, adică pământul, apa sau aerul;
din toate aceste consideraţii rezultă limpede că această lume este predispusă la distrugere.
XXV. (132) Însă va trebui să luptăm cu astfel de afirmaţii, ca nu cumva aceia care au
puţină experienţă să cedeze în faţa lor şi să fie seduşi de ele; şi va trebui să le combatem
începând exact de acolo de unde începe înşelăciunea sofiştilor. Aceştia spun, „Dacă lumea ar
fi eternă, atunci suprafaţa pământului nu ar fi atât de accidentată”. De ce, minunaţii mei
prieteni? Căci alţii vor veni şi vor spune că natura copacilor nu diferă cu nimic de cea a
munţilor; căci aşa cum în anumite anotimpuri aceştia îşi pierd frunzele, tot aşa în altele
înverzesc din nou; de aceea, există mult adevăr în versurile poetului:

„Oamenii sunt precum frunzele copacilor,

Când verzi şi tinere, când ofilite şi căzute la pământ;
Dar la venirea primăverii, altele se vor ivi;
Aşa şi oamenii, cad şi se ridică din nou”.

826
 {21}{Homer, Iliada 6.147}.

Şi tot aşa, unele părţi ale munţilor se prăbuşesc, în timp ce altele se ridică şi le iau locul; (133)
dar această creştere devine evidentă mai repede în cazul copacilor, căci aceştia se dezvoltă
într-un ritm mai accelerat; însă munţii cresc mai încet, fapt pentru care nu putem vedea ceea
ce se adaugă la ei decât după un timp foarte îndelungat. (134) Dar aceşti oameni se arată
ignoranţi în privinţa felului în care iau naştere munţii, căci dacă ar cunoaşte adevărul, ar tăcea
ruşinaţi; totuşi, nu vedem niciun motiv care să ne reţină să-i învăţăm; însă nu e nimic nou în
cele ce spunem, căci cuvintele noastre reprezintă părerile oamenilor înţelepţi din timpurile
străvechi, care au investigat toate acele lucruri generatoare de cunoaştere; (135) pentru că
atunci când focul din interiorul pământului este împins în sus datorită puterii sale naturale,
acesta se duce să îşi ocupe locul care i se cuvine; iar dacă se va opri pentru o clipă să-şi tragă
sufletul, atunci va antrena împreună cu el o cantitate însemnată de substanţă pământească, pe
măsura puterii sale; însă atunci când iese din pământ se deplasează mai încet; dar substanţa
pământească, obligată să îl urmeaze un timp îndelungat, se ridică în cele din urmă la o mare
înălţime, îngustându-se la partea superioară, până când formează un vârf care se aseamănă cu
înfăţişarea unei flăcări; (136) în felul acesta apare un conflict violent între cele două elemente
antagonice, elementul cel mai uşor şi elementul cel mai greu, căci amândouă dau năvală să îşi
ocupe locurile care li se cuvin, acţionând violent unul împotriva celuilalt; în consecinţă, focul,
care antrenează în mişcarea lui elementul pământ, este obligat să coboare sub influenţa
greutăţii pământului, în timp ce pământul, care prin natura lui tinde să ocupe poziţia cea mai
joasă, devine ceva mai uşor, fiind ridicat de tendinţa ascendentă a focului, astfel încât ajunge
la mare înălţime; în felul acesta, el este copleşit de puterea mai mare a elementului ascendent,
astfel încât se ridică spre regiunea specifică focului şi se opreşte la înălţime. (137) Şi atunci de
ce ne mirăm că munţii nu sunt erodaţi complet de impetuozitatea ploilor, dacă există o putere
atât de mare, care îi ţine laolaltă, care îi ridică şi care îi face să devină statornici? Căci dacă
această legătură s-ar rupe, atunci ar fi erodaţi şi distruşi complet de către apă; dar pentru că
sunt ţinuţi laolaltă de puterea focului, aceştia reuşesc să reziste ploilor torenţiale.
XXVI. Iată ce putem spune, aşadar, referitor la acest argument, şi anume că
neuniformitatea suprafeţei terestre nu este o dovadă a faptului că lumea a fost creată şi că va fi
distrusă; (138) iar acel argument care avea în vedere retragerea mării poate fi combătut cu
următoarea afirmaţie: „Nu priviţi doar la insulele care s-au ridicat din mare şi la suprafeţele
acoperite de ape care ulterior s-au transformat în uscat, pentru că încăpăţânarea se opune
filozofiei naturale, care consideră că scopul principal al dorinţei raţionale este căutarea
adevărului; ci mai degrabă priviţi efectele contrare; gândiţi-vă câte ţinuturi de pe continent, nu
doar dintre acelea situate pe ţărm, ci chiar şi unele din interiorul uscatului, au fost înghiţite de
ape; şi mai gândiţi-vă ce suprafeţe vaste de uscat au devenit mări, pe care în prezent
navighează nenumărate corăbii”. (139) Nu cunoaşteţi celebra relatare despre sfânta strâmtoare
siciliană, care în vremurile vechi era o fâşie de pământ care făcea legătura între Sicilia şi
continentul italian? {22}{la acest lucru face aluzie Virgiliu, Eneida 3.419: „Ţărmul italian/Şi
frumosul litoral sicilian/Una erau odinioară./Un cutremur le-a despărţit, iar curenţii
vijelioşi/Au separat uscatul de uscat,/Şi pe pământul pe care apele au năvălit/Dând naştere
unei strâmtori/Se află oraşe/Şi câmpuri roditoare; căci timpul pune stăpânire/Pe lucrările
frumoasei naturi}. Căci atunci când mările întinse aflate de o parte şi de alta au fost agitate de
vânt, acestea s-au năpustit din direcţii opuse, invadând făşia de uscat care le despărţea şi
distrugând-o în totalitate; motiv pentru care oraşul apărut în vecinătate s-a numit Rhegium
(n.t. actualul oraş Reggio Calabria) {23}{Ρήγιον, de la ρήγνυμι, „a rupe”}; iar rezultatul a fost
total diferit de ce se aşteptau oamenii, căci mările, care altădată erau separate, s-au unit acum
într-o singură întindere; iar uscatul, care anterior era unit, a fost împărţit în două prin
intermediul unei strâmtori, fapt pentru care Sicilia, care mai înainte era lipită de continent, a

827
fost forţată să devină o insulă. (140) Şi din câte se spune, marea a înghiţit multe alte oraşe; în
Pelopones au fost trei:

„Aegira şi zidurile frumoasei Bura,

Precum şi mândrele palate din Helica,
Ca şi multe alte oraşe renumite odinioară,
S-au prăbuşit şi au fost acoperite de alge”
(n.t. aceste versuri aparţin unui poet necunoscut).

Toate aceste oraşe au fost prospere, însă acum sunt acoperite de marea care le-a invadat cu
violenţă. (141) Şi după cum spune Platon în opera sa Timaios, insula Atlantida, care era mai
mare decât Africa şi Asia, s-a scufundat sub apele mării într-o zi şi o noapte, ca urmare a unui
cutremur extraordinar şi a unei năvăliri de ape care a făcut-o să dispară brusc; însă marea care
a luat naştere nu este navigabilă, întrucât este plină de golfuri şi de vârtejuri. (142) Prin
urmare, acea restrângere închipuită a mării nu are nicio legătură cu distrugerea sau cu trăinicia
lumii; pentru că, într-adevăr, în unele părţi ea dă impresia că se retrage, însă în alte părţi
avansează; şi s-ar fi cuvenit să nu se ia în considerare doar una din aceste acţiuni, ci ambele
laolaltă, pentru că doar aşa ne putem forma o părere, întrucât în toate chestiunile controversate
din viaţa oamenilor un judecător înţelept şi onest nu se va pronunţa înainte să asculte
argumentele avocaţilor ambelor părţi.
XVII. (143) În ceea ce priveşte al treilea argument, acesta se condamnă singur, pentru
că provine dintr-un sistem de investigare nesănătos, care porneşte de la afirmaţiile făcute
iniţial; căci, într-adevăr, asta nu înseamnă neapărat că lucrul ale cărui părţi sunt supuse
distrugerii este la rândul lui pieritor; ci această afirmaţie este valabilă doar pentru acel lucru
ale cărui părţi pier în acelaşi timp, deoarece o persoană căreia i se taie degetul continuă să
trăiască, dar dacă i s-ar tăia simultan toate părţile şi toate mădularele, ar muri pe loc. (144)
Prin urmare, în cazul în care toate elementele lumii ar dispărea în acelaşi timp, atunci am fi
nevoiţi să admitem că lumea este supusă pieirii şi distrugerii; însă dacă aceste elemente
considerate separat nu fac altceva decât să îşi schimbe natura, atunci lumea este mai degrabă
nemuritoare decât destructibilă, aşa cum rezultă şi din afirmaţia plină de înţelepciune a
poetului tragic:

„Nimic nu moare din ce-a existat,

Însă adesea, ce-a fost combinat
În vremuri vechi, s-a destrămat
Şi-o altă formă a căpătat”.

(145) Însă ar fi o mare nebunie să-i apreciem pe oamenii din vechime pe baza nivelului de
dezvoltare a artelor; pentru că dacă cineva ar îmbrăţişa un astfel de raţionament absurd, atunci
ar putea demonstra că lumea este foarte tânără, fiind creată abia acum o mie de ani, deoarece
toţi oamenii despre care ştim că au făcut descoperiri în diferite domenii ale ştiinţei nu au trăit
înainte de perioada de timp pe care am menţionat-o. (146) Însă dacă va trebui să spunem că
artele sunt contemporane cu omenirea, atunci va fi necesar să ne folosim de argumente
provenite din istoria naturală, pe care le vom trata cu respect şi atenţie. Şi la ce se referă
această istorie? La faptul că distrugerea lucrurilor de pe pământ, însă nu a tuturor, ci a celor
mai multe dintre ele, are două cauze principale, şi anume violenţa de nedescris a focului şi a
apei. Şi se spune că aceste elemente atacă pe rând, după lungi perioade de timp. (147) Prin
urmare, uneori lucrurile sunt cuprinse de un mare pârjol, căci focul eteric se revarsă din cer
asupra lor, distrugând regiuni întinse ale lumii; alteori, ploile potopesc totul, iar râurile şi
curenţii se revarsă, dar nu numai că se revarsă, ci depăşesc amploarea oricărei inundaţii,

828
distrugându-şi malurile cu violenţă sau sărind peste ele, ridicându-se la mare înălţime, de unde
se năpustesc asupra tuturor ţinuturilor învecinate, iar terenurile se transformă într-o salbă de
lacuri uriaşe pe măsură ce apa continuă se se adune în locurile mai joase, după care se revarsă
din nou, inundând fâşiile de uscat ce separă lacurile, până când în cele din urmă totul capătă
aspectul unei singure mări întinse, rezultată din unirea a numeroase ape. (148) Aşa se face că
violenţa acestor puteri care se luptă una cu alta duce la pieirea celor care locuiesc în regiunile
afectate; cei din zonele montane, din ţinuturile mai înalte şi din locurile lipsite de apă sunt
distruşi de foc, întrucât nu dispun de suficientă apă, căci aceasta este arma naturală cu care se
poate lupta împotriva focului; pe de altă parte, cei care trăiesc pe malurile râurilor şi lacurilor
ori pe ţărmurile mărilor vor fi distruşi de apă, pentru că răului îi place să lovească mai întâi
sau exclusiv ţinuturile din apropiere. (149) În consecinţă, întrucât cea mai mare parte a
omenirii este distrusă aşa cum am arătat mai sus, dar şi în alte multe alte feluri mai puţin
violente şi mai nesemnificative, rezultă că şi artele ar trebui să dispară, căci nu este posibil să
vorbim despre ştiinţă în absenţa cuiva care să o pună în practică. Însă atunci când aceste
năpaste îşi diminuează furia, şi când omenirea începe să-şi recapete vigoarea şi să prospere,
înmulţindu-se din aceia care n-au fost distruşi de urgiile care s-au abătut asupra lor, artele
încep să reapară şi ele, într-adevăr, nu aşa cum erau la început, ci într-o măsură mai mică,
deoarece şi numărul celor care le practică a scăzut. (150) Am prezentat, aşadar, cât am putut
de bine lucrurile pe care le-am aflat sau pe care le-am înţeles referitoare la caracterul
indestructibil al lumii, iar în tratatele următoare voi continua să arăt ce se poate spune
împotriva fiecăruia dintre argumentele pe care le-am enunţat aici.

829
 36. FLACCUS

I. (1) Flaccus Avillius a continuat politica lui Sejanus de ură şi ostilitate la adresa
poporului evreu. Însă, într-adevăr, nu a putut vătăma întregul popor într-un mod deschis şi
direct, căci a avut mai puţine ocazii să facă asta, însă pe cei ce i-au ieşit în cale i-a lovit cu
nenorociri groaznice. În plus, deşi în aparenţă a atacat doar o parte a poporului, de fapt şi-a
îndreptat persecuţiile împotriva tuturor acelora pe care i-a întâlnit, indiferent de locul în care
se aflau, deşi a acţionat mai mult prin viclenie decât prin forţă; pentru că cei ce au o fire
tiranică nu au puterea să îşi pună planurile în aplicare pe faţă, fapt pentru care urzesc tot felul
de comploturi. (2) Şi după moartea lui Severus, fostul guvernator al Egiptului, acest Flaccus a
fost ales de Tiberius Cezar să facă parte din suita lui, aşa că l-a numit vicerege al Alexandriei
şi al ţinuturilor înconjurătoare; pentru că la început, el a lăsat impresia că este un om minunat,
întrucât era chibzuit şi harnic, ager la minte, plin de râvnă în urmărirea scopurilor sale, extrem
de elocvent ca vorbitor, şi iscusit în a înţelege atât lucrurile lăsate nespuse, cât şi cele rostite
cu claritate. (3) În consecinţă, în scurt timp acesta s-a familiarizat pe deplin cu treburile
Egiptului, care sunt extrem de variate şi diverse, fiind greu de priceput chiar şi de către aceia
care le-au studiat din fragedă pruncie. Aşa că scribii pe care-i avea în subordine au devenit
inutili, căci ca urmare a experienţei sale el avea o cunoaştere atât de bună a tuturor lucrurilor,
indiferent dacă erau importante sau banale, încât nu numai că îi întrecea, ci marea sa pricepere
îi dădea dreptul să fie nu un discipol, ci un instructor al celor care până atunci fuseseră
învăţătorii multor oameni. (4) Cu toate acestea, lucrurile în privinţa cărora făcuse dovada unei
mari înţelepciuni, adică chestiunile de ordin financiar şi strângerea veniturilor, cu toate că
erau extrem de importante, nu erau totuşi în măsură să demonstreze că sufletul său era gata să-
şi asume sarcina guvernării; dădea însă dovadă de un caracter strălucitor şi regal, precum şi de
libertate de spirit. De exemplu, îi plăcea să-şi afişeze poziţia socială, căci mândria şi alaiul
fastuos îi sunt de mare folos unui stăpân; şi cu ajutorul magistraţilor a influenţat hotărârile
justiţiei, smerindu-i pe cei aroganţi, împiedicându-i pe oameni să se adune laolaltă şi
interzicând toate asociaţiile şi toate ospeţele organizate sub pretextul aducerii unor jertfe,
bătându-şi joc de treburile publice şi tratându-i cu severitate pe toţi aceia care se împotriveau
poruncilor sale. (5) Apoi, după ce a împânzit întregul oraş şi întreaga ţară cu legislaţia sa
înţeleaptă, a început să se ocupe de rezolvarea problemelor armatei, dând ordine, rânduind o
serie de lucruri, antrenând felurite trupe, de infanterie, de cavalerie, de infanterie uşoară,
instruindu-i pe comandanţi să nu-i lipsească pe soldaţi de plata ce li se cuvine, ca să nu-i
îndemne la acte de piraterie şi la jaf, şi învăţăndu-i pe soldaţi să nu întreprindă nicio acţiune
pe cont propriu, întrucât ştia că numirea lui avea ca scop principal menţinerea păcii.
II. (6) În acest moment, cineva ar putea să spună, „Ei bine, dragul meu, dacă te-ai
hotărât să-l acuzi pe acest om, de ce nu-i aduci niciun fel de acuzaţii, ci dimpotrivă, îl ridici în
slăvi? Te-ai ramolit ori eşti nebun?”. „Prietene, nu sunt nici nebun, nici prost, ca să nu pot
vedea consecinţele lucrurilor. (7) Îl laud pe Flaccus nu pentru că se cuvine să ne lădăm
duşmanul, ci pentru a scoate în evidenţă răutatea de care a dat dovadă; căci cel ce face răul din
ignoranţă se cuvine a fi iertat; însă cel care-l săvârşeşete cu bună ştiinţă nu are nicio scuză,
fiind deja condamnat de tribunalul propriei sale conştiinţe”.
III. (8) Căci el a primit un mandat de guvernare a cărui durată urma să fie de şase ani;
aşa că timp de cinci ani, când Tiberius Cezar era încă în viaţă, el a menţinut pacea şi a
guvernat în general ţara cu atâta vigoare şi energie, încât a fost mai presus de toţi aceia care au
guvernat înaintea lui. (9) Dar în ultimul an, odată cu moartea lui Tiberius şi cu venirea la
putere a succesorului său Gaius, a devenit mai relaxat şi mai indiferent în privinţa tuturor
lucrurilor, ca şi cum ar fi fost copleşit de o mare durere din cauza lui Tiberius (căci era
limpede pentru oricine că suferă ca după o rudă apropiată, întrucât era deprimat şi plângea tot

830
timpul, vărsând lacrimi ca un izvor nesecat) sau ca şi cum ar fi fost nemulţumit de succesorul
acestuia, deoarece prefera să fie devotat unui copil legitim şi nu unuia adoptat, ori poate
pentru faptul că a făcut parte dintre aceia care au complotat împotriva mamei lui Gaius şi care
i-au adus acuzaţii pe baza cărora a fost condamnată la moarte, aşa că se temea de consecinţele
acţiunilor sale. (10) Cu toate acestea, o perioadă de timp a continuat să se ocupe într-o
oarecare măsură de treburile statului, căci nu a abandonat complet sarcinile guvernării; dar
când a aflat că nepotul lui Tiberius, care îi era şi tovarăş de guvernare, a fost ucis din porunca
lui Gaius, a fost cuprins de o mare nelinişte şi s-a aruncat la pământ, rămânând fără cuvinte şi
pierzându-şi cunoştinţa, căci de multă vreme mintea sa era cuprinsă de durere. (11) Căci atâta
timp cât acel copil mai trăia, se mai simţea într-o oarecare siguranţă, dar acum că fusese ucis
se gândea că şi speranţele sale muriseră odată cu el, chiar dacă mai găsea o brumă de
consolare în prietenia cu Macro, care se bucura de o mare încredere din partea lui Gaius; căci,
după cum se spune, îl ajutase pe acesta să obţină puterea supremă şi veghease asupra
siguranţei sale, (12) deoarece Tiberius dorise în mai multe rânduri să îl înlăture pe Gaius,
considerându-l a fi un om rău, cu un caracter total nepotrivit exercitării autorităţii; şi în
această privinţă, era parţial influenţat şi de temerile nepotului său, căruia îi era frică că odată
cu moartea lui va fi omorât şi el. Însă Macro l-a sfătuit permanent să alunge din minte aceste
suspiciuni, lăudându-l pe Gaius şi spunând că acesta este un om simplu, onest şi sociabil,
foarte ataşat de vărul său şi dispus să îi cedeze autoritatea supremă şi primul loc în toate
privinţele. (13) Aşa că Tiberius, amăgit de toate aceste descrieri şi fără a şti ce face, l-a
neglijat pe duşmanul cel mai înverşunat al său, al nepotului său, al întregii sale familii şi al lui
Macro, sfătuitorul şi mângâietorul său şi al întregii omeniri; (14) însă când Macro a văzut că
Gaius s-a lepădat de virtute şi a dat frâu liber pasiunilor sale, urmându-le oriunde i-ar fi purtat
paşii, l-a dojenit şi l-a certat, crezând că este vorba de acelaşi Gaius blând şi docil din
perioada când trăia Tiberius; dar spre nefericirea lui, în schimbul bunăvoinţei sale nemăsurate,
el a avut parte de pedeapsa cea mai groaznică, căci a fost ucis împreună cu soţia sa, cu copiii
şi cu întreaga familie, fiind considerat a fi un personaj incomod şi supărător pentru noul
suveran. (15) Pentru că ori de câte ori îl vedea de la distanţă îndreptându-se către el obişnuia
să spună celor care îl însoţeau următoarele cuvinte: „Să nu zâmbim; să dăm impresia că
suntem trişti; iată-l pe cenzorul şi supraveghetorul nostru; înţeleptul care încearcă acum să fie
învăţătorul unui bărbat matur, al unui împărat care s-a desprins de învăţătorii pe care i-a avut
în fragedă pruncie”.
IV. (16) Prin urmare, când Flaccus a aflat că şi acesta a fost ucis, a renunţat total la
orice speranţă pentru viitor, nefiind capabil să se mai ocupe de treburile publice aşa cum o
făcea altă dată, căci spiritul său era vlăguit şi deprimat. (17) Însă atunci când un funcţionar al
statului este incapabil să-şi mai exercite autoritatea, aceasta înseamnă că supuşii săi vor
deveni neascultători, mai ales aceia care din firea lor sunt nesupuşi chiar şi în privinţa
problemelor mărunte, căci poporul egiptean este recunoscut pentru faptul că se răzvrăteşte la
cea mai mică scânteie. (18) Şi ajungând într-o situaţie atât de dificilă, acesta s-a înfuriat şi s-a
schimbat în rău, atât în privinţa relaţiei cu prietenii apropiaţi, cât şi a privinţa obiceiurilor sale;
căci a început să îi suspecteze şi să îi alunge pe cei care ţineau la el şi care îi erau prieteni
fideli, împăcându-se cu vrăjmaşii săi declaraţi şi începând să se sfătuiască cu ei în toate
problemele; (19) însă aceştia din urmă continuau să-i poarte pică, de aceea s-au împăcat cu el
doar de formă, pentru că în sinea lor îl socoteau un duşman incurabil; aşa că se prefăceau că îi
sunt prieteni adevăraţi, asemenea actorilor dintr-o piesă de teatru, atrăgându-l astfel de partea
lor; aşadar, guvernatorul a devenit supus, iar supuşii au devenit guvernatori; şi aceşita i-au
sugerat idei păguboase, pe care le-au susţinut şi asupra cărora au insistat; (20) în felul acesta
şi-au pus în practică toate planurile pe care le-au urzit, tratându-l pe acesta ca pe un figurant
aflat pe scenă, ca pe un personaj care de dragul spectacolului a primit rolul de guvernator, în
timp ce ei înşişi erau un fel de adepţi ai lui Dionisos, nişte demagogi, cârcotaşi şi bârfitori; ori

831
susţinători ai lui Isidor, nişte intriganţi, mahalagii, născocitori de rele şi duşmani ai statului;
căci acesta este numele care le-a fost atribuit în cele din urmă. (21) Şi toţi aceşti oameni au
urzit planuri cumplite împotriva evreilor, aşa că încercând să le pună în aplicare au venit la
Flaccus şi i-au spus, (22) „Speranţele tale în copilul lui Tiberius Nero s-au năruit, iar sprijinul
tău de nădejde, tovarăşul tău Macro, a pierit şi el; şi şansa nu-ţi surâde ca să intri în graţiile
împăratului, de aceea, trebuie să găsim un alt susţinător, care să-l determine pe Gaius să fie
binevoitor faţă de noi, (23) iar acel susţinător este oraşul Alexandria, pe care întreaga familie
a lui Augustus l-a cinstit încă de la început, aşa cum şi stăpânul nostru actual l-a considerat
mai presus de toate oraşele; şi dacă îi vei face o favoare, acest oraş va fi pentru tine un
mediator de nădejde, iar favoarea cea mai mare ar fi aceea de a-i abandona şi a-i sacrifica pe
evrei”. (24) Ei bine, la auzul aceste lucruri el ar fi trebuit să îi alunge pe vorbitori ca pe nişte
intriganţi care seamănă vrajbă, însă în loc de asta a fost de acord cu cele spuse de ei, aşa că la
început planurile sale împotriva evreilor au fost destul de discrete, căci judeca plângerile lor
cu părtinire, refuzând să-i asculte pe toţi cei implicaţi şi înclinând mai mult în favoarea unora
decât a altora, fără să dea posibilitatea părţilor să-şi exprime opinia în mod deschis; şi ori de
câte ori se întâmpla ca în faţa lui să vină un evreu, îşi arăta dezgustul faţă de acesta şi refuza
să îl trateze cu bunăvoinţa cuvenită; însă mai târziu a început să-şi manifeste ostilitatea pe
faţă.
V. (25) Mai mult decât atât, nebunia şi obrăznicia lui deveneau din ce în ce mai mari,
dar nu pentru că era rău din fire, ci pentru că asculta sfaturile apropiaţilor săi. Însă Gaius
Cezar i-a dat lui Agrippa, nepotul regelui Irod, suveranitatea asupra unei treimi din teritoriul
stăpânit de bunicul său, ţinut de care se bucurase până atunci Filip Tetrarhul, care era unchiul
său din partea tatălui. (26) Dar pe când se pregătea să plece ca să-şi ia în posesie regatul,
Gaius l-a sfătuit să evite să călătorească din Brundisium (n.t. actualul oraş Brindisi) în Siria,
căci acest drum era unul lung şi obositor, spunându-i să meargă pe drumul mai scurt, către
Alexandria, iar acolo să aştepte sezonul vânturilor periodice; întrucât spunea că vasele
comerciale care părăsesc portul sunt rapide, iar cârmacii sunt oameni cu multă experienţă,
care îşi conduc vasele aşa cum vizitii iscusiţi îşi mână caii, făcându-i să alerge în direcţia
dorită. Iar acela i-a ascultat povaţa, căci îl considera a fi nu doar stăpân, ci şi un bun sfătuitor.
(27) În consecinţă, s-a îndreptat spre Dicaearchia (n.t. actualul oraş Pozzuoli) şi văzând în port
nişte vase alexandrine ce păreau gata să pornească pe mare, s-a îmbarcat pe ele împreună cu
însoţitorii săi; şi a avut parte de o călătorie plăcută, aşa că în câteva zile a ajuns la destinaţie
nevăzut şi neştiut, căci poruncise căpitanilor corăbiilor sale (deoarece au zărit insula Pharos
pe la asfinţit) să strângă pânzele şi să rămână în larg la o distanţă de la care să nu poată fi
văzuţi; aşa că au intrat în port noaptea târziu, pe întuneric, iar când au debarcat, toţi locuitorii
cetăţii erau scufundaţi într-un somn adânc. Astfel, fără a fi văzut de nimeni, a ajuns în casa
celui care urma să-i fie gazdă. (28) Aşadar, sosirea acestui om a fost extrem de discretă,
întrucât a dorit să să se ferească de ochii tuturor celorlalţi. Căci el nu venise să viziteze
Alexandria, pentru că locuise acolo cea vreme, atunci când se pregătea să meargă la Roma ca
să i se înfăţişeze lui Tiberius, ci de data aceasta dorea să meargă pe drumul cel mai scurt, ca să
ajungă neîntârziat la capătul călătoriei sale. (29) Întrucât oamenii din Alexadria sunt mereu
gata să izbucnească de invidie şi ostilitate (căci din firea lor egiptenii sunt geloşi, invidioşi şi
înclinaţi să considere norocul celorlalţi ca fiind un ghinion pentru ei însişi); aşa că având o
duşmănie veche, şi chiar aş spune înnăscută, faţă de evrei, simţeau o mare aversiune pentru
oricine urma să devină regele acestora, ca şi cum ar fi fost ei înşişi deposedaţi de dreptul lor
străvechi la moştenire. (30) Aşa că prietenii şi tovarăşii lui Flaccus au venit la el şi l-au stârnit
din nou, făcându-l să simtă aceeaşi ură care era şi în piepturile lor; şi i-au spus, „Sosirea
acestui om care a venit să îşi ia în primire guvernarea este echivalentă cu detronarea ta. Căci
slava şi cinstea cu care a fost învestit sunt mai mari decât ale tale. Şi prin paznicii şi apărătorii
săi, îmbrăcaţi în armuri împodobite cu aur şi argint, acesta va atrage privirile tuturor. (31)

832
Pentru că ce nevoie ar fi avut să vină în ţara altui guvernator, atâta vreme cât ar fi putut ajunge
direct şi în siguranţă în propria sa ţară? Căci, într-adevăr, dacă Gaius l-a sfătuit, sau mai
degrabă i-a poruncit, să facă acest lucru, ar fi trebuit să-i obţină permisiunea de a vizita ţara,
ca să nu submineze autoritatea actualului guvernator prin faptul că nu l-a luat în considerare”.
(32) La auzul acestor cuvinte, indignarea sa a sporit; şi deşi în public se prefăcea că este
tovarăş şi prieten cu el, deoarece se temea de cel care-l trimisese acolo, în secret îi purta pică
şi le spunea tuturor cât de mult îl urăşte; aşa că îl agresa pe la spate şi îl insulta în mod
indirect, pentru că nu îndrăznea să vorbească pe faţă; (33) de aceea, încuraja gloatele proaste
şi leneşe ale oraşului (căci gloata din Alexandria vorbeşte necuviincios şi se bucură atunci
când poate să calomnieze şi să vorbească de rău) să îl agreseze pe rege; şi aceşti oameni erau
instigaţi fie de el însuşi, fie de alte persoane care se aflau în serviciul său pentru lucruri de
genul acesta. (34) Aşa că în şcolile publice toată lumea îşi petrecea timpul insultându-l pe
rege şi făcând tot felul de glume pe seama lui pentru a-l ridiculiza. Şi uneori angajau poeţi
care să compună tot felul de versuri neruşinate, precum şi păpuşari dispuşi să pună în scenă
orice spectacol scandalos, oameni înceţi la minte atunci când vine vorba să înveţe ceva
onorabil, însă foarte ageri să deprindă orice lucru mizerabil. (35) Şi oare de ce n-a manifestat
Flaccus niciun fel de indignare, de ce nu i-a aruncat în închisoare şi de ce nu i-a pedepsit
pentru felul obraznic şi neloial în care au vorbit? Căci chiar dacă nu era rege, ci doar un
reprezentant al Cezarului, nu era normal să se bucure de unele privilegii şi de o onoare
deosebită? Toate aceste lucruri constituie o dovadă de netăgăduit a faptului că Flaccus era
doar un simplu spectator la acest tratament crud şi violent; căci el, care ar fi trebuit să
pedepsească aceste fapte cu severitate şi să le pună capăt, nu a făcut nimic în acest sens, de
aceea s-a făcut vinovat de faptul că a permis ca aceste lucruri să se întâmple şi chiar le-a
încurajat; iar când mulţimea nedisciplinată scapă de sub control, aceasta nu se dă în lături de
la nicio fărădelege, continuând să săvârşească ticăloşie după ticăloşie şi făcând tot felul de
lucruri abominabile.
VI. (36) Şi exista un ţicnit pe nume Carabas, care în loc de o nebunie sălbatică şi
periculoasă (căci aceasta izbucneşte brusc, fără ştirea pacientului sau a celor care sunt de
faţă), manifesta o sminteală intermitentă şi ceva mai blândă; şi acest om îşi petrecea zilele şi
nopţile pe uliţe, dezbrăcat în pielea goală, nepăsându-i nici de frig, nici de cald, fiind bătaia de
joc a copiilor proşti şi a tinerilor destrăbălaţi; (37) şi aceşti scandalagii l-au dus pe bietul
nenorocit în gymnasium (n.t. sală de antrenament pentru sportivi şi loc de întrunire) şi l-au
aşezat în aşa fel încât să poată fi văzut de toată lumea, apoi au netezit o frunză de papirus şi i-
au pus-o pe cap în chip de diademă, după care în loc de mantie i-au învelit trupul cu o
rogojină şi în loc de sceptru i-au pus în mână un beţişor de papirus pe care l-au găsit undeva
într-o parte; (38) şi după ce a primit toate însemenele autorităţii regale, aşa cum se întâmplă şi
cu actorii care joacă în diferite piese, şi după ce a fost înveşmântat şi împodobit ca un rege, a
fost încadrat de o parte şi de alta de tineri care ţineau pe umeri nişte beţe, ca în felul acesta să
îi imite pe paznicii regelui, purtători de suliţă; şi unii veneau chipurile să-l salute, alţii se
prefăceau că au venit să le judece pricinile, în timp ce alţii pretindeau că vor să se consulte cu
el în privinţa unor treburi ale statului. (39) Apoi, din pieptul celor adunaţi acolo s-a ridicat
acel strigăt minunat, Marin! (n.t. aici se face probabil referire la strigătul Maranata, care în
limba aramică înseamnă „Vino, Domnul nostru!”); se spune că aşa îşi strigă sirienii regii, căci
aceşti oameni ştiau că Agrippa are sânge sirian şi că urma să guverneze şi peste o bună parte a
Siriei; (40) când Flaccus a auzit acest lucru, sau mai bine spus când a văzut acest spectacol, ar
fi trebuit să-l aresteze pe maniac şi să-l arunce în închisoare, ca să nu le dea celor care-l
ocărau vreo posibilitate sau vreo scuză ca să-şi insulte superiorii; şi ar fi trebuit să-i
pedepsească pe toţi aceia care l-au costumat şi care, pe faţă sau pe ascuns, prin cuvintele şi
faptele lor, au îndrăznit să insulte un rege şi un prieten al Cezarului, un om care a fost învestit
de către senatul Romei cu autoritate imperială; însă acesta nu numai că nu i-a pedepsit, dar

833
nici măcar nu a considerat că se cuvine să îi potolească, ba chiar le-a dat mână liberă,
garantând securitatea tuturor acelor oameni înclinaţi spre rău, care erau dispuşi să-şi manifeste
vrăjmăşia şi ura faţă de rege; aşa că s-a prefăcut că nu vede şi că nu aude nimic din tot ceea ce
vedea şi auzea. (41) Şi când mulţimea a văzut aceste lucruri, şi nu mă refer aici la populaţia
obişnuită a oraşului, ci la gloata agitată şi iubitoare a unei vieţi dezordonate, a început să
provoace tulburări şi confuzie în tot locul, căci din pricina înclinaţiei oamenilor către lene şi
moleşeală, aceştia urzeau planuri perfide şi revoluţionare, aşa că la prima oră a dimineţii s-au
adunat în amfiteatru, întrucât îl cumpăraseră pe Flaccus pe un preţ de nimic, căci acesta, din
cauza avidităţii sale pentru glorie şi a firii sale slugarnice, consimţise să pună în pericol nu
numai propria sa persoană, ci şi siguranţa întregii comunităţi; şi, ca la un semnal, au început
să strige ca în sinagogi să fie ridicaţi idoli, (42) îndemnând în felul acesta la o violare fără
precedent a legii. Şi cu toate că ştiau acest lucru (căci răutatea lor este susţinută de viclenie),
au pus la cale un plan diabolic, folosind numele Cezarului ca pe un paravan, căci ar fi lipsit de
pietate să îl facem pe acesta vinovat de fărădelegile celor vinovaţi; (43) şi ce-a făcut atunci
guvernatorul ţării? Ei bine, acesta ştia că oraşul are două clase de locuitori, propria noastră
naţiune şi celălat popor care locuieşte în această ţară, şi că întregul Egipt avea aceeaşi
structură a populaţiei, şi că numărul evreilor care locuiau în Alexandria şi în celelalte ţinuturi,
de la Catabathmos, din apropiere de Libia, şi până la hotarele Etiopiei, număra mai mult de un
milion de oameni; şi că aceste atacuri se îndreptau împotriva întregului popor, iar lucrul cel
mai dăunător dintre toate era acela că obiceiurile strămoşeşti ale pământului erau zdruncinate
din temelii; însă el a nesocotit toate aceste lucruri şi a permis gloatei să continue să ridice
statui, în loc să reverse asupra ei mustrări nenumărate în calitate de guvernator sau să îi
sfătuiască pe oameni în calitate de prieten.
VII. (44) Însă el era gata să pună umărul la toate aceste rele, fapt pentru care a
considerat că se cuvine să-şi folosească puterea superioară pentru a înteţi aceste acţiuni
nesăbuite; aşa că în ceea ce-l priveşte, am putea spune că a stat la originea nenumăratelor
războaie civile care au izbucnit în întreaga lume locuită; (45) pentru că era destul de limpede
că zvonurile despre distrugerea sinagogilor din Alexandria se vor răspândi în toate provinciile
Egiptului, extinzându-se apoi către est, până la popoarele orientale, iar de la hotarele ţării
către ale direcţii, şi de la districtul Mareotic, aflat la graniţa cu Libia, până la apusul soarelui
şi până la popoarele occidentale. Căci nicio ţară nu-i poate cuprinde pe toţi evreii, din cauza
numărului lor foarte mare; (46) motiv pentru care aceştia sunt răspândiţi în toate ţările
prospere şi fertile ale Europei şi Asiei, fie ele insulare sau continentale, însă metropola lor este
oraşul sfânt, în care se află templul sacru al Dumnezeului cel preaînalt; cu toate acestea, ei
consideră că aceste regiuni, care au fost odinioară ocupate de taţii, bunicii şi străbunicii lor, şi
chiar de strămoşii lor mai îndepărtaţi, ţinuturi în care aceştia s-au născut şi au crescut, nu
reprezintă altceva decât ţara lor; şi chiar există unele regiuni în care aceştia s-au stabilit încă
de la început, atunci când au venit ca imigranţi. (47) Şi erau suficiente motive de îngrijorare
că şi celelalte popoare, văzând ce s-a întâmplat în Egipt şi folosind aceste evenimente ca pe un
model şi o scuză, ar fi putut să-i insulte pe concetăţenii lor evrei prin introducerea unor
reglementări noi referitoare la sinagogi şi la obiceiurile lor naţionale; (48) însă având în
vedere aceste situaţii, evreii nu erau dispuşi să rămână liniştiţi, cu toate că din firea lor erau
nespus de paşnici, şi asta nu doar pentru că oamenii cred că apărarea tradiţiilor este mai
importantă decât propria lor viaţă, ci şi pentru că dintre toate popoarele aflate sub soare, în
cazul în care ar fi fost lipsiţi de o casă de rugăciune, doar ei ar fi fost în imposibilitatea de a-şi
arăta pietatea faţă de binefăcătorii lor, un fapt pe care-l percepeau a fi mai rău decât zece mii
de morţi, întrucât dacă sinagogile lor ar fi fost distruse, n-ar mai fi avut niciun loc în care să-şi
exprime recunoştinţa, aşa că pe bună dreptate le-ar fi putut spune celor care îi oprimau
următoarele: (49) „Voi, fără să vă daţi seama, nu sporiţi slava stăpânilor noştri, ci dimpotrivă,
o subminaţi. Casele noastre de rugăciune aflate peste tot în lumea locuită sunt locuri în care

834
evreii îşi exprimă pietatea şi loialitatea faţă de urmaşii lui Augustus; iar dacă acestea ar
dispărea, unde altundeva şi în ce fel ne-am mai putea închina acestora? (50) Căci dacă ne-am
neglija îndatoririle faţă de ei, atunci pe bună dreptate am merita să primim pedeapsa cea mai
aspră, din cauza faptului că nu suntem recunoscători pentru foloasele pe care le-am primit;
însă dacă prin legile noastre, care au fost confirmate de Augustus în persoană, noi ne supunem
în toate privinţele, atunci nu văd cum ni s-ar putea imputa faptul că am încălcat legea în mod
deliberat; căci singurul lucru de care am putea fi acuzaţi este acela că unii dintre noi s-au
abătut din greşeală de la tradiţiile poporului nostru, şi chiar dacă aceştia au fost influenţaţi de
alţii, în cele din urmă păcatul se va întoarce asupra celor vinovaţi. (50) Însă Flaccus nu a spus
nimic din cele ce trebuia să spună, dar a spus multe lucruri pe care n-ar fi trebuit să le
rostească, păcătuind în felul acesta împotriva noastră; dar care au fost motivele acelor oameni
în graţia cărora voia să intre? Nutreau oare acei oameni dorinţa de fi pe placul Cezarului? Ori
poate lipseau templele din oraş şi nu aveau unde să-şi ridice statuile pe care le doreau? Dar în
oraş erau temple mari şi numeroase, închinate unuia sau altuia dintre zei. (52) Aşa că lucrurile
pe care le-am prezentat până acum ne arată că era vorba de nişte oameni ostili şi neprietenoşi,
care căutau să ne rănească cu astfel de şmecherii, în aşa fel încât să dea impresia că nu se
comportă într-un mod nedrept; iar noi, care sufeream din această cauză, nu ne simţeam în
siguranţă pentru a ne împotrivi; însăi, dragii mei, slava împăratului nu sporeşte prin abrogarea
legilor, prin stânjenirea obiceiurilor naţionale ale unui popor, prin insultatea celor care trăiesc
în aceeaşi ţară şi prin incitarea celor ce locuiesc în alte oraşe să tulbure liniştea şi înţelegerea
dintre oameni.
VIII. (53) Prin urmare, întrucât tentativa de încălcare a legii i s-a părut avantajoasă,
sinagogile au fost distruse, astfel încât nu le-a mai rămas nici numele; după care acesta a
continuat cu un alt abuz, şi anume nimicirea totală a calităţii noastre de cetăţeni, ca prin
tăierea tuturor acelor lucruri de care era ancorată viaţa noastră, şi anume obiceiurile noastre
naţionale, drepturile politice legitime şi privilegiile sociale, să fim aruncaţi în cea mai mare
nenorocire, fără a avea putinţa de a ne agăţa de ceva, (54) deoarece câteva zile mai târziu a
emis un edict în care ne-a numit străini şi venetici, fără a asculta ce avem de spus în apărarea
noastră, ci condamnându-ne fără nicio judecată; şi ce poruncă ar putea fi mai tiranică decât
aceasta? Căci el însuşi era în acelaşi timp acuzator, vrăjmaş, martor, judecător şi călău; şi la
cele două infamii de mai înainte a adăugat-o şi pe a treia, permiţând oricui să îi jefuiască, ca şi
cum ar fi fost nişte prizonieri de război. (55) Şi ce-au făcut acei oamenii când au primit mână
liberă? În oraş există cinci cartiere, iar acestea poartă numele primelor cinci litere ale
alfabetului; dintre acestea, două sunt numite cartiere evreieşti, pentru că în ele trăiesc cei mai
mulţi evrei. Câţiva evrei, dar foarte puţini, sunt împrăştiaţi şi în celelalte cartiere. Şi atunci ce-
au făcut aceşti oameni? I-au alungat pe evrei în totalitate din patru cartiere şi i-au înghesuit
într-un teritoriu restrâns din cel de-al cincilea cartier; (56) şi din pricina numărului lor mare
erau răspândiţi pe ţărmul mării, în locurile pustii şi printre morminte, fiind deposedaţi de toate
bunurile lor; în timp ce populaţia locală le invada casele şi le jefuia, după care oamenii îşi
împărţeau prăzile între ei, ca şi cum le-ar fi obţinut în urma unui război. Şi pentru că nimeni
nu îi oprea, au spart şi atelierele evreilor, care erau închise deoarece ţineau doliu după Drusilla
{1}{aceasta era sora împăratului şi la moartea ei fratele său a poruncit să i se aducă onoruri
divine}, ducând cu ei tot ce au găsit acolo, cărând toate acele lucruri prin mijlocul pieţei, de
parcă nu făceau altceva decât să se folosească de bunurile lor personale. (57) Şi încă şi mai
grav decât jaful a fost faptul că au rămas fără slujbă, iar unii au pierdut chiar şi banii pe care îi
împrumutaseră altora, întrucât nimeni nu avea voie să-şi mai exercite îndeletnicirile
anterioare, indiferent că era vorba de agricultori, de căpitani de navă, de negustori sau de
meşteşugari; aşa încât au fost loviţi de sărăcie din două părţi deodată, în primul rând din cauza
jafului, căci cei care au primit consimţământul de a-i prăda le-au luat totul într-o singură zi,
iar în al doilea rând, pentru că nu mai puteau să câştige bani din exercitarea ocupaţiilor lor

835
anterioare.
IX. (58) Dar cu toate că aceste nenorociri erau destul de greu de îndurat, totuşi ele
păreau a fi nimica toată pe lângă ce au păţit în continuare, pentru că sărăcia este o mare
calamitate, mai ales atunci când este cauzată de intrigile duşmanilor, însă este mai puţin
vătămătoare decât insultele şi maltratările, fie ele şi de mică amploare. (59) Însă în acele
vremuri, nenorocirile care s-au îngrămădit asupra poporului nostru au fost atât de mari şi de
neobişnuite, încât dacă cineva ar fi dorit să le exprime, n-ar fi fost suficient să le numească
insulte sau agresiuni, căci în opinia mea nu existau expresii adecvate care să descrie noile
atrocităţi comise împotriva lui; căci până şi tratamentul neîndurător la care sunt supuşi acei
oameni învinşi în luptă de vrăjmaşii lor pare a fi blând în comparaţie cu cel la care au fost
supuşi evreii. (60) Căci, într-adevăr, vrăjmaşii îi jefuiesc de bani pe duşmanii lor şi îi iau pe
mulţi în robie, expunându-se la rândul lor aceluiaşi risc de a pierde totul în cazul în care ei
înşişi ar fi învinşi. Dar în acele situaţii există mulţi oameni pentru care rudele şi prietenii vor
plăti o răscumpărare, eliberându-i în felul acesta din robie, deoarece vrăjmaşii nu dau dovadă
de compasiune, însă iubesc banii. Însă unii consideră că nu are rost să vorbim despre asta,
pentru că atâta timp cât oamenii au scăpat de pericol, contează mai puţin felul în care au reuşit
să facă acest lucru. (61) În plus, s-a întâmplat adesea că duşmanii au permis ca cei căzuţi în
bătălie să aibă parte de o ceremonie funerară demnă, căci au existat oameni blânzi şi omenoşi
care i-au îngropat pe cheltuiala lor, în timp ce alte ori, după încheierea unor armistiţii,
cadavrele acestora au fost încredinţate prietenilor, pentru ca cei morţi să nu fie lipsiţi de
ultima onoare, şi anume aceea de a fi îngropaţi în conformitate cu tradiţia. (62) Acesta este,
prin urmare, comportamentul vrăjmaşilor pe timp de război; iar acum, haideţi să vedem ce au
făcut pe timp de pace aceia care cu puţin timp înainte erau prieteni. Căci după ce i-au jefuit de
tot ce aveau şi după ce i-au alungat din casele lor, forţându-i să plece din majoritatea
cartierelor oraşului, poporul nostru, ca şi cum ar fi fost blocat şi închis într-un cerc de nişte
duşmani care îl asediau, şi ducând lipsă de cele trebuincioase, şi văzându-şi soţiile şi copiii
murind de o foame nefirească în faţa ochilor lor (63) (căci peste tot era prosperitate şi belşug,
întrucât râul udase din abundenţă culturile de grâu, iar recolta era neobişnuit de mare în toată
regiunea de câmpie destinată cultivării grâului), (64) şi nemaiputând suporta lipsurile, a făcut
ceva ce nu mai făcuse până atunci; căci unii oameni au mers pe la casele prietenilor şi rudelor,
ca să-i implore să le dea de pomană ceva de mâncare, în timp ce alţii, având un spirit liber şi
superior şi neputând îndura condiţia de cerşetor, căci era nedemnă pentru caracterul unui om
liber, au venit la piaţă, bieţii de ei, ca să cumpere de mâncare pentru familiile lor şi pentru ei
înşişi. (65) Însă au fost prinşi imediat de cei ce instigaseră mulţimea la revoltă împotriva lor
şi au fost ucişi mişeleşte, după care au fost târâţi şi călcaţi în picioare de întregul oraş, fiind
zdrobiţ complet, astfel încât nu a mai rămas nicio parte care ar fi putut fi îngropată; (66) în
felul acesta, vrăjmaşii lor, pe care nebunia i-a transformat în fiare sălbatice, au ucis mii de
oameni cu tot felul de chinuri şi torturi şi cruzimi inventate pe loc, pentru că oriunde vedeau
un evreu îl ucideau cu pietre sau îl băteau cu beţe, dar nu aplicau imediat loviturile ucigătoare,
ca nu cumva să moară repede şi să scape astfel rapid de suferinţele pe care intenţionau să i le
provoace. (67) Dar unii au mers şi mai departe cu nedreptatea şi barbaria, căci au lăsat
deoparte armele contondente şi s-au folosit de cele mai eficace arme, şi anume de foc şi de
fier, ucigându-i pe mulţi cu sabia, iar pe ceilalţi, deloc puţini, arzându-i de vii. (68) Iar cei mai
nemiloşi dintre aceşti asupritori au ars uneori, chiar în centrul oraşului, familii întregi, soţi şi
soţii sau prunci împreună cu părinţii lor, şi n-au ţinut cont nici de bătrâni, nici de tineri, nici de
pruncii inocenţi şi neajutoraţi. Şi atunci când nu aveau combustibil adunau lemne verzi şi îi
ucideau mai degrabă cu fumul decât cu focul, izbutind în felul acesta să prelungească agonia
acelor oameni nenorociţi; aşa că trupurile lor zăceau peste tot pe jumătate arse, oferind o
privelişte de-a dreptul cumplită şi jalnică. (69) Iar dacă cei ocupaţi cu strângerea lemnelor se
mişcau prea încet, atunci se foloseau chiar de mobila celor pe care îi jefuiseră, arzându-le

836
trupurile şi deposedându-i de bunurile lor cele mai costisitoare, aruncând în foc alături de ei
obiecte extrem de utile şi foarte valoroase, pe care în absenţa lemnului obişnuit le foloseau
drept combustibil. (70) De asemenea, pe mulţi din cei aflaţi în viaţă îi legau de un picior,
punându-le funia în jurul gleznei, apoi îi târau pe jos şi îi umpleau de vânătăi, sărind pe ei şi
gândindu-se cum să le provoace o moarte cât mai cumplită; (71) şi furia lor se revărsa cu
aceeaşi impetuozitate chiar şi atunci când aceşti oameni mureau, căci continuau să-i ocărască
şi să-i târască pe jos, aş spune pe toate străduţele şi uliţele oraşului, aşa încât pielea, carnea şi
muşchii trupului respectiv se sfâşiau în totalitate din cauza durităţii şi a asperităţilor terenului,
până când în cele din urmă toate acele mădulare care mai înainte fuseseră unite într-o singură
structură se desprindeau unul de altul. (72) Şi cei care au făcut aceste lucruri i-au maimuţărit
pe cei aflaţi în suferinţă, asemenea celor angajaţi să dea spectacole de teatru; iar rudele şi
prietenii acelora care erau adevăratele victime, pur şi simplu pentru că empatizau cu
nefericirea celor apropiaţi, au fost aruncaţi în închisoare, au fost biciuiţi, şi după toată această
maltratare pe care o puteau primi trupurile, au fost osândiţi să fie răstigniţi pe cruce, o
pedeapsă de care nu au putut scăpa şi care le-a adus sfârşitul.
X. (73) Însă după ce Flaccus a încălcat toate drepturile şi a călcat în picioare toate
principiile justiţiei, astfel încât niciun evreu nu a scăpat de asprimea sa izvorâtă din răutate, în
ticăloşia sa nemăsurată a iniţiat un atac monstruos şi fără precedent împotriva lor, fiind
născocitorul unor noi nedreptăţi, (74) căci a arestat treizeci şi opt de membri ai adunării
bătrânilor, pe care mântuitorul şi binefăcătorul nostru, împăratul Augustus, îi alesese pentru a
conduce poporul evreu după moartea regelui nostru, căci îi trimisese poruncă scrisă în acest
sens lui Manius Maximus, pe vremea când acesta era pe punctul de a lua pentru a doua oară
asupra sa guvernarea Egiptului; aşa că i-a arestat, zic, în propriile lor case şi a poruncit să fie
aruncaţi în închisoare, purtându-i într-o procesiune prin mijlocul pieţii pe aceşti prizonieri
bătrâni, care aveau mâinile legate cu curele sau cu lanţuri de fier; şi i-a dus în halul acela în
amfiteatru, ca să ofere un spectacol jalnic, deloc potrivit pentru acea perioadă. (75) Şi le-a
poruncit să stea în picioare în faţa vrăjmaşilor lor, care erau aşezaţi, ca să-i facă şi mai mult de
ruşine, ordonând apoi să fie dezbrăcaţi de haine şi biciuiţi, aşa cum sunt trataţi de obicei
răufăcătorii cei mai crunţi; şi au fost biciuiţi cu atâta cruzime, încât unii dintre ei au murit pe
loc din pricina rănilor, iar ceilalţi au fost atât de afectaţi, încât nimeni nu mai spera că îşi vor
reveni. (76) Şi gravitatea acestei cruzimi este dovedită de multe alte lucruri de netăgăduit, pe
care le voi prezenta în continuare cu exactitate. Trei membri ai acestei adunări a bătrânilor, şi
anume Euodius, Trypho şi Audro, au fost jefuiţi de toate bunurile lor, fiind deposedaţi dintr-o
dată de tot ce aveau în casă, iar el ştia foarte bine că fuseseră supuşi unui astfel de tratament,
căci i se relataseră toate aceste fapte atunci când trimisese pentru prima dată după
conducătorii noştri, chipurile pentru a încerca să găsească o soluţie de reconciliere între ei şi
restul oraşului; (77) cu toate acestea, deşi ştia foarte bine că fuseseră deposedaţi de toate
averile lor, i-a biciuit în faţa tuturor acelora care îi jefuiseră, ca în felul acesta să îndure o
dublă năpastă, sărăcia şi maltratarea, astfel încât asupritorii lor să aibă parte de o plăcere
dublă, căci se bucurau de bogăţiile ce nu le aparţineau şi c îşi desfătau privirea cu nenorocirile
acelora pe care îi jefuiseră. (78) Ei bine, stau în cumpănă dacă să menţionez sau nu ceva ce s-
a petrecut în acele vremuri, însă mă gândesc că dacă s-ar crea impresia că este vorba de un
lucru puţin important, atunci va fi şters din rândul acelor nedreptăţi uriaşe; dar chiar dacă este
puţin important, el ne arată că nu a fost vorba pur şi simplu de o toană rea. Pedepsele prin
biciuire aplicate în oraş sunt de mai multe feluri, în funcţie de faptele şi fărădelegile comise de
cei care urmează a fi biciuiţi. În consecinţă, egiptenii de baştină sunt pedepsiţi cu un al tip de
flagelare, pusă în practică de o altă categorie de călăi, însă locuitorii Alexandriei sunt biciuiţi
de lictori alexandrini, (79) iar acest obicei a rămas valabil şi în cazul poporului nostru, fiind
pus în practică de toţi predecesorii lui Flaccus şi chiar de Flaccus însuşi în perioda de început
a guvernării sale; pentru că este posibil, cu adevărat este posibil, ca oricât de ticălos ai fi să ţii

837
seama într-o oarecare măsură de onoare, şi chiar atunci când maltratezi pe cineva poţi găsi un
element care constituie cât de cât o relaxare, cu condiţia să priveşti în sinea ta şi să vezi care
sunt cerinţele reale ale naturii tale, fără a mai adăuga vreo altă cruzime sau perfidie, pentru a
putea găsi acel element de blândeţe care este amestecat cu toate celelalte lucruri. (80) Şi ce
altceva am putea spune decât că a fost un lucru extrem de infam că evreii din Alexandria, de
condiţia cea mai umilă, erau bătuţi cu varga, o pedeapsă aplicată celor care erau oameni liberi
şi cetăţeni, în cazul în care ar fi săvârşit vreo faptă care să impună flagelarea; în timp ce
conducătorii poporului nostru, din adunarea bătrânilor, ale căror titluri şi funcţii publice
proveneau din cinstea de care se bucurau, au fost trataţi într-un mod mai mârşav chiar şi decât
servitorii lor, ca şi cum ar fi fost cei mai josnici egipteni, găsiţi vinovaţi de crimele cele mai
odioase. (81) Şi nu vreau să uit să menţionez faptul că şi dacă ar fi comis nenumărate
nedreptăţi, totuşi guvernatorul ar fi trebuit, din respect pentru momentul respectiv (n.t era ziua
împăratului Gaius), să le amâne pedeapsa; pentru că toţi stăpânii acelor state care au la bază
principii constituţionale, şi care nu caută să-şi dobândească faima prin obrăznicie, ci care îi
respectă într-adevăr pe binefăcătorii lor, obişnuiesc să nu pedepsească pe nimeni până când nu
se încheie sărbătoarea şi adunările care se ţin în cinstea zilei de naştere a împăratului. (82)
Însă el a încălcat această lege exact la jumătatea sărbătorii, pedepsindu-i pe nişte oameni care
nu au făcut nimic rău; şi chiar dacă s-ar fi hotărât să-i condamne, ar fi trebuit ca pedeapsa să
fie aplicată ulterior; însă el s-a grăbit şi a refuzat orice amânare, întrucât era dornic să facă pe
placul norodului, care era împotriva lor, crezând că în felul acesta va putea să-i câştige mai
uşor de partea lui pentru scopul pe care-l avea în vedere. (83) Şi îmi sunt cunoscute şi alte
exemple de oameni, care au fost crucificaţi în perioada unor sărbători, însă au fost daţi jos de
pe cruce şi încredinţaţi rudelor lor, pentru a fi îngropaţi şi pentru a se bucura de onorurile care
se acordă celor morţi; căci se considera că până şi morţii trebuie să se bucure întrucâtva de
ziua de naştere a unui împărat bun, fapt pentru care trebuia respectat caracterul sacru al
sărbătorii. (84) Dar acest om n-a poruncit ca cei care au murit pe cruce să fie daţi jos, ci a
ordonat ca cei în viaţă să fie crucificaţi, oameni cărora momentul respectiv trebuia să le aducă,
dacă nu iertarea totală, cel puţin o scutire scurtă şi temporară de pedeapsă; şi a făcut acest
lucru după ce i-a biciuit în mijlocul amfiteatrului; şi după ce i-a torturat cu focul şi sabia; (85)
iar spectacolul suferinţei lor a avut loc în două etape; căci prima parte a durat de dimineaţă şi
până la orele trei sau patru, perioadă în care evreii au fost bătuţi, spânzuraţi, schingiuiţi pe
roată, condamnaţi şi executaţi în mijlocul cântecelor intonate de orchiestră; iar după această
frumoasă demonstraţie au intrat în scenă dansatorii, bufonii, cântăreţii la flaut, precum şi toate
celelalte numere prezentate în spectacolele de teatru.
XI. (86) De ce zăbovesc asupra acestor lucruri? Pentru că au lansat împotriva noastră o
a doua barbarie, întrucât guvernatorul a dorit să instige împotriva noastră întreaga armată pe
baza născocirilor unui oarecare informator străin. Iar informaţia folosită împotriva poporului
nostru era aceea că evreii aveau în casele lor armuri complete, de aceea a trimis după un
centurion, pe nume Castor, în care avea o încredere deosebită, şi i-a poruncit să ia cu el
soldaţii cei mai curajoşi pe care-i avea în subordine şi să meargă repede, fără a sufla cuiva
vreun cuvânt, să intre în casele evreilor şi să le percheziţioneze, ca să vadă dacă nu sunt
ascunse acolo niscaiva arme; (87) iar acesta s-a grăbit să îndeplinească poruncile ce îi fuseseră
date. Aşa că ei, neavând niciun fel de bănuială în privinţa intenţiilor sale, au fost uimiţi la
început şi au rămas fără grai, cu soţiile şi copiii agăţându-se de ei şi vărsând un puhoi de
lacrimi, întrucât se temeau că vor fi luaţi în robie, pentru că de multă vreme se aşteptau la aşa
ceva, iar un asemenea lucru ar fi pus capac nefericirii lor. (88) Însă atunci când unul dintre
aceia care fuseseră trimişi să scotocească i-a întrebat unde au pus armele, şi-au tras sufletul
pentru o clipă, apoi au deschis toate ascunzătorile şi le-au arătat ce conţin, (89) fiind pe de-o
parte încântaţi, iar pe de alta posomorâţi; încântaţi pentru că aveau posibilitatea să respingă o
acuzaţie falsă ce le fusese adusă, şi indignaţi, în primul rând, deoarece asemenea calomnii

838
născocite de vrăjmaşi împotriva lor erau crezute atât de uşor; şi, în al doilea rând, pentru că
soţiile lor, care se încuiau în camerele din interior şi nu ieşeau afară, precum şi fecioarele lor,
care din decenţă erau ţinute în locuri retrase, ferite de ochii bărbaţilor, chiar şi de cei ai
rudelor lor, se aflau acum expuse privirilor publice, fiind văzute de oameni care nu numai că
nu erau rude cu ele, dar care pe deasupra mai erau şi soldaţi de rând. (90) Cu toate acestea,
deşi au scotocit cu multă atenţie, câte armuri defensive şi ofensive credeţi că au găsit? Câte
coifuri, şi platoşe, şi scuturi, şi pumnale, şi suliţe, şi arme de tot felul, credeţi că au fost aduse
şi făcute grămezi? Şi câte alte feluri de arme şi proiectile, lănci, praştii, arcuri şi săgeţi? Ei
bine, n-au găsit absolut nimic de genul acesta; abia dacă au găsit câteva cuţite folosite de
bucătari pentru prepararea hranei de zi cu zi. (91) De unde a reieşit limpede cât de simplu este
modul lor de viaţă; pentru că aceştia nu aveau nicio pretenţie la măreţie şi rafinament, întucât
acestea duc la îmbuibare, iar îmbuibarea dă naştere la obrăznicie, care este începutul tuturor
relelor. (92) Şi într-adevăr, armele egiptenilor din întreaga ţară fuseseră luate de un om pe
nume Bassus, căruia Flaccus îi încredinţase această sarcină. Şi tot atunci a putut fi văzută o
flotă de vase, care se îndrepta către ţărm şi care a ancorat în golfurile formate la gura de
vărsare a râului, fiind plină cu tot felul de arme; iar acestea au fost încărcate pe numeroase
animale de povară, căci pe spinarea acestora erau saci de piele cusuţi între ei, care atâranau ca
nişte coşuri de o parte şi de alta, ca să se echilibreze mai bine; de asemenea, toate căruţele
care veneau de pe teren erau pline cu arme de tot felul, şi acestea mergeau în ordine,una în
spatele celeilalte, ca să poată fi văzute toate deodată. Iar distanţa dintre port şi depozitul de
arme din palatul regal în care urmau să fie duse armele era de circa zece stadii; (93) aşa că era
necesar să se inspecteze casele acelor oameni care adunaseră asemenea cantităţi de arme; căci
din cauza faptului că se revoltaseră adesea, era firesc să fie suspectaţi că urzesc planuri
revoluţionare, şi de aceea era foarte normal, după modelul jocurilor sacre, ca cei care
supravegheau colectarea armelor să organizeze o nouă sărbătoare trienală în Egipt, ca oamenii
să nu mai poată face aşa ceva pe ascuns sau, în orice caz, să nu mai poată obţine decât câteva
arme şi nu o mulţime, pentru că n-ar mai fi avut timp suficient ca să le adune. (94) Dar de ce
trebuia să avem şi noi parte de un asemenea tratament? Căci când am fost noi suspectaţi
vreodată că avem intenţia de a ne răscula? Şi când ne-am schimbat vreodată firea noastră
paşnică? Şi obiceiurile noastre zilnice şi obişnuite, nu sunt ele fără cusur, şi nu tind ele către
liniştea legitimă şi către stabilitatea statului? De fapt, dacă evreii ar fi avut arme în casele lor,
ar fi acceptat ei oare să fie deposedaţi de mai mult de patru sute de locuinţe, din care au fost
scoşi şi alungaţi cu forţa de către cei care le-au jefuit averile? Şi atunci de ce nu s-a căutat în
casele acelor oameni care aveau arme, indiferent dacă nu erau ale lor, ci le luaseră de la alţii?
(95) Adevărul este, după cum am spus deja, că toată această chestiune a fost o şmecherie
deliberată pusă la cale de cruzimea lui Flaccus şi a gloatei, iar aceasta s-a răsfrânt şi asupra
femeilor; căci au fost târâte ca nişte roabe, nu numai în piaţa publică, ci şi în mijlocul
amfiteatrului, fiind aruncate pe scenă cu insulte dureroase şi insuportabile, din pricina oricărei
acuzaţii false care le-a fi putut fi adusă; (96) apoi, când s-a aflat că erau de altă etnie, au fost
eliberate; pentru că puseseră mâna pe multe femei, crezând că sunt evreice, însă nu erau, şi
asta din cauză că nu-şi băteau capul să cerceteze cu atenţie. Iar dacă se dovedea că aparţin
poporului nostru, atunci aceia care în loc de spectatori deveniseră stăpâni şi tirani le dădeau
porunci cumplite, aducându-le carne de porc şi obligându-le să o mănânce. În consecinţă,
acelea care de teama pedepsei au mâncat-o au fost eliberate fără a păţi nimic; dar cele care au
fost mai îndărătnice au fost date pe mâna persecutorilor ca să fie torturate, ceea ce reprezintă
dovada cea mai clară a faptului că nu făcuseră nimic rău.
XII. (97) Însă nu a făcut toate aceste lucruri doar de capul lui, ci şi pentru că primise
poruncă de la împărat, aşa că a căutat să găsească mijloacele prin care să ne facă rău şi să ne
oprime; cu toate că prin voturile şi faptele noastre noi i-am arătat tot respectul împăratului
Gaius, atât cât ne stătea în putinţă şi cât ne permiteau legile; şi i-am dus petiţia noastră (n.t. lui

839
Flaccus) rugându-l stăruitor ca în cazul în care nu ni se permitea să trimitem la împărat o solie
care să i-o ducă, atunci să binevoiască să i-o înainteze el însuşi. (98) Şi după ce a citit toate
articolele înscrise în acel zapis, înclinând din cap în semn de încuviinţare la fiecare dintre
acestea, a zâmbit; şi fiind încântat, sau cel puţin prefăcându-se că este, a spus: „Sunt perfect
de acord cu voi în toate privinţele, şi ştiu că sunteţi pioşi şi loiali, de aceea o voi expedia aşa
cum îmi cereţi, sau mai bine voi fi eu însumi ambasadorul vostru, pentru ca Gaius să ştie că îi
sunteţi recunoscători. (99) Şi voi depune mărturie în favoarea voastră în privinţa tuturor
lucrurilor pe care le ştiu, şi anume că sunteţi un popor supus şi paşnic, iar aceasta nu este o
exagerare; căci adevărul este o laudă suficientă”. (100) Am fost foarte încântaţi la auzul
acestor promisiuni şi i-am mulţumit, în speranţa că petiţia noastră va fi citită cu atenţie şi că
va fi apreciată de către Gaius. Şi aşa ar fi fost şi firesc, căci toate lucrurile care sunt trimise
urgent şi cu multă grijă de către guvernatori sunt citite şi analizate cu atenţie; (101) însă
Flaccus, neglijând total speranţele noastre şi promisiunile sale, a blocat petiţia, pentru ca voi,
dintre toate popoarele aflate sub soare, să fiţi priviţi ca inamici ai împăratului. Şi oare n-a fost
acesta comportamentul unui om care a vegheat de la distanţă, care a complotat de multă
vreme împotriva noastră şi care a cedat acum în faţa unui imbold de moment, atacându-ne pe
neaşteptate cu o vigoare excesivă, sub impulsul unei întunecări a raţiunii? (102) Dar este
limpede că Dumnezeu, care se preocupă de toate treburile omenirii, i-a risipit discursurile
linguşitoare şi plănuite cu viclenie, menite să-l inducă în eroare pe împărat, şi a zădărnicit
sfaturile sale nelegiuite şi manevrele pe care le punea la cale, având astfel milă de noi, fapt
pentru care lucrurile au evoluat curând într-o altă direcţie, ceea ce a făcut ca speranţele lui
Flaccus să se năruiască. (103) Căci atunci când regele Agrippa a intrat în ţară, noi i-am adus la
cunoştinţă toate planurile urzite de Flaccus împotriva noastră; iar acesta s-a apucat să îndrepte
lucrurile şi ne-a promis că va trimite petiţia noastră împăratului, aşa că a luat-o şi, din câte am
aflat, i-a trimis-o într-adevăr, împreună cu justificarea acestei întârzieri, arătând că noi nu ne
supunem familiei binefăcătorilor noştri doar de puţină vreme, ci că de la început ne-am arătat
râvna faţă de ea, deşi nu am avut posibilitatea de a demonstra acest lucru din cauza
obrăzniciei guvernatorului nostru. (104) Şi după aceste evenimente, dreptatea, apărătoarea şi
aliata veşnică a celor care suferă şi cea care se răzbună pe oamenii lipsiţi de pietate pentru
faptele pe care le-au săvârşit, a început să pună la cale răsturnarea sa (n.t. a lui Flaccus). Însă
la început aceştia (n.t. evreii) au îndurat insultele şi mizeriile cele mai cumplite, aşa cum nu se
mai întâmplase sub niciun alt guvernator din momentul în care casa lui Augustus a dobândit
suveranitatea asupra pământului şi a mării; (105) căci unii dintre aceia care au guvernat pe
vremea lui Tiberius şi a lui Cezar, tatăl său, au căutat să schimbe funcţia de guvernator şi
vicerege în aceea de suveran şi tiran, aşa că au comis ticăloşii nenumărate, greu de suportat,
căci au favorizat corupţia şi jafurile, au condamnat oameni care nu făcuseră nimic rău, au
izgonit şi au exilat persoane nevinovate şi au ucis oameni nobili fără niciun fel de judecată;
apoi, la sfârşitul mandatului lor, când s-au întors la Roma, împăraţii le-au solicitat să facă un
bilanţ şi să relateze tot ce făcuseră, mai ales dacă oraşele pe care le oprimaseră trimiseseră
reprezentanţi care să înainteze plângeri; (106) aşa că împăraţii au jucat rolul unor judecători
imparţiali, ascultându-i în mod egal pe acuzatori şi pe acuzat, crezând că nu este bine să
judece pe cineva dinainte şi să pronunţe o condamnare înainte de proces, de aceea au fost
capabili să ia hotărâri juste. (107) Însă în cazul lui Flaccus, acea justiţie care urăşte
nedreptatea nu a mai aşteptat până la expirarea mandatului de guvernator, ci i-a ieşit în cale
mai devreme, indignată fiind de nedreptăţile şi nelegiuirile sale nemăsurate.
XIII. (108) Şi iată cum a fost doborât. Căci el şi-a imaginat că Gaius uitase deja de
acele suspiciuni care planau asupra sa, pe de-o parte datorită scrisorilor sale linguşitoare, iar
pe de altă parte datorită discursurilor pe care le adresa necontenit poporului său şi în care îl
ridica în slăvi pe împărat prin cuvintele sale linguşitoare şi prin laudele viclene pe care i le
aducea; de asemenea, considera că este apreciat de majoritatea oamenilor din oraş. (109) Dar

840
se înşela fără să ştie; căci speranţele oamenilor răi sunt instabile, deoarece râvnesc la ce este
mai bun pentru ei, însă au parte exact de lucrurile contrare, aşa cum de altfel şi merită. Pentru
că Gaius l-a trimis din Italia pe centurionul Bassus, împreună cu soldaţii aflaţi sub comanda
lui. (110) Iar acesta s-a îmbarcat pe una din cele mai rapide corăbii, aşa că în câteva zile a
ajuns în apropiere de portul Alexandriei, lângă insula Pharos, la lăsarea serii; şi i-a poruncit
căpitanului navei să rămână în larg până la apus, intenţionând să intre în oraş pe neaşteptate,
pentru ca Flaccus să nu afle dinainte de sosirea sa, astfel încât să recurgă la violenţă şi să-l
facă să eşueze în ducerea la îndeplinire a sarcinii pe care o primise. (111) Dar odată ce s-a
înserat, corabia a intrat în port, iar Bassus a debarcat împreună cu soldaţii săi şi a înaintat fără
a fi recunoscut şi fără a băga în seamă pe cineva; iar pe drum a găsit un soldat care făcea parte
dintr-o patrulă de pază şi i-a ordonat să-l ducă acasă la căpitan, pentru că dorea să-i aducă la
cunoştinţă misiunea secretă pe care o avea de îndeplinit, astfel încât, dacă ar fi avut nevoie de
forţe suplimentare, să fi avut pe cineva pregătit să-l ajute. (112) Iar când a auzit că acesta lua
cina acasă la cineva în compania lui Flaccus, nu a zăbovit, ci s-a grăbit să ajungă la locuinţa
celui care îi găzduia; căci omul împreună cu care se ospătau era Stephanion, un sclav
emancipat al lui Tiberius Cezar; şi retrăgându-se la mică distanţă, a trimis în recunoaştere pe
unul din oamenii săi, deghizându-l în servitor, pentru ca nimeni să nu-l bage de seamă sau să
ia aminte la ceea ce făcea. Aşa că acesta a intrat în salonul unde se desfăşura ospăţul, ca şi
cum ar fi fost servitorul unuia dintre oaspeţi, şi după ce a cercetat totul cu atenţie s-a întors şi
i-a dat informaţiile lui Bassus. (113) Iar acesta, aflând că intrările sunt nepăzite şi că Flaccus
are cu el doar puţini oameni (căci era însoţit doar de zece sau cincisprezece sclavi care îl
serveau), a dat semnalul soldaţilor care erau cu el şi s-au năpustit cu toţii, intrând în salon pe
neaşteptate, cu săbiile la brâu, înconjurându-l pe Flaccus înainte ca acesta să-şi dea seama ce
se întâmplă; căci în momentul în care aceştia intraseră, el tocmai ciocnea paharul cu cineva,
veselindu-se în compania celor prezenţi. (114) Dar când Bassus şi-a croit loc printre ei şi a
venit în mijloc, a rămas mut de uimire şi consternare, şi vrând să se ridice a văzut gărzile care
îl înconjurau; în acel moment, şi-a dat seama care îi este soarta, chiar înainte să audă ce
plănuia Gaius în privinţa lui, ce porunci dăduse celor care veniseră acolo şi ce urma să
păţească, pentru că mintea omului pricepe imediat şi îşi dă seama de toate acele lucruri care
urmează să se întâmple în viitor. (115) În consecinţă, toţi aceia care erau la masă s-au ridicat
în picioare, temători şi descurajaţi, tremurând ca nu cumva să primească vreo pedeapsă pentru
faptul că şedeau la masă cu vinovatul, căci nu era momentul să fugă, şi de fapt nici nu puteau
face asta, pentru că toate ieşirile erau deja blocate. Iar soldaţii, la comanda lui Bassus, l-au
scos pe Flaccus de acolo, şi iată cum s-a întors acesta de la ospăţ, căci se cuvenea ca dreptatea
să-l viziteze când se afla la petrecere, întrucât şi el deposedase de orice veselie casele multor
oameni nevinovaţi.
XIV. (116) Aceasta a fost nenorocirea neasemuită care a căzut pe capul lui Flaccus în
ţara în care era guvernator, căci a fost luat prizonier din cauza evreilor, cel puţin aşa cred eu,
ca şi cum ar fi fost un vrăjmaş, pentru că în dorinţa lui de glorie se hotărâse să îi extermine în
totalitate. Şi o dovadă clară pentru acest lucru este momentul arestării sale, pentru că s-a
petrecut la echinocţiul de toamnă, când are loc sărbătoarea evreilor pe durata căreia aceştia
obişnuiesc să locuiască în corturi; (117) însă niciuna din tradiţiile acestei sărbători nu s-a
putut respecta, pentru că toţi stăpânii poporului erau oprimaţi, bătuţi fără milă şi insultaţi, iar
oamenii obişnuiţi priveau nenorocirile stăpânilor lor ca pe un dezastru care lovise întregul
popor, fiind peste măsură de apăsaţi de urgiile care se abătuseră asupra fiecăruia dintre ei,
(118) deoarece supărarea se dublează în zilele de sărbătoare, atunci când cei obidiţi nu pot lua
parte la ea, fie pentru că le lipseşte veselia pe care o reclamă orice sărbătoare, fie pentru că
sunt cuprinşi de tristeţe, aşa cum era cazul şi în acel moment, întrucât nu puteau găsi niciun
leac pentru o astfel de nenorocire teribilă. (119) Şi pe când erau cuprinşi de o durere fără
margini şi se simţeau copleşiţi de nelinişte, stând laolaltă în casele lor la căderea nopţii, cineva

841
a venit şi i-a informat în legătură cu arestarea guvernatorului. Iar ei au crezut că acel om îi
pune la încercare şi că nu le spune adevărul, necăjindu-se şi mai mult la gândul că cineva îşi
bate joc de ei şi le întinde o cursă; (120) dar când în oraş s-a iscat un tumult, iar gărzile de
noapte au început să alerge încoace şi încolo, şi când au auzit nişte călăreţi galopând în goana
mare şi cu tot elanul, ducându-se în tabără şi ieşind din de acolo, unii dintre ei, stârniţi de
acest eveniment neobişnuit, au ieşit din casele lor ca să întrebe ce s-a întâmplat, pentru că era
limpede că se petrecuse ceva ieşit din comun. (121) Şi când au aflat despre arestarea care
avusese loc, şi că Flaccus era acum în lanţuri, şi-au întins mâinile către cer şi au început să
cânte un imn de slavă lui Dumnezeu, cel care are grijă de treburile oamenilor, spunând, „O,
Stăpâne, nu ne bucurăm de pedeapsa vrăjmaşului nostru, căci legile sacre ne-au învăţat să ne
supunem tuturor vicisitudinilor vieţii umane, dar vrem să-ţi mulţumim că ai avut milă şi
compasiune faţă de noi şi că ne-ai izbăvit de suferinţele noastre necontenite”. (122) Şi toată
noaptea şi-au petrecut-o cântând imnuri şi cântece, iar în zorii zilei au ieşit pe porţi şi s-au
îndreptat grăbiţi către cel mai apropiat punct de pe ţărm, căci fuseseră lipsiţi de locurile lor
obişnuite de rugăciune; şi stând acolo, în acel loc deschis, au strigat, (123) „O, Rege
atotputernic al tuturor fiinţelor muritoare şi nemuritoare, am venit să îţi aducem mulţumiri şi
să invocăm pământul şi marea, aerul şi cerul, precum şi toate părţile universului, ca şi întreaga
lume în care locuim, căci am fost izgoniţi de oameni şi jefuiţi de tot ce aveam în această lume,
de oraşul nostru, de clădirile publice şi private din oraş, aşa încât din pricina perfidiei
guvernatorului nostru am rămas fără adăpost, fiind singurii oameni din lume care am fost
trataţi în felul acesta. (124) Tu ne-ai redat speranţa că vei pune lucrurile la punct în ceea ce ne
priveşte, răspunzând astfel rugăciunilor noastre, întrucât tu l-ai dat jos imediat pe inamicul
comun al poporului noastru, autorul şi cauza tuturor nefericirilor noastre, un om îngâmfat
peste măsură, care a crezut că în felul acesta se va umple de glorie; aşa că înainte să plece de
aici, ca nu cumva bucuria celor care au suferit de pe urma lui să fie umbrită de faptul că doar
au aflat despre cele întâmplate, tu l-ai pedepsit chiar atunci când se afla atât de aproape, aş
putea spune chiar sub ochii celor pe care i-a prigonitt, ca să ne arăţi că şi-a găsit sfârşitul mai
repede decât am sperat”.
XV. (125) Şi pe lângă cele despre care am vorbit mai este şi un al treilea lucru, care
cred s-a petrecut ca urmare a providenţei divine; căci acesta a plecat pe mare la începutul
iernii, căci era rânduit să simtă şi el pericolele mării, şi asta pentru că întinase prin lipsa lui de
pietate toate elementele universului; şi după ce a avut parte de numeroase încercări, a ajuns în
siguranţă în Italia. Şi de îndată ce a sosit acolo a avut de înfruntat acuzaţiile pe care i le-au
adus doi dintre duşmanii săi cei mai înverşunaţi, Isidorus şi Lampo, (126) care cu ceva vreme
în urmă îi erau supuşi şi îl numeau stăpânul, binefăcătorul şi mântuitorul lor, folosind şi alte
apelative de genul acesta, dar care acum îi stăteau împotrivă, afişând o putere nu egală, ci cu
mult mai mare decât a sa, nu doar datorită încrederii pe care oamenii o simt atunci când cauza
lor este dreaptă, ci, lucru extrem de important, pentru că au văzut că Judecătorul treburilor
omenirii era duşmanul său neînduplecat şi că acesta, cu toate că nu voia să condamne pe
cineva înainte să-l asculte, ca să nu dea impresia că îi este duşman, aşa că dorea să audă ce are
de spus în apărarea sa, îl condamnase deja în sufletul său pe acuzat şi îi stabilise pedeapsa cea
mai aspră. (127) Şi nimic nu este mai cumplit pentru oamenii care au deţinut o mare putere,
decât să fie acuzaţi de inferiorii lor; sau pentru cei care au fost stăpâni să fie puşi sub acuzare
de supuşii lor, ceea ce este echivalent cu a spune că stăpânii sunt urmăriţi în justiţie de robii
lor naturali sau dobândiţi prin cumpărare.
XVI. (128) Şi în opinia mea, acesta era un rău mai uşor, dacă îl comparăm cu un altul
mai mare; căci cei ce l-au atacat pe neaşteptate cu acuzaţiile lor nu făceau parte dintre oamenii
care ocupau poziţii inferioare în ierarhia supuşilor săi; ci cei care au făcut asta au fost aceia
care în majoritatea timpului cât a guvernat ţara s-au aflat cu el în raporturi de duşmănie şi ură,
căci Lampo fusese acuzat de hulă împotriva lui Tiberius Cezar, şi aproape că fusese doborât

842
de procesul care durase doi ani; (129) căci dăduse dovadă de rea voinţă, întrucât găsea tot
felul de amănări şi prelungea procesele sub diferite pretexte, pentru că dacă cineva urma să
scape de o acuzaţie, acesta dorea cel puţin să-l ţină în teroare şi nesiguranţă cât mai mult timp,
în aşa fel încât să-i facă viaţa mai rea decât moartea. (130) Şi tot aşa, dacă acel om era pe
punctul de a câştiga procesul, judecătorul spunea că este victima unui atac scandalos asupra
bunurilor sale (întrucât era obligat să devină inspector), pentru că era destul de zgârcit şi
susţinea că nu are o avere suficient de mare pentru a susţine nişte cheltuieli nelimitate, sau
poate că nu era atât de bogat; însă cu ceva vreme înainte venea la proces făcând paradă de
bogăţiile lui, însă în cele din urmă s-a dovedit că nu este un om atât de bogat, căci îşi
dobândise toate averile prin mijloace ilicite. (131) Întrucât stătea lângă stăpâni atunci când
pronunţau hotărârile şi consemna tot ce se întâmpla la proces, ca şi cum ar fi fost un secretar;
şi în mod intenţionat, sărea peste unele lucruri sau omitea câte ceva ori chiar adăuga unele
lucruri care nu fuseseră spuse. Iar uneori făcea modificări şi falsifica însemnările, răsturnând
lucrurile cu susul în jos, cu scopul de a câştiga bani din fiecare silabă, ba chiar aş spune din
fiecare literă, asemenea unui falsificator de documente, (132) fapt pentru care toată lumea îl
numea, şi pe bună dreptate, ucigaş cu condeiul, căci prin lucrurile pe care le scrisese ucisese
multe persoane şi făcuse viaţa celor vii mai rea decât moartea, întrucât chiar dacă aceştia
câştigau procesul şi îşi găseau alinarea, el făcea în aşa fel încât să fie învinşi din nou şi să aibă
parte de sărăcie, asta pentru că duşmanii lor cumpărau victoria şi triumful şi bogăţia de la un
om care vindea ca la piaţă bunurile altora. (133) Căci era imposibil ca stăpânii, care aveau în
grijă o ţară atât de vastă, şi care trebuiau să se ocupe zilnic de tot felul de chestiuni publice şi
private, să îşi amintească tot ce auziseră, mai ales că nu erau doar judecători, ci se ocupau şi
de venituri şi taxe, iar acest lucru le ocupa cea mai mare parte din an. (134) Iar omul căruia îi
fusese încredinţat acest domeniu extrem de important, şi anume justiţia, precum şi verdictele
bazate pe sfinţenie şi dreptate, îi făcea pe judecători să uite lucrurile, înscriindu-i în acte pe cei
care avuseseră parte de o sentinţă favorabilă ca fiind condamnaţi, iar pe cei ce fuseseră
condamnaţi ca fiind victorioşi, după ce primea în prealabil taxa aceea blestemată, sau mai
exact, plata pentru nedreptate.
XVII. (135) Iată, aşadar, ce caracter avea acest Lampo, cel care acum era unul dintre
acuzatorii lui Flaccus. Şi nici Isidorus nu îi era inferior în privinţa răutăţii, căci era un
populist, un demagog, unul care a studiat neîncetat pentru a arunca totul în dezordine şi
confuzie, un duşman al păcii şi stabilităţii, foarte iscusit în a pune la cale revolte şi tulburări
care nu existaseră până atunci şi în a le aprinde şi a le sprijini pe cele deja existente, având
grijă să aibă mereu în jurul său o adunătură dezordonată şi promiscuă de oameni de cea mai
joasă speţă, gata oricând de orice atrocitate, pe care îi împărţise în cete, asemenea companiilor
de soldaţi. (136) Căci în oraş există numeroase grupuri, ce nu se bazează pe un principiu bun,
ci sunt unite de vin, de beţie, de orgii şi de odrasla acelor vicii, care este obrăznicia; iar
localnicii numesc întrunirile lor sinoduri şi divane. (137) Şi se spune că în toate aceste cluburi,
sau în cele mai multe dintre ele, Isidorus era numărul unu, sufletul petrecerii, maestrul de
ceremonii, omul care provoca tulburări în oraş. De aceea, când se hotăra să pună la cale vreo
nebunie, toată lumea se aduna la un anumit semnal, făcând şi spunând ceea ce li se cerea.
(138) Şi la un moment dat, fiind supărat pe Flaccus, pentru că deşi fusese o persoană
importantă acesta nu îi mai acorda aceeaşi atenţie, a angajat o gaşcă de indivizi obişnuiţi să
vocifereze cu glas tare, oameni care îşi vând strigătele ca la piaţă celor care vor să le cumpere,
şi le-a ordonat să se adune în gymnasium (n.t. sală de antrenament şi loc de socializare); (139)
iar aceştia, odată ajunşi acolo, au început să îi aducă lui Flaccus acuzaţii nefondate, inventând
tot felul de monstruozităţi şi minciuni, folosind un limbaj ridicol şi înşirând propoziţii lungi;
şi nu doar Flaccus a fost îngrijorat de acest atac, ci şi toţi cei aflaţi în locul respectiv, mai ales
că bănuiau că în spatele scenei era cu siguranţă un personaj pe care aceştia doreau să-l
mulţumească, mai ales că niciunul dintre ei nu păţise nimic şi ştiau foarte bine că nici ceilalţi

843
cetăţeni nu fuseseră trataţi rău de către el. (140) Apoi, după ce s-au sfătuit ceva vreme, s-au
hotărât să prindă câţiva dintre ei şi să-i întrebe care este motivul acestei furii şi al acestei
nebunii subite. Iar cei arestaţi au mărturisit adevărul, fără a fi torturaţi, şi au adus dovezi în
favoarea lor, dând detalii despre banii pe care deja îi primiseră, despre cei pe care, după
spusele sale (n.t. ale lui Isidorus), urmau să-i primească ulterior, despre oamenii care îi
plătiseră şi care erau conducătorii revoltei, despre locul unde aceasta urma să izbucnească, ca
şi despre momentul în care se va da mita. (141) Şi, după cum era şi firesc, s-au umplut cu toţii
de indignare, pentru că oraşul fusese jignit în halul acela de nebunia câtorva persoane care
doreau să-i ştirbească reputaţia; aşa că Flaccus a trimis după unii dintre oamenii cei mai
onorabili, iar a doua zi le-a adus în faţă pe cei care distribuiseră mita, ca în felul acesta să afle
adevărul despre Isidorus, să ia măsuri pentru a-şi apăra propriul sistem de guvernământ şi să
demonstreze faptul că fusese calomniat pe nedrept; şi la auzul acestei convocări au venit nu
numai dregătorii, ci întreaga populaţie a oraşului, cu excepţia celor care urmau să fie
condamnaţi pentru corupţie sau tentativă de corupţie. Iar cei aflaţi în acest rol onorabil s-au
urcat pe platformă, (142) astfel încât să stea mai sus şi să fie văzuţi de toţi oamenii, şi l-au
acuzat pe Isidorus că a fost la originea tuturor tulburărilor şi a tuturor acuzaţiilor aduse lui
Flaccus, că a dat bani şi că a mituit el însuşi un număr de oameni. „Căci de unde”, au spus ei,
„să avem noi aşa o bogăţie? (143) Noi suntem oameni săraci, care abia avem bani pentru
nevoile noastre zilnice; şi ce rău ne-a făcut nouă guvernatorul ca să îi purtăm pică? Niciunul,
însă există un om care a pus la cale toate aceste lucruri şi care este autorul lor, întrucât acesta
este veşnic invidios pe cei care au parte de belşug, şi în plus este un duşman al oricărei
stabilităţi şi legi sănătoase”. Şi când cei aflaţi de faţă au auzit aceste lucruri, (144) pentru că
cele afirmate erau dovezi foarte clare ale intenţiilor persoanei acuzate, au început să strige,
unii cerând să fie retrogradat, alţii să fie izgonit, iar alţii să fie omorât; şi pentru că aceştia din
urmă erau cei mai numeroşi li s-au alăturat şi ceilalţi, aşa încât în cele din urmă toată lumea
striga la unison ca cel ca era o pacoste pentru acel ţinut să fie ucis, mai ales că de când acest
om venise în ţară şi de când se ocupa de unele treburi publice, tot oraşul şi toate interesele
comune au avut de suferit; (145) iar acesta, condamnat fiind de propria lui conştiinţă, a fugit
pe ascuns de teamă să nu fie arestat; însă Flaccus nu a întreprins nimic împotriva lui, crezând
că odată ce a plecat de bunăvoie, toate revoltele şi tuburările din oraş vor înceta.
XVIII. (146) Am relatat aceste evenimente pe larg, nu de dragul de a aduce în atenţie
nişte răni vechi, ci pentru a ne minuna de acea putere care veghează asupra oamenilor liberi,
şi anume dreptatea, ca să vedem că acei oameni care îi erau atât de ostili lui Flaccus şi care îl
urau cel mai mult, au devenit acum acuzatorii lui, şi asta pentru a-i spori suferinţa, căci este
mult mai dureros să fii acuzat chiar de duşmanii tăi declaraţi; (147) şi nu numai că acest om,
care fusese guvernator, era acuzat de supuşii săi, şi mai ales de nişte oameni care îi fuseseră
mereu duşmani şi asupra cărora, cu puţin timp în urmă, avusese drept de viaţă şi de moarte,
dar mai fusese şi arestat cu forţa, fiind astfel lovit de două rele, şi anume că a fost învins, dar
şi ridiculizat, de duşmanii săi, care îşi frecau mâinile de bucurie, ceea ce pentru un om raţional
este un lucru mai rău decât moartea. (148) Şi să vedeţi câte nenorociri s-au abătut asupra lui,
căci a fost deposedat imediat de toate averile sale, atât de cele moştenite de la părinţii săi, cât
şi de cele dobândite de el însuşi, căci fusese un om căruia îi plăcuse să se bucure de lux şi
rafinament; căci nu era asemenea altor oameni bogaţi, pentru care averea este un lucru inert,
ci el achiziţiona neîncetat lucruri extrem de utile în cantităţi inimaginabile; pocale, veşminte,
canapele, miniaturi şi tot felul de alte obiecte care împodobesc o casă; (149) în plus, strânsese
şi un mare număr de servitori, atent selectaţi după calităţile şi performanţele lor, după
frumuseţe, sănătate şi vigoare trupească, dar şi după iscusinţa lor de a îndeplini fără greşeală
orice sarcină necesară şi utilă; căci fiecare dintre ei era nemaipomenit de bun pentru slujba pe
care o avea de îndeplinit, astfel încât era considerat a fi cel mai minunat servitor din acel loc,
sau cel puţin nu era mai prejos de nimeni. (150) Şi o dovadă foarte clară pentru acest lucru

844
este faptul că, deşi numeroase proprietăţi fuseseră confiscate şi vândute în beneficiul public,
proprietăţi aparţinând unor oameni care fuseseră condamnaţi, doar averea lui Flaccus a fost
atribuită împăratului, poate în afară de una sau două, pentru ca în felul acesta să fie respectată
legea referitoare la oamenii condamnaţi pentru delicte de genul acesta. (151) Iar după ce a fost
deposedat de întreaga avere, a fost condamnat la exil, şi a fost alungat atât de pe continent,
adică de pe cea mai mare şi mai minunată parte a lumii locuite, cât şi de pe orice insulă fertilă
sau bogată; pentru că era trimis pe cea mai jalnică insulă din Marea Egee {2}{acesta era locul
obişnuit pentru exilarea delicvenţilor, Juvenal 1.72}, şi anume Gyaros, şi ar fi fost lăsat acolo
dacă nu l-ar fi ajutat Lepidus, care a făcut în aşa fel ca în loc de Gyaros să fie trimis în insula
Andros, care se află în apropiere. (152) Apoi, a parcurs din nou drumul de la Roma la
Brundisium (n.t. actualul oraş Brindisi), pe care mai călătorise în urmă cu câţiva ani, atunci
când fusese numit guvernator al Egiptului şi al ţării învecinate, Libia, pentru ca cei care l-au
văzut bucurându-se şi comportându-se cu mare obrăznicie în clipele sale de prosperitate să îl
vadă acum plin de dezonoare. (153) Şi în aceste momente era total copleşit de întorsătura pe
care i-o pregătise destinul, pentru că simţea o durere amară, întrucât nenorocirile care îl
loviseră se aprindeau tot mai mult, astfel încât, aşa cum se întâmplă atunci când boala îl
întoarce pe om, era silit să-şi reamintească toate faptele rele pe care le săvârşise şi care până
atunci păreau îngropate în întuneric.
XIX. (154) Şi după ce a traversat Golful Ionian a navigat pe marea care duce la Corint,
sub privirile locuitorilor oraşelor de pe ţărmul Peloponesului, care se uitau ca la spectacol,
întrucât aflaseră despre această întorsătură a soartei; iar atunci când a debarcat pe pe navă, toţi
acei oameni răuvoitori, care-i purtau pică, au dat fuga să-l vadă, în timp ce alţii veneau să-l
compătimească, fiindcă erau oameni obişnuiţi să îşi păstreze cumpătul în faţa nenorocirilor
altora. (155) Iar de la Lechaeum a traversat istmul şi a ajuns la Cenchreae, în golful situat pe
partea opusă, acolo unde corintenii îşi construiau navele; dar gărzile nu l-au lăsat să-şi tragă
sufletul, ci l-au forţat să se îmbarce imediat pe o navă mică de transport şi să plece mai
departe, cu toate că pe mare sufla un vânt nefavorabil şi extrem de puternic, aşa că după multe
necazuri a ajuns cu bine în portul Pireu. (156) Şi când furtuna a încetat, a navigat în lungul
ţărmului Atticii, pe lângă Capul Sounion {3}{actualmente Capul Colonna}, de unde şi-a
continuat drumul trecând pe lângă insulele Helena, Caeanus, Cynthos şi toate celelalte care
urmează una după alta, ajungând în cele din urmă la capătul călătoriei, insula Andros; (157)
iar atunci când a văzut-o de la distanţă bietul om a început să verse, ca dintr-un izvor, o
mulţime de lacrimi, care îi curgeau pe obraz, şi lovindu-şi pieptul şi jelindu-se amar, a spus,
„O, voi, cei care mă păziţi şi mă însoţiţi în această călătorie, iată că primesc acum în schimbul
glorioasei Italii această frumoasă ţară pe nume Andros, care pentru mine este o insulă a
nefericirii. (158) Eu, Flaccus, care m-am născut, am crescut şi am fost educat la Roma,
paradisul acestei lumi, şi care am fost tovarăş de şcoală şi însoţitor al nepoatelor lui Augustus,
şi care am fost ales mai târziu de Tiberius Cezar să îi fiu unul din prietenii cei mai apropiaţi,
căci mi-a încredinţat timp de şase ani posesiunea sa cea mai mare, şi anume Egiptul. (159)
Dar ce schimbare este aceasta! În miezul zilei asupra mea s-a abătut un fel de eclipsă, iar
noaptea mi-a întunecat viaţa. Şi ce să zic despre această micuţă insulă? Să o numesc locul
exilului meu, noua mea ţară sau portul şi refugiul nenorocirii mele? Mai potrivit ar fi să-i spun
mormânt; căci sunt atât de nefericit încât parcă merg spre mormânt, luând parte la propriile
mele funeralii, pentru că ori îmi voi pierde viaţa din cauza tristeţii, ori, dacă aş putea să mă
agăţ de viaţă în pofida nenorocirilor care m-au lovit, voi muri ceva mai târziu, cu toate că a
trăi aşa nu este altceva decât o moarte”. (160) Acestea au fost, aşadar, bocetele cărora le-a dat
glas, iar când corabia a intrat în port şi după ce a debarcat, s-a aplecat până la pâmânt, aşa
cum fac oamenii oprimaţi, simţindu-se împovărat de nenorociri, de parcă i s-ar fi pus o
greutate pe grumaz, astfel încât nu putea să-şi ridice ochii, sau poate că nu îndrăznea să o
facă, din cauza oamenilor pe care ar fi putut să-i vadă, pentru că cei ce veniseră să-l privească

845
stăteau în picioare de o parte şi de alta a drumului. (161) Iar acei oameni care-l aduseseră
acolo i-au strâns pe toţi locuitorii insulei Andros şi l-au înfăţişat tuturor, luându-i ca martori
pentru sosirea exilatului pe insula lor. (162) Şi după ce s-au achitat de această sarcină, au
plecat; iar nefericirea lui Flaccus a sporit şi mai mult, pentru că nu mai vedea nimic din acele
lucruri cu care era obişnuit, ci tot ce vedea erau doar dovezi ale unei triste suferinţe, căci
priveliştea din jurul său era dezolantă, iar el era în mijlocul ei; aşa încât i se părea că o
execuţie violentă în ţinutul său natal ar fi fost un rău mult mai mic, sau mai degrabă, în
comparaţie cu situaţia în care se afla, ar fi fost chiar un lucru bun şi de dorit; şi l-a cuprins o
tristeţe atât de violentă, încât nu era cu nimic diferit de un maniac, căci sărea într-o parte şi în
alta, alerga de colo-colo, bătea din palme, îşi lovea coapsele, se arunca la pământ şi striga
continuu, (163) „Eu sunt Flaccus, cel care nu demult era guvenatorul unui oraş puternic, al
oraşului Alexandria! Guvernatorul acelei ţări extrem de fertile, care este Egiptul! Eu sunt
acela către care mii de locuitori îşi întorceau ochii! Cel care avea nenumărate forţe de
infanterie şi cavalerie, precum şi multe nave; însă nu numărul contează, ci faptul că acestea
erau alcătuite din supuşii mei cei mai distinşi şi mai străluciţi. Eu sunt acela care zi de zi era
însoţit o mulţime de plebei! (164) Aşa că, să fi fost aceasta o viziune şi nu realitatea? Oare am
dormit şi am visat toată această prosperitate: fantome mărşăluind printr-un spaţiu gol, fantezii
ale sufletului, care păreau să dea fiinţă lucrurilor inexistente? Fără îndoială, că m-am înşelat.
(165) Aceste lucruri au fost doar o umbră şi nicidecum reale, imitaţii ale realităţii şi nu
adevărul adevărat, cel care scoate la iveală minciuna; căci aşa cum atunci când ne trezim nu
găsim nimic din acele lucruri care ne-au apărut în visele noastre, căci toate au fugit şi au
dispărut, tot aşa şi prosperitatea aceea strălucitoare de care m-am bucurat altă dată a dispărut
aproape într-o clipă”.
XX. (166) Şi rostind asemenea discursuri devenea din ce în ce mai abătut, şi într-o
oarecare măsură aş putea spune chiar copleşit; şi de ruşine evita toate acele locuri unde s-ar fi
putut întâlni cu mulţi oameni, aşa că nu mergea niciodată în port, după cum nu putea să
meargă nici la piaţă, ci stătea închis în casă şi se izola acolo, pentru că niciodată nu se
aventura să iasă din curtea exterioară. (167) Dar uneori, înainte de ivirea zorilor, când toată
lumea era încă în pat şi nimeni nu-l putea vedea, ieşea din oraş şi petrecea întreaga zi într-o
regiune pustie de pe insulă, ferindu-se atunci când era pe punctul de a se întâlni cu cineva; iar
la căderea nopţii, cu sufletul chinuit de amintirea nenorocirilor care îl loviseră, se ducea acasă,
măcinat fiind de nelinişte, rugându-se din pricina nefericirii sale uriaşe şi fără sfârşit ca seara
să se facă dimineaţă, întrucât se temea de întuneric şi de straniile apariţii care i se înfăţişau
atunci când se ducea la culcare; iar dimineaţa se ruga să se facă seară {4}{în mod evident,
acest pasaj este asemănător cu Deuteronomul 28:66, „Fi-va viaţa ta spânzurată-n faţa ochilor
tăi şi te vei teme ziua şi noaptea, şi vieţii tale nu-i vei da crezare. De frica inimii tale ce te va-
nfrica şi de vedeniile pe care cu ochii tăi le vei vedea, vei zice dimineaţa: O, de s-ar face
seară!, iar seara vei zice: O, de s-ar face dimineaţă!”}; căci întunericul ce-l înconjura era
vrăjmaşul luminii şi al bucuriei. (168) Şi câteva luni mai târziu şi-a cumpărat o bucată de
pământ, de aceea îşi petrecea cea mai mare parte a timpului acolo, locuind singur şi bocindu-
şi soarta. (169) Şi se mai spune că adesea, la miezul nopţii, devenea posedat, asemenea celor
care celebrează riturile corybantice; şi cu aceste ocazii ieşea din casă, îşi ridica ochii spre cer
şi spre stele, privind toată această frumuseţe adevărată care este în lume, şi striga în gura
mare, (170) „O, Rege al zeilor şi al oamenilor! Aşadar, nu eşti indiferent la soarta poporului
evreu, iar afirmaţiile lor cu privire la providenţa ta nu sunt mincinoase; iar cei ce spun că acel
popor nu te are drept apărător sunt departe de adevăr. Căci eu sunt o dovadă clară pentru
aceasta; căci toate planurile nebuneşti pe care le-am urzit împotriva evreilor se întorc acum
împotriva mea. (171) Am fost de acord să fie deposedaţi de bunurile lor şi am acordat
imunitate celor care i-au jefuit; din acest motiv am fost şi eu lipsit de întreaga mea moştenire
provenită de la tatăl meu şi de la mama mea, ca şi de toate bunurile pe care le-am dobândit ca

846
daruri sau ca favoruri ori care au devenit ale mele sub o altă formă. (172) Căci în trecut le-am
reproşat cu neruşinare că sunt străini, cu toate că în realitate erau venetici cu drepturi depline,
pentru a face astfel pe placul vrăjmaşilor lor, care formau o gloată promiscuă şi dezordonată,
din partea căreia, nenorocitul de mine, am avut parte de linguşeli şi amăgiri; fapt pentru care
am fost şi eu înfierat cu semnul infamiei şi am fost alungat în exil din întreaga lume locuibilă,
aflându-mă închis în acest loc. (173) Căci pe unii din aceştia i-am dus în amfiteatru şi am
poruncit să fie jigniţi şi insultaţi pe nedrept în văzul celor mai mari duşmani ai lor; de aceea
am fost dus şi eu, nu într-un amfiteatru sau într-un oraş, ci în multe oraşe, ca să îndur insulta
supremă, deoarece nu trupul mi-a fost rănit, ci sufletul; întrucât am fost purtat într-o
procesiune prin întreaga Italie până la Brundisium (n.t. Brindisi), şi prin tot Peloponesul până
la Corint, şi prin Attica, şi prin toate insulele, până în Andros, care îmi este închisoare; (174)
şi sunt absolut sigur că nu am ajuns la capătul nenorocirilor mele, pentru că mă mai aşteaptă şi
altele, ca să îmi plătesc datoria pentru tot răul pe care l-am făcut. Am pus să fie omorâţi mulţi
oameni, iar atunci când alţii au ucis la rândul lor, eu nu i-am pedepsit. Unii au fost lapidaţi;
alţii au fost arşi de vii; alţii au fost târâţi în mijlocul pieţei până când trupurile lor s-au
desfăcut în bucăţi. (175) Şi ştiu că acum va trebui să plătesc pentru toate acestea şi că
răzbunătorii deja aşteaptă să-şi atingă scopul, ca să spunem aşa, fapt pentru care se apropie de
mine, nerăbdători să mă ucidă, şi în fiecare zi, sau poate ar trebui să spun în fiecare oră, eu
mor înainte de vreme, fiind nevoit să îndur multe morţi în loc de una singură, aceea de pe
urmă” {5}{aici există o asemănare cu un pasaj din Shakespeare: „Laşii mor de mai multe ori
înainte de moartea reală/Cei curajoşi gustă moartea doar o singură dată”}. (176) Şi era mereu
înfricoşat şi temător, tremurând de frică din toate încheieturile trupului, în timp ce sufletul îi
era zguduit de groază şi dârdâia de agitaţie, ca şi cum nimic din această lume nu l-ar mai fi
putut mângâia pe acest om lipsit de orice speranţă de mai bine; (177) căci nu avea parte de
niciun semn bun, ci totul îi era ostil, fiecare veste era de rău augur, se trezea în dureri, dormea
cu frica în sân, iar singurătatea lui era precum aceea a animalelor sălbatice; cu toate acestea, îi
plăcea această singurătate a turmelor, căci viaţa în oraş i se părea a fi extrem de dureroasă;
însă această modalitate de a trăi singur pe câmp, departe de a-i oferi siguranţă, era
periculoasă, dureroasă şi deloc convenabilă; căci îi suspecta pe toţi aceia care se apropiau de
el, chiar dacă o făceau din motive oneste. (178) „Acest om”, îşi spunea, „care vine grăbit către
mine pune la cale ceva împotriva mea, căci nu pare să se grăbească din alt motiv, ci ca să vină
după mine; acest om plăcut la înfăţişare îmi întinde o cursă; acest om care vorbeşte liber mă
dispreţuieşte; acest om îmi dă să mănânc şi să beau aşa cum se dă animalelor înainte să fie
ucise. (179) Cât timp voi putea face faţă, aşa cu inima împietrită, unor astfel de nenorociri
groaznice? Ştiu bine că îmi este frică de moarte, căci din cruzime Divinitatea nu mă va
pedepsi violent, în aşa fel încât să pună capăt nefericitei mele vieţi, ci mă va împovăra din
belşug cu năpaste fără leac, pe care le va îngrămădi asupra mea, pentru a face pe placul celor
pe care i-am ucis într-un mod perfid”.
XXI. (180) Şi repetând aceste lucruri iar şi iar, şi zvărcolindu-se în agonie, aştepta
sfârşitul destinului său, având sufletul agitat şi tulburat permanent de durere. Însă Gaius,
având o fire neomenoasă şi fiind însetat de revanşă, nu i-a lăsat să scape, aşa cum fac unii, pe
cei care au fost pedepsiţi la un moment dat, ci s-a dezlănţuit împotriva lor, născocind pentru ei
noi şi teribile suferinţe; şi dintre toţi, cel mai mult îl ura pe Flaccus, motiv pentru care îi
suspecta pe toţi cei ce purtau acelaşi nume, întrucât îi repugna acest apelativ; (181) şi adesea
se căia că l-a condamnat la exil şi nu la moarte, şi deşi avea un mare respect pentru Lepidus,
cel care intervenise pentru el, îl considera pe acesta vinovat pentru lucrul respectiv, fapt
pentru care Lepidus stătea ca pe jar de teama unei pedepse iminente, întrucât se temea, şi pe
bună dreptate, că dacă a făcut ca cineva să primească o pedeapsă mai mică, atunci s-ar putea
trezi el însuşi cu o pedeapsă mai mare. (182) Prin urmare, pentru că nimeni nu se mai
aventura să spună vreun cuvânt care să diminueze furia împăratului, acesta dădea frâu liber

847
mâniei, care acum devenise de neoprit şi care, deşi ar fi trebuit să se domolească pe măsura
trecerii timpului, mai degrabă sporea, aşa cum se întâmplă când boala revine în trup, căci
orice recădere este mai gravă decât boala iniţială. (183) Se spune că într-o noapte, pe când era
treaz, Gaius a început să se gândească la demnitarii şi ofiţerii aflaţi în exil, care cu numele
păreau a fi nefericiţi, dar care în realitate duceau o viaţă lipsită de orice necazuri şi cu
adevărat liniştită şi liberă. (184) Şi el a dat un nume nou acestui exil, spunându-i emigrare,
„Căci”, zicea el, „exilul acestor oameni este un fel de emigrare, deoarece au parte din belşug
de toate cele necesare vieţii, aşa că pot trăi liniştiţi şi în pace. Dar este absurd ca aceşti oameni
să trăiască în lux şi să se bucure de pace şi de toate plăcerile unei vieţi de filozof”. (185) Aşa
că a poruncit ca cei mai distinşi dintre ei, adică cei cu rang superior şi având o mare reputaţie,
să fie ucişi; şi a dat o listă cu numele lor, punându-l în capul ei pe Flaccus. Iar Flaccus, chiar
la venirea în Andros a acelor oameni însărcinaţi să-l dea pierzării, tocmai plecase de acasă
pentru a merge în oraş; aşa că i-au ieşit în cale pe la jumătatea drumului către port, (186) şi
privindu-se de la distanţă s-au văzut şi s-au recunoscut reciproc; iar el, înţelegând pentru ce au
venit (căci sufletul oricărui om are calităţi de profet, mai ales când are parte de o nenorocire),
a ieşit de pe drum şi a luat-o la fugă pe terenul accidentat, uitând probabil că Andros era o
insulă şi nu un continent. Dar ce rost are viteza pe o insulă scăldată de jur împrejur de apele
mării? Căci două lucruri se pot întâmpla în mod inevitabil, fie că fugarul va trebui să iasă pe
mare, fie că va fi arestat de îndată ce va ajunge la hotarul cel mai îndepărtat. (187) Prin
urmare, dacă am compara cele două rele, este de preferat să mori pe uscat decât pe mare, căci
natura l-a făcut pe om mai apropiat de pământ şi de toate animalele terestre, nu doar în timpul
vieţii, ci şi după moarte, pentru ca acelaşi element să stea atât la baza zămislirii, cât şi a
disoluţiei omului. (188) Aşa că urmăritorii l-au hăituit fără răgaz, până când l-au arestat; apoi,
unul dintre ei a început să sape un şanţ, iar ceilalţi l-au târât acolo cu forţa în pofida faptului
că se împotrivea şi că ţipa şi se lupta, aşa că întregul său trup a suferit răni, ca şi cum ar fi fost
un animal; (189) pentru că el se ferea şi se agăţa de călăii săi, aşa încât aceştia nu puteau să-l
lovească direct cu săbiile lor, ci îi aplicau doar lovituri oblice, care-l făceau să sufere şi mai
mult; şi astfel a fost mutilat, fiindu-i aproape tăiate mâinile, picioarele, capul, pieptul şi părţile
laterale, căci fusese ciopârţit ca un animal de jertfă; şi astfel a căzut la pământ, întrucât
dreptatea a făcut să primească şi el acelaşi număr de lovituri ca şi crimele săvârşite împotriva
evreilor pe care i-a condamnat la moarte pe nedrept. (190) Şi întreg locul acela era scăldat de
sângele care îi năvălea din venele tăiate pe tot corpul, şi care ţâşnea ca dintr-un izvor. Iar
atunci când l-au târât în şanţul care fusese săpat, majoritatea mădularelor s-au detaşat de trup,
pentru că toate acele tendoanele care ţin trupul laolaltă fuseseră tăiate complet. (191) Acesta a
fost sfârşitul lui Flaccus, a cărui suferinţă a reprezentat o dovadă clară pentru poporul evreu că
nu este lipsit de ajutorul providenţial al lui Dumnezeu.

848
 37. DISCURS IPOTETIC

APOLOGIA EVREILOR

Din Eusebiu, Praeparatio Evangelica 8.5.11.

(5.11) Mai întâi de toate voi cita spusele lui Philon referitoare la călătoria evreilor în
Egipt, despre care el a povestit, pe baza relatărilor lui Moise din prima carte a Pentateuhului,
într-un tratat intitulat „Discurs ipotetic”, în care a luat apărarea evreilor, ca şi cum s-ar fi
adresat unui acuzator, vorbind în felul acesta: (6.1) Că strămoşul lor din vechime, fondatorul
iniţial al poporului lor, a fost originar din Caldeea; şi că acest popor a emigrat din Egipt, după
ce mai înainte îşi părăsise locuinţele aflate pe teritoriul Siriei, întrucât era foarte numeros,
fiind alcătuit din mii şi mii de oameni; şi că atunci când acel ţinut nu mai putea să-i încapă, şi
mai ales atunci când un duh superior a început să se arate oamenilor tineri, şi când Dumnezeu
însuşi, prin viziuni şi vise, a început să le spună că El doreşte să plece de acolo, şi când chiar
Divinitatea a început să lucreze în acest sens, atunci au început să tânjească după străvechiul
lor ţinut natal; căci de acolo a plecat acest strămoş al lor în Egipt, fie ca urmare a unei dorinţe
exprese a lui Dumnezeu, fie datorită unui porniri profetice personale; aşa că de atunci şi până
astăzi acest popor a devenit statornic şi s-a înmulţit extrem de mult, aşa cum se prezintă şi în
momentul de faţă. (6.2) Apoi, după alte câteva propoziţii, el spune: „Şi au fost duşi în această
călătorie şi în această migraţie de către un om care, dacă vreţi, nu era cu nimic superior
celorlalţi concetăţeni ai săi, fapt pentru care îi reproşau adesea că este un escroc şi un om care
îi amăgeşte cu cuvinte. Dar este dincolo de orice îndoială că prin această escrocherie şi
amăgire el a salvat întregul popor, care era chinuit de lipsa apei şi a hranei, care nu cunoştea
calea şi care era lipsit de toate cele necesare; şi i-a condus pe oameni către prosperitate prin
mijlocul tuturor popoarelor de care erau înconjuraţi, având grijă să nu se certe unul cu altul, ci
să îi fie supuşi şi să îl asculte. (6.3) Şi asta nu doar pentru puţină vreme, ci pentru o perioadă
de timp atât de lungă, încât nici măcar o familie nu ar putea trăi atât de mult în deplină
concordie şi în belşug; pentru că nici setea, nici foamea, nici ruinarea trupului, nici teama de
viitor, nici necunoaşterea lucrurilor care urmau să li se întâmple nu i-au stârnit pe aceşti
oameni înşelaţi, conduşi aşa cum ar spune unii la pieire, să se ridice împotriva celui care îi
amăgea. Ce vrea să însemne asta? (6.4) Că avea aşa o iscusinţă, sau aşa o elocinţă, sau aşa o
subtilitate, încât putea învinge acele dificultăţi care păreau a-i conduce pe toţi la pieire? Căci
trebuie să fiţi de acord că supuşii lui fie că nu erau complet neştiutori sau încăpăţânaţi, ci
ascultători şi deloc dispuşi să neglijeze viitorul; fie că erau extrem de răi şi ticăloşi, dar
Dumnezeu le-a înmuiat îndărătnicia, căci era, ca să spunem aşa, conducătorul lor prezent şi
viitor. Dar indiferent care dintre aceste două posibilităţi vi se pare a fi cea adevărată, ele
contribuie amândouă la slava, cinstea şi admiraţia de care se bucură acest popor. (6.5) Iată,
aşadar, ce am de spus în legătură cu acest exod. Iar cărţile lor sacre consemnează felul în care
au venit pe acest pământ şi modul în care l-au colonizat şi în care au luat în stăpânire această
ţară. Şi cred că nu este cazul să descriu aceste lucruri din punct de vedere istoric, ci mai
degrabă ar trebui să mă refer la unele speculaţii ce au în vedere drumul lor firesc şi probabil.
(6.6) Şi pe care dintre aceste două alternative o veţi alege? Pe aceea că atunci când erau foarte
numeroşi, chiar dacă în cele din urmă au suferit mult, şi când erau puternici şi aveau arme, au
cucerit ţara prin forţă, luptându-se cu sirienii şi fenicienii pe care i-au găsit în aceste ţinuturi şi
pe care i-au învins? Sau pe aceea că erau oameni paşnici, lipsiţi de bărbăţie, puţini la număr şi
lipsiţi de orice resurse pentru a purta războaie; şi că au fost trataţi cu respect de acele popoare,
care li s-au supus de bunăvoie şi le-au dat pământuri? Şi că atunci, sau peste puţin timp, şi-au
zidit un templu şi au făcut toate acele lucruri care au legătură cu religia şi pietatea? (6.7)
Pentru că evenimentele respective par a sugera să erau oameni iubitori de Dumnezeu şi iubiţi

849
de Dumnezeu, lucru pe care-l mărturisesc chiar şi vrăjmaşii lor; căci acei oameni pe teritoriul
cărora au intrat pe neaşteptate cu gândul să le ia pământul nu erau altceva decât nişte duşmani.
(6.8) Iar dacă au fost trataţi cu respect şi dacă au fost slăviţi de către aceştia, cum am putea să
negăm faptul că au fost extrem de norocoşi? Şi ce-am mai putea spune în al doilea sau în al
treilea rând? Să vorbim de minunatul lor cod de legi, de firea lor ascultătoare, de
devotamentul lor, de dreptate, de sfinţenie şi de pietate? Căci, într-adevăr, ei îl priveau pe acel
om care le dăduse aceste legi, indiferent cine era, cu atâta admiraţie şi veneraţie, încât
respectau cu stricteţe toate deciziile sale. (6.9) Prin urmare, atunci când vorbea, indiferent că o
făcea prin raţiune sau că era inspirat de Divinitate, aceştia considerau că fiecare cuvânt al său
purcede de la Dumnezeu. Şi cu toate că a trecut mult timp, nu ştiu exact cât, dar peste două
mii de ani, oamenii aceştia n-au schimbat niciunul din cuvintele scrise de el, fiind dispuşi mai
degrabă să moară de zece mii de ori decât să facă ceva împotriva legilor sale ori a tradiţiilor
pe care le-a instituit. (6.10) Şi după ce spune acest lucru, Philon începe să prezinte pe scurt
codul de legi pe care Moise l-a dat poporului evreu, vorbind în felul acesta: (7.1.) Ei bine, date
fiind împrejurările respective, putem spune oare că acest popor este liniştit şi blajin, astfel
încât nu are nevoie de invocări ale dreptăţii, de pledoarii, de amânări, de evaluări ale
pagubelor şi chiar de evaluări suplimentare? Nicidecum, ci totul este simplu şi limpede. Căci
dacă te dedai legăturilor nefireşti, dacă comiţi adulter, dacă molestezi un copil (nu numai un
băiat, dar chiar şi o fetiţă); şi tot aşa, dacă te prostituezi, dacă faci ceva necuviincios în raport
cu vârsta pe care o ai sau dacă te pregăteşti să faci un astfel de lucru, atunci o asemenea
ticăloşie se pedepseşte cu moartea. (7.2) De asemenea, dacă insulţi un rob, dacă pui în lanţuri
un om liber ca să îl iei cu tine şi să-l vinzi, dacă furi ceva, indiferent dacă este vorba de un
obiect obişnuit sau de unul sacru, dacă te faci vinovat de acte de impietate, nu doar cu fapta, ci
şi cu vreo vorbă aruncată la întâmplare, împotriva lui Dumnezeu (fie ca Domnul să se
milostivească de noi!), a tatălui tău, a mamei tale sau a binefăcătorului tău, tot moartea îţi va
fi pedeapsa. Dar nu o moarte obişnuită sau naturală; căci acela care a rostit chiar şi un singur
cuvânt lipsit de pietate trebuie ucis cu pietre, pentru că păcatul săvârşit nu este unul uşor. (7.3)
Şi el mai dă şi alte porunci, cum sunt acestea, şi anume că soţiile trebuie să îşi slujească soţii,
dar nu pentru că se tem de ei, ci pentru că dau dovadă de supunere în toate privinţele; că
părinţii trebuie să-şi crească copiii şi să îi facă să prospere; că omul trebuie să fie stăpânul
averilor sale, cu condiţia să nu i le fi dedicat lui Dumnezeu ori să fi spus că Dumnezeu este
posesorul lor; căci dacă i le-a făgăduit chiar şi cu un singur cuvânt, atunci legea nu-i mai
permite să pună mâna pe ele şi să le atingă, aşa că va fi nevoit să se despartă îndată de toate
acestea. (7.4) Fie să nu mă fac vinovat niciodată de jefuirea acelor lucruri care îi aparţin lui
Dumnezeu ori a acelora pe care alţii i le-au oferit şi i le-au dedicat! Iar dacă omul, aşa cum am
spus şi mai înainte, scapă fără voia sa vreun cuvânt în acest sens, atunci în loc să îşi ia înapoi
bunurile deja afierosite ar face mai bine să mai adauge câteva de la el; căci dacă a rostit
cuvântul, acesta s-a lipsit de orice lucru. Dar dacă se căieşte, dacă retractează ori dacă
rectifică cuvintele pe care le-a spus, atunci va fi lipsit de însăşi viaţa sa. (7.5) Şi acelaşi
principiu este valabil şi în cazul altor lucruri pe care le posedă. Astfel, dacă un om dedică prin
vorbele sale bunurile menite să asigure întreţinerea unei soţii, atunci aceasta va deveni sfântă
şi va fi îndreptăţită să primească sprijin. Aceeaşi regulă se aplică şi atunci când tatăl face o
promisiune care îl afectează pe fiul său ori când stăpânul face o promisune care îl afectează pe
robul său. Însă un om va fi eliberat definitiv de orice promisiune şi de orice făgăduială doar
dacă Marele Preot refuză să primească ceea ce a fost consacrat; căci el este omul căruia i se
dau bunurile care au fost făgăduite, întrucât acesta este slujitorul lui Dumnezeu. Şi o altă
modalitate este aceea de a invoca mila lui Dumnezeu în favoarea proprietarilor lucrurilor
făgăduite, astfel încât El să nu accepte bunurile respective, pentru că aceşti oameni au nevoie
de ele. (7.6) Pe lângă aceste canoane, mai sunt şi alte zece mii de rânduieli referitoare la
tradiţiile şi obiceiurile poporului. În plus, aceste legi spun că nimeni nu trebuie să-i facă

850
aproapelui său ceea ce nici lui nu i-ar plăcea să-i facă cineva. De asemenea, nimeni să nu ia
vreun lucru pentru care n-a muncit, nici dintr-o livadă, nici dintr-un teasc, nici dintr-o magazie
de treierat; şi nimeni să nu ia absolut niciun lucru, indiferent dacă este mare sau mic, dintr-o
grămadă. Nimeni să nu refuze să dea din focul său celui care îi cere. Nimeni să nu pună
stavilă unui izvor, ci toţi să dea de mâncare cerşetorilor şi invalizilor, ca să fie bine văzuţi de
Dumnezeu. (7.7) Şi nimeni să nu oprească pe cineva să facă slujbe funerare celor decedaţi, ci
mai degrabă să arunce pe aceştia atât pământ cât să îi apere de orice impietate; şi nimeni că nu
violeze sau să mute într-un fel sau altul gropile, mormintele sau monumentele funerare ale
persoanelor decedate. Şi nimeni să nu înlănţuie, să vatăme, ori să provoace alte suferinţe celor
aflaţi în nevoie. Nimeni să nu stârpească puterile generatoare ale omului. Nimeni să nu facă
femeile să avorteze, indiferent de mijloacele folosite. Nimeni să nu maltrateze animalele, în
aşa fel încât să se opună poruncilor date de Dumnezeu sau de un legiuitor. Nimeni să nu se
facă vinovat de dispariţia seminţei sale. Nimeni să nu-şi înrobească odrasla. (7.8) Nimeni să
nu folosească cântare contrafăcute, greutăţi măsluite sau bani falşi. Nimeni să nu divulge unor
străini secretele prietenilor săi. Pentru numele lui Dumnezeu, ce nevoie avem să punem boii la
jug? Şi să mai vedem şi alte porunci în afară de astea. Căci este rânduit ca părinţii să trăiască
laolaltă cu copii lor, chiar dacă au fost luaţi cu toţii prizonieri de război; iar soţia să stea
alături de soţul ei, chiar dacă acesta îi este stăpân, pentru că a cumpărat-o în condiţiile legii.
(7.9) Aceste porunci au caracter mai solemn şi mai important, însă mai sunt şi altele, care
aparent sunt mai banale. Căci nu se cuvine, spune legiuitorul, să iei toţi puii dintr-un cuib; nu
este bine să întorci spatele niciunui animal care doreşte să se refugieze la tine, oricât de
neînsemnat ar fi. S-ar putea să spui că aceste lucruri nu au absolut nicio relevanţă, însă legea
care se referă la ele este importantă, şi de aceea reclamă multă grijă şi atenţie; şi importante
sunt şi blestemele, care îi ameninţă cu moartea pe cei ce încalcă aceste legi; iar Dumnezeu
veghează asupra acestor chestiuni, fiind oricând şi oriunde un răzbunător şi o fiinţă care
pedepseşte. (7.10) Şi după alte câteva propoziţii, adaugă: Și nu este oare firesc că o zi
întreagă, dar nu numai una, ci mult mai multe, chiar dacă nu urmează imediat una după alta, ci
sunt separate de intervale de o săptămână, aceştia se înfrânează de la încălcarea legii? Nu vă
minunaţi de faptul că nici măcar una din aceste legi nu a fost violată? (7.11) Nu este acesta un
semn de mare cumpătare şi de autocontrol, însuşiri izvorâte din practică, care le permit să
interacţioneze de la egal la egal şi care le dau putere pentru acţiunile lor? Căci legiuitorul a
considerat că nu este suficent să ştie să facă multe lucruri, ci că trebuie în acelaşi timp să se
îmbibe de o cunoştere temeinică a legilor şi a obiceiurilor lor naţionale. (7.12) Şi ce a făcut el
într-o zi de Sabat? A poruncit tuturor oamenilor să se adune într-un loc anume şi să şadă unul
lângă altul pentru a asculta legile în mod organizat şi cu respect, pentru ca nimeni să nu
rămână neştiutor în privinţa lor; (7.13) şi de fapt se strâng laolată în mod frecvent, stând unul
lângă altul de cele mai multe ori în tăcere, cu excepţia acelor momente când se cuvine să
rostească cuvinte de laudă, ca semn că sunt de acord cu cele citite. Apoi, unul din preoţii care
sunt de faţă sau unul dintre bătrâni, le citeşte legile sacre, comentându-le pe fiecare dintre ele
până la lăsarea serii; aşa că la plecare, aceştia vor fi dobândit deja anumite cunoştinţe despre
legile sacre şi vor fi făcut mari progrese în direcţia pietăţii. (7.14) Nu vi se pare că aceste
lucruri sunt mult mai importante decât orice alte preocupări? Prin urmare, ei nu merg la
tălmăcitorii legilor ca să afle ce au de făcut; căci chiar şi fără să întrebe, aceştia cunosc legile
prin felul lor de a fi, astfel încât este puţin probabil să greşească; dar dacă încalci sau modifici
vreuna dintre legi, ori dacă-i întrebi despre legile şi obiceiurile lor naţionale, atunci îţi vor
răspunde pe loc, fără niciun fel de dificultate; iar bărbatul este un fel de învăţător şi stăpân,
căci este înzestrat cu suficientă autoritate pentru a explica aceste legi soţiei sale, copiilor săi şi
slujitorilor pe care îi are. (7.15) Şi tot aşa, este uşor să vorbim în aceiaşi termeni despre cel de-
al şaptelea an, deşi probabil că nu putem spune exact aceleaşi lucruri, căci nu se abţin de la
toate muncile, aşa cum fac în zilele de Sabat, ci doar îşi lasă pământul nelucrat până în anul

851
următor, pentru ca în felul acesta să redevină fertil; întrucât consideră că după această odihnă
va deveni mai bun şi va putea fi cultivat din nou, ca să nu se usuce şi să se epuizeze printr-o
exploatare neîntreruptă; (7.16) şi puteţi vedea că o asemenea practică întăreşte şi trupul, nu
numai pentru că intervalele de relaxare sunt benefice pentru sănătate, ci chiar şi doctorii
recomandă ca după muncă să ne odihnim; căci orice lucru necontenit, neîntrerupt şi
neschimbat devine vătămător, mai ales când este vorba de cultivarea pământului, care
presupune o muncă intensă. (7.17) Şi o dovadă în acest sens este faptul că dacă cineva ar
recomanda oamenilor să cultive pământul în continuare, chiar şi în cel de-al şaptelea an,
promiţându-le că vor fi răsplătiţi cu aceeaşi cantitate de roade, aceştia nu îi vor urma sfatul,
deoarece consideră cu nu numai ei sunt îndreptăţiţi să se odihnească după muncile lor; dar
chiar dacă ar da curs acestei recomandări, nu ar face nimic neobişnuit, însă ei cred că şi
pământul lor merită o oarecare odihnă, pentru a avea parte în felul acesta de un nou început în
privinţa cultivării sale; (7.18) căci, pentru numele lui Dumnezeu, ce i-ar fi putut împiedica ca
în acel an jubiliar să dea pământul în arendă, iar apoi să primească o parte din roade de la cei
care l-au închiriat şi l-au cultivat? Însă, aşa cum am spus mai devreme, aceştia nu ar fi fost de
acord cu niciun fel de folosinţă, şi asta, în opinia mea, datorită faptului că aveau grijă de
pământ; (7.19) iar aceast lucru este cu adevărat o dovadă măreaţă a omeniei şi moderaţiei de
care dădeau dovadă. Şi pentru că şi ei se odihneau în timpul anului după muncile lor, nu se
cuvenea să adune roadele sau recoltele respective sau să aibă parte de ceva pentru care nu au
muncit; dar, aşa cum Dumnezeu le dă tot ce au nevoie în perioada cât pământul se bucură de
odihnă în conformitate cu voinţa sa, la fel şi ei permit oricătui călător sau oricărui străin să
adune roadele acelui an fără a se teme de vreo pedeapsă. (7.20) Însă am spus suficiente lucruri
despre aceste chestiuni; prin urmare, nu mă mai întrebaţi despre această lege a lor referitoare
la a şaptea zi şi la al şaptelea an, pentru că aţi auzit-o probabil în mod frecvent de la mai multe
persoane, medici, cercetători ai istoriei naturale şi filozofi, care vorbesc despre această lege
privind al şaptelea an şi despre efectele sale asupra naturii universului, dar mai ales asupra
firii omeneşti. Iată ce spune el despre ziua a şaptea [...]. Pentru moment, mă voi mulţumi cu
mărturia lui Philon referitoare la chestiunile la care mă refer aici, pe care el le-a explicat în
multe pasaje ale tratatelor sale. Iar acum, haideţi să ne ocupăm de acea lucrare pe care a scris-
o în apărarea poporului evreu şi să citim propoziţiile care urmează. (11.1) Însă legiuitorul
nostru a pregătit mulţi dintre discipolii săi pentru a se împărtăşi din aceste lucruri; este vorba
despre esenieni, care, după cum îmi imaginez, au fost cinstiţi cu acest apelativ datorită
sfinţeniei lor nemăsurate. Şi aceştia locuiesc în multe oraşe şi sate din Iudeea, formând
comunităţi mari şi numeroase. (11.2) Iar această sectă a lor nu se bazează pe legături ereditare
sau de familie; căci legăturile de familie sunt considerate a fi nişte lucruri pe care nu ni le
alegem de bunăvoie; ci ea este întemeiată pe admiraţia lor pentru virtute şi pe faptul că iubesc
blândeţea şi omenia. (11.3) În orice caz, printre esenieni nu există copii sau tineri sau
persoane care abia au ajuns la maturitate; căci toţi aceşti oameni au o fire schimbătoare, din
cauza vârstei lor nedesăvârşite, aşa că vom întâlni numai persoane mature, chiar vârstnice,
care nu mai sunt purtate de impetuozitatea pasiunilor lor trupeşti şi care nu mai au niciun fel
de pofte, ceea ce îi face să se bucure de o libertate reală, singura şi adevărata libertate. (11.4)
O dovadă a acestui lucru o reprezintă viaţa pe care o duc într-o deplină libertate; niciunul
dintre ei nu se aventurează să dobândească bunuri personale, căci nu au nevoie nici de casă,
nici de gospodărie, nici de turme şi cirezi, nici de absolut nimic care ar putea fi privit ca un
izvor de bogăţie; ci toate aceste lucruri ei le pun laolaltă, ca într-un depozit comun,
bucurându-se împreună de tot ceea ce au. (11.5) Şi toţi locuiesc în acelaşi loc, formând
cluburi, societăţi, adunări şi tovărăşii, făcând pe parcursul întregii lor vieţi doar lucruri care
sunt spre binele comun; (11.6) însă fiecare membru al acestei comunităţi are o anumită
îndeletnicire, lucrând necurmat şi fără nicio ezitare, păzindu-se să folosească frigul, căldura
sau alte schimbări ale vremii ca scuze pentru a renunţa la ceea ce are de făcut. Şi se apucă de

852
muncă înainte de ivirea soarelui, şi nu se opresc decât la asfinţit, când se întorc acasă
bucurându-se precum aceia care s-au antrenat pentru concursurile sportive; (11.7) întrucât îşi
imaginează că tot ceea ce fac este un fel de exerciţiu fizic benefic pentru viaţă şi plăcut atât
pentru trup, cât şi pentru suflet, un exerciţiu care oferă avantaje constante şi de durată, chiat
mai mari decât antrenamentele sportive, pentru că atunci când vigoarea trupului s-a dus,
această trudă este practicată cu plăcere; (11.8) căci unii se ocupă cu agricultura, fiindcă ştiu să
semene şi să cultive pământul; alţii sunt păstori sau văcari, întrucât pot avea grijă de orice fel
de animale; unii sunt iscusiţi în privinţa roiurilor de albine; (11.9) pe când alţii sunt
meşteşugari şi meseriaşi, care se îngrijesc ca celorlalţi să nu le lipsească nimic din cele
necesare; iar aceşti oameni nu omit şi nu tărăgănează nimic, dând tuturor cele trebuincioase
vieţii. (11.10) Prin urmare, toţi aceşti oameni care au ocupaţii atât de diferite, atunci când
încasează ceea ce li se cuvinte pentru munca depusă, dau totul unui om care a fost desemnat
administrator general; iar acesta, odată ce a primit banii, se duce imediat să cumpere cele
necesare şi îi aprovizionează pe toţi cu hrană din abundenţă, precum şi cu toate celelalte
lucruri de care are nevoie fiinţa umană. (11.11) Iar cei ce trăiesc împreună şi mănâncă la
aceeaşi masă se mulţumesc în fiecare zi cu aceleaşi lucruri, întrucât sunt iubitori ai economiei
şi cumpătării şi duşmani ai oricărei somptuozităţi şi extravaganţe, întrucât acestea din urmă
reprezintă nişte boli ale minţii şi trupului; (11.12) Şi nu doar mesele sunt comune, ci şi
îmbrăcămintea; căci iarna se înveşmântează în mantale groase, iar vara umblă într-unele mai
subţiri şi mai uşoare, aşa încât oricine îşi doreşte o astfel de manta se poate duce şi o poate lua
pe care vrea; pentru că ce aparţine unuia, aparţine tuturor celorlalţi, după cum ce aparţine
comunităţii, aparţine şi fiecărui individ. (11.13) De asemenea, dacă vreunul dintre ei este
bolnav, va fi vindecat cu ajutorul resurselor comunităţii, întrucât va fi îngrijit de toţi oamenii.
În consecinţă, chiar dacă cei bătrâni nu au copii, aceştia vor fi trataţi ca nişte părinţi ai unor
copii iubitori, deloc puţini la număr, aşa că îşi vor sfârşi viaţa într-un mod fericit, căci vor fi
îngrijiţi de foarte mulţi oameni, care îi vor cinsti şi îi vor slăvi pentru că aşa simt în sufletul
lor şi nu pentru că au vreo legătură de rudenie. (11.14) Aşa că ei resping căsătoria, văzând în
mod limpede că aceasta este singura modalitate, sau în orice caz o modalitate mai presus de
toate celelalte, de a pune capăt unor astfel de legături; căci, aceştia practică o abstinenţă
extremă; întrucât niciun esenian nu se va căsătorii vreodată, deoarece femeia este o creatură
egoistă şi peste măsură de geloasă, având o capacitate teribilă de a agita şi a da peste cap
înclinaţiile fireşti ale bărbaţilor, pe care-i induc în eroare prin tot felul de tertipuri; (11.15)
căci aceasta obişnuieşte să vorbească într-un mod înşelător şi plin de ipocrizie, ca o actriţă pe
scenă, amăgind urechile şi ochii soţului ei şi linguşindu-i mintea de îndată ce i-a indus în
eroare pe slujitorii acesteia. (11.16) Şi tot aşa, dacă va avea copii va fi plină de mândrie şi
slobodă la gură, întrucât va rosti cu îndrăzneală şi încredere toate acele lucruri la care s-a
gândit pe ascuns; şi fără pic de ruşine se va deda la acte de violenţă, făcând lucruri cu care
nimeni nu vrea să fie asociat; (11.17) căci bărbatul aflat sub influenţa farmecelor unei femei
sau sub influenţa copiilor, din pricina legăturilor sale fireşti cu familia va fi copleşit de
sentimente de afecţiune, aşa încât nu va mai fi acelaşi om în relaţiile sale cu ceilalţi, ci va fi
total transformat, pentru că fără să-şi dea seama a devenit din om liber un sclav. (11.18) Ei
bine, acesta este modul de viaţă al esenienilor, pe care mulţi îl invidiază; căci nu numai
oamenii simpli, dar chiar şi regii măreţi, îi admiră pe aceşti bărbaţi şi venerează secta din care
fac parte, aşa încât onorurile cu care-i copleşesc îi fac să devină şi mai vrednici de faimă.

853
 38. DESPRE PROVIDENŢĂ (Fragmentul I)

Din Eusebiu, Praeparatio Evangelica 7.21. 336b – 337a

Dar ca să nu credeţi că mă aflu aici pentru a vorbi într-o manieră sofistică, voi aduce în
faţa voastră un evreu, ca să vă tălmăcească înţelesul Scripturii; un om care a moştenit de la
tatăl său o cunoaştere exactă a legilor şi tradiţiilor poporului său şi care a aflat despre ideile pe
care acestea le conţin de la învăţători iscusiţi; ei bine, acest om este Philon. Aşadar, ascultaţi-l
şi băgaţi de seamă cum tălmăceşte el cuvântul lui Dumnezeu.
De ce, aşadar, foloseşte el expresia „Am făcut pe om după chipul lui Dumnezeu?”
{1}{Geneza 1:27}, ca şi cum ar vorbi despre un alt Dumnezeu şi nu ca şi cum l-ar fi făcut
după chipul Său? Această frumoasă expresie este folosită cu multă înţelepciune. Întrucât era
imposibil ca un lucru muritor să fi fost făcut după chipul Dumnezeului cel preaînalt, Tatăl
universului; căci acesta (n.t. omul) nu putea fi făcut decât după chipul celui de-al doilea
Dumnezeu, care este Cuvântul celuilalt; pentru că se cuvenea ca partea raţională din sufletul
omului să primească pecetea Cuvântului lui Dumnezeu, întrucât acel Dumnezeu aflat dincolo
de Cuvânt este superior oricărei fiinţe raţionale; căci ar fi un lucru nelegiuit ca un lucru creat
să fie asemenea acelui Dumnezeu aflat mai presus de raţiune şi înzestrat cu o formă specială
şi minunată care îi este proprie doar lui însuşi.
Iată care sunt cuvintele pe care vreau să le citez din prima carte a lui Philon dedicată
întrebărilor şi răspunsurilor.
Despre această chestiune, Philon Iudeul vorbeşte in tratatul său despre Providenţă. Şi
va trebui să ne referim şi la cantitatea esenţei, în cazul în care există cu adevărat. La facerea
lumii Dumnezeu a avut grijă să existe suficientă materie, astfel încât aceasta să nu fie nici
deficitară, dar nici să nu prisosească. Căci ar fi absurd să credem că meşteşugarii, atunci când
se preocupă să facă ceva, şi mai ales ceva de mare valoare, pot calcula exact cantitatea de
material de care au nevoie, dar că acea fiinţă care a inventat pentru prima dată numerele,
măsurile şi calităţile care se găsesc în ele poate să omită acele lucruri de care are nevoie. Voi
vorbi acum cu toată libertatea şi voi spune că pentru facerea lumii a fost nevoie de o cantitate
exactă de materiale, astfel încât acestea să nu fie nici mai multe, nici mai puţine; pentru că
altfel n-ar mai fi fost desăvârşită şi nici completă în toate părţile sale, cu alte cuvinte nu ar fi
fost lucrată bine şi n-ar mai fi fost perfectă ori alcătuită dintr-o esenţă perfectă.
Căci un lucrător iscusit în meşteşugul său, înainte de a începe să facă ceva, trebuie
neapărat să se asigure că materialele pe care le are sunt suficiente; însă omul, oricât de
priceput ar fi în cunoaşterea altor lucruri, nu poate totuşi să evite erorile, ceea ce este ceva
firesc pentru muritori, aşa că este posibil să se înşele în privinţa cantităţii de materiale de care
are nevoie atunci când este pe punctul de a începe să-şi exercite meseria; pentru că uneori îi
lipseşte ceva, iar alteori are ceva în plus. Însă acea fiinţă care este, ca să spunem aşa, un fel de
izvor al întregii înţelepciuni nu avea cum să se înşele în privinţa cantităţii exacte, întrucât ea
ştie să se folosească de măsurile pe care le-a născocit în chip minunat, astfel încât să dea
dovadă de o precizie desăvârşită şi să demonstreze că are un caracter demn de toată lauda. Dar
cei ce obişnuiesc să spună prostii şi să vorbeacă la întâmplare şi cu multă uşurinţă, vor spune
că orice lucrare realizată de un meşter devine desăvârşită doar atunci când acesta adaugă sau
ia o parte din material. Căci principala ocupaţie a sofiştilor este aceea de a se juca cu cuvintele
şi de a aduce tot felul de obiecţii; dar sarcina înţelepţilor este să cerceteze cu minuţiozitate tot
ceea ce există în natură.

854
 39. DESPRE PROVIDENŢĂ (Fragmentul II)

Din Eusebiu, Praeparatio Evangelica 8.14. 386 – 399

Aşadar, iată ce se poate spune despre faptul că lumea a fost creată. Şi acelaşi om, în
tratatul său referitor la Providenţă, mai afirmă şi alte lucruri noi şi îndrăzneţe pe marginea
faptului că universul este guvernat de chibzuinţă; mai întâi de toate arătând ce propun ateiştii,
iar apoi începând să le răspundă rând pe rând. Iar acum voi extrage câteva din argumentele
sale, chiar dacă s-ar putea să pară prea elaborate, însă pentru că sunt necesare şi importante,
pe cele mai multe dintre ele le voi prezenta într-un rezumat.
(1) Ei bine, el îşi prezintă argumentele în felul acesta; şi iată care sunt cuvintele sale.
Puteţi spune, aşadar, că există providenţă într-o lume atât de confuză şi dezordonată?
Căci care împrejurări şi evenimente ale vieţii omeneşti sunt guvernate de principiul ordinii?
Care dintre acestea nu este plină de dezordine şi de distrugere? Să fii tu oare singurul om care
nu ştie că cele mai mari binecuvântări se revarsă asupra oamenilor răi şi lipsiţi de valoare? De
pildă, bogăţia, bunul renume, onoarea în ochii norodului, autoritatea? În plus, sănătatea,
funcţionarea corespunzătoare a simţurilor externe, frumuseţea, tăria şi faptul că se bucură
nestingheriţi de toate lucrurile bune, datorită abundenţei de resurse de tot felul, care fac ca
trupul să se aibă parte de noroc şi de o bună condiţie fizică? Însă toţi iubitorii şi practicanţii
înţelepciunii, chibzuinţei şi ai tuturor celorlalte virtuţi, sunt săraci, necunoscuţi şi lipsiţi de
glorie, având o condiţie josnică.
(2) Iar după ce a spus aceste lucruri referitoare la împrejurările externe şi la
nenumărate alte elemente care îi influenţează pe aceşti oameni, începe imediat să combată
obiecţiile potrivnicilor săi cu următoarele argumente.
Dumnezeu nu este un tiran crud, violent şi obraznic, asemenea unui stăpân autoritar, ci
mai degrabă El este un suveran omenos, învestit cu autoritate legitimă, care guvernează
întregul cer şi întreaga lume în conformitate cu dreptatea. (3) Şi nici măcar pentru un rege nu
există vreo formulă de adresare care să fie superioară aceleia de tată; căci ceea ce sunt părinţii
pentru copii în cadrul legăturilor umane, tot aceea sunt şi suveranii pentru statele lor sau
Dumnezeu pentru lume; căci El a unit aceste două lucruri frumoase prin legile indisolubile şi
neschimbătoare ale naturii, adică autoritatea de conducător şi grija faţă de supuşi; (4) pentru
că aşa cum părinţii nu sunt total indiferenţi nici măcar în privinţa copiilor neascultători, ci
manifestă compasiune pentru toanele pe care aceştia le au, fiind preocupaţi de bunăstarea lor
şi considerând că în loc să îi insulte ca pe nişte vrăjmaşi neîmpăcaţi şi să le sporească
nefericirea, ar face mai bine să îi trateze ca pe nişte prieteni şi rude, astfel încât să le uşureze
necazul; (5) şi chiar din exces de zel să dea mai mult acestor copii decât acelora care s-au
comportat mereu aşa cum se cuvine, ştiind prea bine că pentru aceştia din urmă propria lor
moderaţie este întotdeauna o resursă importantă şi un factor de bogăţie, pe când ceilalţi nu au
altă speranţă decât să fie ajutaţi de părinţii lor, pentru că dacă aceştia i-ar părăsi ar rămâne
complet lipsiţi de cele necesare vieţii. (6) Tot aşa şi Dumnezeu, care este tatăl întregii
inteligenţe raţionale, are grijă de acele fiinţe înzestrate cu raţiune, exercitând o putere
providenţială chiar şi pentru protejarea acelora care trăiesc într-o manieră reprobabilă, dându-
le posibilitatea să îşi îndrepte greşelile şi să nu mai încalce poruncile naturii sale milostive, ai
cărei slujitori obişnuiţi sunt virtutea şi omenia, care doresc să locuiască în lumea creată de
Dumnezeu; (7) aşadar, O, suflet al meu, vrei tu să iei acest argument şi să-l păstrezi în tine ca
şi când ar fi un lucru sacru, punând alături de el un altul cu care se află în legătură şi în
perfectă armonie? Să nu te laşi amăgit niciodată şi să nu te abaţi de la adevăr, căci omul rău
nu este fericit nici dacă este mai bogat decât Cresus, mai ager la vedere decât Lyceus, mai
puternic decât Milo din Croton sau mai frumos decât Ganymede,

855
 „Pe care zeii cei nemuritori, de dragul frumuseţii sale,
L-au ridicat din pământul dezgustător până la cer,
Pentru a fi paharnicul lui Zeus cel măreţ”
{1}{Homer, Iliada, 20.234.}

(8) În consecinţă, un astfel de om, al cărui demon, şi mă refer aici la mintea lui, este sclav la
zece mii de stăpâni diferiţi, cum ar fi dragostea, pofta, plăcerea, teama, durerea, nebunia, lipsa
de cumpătare, laşitatea, nedreptatea, nu poate fi vreodată fericit, chiar dacă gloata, care este
amăgită şi lipsită de judecată, îl consideră a fi aşa; căci acesta este bântuit de două rele,
mândria şi slava deşartă, prin care sufletul lipsit de balast este aruncat încoace şi încolo,
abătându-se de la drumul său; pentru că acestea sunt relele care îi vatămă pe cei mai mulţi
dintre oameni.
(9) Aşadar, dacă ne-am fixa statornic ochii minţii asupra adevărului, vom putea
contempla providenţa lui Dumnezeu, atât cât este posibil pentru raţiunea umană, şi vom
cunoaşte mai îndeaproape acest bine unic şi adevărat; iar atunci vom râde de acele lucruri care
aparţin oamenilor şi pe care noi le-am admirat o perioadă de timp; căci în absenţa binelui,
omul slăveşte lucrurile rele, care au luat locul celor dintâi; însă la venirea binelui, lucrurile
rele se retrag, mulţumindu-se cu poziţia secundă. (10) Prin urmare, admirând acea frumuseţe
divină şi minunată, cu siguranţă că vom vedea că niciunul dintre lucrurile menţionate anterior
nu sunt vrednice prin ele însele de partea cea bună a lui Dumnezeu. Motiv pentru care minele
de aur şi argint sunt locurile cele mai lipsite de valoare de pe pământ, căci acestea sunt
complet nepotrivite pentru a produce fructe şi hrană; (11) pentru că abundenţa de bogăţii nu
este asemenea hranei, fără de care nu putem trăi. Şi un test măreţ şi clar al tuturor acestor
lucruri este foamea, căci ea ne permite să vedem ce este necesar şi util cu adevărat; deoarece
un om înfometat ar renunţa de bunăvoie la toate averile din această lume pentru a primi în
schimb ceva de mâncare; (12) însă atunci când avem din belşug tot ceea ce ne este necesar,
când abundenţa se revarsă asupra tuturor oraşelor din ţară, noi, cetăţenii, ne lăfăim în aceste
lucruri bune oferite de natură, dar nu ne mulţumim doar cu ele, ci luăm drept călăuză a vieţii
noastre îmbuibata neruşinare, preocupându-ne să agonisim aur şi argint şi orice alt lucru de pe
urma căruia sperăm să avem de câştigat, acţionând în toate privinţele ca nişte orbi, pentru că
din cauza lăcomiei nu ne mai folosim de ochii minţii noastre, ca să vedem că bogăţiile nu sunt
decât nişte poveri ale pământului şi cauze ale necontenitelor războaie ce ne răpesc pacea.
(13) Veşmintele noastre nu sunt altceva decât, aşa cum spune undeva un poet, „floarea
oilor”; însă în privinţa meşteşugului folosit în producerea lor, ele sunt mândria ţesătorilor. Iar
dacă cineva se făleşte cu gloria pe care a dobândit-o într-o anumită privinţă, fiind încântat de
popularitatea pe care o are în rândul oamenilor lipsiţi de valoare, acesta să ştie că şi el este un
netrebnic, căci se desfată cu ea. (14) Un astfel de om ar trebui să se roage pentru a fi purificat
şi pentru a se vindeca de boala care îi afectează urechile, deoarece prin intermediul urechilor
sufletul său se îmbolnăveşte grav. De asemenea, oamenii mândri de puterea lor personală şi
de ceea ce fac ar trebui să înveţe să nu mai fie cu nasul pe sus din această cauză, căci există
nenumărate animale sălbatice şi domestice, care şi ele sunt înzestrare cu forţă şi cu putere;
căci ar fi cel mai absurd lucru pe care ni l-am putea imagina ca omul să se mândrească cu
acele calităţi pozitive care aparţin dobitoacelor, mai ales când el nu le acordă acestora nici cea
mai mică atenţie.
(15) Şi tot aşa: de ce s-ar mândri un om în toate minţile cu frumuseţea sa trupească
când aceasta nu ţine mult, căci timpul va şterge înfăţişarea amăgitoare a tinereţii? Mai ales că
şi printre lucrurile neînsufleţite există unele extrem de frumoase, cum ar fi pânzele pictorilor
şi lucrările sculptorilor, precum şi cele ale altor artişti, reprezentate de tablouri, statui şi tot
felul de ţesături şi broderii, pe care grecii şi barbarii le apreciază în mod deosebit, indiferent
de oraşul în care trăiesc. (16) Însă, aşa cum am spus, Dumnezeu consideră că niciunul din

856
aceste lucruri nu este vrednic să primească partea cea bună. Şi de ce să ne mirăm că toate
acestea nu sunt apreciate de Dumnezeu? Căci nici oamenii religioşi nu le consideră ca făcând
parte din acele lucruri bune şi virtuoase, pe care merită să le cinstească, şi asta pentru că au o
fire bună şi binevoitoare şi pentru că şi-au îmbunătăţit calităţile pozitive şi naturale prin studiu
şi prin practică, aşa cum se cuvine să facă un adevărat iubitor de înţelepciune. (17) Însă aceia
care s-au dedicat unei filozofii nelegitime nici măcar nu îi imită pe acei doctori care acordă
atenţie trupului, care este sclavul sufletului, deşi aceştia afirmă că îl vindecă pe stăpân, adică
însuşi sufletul; pentru că atunci când cineva este bolnav, chiar dacă este vorba de însuşi regele
cel măreţ, care păşeşte pe sub colonade, care intră în odăile bărbaţilor şi ale femeilor, care are
tablouri, lingouri de aur şi argint, bani, averi nemăsurate, cupe şi broderii, tot felul de podoabe
regale, precum şi o mulţime de servitori, prieteni, rude şi supuşi, fiind înconjurat de gărzi şi
oameni care îl păzesc, doctorul va veni la patul bolnavului fără a da niciun fel de atenţie
podoabelor acestuia şi fără a se opri să îi admire patul încrustat cu pietre preţioase sau
cuvertura lucrată cu măiestrie şi brodată cu multă iscusinţă sau croiala hainelor sale minunate,
ci chiar îi va scoate hainele în care este înfăşurat, apucându-i mâinile şi apăsându-i venele
pentru a-i lua pulsul şi pentru a vedea dacă starea de sănătate a acestuia este bună; şi de foarte
multe ori, îi va ridica tunica ca să palpeze stomacul, pentru a vedea dacă este plin, ca să simtă
dacă îi arde pieptul ori dacă inima îi bate neregulat.
(18) Şi tot aşa, s-ar cuveni ca şi acei filozofi care susţin că sunt versaţi în vindecarea
sufletului, ce prin firea lui reprezintă partea dominantă a omului, să dispreţuiască toate acele
lucruri pe care ideile greşite le ridică la rangul de obiecte ale mândriei şi să pătrundă înăuntru,
ca să palpeze intelectul, pentru a vedea dacă pasiunile îi accelerează pulsul ori dacă se mişcă
într-un mod nefiresc; ca să atingă limba, pentru a vedea dacă este aspră şi înclinată să
vorbească de rău sau dacă se prostituează în scopuri rele şi greu de controlat; ca să pipăie
burta şi să vadă dacă este umflată de dorinţe nesătule şi, pe scurt, de orice alte pasiuni, boli
sau infirmităţi, şi să examineze toate acele sentimente care par a fi tulburate, aşa încât să-şi
dea seama de ce tratament are nevoie sufletul pentru a se însănătoşi.
(19) Însă acum, luminaţi fiind de jur împrejur de strălucirea lucrurilor exterioare şi
fiind incapabili să vadă acea lumină perceptibilă doar prin intelect, aceştia au trăit tot timpul
în eroare, căci nu au putut să pătrundă până la gândul regal, ci abia au ajuns până în curtea
exterioara, admirându-i pe acei slujitori care stau la porţile virtuţii, bogăţia, gloria, sănătatea şi
toate celelalte lucruri, în faţa cărora se pleacă până la pământ. (20) Dar aşa cum ar fi o
nebunie să pui un om orb să judece culorile, sau un surd să judece sunetele muzicale, tot aşa
ar fi ceva ilogic să îi pui pe oamenii răi să judece adevăratul bine. Pentru că acestor oameni le
lipseşte partea cea mai importantă a fiinţei lor, şi anume intelectul, căci nebunia a revărsat
asupra lui un întuneric adânc. (21) Ne întrebăm acum dacă Socrate, sau vreun alt om virtuos,
au dus o viaţă pură. Ei bine, aceşti oameni nu s-au preocupat să îşi asigure mijloace pecuniare,
şi chiar dacă ar fi stat în puterea lor, nu ar fi acceptat niciodată daruri valoroase de la prietenii
bogaţi sau de la regii măreţi, pentru că au considerat că unicul bine îl reprezintă dobândirea
virtuţii, singurul lucru frumos, pentru care au muncit şi au neglijat orice alte lucruri bune.
(22) Şi ce om nu ar nesocoti acele lucruri bune înşelătoare, alegându-le pe cele
adevărate? Dar unii oameni care au primit un trup muritor, supus tuturor nenorocirilor care îi
afectează pe oameni, comit fapte reprobabile şi au de a face cu oameni nelegiuiţi, al căror
număr nu poate fi determinat cu exactitate; şi dacă aceştia sunt ameninţaţi de duşmanii lor,
atunci de ce să condamnăm natura în loc să îi acuzăm de barbarie pe cei ce le stau împotrivă?
(23) Pentru că dacă aceştia ar fi fost aşezaţi într-un climat pestilenţial, s-ar fi îmbolnăvit
inevitabil; iar răutatea este chiar mai dăunătoare, sau în orice caz la fel de nocivă, ca şi aerul
pestilenţial. Dar aşa cum atunci când plouă, omul înţelept, dacă se află în aer liber, va fi
inevitabil udat până la piele, iar dacă bate vântul rece dinspre nord va îngheţa şi va începe să
dârdâie, iar în toiul verii va simţi căldura, căci este o lege a naturii ca trupurile oamenilor să

857
fie afectate de schimbarea anotimpurilor; tot aşa şi omul care trăieşte în acele locuri, „Unde
domnesc măcelurile groaznice şi foametea,/Şi toate bolile care îl asaltează pe om”, va trebui
în mod obligatoriu să sufere de acele rele care se abat asupra lui.
(24) Căci cel puţin în cazul lui Policrat, ca răzbunare pentru nedreptăţile teribile pe
care le-a comis şi pentru lipsa de pietate de care a dat dovadă, acesta a suferit mari nenorociri
în viaţă, ca un fel de compensaţie pentru norocul său anterior. La acestea se mai adaugă şi
faptul că a fost pedepsit aspru de un mare suveran, fiind crucificat şi împlinind astfel
prezicerea oracolului: „Ştiam”, spunea el, „cu mult timp înainte să îmi vină ideea să mă duc şi
să consult oracolul, că am fost uns de soare şi spălat de Jupiter”; iar aceste afirmaţii
enigmatice, exprimate într-un limbaj simbolic, au fost iniţial camuflate în nişte expresii
neinteligibile, care au fost confirmate pe deplin de evenimentele care au urmat. (25) Dar el a
făcut ca sufletul său să fie total dependent de trup nu doar la finalul existenţei sale, ci şi de-a
lungul întregii sale vieţi; căci s-a aflat mereu într-o stare de alarmă şi de agitaţie, întrucât se
temea de mulţimea duşmanilor care l-ar fi putut ataca, fiind încredinţat de faptul că niciun om
din lume nu îl iubea, şi că toţi îi erau ostili şi pregătiţi să se transforme în nişte vrăjmaşi
neîmpăcaţi dacă soarta i-ar fi devenit nefavorabilă.
(26) De asemenea, acei scriitori care au consemnat istoria Siciliei sunt martori pentru
faptul că tiranul din această ţară o suspecta chiar şi pe soţia sa cea iubită; şi o dovadă pentru
cele afirmate este aceea că a poruncit ca intrarea prin care aceasta putea pătrunde în camera
lui să fie presărată cu scânduri, astfel încât să nu poată veni la el prin surprindere, întrucât
zgomotul pe care l-ar fi făcut aceste scânduri sub paşii ei ar fi trădat dinainte faptul că se
apropie; şi pe lângă asta a silit-o să vină nu doar fără mantie, ci în pielea goală, având
descoperite chiar şi acele părţi ce nu se cuvin a fi văzute de bărbaţi. Mai mult decât atât, a
poruncit ca podeaua din lungul acelui culoar să fie tăiată în lăţime, asemenea unui şanţ adânc
făcut de fermieri, de teamă ca cineva să nu ascundă vreun lucru care să fie folosit împotriva
lui; căci acel lucru ar fi fost detectat de săriturile şi paşii mari pe care ar fi trebuit să îi facă
persoana care ar fi venit pe acolo.
(27) Aşadar, cât de nefericit trebuie să fi fost acel om care şi-a luat toate aceste
precauţii şi care a născocit atâtea lucruri împotriva propriei sale soţii, în care ar fi trebuit să
aibă deplină încredere? Însă era precum acei oameni care escaladează prăpăstiile şi care se
caţără pe munţii abrupţi cu scopul de a ajunge la o înţelegere mai clară a lucrurilor din cer, dar
care după ce au ajuns cu mare dificultate pe o culme înaltă îşi dau seama că nu mai pot
înainta, deoarece sunt prea istoviţi pentru a mai parcurge şi ultima porţiune a muntelui, însă
nu mai au curajul nici să coboare, pentru că îi ia ameţeala la vederea abisurilor şi a râpelor de
dedesubt; (28) pentru că aceştia, îndrăgostiţi fiind de puterea suverană ca de un lucru
dumnezeiesc, aflat mai presus de toate celelalte dorinţe, cred că nu se află în siguranţă nici
dacă rămân acolo unde sunt, nici dacă se întorc, căci dacă rămân pe loc, nenumărate rele se
vor abate asupra lor una după alta, iar dacă s-ar decide să se întoarcă pe drumul pe care au
venit, şi-ar pune în pericol viaţa, căci pretutindeni se află duşmani care sunt gata să le atace nu
numai trupul, ci şi mintea.
(29) Şi acest om a demonstrat adevărul afirmaţiilor de mai sus prin felul în care l-a
tratat pe un prieten de-al lui care a spus că viaţa unui tiran este de-a dreptul fericită; căci
invitându-l la o petrecere strălucitoare, pentru organizarea căreia a cheltuit foarte mulţi bani, a
poruncit ca deasupra capului acestuia să fie atârnată, de un fir subţire, o sabie ascuţită; iar
acesta (n.t. prietenul) s-a aşezat la masă, dar de îndată ce a văzut-o, temându-se să se ridice şi
să plece de la locul lui din cauza tiranului, nu s-a mai putut bucura de lucrurile care erau
pregătite, întrucât îi era frică, fapt pentru care a nesocotit toate acele delicii îmbelşugate de
care era înconjurat, înturucât a stat cu gâtul şi cu ochii în sus, aşteptând să moară subit
{2}{Horaţiu face aluzie la povestea lui Damocles, Ode III. 1.16 (care se poate traduce astfel):
„Poate dormi cel care a ucis; şi care a aflat ce-nseamnă teama/Cu sabia atârnând periculos

858
deasupra capului,/Încercând zadarnic să-şi aţâţe gustul trist şi tulburat/Când masa geme sub
bucate de tot felul./Căci inutil e cântul Philomelei/Şi zadarnic efortul flautului,/Dacă acest om
nu poate închide ochii ca să doarmă./Şi îl invidiază pe ţăranul obosit, ce se odihneşte în umila-
i colibă.”}. (30) Iar când Dionisos (n.t. tiranul Siracuzei) l-a văzut în ce stare se află, i-a spus,
„Aşadar, în cele din urmă ai început să înţelegi adevărul în privinţa vieţii noastre plină de
strălucire şi demnă de invidiat, căci asta se întâmplă atunci când un om vorbeşte despre ea
doar pentru a linguşi, deoarece, într-adevăr, ea are multe resurse şi provizii, însă nu se bucură
de nicio binecuvântare reală; şi îi provoacă posesorului ei necontenite temeri, pentru că este
plină de pericole inevitabile, şi îl face să sufere de o afecţiune mai gravă decât cea mai
molipsitoare şi mai fatală boală, ce îl ameninţă în mod inevitabil cu moartea. (31) Însă
mulţimea nesăbuită, înşelată fiind de strălucirea şi splendoara exterioară a poziţiei sale, se
aseamănă cu oamenii atraşi de curtezanele arătoase, căci acestea, ascunzându-şi adevărata
urâţenie sub haine rafinate şi sub podoabe de aur, şi conturându-şi ochii cu creionul din cauza
lipsei frumuseţii reale, îşi croiesc o frumuseţe falsă, pentru a sta la pândă şi a-i prinde pe
privitori.
(32) Aşadar, oamenii care au parte de prosperitate sunt plini de o mare nefericire, de
care ei sunt pe deplin conştienţi; însă nu ţin ascuns acest lucru, ci aşa cum unii oameni sunt
forţaţi să divulge secrete, la fel şi ei rostesc de multe ori cuvinte de-a dreptul adevărate, cărora
le dau glas din pricina suferinţei, căci trăiesc în compania pedepsei prezente şi a celei viitoare,
asemenea vitelor care sunt îngrăşate pentru a fi jertfite, întrucât şi ei sunt trataţi cu cea mai
mare atenţie, ca să fie buni pentru a fi jertfiţi, întrucât sunt rotofei şi arată bine. (33) Şi mai
există unii oameni care au fost pedepsiţi, dar nu pe ascuns, ci pe faţă, oameni cunoscuţi pentru
lipsa de pietate prin care şi-au agonisit averea; şi ar fi inutil să îi enumerăm sau să le
menţionăm numele, căci este suficient să aducem în atenţie un singur exemplu care îi
reprezintă pe toţi.
Aşadar, cei care au scris Istoria Războiului Sacru din Phocis spun că acolo exista o
lege care prevedea că oricine se face vinovat de un sacrilegiu fie trebuie aruncat într-o
prăpastie, fie trebuie înecat în mare, fie trebuie ars de viu, aşa că cei trei care au jefuit templul
din Delphi, şi anume Philomelus, Onomarchus şi Phayllus, au împărţit între ei aceste pedepse,
întrucât primul a fost aruncat de pe o stâncă abruptă şi s-a făcut bucăţi pe pietrele aflate mai
jos, iar al doilea a fost urcat pe un cal nărăvaş, care s-a aruncat în mare, fiind astfel acoperit de
valuri şi găsindu-şi sfârşitul pe fundul unui golf; pe când Phayllus a fost mistuit de
tuberculoză sau (pentru că există două variante în privinţa morţii lui) a pierit în templul din
Abae, fiind ars şi distrus de foc. (34) Iar a spune că aceste lucruri s-au petrecut din întâmplare
ar însemna să dăm dovadă de încăpăţânare şi de o fire gâlcevitoare, căci dacă unul sau doi
dintre ei ar fi avut parte de o altă pedeapsă sau ar fi fost pedepsiţi în momente diferite, atunci
ar fi fost logic să dăm vina pe soartă, însă atâta vreme cât au murit împreună şi în acelaşi timp,
şi nu de o altă pedeapsă, ci exact de aceea pe care legea o impune pentru faptele de care s-au
făcut vinovaţi, atunci suntem îndreptăţiţi să spunem că aceştia au pierit pentru că au fost
condamnaţi direct de Dumnezeu.
(35) Dar niciunul dintre acei oameni violenţi pe care nu i-am menţionat, şi care la un
moment dat s-au ridicat împotriva oamenilor din statele lor, şi care au înrobit nu numai alte
popoare, ci şi propriile lor ţări, nu a murit fără a fi fost pedepsit; şi nu este de mirare, căci în
primul rând omul nu judecă aşa cum o face Dumnezeu, deoarece noi cercetăm doar ce putem
vedea, însă El coboară în tainiţele cele mai adânci ale sufletului fără a face niciun pic de
zgomot, iar de acolo contempă mintea, care se vede foarte clar, ca şi cum ar fi luminată de
razele soarelui; pentru că dând deoparte toate podoabele cu care este înfăşurată, şi văzând
adevăratele sale planuri şi intenţii, poate distinge imediat între bine şi rău.
(36) Aşadar, să nu preferăm niciodată propria noastră judecată, ci doar pe aceea a lui
Dumnezeu, căci noi nu suntem nici lipsiţi de greşeală, nici plini de înţelepciune aşa cum este

859
El, iar judecata noastră nu este sfântă; căci în ea există multe lucruri înşelătoare, aşa cum sunt
simţurile externe, caracterul perfid al pasiunilor şi atacurile groaznice ale viciilor, însă în
judecata lui Dumnezeu nu există nimic amăgitor care să o facă să greşească, ci acolo nu este
decât dreptate şi adevăr, prin care se evaluează fiecare faptă, pentru a fi îndreptată în mod
firesc, într-o manieră vrednică de laudă.
(37) Aşa că, bunul meu prieten, să nu consideri puterea tiranică, care este cea mai
neprofitabilă dintre toate lucrurile, ca fiind o posesiune de dorit; pentru că nici pedeapsa nu
este dezavantajoasă, ci chiar este benefică, sau cel puţin nu este vătămătoare din perspectiva
binelui acelui om care suferă pedeapsa, motiv pentru care ea este cuprinsă în toate legile
înţelepte, iar cei ce au instituit aceste legi sunt lăudaţi de către toţi; pentru că ce este tiranul
pentru un popor, este şi pedeapsa pentru o lege.
(38) Prin urmare, atunci când oraşele sunt lovite de sărăcie şi de o teribilă lipsă de
virtute, şi când o nebunie fără margini se abate asupra lor, Dumnezeu, asemenea unui torent
care se revarsă, dornic fiind să măture toată puterea şi impetuozitatea răutăţii, pentru a
purifica omenirea, dă forţă şi vigoare acelor oameni care prin natura lor sunt potriviţi să
exercite autoritatea, (39) căci răutatea nu poate fi înlăturată în absenţa unui suflet sever. Şi aşa
cum oraşele au călăi pentru a-i executa pe ucigaşi, pe trădători şi pe aceia care comit
sacrilegii, nu pentru că aprobă caracterul acelor oameni, ci pentru că au nevoie de serviciile
lor; tot aşa şi Stăpânul acestui oraş măreţ, care este lumea, desemnează tirani pe post de călăi,
pentru a guverna asupra acelor oraşe unde El vede că predomină violenţa, nedreptatea şi lipsa
de pietate, precum şi toate celelalte rele, cărora doreşte să le pună capăt în felul acesta. (40)
Apoi, consideră că trebuie să îi urmărească pe vinovaţi, ca pe nişte oameni care s-au dedat
viciului din cauza tendinţelor sufletului lor impur şi nemilos, cu toate pedepsele posibile care
se cuvin unor conducători; căci aşa cum puterea focului se stinge odată cu arderea
combustibilului, la fel şi cei care au primit puterea supremă asupra popoarelor, după ce şi-au
epuizat oraşele şi le-au golit de locuitori, vor pieri în cele din urmă şi ei, primindu-şi pedeapsa
cuvenită pentru tot ce au făcut.
(41) Şi de ce să ne mirăm că Dumnezeu se foloseşte de tirani pentru a scăpa de
răutatea care s-a împrăştiat în oraşe, ţări şi popoare? Căci adesea se foloseşte de slujitori, iar
alteori rezolvă chiar El aceste lucruri prin propriile sale puteri, trimiţând asupra ţinuturilor
foamete, molime, cutremure sau alte nenorociri venite din cer, care fac ca mulţi oameni să
piară în fiecare zi şi prin care o mare parte a lumii locuibile este depopulată, şi asta datorită
faptului că veghează la păstrarea virtuţii.
(42) Prin urmare, cred că am vorbit suficient despre această chestiune referitoare la
faptul că niciun om rău nu este fericit, de unde putem înţelege mai bine decât din orice altceva
că există providenţă; dar dacă nu sunteţi convinşi în totalitate, atunci spuneţi-mi deschis ce vă
trece prin minte, pentru ca lucrând împreună să putem vedea limpede care este adevărul. (43)
Şi după alte câteva argumente, continuă în felul acesta:
Dumnezeu stârneşte furtuni violente şi face să cadă ploaie din cer nu pentru a provoca
neajunsuri celor ce străbat marea sau celor ce ară pământul, aşa cum poate v-aţi imaginat, ci
pentru a veni în sprijinul omenirii, pentru că apa purifică pământul şi vânturile purifică
regiunile aflate mai jos de lună, iar influenţa lor comună hrăneşte plantele şi animalele şi le
ajută să crească şi să ajungă la perfecţiune. (44) Iar dacă aceste lucruri devin uneori
vătămătoare pentru cei ce pleacă pe mare sau pentru cei ce ară pământul, întrucât sosesc în
momente nepotrivite, nu este de mirare, pentru că aceşti oameni constituie doar o mică parte a
rasei umane, în timp Dumnezeu se îngrijeşte de întreaga omenire.
Prin urmare, aşa cum într-un gymnasium (n.t. sală de antrenament) există ulei pentru
folosinţa tuturor, dar se întâmplă adesea că administratorul sălii, din raţiuni de ordin politic,
schimbă orele obişnuite de antrenament, aşa încât unii din aceia care vor să se ungă sosesc
prea târziu; tot aşa şi Dumnezeu, care are grijă de întrega lume, ca şi cum ar fi un oraş aflat

860
sub conducerea sa, face uneori ca vara să fie ca iarna, iar iarna să împrumute caracteristicile
primăverii, pentru binele comun al întregului univers, chiar dacă unii căpitani de nave sau unii
cultivatori ai pământului pot suferi vătămări din cauza neregularităţii anotimpurilor. (45) Aşa
că El, fiind conştient de faptul că schimbările ocazionale ale elementelor care alcătuiesc
lumea şi din care aceasta este făcută, reprezintă o lucrare necesară şi de mare importanţă, le
face să se producă fără ca ceva să le poată sta împotrivă; şi astfel, răcirea aerului este urmată
de îngheţ şi viscole. De asemenea, din ciocnirea şi reverberaţia norilor rezultă fulgerele şi
tunetele, fenomene care poate nu sunt determinate de acţiunea directă a providenţei, însă
ploile şi vânturile reprezintă cauzele existenţei, ale hranei şi ale creşterii tuturor lucrurilor de
pe pământ, care sunt nişte consecinţe ale fenomenelor respective.
(46) Căci aşa cum se întâmplă adesea, când administratorul unui gymnasium s-a dedat
din rivalitate unor cheltuieli extravagante, unii oameni care nu ştiu să se comporte se stropesc
cu ulei în loc de apă, aşa încât picăturile cad pe podea şi dau naştere unui mâl alunecos; cu
toate acestea, omul care judecă bine nu va spune că această mâzgă alunecoasă a apărut din
pricina administratorului sălii de antrenament, ci că s-a format în mod accidental, ca urmare a
cantităţii mari de ulei pe care acesta a pus-o la dispoziţie. (47) De asemenea, curcubeul, haloul
şi toate celelalte fenomene de felul acesta reprezintă consecinţe fireşti ale acelor lucruri care
se amestecă cu norii,ele nefiind capabile să influenţeze natura, ci fiind consecinţe ale modului
în care aceasta lucrează.
Însă pentru oamenii înţelepţi ele constituie semne de mare importanţă, pentru că pe
baza lor aceştia pot prevedea furtunile şi perioadele de calm, vremea frumoasă şi uraganele.
(48) Nu vedeţi porticurile ce înfrumuseţează oraşele? Majoritatea lor privesc către sud, pentru
ca cei ce se plimbă în lungul lor să aibă căldură iarna şi răcoare vara.
Şi mai este un lucru care nu se întâmplă pentru că aşa vrea El. Despre ce anume este
vorba? Despre umbra picioarelor noastre, care ne permite să apreciem orele. (49) De
asemenea, cea mai importantă lucrare a naturii este focul, iar consecinţa lui este fumul, însă
uneori şi acesta ne poate fi de ajutor. În orice caz, în miezul zilei, atunci când este cald, razele
strălucitoare ale soarelui fac ca focul să devină invizibil, dar apropierea duşmanilor este
indicată de fum; (50) iar principiul care stă la baza apariţiei curcubeului este într-o oarecare
măsură acelaşi care provoacă eclipsele. Căci eclipsele sunt consecinţe fireşti ale legilor care
guvernează naturile divine ale soarelui şi lunii; şi ele prevestesc fie moartea unui rege, fie
distrugerea unui oraş, aşa cum ne-a spus Pindar într-un mod enigmatic, sugerând că aceste
evenimente sunt consecinţe ale semnelor pe care le-am menţionat {3}{această teorie
referitoare la faptul că eclipsele de soare, precum şi alte fenomene naturale, prevestesc
evenimentele care au loc pe pământ este exprimată de Virgiliu într-un pasaj de o mare
frumuseţe referitor la moartea lui Cezar, Georgicele 1.462: „Soarele infailibil, prin anumite
semne/Ne spune ce ne-aşteaptă pe seară sau în zori,/Şi când la miazăzi se iscă o furtună/Sau
miazănoaptea norii pe toţi i-a alungat./Căci soarele ne spune secretele din cer,/Şi cine-ar
îndrăzni să creadă că ne minte?/Când ne arată imperii ce se vor succeda,/Groaznic tumult,
trădări ascunse şi războaie./Soarta lui Cezar el ne-a prevestit-o,/Deplângând Roma, în care a
căzut,/În nori de fier lumina a ascuns-o/Iar muritorii păcătoşi, de noaptea veşnică s-au
temut./Nu numai el a prevestit aceasta,/Natura toată, ea l-a susţinut./Semne au fost în aer, pe
mare, pe pământ,/Păsări umpleau văzduhul şi câini urlau profetic;/Ce stânci a aruncat prin
gură Etna/Din măruntaiele-i sfârtecate!Şi ce râuri de foc./Ce zgomote zornăitoare s-au auzit
departe, în cerurile germane/Sunete de arme şi armate dând buzna la război./Cutremure
groaznice au crăpat temeliile Alpilor,/Care şi-au scuturat zăpada eternă de pe culmi./Năluci
palide au fost zărite-n toiul nopţii,/Şi s-au auzit voci de oameni muritori./În crânguri tăcute oi
şi vite necuvântătoare au început să vorbească,/Râurile s-au întors spre izvor şi au ieşit din
matcă;/Pământul a căscat dând la iveală infernul,/Statui plângătoare au prevestit
războaie,/Sudoare sfântă a căzut de pe idolii de aramă./Apoi, ridicându-se cu tărie, regele

861
potopului/A năvălit prin păduri, rupând codrii înalţi,/Prăvălindu-se la vale cu o curgere
legănată/Ducând cu el case, pământuri şi ciute cu pui./Sânge a ţâşnit din fântâni şi lupi au
urlat toată noaptea, /Proorocirile cadavrelor i-au îngrozit pe preoţi./Aşa tunete din înalt nu s-
au mai auzit,/Nici fulgere înfurcite n-au mai sclipit pe cerul mohorât;/Meteori roşii au
străbătut spaţiul diafan,/Au dispărut stele şi au apărut comete./Iar câmpia Ematiei a fost din
nou presărată/Cu cadavrele romanilor, iar cerul a gândit că este bine/Să îngraşe acele câmpuri
şi cu sânge de roman.”}. (51) Iar cercul Căii Lactee se împărtăşeşte din aceeaşi esenţă ca şi
celelalte stele; însă faptul că este greu să ne dăm seama de acest lucru nu-i poate face pe cei ce
obişnuiesc să investigheze principiile naturii să abandoneze studiul; căci descoperirea acelor
lucruri este foarte utilă, iar cercetarea lor este o încântare prin sine însăşi pentru cei pasionaţi
de învăţătură.
(52) Pentru că aşa cum soarele şi luna există datorită Providenţei, tot aşa se întâmplă şi
cu lucrurile din cer, chiar dacă noi nu putem depista cu exactitate natura şi puterile fiecăruia
dintre ele, fiind prin urmare reduşi la tăcere în privinţa lor; (53) şi se spune că cutremurele,
molimele, trăznetele şi alte lucruri de genul acesta sunt trimise de Dumnezeu, însă în realitate
nu este deloc aşa, pentru că Dumnezeu nu este cauza niciunui lucru rău, ci aceste efecte sunt
produse de schimbările fireşti ale elementelor, însă acestea nu dirijează natura, ci sunt doar
nişte efecte inevitabile, care urmează firesc unor cauze anterioare. (54) Iar dacă unii oameni
ce se consideră a fi înzestraţi cu imunitate au de suferit de pe urma acestor lucruri, ei nu
trebuie să dea vina pe rânduiala naturii; căci, în primul rând, dacă unii sunt socotiţi virtuoşi de
către semenii lor, nu înseamnă că într-adevăr sunt aşa; întrucât criteriile după care judecă
Dumnezeu sunt cu mult mai precise decât orice repere după care judecă mintea omenească.
Iar în al doilea rând, înţelepciunii profetice îi place să contemple lucrurile cele mai complexe
care există în lume, căci vedem că oraşele şi armatele nu sunt conduse de regi şi de
comandanţi obscuri, lipsiţi de nobleţe sau total necunoscuţi.
(55) Şi unii spun că atunci când sunt ucişi tiranii, se cuvine ca odată cu ei să fie date
morţii şi toate rudele lor, pentru ca amploarea acestei pedepse să descurajeze orice alte
încălcări ale legii; căci şi în cazul molimelor este necesar ca unii să moară pentru ca alţii să
înveţe ce este cumpătarea. În plus, cei care respiră un aer pestilenţial se vor îmbolnăvi, după
cum toţi oamenii aflaţi pe o corabie în timpul unei furtuni vor fi expuşi aceluiaş pericol. (56)
Iar unele animale curajoase au fost create pentru ca noi să nu suprimăm adevărul (ca şi cum
am anticipa felul în care se apără un om extrem de elocvent şi l-am face bucăţi de prima dată),
ci ca antrenându-ne cu ajutorul lor să putem căpăta îndrăzneală pentru confruntările noastre;
căci exerciţiile sportive şi vânătoarea necurmată îi antrenează pe oameni şi le pregăteşte
sufletul, chiar mai mult decât trupul, să se bazeze pe propriul lor curaj, pe propria lor energie
şi pe propria lor putere, pentru a respinge atacurile neaşteptate ale vrăjmaşilor lor.
(57) Dar oamenii paşnici au libertatea să rămână nu doar în interiorul zidurilor, ci chiar
în corturile lor, pentru a trăi în izolare, feriţi de planurile pe care le urzesc duşmanii lor,
bucurându-se de turmele lor uriaşe de animale domestice; întrucât mistreţii, leii şi celelalte
animale de felul acesta se ţin din instict departe de oraşe, pentru că nu vor să se expună
pericolului de a se confrunta cu armele oamenilor. (58) Însă există unii care din lene sau din
indolenţă nu au arme şi sunt nepregătiţi; ei bine, dacă un astfel de om trăieşte fără teamă
printre fiare sălbatice, atunci, în cazul în care i se întâmplă ceva, nu trebuie să dea vina pe
natură, ci pe sine însuşi, pentru că deşi ar fi putut să se păzească de aceste nenorociri, a
preferat să le ignore. În consecinţă, la cursele de cai, eu am văzut unii oameni care se
comportau într-o manieră extrem de neglijentă, căci în loc să şadă liniştiţi şi să privească
cursa în mod disciplinat, aceştia s-au dus în mijlocul ei, unde au fost zdrobiţi de picioarele
cailor sau de roţile carelor, având parte în felul acesta de o răsplată pe măsura nesăbuinţei lor.
(59) Cam atât ar fi de spus despre acest subiect.

862
 În privinţa reptilelor, acelea care sunt veninoase nu au fost create direct de providenţă,
ci ele sunt nişte consecinţe fireşti ale evenimentelor, aşa cum am spus şi anterior; pentru că au
luat naştere atunci când umezeala prezentă în ele s-a preschimbat într-o căldură mai violentă;
şi unele apar în urma putrefacţiei, aşa cum de pildă descompunerea cărnii produce viermi, iar
sudoarea ei dă naştere păduchilor; însă toate acele fiinţe zămislite dintr-o substanţă înrudită,
prezentă în lichidul seminal despre care am vorbit anterior, sunt create de providenţă. (60) Şi
am mai auzit două relatări referitoare la ele, pe care cred că nu este bine să le trec sub tăcere,
întrucât afirmă că acestea au fost create pentru binele omenirii. Aşadar, iată ce spune una
dintre ele.
Unii oameni au spus că animalele veninoase contribuie în mare măsură la multe din
produsele medicilor, şi că aceia care fac din folosirea lor o ştiinţă, utilizându-le aşa cum se
cuvine, adică în mod chibzuit şi cu mare înţelepciune, au descoperit şi antidoturi, fiind
capabili să îi salveze pe cei care sunt în mare pericol; şi chiar şi astăzi putem vedea persoane
care se preocupă de studiul medicinei cu multă grijă şi sârguinţă, şi care folosesc toate aceste
animale şi plante într-un mod iscusit, pentru a pregăti diferite leacuri.
(61) Cealaltă relatare nu face niciun fel de referire la practica medicală, ci doar la
studiile filozofilor. Pentru că afirmă că toate aceste lucruri au fost pregătite de Dumnezeu ca
nişte pedepse împotriva păcătoşilor, aşa cum generalii şi conducătorii pregătesc ştreanguri şi
lanţuri. Motiv pentru care, deşi uneori stau ascunse, ies la lumină imediat în cazul acelor
oameni pe care natura i-a condmnat la moarte; (62) însă nu este adevărat că pândesc în vizuini
tainice şi în casele oamenilor; întrucât putem vedea că aceste creaturi fug din oraş, ducându-se
pe câmpuri şi în locurile pustii, pentru a evita ca omul să le fie stăpân. Iar dacă acest lucru este
adevărat, înseamnă că există un motiv în spatele lui; căci în aceste cotloane sunt îngrămădite
gunoaie; iar reptilelor le place să se ascundă în toate aceste murdării şi resturi şi mizerii,
întrucât sunt atrase de mirosul pe care îl emană.
(63) De asemenea, nu este deloc ciudat că printre noi trăiesc rândunici, deoarece noi
nu obişnuim să le vânăm; şi nevoia de siguranţă nu este sădită doar în sufletul creaturilor
raţionale, ci şi în animalele iraţionale.
Însă nici măcar un singur animal dintre acelea cu care ne desfătăm nu trăieşte lângă
noi, din cauza lucrurilor pe care le plănuim împotriva lor, cu excepţia celor care sunt protejate
de legile unor popoare. (64) Pe ţărmul Siriei există un oraş pe nume Ascalon; când am ajuns
acolo, în timpul călătoriei mele spre templul din ţara mea natală, unde inteţionam să mă rog şi
să aduc jertfe, am văzut un mare număr de porumbei care stăteau pe drumuri şi pe fiecare
casă; iar când am întrebat cum se face că se găsesc într-un număr atât de mare, mi s-a spus că
nu este voie să fie prinşi, căci folosirea lor le este interzisă locuitorilor încă din cele mai vechi
timpuri; prin urmare, neavând de ce să se teamă, aceste păsări s-au îmblânzit, aşa încât nu
numai că planează desupra acoperişurilor şi că intră în case, dar vin şi în preajma meselor,
profitând din plin de alianţa pe care şi-au creat-o.
(65) Iar în Egipt putem vedea un lucru şi mai minunat; căci crocodilul este cel mai
odios dintre animale, întrucât îi place să mănânce oameni; iar acesta este crescut în modul cel
mai sacru, şi cu toate că trăieşte în adâncuri, se bucură de multe avantaje din partea
oamenilor; aşa că se înmulţeşte extrem de mult pe lângă acele triburi care îl slăvesc, dar nu se
arată deloc prin preajma celor care îl vânează; de aceea există locuri unde persoanele care
navighează, oricât ar fi de temătoare, pot sări de pe corabie ca să înoate împreună cu copiii
lor.
(66) Iar în ţara Ciclopilor, deşi aceşti oameni nu sunt altceva decât o fabulaţie, nu
există niciun fruct comestibil, cu excepţia celui care este însămânţat şi cultivat de agricultori,
căci din nimic nu răsare nimic; dar să nu acuzăm Grecia că e sterilă şi neproductivă, căci ea
are mult pământ bogat; iar dacă ţinuturile barbarilor sunt superioare în privinţa rodniciei, ea
este superioară în privinţa hranei pe care o produce, deoarece are mai puţini locuitori care

863
trebuie hrăniţi şi pentru care se produc respectivele alimente.
Şi Grecia este singura ţară care îl zămisleşte pe om, acea plantă cerească, acea mlădiţă
dominată de raţiunea cea mai pură, ce se înrudeşte cu cunoaşterea; iar cauza este aerul uşor,
care ascute intelectul; (67) motiv pentru care Heraclit a spus cu multă îndreptăţire, „Acolo
unde solul e uscat, sufletul e deosebit de înţelept şi minunat”; şi putem ghici acest lucru din
faptul că cei care priveghează şi care se mulţumesc cu puţin sunt nişte oameni înţelepţi, pe
când cei care se îndeasă necontenit cu mâncare şi băutură sunt cei mai insensibili, ca şi cum
facultăţile lor raţionale sunt înecate de cantităţile mari pe care le înghit.
(68) De aceea, în ţinuturile barbarilor, copacii şi plantele au dimensiuni foarte mari,
pentru că au la dispoziţie hrană din abundenţă; şi tot aşa putem vedea că animalele iraţionale
care trăiesc în aceste regiuni sunt extrem de prolifice, însă nu aşa stau lucrurile şi cu mintea,
sau cel puţin într-o oarecare măsură, deoarece ea este născută din eter, însă aburii emanaţi de
pământ şi de ape au reuşit să o copleşească. (69) De asemenea, feluritele specii de peşti, de
păsări şi de animale terestre, nu sunt motive să acuzăm natura, care ne invită să ne bucurăm de
toate acestea, ci mai degrabă ar trebui să ne reproşăm nouă înşine faptul că ne folosim de ele
într-un mod lipsit de orice cumpătare, pentru că desăvârşirea universului, astfel încât toate
părţile sale să fie bine rânduite, a presupus ca acesta să fie populat cu toate speciile de
animale. Însă nu era necesar ca animalul cel mai înrudit cu înţelepciunea, adică omul, să se
grăbească să se bucure de toate acestea şi să îşi schimbe firea, făcând-o să devină
asemănătoare cu cea a fiarelor sălbatice; (70) de aceea, până în zilele noastre, cei ce iubesc
cumpătarea se abţin total de la astfel de lucruri, mâncând doar legume, ierburi şi fructe, care
constituie o hrană delicioasă şi sănătoasă.
Şi aceşti oameni sunt învăţători pentru aceia care cred că a mânca animale reprezintă o
practică firească, căci îi îndreaptă pe aceştia din urmă, întrucât sunt legiuitori ai acelor oraşe,
pentru că grija lor este să înfrâneze vehemenţa lipsită de moderaţie a poftelor şi să interzică
folosirea fără măsură a oricărui lucru.
(71) Şi tot aşa, trandafirii, şofranul şi toate celelalte flori frumoase pe care le vedem
sunt benefice pentru sănătate, căci nu sunt menite doar să ne facă plăcere; însă mulţimea lor
de nedescris face ca puterea unora dintre ele să fie mai mare decât a altora, aşa cum se
întâmplă şi în relaţia dintre un mascul şi o femelă, prin care se zămisleşte un animal; căci nici
primul, nici cea de-a doua nu pot produce efectul care devine posibil prin combinaţia lor.
(72) Aceste lucruri sunt spuse într-un mod foarte convingător, pentru a răspunde şi
celorlalte întrebări ale voastre, întrucât sunt suficiente pentru a convinge minţile tuturor acelor
oameni care nu se încăpăţânează să discute în contradictoriu despre faptul că Dumnezeu are o
grijă deosebită de problemele oamenilor {4}{ediţia lui Yonge include numeroase alte
fragmente, inclusiv din lucrarea Sfintele Paralele de Ioan Damaschin (care cuprinde
fragmente în limba greacă din tratatele Întrebări despre Cartea Genezei şi Întrebări despre
Cartea Exodului, traduse în general dintr-un document în limba armeană), care fac parte din
Colecţia Anonimă aflată la Bodleian Library din Oxford sau care provin din Manuscrisul
Nepublicat, care se găseşte în Library of the French King (n.t. Biblioteca Regelui Francez).
Aceste pasaje au fost incluse într-o anexă la acest volum}.

864
 40. DESPRE SOLIA DUSĂ LUI GAIUS

I. (1) Cum e posibil ca noi, care suntem oameni bătrâni, să fim asemenea unor copii?
Căci viaţa lungă pe care am trăit-o ne-a făcut să avem părul alb, dar sufletul ne-a rămas cu
totul infantil, deoarece nu avem minte şi suntem lipsiţi de sensibilitate, crezând că lucrul cel
mai instabil dintre toate, şi anume soarta, este neschimbătoare, şi că lucrul cel mai statornic
din întreaga lume, şi anume natura noastră, este total nedemnă de încredere. Pentru că,
asemenea unor oameni care joacă şah, noi facem schimbări şi ne modificăm acţiunile,
considerând că lucrurile care ne sunt date de soartă sunt mai durabile decât cele care ne vin de
la natură, şi că lucrurile de la natură sunt mai puţin stabile decât cele care stau sub influenţa
norocului. (2) Asta din cauză că ne formăm judecăţile în privinţa evenimentelor actuale fără a
chibzui asupra viitorului, întrucât suntem induşi în eroare de simţurile noastre externe şi
refuzăm să dăm ascultare gândurilor ascunse ale intelectului; pentru că lucrurile evidente, pe
care putem pune mâna, sunt percepute de ochi, însă puterea raţiunii noastre îi întrece pe
aceştia, deoarece se îndreaptă spre lucrurile invizibile aflate în viitor; cu toate acestea, noi ne
întunecăm raţiunea, deşi ea este cu mult mai ageră decât aceste puteri trupeşti ale simţului
vizual care sunt exercitate de către ochi; căci unii dintre noi se ameţesc cu băutură şi se
îndeasă cu mâncare, lăsându-se de cele mai multe ori cuprinşi de răul cel mai mare, care este
ignoranţa. (3) Însă există multe hotărâri importante care trebuie luate în prezent, chiar dacă
unii oameni sunt sceptici în privinţa faptului că Divinitatea exercită o grijă providenţială
pentru problemele oamenilor, mai ales când este vorba de un popor care îi înalţă rugi şi care îi
aparţine tatălui şi suveranului universului, care este marea cauză a tuturor lucrurilor; iar aceste
afirmaţii sunt suficiente pentru a-i convinge de adevăr {1}{aici textul pare a fi deteriorat}. (4)
Şi în limba caldeeană, acest popor de rugători este numit Israel, nume care în limba greacă se
traduce prin „poporul văzător”; şi cred că acest apelativ este lucrul cel mai minunat din
întrega lume; (5) căci dacă vederea bătrânilor, a învăţătorilor, a stăpânilor sau a părinţilor îi
îndeamnă pe cei care văd la reverenţă şi la un comportament disciplinat, ca şi la o admiraţie şi
o dorinţă pentru o viaţă cumpătată, atunci cum să nu ne aşteptăm să găsim un munte de virtute
şi perfecţiune în acele suflete care, după ce au cercetat natura tuturor lucrurilor create, au
învăţat să contemple Fiinţa Divină şi necreată, care este binele suprem, şi care pe deasupra
este frumoasă, fericită, glorioasă şi binecuvântată; iar dacă ar fi să spunem adevărul adevărat,
este mai bună decât tot ceea ce este mai bun; mai frumoasă decât însăşi frumuseţea; mai
fericită decât însăşi fericirea; mai binecuvântată decât însăşi binecuvântarea; pe scurt, este mai
desăvârşită decât orice alt lucru din lume în privinţa celor menţionate mai sus. (6) Căci
raţiunea nu poate avansa atât de mult încât să ajungă să-l înţeleagă pe Dumnezeu, pentru că
acesta nu poate fi atins ori pipăit; şi din cauza faptului că nu îşi poate atinge ţinta, ea este
nevoită să coboare de la această înălţime, fiind incapabilă să folosească un limbaj adecvat prin
care să exprime manifestarea (însă nu mă refer la Dumnezeul cel viu, căci chiar dacă întregul
cer ar fi înzestrat cu vorbire şi tot nu ar găsi cuvinte adecvate prin care să exprime această
realitate); şi acest lucru este imposibil chiar şi pentru puterile sale subordonate, de exemplu
acelea prin care a creat lumea şi prin care o guvernează asemenea unui rege, acelea prin care
prevede viitorul, sau celelalte puteri benefice, prin care pedepseşte şi îndreaptă. (7) Asta,
bineînţeles, dacă socotim că puterea de îndreptare este una din puterile benefice, nu doar
pentru că ea dezvăluie o parte din legile şi rânduielile sale (căci legea este alcătuită din două
lucruri, aprecierea celui bun şi pedepsirea celui rău), ci şi pentru că pedeapsa îi mustră şi
adesea îi îndreaptă pe cei care au făcut rău; căci pedepsirea altora îi face pe cei mai mulţi
oameni să devină mai buni, de teamă să nu păţească şi ei aceleaşi lucruri.
II. (8) Căci cine l-a văzut pe Gaius, după moartea lui Tiberius Cezar, atribuindu-şi
suveranitatea asupra întregii lumi, care era lipsită de orice revolte, fiind guvernată de legi

865
minunate, care promovau uniunea şi armonia dintre toate părţile sale, din est şi din vest, din
sud şi din nord, căci popoarele barbare trăiau în bună înţelegere cu grecii, iar grecii cu
barbarii, soldaţii erau în armonie cu cetăţenii de rând, iar cetăţenii cu soldaţii, în aşa fel încât
luau parte la pacea universală, bucurându-se cu toţii de ea; ei bine, acel om s-a minunat de
norocul său extraordinar şi de nedescris, (9) pentru că acesta a dobândit de-a gata o moştenire
plină de lucruri bune, adunate, ca să spunem aşa, într-o singură grămadă, şi anume bani mulţi,
comori de aur şi argint, unele sub formă de lingouri, iar altele sub formă de monezi, obiecte
de lux, ca de exemplu cupe şi alte vase, făurite pentru a vădi măreţia; dar şi o mulţime de
trupe de infanterie şi cavalerie, forţe navale şi venituri care curgeau necontenit, ca dintr-un
izvor; (10) şi suveranitate asupra celor mai multe şi mai valoroase şi mai importante părţi ale
lumii locuibile, şi chiar întreaga lume; este vorba de ţinutul mărginit de cele două fluvii,
Eufratul şi Rinul, dintre care ultimul formează hotarul cu Germania şi cu popoarele barbare,
iar Eufratul controlează Parţia şi popoarele sarmaţilor şi sciţilor, care nu sunt mai puţin
barbari şi necivilizaţi decât triburile germane; şi stăpânind, aşa cum am spus, întreaga lume,
de la răsăritul până la apusul soarelui, pe scurt, toate teritoriile situate de această parte a
oceanului, precum şi cele aflate dincolo de ocean, ţinuturi de care se minunau întreg poporul
roman şi întreaga Italie, precum şi toate popoarele asiatice şi europene. (11) Căci nu mai
pomeniseră aşa un împărat în vremurile lor, şi de aceea nu aşteptau să se bucure în viitor de
posesiuni şi foloase, precum şi de toate lucrurile bune, publice sau private, întrucât deja le
aveau din abundenţă şi aşteptau ca acestea să îi umple de fericire; (12) aşa că în toate oraşele
nu puteai vedea nimic altceva decât altare, victime, jertfe, oameni îmbrăcaţi în veşminte albe,
încununaţi cu ghirlande, având o înfăţişare veselă şi afişându-şi bucuria prin strălucirea
ochilor lor, sărbători, adunări, concursuri muzicale, curse de cai, petreceri, ospeţe care durau
toată noaptea, însoţite de acorduri de flaut şi de liră, veselie, odihnă şi tot felul de alte plăceri
dedicate tuturor simţurilor. (13) În acele zile, bogaţii nu erau mai înstăriţi decât cei săraci şi
nimeni nu era mai presus de ceilalţi, cei de rang înalt de cei de jos, creditorii de debitori sau
stăpânii de sclavii lor, pentru că în acele vremuri toţi aveau aceleaşi privilegii, aşa încât
vremea lui Saturn (n.t. Cronos), atât de cântată de poeţi, nu mai era privită doar ca o legendă
{2}{Tibullus şi Virgiliu au spus că domnia lui Saturn pe pământ a însemnat o epocă de aur
pentru omenire}, asta datorită prosperităţii şi fericirii care domneau pretutindeni, a lipsei
oricăror dureri şi temeri, a manifestărilor diurne şi nocturne de bucurie şi a atmosferei de
sărbătoare care se întâlnea în toate casele oamenilor; şi aşa au stat lucrurile în primele şapte
luni ale domniei sale. (14) Dar în a opta lună, Gaius a fost lovit de o boală care l-a făcut să-şi
schimbe felul de a trăi din perioada când Tiberius era în viaţă, căci pe atunci se mulţumea cu
puţin, iar acest lucru era mai sănătos decât somptuozitatea şi luxul; însă apoi a început să bea
mari cantităţi de vin tare şi să consume mâncăruri bogate, lăsându-se pradă dorinţelor nesătule
şi obrăzniciei, căci se scălda în apă fierbinte şi recurgea la vomitive, după care se îmbăta din
nou, cu o lăcomie reînnoită, aprinzându-se de dorinţe pentru băieţi şi femei şi făcând multe
alte lucruri care vatămă nu numai sufletul şi trupul, ci şi legăturile care le unesc; căci răsplata
pentru cumpătare este reprezentată de sănătate şi putere, însă lipsa de cumpătare sfârşeşte în
slăbiciune şi boală, care îl aduc pe om în pragul morţii.
III. (15) În consecinţă, când s-a dus vestea peste hotare că este bolnav, deşi vremea era
încă favorabilă pentru navigaţie (pentru că era începutul toamnei, care este ultimul anotimp în
care oamenii mării pot face călătorii în siguranţă, fapt pentru care aceştia se întorc cu toţii din
centrele comerciale străine, căutând adăpost în porturile lor de baştină, mai ales aceia care
sunt prevăzători, şi care nu vor să fie constrânşi să îşi petreacă iarna într-o ţară străină), atunci
oamenii, uitând de viaţa lor anterioară de belşug şi huzur, şi-au luat o mină tristă; şi toate
casele şi oraşele s-au umplut de melancolie şi deprimare, căci durerea lor era acum pe măsura
bucuriei pe care o trăiseră cu puţin timp în urmă. (16) Pentru că boala lui afecta întreaga
lumea locuită, care suferea la rândul ei mai mult decât Gaius; căci acesta era bolnav doar

866
trupeşte, însă maladia universală care îi afecta pe oamenii de pretutindeni era una care le ataca
vigoarea sufletului, precum şi pacea, speranţele şi bucuria de a se desfăta cu toate lucrurile
bune; (17) întrucât oamenii au început să-şi amintească cât de multe şi cât de mari sunt relele
care izvorăsc din anarhie: foamete, război, distrugerea copacilor, devastări, acapararea
pământurilor, jefuirea banilor, teama insuportabilă de robie şi moarte, pe care nimeni nu o
poate alunga; şi toate aceste rele păreau să nu aibă decât o singură rezolvare, şi anume
însănătoşirea lui Gaius. (18) În consecinţă, când boala a început să cedeze, până şi oamenii
care locuiau la hotarele imperiului au prins de veste şi s-au bucurat, căci nimic nu circulă mai
repede decât veştile {3}{după cum spune Virgiliu în Eneida 4.174}, aşa că de îndată fiecare
oraş a fost cuprins de nerăbdare şi speranţă, aşteptând mereu să primească veşti şi mai bune,
până când în cele din urmă noii veniţi au adus informaţii despre însănătoşirea sa definitivă; şi
aflând aceste lucruri, s-au întors cu toţii la veselia lor de dinainte, fiecare considerând că
însănătoşirea lui Gaius reprezintă propria sa salvare; (19) iar acest sentiment a invadat toate
continentele şi insulele, încât nimeni nu-şi amintea ca vreo ţară sau vreun popor să se fi
bucurat vreodată atât de mult de sănătatea şi prosperitatea guvernatorului lor, cum se bucura
întreaga lume de vindecarea lui Gaius şi de faptul că scăpase de boală şi că era capabil să îşi
reia exerciţiul puterii. (20) Pentru că toţi se bucurau în necunoştinţă de cauză, ca nişte oameni
care se aflau pentru prima dată pe punctul de a-şi schimba modul de viaţă nomad şi necivilizat
cu un trai social şi civilizat, şi în loc să locuiască în locuri pustii, sub cerul liber şi în ţinuturile
montane, să se mute în oraşe înconjurate cu ziduri de apărare, şi în loc să trăiască fără
guvernator sau protector sau legiuitor, să se afle acum în grija unui guvernator care să fie
pentru ei un fel de păstor şi de conducător al unei turme domesticite; (21) căci mintea
omenească este oarbă în privinţa acelor lucruri care îi sunt cu adevărat utile şi folositoare,
întrucât este mai degrabă influenţată de presupuneri şi probabilităţi decât de o cunoaştere
reală.
IV. (22) În orice caz, Gaius era acum privit ca un salvator şi binefăcător, pe care toţi îl
aşteptau să reverse noi şi veşnice foloase asupra Asiei şi Europei, în aşa fel încât toţi locuitorii
să aibă parte de fericire şi prosperitate, şi nu doar ei, ci şi ţările în care trăiau; însă nu după
multă vreme, acesta a început să devină mai aprig, sau mai degrabă ar trebui să spun că a
început să dea la iveală acea sălbăticie pe care până atunci o ascunsese sub masca ipocriziei;
(23) căci l-a condamnat la moarte pe vărul său care îi era coregent, şi care avea de fapt mai
multe drepturi decât el; pentru că el însuşi era doar nepotul lui Tiberiu prin adopţie, însă
celălalt era nepot după sânge; şi a folosit ca pretext faptul că a aflat că acela complotează
împotriva lui, cu toate că vârsta lui fragedă era suficientă pentru a respinge o asemenea
acuzaţie; deoarece nefericita victimă tocmai se depărţea de copilărie şi intra în perioada
adolescenţei. (24) Şi, după cum spun unii, dacă Tiberius ar mai fi trăit încă puţin, l-ar fi
îndepărtat pe Gaius, întrucât începuse să îl privească permanent cu suspiciune, aşa că
adevăratul nepot al lui Tiberius ar fi fost numit împărat şi moştenitor al regatului patern. (25)
Dar soarta l-a răpit pe Tiberius înainte să-şi ducă planul la îndeplinire; iar Gaius a considerat
că păcălindu-l pe partnerul său ar putea să scape de toate comentariile răutăcioase stârnite de
încălcarea principiilor dreptăţii vizavi de persoana acestuia. (26) Şi iată care a fost planul său.
Căci i-a adunat pe toţi dregătorii de seamă şi le-a spus: „Doresc ca cel care îmi este văr după
naştere şi frate prin afecţiune să îmi fie partener la guvernare, aşa cum a cerut Tiberius, care
acum este mort. Însă vedeţi şi voi că este doar un copil, şi că are nevoie de învăţători şi tutori;
(27) căci ce binecuvântare mai mare ar putea exista pentru mine decât ca mintea mea şi trupul
meu să nu fie împovărate atât de mult cu grijile guvernării, ci să am pe cineva care să îmi
uşureze sarcina, preluând o parte din ele? De aceea”, a spus el, „pentru că îi depăşesc pe toţi
tutorii şi pentru că le sunt superior tuturor învăţătorilor, mă voi considera a fi tatăl lui, iar el va
fi fiul meu”.

867
 V. (28) Cu aceste cuvinte i-a amăgit atât pe cei prezenţi, cât şi pe tânărul însuşi; căci
propunerea lui era doar o momeală, întrucât intenţia pe care o avea nu era să îi acorde puterea
pe care o aştepta, ci să-l deposedeze şi de aceea pe care o avea deja, potrivit legi referitoare la
parteneri şi la moştenitori cu drepturi egale; în consecinţă, uneltea acum împotriva lui fără
niciun fel de teamă, fără să îi pese sau să îi fie frică de cineva; căci potrivit legilor romane,
autoritatea absolută asupra fiului revine tatălui; în plus, Gaius deţinea autoritatea imperială,
aşa că nimeni nu se aventura sau nu avea puterea de a-i cere socoteală, indiferent de ceea ce
făcea. (29) În consecinţă, considerând că acest tânăr este un fel de al treilea om la un joc, a
plănuit să îl înlăture, neavând niciun pic de compasiune pentru faptul că au fost crescuţi
împreună, că erau rude apropiate sau că acela avea o vârstă fragedă, căci nu dorea să-l cruţe
pe acest tânăr nefericit, care era osândit la o moarte timpurie; şi asta cu toate că era partenerul
său de guvernare, comoştenitorul său şi cel care trebuia să devină împăratul absolut, pentru că
era ruda cea mai apropiată a lui Tiberius; căci la moartea taţilor, bunicii îi privesc pe nepoţii
lor ca pe nişte fii. (30) În plus, se spune că acestui tânăr i s-a poruncit să-şi ia viaţa cu
propriile mâini, în prezenţa unui centurion şi a unui căpitan peste o mie de oameni (cărora li s-
a ordonat în mod expres să nu ia parte la oribila faptă, pentru că legea nu permitea ca
descendenţii împăratului să fie ucişi de altcineva; pentru că în mijlocul faptelor sale nelegiuite
Gaius şi-a adus aminte de legi, şi în pofida actelor sale lipsite de pietate a dat pietăţii o
oarecare atenţie, imitând atât cât a putut natura adevărului); însă pentru că acesta nu ştia cum
să se omoare, deoarece nu văzuse niciodată pe cineva condamnat la moarte şi nici nu era
obişnuit să se lupte cu armele, un exerciţiu obişnuit pentru instruirea acelor copii care sunt
educaţi pentru a deveni conducători şi stăpâni, ca aceştia să poată purta războaie, şi-a întins
gâtul şi i-a îndemnat pe acei ofiţeri care erau cu el să îl ucidă ei înşişi; (31) însă pentru că
aceştia nu au îndrăznit să facă asta, a luat sabia şi i-a întrebat în ignoranţa sa, căci era lipsit de
experienţă, care este locul cel mai vulnerabil, ca printr-o singură lovitură să îşi curme această
viaţă jalnică; iar aceştia, ca nişte instructori nefericiţi ce erau, l-au îndrumat şi i-au arătat în
care parte a corpului să îşi înfigă sabia; iar el, primind în felul acesta prima sa lecţie, care
urma să fie şi ultima, a fost obligat să devină, nenorocitul de el, propriul său ucigaş.
VI. (32) Şi după ce Gaius a dus la bun sfârşit această primă şi măreaţă acţiune, nu a
mai fost nimeni care să aibă legătură cu autoritatea supremă, nimeni căruia să îi mai poarte
ranchiună, pe care să-l suspecteze şi pe care să pună ochii; apoi, a pus la cale moartea lui
Macro, un om cu care colaborase în toate chestiunile legate de imperiu, nu numai după ce a
fost numit împărat, căci există obiceiul ca cei care au parte de prosperitate să fie flataţi, ci care
l-a sprijinit şi anterior în consolidarea autorităţii sale. (33) Căci Tiberius, care era extrem de
chibzuit, fiind cel mai capabil dintre oamenii de la curte în a pricepe intenţiile ascunse ale
fiecăruia, şi care în plus era înzestrat cu inteligenţă şi agerime a minţii, îl privea de cele mai
multe ori pe Gaius cu suspiciune, considerându-l a fi răuvoitor faţă de toată casa lui Claudius,
întrucât era o rudă a sa din partea mamei {4}{Caligula a fost fiul lui Germanicus şi al
Agrippinei}, şi de aceea se temea pentru nepotul său, ca nu cumva, aşa copil cum era, să fie
ucis de către acesta. (34) Şi mai presus de toate îl considera a fi nepotrivit pentru o asemenea
autoritate înaltă, atât din cauza caracterului său nesociabil şi sălbatic, cât şi a temperamentului
său vulcanic; căci se lăsa cuprins necontenit de accese de furie, fiind inconsecvent nu numai
în vorbe, ci şi în fapte; (35) însă de fiecare dată Macro încerca din toate puterile să liniştească
suspiciunile lui Tiberius şi toate prejudecăţile sale vizavi de Gaius, care izvorau din faptul că
se temea pentru nepotul său. (36) Şi îi spunea că Gaius este un om bun, că are o fire supusă şi
că nutreşte o mare iubire pentru vărul său, aşa că din respect pentru el este dispus chiar să
abandoneze guvernarea şi să i-o cedeze în totalitate; însă acea modestie ieşită din comun era
pentru mulţi prilej de suspiciune, de aceea Gaius, care dădea impresia că este cinstit, era
considerat de mulţi un personaj viclean, care urzeşte planuri ascunse. (37) Iar dacă nu putea
să-l convingă prin toate acele argumente pe care i le aducea în atenţie, se punea chezaş pentru

868
el, zicând: „Eu însumi garantez pentru el, căci eu sunt un om de încredere, întrucât am dat
destule dovezi că sunt prieten cu Cezarul şi cu Tiberius, pentru că eu sunt acela care a pus în
practică intenţiile tale referitoare la înlăturarea lui Sejanus. (38) Pe scurt, era foarte insistent şi
energic şi pătrunzător în laudele pe care i le aducea lui Gaius, dacă putem spune că un discurs
în apărarea cuiva este un elogiu, căci mai degrabă se străduia să şteargă impresia nefavorabilă
şi suspiciunea izvorâtă din aluzii şi acuzaţii tainice şi vagi. Ca să nu mai lungim vorba, Macro
i-a luat apărarea lui Gaius în faţa lui Tiberius spunându-i toate acele lucruri pe care le-ar
spune cineva în favoarea unui frate sau a unui copil legitim, şi chiar a făcut mai mult decât
atât. (39) Majoritatea oamenilor spun că a procedat aşa deoarece Gaius îi câştigase simpatia,
şi pentru că acesta din urmă era susţinut chiar şi de soţia lui Macro, dintr-un motiv pe care nu
se cuvine să îl menţionăm; aşa că în fiecare zi ea îl îndemna, şi îl încuraja, şi îl implora pe
soţul ei să nu precupeţească niciun efort pentru a-l susţine pe acel tânăr. Căci o soţie
reprezintă un mijloc foarte puternic pentru a distrage sau a convinge mintea soţului ei, mai
ales dacă este una drăgăstoasă, întrucât din firea ei obişnuieşte să îl flateze. (40) Iar Macro,
neavând habar de dezonoarea care-i întina patul matrimonial şi familia, şi luând linguşelile ei
ca pe nişte dovezi sincere ale bunăvoinţei şi iubirii, a fost indus în eroare, şi fără să-şi dea
seama, s-a lăsat prins de uneltirile ei, luându-l în braţe pe cel mai aprig duşman, ca şi cum ar
fi fost prietenul său cel mai bun.
VII. (41) Prin urmare, întrucât ştia că îl protejase de zece mii de ori atunci când era în
pericol iminent de a fi condamnat la moarte, obişnuia să îi dea sfaturi nedisimulate şi sincere,
dojenindu-l şi sfătuindu-l cu bună intenţie, căci nu se sfiia să îi vorbească deschis; căci,
asemenea unui bun lucrător, dorea ca ceea ce considera a fi lucrarea sa să rămână nevătămată
şi de nezdruncinat, ca nici el, nici altcineva să nu îi poată pune capăt; (42) prin urmare, ori de
câte ori îl vedea dormind la vreo petrecere, se duce pe furiş şi îl trezea, fiind preocupat atât de
etichetă, cât şi de siguranţa acestuia, căci un om care doarme poate fi trădat cu uşurinţă; iar
când îl vedea privind pofticios la dansatoare, sau uneori că dansează cu ele, sau că nu zâmbea
cu demnitate la actori şi la spectacolele de comedie, ci mai degrabă rânjea ca un copil, sau că
se lăsa furat de acordurile vreunui flautist ori de muzica vreunui cor, cântând uneori împreună
cu aceşti oameni, se duce lângă el şi îl înghiontea, silindu-se să-l facă să înceteze. (43) Şi de
foarte multe ori, când stătea întins lângă el, îi şoptea la ureche, dojenindu-l blând şi cu voce
scăzută, ca nimeni să nu audă, spunându-i, „Tu nu numai că nu trebuie să fii ca toţi cei de aici,
dar nu trebuie să fii ca nimeni altcineva, nici la vreun spectacol, nici atunci când asculţi ceva,
adică în nicio împrejurare care îţi afectează simţurile externe, căci în orice faci în viaţă trebuie
să fii mai presus de toţi ceilalţi, aşa după cum le eşti superior şi în privinţa norocului, (44) căci
este ilogic ca stăpânul întregului pământ şi al tuturor mărilor să fie subjugat de un cântec, de
un dans, de vreo glumă ridicolă, de vreo piesă de teatru sau de altceva de genul acesta; şi să
nu-şi amintească oriunde şi oricând de poziţia sa de împărat, care se aseamănă cu aceea a unui
păstor de turme, folosindu-se de orice lucru care poate conduce la progres, adică de orice
cuvânt, de orice faptă şi de orice împrejurare”. (45) Şi mai adăuga următoarele, „Când eşti
prezent la competiţiile de teatru, la concursurile sportive sau la alte competiţii care se
desfăşoară pe hipodrom, să nu te gândeşti atât de mult la lucrurile pentru care eşti acolo, ci la
cum să te comporţi aşa cum se cuvine în astfel de împrejurări; şi nu uita niciodată acest lucru:
(46) dacă unii oameni duc la desăvâşire lucruri de-a dreptul neprofitabile pentru fiinţa umană,
care oferă spectatorilor doar plăcere şi amuzament, astfel încât sunt lăudaţi şi admiraţi,
primesc premii şi coroane, au parte de onoruri, şi sunt gratulaţi cu apelative ce se cuvin unor
cuceritori; atunci ce-ar trebui să facă omul iscusit în cea mai sublimă şi cea mai importantă
dintre toate artele? (47) Ei bine, cea mai măreaţă şi mai minunată este arta guvernării, care
face ca orice ţară bună şi fertilă să fie cultivată, indiferent dacă este muntoasă sau netedă, şi ca
fiecare mare să fie străbătută în siguranţă de vasele comerciale încărcate cu mărfuri, pentru ca
acestea să dea de ştire diferitelor ţări despre ceea ce produce fiecare dintre ele, din dorinţa

869
firească de participare şi asociere, aşa încât fiecare ţinut să primească ceea ce are nevoie şi să
trimită în schimb peste hotare acele lucruri bune care îi prisosesc; (48) căci invidia nu a
triumfat niciodată asupra întregii lumi locuite, nici măcar asupra acelor părţi mari care o
alcătuiesc, adică Europa şi Asia, ci ea pândeşte în vizuini ca o reptilă veninoasă, târându-se ici
şi colo pentru a ataca un om sau o familie, ori dacă este puternică şi foarte violentă, chiar un
întreg oraş; însă ea nu atacă o comunitate mai mare sau un întreg popor sau o întreagă ţară,
mai ales de când familia voastră măreaţă a început să stăpânească asupra întregii lumi”. (49)
„Căci casa voastră a descoperit şi a adus la lumină toate lucrurile bune, chiar şi în mijlocul
răutăţilor, izgonind ticăloşia la capetele pământului, până dincolo de limitele Tartarului,
aducând înapoi, de la hotarele cele mai îndepărtate ale pământului şi mării, acele lucruri utile
şi benefice, care erau izgonite într-o oarecare măsură în ţinuturile locuite din jurul nostru; iar
acum, toate aceste lucruri îţi sunt încredinţate ţie, ca să le guvernezi prin puterea şi autoritatea
ta”. (50) „În consecinţă, pentru că natura te-a adus la cârma supremă a lumii, punând în
mâinile tale guvernarea a tot ceea ce există, tu trebuie să conduci corabia universală a
omenirii într-o manieră sigură şi benefică, astfel încât nimic să nu te bucure mai mult decât
binele supuşilor tăi; (51) căci locuitorii oraşelor îşi aduc contribuţia personală. Însă darul cel
mai minunat pe care-l poate oferi un stăpân este să accepte acele sfaturi înţelepte referitoare la
supuşii săi şi să pună în practică acele intenţii la care a cugetat aşa cum se cuvine, pentru a le
oferi o mulţime de lucruri bune, fără niciun fel de restricţie şi cu o minte deschisă, cu excepţia
acelora pe care spiritul său prevăzător consideră că ar fi bine să le păstreze, atâta timp cât
viitorul este nesigur”.
VIII. (52) Şi acest om nefericit a continuat să toarne sugestii de genul acesta în
urechile lui Gaius, în speranţa că acela va schimba în bine; însă el, având o fire gâlcevitoare,
şi-a îndreptat atenţia în direcţie opusă, ca şi cum ar fi fost îndemnat să facă exact pe dos; şi
pentru că îi era silă de învăţătorul său, nu îl privea niciodată cu bucurie; ba chiar uneori,
văzându-l de la distanţă, le spunea celor care-l însoţeau următoarele cuvinte: (52) „Iată-l pe
învăţătorul aceluia care de multă vreme nu mai trebuie privit ca un ucenic; iată-l pe pedagogul
celui care nu mai este un copil, tutorele celui care este mai înţelept decât el însuşi, omul care
crede că împăratul trebuie să se plece în faţa unui slujitor al său, cel care consideră că
experienţa sa l-a făcut să devină versat în ştiinţa guvernării; însă habar nu am de unde a
învăţat el principiile guvernării suverane, ca să fie în stare să le predea; (54) căci din
momentul în care am coborât din leagăn am avut zece mii de învăţători, taţi, fraţi, unchi, veri
şi bunici, până la întemeietorii familiei mele, de fapt pe toate rudele mele din partea tatălui
sau din partea mamei, oameni care şi-au însuşit puterea absolută fără măcar să ia în
considerare faptul că prin ceea ce m-au învăţat au sădit în mine o oarecare putere regală şi au
stârnit o aptitudine naturală pentru guvernare. (55) Căci aşa cum oamenii se aseamănă
trupeşte în privinţa formei, a poziţiei şi a mişcării, iar sufleteşte în privinţa înclinaţiilor şi a
caracterului, ceea ce ne arată că într-o anumită măsură faptele lor sunt guvernate de principiile
ereditare, tot aşa se poate spune că aceleaşi principii influenţează şi aptitudinea pe care o are
cineva pentru guvernare. (56) Aşadar, poate îndrăzni cineva care este ignorant să mă înveţe pe
mine, care sunt un cunoscător? Pe mine, care chiar înainte de a mă naşte, pe când mă aflam
încă în pântecele mamei, am fost zămislit ca un împărat în acest atelier al naturii? Căci cum
este posibil ca oameni care cu puţin timp în urmă erau doar simpli cetăţeni, să contemple aşa
cum se cuvine intenţiile unui suflet imperial? Însă unii, în neruşinarea lor obraznică,
îndrăznesc să se erijeze în tălmăcitori ai principiilor de guvernare, când ei abia se pot număra
printre aceia care înţeleg cât de cât despre ce este vorba”. (57) Şi străduindu-se să se
emancipeze de influenţa lui Macro a început să inventeze motive false, dar plauzibile, pentru
a-l acuza; pentru că oamenii aprigi şi irascibili, mai ales dacă deţin puterea, sunt foarte
ingenioşi în a născoci lucruri plauzibile. Aşa că motivele pe care le-a folosit împotriva lui au
fost următoarele. (58) Căci spunea că Macro gândeşte în felul acesta: „Gaius este opera mea;

870
opera lui Macro. Sunt mai îndreptăţit să îi fiu tată decât este propriul său părinte. Căci dacă n-
aş fi fost eu cu puterea mea de convingere, Tiberius l-ar fi dat morţii, şi nu o dată, pentru că
era însetat de sângele lui. În plus, la moartea lui Tiberius, eu, care aveam sub comanda mea
întreaga armată, l-am pus imediat în locul lui Tiberius, spunându-i că statul pierduse într-
adevăr un om, însă autoritatea imperială rămâne neschimbată, aşa cum a fost întotdeauna”.
(59) Şi mulţi au dat crezare acestor afirmaţii, considerându-le adevărate, pentru că nu erau
familiarizaţi cu falsitatea şi viclenia vorbitorului; căci încă nu îşi dăduse la iveală caracterul
necinstit şi abject. Însă peste câteva zile, nefericitul om a fost condamnat la moarte, împreună
cu soţia lui, fiind răsplătit cu pedeapsa capitală pentru bunăvoinţa pe care i-o arătase
ucigaşului său. (60) Iată ce înseamnă să fii bun cu oamenii nerecunoscători; căci în schimbul
foloaselor primite, aceştia îi rănesc grav pe cei de la care le-au primit. Aşa că Macro, care a
fost sincer şi s-a străduit din toate puterile să-i facă bine lui Gaius, şi în primul rând să îl
salveze de la moarte, ca mai târziu să moştenească autoritatea imperială, a primit ca răsplată
soarta la care m-am referit. (61) Întrucât se spune că bietul om a fost obligat să se ucidă el
însuşi, cu propria sa mână; iar soţia sa a avut parte de aceeaşi soartă, cu toate că la un moment
dat crezuse că este în relaţii apropiate, şi chiar intime, cu Gaius; se spune, însă, că nicio
dragoste ispititoare nu este statornică şi sigură, întrucât nu este altceva decât o pasiune care se
stinge repede.
IX. (62) Dar după moartea lui Macro şi a familiei sale, Gaius a început să pună la cale
o trădare şi mai cumplită. Socrul lui era Marcu Silanus, un om de viţă nobilă şi plin de
înţelepciune. Iar acesta, după moartea prematură a fiicei sale, continuase să fie atent cu Gaius
şi să ţină la el, arătându-i un respect deosebit, nu atât ca un socru, ci ca un tată adevărat; şi
spera că şi Gaius simte la fel, şi că se transformă în reciprocitate din ginere în fiu; însă nu ştia
că greşeşte şi că se amăgeşte singur, (63) pentru că rostea necurmat cuvinte pline de afecţiune,
fără a ascunde nimic din ceea ce putea servi la ameliorarea caracterului acestuia ori la
îmbunătăţirea modului său de viaţă şi de guvernare; şi îi vorbea nestingherit, considerând că
fiind un om de viţă nobilă şi un apropiat prin căsătorie are tot dreptul să i se adreseze liber şi
de la egal la egal, pentru că fiica sa murise de foarte puţin timp, aşa că legile şi legăturile de
rudenie nu erau cu nimic afectate, ci chiar am putea spune că pulsau de viaţă, căci încă se mai
păstra un suflu de vitalitate care, ca să spunem aşa, încălzea trupul. (64) Dar Gaius, care lua
orice reproş ca pe o insultă, întrucât îşi imagina că este cel mai înţelept şi mai virtuos dintre
oameni, precum şi cel mai valoros şi mai drept, îi ura pe toţi aceia care se hazardau să îi dea
indicaţii mai mult decât pe duşmanii săi declaraţi. (65) Prin urmare, considerându-l pe Silanus
o pacoste, care nu dorea altceva decât să îi strunească impetuozitatea şi poftele, a renunţat la
toate amintirile legate de soţia lui decedată şi l-a condamnat mişeleşte la moarte pe tatăl ei,
care în acelaşi timp era şi socrul său.
X. (66) De această dată, lumea a început să vorbească pretutindeni din pricina uciderii
necontenite a atâtor oameni eminenţi, aşa că acum aceste lucruri erau privite ca nişte fapte
ticăloase şi pline de infamie; e drept, însă, că nimeni nu vorbea pe faţă, pentru că tuturor le era
frică, ci se vorbea şoptit şi pe ascuns; (67) apoi din nou, printr-o schimbare bruscă (căci
mulţimea e instabilă în intenţii, în cuvinte şi în fapte), oamenii, neputând să creadă că cineva
care cu puţin timp înainte a fost milostiv şi omenos ar putea să se transforme atât de radical,
căci Gaius era socotit a fi afabil, sociabil şi prietenos, au început să îi caute scuze, şi după un
oarecare efort au găsit ceva, spunând despre vărul şi comoştenitorul său lucruri de genul
acesta: (68) „Legea imuabilă a naturii a stabilit că puterea suverană nu poate constitui obiectul
unui parteneriat, aşa că principiile sale neschimbătoare sunt cele care au făcut ca acest om să
pătimească de mâna comoştenitorului său mai puternic. Căci cel mai puternic l-a pedepsit pe
celălalt. Aceasta nu este o crimă. Poate că, într-adevăr, condamnarea la moarte a acelui tânăr a
fost dictată de providenţă spre binele omenirii, pentru că dacă unul ar fi stăpânit o parte, iar
celălalt o altă parte, s-ar fi ajuns la tulburări şi confuzie, la război civil sau la conflicte cu alte

871
popoare. Şi ce altceva ar putea fi mai bun decât pacea? Iar pacea este garantată de o guvernare
bună şi de existenţa unor principii sănătoase. Iar o guvernare nu poate fi bună decât dacă este
lipsită de orice controverse şi dispute, căci numai aşa poate face ca lucrurile să meargă bine”.
(69) Iar în legătură cu Macro, spuneau: „Omul era prea plin de sine; habar nu avea de
învăţătura măreaţă de la Delfi, «cunoaşte-te pe tine însuţi». Se spune că fericirea vine din
cunoaştere, iar ignoranţa este mama nefericirii. Oare ce i-a venit să încerce să schimbe
rolurile, propulsându-se pe el, care era doar un slujitor, la rangul de guvernator, şi coborându-l
pe Gaius, care era împărat, la rangul de supus? Căci un stăpân trebuie să poruncească, şi asta
făcea Macro; însă datoria unui slujitor este să se supună, lucru pe care-l aştepta şi el din partea
lui Gaius”. (70) Pentru că aceşti oameni nesăbuiţi, fără a catadicsi să cerceteze adevărul, luau
sfaturile lui Macro drept nişte porunci, şi din ignoranţă şi lipsă de înţelegere îl numeau pe
acest sfetnic guvernator; sau poate că ascundeau adevărul şi dădeau o altă interpretare
oamenilor şi evenimentelor doar pentru a-l flata pe împărat. (71) Şi referitor la Silanus,
ziceau, „Silanus a fost un om ridicol dacă şi-a închipuit că un socru poate avea o influenţă la
fel de mare asupra ginerelui cum are un tată asupra fiului său. Dar chiar şi taţii adevăraţi se
supun fiilor lor atunci când aceştia ocupă funcţii înalte şi poziţii de autoritate, mulţumindu-se
să stea în planul secund; însă acest om nesăbuit, chiar şi când nu mai era socrul lui, a
continuat să-şi aroge privilegii care nu îi aparţineau, fără a înţelege că odată cu fiica sa
muriseră şi toate acele legături pe care le avea cu Gaius; (72) deoarece căsătoriile sunt nişte
legături care unesc familii ce nu se înrudesc una cu alta, făcându-le să nu mai fie străine, ci să
devină apropiate; însă prin ruperea acelor legături se dizolvă şi respectiva alianţă, mai ales
atunci când ruptura este provocată de evenimente ce nu pot fi schimbate sau atenuate, cum ar
fi moartea femeii care a fost dată prin căsătorie unei alte familii”. (73) Peste tot se auzeau
astfel de conversaţii, vorbitorii fiind total influenţaţi de dorinţa lor ca împăratul să nu pară a fi
atât de crud; căci ei speraseră că în sufletul lui Gaius se află mai multă omenie şi blândeţe
decât în sufletele împăraţilor care îi succedaseră şi de aceea li se părea extrem de nefiresc să-
şi schimbe acum părerea atât de drastic în defavoarea lui.
XI. (74) Aşa că după ce a dus la bun sfârşit cele trei acţiuni menţionate mai sus, care
au vizat cele mai importante trei aspecte, două referitoare la ţară, adică la Senat şi la Ordinul
Cavalerilor, iar al treilea la rudele sale, a socotit că şi-a eliminat duşmanii cei mai puternici şi
mai periculoşi; dar a băgat groaza în toţi sfetnicii săi prin uciderea lui Silanus (75) (căci nu era
cu nimic inferior celorlalţi oameni din Senat), iar cavalerii au fost înspăimântaţi de uciderea
lui Macro (pentru că acesta, asemenea unui dirijor, era considerat de multă vreme ca fiind
primul dintre ei ca faimă şi glorie); şi rudele sale de sânge s-au temut şi ele după omorârea
vărului şi comoştenitorului său, căci el a decis să nu se lase înlănţuit de limitele naturii umane,
întrucât dorea să fie deasupra tuturor şi să fie privit ca un zeu. (76) Şi la începutul acestei
dorinţe nesăbuite se spune că era influenţat de idei ca acestea: aşa cum cei care au grijă de
turme şi cirezi, şi anume păstorii şi văcarii, nu sunt nici oi, nici capre, nici vaci, ci oameni care
au parte de o soartă mai bună, de o minte mai minunată şi de un trup excelent; tot aşa, spunea
el, se cuvine ca eu, care sunt conducătorul celei mai minunate turme, şi anume omenirea,
trebuie să fiu privit ca o fiinţă superioară, nu doar ca un simplu om, ci ca unul care se
împărtăşeşte din ceva mai măreţ şi mai sfânt. (77) În consecinţă, după ce şi-a băgat în cap
aceste idei, om îngâmfat şi nesăbuit ce era, a socotit că aceste fabulaţii reprezintă un adevăr de
netăgăduit; şi după ce a avut îndrăzneala şi curajul de a merge până-ntr-acolo încât să oblige
norodul să consimtă la zeificarea sa lipsită de pietate, a mai făcut şi alte lucruri de felul acesta,
urcând treptat-treptat, ca pe o scară, spre punctul cel mai înalt. (78) Pentru că mai întâi a
început să se compare cu acele fiinţe numite semizei, cum ar fi Dionysos, Heracle şi gemenii
Dioscuri; făcând ca Trophonius, Amphiaraus şi Amphilochus, cu toate oracolele şi
ceremoniile lor secrete, să pară pe lângă puterea sa de-a dreptul ridicoli. (79) Apoi, ca un actor
pe scenă, îşi schimba veşmintele cu fiecare ocazie, purtând uneori o piele de leu şi o bâtă

872
aurită în totalitate; îmbrăcându-se asemenea lui Heracle; alteori îşi punea pe cap o pălărie de
fetru, imitându-i pe gemenii spartani Castor şi Pollux; de asemenea, obişnuia să se îmbrace cu
piei de cerb, să poarte tirs şi să se împodobească cu iederă, pentru a fi asemenea lui Dionysos.
(80) Şi se considera a fi mai presus de toţi aceştia, pentru că ei s-au bucurat de onorurile ce li
se cuveneau, fără a avea pretenţii la cele ale altora, însă el dorea să-şi însuşească onorurile ce
li se cuveneau tuturor semizeilor, sau mai bine zis să îi ia pe aceşti semizei în posesia sa;
transformându-se pe sine însuşi nu într-un Geryon cu trei trupuri, ca să-i atragă pe privitori cu
mulţimea trupurilor sale; ci, lucrul cel mai extraordinar dintre toate, schimbând esenţa unui
singur trup într-o varietate de forme şi figuri, asemenea lui Proteus Egipteanul, despre care
Homer a spus că se putea transforma în toate elementele, precum şi în animale şi plante, care
aparţin diferitelor elemente {5}{pasajul respectiv se găseşte în opera lui Homer, Odiseea,
4.363. El este imitat mai concis de Virgiliu în Georgicele 4.410, care o face pe Cyrene să îi
spună lui Aristaeus: „Se va-mbrăca grabnic, să evite atacul,/Făcând uz de forţa oricărui
element:/Căci va curge asemeni unui râu ce susură/Ori îşi va transforma trupul într-un foc ce
arde./Iar apoi, cu o forţă sporită/Va încerca să scape în fel şi chip./Dar când se va opri şi îşi va
relua forma iniţială/Acceptând înfrângerea şi întrebându-te ce vrei,/Spune-i ce te-a împins la
această încercare curajoasă,/Şi alină-l pe cel învins cu o rugăciune de învingător./ Dă drumul
cetei şi imploră-l pe oracol să îţi spună/Ce divinitate se opune călătoriei tale pe mare”}. (81)
O, Gaius, ce nevoie aveai tu de nişte onoruri false, de temple şi de statui ale fiinţelor pe care
le-am menţionat? Căci mai degrabă ar fi trebuit să fii un imitator al virtuţilor lor. Heracle a
curăţat pământul şi marea, făcând munci de o mare însemnătate şi de un real folos pentru
omenire, pentru că a eradicat toate acele lucruri care erau rele şi vătămătoare pentru natura
tuturor elementelor. (82) Dionysos i-a învăţat pe oameni să cultive viţa de vie şi să scoată din
ea o băutură de-a dreptul delicioasă, benefică atât pentru suflet, cât şi pentru trup, care la
început îi face pe oameni mai veseli, apoi îi face să uite de lucrurile rele şi să spere că vor
avea parte de binecuvântări; iar mai târziu îi face să devină mai sănătoşi, mai viguroşi, mai
activi şi mai supli. (83) La nivel individual, îl face pe fiecare om să devină mai bun; în acelaşi
timp, face ca familiile numeroase să treacă de la o viaţă sordidă şi grea la relaxare, bucurie şi
fericire, iar oraşele de pe pământ, atât cele greceşti, cât şi cele barbare, să aibă parte de
sărbători necontenite, de veselie, de distracţie şi de petreceri; căci cauza tuturor acestora este
vinul cel bun. (84) De asemenea, se spune că fiii gemeni ai lui Zeus, Castor şi Pollux, sunt
părtaşi la nemurire. Căci cu toate că unul era muritor, iar celălalt neumuritor, cel înzestrat cu
această calitate minunată nu a vrut să se comporte într-un mod egoist, ci şi-a manifestat
bunăvoinţa şi iubirea faţă de fratele său; (85) deoarece înţelegând că eternitatea este nesfârşită
şi gândindu-se că urma să trăiască veşnic, iar fratele său va rămâne mort pentru totdeauna, aşa
că pe lângă propria sa nemurire va mai avea de îndurat şi o tristeţe nepieritoare după fratele
său, a conceput şi a pus în practică un sistem minunat prin care să compenseze aceste lucruri,
combinând calitatea de muritor cu el însuşi, iar nemurirea cu fratele său, punând astfel capăt
inegalităţii, care este începutul tuturor nedreptăţilor, pentru că egalitatea este izvorul dreptăţii.
XII. (86) O, Gaius, toate aceste fiinţe au fost admirate pentru foloasele pe care le-au
adus omenirii, şi chiar şi astăzi sunt admirate pentru aceste foloase, fapt pentru care au fost
considerate vrednice de a fi venerate şi de a primi cele mai înalte onoruri. Dar vino acum şi
spune-ne cu ce realizări te mândreşti şi te lauzi tu ca să te asemeni cât de cât cu ele? (87) I-ai
imitat tu pe fiii gemeni ai lui Zeus în privinţa iubirii frăţeşti, ca să încep de aici? Sau mai
degrabă, om nemilos şi cu inima împietrită, ţi-ai ucis fratele fără niciun pic de omenie, pe cel
ce moştenise regatul împreună cu tine, chiar mai înainte de a ajunge la maturitate deplină,
adică atunci când era un tânăr adolescent. Nu ţi-ai izgonit apoi surorile, ca nu cumva şi ele să
îţi stârnească temeri îndreptăţite că vei pierde puterea imperială? (88) L-ai imitat în vreo
privinţă pe Dionysos? Ai inventat tu vreo binecuvântare pentru omenire? Ai umplut tu toată
lumea locuită de veselie aşa cum a făcut-o el? Sunt oare Asia şi Europa insuficiente pentru a

873
depozita darurile pe care tu le-ai revărsat asupra omenirii? (89) Fără îndoială, ai inventat noi
ştiinţe şi meşteşuguri, ca o pacoste şi ca un ucigaş ce eşti, prin care ai schimbat toate lucrurile
plăcute şi acceptabile în necazuri şi durere, făcând nefericită şi insuportabilă viaţa oamenilor
de pretutindeni, căci ţi-ai însuşit cu o lăcomie nesătulă şi inadmisibilă toate lucrurile bune şi
frumoase care aparţineau altora, din est sau din multe alte ţări ale lumii, şi ai cărat tot ce-ai
găsit în sud şi în nord, revărsând în schimb asupra celor pe care i-ai jefuit tot felul de lucruri
rele şi dăunătoare din sufletul tău amar, lucruri iscate din toanele tale crude, distrugătoare şi
pline de venin; iată motivele pentru care în ochii noştri ai fost un nou Dionysos. (90) Presupun
însă că l-ai imitat pe Heracle în muncile tale neobosite şi în necontenitele eforturi de a-ţi etala
valoarea şi virtutea. O, biet nenorocit, ai umplut tu oare continentele şi insulele cu legi bune,
cu principii ale dreptăţii, cu bogăţie, cu tihnă, cu prosperitate şi cu tot felul de alte
binecuvântări? Tu, care eşti un om nefericit, plin de laşitate şi nedreptate, care ai golit oraşele
de toate acele lucruri care conduc la stabilitate şi prosperitate, umplându-le cu necazuri şi
tulburare, cu nefericire şi dezolare? (91) Spune-mi, Gaius, după ce ai contribuit în felul acesta
la distrugerea universală, mai vrei tu să dobândeşti nemurirea, pentru ca năpastele pe care le-
ai îngrămădit asupra omenirii să nu fie trecătoare şi de scurtă durată, ci durabile şi veşnice?
Eu cred însă contrariul, căci dacă la început ai dat impresia că eşti un zeu, te-ai schimbat fără
îndoială într-o persoană obişnuită din cauza ticăloşiilor pe care le-ai săvârşit, şi ai devenit la
fel ca orice muritor; căci dacă virtuţile îi pot face nemuritori pe cei ce le posedă, atunci nu este
niciun dubiu că viciile îi transformă în muritori. (92) Aşadar, nu-ţi mai înscrie numele alături
de fiii gemeni ai lui Zeus, cel mai iubăreţ dintre zei, tu care ai fost ucigaşul şi pierzania
fratelui tău; şi nu mai pretinde că ai dreptul la aceleaşi onoruri ca şi Heracle şi Dionysos, care
au adus oamenilor atâtea foloase. Căci tu ai făcut prăpăd şi ai distrus toate lucrurile bune care
li se datorează lor.
XIII. (93) Însă nebunia şi frenezia de care a fost cuprins erau atât de absurde şi de
deplasate, încât a mers chiar mai departe de semizei, ridicându-se şi pretinzând să fie venerat
asemenea celor aflaţi mai presus de aceştia, adică asemenea lui Hermes, Apollo şi Ares. (94)
Şi mai întâi de toate s-a costumat cu caduceu, şi sandale, şi cu mantia lui Hermes, etalând
ordine în dezordine, coerenţă în confuzie şi înţelegere în nebunie. (95) După aceea, când a
crezut de cuviinţă, a lăsat deoparte aceste podoabe şi s-a transformat în Apollo, încununându-
şi capul cu ghirlande sub formă de raze, ţinând în mâna stângă un arc cu săgeţi, iar în mâna
dreaptă harurile, ca şi cum cu partea dreaptă avea dreptul să rostească binecuvântări pentru
toţi oamenii şi să facă ordine, iar cu partea stângă să aplice pedepse şi să impună limite. (96)
Şi imediat au fost înfiinţate coruri, care fuseseră bine pregătite, şi care îi cântau imnuri de
mulţumire, aşa cum făcuseră şi cu puţin timp înainte, când îl numeau Dionysos, şi Evius, şi
Lyaeus, şi când îi cântau cântece Dionisiace, căci îşi luase înfăţişarea zeului Dionysos. (97) Şi
adesea se înveşmânta cu o platoşă şi înainta cu o sabie în mână, cu coiful pe cap şi cu scutul în
mâna stângă, numindu-se Ares; iar de o parte şi de alta mergeau slujitorii acestui Ares nou şi
necunoscut, o ceată de ucigaşi şi călăi care deja îi făcuseră tot felul de servicii murdare atunci
când era furios şi însetat de sânge omenesc; (98) iar când oamenii au văzut aceste lucruri au
fost uimiţi şi înspăimântaţi de priveliştea ce li se înfăţişa; şi s-au întrebat cum este posibil ca
acel om care făcea exact pe dos în comparaţie cu fiinţele cu care pretindea că este egal să nu
fie capabil să le imite virtuţile, ci să se comporte într-o manieră atât de abjectă. Şi totuşi,
podoabele şi decoraţiunile care aparţineau acestor fiinţe erau puse pe toate statuile şi
tablourile sale, cu toate că acestea sunt nişte simboluri ale binecuvântărilor oferite rasei
umane de cei care sunt slăviţi în felul acesta. (99) Hermes, de pildă, are nevoie de nişte aripi
la glezne. De ce? Oare nu pentru că el este tălmăcitorul şi vestitorul voinţei zeilor (de unde îi
vine şi numele de Hermes {6}{adică de la ερμηνεύω, „a interpreta”}), cel care dă veşti bune
omenirii (căci niciun zeu, şi nici măcar vreun om, nu va fi vreodată mesagerul lucrurilor rele)?
De aceea, este nevoie să fie iute de picior şi înaripat, căci misiunea lui trebuie dusă la bun

874
sfârşit rapid şi fără nicio ezitare. Pentru că veştile bune trebuie aduse la cunoştinţă cu
promptitudine, după cum veştile proaste trebuie anunţate pe îndelete, asta dacă omul crede că
este mai bine să spună acele lucruri care ar trebui trecute sub tăcere. (100) De asemenea, îşi ia
cu el caduceul sau toiagul de vestitor, ca simbol al reconcilierii şi păcii, căci războaiele se
întrerup sau se sfârşesc prin intermediul heralzilor, care aduc pacea; iar acele războaie lipsite
de heralzi care să le pună capăt provoacă pierderi imense ambelor părţi, atât armatei care îşi
invadează vecinii, cât şi celei care se sileşte să respingă atacul. (101) Dar oare de ce şi-a
însuşit Gaius sandalele înaripate ale lui Hermes? Oare pentru că dorea să-şi împrăştie cu
putere, rapiditate şi vorbe răsunătoare faima sa nefericită şi de rău augur, care mai degrabă ar
fi trebuit trecută sub tăcere, în loc ca vocea sa să se răspândească pretutindeni cu atâta iuţeală?
Şi totuşi, ce nevoie avea să se deplaseze atât de rapid de colo-colo? Pentru că şi când stătea pe
loc scotea din el rele după rele, ca un izvor nesecat, pe care le revărsa apoi până la hotarele
lumii locuite. (102) Şi la ce îi folosea toiagul de vestitor, dacă niciodată nu a spus sau nu a
făcut ceva care să îndemne la pace, ci mai degrabă a stârnit războaie civile în toate casele şi în
toate cetăţile, atât din Grecia, cât şi din ţinuturile barbarilor? Aşadar, acest impostor ar trebui
să renunţe la numele lui Hermes, căci asumându-şi acest apelativ nu face altceva decât să
profaneze ceva ce nu îi aparţine.
XIV. (103) Şi tot aşa, dintre toate atributele lui Apollo, care i se potriveşte cât de cât?
Căci poartă o coroană care emite raze de jur împrejur, făcută de un artist care a realizat o
minunată reprezentare a razelor soarelui. Dar cum poate soarele, sau orice altă lumină, să fie
ceva benefic pentru el, când mai degrabă i se potriveşte noaptea sau orice alt lucru învăluit
complet în întuneric, ori chiar mai întunecat decât întunericul însuşi, ca să îşi poată pune mai
bine în aplicare fărădelegile sale? Pentru că faptele bune au nevoie de lumina strălucitoare a
amiezii pentru a se manifesta, dar faptele ruşinoase, după cum se spune, sunt vrednice de cele
mai mari adâncimi ale Tartarului, acolo unde ar trebui aruncate şi ascunse vederii, după cum
se cuvine. (104) Şi ar trebui să schimbe poziţia lucrurilor pe care le ţine în mâinile sale, ca să
nu prihănească aranjamentul lor firesc, adică să ţină arcul şi săgeţile în mâna dreaptă, căci el
ştie cum să ţintească şi să străpungă bărbaţi şi femei, şi chiar familii întregi şi oraşe dens
populate, spre distrugerea lor completă. (105) Iar harurile mai bine le-ar arunca departe, sau
dacă nu, măcar să le ţină în mâna stângă, la întuneric, pentru că le-a desfigurat frumuseţea
prin faptul că şi-a pironit ochii pe averi imense, pe care le-a râvnit din tot sufletul şi pe care
le-a jefuit într-o manieră nelegiuită, ucigându-i pe proprietarii lor, pentru care norocul a fost
de fapt o mare nefericire. (106) Însă fără îndoială că a dat o nouă interpretare iscusinţei
medicale a lui Apollo, căci acest zeu a fost inventatorul leacurilor vindecătoare {7}{acesta
este unul din atributele lui Apollo, cu care el se laudă în faţa lui Daphne, Metamorfozele
1.461: „Medicina este a mea; cunosc puterea ierburilor simple/Care cresc pe câmpuri şi prin
păduri, /Şi sunt numit marele vindecător./Dar vai, câmpurile şi pădurile nu au niciun un
remediu/Ca să-l vindece de dragoste pe stăpânul lor./Căci nicio plantă nu poate tămădui
durerile iubirii,/De aceea vindecătorul eşuează în propriul său meşteşug”}, prin care putea să
îi vindece pe oameni, considerând că este capabil să tămăduiască bolile altora datorită
caracterului său blând şi nobil, precum şi datorită obiceiurilor sale; (107) însă acest om,
dimpotrivă, îi umple pe cei sănătoşi de boli şi îi mutilează pe cei nevătămaţi, pe scurt, îi ucide
cu cruzime pe cei vii, înainte să le vină timpul să piară în mod firesc, folosindu-se de toate
mijloacele imaginabile, prin care, dacă nu ar fi fost el cel ucis mai devreme, în conformitate
cu dreptatea, ar fi distrus tot ce era glorios şi respectabil în orice oraş. (108) Pentru că
planurile sale îi vizau pe toţi aceia care deţineau autoritatea, precum şi pe toţi cei bogaţi, dar
mai ales pe aceia care trăiau în Roma şi în restul Italiei, de la care luase nişte cantităţi atât de
mari de aur şi argint, încât toate bogăţiile din restul lumii locuite adunate la un loc, chiar şi de
la hotarele cele mai îndepărtate ale acesteia, s-ar fi dovedit a fi cu mult mai mici. Fapt pentru
care acest om, care îi ura pe cetăţeni şi îşi devora poporul, acest rău pestilenţial şi distrugător,

875
a început să alunge din ţară orice sămânţă a păcii, ca şi cum ar fi izgonit răul de pe pământul
sfânt; (109) întrucât se spune că Apollo nu a fost doar un vindecător, ci şi un profet minunat,
care prin prezicerile sale oraculare a vestit acele lucruri care sunt de folos omenirii, pentru ca
nimeni să nu bâjbâie prin întunericul incertitudinii, asemenea unui orb, şi să ia lucrurile rele
drept cele mai mari binecuvântări; pentru că acei oameni care au dobândit dinainte cunoştinţa
lucrurilor viitoare ca şi cum acestea ar fi de faţă, şi care le privesc cu ochii minţii, se pot păzi
de relele ulterioare, de parcă le-ar vedea aievea cu ochiul trupesc, putându-se feri astfel de
orice nenorocire cumplită. (110) Aşadar, putem compara aceste oracole ale lui Apollo cu
ameninţările de rău augur ale lui Gaius, care a dat de înţeles tuturor acelora aflaţi pe poziţii de
autoritate şi putere în întreaga lume că vor avea parte de sărăcie, dezonoare şi exil? Ce
asemănarea ar putea exista între el şi Apollo, când el nu s-a preocupat niciodată de legăturile
de rudenie sau de prietenie? Prin urmare, ar fi bine ca acest aşa-zis Apollo să înceteze să îl
imite pe acel vindecător veritabil al omenirii, căci forma lui Dumnezeu nu poate fi imitată de
o fiinţă inferioară, aşa cum banii buni sunt imitaţi de cei falşi.
XV. (111) Ne-am putea aştepta la orice altceva, dar nu la faptul că un om înzestrat cu
un astfel de trup şi cu un astfel de suflet, ambele efeminate şi stricate, s-ar putea asemăna în
vreo privinţă cu vigurosul Ares; dar acest om, asemenea unui actor care se transformă pe
scenă, punându-şi tot felul de măşti una după alta, a urmărit să îi înşele pe spectatori printr-o
serie de apariţii închipuite. (112) Haideţi, aşadar, să îl analizăm în privinţa tuturor
particularităţilor sale trupeşti şi sufleteşti, ca să ne dăm seama că poziţiile şi mişcările sale
sunt în total dezcord cu cele ale zeităţilor menţionate. N-a fost el oare total diferit de Ares, nu
doar în privinţa înfăţişării sub care acesta ne apare în mituri, ci şi în privinţa calităţilor sale
naturale? Căci Ares este înzestrat cu o valoare superioară, cu o putere despre care ştim că este
menită să îndepărteze răul, deoarece este aliatul tuturor celor oprimaţi pe nedrept, după cum
indică şi numele său, căci pare a fi numit aşa datorită faptului că oferă ajutor {8}{cuvântul
grec este αριγώ, de unde derivă în opinia lui Philon numele "Αρης, care înseamnă „ajutor”},
fiind prin urmare un zeu capabil să pună capăt războaielor şi să aducă pacea; însă omul acesta
(n.t. Gaius) este un vrăjmaş, un tovarăş al războaielor, un om care a transformat pacea şi
stabilitatea în dezordine şi confuzie.
XVI. (114) Aşadar, din toate aceste exemple, ne dăm seama că Gaius nu trebuie
asemuit cu nicio zeitate, nici măcar cu vreun semizeu, întrucât el nu are nici aceeaşi natură,
nici aceeaşi esenţă, nici măcat aceleaşi dorinţe şi intenţii ca aceştia; însă, din câte vedem,
pofta este un lucru orb, mai ales atunci când mândria deşartă şi ambiţia se combină cu puterea
supremă, prin care noi, cei care am fost nenorocoşi, vom fi distruşi în totalitate; (115) pentru
că el îi privea pe evrei cu cea mai mare suspiciune, ca şi cum aceştia nutreau dorinţe total
diferite de ale sale, pe care le învăţaseră oarecum din faşă de la părinţii lor, apoi de la
învăţători şi dascăli, iar înainte de asta chiar din legile sfinte, precum şi din tradiţiile şi
obiceiurile lor nescrise, întrucât credeau că nu este decât un singur Dumnezeu, care este Tatăl
şi Creatorul lumii; (116) pentru că toţi ceilalţi, bărbaţi şi femei, oraşe, popoare, ţări şi regiuni
ale pământului, ba chiar aş spune întreaga lume locuită, cu toate că gemeau cu toţii văzând
lucrurile care se întâmplau, nu conteneau cu linguşirile, preamărindu-l peste măsură şi
făcându-l să devină mai mândru şi mai arogant; iar unii chiar au introdus în Italia obiceiul
barbar de a se prosterna în faţa lui în semn de adorare, renunţând la sentimentele lor fireşti de
libertate provenite din tradiţia romană. (117) Doar poporul evreu se abţinea de la astfel de
manifestări, iar asta îl făcea să creadă că aceşti oameni îi subminează dorinţele, întrucât erau
obişnuiţi să accepte moartea de bunăvoie pentru a dobândi nemurirea, aşa încât să nu permită
ca tradiţiile lor naţionale şi ereditare să fie distruse, indiferent cât de neînsemnate ar fi fost
acestea; căci şi la o casă se întâmplă adesea ca îndepărtând o mică parte de la bază să cadă şi
alte părţi mai mari, care păreau a fi stabile, pentru că îndepărtând o bucată mică vom atrage
ruina şi asupra celorlalte părţi. (118) în acest caz, însă, ceea ce se încerca nu era un lucru

876
mărunt, ci unul de cea mai mare importanţă, şi anume înălţarea naturii create şi pieritoare a
omului, cel puţin din câte se vedea, la natura necreată şi nepieritoare a lui Dumnezeu, pe care
poporul a judecat-o în mod corect ca fiind o impietate extraordinară (căci ar fi fost mai uşor să
schimbi un zeu în om, decât să faci un om asemenea lui Dumnezeu); în plus, o astfel de
încercare dădea naştere şi altor ticăloşii, cum ar fi infidelitatea şi ingratitudinea faţă de
Binefăcătorul întregii lumi, care prin puterea sa revarsă din belşug tot felul de binecuvântări
asupra întregului univers.
XVII. (119) Prin urmare, se punea la cale un război teribil şi implacabil împotriva
neamului nostru, căci ce rău mai mare ar putea exista pentru un rob decât acela ca stăpânul
său să îi fie vrăjmaş? Căci robii sunt supuşii împăratului, chiar dacă n-au fost robi în timpul
împăraţilor de dinainte, întrucât aceştia din urmă au guvernat cu blândeţe şi în conformitate cu
legile, însă Gaius alungase orice sentiment de omenie din sufletul său şi devenise un
admirator al fărădelegii (căci considerând că el însuşi este legea, abrogase toate reglementările
altor legiuitori în fiecare provincie şi în fiecare ţară), fapt pentru care noi eram priviţi nu doar
ca robi, ci şi ca nişte sclavi josnici şi netrebnici, acum când conducătorul nostru ne-a devenit
stăpân.
XVIII. (120) Şi văzând aceste lucruri, norodul amestecat şi promiscuu din Alexandria
a început să ne atace, considerând că i s-a ivit o ocazie favorabilă, afişând toată aroganţa ce
mocnea în el de atâta vreme, provocând mari tulburări şi o confuzie generală, (121) întrucât
poporul nostru a fost zdrobit de parcă s-ar fi predat unui împărat care i-a provocat nenorociri
mari şi de netăgăduit, sau ca şi cum ar fi fost învins în război, căci aceşti oameni şi-au croit
drum în casele evreilor cu brutalitate, alungându-i pe proprietari, împreună cu soţiile şi copiii
lor, făcând ca aceste case să rămână pustii. (122) Şi nu au mai aşteptat să vină noaptea şi
întunericul, aşa cum fac hoţii obişnuiţi de teamă să nu fie descoperiţi, ci au jefuit pe faţă toată
mobila şi toate averile, cărându-le ziua în amiaza mare şi arătând prada tuturor acelora care le
ieşeau în cale, ca şi când ar fi moştenit-o de drept sau ar fi cumpărat-o de la adevăraţii
proprietari. Iar dacă mulţimea se aduna ca să împartă anumite bunuri pe care le jefuiseră,
făceau acest lucru în mijlocul pieţei, înjurâdu-i pe adevăraţii proprietari şi bătându-şi joc de ei.
(123) Aceste lucruri erau teribile şi dureroase; şi cum ar fi putut fi altfel? Cu siguranţă că era
dureros ca cei care au fost bogaţi să ajungă cerşetori şi să fie aduşi rapid de la bunăstare la un
trai plin de lipsuri, fără să fi făcut ceva rău, rămânând fără case, căci fuseseră alungaţi din ele,
fiind siliţi în felul acesta să locuiască sub cerul liber zi şi noapte, riscând să fie ucişi de
căldura dogoritoare a soarelui sau de frigul din timpul nopţii. (124) Dar chiar şi aceste rele
erau mai uşoare decât cele pe care le voi menţiona în continuare; pentru că aceste mii de
bărbaţi, femei şi copii au fost strânse laolaltă ca nişte turme de oi şi cirezi de vite, din toate
colţurile oraşului; şi fiind adunaţi la un loc într-un spaţiu strâmt, asemenea unui ţarc, aceştia s-
au aşteptat că în câteva zile vor fi mormane de cadavre îngrămădite unul peste altul, căci lipsa
hranei ar fi trebuit să-i facă pe evrei să piară de foame, întrucât nu ştiau ce năpastă urma să se
abată asupra lor din senin, aşa că nu avuseseră timp să îşi pregătească cele necesare; (125) sau
poate că ar fi fost zdrobiţi şi sufocaţi, neavând loc să respire, pentru că aerul din jurul lor era
viciat, iar legătura cu acea respiraţie dătătoare de viaţă fusese întreruptă, ori, dacă ar fi să
spunem adevărul, aerul fusese consumat de acea mulţime care respira. Aşa că toată lumea era
inflamată, ca şi cum fusese cuprinsă de o febră ce coborâse asupra ei, care îi făcea pe oameni
să inspire pe nări şi pe gură un aer nesănătos, grămădind, după cum spune proverbul, foc peste
foc; (126) pentru că puterea care zace în părţile interioare îşi schimbase natura şi devenise
extrem de încinsă; însă adierile externe şi răcoroase care veneau asupra ei o înviorau, făcând-o
să rămână într-o stare bună şi sănătoasă; dar când aceste adieri au devenit fierbinţi, atunci şi
organele interne au început să sufere, căci a venit foc peste foc.
XIX. (127) Aşa că atunci când nu au mai putut suporta nefericirea acelui loc în care
erau adunaţi s-au revărsat în dezolanta pustietate ori s-au dus pe ţărmul mării şi printre

877
morminte, în dorinţa de a găsi un aer pur şi necontaminat. Iar cei aflaţi în alte părţi ale
oraşului, care scăpaseră anterior, sau cei care veniseră acolo de pe câmpurile din apropiere
fără a avea habar de nenorocirile care îi loviseră pe tovarăşii lor, au avut parte de multe
necazuri, pentru că au fost ucişi cu pietre, sau au fost răniţi cu ţigle ascuţite, sau au fost loviţi
în locurile vitale ale trupului, şi mai ales în cap, cu crengi de arţar sau de stejar, în aşa fel încât
şi-au găsit sfârşitul. (128) Şi unele persoane care obişnuiesc să lenevească şi să-şi petreacă
timpul nefăcând nimic, stăteau acolo ca şi cum ar fi o forţă de asediu, şi îi păzeau pe cei care,
după cum am spus mai devreme, fuseseră mânaţi şi înghesuiţi laolaltă într-un spaţiu restrâns;
asta ca nu cumva vreunul dintre aceştia să evadeze fără ştirea lor. Pentru că mulţi doreau să
fugă de acolo, deoarece duceau lipsă de cele necesare, iar asta îi făcea să nesocotească orice
siguranţă, de teamă că rămânând pe loc trupul le va pieri de foame. Aşa că oamenii respectivi,
gândindu-se că aceştia se vor strădui să fugă, îi păzeau tot timpul; şi de îndată ce prindeau pe
vreunul din ei îl insultau şi îl ucideau cu cruzime. (129) Iar alţii îi aşteptau în porturile de pe
malurile râului, ca să îi prindă pe toţi evreii care ajungeau acolo şi să-i jefuiască de toate
mărfurile pe care le aduceau să le vândă; căci intrau cu forţa în corăbiile lor şi le luau toată
încărcătura, chiar de sub ochii proprietarilor de drept, iar apoi le legau mâinile la spate şi îi
ardeau de vii, folosind drept combustibil vâsle, cârme şi prăjini, ca şi banchetele pe care
obişnuiau să stea vâslaşii. (130) Astfel, aceşti oameni aveau parte de o moarte cumplită, căci
erau arşi de vii în mijlocul oraşului; iar uneori, pentru că mai aveau nevoie de lemn, aduceau
legături de ramuri, pe care aruncau nefericitele victime; aşa că aceşti oameni, deja arşi pe
jumătate, mureau mai degrabă din pricina fumului provocat de lemnul verde decât din cauza
focului, întrucât crengile tinere ard mocnit, scot fum din abundenţă şi se sting repede, înainte
să se transforme în cenuşă. (131) Şi pe mulţi dintre aceia care mai erau în viaţă îi luau şi îi
legau, strângându-le gleznele laolaltă cu curele şi funii, după care îi târau prin mijlocul pieţei,
sărind pe ei chiar şi după ce mureau; şi îi făceau bucăţi, smulgându-le membrele şi călcându-i
în picoare, purtându-se cu brutalitate şi cu o ferocitate mai mare decât a fiarelor sălbatice,
ştergând orice asemănare cu o fiinţă umană, nelăsând nici măcar o bucăţică care să poată fi
îngropată potrivit tradiţiei.
XX. (132) Însă pentru că guvernatorul ţării, care dacă ar fi vrut ar fi putut să pună
capăt violenţelor mulţimii într-o singură oră, se prefăcea că nu vede şi nu aude nimic,
permiţând gloatei să atace fără nicio reţinere poporul nostru şi tulburându-ne astfel viaţa de
dinainte, oamenii au devenit şi mai agitaţi, dedându-se în continuare unor fapte cu mult mai
neruşinate şi mai înfrăzneţe, căci s-au strâns laolaltă şi au distrus câteva sinagogi (pentru că în
acea parte a oraşului erau foarte multe), pe unele chiar până la temelie, în timp ce în altele au
pus foc şi le-au ars complet, fără ca în nebunia lor să le pese câtuşi de puţin de casele din
apropiere; căci nimic nu este mai rapid ca focul care are la dispoziţie combustibil. (133) Nu
mai vorbesc de însemnele puse în onoarea împăratului, care au ars şi au fost distruse împreună
cu aceste sinagogi, aşa cum erau scuturile aurite, coroanele aurite, stâlpii şi inscripţiile, care ar
fi trebuit să îi facă se se abţină de la asemenea fapte şi să cruţe aceste lucruri; însă aceştia erau
deosebit de încrezători, întrucât nu se temeau de pedeapsa venită din mâinile lui Gaius, pentru
că ştiau foarte bine că şi acesta îi ura nespus pe evrei, aşa încât în opinia lor nimeni nu putea
să îi facă un serviciu mai mare decât acela de a prigoni şi vătăma poporul pe care el îl ura atât
de mult; (134) şi pentru că doreau să îi câştige favorurile cu un nou tip de linguşire, ca acesta
să le permită în viitor să dea frâu liber oricăror ticăloşii împotriva noastră fără a fi traşi la
răspundere, ce credeţi că au făcut? Toate sinagogile care nu au putut fi incendiate sau distruse
din temelii, pentru că în apropiere locuiau mulţi evrei, au fost vătămate şi desfigurate într-un
mod diferit, simultan cu distrugerea legilor şi obiceiurilor lor; căci în fiecare din ele au pus
imagini ale lui Gaius, iar în cea mai mare, mai proeminentă şi mai faimoasă dintre ele au
ridicat o statuie de bronz înfăţişându-l pe acesta mergând într-o trăsură trasă de patru cai.
(135) Iar zelul lor a fost atât de mare şi de impetuos, încât, neavând pregătită o altă trăsură cu

878
patru cai, au luat una foarte veche din gymnasium, plină de rugină şi deteriorată la urechi, la
picioarele de dinapoi şi la piedestal, care după cum spun unii fusese dedicată deja unei femei,
eminenta Cleopatra, care era străbunica ultimei regine cu acelaşi nume. (136) Ei bine,
acuzaţiile aduse celor care au dedicat această trăsură unei femei sunt binecunoscute; căci care
era, prin urmare, semnificaţia faptului că era o trăsură nouă, dedicată unei femei? Şi care ar fi
fost problema dacă era vorba de o trăsură veche şi dedicată unui bărbat? Pe scurt, ce s-ar fi
întâmplat dacă ar fi fost dedicată altcuiva? Nu ar fi fost firesc ca cei care ofereau o astfel de
trăsură din partea împăratului să fie temători şi precauţi, ca nu cumva cineva să-i dea în vileag
în faţa lui, pentru că acesta avea o grijă deosebită ca orice lucru care îl afecta sau care avea
legătură cu el să fie făcut într-un mod cât mai demn? (137) Dar aceşti oameni se aşteptau să
fie lăudaţi peste măsură şi să primească foloase şi mai mari ca recompensă pentru faptele lor,
căci îi dedicau sinagogile lui Gaius, ca nişte noi teritorii care i se închinau, dar acest lucru nu
îl onora câtuşi de puţin, deoarece în felul acesta poporul nostru fusese jignit şi rănit până peste
poate. (138) Şi pot fi aduse dovezi clare şi de netăgăduit referitoare la faptul că aşa stăteau
lucrurile. Căci, în primul rând, aceste dovezi sunt reprezentate de cei circa zece regi care au
guvernat în ordine, unul după altul, timp de trei sute de ani sau chiar mai mult, care niciodată
nu au pus statui sau tablouri în sinagogile noastre, cu toate că mulţi dintre ei erau consideraţi
de poporul lor ca fiind nişte zei. (139) Şi ce n-ar fi făcut poporul pentru aceştia, care erau
fiinţe umane, într-o vreme când se venerau câini, şi lupi, şi lei, şi crocodili, şi alte fiare
sălbatice, terestre şi acvatice, ca şi numeroase păsări, cărora le acordau statutul de zei şi le
ridicau altare, şi temple, şi lăcaşe sfinte pe întreg teritoriul Egiptului?
XXI. (140) Poate că unii oameni care nu au deschis gura la vremea respectivă vor
spune acum următoarele: „Aceştia obişnuiau să omagieze nu atât persoana guvernatorilor, ci
faptele bune ale acestora, pentru că împăraţii sunt mai măreţi decât dinastia Ptolemeilor, atât
în privinţa rangului, cât şi a averii lor, de aceea li se cuvine să aibă parte de onoruri mai
înalte”. (141) Şi atunci, O, oameni de-a dreptul nesăbuiţi, ca să nu fiu nevoit să rostesc vorbe
necuviincioase sau blasfemii, spuneţi-mi de ce nu l-aţi considerat şi pe Tiberius vrednic de
aceeaşi onoare? Căci el a fost împărat înaintea lui Gaius, iar acesta din urmă a ajuns împărat
datorită lui; şi a deţinut supremaţia pe mare şi pe uscat vreme de douăzeci şi trei de ani,
perioadă în care nu a mocnit şi nu s-a purtat niciun război, nici în Grecia, nici în ţinuturile
barbarilor, pentru că el a împărţit pacea şi binecuvântările acesteia întregii lumi, cu o mână
darnică şi cu o minte deschisă. (142) Era el oare mai puţin nobil prin naştere? Nu; era de viţă
nobilă după ambii părinţi. Era inferior din punct de vedere al educaţiei? El, care dintre toţi
oamenii de vază din vremea sa era cel mai chibzuit şi cel mai plin de elocinţă? Era la o vârstă
fragedă? Dar ce rege sau împărat a fost vreodată mai prosper decât el până la adânci
bătrâneţe? În plus, i se spunea bătrânul chiar şi atunci când era tânăr, ca semn de respect
pentru înţelepciunea sa fără margini. Însă voi l-aţi nesocotit pe acest om, cu toate că era atât
de înţelept, de bun şi de măreţ. (143) Şi tot aşa, de ce nu l-aţi slăvit la fel de mult şi pe acela
care i-a depăşit pe cei mai mulţi dintre oameni în privinţa tuturor virtuţilor, pe împăratul care,
datorită măreţiei şi puterii sale absolute, a fost primul căruia i s-a dat numele de Augustus,
căci nu a fost nimeni înaintea lui de la care să primească moştenirea, ci el însuşi a fost la
originea urmaşilor săi, purtând acel titlu şi având parte de acele onoruri? Pentru că el a ajuns
împărat într-o perioadă în care treburile statului erau afectate de dezordine şi confuzie; (144)
întrucât insulele se aflau în conflict cu continentele, iar continentele se luptau cu insulele
pentru supremaţie, fiecare dintre acestea având la conducere pe cei mai puternici şi mai
eminenţi romani de la vremea respectivă. Şi tot aşa, teritorii vaste din Asia se luptau împotriva
Europei, iar Europa împotriva Asiei, fiecare dorind să ajungă la putere şi să domine {9}{se
face aluzie aici la războiul dintre Cezar şi Pompei. Pompei era guvernatorul Siriei, iar Virgiliu
ne spune că acesta se baza pe armatele răsăritene, Eneida 6.832: „Iată-i pe cei doi, în armuri
sclipitoare,/Cum se îmbrăţişează ca nişte buni prieteni;/Însă când ies din noaptea-

879
ntunecată,/Respirând lumina ce vine de sus,/Se caută unul pe altul, urându-se de moarte,/Ce
războaie, ce răni, ce măcel au urmat./Mai întâi vine tatăl de pe culmile Alpilor,/Soţul fiicei
sale îl aşteaptă la şes,/Însoţit de armatele prietenilor din răsărit”}; popoarele europene şi
asiatice se ridică la luptă de la capetele pământului, purtând războaie crunte pretutindeni, pe
uscat şi pe mare, făcând uz de arme numeroase, aşa încât aproape întrega omenire ar fi
dispărut definitiv în urma acestor masacre reciproce dacă nu ar fi existat un om şi un
conducător, şi anume Augustus, care a redresat situaţia şi a îndepărtat răul. (145) Acest om
este Cezar, cel care a potolit furtunile ce făceau ravagii în toate direcţiile, cel care a tămăduit
bolile ce îi măcinau atât pe greci, cât şi pe barbari, cel care a coborât din sud şi din est şi a
înaintat spre nord şi spre vest, provocând pierderi neaşteptate ţinuturilor învecinate. (146) El
este cel care nu numai că a slăbit, ci a distrus total legăturile care ţineau întreaga lume locuită
într-o stare de dependenţă. El este cel care a pus capăt războaielor manifeste sau ascunse puse
la cale de jefuitori. El este cel care a eliberat mările de vasele piraţilor, umplându-le cu
negustori {10}{Philon îi atribuie lui Augustus un merit care nu îi aparţine. Pompei este acela
care a curăţat mările de piraţi}. (147) El este cel care a eliberat toate oraşele, care a făcut
ordine în dezordine, care a civilizat popoarele ce altădată erau nesociabile, ostile şi brutale,
făcându-le să devină supuse şi blânde. El este cel care a făcut o Grecie mare din multe Grecii
mai mici şi care a elenizat cele mai importante ţinuturi ale barbarilor; el este apărătorul păcii,
cel care a dat fiecărui om sarcini pe măsura puterior lui, cel care a oferit tuturor cetăţenilor
favoruri cu inima deschisă şi care niciodată în viaţa lui nu a ascuns şi nu a păstrat pentru el
nimic din ceea ce este bun şi minunat.
XXII. (148) Ei bine, acest om a fost pentru ei un mare binefăcător timp de patruzeci şi
trei de ani, perioadă în care a stăpânit Egiptul, însă atunci au stat liniştiţi şi nu au intrat în
nicio sinagogă pentru a-i aduce onoruri sub formă de statui, tablouri sau inscripţii. (149) Şi
totuşi, dacă ar fi fost cineva care ar fi trebuit să primească cele mai mari onoruri, fără îndoială
că el ar fi fost acela, nu doar pentru că a fost, ca să spunem aşa, izvorul familiei Augustus, nu
doar pentru că a fost cel dintâi şi cel mai măreţ binefăcător al lumii, care a dat deoparte
mulţimea de guvernatori de până atunci, asumându-şi el însuşi conducerea corabiei statului,
asemenea unui cârmaci deosebit de iscusit în ştiinţa guvernării şi a cârmuirii; pentru că versul,
„Guvernarea mai multora nu este de niciun folos” {11}{Homer, Iliada 2.204} este foarte
nimerit, pentru că toate relele au la bază voturile mai multor oameni; ci şi pentru că tot restul
lumii locuite l-a declarat vrednic să primească onoruri demne de zeii olimpieni. (150) Şi avem
dovezi despre aceste lucruri în templele, în porticurile, în incintele sacre, în pridvoarele şi în
colonadele realizate, aşa încât toate oraşele vechi şi moderne luate laolaltă, unde pot fi văzute
lucrări minunate, sunt depăşite în frumuseţe şi măreţie de clădirile ridicate în onoarea lui
Cezar, în special în oraşul Alexandria. (151) Căci nu există nicio clădire mai impozantă decât
aceea numită Templul lui Augustus, care a fost ridicat în onoarea debarcării lui Cezar; acesta
este foarte înalt, are dimensiuni mari şi este de o frumuseţe izbitoare, fiind situat în partea
opusă a celui mai de seamă port; şi aşa ceva nu se mai poate vedea în niciun alt oraş, întrucât
aici se aduc o mulţime de jertfe şi sunt prezente numeroase tablouri şi statui; şi este împodobit
peste tot cu aur şi argint; şi ocupă o suprafaţă foarte mare, fiind decorat într-o manieră
măreaţă şi somptuoasă, având porticuri, biblioteci, camere pentru bărbaţi, pridvoare, portaluri,
terase largi, în aer liber, curţi şi multe alte lucruri utile sau frumoase; reprezentând o nădejde
şi un reper de siguranţă pentru toţi aceia care plecau pe mare sau care intrau în port.
XXIII. (152) Prin urmare, cu toate că aveau pretexte atât de minunate pentru un astfel
de comportament, mai ales că toate popoarele lumii erau de acord cu ei, nu au adus niciodată
atingere sinagogilor, ci au respectat legea în cele mai mici detalii; şi au refuzat să se
folosească de vreun element anume prin care să-i arate lui Cezar respectul şi veneraţia care i
se cuveneau. Dar poate că cineva care este circumspect şi raţional ar putea să întrebe, „De ce i
se refuzau toate aceste onoruri”? Vă voi spune motivul, fără a ascunde nimic. (153) Aceştia

880
erau conştienţi de faptul că el acordă atenţie fiecărui lucru şi că are o grijă deosebită faţă de
respectarea legilor şi obiceiurilor naţionale ale fiecărui popor, fiind preocupat în acest sens
atât de drepturile popoarelor străine, cât şi de cele ale cetăţenilor romani; şi că el a fost demn
de onorurile pe care le-a primit nu pentru că a distrus legile vreunui popor, din îngâmfare şi
aroganţă, ci pentru că s-a conformat diversităţii unui imperiu atât de vast, fapt pentru care a
avut parte de toate onorurile care i se cuvin unui împărat. (154) Şi există dovezi de netăgăduit
că niciodată nu s-a umflat în pene şi nu a fost influenţat de aceste onoruri deosebite; mai mult
decât atât, nu a permis nimănui să îl numească stăpân sau zeu, ba chiar se înfuria dacă cineva
făcea aşa ceva; şi putem vedea acest lucru şi din faptul că îi tolera pe evrei, ştiind foarte bine
că religia lor le interzice să folosească un astfel de limbaj. (155) Şi cum credeţi că privea acel
teritoriu întins al Romei situat pe malul celălalt al râului Tibru, despre care ştia prea bine că
este locuit de evrei? Căci aceştia erau în majoritate cetăţeni romani, întrucât se emancipaseră;
căci după ce au fost aduşi în Italia ca prizonieri, au fost eliberaţi de aceia care îi cumpăraseră
ca robi, fără a fi fost obligaţi să îşi schimbe obiceiurile ereditare. (156) Prin urmare, ştia că
aceştia au sinagogi şi că au obiceiul să le frecventeze, mai ales în zilele sacre de Sabat, atunci
când sunt educaţi în spiritul înţelepciunii lor naţionale. Mai ştia, de asemenea, că aveau
obiceiul să contribuie cu bani din roadele lor cele dintâi, pe care îi trimiteau la Ierusalim prin
intermediul unor persoane care urmau să aducă jertfele. (157) Însă nu i-a îndepărtat niciodată
din Roma, şi nici nu i-a deposedat de drepturile lor de certăţeni romani, pentru că avea respect
pentru Iudeea; şi nici nu a luat măsuri violente împotriva sinagogilor; şi nici nu le-a interzis să
se adune ca să discute pe marginea legii; şi nici nu s-a opus obiceiului lor de a oferi cele dintâi
roade; ci s-a comportat atât de pios faţă de concetăţenii noştri, şi a manifestat atâta respect faţă
de toate obiceiurile noastre, încât, aşa putea spune, că el şi familia lui ne-au împodobit
templul cu multe ofrande măreţe şi costisitoare, poruncind să fie oferite zilnic jertfe de ardere-
de-tot din venitul său propriu, ca prime roade ale sale dedicate Dumnezeului cel preaînalt; iar
aceste jertfe sunt oferite până în ziua de astăzi, şi vor fi oferite pentru vecie, ca să amintească
de acest om cu adevărat imperial. (158) În plus, în fiecare lună, atunci când poporul primea
bani sau grâu, el nu a permis ca evreii să fie excluşi de la această favoare; mai mult decât atât,
dacă se întâmpla ca această împărţeală să cadă în ziua Sabatului sacru, zi în care legea le
interzicea să primească ceva sau să dea ceva, pe scurt, să desfăşoare orice muncă obişnuită, el
îl însărcina pe acela care dădea aceste daruri, şi chiar îi dădea porunci speciale, să împartă
cele cuvenite evreilor în ziua următoare, ca şi aceştia să aibă parte de binefacerile ce li se
cuvin tuturor.
XXIV. (159) Prin urmare, oamenii din toate ţările, chiar dacă din firea lor nu
manifestau bunăvoinţă faţă de evrei, au avut mare grijă să nu violeze ori să atace vreunul
dintre obiceiurile acestora. Iar în timpul domniei lui Tiberius lucrurile au continuat în acelaşi
fel, chiar dacă în acea vreme Italia a avut parte de mari tulburări atunci când Sejanus a început
să acţioneze împotriva poporului nostru; căci după moartea acestuia Tiberius a ştiut imediat că
acuzaţiile aduse evreilor care locuiau în Roma era nişte simple calomnii, invenţii ale lui
Sejanus, care dorea să distrugă poporul nostru, întrucât ştia că se va opune sfaturilor şi
acţiunilor sale lipsite de sfinţenie şi că va lua apărarea împăratului, care era în pericol să fie
atacat de către cel ce renunţase la orice tratate şi la orice onestitate. (161) Şi a trimis porunci
guvernatorilor din toate provinciile şi din toate ţările ca să îi liniştească pe evreii din oraşele
lor, întrucât nu toţi urmau să fie pedepsiţi, ci doar cei vinovaţi; iar aceştia erau doar câţiva. Şi
le-a ordonat să nu îşi schimbe obiceiurile, ci să le privească ca pe nişte obligaţii, pentru că
oamenii aveau o fire paşnică, iar legile lor îi învăţau să fie liniştiţi şi să susţină stabilitatea.
XXV. (162) Dar Gaius a fost cuprins de mândrie, deoarece nu doar a spus, ci chiar a
crezut că este un zeu. Şi nimeni altcineva dintre greci sau barbari nu era mai potrivit să îi
confirme ambiţiile sale nemăsurate şi nefireşti decât cetăţenii Alexandriei; căci aceştia sunt
extrem de dispuşi să flateze, să înşele, să fie ipocriţi, să folosească cuvinte linguşitoare şi să

881
provoace confuzie cu vorbăria lor neînfrânată şi imorală. (163) Căci ei îl slăvesc prea puţin pe
Dumnezeu, pentru că au dat numele lui ibişilor, şerpilor veninoşi care se găsesc în ţara lor,
precum şi altor animale sălbatice de pe acolo. Aşa încât, în mod firesc, aceştia i se adresau în
toate felurile, numindu-l Dumnezeu şi înşelându-i astfel pe oamenii simpli, care habar nu
aveau de lipsa de pietate care domnea în Egipt, fiind de aceea consideraţi de-a dreptul nebuni
sau ridicoli de către cei cunoscători. (164) Iar Gaius, care era lipsit de experienţă, îşi imagina
că locuitorii Alexandriei chiar cred că el este un zeu, întrucât aceştia foloseau deschis şi
ostentativ toate apelativele cu care obişnuiau să îi invoce pe ceilalţi zei. (165) În plus, acesta
credea că toate modificările aduse sinagogilor izvorăsc dintr-o conştiinţă curată şi dintr-o
dorinţă sinceră de a-l venera şi de a-i arăta respect, fiind parţial influenţat în acest sens de
veştile pe care le primea periodic din partea unor locuitori ai Alexandriei, căci îi plăcea să
citească asemenea lucruri mai mult decât îi plăceau scrierile tuturor celorlalţi autori, fie ele în
proză sau în versuri, întrucât pe acestea din urmă le considera absolut odioase în comparaţie
cu încântarea pe care i-o ofereau aceste documente; iar parţial era influenţat de cuvintele unor
slujitori ai săi, care glumeau necontenit şi ridiculizau împreună cu el toate lucrurile serioase.
XXVI. (166) Cei mai mulţi dintre aceştia erau egipteni, oameni răi şi lispiţi de valoare,
care-şi umpluseră sufletul cu veninul şi agresivitatea şerpilor şi crocodililor din ţara lor natală,
fiind asemenea lor acolo unde erau. Iar conducătorul trupelor egiptene, ca un solist al unui
cor, era un om pe nume Helicon, un sclav blestemat şi infam, care a fost adus în casa
imperială spre ruina acesteia; pentru că acumulase o brumă de cunoştinţe elementare datorită
preocupării stăpânului său, care i-l dăduse apoi în dar lui Tiberius Cezar. (167) Dar în acel
moment nu avea niciun fel de privilegii, pentru că Tiberius îi ura nespus pe toţi acei tineri care
urmăreau doar să se amuze, întrucât el, din cea mai fragedă tinereţe, fusese un om serios şi
sobru. (168) Însă după ce Tiberius a murit iar Gaius i-a succedat la conducerea imperiului,
acesta a făcut pe placul noului său stăpân, care l-a invitat să se distreze şi să se îmbuibe în fel
şi chip, astfel încât să îşi desfete toate simţurile externe; pentru că i-a spus, „Ridică-te,
Helicon! Acum este şansa ta. Ai în faţă pe cel mai bun ascultător şi spectator din întreaga
lume, care îţi poate aprecia talentele aşa cum se cuvine. Tu eşti un om care a fost înzestrat de
natură cu nişte talente atrăgătoare. Eşti capabil să glumeşti cu eleganţă şi să spui vorbe pline
de duh mai bine decât oricine altcineva. Eşti iscusit în tot felul de lucruri amuzante, în jocuri
şi în practicarea sporturilor. Şi în acelaşi timp ai dobândit acea învăţătură elementară care nu
este la îndemâna oricărui om. În plus, vorbeşti cu uşurinţă şi ştii să dai răspunsuri care nu
deranjează câtuşi de puţin. (169) Prin urmare, dacă vei amesteca cu glumele tale vreun lucru
mai puţin binevenit sau chiar neplăcut, care să provoace nu numai râsul, ci şi un sentiment de
amărăciune din partea celui înclinat mereu să suspecteze ceva rău, te vei înstrăina cu bună
ştiinţă de un stăpân dispus din firea lui să plece urechea la acuzaţiile calomnioase pe care alţii
i le strecoară în glumă; căci urechile lui, după cum bine ştii, sunt mereu deschise şi pregătite
să asculte acuzaţiile pe care le urzesc linguşitorii din preajma sa. (170) Şi nu mai căuta şi alte
motive; pentru că tu ai suficientă experienţă în legătură cu obiceiurile evreilor şi cu legile
acelui popor în mijlocul căruia ai crescut şi tu, pe care le-ai învăţat din fragedă copilărie, nu
doar de la un singur om, ci de la populaţia cea mai enervantă şi mai guralivă din Alexandria.
Aşa că acum e timpul să faci dovada celor învăţate”.
XXVII. (171) Prin aceste argumente absurde şi blestemate l-a determinat să-şi facă
speranţe, l-a antrenat şi i-a aprins dorinţele proprii; aşa că acesta a început să îl slujească pe
Gaius şi să se ţină după el zi şi noapte, fără a-l slăbi vreo clipă, ci fiind cu el permanent şi în
toate împrejurările, folosind fiecare moment când rămâneau singuri sau când acela se odihnea
pentru a-i turna în urechi acuzaţii la adresa poporului nostru, ca un om infam ce era,
amuzându-l pe împărat cu felul în care îi ridiculiza pe evrei şi în care îşi bătea joc de legile şi
obiceiurile lor, ca în felul acesta să ne poată vătăma efectiv; însă n-a mărturisit niciodată
deschis că el este acuzatorul nostru, şi nici nu putea să facă o astfel de mărturisire; ci a mers

882
pe tot felul de căi necinstite, făcând apel la felurite manevre, fiind astfel un duşman mai
periculos şi mai teribil decât aceia care şi-au manifestat în mod deschis ura şi ostilitatea pe
care o aveau faţă de noi. (172) Şi se mai spune că unii ambasadori alexandrini, cunoscând
acest lucru, i-au oferit pe ascuns o mită consistentă, constând nu doar în bani, ci şi în speranţe
pentru onoruri viitoare, de care i-au dat de înţeles că va avea parte peste puţină vreme, atunci
când Gaius va veni în Alexandria. (173) Iar el, continuând să vorbească despre acea perioadă
în care stăpânul său va fi acolo şi în care i se va da puterea absolută asupra unei mari părţi a
lumii (pentru că toţi ştiau că fiind atât de apropiat de Gaius va putea dobândi puterea asupra
celor mai străluciţi cetăţeni, precum şi asupra celor care au parte de cele mai mari onoruri în
acest oraş măreţ şi glorios) {12}{se pare că aici textul este deteriorat într-o oarecare măsură},
a promis tot ce i s-a cerut. (174) Aşa că, noi, care o perioadă lungă de timp nu l-am suspectat
pe acest duşman firesc, întrucât uneltea pe ascuns, ne-am luat măsuri de precauţie doar
împotriva vrăjmaşilor din exterior; însă când ne-am dat seama că trebuie să ne apărăm şi
împotriva lui, am cumpănit foarte bine lucrurile, ca să vedem dacă nu cumva îl puteam
îmbuna şi împăca pe omul care avea intenţia să ne prigonească oriunde şi oricum, cu scopul
de a ne face rău; (175) pentru că acesta obişnuia să facă sport împreună cu Gaius, să se
îmbăieze cu el şi să ia micul dejun împreună, însoţindu-l chiar şi atunci când se ducea să se
odihnească, jucând rolul de şambelan şi de gardă de corp, funcţii care nu erau încredinţate
nimănui altcineva, aşa că doar el avea tot felul de ocazii favorabile să fie ascultat pe îndelete
de către împărat atunci când acesta din urmă se detaşa de tumultul şi preocupările exterioare,
putând astfel să asculte în linişte lucrurile pe care le dorea. (176) Şi printre numerele sale
satirice şi amzante strecura şi acuzaţii mai serioase şi mai formale, pentru a fi pe placul
ascultătorilor săi şi pentru a ne face nouă atâta rău; căci dădea impresia că scopul lui principal
sunt glumele şi batjocura, însă în realitate avea un interes ascuns; iar acuzaţiile pe care ni le
aducea păreau a fi doar observaţii întâmplătoare, scăpate în mod accidental, deşi acestea erau
în realitate scopul lui principal, pentru că se folosea de orice mijloace, (177) şi astfel,
asemenea marinarilor care au vânt bun din pupa, era purtat drept înainte de velele sale umflate
de furtuna favorabilă, îngrămădind asupra noastră acuzaţie după acuzaţie, până când mintea
ascultătorului său a fost modelată temeinic în direcţia respectivă, aşa încât ar fi fost greu ca
cineva să îi mai poată îndepărta aceste amintiri.
XXVIII. (178) În consecinţă, ne aflam la mare strâmtoare şi în nişte împrejurări
extrem de dificile; dar cu toate că am încercat în fel şi chip să îl îmbunăm pe Helicon şi să îl
atragem de partea noastră, nu am putut face nimic, deoarece nu aveam cum să ajungem la el,
întrucât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el sau să îl abordeze, pentru că era deosebit de
violent şi de crud cu toată lumea; în plus, nici nu ştiam dacă are vreun motiv anume pentru
care s-a înstrăinat de poporul evreu; dar pentru că îl irita şi îl stârnea pe stăpânul său împotriva
poporului nostru, am renunţat la eforturile noastre în acest sens şi ne-am îndreptat atenţia spre
ceea ce era mai important. Căci ni se părea că ar fi bine să îi trimitem lui Gaius un document
în care să îi prezentăm succint suferinţele prin care am trecut şi punctul nostru de vedere
asupra felului în care merităm să fim trataţi; (179) acest document era de fapt un fel de
rezumat al unei petiţii mai lungi pe care i-o trimisesem cu puţin timp înainte prin intermediul
regelui Agrippa; pentru că, din fericire, acesta rămăsese pentru puţină vreme în oraş, căci se
ducea în Siria ca să intre în posesia regatului care îi fusese dat; (180) însă noi, fără să ştim, ne
amăgeam singuri, aşa cum făcusem şi înainte, atunci când am ridicat pânzele cu gândul că
mergem în faţa unui judecător care ne va face dreptate; în realitate, însă, acesta s-a dovedit a fi
un duşman înverşunat, chiar dacă în aparenţă ne-a privit îngăduitor şi ne-a vorbit cu
bunăvoinţă; (181) pentru că la început ne-a primit bine, pe terenurile joase situate pe malurile
Tibrului (căci din întâmplare se plimba prin grădina mamei sale), şi a conversat cu noi în mod
oficial, făcând un gest protector cu mâna în direcţia noastră, manifestându-şi bunăvoinţa faţă
de noi prin semne importante; şi trimiţându-ne apoi un dregător care să se îngrijească de

883
delegaţia care purta solia, şi care se numea Obulus, a zis, „Eu însumi voi asculta ce aveţi de
spus cu prima ocazie favorabilă”. Aşa că noi, care eram acolo, ne-am felicitat, ca şi când ne-
am fi făcut deja cunoscut punctul de vedere, şi aşa a făcut întregul nostru popor, care se lasă
influenţat de aparenţe. (182) Dar eu, care eram socotit a fi cel mai chibzuit, atât datorită
vârstei, cât şi nivelului de pregătire şi culturii generale, am fost mai puţin optimist în privinţa
acelor lucruri care i-au bucurat aşa de mult pe ceilalţi. „Căci de ce”, spuneam eu, după ce
cântărisem bine lucrurile în inima mea, „de ce, când erau atât de mulţi ambasadori care
veniseră, am putea spune, din toate colţurile lumii, a zis el că ne va asculta doar pe noi, ca să
afle ce avem de spus? Oare ce a vrut să spună cu asta? Ştia că suntem evrei şi că suntem
mulţumiţi atunci când nu suntem trataţi mai rău decât ceilalţi? (183) Dar ar fi fost nebunie
curată să fi crezut că eram vrednici de a primi privilegii speciale şi întâietate din partea unui
stăpân care făcea parte dintr-un alt popor, care era tânăr şi care era un monarh absolut. Se
părea, însă, că fusese amabil cu cei din Alexandria, cărora le acordase aşadar un privilegiu
atunci când le-a promis că le va comunica rapid decizia sa; asta, bineînţeles, dacă nu avea
intenţia de a-şi neglija datoria de a fi un ascultător drept şi imparţial, ca în felul acesta să îi
susţină pe adversarii noştri şi să fie un vrăjmaş al poporului nostru, în loc să se comporte ca
un judecător”.
XXIX. (184) Cu aceste idei în minte m-am opus speranţelor optimiste ale celorlalţi,
aflându-mă zi şi noapte într-o stare de nelinişte. Dar pe când mă lăsam pradă disperării şi mă
lamentam în privinţa faptului că nu cunosc viitorul (căci nu era bine să amânăm chestiunea),
am fost loviţi pe neaşteptate de o altă nenorocire, care nu ameninţa doar o parte a evreilor, ci
chiar întregul popor. (185) Căci am călătorit de la Roma la Dicaearchia, urmându-l pe Gaius;
iar acesta se dusese pe malul mării şi rămăsese în apropierea golfului, părăsindu-şi o vreme
palatele numeroase, mobilate superb. (186) Şi pe când ne gândeam cu nelinişte la ceea ce are
de gând, pentru că aşteptam permanent să ne cheme la el, a sosit un om cu ochii injectaţi şi cu
o înfăţişare nedumerită, care gâfâia şi îşi trăgea sufletul; iar acesta ne-a luat deoparte (pentru
că mai erau şi alţii de faţă), şi a spus, „Aţi aflat veştile?”. Iar apoi, încercând să ne spună
despre ce este vorba, l-au podidit lacrimile, fiind nevoit să tacă pentru că se îneca. (187) Şi a
început să vorbească din nou, dar a fost nevoit să se oprească şi a doua, şi a treia oară din
acelaşi motiv. Iar noi, văzând acest lucru, ne-am îngrijorat şi ne-am agitat, implorându-l să ne
spună de ce a venit; pentru că nu era posibil să fi venit doar pentru a plânge în faţa atâtor
martori. Aşa că i-am spus, „Dacă ai un motiv real pentru aceste lacrimi, nu ţine durerea în
tine; căci noi ne-am obişnuit deja cu nenorocirile”. (188) Iar acesta, cu dificultate şi suspinând
zgomotos, şi cu o voce întretăiată, a vorbit în felul acesta: „Templul nostru este distrus! Gaius
a poruncit ca în Sfânta Sfintelor să se ridice o statuie care să-l înfăţişeze şi care să fie
inscripţionată cu numele său şi cu titulatura de Jupiter (n.t. Zeus)”! (189) Şi pe când
rămăsesem muţi de uimire şi groază la auzul acestor lucruri, fiind incapabili să ne mişcăm
(căci eram disperaţi şi nu puteam spune nimic, fiind gata să ne prăbuşim la pământ de teamă
şi de durere, căci muşchii trupului îşi pierduseră vigoarea la auzul acelei veşti), au apărut şi
alţii care ne-au spus aceeaşi poveste tristă. (190) Aşa că ne-am retras cu toţii şi ne-am închis
laolaltă care să jelim nenorocirile noastre individuale şi colective, explorând toate ideile
concepute de minţile noastre, pentru că un om aflat la ananghie este extrem de elocvent, ca în
felul acesta să ne putem lupta cu nefericirea. Şi ne-am spus unul altuia, „Am navigat până aici
în toiul iernii, ca nu cumva să fim cu toţii afectaţi de violarea legii şi să avem parte de
nenorocirile care decurg de aici, neştiind ce iarnă de nefericire ne aşteaptă pe ţărm, mai
cumplită decât o furtună pe mare. Căci prima este determinată de natură, care a împărţit
anotimpurile anului şi le-a stabilit ordinea, însă natura exercită o putere salvatoare; dar
cealaltă furtună este provocată de omul care nutreşte idei inumane, de tânărul care are tot felul
de idei noi şi care este învestit cu o putere iresponsabilă asupra întregii lumi”. Iar tinereţea,
atunci când se combină cu puterea absolută şi când cedează în faţa pasiunilor irezistibile şi

884
neînfrânate, se transformă într-un rău invincibil. (191) Ni se va permite oare să ne apropiem
de el sau să deschidem gura în faţa acestui om care insultă templul nostru sfânt şi glorios, ca
să abordăm problema sinagogilor? Pentru că este limpede că acesta nu va da atenţie unor
lucruri mai puţin importante atâta vreme cât se comportă cu atâta impertinenţă şi dispreţ faţă
de templul nostru frumos şi renumit, pe care îl respectă tot Răsăritul şi tot Apusul, căci este
privit ca un soare care străluceşte pretutindeni. (192) Şi chiar dacă ni s-ar permite să îl
abordăm deschis, la ce altceva ne-am putea aştepta decât la o condamnare implacabilă la
moarte? Dar fie ce-o fi; vom pieri. Căci, într-adevăr, o moarte glorioasă întru apărarea legilor
noastre este un fel de viaţă”. Dar la fel de adevărat este şi faptul că dacă prin moartea noastră
nu vom obţine nimic, ar fi o nebunie ca pe lângă cele ce suportăm acum să mai şi pierim, mai
ales că în calitatea de soli pe care o avem nu noi vom fi afectaţi cel mai mult, ci aceia care ne-
au trimis. (193) Pentru că concetăţenii noştri, care prin natura lor sunt înclinaţi să deteste orice
ticăloşie, ne vor acuza de lipsă de pietate, ca şi cum, în faţa pericolelor, când ţara noastră era
răvăşită şi ameninţată, noi nu am făcut altceva decât să ne urmărim interesele personale, dând
dovadă de un egoism fără limite. Căci lucrurile mici trebuie să dea naştere unor lucruri mari,
iar indivizii trebuie să se supună interesului general; căci nesocotirea acestui interes pune
capăt oricărei legi şi oricărui popor. (194) Dar cum am putea noi să luptăm cu sfinţenie şi cu
dreptate, scoţând în evidenţă faptul că suntem cetăţeni ai Alexandriei, când asupra noastră
planează un mare pericol, şi anume nimicirea completă a tuturor legilor poporului evreu?
Pentru că există motive să ne temem că după distrugerea templului, acest om novator şi dornic
să întreprindă acţiuni îndrăzneţe va porunci să se şteargă până şi numele poporului nostru.
(195) „Prin urmare, dacă ambele chestiuni pentru care am fost trimişi vor fi dispreţuite, poate
că cineva va spune, Ei bine, nu ştiau că era cazul să acţioneze în aşa fel încât să se întoarcă cu
bine? Însă unui astfel de om eu i-aş răspunde în felul următor, Tu fie că nu ai sentimente
nobile, fie n-ai beneficiat de o educaţie aleasă, fie n-ai fost introdus în cunoaşterea Sfintelor
Scripturi; pentru că oamenii cu adevărat nobili sunt plini de nădejde, şi chiar legile însele
sădesc speranţe pozitive în toţi aceia care nu le studiază superficial, ci din toată inima. (196)
Poate că aceste lucruri sunt un fel de piatră de încercare pentru generaţia actuală, pentru a se
vedea cât de înclinată este către virtute, şi dacă a învăţat să îndure cu minte hotărâtă şi fermă
asemenea vicisitudini, fără a se lăsa doborâtă din primul moment; aşadar, să renunţăm la orice
gânduri omeneşti şi să ne punem speranţa şi încrederea în mântuitorul Dumnezeu, căci El a
salvat adesea poporul nostru din mijlocul unor dificultăţi şi necazuri ce păreau de neînvins”.
XXX. (197) Cam acestea au fost lucrurile pe care le-am spus în timp ce deplângeam
nenorocirile care ne loviseră pe neaşteptate; însă ne încurajam unul pe celălalt în speranţa că
lucrurile se vor schimba în bine şi că vom avea parte de linişte. Şi după ce ne-am gândit puţin
şi ne-am acordat un scurt răgaz, le-am spus celor care ne-au adus aceste veşti jalnice
următoarele: „De ce rămâneţi tăcuţi, după ce ne-aţi turnat în urechi scântei ce ne-au aprins
focul în suflet, în loc să ne relataţi şi cauzele care l-au făcut pe Gaius să acţioneze în felul
acesta”? (198) Iar ei au răspuns, „Cauza principală o cunoaşteţi, pentru că ea este cunoscută
într-adevăr de toată lumea. El doreşte să fie considerat zeu; şi crede că doar evreii sunt
neascultători; prin urmare, nu poate să le facă un rău mai mare decât acela de a profana
templul lor sfânt; întrucât se spune că este cel mai frumos templu din lume, deoarece primeşte
mereu noi şi noi podoabe, aşa cum se întâmplă din cele mai vechi timpuri, ceea ce îl face să se
bucure de o mare somptuozitate. Şi fiind un om gâlcevitor, se gândeşte să îşi însuşească acest
edificiu. (199) Iar acum este mai pornit ca altădată să facă acest lucru din pricina unei scrisori
pe care a primit-o de la Capito”. Capito este omul care se ocupă cu strângerea veniturilor
imperiale în Iudeea, şi după cum se spune este foarte ostil poporului acestei ţări; pentru că a
venit aici ca un om sărac, iar acum are averi uriaşe, greu de descris în cuvinte, pe care le-a
dobândit prin jaf şi ameninţări, aşa că se teme să nu fie acuzat de cineva, fapt pentru care a
născocit un plan prin care să poată respinge orice învinuire, şi anume să spună minciuni

885
despre aceia pe care i-a făcut să sufere; (200) iar pretextul pe care l-a folosit pentru a-şi pune
în practică planul este cel despre care vom vorbi acum. „Există un oraş pe nume Iamnia, unul
dintre cele mai populate oraşe din Iudeea, care este locuit de o mulţime promiscuă,
majoritatea oamenilor fiind evrei; există însă şi locuitori care fac parte din triburile neamurilor
învecinate, care au venit aici spre propria lor pieire, întrucât sunt nişte venetici ce trăiesc în
mijlocul populaţiei băştinaşe, iar aceştia provoacă o mare dezordine, întrucât încalcă
permanent unele din obiceiurile străvechi ale poporului evreu. (201) Iar aceşti oameni, aflând
de la călătorii care trec prin oraş cât de mult îşi doreşte Gaius să fie zeificat şi cât de pornit
este el împotriva poporului din Iudeea, considerând că li s-a ivit acum o ocazie minunată de a-
i ataca la rândul lor pe iudei, au ridicat un altar improvizat, făcut din materiale vrednice de
dispreţ, căci au făcut cărămizi din argilă cu singurul scop de a unelti împotriva concetăţenilor
lor; pentru că ştiau foarte bine că aceştia nu vor îndura niciodată ca cineva să le încalce
obiceiurile, aşa cum se întâmpla în acel moment. (202) Şi într-adevăr, evreii au fost revoltaţi
văzând ce au făcut aceştia, întrucât sfinţenia şi frumuseţea locului lor sacru fuseseră umbrite şi
desfigurate, aşa că s-au strâns laolaltă şi au distrus altarul; prin urmare, veneticii s-au dus
imediat la Capito, căci de fapt el era cel ce pusese la cale aceste lucruri; iar acesta, gândindu-
se că a dat lovitura şi că şi-a atins scopul pe care-l urmărea de atâta vreme, i-a scris lui Gaius,
având grijă să exagereze toată întâmplarea; (203) iar el, după ce a citit scrisoarea, a poruncit
să se realizeze o statuie, mult mai costisitoare şi mai măreaţă decât altarul de cărămizi ce
fusese ridicat în Iamnia, care să fie pusă în semn de sfidare în templul oraşului. Căci această
idee îi fusese sugerată atât de Helicon, sfetnicul său minunat şi inteligent, un membru al
aristocraţiei, un sclav vorbăreţ, un adevărat gunoi, cât şi de Apelles, un actor jalnic, despre
care se spune că atunci când era tânăr şi-a vândut frumuseţea, iar după ce a trecut de floarea
tinereţii s-a urcat pe scenă; (204) şi de fapt, toţi aceia care se urcă pe scenă se vând
spectatorilor şi teatrelor, căci nu sunt nici cumpătaţi, nici modeşti, ci mai degrabă sunt nişte
oameni extrem de neruşinaţi şi indecenţi. Din acest motiv, Apelles a intrat în rândul sfetnicilor
împăratului, aşa încât Gaius să aibă un sfetnic cu care să glumească şi să cânte, lăsând
deoparte orice preocupări în legătură cu bunăstarea generală a ţării, ca şi cum toate regiunile
lumii se bucurau de pace şi linişte sub pavăza legii. (205) Prin urmare, Helicon, acest sclav cu
fire de scorpion, şi-a deşertat tot veninul său egiptean împotriva evreilor; iar Apelles şi-a
vărsat toată otrava sa ascaloniană, întrucât era originar din Ascalon; căci între populaţia din
Ascalon şi locuitorii ţinutului sfânt, care sunt evrei, există o ostilitate ireconciliabilă şi
veşnică, cu toate că este vorba două popoare vecine”. (206) Toate aceste lucruri pe care le-am
auzit şi toate aceste nume pe care le-a pomenit ne-au îndurerat sufletul; dar aceşti minunaţi
sfetnici, care au îndemnat la asemenea fapte, şi-au primit în scurt timp răsplata cuvenită
pentru lipsa lor de pietate, căci unul a fost pus în lanţuri de către Gaius din alte motive, fiind
torturat şi tras pe roată din când în când, iar apoi lăsat să se odihnească, asemenea acelor
oameni la care boala apare şi dispare; în timp ce Helicon a fost condamnat la moarte de
Claudius Germanicus Cezar pentru alte fapte ticăloase pe care le comisese ca un nebun; însă
acest eveniment a avut loc mult mai târziu.
XXXI. (207) Dar scrisoarea referitoare la ridicarea statuii nu a fost scrisă în mod
explicit, ci cu multă precauţie, luându-se toate măsurile de siguranţă; pentru că el îi ordonă lui
Petronius, locţiitorul său şi guvernatorul întregii Sirii, căruia într-adevăr i-a trimis scrisoarea,
să ia jumătate din armata care staţiona în regiunea Eufratului şi să o ducă în Iudeea, ca să
escorteze statuia, împiedicându-i în acelaşi timp pe regii din răsărit să traverseze râul; iar asta
nu pentru că dorea ca amplasarea ei să fie făcută cu mare pompă, ci pentru a-i putea pedepsi
cu moartea pe toţi aceia care ar fi dorit să împiedice acest lucru. Ce spui tu, stăpâne? Porneşti
război împotriva noastră pentru că anticipezi că nu vom putea îndura o astfel de mârşăvie şi că
vom lupta de partea legilor noastre, pregătiţi să murim pentru apărarea tradiţiilor poporului
nostru? Căci nu se poate să nu ştii care va fi rezultatul încercării tale de a ne pângări templul;

886
ştii foarte bine ce va urma, ca şi cum lucrurile s-au întâmplat deja, şi vezi viitorul la fel de
bine ca şi cum totul s-ar desfăşura în prezent; aşa că i-ai poruncit generalului tău să aducă o
armată, ca odată ce statuia va fi ridicată să fie consacrată cu prima jertfă care i se va oferi, o
jertfă josnică, pătată cu sângele unor oameni nefericiţi. (209) Aşa că văzând ce poruncă
conţine scrisoarea, Petronius a rămas descumpănit, şi s-a temut să se împotrivească, întrucât
auzise că mânia împăratului îi lovea implacabil nu doar pe aceia care nu îi respectau
poruncile, ci şi pe cei ce zăboveau să le ducă la îndeplinire; pe de altă parte, nu ştia cum să
procedeze, deoarece îşi dădea seama că evreii ar fi dispuşi mai degrabă să moară de zece mii
de ori decât să accepte vreun lucru care aduce atingere religiei lor; (210) pentru că toţi
oamenii doresc să-şi păstreze tradiţiile şi obiceiurile, şi cu atât mai mult poporul evreu;
întrucât aceştia consideră că legile lor sunt nişte oracole date de însuşi Dumnezeu, şi au
dobândit această învăţătură încă din fragedă pruncie, aşa încât păstrează în sufletul lor
poruncile cuprinse în aceste legi sacre; (211) în al doilea rând, ei văd formele lor vizibile,
admirându-le şi venerându-le în minţile lor; şi îi acceptă printre ei pe acei străini care sunt
dispuşi să le cinstească şi să le venereze, aşa cum fac şi concetăţenii lor de acelaşi sânge. Dar
îi detestă pe toţi aceia care încearcă să le pângărească sau să le batjocorească legile,
considerându-i vrăjmaşi neîmpăcaţi, pentru că ei privesc fiecare poruncă cu atâta evlavie şi
respect, încât nu s-au făcut vinovaţi niciodată de încălcarea vreuneia dintre ele, în sensul
acumulării acelor bunuri despre care unii cred că aduc fericire sau noroc; (212) însă cel mai
evident este zelul pe care îl manifestă faţă de templul lor, acel sentiment puternic şi general
resimţit de întregul popor; şi o dovadă semnificativă în acest sens o reprezintă condamnarea la
moarte a celor care încalcă limitele incintei sacre (pentru că în spaţiul exterior pot intra
oameni din toate ţările), deoarece acolo nu au dreptul să intre decât aceia care s-au născut
evrei. (213) Cunoscând aceste lucruri şi având respect pentru ele, Petronius a fost reticent în
privinţa poruncii pe care o primise, considerând că prin îndeplinirea ei va da dovadă de o
mare ticăloşie şi îndrăzneală; aşa că a făcut apel la acele puteri ale sufletului său, capabile să
dezbată problema, şi le-a întrebat pe fiecare în parte, constatând că toate sunt de acord cu
faptul că nu trebuie să aducă atingere acelor tradiţii şi obiceiuri venerate de la începutul lumii;
în primul rând, datorită faptului că la baza lor stăteau principiile fireşti ale dreptăţii şi pietăţii,
iar în al doilea rând, pentru că toţi aceia care încercau să le modifice se expuneau unui mare
pericol, nu doar din partea lui Dumnezeu, ci şi a poporului care s-ar fi simţit jignit de un astfel
de comportament. (214) De asemenea, s-a gândit şi la situaţia poporului respectiv, la numărul
mare de locuitori şi la faptul că aceştia nu erau adunaţi într-o singură regiune, aşa cum era
cazul celorlalte popoare, ci s-ar putea spune că se răspândiseră pe întregul pământ; căci puteau
fi găsiţi pe toate continentele şi pe toate insulele, fiind cu puţin inferiori ca număr populaţiei
din ţările respective. (215) Prin urmare, n-ar fi fost oare periculos să îşi atragă atât de mulţi
duşmani? Şi nu exista oare şi pericolul ca în ajutorul lor să vină aliaţi şi prieteni din toate
colţurile lumii? Rezultatul va fi că se va ajunge la o situaţie dificilă şi foarte periculoasă, pe
lângă faptul că locuitorii din Iudeea sunt foarte numeroşi, formând în acelaşi timp un popor
puternic şi de mare ţinută, extrem de curajos, cu oameni pregătiţi să moară fără nicio ezitare
pentru apărarea tradiţiilor şi obiceiurilor lor naţionale, animaţi, nu de un spirit barbar, aşa cum
spun detractorii lor, ci de un spirit înalt, de oameni liberi şi nobili (ceea ce este perfect
adevărat). (216) Iar această îngrijorare era alimentată şi de situaţia celorlalte popoare aflate
dincolo de Eufrat; întrucât era conştient de faptul că Babilonul şi multe alte satrapii din răsărit
erau ocupate de evrei, ştiind acest lucru nu doar din relatări, ci şi din propria sa experienţă;
căci an de an sunt trimişi de acolo mesageri sacri, care să ducă la templu mari cantităţi de aur
şi argint, adunate de la provinciile subordonate; iar aceştia călătoresc pe drumuri accidentate,
dificile şi aproape inaccesibile, pe care le consideră a fi netede şi uşoare, întrucât consideră că
faptele lor îi vor conduce la pietate. (21) Prin urmare, fiind deosebit de alarmat, după cum era
şi firesc, ca nu cumva aceştia să afle de acest plan fără precedent de a înălţa în templu uriaşa

887
statuie, astfel încât să înainteze brusc în direcţia lui şi să îl înconjoare, unii într-o parte, iar
ceilalţi în alta, ca să-l izoleze complet şi să coopereze unii cu alţii pentru a-l trata cu duritate
maximă pe vrăjmaşul închis între ei, a ezitat îndelung şi a cumpănit bine toate aceste lucruri.
(218) Şi din nou a fost tras în direcţie opusă de argumente contrare, spunându-şi, „Această
poruncă vine de la stăpânul meu, un om tânăr care crede că toate dorinţele sale sunt bune şi
folositoare, şi care odată ce a luat decizia vrea să fie pusă în practică imediat, chiar dacă este
vorba de una extrem de vătămătoare şi plină de aroganţă şi spirit gâlcevitor; însă acum a
depăşit orice limită, căci se consideră zeu; iar pe mine mă paşte un mare pericol, indiferent
dacă mă opun sau dacă îndeplinesc ordinele pe care mi le-a dat; pentru că dacă le îndeplinesc,
va izbucni probabil un război, şi încă unul în care victoria este un lucru îndoielnic, căci
lucrurile nu stau deloc aşa cum ne-am dori; iar dacă mă opun, voi avea de înfruntat ura
deschisă şi înverşunată a lui Gaius”. (219) Şi părerea lui era împărtăşită de mulţi dintre
dregătorii romani care îl ajutau la guvernarea Siriei, întrucât ştiau că nerespectarea poruncilor
trimise de Gaius va atrage şi asupra lor mânia şi pedepsele acestuia, în calitate de complici;
(220) însă realizarea efectivă a statuii le-a oferit un răgaz în timpul căruia să cumpănească mai
bine lucrurile; pentru că Gaius nici nu a trimis una de la Roma (întrucât eu consider că
providenţa lui Dumnezeu s-a opus în această privinţă, oprind mâna acestor răufăcători), nici
nu a poruncit vreunui om iscusit sau acelui om din Siria care se pricepea la aşa ceva să facă o
statuie; pentru că graba în îndeplinirea acestei porunci nelegiuite ar fi dus imediat la
izbucnirea unui război. (221) Prin urmare, având acum posibilitatea să judece care abordare
ar fi mai avantajoasă (căci marile evenimente care se produc pe neaşteptate provoacă în
mintea noastră tulburare şi nedumerire), Petronius a ordonat ca statuia să fie făcută într-unul
din teritoriile învecinate. (222) Aşadar, a trimis după cei mai iscusiţi şi mai renumiţi meşteri
din Fenicia, cărora le-a dat materialele necesare pentru făurirea statuii; iar aceştia le-au dus în
Sidon şi s-au apucat de realizarea ei. De asemenea, a trimis după dregătorii, preoţii şi
conducătorii poporului evreu, atât pentru a-i informa în legătură cu poruncile pe care le-a
primit de la Gaius, cât şi pentru a-i sfătui să se supună de bunăvoie acestor porunci ale
stăpânului său, acordând atenţia cuvenită pericolelor care le stau în faţa ochilor; pentru că cea
mai mare parte a trupelor staţionate în Siria era pregătită de război, fiind gata să umple ţara de
cadavre; (223) deoarece se gândea că slăbindu-le îndârjirea ar putea acţiona prin intermediul
lor asupra mulţimii, în aşa fel încât să-i convingă pe oameni să nu se opună voinţei
împăratului; dar, după cum era şi firesc, speranţele sale au fost spulberate; pentru că se spune
că aceştia au rămas cu gura căscată de la primele sale cuvinte, fiind la început de-a dreptul
copleşiţi de pericolul real şi de nefericirile vestite de el, aşa încât au rămas fără grai şi au
început să verse lacrimi ca dintr-un izvor şi să-şi smulgă părul din cap şi din barbă, spunând,
(224) „Noi, cei care până acum am fost atât de norocoşi, care am trecut prin multe evenimente
şi am ajuns la adânci bătrâneţe, am ajuns să privim ceea ce niciunul din străbunii noştri nu a
văzut vreodată. Dar cum am putea privi cu ochii noştri asemenea lucruri? Mai bine să ne fie
scoşi şi să ne fie luate vieţile noastre nefericite, înainte să vedem o astfel de ticăloşie, un astfel
de spectacol pe care nu-l putem îndura, nu-l putem concepe şi nu putem nici măcar să auzim
despre el fără a comite o mare impietate”.
XXXII. (225) Iată felul în care şi-au jelit soarta; însă atunci când locuitorii oraşului
sfânt şi ai întregii regiuni înconjurătoare au aflat despre planul care se punea la cale, s-au
strâns laolaltă ca la un semnal, căci nenorocirea lor comună le dăduse de ştire, şi şi-au părăsit
oraşele, satele şi casele, grăbindu-se cu toţii să ajungă în Fenicia, unde în acel moment se afla
şi Petronius. (226) Iar când străjile lui Petronius au văzut acea mulţime nenumărată care se
îndrepta grăbită către ei au alergat la generalul lor ca să îi dea de veste şi să-l prevină că
trebuie să ia măsuri, întrucât se aşteptau că va porni un război; şi pe când îi relatau ceea ce
văzuseră, acesta nu avea gărzi în jurul său; iar mulţimea evreilor a venit asupra lui ca un nor,
ocupând întreaga Fenicie şi provocând uimire printre fenicienii care vedeau acest popor

888
numeros; (227) şi la început s-a auzit un strigăt atât de mare, însoţit de plânsete şi de lovituri
în piept, încât urechile celor prezenţi nu au putut îndura intensitatea zgomotului; pentru că nu
a încetat atunci când oamenii au tăcut, ci a continuat să răsune; apoi l-au abordat pe
guvernator, implorându-l aşa cum se cuvenea în momentul respectiv; căci în situaţii de
urgenţă, nenorocirile însele ne învaţă ce trebuie să facem. Şi mulţimea era împărţită în şase
grupuri, unul de bărbaţi bătrâni, unul de bărbaţi tineri şi unul de băieţi; şi tot aşa, unul de
femei în vârstă, unul de femei aflate în floarea tinereţii şi unul de fecioare; (228) Iar atunci
când Petronius s-a arătat la distanţă, toate aceste grupuri au căzut la pământ, urlând, jelind şi
implorând. Dar când acesta le-a poruncit să se ridice şi să vină mai aproape de el, ei au
continuat să rămână încă mult timp la pământ, aruncându-şi ţărână pe cap şi vărsând lacrimi
din abundenţă; apoi, şi-au dus mâinile la spate, asemenea prizonierilor încătuşaţi, şi s-au
apropiat de el. (229) Iar cei din grupul bărbaţilor bătrâni au stat în faţa lui şi i-au vorbit în
felul acesta: „După cum vezi, nu avem niciun fel de arme, însă unii ne-au acuzat că suntem
vrăjmaşi; însă chiar şi armele de apărare cu care natura l-a înzestrat pe fiecare om, adică
mâinile noastre, se ţin departe de tine, în aceastăpoziţie din care nu pot face nimic, aşa că îţi
oferim trupurile noastre de bunăvoie, ca oricine doreşte să ne poată ucide. (230) Am venit la
tine cu soţiile noastre, cu copiii noştri şi cu familiile noastre, căci prin intermediul tău noi toţi
ne plecăm în faţa lui Gaius, pentru că nimeni nu a rămas acasă, ca tu să ne cruţi laolaltă sau să
ne distrugi definitiv. Petronius, noi suntem o naţiune paşnică din fire şi avem intenţii bune,
întrucât educaţia pe care am primit-o cu atâta grijă şi efort ne-a învăţat lecţia blândeţii încă din
fragedă pruncie. (231) Iar atunci când Gaius a preluat puterea imperială noi am fost primul
popor din Siria care l-am felicitat; la vremea aceea, în oraşul nostru se afla Vitellius, cel de la
care ai preluat guvernarea, care a fost înştiinţat în scris în legătură cu aceste lucruri, iar veştile
bune s-au răspândit pretutindeni din oraşul nostru, unde fuseseră primite cu bucurie, aşa încât
toate celelalte oraşe le-au acceptat cu aceeaşi bunăvoinţă. (232) Şi primele jertfe în onoarea
lui Gaius, pentru ca acesta să aibă o domnie fericită, au fost aduse în templul nostru. Oare
acesta să fie motivul pentru care va deveni primul sau singurul templu care să fie vitregit de
obiceiurile sale în privinţa venerării? Iar acum noi ne-am părăsit oraşele, ne-am abandonat
casele şi averile, şi îţi vom da de bunăvoie ca pradă de război toată mobila noastră, toate vitele
şi toate bogăţiile noastre, pe scurt, tot ce ne aparţine. Şi vom considera că primim toate aceste
lucruri, nu că le dăm. Un singur lucru cerem în schimbul lor, şi anume ca templul nostru să nu
sufere niciun fel de schimbări, ci să ne rămână aşa cum l-am primit de la taţii şi strămoşii
noştri. (223) Iar dacă aceste lucruri nu sunt de ajuns, atunci ne oferim noi înşine pentru a pieri,
ca nu cumva să trăim pentru a vedea o năpastă mai rea şi mai dureroasă decât moartea. Am
auzit că dacă ne vom opune ridicării şi consacrării acestei statui, ai pregătit împotriva noastră
trupe puternice de infanterie şi cavalerie. Dar niciun sclav nu este atât de nebun încât să se
împotrivească stăpânului său. Noi ne supunem de bunăvoie pentru a fi omorâţi; adu trupele ca
să ne ucidă şi să ne jertfească, lasă-le să ne taie în bucăţi, căci nu ne vom opune câtuşi de
puţin, lasă-i să ne trateze cu cea mai mare cruzime de care pot da dovadă cuceritorii. (234)
Dar ce nevoie avem de armată? Căci noi înşine vom începe să aducem jertfe, ca nişte preoţi
minunaţi ce suntem, pentru un astfel de eveniment, aducând la templu soţiile noastre pentru a
le ucide, aducându-i pe fraţii noştri şi pe surorile noastre ca să comitem fratricid, aducându-i
pe fiii noştri şi pe fiicele noastre, pe aceşti copii inocenţi şi nevinovaţi, ca să ne facem
vinovaţi de ucidere de copii. Cei ce îndură asemenea nenorociri tragice trebuie să folosească
un limbaj tragic. (235) Apoi, stând în mijlocul victimelor, ne vom scălda până la gât în
sângele rubedeniilor noastre (căci acest sânge va fi singurul care ne va purifica pentru
călătoria pe care o vom face în lumea umbrelor), iar apoi ne vom amesteca sângele nostru cu
al lor, omorându-ne deasupra trupurilor lor. (236) Iar când vom fi morţi, fie ca deasupra
noastră să fie înscrisă această poruncă pe post de epitaf, „Nici măcar Dumnezeu să nu ne
învinovăţească, pentru că noi am ţinut cont de ambele aspecte, am fost loiali împăratului şi ne-

889
am păstrat cu onoare respectul faţă de legile noastre sfinte. Căci aşa s-ar cuveni să se
vorbească despre noi, pentru că dispreţuim această viaţă nefericită şi suntem dispuşi să
renunţăm la ea. (237) Cunoaştem o legendă străveche, pe care povestitorii au răspândit-o în
întreaga Grecie, potrivit căreia capul Gorgonei avea o asemenea putere, încât toţi aceia care o
priveau se transformau în stană de piatră. Se pare însă că este vorba doar de o poveste sau de
un mit, adevărul fiind acela că evenimentele măreţe, neaşteptate şi minunate atrag adesea
după ele şi mari nenorociri; de pildă, furia unui stăpân provoacă moartea ori duce la
nenorociri echivalente cu moartea. (238) Nu crezi că dacă această statuie ar fi adusă în templu
(Doamne fereşte să se întâmple aşa ceva!), toţi concetăţenii noştri se vor transforma în stane
de piatră? Căci membrele le vor înţepeni, iar ochii le vor rămâne ficşi, incapabili să se mişte,
în timp ce întregul trup îşi va pierde capacitatea firească de a se mişca. (239) Însă acum, O,
Petronius, îţi vom adresa o ultimă rugăminte, cea mai îndreptăţită şi mai justă dintre toate; noi
nu îţi cerem să nu te supui ordinelor primite, ci te rugăm stăruitor să ne dai un răgaz, te
implorăm să mai zăboveşti o vreme, până când vom delega o solie care să meargă la stăpânul
tău şi să îi facă cunoscute rugăminţile noastre stăruitoare. (240) Poate că această delegaţie va
găsi vreun argument sau altul ca să îl convingă, fie aducându-i în atenţie toate motivele pentru
care trebuie să îl proslăvim pe Dumnezeu, sau pentru care trebuie să ne păstrăm nealterate
legile, fie cerându-i să nu ne facă să avem parte de o soartă mai rea chiar şi decât a popoarelor
care trăiesc la hotarele cele mai îndepărtate ale pământului, cărora li s-a permis să îşi păstreze
obiceiurile naţionale; căci bunicul şi străbunicul său ne-au confirmat şi nouă dreptul de a ne
păstra tradiţiile. (241) Poate că auzind aceste argumente se va milostivi de noi. Căci intenţiile
celor mari nu rămân aceleaşi, iar hotărârile luate la mânie se schimbă cel mai repede. Noi am
fost calomniaţi într-un mod dureros. Dă-ne voie să respingem acuzaţiile false care ni s-au
adus. Este greu să fii condamnat fără a putea vorbi în apărarea ta. (242) Iar dacă nu vom reuşi
să-l convingem, ce îl va împiedica să facă toate acele lucruri pe care intenţionează să le facă şi
acum? Aşadar, până când nu vom trimite această delegaţie, nu spulbera speranţele atâtor mii
de oameni, căci zelul nostru se îndreaptă spre religie, nu spre obţinerea unui câştig; şi cu toate
că s-ar părea că vorbim aiurea dacă folosim această expresie, ce câştig ar putea fi mai real şi
mai benefic pentru aceşti oameni decât sfinţenia?”.
XXXIII. (243) Şi au rostit aceste plângeri şi implorări cu mare disperare şi cu mare
nefericire sufletească, suspinând şi vorbind cu dificultate, pentru că tremurau de teamă din
toate încheieturile, iar lacrimile le curgeau neîncetat, asemenea unui şuvoi, aşa încât toţi aceia
care îi auzeau le împărtăşeau durerea, şi chiar Petronius însuşi, căci din firea lui era un om
blând şi amabil, care era uşor de influenţat de lucrurile care se spuneau şi pe care le auzea;
căci ceea ce se spunea părea cu totul just, iar nefericirea celor pe care îi vedea în momentul
acela era vrednică de milă; (244) aşa că s-a ridicat şi s-a retras împreună cu sfetnicii săi, ca să
vadă ce este de făcut, şi a constatat că cei care cu puţin timp în urmă se împotriveau din toate
puterile dorinţelor evreilor erau acum şovăitori şi nedumeriţi, pe când aceia care mai înainte
fuseseră ezitanţi erau în majoritate înclinaţi spre compasiune, ceea ce i-a făcut plăcere. Însă
deşi cunoştea foarte bine caracterul împăratului, ştiind cât de implacabilă şi neîndurătoare era
mânia sa, (245) avea totuşi în sinea sa nişte scântei de filozofie şi pietate evreiască, întrucât cu
mult timp în urmă învăţase câte ceva despre acestea datorită aplecării sale spre învăţătură, iar
apoi a început să studieze şi mai temeinic, pentru că a devenit guvernatorul ţărilor în care se
găsea un mare număr de evrei, căci aceştia se aflau răspândiţi în toate oraşele din Asia şi din
Siria; sau poate că mintea lui avea o înclinaţie spontană, firească şi înnăscută pentru toate
lucrurile vrednice de a li se acorda atenţie şi de a fi studiate. Mai mult decât atât, se pare că
Dumnezeu le dă adesea idei virtuoase oamenilor virtuoşi, de care vor beneficia nu numai
ceilalţi, ci şi ei înşişi, şi aşa stăteau lucrurile şi în cazul lui Petronius. Aşadar, care a fost
decizia sa? (246) Să nu-i grăbească pe meşteri, ci să-i convingă să finalizeze statuia pe care o
aveau în mână cu multă trudă, silindu-se să nu fie cu nimic inferioară celor mai faimoase

890
modele; aşa că nu trebuiau să se zorească, deoarece lucrurile făcute în grabă sunt adesea
inferioare, însă lucrurile făurite cu mult efort şi cu multă iscusinţă necesită un timp
îndelungat. (247) Însă nu a fost de acord cu trimiterea unei solii, deoarece credea că permiţând
acest lucru nu va mai fi în siguranţă; s-a hotărât totuşi să nu se opună celor ce doreau să aducă
problema respectivă în atenţia suveranului suprem şi a stăpânului, dar nu a fost de acord cu
mulţimea, însă nici nu a vrut s-o contrazică, pentru că a considerat că orice abordare este
periculoasă. (248) În plus, s-a decis să îi scrie o scrisoare lui Gaius, în care să nu-i acuze pe
evrei, ci doar să prezinte exact cererile şi rugăminţile lor, explicând în acelaşi timp şi
întârzierea în făurirea statuii, care era determinată de faptul că realizarea ei avea nevoie de un
timp mai îndelungat; pe de altă parte, îi reamintea că întârzierea era provocată şi de anotimpul
anului, fiind aşadar inevitabilă într-o oarecare măsură, şi fără îndoială că Gaius trebuia să o
accepte, (249) căci era plin sezon de recoltare a grâului şi a tuturor celorlalte cereale; şi mai
spunea că îi este teamă că din disperare pentru păstrarea tradiţiilor şi a obiceiurilor ereditare,
oamenii îşi vor dispreţui atât de mult viaţa încât îşi vor devasta pământurile sau vor pune foc
culturilor de grâu, indiferent dacă se află la munte sau la şes, aşa că s-ar putea să aibă nevoie
de nişte gărzi care să vegheze la strângerea în siguranţă a recoltelor, nu doar a celor care cresc
pe câmpuri, ci şi a celor care sunt date de pomii fructiferi; (250) căci se spunea că Gaius avea
intenţia de a naviga spre Alexandria, în Egipt, însă pentru că era o persoană atât de importantă
a evitat să traverseze marea deschisă, din cauza pericolelor şi a faptului că ar fi avut nevoie de
o flotă numeroasă care să îl escorteze; se mai gândea, însă, şi la confortul său propriu, căci tot
ceea ce ar fi avut nevoie i-ar fi fost asigurat mult mai uşor dacă ar fi mers pe drumul ocolit,
care trecea pe lângă Asia şi Siria; (251) deoarece dacă ar fi mers în lungul ţărmului, ar fi putut
să navigheze pe timp de zi şi să debarce la căderea nopţii, mai ales dacă ar fi luat cu el un
număr suficient de mare de nave de război, şi nu de transport, căci cele dintâi sunt mai utile
pentru navigaţia în lungul ţărmului, pe când cele din urmă sunt mai bune pentru neguţători,
căci aceştia trebuie să traverseze marea deschisă. (252) Prin urmare, trebuiau pregătite mari
cantităţi de furaje şi hrană pentru animalele sale în toate oraşele din Siria, mai ales în cele
situate pe ţărmul mării, căci urma să fie însoţit atât pe mare, cât şi pe uscat de o mare
mulţime, adunată nu doar din Roma şi din Italia, ci şi din toate celelalte provincii ale
imperiului, care se înşirau până la hotarele Siriei; căci împreună cu el urmau să vină dregători,
trupe regulate de infanterie şi cavalerie, forţe navale, precum şi un număr mare de slujitori,
aproape cât o armată. (253) În plus, pentru atingerea scopului nu era nevoie doar de aceste
cantităţi mari de provizii, ci şi de toată acea risipă inutilă de lucruri care îi făceau plăcere lui
Gaius. Dacă va citi aceste rânduri, se gândea Petronius, poate că nu se va înfuria, ci va fi chiar
încântat de grija şi precauţia noastră, pentru că această întârziere nu are legătură cu evreii, ci
este provocată de strângerea recoltei.
XXXIV. (254) Şi odată ce sfetnicii lui şi-au spus părerea, a poruncit să fie scrise aceste
scrisori, pe care le-a dat apoi unor mesageri obişnuiţi să facă călătorii rapide, ca să le ducă la
destinaţie. Iar aceştia, odată ajunşi la capătul călătoriei, au predat scrisorile; însă împăratul
nici nu a terminat bine de citit că s-a înfuriat peste măsură, şi de indignare a început să facă
semne pe fiecare pagină; (225) şi ajungând la final, şi-a împreunat palmele cu zgomot, zicând,
„O, Petronius, într-adevăr, tu nu înţelegi câtuşi de puţin că eşti supusul împăratului; faptul că
până acum ai avut mai multe mandate de guvernator te-a umplut de viclenie. Se pare că nu
ştii, nici măcar din auzite, că Gaius este împărat, însă vei afla foarte curând acest lucru din
proprie experienţă, (256) căci tu te preocupi de legile evreilor, un popor pe care îl urăsc mai
mult decât pe oricare altul, şi nu dai atenţie poruncilor imperiale ale suveranului tău. Te temi
de mulţime. Oare nu ai cu tine forţele armate de care se tem toate popoarele răsăritene, în
frunte cu parţii, care sunt cei mai însemnaţi? (257) Dar ţie ţi-a fost milă de ei şi ai dat mai
multă atenţie sentimentelor de compasiune decât poruncilor exprese ale lui Gaius. Te foloseşti
de acest pretext al secerişului, dar vei afla în curând că ţi-ai atras asupra capului o pedeapsă ce

891
nu poate fi înlăturată de niciun pretext şi de nicio scuză. Dă vina pe necesitatea de a strânge
recoltele pentru a face provizii adecvate pentru trupele mele. Însă chiar dacă Iudeea ar fi
lovită de lipsuri extreme, nu mai există oare la graniţele ei teritorii vaste, fertile şi productive,
suficiente pentru a furniza hrana necesară şi pentru a compensa penuria dintr-o anumită
regiune? (258) Dar de ce să vorbesc în felul acesta în loc să acţionez? Şi de ce nimeni nu îmi
anticipează intenţiile? Cel ce tergiversează va fi primul care va afla că plata primită pentru
încetineala lui va fi suferinţa. Nu mai spun nimic, dar nu voi uita tărăşenia”. (259) Şi după
puţin timp, i-a dictat unuia dintre secretarii săi un răspuns pentru Petronius, lăudându-l în
aparenţă pentru chibzuinţa sa şi pentru grija sa faţă de viitor, întrucât obişnuia să îi trateze cu
respect pe guvernatorii provinciilor, ştiind că aceştia au mereu nenumărate mijloace prin care
pot provoca schimbări şi revoluţii, mai ales dacă se întâmplă să fie la cârma unor regiuni
importante şi dacă au sub comanda lor armate puternice, aşa cum era şi cea din zona
Eufratului, al cărei rol era să protejeze Siria. (206) Prin urmare, cu toate că era exasperat la
culme, era politicos cu el în cuvinte şi în scrisori, ascunzându-şi astfel furia până când se va
ivi o ocazie favorabilă; dar la sfârşitul scrisorii, după ce a abordat tot felul de subiecte, i-a
spus că dorinţa lui cea mai mare este să lase deoparte orice altceva şi să se ocupe de
finalizarea rapidă a statuii şi de consacrarea ei, pentru că perioada recoltării trebuia să se fi
încheiat deja, indiferent dacă această scuză a fost una reală sau doar una plauzibilă.
XXXV. (261) Însă la puţin timp după aceea a sosit la Roma regele Agrippa, ca potrivit
obiceiului să-i prezinte lui Gaius omagiile sale; dar el nu ştia absolut nimic nici despre ce
scrisese Petronius în scrisoarea sa, nici despre conţinutul celor două epistole ale lui Gaius, cea
dintâi şi cea pe care tocmai o trimisese, dar din mişcările şi agitaţia acestuia, ca şi din felul în
care-i sclipeau ochii, a bănuit că în el mocneşte furia; aşa că s-a gândit şi a cumpănit lucrurile,
întorcându-le pe toate părţile, storcându-şi mintea ca să înţeleagă dacă este vorba de ceva grav
sau de ceva minor, ca să-şi dea seama dacă a spus sau a făcut vreun lucru necuviincios; (262)
şi când a fost sigur că nu a făcut absolut nimic, a presupus, în mod firesc, că era supărat pe
altcineva. Însă văzând că se încruntă atunci când îl priveşte şi că îşi ţine permanent ochii fixaţi
asupra lui, făcând abstracţie de toţi cei prezenţi, s-a îngrijorat; şi cu toate că se gândea să îl
întrebe [despre ce este vorba], s-a abţinut, gândind în felul acesta: „Poate că făcând asta voi
atrage asupra mea ameninţările care sunt destinate altora, stârnind suspiciunea că sunt un om
băgăreţ, pripit şi imprudent”. (263) Prin urmare, când Gaius a văzut că este nedumerit şi
îngrijorat, căci era foarte priceput în a înţelege sentimentele cele mai intime după înfăţişarea
exterioară şi după expresia feţei, a spus, „O, Agrippa, te simţi stingherit. Te voi scăpa însă de
tot ce te nedumereşte. (264) Deşi ai trăit alături de mine atât de mult timp, nu-ţi dai seama că
eu nu vorbesc doar cu vocea, ci şi cu ochii, sugerând, ca să nu spun mai mult, care îmi sunt
intenţiile? (265) Concetăţenii tăi loiali şi minunaţi, singurul popor de pe faţa pământului care
nu îl venerează pe Gaius ca pe un zeu, par acum a pune la cale moartea mea prin nesupunerea
încăpăţânată de care dau dovadă; pentru că atunci când am poruncit ca în templul lor să se
ridice o statuie care să mă înfăţişeze în chip de Jupiter (n.t. Zeus), aceştia au ridicat întregul
popor şi şi-au părăsit oraşul şi ţara ca un singur om, cu intenţia de a-mi adresa o petiţie, în
realitate însă fiind hotărâţi să acţioneze împotriva poruncilor pe care li le-am dat”. (266) Şi pe
când se pregătea să le mai aducă şi alte acuzaţii, Agrippa s-a întristat atât de mult, încât a
făcut feţe-feţe, devenind într-o clipă roşu, palid şi livid, (267) pentru că devenise agitat şi
tremura din cap până-n picioare, mişcându-şi în dezordine toate mădularele trupului, şi
dârdâind din toate tendoanele şi din toţi muşchii, în timp ce nervii păreau să-i cedeze; aşa că a
leşinat, şi ar fi căzut pe jos dacă nu l-ar fi prins cei aflaţi lângă el. Şi pentru că li s-a poruncit
să îl ducă acasă, l-au transportat până la palatul său, acolo unde a zăcut ceva vreme într-o stare
de moleşeală, fără ca cineva să înţeleagă ce nenorocire neaşteptată l-a adus în halul acela.
(268) Prin urmare, Gaius a fost şi mai pornit împotriva poporului nostru, nutrind în sufletul lui
o furie mai mare decât înainte, „Căci”, spunea el, „dacă Agrippa, prietenul meu cel mai

892
apropiat şi mai drag, care a profitat atât de mult de pe urma mea, este atât de influenţat de
obiceiurile sale naţionale, încât nu poate suporta să audă niciun cuvânt rostit împotriva lor, ci
leşină şi ajunge chiar în pragul morţii, la ce m-aş putea aştepta din partea celor care nu sunt
legaţi de mine prin niciun sentiment?”. (269) Aşa că în ziua respectivă şi în cea mai mare
parte a zilei următoare, Agrippa a rămas într-o stare de amorţeală profundă, fiind complet
detaşat de tot ce se întâmpla; spre seară, însă, şi-a ridicat un pic capul şi şi-a deschis cu
dificultate şi pentru puţină vreme ochii, privind apatic şi ca prin ceaţă la oamenii aflaţi în jurul
său, cu toate că pe moment nu le putea desluşi forma şi trăsăturile feţei; (270) apoi a adormit
din nou şi s-a liniştit, iar cei aflaţi în jurul său şi-au dat seama, după felul în care respira şi
după aspectul trupului, că se simţea mai bine decât la început. (271) După aceea, când s-a
trezit din nou, s-a ridicat şi a întrebat, „Unde sunt acum? Sunt cu Gaius? Stăpânul meu este
aici”? Iar ei i-au răspuns, „Înveseleşte-te, te afli singur în palatul tău. (272) Gaius nu este aici.
Până acum ai dormit suficient în linişte, dat acum ridică-te şi sprijină-te într-un cot şi încearcă
să-i recunoşti pe cei care stau în jurul tău; căci toţi aceştia sunt oamenii tăi, prietenii tăi, robii
emancipaţi şi slujitorii tăi, care te cinstesc mai presus de oricine şi pe care şi tu îi cinsteşti la
rândul tău”. (273) Iar el, pentru că începea acum să-şi revină din starea de stupefacţie, a văzut
sentimente de afecţiune pe feţele tuturor; şi când medicii le-au poruncit celor mai mulţi dintre
cei prezenţi să părăsească încăperea, ca să îi poată reîmprospăta trupul cu uleiuri şi cu o hrană
adecvată, (274) el le-a spus, „Duceţi-vă, căci trebuie neapărat să aveţi grijă de mine, ca să am
o viaţă mai ordonată, întrucât se cuvine, om nefericit ce sunt, să-mi alung foamea cu o hrană
simplă, sărăcăcioasă şi foarte bine aleasă; dar nici măcar de ea n-aş avea nevoie, dacă scopul
meu nu ar fi acela de a da nefericitului meu popor şi ultimele resurse de care dispune mintea
mea, prin intermediul căreia aş dori să le pot veni oamenilor în ajutor”. (275) În consecinţă, a
vărsat o mulţime de lacrimi şi a mâncat doar atât cât îi era necesar, fără niciun fel de sos sau
condiment, şi nu a băut niciun pic de vin amestecat, ci a gustat doar apă. Şi după ce a terminat
de mâncat, a spus, „Nefericitul meu stomac este scârbit de lucrurile pe care le-a cerut; iar
acum ce ar trebui să fac decât să îi prezint lui Gaius situaţia în care ne aflăm”?
XXXVI. (276) Şi luând nişte tăbliţe, i-a scris în felul acesta: „O, stăpâne, teama şi
ruşinea mi-au luat curajul de a veni în faţa ta pentru a-ţi vorbi; pentru că teama mă învaţă să
îmi fie frică de ameninţările tale, iar ruşinea, din respect pentru măreţia şi puterea ta, mă
reduce la tăcere. Aşa că îţi voi arăta în scris rugămintea mea, pe care ţi-o prezint ca pe o jalbă
onorabilă. (277) Împărate, toţi oamenii îşi iubesc ţara din născare şi sunt plini de râvnă pentru
legile şi obiceiurile poporului lor. Şi nu e nevoie să-ţi spun astfel de lucruri, pentru că şi tu îţi
iubeşti ţara din toată inima şi ai cel mai deplin respect pentru obiceiurile tale naţionale. Şi toţi
oamenii cred că lucrurile lor sunt minunate, chiar dacă în realitare nu este aşa; căci ei le
judecă nu atât cu mintea, cât cu iubirea pe care o au faţă de ele. (278) Iar eu, după cum ştii,
sunt evreu; şi ţara mea este Ierusalimul, în care se înalţă templul sfânt al preaînaltului
Dumnezeu. Iar străbunicii şi strămoşii mei au fost regi, cei mai mulţi dintre ei fiind în aceaşi
timp şi Mari Preoţi, şi aceştia au considerat că puterea regală este inferioară demnităţii de
preot; pentru că în opinia lor funcţia de Mare Preot este cu mult superioară puterii regale,
după cum şi Dumnezeu este superior omului; căci Marele Preot se ocupă cu slujirea lui
Dumnezeu, pe când regele îi guvernează pe oameni. (279) În consecinţă, pentru că eu fac
parte din acest popor şi sunt ataşat de această ţară şi de un astfel de templu, îţi adresez această
rugăminte din partea tuturor; din partea poporului, ca să nu îl priveşti într-o lumină care să îl
arate altfel decât este în realitate; căci este un popor extrem de pios şi sfânt, care de la început
a fost loial familiei tale. (289) Căci în privinţa respectării legilor şi a capacităţii de a-şi arăta
pietatea şi loialitatea, poporul meu nu este cu nimic inferior celorlalte popoare din Asia sau
din Europa, indiferent că este vorba de rugăciuni, de aducerea jertfelor sacre, de abundenţa
sacrificiilor, de slujbele săvârşite cu ocazia sărbătorilor publice sau de cele oferite în fiecare
zi; căci prin ele oamenii îşi arată loialitatea şi fidelitatea mai limpede decât cu ajutorul limbii

893
şi al gurii, pentru că ei nu se mărginesc doar să spună că sunt prieteni ai Cezarului, ci
demonstrează prin faptele lor izvorâte dintr-o inimă sinceră că într-adevăr aşa stau lucrurile.
(281) În ceea ce priveşte oraşul sfânt trebuie să spun câteva lucruri care trebuie cunoscute.
Aşa cum am afirmat deja, acesta este ţinutul meu natal şi metropola, nu doar a Iudeii, ci şi a
multor alte regiuni, deoarece a colonizat din când în când provinciile aflate la graniţa cu
Egiptul, Fenicia şi Siria, în general, dar mai ales acea parte a ei care se cheamă Siria Concavă
(n.t. Κοίλην), dar şi regiunile mai îndepărtate, aşa cum sunt Pamfilia, Cilicia, cea mai mare
parte a Asiei Mici, până la Bitinia, precum şi ţinuturile aflate la extremitatea Pontului. Şi tot
aşa, coloniile ei au pătruns în Europa, adică în Tesalia, în Beoţia, în Macedonia, în Etolia, în
Attica, în Argos, în Corint şi în toate regiunile fertile şi bogate ale Peloponesului. (282) Şi nu
doar continentele sunt pline de colonii evreieşti, ci şi insulele cele mai renumite, aşa cum sunt
Eubeea, Cipru şi Creta. Nu mai vorbesc de ţările aflate dincolo de Eufrat, căci toate aceste
ţinuturi, care sunt favorabile în ceea ce priveşte solul şi clima, sunt locuite şi de evrei, cu
excepţia unui teritoriu restrâns şi a Babilonului, împreună cu toate satrapiile din jurul său.
(283) Aşa că dacă ţara mea natală s-ar putea bucura de favorurile tale, cum ar fi şi firesc, nu ar
profita doar un singur oraş, ci zece mii de alte oraşe situate în toate regiunile lumii locuite, în
Europa, în Asia, în Africa, pe continent, în insule, în lungul ţărumurilor şi în interiorul
uscatului. (284) Un astfel de lucru ar fi pe măsura măreţiei soartei tale, căci acordând beneficii
unui singur oraş te vei bucura de foloasele altor zece mii, aşa încât ţi se va duce faima în toate
colţurile lumii locuite, şi mulţi îţi vor aduce laude amestecate cu mulţumiri. (285) Tu ai
considerat că ţările natale ale unora dintre prietenii tăi sunt vrednice să se bucure de toate
privilegiile constituţiei romane; aşa că cei care cu puţin timp în urmă erau sclavi, au devenit
stăpânii altora, bucurându-se într-o mai mare măsură, sau cel puţin tot atât de mult, de
favorurile şi bunăvoinţa ta. (286) Iar eu sunt perfect conştient de faptul să aparţin acelei clase
care se supune unui domn şi unui stăpân, acordându-mi-se în acelaşi timp şi onoarea de a fi
unul din tovarăşii tăi, pentru că îţi sunt inferior în privinţa dreptului meu din naştere şi a
rangului care mi se cuvine, dar nu sunt inferior nimănui altcineva, nici măcar celor mai
eminenţi dintre oameni, în privinţa bunăvoinţei şi loialităţii mele faţă de tine, (287) atât
datorită faptului că aşa sunt eu din fire, cât şi datorită lucrurilor cu care tu m-ai îmbogăţit; prin
urmare, dacă am avut încredere să te implor eu însumi în numele ţării mele, nu să îi acorzi
avantajele constituţiei romane, dar măcar să îi dai libertatea şi să o scuteşti de taxe, asta
înseamnă că nu am avut niciun motiv să mă tem de faptul că nu îţi va plăcea să îţi trimit o
jalbă în care să te rog să ne faci o favoare care nu îţi va aduce niciun rău, dar care este lucrul
cel mai profitabil pentru ţara mea. (288) Căci ce binecuvântare ar putea fi mai mare pentru un
popor supus decât să aibă parte de bunăvoinţa suveranului? O, împărate, urcarea ta pe tronul
împărăţiei a fost anunţată pentru prima dată la Ierusalim; iar veştile ascensiunii tale s-au
răspândit din oraşul sfânt pe întregul continent, fiind primite cu mare bucurie. Motiv pentru
care acest oraş merită să primească favorurile tale; (289) căci aşa cum în familie primii
născuţi au parte de cele mai mari onoruri, tot aşa şi acest oraş, fiind primul care ţi-a prezentat
omagiile sale, ar trebui să primească din partea ta cele mai mari binecuvântări; sau dacă nu
cele mai mari, în orice caz la fel de mari ca acelea de care au parte celelalte oraşe. (290) Şi
după ce ţi-am înaintat aceste cereri întemeiate pe dreptate, şi după ce ţi-am adresat această
jalbă în numele ţării mele natale, am ajuns la final să te implor în numele templului. O, Gaius,
tu care îmi eşti stăpân şi domn! De la zidirea sa şi până astăzi acest templu nu a adăpostit
niciodată vreun idol făurit de mâini omeneşti, întrucât el a fost şi este în continuare locuinţa
lui Dumnezeu. Pentru că tablourile şi statuile sunt doar nişte imitaţii ale zeilor, şi ele se
adresează simţurilor noastre externe; dar strămoşii noştri au considerat că orice imagine sau
reprezentare constituie o lipsă de respect faţă de Dumnezeu, care este invizibil. (291)
Străbunicul tău Agrippa, când a venit la templu, şi-a arătat respectul faţă de el; şi tot aşa a
făcut şi Augustus, care a poruncit prin scrisorile sale ca primele roade ale tuturor ţinuturilor să

894
fie trimise acolo, şi tot acolo să se aducă jertfe necurmate. Şi măreaţa ta străbunică [...] (292)
Prin urmare, nimeni şi nimic, greci, barbari, satrapi, regi, vrăjmaşi neîmpăcaţi, revolte,
războaie, prăzi, distrugeri sau alte evenimente, nu au ameninţat templul cu o astfel de idee
năstruşnică de a pune în el vreo imagine, vreo statuie sau vreo altă lucrare făcută de mâini
omeneşti; (293) căci cu toate că vrăjmaşii şi-au arătat ostilitatea faţă de locuitorii ţării, totuşi,
respectul sau poate teama, i-au împiedicat să desfiinţeze vreuna din legile instituite încă de la
început, prin care îl cinstim pe Creatorul şi Tatăl universului; pentru că ştiau că o asemenea
faptă sau altele similare vor atrage asupra lor nenorociri şi distrugeri venite din cer. Iată de ce
au avut mare grijă să nu semene o sămânţă lipsită de pietate, temându-se ca nu cumva să fie
constrânşi să îi secere roadele, adică să fie distruşi în totalitate.
XXXVII. (294) Dar de ce să mă folosesc de mărturiile unor străini când am suficiente
exemple dintre concetăţenii şi prietenii tăi? Marcus Agrippa, străbunicul tău din partea
mamei, în momentul în care a ajuns în Iudeea, atunci când Irod, străbunicul meu, era regele
ţării, a considerat că se cuvine să plece de pe ţărm şi să se suie în oraşul aflat în interiorul
uscatului. (295) Iar când a văzut templul, şi podoabele preoţilor, şi pietatea şi sfinţenia
locuitorilor ţării, s-a minunat, şi a privit aceste lucruri cu mare solemnitate şi respect,
considerând că cele văzute sunt mult prea măreţe pentru a putea fi descrise în cuvinte. Şi nu
mai putea vorbi despre nimic altceva cu tovarăşii săi decât despre măreţia templului şi a
tuturor lucrurilor care aveau legătură cu el. (296) Aşadar, datorită relaţiei de prietenie pe care
o avea cu Irod, în fiecare zi cât a stat în oraş el a mers în locul sacru, desfătându-se cu
spectacolul oferit de clădire, cu jertfele care se aduceau, cu ceremoniile dedicate venerării lui
Dumnezeu, cu ordinea pe care o vedea, cu demnitatea Marelui Preot şi cu onorurile care i se
aduceau, precum şi cu măreţia acestuia atunci când era îmbrăcat cu veşmintele sacre şi când
se pregătea să aducă jertfe. (297) Şi după ce a dăruit templului tot ce stătea în puterile sale,
oferind multe foloase locuitorilor şi făcându-le numeroase servicii, i-a spus lui Irod multe
lucruri prieteneşti, cărora li s-a răpuns pe măsură; apoi s-a întors în port, pe ţărmul mării, fiind
condus nu de un singur oraş, ci de întrega ţară; şi în calea lui au fost presărate rămurele, în
semn de mare admiraţie şi respect pentru pietatea sa. (298) Şi ce a făcut Tiberius Cezar,
celălalt bunic al tău? N-a procedat şi el în acelaşi fel? În orice caz, în timpul celor douăzeci şi
trei de ani cât a fost împărat, el a respectat ritualurile desfăşurate în templu, aşa cum s-au
transmis ele din cele mai vehi timpuri, fără a desfiinţa sau a modifica vreo părticică din ele.
XXXVIII. (299) Mai mult decât atât, stă în puterea mea să relatez în legătură cu el un
lucru extraordinar, cu toate că am avut de suferit numeroase rele din partea lui atunci când
trăia; dar ştiu că îţi este drag adevărul şi că îl respecţi foarte mult. Unul din supuşii lui a fost
Pilat, care a fost numit guvernator al Iudeii. Iar acesta, nu atât ca să-l cinstească pe Tiberius
cât mai degrabă ca să supere poporul, a sfinţit în onoarea lui, în palatul lui Irod din oraşul
sfânt, nişte scuturi poleite cu aur; însă pe ele nu era nicio imagine sau vreun alt lucru interzis,
cu excepţia unor inscripţii referitoare la aceste două chestiuni: numele persoanei care le-a
adus şi numele celui în cinstea căruia au fost puse acolo. (300) Dar când mulţimea a auzit ce a
făcut, şi când această întâmplare a devenit publică, atunci poporul, luându-i pe cei patru fii ai
regelui (care nu erau cu nimic inferiori vreunui rege de pe pământ în privinţa rangului şi
averii), pe ceilalţi descendenţi ai lui, precum şi pe dregătorii de la vremea respectivă, a venit şi
i-a cerut lui Pilat să înlăture scuturile şi să nu mai aducă atingere obiceiurilor naţionale,
păstrate până atunci fără întrerupere, care nu au fost schimbate câtuşi de puţin de niciun rege
sau împărat. (301) Însă pentru că el a refuzat categoric această solicitare (întrucât era un om
inflexibil, nemilos şi încăpăţânat), oameni au strigat: «Nu provoca o revoltă; nu porni război
împotriva noastră; nu distruge pacea. A-l proslăvi pe împărat nu înseamnă a necinsti legile
străvechi; nu folosi acest lucru ca pretext pentru a jigni acest popor. Tiberius nu doreşte
nimicirea tradiţiilor şi obiceiurilor noastre. Iar dacă tu afirmi aşa ceva, arată-ne vreo poruncă,
vreo scrisoare sau ceva de genul acesta, ca noi, care am fost trimişi la tine ca soli, să nu te mai

895
deranjăm şi să ne îndreptăm rugăminţile noastre fierbinţi spre stăpânul tău». (302) Însă aceste
ultime cuvinte l-au deranjat peste măsură, deoarece se temea că în cazul în care vor trimite o
delegaţie la împărat, acesta l-ar putea pune sub acuzare pentru alte lucruri care ţin de
guvernare, adică pentru corupţie, pentru comportament necuviincios, pentru jaf, pentru
obiceiul de a-i insulta pe oameni, pentru cruzimea de care dădea dovadă, pentru uciderea
necontenită a unor oameni care n-au fost judecaţi şi care n-au primit nicio sentinţă, ca şi
pentru lipsa lui permanentă, gratuită şi cumplită de omenie. (303) Aşadar, fiind extrem de
furios, căci din firea lui era un om feroce, s-a simţit dezorientat, întrucât nu dorea nici să
renunţe la ceea ce făcuse, nici să le dea satisfacţie supuşilor săi; pe de altă parte, cunoştea
suficient de bine fermitatea lui Tiberius în această privinţă. Văzând aceste lucruri, mai marii
poporului nostru şi-au dat seama că acesta ar fi dorit să se răzgândească în privinţa lucrurilor
pe care le făcuse, însă nu voia să pară că dă înapoi; aşa că l-au implorat fierbinte pe Tiberius
prin intermediul unei scrisori. (304) Şi ce-a spus acesta despre Pilat atunci când a citit-o, şi ce
ameninţări a proferat la adresa lui! Dar scopul nostru nu este acela de a-ţi relata cât de furios a
fost, cu toate că nu era un om care să cedeze atât de uşor în faţa mâniei; pentru că faptele
vorbesc de la sine; (305) căci imediat, fără să amâne până a doua zi, a scris o scrisoare,
mustrându-l şi ocărându-l cu multă asprime pentru îndrăzneala şi răutatea sa fără precedent, şi
poruncindu-i în acelaşi timp să dea jos imediat scuturile şi să le trimită din oraşul Iudeii în
Cezareea, pe malul mării care fusese numită Cezareea Augusta, în onoarea bunicului său,
pentru a fi puse în templul lui Augustus. În consecinţă, acestea au fost aşezate în respectiva
clădire. În felul acesta, el a ţinut cont de două chestiuni: de onoarea cuvenită împăratului şi de
respectarea tradiţiilor străvechi ale oraşului.
XXXIX. (306) Aşadar, atunci a fost vorba de nişte scuturi pe care nu era gravată nicio
imagine a vreunei fiinţe vii. Însă acum se are în vedere ridicarea unei statui imense. Mai mult
decât atât, la cea vreme scuturile au fost puse în locuinţa guvernatorului; dar statuia, din câte
se spune, va fi înălţată în partea cea mai tainică a templului, adică chiar în Sfânta Sfintelor, în
care Marele Preot intră o dată pe an, în ziua marii sărbători, şi nicidecum în altă zi, pentru a
arde tămâie şi pentru a se ruga, după cum cer legile noastre, pentru fertilitate şi multe
binecuvântări, ca şi pentru pacea întregii omeniri. (307) Iar dacă altcineva, nu spun dintre
evrei, dar chiar dintre preoţi, şi nu dintre aceia cu rang inferior, ar intra acolo împreună cu el
sau separat, sau chiar dacă Marele Preot ar intra în acel loc de două ori pe an, sau de trei-patru
ori în aceeaşi zi, omul acela va trebui să moară neapărat, întrucât a comis o mare impietate;
(308) iată că legiuitorul nostru a avut o grijă atât de mare de Sfânta Sfintelor, încât a hotărât
ca aceasta să rămână inacesibilă şi neatinsă de vreo fiinţă umană. Aşadar, nu crezi că acest
popor, care a fost învăţat să privească locul acesta cu un respect sfânt, va prefera să moară de
bunăvoie decât să vadă că acolo s-a pus o statuie? Eu cred cu sinceritate că oamenii vor
prefera mai degrabă să îşi ucidă întreaga familie, cu tot cu soţii şi copii, iar la sfârşit să se
omoare şi ei, pe cadavrele rudelor lor; şi Tiberius ştia foarte bine acest lucru. (309) Şi ce a
făcut străbunicul tău, cel mai minunat dintre toţi împăraţii care au trăit vreodată pe pământ, el,
care a fost primul căruia i s-a spus Augustus datorită virtuţii şi soartei bune de care a avut
parte? El, care a răspândit pacea pretutindeni, pe pământ şi pe mare, până la hotarele cele mai
îndepărtate ale lumii? (310) Căci auzind o relatare despre trăsăturile specifice ale templului
nostru, şi despre faptul că acolo nu există nicio imagine şi nicio reprezentare făcută de mâini
omeneşti, nicio formă vizibilă a celui ce este invizibil, nicio încercare de imitare a naturii sale,
s-a minunat şi şi-a arătat respectul faţă de el. Pentru că fiind îmbibat cu mult mai mult decât o
simplă brumă de înţelepciune, deoarece gustase din plin din ea şi continua să se înfrupte în
fiecare zi, a regăsit pe de-o parte în amintirile sale toate preceptele filozofice pe care le
învăţase; iar pe de altă parte a continuat să înveţe din discuţiile pe care le avea cu oamenii
învăţaţi care se aflau tot timpul în preajma lui; căci la banchetele şi petrecerile sale cea mai
mare parte a timpului era dedicată conversaţiilor erudite, ca în felul acesta să fie hrănite nu

896
doar trupurile, ci şi minţile prietenilor săi.
XL. (311) Şi cu toate că aş putea să-ţi demonstrez prin numeroase dovezi care erau
sentimentele lui Augustus, mă voi rezuma doar la două; căci, în primul rând, el a trimis
porunci guvernatorilor tuturor provinciilor de pe cuprinsul Asiei, întrucât auzise că se neglijau
primele roade sacre, aşa că le-a ordonat să le permită evreilor să se adune în sinagogi, (312)
căci aceste adunări nu erau nişte petreceri unde oamenii se îmbătau şi deveneau violenţi, în
aşa fel încât să tulbure liniştea ţării, ci mai degrabă erau nişte şcoli care învăţau cumpătarea şi
dreptatea, iar cei ce studiau acolo erau iubitori de virtute, care contribuiau în fiecare an cu cele
dintâi roade, pe care le trimiteau, ca pe nişte daruri sfinte, templului din Ierusalim. (313) În al
doilea rând, a poruncit ca nimeni să nu îi stânjenească pe evrei atunci când se duc la sinagogă,
când îşi aduc ofrandele sau când dau ascultarea legilor lor naţionale şi merg la Ierusalim; şi
acestea au fost intenţiile lui, chiar dacă poate nu le-a exprimat în atât de multe cuvinte; (314)
şi ca să te conving, mai aduc în discuţie o scrisoare a lui Gaius Norbanus Flaccus, în care
acesta spune ce i-a scris Cezar; şi iată transcrierea scrisorii:
(315) GAIUS NORBANUS FLACCUS, ÎN CALITATE DE PROCONSUL ÎI SALUTĂ PE
GUVERNATORII EFESENILOR.
«Cezar mi-a comunicat în scris că evreii, oriunde s-ar afla, obişnuiesc să se adune laolaltă, aşa
cum le cere tradiţia străveche a poporului lor, ca să doneze bani ce vor fi trimişi la Ierusalim;
şi el nu vrea ca aceştia să fie împiedicaţi în vreun fel de la această îndatorire; prin urmare, vă
scriu ca să ştiţi că vă poruncesc să îi lăsaţi să facă aceste lucruri». (316) O, stăpâne, nu este
oare aceasta o dovadă clară a faptului că Cezar respecta onorurile care se aduceau templului
nostru, pe care el l-a adoptat? Pentru că nu a considerat că este bine ca din pricina unei reguli
generale referitoare la întruniri să interzică adunarea evreilor în acel loc unde veneau să ofere
cele dintâi roade şi unde urmăreau şi alte scopuri pline de pietate. (317) Şi mai există şi o altă
dovadă, cu nimic inferioară celei anterioare, care constituie o mărturie de netăgăduit a voinţei
lui Augustus, căci el a poruncit ca zi de zi să se aducă preaînaltului Dumnezeu jertfe de
ardere-de-tot din propriile sale venituri, jertfe care se oficiază şi în momentul de faţă; iar
victimele sunt două oi şi un taur, animale cu care Cezar a proslăvit altarul lui Dumnezeu,
ştiind foarte bine că în templu nu există absolut niciun idol, nici în părţile sale exterioare, nici
în cele mai tainice. (318) Dar acel măreţ conducător, care din punct de vedere al înţelepciunii
nu era mai prejos de nimeni, a ştiut în sinea lui că lucrurile pământeşti trebuie să aibă un loc
sfânt dedicat Dumnezeului invizibil, în care să nu existe nicio reprezentare vizibilă a sa, prin
care oamenii să îşi facă speranţe şi prin care să se bucure de binecuvântările desăvârşite. (319)
Iar bunica ta, Iulia Augusta, urmând exemplul acestei călăuze măreţe în materie de pietate, a
împodobit templul cu flacoane şi vase de libaţie făcute din aur, şi a oferit multe alte daruri,
dintre cele mai măreţe şi mai costisitoare; şi de ce a făcut asta, atâta vreme cât în templu nu se
găsea nicio statuie? Deoarece într-o oarecare măsură minţile femeilor sunt mai slabe decât
cele ale bărbaţilor, neputând înţelege atât de bine un lucru perceptibil doar prin intelect, fără
ajutorul vreunui obiect care să se adreseze simţurilor externe; (320) dar ea, pentru că le
depăşise pe femei în toate privinţele, era superioară şi în această chestiune, datorită învăţăturii
pure şi înţelepciunii pe care le dobândise atât de la natură, cât şi prin studiu individual; aşa că,
având un intelect masculin, era atât de profundă şi pătrunzătoare, încât înţelegea lucrurile
perceptibile prin intelect mai bine decât pe acelea perceptibile prin simţurile externe, aşa că le
privea pe acestea din urmă ca pe nişte umbre ale celor dintâi.
XLI. (321) Prin urmare, O, stăpâne, toate aceste exemple referitoare la obiceiurile şi
scopurile noastre au legătură cu tine şi cu familia ta din care te tragi şi care te-a crescut; de
aceea, te implor să păzeşti acele principii pe care le-au respectat toţi aceia pe care i-am
menţionat; (322) căci aşa te sfătuiesc pe tine, care eşti împărat, cei care la rândul lor au deţinut
puterea imperială; pentru că cei care au purtat titulatura de Augustus îţi vorbesc ţie, care la
rândul tău te numeşti Augustus; străbunicii şi strămoşii tăi vorbesc descendentului lor; aceste

897
autorităţi se adresează unui singur om, spunându-i în mod explicit: Nu distruge acele legi
veşnice pe care noi le-am apărat şi care s-au păstrat până în ziua de astăzi; întrucât chiar dacă
abrogarea lor nu atrage după sine nicio nenorocire, totuşi aceasta va genera un sentiment de
nesiguranţă cu privire la viitor, iar o astfel de incertitudine provoacă teamă chiar şi celui mai
încrezător dintre oameni, cu condiţia ca acesta să nu dispreţuiască lucrurile divine. (323) Iar
dacă ar fi să enumăr foloasele pe care eu însumi le-am primit din mâinile tale, nu mi-ar ajunge
o zi întreagă; în plus, nu se cuvine ca cineva care a început să vorbească despre ceva anume să
divagheze şi să discute despre o altă chestiune. Dar chiar dacă aş păstra tăcerea, faptele
vorbesc de la sine. (324) Tu m-ai eliberat atunci când eram legat cu lanţuri. Cine nu ştie asta?
Însă, O, împărate, după ce ai făcut acest lucru nu îmi pune nişte legături cu mult mai
chinuitoare, căci lanţurile din care m-ai izbăvit îmi înconjurau doar o parte a trupului, pe când
cele pe care le întrevăd acum sunt lanţuri ale sufletului, care mă vor împila pe de-a-ntregul;
(325) tu mi-ai alinat teama de moarte, care plana necontenit asupra mea; m-ai primit atunci
când eram aproape mort de frică; ca să spun aşa, m-ai readus la viaţă. O stăpâne, continuă să
reverşi asupra mea favorurile tale, astfel încât Agrippa să nu renunţe la viaţă; pentru că dacă
nu procedezi aşa, ar fi ca şi cum aş fi fost scăpat de sclavie nu pentru a fi izbăvit, ci pentru a fi
dus la pieire într-o manieră mult mai bătătoare la ochi. (326) Tu mi-ai dat moştenirea cea mai
măreaţă şi mai glorioasă de care are parte un om, şi anume demnitatea şi puterea regală, la
început asupra unui ţinut, apoi asupra altuia mai important, adăugând regatului meu şi acea
regiune numită Trahonitida şi Galileea. O, stăpâne, după ce mi-ai dat de toate din abundenţă,
nu mă lipsi de ceea ce am cu adevărat nevoie. După ce m-ai ridicat la lumina cea mai
strălucitoare, nu mă arunca din nou în întunericul cel mai adânc. (327) Sunt gata să cobor din
această funcţie minunată în care m-ai pus; nu mă tem de revenirea la situaţia în care m-am
aflat cu puţin timp în urmă; voi renunţa la tot ce am; cred că nimic nu este mai important
decât păstrarea nealterată a tradiţiilor şi legilor străvechi ale poporului meu; căci dacă acestea
vor fi siluite, ce le-aş putea spune concetăţenilor mei sau celorlalţi oameni? Rezultă în mod
firesc că aş putea fi privit în două feluri, fie ca un trădător al poporului meu, fie ca un om pe
care tu nu-l mai socoteşti prietenul tău. Şi oricare din aceste două lucruri reprezintă o
nenorocire extraordinară. (328) Pentru că dacă încă mă mai număr printre prietenii tăi, voi fi
acuzat de trădare împotriva poporului meu, în condiţiile în care nici ţara nu va fi scutită de
nenorociri, nici templul nu va rămâne neatins. Căci voi, oameni măreţi, apăraţi proprietăţile
tovarăşilor voştri şi ale celor care sunt protejaţii voştri prin splendoarea şi măreţia puterii
voastre imperiale. (329) Iar dacă tu ai vreun necaz în mintea ta, nu mă arunca în închisoare,
aşa cum a făcut Tiberius, ci izbăveşte-mă de perspectiva de a fi întemniţat în viitor;
porunceşte-mi acum să mă dau la o parte. Căci ce folos aş avea să mai trăiesc, dacă toate
speranţele mele de siguranţă şi fericire se întemeiază pe prietenia şi pe favorurile tale”?
XLII. (330) Şi după ce a scris această scrisoare a pecetluit-o şi i-a trimis-o lui Gaius;
apoi, s-a închis în casă, căci era tulburat şi neliniştit, deoarece nu ştia dacă aceasta era cea mai
bună modalitate de a-l aborda pe împărat; pentru că el şi poporul său erau în mare pericol,
deoarece aveau motive să se teamă că vor fi alungaţi din ţară, că vor ajunge în robie şi că vor
fi ucişi; iar aceste ameninţări planau nu doar asupra celor ce locuiau în ţara sfântă, ci şi asupra
tuturor evreilor de pe întregul pământ. (331) Când împăratul a luat scrisoarea şi a citit-o,
analizând cu atenţie sugestiile pe care le conţinea, s-a înfuriat foarte tare, deoarece intenţiile
lui nu fuseseră puse în aplicare; în acelaşi timp, însă, a fost mişcat de apelul la dreptatea sa şi
de rugăminţile care îi fuseseră adresate, însă deşi în unele privinţe a fost plăcut impresionat de
Agrippa, în altele i-a găsit pricină. (332) I-a găsit pricină pentru faptul că dorea să facă pe
placul concetăţenilor săi, oameni care se împotriviseră ordinelor sale şi refuzaseră să accepte
zeificarea sa; îl aprecia însă pentru faptul că nu îşi ascunsese niciun sentiment, iar această
conduită dovedea că are o fire nobilă. (333) Prin urmare, calmându-se întrucâtva, cel puţin în
aparenţă, a binevoit să trimtă un răspuns oarecum favorabil, făcându-i lui Agrippa favoarea

898
cea mai înaltă şi cea mai măreţă, şi anume faptul că amplasarea statuii nu va mai avea loc; şi a
poruncit să se trimită scrisori lui Publius Petronius, guvernatorul Siriei, prin care să i se
ordone să nu permită nimănui să aducă atingere templului evreilor. (334) Dar deşi i-a făcut
această favoare, nu a lăsat-o pură, ci a amestecat-o cu o mare oroare; pentru că la scrisoarea sa
a mai adăugat următoarele: „Dacă oamenii care trăiesc în ţările învecinate, cu excepţia
oraşului sfânt, doresc să ridice altare sau temple, ori chiar imagini sau statui în cinstea mea şi
a familiei mele, şi vor fi împiedicaţi să facă acest lucru, te însărcinez să îi pedepseşti imediat
pe cei care îi împiedică, ori dacă nu, să îi aduci în faţa tribunalului”. (335) Ei bine, acest lucru
nu era nimic altceva decât un îndemn la revolte şi războaie civile, care în mod indirect ar fi
anulat ceea ce părea a fi un dar. Căci unii oameni, mai mult din dorinţa de a-i ofensa pe evrei
decât din sentimente de loialitate faţă de Gaius, ar fi putut să umple ţara cu tot felul de
construcţii. Iar cei ce vedeau cum tradiţiile lor naţionale sunt siluite chiar sub ochii lor nu ar fi
putut îndura astfel de lucruri fără a opune rezistenţă. Iar Gaius, ar fi considerat că cei care
dădeau dovadă de o astfel de nesupunere erau vrednici de cea mai severă pedeapsă, aşa că ar
fi poruncit pentru a doua oară ca statuia lui să fie ridicată în interiorul templului. (336) Însă
prin providenţa şi grija lui Dumnezeu, cel care vede şi guvernează toate lucrurile în
conformitate cu dreptatea, nici măcar unul din popoarele învecinate nu a întreprins ceva în
acest sens; aşa că nu exista niciun motiv ca aceste porunci să fie puse în aplicare, deoarece
toate acele nenorociri la care Gaius se aştepta nu au depăşit o anumită limită. (337) Aşadar, ce
a câştigat? se vor întreba unii; dar chiar şi atunci când era linişte, Gaius nu era liniştit, pentru
că deja se căia pentru favoarea pe care i-o făcuse lui Agrippa, întrucât simţea că dorinţa lui
anterioară s-a reaprins; aşa că a comandat realizarea la Roma a unei alte statui de dimensiuni
uriaşe, făcută din bronz poleit cu aur, ca să nu o mai mute pe cea făurită în Sidon, ca nu
cumva oamenii să se agite văzând că este mutată. Şi atâta vreme cât vor rămâne liniştiţi şi vor
scăpa de orice suspiciune, va fi posibil ca pe timp de pace să aducă statuia în ţară pe
neaşteptate cu o corabie şi să o înalţe imediat, fără ca norodul să îşi dea seama ce se întâmplă.
XLIII. (338) Şi intenţiona să facă acest lucru în timpul călătoriei sale în lungul coastei,
atunci când urma să meargă în Egipt. Căci era posedat de o dorinţă inefabilă de a vedea
Alexandria, şi de aceea voia să meargă acolo cât mai curând, iar odată ajuns la destinaţie
intenţiona să rămână un timp îndelungat, sperând că zeificarea sa, pe care o aştepta cu atâta
nerăbdare, va avea o măreţie mult mai mare dacă se va realiza în acest oraş, care va reprezenta
apoi un model pentru toate celelalte oraşe în privinţa adorării de care trebuia să se bucure,
întrucât acesta era cel mai măreţ dintre toate oraşele orientului şi cel mai bine amplasat din
întrega lume. Căci oamenii inferiori doresc să îi imite pe cei superiori, după cum popoarele
inferioare doresc să imite naţiunile cele mai măreţe. (339) În plus, Gaius era un om instabil şi
neserios, care se căia imediat chiar şi atunci când făcea ceva bun, astfel încât încerca să
anuleze cât mai curând ceea ce făcuse, în aşa fel încât să provoace o mare durere şi o mare
suferinţă celor cărora le acordase o favoare. (340) De pildă, eliberase odată nişte prizonieri,
iar apoi, fără vreun motiv anume, îi aruncase în închisoare pentru a doua oară, pedepsindu-i
mai rău decât la început, când fuseseră loviţi de o năpastă neaşteptată. (341) Şi tot aşa, i-a
exilat pe unii care fuseseră condamnaţi la moarte; însă nu pentru că săvârşiseră fapte ce
trebuiau pedepsite cu moartea ori pentru care trebuiau să primească pedepse mai uşoare, ci
pentru că aveau de îndurat lipsa de omenie a stăpânilor lor. Ei bine, pentru aceşti oameni
exilul reprezenta un câştig absolut, echivalent aproape cu o reabilitare, întrucât îl priveau ca
pe un lucru care i-a izbăvit de răul suprem, care este moartea. (342) Însă n-a durat mult până
când a trimis după ei nişte soldaţi, deşi nu se întâmplase nimic nou, care i-au ucis simultan pe
aceşti exilaţi minunaţi şi de viţă nobilă, care trăiau în diferite insule ca şi cum s-ar fi aflat în
ţara lor, şi care îşi purtau nenorocirile cu mulţumire; aşa a abătut mari nefericiri asupra multor
familii nobile din Roma. (343) Iar dacă dădea cuiva vreodată o sumă de bani, o cerea ulterior
înapoi, dar nu ca pe un simplu împrumut, ci pretinzând dobândă sau alte avantaje, tratându-i

899
adesea pe cei ce primiseră banii respectivi ca pe nişte hoţi, pe care îi pedepsea apoi cu asprime
pentru că au furat; întrucât nu se mulţumea ca acei oameni nefericiţi să restituie ceea ce li se
dăduse, ci îi obliga să renunţe şi la bunurile pe care le moşteniseră de la părinţi sau rude, pe
care le primiseră de la prieteni sau pe care le dobândiseră ei înşişi din propriile resurse,
constituite pe baza câştigurilor obţinute cu multă sârguinţă. (344) Iar cei ce păreau a fi cu el în
relaţiile cele mai bune, şi care, ca să spunem aşa, împărţeau cu el toate plăcerile, părând a se
bucura de prietenia şi bunăvoinţa lui, sufereau mult de pe urma acestuia, fiind obligaţi să
cheltuiască sume mari de bani pentru a-l primi şi pentru a da petreceri în onoarea sa atunci
când făcea călătorii neaşteptate; căci pentru o singură petrecerea erau nevoiţi pună la bătaie
foarte mulţi bani, aşa încât erau siliţi să facă apel la zarafi, deoarece cheltuielile erau foarte
mari; (345) prin urmare, mulţi au ajuns să renunţe la favorurile lui, socotind nu numai că
acestea nu le-ar aduce niciun câştig, ci şi că nu reprezentau nimic altceva decât nişte momeli
şi nişte curse menite să le provoace o mare suferinţă. (346) Iată, aşadar, cât de schimbător era
cu toată lumea şi mai ales cu evreii, faţă de care avea o ostilitate puternică; aşa că le-a luat
toate sinagogile din Alexandria şi din alte oraşe, umplându-le cu tablouri şi statui care îl
înfăţişau; pentru că nu îl interesa să ridice alte edificii, ci doar să-şi pună propria statuie
pretutindeni cu ajutorul forţei; iar marele templu din oraşul sfânt, ultimul care rămăsese
neatins, întrucât fusese socotit vrednic de tot respectul, dorea să devină templul lui personal;
şi intenţiona să-l numească templul noului Jupiter, reprezentat de măreţul Gaius. (347) Ce vrei
să spui cu asta? Tu, care eşti un simplu om, cauţi acum să-ţi însuşeşti şi aerul şi cerul? Nu te
mai mulţumeşti cu multitudinea continentelor, a insulelor, a popoarelor şi a ţărilor asupra
cărora îţi exerciţi suveranitatea? Şi crezi că Dumnezeul nostru, care este venerat în acel oraş şi
care este cinstit de tot poporul nostru, nu este vrednic de nicio ţară, de niciun oraş, nici măcar
de vreo clădire cât de mică, care i-a fost consacrată din vremuri străvechi şi în care s-au rostit
oracole şi imnuri sacre? Şi vrei să faci în aşa fel încât pe acest pământ uriaş să nu mai rămână
nicio urmă vizibilă şi nicio amintire referitoare la venerarea Dumnezeului cel viu şi adevărat?
(348) Frumoase speranţe dai tu omenirii; nu îţi dai seama că în felul acesta deschizi zăgazurile
pentru tot felul de rele, făcând schimbări şi săvârşind tot felul de fapte îndrăzneţe şi lipsite de
pietate, la care nici măcar nu ne putem gândi?
XLIV. (349) Merită să fac referire şi la lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit
atunci când am fost trimişi să ne apărăm legile şi tradiţiile; căci în clipa în care am intrat ca să
ne înfăţişăm împăratului am văzut din privirile sale şi din starea de agitaţie în care se afla că
nu ne găseam în faţa unui judecător, ci a unui acuzator; sau mai degrabă ar trebui să spun că
ne aflam în faţa unui vrăjmaş înverşunat al celor care se opun voinţei sale; (350) căci rolul
unui judecător este acela de a se înconjura de sfetnici aleşi pe baza pregătirii şi virtuţii lor, mai
ales atunci când se judecă o chestiune de maximă importanţă, care timp de patru sute de ani a
rămas în stare latentă, dar cu care se confruntă acum pentru prima dată mii de evrei din
Alexandria; şi ar fi trebuit ca părţile aflate în litigiu să vină cu avocaţi, care să stea de o parte
şi de alta a lui, iar el să-i asculte rând pe rând, mai întâi pe cel care acuză, iar apoi pe cel care
apără, lăsându-i să vorbească până la scurgerea apei {13}{la curţile de judecată din Atena
timpul cât avocaţii erau lăsaţi să vorbească se măsura cu o clepsidră cu apă, asemănătoare în
mare măsură cu clepsidra cu nisip}; apoi, ar fi trebuit să se retragă împreună cu sfetnicii săi şi
să stabilească sentinţa publică, bazată pe dreptate; dar ceea ce se întâmpla în realitate semăna
mai degrabă cu comportamentul unui tiran neînduplecat, care îşi afişa autoritatea, neplăcerea
şi aroganţa. (351) Pentru că pe lângă faptul că nu se comporta absolut deloc aşa cum tocmai
am spus că s-ar fi cuvenit, el a trimis după îngrijitorii a două grădini, cea aparţinând lui
Mecena şi cea aparţinând lui Lamia, care se aflau una lângă alta şi în care îşi petrecuse trei sau
patru zile, pentru că acesta era locul în care urma să fie pus în scenă, în prezenţa noastră, acest
spectacol de teatru având ca temă fericirea unui întreg popor; aşa încât a poruncit să se
deschidă toate clădirile exterioare, întrucât avea de gând să le inspecteze în detaliu; (352) dar

900
noi, de îndată ce am fost conduşi la el şi din clipa în care l-am văzut, ne-am înclinat până la
pământ cu cel mai mare respect şi cu cea mai mare adoraţie, salutându-l şi numindu-l
împăratul Augustus; iar el ne-a răspuns atât de blând şi amabil şi atât de plin de omenie, încât
nu numai că ne-am pierdut speranţa de a ne atinge scopul, ci chiar ne-am temut pentru vieţile
noastre; (353) căci el a spus, „Voi îl urâţi pe Dumnezeu, întrucât nu credeţi că şi eu sunt un
zeu, aşa cum mărturisesc toate popoarele; şi refuzaţi să mă numiţi astfel”. Apoi, întinzându-şi
mâinile către cer, a strigat ceva ce nici măcar nu se cuvine să auzim, şi cu atât mai puţin să
redăm textual. (354) Şi imediat, ambasadorii celeilalte părţi s-au umplut de o bucurie
inimaginabilă, crezând că deja au avut succes în misiunea lor, căci aşa lăsau să se înţeleagă
primele cuvinte rostite de Gaius; prin urmare, au început să aplaude şi să danseze de bucurie,
adresându-i tot felul de apelative, ca şi cum ar fi fost un zeu.
XLV. (355) Şi pe când triumfa la auzul acestor apelative supraomeneşti, denunţătorul
Isidorus, sesizând starea de spirit a împăratului, a spus, „O, Stăpâne, o să-i urăşti şi mai tare
pe aceşti oameni care stau în faţa ta şi pe concetăţenii lor, atunci când vei afla că ei nu ţin la
tine şi nu îţi sunt loiali; căci atunci când toată lumea îţi oferea jertfe de mulţumire pentru
faptul tu eşti garantul siguranţei tuturor, aceşti oameni au refuzat să îţi aducă jertfe; şi când
spun «aceşti oameni», mă refer la toţi evreii”. (356) Iar când noi am strigat la unison, „O,
stăpâne Gaius, suntem acuzaţi pe nedrept; căci noi am adus jertfe şi hecatombe nenumărate,
iar sângele l-am vărsat ca libaţie pe altar, în timp ce carnea nu am luat-o acasă pentru a ne
ospăta din ea, aşa cum este obiceiul, ci am lăsat victimele să fie devorate de focul sacru ca
jertfe de ardere-de-tot; şi până acum am făcut acest lucru de trei ori, nu doar o singură dată;
prima oară atunci când ţi-ai asumat conducerea imperiului, a doua oară atunci când te-ai
însănătoşit după acea teribilă boală care a întristat întreaga lume, iar a treia oară când am
sperat că vei obţine victoria asupra neamurilor germanice”. (357) „Confirm”, a spus el, „că
toate aceste lucruri sunt adevărate, şi că într-adevăr aţi oferit jertfe; dar aceste jertfe nu mi le-
aţi oferit mie, ci le-aţi oferit altui zeu în onoarea mea; şi apoi ce bine mi-aţi făcut? Pentru că
mie nu mi-aţi adus nicio jertfă”. Auzind aceste cuvinte ne-am cutremurat până în adâncul
fiinţei noastre, aşa cum ni se întâmplase şi atunci când am venit pentru prima oară în faţa lui.
(358) Şi pe când spunea aceste lucruri a intrat în clădirile exterioare, cercetând camerele
bărbaţilor şi cele ale femeilor, camerele situate la parter şi cele aflate la etaj, apreciind că în
unele privinţe amenajarea lor este deficitară, plănuind schimbări şi dând tot felul de idei şi
ordine pentru ca acestea să devină mai impunătoare; (359) iar noi, fiind antrenaţi de mulţime,
l-am urmat în sus şi în jos, fiind batjocoriţi de adversarii noştri, care erau asemenea unor
spectatori la o piesă de teatru; căci, într-adevăr, toată această poveste era un soi de farsă:
judecătorul devenise acuzator, iar acuzatorii erau un fel de judecători nedrepţi, care îi priveau
pe inculpaţi cu ostilitate, neavând niciun fel de respect faţă de adevăr. (360) Iar când cel
judecat este mustrat de un judecător de o asemenea anvergură, nu-i mai rămâne altceva de
făcut decât să tacă; căci şi tăcerea este o formă de apărare, mai ales pentru aceia care nu pot
da niciun răspuns referitor la subiectele analizate, pe care toţi încearcă să le înţeleagă, şi asta
pentru că legile şi tradiţiile noastre ne învaţă să ne strunim limba şi să ne coasem gura. (361)
Însă după ce a dat o serie de ordine referitoare la clădiri, a pus o întrebare extrem de
importantă şi de solemnă: „de ce voi nu mâncaţi carne de porc?”. La această întrebare,
adversarii noştri au izbucnit din nou în hohote de râs, pe de-o parte pentru că se distrau de
minune, iar pe de altă parte deoarece doreau să îl linguşească pe împărat, aşa că voiau să lase
impresia că acea întrebare era una inteligentă, şi că fusese pusă cu multă graţie; însă unii din
slujitorii care îl urmau au fost indignaţi de faptul că aceştia îl tratau pe împărat cu atât de puţin
respect, pentru că nici prietenii lui cei mai apropiaţi nu îndrăzneau să facă mai mult decât să
zâmbească la cuvintele sale. (362) Şi când noi am răspuns, „fiecare popor are legile sale, şi
există unele lucruri care ne sunt interzise şi nouă şi adversarilor noştri”, iar cineva a zis,
„există mulţi oameni care nu mănâncă carne de miel, deşi aceasta este cea mai fragedă carne”,

901
el a râs şi a spus, „bine fac, pentru că nu este bună deloc”. (363) Şi pentru că toţi îşi băteau joc
de noi şi ne ridiculizau, simţeam că ne aflăm într-o mare încurcătură; dar în cele din urmă a
spus repede şi categoric, „Doresc să ştiu care sunt principiile justiţiei care stau la baza legilor
voastre”. (364) Dar de îndată ce am început să îi răspundem şi să îi oferim explicaţii, acesta,
gustând din pledoaria noastră asupra principiilor justiţiei şi văzând că argumentele noastre nu
sunt deloc vrednice de dispreţ, şi înainte să îi putem prezenta unele lucruri mai importante, ne-
a întrerupt brusc şi a rupt-o la fugă, dând buzna în clădirea principală; şi odată intrat acolo a
poruncit ca ferestrele să fie umplute cu bucăţele de sticlă asemănătoare cristalui alb, care nu
stânjeneşte lumina, dar care fereşte de vânt şi de căldura soarelui. (365) Apoi, continuând
discuţia, a întrebat pe un ton moderat, „Ce spuneaţi?”. Dar când am început să legăm
răspunsul nostru de ceea ce spusesem până atunci, s-a ridicat din nou şi a fugit spre o altă
clădire, intrând în ea şi poruncind să fie amplasate acolo nişte tablouri minunate şi străvechi.
(366) Iar noi, simţind că pledoariile noastre pentru dreptate au fost fragmentate şi întrerupte,
şi chiar distruse, am putea spune, fiind obosiţi şi extenuaţi, fără niciun pic de putere, aşteptând
nimic altceva decât să fim ucişi, am simţit că nu mai avem curajul de la început; însă în
agonia noastră ne-am găsit refugiu în imporările pe care le-am adresat singurului Dumnezeu
adevărat, pe care l-am rugat să curme mânia acestui aşa-zis zeu. (367) Iar el a avut milă de noi
şi l-a făcut să devină mai binevoitor. Şi devenind mai blând a spus doar atât, „Cred că aceşti
oameni nu sunt răi, ci mai degrabă nefericiţi şi proşti dacă nu cred că eu am fost înzestrat cu o
natură de zeu”; prin urmare, ne-a poruncit să plecăm.
XLVI. (368) Aşa am scăpat din acel loc care mai degrabă era un teatru şi o închisoare
decât o curte de justiţie (teatru, pentru că oamenii făceau o mare tevatură, căci ne huiduiau,
gemeau şi ne ridiculizau până peste poate, iar închisoare, pentru că trupurile şi sufletele
noastre erau torturate şi agitate atât de blasfemiile pe care cei din jurul nostru le rosteau
împotriva Divinităţii, cât şi de ameninţările pe care le proferau la adresa noastră, şi cărora
însuşi împăratul le dădea glas cu atâta vehemenţă, fiind furios pe noi nu din cauza altcuiva,
căci s-ar fi liniştit repede, ci chiar din cauza lui şi a dorinţei imense pe care o avea de a fi
declarat zeu, întrucât considera că poporul evreu este singurul care nu consimte şi nu acceptă
aşa ceva); (369) aşadar, am putut să ne tragem sufletul, dar nu pentru că ne fusese frică de
moarte din cauza faptului că noi tânjim după viaţă, căci am fi îmbrăţişat cu bucurie moartea ca
pe o cale spre nemurire dacă prin aceasta am fi putut salva legile şi obiceiurile noastre, ci
pentru că ştiam că vom fi distruşi într-un mod ruşinos, fără a ne atinge scopul, întrucât tot ce
suferă solii se răsfrânge întotdeauna şi asupra celor ce i-au trimis. (370) Iată de ce am putut să
ne ţinem cât de cât capul deasupra apei, însă erau alte lucruri care ne înspăimântau şi ne
tulburau, deoarece auzisem că împăratul va rosti o sentinţă definitivă; căci aflase la modul
general care sunt argumentele noastre, cu toate că nesocotea unele chestiuni. Dar nu ar fi fost
un lucru groaznic ca soarta evreilor din toată lumea să depindă doar de noi, cei cinci soli?
(371) Căci dacă el ne-ar fi dat pe mâna vrăjmaşilor noştri, atunci ce oraş s-ar mai fi putut
bucura de linişte? Ce cetate ar mai fi existat unde locuitorii să nu îi atace pe evrei? Ce
sinagogă ar mai fi rămas nevătămată? Ce ţară nu ar fi anulat legile şi obiceiurile evreilor în
favoarea cetăţenilor săi? În aceste condiţii, evreii ar fi daţi peste cap, ar eşua şi s-ar duce la
fund împreună cu toate legile specifice poporului lor şi cu toate acele legi generale, bazate pe
principiile dreptăţii, pe care le recunoaşte fiecare oraş. (372) Aşadar, copleşiţi de durere, ne
frământam cu astfel de gânduri; întrucât chiar şi aceia care până atunci păreau să coopereze cu
noi obosiseră să ne ia apărarea. Prin urmare, atunci când am făcut apel la ei, aceştia nu ne-au
mai susţinut pe faţă, ci doar pe furiş, întrucât cunoşteau foarte bine dorinţa împăratului de a fi
considerat zeu. (373) Am relatat, aşadar, într-o manieră succintă şi rezumativă, motivul pentru
care Gaius ura atât de mult poporul evreu; însă acum voi prezenta şi cealaltă versiune a
acestei poveşti referitoare la Gaius {14}{ediţia lui Yonge cuprinde un tratat separat, intitulat
Despre lume, care nu se regăseşte la Cohn-Wendland (Loeb). Într-o notă, Yonge afirmă că

902
acesta este practic identic cu tratatul lui Loeb, Despre veşnicia lumii. Acest tratat este
prezentat într-o anexă la acest volum} (n.t. această versiune lipseşte).

903
 41. ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI PE MARGINEA CĂRŢII GENEZEI I

(1) De ce spune Moise, atunci când cugetă la crearea lumii, spune „Aceasta-i
cartea facerii cerului şi a pământului, de la facerea lor?” (Geneza 2:4).
Expresia „de la facerea lor” se referă din câte se pare la o perioadă nedeterminată. Însă
acest argument este respins de aceia care consideră că de la momentul probabil al creării lumii
şi până în prezent s-a scurs o anumită periodă de timp. De asemenea, expresia „Aceasta-i
cartea facerii” se referă, ca să spunem aşa, la cartea care urmează şi care conţine o relatare a
creaţiei lumii; iar în aceasta se sugerează că lucrurile relatate despre creaţia lumii reprezintă
adevărul adevărat.
(2) Care este motivul pentru care se spune, „Şi Domnul a făcut toate ierburile
câmpului înainte să apară pe pământ, şi fiecare fir de iarbă înainte să răsară?” (Geneza
2:5).
Prin aceste cuvinte el face aluzie la speciile necorporale; deoarece expresia, „înainte să
apară pe pământ” ne vorbeşte despre ajungerea la desăvârşire a tuturor ierburilor, seminţelor
şi copacilor. Însă atunci când spune că a făcut fiecare fir de iarbă „înainte să răsară”, este
limpede că speciile necorporale au fost create primele, fiind de fapt nişte idei pe care lucrurile
de pe pământ, perceptibile prin simţurile externe, urmau să le imite.
(3) Ce se înţelege prin expresia: „Un izvor ieşea din pământ şi uda toată faţa
pământului?” (Geneza 2:6).
Întrebarea care se pune aici este următoarea: cum se poate ca întregul pământ să fie
udat de un singur izvor? Nu doar din cauza dimensiunii sale, ci şi a caracteristicilor diferite
ale ţinuturilor muntoase şi ale celor de şes. Poate pentru că, aşa cum toţi caii unui rege poartă
numele de cavalerie, la fel şi toate izvoarele pământului, care oferă apă bună de băut, poartă
numele de izvor, întrucât toate bolborosesc şi se ridică la suprafaţă. Iar această expresie este
adecvată, căci ea spune că izvorul uda nu întregul pământ, ci doar faţa lui; căci la o fiinţă vie
faţa reprezintă partea ceea mai însemnată (mintea sau chipul). Şi asta este partea cea mai
importantă, mai bună şi mai roditoare a pământului, fapt pentru care ea are nevoie de hrana pe
care i-o oferă izvoarele.
(4) Ce este omul zidit de Dumnezeu din ţărână? Ce diferenţă este între el şi omul
creat după chipul lui Dumnezeu? (Geneza 2:7).
Acest om a fost creat atât pentru a fi perceput de simţurile externe, cât şi pentru a fi
asemenea Fiinţei perceptibile doar prin intelect; însă cel care în privinţa formei este inteligibil
şi necorporal este asemenea modelului arhetipal, fiind din acest punct de vedere elementul
principal; iar acesta este cuvântul lui Dumnezeu, începutul tuturor lucrurilor, specia originară,
ideea arhetipală, măsura întregului univers. Mai mult decât atât, trupul acelui om care urma să
fie asemenea unui vas a fost creat de un olar, din ţărână şi din lut; dar sufletul l-a primit atunci
când Dumnezeu a suflat asupra lui suflare de viaţă, aşa încât ceea ce era stricăcios s-a
combinat cu elementul nepieritor. Dar celălalt om, care este doar o idee, este pur şi
neamestecat, căci el are o natură invizibilă, simplă şi transparentă.
(5) De ce se spune că Dumnezeu i-a suflat în faţă suflare de viaţă? (Geneza 2:7).
În primul rând, pentru că faţa este partea principală a trupului; pentru că restul a fost
făcut doar ca un fel de temelie sau piedestal, căruia i s-a dat apoi viaţă ca unei statui. În plus,
simţul percepţiei unui organism animal este localizat la nivelul feţei. În al doilea rând, pentru
că omul a fost creat astfel încât să se împărtăşească nu doar dintr-un suflet animal, ci şi dintr-
unul raţional; iar capul, după cum l-au numit unii scriitori, este templul raţiunii.
(6) De ce se spune că Dumnezeu a sădit un Rai? Şi pentru cine l-a zidit? Şi ce se
înţelege prin Rai? (Geneza 2:8).

904
 Cuvântul Rai, luat în sens literal, nu are nevoie de nicio explicaţie; întrucât se referă la
un loc unde cresc numeroşi copaci; însă dacă îl privim din perspectivă simbolică acesta
înseamnă înţelepciune, inteligenţă umană şi divină, precum şi înţelegerea cauzelor lucrurilor;
căci după crearea lumii a fost nevoie să apară un mod de viaţă contemplativ, pentru ca omul,
văzând lumea şi lucrurile care se află în ea, să poată înţelege în mod corect de ce este nevoie
să îşi cinstească Tatăl. Dar pentru că omul nu putea nici să privească natura, nici să îl
venereze aşa cum se cuvine pe Creatorul universului în absenţa înţelepciunii, Creatorul a
sădit-o în sufletul său raţional, în acea călăuză a lui care este mintea, aşa cum sunt sădiţi
copacii într-o grădină. Iar când ni se spune că în mijloc se afla pomul vieţii trebuie să
înţelegem că este vorba de acea capacitate care ne permite să cunoaşten atât lucrurile create,
cât şi cauza supremă şi măreaţă a universului; căci cel ce ajunge la această cunoaştere va fi
norocos şi de-a dreptul fericit şi nemuritor. Mai mult decât atât, aşa cum după crearea lumii a
fost creată înţelepciunea omenească, tot aşa după crearea acesteia din urmă a fost sădit un Rai;
şi după cum spun poeţii, acesta a fost asemenea unui cor menit să îl preamărească pe Creator
şi lucrările sale; căci în opinia lui Platon, Creatorul a fost cauza primă şi măreaţă, iar lumea a
fost cea mai frumoasă dintre toate creaturile sale.
(7) De ce se spune că Dumnezeu a sădit un Rai în Eden, spre răsărit? (Geneza
2:8).
În primul rând, acest lucru se spune deoarece lumea se întinde de la răsăritul soarelui
până la apus. Căci ea apare mai întâi în acea parte din care este mişcată; în al doilea rând,
pentru că acea parte a lumii situată la răsărit este numită partea dreaptă, în timp ce partea care
se află la apus este numită partea stângă. În plus, poetul aduce mărturie în acest sens, spunând
că păsările de la răsărit se găsesc la dreapta, iar cele de la apus la stânga {1}{aici se referă la
Homer: „Voi, care rătăciţi pe cer, cu aripile întinse,/Acolo unde soarele răsare sau apune;/La
dreapta, la stânga, zburaţi nebăgate de seamă,/În timp ce eu mă supun poruncilor Cerului”};
căci spune că ele zboară la dreapta, către lumina zilei şi către soare, sau la stânga, către
amurgul serii. Însă numele Eden, atunci când este bine înţeles, face trimitere la tot felul de
desfătări, şi bucurii, şi plăceri; pentru că toate lucrurile bune şi toate binecuvântările vin de la
Dumnezeu. În al treilea rând, pentru că înţelepciunea nu este altceva decât splendoare şi
lumină.
(8) De ce l-a pus Dumnezeu în Rai pe omul pe care-l zidise şi nu pe cel care era
după chipul şi asemănarea Lui? (Geneza 2:15).
Unii dintre aceia care îşi imaginează că Raiul este o grădină au spus că acest lucru s-a
întâmplat deoarece omul creat era înzestrat cu simţuri, aşa că era firesc să fie pus într-un loc
accesibil simţurilor; dar celălalt om, care a fost creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, fiind invizibil şi perceptibil doar prin intelect, avea la dispoziţie toate speciile
necorporale; însă eu aş spune că Raiul era mai degrabă un simbol al înţelepciunii, căci acel
om creat era un fel de amestec, fiind alcătuit din suflet şi trup; iar sarcina lui era aceea de a
învăţa şi de a se deprinde cu disciplina; şi în conformitate cu legea înţelepciunii, acesta dorea
să fie fericit; însă omul făurit după chipul lui Dumnezeu nu are nevoie de nimic, căci el
ascultă şi învaţă singur, căci potrivit înzestrării sale naturale el este propriul său stăpân.
(9) De ce spune Moise că toţi copacii din Rai erau plăcuţi la vedere şi buni la
mâncare? (Geneza 2:9).
Spune asta deoarece virtutea copacilor are o natură dublă, căci ei au atât frunze, cât şi
fructe, aşa că primele desfată privirea, iar cele din urmă gustul; dar cuvântul „plăcuţi” nu a
fost folosit fără temei. Pentru că, într-adevăr, plantele care cresc în Rai trebuie să fie
întotdeauna verzi şi înflorite, iar acest lucru trebuie să dureze pentru vecie; pentru că nu se
cuvine ca ele să se veştejească şi să îşi piardă frunzele. Însă despre fructe nu spune că sunt
plăcute, ci că sunt bune, vorbind în sens filozofic; căci oamenii nu caută mâncarea doar pentru
plăcerea pe care le-o oferă, ci şi pentru foloasele pe care le au de pe urma ei; iar folosul este o

905
revărsare a unor lucruri bune.
(10) Ce se înţelege prin pomul vieţii şi de ce a fost pus în mijlocul Raiului?
(Geneza 2:9).
Unii oameni au crezut că dacă existau într-adevăr plante corporale şi pieritoare, existau
totodată şi unele dătătoare de viaţă şi de nemurire, pentru că, spun ei, viaţa şi moartea se opun
una celeilalte, şi deoarece se ştie că unele plante sunt nesănătoase, rezultă în mod firesc că
există şi altele care sunt prielnice sănătăţii. Însă ei nu ştiu care sunt acele plante sănătoase; dar
în opinia celor înţelepţi, naşterea este începutul degradării. Totuşi, poate că ar trebui să privim
aceste lucruri în mod alegoric; pentru că unii spun că pomul vieţii aparţine pământului,
întrucât pământul produce toate acele lucruri bune, atât de necesare vieţii, indiferent dacă este
vorba de viaţa omului sau a altui animal; iar Dumnezeu a pus această plantă în mijloc, după
cum şi pământul se află în centrul universului. Alţii afirmă însă că pomul vieţii reprezintă
centrul celor şapte ceruri; iar alţii spun că prin el se face referire la soare, căci acesta se află
aproape la mijlocul distanţei dintre diferitele planete, fiind totodată şi cauza celor patru
anotimpuri; în acelaşi timp, datorită lui iau naştere toate lucrurile. Şi tot aşa, alţii cred că
pomul vieţii este călăuza sufletului, căci el este cel care dă putere simţurilor, astfel încât
acestea să acţioneze potrivit naturii lor, punând în mişcare mădularele trupului. Dar indiferent
ce se află la mijloc, acel ceva constituie cauza primară şi începutul tuturor lucrurilor, având
aceeaşi menire ca şi dirijorul unui cor. Cu toate acestea, oamenii cei mai înţelepţi au
considerat că polul vieţii se referă la cea mai minunată virtute a omului, care este pietatea,
căci doar prin ea mintea poate să ajungă la nemurire.
(11) Ce se înţelege prin pomul cunoştinţei binelui şi răului? (Geneza 2:9).
Această afirmaţie care apare în Scriptură este evident o alegorie. Prin ea se face
trimitere la chibzuinţă, care este ştiinţa cunoaşterii, prin care lucrurile sunt deosebite între ele,
indiferent dacă sunt bune şi frumoase, urâte şi indecente, sau orice fel de astfel de elemente
opuse; căci unele lucruri fac parte din categoria lucrurilor bune, iar altele din categoria celor
rele. Prin urmare, înţelepciunea care există în lume nu este în realitate Dumnezeu însuşi, ci
lucrarea lui Dumnezeu; pentru că El vede şi înţelege totul. Dar înţelepciunea din om vede într-
o manieră incorectă şi amestecată, ca şi cum ar avea ochii înceţoşaţi; întrucât nu poate vedea
şi nu poate înţelege clar şi fără niciun amestec caracteristicile lucrurilor. În plus, înţelepciunea
omenescă este amestecată cu un fel de amăgire; căci adeseori există unele umbre care
împiedică ochii să contemple lumina strălucitoare; deoarece ochiul este pentru trup, ceea ce
sunt mintea şi înţelepciunea pentru suflet.
(12) Care este râul care ieşea din Eden, care uda Raiul, şi din care luau naştere
râurile Fison, Ghihon, Tigru şi Eufrat? (Geneza 2:10).
Se spune că izvoarele râurilor Deglath şi Arazania, adică Tigrul şi Eufratul, se găsesc
în Munţii Armeniei; însă în zilele noastre acolo nu este niciun Rai, şi nici izvoarele râurilor nu
au rămas acolo. Prin urmare, poate ar trebui să ne gândim că adevăratul Rai se găseşte la mare
distanţă de această parte a lumii în care locuim, şi că el dispune de un râu care curge pe sub
pământ, din care se alimentează izvoare foarte însemnate, din a căror unire se formează nişte
râuri de dimensiuni mari; iar când acestea se umflă, încep să se reverse şi să se întoarcă în alte
şuvoaie subterane, care le primesc datorită mărimii lor; motiv pentru care, din pricina
violenţei care este sădită în ele, acestea răbufnesc la suprafaţa pământului în alte locuri, aşa
cum se întâmplă şi în Munţii Armeniei. Aşadar, acele lucruri care au fost socotite a fi
izvoarele râurilor, reprezintă de fapt cursurile lor; şi tot aşa, s-ar putea spune pe bună dreptate
că există nişte izvoare, deoarece Sfintele Scripturi exprimă adevărul, prin urmare va trebui să
ţinem cont de faptul că erau patru râuri; pentru că râul nu reprezintă un izvor, ci un început.
Fison este simbolul chibzuinţei, deoarece numele său se referă la reţinere {2}{din cuvântul
φειδώ, „a fi reţinut”}; iar Ghihon este simbolul cumpătării, cu referire la mâncare şi băutură,
căci el are în vedere înfrânarea poftelor pământeşti ale pântecelui şi ale acelor părţi aflate sub

906
pântece; şi tot aşa, Tigrul este simbolul tăriei morale, deoarece ţine sub control furia care se
agită în noi; iar Eufratul este simbolul dreptăţii, pentru că nimic nu îl bucură mai mult pe om
decât dreptatea.
(13) Cum se face că nu doar pomeneşte aceste râuri, ci spune că Fison înconjoară
toată ţara Havila, Ghihon înconjoară toată ţara Etiopiei, iar Tigrul trece prin faţa
Asiriei? (Geneza 2:14).
După cum spun magii şi locuitorii Babilonului, Tigrul este un râu aprig şi
neastâmpărat, a cărui natură este foarte diferită de a celorlalte râuri; cu toate acestea, ei ar
putea avea şi un alt motiv pentru care îl privesc cu aversiune. Însă Eufratul este un râu mai
blând, mai curat şi mai hrănitor. De aceea, înţelepţii evrei şi asirieni spun că acesta creşte şi se
alungeşte de la sine; iată de ce el nu este legat aici de alte lucruri, aşa cum sunt celelalte râuri,
ci este menţionat doar în relaţie cu sine însuşi. După părerea mea, aceste expresii sunt
simbolice, întrucât chibzuinţa este virtutea părţii raţionale a omului; aici ia naştere uneori
răutatea. Iar tăria morală este acea parte a caracterului omenesc care poate degenera în furie.
Şi tot aşa, reţinerea este subminată de dorinţe, însă furia şi poftele sexuale sunt caracteristice
animalelor; prin urmare, povestitorul sacru face trimitere aici la locurile pe care le înconjoară.
Însă despre Eufrat nu vorbeşte în felul acesta, deoarece el este simbolul dreptăţii, iar dreptatea
nu se limitează la o anumită parte a sufletului, ci ea este în perfectă armonie cu cele trei
virtuţi ale sale.
(14) De ce l-a pus Dumnezeu pe om în Rai ca să-l lucreze şi să-l păzească, atâta
timp cât Raiul nu avea nevoie să fie lucrat, deoarece era desăvârşit, fiind sădit de
Dumnezeu? (Geneza 2:15).
Lucrarea pământului trebuie să aibă în vedere aceste două scopuri, cultivarea sa şi
protejarea lucrurilor care se află pe el; în caz contrar, acesta fie se va degrada din cauza
trândăviei, fie va fi devastat de către alţii. Însă cu toate că Raiul nu avea nevoie de aceste
osteneli, se cuvenea ca cel în grija căruia fusese dat, şi anume primul om, să fie un fel de
model şi de lege pentru toţi lucrătorii care vor veni în privinţa tuturor lucrurilor pe care vor
trebui să le facă. Mai mult decât atât, cu toate că Raiul avea de toate, se cuvenea să îi rămână
ceva de făcut şi cultivatorului, pentru ca acesta să poată face dovada hărniciei sale; de pildă,
să îl sape, să aibă grijă de el, să îl hrănească şi să facă şanţuri ca să îl ude cu apă; şi era
necesar să se îngrijească şi de siguranţa lui, deşi nu era nimeni care să îl pustiiască, dar trebuia
să îl apere împotriva animalelor sălbatice, şi mai ales să îi asigure aerul şi apa necesară; de
exemplu, atunci când era secetă, trebuia să îl ude cu apă din abundenţă, însă atunci când ploua
în exces, era necesar să înlăture excesul de umezeală prin dirijarea şuvoaielor în alte direcţii.
(15) De ce atunci când i-a poruncit omului să mănânce din toţi pomii Raiului, El
vorbeşte la singular, spunând, „Poţi să mănânci”; dar când îi porunceşte să nu mănânce
din pomul cunoştinţei binelui şi răului, vorbeşte la plural, zicând, „Să nu mâncaţi din el,
căci în ziua în care veţi mânca veţi muri negreşit?” (Geneza 16).
În primul rând, el utilizează acest limbaj pentru că deşi există multe lucruri folositoare,
binele este unul singur; dar la fel de important este să înţelegem că şi cel care face toate aceste
lucruri folositoare este unul singur, după cum tot unul singur este şi cel care se bucură de ele;
însă atunci când spun unul, nu am în vedere acel element care precede dualitatea, ci acea
virtute creatoare care adună laolaltă multe lucruri bune, care prin unirea lor imită unicitatea,
aşa cum se întâmplă şi în cazul unui stol, al unei cirezi, al unui corp de armată, al unui cor, al
unui popor, al unui trib, al unei familii sau al unei ţări; căci toate aceste lucruri formează o
singură comunitate, fiind unite printr-o legătură de afecţiune, asemenea unui sărut; însă atunci
când lucrurile sunt neamestecate şi nu au la bază un principiu de legătură, ele se destramă,
căci dualitatea este începutul dezbinării. Însă doi oameni care trăiesc ca şi cum ar fi unul,
împărtăşindu-se din aceeaşi înţelepciune, fac dovada unei virtuţi pure şi strălucitoare, lipsită
de orice urmă de răutate; dar dacă binele şi răul se adună laolaltă, acel amestec conţine în sine

907
însuşi principiul morţii.
(16) Care este sensul expresiei, „Veţi muri negreşit?” (Geneza 2:17).
Moartea omului bun reprezintă începutul unei vieţi noi; căci viaţa trebuie privită în
două feluri, pentru că există o viaţă în trup, care este pieritoare; şi există o viaţă în afara
trupului, care este veşnică. Prin urmare, omul rău moare negreşit, căci cu toate că mai respiră
încă printre cei vii, el este deja îngropat de multă vreme, pentru că în el nu mai există nici o
scânteie de viaţă, adică niciun fel de virtute desăvârşită. Însă omul bun, care merită din plin să
fie numit aşa, nu moare, ci viaţa lui continuă, ajungând să devină veşnică.
(17) De ce spune Dumnezeu, „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor
pe potriva lui?” (Geneza 2:18).
Prin aceste cuvinte, Dumnezeu sugerează că trebuie să existe o relaţie, nu cu toţi
oamenii, ci cu aceia care vor să fie ajutaţi şi care la rândul lor îi ajută pe alţii, chiar dacă nu au
prea multă putere să facă aşa ceva; pentru că iubirea nu constă doar în utilitate, ci şi în
armonia care caracterizează un comportament statornic şi demn de încredere; aşa că orice om
care intră într-o legătură de iubire este îndreptăţit să rostească cuvintele lui Pitagora,
„Prietenul este un alter ego”.
(18) De ce creează Dumnezeu animale şi păsări, imediat după ce spune, „Să-i
facem omului ajutor?” (Geneza 2:19).
Poate că unii oameni lacomi şi nesătui ar spune că Dumnezeu a făcut asta întrucât
animalele şi păsările erau, ca să spunem aşa, o hrană necesară pentru om, şi deci un ajutor;
căci hrana ajută pântecele să contribuie la sănătatea şi vigoarea trupului. Însă eu cred că în
momentul de faţă, din pricina răului sădit în ele de către natură, feluritele animale care trăiesc
pe uscat sau care zboară prin văzduh sunt ostile şi potrivnice omului; dar pe vremea primului
om, care era împodobit cu toate virtuţile posibile, acestea îi erau ca nişte aliaţi, ca un ajutor în
bătălie şi ca nişte prieteni apropiaţi, întrucât erau blânde şi domestice din fire; şi se simţeau
apropiate doar de om, întrucât se cuvenea ca slujitorii să trăiască laolaltă cu stăpânul lor.
(19) De se menţionează pentru a doua oară crearea animalelor şi a fiinţelor
zburătoare, când s-a vorbit deja despre acest lucru în relatarea celor şase zile? (Geneza
2:19).
Poate că în cele şase zile au fost creaţi nişte îngeri necorporali, la care s-a făcut referire
prin intermediul acestor cuvinte simbolice, iar aceştia reprezintă ideile arhetipale ale
animalelor terestre şi păsărilor, însă acum au fost făurite în mod efectiv, fiind nişte copii ale
ideilor create anterior, adică nişte imagini perceptibile ale unor modele invizibile.
(20) De ce a adus Dumnezeu toate animalele la Adam, ca acesta să le dea nume?
(Geneza 2:19).
Aici este lămurită o mare nedumerire a celor care studiază înţelepciunea, întrucât
aceştia sunt preveniţi că numele nu provin de la natură, ci ele au fost date; pentru că odată cu
apariţia unui om înţelept, care posedă o adâncă cunoaştere, toate creaturile primesc un nume
care li se potriveşte; de fapt, singurul care poate atribui nume animalelor este omul înţelept,
aşa cum era şi primul om care a apărut pe pământ, deoarece se cuvenea ca primul reprezentant
al rasei umane, care era şi stăpânul tuturor animalelor, să fie cel chemat să ducă la
îndeplinirea această sarcină. Căci aşa cum era primul om care vedea animalele, şi primul care
merita să le fie stăpân, tot aşa se cuvenea să fie primul care le denumeşte şi care le născoceşte
numele, căci ar fi fost nefiresc şi absurd să le lase fără nume sau să permită ca acestea să
primească nume de la cineva născut mai târziu, pentru că asta ar fi fost o insultă şi o abatere
de la onoarea şi gloria care i se cuvin întâiului născut. Însă am mai putea avea în vedere şi o
altă explicaţie, şi anume că în momentul în care Adam a dat nume animalelor, animalele
însele au auzit acel nume; şi întrucât li s-a părut familiar s-au ataşat de el.
(21) De ce spune Moise, „A dus animalele la Adam ca să vadă cum le va numi”,
atâta vreme cât Dumnezeu nu are niciun fel de incertitudini? (Geneza 2:19).

908
 Într-adevăr, prin natura lui, Dumnezeu nu poate avea incertitudini; prin urmare, nu
pare să aibă nici în acest caz, dar pentru că i-a dat omului minte, întrucât era primul om apărut
pe pământ, fiind înzestrat cu o mare dorinţă pentru virtute, prin care a devenit înţelept, ca şi
cum ar fi fost dăruit cu înţelepciune de la natură, ca să se considere adevăratul Stăpân al
tuturor lucrurilor, Dumnezeu l-a făcut acum să îşi exercite atribuţiile, pentru a vedea cât de
minunată este mintea sa. În plus, prin această afirmaţie se face aluzie la libera noastră voinţă,
în pofida celor care cred că existenţa tuturor lucrurilor reprezintă rodul necesităţii. Sau poate
că i-a dat omului autoritatea să dea nume animalelor, întrucât urma să se folosească de ele.
(22) Care este sensul expresiei, „Şi oricum numea Adam toată fiinţa vie, acela
urma să-i rămână numele”? (Geneza 2:19).
Trebuie să avem în vedere faptul că Adam nu a dat nume doar fiinţelor vii, ci şi
plantelor şi tuturor lucrurilor neînsufleţite, însă a început cu cele din categoria superioară; căci
fiinţele vii sunt mai presus de lucrurile lipsite de viaţă. Aşadar, Scriptura consideră că este
suficient să facă referire doar la categoria superioară, indicând în felul acesta celor care nu
sunt total lipsiţi de înţelegere, că de fapt el a dat nume tuturor lucrurilor, pentru că era uşor să
pună nume lucrurilor neînsufleţite, care nu îşi părăseau niciodată locul, şi care nu erau
preocupate să îşi pună sufletul la lucru; dar sarcina de a da nume potrivite fiinţelor vii a fost
mult mai dificilă, deoarece acestea se mişcă şi primesc o serie de impulsuri de la sufletul lor,
potrivit imaginaţiei pe care o au şi activităţii simţurilor externe; de asemenea, acestea mai sunt
puse în mişcare şi de agitaţia minţii. Prin urmare, mintea a fost capabilă să dea nume fiinţelor
vii, care sunt cele mai complexe. De aceea, s-a spus foarte bine că i-a fost mult mai uşor să
dea nume celorlalte lucruri mai simple.
(23) Care este sensul expresiei, „Dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva
lui”? (Geneza 2:20).
Prinţul omenirii era susţinut şi ajutat de toate lucrurile aflate în existenţă: pământul,
râurile, marea, văzduhul, lumina şi cerul. Mai mult decât atât, cu el cooperau toate fructele şi
toate plantele, toate cirezile de vite şi toate animalele care nu erau sălbatice. Cu toate acestea,
dintre toate lucrurile care îl ajutau, nu era niciunul care să se asemene cu el însuşi, întrucât
niciunul din ele nu era fiinţă umană. Aşa că Dumnezeu a dat de înţeles că omul trebuie ajutat
şi susţinut de un alt om, care să fie întru totul asemenea celuilalt, atât trupeşte, cât şi
sufleteşte.
(24) Care este semnificaţia afirmaţiei, „Atunci Domnul Dumnezeu l-a făcut pe
Adam să intre într-o stare de transă, şi el a adormit”? (Geneza 2:21).
Filozofii au fost extrem de nedumeriţi şi de aceea s-au întrebat cum este posibil ca
omul să adoarmă? Însă profetul nostru a explicat foarte clar acest lucru; căci somnul este şi el
o transă, nu de tipul aceleia care se înrudeşte cu nebunia, ci una care duce la adormirea
simţurilor şi la absenţa raţiunii; pentru că atunci când simţurile se retrag de la obiectele lor
specifice, iar mintea se retrage din simţuri, nervii nu mai sunt activi, iar mădularele nu mai
exercită nicio mişcare, deoarece s-au îndepărtat de la obiectele simţurilor externe.
(25) Care este coasta pe care Dumnezeu a luat-o din omul făcut din pământ şi pe
care a prefăcut-o în femeie? (Geneza 2:22).
Afirmaţia literală este destul de limpede; căci partea este simbolul unei jumătăţi din
întreg, aşa că ambele părţi, bărbatul şi femeia, sunt diviziuni egale de la natură, menite să
zămislească acea specie numită om. Dar înţelesul simbolic este acela că bărbatul este mintea,
iar coasta este virtutea sa, care provine din raţiune; însă femeia, care reprezintă percepţia
senzorială, este mult mai schimbătoare. Alţii cred că prin coastă se face referire la curaj şi
vigoare, fapt pentru care îi numesc pe pugilişti oameni cu coaste puternice. Prin urmare,
legiuitorul spune că femeia a fost făcută din coasta bărbatului, făcând aluzie prin aceste
cuvinte la faptul că jumătate din trupul bărbatului este de natură feminină. Iar acest lucru este
confirmat de alcătuirea trupului, de felul în care este construit, de mişcările sale, de vigoarea

909
sa, de forţa sufletului şi de tăria pe care o are; căci toate lucrurile sunt privite din perspectiva
dublei proporţii, pentru că deşi bărbatul este mai desăvârşit decât femeia şi este de două ori
mai mare, a fost nevoie de un timp de două ori mai mic pentru crearea lui, adică de patruzeci
de zile; în timp ce pentru jumătatea bărbatului, dacă pot spune aşa, adică pentru femeie, care
este nedesăvârşită, a fost nevoie de un timp dublu, adică de optzeci de zile; aceasta înseamnă
că pentru crearea proprietăţilor specifice ale femeii a fost nevoie de un timp de două ori mai
mare decât acela în care a fost creat bărbatul; căci pentru acel trup şi acel suflet, care sunt de
două ori mai mari, adică trupul şi sufletul bărbatului, a fost nevoie doar de jumătate de timp
pentru a fi create; însă acel trup care reprezintă doar jumătate din cel dintâi, adică trupul
femeii, a fost zidit într-un timp de două ori mai mare.
(26) De spune Moise că trupul femeii a fost „zidit”? (Geneza 2:22). {3}{Biblia
noastră precizează într-o notă de subsol că termenul ebraic pe care noi îl traducem prin
„creată”, înseamnă în realitate „zidită”}.
Uniunea şi armonia deplină dintre un bărbat şi o femeie sunt numite în mod simbolic
„casă”; dar orice lucru părăsit de femeie devine nedesăvârşit şi lipsit de casă; căci bărbatul se
îngrijeşte de treburile statului, însă femeii i-au fost încredinţate treburile casei; aşa că absenţa
femeii înseamnă distrugerea casei, în timp ce prezenţa ei îi garantează stabilitatea.
(27) De ce femeia a fost făcută din coasta bărbatului şi nu din pământ, aşa cum
au fost făcuţi bărbatul şi celelalte animale? (Geneza 2:21).
În primul rând, pentru că femeia nu trebuia să fie pe acelaşi plan cu bărbatul. În al
doilea rând, pentru ca ei să nu fie de aceeaşi vârstă, ci femeia să fie mai tânără; din acest
motiv, bărbaţii care se căsătoresc cu femei mai în vârstă sunt vrednici de dispreţ, întrucât
încalcă legea firii. În al treilea rând, planul lui Dumnezeu a fost acela ca soţul să aibă grijă de
soţia lui ca de ceva ce face parte din el însuşi; iar femeia să îi răsplătească la rândul ei acest
serviciu, întrucât ea este parte a întregului. În al patrulea rând, prin această aluzie misterioasă
El îl sfătuieşte pe bărbat să aibă grijă de soţia sa ca de o fiică; iar pe femeie o sfătuieşte să îl
respecte pe soţul ei ca pe un tată. Şi pe bună dreptate, pentru că femeia îşi părăseşte casa şi
familia şi se duce la soţul ei. Prin urmare, se cuvine ca acela care a primit ceva să poarte
răspunderea pentru ceea ce i s-a dat; iar cea care a făcut acea schimbare [în viaţa ei] să îl
cinstească pe soţul său la fel de mult cum şi-a cinstit părinţii; pentru că soţul o primeşte pe
soţie de la părinţii ei ca pe un zălog care i-a fost încredinţat; însă femeia îl primeşte pe
bărbatul ei în conformitate cu legea.
(28) De ce bărbatul, atunci când a văzut-o pe femeia creată în felul acesta, a spus:
„Ea (în original «Aceasta») este os din osul meu şi carne din carnea mea; ea se va numi
femeie, pentru că a fost luată din bărbatul ei”? (Geneza 2:23). {4}{„virgo” sau „virago”,
care înseamnă femeie (n.t. adică fecioară), par să derive din cuvântul „vir”, care înseamnă
bărbat; aceeaşi relaţie există şi între cuvintele γυνή şi γεννάν (n.t sau γεννών)}.
Probabil că a fost uimit de ce a văzut şi a rostit aceste cuvinte în sens negativ. Căci
cum ar fi fost posibil ca acea frumuseţe extraordinară să provină din oase şi din carne, care
sunt lipsite de orice frumuseţe şi eleganţă, atâta timp cât creatura respectivă nu numai că era
foarte frumoasă, dar era şi deosebit de graţioasă şi plină de viaţă? Era incredibil că aşa ceva ar
fi putut exista; şi totuşi era adevărat, pentru că creatorul şi pictorul ei fusese Dumnezeu. Dar
poate că a vorbit în sens afirmativ, spunând: „Cu adevărat este o fiinţă vie, os din osul meu şi
carne din carnea mea, deoarece a fost luată din mine. Şi pe bună dreptate vorbeşte despre osul
său şi despre carnea sa; întrucât cortul omului este alcătuit din oase, carne, măruntaie, vene,
nervi, ligamente, artere, tuburi de ventilaţie şi sânge. Iar acea fiinţă a fost numită femeie (în
limba greacă γυνή) cu multă îndreptăţire, întrucât ea este fertilă şi are puterea să zămislească,
căci odată ce a primit sămânţa rămâne grea şi poate să nască; pe de altă parte, după cum a
spus profetul, ea nu a fost făcută din pământ, ci a fost luată din bărbat; aşa că nu a fost rodul
seminţei, precum oamenii care au venit după ei; căci ea are o natură intermediară, fiind

910
asemenea unei mlădiţe care a fost luată din viţa de vie pentru a da naştere altei viţe de vie.
(29) De ce se spune, „De aceea va lăsat omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup”? (Geneza 2:24).
Aici se porunceşte omului să se poarte cu soţia sa cu atâta afecţiune, încât să îşi
părăsească părinţii, dar nu pentru că acest lucru este ceva normal, ci ca nu cumva din cauza
lor să îşi neglijeze soţia. Şi trebuie să remarcăm că acesta este un lucru bine gândit, deoarece
se evită să se spună că femeia îşi va părăsi părinţii şi se va uni cu soţul ei, întrucât bărbatul
este mai curajos decât femeia; de aceea se spune că bărbatul va face asta de dragul femeii,
căci el este pus în mişcare de un impuls voios şi binevoitor, izvorât din cunoaştere, căruia i se
dedică în totalitate; în felul acesta, îşi înfrânează dorinţele şi se lipeşte doar de soţia sa, ca şi
cum ar fi un clei de prins păsări. Mai ales pentru că el, delectându-se cu autoritatea sa de aşa-
zis stăpân, afişează o anumită mândrie; însă femeia, care este chemată să îl slujească, este
lăudată pentru dorinţa ei de a duce o viaţă în comun. Iar când se spune că cei doi vor fi un
singur trup, aceasta înseamnă că trupul este palpabil şi înzestrat pe deplin cu simţuri externe,
fapt pentru care va suferi şi se va bucura, în aşa fel încât atât bărbatul, cât şi femeia vor avea
parte de plăcere şi durere din aceleaşi surse, şi de aceea vor simţi la fel; mai mult decât atât,
vor fi capabili să şi gândească la fel.
(30) De ce se spune că bărbatul şi femeia erau goi, dar nu se ruşinau? (Geneza
2:25).
În primul rând, ei nu se ruşinau pentru că erau lumeşti, şi toate părţile lumii sunt goale,
fiecare dintre ele având anumite caracteristici şi aspecte specifice. În al doilea rând, pentru că
aveau o fire simplă şi sinceră, lipsită de orice urmă de îngâmfare. Căci ambiţia nu îşi făcuse
încă apariţia. În al treilea rând, deoarece climatul blând al locului reprezenta pentru ei o
învelitoare suficient de bună, care îi apăra de frig şi de căldură. În al patrulea rând, pentru că
din cauza legăturii pe care o aveau cu lumea, aceştia nu puteau suferi niciun fel de vătămări
din partea ei, întrucât aveau o relaţie apropiată.
(31) De ce spune Moise că şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele
câmpului? (Geneza 3:1).
Cei care spun că şarpele este cel mai viclean dintre toate fiarele sălbatice s-ar putea să
aibă dreptate. Însă eu cred că aici se vorbeşte în felul acesta din cauza faptului că omul este
înclinat în mod firesc către viciu, iar şarpele este simbolul acestei realităţi. Iar când spun viciu
mă refer la senzualitate, întrucât cei înclinaţi spre plăcere sunt mai şireţi, fapt pentru care
inventează stratageme şi metode prin care să îşi satisfacă pasiunile. Fiind într-adevăr foarte
iscusiţi în elaborarea unor planuri prin care să îşi procure plăceri şi să se bucure de ele. Dar eu
sunt de părere că acest animal superior în privinţa înţelepciunii, care se pregătea să îl
amăgească pe om, nu trebuie să ne facă să credem că toţi şerpii sunt înţelepţi.
(32) A vorbit oare şarpele cu voce omenească? (Geneza 3:2).
În primul rând, s-ar putea ca la începutul lumii, nu numai omul, ci chiar şi animalele
sălbatice să fi fost capabile să folosească un limbaj articulat; însă omul era mult mai fluent şi
mai inteligibil decât acestea. În al doilea rând, când este nevoie să facă ceva măreţ, Dumnezeu
schimbă natura fiinţelor prin care intenţionează să acţioneze. În al treilea rând, sufletul nostru
este plin ochi cu multe greşeli, fiind surd la toate cuvintele, cu excepţia celor dintr-o limbă
(sau poate două) pe care o cunoaşte; dar sufletele oamenilor creaţi la începuturi erau receptive
la orice fel de voce, ca în felul acesta să rămână neprihăniţi şi fără nicio pată. Însă noi nu
suntem înzestraţi cu asemenea calităţi desăvârşite, căci cele pe care le-am primit s-au atrofiat
într-o oarecare măsură, iar trupul nostru s-a micşorat; însă primul om creat, care avea
dimensiuni gigantice, trebuie să fi avut şi simţuri mult mai dezvoltate, iar ceea ce este şi mai
minunat este faptul că putea înţelege în sens filozofic lucrurile pe care le auzea. Iar unii cred,
şi poate în mod îndreptăţit, că aceşti oameni erau înzestraţi cu nişte ochi ce le permiteau să
vadă chiar şi acele naturi şi esenţe care se află în cer, în timp ce urechile lor puteau să

911
priceapă orice limbă.
(33) De ce a vorbit şarpele cu femeia şi nu l-a abordat pe bărbat? (Geneza 3:2).
Luând în considerare virtutea acestora, şarpele a născocit o stratagemă perfidă
împotriva lor, cu scopul de a-i face să devină muritori. Însă femeia era mult mai uşor de
amăgit decât bărbatul. Căci mintea şi trupul acestuia sunt de esenţă masculină, aşa că el poate
să îşi dea seama atunci când cineva încearcă să îl amăgească; dar mintea femeii este mai
feminină, şi prin urmare cedează cu uşurinţă în faţa minciunilor care dau impresia că sunt
adevărate. Aşadar, când şarpele ajunge la bătrâneţe {5}{oamenii din vechime credeau că prin
lepădarea pielii şarpele îşi recapătă tinereţea. Ovidiu spune: Anguibus exuitur tenui cum pelle
vetustas (n.t. Şerpii îşi leapădă vechea piele) îşi scutură solzii de la cap şi până la coadă, iar
prin această goliciune îl dojeneşte pe om că a renunţat la moarte pentru a deveni nemuritor. În
felul acesta, natura sa de fiară se reînnoieşe de fiecare dată. Văzând acest lucru, femeia a fost
amăgită; însă cu toate că şarpele era inventiv, ea ar fi trebuit să îşi dea seama că acesta se
foloseşte de nişte trucuri; totuşi, s-a lăsat pradă dorinţei de a dobândi o viaţă lipsită de
bătrâneţe şi degradare.
(34) De ce o minte şarpele pe femeie, spunându-i, „Dumnezeu, a zis el oare: Să nu
mâncaţi roade din tot pomul care este în Rai?” (Geneza 3:1). Căci Dumnezeu a spus,
„Din toţi pomii Raiului poţi să mănânci, cu excepţia unuia singur” (Geneza 2:16).
Cei cărora le place să se înfrunte verbal obişnuiesc să mintă cu iscusinţă, pentru a
ascunde faptele reale, aşa cum s-a întâmplat şi în acest caz, deoarece bărbatul şi femeia
primiseră poruncă să mănânce din toţi pomii, numai din unul singur să nu mănânce. Însă acest
clevetitor prefăcut le-a spus că li s-a poruncit să mănânce din toţi copacii. Şi ca să facă
sufletul să cedeze s-a folosit de o afirmaţie ambiguă, care a fost o piatră de poticnire. Pentru
că expresia „Să nu mâncaţi roade din tot pomul” poate să însemne în primul rând că nu aveau
voie să mănânce din niciun copac, ceea ce este fals; iar în al doilea rând, să nu mănânce din
absolut toţi copacii, ca şi cum ar fi vrut să spună că din unii nu trebuie să mănânce, ceea ce
este adevărat. Prin urmare, acesta a făcut o afirmaţie neadevărată.
(35) De ce dacă li s-a poruncit doar atât, să nu mănânce dintr-un singur pom,
femeia a mai adăugat ceva, spunând, „El a zis, Din el să nu mâncaţi şi nici să vă atingeţi
de el”? (Geneza 3:3).
În primul rând, ea spune asta deoarece gustul, ca şi toate celelalte simţuri, ia contact cu
obiectul lui prin intermediul atingerii. În al doilea rând, spune acest lucru ca şi cum s-ar
condamna ei singuri pentru săvârşirea unei fapte reprobabile. Căci dacă le-a fost interzisă
chiar şi atingerea, atunci ei, care pe lângă atingerea pomului se presupune că au gustat şi
fructul, nu au comis oare o faptă şi mai gravă, pentru care merită să fie pedepsiţi?
(36) Care este înţelesul expresiei, „Veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi
răul”? (Geneza 3:5).
Cum se face că şarpele vorbeşte la plural, spunând „dumnezei”, când de fapt există un
singur Dumnezeu, iar aceasta este prima oară când se referă la El? Dar poate că avea o
anumită înţelepciune, care îi permitea să anticipeze evenimentele, căci a vorbit despre mai
mulţi dumnezei, care au şi apărut de fapt ulterior în viaţa oamenilor; şi poate că istoria a
consemnat acest lucru cu exactitate, pentru că ideea respectivă nu a aparţinut unei fiinţe
raţionale, nici unei creaturi de ordin superior, ci ea a fost vehiculată de creatura cea mai ostilă
şi mai josnică dintre toate animalele şi reptilele. Căci aceasta stă ascunsă sub pământ şi
pândeşte din găuri şi crăpături. În plus, orice fiinţă raţională consideră că Dumnezeu este o
singură fiinţă, pe când fiarele câmpului cred că există mai mulţi dumnezei, care pe deasupra
mai sunt şi lipsiţi de raţiune, aşa încât am putea spune pe bună dreptate că nici nu există. Mai
mult decât atât, răul vorbeşte cu multă iscusinţă prin gura şarpelui. Însă Divinitatea nu numai
că cunoaşte binele şi răul, ci ea îngăduie binele şi alungă tot ce este rău; dar el nu vorbeşte de
despre aceste aspecte, care sunt folositoare, ci se referă doar la cele două elemente contrare, şi

912
anume la bine şi la rău. În al doilea rând, expresia „ca nişte dumnezei”, cu sens de plural, nu
este folosită aici în mod nechibzuit, ci pentru a sugera că există atât un Dumnezeu rău, cât şi
unul bun. Iar aceştia au o dublă natură. Prin urmare, se cuvine ca fiecare dintre ei să aibă
cunoştinţă de lucrurile contrare, însă Cauza Supremă este mai presus de amândoi.
(37) Cum se face că prima care a atins copacul şi i-a gustat fructul a fost femeia,
şi abia apoi a mâncat şi bărbatul? (Geneza 3:6).
Cuvintele folosite aici, prin forţa lor intrinsecă, ne spun că era firesc ca nemurirea şi
toate lucrurile bune să fie prezentate ca fiind în grija bărbatului, iar moartea şi toate lucrurile
rele ca fiind în grija femeii. Aşadar, femeia, înţeleasă în mod simbolic, reprezintă simţul
extern, pe când bărbatul simbolizează intelectul. Mai mult decât atât, simţurile externe trebuie
neapărat să atingă acele lucruri pe care le pot percepe; iar mintea primeşte impresii prin
intermediul acestor simţuri. Căci simţurile externe sunt influenţate de obiectele cu care intră
în contact, în timp ce mintea este influenţată de simţurile externe.
(38) Care este sensul expresiei, „Şi i-a dat şi bărbatului său, care era cu ea, şi el a
mâncat”? (Geneza 3:6).
Ceea ce tocmai am spus are legătură şi cu această chestiune, căci momentul în care
simţurile externe sunt influenţate de obiectele lor este unul şi acelaşi, pe când mintea este
influenţată de simţurile externe.
(39) Care este sensul expresiei, „Atunci amândurora li s-au deschis ochii”?
(Geneza 3:7).
Este limpede că nu fuseseră creaţi orbi, deoarece toate celelalte lucruri, atât animalele,
cât şi plantele, erau desăvârşite, aşa că şi omul trebuie să fi fost înzestrat cu aceste părţi de-a
dreptul minunate, care sunt ochii. Şi putem dovedi acest lucru prin faptul că nu cu mult timp
în urmă Adam dăduse nume tuturor animalelor de pe pământ. Prin urmare, este limpede că a
putut să le vadă. Însă Moise, atunci când a spus „ochi”, s-a referit în mod simbolic la vederea
sufletească, singura prin care putem percepe binele şi răul, lucrurile plăcute şi cele neplăcute
şi, pe scurt, toate lucrurile contrare. Însă aşa cum există un ochi care judecă, cunoaşte şi ne
face să înţelegem, tot aşa există şi un ochi iraţional, care ne oferă doar păreri personale.
(40) Care este sensul expresiei, „Şi au cunoscut că erau goi”? (Geneza 3:7).
Prima dată au cunoscut că sunt goi după ce au mâncat din fructul oprit. Prin urmare,
această părere personală a fost începutul căderii lor, căci cu toate că universul era nemuritor şi
nestricăcios, ei au văzut că nu purtau niciun fel de îmbrăcăminte; şi imediat au simţit nevoia
să se acopere cu nişte veşminte stricăcioase, făurite cu mâna lor. Dar cunoaşterea se afla în
această goliciune, care nu purta în sine germenele vreunei schimbări, însă spre deosebire de
întreaga lume, mintea lor era preocupată acum de ceva nou.
(41) De ce au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri? (Geneza 3:7).
Au făcut acest lucru în primul rând pentru că fructul smochinului are un gust plăcut.
Prin urmare, povestitorul sacru face aluzie aici într-o manieră simbolică la aceia care cos şi
adună laolaltă plăcere lângă plăcere prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie. Aşa că le-
au legat în jurul acelei părţi a trupului unde se găsesc organele reproducătoare, prin care sunt
zămislite lucruri măreţe. În al doilea rând, au procedat aşa, deoarece fructul smochinului este,
după cum am spus deja, mai dulce decât oricare altul, cu toate că frunzele sunt mai dure.
Aşadar, Moise doreşte ca prin acest simbol să sugereze că plăcerile sunt alunecoase şi plăcute
în aparenţă, însă în realitate sunt dure, aşa că este imposibil ca cel ce se înfruptă din ele să se
bucure; pentru că dacă la început era trist, tot trist va fi şi la sfârşit. Şi este neplăcut să simţi
durere între două stări de tristeţe, una la început, iar cealaltă la sfârşit.
(42) Ce se înţelege prin faptul că l-au auzit pe Dumnezeu care se purta prin Rai?
I-au auzit vocea sau zgomotul paşilor? Şi se poate spune oare că Dumnezeu vorbeşte?
(Geneza 3:8).
Acei dumnezei care sunt în cer şi pe care îi putem percepe prin intermediul simţurilor

913
externe se mişcă în cerc şi au o mişcare de revoluţie; dar Cauza Supremă este statornică şi
nemişcată, aşa cum au spus cei din vechime. Însă adevăratul Dumnezeu doar dă impresia că
se mişcă. Căci, într-adevăr, chiar fără a rosti vreun cuvânt, profeţii îl aud, pentru că vocea lui
le răsună în urechi sau poate chiar le vorbeşte în mod desluşit. Prin urmare, aşa cum
Dumnezeu poate fi auzit fără a rosti vreun cuvânt, tot aşa El dă impresia că merge, chiar dacă
nu merge de loc, ci este complet nemişcat. Dar înainte să guste din răutate, aceştia (n.t. Adam
şi Eva) erau statornici, constanţi, nemişcaţi, liniştiţi şi veşnici, aşa cum îşi imaginau că este şi
Divinitatea, căci chiar aşa stau lucrurile. Însă pentru că s-au privit pe ei înşişi au devenit
vicleni, aşa încât au început să îl deposedeze pe Dumnezeu de atributele sale de nemişcare şi
permanenţă, imaginându-şi că şi El este afectat de variaţii şi schimbări.
(43) De ce atunci când se ascundeau de Dumnezeu nu a fost strigată mai întâi
femeia, pentru că ea a fost prima care a mâncat din fructul oprit; şi de ce a fost strigat
mai întâi bărbatul? Căci iată care sunt cuvintele povestitorului sacru, „S-au ascuns
Adam şi femeia sa” (Geneza 3:9).
Femeia, care era nedesăvârşită şi vicioasă, a fost prima care a păcătuit şi care a ocolit
adevărul; însă bărbatul, în calitatea sa de fiinţă minunată şi desăvârşită, a fost primul care a
roşit şi s-a ruşinat, întrucât el trebuia să aibă sentimente alese şi să facă numai fapte bune.
(44) De ce nu s-au ascuns în altă parte, ci s-au băgat printre pomii Raiului?
(Geneza 3:9).
Păcătoşii nu acţionează mereu cu înţelepciune şi ingeniozitate, ci adesea pândesc o
ocazie bună ca să jefuiască, întrucât ei nu se gândesc la Divinitatea care conduce lumea; prin
urmare, prada care se află chiar lângă ei sau care le stă la picioare le va fi smulsă fără niciun
fel de întârziere; ceva de genul acesta se întâmplă şi în cazul de faţă. Pentru că pe când se
pregăteau să fugă departe de grădina în care călcaseră legea, au fost reţinuţi chiar în mijlocul
Raiului, ca să fie condamnaţi pentru păcatul lor, în aşa fel încât să nu îşi mai găsească
scăparea nici măcar în fugă. Iar această afirmaţie indică într-o manieră simbolică că oamenii
răi se refugiază în răutate, iar cei ce se lasă pradă pasiunilor aleargă spre acestea ca spre un
adăpost.
(45) De ce îl întreabă Dumnezeu pe Adam, „Unde eşti?”, atâta vreme cât El vede
totul; şi de ce nu îi pune şi femeii aceeaşi întrebare? (Geneza 3:9).
Expresia „Unde eşti?” nu pare a fi aici pur şi simplu una interogativă, ci mai degrabă
este vorba de o ameninţare şi de o condamnare; „Unde eşti tu acum, omule? La cât de multe
lucruri bune ai renunţat? Te-ai lepădat de nemurire şi de o viaţă fericită şi desăvârşită, alegând
moartea şi nefericirea în care te-ai îngropat”. Dar Dumnezeu nu s-a ostenit să îi pună vreo
întrebare femeii, deoarece o considera cauza relelor care se petrecuseră, întrucât din pricina ei
bărbatul ajunsese să ducă o viaţă de ocară. Însă acest pasaj are şi un înţeles alegoric, întrucât
partea principală este bărbatul, a cărui minte călăuzitoare poartă în ea principiul masculin,
care atunci când ascultă de altcineva se lasă pradă viciului de sorginte feminină, şi anume
simţului extern.
(46) De ce spune bărbatul, „Femeia mi-a dat din pom şi eu am mâncat”; însă
femeia nu spune „Şarpele mi-a dat”, ci „Şarpele m-a amăgit, iar eu am mâncat”?
(Geneza 3:12,13).
Aici, expresia literală se întemeiază pe opinia că femeia mai degrabă se lasă înşelată
decât să facă ceva de valoare după capul ei; însă în cazul bărbatului lucrurile stau exact pe
dos. Dar orice lucru perceptibil prin simţurile externe ademeneşte şi seduce simţurile fiinţelor
nedesăvârşite. Aşa că ele, atunci când sunt pervertite de obiectele lor, infectează partea
principală şi dominantă, care este mintea. Prin urmare, mintea primeşte impresii de la
simţurile externe, care îi pun la dispoziţie ceea ce primesc şi ele însele. Căci simţul extern este
amăgit şi înşelat de obiectele sensibile care i se înfăţişează, însă simţurile omului înţelept sunt
desăvârşite, şi tot aşa sunt şi gândurile care îi trec prin minte.

914
 (47) De ce Dumnezeu blestemă mai întâi şarpele, apoi femeia, şi abia în cele din
urmă bărbatul? (Geneza 3:14-17).
Motivul este acela că ordinea versetelor este aceeaşi cu a păcatelor care au fost comise.
Primul păcat este înşelăciunea şarpelui; al doilea este păcatul femeii, care s-a lăsat amăgită de
el; al treilea este păcatul bărbatului, care a cedat în faţa dorinţei femeii în loc să respecte
porunca lui Dumnezeu. Însă aceastăordine este minunată, deoarece cuprinde în sine o
frumoasă alegorie; întrucât şarpele este simbolul dorinţei, după cum am demonstrat, pe când
femeia simbolizează simţul extern; iar bărbatul este simbolul minţii. Prin urmare, sursa
păcatului este dorinţa; aceasta amăgeşte simţul extern, care la rândul lui cucereşte mintea.
(48) De ce şarpele este blestemat să se târască pe burtă, să mănânce ţărână şi să
fie în duşmănie cu femeia? (Geneza 3:16).
Cuvintele în sine sunt destul de simple, şi le putem verifica prin lucrurile pe care le-am
văzut. Însă dedesubtul lor se ascunde un adevăr exprimat într-o formă alegorică; căci şarpele,
care este simbolul dorinţei, este omul înclinat spre plăcere. Pentru că acesta se târăşte pe
burtă, îndesând pe gât mâncare şi băutură ca un cormoran, căci este lovit de o lăcomie fără
margini şi devorează carne fără nicio reţinere; însă tot ce are legătură cu mâncarea este lucru
pământesc, motiv pentru care se spune că mănâncă ţărână. Dar dorinţa are o vrăjmăşie
firească cu simţul extern, pe care Moise îl asociază aici în mod simbolic cu femeia; însă acolo
unde pasiunile par a fi, ca să spunem aşa, nişte gardieni şi apărători ai simţurilor, este dincolo
de orice îndoială că acestea sunt mai degrabă nişte linguşitoare, asemenea tuturor vrăjmaşilor;
iar cei ce se luptă unul cu altul obişnuiesc să folosească acele lucruri cu care au fost înzestraţi
pentru a face mult rău. Într-adevăr, aceste pasiuni vatămă văzul şi auzul, precum şi celelalte
simţuri externe. În plus, degradează şi paralizează întregul trup, afectându-i grav sănătatea şi
provocându-i în acelaşi timp un număr mare de boli foarte grave.
(49) De ce blestemul rostit împotriva femeii constă în înmulţirea durerilor şi
gemetelor sale, în faptul că va naşte în dureri, în aceea că va fi atrasă de bărbatul ei şi că
va fi stăpânită de el? (Geneza 3:16).
Orice femeie care este consoarta pe viaţă a soţului ei suferă toate aceste lucruri, însă
nu este vorba de un blestem, ci mai degrabă de nişte lucruri necesare. Deoarece în sens
simbolic, simţurile omului trebuie să trudească şi să sufere, pentru că sunt agitate şi rănite de
impresiile pe care le primesc. Căci iată care sunt slujitorii simţurilor externe: slujitorul ochilor
este văzul, al urechilor auzul, al nărilor mirosul, al gurii gustul, iar al organelor atingerii
simţul tactil. Şi pentru că viaţa omului nevrednic şi rău este plină de durere şi lipsuri, rezultă
că orice lucru care are de a face cu simţurile externe este amestecat cu durere şi teamă. Aşa că
în relaţie cu bărbatul, care simbolizează mintea, simţul extern nu poate fi considerat un
tovarăş, pentru că el, asemenea unei femei vicioase, trebuie să se supună unei autorităţi,
întrucât în loc să aleagă dreptatea a ales violenţa.
(50) De ce Dumnezeu, după ce a blestemat şarpele şi femeia, adresându-se
fiecăruia dintre ei, nu îl blestemă şi pe bărbat, ci vorbeşte despre pământ, zicând,
„Blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii
tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea
feţei tale îţi vei mânca pâinea”? (Geneza 3:17-19).
Pentru că mintea este suflare divină, Dumnezeu nu a considerat că este bine să-l
blesteme aşa cum ar fi meritat pentru greşeala lui; ci a dirijat blestemul său asupra pământului
şi a modului său de cultivare. Însă bărbatul, care are o natură similară cu cea a pământului,
este cultivatorul său. Şi când acest cultivator este înzestrat cu virtute şi hărnicie, atunci trupul
dă naştere fructului său adevărat, şi anume sănătatea, care se exprimă prin forţă, frumuseţe şi
simţuri externe desăvârşite. Dar dacă cultivatorul este un sălbatic, atunci lucrurile stau cu totul
altfel. Căci în aceste condiţii trupul este pasibil de un blestem, întrucât are drept cultivator un
intelect desfrânat şi nesănătos. Iar fructul său este total nefolositor, căci nu dă naştere decât la

915
spini şi pălămidă, durere şi teamă, precum şi la alte vicii care biciuie mintea sau o străpung cu
săgeţile lor. Însă iarba reprezintă aici simbolul hranei; pentru că omul s-a transformat dintr-un
animal raţional într-o fiară sălbatică, neglijând orice hrană divină, adică orice înţelepciune
care i se oferă prin intermediul cuvintelor sau al legilor menite să îi disciplineze voinţa.
(51) Care este sensul expresiei, „Până te vei întoarce în pământul din care eşti
luat”? Căci omul nu a fost creat doar din pământ, ci şi din Duh sfânt. (Geneza 3:19).
În primul rând, este clar că primul om făurit din pământ a fost alcătuit atât din pământ,
cât şi din cer; însă pentru că acesta nu a rămas nestricăcios, ci a dispreţuit porunca lui
Dumnezeu, fugind de partea lui cea mai minunată, şi anume cerul, el s-a abandonat complet
robiei pământului, adică elementului mai dens şi mai greu. În al doilea rând, dacă cineva
simte o dorinţă puternică pentru virtute, prin care sufletul devine nemuritor, este mai presus
de orice îndoială că un astfel de om va avea parte de o moştenire divină; însă dacă a fost
lacom după plăceri, care atrag după ele moartea spirituală, acesta se va abanadona încă o dată
pământului; de aceea i s-a spus, „Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”; prin urmare, în
cazul omului rău şi vicios, pământul reprezintă atât începutul, cât şi sfârşitul său; însă
începutul şi sfârşitul oricărui om înzestrat cu virtute este cerul.
(52) De ce Adam (n.t omul născut din pământ) o numeşe pe soţia sa Viaţă (n.t.
Eva, provenind din cuvântul ebraic „Hava”, care înseamnă „cea vie”), spunându-i, „Tu
eşti mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20).
În primul rând, Adam a dat primei femei create acel nume familiar, care înseamnă
Viaţă, pentru că aceasta urma să devină mama tuturor generaţiilor care urmau să le succeadă
pe pământ. În al doilea rând, a numit-o aşa, deoarece ea nu se trăgea din pământ, ci dintr-o
fiinţă vie, adică dintr-o parte a bărbatului, şi anume din coasta acestuia, care a fost
transformată într-o femeie; aşa că a fost numită „Viaţă”, pentru că a fost zămislită dintr-o
fiinţă vie şi pentru că primele fiinţe înzestrate cu raţiune urmau să se nască din ea. Totuşi, este
posibil ca acesta să fi fost un nume metaforic. Nu este oare simţul extern simbolul femeii? Şi
nu este el numit pe bună dreptate „viaţă”? Pentru că simţurile externe sunt acelea care fac
deosebirea dintre fiinţele vii şi cele lipsite de viaţă, întrucât impulsurile sufleteşti sunt puse în
mişcare doar prin intermediul lor, căci cauza lor o reprezintă simţurile. Şi într-adevăr, simţul
extern este mama tuturor creaturilor vii, pentru că nimic nu se poate naşte fără o mamă, ceea
ce înseamnă că nicio fiinţă vie nu poate să fie lipsită de simţuri.
(53) De ce Dumnezeu a făcut lui Adam şi soţiei sale îmbrăcăminte de piele şi i-a
îmbrăcat? (Geneza 3:21).
Poate că unii vor râde citind aceste cuvinte, minimalizând valoarea veşmintelor
respective, ca şi cum nu ar fi vrednice de lucrarea măreaţă a Creatorului; însă orice om care
apreciază virtutea şi înţelepciunea va privi această lucrarea aşa cum se cuvine, considerând-o
demnă de Dumnezeu, pentru că ea îi învaţă înţelepciunea pe aceia care obişnuiau să lucreze
fără niciun scop; şi care, având doar o mică preocupare pentru a-şi procura cele necesare şi
fiind cuprinşi de o dorinţă nebunească pentru faimă şi onoruri, au devenit sclavii lucrurilor
profitabile, detestând înţelepciunea şi virtutea şi devenind iubitori ai splendorilor vieţii, ai
artelor şi meşteşugurilor, care nu au niciun fel de legătură cu omul virtuos. Şi aceşti oameni
nefericiţi nu ştiau că moderaţia, care nu are nevoie de nimic, devine, ca să spunem aşa, o rudă
şi o apropiată a omului, pe când luxul şi splendoarea sunt ţinute la distanţă, aşa cum se ţine un
vrăjmaş; aşadar, dacă judecăm corect, veşmintele de piele trebuie privite ca o posesiune mai
nobilă decât o robă purpurie brodată cu felurite culori. Prin urmare, acesta este înţelesul literal
al textului; dar dacă privim la adevărata semnificaţie, atunci îmbrăcămintea de piele este un
simbol al pielii naturale a trupului nostru; căci Dumnezeu, atunci când a făcut prima oară
mintea, a numit-o Adam; după aceea, a creat simţul extern, care a primit numele „Viaţă” (n.t.
Eva). În al treilea rând, a făcut şi un trup, pe care l-a numit în mod simbolic îmbrăcăminte de
piele; căci se cuvenea ca intelectul şi simţurile externe să fie înveşmânate într-un trup, ca în

916
nişte haine de piele; aşa încât creatura să fie vrednică de virtutea sa divină; căci cine altcineva
în afară de Dumnezeu ar putea modela mai bine şi mai convenabil trupul omenesc? Motiv
pentru care nu numai că l-a alcătuit, dar l-a şi îmbrăcat; căci în cazul oamenilor, unii făuresc
veşmintele, iar alţii le îmbracă; însă această îmbrăcăminte naturală, contemporană cu omul, şi
anume trupul, aparţine unei singure Fiinţe, căci aceasta a creat-o, şi tot ea l-a îmbrăcat pe om
cu veşmintele pe care le-a făcut.
(54) Cine sunt acele fiinţe cărora Dumnezeu le spune, „Iată, Adam a devenit ca
unul din Noi, cunoscând binele şi răul”? (Geneza 3:22).
Expresia „unul din Noi” se referă la mai multe fiinţe; asta dacă nu cumva presupunem
că Dumnezeu stă de vorbă cu virtuţile sale, pe care le-a folosit ca pe nişte instrumente, ca să
spunem aşa, pentru a crea universul şi toate lucrurile care sunt în el; însă cuvântul „ca”
constituie o enigmă, o similitudine şi o comparaţie, dar acesta nu face aluzie la niciun fel de
deosebire; căci lucrurile bune perceptibile prin intelect şi prin simţurile externe, ca şi lucrurile
contrare, sunt cunoscute de Dumnezeu într-un alt mod decât le cunoaşte omul; căci natura
celor care cercetează şi care înţeleg este diferită de lucrurile percepute şi înţelese, de aceea şi
virtutea este capabilă să înţeleagă lucrurile. Iar pentru om toate aceste lucruri sunt similitudini,
şi forme, şi imagini, dar pentru Dumnezeu ele sunt prototipuri, modele, indicaţii şi multe alte
exemple clare ale lucrurilor oarecum întunecate; însă Tatăl nenăscut şi necreat nu se ataşează
de niciunul din ele, ci doar îşi extinde asupra lor măreţia virtuţilor sale.
(55) Care este sensul cuvintelor, „Ca nu cumva să-şi întindă el mâna şi să ia roade
din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci“? Întrucât ştim că Dumnezeu nu este
nici necunoscător, nici invidios. (Geneza 3:23).
Este foarte adevărat că Dumnezeu nu este nici necunoscător, nici invidios; cu toate
acestea, El foloseşte adesea expresii ambigue, ca şi cum ar fi om; pentru că, după cum am
spus anterior, providenţa supremă are o dublă natură, uneori fiind Dumnezeu şi acţionând
altfel decât omul; în timp ce alteori se aseamănă cu un om care îşi instruieşte fiul, întrucât îi
dă avertismente. Aşadar, în primul caz este vorba de autoritate, iar în al doilea caz de
disciplină, întrucât doreşte să pună în inima omului dorinţa voluntară de a se instrui; aşa că
expresia, „ca nu cumva” nu trebuie luată ca o dovadă de ezitare din partea lui Dumnezeu, ci
ca ceva care are legătură cu omul, întrucât acesta din urmă, prin natura lui, este predispus să
ezite, de aceea Dumnezeu condamnă această înclinaţie pe care o are. Căci atunci când în faţa
omului se iveşte ceva, indiferent despre ce anume este vorba, apare subit un impuls de a se
îndrepta către acel lucru, iar cauza acestui impuls este chiar lucrul care apare. Aici îşi are
originea cel de-al doilea tip de ezitare şi nesiguranţă, care antrenează mintea în toate direcţiile,
pentru că aceasta încearcă să îşi dea seama dacă trebuie să îşi însuşească sau nu lucrul
respectiv. Aşadar, condiţiile actuale favorizează cel de-al doilea tip de ezitare; căci, într-
adevăr, Divinitatea este incapabilă de viclenie, rea-voinţă sau răutate; prin urmare, este
imposibil ca Dumnezeu să fie invidios pentru nemurirea şi norocul altei fiinţe. Şi în legătură
cu acest aspect putem să aducem o dovadă de netăgăduit; căci El nu a creat lumea pentru că a
fost implorat de cineva, ci pentru că a fost un binefăcător milos, care a făcut ca o esenţă
sălbatică, dezordonată şi predispusă la suferinţă să devină blândă şi plăcută; şi a făcut acest
lucru punând binecuvântările într-o armonie desăvârşită, asemenea unui cor; şi fiind singura
fiinţă cu adevărat reală a sădit pomul vieţii datorită caracterului său luminos. Mai mult decât
atât, atunci când l-a făcut pe om nestricăcios, El nu a fost influenţat de nicio altă fiinţă, căci
nimeni nu l-a implorat în acest sens. Şi atât timp cât omul era doar minte pură, pentru că nici
nu muncea, nici nu vorbea cu răutate, acesta era călăuzit pe cărarea pietăţii de o călăuză
extraordinară, adică de adevărata şi neîndoielnica nemurire. Însă de îndată ce s-a lăsat pradă
viciului, începând să-şi dorească toate acele lucruri care aparţin vieţii muritoare, el s-a
depărtat de nemurire; căci nu se cuvine ca răul să devină nemuritor, şi nici nu ar fi profitabil,
pentru că cu cât cel rău şi vicios are parte de o viaţă mai lungă, cu atât este mai nefericit,

917
întrucât propria nemurire devine pentru el o mare nenorocire.
(56) De ce numeşte Raiul „desfătare” (n.t. în ebraică Eden), atunci când îl trimite
pe om să lucreze pământul din care a fost luat? (Geneza 3:23).
Diferenţele în practicarea agriculturii sunt limpezi, pentru că omul aflat în starea
paradisiacă cultiva înţelepciunea aşa cum se cultivă copacii, şi se hrănea cu fructe nepieritoare
şi bune, deoarece şi el era nemuritor. Mai apoi, însă, când a fost izgonit din acel loc al
înţelepciunii, el a simţit pe pielea lui efectele ignoranţei, care întinează trupul şi orbeşte
mintea; prin urmare, în lipsa unei hrane adecvate, a început să se ofilească şi că cedeze în faţa
morţii. Din acest motiv, Dumnezeu, dispreţuindu-l pe omul nesbuit, numeşte raiul „desfătare”,
pentru a-l pune în antiteză cu viaţa plină de durere, nefericire şi sălbăticie. Şi într-adevăr, viaţa
petrecută în înţelepciune este o desfătare plină de bucurie, o plăcere necurmată a sufletului
raţional; însă viaţa lipsită de înţelepciune este sălbatică şi nefericită, fiind amăgită peste
măsură de către pofte, care sunt precedate şi urmate de durere.
(57) De ce a pus Dumnezeu în faţa Raiului un heruvim cu o sabie de foc, pe care o
rotea ca să păzească drumul către pomul vieţii? (Geneza 3:24).
Numele de heruvim desemnează cele două virtuţi originare care aparţin Divinităţii, şi
anume puterea creatoare şi puterea regală. Prima dintre ele este numită Dumnezeu, iar cea de-
a doua, adică puterea regală, este numită Domn. Ei bine, puterea creatoare este o virtute
paşnică, blândă şi binevoitoare; însă puterea regală este o virtute legislativă, osânditoare şi
menită să îndrepte. În plus, prin sabia de foc se face aluzie în mod simbolic la cer; căci aerul
are o culoare aprinsă, şi el se roteşte, făcând ca întreg universul să capete o mişcare de
revoluţie. Prin urmare, toate aceste lucruri şi-au asumat răspunderea să păzească Raiul, căci
ele veghează asupra acelei înţelepciuni care este ca o reflexie; şi ca să arăt mai bine ce vreau
să spun voi lua un exemplu: înţelepciunea lumii este un fel de oglindă a virtuţilor divine, o
copie a acelor lucruri desăvârşite care rânduiesc şi ordonează universul şi toate lucrurile care
există în el. Iar calea care duce la înţelepciune este numită filozofie (un cuvânt care înseamnă
iubire de înţelepciune sau căutarea înţelepciunii). Şi aşa cum virtutea creatoare este înzestrată
cu înţelepciune, tot aşa este şi puterea regală, ca şi întreaga lume. Cu toate acestea, unii au
crezut că sabia de foc se referă la soare, pentru că prin revoluţiile şi mişcările sale acesta
delimitează anotimpurile anului, pentru că este paznicul vieţii omeneşti şi al tuturor lucrurilor
folositoare pentru viaţa oamenilor.
(58) Au fost adecvate cuvintele rostite în legătură cu Cain: „Am dobândit om de
la Dumnezeu”? (Geneza 4:1).
Aici trebuie făcută o distincţie între expresiile „de la cineva”, „din cineva” şi „prin
ceva”. „Din cineva” are sensul de a lua ceva de undeva; „de la cineva” face trimitere la o
cauză; „prin ceva” ne duce cu gândul la un instrument. Însă Tatăl şi Creatorul întregii lumi nu
este un instrument, ci o cauză. Prin urmare, cei care spun, „Ceea ce s-a făcut s-a făcut nu de la
Dumnezeu, ci prin Dumnezeu”, se abat de la dreapta înţelepciune.
(59) De ce povestitorul sacru descrie mai întâi ocupaţia fratelui mai tânăr, şi
anume Abel, spunând: „Abel era păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ”? (Geneza
4:2).
Cu toate că fiul virtuos era mai tânăr decât fiul cel rău, totuşi din punct de vedere al
virtuţii acesta era mai bătrân. Motiv pentru care, în momentul în care faptele lor trebuie
comparate, el este primul despre care se vorbeşte. Prin urmare, unul dintre ei are grijă de fiinţe
vii, chiar dacă acestea sunt lipsite de raţiune, asumându-şi cu bucurie ocupaţia de păstor, care
este o sarcină princiară, un fel de repetiţie în vederea dobândirii puterii regale; pe când celălalt
îşi îndreaptă atenţia asupra obiectelor pământeşti şi neînsufleţite.
(60) De ce în cazul lui Cain se spune că el a adus ca jertfă primele roade „după
câtva timp”, dar această precizare lipseşte atunci când ni se arată că „Abel a adus ca
prime roade cele întâi născute ale turmei lui şi grăsimea lor”? (Geneza 4:3,4).

918
 Moise face aluzie aici la diferenţa care există între cel care se iubeşte pe sine şi cel
care îi este total devotat lui Dumnezeu; căci cel dintâi i-a oferit primele roade ale pământului,
privindu-l pe Dumnezeu într-un mod total lipsit de pietate, considerându-l vrednic doar de
jertfe inferioare şi secundare; iar expresia „după câtva timp” implică faptul că nu a făcut acest
lucru imediat; şi atunci când se spune că a adus ca jertfă primele roade, se sugerează că nu a
oferit cele mai bune roade pe care le avea, dând dovadă în felul acesta de un comportament
neadecvat. Însă celălalt, a oferit de îndată cele întâi născute ale turmei lui, precum şi
animalele cele mai bătrâne, ca nu cumva să îl trateze pe Tatăl cu lipsă de respect.
(61) De ce [Scriptura] după ce a început cu Cain îl pune aici pe locul al doilea,
atunci când spune: „Şi Domnul a căutat spre Abel şi spre darurile lui, dar spre Cain şi
spre ofrandele lui n-a căutat”? (Geneza 4:5).
În primul rând, pentru că omul bun, deşi a apărut la început, nu poate fi perceput
imediat de simţurile externe ale altui om, decât dacă acesta are o conduită virtuoasă. În al
doilea rând, pentru că omul bun şi omul rău reprezintă două naturi diferite; aşa că El îl acceptă
pe omul bun, văzând că acesta iubeşte lucrurile bune şi că doreşte să dobândească virtutea;
dar îl respinge şi îl priveşte cu aversiune pe omul rău, ştiind că prin natura sa el este înclinat în
această direcţie. Prin urmare, aici se arată cu multă îndreptăţire că Dumnezeu nu a privit
numai spre ofrande, ci şi spre cei ce le ofereau, întrucât nu a dat o atenţie deosebită darurilor
propriu-zise; pentru că oamenii apreciază doar bogăţia şi abundenţa ofrandelor, însă
Dumnezeu priveşte şi la sinceritatea sufletului, căci El nu dă atenţie ambiţiilor şi iluziilor de
tot felul.
(62) Care este semnificaţia deosebirii care se face aici între dar şi ofrandă?
(Geneza 4:4).
Cel care aduce o jertfă, după ce înjunghie animalul, toarnă sângele în jurul altarului şi
ia carnea acasă; însă acela care aduce animalul în dar îl oferă în întregime celui care îl
acceptă. Aşadar, omul care se iubeşte pe sine este un împărţitor, asemenea lui Cain; însă cel
care îl iubeşte pe Dumnezeu este un om care oferă darurile sale de bunăvoie, aşa cum face
Abel.
(63) Cum şi-a dat seama Cain că ofranda lui nu a fost pe placul lui Dumnezeu?
(Geneza 4:5).
Poate că s-a petrecut ceva care i-a spulberat îndoielile, căci a fost cuprins de tristeţe şi
faţa îi era posomorâtă. Prin urmare, a luat tristeţea pe care o simţea ca pe un semn că a adus ca
ofrandă ceva ce nu a fost pe placul lui Dumnezeu, întrucât omul care jertfeşte cu inima pură
se simte bucuros şi fericit.
(64) De ce s-a folosit această expresie: „Nu pentru că nu ai jertfit cum se cuvine,
ci pentru că nu ai împărţit cum se cuvine”? (Geneza 4:7).
În primul rând, trebuie să înţelegem faptul că împărţirea dreaptă şi împărţirea
nedreaptă nu se referă la nimic altceva decât la ordine şi la dezordine. Iar lumea şi părţile sale
au fost create prin ordine; căci Creatorul lumii, atunci când a rânduit şi ordonat puterea
predispusă la suferinţă, care anterior era sălbatică şi dezordonată, a tăiat şi a împărţit. Şi El a
pus elementele grele, predispuse prin natura lor să coboare, şi anume pământul şi apa, în
centrul universului; iar aerul şi focul le-a aşezat la o înălţime mai mare, ca şi cum faptul că
sunt uşoare le permite să urce. Apoi, a tăiat şi a împărţit natura cea mai pură, şi anume cerul,
înconjurănd cu el întregul univers şi făcându-l să pătrundă în toate părţile sale; însă acesta a
rămas invizibil pentru toţi oamenii, deşi conţine în sine însuşi întregul univers şi toate părţile
din care este alcătuit. De asemenea, afirmaţia că animalele şi plantele se nasc din seminţe,
unele umede, iar altele uscate, ce altceva poate să însemne decât că a avut loc o tăiere şi o
separare? Prim urmare, rezultă neapărat că această ordine şi această rânduială a universului
trebuie imitate în tot ceea ce facem, mai ales atunci când ne exprimăm mulţumirea şi
recunoştinţa; pentru că în felul acesta suntem chemaţi să răsplătim cumva bunătatea celor care

919
au revărsat asupra noastră o mulţime de daruri. Mai mult decât atât, a-ţi exprima mulţumirea
faţă de Dumnezeu este un lucru bun prin el însuşi; aşa că El trebuie să primească ofrandele
noastre din primul moment, daruri proaspete din primele roade, ca nu cumva din neglijenţă să
îl dezonorăm. Căci nu se cuvine ca omul să oprească pentru sine însuşi primele lucruri, care
sunt şi cele mai minunate, iar Creatorului şi Dumnezeului preaînţelept să îi aducă jertfe din
ceea ce rămâne; pentru că o astfel de împărţire ar fi greşită şi condamnabilă, şi ea ar pune în
evidenţă o rânduială absurdă şi nefirească.
(65) Care este sensul expresiei: „Ai păcătuit; acum stai liniştit”? (Geneza 4:8).
Aici ni se dă un sfat foarte folositor; căci a nu păcătui este cel mai măreţ dintre toate
lucrurile bune; însă cel ce păcătuieşte, dar care roşeşte şi este copleşit de ruşine, se înrudeşte
îndeaproape cu omul care nu păcătuieşte, pentru că este, dacă pot spune aşa, un fel de frate
mai tânăr al celui din urmă; pentru că aceia care se mândresc cu greşelile lor, ca şi cum nu ar
fi făcut nimic rău, sunt loviţi de o boală greu de lecuit sau care este de-a dreptul incurabilă.
(66) De ce se lasă impresia că omul bun a fost dat în mâna celui rău, atunci când
se spune, „Pe tine te pofteşte, dar tu cată să-i fii stăpân”? ((Geneza 4:7).
Dumnezeu nu îl dă pe omul bun în mâna celui rău; această expresie are un alt înţeles;
pentru că El nu se referă la omul pios, ci la evenimentele care au avut loc, spunând: Această
lipsă de pietate se va întoarce asupra capului tău. Prin urmare, nu da vina pe necesitate, ci pe
propriul tău caracter, adică pe faptul că ai făcut acest lucru în mod intenţionat. De asemenea,
propoziţia, „Dar tu cată să-i fii stăpân”, se referă la o anumită faptă. În primul rând, tu ai
acţionat cu răutate; iar acum, iată, după această nedreptate imensă şi vătămătoare urmează o
nouă nedreptate. Prin urmare, El crede şi afirmă că acesta este începutul oricărei fărădelegi.
(67) De ce [Cain] l-a ucis pe fratele său pe câmp? (Geneza 4:8).
Pentru ca atunci când va fi semănat şi cultivat a doua oară să ajungă neroditor, la fel
cum şi el, dacă va ţine minte omorul pe care l-a săvârşit, va continua să se învinovăţească iar
şi iar; căci nici pământul nu va mai fi la fel în viitor, după ce a fost forţat să bea sânge
oemenesc, întrucât nu va mai putea să producă hrană pentru acel om care l-a întinat cu pete de
sânge.
(68) De ce Dumnezeu, care cunoaşte toate lucrurile, îl întreabă pe fratricid:
„Unde este Abel, fratele tău”? (Geneza 4:9).
Îi pune această întrebare pentru că doreşte ca bărbatul să mărturisească de bunăvoie şi
nesilit de nimeni, ca nu cumva să creadă că tot ce se întâmplă este rodul necesităţii; căci cel
care l-a ucis pe altul din necesitate, ar fi mărturisit în pofida voinţei lui, pentru că ar fi săvărşit
fapta în mod neintenţionat; iar ceea ce nu depinde de noi nu trebuie condamnat; însă omul
care a săvârşit răul cu bună ştiinţă îşi neagă fapta; cu toate acestea, cei care greşesc trebuie să
se căiască. Prin urmare, Moise a susţinut prin toate legile sale principiul potrivit căruia
Divinitatea nu este cauza răului.
(69) Cum se face că cel care şi-a ucis fratele răspunde ca şi cum s-ar adresa unui
om, spunând, „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Geneza 4:9).
Ateul nu crede că ochiul lui Dumnezeu pătrunde pretutindeni şi vede toate lucrurile în
acelaşi timp, fiind capabil să străpungă nu numai ce este vizibil, ci şi acele lucruri care stau
ascunse în adâncurile şi abisurile insondabile. Să presupunem că cineva i-ar spune, „Cum nu
ştii unde este fratele tău, şi cum se face că nu ştii asta când el este unul din cei patru oameni
care trăiesc în lume? Căci nu mai există alţii decât cei doi părinţi ai lui, şi tu care îi eşti frate”.
La această întrebare, răspunsul a fost: „Eu nu sunt paznicul fratelui meu”. O, ce scuză
minunată! Dar al cui păzitor şi protector ar fi trebuit să fii dacă nu al fratelui tău? Şi dacă ai
avut aşa o mare grijă să fii violent, să minţi şi să comiţi fratricid, care sunt cele mai spurcate şi
mai abjecte fapte, cum se face că ai pus siguranţa fratelui tău pe plan secund?”.
(70) Care este sensul expresiei, „Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din
pământ”? (Geneza 4:10).

920
 Acesta este un exemplu demn de luat aminte; pentru că Divinitatea îi aude pe cei
merituoşi, chiar dacă sunt morţi, ştiind că ei continuă să ducă o viaţă necorporală. Dar îşi
întoarce faţa de la rugăciunile celor răi, chiar dacă aceştia duc o viaţă înfloritoare, întrucât îi
consideră morţi în privinţa vieţii reale, deoarece îşi târăsc trupul după ei ca şi cum ar fi un
mormânt; şi ca şi cum şi-ar fi îngropat în el sufletul nefericit.
(71) De ce spune că va fi blestemat de pământ? (Geneza 4:11).
Pământul este ultima parte a lumii, aşa că dacă el rosteşte blesteme, asta înseamnă că
şi celelalte elemente vor face la fel; de pildă, izvoarele, râurile, marea, aerul, uscatul, focul,
lumina, soarele, luna, stelele, adică, pe scurt, întregul cer. Căci dacă lucrurile neînsufleţite şi
pământeşti vor să scuture jugul şi să se lupte cu răul, cu atât mai mult vor vrea şi acele fiinţe
mai pure. Aşa că nu ştiu ce speranţe pentru viitor ar putea avea acela care se află în război cu
întregul univers.
(72) Care este semnificaţia blestemului, „Atâta timp cât vei fi pe pământ vei geme
şi vei tremura din toate încheieturile”? (Geneza 4:13). {6}{traducerea noastră este aceasta:
„Pedeapsa mea e mai mare decât aş putea eu să duc”}.
Şi acesta este un principiu general; căci orice ticălos se confruntă cu ceva ce se
întâmplă imediat, şi cu ceva care îşi va face efectul mai târziu; însă lucrurile viitoare
generează teamă, pe când cele ce se produc imediat cauzează durere.
(73) Ce vrea să sugereze Cain atunci când spune, „Atât de mare este vina mea
încât nu poţi să mă ierţi?” (Geneza 4:13).
Într-adevăr, nu există nenorocire mai mare decât aceea de a fi abandonat şi dispreţuit
de Dumnezeu; căci oamenii nesăbuiţi nu pot suporta să nu aibă un stăpân; însă a fi dispreţuit
de măreţul Rege şi a ajunge în dizgraţia Puterii supreme din cauza joniciei propriei persoane,
reprezintă o durere greu de descris în cuvinte.
(74) La ce se referă Cain atunci când spune, „Oricine mă va întâlni mă va ucide”,
atâta vreme cât în lume nu mai erau alţi oameni, cu excepţia părinţilor săi? (Geneza
4:14).
În primul rând, ar fi putut fi vătămat de acele părţi ale lumii care au fost făcute pentru
cei buni, astfel încât aceştia să se împărtăşească din ele, şi care poate ar fi dorit să se răzbune.
În al doilea rând, poate că a spus asta deoarece se temea de animale şi reptile; căci natura a
zămislit aceste animale cu scopul de a servi ca instrumente prin care să se răzbune pe cei răi.
În al treilea rând, unii cred că el se referă la părinţii săi, cărora le-a provocat o suferinţă fără
precedent, fiind vorba de prima năpastă care i-a lovit înainte să afle ce este moartea.
(75) Cum se face că oricine îl va ucide pe Cain va avea parte de o pedeapsă
înşeptită? (Geneza 4:15).
Sufletul nostru este alcătuit din opt părţi: partea raţională, care este indivizibilă, şi cele
şapte părţi iraţionale subordonate, adică cele cinci simţuri externe, organul vorbirii şi organul
reproducător; aceste şapte părţi constituie cauzele oricărei ticăloşii sau răutăţi, fapt pentru care
vor fi chemate la judecată; însă răul principal îl reprezintă moartea părţii dominante a omului,
care este mintea. Prin urmare, cel care ucide mintea, prin faptul că o umple de nebunie şi
indiferenţă, în loc să sădească în ea seminţele raţiunii, va distruge şi cele şapte părţi iraţionale;
pentru că atât mintea, cât şi părţile sale subordonate se împărtăşesc din virtute.
(76) De ce semnul care se pune pe cel viu este un anumit tip de moarte? De ce
nimeni nu trebuiea să-l ucidă pe cel care a comis fratricid, când de fapt ar fi trebuit să
facă exact pe dos, adică să îl dea pe mâna unui călău care să îl omoare? (Geneza 4:16).
În primul rând, pentru că schimbarea naturii omului viu, precum şi lipsirea sa de orice
bucurie şi speranţă, reprezintă un fel de moarte; aşa că nenorocirile felurite şi groaznice care
se abat asupra lui sunt tot atâtea morţi prin care trece. În al doilea rând, povestitorul sacru
enunţă la începutul lucrării sale legea referitoare la caracterul nestricăcios al sufletului,
respingând în felul acesta opinia celor care cred că viaţa trupească este singura viaţă a omului;

921
căci, iată, unul din cei doi fraţi este vinovat de acele crime odioase pe care deja le-am
menţionat, adică de lipsă de pietate şi fratricid; şi acesta continuă să trăiască, zămisleşte
urmaşi şi construieşte cetăţi. Pe când celălalt, care a fost lăudat pentru pietatea lui, a fost
omorât în mod perfid; însă vocea lui Dumnezeu strigă limpede că existenţa perceptibilă prin
simţurile externe nu este bună, că moartea nu este ceva rău, că viaţa trupească nu este viaţă; şi
El mai spune că există o viaţă veşnică, lipsită de bătrâneţe, cu care au fost înzestrate sufletele
necorporale; căci iată ce spune poetul despre Scylla, cu referire la cei ce trăiesc ani mulţi şi
care fac multe rele: „Aceasta nu e muritoare, iar jalea ei este eternă” {7}{Homer, Odiseea
12.118}. În al treilea rând, deşi Cain a săvâşit acest fratricid, care este crima cea mai abjectă,
El pare să îi ierte fapta pentru că le cere tuturor judecătorilor să fie indulgenţi cu această primă
fărădelege; nu în sensul de a nu-l nimici pe răufăcător, ci de a se odihni ceva vreme în linişte
şi suferinţă, ca în loc de asprime să cultive compasiunea. Aşa că Dumnezeu însuşi, cu
înţelepciunea lui minunată, a stabilit o lege blândă şi tolerantă în privinţa primului păcătos;
căci nu a vrut să îl ucidă pe criminal, ci să îl distrugă într-o altă manieră; de aceea, El nu a
permis ca acesta să fie numărat printre descendenţii tatălui său, ci a făcut în aşa fel încât să fie
un proscris nu numai pentru părinţii săi, ci şi pentru întreaga omenire, deoarece l-a îndepărtat
de ceilalţi şi l-a separat de fiinţele raţionale, izgonindu-l spre natura fiarelor sălbatice.
(77) De ce Lameh, după cinci generaţii, se învinuieşte pentru fratricidul lui Cain,
care este strămoşul său? Căci Scriptura relatează că el le-a spus soţiilor sale, Ada şi Sela,
următoarele cuvinte: „Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia
mea; dacă pentru Cain fi-va răzbunarea de şapte ori, pentru Lameh de şaptezeci de ori
şi încă şapte” (Geneza 4:23).
Atunci când este vorba de numere, unităţile sunt anterioare zecilor, atât în privinţa
ordinii, cât şi a virtuţii, pentru că unitatea este începutul şi măsura tuturor lucrurilor. Însă
numărul zece vine după aceea, iar el este măsurat prin alt număr, fiindu-i inferior acestuia atât
ca ordine, cât şi ca virtute; şi tot aşa, numărul şapte este anterior şi este mai vechi decât
numărul şaptezeci, în timp ce numărul şaptezeci este mai tânăr decât numărul şapte, şi
reprezintă în raport cu acesta un număr derivat. Ţinând cont de aceste premise, cel care a
păcătuit pentru prima dată, şi care nu a cunoscut niciodată răul, a fost pedepsit în conformitate
cu un număr impar, care face parte din categoria unităţilor; dar cel de-al doilea răufăcător,
întrucât l-a avut ca exemplu pe primul, aşa încât nu mai putea avea nicio scuză, se face
vinovat de comiterea unei crime voluntare; şi pentru că nu a învăţat nimic din acea pedeapsă
mai simplă, va suferi şi acea primă pedeapsă, dar şi una nouă, care este cuprinsă în numărul
zece. Căci aşa cum la cursele de cai grăjdarii care au grijă de animale şi care le antrenează
sunt răsplătiţi de două ori mai mult decât vizitii, aşa şi unii oameni răi, predispuşi să comită
nelegiuiri, obţin o victorie nefericită, pentru care primesc apoi o dublă pedeapsă, atât pe cea
care constă în unitate, cât şi pe cea care face parte din categoria zecilor; în plus, Cain, cel care
a comis o crimă, neştiind cât de gravă este aceastăfaptă, pentru că până atunci nu mai murise
nimeni pe pământ, a primit o pedeapsă mai simplă, şi anume să sufere înşeptit; dar cel care i-a
imitat fapta nu a mai putut invoca această ignoranţă, fapt pentru care i s-a dat o pedeapsă
dublă, nu doar aceea care i s-a dat şi primului nelegiuit, ci şi o alta, adică de zece ori câte
şapte. Într-adevăr, în conformitate cu legea, pedeapsa este una înşeptită; în primul rând, sunt
judecaţi ochii, pentru că au privit un lucru nelegiuit; în al doilea rând, sunt puse sub acuzare
urechile, pentru că au ascultat ceea ce nu se cuvenea; în al treilea rând, este adus în discuţie
mirosul, care a fost amăgit de fum şi abur; în al patrulea rând, este acuzat gustul, căci a cedat
în faţa plăcerilor pântecelui; în al cincilea rând, a fost judecat simţul tactil, care pe lângă
obiectele simţurilor menţionate mai sus, care predomină asupra spiritului, a mai adus şi alte
lucruri, cum ar fi cucerirea cetăţilor, luarea de robi şi distrugerea acelor lăcaşe din interiorul
cetăţilor în care sălăşluieşte înţelepciunea; în al şaselea rând, este acuzată limba, împreună cu
celelalte organe ale vorbirii, pentru faptul că a tăcut în privinţa acelor lucruri despre care

922
trebuia să vorbească şi a vorbit despre acele lucruri care trebuiau trecute sub tăcere; şi în al
şaptelea rând, sunt puse sub acuzare şi părţile din partea de jos a pântecelui, care au aprins
pasiuni şi au stârnit pofte nemăsurate. Iată sensul acelei expresii potrivit căreia Cain a fost
pedepsit înşeptit, iar Lameh de şaptezeci de ori; pentru că acesta din urmă a fost al doilea om
care a comis o faptă reprobabilă, şi el nu a învăţat nimic din ceea ce i s-a întâmplat primului
nelegiuit, fiind prin urmare vrednic să primească atât pedeapsa acestuia, care este una mai
simplă, aşa cum sunt unităţile printre numere, cât şi o pedeapsă suplimentară, care face parte
din categoria zecilor.
(78) De ce Adam, când l-a zămislit pe Set, spune, „Datu-mi-a Dumnezeu un alt
vlăstar în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”? (Geneza 4:25).
În realitate, Set este o altă sămânţă şi el marchează o a doua naştere a lui Abel, în
conformitate cu un anumit principiu al naturii; căci Abel este o fiinţă care vine de sus în jos,
motiv pentru care a şi pierit într-un mod scandalos, pe când Set pare a se ridica de jos în sus,
ceea ce îl face să crească. Aşadar, ideea este aceea că Abel a venit înapoi pentru a i se oferi lui
Dumnezeu. Însă nu toate lucrurile trebuie să crească şi să se ridice către înalt, ci doar acelea
care sunt bune, căci Dumnezeu nu are nicio părtăşie cu răul. Prin urmare, tot ce este neclar şi
nesigur, amestecat, tulburat şi dezordonat merită atât lăudat, cât şi condamnat: lăudat, pentru
că se închină în faţa Cauzei, şi condamnat, pentru că se întâmplă să uite să îşi exprime
recunoştinţa. De aceea, natura l-a făcut diferit de fratele său geamăn; pentru că pe cel bun l-a
făcut vrednic de a fi nemuritor, transformându-l într-o voce care intervine pe lângă
Dumnezeu; pe când pe cel rău l-a lăsat pradă stricăciunii. Însă numele Set înseamnă „cel
udat”, deoarece el este asemenea plantelor care cresc atunci când sunt udate, şi care dau la
iveală lăstari şi roade. Dar acestea sunt nişte simboluri ale sufletului, aşa că ar fi nefiresc să
spunem că Divinitatea zămisleşte atât lucruri bune, cât şi lucruri rele, deoarece ea dă naştere
doar lucrurilor bune, acestea fiind singurele care trebuie să apară în existenţă.
(79) De ce Enos, fiul lui Set, a sperat să cheme numele Domnului Dumnezeu?
(Geneza 4;26).
Numele Enos înseamnă „om”; iar acest nume face trimitere nu la omul compus, ci la
acea parte raţională a sufletului, care este mintea, cea care are această calitate de a spera,
întrucât animalele iraţionale nu au capacitatea de a spera; dar speranţa prevesteşte într-un fel
bucuria, pentru că înainte să se bucure omul speră că va avea parte de lucruri bune.
(80) De ce după ce se face referire la speranţă Moise spune, „Aceasta este cartea
neamului lui Adam (n.t. sau a neamului omenesc)”? (Geneza 5:1).
Prin aceste cuvinte se adeveresc lucrurile spune anterior. Ce este omul? Omul este o
fiinţă care, mai presus de toate animalele, a primit o parte însemnată şi minunată de speranţă;
iar aceasta a fost întipărită, ca să spunem aşa, chiar în firea lui, căci intelectul omenesc este
făcut în aşa fel încât să spere.
(81) De ce în genealogia lui Adam, Moise nu îl mai menţionează pe Cain, ci doar
pe Set, care, după cum spune el, era făcut după asemănarea sa şi după chipul său; motiv
pentru care în genealogia sa el s-a referit doar la generaţiile care au urmat după el?
(Geneza 5:3).
Ar fi lipsit de orice temei să incluzi un asasin ticălos şi păcătos pe o asemenea listă;
căci acesta trebuie alungat ca o spurcăciune, aşa cum a spus cineva cu referire la un asemenea
personaj; din acest motiv, povestitorul sacru nici nu îl indică ca fiind descendentul tatălui său,
cel făurit din ţărână, nici nu spune că el stă la baza generaţiilor care au urmat; ci îl creditează
cu aceste calităţi pe cel al cărui caracter era lipsit de stricăciune, adică pe Set, „cel udat”, care
a fost udat cu apă de tatăl său şi care l-a făcut să spere că neamul lui va creşte şi va progresa;
de aceea, el nu vorbeşte prostii atunci când spune că Set este după asemănarea şi după chipul
tatălui său, atât trupeşte, cât şi sufleteşte; în felul acesta, el îl dojeneşte pe fratele lui mai mare,
cel care, din cauza faptului că a săvârşit omorul, nu se aseamănă deloc cu tatăl său, nici în

923
privinţa trupului, nici a sufletului. Acesta este motivul pentru care Moise l-a separat de familia
sa, şi i-a dat dreptul său de întâi născut fratelui său mai tânăr.
(82) Ce semnificaţie are versetul, „Şi după naşterea lui Matusalem a umblat Enoh
cu Dumnezeu două sute de ani”? (Geneza 5:22).
Dumnezeu a rânduit ca izvorul tuturor lucrurilor bune să fie naşterea. Iată ce vreau să
spun prin asta. La început, El a făcut să apară în existenţă mila şi iertarea, după care a urmat
căinţa; însă nu şi-a bătut joc de aceşti oameni care au păcătuit, şi nici nu le-a reproşat ceva, ci
i-a dat sufletului şansa de a se ridica de la răutate la virtute, la fel cum se ridică şi aceia care
au căzut într-o capcană. Căci, iată, atunci când devine soţ şi tată, şi când începe să
zămislească, acesta nu este altceva decât începutul onstităţii. Şi se spune că a umblat cu
Dumnezeu, pentru că deşi nu a perseverat în pietate din momentul naşterii, totuşi, se consideră
că în toată această perioadă el a dus o viaţă lăudabilă, pentru că a umblat cu Dumnezeu atât de
mulţi ani. Şi poate că aceste lucruri se spun nu atât pentru că era diferit, ci pentru că dădea
impresia că s-a transformat; şi aceasta este ordinea lucrurilor, căci dacă în cazul lui Cain a fost
vorba de indulgenţă, după ceva vreme introduce această afirmaţie, că Enoh s-a căit, arătându-
ne în felul acesta că prin căinţă putem avea parte de indulgenţă.
(83) De ce se spune că Enoh, înainte să se căiască, a trăit o sută şaizeci şi cinci de
ani, iar după ce s-a căit a trăit două sute? (Geneza 5:22). {8}{acest fapt vine în contradicţie
cu Biblia, pentru că acolo se spune că a trăit şaizeci şi cinci de ani înainte de naşterea lui
Matusalem, şi a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani}.
Numărul o sută şaizeci şi cinci rezultă din adunarea numerelor de la unu la zece; adică
prin însumarea numerelor unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă şi zece vom obţine
cincizeci şi cinci, iar prin adunarea numerelor pare care urmează după unitate, adică doi,
patru, şase, opt, zece, doisprezece, paisprezece, şaisprezece, optsprezece şi douăzeci vom
obţine o sută zece; aşadar, adunarea celor două rezultate anterioare (n.t. 55 şi 110) va da
numărul o sută şaizeci şi cinci; în adunările de mai sus, numerele pare sunt de două ori mai
multe decât cele impare; pentru că femeia este mai aprigă decât bărbatul, exact aşa cum se
întâmplă şi în acele situaţii absurde în care omul rău este mai presus de omul virtuos, simţul
extern este mai presus de minte, trupul este mai presus de simţuri, iar materia este mai presus
de cauza care i-a dat naştere. Însă numărul două sute, care are legătură cu căinţa, rezultă din
două numere de câte o sută, prima sută sugerând renunţarea la săvârşirea unor fărădelegi, iar
cea de-a doua făcând trimitere la plinătatea virtuţii desăvârşite. Într-adevăr, primul lucru care
trebuie făcut înainte de toate este să separi trupul de părţile sale bolnave, după care să îi aplici
un tratament, şi acestea sunt cele două etape de vindecare. În plus, numărul două sute este
alcătuit din grupe de patru, căci el ia naştere, ca dintr-o sămânţă, din patru numere
triunghiulare (n.t. numere ale căror unităţi se pot grupa în aşa fel încât să formeze un
triunghi), din patru numere tetragonale, din patru numere pentagonale, din patru numere
hexagonale şi din patru numere heptagonale; şi, după cum ar spune unii, se opreşte pe treapta
numărului şapte. Ei bine, cele patru numere triunghiulare sunt 1, 3, 6 şi 10, care însumate dau
20; cele patru numere tetragonale sunt 1, 4, 9 şi 16, a căror sumă este 30; cele cinci numere
pentagonale sunt 1, 5, 12 şi 21, din care ia naştere numărul 40. În plus, cele patru hexagoane
sunt 1, 6, 15 şi 28, care însumate dau 50; iar cele patru heptagoane sunt 1, 7, 18 şi 34, din
adunarea cărora rezultă 60; suma acestor numere este 200 (n.t. 20+30+40+50+60=200).
(84) De ce se spune că omul care a dus o viaţă de pocăinţă a trăit trei sute şaizeci
şi cinci de ani? (Geneza 5:23).
În primul rând, anul are trei sute şaizeci şi cinci de zile; prin urmare, povestitorul sacru
foloseşte aici simbolul orbitei solare pentru a face trimitere la viaţa omului pocăit. În al doilea
rând, aşa cum soarele este răspunzător pentru apariţia zilei şi a nopţii, deoarece ziua se mişcă
pe deasupra emisferei, iar noaptea trece pe sub pământ, tot aşa şi omul pocăit alternează între
lumină şi întuneric; întunericul fiind reprezentat de vremurile agitate şi de evenimentele care

924
l-au rănit; iar lumina, de acea lumină a virtuţii care a început să strălucească în sufletul său. În
al treilea rând, i-a atribuit un număr complet, pentru că soarele, care este mai presus de toate
stelele cerului, a primit un număr ce simbolizează perioada de dinainte de pocăinţă, pentru că
după aceea, el (n.t. Enoh) a uitat de toate păcatele comise anterior; şi întrucât Dumnezeu este
bun, El a revărsat din abundenţă darurile sale, ştergând în acelaşi timp păcatele anterioare ale
celor care i se dedică, pentru care aceştia ar fi trebuit pedepsiţi.
(85) De ce atunci când Enoh a murit povestitorul sacru a adăugat această
afirmaţie, „Enoh a umblat cu Dumnezeu”? (Geneza 5:24).
În primul rând, spune asta pentru că printr-o astfel de afirmaţie sugerează că sufletul
este nemuritor, întrucât chiar şi după ce se dezbracă de trup, continuă să meargă cu
Dumnezeu. În al doilea rând, el îl laudă pe omul care s-a pocăit, pentru că schimbarea care s-a
petrecut a fost permanentă, căci nu a dat înapoi, ci a continuat să trăiască o viaţă desăvârşită;
pentru că, iată, unii oameni, care s-au hrănit din virtute şi cărora li s-a dat speranţa că se vor
însănătoşi, au fost loviţi ulterior de aceeaşi boală.
(86) Care este sensul expresiei, „Şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl
strămutase”? (Geneza 5:24).
În primul rând, pentru omul virtuos şi sfânt moartea nu este un sfârşit, ci o trecere, o
migraţie şi o apropiere de un alt sălaş. În al doilea rând, în acest caz s-a petrecut ceva
minunat; căci se pare că a devenit invizibil şi a fost luat de acolo, pentru că nu s-a mai aflat; şi
dovada este faptul că a fost luat atunci când era invizibil, nu că a fost dus din faţa ochilor lor
în altă parte, căci strămutarea dintr-un loc în altul nu este altceva decât punerea persoanei într-
o altă situaţie; de aceea, aici se sugerează faptul că a fost strămutat dintr-un loc vizibil,
perceptibil prin simţurile externe, într-o dimensiune necorporală, accesibilă doar intelectului.
La fel a fost miluit şi marele profet, deoarece mormântul său nu este cunoscut de nimeni. Şi
pe lângă aceştia doi, a mai existat şi un altul, şi anume Ilie, care a urcat de la cele pământeşti
la cer atunci când a văzut faţa lui Dumnezeu; în felul acesta el a urcat, sau pentru a vorbi mai
exact, s-a înălţat la cer.
(87) Cum se face că imediat după naşterea lui Noe tatăl său a spus, „Acesta ne va
mângâia în osteneala noastră şi-n durerea mâinilor noastre, ce vine din pământul pe
care Domnul Dumnezeu l-a blestemat”? (Geneza 5:29).
Taţii sfinţilor nu au făcut profeţii decât în momente deosebite sau atunci când au avut
motive întemeiate; căci cu toate că cei care au fost consideraţi vrednici să facă profeţii nu au
făcut asta mereu şi nu s-au pronunţat asupra oricărui subiect, totuşi au făcut acest lucru atunci
când avut cunoştinţă de ceva. Cazul de faţă este un simbol, deloc lipsit de importanţă, pentru
că Noe este un fel de nume al dreptăţii, care face ca intelectul, atunci când se împărtăşeşte din
el, să se odihnească de toate lucrările sale rele, ca să ne elibereze astfel de dureri şi temeri, şi
să ne facă să ne simţim veseli şi în siguranţă. De asemenea, ne permite să ne odihnim de acea
natură pământească, care a fost blestemată anterior, şi anume trupul, prin care ajungem să
suferim, lucru valabil mai ales pentru aceia care îşi irosesc viaţa căutând plăceri. Cu toate
acestea, dacă vom analiza cu atenţie evenimentele şi împrejurările şi dacă le vom compara cu
litera Scripturilor, vom vedea că această profeţie nu se împlineşte, pentru că în vremea acestui
om răul nu a dispărut, ci s-a încăpăţânat să fie cauza unor păcate şi dureri mari, care au atras
după sine un potop cum nu s-a mai văzut. Dar trebuie să remarcăm că Noe este a zecea
generaţie de la Adam, cel născut din pământ.
(88) Care este semnificaţia numelor celor trei fii ai lui Noe, şi anume Sem, Ham şi
Iafet? (Geneza 5:32).
Aceste nume sunt simboluri care desemnează trei elemente din natură: binele, răul şi
elementul indiferent; Sem simbolizează binele, Ham răul, iar Iafet elementul indiferent.
(89) De ce se spune că înainte de potop oamenii s-au înmulţit foarte mult?
(Geneza 6:1).

925
 Mila divină precede întotdeauna judecata; căci prima grijă a lui Dumnezeu este aceea
de a face bine, şi abia apoi vine pedeapsa; căci lui îi place ca înainte să se producă nenorociri
să ofere un belşug de lucruri măreţe şi bune. Din acest motiv şi Egiptul, atunci când se
pregătea de o perioadă de şapte ani de lipsă de rodnicie şi foamete, după cum ne spune însuşi
profetul (Geneza 41:30), a avut parte mai întâi de un număr egal de ani de fertilitate deosebită,
graţie puterii benefice şi izbăvitoare a Creatorului universului. Şi aşa cum revarsă asupra
oamenilor darurile sale, tot aşa îi învaţă să se depărteze de rău; ca nu cumva aceste
binecuvântări să se transforme în opusul lor. Din acest motiv, în cazul de faţă, toate cetăţile
lumii au sporit în virtute, astfel încât oamenii să înţeleagă că o eventuală degradare a situaţiei
respective nu poate fi pusă decât pe seama faptelor lor rele şi să nu considere că vinovat
pentru aceste lucruri se face Dumnezeu, întrucât El nu are niciun fel de legătură cu răul sau cu
nefericirea, sarcina Divinităţii fiind doar aceea de a acorda binecuvântări.
(90) Care este sensul expresiei, „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii
aceştia, pentru că ei sunt numai trup”? (Geneza 6:3).
Această afirmaţie este un oracol şi un fel de lege; căci duhul divin nu este o mişcare a
aerului, ci el este minte şi înţelepciune; şi acest duh a curs şi asupra acelui om numit Beţaleel,
care cu multă măiestrie a făurit tabernacolul Domnului, căci Scriptura spune, „Şi l-am umplut
de duhul cel dumnezeiesc al înţelepciunii şi al priceperii”. Aşadar, acel duh vine peste
oameni, însă nici nu locuieşte, nici nu rămâne multă vreme în ei; şi Dumnezeu însuşi adaugă
şi motivul, atunci când spune, „Pentru că ei sunt numai trup”. Căci firea trupească este
incompatibilă cu înţelepciunea, întrucât se aliază strâns cu dorinţa; din acest motiv este
limpede că sufletele uşoare şi imateriale nici nu sunt stânjenite de lucrurile grele, nici nu sunt
împiedicate să vadă şi să înţeleagă natura lor, pentru că înţelegerea reală se obţine prin
stăruinţă.
(91) De ce se spune că zilele omului vor fi o sută douăzeci de ani? (Geneza 6:3).
Prin acest număr, Dumnezeu lasă impresia că pune o limită vieţii omului, însă de fapt
indică nenumăratele privilegii de care se bucură; căci, în primul rând, acest număr rezultă din
adunarea numerelor de la unu la cincisprezece; însă cincisprezece este un număr strălucit, căci
după cincisprezece zile discul lunar este luminat complet, pentru că la lăsarea serii luna ia cu
împrumut lumină de la soare, pe care o restituie apoi la ivirea zorilor; aşa că în nopţile cu lună
plină întunericul abia se face simţit, întrucât este lumină multă. În al doilea rând, numărul o
sută douăzeci este un număr trunghiular, care este alcătuit din cincisprezece numere
triunghiulare (n.t. 158=120, numărul 8 fiind triunghiular: 222=8). În al treilea rând, acesta
constă într-o combinaţie de numere pare şi impare, care au legătură cu numerele 64 şi 56 (n.t.
64+56=120); căci numărul par 64 reprezintă suma acestor opt numere impare: 1, 3, 5, 7, 9, 11,
13 şi 15; în acelaşi timp, numărul 64 este atât un cub (n.t. 43), cât şi un pătrat (n.t. 82). De
asemenea, numărul impar 56 reprezintă suma a şapte numere pare, şi anume 2, 4, 6, 8, 10, 12
şi 14; adunând aceste numere vom obţine rezultatul 56. În al patrulea rând, acesta (n.t.
numărul 120) este alcătuit din patru elemente: un număr triunghiular, şi anume 15; un pătrat,
şi anume 25; un pentagon, adică 35; şi un hexagon, adică 45, în conformitate cu progresia
respectivă (n.t. 15+25+35+45=120); pentru că al cincilea element depinde de cele de dinaintea
lui; astfel, într-un şir de numere triunghiulare care încep cu unitatea al cincilea număr este 15;
al cincilea număr dintr-un şir de numere pătrate care încep cu unitatea este 25; al cincilea
număr dintr-un şir de numere pentagonale care încep cu unitatea este 35; şi al cincilea număr
dintr-un şir de numere hexagonale care încep cu unitatea este 45. Dar toate aceste numere sunt
divine şi sacre, după cum am văzut deja în cazul numărului 15; iar numărul 25 aparţine
tribului lui Levi (Numeri 8:24). Iar numărul 35 vine de la scara dublă, aritmetică, geometrică
şi armonică; iar suma numerelor 16, 18, 19 şi 21 este egală cu 74, număr care are legătură cu
naşterea copiilor de şapte luni. Iar numărul 45 reprezintă o scară triplă, căreia îi aparţin
numerele 16, 19, 22 şi 28, a căror sumă este 85, număr care are legătură cu naşterea copiilor

926
de nouă luni. În al cincilea rând, acesta (n.t. numărul 120) are cincisprezece părţi şi o alcătuire
dublă, care îi este specifică; într-adevăr, prin împărţirea la 2 rezultă 60, măsura vârstei
omenirii; prin împărţirea la 3 rezultă 40, care exprimă ideea de profeţie; prin împărţirea la 4
rezultă 30, care se referă la o generaţie; prin împărţirea la 5 rezultă 24, adică măsura zilei şi a
nopţii; prin împărţirea la 6 rezultă 20, adică ideea de început; prin împărţirea la 8, obţinem 15,
care se referă la luna plină; prin împărţirea la 10 rezultă 12, cu trimitere la zodiac; prin
împărţirea la 12 rezultă 10, numărul sfânt; prin împărţirea la 15 rezultă 8, adică primul număr
cubic; prin împărţirea la 20 rezultă 6, numărul creaţiei; prin împărţirea la 24, rezultă 5,
simbolul simţurilor externe; prin împărţirea la 30 rezultă 4, numărul corpurilor solide; prin
împărţirea la 40 rezultă 3, simbolul plenitudinii, începutul, mijlocul şi sfârşitul; prin
împărţirea la 60 rezultă 2, care reprezintă elementul feminin; prin împărţirea la 120 rezultă 1,
care reprezintă elementul masculin. Şi toate acestea sunt numere naturale, aşa cum am văzut.
Dar dacă dublăm acest număr obţinem 240, care indică faptul că omul este vrednic de o viaţă
de două ori mai lungă; căci dacă numărul se dublează, ne putem imagina că şi durata vieţii se
va dubla; căci prima parte este o viaţă trupească, pe când cea de-a doua se referă la viaţa în
afara trupului, datorită căreia omul sfânt şi desăvârşit poate primi darul profeţiei. În al şaselea
rând, deoarece înmulţind trei numere, vom obţine un număr pentagonal şi unul hexagonal;
pentru că 345=60, iar 456=120. În al şaptelea rând, dacă luăm numărul 20, care
reprezintă începutul omului, şi dacă îl adunăm de două-trei ori cu el însuşi, în aşa fel încât să
rezulte numerele 20, 40 şi 60, prin adunarea acestor numere vom obţine 120 (n.t.
20+40+60=120). Dar poate că numărul 120 nu reprezintă durata maximă a vieţii omului în
general, ci doar a vieţii acelor oameni care au trăit în vremea respectivă, şi care urmau să piară
după toţi aceşti ani înecaţi de potop; pentru că Binefăcătorul lor le-a prelungit viaţa ca să aibă
timp să se pocăiască. Ulterior, însă, oamenii au trăit mai mult.
(92) Cum se face că din îngeri şi din fiicele oamenilor s-au născut uriaşi? (Geneza
6:4).
Poeţii îi numesc uriaşi (n.t. în original giganţi) pe acei oameni care s-au născut din
pământ, şi care sunt fiii Pământului {11}{se spune că numele grecesc Gigas derivă din
γεννάω, „a da naştere”}. Dar Moise foloseşte aici acest apelativ în mod abuziv, şi îl foloseşte
foarte des, făcând aluzie la faptul că trupul are dimensiuni uriaşe, asemenea lui Haik
{12}{numele Haik este adăugat de traducătorul armean; acesta face referire la un patriarh
mitologic al poporului său} sau Heracle. Şi el relatează că aceşti uriaşi s-au născut din unirea
a două naturi diferite, adică din împreunarea îngerilor cu femeile muritoare; pentru că deşi
substanţa îngerilor este de natură spirituală, apar din când în când situaţii când aceştia trebuie
să imite înfăţişarea oamenilor, fapt pentru care îşi iau o formă omenească; aşa cum au făcut şi
cu această ocazie, când prin relaţia lor cu femeile respective au făcut să apară uriaşi. Dar dacă
copiii astfel născuţi vor moşteni răutatea mamelor, abătându-se de la virtutea taţilor lor, atunci
ei trebuie îndepărtaţi, întrucât şi-au însuşit voinţa rasei stricăcioase, dispreţuind Divinitatea
supremă şi făcându-se astfel vinovaţi de o ticăloşie deliberată. Însă Moise îi numeşte uneori
pe îngeri fiii lui Dumnezeu, pentru că aceştia nu au fost zămisliţi de către muritori, ci ei sunt
fiinţe imateriale, duhuri lipsite de trup; sau mai degrabă acel învăţător al virtuţii, şi anume
Moise, îi numeşte fii ai lui Dumnezeu pe aceia care sunt înzestraţi cu o virtute măreaţă şi
minunată; în timp ce pe oamenii răi şi păcătoşi îi numeşte „trupuri” sau „carne”.
(93) Care este sensul expresiei, „Şi Dumnezeu a fost tulburat că l-a făcut pe om pe
pământ, şi a luat o hotărâre în inima Sa”? (Geneza 6:6). {13}{în Biblia noastră, traducerea
este următoarea: „Şi S-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit întru
inima Sa”}.
Unii cred că aceste cuvinte denotă faptul că Dumnezeu s-a căit; însă aceştia se înşală,
deoarece Divinitatea este neschimbătoare. Nici faptul că a fost tulburat şi că a luat o hotărâre
nu constituie o dovadă că s-a căit, ci acestea sunt doar nişte indicii care ne arată că El a

927
cugetat la motivele pentru care l-a făcut pe om pe pământ. Dar pentru că acest pământ este un
loc al nefericirii, chiar şi acea fiinţă cerească, şi anume omul, care este un amestec de suflet şi
trup, din clipa naşterii sale şi până la moarte nu este altceva decât un rob al trupului. Aşa că nu
este deloc surprinzător că Divinitatea trebuie să cugete şi să cântărească aceste chestiuni;
deoarece majoritatea oamenilor se lipesc mai degrabă de rău decât de virtute, fiind influenţaţi
de cele două elemente menţionate mai sus, şi anume de trupul pieritor, şi de faptul că trăiesc
în locul cel mai de jos, adică pe pământ,
(94) De ce Dumnezeu, după ce a ameninţat că va distruge omenirea, spune că va
distruge şi toate animalele? Căci foloseşte următoarea expresie: „ de la om pân' la
dobitoc şi de la târâtoare pân' la păsările cerului”. Dar cum ar fi putut păcătui
animalele iraţionale? (Geneza 6:7).
Acesta este sensul literal al Sfintei Scripturi, care ne spune că la început animalele nu
fuseseră create în mod necesar pentru ele însele, ci pentru a fi de folos omenirii şi pentru a-l
sluji pe om; aşa că în mod firesc, ele trebuiau distruse odată cu omul. Însă există şi un înţeles
ascuns al acestei afirmaţii, deoarece omul este simbolul minţii care este în noi, iar animalele
sunt simbolul simţurilor externe, aşa că dacă mintea s-a degradat şi a devenit stricăcioasă
odată cu ea trebuie să dispară şi simţurile externe, pentru că acolo nu a mai rămas niciun pic
de virtute, prin care sufletul este mântuit.
(95) De ce spune Dumnezeu, „Sunt furios că le-am făcut”? (Geneza 6:7). (n.t.
traducerea din Biblie este „Mă căiesc că le-am făcut”).
În primul rând, trebuie să spun că Moise vorbeşte din nou despre ceea ce s-a petrecut
deja, arătând un lucru extraordinar. Însă la drept vorbind, Dumnezeu nu simte furia, pentru că
este mai presus de ea şi de toate lucrurile care tulbură sufletul. Aşadar, prin această exprimare
extravagantă, Moise doreşte să arate că nelegiuirile oamenilor ajunseseră la un asemenea
nivel, încât au reuşit să mânie chiar şi Fiinţa care prin natura sa este incapabilă să se înfurie.
În al doilea rând, el sugerează în mod simbolic că faptele nesăbuite vor fi pedepsite, însă
acelea care izvorăsc dintr-o judecată înţeleaptă sunt vrednice de laudă.
(96) De ce se spune apoi că Noe a aflat har în faţa lui Dumnezeu? (Geneza 6:8).
În primul rând, aici se face o comparaţie; dacă ceilalţi oameni au fost respinşi din
cauza lipsei lor de recunoştinţă, el îl pune pe omul bun în locul tuturor, afirmând că acesta a
aflat har înaintea lui Dumnezeu, nu doar pentru că fusese singurul vrednic de privilegii,
întrucât toţi oamenii primiseră darurile lui Dumnezeu, ci pentru că numai el a ştiut să
aprecieze lucrurile pe care le-a primit. În al doilea rând, când întreaga omenire a fost
condamnată la distrugere, cu excepţia unei singure familii, asta înseamnă că oamenii rămaşi în
viaţă s-au dovedit a fi vrednici de graţia divină, astfel încât să devină, ca să spunem aşa,
sămânţa şi scânteia unei noi generaţii de oameni. Şi ce om ar putea avea parte de o onoare mai
mare, decât acela care este în acelaşi timp sfârşitul şi începutul omenirii?
(97) De ce Dumnezeu nu vorbeşte despre generaţia lui Noe, adică despre urmaşii
strămoşilor săi, ci face referire la virtuţile acestuia? (Geneza 6:9).
Face acest lucru în primul rând pentru că toţi oamenii din vremea aceea se stricaseră;
în al doilea rând, El impune aici o lege asupra voinţei, deoarece, pentru un urmaş înfocat al
virtuţii, virtutea însăşi reprezintă generaţia din care face parte; căci, într-adevăr, omul se naşte
din om, însă virtutea se naşte din minte. Iată de ce ni se spune că acesta era un om drept,
desăvârşit şi care umbla cu Dumnezeu; pentru că dreptatea, desăvârşirea şi recunoştinţa faţă
de Dumnezeu reprezintă cele mai mari virtuţi.
(98) Ce vrea să spună Moise atunci când afirmă, „Pământul însă se stricase în
faţa lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicie”? (Geneza 6:11).
Moise însuşi ne arată motivul pentru care a vorbit în felul acesta, atunci când spune că
nedreptatea umpluse pământul de silnicie; de aceea, doar prin dreptate se poate înlătura

928
nedreptatea, atât în cazul oamenilor, cât şi al părţilor lumii, adică în cazul cerului şi al
pământului.
(99) Ce semnificaţie au cuvintele sale, „Tot trupul îşi stricase calea sa pe pământ?
(Geneza 6:12).
În primul rând, povestitorul sacru îl numeşte pe omul îndrăgostit de sine însuşi „trup”;
prin urmare, spunând că este trup, nu se referă la întregul om, ci doar la învelişul lui trupesc;
ori poate că vorbeşte de om în sens abstract; căci cei care duc o viaţă lipsită de orice brumă de
civilizaţie, şi care sunt ameţiţi din pricina lipsei de cumpătare, sunt doar nişte trupuri. În al
doilea rând, el presupune, şi chiar acesta este adevărul, că degradarea sufletului este cauzată
de trup, pentru că trupul este sediul dorinţelor; şi din el, ca dintr-un izvor, iau naştere toate
poftele specifice, toate pasiunile şi toate celelalte ataşamente. În al treilea rând, el spune pe
bună dreptate că tot trupul îşi stricase calea sa; căci „sa” se referă la un caz particular, care are
legătură cu pronumele „el” sau „ea”; tot aşa cum nu îndrăznim să îi spunem pe nume celui pe
care îl proslăvim, ci îl numim „El”. De aici provine principiul filozofilor pitagoreici, pentru că
aceştia spun, „El a zis asta”, vorbind despre învăţătorul lor cu mult respect, întrucât se tem să
îi spună pe nume. Şi acelaşi obicei poate fi întâlnit şi în oraşe sau în casele oamenilor; căci
slujitorii, atunci când vorbesc despre sosirea stăpânului lor, obişnuiesc să spună, „Iată-l” (n.t.
în sensul Iată că el vine); şi tot aşa, când soseşte stăpânul unui oraş, se foloseşte aceeaşi
expresie, „Iată-l că vine”. Dar de ce este nevoie să enumăr cu atâta pedanterie toate aceste
lucruri? Adevărul este că am vrut să arăt că aici se vorbeşte despre Tatăl universului; căci,
într-adevăr, atunci când lăudăm virtutea, noi preamărim toate aceste calităţi pozitive şi toate
aceste nume; prin urmare, respectul l-a făcut să folosească acest nume cu prudenţă, întrucât se
pregătea să distrugă lumea printr-un potop; căci în această propoziţie, cuvântul „sa” face
trimitere în mod respectuos la „El”. „Tot trupul îşi stricase calea Sa pe pământ”, întrucât se
abătuse cu adevărat de la calea Tatălui din cauza dorinţelor şi a poftelor trupeşti; căci acestea
sunt în vrăjmăşie cu legile referitoare la abstinenţă, cumpătare, castitate, tărie morală şi
dreptate; pentru că doar prin ele putem găsi calea lui Dumnezeu, pe care se cuvine să o
lărgim, să o străbatem şi să o transformăm într-o cărare netedă.
(100) Care este înţelesul afirmaţiei, „Timpul omenirii s-a întors către mine, căci s-
a umplut pământul de nedreptate”? (Geneza 6:13). {14}{versiunea care apare aici nu se
aseamănă cu cea din Biblia noastră}.
Cei care se împotrivesc soartei se folosesc de mai multe argumente, mai ales de cel al
morţii subite, care adesea provoacă un masacru într-un timp foarte scurt; de pildă, în
prăbuşirea caselor, în războaie, în naufragii, în tulburările civile, în bătăliile de cavalerie, în
bătăliile purtate pe uscat sau pe mare ori cu ocazia epidemiilor de boli molipsitoare. Tuturor
celor care avansează opinii de genul acesta eu le repet aceleaşi afirmaţii pe care le-a făcut
profetul, întrucât mă bazez pe raţionamentul lui. Dacă, într-adevăr, expresia „Timpul omenirii
s-a întors către mine” are un astfel de înţeles, şi anume că omenirea are o anumită durată de
existenţă, înseamnă că a ajuns acum la punctul în care va fi exterminată printr-un potop; şi
pentru că aşa stau lucrurile, oamenii nu vor mai continua să trăiască în virtutea soartei care le-
a fost atribuită; prin urmare, vieţile oamenilor s-au contopit într-una singură, în aşa fel încât
urmau să piară în acelaşi timp; nu ştiu însă ce armonii şi ce mişcări ale corpurilor cereşti sunt
responsabile de continua conservare şi distrugere a omenirii. Să îi lăsăm însă pe toţi aceia care
studiază aceste lucruri, ca şi pe cei care îi contrazic, să înţeleagă aceste aspecte în felul lor.
Dar nimic nu poate fi mai antagonic, mai potrivnic şi mai respingător pentru minunata virtute
divină decât nedreptatea; aşadar, după ce a spus, „Timpul omenirii s-a întors către mine”, mai
adaugă şi motivul acestei opoziţii, şi anume faptul că pământul s-a umplut de nedreptate. În al
doilea rând, Timpul, care mai este numit şi Cronos sau Saturn, este privit de oamenii nesăbuiţi
ca şi cum ar fi un zeu; însă aceşti oameni pierd din vedere singura Fiinţă existentă, de aceea El
spune, „Timpul omenirii s-a întors către mine”, asta pentru că păgânii au transformat timpul

929
omenesc într-un dumnezeu, pe care l-au pus în locul unicului şi adevăratului Dumnezeu. Iar
acest lucru este sugerat şi în alte pasaje ale Scripturii, în care se spune, „Vremea lor a trecut,
dar Domnul este cu noi” {15}{Numeri 14:9. A se compara cu Isaia 8, Ieremia 46:21-28 şi
Psalmul 80:15}, ca şi cum oamenii nesăbuiţi cred că timpul este cauza acestei lumi; însă cei
înţelepţi şi virtuoşi nu privesc timpul în această lumină, căci toate vremurile şi toate
perioadele îşi au originea numai în Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu nu este cauza a tot ce
există, ci doar a lucrurilor bune şi a oamenilor buni, care se împărtăşesc din virtute; şi pentru
că este lipsit de orice răutate, El nu poate fi o cauză a răutăţii. În al treilea rând, prin această
expresie pe care o foloseşte, El arată cât de mare este lipsa de pietate, pentru că spune că
„timpul omenirii a sosit”, ceea ce înseamnă că toţi oamenii, din toate colţurile lumii, au
hotărât la unison să facă numai lucruri rele; iar cealaltă afirmaţie pe care o face, cu referire la
faptul că pământul s-a umplut de nedreptate, înseamnă că nu mai există niciun loc lipsit de
răutate, care să fie capabil să primească şi să păstreze dreptatea. Iar expresia „către mine”
adevereşte ceea ce am spus, căci numai judecata divină este durabilă şi statornică.

930
 42. ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI PE MARGINEA CĂRŢII GENEZEI II

(1) În ce constau pregătirile făcute de Noe? (Geneza 6:14).

Dacă cineva ar dori să analizeze din punct de vedere material corabia construită de
Noe, ar ajunge la concluzia că aceasta întruchipează constituţia corpului omenesc, după cum
vom vedea atunci când vom vorbi despre fiecare din părţile sale.
(2) De ce construieşte corabia din bârne cu secţiune dreptunghiulară? (Geneza
6:16).
Face acest lucru, în primul rând, pentru că dreptunghiul creează stabilitate indiferent
de locul unde este aşezat, întrucât acesta are unghiuri drepte; şi tot atât de stabil este şi trupul
omului desăvârşit. În al doilea rând, procedează aşa, deoarece cu toate că trupul nostru este un
organism, şi cu toate că părţile sale sunt rotunjite, totuşi membrele sale, într-un fel sau altul,
transformă acest corp cu aspect circular într-un dreptunghi sau într-un pătrat. De pildă, pieptul
este mai degrabă dreptunghiular decât circular; la fel şi burta, atunci când nu este umflată cu
mâncare sau cu alte lucruri, cu toate că există şi oameni pântecoşi din firea lor, de care vom
face abstracţie în argumentaţia noastră. Iar dacă analizăm palmele şi braţele, spatele şi
coapsele, ca şi picioarele unui om, vom vedea că toate aceste mădulare sunt alcătuite dintr-o
combinaţie de forme dreptunghiulare şi circulare. În al treilea rând, o bârnă cu secţiune
dreptunghiulară prezintă diferenţe în privinţa dimensiunilor sale, întrucât lungimea este mai
mare decât lăţimea, iar lăţimea este mai mare decât grosimea. La fel sunt alcătuite şi trupurile
noastre, căci au o dimensiune mare, una moderată şi alta mică, pentru că lungimea este mare,
iar grosimea mică.
(3) De ce spune Dumnezeu, „În corabie să-ţi faci nişte cuiburi”? (Geneza 6:14).
{1}{în Biblia noastră se spune „încăperi”, nu „cuiburi”}.
Această poruncă este firească, deoarece trupul omenesc are nişte goluri asemănătoare
unor cuiburi; şi toate aceste cuiburi sunt pătrunse de o anumită forţă spirituală, ce se găseşte în
noi înşine încă de la început, care pare să hrănească un pui de pasăre aflat în creştere; de pildă,
unele din aceste goluri sau cuiburi sunt ochii, în care sălăşluieşte simţul văzului; alte cuiburi
sunt urechile, unde este localizat auzul. O a treia categorie de cuiburi sunt nările, care
adăpostesc sinţul mirosului. Al patrulea cuib, mai mare decât cele deja menţionate, este gura,
prin care se manifestă gustul; şi a fost făcută mai mare, deoarece, pe lângă gust, ea reprezintă
şi un instrument important al vorbirii articulate, căci în interiorul ei se găseşte limba, despre
care Socrate obişnuia să spună că se mişcă în fel şi chip în toate direcţiile, alcătuind cuvinte,
pentru că este călăuzită îndeaproape de raţiune. Un alt cuib se află în interiorul craniului, şi
anume membrana care înveleşte creierul, căci aici se află, ca să spunem aşa, geniul fiecărui
om; dar şi pieptul este un cuib, căci în el se află plămânii şi inima, care sunt în legătură cu
celelalte organe interne; plămânii fiind locul unde se produce respiraţia, iar inima fiind atât
sălaşul sângelui, cât şi al venitlaţiei trupului, căci ea are două rezervoare, care sunt, ca să
spunem aşa, un fel de cuiburi sau de recipiente localizate în piept; unul este recipientul
sângelui, de unde acesta este trimis în vene; iar celălalt este recipientul ventilaţiei, care face
posibilă respiraţia. Şi atât părţile mai dure, cât şi cele mai moi sunt un fel de cuiburi ale
oaselor, prin care acestea sunt hrănite aşa cum sunt hrăniţi puii de pasăre într-un cuib; căci
părţile mai dure sunt cuibul în care se găseşte măduva, pe când carnea, care este mai moale,
reprezintă cuibul plăcerilor şi al durerilor; iar dacă cineva ar dori să investigheze şi celelalte
părţi, va constata că trupul omenesc are în mare măsură aceeaşi alcătuire ca şi arca [lui Noe].
(4) De ce porunceşte Dumnezeu ca corabia să fie smolită cu smoală şi pe
dinăuntru şi pe dinafară? (Geneza 6:14).
Smoala este asemănătoare cu cleiul, pentru că acesta lipeşte obiecte şi părţi care
anterior erau separate, unindu-le printr-o îmbinare fermă şi durabilă. Căci lucrurile lipite cu

931
clei devin imediat un singur obiect; iar sufletul nostru este alcătuit din multe părţi, unite la
exterior prin legea firii, însă elementul care ţine toate aceste lucruri laolaltă este sufletul, care,
fiind situat la mijloc, pătrunde prin toate părţile trupului până la suprafaţă, după care revine
din nou în centru; în felul acesta, natura noastră spirituală uneşte toate părţile printr-o legătură
dublă. Acesta este motivul pentru care corabia a fost smolită cu smoală şi pe dinăuntru şi pe
dinafară. Iar cealaltă arcă (n.t. chivotul), care este aşezată în Sfânta Sfintelor şi care este
acoperită cu aur, reprezintă lumea perceptibilă doar prin intelect, după cum se arată şi în
relatarea referitoare la ea; căci lumea inteligibilă este alcătuită din fiinţe imateriale, care sunt
ţinute laolaltă de o anumită armonie invizibilă; căci aşa cum aurul este mai preţios decât
smoala, tot aşa şi arca (n.t. chivotul) care se găseşte în Sfânta Sfintelor este mai presus de arca
despre care vorbim. Şi tot aşa, Dumnezeu a poruncit ca forma arcei lui Noe să fie
dreptunghiulară, ca în felul acesta să fie mai utilă; însă în cazul arcei din templu a avut în
vedere nu atât utilitatea, cât mai degrabă rezistenţa la degradare; căci lucrurile imateriale,
perceptibile doar prin intelect, sunt scutite de degradare, fiind nestricăcioase şi veşnice. Căci
corabia este aruncată încoace şi încolo de vânt şi de valuri, în timp ce chivotul din Sfânta
Sfintelor rămâne pe loc; şi prin statornicia lui se aseamănă cu natura divină, pe când corabia,
care este aruncată în toate direcţiile şi purtată dintr-un loc în altul, este simbolul firii create. În
plus, corabia care, ca să spunem aşa, este un simbol al stricăciunii, este înălţată, pe când
chivotul din Sfânta Sfintelor simbolizează caracterul nestricăcios al eternităţii.
(5) De ce a dat Dumnezeu dimensiunile corăbiei în felul acesta: lungimea să fie de
trei sute de coţi, lăţimea de cincizeci de coţi, iar înălţimea de treizeci de coţi; şi să aibă
un acoperiş încheiat la un cot deasupra, semănând cu vârful unui obelisc? (Geneza 6:15).
Era necesar ca această lucrare măreaţă să fie construită în conformitate cu indicaţiile
literale, pentru că în ea trebuiau să intre multe animale, unele de dimensiuni uriaşe, împreună
cu hrana de care aveau nevoie; dar dacă avem în vedere înţelesul simbolic, care face aluzie la
alcătuirea trupului, nu va fi nevoie să ne folosim de aceste dimensiuni măsurate în coţi, ci de
anumite principii şi proporţii care derivă din acestea. Iar proporţiile la care facem referire sunt
muliplicarea cu şase şi cu doi, însă mai există şi alte proporţii. Căci numărul trei sute rezultă
din înmulţirea lui şase cu cincizeci sau din înmulţirea lui zece cu treizeci; de asemenea,
cincizeci este cu două treimi mai mare decât treizeci. Şi aceleaşi proporţii le are şi trupul; căci
dacă cineva ar catadicsi să analizeze cu atenţie această chestiune în toate privinţele, va vedea
că omul este alcătuit după aceleaşi proporţii, nefiind nici mai mare, nici mai mic; pentru că
dacă l-ar măsura cu o sfoară din cap până în picioare, ar vedea că înălţimea lui este de şase ori
mai mare decât lăţimea pieptului şi de zece ori mai mare decât grosimea acestuia; în timp ce
lăţimea pieptului reprezintă dublul grosimii sale. Aceste proporţii vin de la natură şi ele sunt
caracteristice oamenilor cu o alcătuire minunată, care nu au nimic în plus şi cărora nu le
lipseşte nimic. De asemenea, Dumnezeu a rânduit cu multă înţelepciune şi îndreptăţire ca
acoperişul să se înalţe cu un singur cot; pentru că partea superioară a corăbiei imită unitatea
trupului; căci, negreşit, capul este cetatea regelui, deoarece principalul ei locuitor este
intelectul. Iar acele părţi situate mai jos de cap sunt mâinile, şi mai ales mădularele inferioare,
deoarece coapsele, gambele şi labele picioarelor sunt diferite unele de altele, aşa că cei ce se
străduiesc să cerceteze aceste elemente pe bazele enunţate mai sus vor înţelege cu uşurinţă
analogia cu dimensiunile exprimate în coţi. Însă mai presus de toate, aceştia trebuie să ştie că
fiecare din aceste numere exprimate în coţi, începând chiar cu lungimea corăbiei, se bazează
pe un anumit calcul şi conţine un anumit principiu. Aşadar, lungimea este alcătuită din trei
sute de unităţi, care sunt grupate în douăzeci şi patru de numere aşezate în şir unul după altul,
în ordine crescătoare, după cum urmează: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,
18, 19, 20, 21, 22, 23, 24 (n.t. suma acestor numere este egală cu 300). Însă 24, care este mai
presus de celelalte, este un număr care exprimă orele zilei şi ale nopţii, precum şi literele
alfabetului {2}{aici se referă la alfabetul grec, care este alcătuit din douăzeci şi patru de

932
litere} şi sunetele articulate; şi tot aşa, mai este compus din trei cuburi (n.t. 138), care îl fac
să fie complet, deplin şi alcătuit din cantităţi egale. Numărul 3 este primul număr alcătuit din
cantităţi egale (n.t. 1+1+1), având un început, un mijloc şi un sfârşit, care sunt egale unul cu
altul; numărul opt este primul cub (n.t. 23=8), fiind la rândul lui alcătuit din cantităţi egale
(n.t. 222). Însă numărul 24 are mult mai multe virtuţi, deoarece el constituie esenţa
numărului 300, după cum am spus deja; pentru că este alcătuit din douăsprezece patrulatere,
care sunt strâns legate unul de altul; şi mai este alcătuit din două numere lungi şi din
douăsprezece numere duble, care cresc din doi în doi. Aşadar, cele douăsprezece numere
impare, care alcătuiesc cele douăsprezece patrulatere, sunt următoarele: 1, 3, 5, 7, 9, 11, 13,
15, 17, 19, 21, 23; iar numerele pătrate sunt reprezentate de 1, 4, 9, 16, 25, 36, 49, 64, 81, 100,
121 şi 144 (n.t. fiecare din aceste numere reprezintă un pătrat perfect). De asemenea, cele
douăsprezece numere pare care alcătuiesc celelalte numere lungi sunt 2, 4, 6, 8, 10, 12, 14, 16,
18, 20, 22, 24; iar după acestea urmează cele douăsprezece numere compuse, şi anume: 2, 6,
12, 20, 30, 42, 56, 72, 90, 110, 132 şi 156. Iar dacă punem laolaltă cele douăsprezece
patrulatere, vom obţine 144 (n.t. 1+3+5+7+9+11+13+15+17+19+21+23=144); şi tot aşa, dacă
vom aduna celelalte douăsprezece numere lungi, vom obţine 156 (n.t.
2+4+6+8+10+12+14+16+18+20+22+24=156); iar din adunarea celor două numere se obţine
numărul 300 (n.t. 144+156=300), care exprimă armonia perfectă şi infinită care există între
numerele pare şi cele impare; căci numerele pare duc la egalitate, în conformitate cu natura
pătratului, însă numerele impare exprimă inegalitatea, aşa cum se vede din numerele lungi.
Însă universul este o combinaţie de egalităţi şi inegalităţi, şi de aceea însuşi Creatorul, în plin
proces de distrugere a lucrurilor de pe pământ, a dat trăinicie şi stabilitate corăbiei. Prin
urmare, am spus suficiente lucruri despre numărul trei sute. Iar acum vom vorbi despre cei
cincizeci de coţi, pornind de la următorul principiu; căci, în primul rând, acest număr este
compus dintr-un triunghi dreptunghic, ale cărui laturi sunt trei, patru şi cinci; iar pătratele
acestor numere sunt nouă, şaisprezece şi douăzeci şi cinci, a căror sumă este egală cu
cincizeci (n.t. 9+16+25=50). În al doilea rând, numărul cincizeci, care este un număr
desăvârşit, este alcătuit din patru numere triunghiulare, 1, 3, 6, 10, care se combină cu patru
numere patrulatere, 1, 4, 9, 16; aşadar, adunând aceste numere triunghiulare vom obţine 20
(1+3+6+10=20); şi adunând numerele patrulatere vom obţine 30 (1+4+9+16=30); iar
20+30=50. Dar prin adunarea numerelor triunghiulare şi a celor patrulatere se obţine un
număr heptagonal, adică numărul cincizeci, care este un număr divin; şi la acest număr s-a
raportat profetul atunci când a proclamat anul jubiliar; pentru că tot acest an este un an de
odihnă şi izbăvire. Al treilea argument se referă la trei numere patrulatere care încep cu
unitatea, şi care sunt aşezate în ordine crescătoare, precum şi la trei cuburi, care încep tot cu
unitatea şi care constituie un şir asemănător; din adunarea acestora rezultă numărul cincizeci;
aşadar, din prima categorie fac parte numerele 1, 4 şi 9, a căror sumă este 14; iar din a doua
categorie fac parte numerele 1, 8 şi 27, care adunate dau 36; iar prin adunarea celor două
sume rezultă numărul cincizeci (n.t. 14+36=50). Şi tot aşa, numărul treizeci este un număr
natural de-a dreptul special, căci ce reprezintă numărul trei pentru unităţi, acelaşi lucru îl
reprezintă şi numărul treizeci pentru clasa zecilor; şi acesta din urmă se referă la ciclul lunar şi
la numărul de zile dintr-o lună; în al doilea rând, el este alcătuit din patru numere, care
reprezintă un şir de numere patrulatere, şi anume 1, 4, 9 şi 16, a căror sumă este 30; de aceea,
Heraclit nu s-a înşelat prea mult atunci când a numit acest număr „generaţie”; căci el a spus că
un bărbat ajuns la vârsta de treizeci de ani poate deveni bunic, deoarece a ajuns la pubertate la
paisprezece ani, vârstă la care este capabil să dea naştere unui copil; iar acel copil, care se va
naşte după un an, va putea la rândul lui să zămislească după cincisprezece ani o fiinţă umană
asemenea lui; şi aceşti bunici, taţi şi fii, ca şi bunicile, mamele şi fiicele, formează o generaţie
completă.

933
 (6) Care este semnificaţia uşii laterale? Căci el spune, „Uşa corăbiei să o faci într-
o latură” (Geneza 6:16).
Uşa laterală face trimitere în mod limpede la alcătuirea omenească, căci i s-a spus să o
facă „într-o latură”, ca pe acolo să fie aruncate toate excrementele şi scârnăviile. Într-adevăr,
după cum spune Socrate, fie pentru că a aflat de la Moise, fie pentru că a fost influenţat de
fapte, Creatorul, având respectul cuvenit faţă de trupul nostru, a rânduit să există o ieşire a
diferitelor canale ale corpului în partea din spate, la adăpost de percepţiile simţurilor externe,
pentru ca atunci când ne eliberăm de materialele urât mirositoare să nu fim dezgustaţi de
înfăţişarea excrementelor noastre. Prin urmare, a înconjurat această trecere cu părţile
posterioare, care sunt proeminente ca nişte dealuri, făcându-le moi pentru a servi şi altor
scopuri.
(7) De ce a spus că corabia trebuie să aibă o punte jos, una în rândul doi şi alta în
cel de-al treilea? (Geneza 6:16).
Aici s-a referit într-un mod minunat la recipientele pentru hrană, numindu-le părţile
interioare ale construcţiei; întrucât mâncarea este stricăcioasă, iar ceea ce este stricăcios
aparţine părţii interioare, pentru că deşi unele particule de mâncare şi băutură sunt purtate în
sus, cea mai mare cantitate se transformă în excremente, care au o mişcare descendentă; iar
intestinele sunt plasate în rândul doi şi în rândul al treilea datorită providenţei Creatorului,
care a dorit să vină în sprijinul creaturilor sale; căci dacă ar fi făcut ca recipientele de hrană să
fie legate direct cu fesele, aceasta ar fi dus la nişte lucruri neplăcute; în primul rând, omul s-ar
fi aflat mereu în lipsuri, i-ar fi fost foame tot timpul şi ar fi evacuat rapid resturile alimentare;
în al doilea rând, ar fi fost lihnit de foame, căci odată ce şi-ar fi golit recipientele, ar fi fost
cuprins imediat de foame şi sete, asemenea femeilor gravide, de unde rezultă că plăcerea de a
mânca s-ar fi transformat în lăcomie şi în lipsă de înţelepciune; căci nimic nu este mai
neplăcut decât să fii cu burta goală. În al treilea rând, moartea ar bate la uşă; căci cei cărora le
este foame de cum au mâncat, şi cărora le este sete de îndată ce au băut, şi care imediat ce s-
au umplut trebuie să evacueze şi să simtă din nou cum îi chinuie foamea, aceşti oameni se află
pe moarte; însă datorită faptului că intestinele sunt cotite şi încolăcite, noi suntem scutiţi de
foame, de lăcomie şi de o moarte prematură; căci mâncarea pe care am ingerat-o rămâne în
interiorul nostru nu doar atâta timp cât este nevoie ca să parcurgă distanţa respectivă, ci atâta
timp cât este necesar ca organismul nostru să o transforme; întrucât coeziunea hranei este
distrusă în pântece; apoi ea este încălzită în ficat şi este purtată în continuare; după aceea,
aromele principale sunt transmise celorlalte părţi ale trupului, astfel încât în cazul copiilor să
contribuie la creştere, iar în cazul adulţilor să le dea putere; iar ceea ce rămâne se transformă
în scârnăvii şi excremente ce vor fi aruncate afară. Prin urmare, este nevoie de mult timp
pentru aceste operaţii numeroase şi importante pe care natura le realizează cu uşurinţă şi în
mod constant. În plus, însăşi arca mi se pare că poate fi comparată în mod îndreptăţit cu trupul
omenesc; căci natura este plină de forme de viaţă şi de aceea a pregătit un recipient similar cu
pământul pe care se găseau acele creaturi stricate ce urmau a fi distruse de potop; pentru că pe
arcă se găseau acum, la modul general, toate fiinţele vii de pe pământ; de aceea, Dumnezeu a
rânduit ca, aşa purtată de ape cum era, ea să reprezinte un fel de pământ, o mamă şi o doică,
care îi poartă pe taţii omenirii viitoare, cu care pare a fi însărcinată; şi în acelaşi timp, ea pare
însoţită de soare şi de lună, de puzderia de stele, precum şi de toate oştirile cereşti; pentru că
cei ce privesc această lucrare meşteşugită înţeleg mai bine trupul omenesc, care de-a lungul
timpului a stârnit numeroase dispute printre oameni; căci nimic nu l-a înrobit mai mult pe om
decât dispoziţiile sale sufleteşti şi viciile care se nasc din ele, adică plăcerile şi dorinţele pe
care le nutreşte.
(8) De ce se spune că potopul va pierde tot trupul de sub cer care are în el suflare
de viaţă? (Geneza 6:17).

934
 S-ar putea spune că acum dezvăluie ceea ce anterior doar a sugerat; căci cauza
degradării oamenilor a fost faptul că au devenit robii plăcerilor şi ai dorinţelor, iar acestea i-au
împins să comită tot felul de fapte; mai mult decât atât, viaţa lor a devenit extrem de
nefericită. Şi, în mod firesc, mai face precizarea că este vorba de suflarea de viaţă care se află
„sub cer”, pentru că, într-adevăr, există fiinţe vii şi în cer; căci trupurile fericite nu sunt făcute
dintr-o substanţă cerească, care să le garanteze o stare particulară şi admirabilă, aflată mai
presus de aceea care caracterizează celelalte fiinţe vii, ci cerul este vrednic de acele minunate
creaturi divine, care nu sunt altceva decât duhuri raţionale; însă cerul dă o parte din vitalitatea
sa chiar şi creaturilor de pe pământ, insuflând viaţă acelora care sunt capabile să o primească.
(9) De ce se spune că toate lucrurile de pe pământ vor fi distruse? Căci ce păcat
ar fi putut comite dobitoacele? (Geneza 6:13).
În primul rând, aşa cum atunci când un rege este ucis în bătălie armata sa este zdrobită
împreună cu el, tot aşa şi acum, când omenirea, care este asemenea unui rege, va fi distrusă,
Dumnezeu va distruge împreună cu ea şi speciile de animale; din acest motiv, urgia va ucide
mai întâi dobitoacele, şi în special pe acelea care sunt crescute de om şi care trăiesc în
preajma sa, cum ar fi câinii şi alte animale asemenea lor, după care vor muri şi oamenii. În al
doilea rând, aşa cum atunci când se taie capul, nimeni nu învinuieşte natura dacă şi celelalte
părţi importante ale trupului vor pieri împreună cu el, tot aşa şi acum, nimeni nu va avea ceva
de obiectat, deoarece omul este, ca să spunem aşa, capul şi stăpânul tuturor animalelor, de
aceea nu este deloc ciudat că toate celelalte dobitoace vor fi distruse odată cu el. În al treilea
rând, la început, animalele nu au fost făcute pentru ele însele, aşa cum au spus filozofii, ci
pentru a face servicii oamenilor şi pentru a le fi de folos; este logic, aşadar, că şi ele vor pieri
atunci când acele fiinţe de dragul cărora au venit în existenţă vor fi distruse; acesta este sensul
literal al acestei afirmaţii; dar referitor la înţelesul ascuns, am putea spune că atunci când
sufletul este năpădit de potopul viciilor, care îl îneacă într-o oarecare privinţă, acele părţi
aflate pe pământ, şi mă refer aici la mădularele trupului, trebuie să moară împreună cu el;
pentru că viaţa trăită în răutate este o moarte; căci ochii care văd eronat vor pieri; urechile
care aud distorsionat vor pieri şi ele; şi de fapt vor pieri toate simţurile externe, întrucât
funcţionează necorespunzător.
(10) Care este sensul expresiei, „Cu tine voi statornici legământul meu”? (Geneza
6:18).
În primul rând, aici ne avertizează că niciun om nu moşteneşte substanţa divină, cu
excepţia celui înzestrat cu virtute; căci oamenii au parte de moştenire abia după moarte; dar
pentru că Dumnezeu este veşnic, El dă o parte din moştenirea sa oamenilor înţelepţi,
bucurându-se atunci când aceştia intră în posesia ei; întrucât cei care au intrat în posesia a tot
ceea ce există nu mai duc lipsă de nimic, pe când cei tulburaţi de tot felul de lipsuri nu posedă
niciun dram de adevăr. Din acest motiv, Dumnezeu, care este binevoitor cu oamenii virtuoşi,
le dă acestora toate lucrurile de care au nevoie. În al doilea rând, el îi dă omului înţelept o
moştenire ceva mai mare, întrucât nu spune, Voi statornici legământul meu pentru tine, ci cu
tine; adică tu însuţi eşti un legământ drept şi adevărat, pe care îl statornicesc pentru rasa
înzestrată cu raţiune, care are nevoie de virtute.
(11) De ce spune [Scriptura]: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci pe tine te-
am văzut că eşti drept înaintea Mea în neamul acesta”? (Geneza 7:1).
În primul rând, credinţa primeşte o confirmare, întrucât de dragul unui om drept şi
respectabil sunt salvaţi mai mulţi oameni, în virtutea faptului că au o legătură cu el; aşa cum
se întâmplă şi cu marinarii şi soldaţii, atunci când primii au un căpitan bun, iar ceilalţi un
general abil şi destoinic. În al doilea rând, omul drept este lăudat, întrucât el nu adună virtuţi
doar pentru el însuşi, ci şi pentru întreaga sa familie, care astfel merită să aibă parte de
siguranţă. Şi mai adaugă cu multă îndreptăţire următoarele cuvinte: „te-am văzut că eşti drept
înaintea Mea”; căci oamenii apreciază viaţa într-un fel, iar Dumnezeu în cu totul altul; pentru

935
că ei judecă doar lucrurile vizibile, însă El pătrunde şi gândurile nevăzute ale sufletului. În
plus, mai adaugă nişte cuvinte remarcabile, spunând, „te-am văzut că eşti drept înaintea Mea
în neamul acesta”; ca să nu dea impresia că îi condamnă pe cei care au trăit în vremurile
trecute şi nici să nu pară că vrea să distrugă speranţele generaţiilor următoare. Acesta este
sensul literal al acestui pasaj. Însă dacă ne uităm la înţelesul ascuns, vom vedea că atunci când
Dumnezeu va salva sufletul raţional, care este partea principală a omului, aşa cum este şi
capul unei familii, El va salva împreună cu acesta şi întreaga familie; mă refer aici la cuvântul
rostit şi la toate mădularele trupului; căci ceea ce este raţiunea pentru suflet, este şi sufletul
pentru trup. Căci judecata chibzuită menţine sufletul sănătos, şi astfel întreaga sa familie are
de câştigat. Şi tot aşa, dacă sufletul este sănătos, trupul va fi neprihănit şi cumpătat, căci va
scăpa de acele dorinţe excesive care stau la originea bolilor.
(12) De ce porunceşte să fie luate pe corabie câte şapte perechi din animalele
curate, parte bărbătească şi parte femeiască, şi doar câte o pereche din animalele
necurate, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să se păstreze sămânţa lor pe întregul
pământ? (Geneza 7:2).
Porunca divină afirmă că numărul şapte este curat, iar numărul doi este necurat; căci
numărul şapte este curat prin natura lui, pentru că este un număr feciorelnic, neamestecat şi
lipsit de părinţi. Şi el nici nu se naşte din nimic, nici nu dă naştere altui număr, aşa cum se
întâmplă cu celelalte numere mai mici de zece, care fac parte din categoria unităţilor; pentru
că este necreat şi nezămislit, şi la rândul lui nu zămisleşte nimic, cu toate că reprezintă cauza
creaţiei şi a zămislirii; căci el stârneşte virtuţile acelor lucruri bine rânduite, prin care vor fi
zămislite toate fiinţele. Însă numărul doi nu este curat. În primul rând, pentru că este gol, nu
solid; şi din cauză că nu este plin, nu poate fi nici curat; prin urmare, el reprezintă începutul
tuturor lucrurilor materiale. De asemenea, din cauza celorlalte numere lungi, el funcţionează
sub imperiul inegalităţii; căci toate numerele care îl urmează şi care rezultă din înmulţirea cu
doi sunt numere lungi. Însă ceea ce este inegal nu este curat, aşa cum nu sunt nici lucrurile
materiale; căci ce rezultă din el este greşit şi dizgraţios, fiind lipsit de puritatea raţiunii, care
duce la plinătate şi desăvârşire prin puterea armoniei şi a egalităţii cu care este înzestrată.
Cam asta ar fi de spus în privinţa părţii fizice a subiectului; ne mai rămâne acum să vorbim
despre aspectele de ordin moral. Părţile iraţionale ale sufletului nostru, care sunt lipsite de
minte, sunt în număr de şapte; căci există cinci simţuri, un organ vocal şi un organ
reproducător. La omul lipsit de virtute toate acestea sunt necurate, fiind de esenţă feminină,
întrucât aparţin speciilor iraţionale; însă în cazul omului care a intrat în posesia întregii sale
moşteniri acestea sunt de esenţă masculină; pentru că oamenii înzestraţi cu virtute au gânduri
bune, care fac ca şi aceste lucruri să devină virtuoase, întrucât partea lor cea mai bună (n.t.
adică raţiunea), nu permite simţurilor să se precipite şi să devină nerăbdătoare, ci le ţine în
frâu şi le aduce din nou în faţa dreptei raţiuni. Dar omul rău are o răutate dublă; căci omul
nedrept este plin de dubii şi nedumeriri, ezită şi amestecă lucrurile care nu ar trebui
amestecate, punându-le în legătură unul cu altul şi încâlcind ceea ce ar fi uşor să păstreze
separat. Este vorba de acele pasiuni care dau sufletului o anumită culoare, asemenea
leprosului cu trupul pătat, întrucât judecata sănătoasă este contaminată de lucruri distrugătoare
şi fatale. Şi pe bună dreptate vorbeşte de intrarea animalelor pe corabie; căci spune, „ca să se
păstreze sămânţa hrănitoare”. Dacă luăm literal aceste cuvinte, aceasta înseamnă să deşi
indivizii pot fi distruşi, totuşi se vor păstra cel puţin câteva exemplare care să constituie
sămânţa generaţiilor viitoare; asta pentru ca scopul pe care Dumnezeu l-a avut la facerea
lumii, şi anume propăşirea tuturor creaturilor, să rămână veşnic acelaşi. Însă dacă privim la
înţelesul ascuns al cuvintelor vom înţelege că şi părţile iraţionale ale sufletului au unele
atribute curate, cum ar fi de exemplu principiile reproducătoare, chiar dacă animalele însele
nu sunt curate; pentru că firea omului poate cuprinde elemente contrare, aşa cum sunt de pildă
virtutea şi răutatea; şi toate acestea există de la facerea lumii, fiind simbolizate de copacul

936
cunoştinţei binelui şi răului. Aşa că intelectul nostru, în care există atât cunoaştere, cât şi
inteligenţă înţelege nu numai binele, ci şi răul; însă binele se înrudeşte cu numărul şapte, în
timp ce răul este fratele dualităţii. Mai mult decât atât, legea înţelepciunii, care abundă în
frumuseţe, spune în mod explicit şi cu multă grijă că sămânţa trebuie hrănită nu doar într-un
loc anume, ci pe întregul pământ. Şi nu este doar firesc, ci şi moral, ca Dumnezeu să pună din
nou seminţele tuturor fiinţelor vii pretutindeni în lume, ca să umple ţinuturile pentru a doua
oară cu creaturile care au dispărut, dând astfel naştere unei noi generaţii; şi nu uită complet
nici de trupul nostru, căci chiar dacă este alcătuit din pământ El nu îl lipseşte total de
principiile vieţii. Dar dacă noi nu facem altceva decât să bem vin, să mâncăm şi să ne lăsăm
pradă dorinţelor noastre pentru femei, adică pe scurt, dacă ne complacem într-o viaţă de lux,
atunci nu suntem altceva decât nişte oameni în trupul cărora zace un cadavru; însă dacă
Dumnezeu va avea milă de noi, atunci El va opri revărsarea viciilor şi va usca sufletul; în felul
acesta trupul va învia, căci va fi locuit de un suflet neprihănit, guvernat de înţelepciune.
(13) De ce a venit potopul la şapte zile după urcarea lui Noe pe corabie? (Geneza
7:10).
Blândul Mântuitor al lumii a lăsat păcătoşilor timp să se pocăiască, pentru ca văzând
corabia, care reprezintă timpul, şi percepând faptul că feluritele animale care altădată se
găseau pe suprafaţa pământului sunt acum închise în interiorul ei, să poată crede profeţiile
legate de potop care le-au fost făcute, ca temându-se de nimicirea totală mai presus de orice să
se poată converti degrabă şi să alunge departe de ei nedreptatea şi răutatea. În al doilea rând,
aceste cuvinte ne arată limpede cât de mare este îndurarea milostivului Mântuitor, care
distruge răutatea ce s-a abătut asupra oamenilor de la naşterea lor şi până la adânci bătrâneţe
doar printr-o pocăinţă de câteva zile, pentru că Dumnezeu nu poartă ranchiună şi iubeşte
virtutea. Aşa că atunci când vede că în suflet se află o virtute adevărată, El îi acordă cele mai
mari onoruri, în primul rând pentru a putea înlătura tot răul care o ameninţă în virtutea
păcatelor pe care le-a săvârşit. În al treilea rând, cele şapte zile de la urcarea lui Noe pe
corabie indică o perioadă în care porunca lui Dumnezeu a ţinut la distanţă potopul, fiind vorba
aşadar de o rememorare a facerii lumii, care se încheie în ziua a şaptea printr-o sărbătoare,
prin care Tatăl îşi exercită în mod limpede autoritatea; ca şi cum ar spune, „Eu sunt Creatorul
lumii, cel care face să existe lucruri care anterior erau lipsite de existenţă; şi în acelaşi timp,
Eu sunt acela care acum va nimici lumea printr-un mare potop. Însă facerea lumii îşi are
originea în bunătatea şi în bunăvoinţa mea; iar cauza distrugerii sale este reprezentată de
ingratitudinea şi lipsa de pietate a acelor oameni care au primit de la mine numeroase daruri”.
Prin urmare, El lasă un răgaz de şapte zile, astfel încât necredincioşii să îşi poată aminti, iar
cei care şi-au abandonat speranţa în Părintele lumii să se poată întoarce prin rugăciune spre
Creatorul tuturor lucrurilor, implorându-l încă o dată ca lucrările sale să rămână veşnice; şi ca
aceştia să îl roage nu doar cu gura şi cu limba, ci şi cu o inimă plină de căinţă şi de dorinţă de
îndreptare.
(14) De ce ploaia care a provocat potopul a durat patruzeci de zile şi patruzeci de
nopţi? (Geneza 7:4).
În primul rând, cuvântul ziuă are aici două înţelesuri. Primul, se referă la intervalul de
timp dintre dimineaţă şi seară, adică la perioada dintre răsăritul şi apusul soarelui. Prin
urmare, cei care dau definiţii spun că „Ziua ţine atâta timp cât soarele luminează pământul”.
Al doilea înţeles este acela că durata unei zile este alcătuită dintr-o zi şi o noapte. Şi în acest
sens, noi spunem că o lună are treizeci de zile, deoarece luăm în calcul şi durata nopţii.
Pornind de la aceste premise, eu cred că cuvintele folosite acum nu sunt greşite, căci ele
vorbesc despre patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; în plus, în felul acesta se face aluzie la
două numere, care stabilesc limitele vârstei la care omul poate să zămisleacă, şi anume
patruzeci şi optzeci, aşa cum au arătat mulţi oameni iscusiţi în domeniul medicinei şi al
biologiei; iar acest lucru este consemnat în mod expres în legea sacră, fiind primul principiu al

937
ştiinţelor naturale. Aşadar, pentru că toţi bărbaţii şi toate femeile de pretutindeni erau pe
punctul de a fi nimiciţi din cauza nedreptăţilor şi a certurilor care domneau între ei,
Judecătorul tuturor acestora s-a gândit că se cuvine să aloce distrugerii lor un timp la fel de
lung ca şi acela care i-a fost necesar pentru a crea lumea şi pentru a-i da viaţă; căci principiul
creaţiei este acela că sămânţa va dăinui pretutindeni; însă era nevoie să cinstească creatura de
parte bărbătească cu o lumină pură, care nu se întunecă niciodată; însă femeia avea în trupul ei
un amestec de noapte şi întuneric. De aceea, atunci când lumea a fost creată, numărul inegal
de esenţă masculină, reprezentat de unitate, a devenit tatăl numerelor pătrate; însă femeia,
care este un număr par, simbolizând dualitatea, devine mama numerelor lungi (n.t. sau a
numerelor dreptunghiulare alungite). În plus, datorită egalităţii laturilor sale, pătratul este
splendoare şi lumină; însă celelalte numere, care sunt alungite, au laturile inegale, aşa încât
sunt noapte şi întuneric, pentru că lucrul care predomină aruncă o umbră asupra celui
subordonat. În al doilea rând, numărul patruzeci este o forţă care dă naştere multor virtuţi, aşa
cum am arătat în altă parte. Şi el este folosit pentru a-i judeca în conformitate cu legea atât pe
cei care au făcut ceva bun şi care merită să fie lăudaţi şi preamăriţi, cât şi pe cei care din cauza
păcatelor lor au fost mustraţi şi pedepsiţi; aşa că nu are niciun rost să aducem dovezi în
sprijinul unor lucruri atât de evidente.
(15) Care este sensul expresiei, „Voi şterge de pe faţa pământului toate fiinţele pe
care le-am făcut”? (Geneza 7.4).
Nu tresăriţi cu toţii de uimire când auziţi această sentinţă minunată? Căci El nu a spus,
„voi şterge de pe pământ”, ci „voi şterge de pe faţa pământului”, referindu-se doar la lucrurile
aflate la suprafaţă; adică seminţele din interiorul pământului îşi vor păstra forţa vitală şi nu
vor fi afectate, căci nu vor fi vătămate în niciun chip şi nicio nenorocire nu se va abate asupra
lor; deoarece Creatorul nu a uitat de planul său iniţial, motiv pentru care El nimiceşte doar ce
îi stă în cale şi doar ce se mişcă pe faţa pământului, lăsând rădăcinile în pământ, ca să
constituie cauze pentru lucrurile viitoare. Mai mult decât atât, expresia, „Voi şterge”, a fost şi
ea consemnată sub inspiraţie divină; căci dacă ştergem literele de pe o tablă de scris, tabla în
sine nu va fi deloc afectată. Prin aceasta, El dovedeşte că va distruge doar neamul acesta
capricios şi lipsit de pietate, dar va păstra neatinsă esenţa rasei umane pentru totdeauna, ca
aceasta să constituie sămânţa generaţiilor viitoare. Şi cele spuse în continuare confirmă acest
lucru, pentru că pe lângă expresia „Voi şterge”, El spune „toate fiinţele pe care le-am făcut” şi
care se găsesc pe faţa pământului. Căci fiinţarea distruge calităţile fiinţei [reale], astfel încât
ceea ce rămâne este doar trup şi materie. Acesta este înţelesul manifest al celor spuse. Dar
înţelesul ascuns este acela că potopul simbolizează degradare spirituală. Aşa că atunci când
prin graţia Tatălui vom dori să ne descotorosim şi să ne curăţăm de toate lucrurile sensibile şi
corporale care ne-au invadat mintea provocându-ne răni grave, acestea vor fi spălate şi
îndepărtate ca şi cum am fi loviţi de un potop; însă aceste ape sunt dulci şi sănătoase.
(16) De ce se spune: „Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit (sau i-a cerut) Domnul
Dumnezeu” (Geneza 7:5).
Pentru omul drept, aceasta este o laudă nobilă. În primul rând, pentru că cu mintea sa
ingenioasă şi cu inima plină de iubire faţă de Dumnezeu el a împlinit nu doar o parte din ce i
s-a poruncit, ci toate lucrurile pe care Dumnezeu i le-a cerut. Iar a doua exprimare este mai
aproape de adevăr, pentru că mai degrabă nu i-a poruncit, ci i-a cerut; căci stăpânii poruncesc
robilor, însă prietenii cer unii de la alţii, şi în special cei mai în vârstă cer de la cei mai tineri.
Prin urmare, este un dar minunat chiar şi să fii printre robi ori să faci parte dintre slujitorii lui
Dumnezeu; dar este ceva de-a dreptul măreţ să fii prietenul iubit al acelei Esenţe necreate şi
glorioase. În plus, povestitorul sacru a folosit aici ambele nume, Domn şi Dumnezeu, făcând
aluzie la puterile sale superioare, adică la puterea distrugătoare şi la cea binefăcătoare; căci a
folosit mai întâi cuvântul Domn, şi abia apoi a spus Dumnezeu, cu referire la puterea sa
binefăcătoare; pentru că era o vreme de judecată, aşa cum indică şi primul apelativ folosit,

938
care se referă la puterea sa distrugătoare. Totuşi, deoarece El este un rege bun şi milostiv, a
lăsat neatinse seminţele care vor umple din nou pământul [cu vieţuitoare], de unde rezultă că
expresia folosită la începutul creaţiei, „Să fie...”, nu invocă o putere distructivă, ci una
binefăcătoare. Prin urmare, la momentul creaţiei, apelativele se schimbă; de aceea, atunci
când povestitorul sacru s-a referit la facerea lumii a folosit mai frecvent cuvântul Dumnezeu,
făcând astfel trimitere la puterea sa binefăcătoare; după aceea, însă, l-a numit Domn în raport
cu creaţia sa, întrucât acest nume indică puterea regală şi capacitatea de a distruge; aşadar
când se referă la creaţie, el foloseşte mai întâi cuvântul Dumnezeu, însă atunci când vorbeşte
despre pedeapsă pune apelativul Domn înaintea cuvântului Dumnezeu.
(17) De ce a avut loc potopul în anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a şaptea
(n.t. în Biblie se spune în luna a doua) şi în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii”? (Geneza
7:11).
Poate că acel om drept se născuse la începutul primei luni a anului pe care ei (n.t.
evreii) îl numesc anul sacru, iar acest lucru reprezintă o mare onoare; altminteri povestitorul
sacru nu ar fi fost atât de preocupat să precizeze cu atâta exactitate ziua şi luna declanşării
potopului, adică luna a şaptea şi ziua a douăzeci şi şaptea a lunii. Însă poate că prin această
minuţiozitate a urmărit să facă trimitere la data exactă a echinocţiului de primăvară, pentru că
acesta are loc de fiecare dată în a douăzeci şi şaptea zi a lunii a şaptea. Dar de ce să vină
potopul cu ocazia echinocţiului de primăvară? Pentru că aproximativ în acea zi se trezesc la
viaţă atât fiinţele însufleţite, cât şi plantele; prin urmare, răzbunarea şi pedeapsa vor aduce cu
ele o ameninţare groaznică, întrucât în această perioadă pământul este extrem de prielnic
culturilor de grâu, şi într-adevăr, distrugerea totală a răului, ca pedeapsă pentru lipsa de pietate
a oamenilor, va veni chiar în mijlocul acestei perioade de fertilitate maximă. Căci, iată, spune
Scriptura, natura conţine în sine însăşi toate plantele, grâu, porumb şi toate celelalte seminţe
care vor ajunge să dea roade, inclusiv pomii fructiferi; însă voi, ca nişte muritori ce sunteţi, vă
bateţi joc de binefacerile ei, ca şi de darurile şi de misterele divine. Dar dacă potopul s-ar fi
produs la echinocţiul de toamnă, când pe pământ nu creşte nimic, căci toate recoltele au fost
strânse şi puse în depozite, acesta nu ar mai fi fost privit ca o pedeapsă, ci ca o binefacere,
căci apele ar fi purificat câmpiile şi munţii. De altfel, tot în acest anotimp (n.t. primăvara) a
fost creat din pământ şi acela pe care scriitorul sacru îl numeşte Adam, pentru că era cât se
poate de firesc ca bunicul nostru, sau tatăl nostru iniţial, sau tatăl omenirii, sau oricum am
vrea să îl numim pe întemeietorul rasei noastre, să fie creat în perioada echinocţiului de
primăvară, când toate plantele sunt pline de roade; însă echinocţiul de primăvară are loc în a
şaptea lună, care în alte pasaje este considerată a fi prima, căci se face trimitere la o altă idee.
Aşadar, în urma distrugerilor provocate de potop, Noe a pus bazele unei noi rase umane, fiind
considerat a fi în această privinţă asemenea primului om născut pe pământ, în măsura în care
această comparaţie era posibilă. Iar anul şase sute are ca origine numărul şase; şi pentru că
lumea a fost creată sub auspiciile numărului şase, cei răi sunt mustraţi prin acest număr şi sunt
făcuţi de ruşine; însă pentru că a creat lumea prin numărul şase, [Dumnezeu] nu ar fi putut să
îi distrugă pe acei oameni de pe pământ care trăiau în conformitate cu numărul şase; dar acest
lucru s-a întâmplat, întrucât aceştia s-au lăsat pradă nelegiuirilor. Iar numărul şase sute
reprezintă a treia putere a numărului şase, adică o putere mai mică; şi între acestea se află
numărul şaizeci, pentru că zecile sunt mai aproapiate de unitate, în timp ce sutele sunt mai
îndepărtate, şi prin urmare au o putere mai mică.
(18) Care este sensul expresiei, „S-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare şi
jgheaburile cerului s-au deschis”? (Geneza 7:11).
Înţelesul manifest este destul de limpede, căci aici se face aluzie la faptul că cele două
extremităţi ale universului, cerul şi pământul, s-au unit pentru a contribui la distrugerea
muritorilor care meritau a fi pedepsiţi; aşa că apele au dat buzna din toate părţile, unele ieşind
din pământ, iar altele coborând din cer; şi, într-adevăr, această expresie, „S-au rupt toate

939
izvoarele”, este una foarte explicită, căci atunci când se produce o ruptură, lucrul închis dă
buzna afară fără niciun fel de oprelişte. Însă referitor la înţelesul ascuns al acestei expresii am
putea spune următoarele: cerul simbolizează mintea omenească, iar pământul reprezintă trupul
şi simţul extern; prin urmare, atunci când acestea nu mai rămân statornice, ci fiecare se
pregăteşte de atac, se produce o mare tulburare. Dar care este înţelesul exact al cuvintelor
mele? Se întâmplă adesea că prin minte ne trec gânduri şirete şi nelegiuite, iar aceasta simte
amărăciune atunci când poftele trupeşti sunt înfrânate şi potolite; însă de multe ori se întâmplă
exact pe dos, pentru că poftele sunt bine primite şi ea se lasă în voia lor, ajungând să iubească
luxul şi abundenţa de posibilităţi; aşadar, aceste pofte intră pe poarta simţului extern şi a
trupului; însă atunci când mintea, neglijând influenţele exterioare, se odihneşte în sine însăşi,
atunci simţurile devin inofensive, ca şi cum ar fi abandonate complet; însă când cele două se
unesc, adică mintea şireată şi nelegiuită cu trupul ispitit de simţuri şi încărcat de vicii până la
refuz, atunci în noi se va declanşa un potop; şi este vorba de un potop de amploare, căci
şuvoaiele minţii vor fi deschise de nedreptate, de nebunie, de lăcomie, de dorinţă, de aroganţă
şi de lipsă de pietate, pe când izvoarele trupului vor fi deschise de pofte, de lipsa de
cumpătare, de obscenitate, de lăcomie, de relaţii imorale cu rudele şi surorile, precum şi de
alte boli incurabile.
(19) Care este înţelesul expresiei, „Şi Domnul i-a închis corabia pe dinafară”?
(Geneza 7:16).
Pentru că am spus că arca simbolizează alcătuirea trupului omenesc trebuie să ţinem
cont şi de faptul că trupul este acoperit cu o piele dură şi densă, care îl înveleşte complet; căci
natura i-a dat un fel de haină, care să îl apere atât de frig, cât şi de căldură. Înţelesul manifest
al acestor cuvinte este destul de clar, căci virtutea divină închide cu grijă uşa corăbiei ca să o
protejeze, ca nu cumva în ea să intre apă atunci când va fi aruncată încoace şi încolo de către
valuri timp de un an de zile.
(20) Care este înţelesul expresiei, „Şi apele au crescut şi au ridicat corabia şi ea a
plutit pe apă”? (Geneza 7:17).
Înţelesul literal este destul de limpede, însă el conţine o alegorie referitoare la trupurile
noastre, care trebuie ridicate ca şi cum ar fi nevoie să plutească pe apă, rezistând furtunilor
provocate de foame şi de sete, de frig şi de căldură, care îl aruncă de colo-colo.
(21) De ce s-a ridicat apa cu cincisprezece coţi deasupra celor mai înalţi munţi?
(Geneza 7:19).
Referitor la afirmaţia textuală trebuie să remarcăm faptul că apa nu s-a ridicat cu
cincisprezece picioare deasupra tuturor munţilor înalţi, ci doar deasupra acelor munţi care
erau cei mai înalţi dintre toţi; aşa încât munţii mai joşi erau acoperiţi cu un strat de apă mult
mai gros. Dar această afirmaţie trebuie interpretată în mod alegoric; căci munţii înalţi
reprezintă simţurile trupeşti, cărora li s-a permis să sălăşluiască în partea înaltă a trupului
nostru, adică în cap. Şi acestea sunt în număr de cinci, însă fiecare are o putere întreită, fapt
pentru care toate la un loc însumează cincisprezece. Căci există: văzul, obiectul vizibil şi
percepţia vizuală; auzul, lucrul audibil şi percepţia auditivă; mirosul, lucrul mirositor şi
percepţia olfactivă; gustul, lucrul care poate fi gustat şi percepţia gustativă; simţul tactil,
lucrul care poate fi atins şi percepţia tactilă. Iată cei cincisprezece coţi [care au acoperit munţii
înalţi]; iar aceştia au fost copleşiţi de potop, fiind distruşi de revărsarea neobişnuită a unui
număr imens de vicii şi ticăloşii.
(22) Care este sensul expresiei, „Şi a murit tot trupul ce se mişca pe pământ”?
(Geneza 7:21).
Aici, povestitorul sacru vorbeşte cu multă îndreptăţire şi în strictă concordanţă cu
adevărul firesc; căci spune că tot trupul capabil să se mişte a fost sortit pieirii; asta pentru că
trupul caută plăcerile voluptoase, iar plăcerile voluptoase pun trupul în mişcare; şi aceste
ataşamente reprezintă cauzele care duc la nimicirea sufletului, în timp ce, pe de altă parte,

940
cumpătarea şi răbdarea îl menţin în siguranţă.
(23) Care este înţelesul expresiei, „Toate cele ce erau pe pământ uscat au murit”?
(Geneza 7:22).
Înţelesul manifest este binecunoscut, pentru că marele potop a distrus şi a făcut să
piară tot ce era pe pământ; dar înţelesul secret este acela că aşa cum lemnul uscat este devorat
repede de către foc, tot aşa, atunci când sufletul nu este amestecat cu înţelepciunea, cu
dreptatea, cu pietatea şi cu toate celelalte virtuţi de durată, singurele capabile să înveselească
mintea în mod real, atunci acesta se ofileşte şi se usucă asemenea unei plante căreia îi lipseşte
puterea de a înmuguri şi de a produce seminţe ori asemenea unui trunchi de copac uscat; în
felul acesta, [sufletul] rămâne la cheremul potopului copleşitor al trupului.
(24) Care este sensul cuvntelor, „Şi s-a stins toată fiinţa vie ce se afla pe faţa
întregului pământ”? (Geneza 7:23).
Sensul literal al acestor cuvinte nu face altceva decât să afirme un fapt, însă el poate fi
interpretat într-o manieră alegorică. Căci povestitorul sacru a folosit cuvintele „fiinţa vie” nu
fără un motiv anume, ci pentru că aceasta este caracteristica ambiţiei şi a mândriei, care îl fac
pe om să dispreţuiască atât legile divine, cât şi legile omeneşti; însă ambiţia şi aroganţa se
oglindesc pe faţa noastră pământească şi trupească, căci chipul ne este luminat de mândrie, iar
sprâncenele ne sunt încruntate. Pentru că unii oameni se apropie de semenii lor doar cu
picioarele, însă pieptul, gâtul şi capul sunt trase înapoi, aşa încât se aseamănă cu o balanţă,
căci picioarele le sunt proiectate în faţă, în timp ce pieptul înclină spre spate, de parcă i-ar
durea muşchii şi nervii, neputând aşadar să stea într-o poziţie firească. Şi Domnul a hotărât să
îi distrugă pe aceşti oameni şi să îi şteargă din amintirea sa şi din relatările Sfintei Scripturi.
(25) Care este sensul cuvintelor, „Şi n-a rămas decât Noe şi ce era cu el în
corabie”? (Geneza 7:23).
Înţelesul manifest este evident; dar în privinţa înţelesului ascuns suntem de părere că
mintea, care doreşte să înveţe dreptatea şi înţelepciunea, renunţă, asemenea unui copac, la toţi
lăstarii dăunători care înmuguresc în jurul ei şi respinge toată seva inutilă care îi hrăneşte, şi
mă refer aici la ataşamente, la răutate şi la alte lucruri de genul acesta. Prin urmare, aici se
spune că a fost lăsat singur cu rudele sale, iar rudele sale sunt de fapt toate acele idei şi
gânduri în conformitate cu virtutea care trec prin mintea oricărui om; şi spune, „Şi n-a rămas
decât Noe şi ce era cu el pe corabie”, pentru a sublinia că este vorba de o bucurie reală; însă el
a rămas pe corabie, adică în trup, pentru că a fost purificat de orice viciu şi de orice boală
spirituală, întrucât mintea nu ajunsese încă la nivelul la care să devină total necorporală. Iată
un alt motiv pentru care trebuie să îi mulţumim Tatălui milostiv, căci El l-a primit pe acest om
care nu mai era propriul lui stăpân, ci devenise slujitorul lui Dumnezeu; din acest motiv,
trupul lui nu mai este înecat de potop, ci se ridică deasupra apei, fiind ferit de distrugerile
provocate de vârtejurile şi şuvoaiele provocate de lăcomie, senzualitate şi vanitate.
(26) De ce spune povestitorul sacru, „Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe şi de
toate fiarele şi de toate dobitoacele”, dar nu adaugă că şi-a adus aminte şi de soţia şi de
copiii lui? (Geneza 8:1).
Întrucât soţul este unit cu soţia lui, iar tatăl este una cu fiii săi, nu era nevoie să îi
pomenească pe toţi, căci un singur nume era suficient; aşadar, numindu-l pe Noe, se referă de
fapt la toată familia lui; însă atunci când soţul, soţia, copiii şi rudele sunt dezbinaţi, aceasta nu
mai poate fi numită familie, căci în loc să fie un singur trup, ei nu sunt altceva decât mai mulţi
oameni; dar când există armonie, familia poartă numele celui mai în vârstă, şi toţi depind unul
de altul, asemenea crengilor care cresc dintr-un copac sau asemenea boabelor de strugure
dintr-un ciorchine care atârnă în vie. Şi profetul s-a mai exprimat aşa şi în altă parte, atunci
când a spus, „Priviţi la Avraam, tatăl vostru, şi la Sarra care v-a născut”, căci era vorba de o
singură familie, în care bărbatul şi femeia erau în armonie.

941
 (27) Cum se face că povestitorul sacru a menţionat mai întâi fiarele şi apoi
dobitoacele, spunând că „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe şi de toate fiarele şi de
toate dobitoacele”? (Geneza 8:1).
În primul rând, există o expresie poetică care spune cu multă îndreptăţire că „cei răi au
fost puşi la mijloc”; prin urmare, el aşază fiarele la mijloc, între om şi animalele domestice, ca
prin contactul nemijlocit cu aceste fiinţe să poată fi îmblânzite. În al doilea rând, s-a gândit că
nu este bine să vorbească separat de fiare, întrucât urma să spună imediat că apele erau în
scădere. Iată care este sensul literal al acestei afirmaţii. Însă înţelesul ascuns este acela că
mintea, care locuieşte în trup ca într-o corabie, are în ea atât fiare, cât şi dobitoace, însă nu
este vorba de acele fiare care muşcă şi vatămă, ci, dacă pot spune aşa, de arhetipurile lor sub
formă de principii şi de seminţe originare; căci în lipsa lor, sufletul nu ar putea sălăşlui în trup.
În plus, sufletul omului nesăbuit este populat de tot felul de animale veninoase şi letale, însă
cel al omului înţelept este locuit doar de acelea care s-au transformat din fiare sălbatice în
creaturi domestice.
(28) Care este înţelesul expresiei, „Şi a suflat Dumnezeu pe faţa pământului şi
apele s-au potolit”? (Geneza 8:1).
Unii spun că această suflare a lui Dumnezeu nu este altceva decât un vânt care a
potolit potopul. Însă nu cred că vântul poate face apa să scadă, ci el o agită şi provoacă valuri,
căci altfel întinderea vastă a mării s-ar fi uscat de multă vreme. Prin urmare, am impresia că
povestitorul sacru se referă aici la suflarea lui Dumnezeu, care protejează întregul univers, la
nenorocirile care se întâmplă în lume, precum şi la acele lucruri care există în aer şi în toate
plantele şi animalele. Căci potopul din acele vremuri nu a fost doar o simplă revărsare de ape,
ci un fenomen de amploare, care s-a resimţit până dincolo de Coloanele lui Hercule (n.t.
Strâmtoarea Gibraltar) şi de Marea Mediterană, pentru că tot pământul şi toate ţinuturile
muntoase au fost acoperite de ape; şi este puţin probabil că vântul ar fi putut elibera un
teritoriu atât de extins, aşa că mai degrabă, după cum am spus, acest lucru trebuie să fi fost
făcut de o virtute divină şi invizibilă.
(29) Care este înţelesul expresiei, „Izvoarele adâncului şi jgeaburile cerului s-au
închis”? (Geneza 8:2).
În primul rând, toată lumea este de acord că în primele patruzeci de zile ploaia
pedepsitoare a căzut neîntrerupt, iar izvoarele adâncului au ţâşnit la suprafaţă; căci jgeaburile
cerului se deschiseseră şi au continuat să verse apă până când au acoperit complet atât
câmpiile, cât şi ţinuturile muntoase; apoi, timp de o sută cincizeci de zile apele au continuat să
cadă din cer şi să iasă din pământ, însă nivelul apelor nu a crescut, ci a rămas la fel. Şi ajutorul
a venit de sus. Iată înţelesul afirmaţiei că după o sută cincizeci de zile izvoarele adâncului şi
jgheaburile cerului s-au închis; aşadar, este limpede că din ele a curs apă până în momentul în
care au fost închise. În al doilea rând, cele două surse care au alimentat potopul, adică
izvoarele pământului şi ploia care cădea din cer, trebuiau să fie închise, căci porunca divină le
făcuse să îşi consume rezervele de apă. Acesta este înţelesul manifest al cuvintelor. Dar sensul
ascuns al acestui pasaj ne spune că potopul minţii este provocat de două lucruri: pe de-o parte
de gânduri, ca şi cum ar veni din cer, iar pe de altă parte de trup şi de simţul extern, care dau
impresia că vin din pământ; şi pentru că viciile sunt induse de pasiuni, iar pasiunile de vicii
era absolut necesar ca cuvântul vindecătorului divin să intervină pentru a vindeca această
boală a sufletului, astfel încât în viitor cele două revărsări să nu se mai producă; pentru că
primul principiu al artei vindecătorilor este acela că trebuie îndepărtată cauza bolii, pentru ca
aceasta să nu mai aibă din ce să se hrănească; şi la rândul ei, Scriptura ne învaţă acest lucru în
cazul leprei, căci dacă aceasta este ţinută sub control şi este împiedicată să se extindă, atunci
legea spune că omul este curat, întrucât nemişcarea implică curăţenie, pe când mişcarea
împotriva firii este necurăţie.

942
 (30) Care este înţelesul afirmaţiei că după o sută cincizeci de zile apele au început
să scadă? (Geneza 8:3).
Aici trebuie să ne punem întrebarea dacă cele o sută cincizeci de zile după care apele
au început să scadă reprezintă o perioadă distinctă de cele cinci luni (n.t. care separă luna în
care se produce echinocţiul de toamnă de cea în care se produce echinocţiul de primăvară),
sau dacă aceste zile au legătură cu intervalul de timp în care apele au crescut necontenit.
(31) De ce se spune că, „Corabia s-a odihnit în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi
şaptea a lunii”? (Geneza 8:4).
Aici este logic să ne gândim la faptul că potopul a început în luna a şaptea, în ziua a
douăzeci şi şaptea a lunii, iar după ce apele au început să scadă, corabia s-a oprit pe vârful
unui munte tot în luna a şaptea şi în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii; prin urmare, este vorba
de aceeaşi lună şi de aceeaşi zi, căci potopul a început în luna a şaptea, cu ocazia zilei de
naştere a omului drept, în preajma echinocţiului de primăvară, iar scăderea apelor s-a produs
în luna a a şaptea, după ce potopul a atins punctul culminant la echinocţiul de toamnă, pentru
că cele două echinocţii sunt separate de o perioadă de şapte luni, cu un interval de cinci luni
între ele (n.t. luna când are loc echinocţiul de toamnă şi cea când are loc echinocţiul de
primăvară sunt separate de cinci luni calendaristice). Căci luna a şaptea a echinocţiului [de
primăvară] poate fi considerată şi prima lună, pentru că în ea a avut loc facerea lumii, datorită
belşugului specific acestui anotimp. Şi tot aşa, luna a şaptea a echinocţiului de toamnă, care
potrivit cronologiei este cea dintâi, are la bază principiul acelui număr şapte care provine din
aer (n.t. afirmaţie obscură, nelămurită de traducători). Aşadar, potopul a avut loc în luna a
şaptea, nu cu referire la timp, ci la natură, căci începutul lui este plasat primăvara [la
echinocţiul care se produce în acest anotimp].
(32) De ce se spune, „În luna a zecea, în prima zi a lunii, s-au arătat vârfurile
munţilor”? (Geneza 8:5).
Numărul zece reprezintă limita superioară a unităţior, fiind un număr complet şi
desăvârşit, care încheie ciclul numerelor compuse dintr-o singură cifră; în acelaşi timp, însă,
el deschide ciclul zecilor şi al tuturor celorlalte numere, care merg până la infinit. De aceea, la
sfârşitul potopului, Dumnezeu a vrut ca vârfurile munţilor să se arate sub auspiciile numărului
zece, care este un număr complet şi desăvârşit.
(33) De ce omul drept a deschis uşa corăbiei după patruzeci de zile? (Geneza 8:6).
Trebuie să observăm cu atenţie că povestitorul divin foloseşte acelaşi număr şi atunci
când vorbeşte de declanşarea potopului şi atunci când face referire la încetarea completă a
acestei urgii; căci potopul a început negreşit în cea de-a douăzeci şi şaptea zi a lunii a şaptea,
în anul şase sute al vieţii lui Noe, adică la şase sute de ani după naşterea sa, în anotimpul de
primăvară; şi tot în cea de-a douăzeci şi şaptea zi a lunii a şaptea, la echinocţiul de primăvară,
corabia s-a odihnit pe vârful munţilor. De aici rezultă limpede că potopul a încetat în anul şase
sute unu al vieţii lui Noe, în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii, adică fix după
un an; din acest moment, pământul şi-a recăpătat aspectul pe care-l avea înainte de distrugere,
adică în perioada primăverii, căci plantele au început să înmugurească şi să acopere pământul
cu verdeaţă şi cu tot felul de fructe. Şi tot aşa, revărsarea apelor a durat patruzeci de zile, căci
jgheaburile cerului s-au deschis, iar izvoarele adâncurilor au început să se reverse pe faţa
pământului; dar şi perioada reînnoirii speranţei a fost tot de patruzeci de zile, pentru că ploile
au încetat, iar Noe a putut să deschidă fereastra; însă apele s-au menţinut la acelaşi nivel timp
de o sută cincizeci de zile, aşa că a fost nevoie de alte o sută cincizeci de zile ca ele să se
retragă; prin urmare, a existat o simetrie minunată, căci urgia a sporit şi a scăzut în intensitate
potrivit aceluiaşi număr, aşa cum se întâmplă şi cu luna, care creşte un anumit număr de zile,
până când discul ei este luminat pe de-a-ntregul, după care scade din nou, timp de tot atâtea
zile, până când revine la stadiul iniţial. La fel procedează şi Creatorul atunci când aplică
pedepsele sale sfinte, menite să apere ordinea şi să alunge orice dezordine dincolo de hotarele

943
divine.
(34) Ce reprezintă acea fereastră a corăbiei care a fost deschisă de omul virtuos?
(Geneza 8:6).
Afirmaţia literală nu este deloc dificilă şi ea nu lasă loc niciunei îndoieli, întrucât este
limpede; însă referitor la înţelesul ascuns putem spune următoarele: fiecare dintre simţurile
externe este un fel de fereastră a trupului, iar obiectele din exterior ne intră în minte prin
intermediul acestor ferestre; şi tot prin ele mintea iese în afară, ca şi cum ar dori să fugă; iar
una dintre aceste ferestre, şi cea mai nobilă dintre ele, este reprezentată de simţul vizual;
pentru că acesta este cel mai apropiat de sufletul nostru, fiind unealta lucrurilor sacre, întrucât
se află în legătură directă cu lumina, care este esenţa cea mai minunată; în plus, el este simţul
care a deschis pentru prima dată drumul spre înţelepciune. Căci privind la mişcarea regulată a
soarelui şi a lunii, la mersul dezordonat al celorlalte planete, la mişcarea circulară a întregului
univers, ca şi la ordinea şi armonia de nedescris [care domensc pretutindeni], el a adus la
cunoştinţa suveranului său (n.t. intelectul) toate lucrurile pe care le-a văzut; iar, intelectul,
văzând acele lucruri cu ochiul său pătrunzător, şi înţelegând ideile superioare şi cauzele
tuturor lucrurilor, şi-a dat seama imediat că există un Dumnezeu şi că există creaţie şi
providenţă, căci negreşit, era limpede că această natură vizibilă nu putea să apară de la sine;
întrucât o asemenea armonie, şi ordine, şi logică, şi proporţie, şi un asemenea acord deosebit,
şi o astfel de fericire adevărată şi desăvârşită nu puteau să apară din senin; ci era nevoie să
existe un Creator şi un Tată, care, asemenea unui guvernator sau cârmaci, să zămislească
acele lucruri, iar după ce le-a zămislit să le păzească şi să le protejeze.
(35) De ce prima dată a trimis un corb? (Geneza 8:7).
Dacă luăm în considerare afirmaţia textuală, se spune că corbul este o creatură care
este folosită pentru a trimite mesaje şi pentru a îndeplini unele misiuni; căci până astăzi, mulţi
oameni privesc la felul în care zboară şi croncăne, având credinţa că astfel el vrea să transmită
lucruri necunoscute; dar înţelesul ascuns este acela că corbul, care este o fiinţă neagră,
arogantă şi rapidă, este un semn de rău augur, care aduce noaptea şi întunericul asupra
sufletului nostru; şi acesta zboară foarte iute, putând cunoaşte dintr-o dată tot ce se întâmplă
în lume. De asemenea, el este foarte curajos, făcându-i uneori să piară pe aceia care vor să îl
prindă; iar aroganţa sa îl face să fie neruşinat şi pripit, lucruri opuse virtuţii, întrucât virtutea
are de-a face cu lumina strălucitoare şi cu timiditatea firească; prin urmare, dacă intelectul mai
păstrează vreo urmă de întuneric, întuneric care simbolizează nesăbuinţa, atunci el trebuie să
scape de acesta, alungându-l dincolo de hotarele sale.
(36) De ce corbul nu s-a mai întors, dacă pământul nu era încă uscat? (Geneza
8:7).
Acest pasaj are un înţeles alegoric, căci nedreptatea se opune luminii dreptăţii; aşa că
ea preferă să se bucure de potop în compania altor nedreptăţi, decât să rămână în preajma
omului înzestrat cu virtute, ale cărui fapte sunt minunate; pentru că nedreptatea iubeşte
dezordinea şi depravarea.
(37) De ce vorbeşte aici într-o manieră imprecisă, spunând „până ce apele au
secat pe pământ”; când de fapt nu apele seacă pe pământ, ci pământul seacă de ape?
(Geneza 8:7).
Aceste cuvinte au un înţeles alegoric, căci prin noianul de ape se face trimitere la
viciile nenumărate, care inundă şi degradează sufletul; însă atunci când ele se zvântă şi se
ofilesc sufletul este salvat; pentru că acestea nu îi mai pot face niciun rău, întrucât şi-au
pierdut puterea şi au pierit.
(38) De ce a doua oară trimite un porumbel, şi de ce îl trimite „de la el” ca să
vadă dacă apele au scăzut, căci în cazul corbului [Scriptura] nu a folosit această
expresie? (Geneza 8:8).
În primul rând, porumbelul este un animal curat, iar în al doilea rând, este o creatură

944
blândă şi sociabilă, care trăieşte în preajma omului, motiv pentru care i s-a conferit onoarea de
a fi adusă ca ofrandă pe jertfelnic; iar povestitorul sacru a făcut aluzie la această onoare pentru
a da greutate afirmaţiilor sale; căci el a spus că l-a trimis „de la el”, vrând să sugereze prin
această expresie nu numai că intenţiona să vadă dacă apele au scăzut, ci şi că ambii
împărtăşeau aceeaşi nelinişte. Însă acele păsări, corbul şi porumbelul, sunt simboluri ale
răutăţii şi virtuţi; iar corbul, care este simbolul răutăţii, nu are nici casă, nici un loc anume
unde trăieşte, nici vreun oraş oarecare, căci este o pasăre obraznică şi nesociabilă; însă
porumbelul, adică virtutea, are legătură cu omenia şi cu binele public; aşa că omul înzestrat cu
virtute trimite această pasăre la lucrurile dezirabile şi folositoare, ca şi cum ar fi un ambasador
al său, pentru a ne aduce înapoi plăcerea adevărată, ca în felul acesta să ne putem proteja de
lucrurile vătămătoare şi să ne însuşim cu sârguinţă tot ceea ce este util.
(39) De ce porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la
Noe? (Geneza 8:9).
Nu este oare aceasta o dovadă clară a faptului că răutatea şi virtutea sunt reprezentate
în mod simbolic de corb şi de porumbel? Căci vedem că porumbelul, care a fost trimis
ultimul, nu îşi găseşte loc de odihnă. Deci cum ar fi putut corbul, care a plecat primul, în
vremea când potopul era încă în desfăşurare, să găsească un loc unde să se aşeze? Pentru că
corbul nu era nici lebădă, nici ibis, şi nici nu făcea parte dintre păsările acvatice. Însă
povestitorul sacru sugerează aici într-o manieră enigmatică faptul că răutatea, atunci când iese
pe uşă şi intră în vârtejul viciilor şi pasiunilor care inundă şi corup sufletul şi viaţa, se ataşează
de ele cu bucurie şi îşi stabileşte sălaşul printre acestea, ca şi cum i-ar fi prieteni sau rude
apropiate; însă virtutea, care fuge de ele şi care nici măcar nu suportă să le vadă, se întoarce
repede înapoi şi nu mai vrea să se ducă acolo, căci nu poate afla niciun loc de odihnă pentru
picioarele sale; pentru că nu găseşte nicăieri un teren stabil sau un loc care să fie vrednic să o
primească. Căci ce rău mai mare ar putea exista decât acela ca virtutea să nu poată găsi în
sufletul omului un loc cât de mic pentru a se odihni şi pentru a locui acolo?
(40) Care este sensul afirmaţiei, „Şi [Noe] a întins mâna şi l-a apucat şi l-a băgat
la el în corabie”? (Geneza 8:9).
Sensul literal este evident, dar înţelesul ascuns trebuie extras cu multă atenţie. Omul
înţelept se foloseşte de adevăr ca de un supraveghetor şi un ambsador al chestiunilor
importante; căci acesta, atunci când vede că lucrurile sunt vrednice de el, rămâne acolo şi
locuieşte împreună cu ele, îndreptându-le şi făcându-le să devină mai bune, pentru că
înţelepciunea este un lucru obişnuit şi folositor. Însă în cazul acelor lucruri care au o natură
contrară el îşi dă seama că acestea sunt inutile şi absurde, şi uneori chiar complet lipsite de
noimă, de aceea se întoarce acolo unde îi este locul; dar omul înzestrat cu virtute îl acceptă şi
îşi întinde mâna ca să îl ia, deschizându-şi de fapt mintea pentru a-l primi, ca să îl absoarbă cu
toată promptitudinea, în conformitate cu numărul desăvârşit, solid şi egal. Pentru că nu s-a
despărţit de acesta nici măcar atunci când l-a trimis de la el ca să cerceteze natura celorlalte
lucruri, întrucât a fost asemenea soarelui, care îşi trimite razele pentru a lumina tot ceea ce
există, dar care din firea lui nu se poate despărţi de lumina sa infinită.
(41) De ce, după ce a aşteptat încă şapte zile, a trimis porumbelul pentru a doua
oară? (Geneza 8:10).
Acesta este un exemplu minunat referitor la modul de a trăi, căci deşi la început unele
firi sunt încăpăţânate, mai există totuşi speranţa că acestea se vor schimba în bine; şi aşa cum
un medic prudent nu aplică pe loc un remediu potrivit pentru a vindeca o boală, şi nici nu
vindecă imediat, ci se foloseşte de leacuri benefice abia după ce a dat naturii posibilitatea să
înceapă să lucreze în direcţia însănătoşirii, tot aşa şi omul înzestrat cu virtute are respect faţă
de acele principii care derivă din legea înţelepciunii. Dar numărul şapte este sacru şi sfânt,
căci se spune că Tatăl universului a creat lumea pe baza acestui număr. Iar contemplarea lumii
şi a tuturor lucrurilor pe care le conţine nu este altceva decât filozofie, adică acea parte

945
minunată a înţelepciunii, care cuprinde în ea o lucrare ce trebuie neapărat cunoscută.
(42) Care este înţelesul expresiei, „Şi porumbelul s-a întors la el spre seară; şi
iată, avea în gură o frunză şi o ramură subţire de măslin”? (Geneza 8:11).
Toate aceste elemente sunt nişte simboluri consacrate: prima întoarcere, întoarcerea la
lăsarea serii, frunza, ramura subţire de măslin, uleiul şi purtatul în gură; şi fiecare dintre ele
trebuie analizat în detaliu, pentru că această întoarcere este diferită de prima, pentru că prima
dată a adus veşti despre faptul că întrega natură era coruptă şi răzvrătită, fiind total distrusă de
potop, adică de obrăznicie şi de o mare ignoranţă; însă această a doua întoarcere aduce veşti
despre faptul că lumea începe să se pocăiască, însă pocăinţa nu se produce atât de uşor, ci ea
reprezintă un proces dificil şi laborios. Iată de ce porumbelul a sosit la lăsarea serii, pentru că
a căutat întreaga zi, de dimineaţă până seara; şi a căutat, într-adevăr, însă de fapt a cercetat
diferitele părţi ale naturii sale, privindu-le pe fiecare de la început şi până la sfârşit, întrucât
seara indică sfârşitul. Al treilea simbol este faptul că a adus o frunză, dar frunza este o
părticică dintr-un copac şi ea nu poate exista în lipsa acestuia. Iar începutul pocăinţei este
oarecum similar cu acest lucru, pentru că începutul procesului de îndreptare este un fel de
frunză, care poate fi păzită sau poate să se scuture cu uşurinţă; aşa că în acel moment nu
putem avea o speranţă prea mare în privinţa îndreptării dorite, care este simbolizată nu de
frunza oricărui copac, ci doar de frunza de măslin; [al patrulea simbol] este uleiul [de
măsline], ce reprezintă un combustibil care dă lumină. Pentru că aşa cum am spus mai
devreme, răutatea nu este alceva decât întuneric profund, pe când virtutea este o lumină
strălucitoare, iar pocăinţa este începutul luminii. Însă nu trebuie să credeţi că începutul luminii
este vizibil doar în ramurile care tocmai înmuguresc şi care încep să înverzească, întrucât ea
(n.t. lumina) se găseşte şi în ramurile care sunt încă veştede, ca şi în seminţele uscate şi aflate
în stare de pasivitate. Motiv pentru care mai apare şi cel de-al cincilea simbol, şi anume faptul
că porumbelul aduce şi o ramură subţire. Iar al şaselea simbol se referă la faptul că acea
ramură subţire era purtată în gură, căci şase este primul număr desăvârşit, întrucât virtutea
poartă în gură, adică în conversaţiile sale, seminţele înţelepciunii şi dreptăţii, sau, într-un
cuvânt, ale onestităţii sufletului; şi nu numai că le poartă, dar dă acces la ele chiar şi celor
nesăbuiţi, aducând apă şi udându-le sufletul în speranţa că se vor pocăi de păcatele lor.
(43) De ce se spune, „Atunci a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa
pământului”? (Geneza 8:11).
Afirmaţia literală este limpede, căci dacă frunza (n.t sau poate ramura subţire) ar fi fost
luată de pe apă, ea ar fi fost încă udă, însă el spune că era uscată, ca şi cum se uscase pe
pământul ieşit de sub ape. Dar înţelesul ascuns este acela că omul înţelept o ia ca pe un simbol
al pocăinţei, vrând ca prin aceasta să pună capăt nefericirii şi încăpăţânării sale, mai ales că
aceasta nu era încă verde, ci subţire, din motivul pe care deja l-am menţionat. În acelaşi timp,
putem admira bunătatea imensă a Tatălui, căci cu toate că oamenii se stricaseră din pricina
nedreptăţilor fără margini pe care le săvârşiseră, mai rămăseseră încă unele rămăşiţe ale
vremurilor străvechi şi ale epocilor de început, ca şi câteva seminţe ale virtuţilor anterioare;
prin aceasta se sugerează că amintirea tuturor faptelor bune săvârşite de la începuturi nu a fost
uitată complet. Motiv pentru care un anumit profet, care era rudă şi prieten cu Moise, a rostit
un oracol ca acesta: „Şi dacă Domnul nu ne-ar fi lăsat o sămânţă, am fi fost precum oamenii
orbi şi neroditori” {3}{Isaia 1:9}, neputând nici să cunoaştem adevărul, nici să îl zămislim.
Iar caldeenii, în limba lor maternă, numesc orbirea şi sterilitatea Sodoma şi Gomora.
(44) De ce după alte şapte zile [Noe] a trimis porumbelul pentru a treia oară, iar
acesta nu s-a mai întors? (Geneza 8:12).
Potrivit cuvântului [Scripturii], porumbelul nu s-a mai întors: Aceasta înseamnă că
iniţial virtutea nu s-a înstrăinat de el, deoarece, după cum am spus, încă nu se despărţise de
acesta, ci fusese trimisă ca o rază de soare ca să cerceteze natura celorlalţi; însă pentru că nu a
găsit pe nimeni care să-i asculte preceptele referitoare la îndreptare, a revenit la el. Însă de

946
data aceasta, ea nu mai este în posesia unui singur om, ci a devenit un bun comun al tuturor
acelora care vor să primească înţelepciunea care pare să emane din pământ, adică al acelor
oameni care, încă de la început, au însetat după înţelepciunea desăvârşită.
(45) De ce în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în prima zi a lunii întâi, apele s-
au retras de pe faţa pământului? (Geneza 8:13).
Din punct de vedere temporal, cuvântul „prima” (n.t. sau primul) se referă fie la lună,
fie la om (n.t. cuvântul „first” din limba engleză înseamnă atât „prima”, cât şi „primul”; se
pare că cuvântul „zi” lipseşte din original, fiind dedus din context), şi există motive care
justifică ambele situaţii; căci cu toate că suntem îndreptăţiţi să credem că apa a început să
scadă în prima lună, suntem în acelaşi timp obligaţi să luăm în considerare şi faptul că
povestitorul sacru a intenţionat să vorbească şi despre cea de-a şaptea lună, adică despre luna
în care se produce primul echinocţiu, întrucât ea este în acelaşi timp şi prima şi a şaptea; adică
prima din punct de vedere al naturii şi al virtuţii, dar a şaptea în privinţa succesiunii
temporale. Prin urmare, în alt pasaj se arată că {4}{Exodul 12:2}, „Luna aceasta să fie pentru
voi începutul lunilor, să fie întâia între lunile anului”; căci o numeşte prima lună în raport cu
natura şi cu virtutea, deşi ca număr ea este a şaptea, pentru că echinocţiul care se produce
acum este momentul cel mai important al tuturor anotimpurilor. Însă dacă considerăm că
cuvântul „primul” se referă la om, atunci sensul lui pare a fi mai apropiat de realitate, pentru
că omul drept era cu adevărat primul, întrucât pe orice corabie primul om este căpitanul, şi în
orice ţară primul om este regele. Însă el este primul nu doar din punct de vedere al virtuţii, ci
şi pentru faptul că este primul care pune sămânţa noilor generaţii şi care marchează începutul
procesului de regenerare. În plus, acest pasaj ne arată într-un mod minunat că potopul s-a
produs în timpul vieţii primului om, şi că atunci când apele au scăzut lucrurile s-au reîntors la
statornicia lor de odinioară; aşa că doar el şi familia lui au supravieţuit acestui potop, căci el a
fost singurul vrednic să trăiască pentru a contribui ulterior la renaşterea omenirii. Dar faptul
că ni se vorbeşte atât despre viaţa lui de dinainte, cât şi despre perioada mai târzie, nu este
deloc lipsit de temei, căci el al fost singurul care şi-a dorit cu ardoare acea viaţă adevărată
care se împărtăşeşete din virtute, în timp ce restul omenirii se grăbea către moarte din cauza
răutăţii şi a ticăloşiei. Aşadar, răul a încetat în anul şase sute unu al vieţii sale, căci distrugerea
a venit într-adevăr prin numărul şase, însă mântuirea se află în unitate, căci acum sufletul este
pregătit să dea viaţă; prin urmare, retragerea mării se produce cu ocazia lunii noi pentru a se
indica faptul că unitatea este mai presus de luni şi de ani, căci acum Dumnezeu mântuieşte
toate lucrurile de pe pământ; pentru că în limba ebraică omul drept este numit Noe, însă grecii
îi spun Dikeos (n.t. δίκαιος, adică „cel drept”); totuşi, el nu e scutit de legile care guvernează
trupul. Căci cu toate că nu se subordonează puterii celorlalţi, ci este suveran, totuşi, pentru că
urmează să moară, întrucât este muritor, numărul şase este asociat cu unitatea; deoarece
potopul nu a încetat într-un an de sine stătător, ci într-unul asociat cu numărul şase (pentru că
acesta intră în alcătuirea numărului şase sute), căci acest număr se află în legătură cu trupul şi
cu inegalitatea, precum şi cu acel număr alungit (adică şase sute); motiv pentru care se spune
în anul şase sute unu. Pentru că Noe este drept printre semenii săi nu doar aşa în general, şi
nici prin comparaţie cu degradarea generală, ci pentru că are un suflet nobil din naştere; iar
naşterea ne permite să facem o oarecare comparaţie. Şi acest om ales de Dumnezeu dintre toţi
semenii săi este considerat a fi vrednic de viaţă, şi chiar devine o limită, întrucât el reprezintă
sfârşitul unei generaţii şi începutul alteia, adică sfârşitul generaţiei pieritoare şi începutul celei
care va urma. Şi se cuvine cu adevărat să îl slăvim pe acela care şi-a întins trupul către înalt şi
care a privit în sus, graţie prieteniei sale cu Dumnezeu.
(46) Care este sensul expresiei, „Şi Noe a deschis acoperişul corăbiei”? (Geneza
8:13).
Înţelesul textual nu are nevoie de nicio explicaţie. Însă referitor la înţelesul ascuns,
deoarece corabia este simbolul trupului, trebuie să ştim că aici se vorbeşte despre acoperişul

947
trupului nostru, care stă deasupra acestuia şi îi conservă tăria un timp îndelungat; aşa este
plăcerea sexuală moderată, care contribuie la perpetuarea trupului, în conformitate cu legile
naturii; însă aceasta este risipită de durere. Prin urmare, atunci când mintea este atrasă de
lucrurile cereşti ea vrea să se avânte în sus şi să renunţe la orice plăcere carnală; aşa că dă
deoparte vălul care o acoperă şi care o ţine în întuneric, ca în felul acesta să poată percepe
fiinţele necorporale.
(47) Cum se face că pământul s-a uscat în luna a şaptea (n.t. textul biblic face
referire la a doua lună), în ziua a douăzeci şi şaptea? (Geneza 8:14).
Nu vedeţi că ceea ce a numit mai devreme prima lună (n.t. Geneza 8:13) devine acum
a şaptea? Însă am spus anterior că această lună este a şaptea din punct de vedere al succesiunii
temporale, dar este prima din punct de vedere al naturii, pentru că acum are loc echinocţiul
[de primăvară]. Ei bine, începutul potopului a fost fixat cu multă îndreptăţire în luna a şaptea,
în a douăzeci şi şaptea zi a lunii; dar şi sfârşitul potopului se produce tot în luna a şaptea şi tot
în aceeaşi zi; căci atât potopul, cât şi nimicirea vieţii s-au petrecut la [cele două] echinocţii;
ceea ce am arătat anterior; căci corabia s-a oprit pe vârful munţilor în luna a şaptea, în ziua a
douăzeci şi şaptea a lunii. Această lună este prima ca succesiune în timp, dar din punct de
vedere al naturii este a şaptea, pentru că acum are loc echinocţiul [de toamnă]. Prin urmare,
luna a şaptea şi ziua a douăzeci şi şaptea fac trimitere la [cele două] echinocţii; pentru că
potopul s-a produs în luna a şaptea, care este luna echinocţiului de primăvară; însă această
lună care este a şaptea ca succesiune în timp, este de fapt prima din punct de vedere al naturii.
Iar încetarea potopului şi îndurarea [lui Dumnezeu], care a făcut ca corabia să se odihnească
pe vârfurile munţilor, se leagă de acelaşi număr; însă nu este vorba de aceeaşi lună, ci de cea
în care are loc echinocţiul de toamnă; adică luna care este a şaptea din punct de vedere al
naturii, dar prima ca succesiune în timp. Dar vindecarea cea mai desăvârşită şi faptul că răul
s-a uscat complet sunt atribuite lunii a şaptea şi zilei a douăzeci şi şaptea din perioada
echinocţiului de primăvară; asta ca atât începutul, cât şi sfârşitul potopului să se găsească în
acelaşi anotimp; iar perioda de refacere a vieţii a fost stabilită în anotimpul intermediar (n.t.
vara). Şi mai trebuie să acordăm atenţie unui fapt, şi anume că potopul a avut aceeaşi durată
ca şi perioada în care viaţa a reapărut [pe pământ]; căci apele au început să se reverse în anul
şase sute al vieţii lui Noe, în luna a şaptea şi în ziua a douăzeci şi şaptea; aşa încât acest
interval a reprezentat un an întreg, care a început şi s-a sfârşit la echinocţiul de primăvară. Aşa
că toate lucrurile de pe pământ şi toate plantele pline de roade au fost distruse, după cum am
mai spus, dar au fost nimiciţi împreună cu ele şi toţi aceia care se înfruptau din acestea roade;
prin urmare, pământul, scăpând de toate aceste rele, s-a umplut din nou de seminţe şi pomi
fructiferi, aşa cum se întâmplă primăvara; căci Dumnezeu a considerat de cuviinţă că
pământul, care şi-a regăsit starea de dinainte de potop, trebuia acum să-şi plătească datoria pe
care o avea faţă de natură. Şi nimeni nu ar trebui să se mire de faptul că pământul, prin
virtutea divină, a făcut să apară toate aceste lucruri într-o singură zi, adică seminţe desăvârşite
şi copaci ajunşi la perfecţiune, ierburi minunate, cereale, plante şi fructe; căci la facerea lumii
toate acestea au fost zămislite într-una din cele şase zile. Însă plantele ivite acum erau deja
desăvârşite şi dădeau tot felul de fructe din acelea care apar în anotimpul de primăvară; căci la
Dumnezeu toate sunt posibile, pentru că El nu are nevoie de timp pentru a face ceva.
(48) Cum se face că după ce pământul s-a uscat, Noe nu a părăsit corabia până
când nu a primit o nouă poruncă de la Dumnezeu? Căci Dumnezeu i-a spus lui Noe,
„Ieşi din corabie, tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi; şi toate
fiarele care sunt cu tine, şi tot trupul: de la păsări şi pân' la dobitoace” (Geneza 8:16).
Dreptatea îi face pe oameni să se teamă, în timp ce nedreptatea este pripită şi plină de
sine. Însă dovada faptului că omul se teme de Dumnezeu este aceea că el ajunge să se
conducă nu după propria raţiune, ci după [voia lui] Dumnezeu. Şi era firesc ca acela care a
văzut că întreg pământul devenise o mare uriaşă să suspecteze faptul că aşa ceva s-ar putea

948
repeta. În plus, el s-a gândit şi la altceva, şi anume la faptul că dacă a intrat în corabie la
porunca lui Dumnezeu, atunci se cuvenea să o părăsească la porunca aceleiaşi fiinţe; căci
omul nu poate face nimic desăvârşit dacă nu este călăuzit de Dumnezeu prin poruncile sale.
(49) De ce atunci când au intrat în corabie li s-a poruncit să o facă în această
ordine: întâi el şi fiii lui, după aceea soţia lui şi soţiile fiilor lui, însă atunci când au ieşit
ordinea s-a schimbat, pentru că povestitorul sacru spune, „Şi a ieşit Noe, precum şi
femeia sa şi fiii săi şi femeile fiilor săi”? (Geneza 8:18).
Prin afirmaţia textuală referitoare la ordinea în care au intrat povestitorul sacru
sugerează în mod tainic că li se luase capacitatea de a zămisli, însă prin ordinea în care au ieşit
el dă de înţeles că acum puteau să zămislească din nou; căci în momentul urcării pe corabie,
fiii au intrat împreună cu tatăl lor, iar nurorile împreună cu soacra, dar atunci când au ieşit
afară soţiile merg cu perechile lor, căci tatăl este acompaniat de soţia lui, iar fiii săi de soţiile
lor; în felul acesta, el a dorit să arate, mai mult prin fapte decât prin vorbe, ce trebuiau să facă.
În plus, el nu s-a mulţumit să facă aluzii, ci le-a poruncit bărbaţilor în mod limpede, atunci
când se pregăteau să intre în corabie, că este bine să se ţină departe de orice relaţie cu femeile;
însă acum, când erau pe punctul să coboare, le sugerează că trebuie să zămislească copii, în
conformitate cu legile firii, întrucât le spune în ce ordine să iasă afară; şi după ce au coborât
de pe corabie le mai spune câteva cuvinte, şi anume: „După ce aţi văzut amploarea acestei
urgii prin care am nimicit toate lucrurile de pe pământ, să nu vă lăsaţi pradă plăcerilor, căci
acesta este un lucru lipsit de decenţă. Este suficient că aţi scăpat cu zile; dar dacă veţi intra în
patul conjugal atâta timp cât nu aţi părăsit corabia veţi da dovadă că iubiţi plăcerile carnale”.
Şi, într-adevăr, pentru că aceştia erau rude cu cei care pieriseră, era firesc să simtă milă faţă de
omenirea care fusese nimicită, mai ales că nici ei nu ştiau foarte clar dacă nu vor fi loviţi de
vreo altă năpastă venită de aiurea; în plus, era abusurd ca în timp ce alţii piereau, cei de pe
corabie să se preocupe să zămislească fiinţe noi, aprinzându-se de pofte nechibzuite şi
inoportune. Însă după ce mânia lui Dumnezeu s-a potolit, El le-a poruncit celor ce fuseseră
izbăviţi de urgie să iasă din corabie într-o anumită ordine, ca să înceapă să dea naştere
generaţiei următoare; căci de această dată bărbaţii nu au ieşit separat şi femeile separat, ci
soţiile au ieşit împreună cu soţii lor. Însă referitor la înţelesul ezoteric al acestui fapt trebuie să
spunem că atunci când mintea este pe punctul de a se spăla şi a se curăţa de păcatele sale,
atunci se cuvine ca bărbaţii să stea la un loc cu bărbaţii, adică intelectul, care este partea
principală a omului, să se unească cu fiecare gând, la fel cum un tată este unit cu fiii săi; şi nu
trebuie să existe niciun fel de amestec cu elementul feminin, căci acesta este reprezentat de
simţul extern; pentru că acum se dă o bătălie, în care oastea proprie trebuie organizată şi ţinută
sub control, astfel încât luptătorii să nu fie cuprinşi de tulburare şi în loc să triumfe asupra
vrăjmaşului să se dea bătuţi; dar când perioada de purificare s-a încheiat, iar sufletul a scăpat
de toată ignoranţa sa şi de orice lucru vătămător, atunci bărbatul trebuie să-şi adune forţele
împrăştiate, dar nu pentru a deveni muieratic şi slab, ci pentru ca acele elemente feminine,
adică simţurile externe, să se poată înveşmânta cu vigoarea bărbatului şi să asculte de sfaturile
elementului masculin, ca să poată primi sămânţa din care va răsări generaţia viitoare; ca de
acum înainte să se poată bucura de toate lucrurile, adică de înţelepciune, de cinste, de
dreptate, de curaj, într-un cuvânt, de virtute. În plus, trebuie să ştim că atunci când sufletul
este copleşit de tulburare ca de un potop, şi când diferitele simţuri, nedumerite de lucrurile
lumeşti, se transformă într-un fel de bastioane împotriva lor şi încep să se certe, este imposibil
ca cineva să semene ori să zămislească ceva bun. Dar când se pune capăt atacurilor ostile,
când sunt înfrânate tulburările şi pasiunile, şi când sunt reprimate invaziile necontenite ale
gândurilor nelegiuite, atunci sufletul se umple de virtute şi face lucrări minunate, căci atunci
când apele se retrag, partea fertilă a sufletului începe să rodească.
(50) De ce zideşte Noe un jertfelnic dacă nu i s-a poruncit să facă aşa ceva?
(Geneza 8:20).

949
 Omul trebuie să îi aducă mulţumiri lui Dumnezeu fără niciun fel de poruncă, fără nicio
ezitare şi fără nicio întârziere, ca să arate că mintea îi este liberă de orice viciu; căci se cuvine
ca omul pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu numeroase binecuvântări să îi ofere acestuia
mulţumiri cu o minte deschisă şi recunoscătoare; însă cel care întârzie să facă asta, aşteptând
să primească o poruncă explicită, este nerecunoscător, căci el este obligat, ca să spunem aşa,
să îl slăvească pe binefăcătorul său.
(51) De ce se spune că i-a zidit un jertfelnic lui Dumnezeu şi nu Domnului?
(Geneza 8:20).
În pasajele referitoare la binefaceri şi primeniri povestitorul sacru are în vedere doar
virtutea binefăcătoare a lui Dumnezeu, la care se referă şi atunci când vorbeşte despre facerea
lumii; prin urmare, el nu aduce în discuţie puterea regală evocată de apelativul Domn, pentru
că aceasta ar atrage după sine autoritatea supremă; aşa că şi de această dată, la începutul
regenerării omenirii, el se referă la puterea binefăcătoare, care poartă numele de Dumnezeu;
însă atunci când a descris pedeapsa venită prin potop, a folosit apelativul Domn, întrucât acest
nume are legătură cu puterea regală.
(52) Care este înţelesul afirmaţiei, „Şi a luat din toate animalele cele curate şi din
toate păsările cele curate şi le-a adus ca ardere-de-tot pe jertfelnic” (Geneza 8:20).
Toate aceste lucruri au un înţeles ascuns, căci el a primit totul de la Dumnezeu ca pe
un dar sau o favoare; şi a luat animale curate ca să le ardă pe jertfelnic, ca pe nişte prime
roade neprihănite şi depline; pentru că acestea sunt ofrandele pe care trebuie să le aducă orice
om, adică animale desăvârşite şi fără niciun cusur; şi pot fi catalogate ca roade, deoarece rodul
reprezintă raţiunea de a exista a fiecărei plante. Acesta este, într-adevăr, sensul literal; însă
înţelesul ascuns este acela că animalele curate şi păsările curate reprezintă simţurile externe,
precum şi mintea omului înţelept, împreună cu toate gândurile sale; şi este de bun simţ să
oferim toate aceste lucruri, ca pe nişte prime roade desăvârşite şi depline, pentru a ne exprima
mulţumirea faţă de Tatăl prin acest prinos de jertfe neîntinate şi pure.
(53) De ce dacă aduce jertfe virtuţii binefăcătoare a lui Dumnezeu, acestea sunt
acceptate atât de calitatea de Domn, cât şi de aceea de Dumnezeu? Căci Moise spune, „Şi
Domnul Dumnezeu a mirosit bună mireasmă” (Geneza 8:21).
Spune asta deoarece omul, după ce şi-a pierdut orice nădejde şi după ce a fost cruţat pe
neaşteptate de pericolele care au venit asupra lui, priveşte mai degrabă la binefacerile oferite
de cel ce l-a salvat, şi de aceea bucuria lui îl face să fie nerecunoscător, întrucât acordă mai
multă atenţie puterii binefăcătoare decât Domnului. Însă Cel care oferă binefaceri, şi care
posedă ambele atribute, priveşte spre minţile recunoscătoare cu bunăvoinţă, pentru a nu lăsa
impresia că nu le răsplăteşte; însă mărturiseşte că o astfel de recunoştinţă este pe placul
ambelor atribute ale Dumnezeului unic {5}{sau „Însă lui Dumnezeu îi place foarte mult să
acţioneze prin ambele atribute pe care le are”. Conform versiunii în limba latină}.
(54) Care este sensul cuvintelor, „Şi Dumnezeu S-a căit şi a zis în mintea Sa «De-
acum nu voi mai blestema pământul din pricina faptelor omului, căci închipuirea minţii
omului se pleacă cu sârguinţă spre rău încă din tinereţea lui; şi nici nu voi mai pierde
toate făpturile vii aşa cum am făcut”? (Geneza 8:21).
Aceste presupuse motive par să indice faptul că Dumnezeu este nestatornic, însă
virtutea divină nu poate fi asociată cu un astfel de lucru; căci omul îşi schimbă părerea
necontenit, ceea ce face ca viaţa lui să fie dominată de nesiguranţă; însă pentru Dumnezeu
nimic nu este nesigur, nimic nu este de neînţeles, pentru că El este o fiinţă extrem de
statornică; şi dacă ştia de la început că mintea omului este înclinată spre răutate încă din
tinereţe, atunci cum de s-a folosit de aceste pretexte pentru a nimici omenirea prin intermediul
unui potop? Şi cum ar fi putut să spună ulterior că nu mai intenţionează să o distrugă, ştiind
[prea bine] că răutatea nu poate să dispară din mintea omului? Ar trebui, prin urmare, să
considerăm că orice expresie de genul acesta are legătură mai degrabă cu învăţătura şi cu

950
lucrurile de folos, decât cu natura adevărului, întrucât în lege există, ca să spunem aşa, două
texte: primul afirmă „[Dumnezeu] nu-i ca omul” (n.t. Numeri 23:19), iar al doilea spune că
Dumnezeu pedepseşte „ca omul” care îşi ceartă fiul. Primul text are legătură cu adevărul
adevărat; căci, într-adevăr, Dumnezeu nu este ca omul, nici ca soarele, sau ca cerul, sau ca
lumea pe care o percepem prin simţurile externe, ci, dacă putem spune aşa, Dumnezeu este
Dumnezeu; pentru că aceastăfiinţă preafericită şi binecuvântată nu poate fi comparată sau
asociată cu nimic; pentru că El este mai presus de orice binecuvântare, de orice fericire şi de
orice lucru pe care ni l-am putea imagina. Însă al doilea text se referă la instruire şi îndrumare,
aşa cum reiese din aceste cuvinte explicite, „ca omul”, din care trebuie să înţelegem că El este
pregătit să ne pedepsească, ca pe nişte fiinţe din pământ ce suntem, atunci când îi stăm
împotrivă; căci este suficient să se aprindă şi să se înfurie o singură dată ca să îi piardă pe
păcătoşi; însă a pedepsi iar şi iar pentru aceeaşi greşeală înseamnă sadism şi sălbăticie, fapt
pentru care spune, „când îi voi pedepsi pe toţi aşa cum se cuvine, îşi vor aduce aminte de căile
mele”. Iată, aşadar, că povestitorul sacru a exprimat minunat acest lucru atunci când a spus că
Dumnezeu „a zis în mintea Sa”, pentru că mintea şi firea lui sunt statornice; însă voinţa
noastră oscilează şi este schimbătoare, de aceea este impropriu să spunem că judecăm cu
minţile noastre, căci ce numim noi minte nu este alceva decât o curgere a gândurilor
{6}{schimbând ordinea cuvintelor din limba armeană sensul este următorul: mintea se
purifică prin meditaţie. Nota traducătorului din limba latină spune că această variantă este mai
bună}; însă mintea omenească nu poate cuprinde totul, căci este incapabilă să pătrundă
lucrurile într-o manieră adecvată. Iar expresia, „De-acum nu voi mai blestema pământul” (n.t.
Geneza 8:21), este folosită cu multă îndreptăţire, căci după toate cele întâmplate nu se
cuvenea să mai adauge şi alte blesteme, pentru că urgia care se abătuse asupra pământului
deja încetase; dar Tatăl este bun şi milostiv, de aceea, chiar dacă oamenii sunt nedesăvârşiţi,
El mai degrabă doreşte să pună capăt răului decât să trimită asupra lor alte nenorociri. Însă a
încerca să elimini răul care este întipărit adânc în mintea omului este ca şi cum ai vrea „să
speli o cărămidă” sau „să cari apă cu o sită”; căci acest rău nu apare în mod accidental, ci este
sădit acolo încă de la început, fapt pentru care omul îl cară cu el necontenit. Însă pentru că
mintea este partea cea mai importantă a sufletului, el mai adaugă cuvintele „cu sârguinţă”; dar
ceea ce cântărim cu sârguinţă şi atenţie reprezintă un gând conştient. Iar această sârguinţă nu
se îndreaptă spre vreun rău anume, ci este limpede că ea stă la baza tuturor ticăloşiilor; însă
aceasta nu este o stare de moment, pentru că omul este înclinat spre răutate încă din tinereţe,
şi chiar din leagăn, de parcă ar creşte hrănindu-se cu păcate. Şi totuşi, Dumnezeu spune, „Nu
voi mai pierde toate făpturile vii”; dând de ştire că în viitor nu va mai distruge toată omenirea,
ci doar indivizi izolaţi; însă pe cei ce săvârşesc ticăloşii de nedescris îi va distruge în număr
foarte mare; căci El nu lasă nepedepsită răutatea, şi nici nu o lasă în pace, ci are grijă de
omenire potrivit planurilor sale iniţiale, fapt pentru care îi pedepseşte pe păcătoşi ştergându-i
de pe faţa pământului.
(55) Care este înţelesul cuvintelor, „De-acum, câte zile va avea pământul,
semănat şi secerat, frig şi căldură, vară şi iarnă, ziuă şi noapte nu vor mai înceta!”?
(Geneza 8:22).
Luate în sens literal, aceste cuvinte se referă la succesiunea anotimpurilor, la faptul că
temperatura optimă pentru dezvoltarea plantelor şi animalelor nu va mai fi perturbată; căci,
într-adevăr, modificările temperaturii vor afecta şi aceste vieţuitoare, dar dacă aceasta rămâne
în anumite limite, atunci şi ele vor fi în siguranţă; pentru că siguranţa tuturor plantelor şi
animalelelor depinde de vreme şi de temperatură, întrucât acestea le permit să crească într-un
mod minunat. Însă natura este o armonie de sunete contrare, ascuţite şi grave; şi tot aşa, lumea
este alcătuită din calităţi opuse, ca, în primul rând, amestecurile pieritoare de cald şi frig, de
umed şi uscat, să îşi păstreze ordinea firească, fără niciun fel de abatere, ca nu cumva să
împovăreze pământul. Însă dacă avem în vedere înţelesul ascuns al acestui pasaj, [trebuie să

951
spunem că] însămânţatul constituie începutul, iar strângerea recoltei este sfârşitul, şi că atât
începutul, cât şi sfârşitul sunt cauze care influenţează salvarea (n.t. în sens de mântuire;
cuvântul grec este σωτηρίας), pentru că fiecare lucru luat în parte este în sine imperfect,
deoarece începutul are nevoie de un sfârşit, iar sfârşitul are o nevoie firească de început; iar
succesiunea frigului şi a căldurii face să apară iarna şi toamna; căci toamna este mai caldă, dar
cu toate acestea ea răcoreşte fierbinţeala verii. Referitor la minte, frigul simbolizează teama,
căci aceasta te face să tremuri din toate încheieturile; însă căldura simbolizează mânia, pentru
că un om furios este asemenea unui foc; iar acestea trebuie să rămână veşnic printre lucrurile
create şi pieritoare; căci primăvara şi vara au fost făcute pentru a da roade; pentru că
primăvara se desăvârşesc seminţele, iar vara se desăvârşesc roadele şi frunzişul copacilor. Şi
într-adevăr, aceste lucruri sunt nişte simboluri pentru înţelesul ascuns al cuvintelor, şi ele dau
două feluri de roade; căci primăvara dă roade care sunt necesare, iar vara dă roade care sunt în
exces. Prin urmare, hrana necesară aparţine mai ales trupului, fiind reprezentată de ceea ce
apare în mod spontan din seminţe; aşa cum virtuţile sunt necesare pentru suflet. Însă vara
copacii dau roade din abundenţă, care pe lîngă faptul că sunt utile pentru trup, oferă şi minţii o
serie de avantaje materiale; şi aceste elemente externe sunt folositoare trupului, în timp ce
trupul este folositor minţii, iar mintea este folositoare lui Dumnezeu. Dar ziua şi noaptea sunt
măsuri ale timpului şi ale numerelor; iar timpul şi numărul există dintotdeauna.
(56) De ce a spus Dumnezeu, atunci când i-a binecuvântat pe Noe şi pe copiii săi,
„Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l! Groaza şi frica de voi fie
peste toate fiarele pământului, peste toate păsările cerului, peste toate târâtoarele care se
mişcă pe pământ şi peste toţi peştii mării; pe mâna voastră le-am dat”? (Geneza 9:1,2).
În cea de-a şasea zi a creaţiei, după ce l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea lui,
Dumnezeu i-a supus toate animalele inferioare; căci Scriptura spune, „Şi l-a făcut Dumnezeu
pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut. Şi
Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-
l!; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot
pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!” (n.t. Geneza 1:27,28). Şi oare nu este
evident că s-a referit şi la Noe, căci el a fost începutul a ceea ce am putea numi a doua facere
a omenirii, fapt pentru care l-a considerat vrednic de aceeaşi onoare arătată şi fiinţei pe care a
creat-o după chipul şi asemănarea Sa? Prin urmare, El le-a dat acestora doi întâietatea şi
puterea asupra tuturor creaturilor care trăiesc pe pământ. Dar trebuie să băgaţi bine de seamă
că El l-a cinstit pe acest om, care la momentul potopului era singurul om drept şi singurul rege
al tuturor creaturilor de pe pământ, la fel de mult cum l-a cinstit nu pe primul om făcut din
ţărână, ci pe acela care a fost făurit după chipul şi asemănarea adevăratei fiinţe imateriale,
căruia de asemenea i-a dat putere, făcându-l rege; nu mă refer la omul creat prima dată (sau la
omul făcut din pământ), ci la cel care este după chipul şi asemănarea Lui, adică la omul
imaterial. De aceea, facerea omului imaterial a avut loc în ziua a şasea, căci şase este un
număr perfect; însă acel om (n.t. omul material) a fost făurit după crearea lumii şi după după
crearea tuturor animalelor, adică în ziua a şaptea, căci abia atunci a fost modelat din pământ
trupul omenesc. Prin urmare, aceasta s-a întâmplat după încheierea zilelor creaţiei, „în ziua a
şaptea a lumii”; căci Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om care să
cultive pământul. Iar apoi continuă să spună, „Şi Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână
luată din pământ, şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu” (n.t.
Geneza 2:7). Aşadar, Scriptura ne spune că omul acesta (n.t. Noe), care reprezintă începutul
celei de-a doua creaţii a omenirii, este vrednic de aceeaşi putere regală [ca şi cel creat după
chipul lui Dumnezeu]. Însă referitor la înţelesul ascuns al acestui pasaj trebuie să dăm
următoarea explicaţie: Dumnezeu vrea ca sufletele oamenilor înţelepţi să crească, să
sporească în virtuţi frumoase şi să îşi umple mintea de toate aceste frumuseţi, astfel încât nicio
parte a ei să nu mai fie ocupată de nebunie. Şi tot aşa, El vrea ca oamenii să stăpânească toate

952
animalele, să bage frica în ele şi să le supună; adică vrea ca răutatea să fie supusă voinţei lor,
căci răutatea este sălbatică şi nu poate fi îmblânzită. Şi a mai vrut ca aceştia să stăpânească
peste toate zburătoarele, care datorită trupului lor uşor se ridică în văzduh, înarmate cu curaj şi
cu o mândrie deşartă, dând naştere la numeroase ticăloşii, întrucât nu se tem câtuşi de puţin.
În plus, i-a făcut stăpâni şi peste toate târâtoarele, care sunt simboluri ale viciilor distrugătoare
ce se târăsc în sufletul omului; este vorba de plăcerile sexuale, de dorinţe, de tristeţe, de
laşitate, care lovesc şi întărâtă fiinţa umană; şi acestea mai sunt simbolizate şi de peşti, care
duc o viaţă uşoară şi umedă, lipsită de cumpătare şi înţelepciune – o viaţă trecătoare.
(57) De ce spune Dumnezeu, „Toate târâtoarele şi tot ce trăieşte fie-vă spre
hrană”? (Geneza 9:3).
Târâtoarele sunt de două feluri; unele sunt veninoase, iar altele sunt blânde. Cele
veninoase sunt reprezentate de şerpi, care nu au picioare, ci se târăsc pe burtă şi pe piept; însă
cele domestice au picioare. Iată înţelesul manifest al acestei afirmaţii. Însă dacă avem în
vedere înţelesul ascuns, atunci târâtoarele [necurate] sunt viciile noastre, pe când cele curate
simbolizează bucuria; căci senzualitatea provoacă plăcere şi desfătare; dorinţele stimulează
voinţa şi gândurile, tristeţea ne tulbură şi ne face să avem remuşcări, iar lăcomia ne incită.
Prin urmare, această agitaţie a pasiunilor ameninţă sufletul cu moartea şi cu distrugerea; însă
bucuria trăieşte cu adevărat, după cum ne-a spus chiar El într-o alegorie; şi această bucurie dă
viaţă celor care o posedă.
(58) Care este sensul expresiei, „Aşa cum iarba verde, pe toate vi le-am dat”?
(Geneza 9:3).
Unii spun că prin această expresie, „Aşa cum iarba verde, pe toate vi le-am dat”,
[Dumnezeu] permite ca omul să mănânce carne. Dar eu spun că şi dacă Dumnezeu ar fi
intenţionat să permită acest lucru, totuşi ar fi trebuit să dea mai întâi o poruncă referitoare la
plantele care pot fi consumate. Căci prin numele generic de iarbă El se referă la toate plantele
verzi, pe care însă nu le precizează în mod expres. Dar puterea acestei porunci nu acţionează
doar asupra unui singur popor, care iubeşte înţelepciunea şi înfrânarea religioasă, ci asupra
întregii omeniri, căci nu se putea interzice tuturor consumul de carne. De aceea, poate că
aceste cuvinte nu se referă la hrană, ci la capacitatea omului de a se hrăni; pentru că nu toate
ierburile sunt bune de mâncat, sau cel puţin nu toate sunt la fel de bune pentru toate fiinţele
vii; căci Dumnezeu a spus că unele ierburi sunt otrăvitoare şi mortale, dar cu toate acestea ele
sunt incluse la grămadă. Aşa că eu cred că El vrea să spună lucrul acesta, cum că toate fiarele
sălbatice sunt în puterea omului, la fel cum sunt şi seminţele cu care îşi cultivă pământul.
(59) Care este sensul expresiei, „Numai carne cu viaţa ei – sângele – să nu
mâncaţi”? (Geneza 9:4).
Prin această poruncă, Dumnezeu sugerează că sângele este substanţa sufletului; vreau
să spun a acelui suflet care trăieşte prin simţurile externe şi căruia i se datorează vitalitatea, nu
a aceluia despre care se spune că are întâietate, adică sufletul raţional; căci sufletul omenesc
are trei părţi: partea nutritivă, partea conectată cu simţurile externe şi raţiunea. Aşadar, după
cum spune Moise, acest povestitor sacru, raţiunea este substanţa duhului sfânt; căci în
relatarea sa referitoare la facerea lumii, el spune, „Dumnezeu a suflat în faţa lui suflare de
viaţă”, aceasta urmând să fie viaţa lui. Dar sângele este o parte a acelui suflet care este
conectat cu simţurile externe şi căruia i se datorează vitalitatea; şi în altă parte, el spune, „Căci
sângele există în fiecare respiraţie a trupului”. Iar această afirmaţie că sângele există în fiecare
respiraţie a trupului este extrem de îndreptăţită, pentru că în trup sunt simţuri şi pasiuni, dar
nu există minte, şi nici gânduri. Şi tot aşa, prin cuvintele „duhul sângelui” acesta sugerează că
duhul este una, iar sângele alta; aşa că este dincolo de orice îndoială că duhul este esenţa
sufletului. Dar acel duh nu stă undeva deoparte, separat de sângele din trup, ci el este
întreţesut şi amestecat cu sângele. Căci vasele care pulsează în trup nu transportă doar aer pur,
ci şi sânge, chiar dacă într-o proporţie mai mică; căci aceste vase sunt de două feluri: vene şi

953
canale respiratorii (n.t. artere); însă venele au mai mult sânge decât aer, pe când canalele
respiratorii au mai mult aer decât sânge. Prin urmare, în fiecare vas există un amestec distinct,
în care ceva este în cantitate mai mare, iar ceva în cantitate mai mică. Acesta este înţelesul
literal al acestor cuvinte; dar dacă avem în vedere înţelesul ascuns, el numeşte sânge al
sufletului acea virtute fierbinte, pe care o numim curaj. Iar cel sătul de această înţelepciune
dispreţuieşte orice mâncare şi orice plăcere a pântecelui sau a acelor părţi aflate mai jos de
pântece. Dar dacă cineva alege să ducă o viaţă destrăbălată, rătăcind [de colo-colo] asemenea
vântului, lenevind şi trăind în huzur, acesta nu face altceva decât să se târască pe burtă aşa
cum se târăşte reptila pe pământ, lingând cu lăcomie lucrurile pământeşti şi renunţând la viaţă
fără să guste măcar din acea mâncare divină de care au parte cei ce sunt dornici de
înţelepciune.
(60) Care este sensul expresiei, „Căci Eu voi cere de la orice fiară sângele
sufletului vostru; şi voi cere viaţa omului din mâna fratelui său”? (Geneza 9:5).
Creaturile vătămătoare sunt de două feluri: fiare şi oameni. Însă dintre cele două
categorii, fiarele sunt mai puţin periculoase, deoarece nici nu îi cunosc pe aceia cărora vor să
le facă rău, şi nici nu se află în puterea lor; dar îi nimicesc pe aceia care le stăpânesc. Însă
atunci când vorbeşte despre fraţi, se referă la ucigaşi, sugerând în felul acesta trei lucruri. Mai
întâi de toate, că noi oamenii suntem înrudiţi unul cu altul, căci suntem fraţi şi de aceea
suntem legaţi prin rudenia cea mai înaltă; pentru că noi suntem copiii unei singure mame,
natura raţională. În al doilea rând, el sugerează că între fraţi apar certuri aprinse, iar rudele se
comportă cu perfidie atunci când este vorba de împărţirea moştenirii sau de succesiunea la
conducerea familiei; dar cearta între membrii unei familii este un lucru rău şi necuviincios,
pentru că cei ce sunt fraţi de la natură se cunosc bine unii pe alţii, şi de aceea ştiu cum să atace
în acest război. Şi în al treilea rând, eu cred că foloseşte apelativul frate pentru a-i preveni pe
oameni că ucigaşii vor avea parte de o pedeapsă cruntă şi implacabilă, căci nu vor avea parte
de milă, ci vor suferi la fel de mult ca şi aceia pe care i-au vătămat; pentru că nu au ucis nişte
străini, ci chiar pe fraţii lor de sânge. Şi cu multă îndreptăţire îl numeşte pe Dumnezeu
apărătorul şi păstrătorul celor ucişi de către om; şi cu toate că unii nesocotesc răzbunarea, să
nu se lase amăgiţi, căci chiar dacă oamenii răi scapă pentru moment de pericol, totuşi aceştia
sunt ca şi prinşi, şi vor fi aduşi în faţa tribunalului, adică în faţa scaunului judecăţii divine,
unde El se va răzbuna pe aceşti ticăloşi întru apărarea celor care au fost trataţi într-un mod
nedrept şi lipsit de demnitate. Iată, aşadar, care este înţelesul manifest al acestor cuvinte; dar
înţelesul ascuns face trimitere la neprihănirea sufletului şi la faptul că acesta trebuie ferit de
atacurile părţilor exterioare; căci un astfel de suflet nu este niciodată lepădat de acea fiinţă
bună şi milostivă, adică de unicul Mântuitor; însă El alungă şi distruge toţi vrăjmaşii care îi
stau împotrivă, numindu-i fiare şi fraţi; întrucât fiarele sunt simbolul oamenilor mânioşi, care
ameninţă cu moartea; însă oameni şi fraţi sunt atât gândurile individuale, cât şi cuvintele
rostite de gură şi de limbă, pentru că ele sunt asemănătoare cu aceştia, şi de aceea sunt
responsabile de ticăloşii mari şi distrugătoare, pentru că nicio piatră nu rămâne neîntoarsă, şi
niciun cuvânt şi nicio faptă nu sunt precupeţite atunci când vor să facă rău.
(61) Care este înţelesul expresiei, „De va vărsa cineva sânge omenesc, ca sângele
va fi vărsat şi el”? (Geneza 9:6).
Această afirmaţie nu este deloc abuzivă, ci mai degrabă ea subliniază un aspect
important, pentru că spune, „Cel care varsă sânge se va scurge ca sângele”. Căci ceea ce se
varsă curge în afară şi se pierde, aşa încât acolo nu mai rămâne niciun pic de putere sau de
substanţă. Iar prin aceasta sugerează că sufletul celor care săvârşesc fapte rele este la fel de
stricăcios ca şi trupul muritor, căci orice om este supus degradării; pentru că trupul se desface
în elementele din care este alcătuit, iar acestea se întorc acolo de unde provin. Dar sufletul
nefericit, aflat într-o mare stare de tulburare, este purtat încoace şi încolo de şuvoiul unei vieţi
senzuale; iar acele rele care au crescut împreună cu el, şi care-i sunt ca nişte mădulare, sunt

954
antrenate de acelaşi şuvoi
(62) La ce se referă atunci când spune că l-a făcut pe om după chipul lui
Dumnezeu, şi nu după chipul Său? (Geneza 9:6).
Dumnezeu a rostit acest oracol cu multă îndreptăţire şi fără niciun fel de ipocrizie, căci
n-ar fi fost posibil ca din Tatăl suprem al întregului univers să ia naştere vreun lucru muritor;
ci un astfel de lucru se aseamănă cu a doua entitate divină, care este Cuvântul Fiinţei supreme;
căci se cuvine ca sufletul raţional al omului să poarte amprenta Cuvântului divin; pentru că
acest prim Cuvânt este superior oricărei fiinţe raţionale; dar cel care este anterior Cuvântului
are un rang mult mai înalt, deci cum ar fi posibil ca creatura să fie făcută după chipul Lui?
Totuşi, s-a urmărit să se scoată în evidenţă şi un alt lucru, şi anume că Dumnezeu doreşte pe
bună dreptate ca să se răzbune, astfel încât să îi apere pe oamenii virtuoşi şi consecvenţi,
întrucât în privinţa minţii pe care o au, aceştia se aseamănă cu Cuvântul său.
(63) Care este semnificaţia cuvintelor, „Şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască
pământul”? (Geneza 9:11).
Prin această ultimă afirmaţie ni se arată limpede că vor mai fi şi alte revărsări, însă
niciuna atât de mare încât să transforme pământul într-un lac sau într-o mare. Acesta este
sensul literal al acestor cuvinte. Dar înţelesul ascuns face trimitere la bunătatea divină, care ne
spune că deşi sufletul nu va avea parte de toate virtuţile, totuşi unele părţi ale sale vor fi
dăruite cu câteva dintre ele. Aşa încât, presupunând că un om nu poate da dovadă de
perfecţiune în privinţa întregului trup, totuşi, dacă va lucra cu sârguinţă, el va putea obţine
atâta perfecţiune câtă îi stă în putere; iar această strădanie îi este la îndemână. Asta nu
înseamnă că dacă cineva este mai puţin înzestrat, sau dacă nu îşi poate desăvârşi fiecare latură
a vieţii sale, trebuie să dispere şi în privinţa acelor lucruri pe care poate să le atingă. Căci cel
care are în el o oarecare putere, dar nu se foloseşte de ea, este un om indolent şi
nerecunoscător; indolent din pricina leneviei sale, şi nerecunoscător pentru că, deşi a primit
darurile cele mai minunate, el se opune totuşi calităţilor esenţiale ale lucrurilor.
(64) De ce spune Dumnezeu că va pune arcul în nori, ca semn că niciodată nu va
mai aduce potop peste întregul pământ? (Geneza 9:13).
Unii cred că prin [cuvântul] arc El se referă la acel lucru pe care unii oameni îl numesc
brâul lui Zeus (n.t. curcubeul), căci forma lui este asemănătoare cu un curcubeu; însă eu nu
cred că s-a referit la acest lucru. În primul rând, deoarece arcul mai sus menţionat ar fi trebuit
să aibă aceeaşi natură cu El, întrucât poartă denumirea de arcul lui Dumnezeu; pentru că
spune, „Pun arcul meu în nori”. Însă este limpede că acel lucru care îi aparţine lui Dumnezeu
şi despre care se spune că a fost aşezat în acelaşi loc unde se află şi El nu este ceva lipsit de
esenţă sau de substanţă. Însă brâul lui Zeus nu are o natură proprie, în adevăratul înţeles al
cuvântului, ci este doar o iluzie creată de razele soarelui atunci când trec prin norii plini de
umezeală; iar acest fenomen este ceva imaterial şi inexistent. Şi o dovadă suplimentară pentru
acest lucru este faptul că nu poate fi văzut niciodată noaptea, cu toate că sunt nori atât pe timp
de zi, cât şi pe timp de noapte. În al doilea rând, trebuie să spunem că brâul lui Zeus nu poate
fi văzut nici ziua, dacă norii acoperă faţa întregului cer. Dar dacă Făuritorul legii afirmă, „Pun
arcul meu în nori”, atunci putem să spunem fără să greşim cele ce urmează; căci, iată, cu toate
că sunt nori, brâul lui Zeus nu poate fi văzut. Însă El a zis, „Dacă sunt nori, atunci acolo va fi
şi un arc”. Şi cu toate acestea, se întâmplă adesea că deşi sunt nori, şi deşi văzduhul este
întunecat şi opac, curcubeul nu se vede nicăieri. Prin urmare, trebuie să ne gândim dacă nu
cumva atunci când vorbeşte despre arc povestitorul sacru nu face trimitere la cu totul altceva,
şi anume la faptul că deşi Dumnezeu este milostiv El îşi poate revărsa mânia asupra
oamenilor, însă cu toate acestea, nu-i va mai pierde în totalitate; căci nu va mai trimite nicio
urgie care să îi şteargă de pe faţa pământului, ci pedepsele vor fi măsurate şi cântărite cu grijă;
pentru că marele potop s-a petrecut atunci când norii s-au deschis şi când izvoarele de pe
pământ s-au rupt; după cum afirmă el însuşi atunci când spune, „S-au rupt toate izvoarele

955
adâncului celui mare şi jgheaburile cerului s-au deschis”. Însă aceste lucruri nu s-au întâmplat
cu o violenţă extremă. În plus, arcul nu este o armă, ci un instrument care permite folosirea
armelor, adică a săgeţilor care lovesc; dar săgeata aruncată din arc loveşte o ţintă aflată la
distanţă, în timp ce lucrurile din apropiere rămân nevătămate. Iar aceasta este o dovadă a
faptului că pământul nu va mai fi niciodată lovit în întregime de un potop, căci o săgeată nu
loveşte toate ţintele, ci doar pe acelea aflate la distanţă. Prin urmare, virtutea divină, care este
invizibilă, este indicată în mod simbolic printr-un arc care există în cer, care este destins
atunci când este vreme bună, dar care se încordează atunci când sunt nori; şi el nu permite ca
toţi norii să se transforme în apă, iar apa să inunde pământul şi să îl transforme într-un lac, aşa
încât se ocupă cu grijă de acest lucru şi controlează condensarea aerului, ţinând-o în frâu,
chiar dacă aceasta doreşte să se manifeste într-un mod excesiv. Însă când norii se umplu cu
apă, ploaia va cădea.
(65) Cum se face că după ce fiii omului drept au fost numiţi Sem, Ham şi Iafet, el
vorbeşte doar despre cel din mijloc, spunând, „Iar Ham era tatăl lui Canaan”? Iar după
aceea adaugă, „Aceştia sunt cei trei fii ai lui Noe” (Geneza 9:18).
El spune că aceşti patru oameni, adică Noe şi fiii săi, erau ascultători. Dar pentru că
nepotul Canaan avea aceleaşi obiceiuri ca şi tatăl său care l-a zămislit, în loc să menţioneze
numai unul, el îi include pe ambii în această enumerare, aşa încât deşi sunt patru la număr,
virtuţile sunt doar trei. Însă în Scriptură este precizat doar numele celui din mijloc, datorită
omului drept căruia îi va vorbi în curând, pentru că deşi era tatăl său, întrucât Ham era tatăl lui
Canaan, totuşi nu îl vorbeşte de rău pe tată, ci îi arată respect celui din care se împărtăşeşte şi
fiul, dar cu toate acestea nu îi dă ceea ce i se cuvine fiului. În al doilea rând, poate că în felul
acesta le transmite un avertisment celor care pot vedea cu claritate ce se întâmplă în viitor, şi
anume că intenţionează să ia pământul canaaniţilor după trecerea multor ani, pentru a-l da
poporului său ales, care este devotat lui Dumnezeu. Prin urmare, alege să îl desemneze pe
primul locuitor al acelui ţinut, şi anume pe Canaan, şi să-i arate că a săvârşit o ticăloşie atât în
ceea ce-l priveşte pe el, cât şi pe tatăl său, fapt pentru care va trebui condamnat la o robie
ruşinoasă. Acesta este înţelesul literal al cuvintelor. Dar dacă avem în vedere sensul lor
ascuns, el nu spune că Ham a avut un fiu pe nume Canaan, ci vorbeşte doar despre o odraslă a
sa, spunând, „Ham era tatăl lui Canaan”. Căci un caracter ca acela al lui Ham va fi
întotdeauna Tatăl unor gânduri precum acelea ale lui Canaan, şi chiar numele însele sugerează
acest lucru; căci Canaan înseamnă negustori, sau cumpărători, sau cauze, sau beneficiari. În
consecinţă, el nu vorbeşte acum despre generaţii, şi nici nu spune că unul este tatăl cuiva sau
fiul cuiva, ci ne arată în mod clar legătura care există între un gând şi altul, din cauza
înstrăinării sale de virtute.
DESPRE CULTIVAREA PĂMÂNTULUI
(66) Care este sensul expresiei, „Şi Noe a prins a fi agricultor”? (Geneza 9:20).
Aici îl compară pe Noe cu primul om care a fost creat din pământ; căci atunci când a
ieşit din corabie i-a vorbit ca şi acestuia din urmă, pentru că amândoi au fost primii care au
început să cultive pământul după un potop. Căci şi la începutul facerii lumii pământul era, ca
să spunem aşa, un lac, întrucât fusese acoperit de ape, altfel Dumnezeu nu ar mai fi spus, „Să
se adune apele la un loc şi să se arate uscatul!” (n.t. Geneza 1:9), dacă acesta nu ar fi fost
acoperit anterior de apele care acum se retrăgeau în anumite adâncituri ale pământului. Iar
această expresie, „Şi el a devenit agricultor”, nu este una fără sens, pentru că el a fost al doilea
om care a reprezentat începutul omenirii, al tuturor seminţelor, al cultivării pământului şi al
vieţii tuturor celorlalte lucruri. Acesta este înţelesul literal al cuvintelor. Însă dacă ne uităm la
înţelesul ascuns, vom vedea că se face o distincţie între a fi agricultor şi a fi lucrător de
pământ; pentru că cel care şi-a ucis fratele (n.t. Cain) era un lucrător de pământ, dar nu îl
cultiva. Însă pământul simbolizează trupul omenesc, care din firea lui este pământesc; pe
acesta omul rău şi nedrept îl lucrează ca şi cum ar fi un angajat leneş; însă omul înzestrat cu

956
virtute cultivă pământul ca un agricultor iscusit sau ca un supraveghetor al acestuia. Pentru că
lucrătorul trupului, adică mintea, care este carnală, îi procură plăceri carnale; dar agricultorul
are grijă să obţină roade folositoare, căci el are o înţelepciune sănătoasă şi este modest şi
cumpătat; şi el retează toate excesele inutile şi toate obiceiurile proaste care răsar,
îndepărtându-le ca şi cum ar fi nişte rămurele subţiri şi nelalocul lor.
(67) De ce omul drept a sădit mai întâi o vie? (Geneza 9:20).
Era foarte firesc să fie nedumerit şi să nu ştie încotro să găsească plante după potop,
pentru că toate lucrurile de pe pământ fuseseră distruse. Prin urmare, aşa cum am spus
anterior, se pare că pământul a ieşit de sub ape în timpul primăverii; aşadar, când primăvara a
făcut să apară mugurii copacilor, omul drept, care supravieţuise [potopului], a găsit cu
uşurinţă rădăcini şi tulpini de viţă de vie, pe care le-a adunat. Dar trebuie să ne gândim de ce a
sădit o viţă de vie, şi de ce nu a semănat mai degrabă grâu sau orz, căci fără aceste plante care
răsar din pământ viaţa nu ar putea exista; însă viţa de vie nu este altceva decât o plăcere de
prisos. Răspunsul este acela că Noe a avut o intenţie salutară, aceea de a-i consacra şi de a-i
oferi lui Dumnezeu acele lucruri care sprijină viaţa şi care nu au nevoie de niciun ajutor
pentru a da roade; însă plantele care aduc foloase de prisos le-a dedicat omului, căci vinul nu
este ceva necesar, ci este un lucru de prisos. Întrucât aşa cum Dumnezeu a poruncit izvoarelor
care dau apă bună de băut să ţâşnească din pământ fără ajutorul omului, tot aşa El i-a dat
omului de bunăvoie grâul şi orzul, căci El este singurul care îi dă tot ceea ce are nevoie ca să
mănânce şi să bea. Însă nu i-a luat puterea de a-şi procura prin propriile sale forţe acele lucruri
care îi fac plăcere, şi nici nu i-a purtat pică pentru aceste lucruri.
(68) Care este sensul afirmaţiei, „A băut din vin şi s-a îmbătat”? (Geneza 9:21).
În primul rând, omul drept nu a băut vin, ci o parte din vin (n.t. căci se spune, a băut
„din vin”), pentru că nu l-a băut pe tot; pentru că doar un om nestăpânit şi destrăbălat nu
renunţă până când nu bea tot vinul pe care îl are în faţă; însă omul religios şi cumpătat
consumă orice lucru cu moderaţie. Iar expresia „s-a îmbătat” face aici trimitere la faptul că „a
consumat vin”. Însă există două feluri de a te îmbăta, unul în care foloseşti vinul în mod
nechibzuit, iar această meteahnă este specifică omului rău şi depravat; iar celălalt este acela în
care vinul este consumat cu măsură, aşa cum face omul înţelept. Prin urmare, despre Noe se
vorbeşte în al doilea sens atunci când se spune că s-a îmbătat, căci el a băut din vin, însă nu l-
a folosit în mod necuvenit.
(69) Care este înţelesul afirmaţiei, „Şi s-a dezgolit în casa lui”? (Geneza 9:21).
Aceasta este o laudă adusă omului înţelept atât în privinţa sensului literal, cât şi a celui
ascuns; pentru că această expunere a goliciunii a avut loc nu undeva în afară, ci în casa lui,
sub acoperişul şi între zidurile casei sale; căci goliciunea trupului este ascunsă de o casă
făcută din pietre şi bârne de lemn; însă învelitoarea şi haina sufletului este înţelepciunea. Prin
urmare, există două tipuri de goliciune, una întâmplătoare, care este rezultatul unui
comportament involuntar, pentru că omul drept, care, ca să spun aşa, îşi foloseşte cinstea ca şi
cum ar fi un veşmânt cu care este îmbrăcat, nu se împiedică de bunăvoie, aşa cum fac oamenii
beţi sau cei nesăbuiţi. Pentru că un astfel de om nu păcătuieşte cu bună ştiinţă; şi sarcina lui, şi
plăcuta lui datorie, este aceea de a se îmbrăca, aşa cum faci cu o haină, cu veşmântul
disciplinei şi al onestităţii. Şi mai este şi un alt fel de goliciune, aceea a sufletului, care se
datorează virtuţii desăvârşite, care se descotoroseşte de toată greutatea trupească, ca şi cum ar
ieşi dintr-un mormânt, căci într-adevăr a fost îngropată de multă vreme; şi tot aşa, înlătură
plăcerile, nenumăratele nefericiri care se nasc din pasiuni, tulburările provocate de nenorociri
şi toate relele provocate de diferitele situaţii de viaţă. Aşadar, cel care a putut să treacă prin
astfel de primejdii mari şi variate, care a reuşit să scape de astfel de vătămări şi care s-a
eliberat de rău a atins acea fericire lipsită de orice pată şi de orice ruşine; şi aş spune că
aceasta este podoaba şi frumuseţea acelora care au fost consideraţi vrednici de a-şi duce
existenţa într-o stare necorporală.

957
 (70) Cum se face că povestitorul sacru nu a spus pur şi simplu că Ham i-a văzut
goliciunea, ci că Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său? (Geneza 9:22).
Făcând o astfel de afirmaţie, [Scriptura] îl învinuieşte atât pe fiul care este în tatăl, cât
şi pe tatăl care este în fiul pentru faptul că s-au lăsat pradă nebuniei, nedreptăţii, lipsei de
pietate şi altor feluri de ticăloşii. Acesta este sensul manifest al cuvintelor. În ceea ce priveşte
sensul ascuns, acesta trebuie privit la fel cum am făcut şi în cazul celorlalte subiecte pe care
le-am abordat.
(71) Care este înţelesul afirmaţiei, „[Ieşind afară] le-a spus celor doi fraţi ai săi”?
(Geneza 9:22).
Povestitorul sacru adaugă ceva ce sporeşte gravitatea faptei. În primul rând, faptul că
nu a relatat răul involuntar comis de tatăl său doar unuia dintre fraţi, ci amândurora; şi, fără
îndoială, dacă ar fi avut şi mai mulţi, le-ar fi spus tuturor, cum le-a spus şi celor doi; şi
cuvintele sale au fost sarcastice, râzând de ceea ce nu ar fi trebuit luat în râs sau în bătaie de
joc, căci mai degrabă ar fi trebuit să îi fie ruşine şi să aibă o atitudine de teamă amestecată cu
reverenţă. În al doilea rând, când povestitorul zice că le-a spus, nu în casă, ci afară din casă, el
face trimitere la faptul că tatăl său a fost expus nu numai fraţilor săi, ci şi celor aflaţi de faţă,
atât bărbaţi, cât şi femei. Aceasta este semnificaţia literală pe care ne-o transmit aceste
cuvinte. Însă dacă privim la înţelesul ascuns, atunci vom vedea că cei care duc o viaţă
destrăbălată şi care au obiceiuri rele sunt plini de batjocură şi dispreţ; şi este un lucru rău să
judeci nefericirile altora, ca şi cum ai fi un judecător care doreşte să pedesească. Dar de
această dată s-a întâmplat un lucru şi mai rău, căci toţi oamenii cu mintea euforică au râs de
nenorocirea involuntară care s-a abătut asupra unui discipol devotat al înţelepciunii; însă a
face un cântec, şi a răspândi peste hotare o astfel de nefericire este opera unui acuzator
înverşunat, care mai degrabă ar fi trebui să scuze o astfel de întâmplare decât să acuze şi să
insulte. Mai mult decât atât, după cum am spus mai devreme aceste trei lucruri sunt, ca să
spunem aşa, ca nişte fraţi, şi anume binele, răul şi elementul indiferent, căci ele sunt
vlăstarele unui singur gând care le este tată; şi dintre aceste principii, unele stau şi
priveghează, altele laudă virtuţile, altele se dedau unor fapte rele, iar altele doresc bogăţiile,
onorurile şi toate celelalte lucruri bune, care se află în afara trupului, dar care se agaţă de el.
Priveghetorii ticăloşiilor se bucură de căderea omului înţelept, şi ele îl ridiculizează şi îl
discreditează ca şi cum acea parte mai bună de care s-a ataşat nu i-ar fi adus nimic bun nici în
privinţa minţii, nici a trupului, nici a împrejurărilor externe, nici a virtuţilor sale interioare,
nici a lucrurilor bune care se află pretutindeni în jurul trupului său. Şi ele afirmă că singurul
care îşi poate atinge scopul este cel ce se lasă condus de nedreptate, pentru că doar un astfel
de om îşi poate trăi viaţa cu folos. Rostind aceste precepte şi altele similare, priveghetorii
nedreptăţii îşi bat joc de cei ce se dedică virtuţii şi acelor lucruri care îi dau naştere şi care o
consolidează; căci unii cred că instrumentele prin care ne putem atinge scopul sunt lucrurile
care se află în jurul trupului şi în afara lui.
(72) Care este sensul afirmaţiei, „Sem şi Iafet au luat o haină şi, punând-o pe
amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor; şi
feţele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor”? (Geneza 9:23).
Înţelesul manifest al acestei afirmaţii este evident; însă referitor la înţelesul ascuns pe
care îl conţine trebuie să spunem că omul superficial şi grăbit vede doar acele lucruri care se
află sub ochii săi şi la care priveşte; dar omul înţelept vede şi acele lucruri care stau în spatele
lui, adică în viitor. Şi pentru că ceea ce urmează vine după ceea ce este înainte, la fel şi
viitorul vine după prezent, iar acest viitor poate fi văzut de omul înţelept şi virtuos, care este
un fel de al doilea Lynceus (n.t. în limba greacă Argos), cel care avea ochi peste tot. Prin
urmare, orice om înţelept, care nu mai este atât de mult om, cât mai degrabă minte, merge cu
spatele; aşadar, acesta vede ce se află în spate, adică în viitor, ca şi cum acele lucruri s-ar afla
într-o lumină strălucitoare; şi având o privire pătrunzătoare el vede tot ce se află în jurul său,

958
de aceea este înarmat, protejat şi fortificat, aşa încât nicio parte a sufletului său nu îşi arată
goliciunea şi nici nu poate fi văzută într-o lumină proastă, chiar dacă uneori apar şi întâmplări
neprevăzute.
(73) Care este înţelesul afirmaţiei, „Şi Noe s-a trezit din beţie”? (Geneza 9:24).
Înţelesul literal este foarte limpede. Prin urmare, trebuie să ne ocupăm doar de sensul
ascuns al cuvintelor. Când mintea se întăreşte este ca şi cum s-ar trezi din beţie şi ar începe să
vadă lucrurile cu oarecare claritate, atât pe cele ce sunt, cât şi pe cele care vor veni, adică atât
prezentul, cât şi viitorul; însă omul care nu poate vedea desluşit nici lucrurile prezente, nici
cele viitoare este lovit de orbire; pe de altă parte, cel care vede prezentul, însă nu poate vedea
viitorul, dacă nu va fi precaut, va fi copleşit de beţie; şi în sfârşit, cel care poate să privească
în jurul său şi care reuşeşte să vadă, să discearnă şi să înţeleagă natură diferită a lucrurilor
prezente şi viitoare este un om care s-a trezit şi care veghează.
(74) Cum se face că după ce povestitorul sacru l-a menţionat pe Ham în mijlocul
copiilor lui Noe, punându-l între cei doi fraţi ai săi, el spune că acesta era cel mai tănăr,
zicând, „Noe a văzut ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr”? (Geneza 9:25).
Aceasta este o alegorie clară, deoarece îl consideră a fi mai tânăr nu pe acela care s-a
născut mai târziu, ci pe acela a cărui minte este mai tânără; căci răutatea nu poate ajunge la
acea învăţătură pe care o are un om mai în vârstă; pentru că gândurile mature aparţin omului
care are voinţă, şi care îmbătrâneşte nu doar la trup, ci şi la minte.
(75) De ce Noe, atunci când s-a rugat pentru Sem, a vorbit în felul acesta:
„Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob!”?
(Geneza 9:26).
Apelativele Domn şi Dumnezeu sunt folosite aici împreună deoarece fac trimitere la
atributele principale [ale Divinităţii], adică la puterea binefăcătoare şi la puterea regală prin
care a fost creată lumea; căci El a creat lumea în calitate de rege datorită bunăvoinţei sale; dar
după ce a terminat-o, a rânduit-o în conformitate cu puterea sa regală. Aşadar, El l-a
considerat la acea vreme pe omul înţelept ca fiind vrednic de aceeaşi onoare pe care a primit-o
şi lumea, întrucât toate părţile acesteia au fost create într-o manieră extraordinară prin
atributele de Domn şi Dumnezeu; căci privilegiul special al Divinităţii este să reverse cu
generozitate foloasele şi darurile puterii sale binefăcătoare. Iată de ce puterea binefăcătoare a
lui Dumnezeu a fost menţionată de două ori. Prima oară, după cum am spus, atunci când a
fost pusă în antiteză cu puterea sa regală, iar a două oară, atunci când a fost menţionată
singură, pentru ca omul înţelept, care a fost considerat vrednic de darurile sale, atât de cele
personale, cât şi de cele pe care le împarte cu ceilalţi oameni, să poată fi apreciat nu doar de
lume, ci şi de Dumnezeu; de lume, datorită calităţilor minunate pe care le au în comun, iar de
Dumnezeu, datorită înzestrării sale personale.
(76) De ce atunci când Noe s-a rugat pentru Iafet a spus, „Să înmulţească
Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie
slugă”? (Geneza 9:27).
În loc să analizăm afirmaţia literală, deoarece semnificaţia ei este clară, am face mai
bine să abordăm înţelesul ascuns pe care îl conţine, pentru că astfel ne vom da seama că cea
de-a doua şi cea de-a treia binecuvântare se referă la foarte multe chestiuni. De exemplu, la
sănătate, la vigoarea simţurilor externe, la frumuseţe, la putere, la bogăţie, la nobleţea obţinută
prin naştere, la prieteni, la autoritate şi la o mulţime de alte lucruri. Din acest motiv a spus,
„Să înmulţească Dumnezeu” etc. Pentru că cei aflaţi în posesia atât de multor binecuvântări au
fost vătămaţi de către ele atunci când au fost lipsiţi aproape total de simţul dreptăţii, de
înţelepciune sau de alte virtuţi, care îl fac pe cel ce le posedă să renunţe într-un mod minunat
la acele foloase care vin din afară şi care înconjoară trupul; dar pierderea sau absenţa lor totală
îl fac pe om să nu se poată bucura de ceea ce are; iar omul lipsit de toţi aceşti apărători buni,
şi care nu se bucură de aceste binecuvântări, va avea parte de toată suferinţa pe care o poate

959
îndura. Prin urmare, [Noe] se roagă pentru cel ce posedă lucrurile aflate în afara şi în jurul
trupului, ca acesta să poată trăi în casa omului înţelept, supunându-se regulilor oamenilor
buni şi rânduindu-şi viaţa după exemplul lor.
(77) Pentru că Ham a păcătuit, Dumnezeu a poruncit ca fiul său Canaan să fie
robul lui Sem şi Iafet. De ce? (Geneza 9:27).
În primul rând, Dumnezeu a dat această pedeapsă deoarece atât tatăl, cât şi fiul au dat
dovadă de aceeaşi răutate, căci au fost strâns legaţi unul de altul şi au avut acelaşi caracter. În
al doilea rând, a făcut un asemenea lucru pentru ca tatăl să sufere că fiul său a fost blestemat
în felul acesta, dându-şi seama că acesta a fost pedepsit nu atât de mult pentru greşelile
proprii, ci pentru cele ale tatălui său. Astfel, pedeapsa a căzut de fapt pe capul aceluia dintre ei
care a stat la originea gândurilor, cuvintelor şi faptelor rele. Acesta este înţelesul manifest al
afirmaţiei. Însă dacă vom privi la înţelesul ascuns ne vom da seama că în realitate nu este
vorba de doi oameni diferiţi, ci de două caractere diferite. Şi acest lucru rezultă limpede din
apelativele pe care le-au primit, căci ele dezvăluie natura lucrurilor; deoarece cuvântul Ham
înseamnă „cald” sau „fierbinte”; iar Canaan înseamnă „negustor”.
(78) De ce după potop Noe a trăit trei sute cincizeci de ani? (Geneza 9:28).
Aici ni se spune că lumea, care a fost creată la început în două perioade de câte şapte
ani, s-a reînnoit în timpul vieţii lui Noe. Însă omul înţelept a trăit paisprezece sferturi de secol;
iar paisprezece înmulţit cu douăzeci şi cinci este egal cu şapte înmulţit cu cincizeci sau cu
cincizeci înmulţit cu şapte. Prin urmare, este vorba de principiile stabilite în Levitic referitoare
la cel de-al şaptelea şi la cel de-al cincizecilea an.
(79) De ce atunci când este vorba de cei trei fii ai lui Noe, Ham ocupă întotdeauna
locul din mijloc, în timp ce extremităţile diferă? Căci acolo unde se vorbeşte despre
naşterea lor, Sem este menţionat primul, căci se spune Sem, Ham şi Iafet; însă acolo
unde se face referire la ei în calitate de taţi, primul menţionat este Iafet, cu care începe
de altfel enumerarea spiţei fiilor lui Noe. (Geneza 10:1).
Cei ce analizează Scripturile divine în sens literal se apleacă asupra ordinii în care
sunt menţionaţi aceşti oameni, considerând că primul care este pomenit, adică Sem, este cel
mai tânăr; iar cel menţionat ultimul, şi anume Iafet, este cel mai în vârstă. Însă orice ar crede,
acestea sunt doar simple speculaţii. Dar cei ce se apleacă asupra înţelesului adevărat al acestor
afirmaţii socotesc că aici se face trimitere la cele trei lucruri, elementul bun, elementul rău şi
elementul indiferent; iar acesta din urmă este numit lucru bun de ordin secundar; prin urmare,
trebuie să înţelegem că povestitorul sacru pune întotdeauna răul la mijloc, astfel încât acesta
să aibă nişte margini care să îl ţină sub control. Însă lucrul bun şi cel indiferent, sau lucrul bun
de ordin secundar, îşi schimbă locul; căci atunci când răul este nemanifestat, binele se bucură
de prima poziţie, fiind un împărţitor şi un fruntaş al întregului. Dar când se asociază cu voinţa
şi cu nedreptatea, nu doar în gând, ci şi în faptă, atunci binele care ocupa prima poziţie îşi
schimbă locul, împreună cu toate obiceiurile bune care depind de el, renunţând la orice
educaţie şi la orice rânduială, ca şi cum ar fi incapabil să îşi atingă scopul, fiind asemenea
unui medic în faţa unei boli incurabile. Cu toate acestea, elementul bun care este mai în vârstă
guvernează acea virtute care se află în jurul trupului şi în afara lui; prin urmare, dacă aceasta
păzeşte extremităţile cu mare atenţie, atunci fiara va fi prinsă în plasă şi nu va mai îndrăzni să
muşte sau să rănească. Dar dacă nu poate face acest lucru, ea se va duce într-un loc mai sigur
şi mai stabil, de unde va merge într-un loc mai înalt şi mai bine fortificat, păstrându-şi cu
uşurinţă şi acea poziţie mai joasă; căci datorită puterii superioare a păzitorului ei aceasta va
putea supraveghea totul îndeaproape, căci nimic nu este mai puternic decât virtutea.
(80) De ce se spune că locuitorii din Chitim, din Rodos şi din insulele ocupate de
neamuri au ieşit din Iafet? (Geneza 16:4,5).
Pentru că numele său înseamnă lărgime (adică Iafet), căci el s-a întins şi s-a răspândit
în acea parte a lumii pe care natura a lăsat-o spre folosul omenirii, adică pe pământ; însă

960
pământul nu îl mai poate cuprinde, şi de aceea el trece în cealaltă parte, adică pe insulele care
aparţin mării. Acesta este înţelesul literal al afirmaţiei. Dar înţelesul ascuns se referă la faptul
că toate binecuvântările externe oferite de natură, aşa cum sunt bogăţiile, onorurile şi funcţiile
publice, se revarsă din abundenţă şi în toate direcţiile asupra celor care aşteaptă să le cadă în
mâini; de asemenea, aceste lucruri sunt date din belşug şi acelora care nu sunt atât de aproape
ca să le primească; aşa că ele îl înconjoară în mai mare măsură, sau în orice caz în aceeaşi
măsură, pe omul care este lacom şi care iubeşte bogăţiile şi faima, căci acesta este dornic de
funcţii înalte, iar dorinţele sale nesătule nu sunt satisfăcute niciodată.
(81) Cum se face că cel mai mare fiu al lui Ham este Cuş? (Geneza 10:6).
Povestitorul sacru vorbeşte în strictă concordanţă cu natura, atunci când spune că Cuş
este fiul mai mare al răului, căci Cuş reprezintă natura dispersată a pământului, pentru că
atunci când pământul este dens, roditor şi umed, el este plin de verdeaţă, de grâne şi de
copaci, precum şi de tot felul de fructe; însă de îndată ce îşi pierde coeziunea şi se transformă
în praf şi pulbere, devine sterp şi uscat; în plus, începe să fie spulberat de vânt, înrăutăţind
astfel calităţile vitale ale aerului. Aşa se întâmplă şi atunci când primele mlădiţe ale răului
încep să fie lipsite de fapte bune, iar rezultatul este acela că sufletul devine neroditor.
(82) De ce se spune că Cuş a fost tatăl lui Nimrod, cel care a fost un vânător uriaş
care s-a împotrivit Domnului? Pentru că citim: „El a fost un vânător uriaş care s-a
împotrivit Domnului” (Geneza 10:8).
În acest caz, deoarece tatăl are o fire cu adevărat dispersată, el nu poate menţine nici
legătura spirituală cu sufletul, nici pe cea cu natura sau caracterul, ci asemenea unui uriaş
născut din pământ preferă lucrurile pământeşti în detrimentul celor divine, părând să confirme
în felul acesta mitul străvechi al giganţilor şi titanilor; căci, într-adevăr, cel care este ataşat de
lucrurile pământeşti şi stricăcioase se va afla întotdeauna în conflict cu acele naturi minunate
şi cereşti, aşa că va ridica un zid de pământ pentru a se apăra împotriva cerului; însă naturile
de jos se opun celor de sus. Motiv pentru care această expresie este deosebit de potrivită, căci
se spune că a fost un vânător uriaş care s-a împotrivit lui Dumnezeu, de unde înţelegem că
astfel de fiinţe se opun Divinităţii; căci un om rău nu este altceva decât un vrăjmaş care se
luptă cu Dumnezeu; de aceea, există un proverb care spune că cel care săvârşeşte un mare
păcat trebuie numit „al doilea Nimrod”, adică căpetenia păcătoşilor. Prin urmare, chiar
numele său este o aluzie la caracterul pe care îl are, căci în traducere înseamnă „etiopian”, iar
meşteşugul său este vânătoarea; însă ambele lucruri sunt detestabile, căci etiopianul este un
om rău, ce nu vede lumina, pentru că iubeşte noaptea şi întunericul, pe când vânătorul este în
în conflict cu natura raţională, întrucât cel ce trăieşte printre fiare sălbatice va dori să ducă o
viaţă de animal, căci este la fel de rău precum sălbăticiunile.

961
 43. ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI PE MARGINEA CĂRŢII GENEZEI III

(1) Care este sensul expresiei, „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din ţinutul
caldeenilor, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire”? (Geneza 15:7).
Deoarece sensul literal este destul de evident, va trebui să ne ocupăm doar de înţelesul
ascuns, care poate fi interpretat după cum urmează. În mod simbolic, legea caldeenilor este
reprezentată de speculaţiile matematice, din rândul cărora face parte şi astronomia pe care
caldeenii o studiază cu multă sârguinţă şi cu rezultate remarcabile. Prin urmare, Dumnezeu îi
oferă aici omului înţelept un dar; în primul rând, îl scoate din secta astrologilor, adică îl
îndepărtează de halucinaţiile caldeenilor, care sunt dificil de identificat şi de respins, ceea ce
le face să stea la baza multor răutăţi şi ticăloşii; căci ele atribuie calităţile Creatorului
lucrurilor create, îndemnându-i pe oameni să proslăvească şi să venereze lucrările lumii ca şi
cum acestea ar reprezenta Divinitatea. În al doilea rând, Dumnezeu îl cinsteşte prin faptul că îi
oferă acea înţelepciune care dă roade şi pe care a numit-o aici în mod simbolic pământ; însă
Tatăl universului ne arată că înţelepciunea şi virtutea sunt neschimbătoare, căci nu ar fi
vrednic de Dumnezeu să spună că acestea pot suferi transformări, întrucât tot ce emană de la
fiinţa neschimbătoare şi consecventă trebuie să fie la fel; însă toate acele lucruri supuse
schimbării şi care se modifică necontenit nu fac defel obiectul revelaţiei divine.
(2) De ce spune el, „Doamne, din ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?” (Geneza 15:8).
Aici el caută un semn care să îi confirme această promisiune; însă există doar două
lucruri care merită a fi analizate; unul este reprezentat de o pasiune a minţii, şi anume de
credinţa în Dumnezeu potrivit cuvântului Său; iar celălalt este dorinţa aceasta intensă de a nu
fi lăsat fără niciun semn prin care simţurile sale externe să poată primi confirmarea
promisiunii sale; şi el îl cinsteşte pe acela care i-a făcut promisiunea prin apelativul „Domn”.
Căci prin acest nume el spune, „Ştiu că tu eşti Domnul şi stăpânul tuturor lucrurilor, că poţi
face orice şi că nimic nu îţi este cu neputinţă. Dar, într-adevăr, eu am dat deja crezare
promisiunii tale, însă aş vrea să obţin grabnic, dacă nu o confirmare clară, cel puţin vreun
semn evident din care să îmi dau seama că acest lucru se va împlini; căci, cu adevărat, eu sunt
creatura ta, şi chiar dacă aş ajunge la cea mai mare desăvârşire, nu aş putea să-mi înfrânez
impetuozitatea dorinţei mele, ca auzind sau văzând vreun lucru bun să mă mulţumesc să îl
dobândesc pe îndelete şi nu imediat; prin urmare, te implor să îmi dai un semn prin care să pot
cunoaşte evenimentele viitoare.
(3) De ce spune, „Pregăteşte-Mi o junincă de trei ani, o capră de trei ani, un
berbec de trei ani, o turturică şi un pui de porumbel”? (Geneza 15:9).
Aici sunt menţionate cinci animale ce urmează a fi jertfite pe altar; pentru că acestea
reprezintă cinci tipuri de jertfe, adică trei animale care trăiesc pe pământ, şi anume vaca, capra
şi oaia, şi două tipuri de păsări, adică turturica şi porumbelul; căci povestitorul sacru ne spune
neîncetat că aceste jertfe eterne au fost instituite de patriarhul care a stat la originea poporului
nostru; dar în loc să spună, „Adu-Mi”, a spus în mod minunat, „Pregăteşte-Mi”; asta pentru că
creatura nu posedă nimic special, ci toate lucrurile reprezintă darul şi binecuvântarea lui
Dumnezeu; căci El vrea ca omul care a primit ceva să îi muţumească din toată inima. Şi El
porunceşte ca toate aceste animale să aibă vârsta de trei ani, pentru că trei este un număr plin
şi desăvârşit, care are un început, un mijloc şi un sfârşit; dar, totuşi, ne-am putea întreba de ce
două dintre aceste animale sunt de parte feminină, adică juninca şi capra, iar unul de parte
masculină, şi anume berbecul; oare nu pentru că juninca şi capra sunt jertfe de ispăşire, în
timp ce berbecul nu este? Căci păcatul se naşte din slăbiciune, iar elementul feminin este slab.
Cam atât cred că se cuvine spus despre această chestiune; însă eu ştiu că toate aceste lucruri
reprezintă pietre de poticnire pentru aceia care vor să discrediteze Scripturile Sacre; de
exemplu, în această situaţie unii spun că aici nu există niciun înţeles ascuns, ci doar o poruncă

962
legată de jertfirea unor animale, de tranşarea lor şi de examinarea măruntaielor; că se dau
nişte indicaţii referitoare la nişte lucruri care trebuie făcute şi care pot fi văzute. Însă eu cred
că aceşti oameni fac parte din categoria celor care judecă întregul după una din părţile sale, în
loc să judece partea în raport cu întregul; căci aceasta din urmă este o modalitate mult mai
bună de a ne forma o părere, indiferent că este vorba de un nume (n.t. adică de o fiinţă) sau de
un lucru. Aşadar, legea care a fost dată, adică Sfânta Scriptură, dacă pot spune aşa, este un fel
de unitate vie, ce trebuie analizată cu mare atenţie şi cu ochii deschişi, astfel încât să putem
discerne în mod real, sigur şi limpede intenţia universală a Scripturii luată în ansamblu, fără a
o diseca, fără a-i sfâşia armonia şi fără a-i strica unitatea; căci altfel totul va părea de-a dreptul
inconsecvent şi absurd, lipsit de orice legătură cu comunitatea sau cu echitatea. Prin urmare,
care este intenţia acestei legi care ne-a fost dată? Căci această lege este una ştiinţifică, aşa
cum sunt şi celelalte legi; căci obiceiul aducerii jertfelor, precum şi toată ştiinţa, se folosesc de
exprimări specifice, care vehiculează tot felul de idei; acestea calcă uneori pe urmele
adevărului, dar alteori sunt ţinute în întuneric, aşa cum iubirea este ţinută în întuneric de către
linguşire; astfel, lucrurile reale, dovedite de practică, sunt pervertite de acele lucruri care sunt
nedovedite şi nelalocul lor. Iar natura animalelor menţionate mai sus are o strânsă legătură cu
părţile universului; vaca este conectată cu pământul, deoarece este un animal care trage la
plug şi ară pământul; şi tot aşa, capra este în legătură cu apa (în limba greacă şi în limba
armeană este numită αιξ sau ajx), fiind un animal care îşi trage numele de la faptul că dă
năvală (de la αγώ sau αισσω), pentru că apa este un element năvalnic, iar cursurile râurilor şi
întinderea mărilor agitate de flux şi reflux stau mărturie pentru pentru această strânsă
asemănare şi pentru faptul că acest cuvânt este folosit cu multă îndreptăţire. Iar berbecul
(aries) are legătură cu aerul, căci este un animal vivace şi violent, mai folositor pentru om
decât orice alt animal, întrucât îi asigură îmbrăcămintea. Prin urmare, cred că acestea sunt
motivele pentru care Dumnezeu i-a poruncit mai întâi să ia aceste două animale de parte
feminină, adică juninca şi capra; pentru că aceste două elemente, pământul şi apa, sunt
materiale şi în mare parte feminine. Însă al treilea animal, şi anume berbecul, este de parte
masculină; pentru că aerul sau vântul reprezintă elementul masculin; căci toate lucrurile din
natură au un trup alcătuit din pământ şi apă, care sunt elemente feminine. Dar sufletul stă sub
semnul aerului şi al suflării de viaţă. Iar acestea, după cum am spus, sunt masculine. Prin
urmare, cauza activă, care produce mişcarea, este masculină, pe când elementul pasiv, care
este mişcat, este feminin. Însă pentru păsările zburătoare, aşa cum sunt porumbelul şi
turturica, cerul se împarte în mod egal între orbita planetelor şi cea a stelelor fixe. Aşadar,
porumbelul este asociat cu planetele, pentru că este un animal domestic şi blând, aşa cum şi
planetele sunt în legătură cu noi, deoarece se află mai aproape de pământ, căci avem cu ele
multe afinităţi; însă turturica a dedicat-o stelelor fixe, pentru că acest animal iubeşte
singurătatea şi zboară departe de oameni şi de orice alte comunităţi. Şi tot aşa, globul însuşi se
află la distanţă şi rătăceşte în apropiere de hotarele cele mai îndepărtate ale lumii. Prin urmare,
aceste două specii de păsări simbolizează atributele divine, căci Platon, discipolul lui Socrate,
spune că se cuvine ca cerul să aibă o trăsură rapidă, întrucât acesta are o mişcare de rotaţie
accelerată, care depăşeşte în viteză chiar şi păsările care zboară cel mai repede. Însă păsările
menţionate mai sus sunt păsări cântătoare; căci profetul face aluzie printr-o expresie
enigmatică la acea muzică desăvârşită care există în ceruri şi care ia naştere prin mişcarea
stelelor; iar omul dă dovadă de multă măiestrie atunci când reuşeşte, graţie inteligenţei sale, să
pună în acord glasul animalelor cu instrumentele vii (n.t. sau cu organele respiraţiei). Şi
Creatorul a revărsat din belşug această muzică cerească asupra pământului, aşa cum a făcut şi
cu razele soarelui, întrucât este mereu dispus să îşi exercite grija sa binefăcătoare asupra
omenirii. Căci această muzică încântă auzul şi provoacă minţii o plăcere nestăpânită, făcându-
i pe oameni să uite chiar şi de mâncare şi băutură; şi chiar dacă foamea ar face ca moartea să
bată la uşă, aceştia ar prefera să moară, întrucât dorinţa lor este să asculte în continuare

963
muzica respectivă. Şi dacă acel cântec al Sirenelor {1}{aici se referă la descrierea pe care o
face Homer în Odiseea 12.39-47: „Apoi, brăzda-vei marea cu Sirene;/Cântecul lor e moarte,
le place să distrugă./Nefericit e omul ce muzica le-ascultă/Căci ţărmul e aproape şi e vrăjit de
cânt;/Şi nu-i va mai vedea pe cei ce îi iubeşte,/Pe fiul său în floare şi pe a sa soţie!/Jucându-se
în iarbă, căci, iată, peste tot/Sunt oase omeneşti, care albesc pământul/Murdar şi întinat de
sângele ce-a curs/Pe acest ţărm de groază spurcat de un măcel”. Şi mai departe, în aceeaşi
carte, poetul descrie efectele acestor cântece asupra lui Ulise, Odiseea 12.183-194: „O, tu,
mândrie a Eladei! Ulise, stai!/Opreşte-te şi ascultă-ne cântul!/Căci binecuvântat e cel ce ne
aude glasul,/Pentru că acest cântec instruieşte sufletul şi farmecă auzul./Apropie-te, şi sufletul
tău va cădea în extaz!/Apropie-te, şi înţelepţii îţi vor da o înţelepciune nouă!/Noi ştim totul
despre acei regi renumiţi/Care s-au acoperit de glorie la Ilion;/Ca şi despre toate lucrurile
luminate de soare./Aşa că stai şi dobândeşte înţelepciune nouă de la cei înţelepţi!”}, după cum
ne spune Homer, îi ispiteşte atât de tare pe păgâni, încât atunci când îl ascultă uită de ţările
lor, de casele lor, de prietenii lor şi de hrana de care au nevoie. Cât de minunată trebuie să fie
acea muzică desăvârşită, care este atât de divină şi de armonioasă, încât atunci când atinge
urechile îi face pe oameni să înnebunească şi să cadă în extaz. Şi pentru că am explicat deja
motivul pentru care toate animalele care urmează să fie aduse ca jertfă sunt în vârstă de trei
ani, va trebui să ne ocupăm acum de un alt mister, deoarece am văzut că toate lucrurile aflate
mai jos de lună, adică pământul, apa şi aerul, se bucură de faptul că sunt legate de numărul
trei. Pe pământ există suprafeţe mari de uscat, care alcătuiesc continente, insule şi peninsule.
Apa este împărţită în mări, râuri şi lacuri; iar aerul este cuprins între cele două echinocţii, de
primăvară şi de toamnă; însă acestea reprezintă un singur fenomen, pentru că în ambele cazuri
ziua este egală cu noaptea, ceea ce face ca acum să nu fie nici cald, nici frig. Şi la acestea se
adaugă schimbările care au loc vara şi iarna (n.t. este vorba de cele două solstiţii), căci soarele
trece prin aceste trei momente importante, echinocţiul, solstiţiul de vară şi solstiţiul de iarnă.
Aşadar, în primul rând, avem această interpretare naturală; dar mai avem şi o interpretare
morală, la care ne vom referi acum. În fiecare dintre noi există trei elemente: învelişul carnal,
simţul extern şi raţiunea; prin urmare, juninca se aseamănă cu substanţa corporală, căci trupul
nostru este slujitorul vieţii; şi atât juninca, cât şi substanţa corporală sunt de esenţă feminină,
deoarece nu sunt deloc active, ci sunt pasive şi supuse. Iar capra manifestă similitudini cu
simţurile externe, căci toate obiectele acestor simţuri dau naştere unor senzaţii
corespunzătoare; şi tot aşa, fiecare impuls şi fiecare mişcare a sufletului ia naştere ca urmare a
unor lucruri pe care ni le imaginăm în legătură cu obiectele percepute prin simţurile externe.
Şi acest proces de imaginaţie este urmat, în primul rând, de o anumită atracţie sau respingere,
pe care unii o numesc cauză, şi care nu este altceva decât un impuls care afectează unul dintre
simţuri. Însă femeia reprezintă simţul extern, întrucât acesta este pasiv în raport cu obiectele
care se înfăţişează simţurilor externe; din această cauză, Dumnezeu i-a asociat aici un animal
de parte feminină, adică o capră. Însă berbecul se înrudeşte cu Cuvântul sau cu raţiunea. În
primul rând, pentru că este un animal de parte bărbătească; în al doilea rând, pentru că este un
animal activ [care execută tot felul de munci]; şi în al treilea rând, pentru că reprezintă cauza
stabilităţii lumii şi a firmamentului; căci berbecul dă oamenilor haine. În plus, el reprezintă
raţiunea sau Cuvântul prin care se rânduieşte viaţa; căci ceea ce nu este dezordonat şi absurd
se bucură de prezenţa raţiunii. Şi există două feluri de raţiune: una prin care analizăm lucrurile
percepute prin simţurile externe şi alta care constituie esenţa acelor fiinţe pe care le numim
necorporale şi pe care le putem percepe cu ajutorul minţii. Prin urmare, porumbelul şi
turturica sunt simboluri ale celor două. Porumbelul se aseamănă negreşit cu ideile filozofiei
naturale, întrucât este o pasăre mai familiară, aşa cum şi obiectele simţurilor externe sunt mai
familiare pentru ochi; iar sufletul celui ce studiază filozofia naturală se avântă în văzduh de
parcă ar avea aripi; şi ajungând acolo sus este purtat de jur împrejurul cerului, observând toate
lucrurile [care există] şi toate principiile [care stau la baza] lor. Însă turturica este asociată cu

964
realitatea imaterială, care poate fi percepută doar prin intelect; căci acest animal iubeşte
singurătatea şi se asociază doar cu lumea invizibilă, fiind astfel superior tuturor acelor specii
violente care sunt legate de simţul exterior.
(4) De ce spune, „Şi a luat cu el toate aceste lucruri”? (Geneza 15:10).
Cuvintele, „Şi a luat cu el”, sunt adăugate cu multă îndreptăţire; căci doar un suflet
plin de iubire faţă de Dumnezeu poate lua cu el acele idei bune şi nobile pe care le primeşte;
însă un astfel de suflet îşi dă seama că acestea nu îi aparţin, ci îi sunt dăruite de Dumnezeu.
(5) Care este înţelesul [cuvintelor], „El (n.t. Avram) le-a tăiat în două şi a pus
bucăţile una în faţa alteia”? (Geneza 15:10).
Întreaga structură a trupului, adică a învelişului carnal, a fost creată dintr-o dată; căci
părţile sunt asemenea unor fraţi, adică ele nu sunt separate şi aşezate una lângă alta, ci între
ele există o legătură firească, care le face să coopereze în mod natural; şi pentru că există
această cooperare, înseamnă că ele se influenţează reciproc; pentru că Creatorul suprem, care
le-a dat viaţă, a făcut această diferenţiere de dragul utilităţii, astfel încât o parte să se opună
alteia, dar să lucreze împreună atunci când trebuie să fie de folos. Din această cauză, El a
separat văzul, distribuindu-l în mod egal celor doi ochi, care au fost despărţiţi cu ajutorul
nasului; şi totuşi, aceştia cooperează unul cu altul. Căci pupilele, dacă pot spune aşa, sunt
îndreptate în aceeaşi direcţie, şi ambele văd acelaşi lucru, îndeosebi când ceva le captează
atenţia. Şi tot aşa, facultatea auzului este distribuită între cele două urechi, care deşi sunt
separate una de alta îndeplinesc aceeaşi funcţie. Iar simţul mirosului este împărţit de cele două
nări, care sunt ca nişte tuburi ce nu se continuă spre obraji, astfel încât unul să meargă spre
dreapta, iar altul spre stânga, ci ele se adună la un loc şi merg spre interior, acţionând în
comun pentru detectarea oricărui miros. Şi nici mâinile nu sunt diferite, ci ele sunt ca nişte
fraţi şi ca nişte părţi ce stau separat, privind una către alta şi fiind gata din firea lor să
acţioneze într-un anume fel, adică să dea, să ia ori să muncească. Iar tălpile picioarelor nu sunt
cu nimic diferite de mâini, căci fiecare dintre ele se comportă în aşa fel încât să cedeze în faţa
celeilalte; astfel, ele se mişcă împreună şi ne permit să avansăm, ceea ce nu ar fi posibil doar
cu ajutorul unei singure tălpi. Şi nu este vorba doar de tălpi, ci şi de picioare, de genunchi, de
coapse, de sâni, şi de fapt de toate mădularele de pe dreapta şi de pe stânga trupului; căci toate
acestea sunt împărţite într-o manieră similară, manifestând o armonie generală şi dând dovadă
de unitate şi de complementaritate, ca şi cum ar fi vorba de o însuşire înnăscută; adică este
vorba de toate acele părţi diferite pe care le-am enumerat şi care îndeplinesc o anumită
funcţie. Şi, în general, oricine va analiza legăturile care există între părţile menţionate mai sus,
va constata că acestea joacă un anumit rol. Căci palmele sunt unite cu degetele într-un mod
minunat; iar tălpile picioarelor exercită una şi aceeaşi funcţie; şi tot aşa, urechile, care au
aspectul unui amfiteatru, acţionează împreună, ca şi cum ar desfiinţa spaţiul care există între
ele. Prin urmare, natura a separat mădularele noastre potrivit rolului pe care trebuie să îl aibă;
şi mai întâi de toate le-a aşezat pe poziţii opuse, aşa cum a fost rânduită şi lumea; şi le-a pus în
aşa fel încât să îşi exercite funcţiile cu multă uşurinţă. De asemenea, a combinat cele două
elemente diferite, astfel încât acestea să fie răspunzătoare pentru o singură cerinţă şi să
exercite o singură funcţie în momentul în care lucrează împreună. Şi nu numai părţile trupului
sunt separate, deşi în esenţă formează o unitate, ci şi părţile sufletului. Căci sufletul este
împărţit în două părţi principale, partea raţională şi partea iraţională; şi fiecare dintre ele are o
împărţire proprie; de exemplu, partea raţională este împărţită în minte şi vorbire; iar acea parte
care are legătură cu simţurile externe este împărţită în patru simţuri; pentru că al cincilea simţ,
adică simţul tactil, este comun celorlalte patru, întrucât simţurile care ne permit să vedem şi să
auzim sunt simţuri care ne ajută să ne dezvoltăm înţelepciunea, astfel încât să putem trăi bine;
pe când celelalte două, adică mirosul şi gustul, nu au legătură cu înţelepciunea, ci doar ne
ajută să trăim; dar mirosul poate fi stârnit de multe lucruri, căci el se hrăneşte, ca să spunem
aşa, cu aerul atât de necesar fiinţelor vii; prin urmare, mirosul şi gustul susţin acest trup

965
muritor, în timp ce văzul şi auzul aduc servicii sufletului nemuritor. Prin urmare, cel care a
gândit această împărţire a noastră în trup şi suflet a fost Creatorul; totuşi, trebuie să ştim că şi
părţile lumii sunt alcătuite din două elemente care se opun unul altuia; astfel, pământul este
împărţit în ţinuturi muntoase şi de câmpie; apa este dulce şi sărată, dulce în izvoare şi râuri şi
sărată în mări; iar clima este împărţită în vară şi iarnă, precum şi în primăvară şi toamnă. Iar
Heraclit, care a împrumutat de la povestitorul nostru sacru aceastăteorie a lucrurilor contrare,
a scris o carte despre natură, în care a adus nenumărate argumente.
(6) De ce se spune, „Şi păsările nu le-a tăiat”? (Geneza 15:10).
Aici el scoate în evidenţă cea de-a cincea natură, care este ciclică; iar cei din vechime
spun că din ea a fost făcut cerul; căci cele patru elemente sunt mai degrabă nişte amestecuri
decât nişte elemente, dar cu toate acestea ele stau la baza tuturor lucrurilor; pentru că
pământul include şi cantităţi mici de apă, de aer şi de foc, dar numele său nu provine atât de
mult din alcătuirea lui, cât mai degrabă din ceea ce percepem cu ochii; de asemenea, nici apa
nu este pură, întrucât conţine pământ şi aer; şi tot aşa, fiecare element este de fapt un amestec;
însă cea de-a cincea substanţă este singura care este pură şi neamestecată, motiv pentru care
nu poate fi divizată. Prin urmare, expresia „şi păsările nu le-a tăiat” este folosită cu multă
îndreptăţire; pentru că natura cerească, atât a planetelor, cât şi a stelelor fixe se află la o mare
înălţime, aşa cum şi păsările zboară în văzduh; este vorba de acele păsări curate, turturica şi
porumbelul, ce nu pot şi tăiate sau împărţite; căci natura indivizibilă reprezintă cea de-a
cincea esenţă, care este mai pură decât toate celelalte, fapt pentru care ea rămâne unitară.
(7) Care este sensul expresiei, „Şi păsările coborau pe trupurile tăiate”? (Geneza
15:11).
Cele trei animale, juninca, capra şi berbecul, au fost tăiate în mod simbolic, căci ele
reprezintă, aşa cum am spus deja, pământul, apa şi aerul; însă acum va trebui să explicăm
acest lucru, şi de aceea vom cerceta adevărul cu multă atenţie, pentru a descifra misterul
acestei analogii. Aşadar, poate că prin coborârea păsărilor pe bucăţile tăiate el se referă şi face
aluzie la invazia unor duşmani; căci lumea aflată mai jos de lună este plină de bătălii interne şi
externe, dar şi de rea voinţă; şi, într-adevăr, păsările par să coboare pe trupurile tăiate pentru a
se ospăta; căci este firesc ca animalele mai puternice să coboare peste cele mai slabe, ca pe
nişte leşuri, atacându-le adesea pe neaşteptate; însă acestea nu coboară peste turturică şi peste
porumbel, deoarece fiinţele cereşti sunt lipsite de dorinţe şi viclenie.
(8) De ce spune, „Avram a venit şi s-a aşezat peste ele”? (Geneza 15:11).
Cei care cred că lucrurile despre care vorbim aici se referă la aducerea unor jertfe vor
spune că omul virtuos, care stă aşezat, ca să spunem aşa, ca într-o sinagogă, a cercetat
măruntaiele animalelor tăiate, ca şi cum ar fi fost în căutarea unui simbol al adevărului; însă
noi suntem adepţii lui Moise şi de aceea suntem familiarizaţi pe deplin cu ideile acestui
învăţător, căci el şi-a întors faţa de la orice sofism şi de la orice presupunere, crezând doar în
Dumnezeu, fapt pentru care vom spune mai degrabă că aici este vorba de omul virtuos, care
este asemenea acelor păsări care s-au strâns la un loc şi care zboară în jurul lui; iar prin
această parabolă nu se urmăreşte nimic altceva decât să ni se arate că acesta este dornic să
pună capăt nedreptăţii şi lăcomiei, pentru că este împotriva certurilor şi războaielor, fiind un
iubitor al păcii şi armoniei; întrucât el este cu adevărat un apărător al păcii. Căci din cauza
oamenilor răi, niciun stat nu are parte de linişte; şi regatele au fost statornice doar atunci când
au avut unul sau doi oameni virtuoşi, care prin calităţile lor au pus capăt tulburărilor civile,
pentru că Dumnezeu îi face pe cei ce caută virtutea şi obiceiurile bune să aibă parte de multe
onoruri; şi nu doar aceştia sunt vrednici de cinste, ci şi toţi oamenii care se preocupă de binele
comun.
(9) Care este înţelesul cuvintelor, „La asfinţitul soarelui, Avram a intrat în transă
şi iată l-a cuprins întuneric şi frică mare”? (Geneza 15:12).
Pe neaşteptate, omul virtuos a fost cuprins de o pace divină; căci transa, sau extazul,

966
după cum indică şi cuvântul, nu este altceva decât o plecare a minţii, care se duce dincolo de
sine însăşi {2}{έκστασης derivă din εξίσταμαι, care înseamnă „eu sunt în afara mea”}. Însă
profeţilor le place să intre în această stare, căci atunci când se ocupă de divinaţie intelectul
este inspirat de lucruri divine, fapt pentru care nu mai există ca atare, întrucât primeşte duhul
sfânt, căruia îi permite să locuiască în interiorul său; ori mai degrabă, aşa cum s-a exprimat el,
duhul sfânt cade pur şi simplu asupra sa; deoarece nu vine domol, ci dă năvală peste el. În
plus, mai adaugă ulterior ceva minunat, şi anume că a fost cuprins de întuneric şi de o frică
mare. Căci toate aceste lucruri fac ca mintea să intre în extaz, pentru că nici cel ce se teme nu
este în sine însuşi; dar întunericul stânjeneşte privirea; şi tot aşa, cu cât este mai mare frica, cu
atât mai mult este umbrită capacitatea de a vedea şi de a înţelege. Şi nu spune acest lucru fără
motiv, ci ca să sugereze că cunoaşterea profetică, oracolele şi legile vin de la Dumnezeu.
(10) De ce i s-a apus, „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin,
unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani”? (Geneza 15:13).
Această expresie, „Să ştii bine”, este una foarte potrivită, deoarece un profet trebuie să
rostească ceva, dar fără a da vreo poruncă, întrucât acesta doar tălmăceşte ceea ce altcineva îi
pune în minte; în plus, toate cuvintele pe care le rosteşte sunt divine şi adevărate. Şi, în primul
rând, el spune că această familie, care este omenirea, va locui pe un pământ care aparţine
altcuiva; căci toate lucrurile aflate sub cer sunt în posesia lui Dumnezeu, aşa că acele creaturi
care trăiesc pe pământ sunt pe bună dreptate asemenea unor venetici într-un ţinut străin, căci
aceste teritorii nu le aparţin. În al doilea rând, el ne spune în felul acesta că toţi muritorii sunt
nişte robi. Pentru că nimeni nu este liber, ci toţi au stăpâni numeroşi, care îi necăjesc atât din
exterior, cât şi din interior; de pildă, din exterior sunt afectaţi de frigul iernii, de arşiţa verii, de
foame, de sete şi de multe alte nenorociri; iar din interior sunt asaltaţi de plăceri, de
senzualitate, de tristeţe şi de teamă. Dar robia lor va dura patru sute de ani, perioadă în care
[oamenii] vor fi afectaţi de pasiunile menţionate anterior. Motiv pentru care s-a spus adineaori
că „Avram a venit şi s-a aşezat pe ele”, înfrânându-le şi alungându-le; aşadar, în sens literal, el
a alungat acele păsări de pradă care se roteau deasupra animalelor tăiate, însă de fapt a alungat
acele nenorociri care vin pe capul omului. Deoarece omul care din firea lui iubeşte virtutea şi
o practică cu asiduitate nu este altceva decât un medic omenos, care îi păzeşte pe semenii săi
de orice lucru rău. Căci tot ce se spune aici reprezintă o alegorie referitoare la suflet, care ne
dă de înţeles că sufletul omului înţelept coboară din cer şi este însămânţat în ogorul trupului
muritor; de aceea, el este doar un venetic pe pământ străin. Şi pentru că natura pământească a
trupului este total străină de intelectul pur, ea caută să îl supună şi să îl târască în robie,
copleşindu-l cu tot felul de nenorociri, până când va fi chemată să dea socoteală pentru toate
viciile de care s-a făcut vinovată; aşa că în cele din urmă sufletul va fi eliberat. Iată de ce
adaugă mai apoi, „Dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei
vor ieşi să vină aici, cu avere multă”; adică la fel de bogaţi cum au fost, sau poate chiar mai
bogaţi. Pentru că mintea va fi eliberată de tovarăşul ei ticălos şi va părăsi trupul, dar nu numai
că va pleca, ci va avea parte şi de avere multă; întrucât nu va lăsa vrăjmaşilor nimic din ceea
ce este bun sau util. Şi orice suflet raţional este productiv, însă acela care doar crede că este
virtuos nu îşi va putea păstra roadele până la sfârşit. Căci omul virtuos trebuie să se agaţe cu
hotărâre de mintea sa şi de sfaturile înţelepte pe care aceasta i le dă. Pentru că aşa cum roadele
unor copaci, deşi promiţătoare la începutul primăverii, nu vor ajunge la maturitate, şi aşa cum
fructul, din diferite motive, poate să cadă de pe ramură înainte să se coacă, tot aşa şi sufletul
oamenilor inconsecvenţi este afectat de multe influenţe, din cauza cărora acesta nu va putea
ajunge la desăvârşire; însă omul care iubeşte virtutea va putea culege în cele din urmă multe
roade, iar acestea vor fi numai ale lui.
(11) Care este înţelesul [cuvintelor], „Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace şi vei fi
hrănit până când vei ajunge la o bătrâneţe frumoasă”? (Geneza 15:15).
Aici se face trimitere în mod evident la faptul că sufletul este nestricăcios, pentru că

967
acesta se desprinde de locuinţa reprezentată de trupul muritor şi se întoarce, ca să spunem aşa,
în ţara sa natală, de unde a migrat atunci când a intrat în trup. Căci ce altceva poate să
însemne atunci când îi spui unui om aflat pe punctul de a muri, „Vei trece la părinţii tăi”,
decât că îi sugerezi şi îi dezvălui perspectiva unei existenţe separate de trup? Deoarece se
cuvine ca sufletul omului înţelept să trăiască doar pentru sine însuşi. Dar când spune „părinţi”
nu se referă la tatăl lui Avram, la bunicul său şi la străbunicul său după sânge, întrucât aceştia
nu au fost vrednici de aceeaşi cinste, astfel încât să ajungă să facă parte din rândurile lor, ci în
opinia multor comentatori această expresie se referă la elementele în care se descompune
trupul omului care a murit. Însă eu cred că face aluzie la elementele imateriale şi la locuitorii
lumii divine, pe care în alte pasaje obişnuieşte să îi numească îngeri. În plus, cuvintele care
urmează nu sunt lipsite de noimă, căci spune că acesta va fi hrănit până când va ajunge la o
bătrâneţe frumoasă. Căci omul rău şi depravat este hrănit în conflict, şi el trăieşte în necaz
până la adânci bătrâneţe. Însă omul bun, în ambele faze ale existenţei sale, adică şi atunci
când este în legătură cu trupul, dar şi atunci când este separat de trup, va cultiva pacea; şi el
este singurul virtuos pe deplin, aşa cum niciun un om nesăbuit nu poate fi, nici măcar dacă ar
trăi mai mult decât un elefant; de aceea, el spune aici cu multă îndreptăţire, „Tu vei trece la
părinţii tăi, şi vei fi hrănit nu până la adânci bătrâneţe, ci până vei ajunge la o bătrâneţe
frumoasă”. Pentru că există mulţi oameni nesăbuiţi care trăiesc o perioadă lungă de timp, însă
doar cei ce doresc virtutea se bucură de o bătrâneţe frumoasă şi virtuoasă.
(12) De ce spune, „Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac”? (Geneza
15:16).
Numărul patru este mai potrivit decât orice alt număr, pentru că este perfect şi pentru
că reprezintă rădăcina şi temelia numărului zece, care este un număr desăvârşit; şi toţi se vor
întoarce acolo în conformitate cu principiul numărului patru, aşa cum a afirmat chiar el. Dar
ce vreau să spun? Primul lucru care este necesar pentru ca un animal să zămislească este să
primească sămânţa; în al doilea rând, trebuie modelate organele în conformitate cu natura; în
al treilea rând, creatura deja formată trebuie să crească; şi în al patrulea rând, urmează
naşterea. Acelaşi principiu şi aceeaşi ordine predomină şi în cazul plantelor; sămânţa este
pusă în pământ, după care începe să crească în jos şi în sus, dând naştere rădăcinilor şi
ramurilor; ulterior, se dezvoltă; şi în al patrulea rând, va da roade; şi la fel se întâmplă şi în
cazul copacilor, căci mai întâi de toate apare fructul, care apoi începe să crească; ceva mai
târziu începe să se coacă şi să îşi schimbe culoarea; şi în al patrulea rând, iar aceasta este
ultima etapă, ajunge la desăvârşire, fiind de folos oamenilor şi făcându-i să se bucure.
(13) Care este înţelesul [cuvintelor], „Căci păcatele amoriţilor nu s-au încheiat
încă”? (Geneza 15:16).
Unii au spus că prin aceste cuvinte Moise aduce în discuţie Soarta, ca şi cum, într-
adevăr, totul urma să se întâmple într-o anumită perioadă şi la o anumită oră.
(14) Care este înţelesul [cuvintelor], „Iar când a asfinţit soarele s-a văzut o pară
de foc” (Geneza 15:17).
Aceasta înseamnă fie că la apus soarele căpătase înfăţişarea unei flăcări, fie că spre
seară s-a ivit o văpaie; însă nu era vorba de vreun fulger, ci de ceva cu aspect de foc care a
venit de sus. Iată care este intepretarea literală a acestui oracol; însă acum va trebui să vorbim
despre sensul ascuns (n.t. probabil că aici există o lacună în text).
(15) Care este sensul expresiei, „Iată un fum ca dintr-un cuptor şi pară de foc au
trecut printre bucăţile acelea” (Geneza 15:17).
Înţelesul manifest este limpede, căci izvorul sau rădăcina Cuvântului divin va devora
acele jertfe, dar nu prin acel foc care ni s-a dat spre folosinţă, ci prin acela care vine de sus,
adică din cer, astfel încât esenţa cerului să stea mărturie pentru sfinţenia jertfelor. Însă dacă ne
uităm la înţelesul ascuns al cuvintelor, vom înţelege că toate lucrurile aflate mai jos de lună
sunt comparate aici cu un cuptor care fumegă, pentru că pământul şi apa emană vapori. Şi

968
după cum am arătat deja, fiecare parte a lumii se împarte în două subdiviziuni; şi prin acestea
sunt aprinse, ca să spunem aşa, nişte torţe, care sunt foarte rapide şi foarte eficace; şi aceste
torţe arzătoare nu sunt altceva decât cuvintele divine, care ţin la un loc întregul univers,
purificându-l în acelaşi timp de întunericul inutil. Însă putem oferi cu multă îndreptăţire şi
într-o manieră mai familiară şi o altă interpretare. Viaţa omului se aseamănă cu un cuptor care
fumegă, pentru că nici flacăra, nici strălucirea sa nu sunt pure, deoarece scoate foarte mult
fum, care aruncă totul în întuneric; iar acest fum întunecă vederea, nu cea trupească, ci cea
sufletească, aşa încât ochii sufletului nu mai pot să vadă limpede decât atunci când
Dumnezeu, cel care ne izbăveşte, va porunci felinarelor cereşti să se ridice; şi mă refer aici la
razele pure şi sfinte care unesc acele lucruri divizate în două părţi, partea dreaptă şi partea
stângă, pe care le luminează, le armonizează şi le ajută să dobândească claritate.
(16) De ce a spus, „În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând:
"Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al
Eufratului”? (Geneza 15:18).
Expresia literală descrie hotarele ţinutului care se întinde între râul Egiptului şi Eufrat,
căci în vremurile străvechi primul dintre acestea purta acelaşi nume ca şi ţara [pe care o
străbate], adică Egipt, după cum mărturiseşte şi poetul atunci când spune: „În râul Egiptului
mi-am înfipt/Vâslele duble ale vaselor mele” {3}{Odiseea 14.258}. Însă dacă ne referim la
înţelesul ascuns al acestor cuvinte, [trebuie să spunem că] ele sugerează fericirea, care
reprezintă plenitudinea a trei lucruri bune, şi anume binecuvântările duhovniceşti,
binecuvântările trupeşti şi binecuvântările externe, după cum spun în cuvintele lor de laudă
acei oameni care mai apoi au fost numiţi filozofi; este vorba de Aristotel şi de [filozofii]
peripatetici; cu toate acestea, o astfel de lege este numită pitagoreică. Prin urmare, Egiptul
este simbolul binecuvântărilor trupeşti şi al celor externe, iar Eufratul simbolizează foloasele
spirituale; iar acestea din urmă sunt singurele care pot duce la o bucurie reală, bazată pe
înţelepciune şi pe toate celelalte virtuţi; şi hotarele acestei fericiri sunt descrise foarte bine,
datorită faptului că se începe cu Egiptul şi se termină cu Eufratul; pentru că lucrurile care
afectează sufletul vin abia la sfârşit, fiind din acest punct de vedere dificil de abordat, căci
progresul apare abia după ce trecem de lucrurile trupeşti şi de cele externe, pentru că abia
atunci putem experimenta unitatea [fiinţei noastre], integritatea simţurilor externe, precum şi
frumuseţea şi tăria de care am avut parte în tinereţe; aşadar, abia acum putem începe să
creştem şi să ajungem la maturitate. La fel se întâmplă şi în cazul acelor lucruri care ţin de
vânzare şi profit, de conducerea navelor, de agricultură şi de comerţ; căci s-a spus foarte bine
că toate lucrurile, şi mai ales cele menţionate mai sus, trec printr-o perioadă de tinereţe.
(17) Cine sunt Cheneii, Chenezeii, Chedmoneii, Hitiţii, Fereziţii, Refaimii,
Amoriţii, Canaaniţii, Gherghesenii şi Iebusiţii? (Geneza 15:19-21).
Aici sunt enumerate zece popoare ticăloase, pe care le nimiceşte din cauza faptului că
se învecinau unul cu altul, pentru că numărul zece, atunci când este falsificat şi imprimat într-
un mod abuziv, se apropie de cel care este bun şi de dorit; însă perfecţiunea desăvârşită a
numărului zece este deosebit de importantă, deoarece ea este măsură tuturor numerelor,
pentru că lumea a fost rânduită în conformitate cu numărul zece; şi la fel este şi mintea omului
înţelept, căci deşi aceasta poate fi pervertită de răutate, astfel încât să respingă toate acele
puteri necesare, ea poate rămâne totuşi cu aceea despre care a pomenit povestitorul sacru, şi
anume cu dorinţa de a căuta acea virtute binecuvântată; însă omul rău mai degrabă
îmbrăţişează ideile false decât adevărul, aşa cum a făcut şi Ismael, cu toate că era din neamul
profeţilor.
(18) Cum se face că Sarai, soţia lui Avram, nu îi năştea niciun copil? (Geneza
16:1).
Aici ni se spune că mama ideilor bune este sterilă. Asta, în primul rând, pentru ca fiul
pe care îl zămisleşte să ni se pară mai minunat, ca şi cum s-ar naşte printr-un miracol. În al

969
doilea rând, pentru a scoate în evidenţă că zămislirea şi naşterea nu depind de bărbat, ci de
providenţa divină. Căci o femeie sterilă nu poate zămisli decât cu ajutorul puterii divine. Iată
care este sensul manifest al acestei afirmaţii. Însă dacă analizăm înţelesul ascuns, atunci vom
spune, în primul rând, că naşterea este apanajul femeii, iar punerea seminţei este treaba
bărbatului; de aceea, Dumnezeu doreşte în primul rând ca mintea plină de virtute să fie
asemenea bărbatului şi nu asemenea femeii, deoarece consideră că aceasta (n.t. mintea) este
activă şi nu pasivă. În al doilea rând, ambele zămislesc, atât mintea virtuoasă, cât şi cea
nesăbuită; dar zămislesc în mod diferit şi dau naştere unor odrasle opuse, întrucât mintea
virtuoasă dă viaţă lucrurilor bune şi utile, însă mintea rea şi depravată dă naştere unor lucruri
josnice şi nefolositoare. În al treilea rând, cel care înaintează şi care face progrese va fi ridicat
pe cele mai înalte culmi, ajungând aproape de lumina despre care unii spun că este
necunoscută şi uitată. Prin urmare, treptat-treptat, acesta nu va mai zămisli lucruri rele, dar
totuşi nu va putea zămisli nici lucruri bune, deoarece nu este încă desăvârşit; căci se aseamănă
cu un om care nu mai este bolnav, dar care nu s-a însănătoşit pe deplin, ci care, după o boală
lungă, se află în convalescenţă.
(19) Care este sensul afirmaţiei, „Ea avea o slujnică egipteancă, al cărei nume era
Agar”? (Geneza 16:1).
Numele Agar tălmăcit înseamnă „călătorie”, iar această femeie originară din Egipt este
slujnica unei fiinţe desăvârşite; pentru că învăţătura publică transmite multă cunoaştere, iar
această cunoaştere este, ca să spunem aşa, slujitoarea virtuţii, întrucât toate ştiinţele şi toate
artele se află în slujba celui care poate profita de ele pentru a dobândi virtutea, căci virtutea
sălăşluieşte în suflet; însă artele şi ştiinţele au nevoie de mădulare trupeşti. Dar simbolul
trupului este Egiptul; prin urmare, povestitorul sacru aseamănă aici cunoaşterea publică cu
Egiptul. Totuşi, el îi dă acest nume şi pentru faptul că aceasta călătoreşte peste hotare, întrucât
sofismul este un lucru străin, fără nicio legătură cu înţelepciunea, care este singurul element
de baştină; şi doar de aceasta din urmă este nevoie, pentru că este stăpâna acelei înţelepciuni
intermediare, însă la ea se ajunge cu ajutorul cunoaşterii publice.
(20) De ce i-a spus Sarai lui Avram, „Iată m-a închis Domnul, ca să nu nasc. Intră
dar la slujnica mea, ca să dobândeşti copii de la ea!”? (Geneza 16:2).
Înţelesul literal al acestor cuvinte este acela că femeia nu trebuie să fie geloasă, ci ea
trebuie să se preocupe de bunăstarea omului înţelept, care îi este soţ şi rudă adevărată; aşa că
aceasta, dorind să găsească o soluţie pentru faptul că era stearpă, i-a dat soţului său drept
concubină pe slujnica pe care o avea. Căci devotamentul faţă de soţul său a fost atât de mare,
încât dându-şi seama că era stearpă a considerat că nu se cuvine ca familia soţului ei să
rămână total lipsită de un copil, aşa că a pus acest lucru mai presus de propria ei demnitate.
Iată care este înţelesul literal al cuvintelor. Dar dacă ne referim la înţelesul ascuns al acestui
pasaj, atunci interpretarea sa este următoarea: acele persoane care din firea lor nu pot să facă
lucruri demne de laudă trebuie să încerce să dobândească învăţătura intermediară şi, dacă mă
pot exprima astfel, să dobândească copii din contactul cu ramura publică a cunoaşterii; căci
cunoaşterea amplă este, ca să spunem aşa, tocila minţii şi a intelectului. Şi ea spune cu multă
îndreptăţire, „M-a închis Domnul”, căci ceea ce este închis va fi deschis la vremea potrivită.
Prin urmare, ea nu era lipsită de nădejde, iar înţelepciunea ei nu era cantonată în convingerea
că va rămâne veşnic fără copii, ci ea ştia că într-o bună zi va putea să nască. Cu toate acestea,
nu a putut să nască imediat, ci doar atunci când sufletul şi-a arătat puritatea şi desăvârşirea.
Dar întrucât pentru moment acesta era încă nedesăvârşit, s-a mulţumit doar cu acea cunoaştere
provenită din învăţământul public. De aceea, şi nu fără temei, cu ocazia întrecerilor sacre
desfăşurate în Olimpia, cei ce nu puteau obţine primul loc se mulţumeau cu locul al doilea;
pentru că cei ce prezidau acele jocuri ofereau premii pentru locul întâi, pentru locul al doilea
şi pentru locul al treilea, aşa cum se întâmplă şi în natură. Aşa încât această femeie primeşte

970
din partea povestitorului premiul întâi pentru virtute şi premiul al doilea pentru cunoaşterea
publică.
(21) De ce este numită Sarai femeia lui Avram, pentru că se spune, „Sarai, femeia
lui Avram, a luat-o pe Agar egipteanca, slujitoarea sa, şi i-a dat-o acestuia”? (Geneza
16:2).
Povestitorul sacru laudă acum căsnicia celor buni şi o deosebeşte de căsnicia celor
desfrânaţi şi lascivi; căci există bărbaţi care din pricina concubinelor pe care le iubesc cu
multă pasiune îşi dispreţuiesc propriile soţii; motiv pentru care vorbeşte aici de omul înzestrat
cu virtute, de soţul fidel al unei singure soţii, care trebuia să se folosească acum de slujnica
acesteia; iar soţia lui ne indică faptul că el este înţelept, adică cumpătat, atunci când intră în
patul altei femei, pentru că legătura lui cu această concubină a fost doar trupească, având
menirea de a da naştere unor copii; pe când unirea cu soţia lui era una sufletească, căci între ei
era o armonie divină. Însă dacă vom analiza înţelesul ascuns, atunci vom înţelege că omul
acesta, care şi-a îndreptat toate dorinţele către înţelepciune, către dreptate şi către celelalte
virtuţi, care s-a unit cu înţelepciunea şi care a gustat din bucuria căsniciei pe care a avut-o cu
ea, îi rămâne fidel acesteia, întrucât o consideră partenera şi tovarăşa lui de viaţă; căci chiar
dacă învăţătura publică l-ar putea duce într-o direcţie minunată, pentru că omul virtuos a ajuns
să stăpânească geometria, aritmetica, gramatica şi retorica, precum şi celelalte discipline
ştiinţifice, aceasta nu îl face să fie mai puţin interesat de calea onestităţii, deoarece ea este
elementul principal, pe când celelalte lucruri sunt elemente secundare. Şi este normal să o
numească soţie şi pe aceastăslujnică, pentru că a intrat în patul ei la îndemnul adevăratei sale
soţii şi nu pentru că aşa a vrut el; motiv pentru care nu o mai consideră slujnica lui, ci îi
atribuie acelaşi titlu ca şi soţiei sale, chiar dacă nu îl merită în totalitate. Însă cei care cred că
aceasta este o alegorie ar putea să spună că învăţătura intermediară joacă rolul unei concubine,
care prezintă aspectul şi podoabele unei soţii, pentru că învăţătura publică reproduce şi imită
virtutea reală.
(22) Care este sensul [afirmaţiei], „Şi văzând că a zămislit, stăpâna ei a început a
fi dispreţuită”? (Geneza 16:4).
Povestitorul sacru are grijă să o numească pe Sarai stăpână ca să ne arate că
demnitatea acesteia nu a fost ştirbită de faptul că slujnica ei a zămislit, în timp ce ea nu putea
să aibă copii. Însă acest limbaj poate fi extins aproape la toate aspectele vieţii omeneşti; căci
un om sărac, dar înţelept, este superior unui om bogat, însă lipsit de înţelepciune şi faimă, ori
unui om lăudăros; iar un om bolnav, dar înţelept, este mai bun decât un prost care este
sănătos; pentru că orice lucru asociat cu virtutea reprezintă ceva veritabil şi înzestrat cu
autoritate proprie, însă ceea ce se combină cu nesăbuinţa este inconstant şi slugarnic. Şi bine
s-a spus, nu că aceasta a dispreţuit-o pe stăpâna ei, ci că stăpâna ei a început a fi dispreţuită;
căci prima afirmaţie ar însemna o acuzaţie adusă persoanei, însă cea de-a doua nu face alteva
decât să relateze un eveniment. Şi negreşit, Scriptura nu intenţionează aici să o acuze pe una
şi să o laude pe cealaltă, ci doar să ne transmită într-o manieră inteligibilă adevărul faptic.
Acesta este sensul literal al acestei afirmaţii. Dar dacă vom căuta înţelesul ascuns al
cuvintelor, atunci vom vedea că oricine preferă cinstea şi rangul în detrimentul înţelepciunii,
şi oricine crede că simţurile externe sunt mai importante decât chibzuinţa şi raţiunea, se abate
de la caracterul real al lucrurilor, considerând că aspectele vizibile sunt nişte bunuri măreţe şi
desăvârşite; iar cel ce se ataşează de ele este un om rău, care trebuie dezaprobat, căci acesta
nu vede acea sămânţă invizibilă şi acea odraslă perceptibilă doar prin intelect, pe care mintea
o zămisleşte în sine şi pentru sine.
(23) De ce Sarai se căieşte oarecum pentru ce a făcut, căci îi spune lui Avram,
„Nedreptate mi se face de către tine. Eu ti-am dat pe slujnica mea la sân, iar ea, de când
a văzut că a zămislit, a început să mă dispreţuiască”? (Geneza 16:5).

971
 Acest fel de a vorbi reflectă tulburarea şi ezitarea ei; şi acest lucru se vede din faptul că
foloseşte cuvintele „de când”, făcând referire la perioada care a trecut din momentul în care i-
a dat-o pe slujnică; în al doilea rând, ea îşi arată nemulţumirea faţă de cel căruia i se plânge,
căci spune, „Nedreptate mi se face de către tine”, ceea ce reprezintă de fapt un reproş, întrucât
consideră că soţul ei ar trebui să rămână nepătat şi neprihănit, veşnic virtuos şi cinstit, ca nu
cumva să uite de ea şi de faptul că l-a venerat întotdeauna şi că l-a numit domn. Totuşi, ceea
ce afirmă este real; căci din momentul în care i-a dat-o pe slujnica ei drept concubină, ea a
fost dispreţuită. Acesta este sensul manifest al cuvintelor. Dar semnificaţia ascunsă face
trimitere la faptul că atunci când cineva dă unei alte persoane o slujnică a înţelepciunii,
aceasta din urmă, influenţată fiind de raţionamente sofistice şi neavând habar de ce înseamnă
bunul simţ, îşi va dispreţui stăpâna; pentru că această [slujnică] posedă o cunoaştere
intermediară, şi se mândreşte cu deşteptăciunea ei, căci fiecare lucru pe care l-a învăţat îi este
foarte drag şi de aceea ţine de el cu putere; din această cauză, slujnica nu mai poate fi de
acord cu stăpâna ei, adică cu chipul înţelepciunii şi cu frumuseţea lui glorioasă şi minunată;
asta până când judecătorul tuturor lucrurilor, adică Cuvântul lui Dumnezeu, va interveni şi va
separa adevărul de fals, mijlocul de extremităţi şi lucrurile principale de cele secundare. Motiv
pentru care la sfârşitul mustrării pe care o face, Sarai spune, „Dumnezeu să judece între mine
şi între tine!”.
(24) De ce spune Avram, „Iată, slujnica ta e în mâinile tale, fă cu ea ce-ţi place!”
(Geneza 16:6).
Expresia literală folosită de omul înţelept conţine cuvinte de laudă; căci el nu o
numeşte pe femeia cu care a zămislit soţie sau concubină, ci spune că aceasta este slujnica
soţiei sale. Dar ştiind că este însărcinată, nu s-a lăsat pradă furiei, şi nici nu a sporit
amărăciunea soţiei sale, ci mai degrabă a liniştit-o şi a îndemnat-o să fie chibzuită. Însă acest
pasaj conţine şi o alegorie, căci se spune, „în mâinile tale”; ca şi cum, dacă pot spune aşa,
raţionamentele sofistice sunt dominate de înţelepciune, căci cu toate că izvorăsc din acelaşi
loc, acestea nu rămân pure, ci se contaminează cu tot felul de gunoaie şi de alte lucruri fetide.
Prin urmare, stă în puterea omului şi îi este la îndemână (căci cel ce posedă înţelepciunea are
şi multe cunoştinţe dobândite prin învăţământul public) să facă ce îi place cu ea, pentru că
sunt convins că un astfel de om nu va judeca cu severitate, ci mai degrabă cu dreptate; iar
acest lucru este deosebit de plăcut; întrucât va da fiecăruia ce i se cuvine, şi nu va da nimănui
mai mult decât ar fi drept să primească, nici atunci când îl cinsteşte, dar nici când îl
dispreţuieşte.
(25) De ce se spune, „Sarai a necăjit-o”? (Geneza 16:6).
Înţelesul literal al cuvintelor este limpede, dar dacă ne uităm la sensul ascuns vom
vedea că se face aluzie la un principiu. Nu toate nenorocirile sunt vătămătoare, căci în unele
situaţii acestea sunt binevenite; aşa ceva experimentează oamenii bolnavi atunci când intră pe
mâna medicilor, băieţii când intră pe mâna învăţătorilor şi oamenii nesăbuiţi când au de a face
cu cei care îi corijază şi îi ajută să dobândească înţelepciunea. Dar asta nu înseamnă că
necăjeşti pe cineva, ci mai degrabă că îi salvezi sufletul şi trupul. Ei bine, înţelepciunea
exercită o astfel de influenţă asupra învăţăturilor propagate prin şcoli; şi ea mustră pe bună
dreptate sufletul încărcat cu prea multe cunoştinţe şi însărcinat cu raţionamente sofistice,
îndemnându-l să nu se revolte, de parcă ar fi dobândit vreun lucru bun şi minunat, ci să
accepte şi să venereze acea natură superioară şi minunată ca şi cum i-ar fi stăpână, căci
aceasta este statornică şi are autoritate asupra tuturor lucrurilor.
(26) De ce a fugit Agar de la faţa ei? (Geneza 16:6).
Nu toate sufletele sunt capabile să se supună unei discipline folositoare, însă mintea
blajină şi consecventă iubeşte mustrarea şi se ataşează din ce în ce mai mult de aceia care vor
să o corijeze. Dar sufletul încăpăţânat se fereşte de asemenea influenţe, preferând mai degrabă
cuvintele plăcute decât pe acelea care îi sunt folositoare, căci pe primele le consideră a fi

972
minunate.
(27) Care este sensul afirmaţiei, „Şi a găsit-o îngerul Domnului la un izvor de apă
în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Sur”? (Geneza 16:7).
Toate aceste afirmaţii sunt, ca să spunem aşa, nişte simboluri prin care povestitorul
sacru ne vorbeşte despre sufletul bine instruit, care este slujitorul virtuţii, dar care nu poate
discerne pentru moment frumuseţea stăpânei sale. Aşadar, zic, acestea sunt nişte simboluri; şi
mă refer la faptul că un înger a găsit-o în deşert, dar nu oriunde, ci pe drumul spre Sur. Însă
vom începe cu ceea ce este limpede. Ei bine, nu este uşor să distingi un sofist subtil şi un
iubitor de dispute după artificiile pe care le foloseşte şi după cuvintele convingătoare cu care
obişnuieşte să îi amăgească şi să-i nedumerească pe oameni. Însă acela care este lipsit de
obiceiuri rele are o singură dorinţă, şi anume aceea de a dobândi cunoaşterea transmisă prin
intermediul şcolilor; şi este greu să descoperi un astfel de om, dar nu imposibil; însă cel ce nu
poate fi descoperit este în pierdere, pe când cel ce poate fi aflat este în câştig, mai ales atunci
când este căutat şi găsit de un duh sfânt şi desăvârşit. Şi cine ar putea fi mai sfânt şi mai
desăvârşit decât îngerul Domnului? Căci el a fost însărcinat să caute sufletul rătăcitor, care
datorită erudiţiei sale o ignoră pe aceea căreia ar trebui să îi arate respect; însă acest suflet
poate fi adus pe calea cea bună, motiv pentru care a şi fost căutat. Şi nu l-a găsit greu, pentru
că era în apropiere, căci abia fugise de virtutea desăvârşită, întrucât nu era în stare să se
supună disciplinei. Iar al treilea simbol apare după ce femeia a fost găsită de către înger, căci
se spune că era la un izvor, adică în natură; întrucât natura este cea care dă oamenilor
inteligenţi însuşiri pe măsura efortului pe care l-au depus, ştergând acea învăţătură nepotrivită,
ce nici măcar nu poate fi numită învăţătură; şi sufletul este lăudat pentru locul în care a fost
găsit, căci însetează după cunoaştere şi vrea să scoată apă, cu toate că se află încă în tovărăşia
celor care beau vin; în felul acesta, el se asociază cu aceia care se delectează cu cunoaşterea
adecvată, pe care natura îi adapă din belşug cu învăţătură, ca şi cum aceasta ar ţâşni dintr-un
izvor. Al patrulea simbol este acela că femeia a fost găsită în pustiu; căci tulburarea simţurilor
externe şi noianul de dorinţe copleşesc sufletul şi îl împiedică să bea apă pură; dar când acesta
fuge, ca să spunem aşa, în pustiu, el renunţă la gândurile care l-au agitat şi l-au nedumerit, şi
prin urmare intră în convalescenţă, sperând nu doar să trăiască, ci să aibă parte de viaţă
veşnică. Al cincilea simbol este reprezentat de faptul că femeia a fost găsită lângă drum;
pentru că cei care au o fire incorigibilă o iau pe poteci greşite, pe când cei care pot fi
schimbaţi în bine merg pe calea ce duce la virtute; şi această cale este precum un zid fortificat,
care păzeşte sufletele ce pot fi salvate, deoarece Sur înseamnă „zid fortificat”. Nu vedeţi că
toate aceste afirmaţii sunt nişte simboluri şi nişte figuri de stil referitoare la progresul
sufletului? Şi de fapt, sufletul care progresează nu piere, aşa cum se întâmplă cu sufletul
nesăbuit; căci dacă Cuvântul divin poate fi găsit, el îl va căuta; dar cel ce nu este curat în
privinţa obiceiurilor şi pornirilor sale va fugi de Cuvântul divin; însă acolo există un izvor cu
apă în care se spală de vicii şi de răutate şi din care soarbe cuvintele legii. În plus, acesta
iubeşte pustiul în care a fugit de vicii şi de răutate, pentru că acum poate să vadă cărarea
virtuţii şi să se abată de la drumul greşit. Şi toate aceste lucruri reprezintă nişte ziduri
fortificate şi nişte bastioane, care îl protejează pentru a nu fi rănit de cuvinte şi pentru a nu
suferi vreo vătămare.
(28) De i-a spus îngerul, „Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?”
(Geneza 16:8).
Cuvintele în sine nu au nevoie de nicio explicaţie, pentru că sunt foarte evidente; mai
dificil este să deducem înţelesul lor ascuns; căci Cuvântul divin este plin de învăţătură, fiind
un tămăduitor al sufletului. Prin urmare, îngerul îi spune, „De unde vii?”, nu ştii la câte lucruri
bune ai renunţat? Eşti oare atât de orb şi de infirm? Pentru că tu nu vezi deloc; şi deşi eşti
înzestrat cu simţuri externe nu poţi percepe nimic, ba chiar îmi pare că nu ai niciun pic de
minte, ca şi cum ai fi lipsit de simţire. Şi „Unde te duci?”. Căci ai plecat dintr-un loc minunat

973
şi te îndrepţi către nefericire. Cum de ai decăzut atât de mult încât să abandonezi toate
binecuvântările pe care le-ai avut şi să pleci în căutarea unor lucruri bune care sunt undeva
departe? Nu face asta! Mai bine renunţă la această nebunie şi întoarce-te acolo de unde ai
plecat; acceptă că stăpâna ta este înţelepciunea, căci ea te-a călăuzit înainte în tot ceea ce ai
făcut.
(29) Care este înţelesul răspunsului, „Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea”?
(Geneza 16:8).
Este normal să lăudăm o fire sinceră şi să o considerăm a fi prietenă cu adevărul. În
plus, trebuie să acceptăm faptul că mintea care mărturiseşte că a suferit spune adevărul; căci
ea zice, „Fug de la faţa”, adică m-am îndepărtat de înfăţişarea exterioară a înţelepciunii şi
virtuţii; căci privindu-i aspectul regal şi imperial a început să tremure, fiind incapabilă să îi
contemple măreţia, fapt pentru care a preferat să o evite; întrucât unii oameni se îndepărtează
de virtute nu pentru că o urăsc, ci pentru că o respectă, considerându-se nevrednici să trăiască
lângă o asemenea stăpână.
(30) De ce i-a spus îngerul, „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!”?
(Geneza 16:9).
Sensul literal este evident, de aceea ne vom ocupa de înţelesul ascuns. Cuvântul lui
Dumnezeu îndreaptă sufletul amăgit, îl învaţă şi îl converteşte, ducându-l la stăpâna sa care
este înţelepciunea, ca nu cumva, abandonat fiind de ea, să devină de-a dreptul nesăbuit. Însă îl
sfătuieşte nu doar să se întoarcă la virtute, ci să se dea pe mâna ei, adică să se supună în faţa
calităţilor ei minunate. Căci sunt două feluri de supunere; unul este rezultat din deficienţă, şi
acesta provine dintr-o infirmitate spirituală, care este uşor de înfrânt şi de dojenit, pe când
celălalt îşi are originea în porunca lui Dumnezeu, şi se bazează pe respect şi smerenie; este
vorba de acea smerenie pe care o manifestă copiii faţă de taţii lor, elevii faţă de învăţătorii lor
şi tinerii faţă de bătrâni; căci este foarte util să fii supus şi să îi slujeşti pe aceia care sunt mai
buni decât tine; pentru că cel ce a învăţat să se supună unei autorităţi se îmbibă cu o putere pe
care numai el poate să o exercite; întrucât deşi cineva s-ar putea bucura de o autoritate
supremă asupra pământului şi mării, totuşi un astfel de om nu poate dobândi supremaţia
regală a virtuţii, decât dacă a învăţat mai întâi să se supună.
(31) De ce i-a zis îngerul, „Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încât nu se vor
putea număra din pricina mulţimii” (Geneza 16:10).
Lucrul cel mai onorabil pentru minte este să nu se fălească şi să nu se revolte ca
urmare a progresului pe care îl face pe drumul înţelepciunii, ori datorită faptului că a primit
sămânţa atât de folositoare a învăţăturii; căci ea nu mai este asemenea acelor palavragii şi
cârcotaşi care se îndoapă cu învăţătura publică, ci ea doreşte să aducă la lumină adevărul care
se ascunde în spatele cuvintelor. De aceea, când va începe să studieze cu râvnă va fi
considerată vrednică de a privi faţa stăpânei sale, căci va fi scutită de orice reproş, întrucât nu
mai este interesată de nimeni şi de nimic.
(32) Care este înţelesul afirmaţiei, „Iată, tu ai rămas grea - îi zise îngerul
Domnului - şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că a auzit Domnul
suferinţa ta” (Geneza 16:11).
Sensul literal al cuvintelor nu lasă loc niciunei interpretări, însă şi aici există o
explicaţie alegorică. Erudiţia la care se ajunge prin renunţarea la acea stăpână care este virutea
este sterilă, însă din ea apare o sămânţă de înţelepciune; iar aceasta din urmă va zămisli şi va
începe să dea roade; însă lucrarea ei nu este desăvârşită, ci nedesăvârşită, asemenea unui copil
ce are nevoie de îngrijire, de alinare şi de hrană; căci, într-adevăr, este limpede că odrasla unui
suflet desăvârşit este desăvârşită, şi mă refer aici la vorbă şi la faptă; însă progenitura
sufletului de ordin inferior, care se află încă încă în robie, este nedesăvârşită. Motiv pentru
care i s-a dat un anumit nume, adică Ismael, care tălmăcit înseamnă „cel care-l aude pe
Dumnezeu”. Însă auzul ocupă locul al doilea între simţurile externe, urmând imediat după

974
văz; căci natura a stabilit o anumită ordine a simţurilor, acordând locul întâi ochilor, locul al
doilea urechilor, locul al treilea nărilor, iar locul al patrulea acelui simţ prin care gustăm.
(33) Care este înţelesul afirmaţiei, „Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni;
mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui, dar el va sta dârz în faţa
tuturor fraţilor lui”? (Geneza 16:12).
Dacă privim la sensul manifest al acestei afirmaţii trebuie să spunem că la momentul
respectiv Ismael nu avea niciun frate, deoarece era primul copil al părinţilor săi. Dar
povestitorul sacru face aici referire la un anumit personaj, care trebuie cercetat temeinic,
întrucât este destul de obscur; în felul acesta, el face trimitere la un personaj despre care va
vorbi ulterior. Este vorba în mod evident de sofistul a cărui mamă este erudiţia sau
înţelepciunea. Dar acest sofist este un om cu o gândire sălbatică, însă omul înţelept este
civilizat, şi de aceea poate locui în oraşe şi poate avea funcţii publice şi tovarăşi politici; iar
cel care este sălbatic şi care are o gândire sălbatică este în acelaşi timp gâlcevitor. De aceea,
povestitorul sacru adaugă aceste cuvinte, „Mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor
asupra lui”; pentru că prea multă ştiinţă şi erudiţie te îndeamnă să îi contrazici pe toţi oamenii.
Este ceea ce fac academicienii şi cercetătorii din zilele noastre, căci voinţa şi hotărârea lor nu
au niciun fel de limite; şi cu toate că studiază felurite opinii nu se opresc la niciuna,
considerând că filozofi sunt doar aceia care combat ideile tuturor sectelor; şi pe aceştia
obişnuiesc să îi numească opozanţi, pentru că le plac disputele şi se declară campioni ai
şcolilor lor de gândire, întrucât nu pot fi convinşi sau combătuţi de aceia cu care se înfruntă.
Şi sunt cu toţii rude, şi ca să spunem aşa, fraţi buni, căci sunt odraslele unei singure mame, şi
anume filozofia. Din acest motiv, el spune, „Dar el va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui”; căci,
într-adevăr, academicianul şi cercetătorul sunt diametral opuşi altor şcoli de gândire, găsind
pricină tuturor şi considerându-i limitaţi în raţionamentele lor.
(34) De ce spune, „Şi Agar a chemat numele Domnului care i-a vorbit, spunând,
«Tu eşti Dumnezeu atotvăzătorul». Căci El a spus, «Într-adevăr, te-am văzut venind
înaintea mea»? (Geneza 16:13).
În primul rând, trebuie să remarcăm că aşa cum ea era slujnica înţelepciunii, îngerul
era slujitorul ei venit de la Dumnezeu. Dar oare de ce îl numeşte aici Domn sau Dumnezeu,
când de fapt era doar îngerul Său? Pentru a putea armoniza realitatea cu persoana respectivă;
căci era normal ca Domnul şi stăpânul universului să se arate înţelepciunii în chip de
Dumnezeu, iar Cuvântul său să ia înfăţişarea unui slujitor al acestei roabe şi al înţelepciunii.
Dar nu putem crede că ea l-a confundat pe înger cu Dumnezeu; pentru că cei ce nu pot vedea
cauza primară, o pot considera pe cea secundară ca fiind cea dintâi; la fel cum cel cu vederea
slabă, care nu poate privi adevărata înfăţişare a soarelui din cer, crede că razele care vin pe
pământ reprezintă soarele însuşi; şi tot aşa, cei ce nu l-au văzut niciodată pe rege atribuie
demnitatea şi puterea slujitorilor săi. Şi într-adevăr, oamenii blânzi de la ţară, care nu au văzut
niciodată un oraş, nici măcar de pe culmea dealului unde locuiesc, cred că orice casă de la ţară
şi orice gospodărie este un oraş puternic, considerându-i pe oamenii care locuiesc acolo ca
fiind cetăţeni ai unui mare oraş; iată cât de mare este ignoranţa lor în privinţa oraşului.
(35) Care este înţelesul cuvintelor, „De aceea se numeşte fântâna aceasta Izvorul
celui pe care l-am văzut faţă către faţă”? (Geneza 16:14).
Fântâna are un izvor şi o anumită adâncime. Însă învăţătura elevilor care studiază în
şcolile publice nu este nici total superficială, nici lipsită de principii de bază; căci ea izvorăşte
din educaţie. Aşadar, ea este foarte îndreptăţită atunci când spune că îngerul i-a apărut la izvor
în chip de Dumnezeu; căci erudiţia provenită din învăţătura publică, care ocupă locul al
doilea, se bucură de prezenţa autorităţii supreme, cu toate că în realitate ea este separată de
acea înţelepciune care ocupă locul întâi, şi pe care înţelepţii o pot vedea, dar sofiştii nu.
(36) De ce se spune că izvorul era între Cadeş şi Faran? (Geneza 16:14).
Cadeş înseamnă sfânt, iar Faran tălmăcit înseamnă piatră sau porumb.

975
 (37) Care este înţelesul afirmaţiei, „Agar a născut lui Avram un fiu”? (Geneza
16:15).
Acest lucru este în strictă concordanţă cu natura; căci niciun obicei de a poseda nu
naşte pentru sine însuşi, ci pentru acela care ia în posesie; aşa cum face gramatica pentru
gramatician, muzica pentru muzician şi ştiinţa matematicii pentru matematician; pentru că
toate acestea sunt parte din fiecare, iar ei au nevoie de ele. Dar obiceiul nu are nevoie de
nimic, la fel cum focul nu are nevoie de căldură, fiind o căldură pentru sine însuşi; iar cei ce
se apropie de el se pot bucura de căldura pe care o degajă.
(38) De ce se spune că Avram avea optzeci şi şase de ani când Agar i-a născut pe
Ismael? (Geneza 16:16).
Pentru că numărul care urmează după optzeci, adică şase, este primul număr perfect,
căci el are două părţi egale şi este primul număr obţinut din înmulţirea unui număr par cu unul
impar; în felul acesta, el ia ceva din cauza eficientă în conformitate cu numărul impar, şi din
cauza materială şi efectivă în conformitate cu numărul par. De aceea, unii din străbunii noştri
l-au numit „căsătorie”, iar alţii i-au spus „armonie”; de asemenea, povestitorul nostru sacru a
a împărţit creaţia lumii în şase zile. Iar numărul optzeci este plin de armonie, întrucât este
alcătuit dintr-o proporţie dublă şi una triplă, după modelul unui pătrat. Căci conţine în sine
însuşi cele patru progresii, cea aritmetică, cea geometrică şi cea armonică (n.t. enumerarea
conţine doar trei elemente). În primul rând, este compus din numere cu proporţie dublă, aşa
cum sunt 6, 8, 9 şi 12, a căror sumă este 35; în al doilea rând, este alcătuit din numere cu
proporţie triplă, şi anume 6, 9, 12 şi 18, a căror sumă este 45. Iar din suma numerelor 35 şi 45
rezultă numărul 80. De asemenea, însuşi Moise, povestitorul sacru, atunci când a început să
rostească sub inspiraţie divină oracolele care i-au fost încredinţate era în vârstă de optzeci de
ani. Iar primul om din poporul nostru după legea circumciziei a fost tăiat împrejur în cea de-a
optzecea zi; şi acesta a fost desăvârşit în privinţa virtuţii, iar numele lui reflectă bucuria pe
care o avea în suflet, căci Isaac în limba caldeeană înseamnă râset; şi a fost numit aşa pe bună
dreptate, pentru că natura se bucură şi râde tot timpul, întrucât nu este tulburată de nimic, căci
ea consideră că toate lucrurile care se întâmplă în lume sunt bune şi folositoare.
(39) De ce atunci când avea nouăzeci şi nouă de ani povestitorul sacru spune, „I s-
a arătat Domnul şi i-a zis, «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău»”? (Geneza 17:1).
Aici i se adresează omului înţelept făcând uz de ambele virtuţi superioare, căci prin ele
au fost create toate lucrurile şi a fost rânduită lumea care s-a născut. Iar prin una dintre ele a
fost creat şi omul înţelept, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; căci
Dumnezeu reprezintă virtutea creatoare; însă puterea supremă care îl domină pe om este
cunoscută sub apelativul de Domn. Prin urmare, aici el vrea să ne arate că omul virtuos este
un cetăţean al lumii şi că el are acelaşi rang cu aceasta, pentru că ambele virtuţi ale acestei
lumi, adică puterea divină şi cea regală, veghează continuu asupra lui. Şi bine se spune că
această vedenie i-a apărut atunci când avea nouăzeci şi nouă de ani, pentru că acest număr
este foarte aproape de o sută. Iar numărul o sută rezultă din înmulţirea numărului zece cu el
însuşi, ceea ce povestitorul sacru numeşte Sfânta Sfintelor. Căci korul (n.t. unitate de măsură),
adică primul zece (n.t se referă la zeciuială), este atribuit celor care au grijă de templu; dar el
porunceşte acestor oameni să dea zeciuială din zeciuială, adică zece ori zece, căci ce altceva
reprezintă zeciuiala din zeciuială dacă nu o sutime? Totuşi, numărul nouăzeci şi nouă nu se
remarcă doar prin faptul că este foarte aproape de o sută, ci şi pentru că face parte dintr-o
natură minunată, căci este format din numărul cincizeci, la care se adaugă de şapte ori şapte.
Căci cel de-al cincizecilea an, adică anul Cincizecimii sau anul jubiliar, rememorează
primirea legii [de către Moise]; cu această ocazie, atât fiinţele vii, cât şi lucrurile neînsufleţite
îşi redobândesc libertatea. Iar misterul celui de-al şaptelea an constă în faptul că asupra
trupului şi sufletului coboară o pace profundă. Căci numărul şapte face referire la toate
lucrurile bune care ne vin de bunăvoie, fără efort şi fără nicio muncă, pentru că la început

976
natura producea de la sine tot ceea ce era necesar; dar numărul patruzeci şi nouă, care rezultă
din înmulţirea lui şapte cu el însuşi, nu se referă la nişte binecuvântări banale, ci mai degrabă
la acelea care izvorăsc din virtute şi înţelepciune, căci acestea ne fac invincibili şi de neclintit.
(40) Care este înţelesul cuvintelor, „Fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără
prihană; şi voi încheia legământ cu tine şi te voi înmulţi foarte, foarte tare”? (Geneza
17:1).
Aici, Dumnezeu dă o lege pentru omenire într-o manieră oarecum familiară; căci acela
care nu are nicio părtăşie cu răutatea şi care se fereşte de rău va ajunge la binele desăvârşit;
însă o asemenea stare este specifică doar fiinţelor imateriale. Dar cei ce se află în trup sunt
buni doar în măsura în care reuşesc să scape de răutate şi de săvârşirea păcatului. Prin urmare,
nu viaţa oamenilor care au fost scutiţi de boală de la început şi până la sfârşit este de lăudat, ci
viaţa acelora care au fost bolnavi, dar s-au însănătoşit; de aceea, el spune direct şi limpede,
„Fii fără prihană”, căci muritorul care caută fericirea nu este de condamnat, şi el nu merită
nici măcar să fie dojenit; şi un astfel de comportament este pe placul Tatălui. Aşa se face că El
spune, „Fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără prihană”. Iar această exprimare sugerează o
conversaţie între două persoane; căci obiceiurile care sunt pe placul lui Dumnezeu sunt
dincolo de orice dojană, iar cel ce rămâne neprihănit şi evită orice mustrare este plăcut lui
Dumnezeu. Prin urmare, El îi promite celui care se ţine departe de orice mustrare că îi va da o
dublă binecuvântare; în primul rând, îl va face să fie custodele legământului divin, iar în al
doilea rând, îl va face să se înmulţească peste măsură. Căci expresia, „Şi voi încheia legământ
cu tine”, ne arată că acest om cinstit este paznicul adevărului care i-a fost încredinţat; căci
legământul lui Dumnezeu se referă la lumea necorporală, după chipul şi măsura căreia a fost
creat tot acest univers. Şi faptul că spune de două ori „Te voi înmulţi foarte, foarte tare”, arată
în mod limpede că i se promite un număr foarte mare de urmaşi, pentru că aici se referă la
oameni, nu la virtuţile omeneşti.
(41) Care este sensul cuvintelor, „Atunci a căzut Avram cu faţa la pământ”?
(Geneza 17:3).
Aceste cuvinte sunt menite să întărească promisiunea făcută; căci Dumnezeu a spus,
„Fii fără prihană”, iar ceea ce îl face pe om să ducă o viaţă nepotrivită este simţul extern,
pentru că acesta este la originea tuturor pasiunilor; şi pe bună dreptate [se spune că] a căzut cu
faţa la pământ, pentru că cele care au căzut sunt simţurile externe, iar omul s-a dedicat acum
doar faptelor bune. Iată ce trebuie arătat în primul rând. Dar în al doilea rând, trebuie să
spunem că a fost atât de impresionat de apariţia Dumnezeului cel viu, încât teama l-a
împiedicat să-l privească, şi de aceea s-a aruncat la pământ în semn de adoraţie, copleşit fiind
de respect în faţa acestei vedenii. În al treilea rând, a căzut la pământ din pricina acestei
revelaţii care i-a fost oferită de Dumnezeul cel unic şi viu, pe care-l considera a fi adevărul ce
se opune firii create; pentru că El este neclintit, în timp ce firea [omenească] cade acolo unde
îi este locul, adică pe pământ.
(42) Care este înţelesul cuvintelor, „Iar Dumnezeu a mai grăit şi a zis, « Eu sunt
şi iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de popoare»”? (Geneza
17:3,4).
Deoarece a folosit anterior expresia „legământ”, El spune, „nu căuta acel legământ în
cuvintele scrise, căci în concordanţă cu cele spuse anterior, eu însumi sunt un legământ
veritabil şi adevărat. Căci după ce şi-a făcut apariţia şi a spus, „Eu”, adaugă în continuare
cuvintele, „Şi iată care-i legământul meu”, adică acest legământ sunt Eu însumi; căci Eu sunt
propriul meu legământ, iar acesta stă la baza tuturor legămintelor şi tratatelor, potrivit cărora
toate lucrurile sunt rânduite aşa cum se cuvine. Iar acest tratat arhetipal este alcătuit din idei şi
forme şi măsuri necorporale, cu ajutorul cărora a fost creată această lume. Şi nu este acesta un
punct culminant în privinţa binefacerilor pe care Tatăl le-a revărsat asupra omului înţelept?
Adică nu numai să îl ridice de la pământ la cer şi de la cer la lumea imaterială perceptibilă

977
doar prin intelect, ci să îl ridice şi din această lume şi să îl ia la El, ca să i se dezvăluie, nu aşa
cum este El cu adevărat, căci aşa ceva nu este cu putinţă, ci într-atât încât să poată fi văzut de
acela care vede virtutea însăşi cu ajutorul minţii. Acesta este motivul pentru care spune, „Şi
nu vei mai fi un fiu, ci un tată, dar nu al unui singur om, ci al unei mulţimi; însă nu al unei
mulţimi oarecare, ci al tuturor popoarelor”; aşadar, două dintre promisiunile pe care le-a
revelat au un înţeles manifest, însă cea de-a treia este mai degrabă spirituală. Una dintre
acelea care au un sens literal trebuie înţeleasă în felul acesta: într-adevăr, tu vei fi tatăl tuturor
popoarelor, şi vei da naştere multor popoare, adică fiecare dintre fiii tăi va fi întemeietorul
unui popor. Însă cea de-a doua spune cam aşa: vei fi înveşmântat cu puterea unui tată, ca să ai
autoritate asupra multor popoare; căci iubitorul de Dumnezeu este în acelaşi timp şi un iubitor
de oameni; aşa încât îşi va îndrepta atenţia cu sârguinţă nu doar către rudele sale, ci şi către
întreaga omenire, mai ales către aceia care pot respecta disciplina atenţiei stricte şi care au o
fire total opusă celor care sunt cruzi sau nemiloşi; căci aceştia se supun virtuţii cu multă
uşurinţă şi dau ascultare de bunăvoie dreptei raţiuni. Însă cea de-a treia [promisiune] poate fi
privită ca o alegorie, căci prin mulţimea popoarelor se face trimitere, ca să spunem aşa, la
feluritele porniri ale minţii noastre, atât la cele care iau naştere în ea însăşi, cât şi la cele care
sunt cauzate de simţurile externe, căci acestea pătrund clandestin prin intermediul imaginaţiei,
iar dacă mintea are autoritate asupra tuturor acestora, atunci, asemenea unui tată, ea le va
dirija către alte scopuri, hrănind ideile lor infantile, ca să spunem aşa, cu lapte şi îndemnându-
le pe cele mai mature, chiar dacă sunt imprefecte, să se dezvolte şi să îşi facă datoria aşa cum
se cuvine; şi tot aşa, ea înfrânează prin disciplină şi mustrare acele idei care sunt rebele şi
care împing la fapte nesăbuite; căci dorind să imite Divinitatea, ea (n.t. mintea) primeşte de la
aceasta două virtuţi: una reprezentând calităţile sale binefăcătoare, iar cealaltă reprezentând
puterea răzbunătoare; şi acestea par să izvorască din două locuri diferite. Prin urmare, mintea
docilă va avea parte de bunătate, pe când cea rebelă va fi certată; aşa că unii oameni vor
progresa prin laudă, iar alţii prin dojană; însă, într-adevăr, cel eminent în privinţa virtuţii va
putea face mari servicii omenirii datorită puterii pe care a dobândit-o.
(43) Care este sensul cuvintelor, „Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi
numele tău”? (Geneza 17:5).
Unii oameni complet nepricepuţi şi nesăbuiţi, care nu fac parte din corul divinităţii, iau
în derâdere unica Fiinţă existentă şi plină de înţelepciune, care prin natura ei este neprihănită,
spunând pe un ton amar, „O, ce dar măreţ, Stăpânul şi Domnul întregului univers a pus o
literă în numele acestui patriarh, pentru a-l face să sporească în importanţă, căci acum acest
nume va avea trei silabe în loc de două!”. Câtă răutate, nefericire şi lipsă de pietate există în
asemenea oameni! Căci unii îndrăznesc şi se ostenesc să se îndepărteze de Dumnezeu, amăgiţi
fiind de aparenţa unui nume, în loc să plonjeze cu mintea în adâncuri, pentru a studia lucrurile
mai îndeaproape, ca să înţeleagă adevărata lor măreţie şi importanţă. În plus, de ce să nu
credem că acest dar mărunt şi simplu, adică o singură literă, nu este altceva decât un semn al
providenţei divine? Pentru că, mai presus de toate, primul element al limbii, atât în ceea ce
priveşte poziţia, cât şi virtutea, este litera A. În al doilea rând, ea este o vocală, şi chiar prima
dintre vocale, fiind aşezată în fruntea acestora. În al treilea rând, ea nu este nici o vocală
lungă, nici una scurtă, ci are ambele calităţi, căci uneori este lungită, iar alteori este scurtată,
aşa cum se întâmplă şi cu ceara din care pot lua naştere felurite forme, de aceea această literă
intră în alcătuirea unui mare număr de cuvinte; mai mult decât atât, ea reprezintă şi o cauză,
întrucât se înfrăţeşte cu unitatea din care iau naştere toate lucrurile şi în care toate se întorc.
Aşadar, când cineva priveşte o astfel de frumuseţe, o literă atât de importantă şi necesară, cum
ar putea pretinde că nu o vede? Căci dacă o vede, aceasta înseamnă că este vorba de o
persoană gâlcevitoare, care urăşte tot ce este bun; dar dacă nu o vede, ceea ce este uşor de
înţeles, atunci cum poate să ia în derâdere şi să dispreţuiască un lucru pe care nu îl vede, ca şi
cum l-ar vedea? Însă, după cum am spus, am menţionat aceste lucruri doar cu titlu informativ.

978
Iar acum ne vom ocupa de problema principală. Adăugarea literei A, adică a unui singur
element, a transformat şi a reformat întreaga minte, făcând-o ca în loc de cunoaşterea sublimă,
adică în loc de astronomie, să dobândească înţelepciunea; căci prin astronomie putem înţelege
doar o parte a lumii, şi anume cerul şi revoluţiile periodice ale stelelor, precum şi toate
mişcările lor; însă înţelepciunea ne permite să pătrundem natura tuturor lucrurilor, indiferent
că este vorba de cele perceptibile prin simţurile externe sau de cele perceptibile doar prin
intelect, căci intelectul reprezintă acea înţelepciune izvorâtă din cunoaşterea lucrurilor divine
şi a celor omeneşti, precum şi a principiilor acestora. Prin urmare, în lucrurile divine există
ceva vizibil, ceva invizibil şi o idee determinantă. Iar în lucrurile omeneşti există ceva
material şi ceva imaterial; de aceea, a le înţelege aşa cum se cuvine este o sarcină dificilă, care
reclamă din partea oamenilor curaj, anumite abilităţi, precum şi un angajament real. Însă
pentru a putea să priveşti nu doar substanţa şi natura universului, ci şi principiile care stau la
baza tuturor lucrurilor, este nevoie de o virtute mai desăvârşită decât aceea care li s-a dat
oamenilor; întrucât este necesar ca mintea, care vede lucruri atât de multe şi de măreţe, să stea
cu ochii în patru şi să se lipsească de somn, astfel încât să îşi ducă existenţa într-o stare de
permanentă trezvie, ca în felul acesta să fie înconjurată de o lumină ce nu poate fi umbrită şi
care reprezintă însăşi esenţa luminii în chip de sclipire veşnică; şi dacă-l va lua călăuză şi ghid
pe Dumnezeu, atunci va putea înţelege toate lucrurile şi va fi capabilă să le explice principiile.
Aşadar, numele Avram alcătuit din două silabe înseamnă „tată minunat (n.t. sau înălţat)”,
datorită afinităţii sale cu acea cunoaştere sublimă reprezentată de astronomie şi matematică.
Însă numele Avraam, care conţine trei silabe, înseamnă „tatăl sunetului ales”, căci acesta este
numele unui om cu adevărat înţelept; căci ce alt sunet mai este în noi decât cuvântul rostit?
Motiv pentru care natura ne-a înzestrat cu un instrument ce trece prin tubul gros al gâtului,
pentru a se uni cu gura şi cu limba; iar tatăl unui astfel de sunet este propriul nostru intelect,
căci un intelect ales este înzestrat cu virtute. Dar dacă vrem să fim extrem de precişi, atunci
este limpede că intelectul este tatăl cuvântului rostit, căci calitatea specială a tătălui este să
zămislească, iar cuvântul ia naştere din intelect; şi putem dovedi acest lucru dacă ne amintim
că el răsună atunci când este pus în mişcare de gânduri, însă rămâne tăcut când acestea
lipsesc; mărturie stau oratorii şi filozofii, căci aceştia ne demonstrează cum stau lucrurile;
pentru că ori de câte ori mintea începe să facă planuri, asemenea unei mame care dă naştere
unei fiinţe care anterior făcea parte din ea însăşi, tot astfel şi cuvântul, care curge ca un pârâu,
pătrunde în urechile celor prezenţi, ca şi cum ar intra într-un rezervor; însă în lipsa ideilor,
cuvântul nu se mai poate împăştia, aşa că va rămâne liniştit; în felul acesta, sunetul nu mai
apare, căci nu mai există nicio cauză care să îl facă să se producă. Prin urmare, voi oameni
lipsiţi de înţelepciune, care vorbiţi continuu şi fără rost, voi nu puteţi înţelege acest dar ce
constă dintr-o singură literă, prin care omul înţelept a fost făcut vrednic de atributul divin al
înţelepciunii; însă nimic din fiinţa noastră nu este mai minunat. Pentru că în loc să-i dea
erudiţia sublimă în domeniul astronomiei, El l-a binecuvântat cu toată înţelepciunea care
există, întrucât cunoaşterea lucrurilor de sus este inclusă în înţelepciune, aşa cum partea este
inclusă în întreg; căci matematica este doar o parte. Şi se cuvine, o oameni, să aveţi în vedere
şi această chestiune, şi anume că omul bine instruit şi iscusit în studierea naturii lucrurilor
aflate deasupra poate fi un om depravat, care are obiceiuri rele; însă omul înţelept este virtuos
pe de-a-ntregul. Vom mai putea aşadar ridiculiza acest dar, atâta vreme cât nu există nimic
mai minunat? Căci ce ar putea fi mai ruşinos decât răutatea şi mai minunat decât virtutea?
Putem găsi aici (n.t în virtute) vreun lucru care nu este bun, sau ceva care nu se opune răului?
Şi poate fi comparat acest dar cu bogăţiile, cu onorurile, cu libertatea, cu sănătatea sau cu
oricare alte posesiuni inutile care se află în jurul trupului sau în afara lui? Pentru că toată
filozofia care se adaugă vieţii noastre este un fel de leac al sufletului, întrucât ea ne eliberează
de suferinţă şi ne păzeşte de boli; şi într-adevăr, a fi filozof este un lucru nobil, iar acea
cunoaştere minunată este cu adevărat nobilă; iar sfârşitul este chiar mai minunat, deoarece

979
pentru el dobândim această pricepere. Iată, aşadar, ce este înţelepciunea, acea înţelepciune
desăvârşită pe care Dumnezeu a numit-o în dialectul caldeean Avraam, adică „tatăl sunetului
ales”, prin care s-a dat, ca să spunem aşa, o definiţie a omului înţelept; căci aşa cum omul este
definit ca un animal înzestrat cu raţiune, tot aşa şi omul înţelept este definit în mod simbolic
ca tată ales al sunetului.
(44) Care este sensul cuvintelor, „Am să te înmulţesc foarte, foarte tare, şi am să
ridic din tine popoare, şi regi se vor ridica din tine”? (Geneza 17:6).
Expresia aceasta, „Am să te înmulţesc foarte, foarte tare”, a fost deosebit de potrivită
pentru omul înţelept; pentru că orice om rău sau ticălos sporeşte şi înaintează, dar nu spre
progres, ci spre ruină; căci tot aşa şi plantele care se ofilesc nu merg spre viaţă, ci spre moarte;
însă omul căruia i se dă viaţă lungă şi care sporeşte peste măsură este ca un nor călător sau ca
apa curgătoare a unui râu, căci pe măsură ce înaintează el creşte tot mai mult, deoarece este
locuit de înţelepciunea divină. Iar aceste cuvinte, „Am să ridic din tine popoare”, au fost
folosite pentru că Dumnezeu doreşte în mod evident să ne arate că îl face vrednic prin
înţelepciunea pe care i-a dat-o să fie temelia neclintită, nu doar a poporului său, ci şi a tuturor
celorlalte popoare care într-un fel sau altul, după cum am spus anterior, sunt cu sufletul
tulburat; căci omul înţelept este răscumpărătorul popoarelor şi mijlocitorul lor în faţa lui
Dumnezeu, pentru că el este acela care cere iertare pentru păcatele rudelor sale. Şi, în sfârşit,
promisiunea, „Regi se vor ridica din tine” este şi ea extrem de îndreptăţită; pentru că orice
lucru care se înrudeşte cu înţelepciunea provine dintr-o sămânţă divină; căci omul înţelept este
vlăstarul naturii, dar el nu are o sămânţă proprie, ci sămânţa lui provine chiar din marea cauză
a tuturor lucrurilor.
(45) Care este sensul cuvintelor, „Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi pământul în care
pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică”? (Gnezea
17:8).
Această promisiune este atât de clară în litera ei, încât nu e nevoie de nicio explicaţie;
dar înţelesul ezoteric este ascuns în această alegorie. Intelectul înzestrat cu virtute este mai
degrabă un călător prin tărâmul material care i-a fost încredinţat, decât un locuitor al acestui
tărâm; căci ţara lui de baştină este aerul şi cerul; pe când pământul şi trupul pământesc în care
călătoreşte sunt doar nişte colonii; prin urmare, Tatăl îi dă suveranitatea asupra tuturor
lucrurilor de pe pământ pentru totdeauna, sau după cum spune El, ca moştenire veşnică; astfel
încât în viitor să nu fie condus de către trup, ci să fie întotdeauna stăpânul şi conducătorul
acestuia, iar trupul să îi fie slujitor şi însoţitor.
(46) Care este sensul cuvintelor, „Toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie
împrejur, iar tu te vei tăia în carnea prepuţului tău”? (Geneza 17:10).
Eu văd aici două tipuri de circumcizie, una a creaturii de parte bărbătească, iar cealaltă
a cărnii; cea a cărnii se referă la organele genitale, dar cred că cea a creaturii de parte
bărbătească are în vedere tăierea gândurilor. Căci ceea ce este cu adevărat masculin în noi este
intelectul, şi din el trebuie retezate şi aruncate toate mlădiţele inutile, ca să fie curăţat şi
purificat de tot răul şi de toată ticăloşia, astfel încât să devină preotul lui Dumnezeu şi să îl
venereze. Iată, aşadar, ce se înţelege prin al doilea tip de circumcizie, referitor la care
Dumnezeu spune în mod explicit, „Tăiaţi împietrirea inimilor voastre”, adică gândurile
voastre nesăbuite şi rebele, precum şi ambiţia voastră, prin a căror tăiere şi îndepărtare se
eliberează cea mai importantă parte pe care o aveţi.
(47) De ce porunceşte să fie tăiaţi împrejur doar cei de parte bărbătească?
(Geneza 17:10).
În primul rând, pentru că egiptenii, potrivit obiceiului ţării lor, practică circumcizia
bărbatului şi femeii la vârsta de paisprezece ani, adică la vârsta pubertăţii, la care aceştia sunt
capabili să zămislească. Dar legiuitorul divin hotărăşte ca doar bărbatul să fie tăiat împrejur
din mai multe motive: primul este acela că creatura de parte masculină este mai dedată

980
plăcerilor venerice şi dorinţelor de împreunare decât femeia, motiv pentru care aceasta din
urmă este omisă aici pe bună dreptate; aşa că impetuozitatea bărbatului trebuie înfrânată prin
semnul circumciziei. În al doilea rând, pruncul se naşte din materia pe care femeia o elimină
sub formă de sânge, însă acela care pune sămânţa este bărbatul. Şi pentru că bărbatul
contribuie decisiv la actul zămislirii, Dumnezeu îi struneşte pe bună dreptate mândria prin
circumcizie; însă materia, sau cauza feminină, fiind inactivă, nu are niciun fel de ambiţie. Şi
cam atât ar fi de spus despre acest subiect. Însă mai trebuie să remarcăm un lucru, şi anume că
intelectul nostru este înzestrat cu puterea de a vedea, fapt pentru care este nevoie să tăiem şi
să îndepărtăm toate mlădiţele inutile. Iar aceste mlădiţe inutile sunt închipuirile deşarte,
precum şi toate faptele care se nasc din ele. Aşa că intelectul va păstra după circumcizie doar
ceea ce îi este util şi necesar; dar toate acele lucruri care sporesc mândria trebuie tăiate şi
îndepărtate; în felul acesta sunt tăiaţi împrejur şi ochii, care altfel nu ar putea vedea.
(48) De ce a spus, „Tot pruncul de parte bărbătească să se taie împrejur în ziua a
opta”? (Geneza 17:12).
El porunceşte ca cel născut în casă să fie tăiat împrejur, mai ales din cauza bolilor care
bântuiau; căci este mai greu să vindeci o boală a organelor genitale, pentru că adesea
tratamentul constă în arderea acelei părţi peste care creşte membrana, însă boala îi afectează
mai rar pe cei care au fost tăiaţi împrejur. Şi într-adevăr, dacă s-ar putea evita alte infirmităţi
prin amputarea unui membru sau a unei părţi a trupului, astfel încât funcţionarea părţii rămase
să nu fie deloc stânjenită, atunci omul muritor ar deveni nemuritor. Însă aici s-a considerat
necesar ca omul să fie circumcis din grijă pentru mintea lui, căci nu doar evreii se taie
împrejur, ci şi egiptenii, arabii, etiopienii şi aproape toate popoarele care trăiesc în ţinuturile
de miazăzi ale lumii, aflate în zona caldă. Aşadar, care este motivul principal pentru care fac
acest lucru? În toate aceaste regiuni, mai ales în anotimpul de vară, atunci când organele
genitale sunt protejate de o piele, acestea sunt afectate de o inflamaţie care provoacă
fierbinţeală; însă atunci când această învelitoare este îndepărtată prin circumcizie, organele se
răcoresc, iar boala dispare; din acest motiv, popoarele nordice şi nu numai, cărora le-a fost dat
să trăiască în ţinuturile mai răcoroase, nu se taie împrejur, căci nu numai căldura soarelui este
moderată, ci şi boala inflamatoare care le afectează membranele organelor genitale. Şi fiecare
poate să îşi dea seama de acest lucru analizând perioada când boala atacă cu precădere; căci
ea nu loveşte deloc în timpul iernii, ci înfloreşte şi se dezvoltă doar vara; asta pentru că îi
place, dacă pot spune aşa, să ardă ca un foc acele organe. În al doilea rând, strămoşii noştri au
recurs cu sârguinţă la această practică nu doar din dorinţa de a se bucura de o sănătate deplină,
ci şi pentru a se putea înmulţi mai mult, întrucât vedem că natura este foarte vivace şi că
doreşte perpetuarea speciei umane. Prin urmare, ei ştiau, ca nişte oameni înţelepţi ce erau, că
sămânţa se iroseşte şi devine neroditoare atunci când se revarsă peste pliurile acestei
membrane; dar dacă nu întâmpină niciun obstacol ea va ajunge cu uşurinţă în locul pregătit să
o primească. Datorită acestui fapt, numeroase popoare care au adoptat practica circumciziei s-
au înmulţit peste măsură; iar legiuitorul nostru, cântărind toate consecinţele, a poruncit ca
circumcizia copiilor să se producă la o vârstă fragedă, tocmai pentru că se gândea la efectul
tăierii împrejur asupra înmulţirii oamenilor. Este adevărat, prin urmare, cel puţin în opinia
mea, că şi egiptenii îi taie împrejur pe copii la vârsta de paisprezece ani tot pentru a susţine
creşterea populaţiei; însă poporul nostru, căruia i s-a poruncit să îi taie împrejur pe prunci,
procedează mai bine, căci poate bărbatul matur se va teme să recurgă la o astfel de practică,
pentru că în acel moment el îşi va putea impune propria voinţă. În al treilea rând, el spune
acest lucru gândindu-se la faptul că cei care aduc ofrande trebuie să fie puri; căci, într-adevăr,
cei care intră în curţile templului sunt curăţaţi prin stropiri şi abluţiuni. Mai mult decât atât,
egiptenii îşi rad tot trupul, îndepărtând tot părul care îl acoperă, aşa încât să fie curaţi peste
tot; iar tăierea împrejur nu este ceva minor în privinţa curăţeniei, căci altfel toată lumea ar
detesta-o. În al patrulea rând, există în noi înşine două principii generatoare, unul în suflet, iar

981
altul în trup; principiul generator al sufletului este intelectul, iar cel al trupului este organul
genital; prin urmare, cei din vechime au considerat că principiul generator al trupului este o
imitaţie a intelectului, care reprezintă principiul generator al sufletului. Şi într-adevăr, nimic
nu este mai bun decât circumcizia sufletului; aşadar, cele arătate aici sunt fapte reale. Însă
acum va trebui să vorbim despre simbolurile măreţe care se ascund în spatele acestor lucruri,
căci acestea care fac referire la un anumit principiu. Aşadar, se spune că tăierea împrejur este
un simbol care ne spune că este mai bine să tai şi să îndepărtezi toate dorinţele inutile şi
extravagante, prin practicarea înfrânării şi prin studiul religiei; căci aşa cum pielea prepuţului
este inutilă pentru zămislire, şi chiar dăunătoare din pricina inflamaţiei de care suferă, tot aşa
prea multe dorinţe sunt inutile şi vătămătoare, inutile pentru că nu sunt necesare, şi
vătămătoare deoarece provoacă boli trupeşti şi sufleteşti; dar el ne avertizează că nu trebuie
tăiată doar marea dorinţă, ci toate celelalte dorinţe. Iar marea dorinţă se referă la împreunarea
dintre bărbat şi femeie; pentru că ea reprezintă începutul unei lucrări măreţe, şi anume
zămislirea, şi în acelaşi timp generează o mare afecţiune din partea tatălui pentru aceea care
urmează să nască; căci este firesc ca amândoi să îşi iubească odrasla. Prin urmare, el ne
previne aici că nu trebuie tăiate doar dorinţele superficiale, ci şi mândria, căci aceasta este o
mare ticăloşie şi se însoţeşte cu ticăloşia. Şi cei din vechime ne spun că mândria îl trage pe om
înapoi şi îl împiedică să progreseze; pentru că omul care are o părere bună despre el însuşi va
crede că el este cauza tuturor lucrurilor. În plus, acesta îi va influenţa şi pe aceia care cred că
zămislirea se produce prin ei înşişi, pentru că asemenea oameni nu vor catadicsi să privească
spre adevăratul Tată al universului. Căci, într-adevăr, acesta este singurul şi adevăratul Tată al
întregii creaţii; în timp ce noi, care suntem numiţi taţi, suntem doar nişte instrumente de care
El se foloseşte pentru a zămisli; şi există o minunată asemănare, căci toate lucrurile vizibile
sunt neînsufleţite, însă elementul care le pune în mişcare este invizibil; cu toate acestea, el
este cauza virtuţii, a mişcării şi a capacităţii de a vedea. Şi tot aşa, Creatorul universului îşi
trimite puterile sale din tărâmul invizibil şi veşnic, iar noi, asemenea unor marionete, suntem
mişcaţi de către nervi pentru îndeplinirea sarcinii pe care o avem, aceea de a pune sămânţa şi
de a da naştere unei noi generaţii; asta dacă nu cumva ne imaginăm că un fluier cântă de la
sine, şi nu că a fost creat de un meşter pentru a deveni un instrument capabil să dea naştere
unor armonii.
(49) De ce porunceşte ca tăierea împrejur să se facă în ziua a opta? (Geneza
17:12).
Numărul opt ascunde multe frumuseţi; căci, în primul rând, el este un număr cubic
(n.t. 8 = 23). În al doilea rând, este un număr frumos pentru că include o egalitate, întrucât el
este primul număr care defineşte o formă având aceeaşi lungime, lăţime şi înălţime (n.t. adică
un cub). În al treilea rând, alcătuirea numărului opt duce la armonie, adică la numărul treizeci
şi şase, pe care pitagoreicii îl numesc „omolog”, întrucât este primul număr caracterizat prin
faptul că suma numerelor impare este egală cu suma numerelor pare. Şi într-adevăr, dacă
luăm cele patru numere impare, începând cu unitatea, şi le însumăm, iar la acest rezultat
adăugăm suma celor patru numere pare, începând cu numărul doi, vom obţine treizeci şi şase.
Ei bine, numerele impare sunt acestea: 1, 3, 5 şi 7, a căror sumă este 16. Iar numerele pare
sunt acestea: 2, 4, 6 şi 8, care adunate dau 20. Iar suma celor două numere este 36 (n.t. 16 +
20 = 36), care pe bună dreptate este un număr capabil să zămislească. Căci acesta este un
număr pătrat (n.t. 36 = 62), având laturile alcătuite din numărul şase, acesta din urmă fiind
primul număr rezultat din înmulţirea unui număr par cu unul impar (n.t. 2 x 3 = 6); de aceea
unii îl numesc pe bună dreptate „armonie” sau „căsătorie”; căci este vorba de numărul prin
care Creatorul universului a făcut lumea, după cum a arătat Moise în cartea sa minunată şi
sfântă. În al patrulea rând, ideea de ogdoadă produce numărul şaizeci şi patru, adică primul
număr care este şi cub şi pătrat (n.t. 64 = 43 = 82), fiind în acelaşi timp atât o substanţă
imaterială şi invizibilă, perceptibilă doar prin intelect, cât şi o substanţă materială; substanţă

982
imaterială, deoarece produce o suprafaţă pătrată, şi substanţă materială, întrucât conţine un
cub, care este un corp solid. În al cincilea rând, acesta se înrudeşte cu feciorelnica hebdomadă,
pentru că adunând fragmente din numărul opt obţinem numărul şapte; căci jumătate din el
este patru, o pătrime din el este doi, iar o optime înseamnă unu; şi adunând patru, cu doi şi cu
unu vom obţine şapte. În al şaselea rând, puterea lui opt este şaizeci şi patru, pe care noi o
numim primul număr, căci acesta este atât un cub, cât şi un pătrat. În al şaptelea rând, suma
numerelor duble 1, 2, 4, 8, 16 şi 32 este 64 (n.t. ca să obţinem 64 numărul 1 trebuie dublat). Şi
ogdoada are multe alte virtuţi minunate, pe care le-am enumerat în altă parte; însă acum cred
că este bine să explic principiul care corespunde întrebării de faţă, folosindu-mă de
argumentele pe care le-am prezentat. Însă, în primul rând, trebuie să pornim de la următoarea
premisă: că poporul căruia i se dă porunca de a se tăia împrejur în ziua a opta este numit în
limba caldeeană Israel, adică „cel care l-a văzut pe Dumnezeu”. Prin urmare, Dumnezeu
doreşte în primul rând să facă parte atât din fiinţa oamenilor virtuoşi din fire, cât şi din cea a
oamenilor care au ales să devină virtuoşi; şi face acest lucru potrivit principiului Genezei (sau
al creaţiei), care este numărul şase. Căci acesta este numărul pe care Tatăl şi Creatorul tuturor
lucrurilor l-a arătat lumii atunci când a început să zămislească, întrucât a făcut lumea în şase
zile. Şi celălalt principiu este ogdoada, care reprezintă începutul celei de-a doua hebdomade;
pentru că opt este egal cu şapte plus unu, aşa că poporul care primeşte acest număr este un
popor ales, atât datorită firii sale, cât şi faptului că aşa a stabilit Tatăl. În al doilea rând,
numărul opt este un număr egal în toate privinţele, pentru că toate diemnsiunile sale sunt
egale, după cum am spus deja, adică lungimea, lăţimea şi înălţimea. Şi egalitatea este
părintele echităţii şi al dreptăţii, prin care se arată că poporul iubitor de Dumnezeu este
împodobit cu echitate şi dreptate, având astfel dreptul la moştenire. În al treilea rând, opt nu
este doar o măsură a echităţii depline în privinţa dimensiunilor, ci este primul număr care
prezintă această caracteristică, întrucât este primul număr cubic; şi faptul că numărul opt
indică egalitatea, ocupând aşadar locul doi şi nu primul loc, demonstrează în mod simbolic
faptul că natura a fost prima care a fost înzestrată cu echitate şi cu dreptate, iar aceasta este
prima natură a rasei umane, nu în privinţa creaţiei sau a cronologiei, ci în privinţa rangului şi a
virtuţii, ca şi cum dreptatea şi echitatea ar fi părţile ei intrinseci. În al patrulea rând, există
patru elemente, pământul, apa, aerul şi focul; focul a primit o formă ce se aseamănă cu o
piramidă {4}{πυραμίς derivă din cuvântul πυρ, care înseamnă foc}, aerul a primit o formă de
octaedru, apa o formă de icosaedru, iar pământul o formă de cub. Prin urmare, a considerat că
pământul, care urma să fie moştenirea oamenilor înzestraţi cu virtute, trebuie să fie un număr
cubic, pentru că aceasta este forma care i s-a dat. Şi o parte a lui primeşte acele părţi care
trebuie să zămislească, pentru că pământul este fertil şi de aceea produce specii variate de
plante şi animale.
(50) De ce poruneceşte să fie tăiaţi împrejur atât cei născuţi în casă, cât şi cei
cumpăraţi cu bani? (Geneza 17:12).
Înţelesul literal este limpede; căci se cuvinte ca slujitorii să îi imite pe stăpânii lor în
îndeplinirea oricăror munci. Însă referitor la înţelesul ascuns al acestei porunci putem spune
că cei născuţi în casă sunt oamenii a căror fire este înnăscută, pe când cei cumpăraţi cu bani
sunt oamenii care pot progresa prin învăţătură şi instruire. Fiecare dintre aceştia are propria sa
îndeletnicire, având nevoie, asemenea unei plante, să fie săpat şi să i se taie lăstarii, astfel
încât să-i rămână doar părţile bune şi roditoare; întrucât plantele folositoare sunt atât de
productive, încât dau naştere multor lucruri inutile, fapt pentru care acestea trebuie tăiate şi
îndepărtate; şi tot aşa, cei ce primesc învăţătură din partea unor instructori îşi taie propria lor
ignoranţă.
(51) Care este sensul cuvintelor, „Şi legământul Meu va fi însemnat pe trupul
vostru”? (Geneza 17:13).

983
 Dumnezeu vrea să facă bine nu numai omului înzestrat cu virtute, căci El doreşte ca
Cuvântul divin să nu pună ordine doar în suflet, ci şi în trup, aşa cum face un medic. De
aceea, grija lui este să taie şi să îndepărteze toate excesele văzului, auzului, gustului,
mirosului şi atingerii, precum şi pe acelea ale instrumentului vorbirii articulate; şi tot aşa,
doreşte să înfrâneze pornirile vătămătoare ale organelor genitale şi ale întregului trup, care
uneori se desfată prin intermediul pasiunilor, iar alterori suferă din cauza lor.
(52) Cum se face că îl condamnă la moarte pe un prunc, spunând, „Iar cel de
parte bărbătească netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul
acela va fi tăiat din poporul său”? (Geneza 17:4).
Legea nu îl face niciodată vinovat pe omul care a păcătuit fără intenţie; căci sunt iertaţi
chiar şi aceia care au comis un omor neintenţionat, întrucât au fost stabilite nişte cetăţi în care
aceşti oameni să fugă şi să se pună la adăpost; pentru că toţi cei care intră în ele vor avea parte
de siguranţă şi vor fi feriţi de pericol; deoarece nimeni nu are puterea să îi scoată de acolo ori
să îi convoace înaintea unui trinunal de judecată care să îi tragă la răspundere pentru faptele
lor. Aşadar, dacă un băiat nu este circumcis în cea de-a opta zi, de ce se face el vinovat pentru
a fi condamnat la moarte? Unii ar putea spune să această poruncă îi vizează pe părinţi, întrucât
aceştia se fac vinovaţi de încălcarea poruncii cuprinse în lege. Însă alţii sunt de părere că aici
se manifestă o severitate excesivă împotriva copiilor pentru ca adulţii care încalcă legea să
primească cea mai aspră pedeapsă. Acesta este înţelesul manifest al cuvintelor. Dar dacă
privim la înţelesul ezoteric, atunci trebuie să spunem că principalul nostru element masculin
este intelectul, şi că Dumnezeu porunceşte aici ca acesta să fie tăiat împrejur în cea de-a opta
zi datorită motivelor pe care le-am invocat anterior; adică să fie tăiat nu în altă parte, ci în
carnea prepuţului său, referindu-se prin această expresie simbolică la acele părţi care sunt
organele plăcerilor şi ale impulsurilor [sexuale]. De aceea se foloseşte de un motiv legitim,
avertizându-i pe oameni că intelectul care nu este tăiat împrejur şi eliberat de carne şi de
viciile cărnii va deveni stricăcios şi nu va mai putea fi salvat. Iar faptul că aceste cuvinte nu
sunt adresate omului, ci intelectului, rezultă din următoarele sale cuvinte, căci spune,
„Sufletul acela va fi tăiat din poporul său”; aşadar, nu este vorba de trup sau de vreun om, ci
de suflet şi de intelect. Şi de unde va fi tăiat? Din poporul său, adică din poporul celor
nestricăcioşi. Prin urmare, omul rău este îndepărtat de nestricăciune, fiind lăsat să trăiască
printre lucruri care sunt stricăcioase.
(53) De ce spune Dumnezeu, „Pe Sara (n.t. sau Sarai) femeia ta, să nu o mai
numeşti Sara, ci Sarra să-i fie numele” (Geneza 17:15).
Şi de data aceasta unii oameni nesăbuiţi ar putea să râdă de adăugarea unei singure
litere, cu valoarea de o sută, pentru că în limba greacă litera r (n.t. adica ρ - ro) este
echivalentă cu o sută; dar glumind în felul acesta se dovedesc a fi necugetaţi, pentru că nu pot
vedea în profunzime şi nici nu pot merge pe urmele adevărului; căci această literă r, despre
care se crede că este doar o repetare a unei litere, stă de fapt la originea întregii armonii,
făcând ca lucrurile mici să devină mari, cele particulare să devină generale, iar cele muritoare
să devină nemuritoare; pentru că numele Sara cu un singur r înseamnă „stăpână” (n.t. după alţi
autori „certăreaţă”), iar cu doi de r înseamnă „prinţesă”. Să vedem aşadar cum diferă aceste
nume unul de altul. În interiorul meu, înţelepciunea (sau chibzuinţa), onestitatea (sau
cumpătarea), dreptatea şi tăria morală au doar o poziţie de autoritate şi sunt muritoare; mai
mult decât atât, dacă eu mor, mor şi ele. Dar înţelepciunea este ea însăşi o stăpână, şi la fel şi
dreptatea, însă niciuna dintre aceste virtuţi nu reprezintă partea mea principală, ci ele sunt
doar stăpânele mele, adică nişte regine care guvernează pentru vecie. Nu vedeţi măreţia
acestui dar? Prin această schimbare măruntă, Dumnezeu transformă partea în întreg, specia în
gen şi lucrurile stricăcioase în lucruri nestricăcioase. Şi toate acestea s-au întâmplat doar de
dragul naşterii în viitor a unei bucurii mai desăvârşite decât orice bucurie, iar numele acesteia
a fost Isaac.

984
 (54) De ce spune el, „Şi îţi voi da din ea copii, şi îl voi binecuvânta; şi acesta va fi
stăpân peste popoare şi regi de popoare se vor ridica dintr-însul”? (Geneza 17:16).
Nu se cade să ne întrebăm de ce a spus copii la plural, atâta timp cât s-a referit doar la
fiul lor iubit; căci cuvintele lui Dumnezeu fac trimitere aici la odrasla lor, din care se vor
ridica regi şi popoare. Acesta este sensul literal al cuvintelor. Însă referitor la înţelesul
ezoteric trebuie să spunem că atunci când sufletul posedă doar o virtute parţială, plăpândă şi
muritoare, el este încă neroditor. Dar din momentul în care dobândeşte o parte din virtutea
divină şi nestricăcioasă, acesta începe să zămislească şi să dea naştere multor popoare, adică
unor oameni sfinţi şi unor lucruri sacre; pentru că toate virtuţile veşnice se supun unui număr
imens de legi voluntare, care se aseamănă cu regii şi cu popoarele; întrucât virtutea şi
zămislirea virtuţii sunt chestiuni regale, care se bucură de o putere imensă, astfel încât nu pot
să se găsească într-o poziţie de servitute.
(55) De ce a căzut Avraam cu faţa la pământ şi a râs? (Geneza 17:17).
Prin această cădere cu faţa la pământ sunt indicate două lucruri. Un gest de adoraţie
datorat extazului divin în care se afla; iar celălalt, o armonie asemenea celei despre care
vorbeam, prin care intelectul a mărturisit că în această existenţă continuă şi invariabilă
singurul care există este doar Dumnezeu. Pentru că toate acele creaturi care îşi datorează
existenţa creaţiei şi zămislirii se schimbă pe măsura trecerii timpului; întrucât ele cad într-o
oarecare măsură, deoarece obişnuiesc să se înalţe, şi de aceea sunt aduse la condiţia lor
originară. Şi era firesc ca Avraam să râdă auzind această promisiune, pentru că era plin de
nădejde că lucrurile aşteptate se vor îndeplini, mai ales că acest lucru îi fusese revelat cu
claritate de acea apariţie care l-a făcut să cunoască acea Fiinţă veşnică şi neschimbătoare, în
faţa căreia a căzut la pământ.
(56) De ce Avraam pare să ezite la auzul promisiunii? Căci povestitorul sacru
spune, „El a zis în mintea lui, E cu putinţă oare să mai aibă fiu cel de o sută de ani? Şi
Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?” (Geneza 17: 17).
Aceste cuvinte, „a zis în mintea lui”, nu sunt întâmplătoare, ci ele sunt adăugate cu un
anumit scop, căci cuvintele articulate cu ajutorul limbii şi al gurii ne fac să păcătuim şi să fim
pasibili de pedeapsă, însă cele rostite în minte nu sunt de condamnat, deoarece mintea, fără
niciun fel de intenţie, este furată de gânduri, şi asupra ei năvălesc din toate direcţiile tot felul
de pasiuni, cărora pentru o vreme le opune rezistenţă, mâniindu-se pe ele şi încercând să le
ţină la distanţă. Dar poate că nu ar trebui să spunem că a ezitat, ci mai degrabă că a fost
cuprins de uimire în faţa unui astfel de dar, şi că a spus, „Iată, trupul meu poartă povara
multor ani şi a trecut deja de vârsta zămislirii; dar totul este posibil pentru Dumnezeu, căci El
poate schimba bătrâneţea în tinereţe şi îi poate face să zămislească pe aceia care nu mai au
sămânţă sau rodnicie în trupul lor; iar dacă un bărbat de o sută de ani şi o femeie de nouăzeci
de ani pot deveni părinţi, atunci toate rânduielile naturii vor lua sfârşit, ceea ce va arăta
limpede că totul se face prin puterea şi graţia lui Dumnezeu”. Însă acum va trebui să explicăm
acea virtute care are legătură cu numărul o sută. În primul rând, numărul 100 este o putere a
numărului 10. În al doilea rând, numărul 10000 este o putere a numărului 100, iar 10000 este
fratele unităţii, căci aşa cum unu înmulţit cu unu dă tot unu, tot aşa înmulţind zece mii cu unui
rezultă zece mii. În al treilea rând, toate părţile numărului 100 sunt onorabile. În al patrulea
rând, acest număr este egal cu 36 plus 64, care este în acelaşi timp un cub şi un triunghi. În al
cincilea rând, el este alcătuit din toate aceste numere impare, 1, 3, 5, 7, 9, 11, 13, 15, 17 şi 19,
care adunate dau 100. În al şaselea rând, el este alcătuit din aceste patru numere, unu şi dublul
său, patru şi dublul său; căci suma numerelor 1, 2, 4 şi 8 este 15, iar numerele 1, 4, 16 şi 64
(n.t. care sunt pătratele numerelor 1, 2, 4 şi 8) dau împreună 85. Aşa că toate aceste numere au
o proporţie dublă, care se dezvoltă pe baza numerelor 4 şi 5 (n.t. se pare că de fapt este vorba
de 2), însă 4 apare de două ori. În al şaptelea rând, el este alcătuit din patru numere, şi anume
1, 2, 3 şi 4, a căror sumă este 10; din patru numere triunghiulare, 1, 3, 6 şi 10, care însumate

985
dau 20; din patru numere patrulatere, 1, 4, 9 şi 16, care adunate dau 30; şi din patru numere
pentagonale, 1, 5, 12 şi 22, a căror sumă este 40; toate aceste numere adunate dau 100 (n.t. 10
+ 20 + 30 + 40 = 100). În al optulea rând, el este alcătuit din patru numere cubice, începând
cu unitatea, adică este vorba de numerele 1, 2, 3, şi 4, ale căror cuburi sunt 1, 8, 27 şi 64, care
împreună fac 100. În al nouălea rând, el este divizat în 40 şi 60, fiecare dintre acestea fiind un
număr natural; şi în conformitate cu o figură pentagonală, numărul 100 ocupă locul din
mijloc, întrucât succesiunea este următoarea: 1, 10, 100, 1000 şi 10000.
Însă nu ar trebui să trecem sub tăcere numărul 90, cel puţin în privinţa aspectului său
vizibil. Eu cred că numărul 90 este inferior doar numărului 100, întrucât din acesta din urmă
se scade a zece parte, adică numărul 10, căci legea rânduieşte ca din primele roade să se pună
deoparte două zecimi, în primul rând o zecime din întreg, iar apoi o zecime din ceea ce
rămâne; aşa că după ce se va lua o zecime din roadele pământului, adică din grâu, din vin sau
din ulei, se va mai lua încă o zecime din ceea ce a rămas; prin urmare, dintre aceste două
numere, primul este cinstit într-o măsură mult mai mare, pe când celălalt ocupă locul al
doilea. Căci numărul o sută conţine ambele tipuri de prime roade, atât pe cele dintâi, cât şi pe
cele care urmează după ele; însă numărul nouăzeci, care reprezintă vârsta mamei, cuprinde
doar acele prime roade care sunt pe locul al doilea, şi anume zeciuiala din ceea ce rămâne din
primul număr sacru. Prin urmare, legea sfântă numeşte primul număr câmpul semănat, pe
când al doilea număr are un caracter general, pentru că numărul 90 este unul roditor; aşa se
face că şi femeia naşte în luna a noua; dar decada este sacră şi desăvârşită; şi înmulţind pe 9
cu 10 obţinem 90, care reprezintă virtutea naşterii sacre, care zămisleşte în conformitate cu
numărul 9 şi dobândeşte sfinţenie prin numărul 10.
(57) De i-a spus Avraam lui Dumnezeu, „O, Doamne, măcar Ismael să trăiască
înaintea Ta!”? (Geneza 17:18).
În primul rând, el spune, O, Doamne, nu sunt descurajat în privinţa [zămislirii] altui
copil, căci cred în promisiunea ta; cu toate acestea, pentru mine ar fi suficient să mă
binecuvântezi prin a-l ţine în viaţă pe fiul pe care deja îl am, chiar dacă acesta nu este un copil
legitim, ci este născut de o concubină. În al doilea rând, el cere acum o binecuvântare
suplimentară, căci el nu se roagă doar ca fiul său să trăiască, ci să trăiască „în Dumnezeu”;
căci nimic nu este bun decât să te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi să te bucuri de o minte
sănătoasă, care înseamnă acelaşi lucru cu a fi nemuritor. În al treilea rând, el face aluzie la
faptul că nu este suficient ca cineva doar să audă legea lui Dumnezeu, ci aceasta trebuie să
pătrundă în omul interior, care este partea cea mai importantă; căci Divinitatea priveşte cu
plăcere doar la acea viaţă trăită în conformitate cu Cuvântul său.
(58) De ce cuvintele divine spuse lui Avraam, „Adevărat, însăşi Sarra, femeia ta,
îţi va naşte un fiu”, par a fi un legământ? (Geneza 17:19).
Înţelesul acestei propoziţii este următorul: această mărturisire, spune Dumnezeu,
indică faptul că ţi-am îndeplinit acea dorinţă plină de o bucurie neîntinată; căci credinţa ta nu
este îndoielnică, ci manifestă teamă şi respect; aşadar, datorită credinţei pe care o ai în mine,
vei avea parte cu siguranţă de tot ce ţi-am promis; iată motivul pentru care am spus
„adevărat”.
(59) De ce i se spune, „Iată, te-am ascultat şi pentru Ismael, şi îl voi binecuvânta,
şi el va deveni tatăl a douăsprezece popoare”? (Geneza 17:20).
Dumnezeu spune, vei avea parte de ambele binecuvântări, adică de binecuvântarea
venită prin fire şi de cea venită prin învăţătură; prima vine de la natură, şi este reprezentată de
Isaac, iar cea de-a doua vine prin învăţătură, şi îi este specifică lui Ismael, care nu este fiu
legitim; fiindcă auzul în raport cu văzul este precum un copil ilegitim în comparaţie cu unul
legitim; căci ceea ce vine prin învăţătură nu este aidoma cu ceea ce vine de la natură; aşa că
omul iubitor de învăţătură publică va deveni tatăl a douăsprezece popoare, întrucât numărul

986
doisprezece face referire la ciclul zilelor şi anilor (n.t. ziua şi noaptea au fiecare câte 12 ore,
iar anul are 12 luni).
(60) De ce i se spune, „Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care-l va
naşte Sarra la anul pe vremea aceasta”? (Geneza 17:21).
Aşa cum în cazul testamentelor oamenilor, unii au calitatea de moştenitori, în timp ce
alţii sunt consideraţi a fi vrednici de a primi daruri din partea moştenitorilor, tot aşa şi în
testamentul divin, acel om înzestrat cu toate virtuţile desăvârşite, care s-a născut pentru a
deveni un vrednic discipol al lui Dumnezeu, este considerat a fi moştenitor; însă acela care
progresează prin învăţătură şi care ajunge la înţelepciune împărtăşindu-se din cunoaşterea
publică nu este un moştenitor, ci doar un om care primeşte nişte daruri ce i se oferă cu multă
bunăvoinţă. Şi se spune cu multă înţelepciune şi îndreptăţire că Isaac se va naşte în anul
următor, căci această naştere nu este pentru timpul prezent, ci pentru un timp mai măreţ şi mai
sfânt; căci spre deosebire de popoarele barbare, omul sfânt se bucură de belşug.
(61) De ce spune că Avraam era de nouăzeci şi nouă de ani atunci când s-a tăiat
împrejur, iar Ismael, fiul său, era de treisprezece ani? (Geneza 17:24).
Numărul nouăzeci şi nouă indică aici un număr foarte apropiat de o sută. Iar acesta
reprezintă sămânţa din care va lua naştere o odraslă desăvârşită, al cărei simbol este numărul
o sută; însă numărul treisprezece este alcătuit din primele numere pătrate, adică patru şi nouă,
dintre care unul este par, iar celălalt impar; aşa încât numărul par are ca laturi o formă
materială dublă, pe când numărul impar are o formă activă, alcătuită dintr-un număr triplu,
care reprezintă cea mai măreaţă şi mai desăvârşită jertfă care apare în Sfântele Scripturi.
Acesta este unul dintre motive. Un al doilea motiv pe care l-am putea menţiona este faptul că
vârsta de treisprezece ani este foarte apropiată de numărul paisprezece, vârstă la care sămânţa
se mişcă, prinde viaţă şi este gata să zămislească. Aşadar, pentru a nu fi semănată o sămânţă
străină, el a făcut în aşa fel încât actul primei zămisliri să rămână neprihănit, fapt pentru care
a făcut din organul generator [masculin] un simbol al procreaţiei. În al treilea rând, el
sugerează faptul că cel ce urmează să se căsătorească trebuie neapărat ca mai întâi să taie şi să
îndepărteze toate înclinaţiile senzuale; de aceea, el îi mustră pe toţi aceia care sunt lascivi şi
iubitori de femei şi care se împreunează cu acestea nu din dorinţa de a avea copii, ci pentru a-
şi satisface dorinţele nestăpânite.
(62) De ce i-a tăiat Avraam împrejur şi pe străini? (Geneza 17:27).
Omul înţelept este în acelaşi timp şi omenos, căci el nu îi salvează şi nu îi cheamă la el
numai pe cei care îi sunt rude şi vecini, ci şi pe străinii care fac parte din alte familii, pentru că
doreşte să le dea o parte din propria sa răbdare şi înfrânare religioasă; căci acestea sunt
temeliile pe care se sprijină toate virtuţile.

987
 44. ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI PE MARGINEA CĂRŢII GENEZEI IV

(n.t. această secţiune nu apare în traducerea lui Charles Duke Yonge, ci într-un manuscris în
limba armeană tradus de Ralph Marcus)

(1) De ce spune (Scriptura), „Apoi Domnul s-a arătat iarăşi lui Avraam la
stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Iar acesta şi-a
ridicat ochii”? (Geneza 18:1,2).
Înţelesul literal mi se pare foarte evident. Însă în limba caldeeană copacul are un
înţeles alegoric. După Heraclit, naturii noastre (adică copacului) îi place să se ascundă. De
aceea, este necesar, în primul rând, să ştim că Mamvri tălmăcit înseamnă „din simţul vizual”.
Căci aşa cum pentru a fi înţelept trebuie să te împărtăşeşti din înţelepciune, pentru a fi
chibzuit trebuie să te împărtăşeşti din chibzuinţă, pentru a fi ceva anume trebuie să te
împărtăşeşti din lucrul respectiv, tot aşa şi în cazul simţurilor, atingerea vine din simţul tactil,
gustul din simţul gustativ, auzul din simţul auditiv, iar văzul din simţul vizual. Iată bogăţiile
unui om spiritual, o vedere clară şi o minte desăvârşită, care în limba caldeeană (n.t. limba
aramaică) se numesc [generic] Mamvri, iar în armeană „din simţul vizual”, căci astfel omul
vede mai bine şi are privirea mai ageră şi mai vigilentă, astfel încât este capabil să vadă nu
numai lumea creată, adică formele vizibile, ci şi pe Tatăl şi Creatorul [universului], adică pe
Dumnezeu cel necreat. Căci ce folos ar fi avut Acesta dacă ar fi venit, dar nu ar fi fost văzut?
Însă pentru că El este de neînţeles, nu doar pentru omenire, ci şi pentru fiinţele cele mai pure
care trăiesc în cer, a făcut în aşa fel încât să emane, ca să spunem aşa, o anumită lumină, pe
care am putea să o numim „formă”, şi pe care a făcut-o să strălucească în jurul întregului
suflet, pe care l-a umplut cu o lumină cerească şi imaterială. Şi călăuzit de aceasta, sufletul se
întoarce la arhetip. Căci lucrurile la care se face referire se potrivesc şi se armonizează mai
bine cu simţul văzului decât cu toate celelalte organe, căci văzul este acela prin care putem
percepe o viziune. În al doilea rând, între cele două extremităţi, adică între cel care a apărut, şi
anume Dumnezeu, şi cel căruia i s-a arătat, căci acesta din urmă este cel care a văzut (n.t.
Avraam), se află un stejar puternic şi suveran. Şi întrucât este vorba despre un copac sălbatic
care a fost domesticit, acesta îl reprezintă pe omul înţelept, care este înzestrat cu ochi. Şi
încercând să îl vadă pe Cel cu adevărat existent, pe puternicul şi minunatul stăpân şi suveran
al tuturor lucrurilor, el vede mai întâi un copac sălbatic, cu o consistenţă deosebită, care
împrăştie o lumină cu care ochii se obişnuiesc treptat-treptat. Dar dacă trunchiul copacului
este sălbatic, rodul său, ghinda, este domestic, căci omul a folosit-o ca hrană înainte să
înceapă să mănânce grâu; din acest motiv, ea este considerată principiul vieţii, în timp ce
stejarul este privit ca un templu şi ca un altar al Dumnezeului cel unic. Căci asemenea laurului
solar, el vine în sprijinul sănătăţii. Iar mişcările soarelui indică limpede anotimpurile anului,
dintre care unul se caracterizează prin temperaturi moderate, pe când celălalt aduce cu sine
temperaturi excesive şi boli. Ei bine, măslinul veşnic verde conţine substanţa din care este
alcătuită sfera stelelor fixe, căci uleiul de măsline dă lumină, asemenea stelelor din cer. De
aceea, există obiceiul ca mulţi copaci să fie numiţi nu după specia lor, ci după stăpânul lor,
care este stejarul, mai ales acolo unde copacii sau crângurile au o mare densitate, cu toate că
stejarul nu caută o astfel de onoare. Iar cei care taie brazi, cedri şi alte tipuri de copaci sunt
numiţi tăietori de stejari; căci din lemnul lor se ridică parapeţi (δρύφακτοι). Iar fructele tuturor
copacilor, cultivaţi sau necultivaţi, sunt numite fructe de stejar (βαλανοι = ghinde) sau
măsline. Iar roadele care se coc pe tulpini sunt numite ghinde. Şi toţi copacii sunt numiţi
stejari sau măslini, pentru că aceştia din urmă sunt stăpâni şi suverani. Şi pe bună dreptate se
spune că i s-a înfăţişat atunci când şedea, căci şederea este o stare de linişte şi de pace
trupească. Iar mintea omului virtuos, atunci când şade în linişte şi pace, doreşte, atât cât este

988
posibil pentru firea omenească, să fie asemenea adevăratei fiinţe neobosite şi neschimbătoare
a lui Dumnezeu, care este alcătuită dintr-o esenţă inteligibilă, ce nu face parte din această
viaţă; însă cu toate acestea, ea rămâne deosebit de întunecată în comparaţie cu arhetipul. Şi
faptul că şade la uşa cortului său pare a fi un simbol, căci cortul este trupul, pe care Scripturile
îl numesc în alte locuri „tunica de piele” care acoperă sufletul, pentru că toate culorile,
formele, vocile, elementele (sau umorile), vaporii şi toate lucrurile perceptibile prin simţurile
externe sunt de natură trupească. Şi se cuvine ca raţiunea virtuoasă să şadă în apropierea
simţurilor, ca şi cum ar sta la uşă, astfel încât niciun lucru vătămător pentru suflet să nu se
poată strecura înăuntru; căci ea este capabilă să îl păstreze nevătămat şi neafectat de orice rău.
Dar simţurile oamenilor nesăbuiţi sunt abandonate şi lăsate fără protecţie, pentru că nu stă
nimeni la uşă ca să alunge impresiile nefolositoare şi vătămătoare. Din această cauză, pătrund
în interior multe nenorociri groaznice, nu doar voluntare, ci şi involuntare; şi pentru că acestea
intră fără ruşine şi fără a fi împiedicate de nimic, în minte sunt săpate nişte impresii, iar
acestea zguduie şi agită sufletul zi şi noapte, întrucât simţurile au fost lăsate neprotejate şi de
capul lor. Şi bine se spune că viziunea s-a produs la amiază, căci la această oră lumina este
maximă. Aşa încât ne pune în faţă în mod simbolic soarele inteligibil, care îşi trimite razele
sale imateriale, luminoase şi splendide asupra sufletelor noastre pure, care privesc direct la
aceste raze; şi odată ce pasiunile au fost îndepărtate, pietatea va face ca cerul să ne devină
familiar. Însă acestea nu pot fi privite prea mult timp, pentru că acea lumină neamestecată,
nediluată, sfântă, pură, difuză şi necorporală luminează prea puternic, orbindu-ne ochii cu
strălucirea ei. Însă eu cred că deoarece lumina este mai pură şi mai luminoasă la amiază,
atunci când lucrurile se văd mult mai limpede, aceasta va lumina mintea omului înţelept şi va
face să strălucească asupra lui lumina divină, astfel încât impresiile pe care le primeşte de la
lucrurile care există cu adevărat să devină mai clare şi mai statornice, pentru că aceste raze nu
au niciun fel de umbră.
(2) Care este sensul cuvintelor, „S-a uitat şi a văzut că trei oameni stăteau
aplecaţi deasupra lui”? (Geneza 18:2).
Celor care pot vedea li se arată lucrurile cele mai minunate, căci este aceeptabil ca unu
să se înfăţişeze ca trei, iar trei ca unu, atunci când este vorba de principiul cel mai înalt. Pentru
că [Dumnezeu], împreună cu puterile sale supreme, puterea creatoare şi puterea regală, se
dezvăluie minţii omeneşti în trei ipostaze. Însă mintea nu poate fi atât de pătrunzătoare încât
să îl perceapă pe acela care este mai presus de puterile sale, adică pe Dumnezeu, ca fiind
distinct de orice altceva. Căci de îndată ce omul încearcă să îl privească pe Dumneze îşi fac
apariţia puterile sale subordonate, aşa că în loc de unitate el vede o triadă. Însă atunci când
mintea începe să îl înţeleagă pe Cel Care Există, înseamnă că acesta a sosit deja acolo şi se
înfăţişează ca un stăpân şi suveran unic. Dar după cum am spus ceva mai devreme, El nu
poate fi văzut în unitatea sa, ci doar împreună cu puterile sale supreme, care îl urmează
îndeaproape, şi anume puterea creatoare, care se numeşte Dumnezeu, şi puterea regală, care
este cunoscută sub numele de Domn. Căci atunci când [Scriptura] spune că „şi-a ridicat
ochii”, nu se referă la ochii trupeşti, pentru că este imposibil să îl vedem pe Dumnezeu prin
simţuri, ci la ochii sufleteşti. Deoarece atunci când cineva ajunge la înţelepciune îl vede cu
ochii [sufletului]. Dar sufletele apatice şi lipsite de nobleţe au vederea înceţoşată, pentru că
acestea dorm un somn adânc, nefiind capabile să se ridice şi să privească spre lucrurile din
natură şi spre priveliştile care sunt acolo. Însă ochii spirituali ai omului înţelept sunt treji, şi ei
pot vedea; sau mai degrabă acest om nu doarme [niciodată], pentru că el doreşte să vadă, şi de
aceea se îmboldeşte şi se sileşte să rămână treaz. Motiv pentru care a fost foarte bine folosit
pluralul, [spunându-se] că el a deschis, nu un ochi, ci toţi ochii sufletului, aşa încât a devenit
doar un singur ochi. Şi devenind doar un singur ochi, a avut acea viziune suverană, sfântă şi
divină, care i-a apărut ca o triadă, deşi acea triadă era o unitate.

989
 Se cuvine să nu trecem cu vederea ceea ce urmează după aceste cuvinte. Căci nu fără
scop se spune că „stăteau aplecaţi deasupra lui”. Pentru că Dumnezeu se află deasupra tuturor
creaturilor pe care le-a zămislit, şi la fel se întâmplă şi cu puterile divine care administrează,
supraveghează şi guvernează. Ei bine, am cam spus tot ceea ce era necesar, deoarece pentru a
înţelege lucrurile nicio viziune nu trebuie tratată superficial; căci cu ochii minţii, [el] a văzut
două aspecte: pe Dumnezeu, care venise împreună cele două puteri supreme ale sale, menite
să-l slujească: puterea creatoare, prin care creează şi mişcă lumea, şi puterea regală, prin care
conduce toate lucrurile care au luat fiinţă. Iar celălat aspect [era reprezentat] de acei străini,
care nu erau nişte oameni cu care te întâlneşti din întâmplare, ci nişte fiinţe desăvârşite la trup
şi pline de o venerabilă sfinţenie. Şi fiind impresionat de aceste apariţii a început să o vadă
când pe una, când pe alta, neputând să-şi dea seama care dintre ele este cea adevărată. Pentru
că de dragul siguranţei şi ca urmare a faptului că era măcinat de incertitudine şi îndoială, el nu
putea să o ignore pe niciuna, şi nici nu putea, asemenea altora, să se lase cuprins de lene şi să
uite de ele; aşa că a primit şi a căutat să înţeleagă ambele apariţii, considerând că este bine să
îşi alunge îndoiala mai degrabă prin adevăr decât prin minciună, astfel încât să dobândească
cele două mari virtuţi, şi anume sfinţenia şi iubirea de oameni – sfinţenia, întrucât privirea lui
era aţintită doar asupra acelui aspect care îl înfăţişa pe Dumnezeu; şi iubirea de oameni,
pentru faptul că dădea atenţie şi celuilalt aspect, adică relaţiei sale cu „acei străini”. Iar din
Scriptură rezultă limpede că era impresionat de ambele aspecte, căci orice se spune atunci
când vorbeşte o singură fiinţă, când se vorbeşte unei singure fiinţe sau când se vorbeşte despre
o singură fiinţă are legătură cu apariţia lui Dumnezeu, pe când tot ce se spune atunci când este
vorba de mai mulţi, face trimitere la vedenia care îi înfăţişează pe oamenii străini. Pentru că
atunci când se spune, „Dumnezeu i S-a arătat”, şi „Doamne, de am aflat har înaintea Ta”, şi
„Nu ocoli pe robul Tău!”, şi „Fă aşa cum ai spus”, şi atunci când i se spune „Unde este Sarra,
femeia ta?”, şi tot aşa, „Iată, [la anul] pe vremea asta am să vin iar pe la tine”, şi „Dumnezeu
i-a zis, «Pentru ce a râs Sarra?»” – toate aceste pasaje fac trimitere la apariţia lui Dumnezeu.
Însă următoarele [pasaje] se referă la apariţia oamenilor străini: „Ridicându-şi ochii a văzut că
trei oameni stăteau aplecaţi desupra lui”, şi „A alergat în întâmpinarea lor”, şi „Să vă spălaţi
picioarele”, şi „Să vă odihniţi sub acest copac”, şi „Veţi mânca”, şi „A stat înaintea lor”, şi „S-
au sculat Oamenii aceia de acolo”. Aşa că Scriptura îi conduce prin pietate şi iubire de oameni
pe toţi aceia care sunt consideraţi a fi civilizaţi. Iar fondatorul poporului nostru a făcut din
viaţa lui un exemplu tocmai printr-un astfel de comportament civilizat. Văzând în faţa ochilor
săi acea vedenie schimbătoare, care uneori îl înfăţişa pe Dumnezeu, iar alteori pe străini, el a
decis să arate pietate lui Dumnezeu, şi iubire de oameni străinilor, considerând că aceştia din
urmă formează o singură fiinţă. Însă unii oameni care au luat acest lucru ca punct de plecare
s-au rătăcit în convingerile lor, întrucât le-a trecut prin cap că există măsuri şi proporţii şi
structură (n.t. probabil în privinţa lui Dumnezeu). Iar Homer, cel ager la minte şi deosebit de
învăţat, descrie foarte frumos conduita pe care trebuie să o avem în viaţă, considerând că nu
este bine ca omul să fie arogant şi malefic, întrucât, după spusele lui, Divinitatea apare de
multe ori sub frumoasa formă umană; şi din acest punct de vedere convingerea lui nu se
deosebeşte de aceea a unui politeist. Căci versurile lui sună aşa, „Şi totuşi zeii, în chip de
străini din alte ţinuturi/Şi sub felurite forme, umblă neştiuţi/Privind şi luând aminte la vrajba
dintre oameni,/La nelegiuirile nenumărate şi la legile cele bune”.
(3) De ce spune (Scriptura), „Şi când i-a văzut a alergat în întâmpinarea Lor şi s-
a închinat până la pământ”? (Geneza 18:2).
Aici îi avertizează pe aceia care fără să reflecteze şi fără să se gândească se grăbesc
către tot ce le iese în cale, fără ca mai întâi să judece şi să se uite cu atenţie; aşa că îi învaţă să
nu se pripească, ci mai întâi să se uite cu atenţie, ca să-şi dea seama despre ce este vorba. De
aceea, spune (Scriptura), „Şi când i-a văzut, a alergat”; pentru că odată ce simţul văzului şi-a
făcut datoria, acţiunea care urmează nu poate să fie decât plăcută şi ireproşabilă. Şi foarte bine

990
se spune că „a alergat” după ce a văzut, căci vederea acelor lucruri nu i-a mai permis să
întârzie sau să zăbovească; aşa că s-a grăbit şi a alergat într-acolo, întrucât văzuse ceva
vrednic de atenţie. Mai mult decât atât, Scriptura spune că s-a închinat „până la pământ”,
pentru că nu s-a prosternat în faţa unor oameni muritori, ci în faţa celui care este mai presus
de cer şi de pământ, adică în faţa Dumnezeului întregii lumi.
(4) (Care este sensul cuvintelor), „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli
pe robul Tău!”? (Geneza 18:3).
Acum mintea lui şi-a format o impresie clară, căci a privit cu ochii deschişi, încetând
să mai cutreiere şi să mai hoinărească cu gândul la triadă, lăsându-se atrasă de cantitate şi
pluralitate; aşa că nu a făcut altceva decât să alerge spre unitate. Iar El s-a manifestat pe sine
fără puterile care îi aparţin, fapt pentru care a văzut unitatea chiar în faţa ochilor săi, deşi
înainte avusese aspectul unei triade. Şi el cere ceva măreţ, ca Dumnezeu să nu treacă pe lângă
el sau să se îndepărteze, lăsându-i sufletul gol şi dezolat. Căci hotarul fericirii este prezenţa lui
Dumnezeu, care umple sufletul până la refuz cu întreaga sa lumină imaterială şi veşnică. Iar
hotarul nefericirii este ca Dumnezeu să îşi continue drumul, pentru că în această situaţie
sufletul va fi cuprins imediat de un întuneric dens şi profund. Iată de ce Cain, cel vinovat de
fratricid, spune, „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta”, sugerând că nu există
pedeapsă mai mare pentru suflet decât aceea de a fi abandonat de Dumnezeu. Mai mult decât
atât, în altă parte Moise spune, „Ca nu cumva Domnul să îi părăsească”, arătând că cea mai
mare nenorocire pentru un suflet este aceea de a nu-l mai putea contempla pe Cel care Există.
Din aceste motive, el încearcă să îi conducă pe oameni la Dumnezeu, dar nu pe toţi oamenii,
căci acest lucru nu este posibil, ci doar acele suflete iubitoare de Dumnezeu care pot fi
conduse într-acolo, întrucât asupra lor s-a pogorât o mare dorinţă şi o iubire divină.
(5) De ce vorbeşte iar la plural atunci când spune, „Se fie adusă apă ca să vă
spălaţi pe picioare şi să vă odihniţi sub acest copac stufos”? (Geneza 18:4).
Aici este vorba din nou de cealaltă viziune, în care vedea nişte străini, căci cunoaşterea
lui devenea nesigură, însă imediat era atras cu putere de acel chip minunat şi divin. Aşa că nu
porunceşte în calitate de domn sau stăpân, unor oameni liberi sau unor slujitori ca să aducă
apă de spălat pe picioare, ci atunci când spune, „Să fie adusă apă”, consideră că porunca este
dată de Cel ce s-a făcut vizibil pe sine, însă această poruncă nu este adresată cuiva anume. De
asemenea, atunci când spune, „Ca să vă spălaţi pe picioare”, nu este foarte limpede la ce se
referă, pentru că din câte înţeleg, nu avea încredere în ceea ce percepea prin simţuri referitor
la oamenii pe care îi vedea, căci mai degrabă era vorba de ceva perceptibil prin intelect, ca şi
cum ar fi fost vorba de o manifestare divină. Iar din Scriptură rezultă clar acest lucru, (şi
anume) că oamenii sunt sfinţiţi atunci când se spală cu apă pe picioare, în timp ce apa însăşi
este sfinţită prin contactul cu picioarele divine. Ei bine, din punct de vedere simbolic piciorul
reprezintă partea cea mai de jos a trupului, pe când aerul este asociat cu ultima parte a lumii
divine, întrucât el însufleţeşte lucrurile compuse care au fost create. Căci dacă (aerul) nu
atinge şi nu mişcă apa, aceasta va muri; însă dacă se amestecă cu aerul se va trezi la viaţă.
Prin urmare, nu este deloc aberant ceea ce s-a spus la începutul creaţiei, şi anume că „Duhul
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, ape la care se referă aici şi Scriptura prin
intermediul acestui simbol care este „piciorul”.
(6) De ce foloseşte aceste cuvinte, „Şi voi lua pâine şi veţi mânca”, şi nu spune „Şi
vei lua [pâine]”? (Geneza 18:5).
Aici îşi exprimă din nou îndoiala cu privire la apariţiile care i s-au arătat. Căci atunci
când spune, „Voi lua”, crede că i se adresează lui Dumnezeu, căruia nu îndrăzneşte să îi
spună, „Şi vei lua”. Însă atunci când zice; „şi veţi mânca”, îşi închipuie că se adresează celor
trei străini. Acesta este sensul literal. Însă referitor la înţelesul ascuns, trebuie să spunem că
atunci când mintea începe să să îşi comande şi să ia hrana sfântă şi divină, reprezentată de
legile şi de aspectele înţelepciunii, atunci se spune în mod simbolic că ea mănâncă mâncăruri

991
divine; şi aceasta este hrana care se cuvine Olimpienilor cereşti, adică dorinţelor arzătoare ale
sufletului raţional, căci cu ajutorul ei acesta poate dobândi înţelepciunea şi virtutea supremă.
(7) De ce spune, „Fă, precum ai zis!”? (Geneza 18:5).
Aici îi mustră pe cei cu două minţi şi cu două limbi, care spun ceva, dar fac cu totul
altceva. Însă pe omul virtuos El îl pune deoparte, ca să îl mântuiască prin vrerea Lui, căci
cuvintele sale corespund faptelor, iar faptele corespund cuvintelor. Pentru că aşa cum îi sunt
cuvintele, aşa îi este şi viaţa, şi aşa cum îi este viaţa, aşa sunt şi cuvintele omului înţelept.
(8) De ce se grăbesc toţi acei oameni? Pentru că se spune, „Avraam a alergat în
cort la Sarra şi i-a zis: «Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!». Apoi
Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit
degrabă”. (Geneza 18:6,7).
Acesta este un elogiu adus omului virtuos în legătură cu ambele apariţii. Căci dacă
era vorba de nişte oameni străini care veniseră la el, atunci este de admirat pentru omenia şi
ospitalitatea sa. Iar dacă a crezut că a venit la el Dumnezeu, însoţit de puterile sale supreme,
atunci a fost binecuvântat şi norocos. Aşa că prin tot ce au făcut, Avraam, femeia lui şi sluga
[care a gătit viţelul] trebuie consideraţi a fi nişte oameni ospitalieri. Însă prin ceea ce au făcut
pentru puterile lui Dumnezeu, ei nu mai trebuie priviţi ca nişte oameni ospitalieri, ci ca nişte
fiinţe necorporale. Iar bărbatul şi femeia trebuie consideraţi a fi nişte idei, prima fiind o idee a
minţii neprihănite, care este numită Avraam, iar cealaltă a virtuţii desăvârşite, care poartă
numele de Sarra; în ceea ce priveşte băiatul care a gătit viţelul, acesta reprezintă gândul care
ajunge să fie rostit. Iar mintea şi virtuţile se grăbesc fără nicio ezitare „să îi facă plăcere” lui
Dumnezeu şi să se pună în slujba lui şi a puterilor sale. Iar mintea guvernează ca şi cum ar fi
un supraveghetor, ajutând la punerea în practică a lucrurilor bune, în timp ce virtutea se
grăbeşte fără nicio ezitare să pregătească cele trei azime. În plus, vorbirea aduce ofranda pe
care a comandat-o.
Iar pasajul referitor la cele trei măsuri este foarte semnificativ, căci în realitate toate
lucrurile au o triplă măsură, pentru că au un început, un mijloc şi un sfârşit. Şi fiecare dintre
aceste lucruri parţiale este gol în lipsa celorlalte similare. Motiv pentru care Homer spune, şi
aceasta nu este o inepţie, că „toate lucrurile se împart în trei”. Iar pitagoreicii cred că numărul
care reprezintă triada, precum şi triunghiul dreptunghic, reprezintă temelia cunoaşterii tuturor
lucrurilor. Şi astfel, una dintre măsuri este aceea prin care a fost alcătuită lumea imaterială şi
inteligibilă. Iar a doua măsură este aceea prin care a fost făcut cerul ce poate fi văzut; şi acesta
aparţine celui de-al cincilea element, pentru că esenţa lui este minunată şi divină, fiind
nestricăcioasă şi neschimbătoare în comparaţie cu aceste lucruri (care se află jos), pentru că
cerul rămâne întotdeauna la fel. Iar a treia măsură este faptul că lucrurile aflate sub lună au
fost făcute din cele patru elemente, pământul, apa, aerul şi focul, aşa că acestea se nasc şi sunt
supuse degradării. Ei bine, se spune că măsura formelor imateriale prin care a fost făcută
lumea inteligibilă reprezintă cauza cea mai veche. Iar cauza celei de-a cincea esenţe, care este
perceptibilă şi circulară, şi care a fost atribuită cerului, nu este altceva decât puterea creatoare
a Celui ce Este, căci pentru a da naştere acestei părţi nemuritoare şi nestricăcioase ea s-a
bucurat de o binecuvântare nepieritoare, pură şi neamestecată. Însă puterea regală este cauza
lucrurilor aflate sub lună, adică a celor care sunt supuse schimbării, întrucât acestea iau parte
la naştere şi degradare. Dar vorbirea este un mijloc prin care este călăuzit cel ce urmează să
facă ceva, astfel încât să poată duce totul la bun sfârşit. Iar celor care păcătuiesc mai mult sau
mai puţin li s-au atribuit o serie de pedepse şi corecţii menite să îi îndrepte. Însă cei care
săvârşesc grozăvii ce nu pot fi descrise în cuvinte sunt pedepsiţi să aibă parte de răzbunare şi
exil.
Prin urmare, Dumnezeu este cu adevărat măsura tuturor lucrurilor, atât a celor
inteligibile, cât şi a celor sensibile; iar El, deşi este unul singur, este considerat a fi o triadă din
cauza slăbiciunii celor care îl privesc. Căci ochiul sufletului, care este treaz şi pătrunzător, nu

992
începe să vadă decât atunci când începe să îl privească [pe Dumnezeu] ca pe o unitate. Căci
aşa cum ochii trupeşti, atunci când sunt slabi, văd două imagini ale unui singur felinar, tot aşa
şi ochii sufleteşti sunt incapabili să îl vadă pe Cel Unic; aşa că El este perceput ca o triadă,
întrucât pare a fi slujit de puterile sale supreme.
De aceea Moise, cel mai mare profet şi mesager, a dorit să îl vadă pe Cel Unic fără
puterile sale, adică în unitatea Sa, însă nimeni, oricât de iscusit şi de înţelept ar fi, nu poate să
se ridice de jos în sus şi să atingă acele regiuni situate la înălţime. Căci el a dorit să primească
cea mai mare binecuvântare, şi anume ca această fiinţă să se arate sufletului său iubitor de
Dumnezeu aşa cum este ea, fără nimeni altcineva, pentru că el spune, „Arată-Te să Te văd, ca
să Te cunosc”.
Dar după cele trei măsuri, Scriptura vorbeşte în mod minunat despre azime, şi nu doar
pentru că cei mulţi nu pot cunoaşte şi înţelege înţelepciunea Tatălui şi a celor două puteri
supreme ale Sale, ci şi pentru că un astfel de lucru nu trebuie dezvăluit tuturor. Căci a
dezvălui mistere oamenilor neiniţiaţi şi nevrednici înseamnă a distruge, a prăda şi a submina
legile care stau la baza misterelor perfecţiunii divine. O, suflet de trei ori fericit şi norocos, în
care Dumnezeu nu a ezitat să intre, să se mute acolo şi să îşi facă un palat care să îi fie cămin,
şi care astfel a primit bucuria autentică şi adevărată. Căci atunci când aceia care primesc
oameni se arată veseli şi bucuroşi, mintea neprihănită este umplută până la refuz de imaginea
lui Dumnezeu, fiind aşadar singura despre care se poate spune cu îndreptăţire că se delectează
şi se bucură pe deplin. Şi oare nu este firesc să fie aşa? Pentru că gazda este săracă şi duce
lipsă, pe când El este bogat şi măreţ şi nu are nevoie de nimic, deoarece în urma lui se găsesc
izvoare, din care binele curge veşnic; dar din acestea nu pot să bea toţi oamenii, ci doar aceia
care s-au purificat cu adevărat şi care au fost invitaţi să ia parte la petrecere, acolo unde
sufletele profeţilor şi mesagerilor se bucură şi mănâncă hrana legilor care se referă la
înţelepciunea pură şi nepieritoare; şi la această distracţie au fost poftiţi de Dumnezeu.
(9) De ce se spune, „Le-a pus înaintea lor, iar ei au mâncat”? (Geneza 18:8).
Este limpede că „au mâncat” este o exprimare simbolică, care nu se referă la hrană,
pentru că aceste fiinţe fericite şi binecuvântate nu mănâncă mâncare şi nu beau vin roşu, ci
aceasta este o aluzie la faptul că aceştia erau gata să îi asculte şi să îi accepte pe aceia care îi
solicitau şi care aveau încredere în ei. Căci aşa cum oaspeţii trataţi cu omenie şi cu o hrană
adecvată se bucură de gazda care i-a primit, tot aşa şi Divinitatea se bucură de aceia care îi fac
pe plac cu sinceritate. Pentru că, simbolic vorbind, viaţa pioasă şi vrednică a omului virtuos
reprezintă hrana lui Dumnezeu.
(10) De ce se spune, „A stat şi el alături de ei sub copac”? (Geneza 18:8).
Ne putem da seama că avea mulţi slujitori după cele 318 case ale robilor săi născuţi în
casă, împreună cu care s-a luptat împotriva regilor neamurilor. Însă pentru a-şi arăta
ospitalitatea, devine el însuşi slujitor pentru cei pe care-i considera a fi oameni; însă atunci
când îi socotea a fi puterile divine ale lui Dumnezeu, îşi arăta dragostea faţă de Acesta prin
viaţa vrednică pe care o ducea, întrucât credea că este bine să fie el însuşi slujitorul pietăţii.
(11) De ce se vorbeşte iar la singular atunci când se spune, „-Unde este Sarra,
femeia ta?" Iar el, răspunzând, a zis: "Iată, în cort!"? (Geneza 18:9).
Înţelesul manifest rezultă limpede din ceea ce am spus anterior. Însă în privinţa
înţelesului ascuns, trebuie să spunem că el răspunde aşa deoarece într-o anumită măsură
virtutea este femeia şi consoarta omului înţelept, căci din aceasta iau naştere gândurile
virtuoase, faptele bune şi cuvintele de laudă. Aşadar, la această întrebare el răspunde spunând,
„Iată, virtutea nu se află doar în mintea mea, ci şi în cortul gol şi sigur, adică în trupul meu; şi
ea se întinde până la simţurile externe şi pâna la părţile funcţionale ale acestuia. Pentru că
virtutea este aceea care mă face să văd, să aud, să miros, să gust şi să ating; iar mişcările pe
care le fac sunt în strânsă legătură cu înţelepciunea, cu sănătatea, cu tăria morală şi cu
dreptatea.

993
 (12) De ce [Dumnezeu] vorbeşte la singular atunci când spune, „În acest anotimp
şi la aceaaşi oră am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu”? (Geneza
18:10).
Am arătat mai devreme de ce vorbeşte la singular. Pentru că acum înţelege că nu au
venit nişte oameni, ci Tatăl împreună cu puterile Sale. Însă El îşi amână binefacerile, deoarece
vrea să pună la încercare sufletul la care a venit. Pentru că prin această întârziere doreşte să
sporească setea acestui suflet, astfel încât să îşi dorească pietatea mai mult decât orice. Dar
„anotimpul” nu se referă doar la o perioadă de timp, ci are şi sensul de încheiere [a unui
ciclu], pentru că orice reformare se produce în anotimpul potrivit. Şi o dovadă clară a faptului
că este vorba de încheierea unei reformări o reprezintă chiar cuvântul rostit. Căci puterea
divină obişnuieşte să îi reformeze şi pe aceia cărora doreşte să le facă o favoare. Iar când
spune „oră”, nu se referă atât de mult la timp sau la durată, ci la ordinea necesară. Pentru că
era firesc să rânduiască şi să împartă anul în anotimpuri. Iar acestea sunt nişte simboluri ale
sufletului ce trece de la dezordine la ordine şi rânduială; şi acestuia spune că îi va da, cu
condiţia să rămână în aceeaşi stare, o odraslă mai bună, alcătuită dintr-o esenţă ce se va înălţa
de la sine.
(13) De ce spune (Scriptura), „Iar Sarra a auzit, căci era în spatele său, în uşa
cortului”? (Geneza 18:10).
Sensul literal pare să fie clar, dar înţelesul mai adânc este probabil următorul. Virtutea
stă în spatele omului virtuos de la natură, dar nu asemenea unui rob, ci ca un administrator şi
guvernator desăvârşit, care ţine hăţurile în mâinile sale, dirijând întregul suflet şi modul de
viaţă [al omului]. Căci cei ce sunt în faţă nu-i văd pe cei din spate, dar cei ce stau în spate îi
văd pe cei de lângă ei. Însă cel mai bine pentru virtute este să stea la uşă; iar uşa spre gândire
este vorbirea, aşa cum fiecare dintre simţurile externe este o uşă care duce spre partea vitală a
sufletului. Pentru că atunci când aceasta (n.t. virtutea) este aproape, el trebuie să spună şi să
perceapă ceea ce se cuvine.
(14) De ce spune (Scriptura), „Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în
vârstă”? (Geneza 18:11).
Ea ne vorbeşte despre anii legitimi, învăţându-ne că omul nesăbuit este un copil încă
crud, căci cu toate că poate avea o vârstă înaintată, nesăbuinţa lui îl face să se comporte
copilăreşte. Însă omul înţelept, chiar dacă este foarte tânăr, este de fapt în vârstă, căci virtutea
este bătrână şi venerabilă, fiind vrednică de o vârstă înaintată şi de o onoare deosebită. De
aceea, Scriptura vorbeşte pe bună dreptate despre bătrâneţe şi despre vârsta înaintată, întrucât
se cuvine ca zilele, lunile, anii şi toate intervalele şi duratele (de timp) solare să nu fie lipsite
de acea virtute căreia natura i-a dat întâietatea şi conducerea. Şi la toate acestea se adaugă
substanţa luminii, ori mai degrabă mintea, care este luminată de cunoaştere. În plus, acest
simbol are pretenţia de a arăta că virtutea este alcătuită din toate ştiinţele, aşa cum lumina este
alcătuită din lumină.
(15) Care este sensul cuvintelor, „Şi Sarrei nu îi mai venise rânduiala femeilor”?
(Geneza 18:11).
Sensul literal este limpede. Pentru că (Scriptura) foloseşte un eufemism atunci când se
referă la purificarea lunară a femeilor, spunând „rânduiala femeilor”. Însă în spatele acestei
alegorii se ascunde înţelesul real. Sufletul este, ca să spunem aşa, o locuinţă destinată în parte
bărbaţilor şi în parte femeilor. Ei bine, bărbaţii ocupă locul în care se găsesc gândurile
masculine, care sunt înţelepte, sănătoase, drepte, chibzuite, pioase, pline de libertate şi
îndrăzneală, şi înrudite cu înţelepciunea. Iar locul ocupat de femei este acela unde se găsesc
ideile feminine, care le însoţesc pe femei. Dar sexul feminin este iraţional şi înrudit cu
pasiunile animalice, cu teama, cu tristeţea, cu plăcerea şi cu dorinţa, din care iau naştere
slăbiciuni incurabile şi boli greu de descris în cuvinte. Iar cel ce se lasă cucerit de acestea
duce o viaţă mizerabilă, pe când cel ce le ţine sub control este un om fericit. Iar cea care

994
tânjeşte după această fericire, şi care pândeşte oportunitatea de a putea scăpa de tristeţea
teribilă şi insuportabilă, la care se face referire atunci când se spune, „nu îi mai venise
rânduiala femeilor”, este în mod limpede mintea plină de Lege, de natură masculină, care
învinge pasiunile şi se ridică deasupra tuturor plăcerilor simţurilor şi a tuturor dorinţelor, căci
ea este lipsită de tristeţe şi de teamă, iar dacă ar fi să spunem adevărul, este lipsită de orice
pasiune, pentru că nu se lasă pradă apatiei, întrucât în felul acesta s-ar dovedi a fi
nerecunoscătoare, arogantă şi nesăbuită; prin urmare, ea se comportă aşa cum am arătat, adică
se desprinde de pasiunile care o tulbură.
(16) Care este sensul cuvintelor, „Şi Sarra a râs în sinea ei şi a zis: Până acum nu
s-a întâmplat nimic, iar stăpânul meu este bătrân”? (Geneza 18:12).
Mintea care era pe punctul de a fi umplută de bucurie şi de râset divin nu se eliberase
încă de tristeţe, de teamă, de plăcerile simţurilor şi de dorinţă; din această cauză era
zdruncinată şi se clătina. Iar când mintea se mişcă, ea nu poate să cunoască râsul, în afară
poate de manifestările sale vizibile, până când nu îşi stabileşte o temelie care să o menţină
puternică şi stabilă; căci, asemenea ştiinţei agricole, virtutea nu apare doar la suprafaţă până
când îşi pierde florile, ci ea rămâne multă vreme într-o stare de înflorire, fiind ţinută laolaltă
de o legătură invizibilă. La fel şi Scriptura spune că Marele Preot se desfată în interior şi se
eliberează de toate gândurile corporale pentru a avea acces la bucurie, căci este scris „Şi
văzându-te se va bucura în sinea lui”. De aceea, ea vorbeşte cu respect atunci când zice,
„Până acum nu s-a întâmplat nimic, iar stăpânul meu este bătrân”, căci asta arată că datorită
învăţăturii uitase de orice pasiune, fapt pentru care începuse să se bucure, deşi nu era încă
desăvârşită ca să atingă bucuria supremă, cu toate că mărturiseşte că aceasta a îmbătrânit.
(17) De ce este Sarra mustrată, ca să spunem aşa, în timp ce Avraam a râs, dar
nu i s-a reproşat acest lucru? Căci Scriptura spune, „Atunci a zis Domnul către
Avraam: «Pentru ce a râs Sarra în sinea ei şi a zis: "Oare cu adevărat voi naşte, bătrână
cum sunt? Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?»”.
Din cele spuse anterior este clar că cuvintele divine sunt fapte şi puteri, căci nimic nu
este cu neputinţă pentru Divinitate. Însă contrar aşteptărilor reproşul pare a fi mai degrabă o
laudă decât o învinuire personală. Întrucât ea se miră că deşi toate condiţiile necesare şi
plauzibile pentru a da naştere [unui copil] nu mai erau de actualitate, totuşi Dumnezeu va sădi
în sufletul ei sămânţa care va da naştere bucuriei şi unei veselii foarte mari, care în limba
armeană se numeşte „râset”, iar în caldeeană Isaac. Însă Avraam a fost izbăvit, scăpând, ca să
spunem aşa, de orice reproş şi dezaprobare, întrucât a fost apărat de o credinţă fermă, pentru
că cel care crede în Dumnezeu este străin de orice incertitudine.
(18) Care este sensul cuvintelor, „În acest anotimp şi la aceaaşi oră am să vin iar
pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu? (Geneza 18:14).
(Scriptura) demonstrează într-un mod foarte clar că dacă Dumnezeu se reîntoarce în
suflet, iar sufletul se reîntoarce la El, acesta se va umple de bucurie, care este de gen feminin,
în timp ce natura sa este masculină. Căci cel de care Dumenezu se ţine departe este trist şi plin
de suferinţă, pe când cel de care se apropie este plin de bucurie şi desfătare. Iar bucuria constă
în faptul că pare să primească lumina cea mai strălucitoare, care vine de sus.
(19) De ce Sarra a tăgăduit, zicând „N-am râs, căci se înspăimântase”. Iar Acela
i-a zis, „Ba, ai râs!”? (Geneza 18:15).
Acest lucru se întâmplă, cum este şi firesc, unei fiinţe pioase, care a văzut măreţia lui
Dumnezeu, neputinţa ei de a zămisli (copii) şi iminenţa (acestui eveniment). Căci unde spune
(Scriptura) că omul trist, temător şi lovit de multe nenorociri poate să se bucure de veselia cea
mai strălucitoare şi mai pură? Nu este oare acea bucurie specifică doar fiinţelor divine, din al
căror regat sunt alungate tristeţea şi teama? Aşa că atunci când sufletul râde şi pare să se
bucure înseamnă că începe să se adune, de teamă ca nu cumva din prea mare ignoranţă sau
dintr-o încredere nesăbuită să alunge elementul de natură divină, singurul capabil să facă

995
fiinţa fericită. De aceea, smerenia şi modestia minţii, care este plină de rugăciune şi reverenţă
sunt acceptate într-o manieră binevoitoare, duioasă şi îngăduitoare. Căci El îi spune, „Nu te
teme, pentru că nu este vorba de ceva de care să te temi, astfel încât să încerci să tăgăduieşti.
Aşadar, ai râs şi te-ai umplut de bucurie, deoarece Eu îţi voi da motiv să te bucuri, asemenea
unui pârâu care curge dintr-un izvor, asemenea unei forme care imită un arhetip sau asemenea
unui amestec care conţine vin neamestecat; aşa va fi bucuria ta, căci vei zămisli de două ori.
(20) De ce s-a dus Avraam cu acei oameni ca să-i petreacă? (Geneza 18:16).
Prin înţelesul literal (Scriptura) ne arată belşugul de omenie cu care acesta era
înzestrat, pentru că el le-a dat de bunăvoie tot ce se cuvenea, împreună cu propria lui
gospodărie, aşa că se despărţea cu greu de ei şi era foarte necăjit de plecarea lor, fapt pentru
care a insistat să îi petreacă; şi după părerea mea cred că el este un bun exemplu al celor
afirmate de acel poet care a spus, „Străinul când vine trebuie primit aşa cum se cuvine, iar
când doreşte să plece trebuie lăsat”, căci astfel dăm dovadă de amabilitate şi generozitate.
Totuşi, nu este bine să ignorăm înţelesul adânc. Căci atunci când sufletul omului virtuos a
primit o impresie clară a lui Dumnezeu şi a puterilor sale, el începe să tânjească după Acesta
despărţindu-se de El foarte greu. Dacă Dumnezeu stă cu el şi rămâne acolo, atunci îl va adora,
îl va ţine alături şi îl va lua în posesie. Dar dacă va pleca, atunci îl va urma cu inima grea şi cu
o dorinţă cerească de a se agăţa şi de a se lipi strâns de El. Pentru că nu este ceva aberant
atunci când se afirmă că „s-a dus cu acei oameni”, întrucât trebuia să vadă cât de mari erau
puterile Tatălui, despre care ştia că nu se îndepărtează nicio clipă de El.
(21) De ce spune El, „Tăinui-voi Eu oare de Avraam, sluga Mea, ceea ce voiesc să
fac?” (Geneza 18:17).
O, suflet fericit, căruia Dumnezeu i-a arătat natura şi care este asemenea naturii; căci
El a ridicat vălul şi a dat la lumină felurite lucrări, menite să permită o înţelegere efectivă!
Căci viaţa contemplativă şi plină de toate virtuţile este aceea când putem vedea natura gol-
goluţă şi vălurile care o acoperă; şi asta graţie lui Dumnezeu Tatăl, care a ridicat aceste văluri
şi a arătat minţii lucrările sale, ca să înţeleagă că nimic nu este mai vrednic de cinste decât o
privire ageră, care poate să vadă şi să cerceteze. Pentru că aceia care nu filozofează aşa cum
se cuvine, adică cu ochii sufletului, sunt orbi şi nu pot vedea nici lumea, nici lucrurile care
sunt în ea. Căci pe bună dreptate, toate lucrurile sunt dispersate şi ascunse de aceia care nu pot
vedea.
(22) De ce spune El, „Ştiu că va porunci fiilor săi şi casei sale după sine, şi că
aceştia vor respecta căile Domnului şi că vor fi drepţi; pentru ca să aducă Domnul
asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”? (Geneza 18: 19).
(Scriptura) ne arată clar puterea clarvăzătoare a Celui ce Este atunci când spune, „Ştiu
că va porunci”. Căci este firesc ca fiinţele create să ştie lucrurile care se întâmplă [în prezent],
dar Dumnezeu cunoaşte evenimentele viitoare înainte ca acestea să se petreacă. Iar omul
virtuos este vrednic de onoare şi glorie, pentru că acesta nu numai că cinsteşte virtutea, ci face
ca şi ceilalţi să înceapă să o dorească. Şi despre această onoare s-a vorbit mai înainte. Pentru
că a vedea înseamnă a da deoparte vălul naturii şi a o privi în goliciunea ei cu ochii ageri ai
minţii, transformând percepţia luminii imateriale într-o înţelegere clară, astfel încât să
dobândeşti o promisiune mai importantă, care aruncă pe locul al doilea ideile cauzale care
aparţin filozofiei. Căci este necesar ca sufletul care cunoaşte cu claritate şi care poate să
înţeleagă să îşi dea seama imediat şi într-un mod raţional de cauzele care stau la baza unui
anumit lucru.
(23) Care este semnificaţia cuvintelor, „Zis-a deci Domnul: «Strigarea Sodomei şi
a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu»”? (Geneza 18:20).
La baza întregii Legislaţii stau două elemente, răul şi virtutea. După ce s-a ocupat de
virtute şi de omul pe care aceasta îl împodobeşte, se trece acum la celălalt aspect, şi anume la
rău şi la cei care îl scornesc şi îl practică. Ei bine, omul drept este preotul (n.t. Marcus crede

996
că este o greşeală de traducere, căci mai degrabă ar trebui să fie vorba de un „opozant” sau de
un „luptător”) nebuniei şi nesăbuinţei lor. Iar Dumnezeu este mediatorul şi susţinătorul
tuturor, căci tribunalul Său nu poate fi nici mituit, nici înşelat, ceea ce îl face să fie plin de
adevăr şi să nu aibă niciun amestec cu minciuna. Aşadar, „Sodoma” se poate traduce ca
„orbire” sau „sterilitate”, care sunt denumiri ale lipsei de pietate şi de raţiune, pentru că toţi
oamenii nevrednici sunt orbi şi sterili. Iar „Gomora”, care înseamnă „măsură” dreaptă şi justă
este Logosul divin, prin care au fost şi sunt măsurate toate lucrurile de pe pământ – inclusiv
principiile, numerele şi proporţiile armoniei şi consonanţei, prin intermediul cărora sunt
văzute toate lucrurile care există. Dar măsura răului este un lucru fals, o denumire mincinoasă
lipsită de măsură şi valoare. Căci omul rău nu măsoară şi nu numără nimic, pentru că este plin
de dezordine şi de nepricepere la măsurat
(24) De ce vorbeşte El ca un om atunci când spune, „Pogorî-Mă-voi deci să văd
dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor,
iar de nu, să ştiu” (Geneza 18:21).
Această afirmaţie este cu adevărat plină de condescendenţă, căci se coboară la nivelul
naturii noastre, pentru că Dumnezeu este clarvăzător, şi El cunoaşte toate lucrurile, inclusiv
viitorul, aşa cum am spus şi anterior. Şi El vrea să îi instruiască pe aceia care respectă legile
sacre să nu poruncească nimănui în mod pripit, ci mai întâi să studieze problemele şi să le
examineze cu deosebită atenţie, pentru a nu fi induşi în eroare de aparenţe. Căci unele lucruri
par a fi bune şi corecte, dar după ceva timp, când îşi pierd importanţa, se dovedesc a fi
ruşinoase şi nedrepte. Pe de altă parte, lucrurile care par a fi rele şi vrednice de condamnat,
atunci când vor fi supuse la diferite probe se vor arăta a fi virtuoase şi demne de toată lauda.
Aşadar, El vesteşte şi legiferează doctrina minunată a unei vieţi bune, arătând că omul nu
trebuie să dea crezare imediat oricărui lucru care i se înfăţişează înainte de a-l cerceta cu
înţelepciune, pentru a vedea despre ce este vorba în realitate. Pentru că prima impresie este
înşelătoare. Aşa că niciunul dintre oameni, şi mai ales regii, nu trebuie să se ruşineze de faptul
că nu cunoaşte, pentru că nimeni nu poate pătrunde adevărul invizibil aflat în spatele oricărei
aparenţe. (De aceea, Scriptura) ni-l prezintă pe conducătorul şi stăpânul universului ca şi cum
nu ar crede dinainte, dorind prin urmare să cerceteze şi să investigheze dacă faptele confirmă
zvonurile sau dacă oamenii spun lucruri vrednice de condamnat, dar totuşi fac alte lucruri,
care nu impun o pedeapsă. Căci mulţi dintre aceia care spun lucruri rele acţionează într-un
mod virtuos, în timp ce mulţi dintre aceia care spun lucruri bune violează legea prin faptele
lor. Iar acest lucru trebuie bine înţeles de către cel ce este menit să se ocupe cu loialitate de
problemele oamenilor.
(25) De ce se vorbeşte din nou la singular atunci când se spune, „Avraam stătea
încă înaintea Domnului”? (Geneza 18:22).
Sufletul se umple din nou de Dumnezeu, venerând, admirând şi cinstind Cauza mai
presus de puterile Sale; căci continuă să îl vadă aşa cum este El, deoarece stăruinţa în adevăr
este neclintită şi durabilă. Iar acum era necesar să ne fie înfăţişat ca un rob rugător, care stătea
înaintea Celui care se pregătea să îi pedepsească pe cei lipsiţi de pietate, astfel încât omenirea
să nu fie distrusă în totalitate, ci să poată beneficia de exemplul vrednic al acelui iubitor de
Dumnezeu, ale cărui rugăciuni nu au fost nesocotite, întrucât Cel rugat a fost binevoitor. Şi
Dumnezeu l-a ascultat deoarece nu se ruga fără a avea încuviinţarea providenţei divine, de
aceea El l-a folosit pe omul înţelept ca pe o temelie pe baza căreia să îşi arate bunăvoinţa faţă
de cei ce meritau să aibă parte de bunătate; de asemenea, a vrut să aducă dovada a două
virtuţi, puterea suveranităţii de nebiruit şi judecata dreaptă, moderată aşa cum se cuvine de o
blândeţe familiară.
(26) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi apropiindu-se Avraam, a zis: "Pierde-vei,
oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă
celui nelegiuit?” (Geneza 18:23).

997
 Înţelesul manifest este limpede. Dar în legătură cu înţelesul mai adânc trebuie să ştim
că omul este apropiat de Dumnezeu mai mult la figurat, decât la propriu. Căci El este departe
de trup şi nici măcar nu vine vreodată în mintea noastră, pentru că substanţa muritoare este
separată şi situată la mare distanţă de natura necreată şi netulburată. Cu toate acestea, partea
suverană a sufletului, care poartă denumirea de minte, şi care are demnitatea şi puterea de a fi
aproape (de Dumnezeu), devine vrednică să călătorească cu cel care este rugat, întrucât pe
lângă rugile sale îi aduce şi laude pentru bunăvoinţa şi bunătatea de care dă dovadă, precum şi
pentru faptul că îi iubeşte pe oameni. Întrucât îl roagă să nu îl piardă pe cel drept împreună cu
cel păcătos, ca să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit. Însă eu cred că acest
om drept şi necorupt, în care nu se află nici urmă de nedreptate, este cruţat datorită lucrurilor
care ni se prezintă. Căci trebuie să credem cu tărie că un astfel de om este vrednic de a fi
mântuit, şi de aceea va fi mântuit negreşit. Însă acesta tremură din toate încheieturile pentru
omul amestecat, în care dreptatea şi nedreptatea se întrepătrund. Pentru că el speră că o astfel
de persoană, în care scânteia existentă a reaprins focul strălucitor al dreptăţii, poate fi
convertită la [starea de] sănătate spirituală. Întrucât el crede că este mai bine şi mai potrivit ca
prin puterile binefăcătoare ale lui Dumnezeu pedepsele care-i aşteaptă pe păcătoşi să fie
uşurate datorită oamenilor drepţi, în loc ca oamenii drepţi să sufere din cauza celor păcătoşi.
(27) De ce începe el (n.t. Avraam) cu cincizeci şi termină cu zece? Şi de ce la
început scade din cinci în cinci până la patruzeci, iar de acolo scade din zece în zece până
la sfârşit, adică până la decadă? Căci spune, „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de
drepţi, îi vei pierde Tu oare? Nu vei cruţa locul acela? Şi dacă sunt patruzeci şi cinci? Şi
dacă se vor găsi doar patruzeci? Şi tot aşa, dacă sunt treizeci, sau dacă sunt douăzeci?
Dar de se vor găsi acolo numai zece?” (Geneza 18:24-32).
Sunt două lucruri pe care le urmăreşte: ca omul drept să fie salvat, şi de dragul lui să
fie salvaţi şi ceilalţi. Şi toate aceste numere sunt sacre. Cincizeci (constă) dintr-un triunghi
dreptunghic (n.t. 32 + 42 + 52 = 50). Şi în conformitate cu puterea sa profetul proclamă
eliberarea [din sclavie] în cel de-al cincizecilea an. Iar patruzeci şi cinci este un număr
prolific, care este alcătuit din intervale de trei, care la început apar ca nişte progresii,
aritmetică, geometrică şi armonică; căci combinaţia acestor intervale este dată de [numerele]
6, 9, 12 şi 18, a căror sumă este 45. Iar embrionul se formează în acelaşi număr de zile
impare, însă mai rar în patruzeci de zile, şi încă şi mai rar în mai multe zile, căci acesta este
prolific. Şi tot în acelaşi număr de zile se formează şi embrionul în pântece, aproape în cazul
tuturor copiilor care se nasc la nouă luni, pentru că în cazul celor care se nasc la şapte luni el
se formează în treizeci şi cinci de zile, într-un mod asemănător. Mai mult decât atât, ciclul
lunar durează treizeci de zile. Iar douăzeci reprezintă anii celor care au trecut în rândul
oamenilor maturi; şi tot la acest număr (n.t. adică la această vârstă) începe şi serviciul militar.
Iar zece este de-a dreptul desăvârşit. Şi prin aceste numere, care reprezintă armonii muzicale,
sunt definite şi acele numere care sunt considerate a avea o proporţie dublă, aşa cum este
patruzeci faţă de douăzeci sau douăzeci faţă de zece. Însă prin cinci apare proporţia de 1,5/1,
aşa cum este treizeci faţă de douăzeci, în timp ce prin patru se naşte proporţia de 4/3 (aşa cum
este patruzeci faţă de treizeci). Există însă şi un interval unghiular de separare, aşa cum este
patruzeci cu patruzeci (n.t. textul în limba armeană este neclar). Prin urmare, atâta timp cât se
roagă pentru salvarea cetăţii este îndreptăţit să se folosească de numere binefăcătoare, căci
acestea sunt pline de armonie, iar armonia este benefică, aşa cum, pe de altă parte, lipsa de
armonie reprezintă cauza disoluţiei şi distrugerii.
(28) De ce spune el, „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pământ
şi cenuşă”? (Geneza 18:27).
Cei ce se apropie de Dumnezeu cu o minte neprihănită îşi dau seama de propria lor
slăbiciune în comparaţie cu măreţia celui de care se apropie. Pentru că mintea iubitoare de
Dumnezeu îşi va striga şi îşi va mărturisi umilinţa prin faptele sale. Însă rugăciunea lui în care

998
se consideră a fi pământ şi cenuşă este una nobilă, căci pământul şi cenuşa sunt sfinte, aşa
cum sunt şi rămăşiţele jertfelor de ardere de tot. Şi fiecare dintre acestea este un simbol al
sufletului. Căci pământul este bun şi fertil, atâta timp cât mintea omului înţelept continuă să
rodească. Iar cenuşa este celălalt simbol, căci orice rămăşiţă muritoare este testată prin legile
pietăţii aşa cum aurul este încercat prin foc. Aşa că rugăciunile sale au fost onorabile.
(29) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi terminând Domnul de a mai grăi cu
Avraam, S-a dus; iar Avraam s-a întors la locul său”? (Geneza 18:33).
Cel zămislit şi adus la viaţă nu este obişnuit să fie posedat de Dumnezeu permanent,
aşa că după ce a fost inspirat de Divinitate o anumită perioadă de timp se reîntoarce în sine
însuşi. Dar este imposibil ca sufletul să rămână tot timpul în trup dacă nu este împiedicat de
nimic. De aceea, este necesar ca mintea cea mai pură şi cea mai luminată să fie amestecată cu
elementul muritor. Acest lucru este sugerat de scara cerească, pe care se spunea că îngerii
urcau şi coborau. Iar despre profet se relatează că coborârea şi urcarea sa trădează mişcarea
rapidă a gândurilor care îi trec prin minte. Iar gândurile şi schimbarea sunt pe deplin
asemănătoare cu efortul acelora care practică abstinenţa pentru a obţine o stare de bine, căci
învăţătorii lor îi instruiesc metodic să nu îşi violenteze corpul, pentru ca acesta să poată îndura
cu uşurinţă muncile necesare, şi să nu se epuizeze lucrând peste măsură. La fel au grijă şi
muzicienii de instrumentele lor atunci când le slăbesc corzile ca să nu plesnească. Acestea
sunt şi motivele pentru care natura a acordat vocea creaturilor vii, făcându-le capabile să cânte
nu doar pe o singură frecvenţă, ci cu tot felul de variaţii, mai înalte sau mai joase. Şi aşa cum
legile muzicii folosesc nu doar sunete înalte, ci şi medii [şi joase], tot aşa se întâmplă şi cu
mintea. Căci atunci când singura ei intenţie este aceea de a fi pe placul Tatălui, ea devine
posedată de Dumnezeu, fapt pentru care se spune pe bună dreptate că este norocoasă. Dar
după acest enzuziasm, atunci când încetează de a mai fi inspirată, ea se întoarce în sine însăşi
pentru a reflecta la treburile sale şi la lucrurile de care trebuie să se ocupe. Pentru că pietatea
şi iubirea de oameni sunt virtuţi înrudite. Iar pe acestea omul înţelept le foloseşte şi le
respectă, având grijă să fie smerit atunci când se roagă. Şi atâta timp cât Dumnezeu stă acolo,
rămâne şi el, dar când Acesta pleacă, pleacă şi el. Însă Tatăl pleacă datorită grijii providenţiale
pe care o are pentru omenire, ştiind că aceasta este înlănţuită de nevoile sale fireşti. Din acest
motiv, el s-a gândit că se cuvine să se retragă şi să rămână singur, căci fiii nu trebuie să facă
toate lucrurile sub privirile Tatălui.
(30) De ce dacă era vorba de trei [personaje] se spune, „Cei doi Îngeri au ajuns la
Sodoma seara”? (Geneza 19:1).
Lui Avraam i-au apărut trei oameni la amiază, în timp ce lui Lot i s-au înfăţişat doar
doi la lăsarea serii. (Scriptura) face aici distincţia firească între omul desăvârşit şi cel care face
progrese. Căci omul desăvârşit percepe o triadă, o natură completă, densă, fără niciun gol şi
aflată într-o continuă curgere, pe când celălalt vede o diadă, care este scindată şi goală. Pentru
că primul îl vede pe Tatăl aflat între slujitorii săi, adică între cele două puteri supreme, pe
când celălalt observă doar puterile slujitoare, fără prezenţa Tatălui, întrucât este incapabil să îl
vadă şi să îl înţeleagă pe acela care stă între aceste puteri şi care este regele lor. Şi primul este
iluminat în miezul zilei de o lumină extrem de strălucitoare, care nu produce nicio umbră, pe
când cel de-al doilea este (iluminat) de o lumină care face trecerea între zi şi noapte. Căci
seara ocupă o poziţie intermediară; ea nu reprezintă nici sfârşitul zilei, nici începutul nopţii
(aceastănegaţie este surprinzătoare).
(31) De ce şedea Lot la poarta Sodomei? (Geneza 19:1).
Sodoma înseamnă „orbire” sau „sterilitate”, aşa că din punct de vedere simbolic omul
care face progrese trebuie să şadă la poartă. Poarta nu este nici în interiorul cetăţii, nici în
afara ei; în mod similar, cel care doreşte să progreseze nu se află nici în interiorul virtuţii, nici
în afara ei, ci uneori se află printre aceia care, aşa cum se întâmplă într-un oraş, se lasă pradă
pasiunilor obişnuite ale sufletului, care sunt opera sterilităţii, a lipsei de rodnicie şi a orbirii.

999
Iar alteori, ca şi cum s-ar afla în pustiu, acesta este însufleţit de un zel care nu are un scop
anume, şi care duce la o viaţă cu adevărat contemplativă.
(32) Care este semnificaţia cuvintelor, „Şi văzându-I, Lot s-a sculat înaintea Lor
şi s-a plecat cu faţa până la pământ”? (Geneza 19:1).
Faţa omului este neacoperită. Ei bine, acesta [...] (n.t aici apare o lacună în text) se
prosternează în faţa unei vedenii crezând că aceasta reprezintă adevărul. Şi la fel fac toţi aceia
care nu sunt desăvârşiţi. Căci el admiră lucrurile pe care le vede în loc să dea atenţie celor
nevăzute; însă acestea din urmă sunt cuprinse de minte înaintea simţurilor.
(33) De ce atunci când sunt invitaţi aceştia refuză ospitalitatea, zicând, „Nu, ci
vom rămâne în uliţă”? (Geneza 19:2).
Pe acesta (n.t. pe Lot) îl refuză, deşi au acceptat atunci când i-a invitat Avraam,
prietenul lui Dumnezeu. Motivul este acela că puterile divine îl acceptă pe omul desăvârşit,
însă nu au de gând să meargă la omul care nu a ajuns la desăvârşire. Aşa că răspunsul celor
care au refuzat să meargă la el a fost „nu”. Dar spunând că îşi vor petrece noaptea în uliţă,
aceştia sugerează că orice om nesăbuit este îngust la minte, căci acesta este constrâns de
iubirea de bani, de iubirea de plăceri, de iubirea de glorie şi de alte lucruri similare, care nu
dau voie minţii să se mişte într-un spaţiu liber. Aşa că Scriptura ne prezintă într-un mod
minunat o lege care arată că pentru omul înţelept orice loc de pe pământ este suficient de mare
pentru a trăi acolo şi pentru a vedea tot felul de lucruri. Însă cel care nu este aşa (n.t. adică
înţelept) nu are nici măcar o casă a lui sau o minte a lui, ci este tulburat şi tratat cu dispreţ,
asemenea celor care, ca să spunem aşa, intră într-un han doar pentru a-şi umple burdihanul şi
a vomita în urma pasiunilor lor.
(34) Care este sensul cuvintelor, „Iar el I-a rugat stăruitor şi S-au abătut la el”
(Geneza 19:3).
Aici se spune cu multă grijă că nu au intrat, ci s-au abătut la el. Căci, uneori, şi asta
foarte rar, cuvintele sfinte se abat către oamenii care au progresat, însă nu acceptă niciodată să
intre la ei. Iar motivul pentru care s-au abătut la el a fost folosirea forţei. Pentru că cel care
progresează are această particularitate de a nu putea dobândi o natură mai bună cu uşurinţă şi
de bunăvoie, lăsând lucrurile în voia lor, aşa că el se forţează [pentru asta] din toate puterile,
în timp ce omul înţelept obişnuieşte să lase înţelepciunea să vină la el de bunăvoie. Însă
celălat se disciplinează din necesitate şi împotriva voinţei lui.
(35) De ce el le-a dat de băut şi pâine nedospită, pe când Avraam le-a făcut azime,
dar nu le-a dat să bea?
Cei care studiază medicina spun că băutura nu este un aliment, ci un mijloc de
transport al alimentelor. Iar acest pasaj ne arată că ea este o plăcere inutilă şi nu o necesitate.
Aşa că se cuvenea ca omul înţelept să pregătească hrana necesară, în care se ascunde măreţia
naturii; însă cel care încă se disciplinează pregăteşte acele plăceri inutile ale simţurilor, care
mai degrabă fac rău decât bine. Şi cel ce nu este încă complet desăvârşit nu are nimic ascuns,
căci lucrurile pe care le-a dobândit sunt vizibile şi aparţin tuturor. Dar omul înţelept are multe
lucruri ascunse. Căci între plante şi ierburi nu există egalitate, iar acest lucru pune în evidenţă
misterele Divinităţii, care sunt ascunse şi invizibile, putând fi percepute doar prin intelect.
(36) De ce sodomenii i-au înconjurat casa, tot poporul, de la tânăr până la
bătrân? (Geneza 19:4).
Toate acestea sunt cauze ale vinovăţiei lor, adică vârsta şi numărul mare, precum şi
faptul că erau lipsiţi de armonie şi unanimitate în ceea ce făceau. Aşadar, înţelesul literal este
foarte limpede. Însă acesta se sprijină pe un înţeles mai adânc ca pe o bază sau o temelie. Căci
acele aspecte ale sufletului, care sunt oarbe şi sterile în privinţa înţelepciunii şi pe care
Scriptura le numeşte „sodomeni”, îi înconjoară casa, adică trupul. Şi toţi tinerii şi bătrânii se
adună laolaltă, ca să aibă grijă de el, ca şi cum ar fi oferit hrană din abundenţă, precum şi alte
plăceri ale simţurilor, unui animal nesătul, neîmblânzit, turbat şi necurat.

1000
 (37) Care este înţelesul cuvintelor, „Adu-i afară ca să-i cunoaştem”? (Geneza
19:5).
Înţelesul literal face aluzie la o homosexualitate servilă, nelegiuită şi necuviincioasă.
Însă înţelesul ascuns se referă la faptul să oamenii lascivi, desfrânaţi şi impuri, care au în ei un
munte de dorinţe, îi ameninţă cu moartea pe cei care au autocontrol şi care doresc să se
înfrâneze. Şi acestora le spun, „Să iasă afară din propria lor voinţă şi din opţiunea lor pentru o
viaţă cuviincioasă şi nobilă, ca să-i putem cunoaşte. Căci îi vom convinge să se schimbe şi să
accepte cu bucurie felul nostru de a fi, ca să înveţe că sufletele nu sunt dezbrăcate şi
necorporale, astfel încât să nu aibă nevoie de nimic, ci ele au ceva în comun cu trupul, care
are tot felul de nevoi. Aşa că nu trebuie să îl trateze rău sau să renunţe la el, ci este nevoie să îl
îmblânzească şi să îl domesticească, oferindu-i acele lucruri care îi aparţin”.
(38) De ce le zice Lot, „Nu, fraţii mei, să nu faceţi niciun rău. Am eu două fete,
care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi
vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub
acoperişul casei mele”? (Geneza 19:7,8).
Textul propriu-zis ne arată într-un mod foarte clar că sodomenii erau pederaşti. Dar
înţelesul ascuns este următorul: în sufletul omului care face progrese există unele gânduri care
sunt masculine şi altele care sunt feminine. Ei bine, el îşi doreşte, dacă se poate, să salveze
toate părţile. Aşa încât, dacă duşmanii săi ostili, care poartă război împotriva lui, vor reuşi să
îl învingă, acesta va încerca să păstreze nevătămată partea masculină, abandonând-o în
schimb pe cea feminină în folosul celei dintâi. Căci nimeni nu îi condamnă pe aceia care de
dragul de a salva şi a păstra ceea ce au mai bun acceptă [un rău] mai mic, deoarece, după cum
am spus, aceştia sunt incapabili să se împotrivească pentru a păstra toate lucrurile. Aşadar,
care sunt gândurile masculine? Acelea care promovează înţelepciunea şi în general toate
virtuţile, şi care caută doar acele lucruri care sunt bune cu adevărat. Însă gândurile feminine,
care sunt asemenea unor fiice, se află în slujba nevoilor trupeşti şi sunt dominate de pasiuni.
(39) Care este sensul cuvintelor, „Pleacă de aici! Eşti un venetic şi acum faci pe
judecătorul?” (Geneza 19:9).
Cei ce se adună ca să pornească război împotriva sufletului, lucrători ai răului şi ai
lipsei de puritate ce sunt, îşi aleg fără pic de ruşine un conducător şi un învăţător, care spune,
„O, tu, nu vrei să vii la noi? Nu suntem oare noi locuitori şi cetăţeni? Tu ai nevoie să fii
asemenea nouă şi de aceea trebuie să te supui legilor ţării noastre. Căci teritoriul nostru este
imoralitatea, iar legea şi voinţa noastră legitimă sunt reprezentate de plăcerile simţurilor. Aşa
că dacă ţi-am permis să trăieşti în libertate în calitate de venetic, cum îndrăzneşti să opui
rezistenţă şi să te revolţi? Şi în loc să păstrezi tăcerea, tu judeci şi iei hotărâri în diferite
privinţe, spunând că aceste lucruri sunt rele şi că celelalte sunt mai bune, că acestea sunt
virtuoase şi onorabile, pe când celelalte sunt infame şi dezonorante, ridicând aşadar unele la
rangul de virtuţi, în timp ce pe celelalte le consideri a fi rele? Dorinţa există în toate fiinţele şi
la ea se reduc toate lucrurile de pe pământ. Aceasta e legea străveche a sodomenilor, pe care
unii băieţi o numesc ajutorul lor; căci elevii care merg la şcoală ca să înveţe gramatica sunt
incapabili să primească învăţătura din cauza oboselii.
(40) Care este sensul cuvintelor, „Atunci Oamenii aceia, întinzându-Şi mâinile, au
tras pe Lot în casă la Ei şi au încuiat uşa; iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit
cu orbire”?
Aceştia au făcut trei lucruri: l-au salvat pe acela care îi găzduia, au închis uşa şi i-au
orbit pe cei ce s-au sculat şi au recurs la forţă. În primul rând, ei i-au judecat pe acei oameni
indisciplinaţi şi imorali, ca nu cumva să iasă biruitori prin folosirea forţei, ca în felul acesta să
îl scape din mîinile lor pe cel pe care gloata dorea să-l maltrateze. În al doilea rând, aceştia i-
au ţinut departe de casă la propriu, împiedicându-i la figurat să-şi satisfacă dorinţa şi să-şi
atingă scopul. Căci acesta este răul cel mai îngrozitor, ca pasiunea să se întindă şi să cuprindă

1001
sufletul care suferă. Pentru că jalea care îl cuprinde pe om atunci când nu poate să îşi atingă
scopul este asemenea unei boli care încă nu s-a vindecat complet. Şi există doar un singur
remediu pentru aceia care sunt însetaţi şi înfometaţi, şi anume să bea şi să mănânce. Iar pentru
cei ce doresc un anumit lucru, singurul leac este să îl obţină. În al treilea rând, pedeapsa cu
orbirea îi loveşte pe aceia care au fost condamnaţi. Această nenorocire s-ar părea că afectează
ochii, dar în realitate ea afectează sufletul celor care văd, întrucât aceştia devin orbi pentru
orice apariţie divină. Prin urmare, fie ca legea să îi pedepsească pe aceia care nu au fost
interesaţi să vadă lucrurile nobile şi glorioase, care într-o anumită măsură sunt vrednice de
Dumnezeu, întrucât sunt pure şi divine; aşa că se cuvine ca aceşti oameni să fie loviţi cu
orbire.
(41) Care este sensul cuvintelor, „Iar aceştia au renunţat să mai caute uşa”?
Textul literal denotă o trivialitate extraordinară, căci dorinţa nu le-a scăzut nici măcar
atunci când erau orbi, deşi nicio nenorocire nu este atât de mare ca orbirea; aşa că au
continuat să se comporte cu nesăbuinţă şi sălbăticie, stârniţi fiind de dorinţa lor nebună. Însă
referitor la înţelesul mai adânc, trebuie să spunem că aceia care fac din dorinţele lor un scop,
pretinzând că în felul acesta caută virtutea, nu vor găsi niciodată uşa care duce la ea, aşa că nu
peste multă vreme vor ceda şi se vor lăsa pradă disperării, căci nimic nu luptă atât de
înverşunat împotriva altui lucru aşa cum luptă înţelepciunea împotriva plăcerilor senzuale şi
omul mârşav împotriva celui bun.
(42) Care este sensul cuvintelor, „Apoi au zis cei doi Oameni către Lot: «Ai tu pe
cineva din ai tăi aici? De ai fii, sau fiice, sau gineri, sau pe oricine altul în cetate, scoate-i
din locul acesta, că Noi avem să pierdem locul acesta, pentru că strigătul lor s-a suit
înaintea Domnului şi Domnul Ne-a trimis să-l pierdem”? (Geneza 19:12,13).
Propoziţia „strigătul lor s-a suit înaintea Domnului” denotă un lucru destul de obişnuit
pentru oamenii imorali şi necumpătaţi, iar acest lucru este mai rău chiar şi decât lipsa de
pietate. Pentru că aceştia nu cred că există cineva care veghează asupra treburilor lumeşti sau
că providenţa divină are grijă de lucrurile pe care le consideră bune. Aşa că ei nu fac altceva
decât să se opună celor spuse de El şi să strige cu ostilitate împotriva Tatălui şi a adevărului
Său. Dar propoziţia „Ne-a trimis să-l pierdem” face trimitere la o lege filozofică. Căci virtuţile
vin prin El însuşi, însă opusele lor vin prin slujitorii săi. Iar acestea sunt nişte legi ale naturii,
pe care El le-a stabilit încă de la început, simultan cu crearea tuturor lucrurilor. Scriptura însă
ne prezintă foarte clar frumuseţea acestei judecăţi drepte, căci a scăpat de la pieire o singură
familie, aceea care avea scânteile şi seminţele virtuţii, căci membrii ei deveniseră nişte
venetici pe tărâmul pasiunilor şi plăcerilor senzuale. Aşadar, nu fără rost, ci în mod firesc stă
scris „Noi avem să pierdem locul acesta”. Căci creaturile veninoase trebuie distruse, dar în
acelaşi timp trebuie distruse şi devastate şi găurile şi văgăunile lor, în care s-ar putea ascunde
vreuna care nu a fost distrusă. Şi acum urmează ca sufletul să păţească un lucru similar, adică
nu numai că vor fi distruse şi îndepărtate acele lucruri care ţine de plăcerile senzuale sau de
mânie, ci va fi distrus întreg acel loc al dorinţei şi furiei, acolo unde acestea pândesc; în felul
acesta, mintea va dobândi cărări largi şi lipsite de teamă, aşa că nimic nu o va mai putea
împiedica să adopte conduita corectă.
(43) De ce se spune că atunci când Lot a fost sfătuit de îngeri, ginerilor săi li se
părea că glumeşte? (Geneza 19:14).
Cei care au parte de abundenţă, de bogăţii fără limite, de glorie şi de alte asemenea
lucruri, care sunt sănătoşi şi viguroşi la trup, şi care au dobândit prin simţuri o mulţime de
plăceri, crezând că au ajuns la adevărata fericire, nu caută schimbarea sau variaţia, ci râd şi îşi
bat joc de cei care spun că tot ce este în trup şi în afara lui este efemer şi extrem de vătămător.
Căci atunci când persanii stăpâneau uscatul şi marea, cine credea că se vor prăbuşi? Şi la fel
s-a întâmplat şi când au stăpânit macedonenii. Iar dacă cineva ar fi îndrăznit să spună aşa
ceva, ar fi râs toţi de el ca de un bufon sau de un nătărău. Şi o schimbare se pregăteşte şi

1002
pentru acele popoare care li s-au opus, chiar dacă între timp au devenit celebre şi au ieşit în
evidenţă; aşa încât aceia de care s-a râs încep să râdă acum de ceilalţi, pe când cei care au râs
devin acum ţinta batjocurii, căci au crezut că lucrurile, care sunt mobile şi schimbătoare prin
natura lor, sunt nemişcate şi neschimbătoare.
(44) De ce atunci când aceia erau ameţiţi şi derutaţi îngerii l-au apucat de mână
pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui?
Siguranţa şi claritatea nu numai că le-au dat încredere celor pe care [îngerii] i-au atins,
dar în acelaşi timp au prevenit producerea unui lucru rău. Căci aşa cum fiinţele vii (sunt
controlate) de raţiune, tot aşa şi fiinţele neînsufleţite (n.t. se pare că este vorba de lucrurile
rele) respectă şi se tem de cuvintele Divinităţii; aşa încât acestea nu îi vatămă pe cei ce sunt
atinşi de ei (n.t. adică de îngeri). Acesta este sensul literal. Dar înţelesul mai adânc este acela
că sufletele guvernate şi conduse de Sfintele Scripturi pot fi salvate prin atingerea lor. Pentru
că dacă sunt separate de acestea sunt condamnate la nefericire şi la multe alte lucruri.
(45) De ce au spus îngerii care îl scoteau afară aceste cuvinte, „Mântuieşte-te! Să
nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în acest ţinut”? (Geneza 19:17).
Învăţătorii obişnuiesc ca atunci când explică discipolilor lor o anumită teorie să îi pună
să o memoreze şi să o spună şi ei la rândul lor. Şi porunca izvorâtă din cuvintele divine
reprezintă un fapt oarecum similar, pentru că se spune, „ O, tu, priveşte de câte ori ţi-am
explicat noi lucruri respectabile; şi ţinându-te de mână te-am dus spre tot ce este vrednic şi
folositor. Aşadar, de acum înainte să te descurci singur, întrucât ţi s-a spus cum poţi fii
mântuit. Străduieşte-te să păstrezi de bunăvoie şi nesilit de nimeni absolut toate acele lucruri
care sunt în conformitate cu învăţătura (noastră). Şi cuvinte similare spune şi medicul celui pe
care l-a vindecat, „O, tu, te-am izbăvit de suferinţă şi am făcut tot ce este folositor în arta pe
care o practic. Iar acum că eşti salvat, nu te mai lăsa răpus de boală, astfel încât să ai nevoie
de o altă vindecare, ci păstrează-ţi integritatea şi bucură-te de sănătate”. Astfel, prima poruncă
care s-a dat a fost „Mântuieşte-te”, (adică) nu căuta mântuirea în altă parte. Iar cea de-a doua a
fost, „să nu te uiţi înapoi”, (vorbindu-se) în sens filozofic, căci lucurile aflate în spatele
trupului sunt oarbe şi insensibile. Şi (Scriptura) doreşte ca mintea să vadă şi să aibă o privire
ageră, ca să îi evite pe aceia care sunt imorali şi nesăbuiţi şi atei, iar după ce îi lasă în spate să
se grăbească din toate puterile către înfrânare şi sfinţenie. Căci mulţi oameni care, ca să
spunem aşa, sunt aduşi la liman, se vor întoarce de acolo şi vor fi târâţi în aceeaşi situaţie de
neajutorare şi în aceleaşi nenorociri, pentru că retragerea lor din faţa acestora nu s-a făcut cu
hotărâre şi chibzuinţă. Iar cea de-a treia poruncă divină a fost, „nici să te opreşti în acest
ţinut”, (adică) mintea (să nu stea) în trup, sau mintea (să nu stea) în suflet. Astfel, se spune,
„O, tu, dacă vrei să ai o fire neprihănită, nu rămâne în niciun loc din acest ţinut, ci mergi mai
departe, ca te îndepărtezi de tot răul care se găseşte aici, prin care mintea aflată în trup este
vătămată prin intermediul celor câteva simţuri. Însă cei ce rămân [cantonaţi] în aceste
[simţuri] se vor prăbuşi, întrucât se sprijină pe nişte lucruri moarte”.
(46) Care este sensul cuvintelor, „Fugi la munte, ca să nu pieri cu ei”? (Geneza
19:17).
Textul propriu-zis se referă la distrugerea unui ţinut de câmpie situat într-o zonă joasă.
Dar înţelesul ascuns pare să fie cel care urmează. Când mintea începe să meargă pe drumul
măreţ ea devine mai bună şi începe să progreseze, lăsând în urmă acele lucruri josnice şi
pământeşti pe care le caută şi le admiră cei indisciplinaţi. Însă atunci când devine uşoară, ea
este înălţată spre lucrurile superioare, şi privind în jur observă ce este în aer şi în eter, vede
cerul întreg, substanţa din care este alcătuit, precum şi mişcările, armoniile, afinităţile şi
simpatiile sale, prin care lucrurile se înrudesc unele cu altele, şi de asemenea vede şi întreaga
lume. Această înălţare este numită în mod simbolic „munte”, însă adevăratul ei nume este
„înţelepciune”, pentru că sufletul care este cu adevărat iubitor de înţelepciune doreşte să vadă
lucrurile superioare şi solemne, întrucât se află în regiunile eterice. Aşa că Divinitatea

1003
răspunde şi îi avertizează pe cei ce se silesc pentru lucrurile josnice şi pământeşti că vor muri
pentru viaţa cea adevărată, adică cea a sufletului, şi vor continua să rătăcească asemenea unor
oameni morţi. Şi singurii care vor fi mântuiţi sunt aceia care îşi doresc lucrurile cereşti şi care
sunt purtaţi în înalt, pentru că ei vor schimba această viaţă muritoare cu una nemuritoare.
(47) Care este sensul cuvintelor, „Iar Lot a zis, «Nu voi putea să fug până în
munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor. Iată cetatea aceasta care este mică, şi
nu prea; să fug acolo şi să mă izbăvesc”? (Geneza 19:18-20).
Cuvântul divin, din care se revarsă o mare graţie, cheamă sufletul omului care face
progrese la desăvârşire. Însă acesta este încă mic, şi se aseamănă cu cei care se însănătoşesc
după o boală lungă, şi care, cu toate că scapă de pericolul morţii, nu sunt încă pe deplin
sănătoşi, ci sunt la hotarul dintre sănătate şi boală; de aceea, el îşi mărturiseşte propria sa
sărăcie, spunând că nu poate să plece de tot din cetatea sa, să se îndepărteze de civilizaţie şi să
se pună la adăpostul tăcerii, aşa cum le şade bine oamenilor înţelepţi. Dar sufletul ar trebui să
progreseze şi să nu mai cinstească atât de mult cetatea şi civilizaţia; şi ar fi necesar să nu le
mai admire atât de mult, considerându-le mici, dar oarecum necesare şi folositoare. Astfel,
există trei persoane, dintre care una se află la mijloc: omul înţelept, omul care face progrese şi
omul cel rău; iar extremele se află în conflict. Pentru că omul înţelept caută pacea şi liniştea,
astfel încât să se poată dedica contemplării divine. Însă omul rău caută cetatea, agitaţia
mulţimii, aglomeraţia, precum şi şuvoaiele de oameni şi de lucruri. Căci pentru un astfel de
om, dragostea de activitate, lăcomia şi silinţa de a obţine autoritatea sunt chestiuni onorabile,
însă tăcerea nu este un lucru onorabil. Însă omul care face progrese şi care se află între cei
doi, se îndreaptă spre siguranţa pe care i-o oferă pacea [minţii]; totuşi, acesta nu se poate
desprinde total de civilizaţie, cu toate că nu mai admiră oraşul, aşa cum făcea altădată, atunci
când îl privea ca pe un bine măreţ, ci şi-a restrâns percepţia şi a dobândit convingerea că ceea
ce părea anterior a fi măreţ este de fapt un lucru mic şi fără valoare. Dar propoziţia
contradictorie care afirmă că aceeaşi cetate este „mică, şi nu prea” este bine întemeiată, căci
ea vine după lucrurile care s-au spus anterior. Pentru că viaţa trăită într-o cetate pare minunată
celui care vrea să facă pe placul mulţimii, însă pentru omul care face progrese ea reprezintă un
lucru mărunt. Şi această problemă are o rezolvare de genul acesta. Există trei tipuri de viaţă
binecunoscute: viaţa contemplativă, viaţa activă şi viaţa dedicată plăcerilor. Cea
contemplativă este minunată şi măreaţă; cea plăcută este superficială şi lipsită de frumuseţe;
iar cea din mijloc este mică, şi nu prea, dar ea se află în contact cu celelalte două. Este mică
din cauza faptului că este o vecină apropiată a plăcerii; şi este mare datorită faptului că ajunge
în apropierea contemplaţiei, fiind oarecum înrudită cu aceasta.
(48) Care este sensul cuvintelor, „Iată, îţi cinstesc faţa şi-ţi împlinesc acest
cuvânt”? (Geneza 19:21).
Cei care nu se laudă şi nu promit mai mult decât sunt capabili să realizeze trebuie
acceptaţi. De aceea, Cuvântul sacru şi divin laudă lucrurile care s-au spus. Căci mulţi oameni,
în dorinţa lor pentru lucruri măreţe, pierd chiar şi acele lucruri mijlocii pe care este bine să le
caute.
(49) Care este sensul cuvintelor, „Grăbeşte-te dar şi fugi acolo” (Geneza 19:22).
Cuvântul dulce, bun şi omenos al lui Dumnezeu dă o şansă de salvare celui care poate
să se salveze pe sine însuşi, considerând că decizia lui este adevărată şi inexorabilă atunci
când promite să progreseze cât mai mult posibil. Aşa că spune, „O, tu, deşi nu eşti capabil să
mergi pe drumul muntos şi dumnezeiesc, pentru că încă mai eşti atras de acele lucruri
vrednice care se află la mijloc, totuşi grăbeşte-te şi sileşte-te să mergi, şi de-acum înainte nu
mai pune atâta preţ pe astfel de lucruri. Şi odată ce ţi-ai însuşit cu fermitate aceste idei, ca nici
un lucru plăcut sau imoral să nu te mai perturbe sau să emane de la tine, căci eşti adânc
înrădăcinat [în tine însuţi], atunci răzbunătorul şi distrugătorul celor lipsiţi de pietate nu se va
apropia de tine ca să te judece.

1004
 (50) Care este sensul cuvintelor, „De aceea, s-a şi numit cetatea aceea Ţoar”?
(Geneza 19:22).
„Ţoar” tălmăcit înseamnă „munte”, iar acest munte reprezintă salvarea celor care
progresează şi pierzania celor incurabili.
(51) De ce se spune „Când s-a ridicat soarele deasupra pământului, a intrat Lot
în Ţoar, iar Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din
cer”? (Geneza 19:23,24).
Acelaşi timp li se dă tuturor, celor care progresează, ca să se salveze, iar celor
incurabili, ca să fie pedepsiţi. Şi chiar la începutul zilei, odată cu răsăritul soarelui, El a
coborât degrabă pedeapsa, dorind să arate că soarele, ziua, lumina şi orice alte lucruri din
lume care sunt minunate şi preţioase sunt date doar celor înţelepţi, nu şi celor răi, a căror
răutate este incurabilă. Şi (Scriptura) spune că din cer, de acolo de unde vin furtunile şi ploile
anuale, care fac să crească plantele semănate şi pomii fructiferi, care dau hrană oamenilor şi
altor fiinţe vii, a căzut pucioasă şi foc întru distrugerea tuturor lucrurilor de pe pământ, ca în
felul acesta să se poată vedea că anotimpurile şi perioadele anului nu sunt produse de cer sau
de soare sau de mişcările regulate şi de revoluţiile celorlalte stele, ci cauza lor este puterea lui
Dumnezeu, care veghează asupra lumii, ca şi cum ar fi o trăsură înaripată, conducând-o aşa
cum consideră El că este mai bine şi mai util. Iar această activitate minunată nu se datorează
unui automatism al elementelor, ci unei puteri autocratice şi arbitrare, care transformă toate
elementele lucrurilor după bunul său plac. Căci pucioasa şi focul sunt uşoare prin natura lor,
motiv pentru care acestea se înalţă, însă blestemul le-a făcut să se mişte invers, de sus în jos,
forţând lucrurile uşoare să se comporte asemenea celor grele.
Şi trebuie să ne ocupăm şi de această problemă dificilă, de ce nu i-a distrus doar pe
locuitori, care erau nelegiuiţi şi lipsiţi de pietate, ci a răvăşit şi a nimicit în flăcări şi cetăţile,
casele şi celelalte clădiri? În acest sens trebuie să spunem că există un anumit principiu care
stă la baza tuturor locurilor din natură, şi că din acest punct de vedere unele sunt privilegiate,
iar altele nu. Căci acele locuri unde trăiesc oameni înţelepţi sunt venerabile şi vrednice de
cinste; este vorba de sălile de consiliu, de altare şi de temple. Însă locurile unde se găsesc
oameni imorali, necumpătaţi, nelegiuiţi şi lipsiţi de pietate sunt pângărite şi impure, fiind
întinate de cei ce trăiesc acolo în viciu şi lipsiţi de orice virtute. Din aceste motive, locurile
onorabile înfloresc şi, în plus, acestea sunt împodobite în continuare, pe când locurile
desfrânării sunt răvăşite şi distruse împreună cu toţi locuitorii lor. Mai mult decât atât, acestea
sunt profanate. Însă Cuvântul divin este un exemplu pentru generaţiile viitoare, ca acestea să
nu caute să facă lucruri nedemne, asemenea celor care au fost loviţi de nenorociri şi au ars în
foc, pentru ca văzând suferinţele tovarăşilor lor să fie preveniţi şi să ţină minte şi să se teamă,
ca să nu aibă parte de aceeaşi pedeapsă şi ca ca să nu aibă un comportament la fel de lipsit de
pietate. Căci oamenii văzând acest lucru, nu cu ochii lor trupeşti, ci mai degrabă cu mintea, se
vor converti cu siguranţă la virtute. Iar dacă nu vor putea fi convinşi în mod raţional, teama
violentă şi necesară îi va face măcar să devină mai moderaţi. Iar unii vor spune că pământul
oferă două exemple, (şi anume) Raiul şi teritoriul sodomenilor, primul reprezentând
nemurirea dată de virtuţi, iar celălalt nimicirea completă din cauza păcatului. Şi cel dintâi a
(existat) la început şi a fost contemporan cu facerea lumii; pe când celălalt a reprezentat
sfârşitul. Pentru că virtutea este anterioară şi de aceea are o vârstă mai venerabilă, şi ea
reprezintă energia ce caracteriza natura la început, în timp ce viciul este un copil care s-a
născut mai târziu, fiind zămislit de sufletul nesăbuit şi nedrept.
(52) De ce soţia lui a privit înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare şi nu într-
unul din alt material? (Geneza 19:26).
Înţelesul literal este foarte clar. Căci îngerul le-a poruncit să nu se uite înapoi, iar ea a
încălcat porunca şi prin urmare a fost pedepsită, deşi nu în acelaşi fel în care au fost pedepsiţi
sodomenii. Pentru că aceştia au fost distruşi prin pucioasă şi foc, pe când femeia a fost

1005
prefăcută în sare. Toate acestea fac referire la sterilitate şi lipsă de rodnicie, pentru că atunci
când acel ţinut a fost trecut prin foc, câmpia sărăturată nu era mai puţin productivă (n.t.
înţelesul este neclar). Astfel, (Scriptura) doreşte să ne prevină prin intermediul unor miracole
şi mai minunate. La fel ca şi în cazul Sodomei, când elementele uşoare prin natura lor au fost
făcute să coboare ca şi când ar fi fost nişte lucruri grele, tot aşa şi sarea, unul dintre lucrurile
care au fost făcute pentru bunăstare şi durabilitate, a devenit motiv de ruină şi distrugere.
Şi acum va trebui să spunem de ce le-au poruncit îngerii să nu privească înapoi. Pentru
că ştiau că unii poate se vor bucura la vederea acestor nenorociri. Însă a te bucura de
nenorocirile altora, chiar dacă acestea sunt juste, este ceva inuman. Căci viitorul nu poate fi
văzut, iar pedeapsa poate veni asupra oamenilor oriunde şi oricând, aşa cum vin neputinţa şi
tristeţea. Iar alţii pot fi mai sensibili şi pot să sufere mai mult de pe urma unei nenorociri,
simţind milă şi compasiune, şi fiind copleşiţi (de sentimentele lor) pentru prieteni şi
cunoştinţe, ca şi pentru toţi aceia cu care au trăit laolaltă pentru puţină vreme, pentru că este
[...], iar ei sunt uniţi printr-o mare afecţiune reciprocă şi prin compasiune. Aşadar, au existat
două motive pentru care li s-a interzis (să privească în urmă, şi anume) ca să nu se bucure din
tot sufletul, ori ca să nu sufere peste măsură văzând cum au fost pedepsiţi cei care trebuiau să
sufere în mod întemeiat. Şi a mai existat şi un al treilea motiv, pe care-l voi explica imediat.
(Scriptura) spune, „O, oameni, nu vă uitaţi la Dumnezeu atunci când pedepseşte, căci este
suficient să ştiţi că El îi pedepseşte pe cei care merită. Însă a investiga şi a studia felul în care
aceştia au suferit ar fi un semn de mare obrăznicie şi neruşinare, şi nicidecum de reverenţă;
pentru că natura raţională trebuie să aibă grijă să trăiască întotdeauna împreună cu aceasta din
urmă. Cele spuse până acum constituie sensul manifest. Dar în privinţa înţelesului mai adânc,
trebuie să spunem că soţia simbolică a intelectului este percepţia senzorială, care devine
obraznică nu doar în cazul oamenilor răi, ci şi în cazul celor care merg pe calea progresului,
căci ea se apleacă asupra lucrurilor sensibile, care se află în exterior, nu în interior, aşa cum
sunt acele lucruri perceptibile prin intermediul raţiunii. Din acest motiv ea priveşte înapoi, în
aparenţă către Sodoma, dar în realitate către toate posesiunile sale vizibile, întorcându-se la
acele lucruri care au şi nu au măsură, precum şi la tot ceea ce ele emană, pentru că acestea se
caracterizează prin mirosuri şi gusturi şi substanţe plăcute; în felul acesta, ea (n.t. percepţia
senzorială) se transformă într-un lucru neînsufleţit, separându-se de intelectul de dragul căruia
i s-a dat viaţă.
(53) De ce Avraam „s-a dus dis-de-dimineaţă la locul unde stătuse înaintea
Domnului, căutând spre Sodoma şi Gomora şi spre toate împrejurimile lor, şi a văzut
ridicându-se de la pământ o flacără, asemenea flăcării unui cuptor”? (Geneza 19:27,28).
(Scriptura) a descris pietatea într-un mod minunat, ca fiind acea parte a omului înţelept
care stă dreaptă şi neobosită şi care se roagă necontenit şi neîntrerupt atunci când cei
nevrednici îşi primesc pedeapsa. Dumnezeule, ce exemplu minunat de sfinţenie şi omenie!
Căci El spune, „Dacă vezi că unii oameni apucă pe o cale greşită, nu-ţi fie frică şi nu te da
bătut”. Însă acesta, temându-se de autoritatea puterii care pedepseşte şi distruge, s-a rugat
Tatălui. Şi implorându-l, fără să-şi întoarcă privirea, s-a rugat pentru împăcare cu multă
veneraţie şi adorare, întrucât viitorul era nesigur. Pentru că El nu este numai bun şi binevoitor,
ci şi foarte cumplit; căci este bun, pentru că este Dumnezeu, şi este cumplit, pentru că este
Domn. Acesta este înţelesul literal. Dar referitor la înţelesul mai adânc, trebuie să spunem că
mintea este statornică, aşa cum şi unicul Dumnezeu este statornic. Dar iată, odată ce a devenit
fixă şi neschimbătoare, toate lucrurile pe care le vede atunci când priveşte în jur, care sunt
corporale, perceptibile prin simţuri şi supuse pasiunii, par a fi nişte emanaţii ale unui cuptor
care scoate fum. Căci trupul agitat şi încins este asemenea unui cuptor, iar emanaţiile care
emană din simţuri se aseamănă cu aburul şi cu fumul care se ridică de pe pământ. Iar pasiunile
care ne înconjoară asemenea unei flăcări şi care ne ard ca o văpaie nu sunt altceva decât foc şi
vânt. Dar pe acestea nu le putem studia îndeaproape, ca să vedem şi să înţelegem că ele se

1006
ridică din viciu şi răutate, întrucât nu sunt vizibile decât pentru omul înţelept, mai ales când
este vorba despre înfăţişările celor câteva părţi pe care le-am menţionat.
(54) Cum se face că „Dumnezeu, după ce i-a distrus pe cei ce locuiau în
împrejurimile Sodomei, şi-a adus aminte de Avraam şi l-a scos pe Lot afară din mijlocul
prăpădului”? (Geneza 19:29).
Vedeţi care este înţelesul literal. Căci Lot a fost salvat nu atât de dragul lui însuşi, cât
mai degrabă de dragul omului înţelept, adică al lui Avraam, căci acesta din urmă s-a rugat
pentru el. Dar înţelesul mai adânc se referă la faptul că atunci când Tatăl îşi aduce aminte de o
familie desăvârşită, El le salvează şi pe rude, dar şi pe omul care merge pe calea progresului.
Mai mult decât atât, într-un mod minunat şi înţelept, „El l-a scos pe Lot afară din mijlocul
prăpădului”, dar nu l-a ferit de tot (prăpădul). Căci viaţa omului care merge pe calea
progresului nu decurge bine în toate privinţele, căci uneori acesta şchioapătă şi cade. Iar
părţile din mijloc sunt cele care îi călăuzesc pe cei care conduc. Motiv pentru care el speră să
se mişte în direcţia cea bună şi să fie îndrumat aşa cum se cuvine spre alte lucruri. Pentru că
abia atunci când părţile lui cele mai bune vor fi sănătoase va putea să le ofere o speranţă de
salvare celor care încă sunt bolnavi.
(55) De ce Lot, care se temea să locuiască în Ţoar, s-a dus în munte şi a locuit
într-o peşteră împreună cu cele două fete ale sale? (Geneza 19:30).
În legătură cu sensul literal se cuvine să spunem acest lucru, şi anume că el a socotit că
nu este bine să stea în apropierea cetăţilor care fuseseră arse complet. Dar referitor la înţelesul
ascuns, se cuvine să spunem că atunci când mintea care face progrese devine încă şi mai pură,
ea se îndepărtează şi mai mult de felul de viaţă vinovat şi nedemn, şi ca să vorbim aşa cum se
cuvine şi să spunem adevărul, se îndepărtează şi de distrugere. Iar mintea are două fiice
inerente, povaţa şi încuviinţarea.
(56) Cum se face că „fata cea mai mare (a lui Lot) a zis către cea mai mică:
«Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e
obiceiul pământului. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el
şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!»? (Geneza 19: 31,32).
Această acţiune care contravine obiceiului actual al căsătoriei este oarecum nelegitimă,
însă noutatea respectică are o scuză. Fiindcă aceste fecioare, din cauza ignoranţei lor în
privinţa lucrurilor exterioare, şi pentru că văzuseră că acele oraşe au ars împreună cu toţi
locuitorii lor, au presupus că întreaga omenire (a pierit în acelaşi timp) şi că nu mai rămăsese
nimeni nicăieri, cu excepţia lor. De aceea, socotind că dau dovadă de precauţie, astfel încât
pământul să nu fie devastat şi să rămână pustiu, iar rasa umană să fie distrusă, acestea s-au
grăbit să săvârşească o faptă îndrăzneaţă, pentru a depăşi acea stare de neajutorare, precum şi
dificultăţile în care se aflau. Iată care este înţelesul manifest. Dar înţelesul mai adânc este
acela că pasajul despre care vorbim aparţine poveţei şi încuviinţării, pentru că acestea sunt
fiicele minţii, povaţa fiind mai în vârstă, iar încuviinţarea fiind mai tânără. Căci nimeni nu
poate să încuviinţeze înainte să primească o povaţă. Iar acestea s-au născut ca fiice ale tatălui
lor, care este mintea (n.t. mintea este considerată a fi un element masculin). Pentru că prin
povaţă mintea seamănă lucruri vrednice, convenabile şi convingătoare în toţi aceia care nu se
dau în lături de la căutarea adevărului. Însă încuviinţarea este cea care deschide calea celor
câtorva simţuri pentru a se ocupa de aparenţe. Căci ce-ar putea face povaţa şi încuviinţarea
dacă nu ar exista mintea? Întrucât prin ele însele sunt ineficace şi neproductive, pentru că cea
care le mişcă în direcţia activităţilor ce le sunt proprii este mintea.
(57) De ce fata mai mare, care a născut un fiu şi i-a pus numele Moab, a zis în
gura mare ceea ce ar fi trebuit să treacă sub tăcere, şi anume, „El este din tatăl meu”?
(Geneza 19:37).
Sensul literal reprezintă (un prilej de) bucurie şi admiraţie pentru cei care gândesc aşa
cum se cuvine. Căci ea nu şi-a ţinut gura aşa cum ar fi trebuit, ci s-a mândrit în sinea ei ca şi

1007
cum ar fi fost vorba de o realizare măreaţă, spunând cu satisfacţie, „Am această onoare
binemeritată, pe care a semănat-o tatăl meu, adică mintea care se află în mine. Şi odată ce
[sămânţa] a fost semănată, aceasta nu s-a dezintegrat, şi nu a fost trecătoare, ci a dus la
zămislirea unui [vlăstar] desăvârşit, care a fost vrednic să se nască şi să fie hrănit. Şi ce
altceva poate fi această odraslă ireproşabilă zămislită de minte şi de povaţă, dacă nu un sfat
bun şi minunat. Motivul pentru care copilul născut a fost de parte bărbătească.
(58) De ce fata mai mare spune despre fiul ei că este „din tatăl meu”, pe când cea
mai tânără i-a pus numele Ben-Ammi, zicând, „Acesta-i fiul neamului meu”? Şi (de ce
spune Scriptura) despre primul, „Acesta e tatăl Moabiţilor”, şi despre celălalt, „Acesta e
tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi”? (Geneza 19:37,38).
Pentru că cea care gândeşte este numită „minte”, iar povaţa ei are în vedere binele, fapt
pentru care povaţa exclamă în mod firesc, „este din tatăl meu”. Căci povaţa şi imaginaţia ne
vin doar din minte. Însă povaţa nu reprezintă nimic în sine, ci ea doar stimulează imaginaţia.
Însă a ceda şi a nu te retrage este un lucru matern şi foarte feminin. Din acest motiv, ea (n.t.
imaginaţia) vorbeşte despre copilul care s-a născut numindu-l „Ben-Ammi”, căci acesta nu
mai este „din tatăl”, ci este „fiul neamului”. Pentru că a te lăsa pradă imaginaţiei, adică a
încuviinţa, înseamnă să te apropii de simţuri, iar percepţia senzorială are de-a face cu
zămislirea şi schimbarea.
(59) Care este înţelesul cuvintelor, „Apoi a plecat Avraam de acolo spre miazăzi
şi s-a aşezat între Cadeş şi Sur şi a trăit ca venetic în Gherara”? (Geneza 20:1).
Această afirmaţie face referire la teritoriul unde s-a aşezat şi la cel în care a trăit în
calitate de venetic omul virtuos, căci el s-a aşezat între Cadeş şi Sur, şi a trăit ca venetic în
Gherara. De aceea, (Scriptura) doreşte în mod firesc să dezvăluie puterile care se ascund în
aceste nume, deoarece „Cadeş” tălmăcit înseamnă „sacru”, iar „Sur” înseamnă „zid”. Şi între
hotarele celor două se află ţinutul gândurilor iubitoare de Dumnezeu. Şi aici locuiesc cei ce
sunt înconjuraţi de virtuţile care li s-au dat, ca şi cum acestea ar forma un zid inexpugnabil şi
indestructibil; şi [aceşti oameni] se hrănesc cu legile sacre şi se bucură în toate zilele vieţii lor
de prezenţa stăpânului înţelepciunii, adăpându-se din izvoarele veşnic curgătoare. Şi pe
aceştia Cuvântul divin i-a dus într-un singur loc, adică în Gherara, acolo unde trăiesc ca nişte
venetici; iar Gherara este ţinutul gândurilor iubitoare de Dumnezeu.
(60) De ce Avraam spune încă o dată despre soţia lui, „Mi-e soră”? (Geneza 20:2).
Întotdeauna şi pretutindeni a fost un fel de omagiu că a numit-o pe femeia lui „soră”,
atunci când s-au aflat printre străini. De aceea, oricine spune că a făcut acest lucru în mod
intenţionat, întrucât era uşuratic şi făţarnic, merită să fie blamat. Pentru că astfel de oameni nu
pot înţelege că niciun răufăcător, oricât de ticălos ar fi, nu este atât de prost şi de naiv încât să
creadă că cel ajuns la desăvârşire ar dori, ca să spunem aşa, să încalce legea şi să păcătuiască,
glorificând acele lucruri care dacă sunt rostite o singură dată atrag după sine ruşinea şi
dezonoarea. Să ne ferim de această tendinţă de a gândi într-un mod lipsit de pietate despre
patriarhul care a fost un tată şi un întemeietor. Căci cea mai mare glorie o reprezintă acele
lucruri care sunt în conformitate cu natura. Pentru că mintea iubitoare de virtute numeşte
virtutea „soră”, nu „soţie”, deoarece ea pare a fi nu doar o protectoare a înţelepciunii, aşa cum
este soţia, pentru că numind-o „soră” ni se arată că zelul şi râvna pentru ea sunt comune
tuturor acelora care au o dorinţă sinceră pentru a ajunge la ceea ce este bun.
(61) Care este sensul cuvintelor, „Iar Abimelec, regele Gherarei, a trimis şi a luat
pe Sarra”? (Geneza 20:2).
Voi trece peste opiniile celor care cred că omul înţelept a fost un trădător al legilor
căsătoriei, şi că regele, care era [un om] impur, lipsit de pietate şi plin de pofte lascive, dorea
să pângărească legile referitoare la străini luând femeia altuia; pentru că noi spunem că
problema care se pune aici este legată de acea virtute pe care cei răi şi ticăloşi pretind că o
apără, cel puţin în aparenţă, căci puţini sunt aceia care o doresc şi care prin muncă şi mari

1008
eforturi reuşesc să o dobândească.
(62) Care este sensul cuvintelor, „Dar noaptea în vis a venit Dumnezeu la
Abimelec şi i-a zis: «Iată, tu ai să mori pentru femeia pe care ai luat-o, căci ea are
bărbat»”? (Geneza 20:3).
Înţelesul literal reiese cu claritate. Însă înţelesul mai adânc ne sugerează ceva de genul
acesta. Omul nesăbuit, care susţine cu violenţă că el posedă virtutea, este condamnat de
Logosul divin ce pătrunde în sufletul său ca să îl cerceteze şi să îl constrângă să mărturisească
că aceasta nu este posesiunea sa, ci a unui alt bărbat. Şi este scris într-un mod minunat,
„noaptea în vis”. Căci sufletul nesăbuit îşi duce viaţa închis cu mare grijă în întuneric, în
noapte şi într-un somn adânc, neavând parte absolut deloc de momente de veghe.
(63) Care este sensul cuvintelor, „Abimelec însă nu se atinsese de ea” (Geneza
20:4).
Sensul literal face aluzie la sfinţenie şi puritate. Însă în legătură cu înţelesul mai adânc
trebuie să spunem lucrurile care urmează. Sufletul nesăbuit nu vrea să atingă virtutea sau să
vină aproape de ea, întrucât nu poate face asta din cauza naturii sale specifice.
(64) Care este sensul cuvintelor, „Şi Abimelec a zis, Doamne, vei distruge Tu un
om ignorant, dar drept?” (Geneza 20:4,5).
Nu ştiu dacă ignoranţa este compatibilă cu dreptatea. Totuşi, sunt unii care spun că
acesta nu este un caz foarte clar, astfel încât să putem confirma şi să stabilim în mod limpede
apectele importante, separând tot ceea ce este irelevant. Însă eu aş zice, „Dragul meu, dacă un
păcat săvârşit cu intenţie reprezintă o nedreptate, asta nu înseamnă că un păcat comis fără
intenţie este un lucru drept, ci eu cred că se află oarecum între cele două, adică între dreptate
şi nedreptate, într-o poziţie pe care unii o numesc „indiferentă”, deoarece dreptatea nu poate fi
sursa niciunui păcat. Şi iată ce spune el referitor la acest lucru, „Am făcut asta cu o inimă
nevinovată şi cu mâini curate”. Dintre aceste afirmaţii, una este adevărată, iar cealaltă falsă,
fiindcă este adevărat că a avut o inimă nevinovată, dar este fals că mâinile au fost curate. Fapt
pentru care eu i-aş spune, „Nu ţi se pare că ceea ce ai făcut este un lucru nedrept?”.
(65) Care este sensul cuvintelor, „Iar Dumnezeu i-a zis în vis: "Şi Eu ştiu că cu
inimă nevinovată ai făcut aceasta şi te-am ferit de a păcătui împotriva Mea; de aceea nu
ţi-am îngăduit să te atingi de ea”? (Geneza 20:6).
Toate acestea sunt cu adevărat nişte cuvinte şi porunci divine. Acum, mintea pură este
a celui care păcătuieşte fără să ştie şi fără să vrea, nu a celui care vrea [să facă asta]. Iar
(Scriptura) spune că cei care s-au căit vor fi cruţaţi, pe când cei care au păcătuit fără să vrea
vor rămâne într-o poziţie indiferentă. În al treilea rând, cei care s-au comportat într-un mod
nelegiuit în privinţa unor chestiuni divine, au păcătuit nu împotriva acestora, ci şi împotriva
Divinităţii, care are grijă [de oameni] şi care veghează asupra lor plină de graţie, întorcând
înapoi primele impulsuri ale sufletului şi călăuzindu-l pe acesta prin intermediul providenţei
Sale, ca nu cumva să cadă cu capul înainte în mânie şi aprindere, ca să devină nelegiuit.
(66) Care este sensul cuvintelor, „Acum însă dă înapoi femeia omului aceluia, că
e prooroc, şi se va ruga pentru tine; iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi
tu şi toţi ai tăi”? (Geneza 20:7).
Sensul manifest reprezintă un avertisment ca nu cumva trădătorul căsătoriei să facă
ceva care să-i atragă răzbunarea, mai ales că era vorba de un profet (n.t. textul nu este clar).
Ştiind că acesta nu o va întina apropiindu-se de ea, şi că soţia lui se va păstra neprihănită, el
nu a ezitat să o numească „soră”, căci printre locuitorii ţinutului acest nume era mai dulce,
mai tandru şi mai potrivit decât acela de „soţie”. Şi la fel de minunate sunt şi cuvintele
poruncii divine, „Dă înapoi soţia omului aceluia”, căci nu a spus „sora” sau „pe Sarra”, ceea
ce era echivalent cu a spune, „Dă-i înapoi soţia cu trupul neatins şi sfânt, nu siluită sau
dezbrăcată, ci exact aşa cum a venit la soţul ei atunci când era fecioară; aşadar, trimite-o pură
şi neîntinată: Căci dacă nu i-o dai înapoi ca soţie, asupra ta şi a familiei tale se va abate o

1009
pedeapsă cu moartea”. Însă referitor la înţelesul mai adânc, trebuie să spunem că aceia care
practică înţelepciunea, dreptatea şi virtutea în general, au ca soţie o tovarăşă de viaţă
virtuoasă, aşa încât sufletul lor este nemuritor. Însă cei care trag de ea şi o rup de acolo,
dorind să o siluiască, nu sunt capabili să o batjocorească ori să o sfâşie, căci din cauza iubirii
de sine şi a impulsurilor nebuneşti şi insensibile aceştia sunt total lipsiţi de virtute, fapt pentru
care ajung să se distrugă singuri. Iar (Scriptura) spune, dacă până acum nu ai fost liniştit şi ţi-a
plăcut să te laşi pradă impulsurilor nesăbuite şi pasiunilor, cel puţin schimbă-te, şi nu lua
pentru tine însuţi ceea ce aparţine altora. Căci pentru un om nesăbuit, care vrea să posede
virtutea ca pe o soţie şi nu ca pe o soră, aceasta [se dovedeşte a fi] o străină. Deoarece, într-
adevăr, pentru omul care face progrese ea este ca o soră, întrucât îi este soţie doar omului
desăvârşit.
(67) De ce atunci când Abimelec l-a întrebat (pe Avraam), „Ce ai socotit tu, de ai
făcut una ca asta?”, acesta a răspuns, „Am socotit că prin ţinutul acesta lipseşte frica de
Dumnezeu, aşa că voi fi pândit şi omorât”? (Geneza 20:10,11).
Nu toţi oamenii trebuie să afle întregul adevăr, motiv pentru care şi de această dată
omul înţelept rezolvă toată chestiunea printr-o modificare a numelor. Căci ştia că soţia sa nu
va fi siluită. Dar el n-a spus acest lucru, ci doar ceea ce se cuvenea să audă cei care-l întrebau,
aşa încât aceia să se bucure de faptul că lăsa impresia că ţinutul respectiv tânjea după pietate
şi că avea respect faţă de străini, ca în felul acesta să îi determine să fie mai preocupaţi de
pietate şi de ospitalitate.
(68) Care este înţelesul cuvintelor, „Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu şi
după mamă, iar acum mi-e soţie”? (Geneza 20:12).
Înţelesul manifest este extrem de clar. Dar înţelesul mai adânc spune ceva deosebit de
firesc, pentru că vorbeşte despre virtute ca şi cum într-adevăr nu ar avea mamă şi nu ar
aparţine sexului feminin, ci ar fi fost semănată doar de către Tatăl tuturor lucrurilor, cel care
nu are nevoie de substanţă materială pentru a zămisli. Însă virtutea omului virtuos are atât
calitatea de soră, cât şi pe aceea de soţie; căci îi este soră întrucât amândoi au un singur Tată,
pe Cel care a creat toate lucrurile, şi îi este soţie deoarece elementul oricărei uniuni poartă
numele de „soţie”. Prin urmare, omul drept este soţul dreptăţii, omul ignorant este soţul
ignoranţei, omul sincer este soţul sincerităţii, omul pios este soţul pietăţii şi, într-un cuvânt,
omul înţelept este soţul înţelepciunii.
(69) De ce Abimelec îi spune Sarrei, „Iată, dau fratelui tău o mie de sicli de
argint, care vor fi ca un văl pe ochi pentru faţa ta şi pentru toate femeile care sunt cu
tine. Şi să spui adevărul despre absolut tot”? (Geneza 20:16).
Cel care cere îngăduinţă şi-a impus o pedeapsă pentru acel păcat involuntar, căutând
consolare, mângâiere şi respect (din partea Sarrei). Iar cuvintele, „Şi să spui adevărul despre
absolut tot”, reprezintă o poruncă venită din partea unui om ignorant şi lipsit de înţelepciune.
Căci dacă viaţa omului s-ar desfăşura aşa cum se cuvine şi ar fi ferită de orice minciună,
atunci ar trebui să spunem tuturor adevărul despre absolut orice. Dar pentru că ipocrizia
acţionează cu autoritate ca şi cum am fi pe o scenă de teatru, iar aroganţa ascunde adevărul,
înseamnă că omul înţelept are nevoie de un caracter versatil, ca să îi poată imita pe acei
ipocriţi care spun una şi fac alta, deoarece scopul lui este acela de a-i salva pe cei care sunt în
pericol. Însă nu este bine ca aşa ceva să se întâmple tot timpul. Căci pentru omul rău este
avantajos să mintă în faţa ascultătorilor săi în legătură cu toate lucrurile, dar specificul virtuţii
este dat de firea cea bună.
(70) Cum se face că după ce Avraam s-a rugat, „Dumnezeu a vindecat pe
Abimelec, pe femeia lui şi pe roabele lui, şi acestea au început a naşte, căci Domnul
lovise cu stârpiciune toată casa lui Abimelec, pentru femeia lui Avraam”? (Geneza
17,18).
Când Tatăl doreşte să facă un bine cuiva, El consideră că aceasta este o favoare

1010
specială pe care o face omului înţelept, aşa cum este cazul şi acum. Întrucât se pare că datorită
faptului că omul înţelept s-a rugat, El a iertat păcatele involuntare ale acestei case, chiar dacă
niciunul dintre aceşti oameni nu s-a rugat. Mai mult decât atât, (Scriptura) transmite o
doctrină frumoasă pentru cei care judecă şi pentru cei care sunt judecaţi, (şi anume) că primii
nu trebuie să lovească imediat sau să îi pedepsească pe păcătoşi cu anticipaţie, ci mai întâi
este nevoie să îi convingă cu blândeţe şi să îi îmbuneze pe cei care se pare că au greşit; în ceea
ce-i priveşte pe ceilalţi, aceştia trebuie să implore curtea să nu abată niciodată pedeapsa
asupra tuturor.
(71) De ce Sarra a trăit o sută douăzeci şi şapte de ani? (Geneza 23:1).
Fiecare din numerele pomenite aici are un statut aparte şi sacru, [este vorba de
numerele] şapte, douăzeci şi o sută. În plus, există o minunată armonie şi unitate între aceste
părţi. Pentru că cifra şapte, printr-o dublare începând de la unu, duce la apariţia numărului o
sută douăzeci şi şapte, după cum urmează: 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, care adunate dau o sută
douăzeci şi şapte.
(72) De ce se specifică locul unde a murit Sarra, spunându-se, „A murit la
Chiriat-Arba care e în vale, adică în Hebronul de astăzi, în ţara Canaanului”? (Geneza
23:2).
Numele Chiriat-Arba înseamnă „de patru”, iar „Hebron” înseamnă „unire” sau
„asociere cu femei”, în timp ce Canaan este, ca să spunem aşa, „apariţia lor” (n.t. Marcus
precizează că această etimologie este necunoscută).
(73) De ce se spune, „Şi a venit Avraam să plângă şi să jelească, apoi s-a ridicat de
la moarta sa”? (Geneza 23:2,3).
(Scriptura) spune cu multă atenţie şi în mod deliberat că nu s-a ridicat de la Sarra, ci
„de la moarta sa”. Căci venise acolo să plângă şi să jelească nu moarta sa, ci pe Sarra. Iar
acest lucru este oarecum firesc, întrucât se cuvine ca omul virtuos să se separe şi să trăiască la
distanţă de trupul care a murit de moarte naturală, şi să nu jelească după înţelepciune ca şi
cum ar fi separat de virtute. Pentru că nu se ţine doliu după lucrurile ferite de stricăciune, iar
înţelepciunea este nestricăcioasă, aşa cum sunt toate virtuţile. De aceea, oamenii trebuie să
plângă numai pentru acele lucruri pe care ar putea să le posede, dar care la un moment dat le
lipsesc. Iar (Scriptura) arată cu grijă şi într-un mod minunat că omul virtuos nu a recurs la
doliu şi la bocete, ci doar a venit acolo pentru un astfel de lucru. Căci lucrurile care îl lovesc
pe omul temător pe neaşteptate şi împotriva voinţei lui îl slăbesc, îl zdrobesc şi îl pun la
pământ, însă ori de câte ori întâlnesc un om statornic şi îşi îndreaptă loviturile împotriva lui
vor fi nevoite să se plece în faţa acestuia, neputând să îşi ducă lucrarea la bun sfârşit, întrucât
sunt respinse cu putere de raţiune şi sunt nevoite să se retragă. Aşa că unui om dedicat
excelenţei morale nu îi şade bine să rămână cantonat în rugăciune atunci când se întâmplă
ceva împotriva voinţei sale; şi nici nu trebuie să se lase cu totul răpit şi atras de către aceasta,
ci oarecum trebuie să se îndrepte către ea, iar apoi să se retragă înainte de a ajunge la final.
Această lege sfântă şi consacrată a fost scrisă ca un avertisment împotriva acelor păcate care
sunt pe punctul de a fi săvârşite, ca atunci când oamenii vor fi mişcaţi de acele lucruri care se
află în exterior, cum ar fi posesiunile altora, femei, hoţii, jafuri, adultere sau alte rele similare,
aceştia să nu le făptuiască, ci să-şi dea seama că sunt mânaţi de asemenea impulsuri, astfel
încât să aibă timp să se retragă şi să se înrădăcineze în mintea lor fermă şi stabilă.
(74) De ce spune (Avraam), „Eu sunt intre voi străin şi pribeag”? (Geneza 23:4).
Oare nu orice suflet înţelept trăieşte ca un imigrant şi ca un venetic în acest trup
muritor, având ca ţară şi ca loc de baştină substanţa cea mai pură a cerului, de unde natura
noastră a migrat în locul acesta printr-o lege a necesităţii? Poate că acest lucru s-a întâmplat
ca el să poată cerceta cu atenţie lucrurile pământeşti, astfel încât nici acestea să nu rămână
lipsite de o doză de înţelepciune care să le permită să ducă o viaţă mai bună; sau poate că
[sufletul] trebuia să se înrudească cu fiinţele create, pentru a nu fi mereu complet fericit. De

1011
aceea, ca să tragem o concluzie pe marginea exprimării gândurilor sale, el spune, şi nu fără
temei, că este imigrant şi venetic, însă adaugă, „între voi”. Căci este adevărat că iubitorul de
înţelepciune nu locuieşte şi nu se însoţeşte cu niciun lucru inutil sau deşert, chiar dacă a
crescut împreună cu astfel de lucruri, ci el se îndepărtează de acestea în sinea lui. Fapt pentru
care se spune într-un mod foarte just şi potrivit că omul înţelept nu navighează, nu călătoreşte,
nu este concetăţean şi nici nu trăieşte la un loc cu omul nesăbuit, deoarece mintea suverană şi
stăpână nu se uneşte şi nu se amestecă cu altceva.
(75) Care este sensul cuvintelor, „Daţi-mi dar în stăpânire un loc de mormânt la
voi, ca să îngrop pe moarta mea”? (Geneza 23:4).
Înţelesul literal este limpede şi binecunoscut, dar înţelesul ascuns trebuie explicat în
mod alegoric, după cum urmează: din câte se pare, omul înţelept nu caută un mormânt,
deoarece mormântul sufletului este trupul, în care acesta este îngropat ca într-un mormânt, ci
el vrea să posede un mormânt, adică să aibă autoritate asupra lui şi să-l stăpânească, căci,
spune el, „Voi deveni stăpân şi voi avea autoritate, ca să nu mă mai aflu sub influenţa unei
autorităţi şi ca să nu mai fiu, ca să spun aşa, îngropat printre ele (n.t. probabil printre vicii) ca
mai înainte, ci mai degrabă eu voi fi acela care le voi îngropa departe de mine”.
(76) De ce îi spun [acei oameni], „Tu eşti printre noi un rege venit de la
Dumnezeu”? (Geneza 23:5,6).
În primul rând, (Scriptura) vrea să ne arate că toţi oamenii, şi nu doar aceia raţionali şi
înţelepţi, îl admiră şi îl cinstesc pe acela care este un adept al înţelepciunii pure şi adevărate.
Iar acesta din urmă este privit nu doar ca un stăpân, ci ca un stăpân divin, un stăpân al tuturor
stăpânilor, un rege al tuturor regilor; căci un astfel de om este minunat şi virtuos, întrucât nu a
fost ales de oameni, ci de Dumnezeu. În al doilea rând, (Scriptura) enunţă o lege firească, pe
care unii filozofi au respins-o. Această lege spune că niciun nesăbuit nu poate fi rege, chiar
dacă stăpâneşte peste mări şi peste întregul pământ; această onoare i se cuvine doar omului
înţelept şi iubitor de Dumnezeu, chiar dacă acesta este lipsit de mijloacele şi resursele
necesare prin care mulţi oameni obţin puterea prin violenţă. Căci omul ignorant în privinţa
artei unui cârmaci, a unui medic sau a unui muzician, are dificultăţi cu cârma, cu prepararea
leacurilor şi a alifiilor sau cu flautele şi lirele, întrucât nu le poate folosi aşa cum se cuvine; pe
de altă parte, însă, un cârmaci, un medic şi un muzician pot să se folosească de acestea într-un
mod adecvat. Şi este şi normal, întrucât există o anume artă regală, care este cea mai nobilă
dintre arte. Pentru că cel care este ignorant şi lipsit de experienţă în privinţa problemelor
oamenilor trebuie considerat a fi un profan, aşa că rege nu poate fi decât omul cunoscător şi
experimentat. În al treilea rând, (Scriptura) ne mai spune că judecăţile lui Dumnezeu sunt
superioare celor ale oamenilor. Fiindcă oamenii cred că stăpânul lor este acela care are putere
în lumea materială şi coruptibilă, pe când Dumnezeu transmite întrega înţelepciune aceluia
care socoteşte că materia neînsufleţită şi iraţională nu are nicio valoare; pentru că El vede că
sufletul acestuia este purificat şi că mintea lui este liberă şi emancipată din robie, fapt pentru
care El îl înscrie în rândul celor mai măreţi stăpâni şi regi. În al patrulea rând, aici se face
dovada unei legături necesare cu fermitatea, căci alegerea oamenilor este schimbătoare şi
vremelnică, întrucât lucrurile îşi schimbă direcţia, [mergând] când în sus, când în jos, potrivit
schimbării obiceiurilor, evenimentelor şi norocului, în timp ce toate lucrurile care aparţin lui
Dumnezeu sunt statornice; iar datorită caracterului lor nestricăcios, acestea pot fi văzute de
către toţi oamenii care respectă legea.
(77) De ce îi spun [acei oameni], „Îngroapă-ţi moarta în mormântul pe care-l vei
alege”? (Geneza 23:6).
Sensul literal este uşor de explicat. Datorită respectului de care se bucura ei au fost de
acord să-l lase să-şi aleagă un loc de înmormântare. Însă înţelesul mai adânc se referă la faptul
că trupul omului rău este viu şi animat de dorinţă, de plăcerile senzuale şi de alte lucruri cu
care se desfată, pe când trupul omului înţelept este mort, pentru că acesta se mulţumeşte cu

1012
puţin, are autocontrol şi este înfometat după înfrânare, aşa încât nu este deplasat să spunem că
sufletul omului înţelept, care posedă un trup neînsufleţit şi greu, asemenea unei statui de
bronz, cară după sine un cadavru. Prin urmare, cei care au un caracter opus, zic, „Lasă-ne pe
noi să ne îngrijim de acest lucru”, ca în felul acesta să poată alege absolut orice şi să profite de
mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte şi de orice alt lucru care aparţine unei vieţi somptuoase,
luxoase şi plăcute. Însă lui nu i-au plăcut aceste cuvinte, aşa că la rândul lui, cu mare grijă, s-a
închinat în faţa lor ca să îi liniştească; apoi, a încercat să îi îmbuneze, invocându-i aşa cum se
cuvine, ca să nu plece înainte să îşi ia moarta; de aceea, el nu a lăsat trupul în mâinile lor, căci
el a luat nu locul propriu-zis, ci dreptul de a poseda acel loc de înmormântare. Mai mult decât
atât, se cuvine să remarcăm şi faptul că personajele care vorbesc numesc locul de
înmormântare „mormânt”, în timp ce omul înţelept îl numeşte „posesia unui mormânt” sau
„dreptul de proprietate asupra unui loc de înmormântare”. De ce? Pentru că primii iau în
considerare doar trupul şi feluritele sale aspecte vrednice de pomenire, pe când el nu gândeşte
deloc aşa, întrucât vrea doar să îl stăpânească şi să îl aibă în posesie, după cum am spus.
(78) De ce zice (Avraam), „Dacă voiţi din suflet să-mi îngrop pe moarta mea de la
ochii mei, atunci ascultaţi-mă şi rugaţi pentru mine pe Efron, fiul lui Ţohar, ca să-mi
dea peştera dublă pe care o are în capătul ţarinei lui. Şi să mi-o dea mie şi vouă ca
posesiune pentru mormânt pentru atâta argint cât consideră că valorează”? (Geneza
23:8,9).
După ce s-a închinat în faţa lor şi şi-a susţinut cauza, acesta spune, „Voi care nu
vorbiţi într-un mod amăgitor, ci pentru folosul sufletului şi al minţii, mărturisiţi acest lucru, şi
anume că noi suntem înveşmântaţi cu un trup muritor, pe care trebuie să îl îngropăm, ca să nu
permitem pasiunilor să se ridice, să renască şi să prospere; întrucât acestea trebuie ascunse,
deoarece constituie obstacole pentru impulsurile care îşi au originea în gândire. Vorbiţi,
aşadar, în sfatul sufletului, în numele meu şi pentru mine, şi grăbiţi-vă, ca indiferent care este
valoarea ei în argint, adică cât preţuieşte raţiunea, aceasta să îmi fie dată, după cum am spus,
nu ca mormânt, ci ca drept de posesie a unui mormânt.
(79) Ce înseamnă „Efron” şi cum se face că acesta şedea în mijlocul fiilor lui
Het”? (Geneza 23:10).
„Efron” tălmăcit înseamnă „praf”, iar „Hitit” înseamnă „a fi ieşit din minţi”. Iar prin
„praf”, (Scriptura) face trimitere la naturile corporale, în timp pe prin „a fi ieşit din minţi”
face aluzie la nesăbuinţă şi nebunie. Căci în cazul oamenilor nesăbuiţi şi nebuni trupul ocupă
locul cel mai important; şi el este slujit de către cei ce nu au habar de vreun lucru cu adevărat
bun şi care nu fac niciun efort să cunoască [un astfel de lucru].
(80) Ce este „peştera dublă”? (Geneza 23:9-11).
Textul propriu-zis nu are nevoie de nicio explicaţie, pentru că sub munte există două
peşteri, una la exterior şi alta la interior, sau două ziduri, unul care înconjoară şi altul care este
înconjurat. Însă referitor la înţelesul mai adânc, trebuie să judecăm în felul acesta. Trupul
uman se aseamănă cu o peşteră dublă. Pentru că doreşte cu nesaţ ceea ce se află în afară,
întrucât se lasă călăuzit şi stăpânit de pofte nemăsurate. În acelaşi timp, partea aflată la
interior se conduce după raţiune şi se bazează pe autocontrol. De aceea, este nebun cel ce
renunţă la lucrurile interioare de dragul celor aflate în exterior sau la lucrurile inteligibile de
dragul celor sensibile, dând autocontrolul pe poftele neînfrânate. Însă omul virtuos se
foloseşte de un gard viu şi de un zid, care formează un ecran între lucrurile inteligibile, pe de-
o parte, şi fenomenele şi lucrurile vizibile, pe de altă parte. Şi peştera dublă există şi în omul
rău, dar trupul său este necurat şi lasciv. Dar dacă [un astfel de om] trăieşte în interior, atunci
se va preface într-un suflet iubitor de Dumnezeu, care va avea parte de sfinţenie, de
neprihănire şi de o viaţă ireproşabilă. De aceea, eu cred că Creatorul şi Constructorul a făcut
tabernacolul dublu, despărţind interiorul de exterior printr-un văl şi numind partea interioară
„Locul Preasfânt” (n.t. sau Sfânta Sfintelor), iar partea exterioară doar „Locul Sfânt”. Însă

1013
toate acestea sunt forme inteligibile, în timp ce peştera dublă are legătură cu trupul; totuşi,
cele dintâi sunt cu adevărat nişte posesiuni ale minţii iubitoare de Dumnezeu.
(81) Cum se face că deşi Avraam a vrut numai peştera, Efron i-a dat şi ţarina?
(Geneza 23:11).
În ceea ce priveşte sensul literal, unii ar putea spune că datorită admiraţiei pe care o
avea faţă de omul respectiv şi faţă de înţelepciunea de care dădea dovadă, acesta a considerat
că se cuvine să reverse asupra lui favoruri din belşug. Însă în legătură cu înţelesul mai adânc,
trebuie să spunem că el a considerat că este bine să îi dea omului virtuos, în mod simbolic, şi
ţarina, astfel încât trupul să aibă la dispoziţie toate mijloacele prin care să obţină plăcerea. Şi
el nu refuză, pentru că [acela] are o fire generoasă şi este bogat, dar totuşi spune limpede, „Îţi
voi da toate toate bogăţiile pe care le am şi orice lucru pe care oamenii îl apreciază, pentru că
le dă putere, însă nu mă voi lăsa acaparat de acele lucruri numite bune pe nedrept, ci
mânuindu-le aşa cum se cuvine, voi arăta tuturor care este puterea care zace în ele (n.t. fraza
este neclară).
(82) De ce înainte să dobândească locul de înmormântare se spunea că peşterea se
află în ţarină, iar după ce a dobândit-o, s-a spus că ţarina se află „în peşteră”? (Geneza
23:9, 11, 17, 19).
(Scriptura) spune un lucru extrem de firesc. Căci atâta vreme cât mintea nu guvernează
trupul, acesta va cădea sub puterea lucrurilor externe, aşa cum sunt vinul, mâncărurile şi alte
lucruri care cresc din pământ ca dintr-o ţarină. Însă atunci când va prinde putere, ea va
constrânge trupul, care a fost multă vreme în robie, să îşi arate tăria şi să nu cadă sub influenţa
lucrurilor externe, ci dimpotrivă, să le ţină la distanţă şi să le stăpânească, aşa încât să nu
(mai) facă parte din ele.
(83) De ce se spune că locul de înmormântare era „în faţa lui Mamvri” şi de ce se
spune că „acesta este Hebron”? (Geneza 23:19).
„Hebron” tălmăcit înseamnă „unire” sau „tovărăşia femeilor”, după cum s-a spus
foarte bine. Căci, iată, într-o anumită privinţă, cei care au o peşteră dublă, pot avea parte de o
tovărăşie bazată pe simpatie reciprocă, făcând ca trupul să fie cu adevărat dedicat sufletului,
căci unul este stăpânul, iar celălat slujitorul; aşa că slujtorul face tot ce îi cere stăpânul, pentru
ca acesta să-i dea o parte din puterea sa, prin care să aibă autoritate asupra lucrurilor exerne şi
să guverneze asupra obiectelor perceptibile prin simţuri (n.t. Marcus apreciază că acest pasaj
este neclar).
(84) De ce se spune, „Avraam era acum bătrân şi vechi (de zile) şi Domnul
binecuvântase pe Avraam cu de toate”? (Geneza 24:1).
Se pare că aici nu este vorba de vârsta cronologică, căci ar fi nefiresc să îl numim
bătrân atâta vreme cât a trăit mai puţin decât toţi aceia care l-au precedat. Însă el are prioritate
din punct de vedere al virtuţii, de aceea este vrednic de cinste şi de a fi considerat bătrân. Iată
de ce se spune mai sus, „bătrân şi vechi”, pentru că se face trimitere la vrednicia sa, al cărei
scop este pietatea, la judecata sa, precum şi la gândurile, faptele şi vorbele sale.
(85) Care este sensul cuvintelor, „Sluga cea mai bătrână din casa sa, care
cârmuia toate câte avea”? (Geneza 24:2).
Sensul literal este clar, pentru că (Scriptura) spune că acel om era un fel de intendent
sau de administrator al bunurilor stăpânului. Însă din câte se pare, înţelesul alegoric şi firesc
este cel care urmează. În ceea ce ne priveşte, cuvintele slugă, servitor sau slujitor se referă la
discursul interior al minţii, care însă este mai desăvârşit decât vorbirea rostită, faţă de care
joacă rolul de stăpân şi conducător. Iar această vorbire rostită este (sluga) cea bătrână, întrucât
ea primeşte autoritate, ca de la un rege, asupra lucrurilor vizibile şi invizibile. Căci discursul
minţii foloseşte şi administrează toate aceste lucruri cu ajutorul virtuţii.
(86) De ce spune el, „Pune mâna ta sub coapsa mea”? (Geneza 24:2).
Deoarece se pregătea să-l lege printr-un jurământ referitor la o logodnă, îi porunceşte

1014
să pună mâna în apropierea locului destinat procreerii, făcând aluzie la uniunea pură şi
neprihănită a căsătoriei, al cărei scop nu este plăcerea senzuală, ci zămislirea unor copii
legitimi. Privind în sens alegoric, am putea spune că (Scriptura) numeşte „coapsă” acel loc
aflat în interiorul sufletului, care nu curge, ci rămâne ferm şi stabil. Şi îi cere să-şi pună mâna
acolo pentru a trata cu respect acel loc pe care natura l-a făcut să nu fie oscilant şi schimbător,
astfel încât să se apropie imediat de lucrurile care curg asemenea lui, pentru că l-a înzestrat cu
o calitate specială, aceea de a rămâne ferm şi neschimbător.
(87) De ce îl conjură pe cer printr-o dublă invocaţie, iar pe pământ printr-una
singură, căci spune, „Jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul
pământului”? (Geneza 24:3).
Cerul este cea mai bună dintre părţile lumii, de aceea i s-a atribuit locul cel mai înalt;
şi el este alcătuit din cea mai pură substanţă, şi este plin de stele, fiecare dintre acestea fiind o
imagine a lui Dumnezeu. Iar partea cea mai îndepărtată este pământul, căruia i s-a dat locul
cel mai de jos, întrucât animalele şi plantele care îl înconjoară sunt muritoare şi stricăcioase.
Pe bună dreptate, prin urmare, acesta cinsteşte cu precădere partea cea mai bună, adică acea
parte creativă şi regească. Însă în legătură cu cea inferioară a renunţat la un apelativ, întrucât
cerul şi naturile similare acestuia, fiind mereu stabile şi neschimbătoare, nu contenesc să fie în
slujba Tatălui, fapt pentru care îl slujesc pe Dumnezeu în calitate de Creator şi îl ascultă ca pe
un rege, în timp ce noi, care suntem nişte fiinţe stricăcioase născute pe pământ, nu îl putem
nega pe Dumnezeu, pentru că cel ce creează reprezintă în mod necesar o cauză eficientă, dar
cu toate acestea nu îi recunoaştem regatul şi capacitatea de a guverna asemenea unui adevărat
Domn, căci unii sunt lipsiţi de pietate, în timp ce alţii au o gândire perversă şi sofistică. Astfel,
filozofii eretici nu se ruşinează şi nu roşesc atunci când resping providenţa şi grija pe care o
arată Tatăl progeniturii sale. La fel gândea şi credea şi regele Egiptului, care şi-a permis să
spună, „Nu-L cunosc pe Domnul” (n.t. Exodul 5:2), de unde se înţelege, „Îl cunosc, într-
adevăr, pe Dumnezeu, căci este ceva firesc”, aşa încât admitea că a fost făcut de Creator, însă
nega că îl cunoaşte pe Domnul, socotind că lumea şi tot ce se află în ea sunt lipsite de
provindenţă şi grijă.
(88) De ce îi spune slugii, şi nu fiului său, să nu ia femeie dintre fetele
Canaaneilor, cum au făcut mai târziu şi părinţii lui Iacov”? (Geneza 24:3).
Este adevărat că înţelesul literal exprimă o îndoială şi o încercare de deliberare. Şi
pentru că Isaac ajunsese la maturitate şi la vârsta căsătoriei, şi întrucât nu se afla sub
dominaţia slujitorului, (se puteau întâmpla) două lucruri: să i se supună ori să i se
împotrivească. Ei bine, dacă s-ar fi supus, ar fi fost firesc ca tătăl lui să îl sprijine. Dar dacă nu
s-ar fi supus, atunci efortul slujitorului ar fi fost inutil. Şi este un lucru prostesc şi nesăbuit să
spunem că Avraam nu considera potrivit să îl trimită pe fiul în ţinutul caldeenilor, întrucât el
migrase de acolo ca urmare a unui oracol divin. În primul rând, pentru că din acelaşi motiv nu
ar fi fost deloc bine ca el să menţină nişte legături de familie cu cei de la care i se spusese să
plece; şi nici pentru Iacov n-ar fi fost bine să meargă acolo ca să se logodească, întrucât era un
imitator al tatălui său, care înţelesese foarte bine instrucţiunile ce îi fuseseră date. Totuşi, mai
rămân destule întrebări în legătură cu această chestiune. Căci nu dă impresia că se adresează
unui slujitor atunci când spune, „Ai grijă ca fiul meu să nu îşi ia femeie din acel ţinut”; ci dă
impresia că se adresează unui chezaş al legământului căsătoriei, căci spune, „Jură-mi că nu
vei lua pentru fiul meu o femeie dintre fetele canaaneilor”.
Dar dacă am analiza această alegorie, am putea spune într-un mod firesc că nu era
nevoie ca Isaac să fie îndemnat, întrucât nu şi-ar fi luat niciodată o soţie din rândul
canaaneilor. Şi nu mă refer aici la un bărbat şi o femeie, ci la trăsăturile sufletului, care sunt
simbolizate de numele respective. Căci Isaac este mintea, propriul său învăţător, autodidactul,
şi cel ce se deosebeşte de [oamenii] indiferenţi; pentru că el se bucură întotdeauna şi în fiecare
zi de Tatăl său, de Dumnezeu şi de toate lucrările Sale. Şi nu e nemulţumit de nimic din

1015
această lume, fiindcă ştie că toate lucrurile se întâmplă în conformitate cu natura şi ca urmare
a providenţei divine, întru bunăstarea şi veşnicia tuturor lucrurilor. Aşa că nu îşi ia de soţie o
femeie canaanită, ceea ce înseamnă că nu are trăsăturile şcolii mai sus menţionate (n.t. de
filozofi care neagă providenţa divină), pentru că în limba armeană cuvântul „Canaanei”
înseamnă „ieşiţi din minţi”.
Mă tem însă că poate cuvântul rostit, prin care l-a numit „slugă”, are o încărcătură
sofistică, prin care cel ce din firea lui este plăcut lui Dumnezeu poate fi înşelat şi amăgit. Din
acest motiv, îl leagă cu un jurământ îngrozitor, ca şi cum l-ar pune în frâu pentru a îndulci
acele lucruri care, atunci când sunt rostite, produc consternare şi îl copleşesc pe cel ce nu este
capabil să îşi păstreze verticalitatea aşa cum s-ar cuveni, astfel încât vorbirea lui să rămână
fermă. Şi el spune, „Mergi în ţara de unde eu am emigrat, căci [acolo este] o singură familie şi
un singur popor; căci eu am emigrat din porunca lui Dumnezeu. Şi vei lua de acolo femeie
fiului meu”.
Însă primeşte de la cel care a emigrat şi un sfat autoritar referitor la caracterul soţiei
sale şi la obiceiurile şi uzanţele din ţara respectivă, cu atât mai mult cu cât caldeenii practică
astronomia, în special pe aceea care se referă la naturile invizibile şi necorporale.
(89) De ce atunci când sluga a întrebat, „Şi dacă femeia nu vrea să vină aici, îl voi
duce eu pe fiul tău în acel ţinut?”, el spune, „Ia seama să nu întorci pe fiul meu acolo”?
Înţelesul literal este limpede, dar înţelesul mai adânc se sprijină pe ideile filozofice.
Căci el sfătuieşte cuvântul (n.t. adică pe sluga sa) să vegheze şi să aibă grijă ca nu cumva să
îndepărteze firea statornică de acea stare onorabilă care se bazează pe legile bunei conduite.
Căci ce poate fi mai onorabil decât să te mulţumeşti cu ceea (ce vine) de la Creatorul
universului şi de la Tatăl tuturor lucrurilor, şi să nu găseşti cusur la absolut nimic, aşa cum fac
oamenii schimbători şi cei ce nu au o fire statornică? Pentru că aceştia din urmă, din cauza
unor lucruri mărunte şi vrednice de dispreţ, îl acuză pe acela care nu trebuie acuzat şi învinuit.
(90) De ce spune el, „Domnul Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului va
trimite pe îngerul Său înaintea ta şi vei lua femeie feciorului meu Isaac”? (Geneza 24:7).
Ei bine, îmi dau seama că el este profet şi că rosteşte oracole referitoare la lucrurile
care vor veni. Căci legea nu este invenţia oamenilor, ci a naturii. Aşa că atunci când mintea
iubitoare de Dumnezeu se duce să locuiască într-un alt ţinut, departe de tărâmul percepţiei
senzoriale, ea cade imediat în extaz şi începe să facă profeţii. Pentru că de unde ştia el că
slujitorul îşi va duce la bun sfârşit călătoria sub îndrumarea îngerului, dacă nu ar fi aflat acest
lucru prin divinaţie sau prin darul profeţiei? Dar poate că unii vor spune, „Ce nevoie avea
slujitorul de un înger care să-l însoţească, atâta vreme cât ducea cu el porunca de a găsi o
fecioară din familia lor, care să-i fie soţie (n.t. lui Isaac)?”. La aşa ceva, ar trebui să spunem,
„Nu fără temei, domnule, dorea el ca mintea să nu fie naturală, ci activă”, iar cele câteva
lucruri care i se întâmplă să fie energii, chiar dacă activitatea ei se manifestă la exterior”. Din
acest motiv, cârmaciul nu îşi va abandona cârma, chiar dacă nava se bucură de un vânt
favorabil; şi tot aşa, (soldatul) nu îşi va părăsi postul în care l-a aşezat înţelepciunea [ce are la
bază] legile ştiinţei şi ale cunoaşterii; de asemenea, agricultorul nu va renunţa la cultivarea
terenului, chiar dacă ploile vin la timp, iar temperatura aerului este în concordanţă cu
anotimpul. Şi să nu credeţi că vreun lucru se petrece în mod automat, sau că cineva alege să
comită fapte perfide şi nelegiuite. Căci este neplăcut ca cineva care nu vrea să facă nimic să
aibă parte de pietre (preţioase) şi de tot felul de lucruri neînsufleţite. Însă mulţi vor doar să se
bucure de cât mai multe plăceri senzuale, fără să se implice câtuşi de puţin în treburile obştei.
Acesta este sensul literal. Dar acest pasaj conţine şi o alegorie, care se armonizează cu
lucrurile pe care le-am spus mai devreme. Ei bine, întrucât cuvântul rostit, care prin
comparaţie cu mintea este numit „slugă”, a stat la îndoială şi a dat impresia de slăbiciune şi
înşelăciune, Mântuitorul i-a alăturat un alt cuvânt, deloc amăgitor, pe care l-a numit înger,
întrucât el este tălmăcitorul oracolelor şi poruncilor divine. Iar atunci când acesta vine să-l

1016
înveţe pe om, îl obligă să nu şovăie în gândire şi să nu se lase tulburat.
(91) Care este înţelesul cuvintelor, „Iar de nu va voi femeia aceea să vină cu tine
în pământul acesta, vei fi slobod de jurământul meu, dar pe fiul meu să nu-l întorci
acolo”? (Geneza 24:8).
Unii pot fi nedumeriţi şi derutaţi gândindu-se cum este posibil ca după ce a reieşit
limpede că îngerul va merge alături de slugă şi că femeia va veni în mod cert, acum el spune
destul de şovăielnic, „De nu va voi femeia aceea să vină cu tine, vei fi slobod de jurământ”.
Dar oare această (dificultate) nu poate fi explicată printr-o alegorie? Căci se presupune că
dacă îngerul lui Dumnezeu nu va fi acolo, s-ar putea ca femeia să nu vrea să vină. De aceea,
ca să pecetluiască legământul, el spune, „Dacă nu vrea să vină cu tine şi să te însoţească, s-ar
putea să-şi dorească să meargă împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă s-ar putea
să nu aibă încredere în acest tânăr (n.t. Marcus spune că este vorba de sluga lui Avraam, care
simbolizează cuvântul rostit), se va încrede în cel ce-l instruieşte [pe om] şi îl îndrumă spre
finalizarea unei lucrări măreţe. Iar această lucrare se referă la căsătoria divină şi sfântă a
sufletului, adică la armonia minţii autodidacte. Fapt pentru care [omul] înţelept din fire, dar nu
datorită învăţăturii, va fi neschimbător.
(92) De ce ia cu el slujitorul zece cămile din cămilele stăpânului său şi tot felul de
lucruri dintre cele mai bune”? (Geneza 24:10).
Decada reprezintă un număr desăvârşit, iar cămila este simbolul memoriei, fiindcă ea
rumegă, macină şi mestecă hrana iar şi iar. Şi tot aşa se întâmplă şi atunci când omul îşi
aminteşte experienţele anterioare, căci toate lucrurile pe care le primeşte mintea prin
activitatea gândirii sunt mişcate şi întoarse pe toate părţile, până când sunt puse în ordine şi la
locul cuvenit, căci acestea sunt stabilizate prin două elemente, prin unirea lor şi prin aşezarea
lor unul lângă altul. Iată de ce se spune că el a luat nu doar „lucruri bune”, ci şi „lucruri dintre
cele mai bune”, pentru că viaţa omului virtuos este plină de fericire, astfel încât nu rămâne
niciun loc liber unde să poată pătrunde şi să se instaleze păcatul. Şi este bine că (Scriptura)
adaugă, „a luat cu el şi tot felul de lucruri dintre cele mai bune”, căci mulţi se folosesc de
lucrurile bune ca şi cum ar fi nişte posesiuni străine, neputând să profite de ele; este cazul
sofiştilor şi al vânătorilor de cuvinte. Căci cu toate că au fost instruiţi în privinţa legilor
filozofiei, care sunt frumoase şi vrednice de râvnă şi de virtute, aceştia nu au devenit mai
buni, ci în timp ce îndreaptă vieţile celorlalţi îşi neglijează propriile lor suflete, întrucât nu
posedă o filozofie veritabilă, ci una superficială, pe care o afirmă cu buzele. Iar acest lucru se
aseamănă cu o femeie slută care se îmbracă în veşminte luxoase şi scumpe. Însă veşmântul nu
este o podoabă pentru cea care-l poartă, ci o ruşine care arată în mod limepde că este o
desfrânată.
(93) Ce este această „Mesopotamia” unde se duce şi ce este această„cetate a lui
Nahor”? (Geneza 24:10).
În sens literal, „Mesopotamia” se referă la ţinutul Babilonului, aflat între cele două
râuri, Eufrat şi Tigru, fapt pentru care acest nume i se potriveşte foarte bine (n.t. Mesopotamia
în limba greacă înseamnă „ţinutul dintre râuri”). Cât despre Nahor, este clar că la început era
vorba de un oraş din Babilon, care, aşa cum se întâmplă de multe ori, şi-a schimbat numele.
Însă în legătură cu înţelesul mai adânc, se cuvine să spunem că „Nahor” tălmăcit înseamnă
„odihna luminii”. Iar lumina ochilor corporali este soarele sau luna sau felinarul aprins, în
timp ce lumina sufletului este înţelepciunea. De aceea, cel care o are, precum şi cei care sunt
lângă el nu au nimic de câştigat dacă stau tăcuţi şi liniştiţi, căci pentru ei este bine să se mişte.
Iar cel mişcat de înţelepciune către acele lucruri care sunt bune şi potrivite pentru el devine
bun pe de-a-ntregul, pe când acela care stă pe loc (devine) olog şi nedesăvârşit. Din aceste
motive, cu toate că cetatea Mesopotamiei este mărginită de propriile sale ape, care sunt
asemenea unor şuvoaie, el înaintează cu paşi liberi şi nestingheriţi, în timp ce toţi aceia care se
opun mişcărilor fireşti ale sufletului, care atunci când se iluminează devine înţelept şi

1017
cunoscător, vor da dovadă că au în ei multe lucruri, unele care li se datorează lor înşile şi
altele care provin din exterior, însă toate se aseamănă unor şuvoaie de apă care curg în jurul
minţii formând adevărate hotare.
(94) De ce se spune, „Şi, într-o zi, spre seară, când ies oamenii (n.t. în Biblie se
spune femeile) să scoată apă, a poposit cu cămilele la o fântână, afară din cetate”?
(Geneza 24:11).
Semnificaţia literală este limpede, căci era obiceiul ca drumeţii să îşi petreacă noaptea
lângă o fântână, pentru a se odihni împreună cu măgarii lor, ca să poată face faţă călătoriei.
Însă înţelesul mai adânc este cel care urmează. Atunci când memoria se odihneşte şi este
inactivă, ea adoarme, ca să spunem aşa, şi se odihneşte afară din cetate, în mijlocul naturii.
Căci noi toţi suntem un fel de cetăţi, pentru că trupul se aseamănă cu o clădire, iar sufletul cu
locuitorul acesteia. Când memoria se întâmplă să fie trează, ea trezeşte mintea prin intrarea ei
în cetate, adică prin faptul că locuieşte în interiorul nostru. Însă atunci când o fură somnul –
iar somnul reprezintă starea de uitare – ea îşi mută locuinţa din acel loc, adică din interiorul
nostru, până în momentul în care se va trezi din nou. Căci ce altceva este uitarea decât
îndepărtarea (memoriei)? Iar (Scriptura) spune într-un mod minunat că memoria a adormit nu
doar „afară din cetate”, ci şi „la o fântână”, făcând aluzie la faptul că uitarea nu este
permanentă sau zilnică, deoarece fântâna este aproape, şi de acolo va fi scoasă natura
memoriei, care va intra în suflet şi va alunga somnul, care mai poartă denumirea de „uitare”.
Iar atunci când intră starea de trezie, al cărei nume real este „memoria”, ea rămâne lângă
fântâna de unde oamenii vin pe înserat să scoată apă. Ei bine, cine sunt aceşti oameni,
(Scriptura) nu ne spune, pentru că aici nu este vorba de femei sau de apă, ci de mintea omului
iubitor de Dumnezeu, a cărei dorinţă se îndreaptă spre şuvoaiele de apă (n.t. poate spre
cunoaştere). Iar timpul de odihnă este la apusul soarelui, când simţurile sunt plecate departe,
pentru că razele acestuia nu mai aruncă absolut nicio umbră. Căci atunci ea (n.t. mintea)
primeşte de la raţiune impresii mai clare ale lucrurilor văzute, ajungând în felul acesta la
fântâna divină, adică la înţelepciunea care datorită puterii ei se aseamănă cu apa. Însă unii
continuă să bea doar cu vârful buzelor, alţii beau doar atât cât să le stingă setea, în timp ce
alţii sunt nerăbdători şi se grăbesc să se bucure de ea, însetaţi fiind de acele lucruri care
aparţin virtuţii.
(95) De ce slujitorul, începând să creadă în succesul călătoriei, face profeţii
despre lucrurile care vor urma? (Geneza 24:12-14).
Înţelesul manifest este acela că deoarece era însoţit în călătoria sa de îngerul lui
Dumnezeu, care se afla în apropiere, a fost probabil inspirat şi posedat de acesta. Dar înţelesul
mai adânc se referă la faptul că acestea (n.t. după Marcus este vorba de persoanele şi obiectele
despre care vorbeşte slujitorul) sunt nişte personaje iubitoare de Dumnezeu, pe care raţiunea
le cercetează cu mare grijă. Iar când constată că sunt unite se bucură de faptul că ele formează
un întreg, aşa după cum spera. Ei bine, este vorba [aici] de trei elemente. Primul este
reprezentat de o fecioară; al doilea de faptul că aceasta pleacă urciorul; iar al treilea de faptul
că le dă să bea. Căci orice fecioară este neprihănită şi are o intenţie sinceră prin care cinsteşte
natura adevărată şi nestricăcioasă fără niciun fel de pasiune. Mai mult decât atât, înclinarea
urciorului indică faptul că ea împărtăşeşte învăţătura, însă nu tuturor, şi [mai ales] nu acelora
care preferă moartea în locul câştigului. Căci aceasta nu este pentru oamenii care se comportă
ca nişte sofişti invidioşi, şi care încearcă să scoată apă cu dificultate cu ajutorul lucrurilor pe
care le-au dobândit anterior, fără a reuşi să scoată prea mult. Pentru că cel ce doreşte să bea
din urcior se teme să nu verse ceva pe jos, de aceea el ridică urciorul din iubire de oameni şi
ca să soarbă din el, aşa după cum cel care poate acorda un instrument muzical este capabil să
dea naştere unei armonii minunate.
(96) De ce se spune, „S-a întâmplat înainte să termine de cugetat în mintea lui”?
Mai întâi, se clarifică faptul că există două (tipuri de) discurs, unul aflat în mintea

1018
noastră, iar altul pe care îl rostim. Şi fiecare dintre acestea are un sunet special; cel rostit
cuprinde substantive şi verbe, pe când cel din minte este alcătuit din gânduri, cugetări şi
înţelegere; iar (Scriptura) subliniază faptul că toate lucrurile pe care le-a rostit, le-a spus doar
în mintea sa. În al doilea rând, ea ne arată faptul că înainte de orice rostire şi de orice gând se
află bunătatea covârşitoare a lui Dumnezeu, care pare a fi mai iute decât orice lucru creat.
(97) Care este sensul cuvintelor, „Iată că veni Rebeca, care i s-a născut lui
Batuel”? (Geneza 24:15).
Aşa cum în lume cerul are parte de o onoare specială, mai mare decât a oricărui lucru,
căci el rămâne veşnic la fel, tot aşa şi sufletul celui ce filozofează într-un mod autentic este
inflexibil şi neschimbător. Iar cea care în limba veche a evreilor şi caldeenilor poartă numele
de „Rebeca” este cu adevărat egală cu natura cerească, întrucât numele ei tălmăcit înseamnă
„statornicie”, pentru că nici nu scade, dar nici nu creşte. Şi (Scriptura) vorbeşte despre neamul
din care provine, spunând este fiica lui Batuel, care trebuie tămăcit ca „fiica Dumnezeului ei”.
Şi cine ar putea fi considerată fiica lui Dumnezeu dacă nu Înţelepciunea, mama întâi născută a
tuturor lucrurilor şi mai ales a celor din suflet, care s-au purificat în mod deosebit.
(98) De ce se spune că (Rebeca) purta un urcior pe umăr? (Geneza 24:15).
(Scriptura) obişnuieşte să facă din umeri un simbol al trupului, căci aceştia reprezintă
începuturile şi originile braţelor, antebraţelor şi palmelor, cu ajutorul cărora se realizează toate
activităţile şi lucrările omeneşti. Iar urciorul este un vas pentru apă, fiind un simbol al
educaţiei; iar apa (este un simbol) al acelor lucruri care pot fi văzute prin intermediul
înţelepciunii. Pentru că urciorul conţine apă, iar cunoaşterea (conţine) legea, povaţa şi
contemplaţia. Iar animalele şi plantele se hrănesc cu apă, în timp ce mintea suverană (se
hrăneşte) cu acele lucruri care sunt văzute prin intermediul înţelepciunii. Aşa că sufletului
iubitor de Dumnezeu lucrurile grele, adică toate acele lucruri care au de a face cu
înţelepciunea, i se par extrem de uşoare.
(99) De ce foloseşte (Scriptura) de două ori cuvântul fecioară atunci când spune,
„Aceasta era o fecioară foarte frumoasă la chip. Era o fecioară pe care nu o cunoscuse
niciun bărbat”? (Geneza 24:16).
Aici doreşte să ne arate cu claritate că aceasta era de două ori fecioară, o dată în
privinţa trupului, iar a doua oară în privinţa sufletului său nestricăcios. Şi era frumoasă la
vedere şi la cunoaştere. Dar să nu credeţi că ne vorbeşte acum despre frumuseţea trupului cu
referire la ceea ce se numeşte frumuseţea formei, care constă în simetria părţilor şi în
frumuseţea chipului, căci de aceste însuşiri se bucură şi prostituatele. Niciodată nu aş numi
aceste lucruri frumuseţe, ci dimpotrivă, urâţenie, întrucât acesta e numele care li se potriveşte.
Şi cred că, aşa cum însuşirile trupului pot fi privite în oglindă, la fel şi cele ale sufletului se
văd pe chip şi în privire. Însă o privire neruşinată, un gât întins, o mişcare necontenită a
sprâncenelor şi un mers efeminat, fără ruşine sau jenă, constituie semne ale unui suflet
destrăbălat, care îşi pune amprenta infamiei lui nevăzute asupra trupului vizibil. Dar cel în
care locuiesc cuvintele divine de înţelepciune şi virtute, chiar dacă are un trup mai hidos decât
al lui Silenus, este cu siguranţă mai frumos. Şi întrucât este bine pentru el să fie admirat
pentru propria sa modestie, aceasta înseamnă că se va conforma aşteptărilor celor care îl
privesc. Iar (Scriptura) foloseşte de două ori cuvântul fecioară, în pofida faptului că unii
consideră că această repetiţie este inutilă, pentru că în realitate acest lucru este necesar, ca să
ne arate că „nu o cunoscuse niciun bărbat”, căci cum poate fi numită aceea care a fost
cunoscută de bărbat? Însă prin bărbat nu se referă la unul în carne şi oase, ci la un personaj
model, care nu-şi permite să pângărească ceea ce este neprihănit sau să întineze un suflet
neîntinat, adică este vorba de cel care are curajul să considere că este lipsit de pietate să
semene în minte seminţele stricăcioase ale plăcerilor senzuale; de aceea, el va primi seminţele
necorporale şi inteligibile ale divinităţii, pe care Tatăl tuturor lucrurilor obişnuieşte să le
semene în noi de acolo de sus.

1019
 (100) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi coborând ea la fântână, şi-a umplut
urciorul şi a urcat înapoi”? (Geneza 24:16).
(Scriptura) ne prezintă scopul Legii într-un mod simbolic. Pentru că orice suflet care
coboară lăsându-şi în urmă convingerile, va urca curând înapoi, după cum, dimpotrivă, oricine
este îngâmfat, lăudăros, plin de sine şi înfumurat va coborî şi va fi distrus; aşa încăt este firesc
să te apuci de învăţătură. Căci coborârea sufletului înseamnă ridicarea lui prin credinţă, în
timp ce înălţarea lui este o coborâre prin aroganţă. Dar este imposibil ca cineva să zboare şi să
se ridice spre locul ceresc al virtuţii dacă nu şi-a umplut sufletul ca pe un urcior scufundat în
fântâna divină, în care noi spunem că nu se află nimic altceva decât înţelepciune şi cunoaştere.
(101) De ce a alergat sluga [lui Avraam] înaintea ei? (Geneza 24:17).
Există două motive de admiraţie la adresa slugii: unul este faptul că aleargă înaintea ei,
iar celălalt este faptul că îi vorbeşte. Pentru că în felul acesta reiese foarte clar, în primul rând
că omul care face progrese este nerăbdător şi că omul învăţat dobândeşte binele; iar în al
doilea rând, că el este considerat o plăcere şi o încântare şi o bucurie a minţii de către cei a
căror (dorinţă) a fost aprobată pe de-a-ntregul de Dumnezeu; pentru că pe aceştia El i-a făcut
desăvârşiţi în cunoaşterea înţelepciunii prin intermediul înţelepciunii sale, pe care a făcut-o să
apară ca un izvor şi să curgă cu generozitate asemenea unui şuvoi abundent. Însă ea se ţine
departe în mod voit de aceia care sunt nepăsători în săvârşirea faptelor bune. Dar unii sunt roşi
de invidie şi nu numai că nu se bucură de ceea ce este bun, ci chiar îşi întorc faţa de la aceia
care sunt ţinuţi în mare cinste şi care se bucură de prosperitate. Pe aceşti oameni Scriptura îi
dojeneşte prin faptul că laudă celălalt mod de viaţă.
(102) De ce cere el un pic de apă, spunând, „Dă-mi să beau puţină apă din
urciorul tău”? (Geneza 24:17).
Interpretarea corectă este aceea că omul nu trebuie să-şi dorească nimic din ceea ce
este mai presus de puterile sale, căci este bine să luăm din toate cu măsură. De aceea, într-un
alt pasaj, Sfânta Scriptură (porunceşte) ca hrana spirituală, pe care evreii o numesc „mana”,
care a venit din eter şi din cer, ca dintr-un izvor, să fie luată cu măsură, astfel încât nimeni să
nu aibă prea mult sau prea puţin. Căci este necesar ca omul inteligent să aibă mai multă
învăţătură, iar omul prost mai puţină, pentru că fiecare trebuie să se bucure de o proporţie
egală. Iar în alt loc, (Scriptura) ne spune că omul trebuie să aducă jertfe pe măsura puterii
mâinilor sale (n.t adică după posibilităţile pe care le are), făcând aluzie la ceea ce s-a spus, ca
să nu fie nici prea mult, nici prea puţin, căci ce este puţin trebuie adus de oamenii simpli, iar
ce este mult de cei importanţi; aceasta este egalitatea atât de utilă în viaţă. Aşa că el este
îndreptăţit să ceară doar „puţină apă”, întrucât îşi evaluează propria natură, care este una
neînsemnată, fiindcă este doar o slugă. Şi pentru a aprinde spiritul discursului rostit, făcându-l
să dobândească o natură desăvârşită, Tatăl nu a lăsat nicio parte goală, ci a umplut vasul
spiritului până la refuz, ştiind că nu urmăreşte să bea de la cea care-l are, ci din urcior, ca în
felul acesta să ne înveţe că nu oamenii muritori sunt aceia care toarnă binecuvântările, ci harul
lui Dumnezeu, care este prea înalt pentru om, fapt pentru care omul se roagă să fie considerat
vrednic să bea din el; aşa că Dumnezeu i-a dat să bea ceea ce pusese deja acolo.
(103) De ce spune ea, „Domnul meu”, când de fapt era aproape stăpâna slugii?
(Geneza 24:18).
Aceasta este o dovadă a faptului că este vorba de chestiuni de ordin teoretic, din care
trebuie să înţelegem că pasajul nu se referă la nişte oameni muritori, ci la caracterul oamenilor
buni, care sunt plini de râvnă pentru nemurire. Aşa că înţelepciunea doreşte, şi pe bună
dreptate, să dea şi altcuiva din băutura pe care a luat-o. Căci invidia şi ranchiuna nu se ating
de sufletul iubitor de Dumnezeu. Şi îl numeşte „Domnul meu” nu din perspectiva condiţiei
deşarte de rob sau de om liber, ci datorită nerăbdării şi voinţei lui. Căci acesta nu perseverează
în ignoranţă şi indisciplină, ci caută realmente disciplina şi cunoaşterea, întrucât acţionează în
numele lucrurilor bune cu adevărat.

1020
 (104) De ce se grăbeşte ea să coboare urciorul pe braţ? (Geneza 24:18).
Aceast fapt se află în armonie cu cel de dinainte. Pentru că (Scriptura) doreşte să îl
dojenească pe sofist şi să îl laude pe adevăratul căutător al înţelepciunii. Căci cel şcolit în
privinţa cuvintelor şi care le foloseşte unul după altul, ajută (doar) un singur suflet să se
instruiască, însă nu aduce niciun folos celor care vin la el. Întrucât cuvintele pe care le rosteşte
cu atâta rapiditate atunci când vorbeşte nu intră în urechile acestora, ci se scurg, ca să spunem
aşa, undeva în afară. Iată ce fac acei oameni care pun dintr-o dată apă sau vin într-un urcior
strâmt la gură, căci mai mult se varsă decât intră înăuntru. Însă acela care filozofează cu
adevărat şi care îşi împărtăşeşte înţelepciunea cu omenie, îşi foloseşte cuvintele eficient, căci
se apleacă spre învăţăcel şi ţine cont de nivelul lui. Asta pentru că putinţa discipolului nu este
pe măsura capacităţii de instruire a învăţătorului său, întrucât cel din urmă este desăvârşit, pe
când cel dintâi nu. De aceea, se cuvine să ţinem minte şi să cântărim aptitudinile celui pe care-
l educăm.
(105) Care este sensul cuvintelor, „I-a dat să bea [apă] până a încetat să mai
bea”? (Geneza 24:18).
(Scriptura) ne arată că această învăţătoare este amabilă şi prietenoasă cu discipolul,
căci nu numai că îi dă să bea, dar îi dă să bea până când acesta încetează să mai bea. Iar acest
lucru indică faptul că nevoile învăţăcelului nu trebuie tratate superficial, ci este nevoie să
cunoaştem impulsul care îl mână pe acest discipol, pentru a-i putea satisface pe deplin toate
aspiraţiile. Căci, aşa cum am spus puţin mai devreme, omul nu trebuie să ia nici prea multă,
nici prea puţină apă, ci doar atât cât are nevoie. Pentru că dacă este prea multă, dă pe afară, iar
dacă este prea puţină, nu poate umple sufletul discipolului, ci îi lasă un gol.
(106) De ce zice ea, „Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate”?
(Geneza 24:19).
(Scriptura) zăboveşte mult asupra bunăvoinţei învăţătorului, care nu doreşte doar să
transmită cunoaşterea ştiinţifică, ci în acelaşi timp vrea să o organizeze şi să o facă să se
lipească de el (n.t. adică de discipol), căci ea dă să bea memoriei sale, simbolizată aici de
cămile. Pentru că învăţătorii şi instructorii adevăraţi nu fac paradă de învăţăturile lor, ci doar
vor ca acestea să fie spre folosul discipolilor, silindu-i aşadar pe aceştia să repete din memorie
ceea ce le-au spus, ca să îşi întipărească bine cele auzite.
(107) De ce se spune, „Şi îndată şi-a deşertat urciorul în adăpătoare”? (Geneza
24:20).
În cazul omului, adăpătoarea este simbolul auzului, căci şuvoiul de cuvinte intră în
minte şi în suflet prin intermediul auzului. Mai mult decât atât, se spune într-un mod minunat
că a deşertat tot urciorul, întrucât (Scriptura) doreşte să ne arate în mod limpede că binele se
ţine departe de invidie şi ranchiună, fiindcă nu strânge numai pentru el, ci împărtăşeşte
feluritele tipuri de cunoaştere, şi nu ascunde nimic, aşa cum fac unii sofişti. Căci unii oameni
înguşti la minte cred că în natură există doar lucrurile pe care ei le cunosc. Însă omul bun,
dimpotrivă, ştie că el cunoaşte puţin, sau chiar nimic, din infinita măreţie a naturii, fapt pentru
care a învăţat să ia apă de la fântâna divină ca şi cum nimic nu este al lui, ci tot ceea ce
primeşte îi vine din înţelepciunea pură şi statornică a lui Dumnezeu.
(108) De ce nu i se mai spune „copil”, ci „om”, căci (Scriptura) spune, „Iar omul
acela se uita la ea cu mirare şi tăcea, dorind să ştie de i-a binecuvântat Domnul
Dumnezeu călătoria sau nu”? (Geneza 24:21).
A fost considerat copil atâta vreme cât se pregătea să înveţe şi când a început să se
instruiască, dar în momentul în care a început să progreseze, a fost considerat a fi un om
raţional, capabil într-adevăr să se folosească de discursul rostit. Şi acest om care a progresat
vede acum, ca să spunem aşa, o imagine minunată, căci percepe natura învăţătoarei sale
înţelepte, care posedă înţelepciunea şi cunoaşterea. Aşa că a rămas tăcut vreme îndelungată,
ascultându-l pe acela care vorbea în interiorul său fără gură şi fără limbă, adică Logosul divin,

1021
înţelegând şi vâzând cărarea care duce la virtute şi fericire şi [străduindu-se să înţeleagă] dacă
va ajunge la ele. Pentru că, într-adevăr, cei care caută lucruri materiale nu vor prospera
[niciodată], indiferent că e vorba de regi sau de simpli cetăţeni,
(109) De ce omul i-a dat fecioarei cerceii de aur şi brăţările după ce cămilele au
terminat de băut”? (Geneza 24:22).
Acesta este un lucru firesc, căci cel care învaţă a învăţat şi pentru că şi-a adus aminte
de cuvintele, „Ia, şi bea!”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru cu a învăţa (n.t. în original fraza este
uşor neclară). Şi faptul că a văzut cămilele adăpate este echivalent cu a spune că memoria sa a
fost reînsufleţită. Aşa că a mulţumit şi şi-a exprimat cu sinceritate recunoştinţa faţă de
învăţătoarea sa, căci în schimbul celor auzite el i-a dat cerceii ca podoabă pentru urechi, căci
cuvântul de învăţătură venea de la ea, iar urechile care primeau învăţătura erau ale sale. Şi în
semn de recunoştinţă pentru ce făcuse [pentru el], (i-a dat) o amintire (constând) din brăţări,
care reprezintă podoaba memoriei şi a faptelor.
(110) De ce se vorbeşte despre cercei în greutate de un siclu şi despre brăţări de
aur în greutate de zece sicli, şi nu despre greutăţi de cinci şi cinci (sicli) de aur? (Geneza
24:22).
Este de-a dreptul minunat felul în care le-a distribuit pe cele două ca să rezulte unu
(n.t. numarul 10 prin reducere teozofică este egal cu unitatea: 10 = 1 + 0 = 1), pentru că în
felul acesta diada nefastă se transformă într-o monadă benefică. Dar numărul zece conţine
diada alcătuită din doi de cinci. Însă decada este mai bună decât pentada, căci prima
reprezintă un număr desăvârşit, complet şi superior, care este specific misterelor divine, în
timp ce numărul cinci sugerează cele cinci simţuri [externe], iar simţurile au cu mintea aceeaşi
relaţie pe care o are un călător cu un rege. Şi ar fi o nebunie să schimbăm ceea ce este bun cu
ceea ce este rău. Ei bine, în tratatul Despre numere am arătat deja legătura pe care o are
decada atât cu substanţa inteligibilă, cât şi cu cea perceptibilă prin simţurile externe. Acum,
însă, mai trebuie să spunem că decada reprezintă totul, nu doar în lume, ci şi în om. În lume,
împreună cu numărul şapte (cele şapte planete) şi cu a opta sferă a stelelor fixe, precum şi cu
toate lucrurile aflate sub lună, care sunt schimbătoare, Logosul divin este guvernatorul şi
administratorul tuturor lucrurilor, întrucât a creat armonia celor nouă (intervale) muzicale (n.t.
fraza are o construcţie greoaie şi este oarecum neclară). Iar în trupul şi în sufletul nostru există
de asemenea şapte părţi iraţionale, la care se adaugă mintea, care este una singură (n.t. Marcus
clarifică spunând că în total sunt zece părţi, adică trupul, sufletul, cele şapte părţi iraţionale şi
mintea). Aşadar, Logosul divin se preocupă de acestea nouă, fiind conducătorul şi stăpânul
armoniei prin care sunt armonizate cele nouă părţi, astfel încât melodiile şi cântecele să sune
unitar. Prin urmare, Moise mărturiseşte că decada este sfântă, atribuind în mod firesc eneada
(n.t. grup de nouă elemente) creaţiei şi decada Logosului divin. Şi pe bună dreptate că este
sfântă, căci ea este un ecou al lucrurilor divine, care trâmbiţează tema iertării în psalmodieri
armonioase. Iar Scriptura atribuie unul (n.t. adică un siclu) urechilor şi zece mâinilor, pentru
că unu este începutul numerelor, iar zece este sfârşitul; şi acestea sunt simboluri ale lucrurilor.
Căci se cuvine ca mai întâi să auzim şi pe urmă să acţionăm, întrucât ascultăm nu de dragul de
a învăţa, ci ca să putem acţiona. Iar [numărul] unul are legătură cu auzul, deoarece ambele
reprezintă un început, primul al numerelor, iar celălalt al învăţăturii, în timp ce decada
constituie începutul făptuirii, pentru că ea marchează sfârşitul numerelor şi învăţătura care ni
se dă. Iar monada diferă de unu aşa cum arhetipul diferă şi este mai presus de copie, întrucât
monada este arhetipul, iar unu este imaginea monadei. De ce? Pentru că unu poate cuprinde
mai multe elemente, aşa cum se întâmplă în cazul unei turme, al unui cor, al unei familii, al
unui popor, al unei armate sau al unei cetăţi, căci toate acestea sunt expresii ele lui unu. Însă
monada nu are la bază nicio mulţime, pentru că ea nu poate fi nici divizată, nici asociată cu
altceva; şi nu se caracterizează prin complexitate, deoarece este una singură, aşa cum indică şi
numele. Ei bine, iată care este monada la care se referă Moise la început, atunci când

1022
porunceşte să se dea o jumătate de siclu ca [ofrandă a] primelor roade (n.t. Exodul 30:12-14).
Şi aceasta a fost o podoabă numai bună pentru urechile Rebecăi, fiind (un simbol) al vigilenţei
şi perseverenţei, ca să asculte şi să păstreze în minte unitatea Logosului divin.
(111) De ce spune el, „A cui fată eşti tu? Spune-mi dacă se află în casa tatălui tău
loc, ca să rămânem?” (Geneza 24:23).
Semnificaţia literală este uşor de înţeles. Dar referitor la înţelesul mai adânc, trebuie să
spunem că el rămâne mut de uimire în faţa frumuseţii acelei fecioare veritabile şi nepătate şi
[în faţa] sufletului ei neatins şi sfânt, care săvârşeşte doar fapte bune şi vrednice. De aceea, el
este nedumerit, gândindu-se că poate n-a fost zămislită de un om muritor, aşa că o întreabă,
„A cui fată eşti tu?”, căci văd că nicio fiinţă creată şi născută nu este vrednică să fie tatăl unei
asemenea virtuţi minunate”, părând astfel a spune, „Învaţă-mă şi alungă-mi ignoranţa
spunându-mi din cine te tragi şi care este sursa frumuseţii tale”. Însă pentru că era oarecum
ruşinat că se făleşte să creadă că descendenţa ei este cerească şi minunată, o întreabă imediat,
„Există într-adevăr un loc şi pentru noi acolo unde este Tatăl tău, în eter şi în cer, ori poate
chiar mai sus, în acel spaţiu în care se află Logosul divin, cel care guvernează totul?. Ca odată
ajunşi acolo putem lăsa în urmă toate lucrurile muritoare şi stricăcioase? Sau trebuie să
rămânem închişi aici, sădiţi şi înrădăcinaţi în pământ şi cu capetele plecate, ca şi cum am fi
nişte copaci crescuţi într-o râpă?”.
(112) Care este sensul cuvintelor, „Avem şi paie şi fân mult şi la noi este şi loc, ca
să rămâneţi”? (Geneza 24:25).
Pentru că sufletul are o parte raţională şi una iraţională, ea menţionează şi acele lucruri
care sunt necesare părţi iraţionale, (şi anume) paiele, fânul şi orice altceva care poate constitui
hrană pentru animale. Însă părţii raţionale îi atribuie un loc special, ca să dizolve, să rupă şi să
distrugă pasiunile, întrucât toate acestea sunt otrăvitoare.
(113) Care este sensul cuvintelor, „Omul a fost mulţumit, aşa că s-a plecat şi s-a
închinat Domnului”? (Geneza 24:26).
Atunci când omul ce fusese disciplinat a auzit ceea ce îşi dorea atât de mult, (şi
anume) că nu este lipsit de locuinţă şi că nu este ţinut afară, ci că şi-a găsit un loc şi că a
primit cuvântul virtuţii, a fost foarte bucuros şi l-a primit din toată inima, exprimându-şi
mulţumirea prin faptul că s-a plecat şi s-a închinat.
(114) De ce nu îl pomeneşte pe Domnul sau pe Dumnezeu, ci pe Avraam, căci
spune, „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul stăpânului meu Avraam”? (Geneza
24:27).
În primul rând, slugile au obligaţia de a-şi iubi stăpânii, de a-i cinsti şi de a-i considera
mai presus decât ei înşişi. În al doilea rând, el vrea să îi arate în mod limpede celui care a fost
învăţat aşa cum se cuvine, că învăţătura este un lucru deosebit de util. Şi profitând de acea
zicală renumită, „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, s-a gândit că nu este bine să fie numit slujitor al
lui Dumnezeu, ci mai degrabă însoţitor al mijlocitorului său. Căci doar mijlocitorul este un
slujitor al Tatălui şi al Creatorului tuturor lucrurilor. Însă cel care încalcă această rânduială a
naturii săvârşeşte o mare nedreptate şi atrage asupra sa dezordine şi tulburare.
(115) Care este sensul cuvintelor, „Care n-a părăsit pe stăpânul meu cu dreptatea
Sa şi cu adevărul Său”? (Geneza 24:27).
(Scriptura) spune foarte firesc că exact aceste virtuţi, dreptatea şi adevărul, sunt mai
presus de toate de origine divină. Căci omenirea nu este pură, ci amestecată, întrucât în ea
există o anumită doză de nedreptate şi minciună. Iar dreptatea şi adevărul, ca să vorbim cu
temei, sunt nişte chipuri şi imagini, pe când la Dumnezeu acestea sunt pricipii paradigmatice
şi tipuri şi idei. Pe bună dreptate, aşadar, îşi exprimă mulţumirea pentru cele două virtuţi,
pentru faptul că Dumnezeu i le-a dat pe amândouă zilnic şi fără nicio întrerupere şi pentru că
sufletul său se înstrăinează tot mai mult de nedreptate şi minciună, apropiindu-se de adevăr şi
dreptate.

1023
 (116) Care este sensul cuvintelor, „Iar fata a alergat acasă la mama sa şi a
povestit toate acestea”? (Geneza 24:28).
Sufletul virtuos iubeşte binele şi are un statut extrem de inflexibil şi neschimbător.
Căci atunci când vede că cineva nu se satură şi că dorinţa acestuia este permanentă şi
veritabilă, el se bucură şi se grăbeşte şi nu îşi înfrânează deloc rapiditatea bucuriei sale, ci
povesteşte acest lucru mamei sale, care este înţelepciunea, dansând de fericire şi veselindu-se
cu sobrietate şi chibzuinţă şi făcând tot felul de gesturi de bun venit, întrucât dorinţa acelui om
nu este nici ciudată, nici falsă; [căci vrea] ca din acest motiv să se bucure şi să se veselească
toţi cei care află [despre această situaţie].
(117) Cine este Laban, fratele Rebecăi? (Geneza 24:29).
Sufletul nostru are doi fraţi: unul natural şi raţional, iar altul iraţional. Ei bine, părţii
raţionale îi este atribuită fecioara Rebeca, care reprezintă statornicia şi perseverenţa; iar Laban
este (atribuit) părţii iraţionale, căci acest nume tălmăcit înseamnă „albeaţă”, care este un
simbol al splendorii lucrurilor senzoriale. Căci trebuie să ştim foarte bine că aşa cum sunt trei
tipuri de sunete, şi anume vocale, semi-vocale şi consoane, tot aşa se întâmplă şi cu firea
noastră. Pentru că mintea este ca o vocală, simţurile sunt ca nişte semi-vocale, iar trupul este
ca o consoană. Totuşi, îmi voi începe expunerea de la sfârşit. Întrucât aşa cum consoana nu
este lipsită de sunet şi devine sonoră doar în combinaţie cu o vocală, tot aşa nici trupul nu se
poate mişca de la sine; ci el este mişcat de către sufletul raţional, prin intermediul câtorva
părţi organice, către acele lucruri care îi sunt necesare. De asemenea, aşa cum semi-vocalele
exprimă sunete neconvingătoare şi imperfecte, dar dacă sunt combinate cu vocale dau naştere
vorbirii articulate, tot aşa şi percepţia prin intermediul simţurilor externe este imperfectă şi pe
jumătate eficace, întrucât ocupă o poziţie intermediară între minte şi trup, pentru că are
legătură cu amândouă; şi nu este nici neînsufleţită, aşa cum este trupul, dar nici inteligentă,
aşa cum este mintea. Însă atunci când mintea expansionează, contopindu-se cu ea şi
întipărindu-se acolo, ea o va pregăti să vadă şi să audă în mod raţional, ca în felul acesta să
poată vorbi în mod logic şi să perceapă în mod raţional. Totuşi, aşa cum vocalele dau naştere
unor sunete prin ele însele sau în diferite combinaţii, la fel şi mintea se mişcă de la sine, fără a
avea nevoie de nimic altceva, căci ea poate percepe lucrurile inteligibile şi poate cauza
mişcarea altor lucruri, asemenea unui dirijor. Însă, după cum am spus, percepţia trupească a
simţurilor ţine de partea raţională, iar funcţia lor efectivă revine în mod firesc părţilor
organice.
(118) De ce Laban, după ce a văzut cerceii şi brăţările surorii sale, îi spune
tânărului, „Intră, binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai afară?” (Geneza 24:30,31).
În primul rând, aici se inteţionează să se arate cu claritate că oricine aparţine acelei
categorii de oameni care măsoară totul prin simţuri va fi mituit mereu de lucruri senzoriale,
fiind prin urmare incapabil să judece puritatea şi sfinţenia în lipsa unor daruri. Însă atunci
când vede aurul îl cheamă la el, iar atunci când este chemat acesta devine mai servil. Şi acest
lucru este extrem de firesc. Şi văzând podoabele urechilor, adică monada, precum şi
podoabele mâinilor şi faptelor, (şi anume) decada, este surprins de imaginea sfântă a
autorităţii, aşa că mulţumeşte şi zice cu voce tare, „Binecuvântat să fie Domnul”. La El se află
învăţătura şi pentru El sunt săvârşite faptele bune, aşa cum se cade, prin aducerea ca ofrandă a
primelor roade; şi primele roade ale cuvintelor sunt reprezentate de cuvântul corespunzător
monadei, căci aşa cum monada este sfântă printre numere, tot aşa este şi cuvântul pentru
învăţătură. Iar primele roade ale faptelor corespund decadei, pentru că aşa cum decada
reprezintă sfârşitul numerelor, tot aşa şi fapta este sfârşitul învăţăturii.
(119) De ce zice Laban, „Eu ţi-am gătit casă şi sălaş pentru cămilele tale”, deşi
Rebeca se referise mai devreme la „un loc unde să rămână”, căci a spus, „Avem şi fân
mult şi la noi este şi loc, ca să rămâneţi”? (Geneza 24:31).
(Scriptura) constată o foarte mare diferenţă între mintea fecioarei, care nu se foloseşte

1024
de niciun lucru senzorial, şi categoria celor care se bazează pe simţurile externe. Pentru că
pierderea şi sistarea activităţii acelor lucruri care sunt supuse zămislirii şi distrugerii sunt
menite să ne instruiască să ne pregătim în felul acesta un loc în sufletul nostru. Însă cel care
face parte din a doua categorie este pregătit nu pentru a pierde, ci pentru a primi naturile
iraţionale, întrucât acesta nu poate nega experienţele pe care le are.
(120) De ce omul mai în vârstă începe în felul acesta, „Eu sunt băiatul lui
Avraam”? (Geneza 24:34).
Este foarte uşor să descoperim şi să pricepem înţelesul mai adânc al acestei afirmaţii,
pentru că un băiat tânăr are aceeaşi poziţie vizavi de un om matur pe care o are şi discursul
rostit vizavi de (discursul) interior al raţiunii. Însă înţelesul literal exprimă o laudă la adresa
celui care a depăşit o vârstă înaintată. Căci pe când alţii greşesc atunci când declară că provin
dintr-o anumită familie şi dintr-o anumită ţară, el (se declară a fi) al stăpânului său, pe care-l
consideră a fi ţara şi familia sa. Şi continuă să spună pe bună dreptate, „Pentru mine, stăpânul
meu este o cetate, un loc de refugiu, o lege şi un judecător al oricărui om drept sau nedrept.
De aceea se cuvine să trăiesc cu o minte supusă”.
(121) De ce spune el, „Domnul a binecuvântat foarte pe stăpânul meu şi l-a mărit
şi i-a dat oi şi boi, argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi asini”? (Geneza 24:35).
Se cuvine şi este bine să admirăm înţelesul manifest, întrucât aceste binecuvântări sunt
date stăpânului suveran, în timp ce omul beneficiază doar de ceea ce este potrivit pentru un
slujitor. Căci minunată şi divină este acea binecuvântare a lui Dumnezeu, şi anume povaţa cea
bună, însă omul are parte doar de lucruri materiale şi omeneşti. Şi era necesar ca aceste lucruri
să fie auzite de cei ce primesc acele lucruri externe şi corporale. Căci există două tipuri [de
oameni]: cei despre care se spune că sunt în întregime vrednici de Dumnezeu, şi cei care
ascultă, dar nu sunt încă desăvârşiţi. [Însă Dumnezeu] le-a împărţit şi le-a dat tuturor propriul
său bine, învăţându-i în acelaşi timp cine sunt cei care vin înaintea celorlalţi. Însă înţelesul
alegoric este acela că oricui îi dă Dumnezeu chibzuinţa şi povaţa cea bună, îi va da în acelaşi
timp şi stăpânirea şi puterea asupra simţurilor şi asupra tuturor părţilor iraţionale, ca şi asupra
tuturor lucrurilor inventate orbeşte din cauza îngâmfării celor care trăiesc fără a putea vedea.
Şi el mai adaugă, „[l-a binecuvântat] foarte” şi „l-a mărit”, întrucât povaţa cea bună nu a fost
nici superficială, nici de mică valoare. Iar cei ce sunt extrem de chibzuiţi vor triumfa cu
uşurinţă şi se vor înălţa către acele binecuvântări secundare şi terţiare. Şi toţi aceia care vor
primi o mare putere prin înţelepciune şi chibzuinţă vor fi ridicaţi la o măreţie celestă. Aşa că
ei stăpânesc într-adevăr asupra lucrurilor pământeşti şi subterane, ca şi cum acestea ar fi
propriile lor posesiuni.
(122) De ce spune el, „Sarra, femeia stăpânului meu, a născut stăpânului meu un
fiu, după ce (acesta) a trecut de bătrâneţe, însă nu Avraam este cel care l-a zămislit”?
Înţelesul literal este acela că tatăl mai avusese un fiu înaintea celui legitim, adică [un
fiu] ilegitim de la o concubină. Dar mama fiului său unic şi iubit era soţia sa, care mai târziu a
fost numită „stăpâna”. Însă referitor la înţelesul mai adânc trebuie să spune că ea reprezintă
virtutea desăvârşită prin învăţătură, care ulterior a fost numită „stăpâna”, adică „Sarra” în
limba ebraică. Şi ea a dat naştere unui fiu legitim, care din firea lui a fost un autodidact.
Pentru că sfârşitul şi începutul şi naşterea învăţăturii sunt reprezentate adesea de lucrurile
auzite de la alţii, însă uneori omul devine înţelept prin propriile eforturi. Şi el nu este fiul
altcuiva, ci al stăpânului său, adică al omului care cuprinde cu mintea şi care cunoaşte toate
lucrurile care ne sunt proprii. Iar (Scriptura) confirmă desăvârşirea în toate privinţele a celui
născut, pentru că nu spune că s-a născut la bătrâneţe, ci după ce tatăl său a trecut de bătrâneţe;
însă nu se referă la timp, pentru că niciun lucru din această viaţă muritoare nu se află în afara
timpului, ci la acele lucruri care vin după moarte şi care sunt nestricăcioase. Aşa este cazul
sufletului nestricăcios, care s-a îndepărtat de natura lui corporală şi s-a contopit cu stăpânul
necorporal şi cu suveranul bucuriilor, ca în felul acesta să sădească desfătarea, pentru că cei

1025
lipsiţi de tristeţe se apropie de Dumnezeu.
(123) De ce spune el, „Şi i-a dat toate câte are”? (Geneza 24:36).
Înţelesul literal conţine un simbol minunat pentru ascultători. Căci s-ar cuveni ca cei
ce primesc lucruri materiale şi externe să audă că tânărul primeşte de la tatăl lui toate câte are.
Însă autodidactul este un simbol al lucrurilor indicate (n.t. Marcus apreciază că textul este
deteriorat). Căci după o lungă perioadă de învăţătură natura îi oferă omului darul pe care
poate să-l primească. Ei bine, ceva similar face şi profetul în legătură cu patriarhii, căci atunci
când se roagă pentru primul (trib) el spune, „Să trăiască Ruben şi să nu moară, şi [bărbaţii lui]
să fie mulţi la număr”, după care menţionează imediat al patrulea (trib), sărind peste al doilea
şi al treilea, şi vorbeşte în felul următor, „Aceasta (este binecuvântarea) lui Iuda”. Aşa că mai
întâi l-a binecuvântat pe Ruben, şi abia apoi pe Iuda. Căci unul este de sine stătător, pe când
celălalt este doar o parte, însă acesta [din urmă] este mai presus de cel unic, care este mai în
vârstă (n.t. Marcus spune că această afirmaţie este obscură). Însă care este principiul acestor
lucruri vom vedea atunci când ne vom ocupa de binecuvântări (n.t. din păcate, fragmentele
respective s-au pierdut).
(124) De ce se grăbeşte Rebeca în toate privinţele, căci (Scriptura) spune, „Şi
grăbindu-se la fântână, a scos apă”, şi „s-a grăbit să îşi lase urciorul pe braţ”, şi
„alergând acasă a povestit toate acestea”? (Geneza 24:16, 18, 20, 28, 46).
Oamenii buni şi minunaţi săvârşesc lucrările lor bune fără nicio zăbavă. Acest lucru a
fost valabil şi pentru casa preaînţeleptului Avraam”. Căci atunci când el a fost gazda
apariţiilor divine şi a trebuit să le întreţină cu mâncare şi voie bună, urmând să fie tratat în
acelaşi fel de către ele, acesta nu a zăbovit absolut deloc, ci a dat fuga să-i poruncească soţiei
sale să facă degrabă nişte turte, iar soţia lui s-a zorit [să-l asculte]. La fel şi băiatul, a alergat
să facă ceea ce cădea în sarcina sa. Însă oamenii frivoli stau în cumpănă în privinţa acelor
lucruri pe care ar fi bine să le facă fără zăbavă, pe când cei care ştiu cu precizie şi claritate ce
trebuie să facă, atunci când se va ivi ocazia nu vor pierde niciun moment. Prin urmare,
(Scriptura) vorbeşte foarte bine despre cei dintâi, şi va face referire undeva mai departe la o
dublă inactivitate.
(125) Ce se înţelege prin, „calea adevărului”, pentru că el spune, „pe calea
adevărului”? (Geneza 24:48).
Aceasta înseamnă că adevărul este o virtute minunată şi divină, o forţă care distruge
minciuna, numită aşa pentru că o dezaprobăm, în timp ce adevărul (este numit) astfel
deoarece nu ne permite să uităm (n.t. în limba greacă αληθεια înseamnă adevăr, care pare să
derive din prefixul α-, care înseamnă fără, şi λήθη, care înseamnă uitare), întrucât virtutea
presupune să ne aducem aminte. Ei bine, calea care duce într-acolo, cel puţin în ceea ce ne
priveşte, este reprezentată de cunoaştere şi înţelepciune, căci doar prin intermediul lor putem
afla [adevărul]. Însă [adevărul poate fi cunoscut] şi printr-un principiu involuntar, adică cu
ajutorul profeţiei. Şi pentru că ceea ce este analog şi egal constituie un drum sigur, acesta va
conduce la adevăr mult mai repede şi mai uşor decât cele dintâi.
(126) Care este sensul cuvintelor, „Deci spuneţi-mi de vreţi să arătaţi milă şi
dreptate stăpânului meu; iar de nu, să caut alta în dreapta şi în stânga”? (Geneza 24:49).
Sensul literal este limpede. Însă înţelesul mai adânc pare să indice faptul că partea
dreaptă (aparţine) faptelor vrednice şi desăvârşite, în timp ce partea stângă (aparţine)
lucrurilor nevrednice şi abaterilor de la lege.
(127) De ce fraţii Rebecăi i-au spus slugii, „De la Domnul vine lucrul acesta şi noi
nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici de rău”? (Geneza 24:50).
Aceştia s-au gândit cu mintea lor, plini de supunere şi fără niciun fel de sminteală, şi
au ştiut că porunca lui Dumnezeu este adevărată, nesupusă greşelii şi fără niciun fel de
poticneală atunci când oferă binefacerile sale. Şi există o armonie perfectă între statornicie şi
omul autodidact şi înţelept.

1026
 (128) Care este înţelesul cuvintelor rostite de aceştia, „Noi nu-ţi putem spune
nimic”? (Geneza 24:50).
Întrucât orice ar spune referitor la acest plan va fi considerat un lucru rău, este
cuviincios şi bine, aşa cum am spus deja, ca cel care a devenit virtuos fără a primi învăţătura
de la cineva să fie tovarăşul statorniciei şi al perseverenţei, pentru că ar fi un lucru nefast să
despartă cunoaşterea de acestea [două].
(129) Care este înţelesul cuvintelor, „Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi
să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul”? (Geneza 24:51).
Este limpede ceea ce se spune în mod expres. Însă înţelesul mai adânc este cel care
urmează. Iată, se spune, ochiul sufletului tău a fost instruit şi vede chipul perseverenţei „faţă
către faţă”, fără niciun fel de ruşine. Căci, iată, ea se află înaintea ta. O vezi şi o înţelegi. Ia-o
şi primeşte-o în sufletul tău, şi după ce o iei de aici netinsă şi neprihănită, pleacă mai departe,
ca nu cumva să fii cuprins din nou de ispitele trupului. Şi când simţi că pornirile tale sunt gata
să o ia la goană, fugi repede pe drumul cel drept. Şi fă în aşa fel încât omul autodidact să
persevereze şi să aibă răbdare, căci despre el s-a spus în Proverbe că „Dumnezeu a făcut
femeia pentru bărbat” şi virtutea pentru raţiune.
(130) De ce sluga, după ce s-a închinat în faţa Domnului până la pământ, a dat
Rebecăi şi mamei sale lucruri de argint, lucruri de aur şi haine? (Geneza 24:52-58).
Acest lucru este spre lauda casei omului virtuos care a dobândit învăţătura, căci se
cuvine să aduci mulţumiri şi să îl slăveşti pe Dumnezeu la începutul oricărei fapte neprihănite.
Din acest motiv, sluga se prosternează mai întâi în faţa Domnului, şi abia apoi oferă darurile.
Însă această închinare până la pământ nu este altceva decât un semn de veritabilă admiraţie şi
de dragoste adevărată, căci acestea le sunt cunoscute celor care beau din acel izvor ce nu
poate fi atins, întrucât este imaterial. Pentru că lor le sunt date aripi, iar dorinţa lor pentru
lucrurile cereşti îi poartă către înalt, de aceea ei zboară către Tatăl şi Creatorul a tot ceea ce
există, care prin fiinţa sa umple toate lucrurile cu puterile sale, întru mântuirea tuturor; şi pe
acesta ei îl numesc sfânt, Creator binecuvântat, atotputernic şi Dumnezeu al adevărului.
(131) De ce au spus ei, „Să mai rămână fata cu noi măcar câteva zile”, iar el a
insistat, spunând, „Nu mă zăboviţi! Căci Domnul m-a făcut să izbutesc în calea mea”?
(Geneza 55-56).
Aceşti oameni au regretat cuvintele pe care le spuseseră mai înainte, „Iată, Rebeca este
înaintea ta, ia-o şi du-te”. Iar acest lucru se spune pentru a-i dojeni pe cei care sunt alunecoşi
şi nestatornici şi care îşi imaginează lucrurile acum într-un fel, apoi în altul, lăsându-se pradă
numeroaselor lucruri contradictori şi conflictuale. Însă cel care este statornic şi plin de râvnă
şi vigoare strigă în gura mare, „Nu mă ţineţi pe loc, căci Dumnezeu mântuitorul m-a trimis pe
calea cea largă a virtuţii, pe care am venit până aici şi pe care mă voi întoarce.
(132) De ce se spune, „Să chemăm copila şi să întrebăm gura ei”? (Geneza 24:57).
În primul rând, trebuie să spunem că această lege este scrisă de tatăl sfânt (n.t. probabil
Moise) cu referire la o fecioară care urmează să se logodească şi care nu are un protector, însă
aceasta nu poate fi luată cu forţa asemenea unei slujnice sau unei prizoniere, ci trebuie să vină
de bunăvoie şi să fie dispusă să accepte căsătoria, astfel încât să contribuie la formarea unei
uniuni armonioase. În al doilea rând, întrucât mintea oscilează mereu şi este predispusă la tot
felul de schimbări din cauza gândurilor care o asaltează necurmat din exterior, venind asupra
ei ca nişte lovituri necontenite, aceştia au spus în mod intenţionat, „Să întrebăm gura ei”, nu
„să o întrebăm pe ea”, spunând acest lucru din cauza faptului că sufereau de bunăvoie
schimbările care veneau asupra lor ca un val, fiind provocate de acele lucruri din afară, aşa că
au adus în discuţie vorbirea. De aceea, într-un alt pasaj al legilor sale. (Moise) spune, „Şi să
faci tot ce iese de pe buzele tale”, însă nu spune, „Şi să laşi totul să-ţi pătrundă în minte”, căci
oamenii aud vocea, însă Dumnezeu aude gândurile. Aşa că nu se cuvenea ca aceştia să întrebe
gândurile, ci pe slujnica lor, care este vorbirea rostită.

1027
 (133) De ce atunci când ei o întreabă, „Vrei să te duci oare cu omul acesta?”, ea
răspunde pe loc, „Mă duc”? (Geneza 24:58).
Într-adevăr se cuvine să îi lăudăm pe cei care o întreabă pentru faptul că apreciază mai
mult voinţa personală decât necesitatea. Pentru că violenţa te face să mărturiseşti imediat care
îţi sunt motivele (n.t. frază neclară în manuscrisul original). Iar sufletul care iubeşte binele
evită aroganţa şi lipsa de pietate, considerând că intenţiile gloatei şi ale celor care se adună
laolaltă nu valorează doi bani, pentru că unii dintre aceşti oameni nu sunt altceva decât fiare
cu chip de om. Iar cel care cu puţin timp înainte era doar un copil, acum este un om matur, nu
în privinţa fizicului, ci a desăvârşirii, căci a dat dovezi numeroase de înţelepciune şi
chibzuinţă, având o fire vrednică de respect şi manifestând iubire faţă de stăpânul său, şi fiind
mai presus de toate un îndrăgostit de virtute şi un iubitor al lui Dumnezeu. Şi ştiind toate
aceste lucruri, Statornicia încuviinţează şi spune, „Voi merge cu el”, ca în felul acesta să
devină şi mai stabilă. Căci gândirea nu poate trage niciun folos din faptul că primeşte virtutea
dacă ulterior aceasta se va scurge şi va dispărea, în loc să fie întărită şi mai mult şi să fie fixată
temeinic printr-o legătură durabilă.
(134) Care este sensul cuvintelor, „Atunci au lăsat-o pe Rebeca să plece împreună
cu tot ce avea”? (Geneza 24:59).
Înţelesul literal este exprimat în mod limpede, dar cel simbolic ne arată că substanţa
sufletului virtuos constă în prinderea fermă a binelui prin contemplarea virtuţii şi
înţelepciunii, care în realitate sunt singurele substanţe [care există]. Din acest motiv, lucrurile
exterioare şi efemere sunt nişte bunuri nesigure şi trecătoare. Prin urmare, fericiţi sunt aceia
care pleacă împreună cu familia lor (n.t. cu referire la Rebeca care pleacă cu sora ei şi cu
doica), şi nefericiţi sunt cei ce sunt părăsiţi de ea.
(135) De ce o binecuvântează ei în felul acesta: „Sora noastră, să se nască din tine
mii şi zeci de mii şi să moştenească urmaşii tăi cetăţile vrăjmaşilor lor!”? (Geneza 24:60).
Atâta timp cât Statornicia rămâne încă lângă suflet, el este fratele ei, dar de îndată ce
ea se desprinde şi se separă, acesta se îndepărtează şi îşi restrânge binecuvântarea, spunând,
„Să se nască din tine mii”. Dar ce i-a apucat pe cei ce s-au rugat să îşi îndrepte rugăciunile nu
atât către ea, cât mai degrabă către cei ce nu se născuseră încă? Asta pentru că cetăţile
vrăjmaşe sunt un simbol al răului care este în noi şi al feluritelor pasiuni care ne năpădesc, a
căror lege este fărădelegea; şi toate acestea reprezintă o formă vătămătoare de guvernământ.
(136) Care este înţelesul expresiei, „S-au suit pe cămile”? Cine sunt slujnicele cu
care Rebeca s-a suit pe cămile? (Geneza 24:61).
Suitul pe cămile ne arată că moralitatea şi religia sunt superioare memoriei, întrucât
Statornicia se află în legătură cu memoria, iar cămila, aşa cum s-a spus de multe ori, este un
simbol al memoriei. Însă „a se sui” nu înseamnă altceva decât a încăleca memoria şi a nu te
lăsa pradă somnului şi uitării. Iar slujnicele Statorniciei, care sunt blânde, delicate şi docile,
sunt pregătite şi împodobite să o slujească pe stăpâna lor. Şi numele slujitoarelor Statorniciei
sunt Inflexibilitatea, Intransigenţa, Neclintirea, Lipsa părerii de rău, Neschimbarea,
Indiferenţa, Fermitatea, Stabilitatea, Invincibilitatea şi Rectitudinea, împreună cu toţi fraţii lor
ce doresc să aibă parte de o statornicie de durată.
(137) Care este înţelesul cuvintelor, „Luând pe Rebeca, băiatul a plecat”?
(Geneza 24:61).
Aşa cum spunem că discipolii şi ucenicii primesc de la învăţătorii lor cunoştinţe
minunate, bine alese şi rafinate de către oamenii înţelepţi, tot aşa trebuie să presupunem că
mintea care face progrese face din Statornicie un obiect de contemplaţie. Căci teologul (n.t.
adică Moise) se preocupă de caractere şi tipuri şi virtuţi, şi nicidecum de persoane care au fost
create şi născute.
(138) De ce se spune, „Isaac venise prin pustie de la fântâna Vederii (n.t. sau a
Clarviziunii”? (Geneza 24:62).

1028
 O, contemplaţie plăcută lui Dumnezeu, vrednică de înţelegere şi de vedere clară, care
meritai să fii comemorată într-un cântec, şi tu, apariţie minunată, pe care ochii trupului nu o
pot vedea! Prin urmare, O, minte, deschide ochii sufletului şi priveşte-l pe acela care este
înlăuntrul tău şi ia-l ca pe un exemplu de râset fără nicio umbră de tristeţe, căci acesta este
Isaac, cel ce se bucură necontenit de toate lucrurile care au fost create de Dumnezeu. Şi vei
vedea că nu este afectat de tulburare şi de gânduri năvalnice, şi că paşii lui sunt fermi, iar
picioarele se folosesc de înţelepciune, căci aceasta este lipsită de imoralitate, de ignoranţă şi
de indisciplină. Şi vei vedea că îşi petrece timpul într-un mod cu adevărat înţelept, stând la
fântănă, (prin care eu) înţeleg sursa minunată şi divină pe care (Scriptura) o numeşte
„Vedere”, dând vieţii contemplative un nume firesc şi foarte potrivit, care are legătură cu Cel
care Este şi cu ideile necorporale care sunt în El, şi care au fost făcute ca măsuri ale tuturor
lucrurilor din ambele lumi. Căci acesta este modelul şi arhetipul (lumii) inteligibile şi
sensibile, în care noi suntem amestecaţi cu elementele imateriale, ceea ce face ca partea
noastră cea mai bună să se avânte către acea regiune aflată dincolo de eter şi mai presus de cer
şi de toate lucrurile perceptibile prin simţuri. De aceea, toţi profeţii adevăraţi au fost numiţi
„clarvăzători” sau „văzători”, căci aceste denumiri se referă la ochiul sufletului.
(139) De ce se spune că acesta locuia în părţile de miazăzi? (Geneza 24:62).
Acest lucru este în armonie cu precedentul. Pentru că oricine doreşte înţelepciunea şi
şi îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu evită ceea ce este vizibil (n.t. Marcus spune că din
original se înţelege că este vorba de ţinuturile răsăritene), adică lucrurile care reprezintă doar
o închipuire, considerând că este bine să se detaşeze de ele.
(140) Ce înseamnă „meditaţia” lui Isaac, de ce s-a dus să mediteze pe câmp la
lăsarea serii şi de ce nu este dezvăluit cel cu care (a conversat)? (Geneza 24:63).
(Această afirmaţie) are legătură şi este în armonie cu precedenta. Căci cel care
apreciază detaşarea de lucrurile vizibile începe să se retragă în sine însuşi, acolo unde se află
Dumnezeu, cel care este invizibil. În plus, noi obişnuim să numim conversaţiile lungi
„meditaţii”. Dar (Scriptura) ne arată că omul înţelept nu este uşor de mulţumit, căci el caută
permanent şi este greu să îl abaţi de la contemplarea acelui lucru care este mai presus de bine,
mai presus de omul înţelept şi mai presus de tot ce poate fi mai bun. Şi sunt multe conversaţii
care urmează una după alta, aşa că vorbirea nu încetează niciodată, întrucât dorinţa lui este
permanent nesătulă, iar acest lucru acaparează (mintea) suverană; şi astfel, el e atras de forţa
existenţelor suverane. Prin urmare, acestea ies, ca să spunem aşa, din cetate şi din casă, mai
ales atunci când mintea începe să se umple de Dumnezeu şi să capete inspiraţie divină de la
Dumnezeu. Iar faptul că se duce pe câmp ne arată că în locul acela se poate antrena, poate
concura şi poate practica legea divină, ca în felul acesta să zămislească nişte roade sănătoase
şi potrivite, care constituie hrana nemuritoare a sufletului. Iar acest lucru se produce în faptul
serii, când forţa şi tăria razelor solare, prin care înţeleg lucrurile vizibile, încep să se reducă,
iar văpaia lor se stinge. Căci meditaţia are loc atunci când nu este nimeni în preajmă şi când
omul experimentează o pace netulburată. Deci ce ni se spune aici? Că trebuie să ştim că
Scripturile Sacre nu sunt exemple de cunoaştere vie şi de clarviziune, ci ele sunt porunci
divine şi cuvinte divine, care îl revelează pe Cel tăcut, care este aproape, deşi nu se află acolo.
Şi El vorbeşte fără a rosti cuvinte şi conversează fără sunete care să poată fi auzite, şi El nu
întoarce spatele altor vorbitori sau discipolilor şi ucenicilor săi, ci le dă libertatea să vorbească
despre lucrurile necorporale sau să converseze în legătură cu lucrurile inteligibile care îi
aparţin, ca prin aceste căutări să poată înţelege ceea ce încă nu ştiu şi să priceapă ceea ce cred
că cunosc foarte bine. În acelaşi timp, însuşi Tatăl înţelepciunii depune mărturie. Vedeţi,
aşadar, şi judecaţi voi înşivă această conversaţie spirituală şi acele prietenii cu regi şi stăpâni
împotriva cărora se duc lupte, precum şi rezultatele la care se ajunge şi rectitudinea celor care
ajung la aceste rezultate. Căci mulţi dintre cei (din a doua categorie) eşuează şi se lovesc de
[numeroase] dificultăţi, pe când ceilalţi au parte de bucurie, bunăstare şi fericire eternă.

1029
 (141) De ce se spune, „Ridicându-şi ochii, a văzut cămilele venind”? (Geneza
24:63).
Este bine să avem unele îndoieli (în legătură cu această afirmaţie), căci cu ce altceva
putem privi lucrurile, dacă nu cu ochii? După cum de auzit, auzim cu urechile. Totuşi, s-ar
putea oare ca (Scriptura) să nu vorbească despre ochii trupeşti, ci despre cei ai minţii, care au
fost educaţi să privească spre regiunile înalte şi eterice, precum şi spre cele aflate mai presus
de cer, ca să vadă natura care se află dincolo de lume? De aceea, el percepe prezenţa femeii
cu ajutorul memoriei sale (n.t. simbolizată de cămile), pe care cămilele o poartă ca pe o
povară uşoară, căci este vorba de statornicia celor mai minunate virtuţi; şi este însoţită de
slujnicele sale, despre care am spus ceea ce se cuvine un pic mai devreme.
(142) De ce (Rebeca), când l-a văzut pe Isaac, a sărit de pe cămilă? (Geneza
24:64).
În sens literal, acest lucru s-a întâmplat datorită modestiei şi veneraţiei. Dar înţelesul
mai adânc este acela că a făcut asta din smerenie, din supunere şi din faptul că a perceput
virtutea acelui iubitor veritabil şi sincer. Pentru că aceasta (n.t. Marcus sugerează că este
vorba de virtute) nu poate urca cu uşurinţă la o asemenea înălţime, ci trebuie neapărat să
coboare pentru a se apropia [de Dumnezeu]. Căci este menită să ia parte (n.t. Marcus spune că
aici apare o corectură) la concersaţie şi la vorbire, ca să profite de pe urma acestora. Dar oare
ce nu se cuvenea să primească, atâta vreme cât nu a păstrat în sine însăşi nicio sămânţă sau
rămăşiţă de gelozie şi invidie şi pasiune extraordinară, ci a alungat dincolo de hotarele sale
orice uneltire şi invidie rău intenţionată?
(143) De ce (Rebeca), şi-a luat vălul şi s-a acoperit? (Geneza 24:65).
Acea natură minunată şi acea fecioară admirabilă nu era împodobită şi înfrumuseţată
aşa cum se întâmplă acum cu fecioarele, căci ea avea o podoabă mult mai potrivită şi de aceea
nu avea nevoie de nimic altceva din exterior. Iar vălul reprezintă simbolul vizibil al virtuţii
care străluceşte cu claritate, şi el se dă deoparte pentru a da la iveală părţile interioare şi ceea
ce se află în adâncul acestora doar în faţa iubitorului de înţelepciune, căci numai acesta poate
să vadă limpede; însă vălul se trage şi acoperă toate aceste lucruri, făcându-le invizibile pentru
cei neiniţiaţi şi lipsiţi de iscusinţă, ca şi pentru aceia care nu sunt posedaţi de Dumnezeu.
(144) De ce dacă (sluga) a fost trimisă în misiune de o persoană (n.t. adică de
Avraam) ea dă raportul altcuiva, căci spune (Scriptura), „Şi povesti lui Isaac toate câte
făcuse”? (Geneza 24:66).
Unii ar putea spune că întrucât [sluga] fusese trimisă în misiune de către tată în numele
fiului său, atunci când misiunea a fost dusă la bun sfârşit el a adus veştile bune celui în
numele căruia fusese trimis, mai ales că acesta a fost primul pe care l-a întâlnit în drumul său.
Este limpede că după aceea a relatat (aceste lucruri) şi tatălui, cel care îl trimisese, căci chiar
dacă acest lucru nu a fost scris în mod expres, se poate deduce din context. Totuşi, se cuvine
ca aceste lucruri să fie privite în mod alegoric, căci dacă privim la Avraam şi Isaac, (aceştia)
sunt unul şi acelaşi lucru, adică (cel dintâi este simbolul) virtuţii dobândite prin învăţătură,
(iar celălalt) al virtuţii primite de la natură. Căci sfârşitul învăţăturii reprezintă începutul
naturii. Aşa că el (n.t. sluga) relatează evenimentele în primul rând celui din urmă. De aceea,
să nu credem că aici este vorba de doi oameni muritori care îşi pun întrebări unul altuia, ci
sunt aduse în discuţie două tipuri de suflete lipsite de formă, pe care înţelepciunea le
armonizează şi le potriveşte în aşa fel încât să devină o unitate. Căci mulţimea se aseamănă cu
un singur element, iar mai multe elemente diferite formează o unitate.
(145) De ce se spune că Isaac a intrat în casa mamei sale, şi nu în cea a tatălui, ca
să o facă pe Rebeca femeia lui, deşi cu toţii locuiau în aceeaşi casă? (Geneza 24:67).
Cei care vor să cunoască şi să cerceteze înţelesul literal vor spune probabil că atâta
timp cât tatăl avea mai multe soţii, se poate spune că avea şi mai multe case. Căci termenul
„casă” nu se referă doar la o clădire, ci şi la comunitatea formată de soţ, soţie şi copii. Însă el

1030
a rămas alături de soţia lui, pe care (a luat-o prima dată) ca fecioară, până la moarte (n.t. este
vorba de moartea ei), de unde rezultă că avea o singură casă. Căci el nu s-a despărţit de ea,
nu-i aşa, ca să se logodească cu o alta. Însă alţii ar putea să dea acestui text un înţeles alegoric,
cum este şi firesc, căci atâta timp cât mama omului autodidact era înţelepciunea lipsită de
mamă, a cărei dreaptă raţiune este numită în mod simbolic „casă”, aceasta a devenit pentru el
o cameră de nuntă, în care omul autodidact s-a logodit şi s-a întovărăşit cu Statornicia veşnic
fecioară, a cărei iubire sper să nu o pierd niciodată.
(146) De ce se spune că după ce (Isaac) şi-a luat soţie şi a iubit-o pe Rebeca, acesta
s-a mângâiat de pierderea mamei sale”? (Geneza 24:67).
(Acest lucru se spune) cu multă îndreptăţire, căci el nu a alungat înţelepciunea, ci a
găsit-o, şi nu după multă vreme, la bătrâneţe, ci atunci când era încă tânăr şi înfloritor; însă
culorile acestei frumuseţi imateriale nu puteau fi percepute prin simţuri. Căci consolarea
aparţine sufletului care iubeşte contemplaţia şi care se preocupă de educaţia primară, pe care
obişnuieşte să o practice din tinereţe, adică de când se întovărăşeşte şi se logodeşte cu o soţie
statornică în virtute şi perseverentă. Pentru că atunci când se gândeşte şi îşi aduce aminte de
felul în care trăia înainte, atunci când nu se supunea niciunei discipline, acesta se consolează.
Şi s-a consolat şi în privinţa faptului că nu şi-a petrecut timpul în zadar şi într-un mod
nevrednic.
(147) Care este sensul cuvintelor, „Avraam însă şi-a mai luat (n.t. în original „şi-a
mai adăugat) o femeie cu numele Chetura”? (Geneza 25:1).
Ceea ce se adaugă nu este totuna cu lucrul la care se adaugă, ci reprezintă cu totul
altceva. Ei bine, şi atunci ce s-a adăugat lucrului bun? Să fie într-adevăr ceva rău, ceva contrar
sau ceva deosebit? Dar este clar să este vorba de un amestec, care nu este nici bun, nici rău.
Căci bogăţiile şi onorurile şi ataşamentele trupeşti şi orice alte lucruri ce au legătură cu trupul,
dar care îi sunt exterioare, nu sunt considerate a fi bune pentru omul virtuos, ci sunt nişte
elemente care se adaugă la propriile sale bunuri, aşa că fiind indiferente, acestea sunt
amestecate şi străine. Prin urmare, ceea ce se adaugă poartă numele de „Chetura”, care
tălmăcit înseamnă „arderea tămâiei”. Iar mirosul este ceva ce se adaugă hranei, însă nu este
hrana însăşi, motiv pentru care unii au spus, şi nu fără temei, că mirosul este un degustător. Şi
celor care au dureri şi care nu pot să mănânce, medicii le dau [în loc de hrană] mirosuri. Iată
ce trebuie spus în primul rând. Însă pe lângă acest lucru mai trebuie spus şi altceva, şi anume
că două dintre simţuri sunt virtuoase şi înţelepte, adică văzul şi auzul; iar un al treilea, şi
anume mirosul, este un intermediar între [simţurile] bune şi cele rele; şi mai există încă două,
care sunt asociate cu răul, adică gustul şi simţul tactil. Iar dacă cele patru simţuri sunt grupate
două câte două, mirosul rămâne la mijloc, căci este mai curat şi mai pur decât gustul şi simţul
tactil, dar este mai insensibil şi mai miop decât văzul şi auzul. Din acest motiv, (Scriptura) a
atribuit cele trei simţuri mai bune celui care este stăpânul tuturor lucrurilor. Căci acesta se
referă la văz atunci când spune, „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune
foarte” (n.t. Geneza 1: 31); şi la auz atunci când spune, „Domnul ascultă pe cei săraci” (n.t.
Psalmul 69:33); şi la miros atunci când zice, „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă
bună” (n.t. Geneza 8:21). Aşadar, întrucât împlinirea unei vieţi fericite este să devii asemenea
lui Dumnezeu, cel care era un om adevărat a socotit că este cel mai bine să îşi ia trei soţii, care
simbolizează trei puteri, cele mai minunate (dintre simţurile externe, şi anume) auzul, văzul şi
mirosul. Căci servitoarea era numită Agar în limba caldeeană şi „venetică” în limba armeană.
Iar odrasla ei s-a chemat „cel care îl aude pe Dumnezeu”, căruia evreii îi spun Ismael. Însă pe
vlăstarul soţiei lui îl chema „râset”, şi el era ochiul şi lumina sufletului, întrucât lumina şi
vederea sunt vesele, după cum întunericul şi orbirea sunt triste. Iar cea de-a treia soţie era
numită într-un mod sugestiv „arderea tămâiei” (n.t. o aluzie la simţul mirosului), însă
caldeenii îi spun „Chetura”.

1031
 (148) Care este sensul cuvintelor, „Însă Avraam a dat toate averile sale fiului său
Isaac. Iar fiilor ţiitoarelor sale, Avraam le-a făcut daruri”? (Geneza 25:5,6).
(Scriptura) face distincţie între averi şi daruri, atât în privinţa sensului literal, cât şi a
înţelesului mai adânc. În ceea ce priveşte sensul literal, acele lucruri care ne asigură o viaţă
liniştită, precum şi cele care rămân permanent în posesia noastră, sunt numite „averi”, în timp
ce darurile sunt acele lucruri care sunt date cu mâna şi de care ne folosim un timp foarte scurt.
Dar din perspectiva înţelesului mai adânc, numim „averi” sau „posesiuni” acele virtuţi
întemeiate pe fermitate şi acele fapte (săvârşite) cu virtute. Însă acele lucruri care sunt
indiferente şi instabile, şi care se află în jurul trupului şi în afara lui, sunt numite „daruri”. Aşa
că ni se spune că moştenitorul virtuţilor este fiul său legitim, „râsetul”, cel care se bucură de
toate lucrurile din natură, pe când (fiii) neînsemnaţi şi nelegitimi născuţi lui Avraam de către
concubine (se bucură de) lucruri lipsite de valoare. Iar Isaac este superior (fiilor)
concubinelor, în aceeaşi măsură în care şi averile sunt superioare darurilor. Din acest motiv,
(Scriptura) spune despre Isaac că nu are mamă (n.t. cu referire la Geneza 24:67), iar despre cei
născuţi de concubine că nu au tată (n.t. Marcus spune că nu sunt fiii legitimi ai lui Avraam).
În consecinţă, cei ce se bucură de armonie în familie sunt odraslele tatălui, pe când (fiii)
femeilor de rang inferior sunt numiţi efeminaţi şi fameni, motiv pentru care sunt mai puţin
admiraţi decât cei măreţi (n.t. adică fiii legitimi).
(149) De ce după ce le-a făcut daruri copiilor săi nelegitimi i-a trimis departe de
la Isaac, fiul său, încă fiind el în viaţă, spre răsărit, în pământul Răsăritului? (Geneza
25:6).
Semnificaţia, în sensul ei literal, este limpede. Însă în legătură cu înţelesul mai adânc
trebuie să spunem că Cuvântul sacru intenţionează să îl menţină veşnic virtuos, desăvârşit,
nepătat şi lipsit de orice pasiune. Şi el poate fi păstrat astfel doar dacă gândurile contrare şi
pământeşti sunt îndepărtate şi alungate (în altă parte). Căci aşa cum sunt străine pentru virtute,
tot aşa doresc să-l întineze pe (fiul) legitim. Dar este imposibil ca ele să fie îndepărtate dacă
tatăl nu este viu şi sănătos şi dacă gândurile sale nu sunt curate. Pentru că se spune, şi nu fără
temei, că a alungat faptele rele şi pasiunile, încă fiind el în viaţă. Şi le-a izgonit nu acolo unde
răsare soarele, ci în pământul Răsăritului, adică nu în cer şi spre lumina divină, ci spre
splendorile pământeşti şi stricăcioase, precum şi spre îngâmfarea şi slava deşartă pe care
acestea le caută. Căci strădaniile minţii, prin care mulţi consideră că bogăţiile, onorurile şi alte
lucruri similare sunt bune, nu reprezintă altceva decât deşertăciune.
(150) De ce atunci când (Scriptura) vorbeşte despre viaţa lui Avraam, ea spune,
„Aceştia sunt anii zilelor vieţii lui Avraam”? (Geneza 25:7).
Este minunat faptul că spune „zile”, căci nu doreşte să arate numărul anilor, aşa cum
fac cei care relatează [evenimentele istorice], ci intenţionează să indice faptul că cele câteva
etape de vârstă ale omului înţelept sunt vrednice de laudă, dacă acesta a trăit toată viaţa sa
într-un mod excelent. Pentru că anul este o sumă de zile, dar zilele nu sunt (o sumă) de ani.
Căci cei ce trăiesc în conformitate cu virtutea trebuie să aibă parte de o durată [de viaţă]
suplimentară, căci doar o vârstă înaintată şi atât nu poate fi o splendoare divină.
(151) De ce anii vieţii (sale) sunt o sută şaptezeci şi cinci? (Geneza 25:7).
Deoarece (acest număr) rezultă din şapte înmulţit cu douăzeci şi cinci, iar douăzeci şi
cinci este o perioadă lunară, în conformitate cu care (Scriptura) doreşte să se slujească în
templu, începând cu [vârsta de] douăzeci şi cinci de ani şi slujind acelaşi număr (de ani), căci
le cere să se retragă din serviciul activ la împlinirea vârstei de cincizeci de ani (n.t. Numeri
8:24,25), având grijă ca preotul să imite (corpul) ceresc. În consecinţă, aşa cum astrul cel mai
folositor care se găseşte în apropierea pământului, şi anume luna, serveşte întregul pământ
într-un interval de douăzeci şi cinci de zile, tot aşa şi (Scriptura) s-a gândit că este bine să
impună o durată de timp similară slujitorilor templului. Ei bine, hebdomada este cel mai sacru
dintre numere, aşa cum am arătat în mod special. Şi toate acestea sunt numere desăvârşite,

1032
care fac parte din viaţa omului înţelept, (şi anume) o sută, şaptezeci şi cinci, aşa încât atât
adunarea, cât şi scăderea lor sunt foarte frumoase. Acestea sunt lucrurile pe care le-am
remarcat în privinţa numerelor.
(152) Care este înţelesul cuvintelor, „Apoi slăbind, a murit”, şi de ce (a murit) la o
vârstă înaintată, bătrân şi plin de zile? (Geneza 25:8).
Sensul literal nu ridică probleme, dar această (afirmaţie) trebuie luată într-un mod mai
firesc (n.t. adică mai alegoric), iar înţelesul pe care trebuie să i-l dăm este că moartea trupului
reprezintă viaţa sufletului, întrucât sufletul duce o viaţă necorporală proprie. În legătură cu
acest lucru, Heraclit, care a luat ca un hoţ legea şi ideile de la Moise, zice, „noi trăim când ele
mor (n.t. trupurile) şi murim când ele trăiesc, vrând să spună că viaţa trupului reprezintă
moartea sufletului. Şi ceea ce se numeşte „moarte” este de fapt viaţa cea mai binecuvântată a
sufletului virtuos. Mai mult decât atât, „la o vârstă înaintată” este o exprimare extrem de utilă
a legii şi a ideilor, în măsura în care se spune că un om virtuos este un bătrân minunat. Pentru
că toate acestea sunt nişte etape de vârstă bune şi dezirabile, şi ele sunt mai înfloritoare decât
tinereţea vrednică de dispreţ, în care plăcerile senzuale ale trupului sunt în continuă creştere.
Căci atunci când era tânăr, acest om nu a pus prea mult preţ pe pasiuni, în vorbe sau în fapte,
şi nici nu a ales să ducă o astfel de viaţă. Iar ca adult, nu a provocat izbucniri copilăreşti şi
certuri şi lupte, pentru că a practicat bărbăţia. Aşa că pe la jumătatea vieţii, cu toate virtuţile în
jurul lui, el este un om căruia i se acordă un mare respect. Prin urmare, acesta nu începe să
acţioneze cu chibzuinţă şi judecată doar atunci când odată cu trecerea timpului pasiunile
bătrâneţii au trecut şi s-au stins, ci aşa cum cineva pune capul la o statuie, tot aşa şi el a pus un
lucru frumos şi atrăgător peste modul lui de viaţă anterior. Pe acesta ochii trupului nu îl pot
vedea, dar mintea lucidă şi pură este deprinsă să vadă.
În plus, sunt foarte nedumerit de ce mai spune (Scriptura), căci se afirmă că era „plin
de zile”, ceea ce îl înfăţişează a fi extrem de bine umplut, pentru că Tatăl nu permite ca viaţa
omului virtuos să fie goală sau neocupată pe undeva, astfel încât răul să-i intre în minte sau în
oricare altă parte a lui. Căci (Scriptura) spune că omul virtuos nu este plin de ani, ci de zile,
referindu-se mereu la durata de viaţă a omului virtuos sub lumina divină. În acelaşi timp, a
stabilit cele câteva zile care trebuie alocate studiului şi căutărilor, pentru că cei vinovaţi de
încălcarea legii (au nevoie) de oratori şi de oameni care să grăiască adevărul atunci când
natura depune mărturie împotriva lor în privinţa lucrurilor pe care le spun sau pe care le fac zi
de zi, de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa.
(153) De ce se spune că a fost adăugat la poporul său? (Geneza 25:8).
Vedeţi voi, mai devreme, atunci când (Scriptura) a vorbit despre faptul că „a slăbit”, ea
nu s-a referit la faptul că s-a degradat, ci a făcut aluzie la starea mai stabilă la care a ajuns.
Ceea ce este firesc. Pentru că îndepărtarea lucrurilor muritoare şi rele atrage după sine
adăugarea la cei ce sunt minunaţi şi nemuritori. Şi se spune că a fost adăugat la poporul său,
cu toate că încă nu exista un popor, întrucât el însuşi era originea şi strămoşul acelui neam.
Însă acel (popor) ce urma să se nască din el (este înfăţişat) ca fiind deja existent, pentru că
(Scriptura) îi garantează că acest lucru se va întâmpla, datorită virtuţilor dumnezeieşti la care
se spune că va fi adăugat. Acesta este înţelesul literal. Dar haideţi să vorbim acum alegoric.
Poporul este cu adevărat al lui Dumnezeu, căci el reprezintă o tranziţie raţională şi cerească
(n.t. Marcus spune că fraza este neclară). Pentru că orice suflet care fuge şi se dezleagă şi se
eliberează de lucrul de care este legat este raţional, de aceea el va fi izbăvit şi scăpat din
această închisoare. Căci cei din vechime obişnuiau să numească mormântul „o groapă rămasă
goală” (n.t. cu referire la trupul părăsit de suflet). Iar (Scriptura), într-un alt pasaj, îl numeşte
„strămoşul”, dar nu „întâiul născut”, care a moştenit totul de la Tatăl său divin şi care nu a
luat nimic de la mama sa ori de la natura feminină.
(154) De ce avea Isaac patruzeci de ani atunci când a luat-o de soţie pe Rebeca?
(Geneza 25:20).

1033
 Vârsta de patruzeci de ani este cea mai bună pentru căsătoria omului înţelept, căci
acestuia îi prinde bine să fie învăţat şi îndrumat şi să aibă parte de educaţia potrivită cât încă
este tânăr, ca să nu dea atenţie la nimic altceva şi să nu rătăcească nicăieri în căutarea unor
lucruri care nu trebuie dorite, ci să se bucure din tot sufletul de ideile respective şi de
compania acelor învăţături în care trebuie să îşi găsească fericirea. Dar este necesar să te
bucuri de dragoste şi afecţiune din partea unei soţii şi să împlineşti legea referitoare la
zămislirea copiilor. Căci generarea unor fiinţe vii (se realizează) în patruzeci (de zile),
perioadă în timpul căreia, după cum spun medicii, sămânţa introdusă în pântece duce la
formarea unei fiinţe, mai ales atunci când este vorba de una de parte bărbătească. Pentru că la
această vârstă s-a împreunat cu soţia lui nu din dorinţă sau de dragul plăcerilor senzuale
iraţionale, ci ca să zămislească copii legitimi, şi de aceea se cuvenea să se căsătorească atunci
când număr anilor săi a devenit egal cu numărul de zile cât durează formarea embrionului în
pântece.
(155) De ce zice Rebeca, „Dacă aşa vor sta lucrurile, de ce mi se întâmplă asta
tocmai mie?” (Geneza 25:22).
Virtuoasă şi iubitoare de virtute este mintea care spune asta nu atât cu vocea, ci prin
faptul că este înţelegătoare şi conştientă de sine însăşi (n.t. Marcus consideră această afirmaţie
obscură). Căci ea spune, „Ce (folos) că am în mine două forţe contrare şi antagoniste,
asemenea talerelor unei balanţe, care se înclină când în favoarea părerilor personale, când în
favoarea adevărului. Pentru că o minte nesigură este întotdeauna imperfectă şi şchioapă şi,
dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, ea este şi oarbă. Dar uneori este mai bine să avem
ochi şi o privire ageră, ca să putem ajunge la o anumită cunoaştere a binelui şi răului. Căci
atunci când cineva a acceptat natura primului sau a celui de-al doilea, sau când o vede din
întâmplare, acesta trebuie neapărat să îl aleagă pe unul şi să renunţe la celălalt.
(156) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi s-a dus să întrebe pe Domnul”? (Geneza
25:22).
Această afirmaţie este un argument împotriva persoanelor arogante şi infatuate, care
cu toate că nu ştiu nimic afirmă că cunosc [absolut] totul. Şi aceştia consideră că nimic nu este
(mai) ruşinos şi mai dezonorant (decât) să cauţi, să te îndoieşti şi să cercetezi. De aceea,
suferind până la sfârşitul vieţii de această boală gravă a ignoranţei şi a lipsei de educaţie,
aceştia nu suportă să cheme un medic care s-ar putea să-i vindece cu uşurinţă. Însă celor care
doresc să înveţe le place să cerceteze şi să îşi însuşească cât mai multe lucruri cu putinţă, din
din orice sursă şi oricât de bătrâni ar fi.
(157) Care este înţelesul cuvintelor rostite (de Dumnezeu) ca răspuns la
întrebarea ei, (şi anume) „În pântecele tău sunt două neamuri şi două popoare se vor
ridica din pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt şi cel mai
bătrân va sluji celui mai tânăr”?
Această afirmaţie indică patru lucruri. Unul dintre ele este uimitor, pentru că El nu
vorbeşte de doi copii aflaţi în pântece, ci în loc de copii vorbeşte despre popoare. Şi este
limpede că face aluzie nu la numele lor, ci la popoarele care se vor trage din fiecare dintre ei,
căci aceştia urmau să fie patriarhi ai unor popoare care vor apărea mai târziu. Al doilea, care
este cel mai util şi folositor, arată că acestea nu vor fi amestecate, ci separate şi distincte şi
împărţite, aparent existând două popoare, dar în realitate fiind vorba de chibzuinţă şi de lipsă
de chibzuinţă. Din acest motiv, (Scriptura) vorbeşte mai întâi despre „neamuri” şi apoi despre
„popoare”, numindu-le astfel cu chibzuinţă şi judecată. Iar aceasta este o distincţie extrem de
utilă între concepte care se împotrivesc unul altuia, căci unul dintre ele doreşte răutatea, iar
celălalt virtutea. Al treilea [lucru], care este cel mai just, [se referă la faptul] că echitatea nu
poate fi pusă la un loc cu inechitatea, fapt pentru care se spune foarte frumos că „un popor va
ajunge mai puternic decât celălalt”, căci este necesar ca unul dintre cele două să îl depăşească
pe celălalt şi să crească, iar acela să scadă şi să se împuţineze. Şi „a ajunge mai puternic”

1034
înseamnă şi că omul bun îl va întrece pe cel rău, omul drept pe cel nedrept, iar omul cumpătat
pe cel necumpătat. Căci unul dintre ei este ceresc şi vrednic de lumina divină, pe când celălalt
este pământesc şi stricăcios şi iubeşte întunericul. Iar al patrulea exprimă un adevăr limpede,
[şi anume] că cel bătrân va sluji celui tânăr, pentru că răul apare mai devreme şi creşte odată
cu noi din fragedă pruncie, în timp ce virtutea este mai tânără, căci o dobândim cu dificultate
destul de târziu, atunci când pasiunile ajunse la apogeu, care şi-au întins puterea peste tot, dau
semne de slăbiciune. Pentru că abia atunci mintea începe să judece, să discearnă şi să îşi
asume conducerea suverană. Şi aceste lucruri sunt spuse pentru [binele] nostru, căci cine nu
ştie că cerul nu se amestecă cu răul, oricât de mic ar fi, şi nici zeii perceptibili prin simţuri
(n.t. adică corpurile cereşti), ce se nasc într-o sferă care îl înconjoară; căci toţi aceştia sunt
buni şi desăvârşiţi în virtute. Însă în lume, cumpătarea şi chibzuinţa sunt mai vechi decât
nesăbuinţa şi lipsa de cumpătare, după cum dreptatea este mai veche decât nedreptatea; şi tot
aşa, celelalte virtuţi sunt mai vechi decât [viciile] care li se opun. Cu toate acestea, când este
vorba de oameni lucrurile stau exact pe dos, căci binele, după cum am spus, este mai recent şi
mai tânăr, pe când opusul lui, adică nesăbuinţa, s-a cuibărit în noi aproape din tinereţe şi
continuă să rămână acolo. Totuşi, prin legea firii, elementul mai tânăr este stăpânul şi
suveranul celui mai bătrân.
(158) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi i-a venit vremea să nască”? (Geneza
25:24).
Naşterea omului înţelept nu are niciun cusur în privinţa lunii şi a zilei, ci ea este
deplină şi desăvârşită, căci se bazează pe numere perfecte. Acesta este sensul literal. Dar în
privinţa înţelesului mai adânc trebuie să spunem următoarele: atunci când sufletul omului
virtuos se umple cu contemplarea înţelepciunii, care asemenea zilei şi soarelui, luminează
raţiunea şi mintea, acesta începe să dea naştere lucrurilor opuse, pentru că poate face distincţia
între [ceea ce este] sfânt şi [ceea ce este] profan.
(159) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi iată erau în pântecele ei doi gemeni”?
(Geneza 25:24).
Înţelesul manifest este limpede şi uşor de înţeles. Însă nu trebuie să pierdem din
vedere înţelesul simbolic, că aşa cum două tulpini cresc dintr-o singură rădăcină, tot aşa şi în
minte există bine şi rău, care din firea lor sunt ca nişte gemeni. Pentru că sufletul fuge şi se
retrage, fiind incapabil să acţioneze, însă el se îndepărtează de o extremă şi se apropie de
cealaltă. Mai mult decât atât, acelaşi lucru se întâmplă şi cu puterile aflate în trup, deoarece
dorinţele şi plăcerile senzuale şi suferinţele se trag din aceeaşi rădăcină, aşa cum spune poetul,
pentru că toate lucrurile care sunt divizate şi separate la nivelul superior, sunt separate şi la
extremităţi. Însă acestea cedează locul lucrurilor opuse în privinţa autorităţii supreme, căci
atunci când plăcerea senzuală este puternică şi superioară durerea se retrage şi îi lasă cale
liberă, dar când autoritatea este acaparată de aceasta din urmă, atunci plăcerea senzuală îşi
pierde puterea. Şi tot aşa, fiecare virtute se află în legătură cu un viciu, şi invers. Căci
înţelepciunea lasă locul nesăbuinţei, cumpătarea [cedează] în faţa poftelor trupeşti
neînfrânate, nedreptatea [se retrage din faţa] dreptăţii, laşitatea [este înlocuită] de curaj, şi la
fel se întâmplă şi în cazul celorlalte elemente contrare.
(160) De ce întâiul născut era roşcovan şi cu pielea păroasă? (Geneza 25:25).
Cele spuse sunt clare. Trupul roşcovan şi păros reprezintă semnul unui om sălbatic,
care se dezlănţuie cu furie, asemenea unei fiare sălbatice. Căci înfăţişarea roşiatică şi sângerie
aminteşte de culoarea [oamenilor] furioşi, iar caracterul său, într-adevăr ca o piele sau ca
oricare lucru acoperit cu păr, nu este altceva decât o învelitoare şi o îmbrăcăminte exterioară,
care protejează împotriva vicleniei şi agresiunii. Şi din această cauză, el este uşor de prins
oriunde s-ar afla, pentru că omul rău, oricât ar plănui şi orice ar născoci ca să se facă greu de
prins, va fi cu atât mai uşor de capturat de către aceia care sunt adepţii înţelepciunii. Dar
trebuie să facem deosebirea între [termenii de] „întâi născut” şi „întâi zămislit”. Căci primul

1035
este (odrasla) femeii, fiind un [om] material, întrucât rolul femeii este să dea naştere; însă
întâiul zămislit este de parte bărbătească, fiind vlăstarul unei puteri mai de nădejde, căci rolul
bărbatului este să zămislească. Pentru că omul înţelept şi cultivat vine pe lume ca o parte a
Cauzei, în timp ce omul nesăbuit, ca orice întâi născut, are afinităţi cu materia pasivă, care dă
naştere precum o mamă. De aceea se spune, şi pe bună dreptate, că unele puteri imateriale
sunt întâi-zămislite, iar pe acestea unii le numesc „forme”, „măsuri” şi „tipuri”. Dar lucurile
perceptibile prin intermediul simţurilor nu sunt atât de desăvârşite, pentru că formele lipsite
de mamă provin din Cauza supremă, pe când lucrurile perceptibile prin simţuri sunt alcătuite
din materie, despre care se poate spune, şi pe bună dreptate, că este mama fiinţelor create.
(161) De ce acest om a fost numit Isav (n.t. sau Esau)? (Geneza 25:25).
„Isav” tălmăcit înseamnă „creatură” sau „stejar”, căci ambele denumiri exprimă în
mod limpede caracterul. Pentru că omul rău este plin de închipuiri şi de o înţelepciune
zaharisită, ca şi cum s-ar fi antrenat să dobândească şi să folosească aceste lucruri, dar nu este
capabil să se gândească la nimic bun. Iar această ignoranţă prostească, căci aşa îi numesc eu
pe aceia care sunt neclintiţi, cu gâtul întins şi neînduplecaţi, este asemenea unui stejar, care
mai degrabă se rupe decât să se îndoaie sau să cedeze.
(162) Care este sensul cuvintelor, „După aceea a ieşit fratele acestuia” (Geneza
25:26).
Virtutea şi viciul sunt fraţi, întrucât sunt odrasle ale aceluiaşi suflet. Şi sunt şi
vrăjmaşi, în măsura în care se opun unul altuia şi se luptă între ei. De aceea, cu toate că vin
împreună şi sunt uniţi în mod necesar, fiind ţinuţi unul lângă altul prin aceeaşi legătură,
aceştia doresc să se despartă. Iar atunci când sunt dezlegaţi, depărtaţi şi eliberaţi, ei devin de
sine stătători.
(163) De ce al doilea copil se ţine cu mâna de călcâiul piciorului celui mai
vârstnic? (Geneza 25:26).
Deoarece intelectul nobil este un războinic şi un luptător, fiind prin natura lui iscusit în
bătălie, căci se opune întotdeauna pasiunii şi o împiedică să se ridice şi să se înalţe. Dar faptul
că prinde călcâiul şi că se ţine de el ne arată tăria de caracter a învingătorului şi a celui care nu
permite pasiunii să devină refractară şi să o ia razna, după cum acest lucru ne indică şi
slăbiciunea celui care este prins. Iar dacă cineva percepe aceste lucruri nu cu ochii, ci cu
înţelegerea şi cu mintea, acesta va [reuşi să] se agaţe de cea mai măreaţă cauză care se află
printre virtuţi. Căci atunci când mintea preia şi menţine controlul, devenind mândră şi
glorioasă, ea prinde adversarul cu mâna şi nu îl lasă să scape. Iar pasiunea rămâne paralizată,
aşa că se prăbuşeşte şi rămâne la pământ. Prin urmare, ce altceva reprezintă acest lucru decât
un exemplu de perfecţiune morală? Fapt pentru care a primit numele de Locţiitor, pe care
evreii îl numesc „Iacov”.
(164) De ce se spune că Isaac era de şaizeci de ani când i s-au născut copii?
(Geneza 25:26).
Numărul şaizeci include în el acele (corpuri cereşti) care reprezintă zodiacul lumii,
unde cele douspreze pentagoane sunt numerotate împreună. Şi aceeaşi relaţie care există între
numărul şase şi clasa unităţilor există şi între numărul şaizeci şi clasa zecilor. Căci lumea
întreagă a fost făcută cu ajutorul hexadei, iar omul desăvârşit a avut copii la şaizeci (de ani),
potrivit relaţiei de rudenie pe care o are cu lumea, căci aşa cum numărul şaizeci este înrudit cu
numărul şase, tot aşa şi omul virtuos (se înrudeşte) cu întreaga lume. De aceea, aşa cum există
în lume o substanţă pură, care aparţine cerului, şi aşa cum există ceva amestecat şi stricăcios,
şi anume tot ce se află sub lună, tot aşa, spune (Scriptura), se cuvine ca vlăstarul omului
virtuos să fie separat într-un fiu muritor şi unul nemuritor. Căci dintre aceşti [doi] fii, unul
este ceresc, iar celălalt pământesc.
(165) De ce Isav era vânător şi trăia pe câmpii, în timp ce Iacov era un om liniştit
şi trăia acasă? (Geneza 25:27).

1036
 Acest pasaj se pretează la o interpretare alegorică, căci omul rău are două metehne,
fiind vânător şi trăind pe câmpii. Din ce motiv? Pentru că aşa cum un vânător îşi petrece
timpul în compania câinilor şi a fiarelor sălbatice, tot aşa şi omul crud [trăieşte] împreună cu
relele şi pasiunile, dintre care unele, care sunt ca nişte animale, fac ca mintea să devină
sălbatică şi neîmblânzită şi refractară şi feroce şi bestială; iar altele (sunt ca nişte) câini,
pentru că se lasă pradă impulsurilor lipsite de moderaţie şi pentru că acţionează cu furie şi
mânie. În plus, trăind pe câmpii, el nu are o cetate şi fuge de lege, neavând habar de ce
înseamnă un comportament adecvat, căci este neînfrânat şi refractar şi nu are nimic în comun
cu oamenii buni, fiind un vrăjmaş al contactelor sexuale, al omeniei şi al comunităţii, întrucât
duce o viaţă în afara societăţii. Pe de altă parte, însă, omul înţelept şi cultivat posedă două
calităţi, şi anume: este un om liniştit şi trăieşte acasă. Căci o natură liniştită este simplă şi fără
nicio urmă de linguşeală sau ipocrizie, în timp ce ipocriţii linguşitori şi şarlatani reprezintă
elementul opus. Mai mult decât atât, grija pentru casă se află în antiteză cu traiul pe câmpii,
căci una din aceste situaţii se referă la administrarea propriei gospodării, fiind o ilustrare la
scară mică a unei iscusinţe speciale, căci conducerea statului şi administrarea gospodăriei sunt
virtuţi înrudite, care, nu este greşit să spunem, sunt, ca să spunem aşa, interschimbabile, atât
pentru faptul că conducerea statului se referă la administrara treburilor în stat, cât şi pentru că
administrarea gospodăriei reprezintă conducerea statului de acasă.
(166) De ce se spune, „Isaac iubea pe Isav, iar Rebeca iubeşte pe Iacov”? (Geneza
25:28).
Cine nu ar admira poziţia acestor nume opuse şi felul iscusit în care sunt plasate, astfel
încât să se potrivească cu cele arătate în scris? Căci „iubea”, atunci când este folosit în
povestire, se referă la timpul trecut, pe când „iubeşte” are legătură cu ceea ce este mereu
prezent şi care nu se schimbă niciodată, pentru că nu are capăt sau sfârşit. Şi oare nu se spune
aşa pe bună dreptate? Căci dacă uneori se întâmplă să lăsăm răul şi slăbiciunea să pătrundă în
noi, acestea vor fi de scurtă durată şi efemere, însă virtutea, într-o anumită privinţă, este
nemuritoare, fiindcă ea nu provoacă regrete şi nici nu ne face să ne răzgândim.
(167) De ce el (Isaac) îl iubeşte (pe Isav) dintr-un anumit motiv, căci (Scriptura)
spune, „pentru că îi plăcea să mănânce vânatul adus de acesta”, în timp ce mama sa îl
iubea (pe Iacov) fără niciun motiv”? (Geneza 25:28).
Moise (spune) acest lucru cu multă înţelepciune, pentru că virtutea nu este iubită
datorită unui motiv [anume]. Referitor la acest lucru, unii filozofi mai timpurii, precum şi
aceia din zilele noastre, care au primit ideile iubitoare de virtute direct de la Moise, ca dintr-
un izvor, au afirmat că binele este ceva de dorit, întrucât el este plăcut prin natura sa. Dar
orice lucru care nu are această natură este iubit pentru folosul pe care ni-l aduce. Aşa că
(Scriptura) adaugă, „îl iubea pentru că îi plăcea să mănânce vânatul adus de acesta”. Şi este
foarte firesc, căci hrana despre care se vorbeşte nu este carnea de vânat, ci caracterul
vănătorului, care se aseamănă cu cel al unui animal sălbatic. Şi, într-adevăr, chiar aşa stau
lucrurile. Pentru că sufletul filozofului nu se hrăneşte cu altceva decât cu faptul că poate vâna
pasiunile şi că poate controla orice viciu.
(168) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi Iacov a pregătit ceva de mâncare”?
(Geneza 25:29).
Ştiu că astfel de lucruri sunt prilejuri de ridiculizări şi batjocură pentru oamenii inculţi
şi pentru aceia care au un caracter lipsit de consecvenţă, întrucât aceştia nu pot recunoaşte
nicio formă de virtute, aşa că atribuie lipsa de educaţie şi prostia şi perversitatea şi
nechibzuinţa lor Sfintelor Scripturi, care sunt mai veridice decât orice altceva. Motivul este
acela că aşa cum orbii se apropie de obiecte bâjbâind şi pipăind cu mâna, însă nu le pot
percepe culoarea, forma sau alte caracteristici particulare, tot aşa şi oamenii needucaţi,
nepregătiţi şi neînvăţaţi, care sunt orbi la suflet şi care au pielea groasă zăbovesc doar asupra
înţelesului literal, fără se dea atenţie povestirii, şi pipăie şi analizează doar cuvintele şi

1037
înţelesul manifest. Dar aceştia sunt incapabili să discearnă înţelesul mai adânc şi ideile
inteligibile. Iar înţelesul literal se referă la un reproş, deloc neînsemnat, al omului necumpătat,
care îi dojeneşte pe toţi aceia care pot fi vindecaţi. Căci (Isav) nu a renunţat la dreptul său de
întâi născut în favoarea (fratelui) său mai tânăr pentru o amărâtă de fiertură gătită, ci pentru că
s-a făcut [de bunăvoie] robul plăcerilor burţii. Fie ca acesta să fie mustrat şi condamnat ca
unul care nu s-a preocupat niciodată de înfrânare şi abstinenţă! Iar (pasajul) acesta mai
conţine şi o explicaţie firească a povestirii. Pentru că orice lucru gătit se dezintegrează, aşa că
puterea pe care o avea iniţial descreşte şi începe să se piardă. Iar (Scriptura) spune că la fel se
întâmplă şi cu pasiunea. Întrucât aceasta este nesărată şi lipsită de credinţă (n.t. Marcus crede
că textul este deteriorat). Şi autocontrolul îndreptat împotriva abstinenţei o slăbeşte şi o
dizolvă prin intermediul raţiunii, desfăcând-o în bucăţele şi tăindu-i tendoanele şi muşchii.
(169) De ce spune (Scriptura), „Isav a venit istovit de la câmp”? (Geneza 25:29).
În cazul patriarhilor, istovirea aceasta se referă la adăugare, căci atunci când sunt
istoviţi de această viaţă muritoare, ei sunt adăugaţi la cealaltă viaţă. Însă omul rău are doar un
singur neajuns, acela că tânjeşte după virtute mai mult decât după mâncare şi băutură.
(170) De ce zice Isav, „Dă-mi să mănânc din această fiertură roşie, că sunt
flămând”? (Geneza 25:30).
Omul efeminat, ataşat de pasiuni, mărturiseşte că îi este foame după înţelepciune şi
chibzuinţă, dar în acelaşi timp el este lipsit de orice virtute. Din acest motiv, el se grăbeşte să
guste din pasiune, considerând-o nu ca pe o virtute, ci ca pe ceva gătit şi amestecat, ca să aibă
o culoare plăcută. Şi (Scriptura) numeşte acest lucru (fiertură) „roşie”, adăugând acest cuvânt
deoarece se înrudeşte cu pasiunea de care este stăpânit, căci atunci când pasiunea se înroşeşte,
impulsul devine şi mai roşu, pentru că este necesar ca cei posedaţi de pasiune să roşească şi să
se ruşineze de faptul că slăvesc şi preamăresc lucruri scandaloase, ca şi cum ar fi bune şi
atrăgătoare.
(171) De ce acestuia (n.t. lui Isav) i se mai spune şi Edom? (Geneza 25:39).
În limba armeană, „Edom” înseamnă „de culoarea focului” sau „pământesc”, şi acest
nume îi este atribuit pe bună dreptate omului necumpătat şi neînfrânat, care nu caută lucruri
cereşti şi divine, ci doar ceea ce este pământesc şi stricăcios. Şi nici măcar în somn el nu
cunoaşte acea Fiinţă lipsită de calităţi, şi de formă, şi de chip şi de trup, căci este rob al
culorilor şi al calităţilor care amăgesc simţurile.
(172) De ce îi spune fratele lui, „Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi născut”?
(Geneza 25:31).
Înţelesul literal s-ar părea că ne arată lăcomia celui mai tânăr şi dorinţa lui de a-şi
deposeda fratele mai mare de drepturile sale. Însă omul virtuos nu este lacom, întrucât el este
tovarăşul moderaţiei şi al înfrânării, care îi sunt de mare folos. Prin urmare, el înţelege în mod
limpede că averile mari şi permanente nu sunt de folos decât omului drept, întrucât pe omul
nesăbuit acestea îl fac să cadă în păcat. De aceea, el consideră necesar să îndepărteze acest
rău, ca şi cum ar da deoparte lemnele pentru foc, astfel încât caracterul acestuia să se
îmbunătăţească. Iar acest lucru nu este păgubitor, ci reprezintă un mare beneficiu pentru acela
care pare a fi vătămat. Acesta este sensul manifest. Însă referitor la înţelesul mai adânc,
trebuie să înţelegem faptul că discursul legiuitorului înţelept nu se referă la fiare sălbatice sau
la posesiuni sau la roadele recoltate, ci la dispoziţiile sufleteşti. Căci din firea lui, primul
născut şi (fratele) mai mare simbolizează faptele săvârşite în conformitate cu cele câteva
virtuţi, însă omul rău renunţă la acestea din cauza părerilor mulţimii. Dar niciunul dintre
oamenii lipsiţi de înţelepciune nu a fost vreodată atât de smintit încât să mărturisească că este
rău. De aceea, el îi spune, „Nu maltrata adevărul, ca şi cum ai asista sau ai râde la un
spectacol de teatru, ci mărturiseşte imediat că pentru tine virtutea este o posesiune
necunoscută şi nefirească, şi că îţi vei petrece zilele departe de ea. Însă aceasta este bună şi
potrivită pentru cei ce cultivă înţelepciunea, întrucât se înrudeşte cu ei.

1038
 (173) De ce răspunde el după cum urmează, „Iată eu mor. La ce mi-e bun dreptul
de întâi născut?” (Geneza 25:32).
Sensul manifest al celor spuse reprezintă o parabolă, căci, într-adevăr, viaţa omului rău
se îndreaptă grăbită spre moarte cu fiecare zi [care trece], căci acest om reflectează la procesul
morţii şi se pregăteşte să moară. Căci altfel n-ar zice el, „Ce este acest lucru care duce la
virtute şi fericire?”. Pentru că el spune, „Pot alege altceva mai bun, (şi anume) să doresc
plăcerile senzuale, să caut poftele trupeşti, să fiu libertin, să fiu lacom, să fiu avar ori să mă
preocup de orice altceva care se înrudeşte cu aceste lucruri.
(174) Care este sensul cuvintelor, „Isav şi-a dispreţuit dreptul său de întâi
născut”? (Geneza 25:34).
Această lege, care se armonizează cu cea de dinainte, este dată tot de Dumnezeu. Căci
aşa cum omul virtuos şi înţelept dispreţuieşte şi respinge căile omului rău, la fel şi omul rău
(dispreţuieşte) gândurile şi faptele şi cuvintele omului virtuos. Pentru că este imposibil şi
nerealizabil să apară vreodată vreun acord între armonie şi lipsa de armonie.
(175) De ce a venit o foamete în ţară, afară de foametea cea dintâi, care se
întâmplase în zilele lui Avraam? (Geneza 26:1).
Este bine să ne întrebăm de ce adaugă (Scriptura), „în ţară”, căci unde altundeva ar
putea să vină o foamete dacă nu într-o ţară? Căci nu se cuvine să spunem că „în cer”. Însă
acest pasaj nu conţine el oare o alegorie? Pentru că trupul pe care-l avem în jurul nostru este o
substanţă pământească, însă atunci când acesta este locuit de o minte virtuoasă şi purificată
survine o foamete, dar nu după mâncare şi băutură, ci după fapte rele. Însă aceste două tipuri
de foamete sunt diferite. Prima se referă la lipsa de ignoranţă şi de necunoaştere a omului care
a progresat şi care s-a desăvârşit prin educaţie şi învăţătură. Dar mai presus de aceasta se află
distrugerea lucrurilor care nu sunt în conformitate cu natura din sinea omului virtuos din fire,
care nu a dobândit virtutea prin gândire sau prin practică, ci învăţând de unul singur. Ambele
tipuri sunt minunate şi plăcute, fiind generatoare de fericire, de prosperitate, de înţelepciune şi
de bucurie.
(176) Care este sensul cuvintelor, „Atunci s-a dus Isaac în Gherara, la Abimelec,
regele Filistenilor”? (Geneza 26:1).
Sensul literal se referă în mod limpede la călătoria pe care a făcut-o. Însă referitor la
înţelesul mai adânc, trebuie să spunem că acesta necesită o analiză mai exactă, pe care o vom
dezvălui şi o vom lămuri prin intermediul tălmăcirii numelor. Căci „Abimelec” trebuie
tălmăcit ca „regele tată”, „filistenii” ca „străini”, iar Gherara ca „împrejmuire”.
(177) De ce îi spune (Cuvântul) divin, „Să nu te duci în Egipt”? (Geneza 26:2).
Acest pasaj este clar, pentru că nu conţine nimic obscur sau nedesluşit. Şi el trebuie
alegorizat în felul acesta. [Cuvântul] Egipt trebuie tălmăcit ca „asuprire”, căci nimic altceva
nu constrânge şi nu asupreşte mintea aşa cum fac dorinţa pentru plăcerile senzuale, durerea şi
teama. Însă omului desăvârşit, care din firea lui se bucură de fericirea adusă de virtute,
Cuvântul sacru şi divin îi transmite să se lipească de perfecţiune şi să nu se lase pradă
pasiunilor, ci să accepte cu bucurie să se îndepărteze de ele şi să le spună adio. Dar celor
cumpătaţi, din cauza slăbiciunii lor, (Scriptura) le dezvăluie şi le recomandă calea de mijloc,
pe care aceştia o acceptă, întrucât nu se aventurează şi nu au încredere şi nu sunt capabili să
urce împreună cu el. Însă cei care ajung pe culme şi care ating ceea ce se află la capăt nu le
spun absolut nimic celor care se agaţă de pământ.
(178) De ce spune El, „Să locuieşte în ţara unde îţi voi zice Eu. Şi vei fi un venetic
în această ţară”? (Geneza 26:2,3).
Aici face distincţia între venetici şi locuitori, pentru că în sens literal oamenii locuiesc
în aceste cetăţi, dar nu la fel se întâmplă şi cu sufletul. Şi El porunceşte omului înţelept să fie
un venetic în ţara simţurilor, dar să locuiască acolo unde îi va porunci oracolul divin. Căci ţara
pământească, perceptibilă prin simţuri, este trupul noastru. Iar sufletul, care este elementul

1039
principal care se găseşte în el, dacă vrea să aibă parte de o binecuvântare, trebuie să rămână
un venetic şi să fie preocupat de cetatea sa de baştină, căutând să plece de aici pentru a merge
în locul acela. Din acest motiv, El dă o lege pentru sufletul divin, mustrându-l şi încurajându-l
să locuiască mereu [în cetatea din care vine]. Şi ce altă cetate poate fi un simbol mai potrivit
pentru acest suflet, în conformitate cu legea alegoriei, dacă nu virtutea?
(179) Care este sensul cuvintelor, „Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta”?
(Geneza 26:3).
(Acest lucru) ne arată legătura şi armonia care există între lucrurile alăturate în mod
metodic în oracolele divine. Căci în mod necesar, [prezenţa lui] Dumnezeu aduce aproape de
om concordia şi binecuvântarea şi plăcerea vorbirii, după cum, dimpotrivă, depărtarea (de
Dumnezeu atrage după sine) iraţionalitatea. Pentru că nu există rele mai mari pentru sufletul
omului decât nesăbuinţa şi prostia, precum şi lipsirea de partea sa raţională, adică mintea, care
îi este specifică.
(180) Care este sensul cuvintelor, „Îmi voi împlini jurământul pe care l-am făcut
tatălui tău”? (Geneza 26:3).
În primul rând, trebuie spus acest lucru, că cuvintele lui Dumnezeu nu sunt altceva
decât nişte jurăminte. Şi pe ce jură Dumnezeu dacă nu pe El însuşi? Şi noi spunem că El jură
din cauza slăbiciunii noastre, întrucât credem că se aseamănă cu omul, pentru care jurământul
este un lucru diferit în raport cu cuvintele. Însă El este binecuvântat şi plin de har şi
binevoitor. Şi El nu judecă fiinţele create în funcţie de măreţia sa, ci potrivit măreţiei acestora.
În al doilea rând, El vrea să îl laude pe fiu, întrucât este vrednic de caracterul nobil al tatălui
său, pentru că El nu ar întări printr-un jurământ promisiunile făcute tatălui de dragul fiului,
dacă nu ar fi văzut că şi în acesta se află aceeaşi virute. Încetaţi, aşadar, să îi cinstiţi pe
oamenii nobili şi învăţaţi din Sfânta Scriptură ce înseamnă adevărata nobleţe, ca să vă puteţi
pocăi. Pentru că acest pasaj ne învaţă în mod limpede să definim, să judecăm şi să discernem
că cei care au avut parte de o naştere bună nu sunt aceia care s-au născut din taţi sau din
bunici buni, şi care se mulţumesc doar cu acest lucru, ci acei [oameni] care îşi imită taţii în
privinţa pietăţii. Şi este greşit să îi lăudăm pe cei ce sunt buni în mod involuntar sau care s-au
născut în împrejurări favorabile, căci nimeni dintre noi nu vine pe lume aşa cum vrea, ci
trebuie să dăm întâietate celor care acţionează cu bună ştiinţă, pentru că cei mai buni sunt
aceia care acţionează în mod voluntar, acceptând binele şi urmându-i exemplul.
(181) Care este sensul cuvintelor, „Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului”?
(Geneza 26:4).
Aici se face referire la două aspecte, care în general stau la baza tuturor lucrurilor; este
vorba de cantitate şi de calitate – cantitate când se spune, „Voi înmulţi”, şi calitate în expresia,
„ca stelele”. Aşadar, fie ca (descendenţii tăi) să fie neprihăniţi, luminoşi, bine organizaţi şi
supuşi faţă de stăpânul lor, şi fie ca aceştia să se poarte ca stelele strălucitoare, care cu
splendida lor sclipire eterată luminează toate lucrurile care există.
(182) Care este sensul cuvintelor, „Voi da urmaşilor tăi toate ţinuturile acestea”?
(Geneza 26:4).
Textul ne indică în mod limpede înţelesul special al Legii, în care se spune că doar
omul înţelept este bogat şi că omului înţelept îi aparţin toate lucrurile. Însă referitor la
înţelesul mai adânc, El spune, „Îţi voi da toate substanţele pământeşti şi corporale, care vor fi
ca nişte slujitori ai unui stăpân. Căci nu vreau ca tu să aduni venituri şi să pretinzi tribut,
pentru că acestea sunt determinate de pasiunile nemăsurate şi nesătule, ci la fel ca un rege, să
fii un stăpân şi un conducător, care nu urmează pe nimeni, fiindcă el însuşi este cel ce
deschide calea”.
(183) Care este sensul cuvintelor, „Şi se vor binecuvânta întru urmaşii tăi toate
popoarele pământului” (Geneza 26:4).
Sensul literal este evident şi clar. Dar înţelesul mai adânc trebuie alegorizat după cum

1040
urmează: toate popoarele de pe faţa acestui pământ se găsesc în noi înşine. Iar diferitele
simţuri, indiferent de natura lor, sunt alcătuite din diferite pasiuni. Şi acestea devin mai bune
atunci când au un guvernator, un supraveghetor şi un intendent, care au puterea, după cum
spune poetul (n.t. Homer), „să fie asemenea unui rege bun ori a unui lăncier războinic”. Însă
acestea se schimbă în rău atunci când mintea suverană cedează şi se supune, şi când,
asemenea unui vizitiu slab şi nepriceput, este incapabilă să controleze alergarea impetuoasă şi
sălbăticia cailor înhămaţi, lăsându-se astfel târâtă departe cu mare viteză.
(184) De ce spune El, „Pentru că tatăl tău, a ascultat cuvântul Meu şi a păzit
poruncile Mele, poveţele mele, îndreptările Mele şi legile Mele”? (Geneza 26:5).
Toate acestea, zice El, sunt ale mele. Căci oamenii buni şi virtuoşi cunosc puterile lui
Dumnezeu, din care beau, ca dintr-un izvor, doar puţini, (şi anume) aceia care au primit o
educaţie aleasă şi care au o dorinţă veritabilă pentru înţelepciune. Ei bine, dintre cele patru
(lucruri menţionate), primele două se consideră a fi dedicate lui Dumnezeu, (adică) poveţele şi
poruncile. Căci El dă poveţe ca un stăpân celor care nu se supun uşor şi care nu se tem, însă
dă porunci, ca unor prieteni, celor care se roagă şi care sunt credincioşi. Însă celelalte două,
(şi anume) „îndreptările şi legile”, sunt virtuţi în raport cu oamenii, de aceea se cuvine să
avem mare grijă de legi şi de îndreptări, pentru că îndreptările sunt oarecum fireşti, în timp ce
legile se stabilesc pe baza unor convenţii. Însă acele lucruri care sunt fireşti sunt mai vechi
decât acelea stabilite prin convenţii, aşa că îndreptările (sunt mai vechi) decât legile.
(185) De ce se spune că „Isaac a locuit în Gherara ca venetic”? (Geneza 26:6).
„Gherara” tălmăcit înseamnă „împrejmuire”, înţelegându-se prin aceasta trupul şi toate
lucrurile externe pe care le inventează orbeşte închipuirea noastră deşartă şi inutilă. Căci cel
ce trăieşte în interiorul acestei împrejmuiri este un [om] nefericit, aflat în slujba a numeroşi
stăpâni cruzi şi neînduplecaţi. Şi acesta suportă ameninţările lor, fiind amăgit precum un
animal de nişte lucruri care nu sunt bune, dar care par a fi cele mai bune dintre toate. Însă
veneticul, care speră să fie complet eliberat, se mulţumeşte doar cu strictul necesar, fapt
pentru care se desprinde cu uşurinţă de împrejmuire şi de capcanele care se găsesc în ea.
(186) Cine sunt oamenii care l-au întrebat despre femeia sa? (Geneza 26:7).
Diferitele părţi ale sufletului sunt locuite de gânduri. Astfel, (partea) raţională [este
dominată de gânduri] referitoare la înţelepciune şi nesăbuinţă; partea emoţională [este
dominată de gânduri] referitoare la curaj şi laşitate; partea doritoare [nutreşte gânduri] de
cumpătare şi de imoralitate; partea nutritivă [este afectată de gânduri] referitoare la mâncare şi
băutură; iar partea percepţiilor senzoriale [este dominată de gânduri] care, în conformitate cu
cele câteva simţuri, caută să găsească desfătări şi noi plăceri senzuale. Însă locul împrejmuit
are proprii lui oameni, (şi anume) gândurile care depind de trup şi care sunt ataşate de
lucrurile externe. Prin urmare, acestea încearcă să corupă şi să întineze natura neprihănită,
sfântă şi nepătată.
(187) Care este sensul cuvintelor, „Şi a trăit acolo multă vreme”? (Geneza 26:8).
Se spune că adăpostirea sufletului contemplativ şi iubitor de Dumnezeu, chiar dacă nu
durează decât o singură zi, echivalează cu o locuire îndelungată într-un ţinut străin. Însă cel
mai bun [suflet] este acela care locuieşte în afara spaţiului şi timpului. Căci spaţiul şi timpul
sunt fraţi, care vin în existenţă simultan şi care se mişcă împreună.
(188) Ce joc juca Isaac cu soţia lui atunci când Abimelec s-a uitat pe fereastră?
(Geneza 26:8).
Sensul literal se referă la relaţia legitimă pe care o are cineva cu soţia lui. Dar înţelesul
mai adânc este altul, şi anume că nu orice joc este condamnabil, pentru că uneori [jocul] este
virtuos şi vrednic de laudă, fiind semnul inocent şi plin de sinceritate al unei inimi neprihănite
aflată în sărbătoare. Pentru că vârsta la care omul se joacă este lipsită de viclenie şi şiretenie,
de aceea el îl menţionează mai întâi pe băiat. Aşa că, după părerea noastră, bucuria festivă a
oamenilor desăvârşiţi, care sunt virtuoşi şi vrednici de laudă, este numită „joc”. Însă oamenii

1041
răi, care iubesc luxul, nu se împărtăşesc deloc din aşa ceva, fapt pentru care duc o viaţă tristă
şi dureroasă. Pe de altă parte, oamenii virtuoşi ajunşi la maturitate se bucură mereu [de o
astfel de viaţă], indiferent că sufletul se află în trup, sau că se separă de acesta în momentul
morţii, sau că nu a fost niciodată legat de trup. La fel se întâmplă şi cu fiinţele divine, pe care
cuvântul lui Moise obişnuieşte să le numească „îngeri”, precum şi cu stelele. Căci acestea
sunt, ca să spunem aşa, naturi inteligibile, minunate şi divine, care au dobândit o bucurie
eternă în care nu se află nici urmă de durere. Şi tot aşa se petrec lucrurile cu întregul cer şi cu
întreaga lume, pentru că acestea sunt nişte animale raţionale şi virtuoase, a căror natură este
plină de înţelepciune. Din acest motiv, ele sunt lipsite de tristeţe şi durere, fiind întru totul
numai bucurie. Mai mult decât atât, se spune că până şi Tatăl şi Creatorul universului se
veseleşte continuu şi se joacă şi se desfată, căci jocul este un lucru divin, care provoacă multă
bucurie. Şi El nu are nevoie de nimic pentru că nu-i lipseşte nimic, aşa că se bucură şi se
desfată de sine însuşi şi de puterile sale şi de lumile pe care le-a creat. Însă în lumea invizibilă
acestea sunt măsuri ale ideilor necorporale, care au fost create după chipul şi asemănarea celor
nevăzute. Prin urmare, şi pe bună dreptate, omul înţelept crede că sfârşitul lui constă în faptul
de a ajunge asemenea lui Dumnezeu; din acest motiv, el se străduieşte să unească lucrurile
create cu cele necreate şi pe cele muritoare cu cele nemuritoare, astfel încât să nu-i lipsească
bucuria şi veselia, ca să fie aşa cum este El. Din acest motiv, el joacă acest joc al virtuţii
constante şi neschimbătoare împreună cu Rebeca, al cărei nume tălmăcit în limba armeană
înseamnă „Statornicie”. Dar omul rău nu cunoaşte acest joc al desfătării sufletului, căci el nu
este căsătorit cu acea plăcere minunată. Însă omul care face progrese se uită ca şi cum ar privi
pe o fereastră, dar el nu vede totul, căci nu poate percepe unirea celor doi. Căci pentru asta
este nevoie de ochii pătrunzători ai celui deprins să vadă de la distanţă sau de ochii celor care
pot vedea.
(189) Care este înţelesul cuvintelor, „A semănat orz şi a cules anul acela rod
însutit”? (Geneza 26:12).
Anul reprezintă un ciclu complet şi el este alcătuit din toate anotimpurile anului, care
există atât în sine însuşi, cât şi în afară (n.t. Marcus spune că textul este deteriorat). Ei bine,
numărul o sută este cel mai sacru număr, întrucât el este o putere a decadei perfecte. Însă
textul propriu-zis este un fel de mărturie a faptului că omul virtuos este prosper atât în privinţa
agriculturii, cât şi a celorlalte lucruri care aparţin vieţii şi lumii; în plus, el dobândeşte
întotdeauna cu mult mai mult decât a avut la început. Dar în legătură cu înţelesul mai adânc
trebuie să spunem că orzul este o hrană atât pentru om, cât şi pentru animalele lipsite de
raţiune, şi că în fiecare dintre noi mintea reprezintă omul, iar simţul extern animalul. În
consecinţă, atunci când nu putem vorbi despre sterilitate şi lipsă de rodnicie, pentru că sufletul
se arată a fi un teren fertil, asemenea unui ogor pregătit să primească sămânţa virtuţii, acesta
va da roade; şi când va rodi în conformitate cu cele câteva virtuţi pe care le are, va produce
mai mult decât a avut iniţial, căci Dumnezeu îi sporeşte belşugul. Aşa că graţia divină va
coborî asupra tuturor elementelor vizibile şi invizibile, raţionale şi iraţionale, în conformitate
cu numărul o sută, care este un număr desăvârşit şi un principiu sacru, avându-şi originea în
principiul sfânt al decadei.
(190) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi omul acela a ajuns bogat şi a sporit tot
mai mult” (Geneza 26:13).
Pentru că sensul literal este limpede, trebuie să ne ocupăm de înţelesul mai adânc.
(Scriptura) aseamănă numărul desăvârşit şi ceea ce conţine anul în sine însuşi cu progresul şi
cu creşterea minţii, care ajunge pe prima treaptă. Şi dacă atinge treapta cea mai înaltă, atunci
ce nevoie mai are să-şi bată capul cu lucrurile care au fost create fără cădere în păcat?
(191) De ce filistenii au stricat şi au umplut cu pământ fântânile pe care le
săpaseră robii tatălui său? (Geneza 26:15).
Textul propriu-zis menţionează două motive. Unul dintre ele, şi anume primul, se

1042
referă la faptul că oamenii nechibzuiţi au obiceiul să nu tolereze stâlpii sau monumentele
ridicate de cei buni, indiferent de felul lor, dacă aceste lucruri le umbresc fericirea. Iar al
doilea (motiv) este acela că plesnesc de invidie atunci când văd că alţii se bucură permanent
de prosperitate, aşa că îşi dispreţuiesc propria lor bunăstare, gândind că este mai bine să sufere
decât să aibă parte de ceea ce nu-şi doresc. Însă cineva ar putea să spună: „O, oameni proşti şi
nesăbuiţi, ce v-a împiedicat pe voi să lăsaţi în pace fântânile săpate de altul spre folosul
acelora dintre voi care au nevoie de ele?”. Iar altcineva ar putea să răspundă în felul acesta:
„Nu căutaţi toleranţă şi scuze din partea oamenilor posesivi şi invidioşi, care cred că (a
accepta) bunătatea oferită de oamenii nobili constituie o pedeapsă. Acesta este înţelesul
literal. Însă trebuie să căutăm înţelesul mai adânc. Fântânile săpate odinioară sunt simboluri
ale educaţiei şi cunoaşterii, şi fiecare dintre ele este adâncă, iar scopul lor final este acela de a
da de băut celor însetaţi. Aşa că oamenii erudiţi acţionează asupra ignoranţei cu intenţia de a
scăpa de ea, ca şi cum ar fi o povară, urmărind să purifice toate lucrurile pe care le-au
identificat. Însă nu omul desăvârşit este cel care sapă, întrucât el are fântânile în suflet, fiind
vorba evident de fântânile educaţiei şi cunoaşterii, ci robii pe care acesta i-a considerat
vrednici de efortul lui de a-i educa. Este vorba de acei [oameni] care s-au apucat recent să
înveţe şi care treptat-treptat au progresat până când au ajuns la final. Şi astfel, fiindcă s-au
străduit să lucreze aşa cum se cuvine au devenit desăvârşiţi, pentru că n-au renunţat [nicio
clipă] la dorinţa lor. Însă cei care au o altă natură, pe care evreii îi numesc filistini, sunt
invidioşi pe progresul nostru, de aceea nu numai că strică locurile din care ies ideile
statornice, ci se grăbesc să le astupe cu pământ, adică cu dorinţele pământeşti, care sunt
asociate cu plăcerile pântecelui. Iar acestea copleşesc mintea ca şi cum ar fi nişte poveri,
întrucât sunt [total] iraţionale şi lipsite de înţelepciune.
(192) De ce Abimelec îi spune lui Isaac, „Du-te de la noi, că te-ai făcut mult mai
tare decât noi”? (Geneza 26:16).
Omul rău este crud, invidios şi, în acelaşi timp, vrednic de dispreţ; iar mai presus de
toate este orb. Căci el nu a considerat că este suficient să alunge raţiunea educată şi înţeleaptă
din cetate, în sens literal, adică din sufletul său, ci a continuat să-şi manifeste invidia. Pentru
că el spune, „Te-ai făcut mult mai tare decât noi”, în loc să pună capăt slăbiciunii sale şi să îl
felicite (pe celălalt) pentru norocul care a dat peste el, pentru puterea sa şi pentru mărimea
averilor sale. Căci unele lucruri sunt în trup, iar altele în afara trupului, însă cel înţelept ştie
că există o singură hrană pentru toate.
(193) De ce a săpat el (n.t. Isaac) din nou fântânile? (Geneza 26:18).
În sens literal, omul înţelept este din firea lui omenos şi binevoitor şi iertător, şi el nu
poartă pică nimănui, ci îşi învinge duşmanii considerând că mai degrabă trebuie să le facă
bine, decât să îi vatăme. Acesta este sensul literal. Dar referitor la înţelesul mai adânc trebuie
să spunem că, indiferent dacă pentru puţină vreme mintea este obstrucţionată atunci când se
împotmoleşte în distracţii inutile şi irelevante, scufundându-se în noroiul şi mocirla
pământului, sarcina omului contemplativ este aceea de a se descotorosi de toate acestea şi de a
deveni mai uşor, pentru a putea să privească din nou în sus, astfel încât nimic să nu îl mai
împiedice să vadă primele raze ale luminii înţelepciunii.
(194) De ce a numit el fântânile cu aceleaşi nume cu care le numise Avraam, tatăl
său (Geneza 26:18).
Înţelesul literal ne arată pietatea (lui Isaac) faţă de tatăl său, care îi laudă hărnicia în
realizarea [acestei lucrări]. Din acest motiv, el însuşi a fost plin de râvnă, purificând, curăţând
şi săpând [din nou] fântânile, astfel încât să nu mai atragă invidia locuitorilor din acel ţinut. În
consecinţă, se cuvenea ca cel ce s-a apucat de lucru să se abţină să dea [alte] nume. Aceasta
este o interpretare. Însă mai trebuie să dăm încă una, (şi anume) că omul înţelept este un
vrăjmaş al iubirii de sine, întrucât iubeşte dreptatea şi adevărul, care sunt vrednice de a fi
iubite. Şi el le-a manifestat pe cele două încă din tinereţe; şi pentru că a fost drept, nu a mai

1043
fost nevoie să elimine nimic altceva (n.t. textul este neclar). Şi chiar dacă dreptatea a fost
pervertită, el a muncit din greu ca să o găsească. În plus, a fost un om corect, căci a
recunoscut meritul celui care a făcut primul munca, aşa încât l-a onorat pe constructor prin
acele nume pe care le-a dat. Iar acest lucru indică o minte limpede. Căci cei ce dau nume sunt
incontestabil nişte oameni înţelepţi, pentru că dau lucrurilor (nume) semnificative, care
reflectă cu claritate proprietăţile şi înfăţişarea acestora asemenea unor oglinzi. Aşa că,
repetând (afirmaţiile) anterioare, eu zic că întrucât tatăl său învăţat a dat nume fântânilor, el s-
a mulţumit să păstreze numele iniţiale, pentru că ştia că dacă va schimba aceste nume se vor
schimba în acelaşi timp şi lucrurile. La fel se întâmplă şi cu figurile geometrice, căci fiecare
dintre ele are propriul său nume, iar dacă cineva îl modifică, se va schimba şi natura
obiectului.
(195) De ce se afla fântâna în valea Gherara? (Geneza 26:19).
„Gherara” tălmăcit înseamnă „pribegie”. Dar acest nume simbolic are două înţelesuri.
Căci cel ce trăieşte în pribegie fie se supune celor printre care trăieşte, fie se alienează. Ei
bine, supunerea (este simbolizată) de astuparea fântânilor, pe care străinii o realizează (prin
schimbarea) numelor sufletelor virtuoase. Dar săparea, purificarea şi curăţarea reprezintă
[procesul de] alienare, întrucât sufletul se abate de la lucrurile cu care este obişnuit şi se
îndreaptă spre disciplină şi cunoaştere, ca şi spre muncile grele cu ajutorul cărora le va regăsi.
Prin urmare, valea este un fel de pribegie, căci cel ce va ceda în faţa obiceiurilor amăgitoare
va ajunge să nu-şi mai găsească locul şi să se învârtă necontenit într-o (regiune) joasă,
asemenea fundului unei văi. Însă cel ce se ridică mai presus de ele se înalţă şi este împins spre
măreţia virtuţii. Iar apoi, când va întrevedea numărul patru, pe care îl doreşte şi îl caută, va
întoarce spatele văii, cu cele trei fântâni ale sale, şi va pleca mai departe. Şi o părăseşte pe
prima, deoarece reprezintă o cursă, o momeală şi un loc nesigur. Iar pe celelalte (le părăseşte)
întrucât simbolizează truda, josnicia şi necazurile, şi nicidecum acea stare lipsită de tulburare,
de pericol şi de nefericire.
(196) Care este sensul cuvintelor, „După ce a îmbătrânit Isaac, au slăbit vederile
ochilor săi” (Geneza 27:1).
Cei care dau o explicaţie literală spun că din cauza unui scop anume vederea profetului
a slăbit, după care a devenit din nou pătrunzătoare. Căci scopul a fost o binecuvântare,
îndreptată nu către omul rău, ci către cel vrednic să primească astfel de binecuvântări. Şi eu
cred că explicaţia pe care aceştia o dau este una plauzibilă. Însă frumuseţea Scripturii nu
constă în acest lucru, ci în înţelesul firesc, pe care cei obişnuiţi cu alegoriile ştiu să îl
descifreze. Ei bine, stă scris cu multă îndreptăţire nu (doar) că vederile lui au slăbit, ci şi că
acest lucru s-a întâmplat „după ce a îmbătrânit”. Şi este normal să fie aşa. Pentru că la
bătrâneţe vederea slăbeşte, întrucât tot trupul îşi pierde puterea. Iar după ce a îmbătrânit, adică
după ce s-a schimbat şi s-a transformat, abia atunci se trezesc simţurile sufletului, astfel încât
începe să îl perceapă vag pe Dumnezeu şi să vadă mai bine lucrurile inteligibile, dacă putem
spune aşa. Căci cel care este acaparat (de această viziune) şi care este pregătit să rostească
profeţii, nu îşi mai foloseşte propria judecată, ci doar pe aceea a lui Dumnezeu, devenind un
ecou al lucrurilor pe care Acesta i le transmite. Aşa că profetul devine un instrument, iar
Dumnezeu este artistul. Mai mult decât atât, sunetul apare atunci când Logosul lui, asemenea
unei pene [care atinge corzile], produce cu iscusinţă o melodie armonioasă, prin intermediul
căreia se transmite legea.
(197) De ce îi spune Isaac fiului său mai mare, „Ia-ţi dară uneltele tale, tolba şi
arcul”? (Geneza 27:3).
Pentru că sensul literal este cunoscut, (pasajul) trebuie interpretat în felul următor:
omul rău nu se gândeşte la niciun lucru paşnic, ci găseşte desfătarea în luptă, întrucât este
pregătit şi echipat cu arme de război. Şi din firea lui, el este pripit şi curajos, dar în acelaşi
timp este fricos şi laş. Căci teama şi pripeala sunt unite prin legături de rudenie. Din acest

1044
motiv, el nu foloseşte armele celor care în toiul (bătăliei) se luptă cu armele una lângă alta, ca
şi cum ar fi un singur trup, făcând fapte de vitejie prin care li se duce faima, ci acesta trage
mereu [cu arcul] de la o mare depărtare. Însă trasul cu arcul este o întrecere a celor laşi şi
lipsiţi de bărbăţie, care nu pot să rămână neclintiţi şi să îşi apere poziţia, ci fug şi se luptă de la
distanţă.
(198) Care este înţelesul cuvintelor, „Vânează ceva pentru mine şi fă-mi de
mâncare, cum îmi place mie şi adu-mi să mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu
până nu mor”? (Geneza 27:3,4).
Cred că textul propriu-zis are în vedere următoarele: cu toate că sunt doi fii, unul bun,
iar celălalt vrednic de ocară, el spune că îl va binecuvânta pe cel vrednic de ocară, însă nu
pentru că îl apreciază mai mult decât pe omul virtuos, ci pentru că ştie că acesta din urmă este
capabil să îşi vadă singur de treburile lui aşa cum se cuvine, în timp ce primul este reţinut şi
îngrădit de propriul lui caracter, astfel încât singura lui speranţă de salvare o reprezintă
rugăciunile tatălui său. Şi dacă nu ar avea parte de acestea, atunci ar fi cel mai nenorocit om
[de pe pământ]. Însă referitor la înţelesul mai adânc trebuie să spunem nişte lucruri
importante. În primul rând, el nu îl sfătuieşte să vâneze o fiară, ci acele animale sălbatice care
au obiceiul să tânjească după pasiunile iraţionale şi sălbatice, astfel încât să se poată răzbuna
pe animalul neîmblânzit şi să îl ucidă. În al doilea rând, atunci când va fi capabil să facă acest
lucru sau să alunge (aceste vicii?) va fi pe placul tatălui său, chiar dacă lui însuşi nu îi va face
plăcere. Dar omul virtuos, care percepe lucrurile inteligibile şi ale cărui fapte şi cuvinte sunt
virtuoase, se hrăneşte cu orice fel de hrană. Aşadar, spune el, tu trebuie să vânezi propriul tău
caracter avid, precum şi pasiunile neînfrânate şi sălbatice; şi vreau să îmi pregăteşti din ele o
mâncare dulce şi plăcută, pe care să mi-o aduci şi să mi-o oferi împreună cu progresul pe care
l-ai făcut, ca să se roage pentru tine nu omul înţelept care am devenit, ci sufletul suveran care
este în mine.
(199) De ce Rebeca, auzind acest lucru, îi spune lui Iacov, fiul său, „Iată, eu am
auzit pe tatăl tău grăind cu Isav, fratele tău”? (Geneza 27:6).
Foarte bine şi cu multă îndreptăţire (Scriptura) îi numeşte pe Iacov „fiul ei”, iar pe Isav
„fratele lui Iacov”, evitând să spună că [acesta din urmă] este fiul cuiva. Căci (Iacov) a fost
împodobit cu rânduială şi cu decenţă, după chipul Statorniciei a cărei odraslă se spune că este.
Însă celălalt (care este un exemplu) de imoralitate şi indecenţă, nu mai este (numit „fiul ei”),
pentru că rânduiala aparţine păcii. Şi aceştia sunt fraţi (doar) aşa cum sunt numărul par cu cel
impar sau ordinea cu dezordinea. Căci chiar dacă sunt fraţi este posibil să fie opuşi şi total
diferiţi unul de altul.
(200) Care este sensul cuvintelor, „Acum dar, fiul meu, ascultă ce am să-ţi
poruncesc: Du-te la turmă, adu-mi de acolo doi iezi tineri şi buni şi voi face din ei
mâncare, cum îi place tatălui tău, şi după ce va mânca, te va binecuvânta înainte să
moară”? (Geneza 27:8-10).
Din felul în care urma să fie pregătită mâncarea rezultă limpede că [Isaac] avea un trup
măreţ şi un stomac sănătos. Pentru că jertfirea iezilor graşi ne arată că trupul său colosal avea
o putere fără seamăn, mai presus de orice normalitate medicală. Căci dacă la bătrâneţe putea
să mănânce doi iezi, atunci cât de mult oare putea să mănânce când era tânăr? Însă (acest
lucru) nu îl făcea din lăcomie, fiindcă era mai înfrânat decât oricine, ci pentru că avea o
alcătuire minunată. Întrucât el, care era atât de măreţ în virtute şi care era întemeietorul unui
popor atât de mare, se cuvenea să aibă un trup formidabil şi extrem de voluminos. Dar acest
lucru este spus doar în treacăt, pentru că este o chestiune colaterală. Însă ceea ce urmează
trebuie spus în mod clar. Părinţii, deşi au dorinţe şi caractere diferite, nu se luptă unul cu altul,
aşa cum cred unii, ci dimpotrivă, se află în armonie, căci între ei nu există niciun fel de
separare, pentru că ambii urmăresc acelaşi scop, cu toate că sunt animaţi de interese diferite.
Căci unul (dintre părinţi – n.t. adică Rebeca) vrea ca cel bun să obţină ceea ce merită, pe când

1045
celălalt (n.t. Isaac) îi (spune lui Isav), „Eu nu te nedreptăţesc pe tine, care eşti născut din ea
(n.t. sau din mine), ci am milă de faptul că eşti neajutorat, de aceea încerc să te îndrept şi să te
corectez atât cât este posibil”. Acesta este sensul manifest. Însă referitor la înţelesul mai adânc
trebuie să spunem că sufletul care practică virtutea are o anumită aplecare spre statornicie, iar
numele acesteia este Rebeca; dar el manifestă şi un anumit ascetism, al cărui nume este Iacov.
În consecinţă, Statornicia îi spune ascetului, ca şi cum s-ar fi aflat la un consiliu al calităţilor
sufleteşti, „Du-te la turmă”, adică la (virtuţile) familiare, pure şi bine închegate, care
împodobesc progresul, „şi adu-mi de acolo două dintre ele”, pe care le numeşte iezi, una
dintre ele fiind pietatea, iar cealaltă omenia, „ca să le pot înfăţişa tatălui tău iubitor şi grijuliu
ca pe nişte lucruri plăcute, ca hrănindu-se cu ele să îţi dea binecuvântarea lui”.
(201) Care este sensul cuvintelor, „De ce răspunde Iacov, „Isav, fratele meu, e om
păros, iar eu n-am păr. Nu cumva tatăl meu să mă pipăie şi voi fi în ochii lui ca un
înşelător”? (Geneza 11,12).
Sensul literal este corect şi plauzibil. Însă dacă ne referim la înţelesul mai adânc, acest
[text] are o explicaţie firească. Căci dacă abţinerea şi înfrânarea poartă un veşmânt, aşa cum
se întâmplă la teatru, care sugerează neînfrânare şi imoralitate, dorind să păcălească şi să
înşele şi să nesocotească şi să dispreţuiască adevărul, protectorul şi susţinătorul obişnuieşte
ca, asemenea unui medic bun, să pipăie şi să investigheze părţile cele mai bune şi mai reale,
care îl fac pe om să fie bolnav sau sănătos, pentru că în felul acesta va înţelege şi va cunoaşte
(care este situaţia). Dar toate lucrurile se fac cunoscute direct şi cu precizie prin intermediul
numelor care le sunt specifice. Pentru că omul păros este neînfrânat, imoral, impur şi lipsit de
sfinţenie, şi el se hrăneşte cu ierburi necultivate şi cu lucruri care cresc pe câmp, adică acolo
unde este ţinutul firelor sălbatice şi neîmblânzite. Însă omul lipsit de păr este reţinut şi
înfrânat, căci acesta iubeşte moderaţia. Ei bine, tatăl care pipăie (cu mâinile sale) este cel ce
investighează toate părţile sufletului, identificându-le cu grijă şi cu precizie pe acelea care
sunt onorabile. Căci, spune el, nu este bine ca acestea să fie dispreţuite; pentru că niciun om
inteligent nu îl dispreţuieşte şi nu îl nesocoteşte pe acela care se foloseşte de înţelepciune,
întrucât omul înţelept nu batjocoreşte pe nimeni.
(202) De ce, atunci când spune, „Şi în loc de binecuvântare, voi atrage asupră-mi
blestem”, mama sa îi spune, «Fiul meu, asupra mea să fie blestemul acela»”? (Geneza
27:12,13).
Se cuvine, într-adevăr, să o admirăm pe mamă pentru chibzuinţa şi bunăvoinţa ei, căci
ea este de acord să ia asupra ei blestemul, văzând că fiul îşi respectă ambii părinţi. Însă
pietatea pe care acesta o simţea pentru ei amândoi îl trăgea în direcţii opuse, întrucât avea
impresia că îl înşală pe tatăl său şi că îşi doreşte (ceea ce aparţine) altuia, iar în legătură cu
mama sa, se gândea că o nesocoteşte şi că nu îi dă ascultare; căci ea îi vorbise şi îl implorase
şi îl îndemnase. De aceea, el nu zice „Tatăl meu o să mă dojenească”, ci plin de respect şi
demnitate spune, „Voi atrage asupră-mi blestem”; căci chiar dacă din iubire faţă de mine el va
rămâne liniştit şi tăcut, conştiinţa mea nu-mi va da pace, ci îmi va reproşa că am făcut ceva
pentru care merită să fiu blestemat”.
(203) De ce a luat Rebeca haina cea mai frumoasă a lui Isav, care era la ea în
casă, şi a îmbrăcat pe Iacov (cu ea)”? (Geneza 27:15).
Sensul literal este clar şi evident: se pare că cel care nu era acolo era prezent prin
intermediul hainei sale. Dar referitor la înţelesul mai adânc trebuie să spunem că omul rău mai
are şi altă haină, precum şi multe alte veşminte, care îl ajută să se ascundă şi să se acopere,
pentru că urzeşte cu viclenie numeroare fărădelegi. Şi are o haină frumoasă, aceea a simţurilor
externe, şi o podoabă externă reprezentată de educaţie, care constă în cuvintele pe unii oameni
le dobândesc la şcoală. Căci nimeni nu este rău pe de-a-ntregul, ci (omul) este un amestec de
elemente opuse, adică de dreptate şi nedreptate, de lucruri nobile şi de lucruri lipsite de
nobleţe, şi în general de lucruri bune şi rele. În plus, Epicharmus spune într-un mod minunat,

1046
„Omul cel mai bun este acela care greşeşte cel mai puţin, căci nimeni nu este fără păcat sau
fără nicio vină”. Iar Euripide spune, „Desfrânaţii şi (cei în care) răul, duşmănia şi nedreptatea
se găsesc din belşug sunt nişte oameni ticăloşi. Însă cei care au (calităţi) opuse sunt virtuoşi.
Totuşi, în unii oameni aceste elemente se găsesc în egală măsură, fiind amestecate unele cu
altele, aşa încât nimeni nu este doar rău, fără a avea şi o (calitate) bună”.
(204) De ce a pus ea pieile iezilor pe mâinile şi pe gâtul lui? (Geneza 27:16).
Sensul literal este clar şi vizibil, (şi anume) că a făcut aşa pentru ca acesta să nu fie
recunoscut (de tatăl său) şi ca atunci când va fi în prezenţa sa să nu se dea de gol cine este cu
adevărat, ci să pară că este fratele care lipseşte. Şi i-a aruncat pieile de ied pe mâini şi pe gâtul
gol, pentru că (Isav) era păros. Însă referitor la înţelesul mai adânc trebuie să spunem că dintre
toate mădulare omului braţele şi ceafa sunt cele mai puternice, iar acestea sunt lipsite de păr.
Şi omul înţelept este golaş şi străluceşte de adevăr; şi aşa cum se întâmplă şi în cazul
celorlalte virtuţi, şi el afişează şi practică şi caută curajul în cel mai pur mod. Iar dacă uneori
se întâmplă să ascundă aceste lucruri şi devine păros de nevoie, folosindu-se de ceea ce a
agonisit, el va rămâne totuşi în aceeaşi stare şi nu va renunţa la scopul său iniţial, însă din
cauza întâmplărilor neprevăzute îşi va schimba înfăţişarea, asemenea unui actor, în beneficiul
spectatorilor. Căci acest lucru este exact ceea ce obişnuiesc să facă medicii, pentru că ei
schimbă hrana persoanelor bolnave şi locul unde acestea trăiesc, ca şi felul de viaţă pe care-l
duceau înainte să se îmbolnăvească. Iar medicul iscusit în treburile lumeşti face pentru scurtă
vreme lucruri nesăbuite, dar într-un mod înţelept, lucruri imorale, dar cu moderaţie şi fără
senzualitate, lucruri pline de laşitate, dar cu curaj, şi lucruri nedrepte, dar cu dreptate. Şi
uneori va spune minciuni, deşi nu este un mincinos, şi va insulta, deşi nu-i stă în obicei.
(205) Care este înţelesul cuvintelor, „Şi ea a dat mâncarea şi pâinea ce gătise în
mâinile lui Iacov”? (Geneza 27:17).
(Acest lucru se spune) deoarece pentru a duce o viaţă desăvârşită nu trebuie doar să
doreşti lucruri vrednice de virtute şi de a fi căutate, ci este necesar să le şi faci. Aşa că pe bună
dreptate firea statornică şi stăpânită, care este mama legilor naturii, îi dă pâinea, simbolul
frugalităţii, şi mâncarea unei vieţi relaxate, libere şi neprihănite.
(206) De ce atunci când tatăl lui întreabă, „Cine eşti tu, fiule?”, el răspunde, „Eu
sunt Isav, întâiul tău născut. Am făcut precum mi-ai poruncit”? (Geneza 27:18,19).
Din nou putem crede că este un trişor, cu toate că nu are de a face cu răul. Căci
oamenii clevetitori numesc rânduiala virtuţii, înşelăciune şi viclenie. Dar ce rânduială poate fi
mai bună decât aceea de a nu da lucruri bune şi virtuţi celor care vor să trăiască într-un mod
nedemn şi ruşinos. Căci iscoada, dacă va fi prinsă, trebuie să spună, „Eu nu sunt duşman, ci
prieten”; iar dacă acest lucru nu este apreciat, şi dacă cuvintele sale nu au trecere, atunci să
spună, „M-am grăbit să vin la tine de bunăvoie, cu toate că dezaprob acest lucru”. Iar
generalul trebuie să vorbească despre război atunci când doreşte pacea, însă pe timp de pace
va trebui să se pregătească pentru bătălie. Şi regele va fi nevoit să ia înfăţişarea unui om de
rând dacă nu reuşeşte într-un alt mod să obţină foloase pentru regat şi pentru supuşii săi. Iar
stăpânul (va trebui să ia înfăţişarea) unui rob dacă vrea să ştie cum se fac lucrurile în casă.
Acestea sunt chestiuni familiare, care ţin în principal de înţelesul manifest. Însă referitor la
înţelesul mai adânc trebuie să spunem că această alegorie ne arată că fiecare dintre noi are în
sine lui mai multe tipuri de oameni, în funcţie de împrejurările cărora trebuie să le facă faţă.
Este ca şi cum în mine s-ar găsi Isav, acel stejar inflexibil, neclintit şi păros, străin de orice
urmă de virtute, [acel om] cu porniri interioare tulburi, care a cedat în faţa impulsurilor
iraţionale şi enigmatice. Şi tot în mine se găseşte şi Iacov, [omul] blând, nu necioplit. Şi se
mai află în mine un tânăr şi un bătrân, un stăpân şi un supus, un sfânt şi un profan. Dar un om
virtuos, chiar dacă pare lipsit de virtute, doar va da impresia că este superficial şi înclinat spre
înşelăciune, căci el nu este asemenea celorlalte fiinţe muritoare. Însă un om rău spune pe faţă
lucruri nedrepte şi nesăbuite, chiar dacă dă impresia că este drept şi plin de înţelepciune. Iar

1047
atunci când Iacov îi spune tatălui său, „Eu sunt Isav”, el grăieşte adevărul în conformitate cu
legea firii, pentru că sufletul său [la momentul respectiv] are acest chip.
(207) De ce spune tatăl lui, „Ce este acesta pe care l-ai găsit aşa repede, fiule?”
(Geneza 27:20).
Acest text conţine atât un răspuns literal, cât şi unul alegoric. Căci gândindu-se de cât
timp are nevoie un vânător ca să vâneze, i s-a părut că durata a fost prea scurtă. Dar înţelesul
mai adânc este acela că înţeleptul s-a mirat că un om rău poate învăţa atât de repede să
găsească ceea ce caută, făcând lucrurile nu doar cu mare viteză, ci şi cu o agerime lăudabilă,
mai ales că fusese extrem de iraţional şi nesăbuit, adică un adevărat stejar.
(208) De ce răspunde el, „Ceea ce Domnul a făcut să-mi cadă în mână”? (Geneza
27:20).
Acest răspuns este virtuos şi pe măsura unei minţi iubitoare de Dumnezeu. „Căci”,
spune el, „eu nu am un învăţător muritor, ci Tatăl a făcut să-mi cadă în mână contemplarea
înţelepciunii şi a cunoaşterii, fapt pentru care nu numai că am învăţat, dar am fost capabil să şi
găsesc. Pentru că cel care-l ia pe Dumnezeu ca învăţător nu numai că profită de acest lucru, ci
va putea să fie de folos (şi altora). Profită prin faptul că învaţă, şi este de folos altora deoarece
mai întâi îşi face discipoli, urmând ca mai apoi să primească rolul de învăţător şi de
conducător.
(209) De ce spune el, „Apropie-te să te pipăi, fiul meu, de eşti tu fiul meu Isav sau
nu”? (Geneza 27:21).
Omul virtuos se îndoieşte pe bună dreptate şi se miră că omul rău a sporit în virtute
într-o manieră atât de neaşteptată. În primul rând, pentru că cel care a fost bolnăvicios şi leneş
şi greu de cap, a ajuns atât de energic şi de iute la învăţătură. În al doilea rând, deoarece nu
numai că şi-a întipărit în minte lucrurile pe care le-a învăţat şi în care a fost instruit, ci în plus
a devenit un model de urmat pentru cei mulţi, căci asemenea oamenilor ageri la minte, care
învaţă cu uşurinţă, acesta s-a transformat într-o persoană receptivă, rodnică şi productivă, în
loc să rămână steril, aşa cum a fost înainte. Şi în al treilea rând, întrucât consideră că
învăţăturile şi tradiţiile şi ideile călăuzitoare şi divine sunt vrednice de a fi căutate, cu scopul
de a fi oferite şi afierosite aşa cum se cuvine lui Dumnezeu, stăpânul său. Din acest motiv,
adică pentru faptul că era uimit, el spune, „Apropie-te de mine, pentru că vreau să ştiu sigur
dacă este vorba de tine sau de altcineva”. Aşa că se spune că l-a pipăit, nu atât de mult cu
mâinile, cât mai degrabă cu gândurile minţii sale, apucând şi comparând lucrurile spuse acum
cu cele de dinainte, atât în vorbă, cât şi în faptă. Căci constată că între acestea există o mare
deosebire.
(210) De ce după ce l-a pipăit (pe Iacov), el spune, „Glasul este glasul lui Iacov,
iar mâinile sunt mâinile lui Isav”? (Geneza 27:22).
Glasul care este adus acum în discuţie nu reprezintă sunetul aerului care iese din gură,
ci lucrurile care deja s-au spus, al căror înţeles a fost destul de vag şi de banal. Căci aceste
lucruri se referă la pietate şi la voinţă, care sunt în armonie cu caracterul înfrânat şi onorabil.
Din acest motiv, el repetă, folosind de două ori aceeaşi expresie, „Glasul este glasul lui Iacov,
iar mâinile sunt mâinile lui Isav”, lăsând să se înţeleagă că nu laudă o voce oarecare, ci (doar)
pe aceea în care a recunoscut că există lucruri bune, care vin de la Dumnezeu. Această
(atitudine), străină şi ciudată pentru omul indisciplinat şi necultivat, este familiară şi firească
pentru cel înfrânat, care consideră că muncile istovitoare nu sunt doar mai utile, ci chiar mai
valoroase, decât plăcerile senzuale.
(211) Care este semnificaţia cuvintelor, „Nu l-a cunoscut, pentru că mâinile lui
erau păroase, ca mâinile fratelui său Isav”? (Geneza 27:23).
(Scriptura) pecetluieşte şi confirmă încă o dată ceea ce s-a spus puţin mai devreme,
căci ea indică şi declară că de multe ori omul bun şi omul rău fac astfel de fapte bune şi
vrednice, care aduc mult folos, însă intenţiile lor sunt diferite, pentru că primul îşi foloseşte

1048
judecata în privinţa lucrurilor bune, în timp ce omul rău acţionează cu nobleţe (n.t. se pare că
cuvântul din manuscrisul original a fost interpretat greşit), făcând să pară bune acele lucruri
provenite din lăcomie şi avariţie. Căci nimeni nu are parte de nebunie dacă face lucruri
vrednice, cu condiţia să nu uneltească ceva sau să se eschiveze de la vreun lucru, după cum
spune poetul (n.t. Marcus sugerează că ar putea fi vorba de o aluzie la Euripide). Din acest
motiv, el insinuează că faptele lor sunt oarecum similare, dar nu identice, pentru că fiecare
dintre ei a primit un alt tip de voinţă.
(212) Cum se face că după ce l-a binecuvântat, i-a spus, „Tu oare eşti fiul meu
Isav?” (Geneza 27:23,24).
Oracolul divin porunceşte ca acest cuvânt să fie rostit imediat, ca să se evidenţieze
(actul) binecuvântării înainte de menţionarea binecuvântărilor individuale. Iar asta
demonstrează într-un mod sigur şi foarte clar că Dumnezeu este cel care a rostit
binecuvântarea prin intermediul profetului, folosindu-se de vorbele lui. Căci primul nu a spus
nimic cu ajutorul gurii, căci celălalt, prin puterea sa de a cunoaşte viitorul, a binecuvântat cu
ajutorul sunetului articulat. Din acest motiv, (Scriptura) pecetluieşte într-adevăr concluzia şi o
confirmă prin rostirea oracolului divin, din care rezultă clar că l-a binecuvântat.
(213) De ce se zice că l-a binecuvântat după ce a mâncat, a băut şi i-a mirosit
hainele? (Geneza 27:25-27).
Textul propriu-zis nu are nevoie de nicio explicaţie. Însă înţelesul mai adânc dă
naştere anumitor speculaţii. Căci din punct de vedere simbolic, veşmintele reprezintă decenţa
şi punctele de vedere, care pentru unii sunt atrăgătoare, splendide şi de dorit. Dar aceste
chestiuni vrednice de laudă reprezintă apanajul celor nedesăvârşiţi în virtute, pe când omul
bun ne este prezentat aşa cum se cuvine, adică el le doreşte şi pe acestea, dar în acelaşi timp se
împărtăşeşte şi din acea hrană specifică intelectului.
(214) De ce începe binecuvântările în felul acesta, „Iată, mirosul fiului meu e ca
mirosul unui câmp bogat, pe care l-a binecuvântat Domnul”? (Geneza 27:27).
Bogat este locul unde se găsesc seminţe, copaci, flori şi fructe. Iar binecuvântările nu
se cuvin celui care miroase frumos şi care are seminţe şi fructe o singură dată, ci celui care
continuă să se bucure de rodnicie. Şi în suflet se găseşte un loc bogat în înţelepciune şi în
plante ale virtuţii. Iar fructele sunt reprezentate de faptele şi cuvintele care le însoţesc, căci
fiecare dintre ele, într-un anume fel, are propriul ei miros; şi unele sunt însoţite de chibzuinţă
şi înţelepciune, altele de cumpătare, iar altele de dreptate. Pentru că vieţile noastre sunt
parfumate, ca să spunem aşa, de cele câteva virtuţi pe care le avem, căci prin vorbele lor
acestea emană mirosuri către cei aflaţi în apropiere, care se bucură din plin atunci când percep
mirosurile necorporale, care sunt mai plăcute decât tămâia, smirna sau alte mirosuri materiale.
Ei bine, toate aceste lucruri care s-au spus constituie, mai presus de toate, o pecete de
confirmare a Celui ce este acolo sus. Căci a binecuvânta şi a fi binecuvântat de Cel care stă la
temelia tuturor lucrurilor, fiind Domn cu adevărat, înseamnă [a fi asemenea] unui câmp
spiritual bogat în virtuţi. Pentru că se cuvine să recunoştem în mod limpede că orice loc lipsit
de prezenţa lui Dumnezeu este în întregime nedesăvârşit, ceea ce îl face să fie uşor de ocupat.
(215) De ce spune el, „Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul
pământului”? (Geneza 27:28).
Acesta primeşte binecuvântările cele mai minunate, de care a avut parte şi lumea,
potrivit aceluiaşi profet, atunci când a fost creată. Căci locul întâi a fost dat cerului, iar locul
al doilea pământului, prin aceasta vrând să ne înveţe că este bine ca omul virtuos să se
îndrepte mai întâi către lucrurile cereşti şi divine, pe care să le dobândească, şi abia în al
doilea rând [să se ocupe de] lucrurile pământeşti şi stricăcioase. Pentru că cele dintâi
reprezintă capul şi părţile superioare, pe când cele din urmă constituie baza şi părţile
inferioare. Iar în om, mintea este precum cerul, întrucât ambele sunt părţi raţionale, prima în
raport cu sufletul, iar celălalt în raport cu lumea. Dar simţul extern este asemenea pământului,

1049
căci ambele sunt elemente iraţionale. Aşadar, el se roagă, şi pe bună dreptate, ca omul care
face progrese să devină mai bun atât în privinţa (părţii) raţionale, cât şi a celei iraţionale,
astfel încât să dobândească o percepţie „îmbelşugată” şi o minte „înrourată”. Pentru că „roua”
este simbolul Logosului, care aduce foloase mari şi necontenite minţii suverane. Dar
„belşugul” generos se referă la abundenţa percepţiilor senzoriale atunci când acestea sunt
înfrânate prin abstinenţă şi cumpătare. Mai mult decât atât, cei din vechime spuneau într-un
mod minunat că bogăţiile, naşterea nobilă, prieteniile, onorurile şi alte lucruri similare sunt
exterioare şi utile trupului, în timp ce sănătatea, puterea şi agerimea simţurilor (sunt benefice)
pentru suflet, aşa cum sufletul este [benefic] pentru minte. Căci simţurile sunt slujitorii ei, iar
mintea este slujitoarea lui Dumnezeu. De aici rezultă limpede că toate lucrurile îi slujesc lui
Dumnezeu, începând cu cea care ocupă în noi poziţia cea mai înaltă, adică cu mintea.
(216) De ce spune el, „Să-ţi slujească popoarele”? (Geneza 27:29).
Legea nu promovează inegalitatea, de aceea nu spune că toate popoarele vor fi în
robie, mai ales că obişnuieşte să-i dezaprobe şi pe aceia care şi-au obţinut libertatea. Însă
recunoaşte că nu este bine ca toţi oamenii să fie liberi, pentru că mulţi folosesc această
libertate fără niciun fel de rezerve, ca şi cum s-ar juca, lovind şi călcând în picioare tot ceea ce
este drept şi folositor. Din acest motiv, vrând ca toţi oamenii să aibă de câştigat, a pus peste ei
un stăpân care să îi conducă; [iar acest stăpân] este mintea, care trebuie să strunească lucrul de
care este legată. Acesta este înţelesul literal. Însă în privinţa înţelesului alegoric, iată ce
trebuie spus. În sufletul [omului] există multe popoare, adică părţile sale iraţionale, cum ar fi
mânia şi dorinţa, pentru care nimic nu este mai de folos decât să fie guvernate de raţiune, căci
aceasta este stăpâna lor firească.
(217) Care este sensul cuvintelor, „Prinţii să se închine înaintea ta”? (Geneza
27:29).
Aici el extinde discuţia, pentru că mai întâi [a spus] că i se vor supune oamenii de
rând, iar acum [spune că i se vor supune] şi nobilii. Căci „prinţi” sunt aceia care guvernează şi
deţin controlul asupra principiilor care se opun credinţei adevărate, întrucât se laudă singuri şi
preamăresc orice lucru care are legătură cu trupul sau cu lucrurile externe. Şi aceştia râd şi
batjocoresc cu răutate disciplina, înţelepciunea, abstinenţa, răbdarea şi toate celelalte lucruri
care feresc sufletul de pasiune şi boală.
(218) Care este sensul cuvintelor, „Să fii stăpân peste fratele tău”? (Geneza
27:29).
El duce discuţia şi mai departe, apropiindu-se şi înălţându-se treptat-treptat. Prima dată
i-a menţionat pe oamenii de rând, apoi pe prinţi, iar acum pe ruda cea mai apropiată. Însă ar
putea oare acela care ne învaţă omenia şi ataşamentul faţă de familie (n.t. Marcus spune că
este vorba de Moise) să consemneze acest rău imens în Sfintele Scripturi, căci ce rău mai
mare ar putea exista decât acela ca fratele să stăpânească peste frate? Un astfel de lucru nu
trebuie nici spus, nici gândit. Dar aşa cum am afirmat puţin mai devreme, el socoteşte că este
mai profitabil pentru omul nesăbuit să nu fie liber, ci mai degrabă să aibă ca stăpână
înţelepciunea, care asemenea unui medic bun va putea să îi alunge febra şi să îi vindece
pasiunile şi bolile de care suferă în această viaţă jalnică şi nefericită. Însă cei obişnuiţi cu
alegoriile ar putea spune că fraţii sunt părţile sufletului, adică [partea] raţională şi cea
iraţională, iar partea raţională o stăpâneşte pe cea iraţională datorită naturii sale incoruptibile.
Şi atâta timp cât prima conduce, cea de-a doua va avea o viaţă bună. Dar dacă prima se
revoltă şi se retrage, ca şi cum s-ar trezi din beţie, cea de-a doua va fi lovită de anarhie. Căci
la ce altceva ne-am putea aştepta dacă cârmaciul nu pilotează nava, sau dacă vizitiul nu mână
caii înhămaţi, ori dacă comandantul militar nu îşi conduce armata, sau dacă intendentul nu
administrează gospodăria, ori dacă omul de stat nu guvernează statul. Prin urmare, nu sunt
toate aceste lucruri condamnabile, şi nu ar trebui ca oamenii să se roage să nu se întâmple aşa
ceva? Dar dintre toate acestea, cea mai rea şi mai groaznică este anarhia sufletului.

1050
 (219) Care este sensul cuvintelor, „Cel ce te va blestema să fie blestemat şi
binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta”? (Geneza 27:29).
Acesta este o lege firească, întrucât cel care-l blestemă pe omul virtuos şi înţelept se
blestemă în primul rând pe el însuşi, pe când cel care îl binecuvântează va fi binecuvântat
împreună cu el. Pentru că, într-adevăr, cel ce-i urăşte pe oamenii buni se urăşte şi pe sine, aşa
cum cel ce-i iubeşte va avea parte imediat de iubire. Întrucât (Scriptura) nu spune că cel care
blestemă îşi va atrage un blestem, iar cel care binecuvântează (va dobândi) binecuvântări, ci
că omul care blestemă se blestemă singur, pe când cel care binecuvântează se binecuvântează
şi pe sine însuşi.
(220) Care este sensul cuvintelor, „Când a ieşit Iacov de la faţa tatălui său, a venit
şi Isav, fratele său”? (Geneza 27:30).
Textul nu lasă loc niciunei îndoieli sau ambiguităţi, căci este foarte sugestiv şi foarte
relevant. Căci atunci când unul dintre lucrurile contrare iese afară, locul lui este luat de
celălalt. Vreau să spun ceva de genul acesta: când ies afară sărăcia şi ticăloşia, intră înăuntru
bogăţia şi onoarea. Iar atunci când pleacă suferinţa şi neputinţa, locul lor este luat de sănătate
şi putere. Şi tot aşa, când dispar abstinenţa şi raţiunea, care au subjugat şi au alungat pasiunile
prin atacurile lor, acestea vor fi urmate de desfrânare, care este atât o seducătoare, cât şi o
protagonistă a pasiunilor. Iar intervalul care le separă nu este nici lung, nici de durată, căci
(Scriptura) însăşi ne spune, „când el a ieşit”, (adică) după foarte puţin timp. Căci binele şi
răul, care sunt elemente contrare, sunt în contact unul cu altul, aşa cum şi un alergător [de
ştafetă] se străduieşte să se întâlnească cu următorul pe linia de start. Pentru că sufletul nu
rămâne nicio clipă singur sau gol. Asta pentru că sufletul este un loc necesar, şi de aceea el
este întotdeauna plin cu elemente contrare, fiind astfel ocupat de numeroşi locuitori.
(221) Care este sensul cuvintelor, „A făcut şi el bucate şi le-a adus tatălui său”?
(Geneza 27:31).
Nu vedeţi că oracolul divin depune mărturie pentru Iacov, spunând că a pregătit
mâncare aşa cum îi plăcea tatălui său? (n.t. cu referire la Geneza 27:9). Însă nu aşa stau
lucrurile şi în cazul acestuia (n.t. Isav), căci (Scriptura) nu spune că mâncarea lui a fost pe
placul tatălui. Şi oare nu pe bună dreptate? Căci cu toate că oamenii răi pun la cale să facă
lucruri similare cu cele săvârşite de oamenii virtuoşi, aceştia sunt vrednici de ură, pentru că ei
fac toate aceste lucruri cu o minte impură. Pentru că cine nu ştie că sofiştii fac aceleaşi lucruri
ca şi oamenii înţelepţi, şi poate chiar într-un mod cu mult mai eficient, întrucât aceştia sunt
antrenaţi să folosească cuvintele. Însă vorbirea lor pare contrară şi opusă (celei a oamenilor
înţelepţi), căci este detestabilă şi lipsită de muzicalitate. Şi asupra lor nu coboară niciun fel de
har, pentru că firea lor şi modul lor de viaţă denotă o lipsă de disciplină. Dar vorba oamenilor
cumsecade, plăcuţi şi blânzi este plină de bunăvoinţa, şi ea dă impresia că curge dintr-un izvor
cu apă dulce.
(222) De ce spune el, „Să se ridice tatăl meu şi să mănânce din vânatul fiului
său”? (Geneza 27:31).
Felul în care se adresează acest (fiu) este total diferit de al celui dintâi. Căci acela,
atunci când a intrat, l-a strigat (pe Isaac) aşa cum se cuvine, spunându-i, „Tată”, însă acesta
din urmă a vorbit într-un mod necuviincios şi sălbatic, ca de la străin la străin, zicând, „Să se
ridice tatăl meu şi să mănânce”. De aceea, fără să vrea, întrucât a fost constrâns de necesitatea
firească, el rosteşte adevărul, [şi anume] că fiul virtuos şi înţelept a adus de mâncare înainte să
vină vânatul fiului prost şi nesăbuit. Căci ceea ce a fost vânat s-ar putea să fie îmblânzit, dar
ceea ce a fost liber, iar apoi a fost subjugat de pasiunile sălbatice şi bestiale, a devenit
incurabil.
(223) De ce atunci când Isaac întreabă, „Cine eşti tu”?, el nu adaugă şi „fiule”,
aşa cum a făcut în cazul celui dintâi? (Geneza 27:32).
Minunatul Logos condimentează Sfânta Scriptură cu aceste condimente plăcute şi

1051
dezirabile. Şi el îl derutează şi îl zăpăceşte pe omul nesăbuit, pentru că acesta are o fire străină
şi este incapabil să facă dovada faptului că se înrudeşte cu acele lucruri vrednice de râvnă şi
de virtute.
(224) De ce atunci când Isav a zis, „Eu sunt fiul tău întâi născut”, tătăl lui s-a
cutremurat foarte tare? (Geneza 27:32,33).
Prin adăugarea cuvintelor „foarte tare”, (Scriptura) ne arată cât de nenorocit şi de
vrednic de milă este acela de care [Isaac] s-a îndepărtat, fapt pentru care s-a cutremurat încă o
dată, întrucât acesta era obraznic şi neascultător. În primul rând, pentru că a îndrăznit să spună
că este fiu, deşi, ca un om rău ce era, se cuvenea să se considere un servitor. Şi în al doilea
rând, (a spus că este) „fiul întâi născut”, cu toate că bietul de el vânduse cu puţin timp înainte
dreptul său din naştere pentru puţină plăcere. „Căci”, spune el, „aceste două lucruri vor fi
atribuite aşa cum se cuvine doar celui dintâi, pentru că acesta va purta ambele nume, acela de
„fiu” şi acela de „întâi născut”, ca unul care a fost însemnat pentru a se deosebi. Dar ţie nu îţi
vor fi date aceleaşi lucruri, ca nu cumva să le tratezi cu aroganţă, cu mândrie şi cu obrăznicie,
pentru că tu nu ai nicio legătură cu adevărul.
(225) Care este înţelesul cuvintelor, „Am mâncat de toate înainte ca tu să vii”?
(Geneza 27:33).
Semnificaţia literală este evidentă. Însă în legătură cu înţelesul mai adânc trebuie să
spunem că sufletul omului virtuos se bucură de toate lucrurile bune atâta timp cât în el nu
intră niciun gând străin de virtute. Căci dacă un astfel de gând îşi face loc, atunci el va ajunge
să semene cu un beţiv neruşinat, care deranjează şi tulbură o adunare organizată şi decentă de
băutori de vin.
(226) Care este înţelesul cuvintelor, „L-am binecuvântat şi binecuvântat va fi”?
(Geneza 27:33).
În legătură cu cele ce se petrec în momentul de faţă se spune pe bună dreptate că „cel
care se ocupă de treburile prezente va lua cu el şi lucrurile viitoare”. Căci unul este
indisciplinat şi greoi şi ezitant în privinţa a tot ce este bun şi drept. Însă celălalt, fiind
disciplinat din fire, este plin de râvnă şi de dorinţă, întrucât consideră că este o ruşine ca
cineva să facă progrese mai mari decât el. De aceea, el pecetluieşte această (atitudine) şi
confirmă binecuvântările pe care i le-a dat, întrucât este ofensat şi impresionat într-un mod
neplăcut de caracterul omului lipsit de învăţătură. Şi aşa şi trebuie să stea lucrurile. Pentru că
atâta timp cât niciun lucru teribil sau rău nu s-a strecurat înăuntru, indiferent dacă este vorba
de o faptă sau de un cuvânt, mintea se bucură în primul rând de binecuvântări şi apoi o apucă
pe calea deschisă şi regală. Însă dacă în ea pătrunde vreun lucru rău, atunci tot sufletul este
mişcat, tulburat şi agitat, căci pasiunea care urăşte şi care caută răul se umflă, astfel încât, ca
şi cum ar fi invidioasă, ea se va opune bunăvoinţei cu o fermitate ce se va păstra nealterată în
viitor.
(227) De ce atunci când Isac a auzit (acest lucru), a strigat cu glas mare şi foarte
amar, spunând, „Binecuvântează-mă şi pe mine, tată!"? (Geneza 27:34).
Sensul literal este oarecum următorul: el este iritat şi îndurerat nu atât pentru faptul că
nu a obţinut binecuvântările, cât mai ales pentru că fratele său a fost socotit vrednic (de ele).
Căci era invidios şi gelos, considerând că pierderea celuilalt era vrednică de mai mult interes
decât propriul lui câştig. Iată de ce a strigat cu glas mare şi foarte amar, spunându-i tatălui
său, „Binecuvântează-mă şi pe mine!”. Însă înţelesul mai adânc ne sugerează că acesta este
ignorant, şi că rătăceşte încoace şi încolo, şi că este perfid, şi că se contrazice singur, şi că este
pus pe ceartă atât în fapte, cât şi în gânduri şi cuvinte. Aşa că vedeţi, el doreşte să fie
binecuvântat, dar în acelaşi timp este invidios. Dar procedând astfel, confirmă de fapt profeţia
făcută celui pe care-l invidiază. Pentru că cel care spune, „Binecuvântează-mă şi pe mine”,
demonstrează că binecuvântarea pentru care se roagă a fost dată pe bună dreptate celuilalt.
Căci cel ce mărturiseşte ceva numai cu vorba, dar nu şi cu fapta, este mai degrabă un tip [de

1052
caracter] decât un om.
(228) De ce răspunde el în felul acesta, „A venit fratele tău cu înşelăciune şi a luat
binecuvântarea ta”? (Geneza 27:35).
Ei bine, dacă a primit-o prin înşelăciune, poate că unii ar spune că acesta nu este
vrednic de laudă; aşadar, cum s-ar putea spune, „Binecuvântat va fi”? (n.t. Geneza 27:33).
Însă prin aceste afirmaţii el pare să spună că nu orice înşelăciune este condamnabilă. Aşa se
face că paznicii de noapte nu pot să-i prindă şi să-i învingă pe jefuitori dacă nu se folosesc de
înşelăciune; şi nici comandaţii armatelor nu îşi pot nimici duşmanii dacă nu îi atrag într-o
ambuscadă ca să-şi atingă scopul. Iar acele (fapte) numite stratageme se bazează pe un
principiu similar, şi tot aşa şi concursurile atleţilor, căci în toate aceste situaţii înşelăciunea şi
şmecheria sunt considerate a fi onorabile, iar cei ce îşi înving adversarii prin înşelăciune sunt
consideraţi a fi vrednici de premii şi de cununa [de lauri]. Aşa că [atunci când spune] „cu
înşelăciune” nu se referă la o minciună condamnabilă, ci mai degrabă vorbeşte laudativ, ca şi
cum ar spune „cu măiestrie”, pentru că omul virtuos face totul cu măiestrie.
(229) Care este semnificaţia [vorbelor] lui Isav, atunci când spune, „Pe bună
dreptate îl cheamă Iacov, căci m-a înşelat acum a doua oară. Mi-a răpit dreptul de întâi
născut, iar acum mi-a răpit binecuvântarea mea”? (Geneza 27:36).
Cu toate că are impresia că spune adevărul în ambele privinţe, el de fapt minte. Căci
acela nu a luat niciunul din cele două lucruri, ci le-a păstrat pe amândouă, (adică) şi dreptul
din naştere şi binecuvântarea. Pentru că acestea constituie moştenirea personală a omului
înfrânat şi disciplinat, precum şi a celui care face progrese. Iar dacă vreun om nesăbuit va lua
aceste lucruri pentru sine, cu toate că aparţin altuia, [doar] de dragul de a da impresia că este
bun, şi poate chiar aşa îl şi consideră mulţimea, acesta fie le va respinge, fie le va trata cu
dispreţ. Aceasta nu este o minciună. Însă ceea ce adaugă reprezintă o minciună, întrucât
spune, „Iar acum mi-a răpit binecuvântarea mea”. La o astfel de afirmaţie, cineva ar putea să
răspundă, „Omule, el nu a luat binecuvântarea ta, ci pe aceea care i se cuvenea. Căci
binecuvântarea care (ţi se dă) ţie îşi are originea în pământ, însă cea (care i se dă) lui vine din
cer. Iar tu faci parte din rândul robilor, pe când el se numără printre stăpâni. Şi speranţa ta este
sabia şi războiul, în timp ce lui îi este dragă pacea şi speră să fie făcător de pace. Aşadar, dacă
între voi sunt nişte diferenţe atât de mari, cum îndrăzneşti să spui că acesta ţi-a luat
binecuvântarea? Căci el nu a luat nimic altceva decât ceea ce îi aparţine.
(230) De ce când a fost întrebat, „Nu mi-ai păstrat şi mie o binecuvântare?”, tatăl
a răspuns, „Iată, stăpân l-am făcut peste tine şi pe toţi fraţii lui i-am făcut lui robi; cu
pâine şi cu vin l-am dăruit. Dar cu tine, care m-ai supărat (n.t. în Biblie această precizare
lipseşte), ce să fac, fiul meu? (Geneza 27:36,37).
De fapt, el spune, „Nu am păstrat pentru tine niciunul din acele lucruri la care speri,
pentru că se cuvine ca acestea să fie luate de omul bun, întrucât sunt nişte bunuri care îi
aparţin. Căci din firea lui, omul bun este conducător, stăpân şi avut, pe când omul nesăbuit
este sărac, rob şi cerşetor. Dar se cuvine să cercetăm şi să investigăm la ce oameni se referă
atunci când vorbeşte de fraţii lui Iacov, pentru că nu avea decât unul, şi acela geamăn. Se
pare, însă, că acesta ne invită pe faţă [să luăm parte] la o alegorie. Pentru că acest pasaj nu se
referă la oameni, ci la tipuri de suflete, care sunt alcătuite din câteva părţi iraţionale, (cum ar
fi) văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul, la care se adaugă dorinţele şi plăcerile senzuale,
precum şi teama şi mâhnirea. Căci în raport cu sufletul, pasiunile sunt rude şi fraţi. Însă atunci
când îl numeşte „fiu”, nu are în vedere descendenţa lui genetică, ci imbecilitatea lui de copil.
(231) De ce spune el, „Tată, oare numai o binecuvântare ai tu? Binecuvântează-
mă şi pe mine, tată”? (Geneza 27:38).
Chiar şi omul total neîmblânzit şi indisciplinat ştie că izvoarele harurilor divine sunt
abundente şi că din mintea şi gândurile omului virtuos se revarsă numai lucruri bune. Iată de
ce el este condamnat şi mai (sever), pentru că în pofida faptului că poate vedea lucrurile

1053
vrednice de laudă, el totuşi preferă şi acceptă pentru sine ceea ce este condmnabil şi vrednic
de dispreţ. Căci o persoană oarbă, care se împiedică şi cade pe ceva, este iertată, însă un om
cu privirea ageră va fi condamnat pe bună dreptate dacă nu evită şi nu stă la distanţă şi nu se
fereşte de potecile alunecoase sau, ca să fim mai precişi, de potecile nebătătorite. Însă mai
trebuie spus un lucru, (şi anume) că există atât o singură binecuvântare, cât şi mai multe – una
în ceea ce priveşte genul şi mai multe în privinţa speciilor, în funcţie de diferitele împrejurări
şi circumstanţe.
(232) Care este sensul cuvintelor, „Isaac era mâhnit, iar Isav şi-a ridicat glasul şi
a început a plânge” (Geneza 27:38).
Era mâhnit nu din cauza vâstei sale înaintate, căci după aceea a mai trăit încă cincizeci
de ani, ci pentru că omul neîmblânzit şi indisciplinat înţelegea ce este binele şi ce sunt
gândurile respectabile, însă acesta făcea exact pe dos. Iar faptul că se prefăcea a fi virtuos este
demonstrat cu claritate de dorinţa lui de a primi o binecuvântare – nu de la unul sau de la
altul, ci de la un om iubit de Dumnezeu. Şi ştia că există o mulţime de binecuvântări, întrucât
a zis, „Tată, nu ţi-a mai rămas nicio binecuvântare?”. Aşa că omul înţelept, văzând că cel
lipsit de învăţătură nu mai primeşte nimic din toate acestea, deşi s-au întâmplat atât de multe
lucruri, s-a simţit rănit şi s-a întristat din pricina caracterului indisciplinat al (omului
respectiv).
(233) De ce după ce Isav şi-a ridicat glasul şi a început a plânge tatăl său a
început să îl binecuvânteze? (Geneza 27:39).
Poate unii vor spune că văzându-i lacrimile, tatăl lui a fost mişcat şi cuprins de milă.
Însă cei ce spun asta se înşală. Căci omul înţelept are milă de toţi, dar se roagă (numai) pentru
cei care merită. Pentru că nefericiţi sunt cei care merită, nu cei care îşi fac singuri rău. Aşa că
nu mila l-a făcut să rostească binecuvântări, ci încrederea că (celălalt) se va pocăi şi (se va
întoarce) către lucrurile bune. Căci l-a văzut plângând şi vărsând lacrimi, şi de aceea a crezut,
cum este şi firesc, că geme şi se lamentează şi îşi jeleşte viaţă nefericită [pe care o duce] şi
comportamentul său indecent. Şi tot aşa, (Dumnezeu) a avut milă de acele suflete obidite în
Egipt, (adică de sufletele lui) Israel, nume (care înseamnă) „cel care vede”. Şi datorită faptului
că a gemut şi s-a lamentat şi a strigat în gura mare, şi nu doar în gând, a fost mântuit de
Dumnezeu, Cel ce numeşte suferinţa [celor care trec prin] situaţii dificile „cerere”,
„invocaţie” şi „petiţie”. Pentru că El răsplăteşte bunăvoinţa şi este îngăduitor cu cei care se
plâng.
(234) De ce începe binecuvântarea în felul acesta, „Iată, locuinţa ta va fi un
pământ mănos şi cerul îţi va trimite roua sa”? (Geneza 27:39).
Nu vedeţi că această modalitate de exprimare îl are în vedere pe cel ce consideră că
lucrurile pământeşti sunt superioare celor cereşti? Pentru că omului bun şi binevoitor i se
cuvin toate aprecierile, fiindcă el nu permite minţii să se lase golită şi lipsită de chipul divin şi
minunat atunci când coboară într-un trup pământesc şi când este pârjolită de necesităţi şi de
văpăile dorinţei, care sunt un adevărat Tartar, ci dimpotrivă, îi dă voie să îşi întindă uneori
aripile, ca să privească cerul care se află acolo sus, pentru a gusta din această privelişte. Căci
sunt unii care, prin lăcomie, desfrâu şi îmbuibare se duc întotdeauna la fund, înecându-se în
pasiuni. Iar aceşti oameni răi şi nefericiţi nu doresc să se mai ridice.
(235) Care este semnificaţia cuvintelor, „Cu sabia ta vei trăi”? (Geneza 27:40).
El a arătat şi a afirmat într-un mod firesc că viaţa omului nesăbuit este o luptă fără
răgaz şi fără prietenie, însă viaţa omului drept este o pace profundă. Căci cel din urmă se
bucură de dreptate şi siguranţă şi virtute, pe când cel dintâi (se bucură) de vrajbă şi lăcomie,
silindu-se să facă rău şi să îi depăşească pe ceilalţi. Însă pacea şi mânia se află în duşmănie.
Pentru că pacea este a celor vii, iar mânia a celor morţi. Iar eu spun că dintre toţi aceia care
sunt morţi, cel care a murit din cauza faptului să s-a ataşat de simţurile externe este de trei ori
(nefericit), nu doar o singură dată.

1054
 (236) Care este semnificaţia cuvintelor, „Şi vei fi supus fratelui tău”? (Geneza
27:40).
Este foarte bine că omul nesăbuit nu va fi lăsat singur, căci încăpăţânarea acestuia este
un lucru extrem de vătămător, pe când aservirea lui este foarte profitabilă, mai ales atunci
când se întâmplă să aibă un stăpân virtuos. În mod similar, o navă poate fi salvată dacă
marinarii execută ordinele cârmaciului şi îi dau ascultare, o gospodărie (poate fi salvată) dacă
robii sunt supuşi stăpânului lor, iar un stat (poate fi salvat) dacă locuitorii cedează şi se
închină dregătorilor, dacă tinerii îi ascultă pe bătrâni, şi dacă cei nepricepuţi se supun celor
iscusiţi şi informaţi.
(237) Care este semnificaţia cuvintelor, „Va veni însă vremea când te vei elibera
şi vei lepăda jugul lui de pe grumazul tău”? (Geneza 27:40).
„Căci acest bine care ţie ţi se pare a fi un rău”, zice el, „(şi anume) că va trebui să fii
supus, nu este nici lipsit de noimă, nici întâmplător, însă atunci când te vei lepăda de mândrie
şi slavă deşartă, renunţând la orice aroganţă, atunci vei reuşi să scapi de jugul pasiunilor.
Pentru că atâta vreme cât te afli sub jugul lor şi te comporţi cu aroganţă, omul înţelept te va
considera nevrednic să îi slujeşti ca să te eliberezi. Căci cum ar fi posibil să te mişti şi să obţii
libertatea fără ajutorul lui? Aşa că în loc de unul vei dobândi mai mulţi stăpâni şi mai multe
stăpâne, care se ascund în interiorul tău şi care îţi vor hărţui sufletul necontenit şi fără niciun
răgaz.
(238) Care este semnificaţia cuvintelor, „Şi a zis în cugetul său: «Se apropie zilele
de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Iacov, fratele meu»”? (Geneza 27:41).
Mânia şi ostilitatea nu sunt deloc superficiale, ci ele ies la lumină din adâncul inimii,
aşa cum spune poetul (n.t. Marcus crede că este vorba de Homer). Căci dovada clară a mâniei
şi a intenţiei profunde nu este ceea ce rosteşti cu voce tare, ci ceea ce spui fără voce, adică în
gând. Întrucât aşa procedează omul rău, malefic, aspru şi viclean. În plus, acesta este complet
lipsit de învăţătură, îşi face planuri imposibile şi urmăreşte lucruri irealizabile. Căci cum ar
putea tipul de om nepăsător (n.t. Isav), pe care natura l-a înzestrat cu un caracter imoral, să
tulbure pasiunile sufletului şi să se apropie de fratele său virtuos ca să îl ucidă? Pentru că
acesta din urmă va cuceri trofeul vieţii adevărate, pe când omul rău şi nesăbuit va muri, adică
va trăi prin simţurile externe şi va avea parte de o suferinţă incurabilă.
(239) De ce atunci când mama lui i-a auzit ameninţările, a spus, „Scoală-te şi fugi
la Haran, la fratele meu Laban” ? (Geneza 42,43).
Sensul literal este clar, căci dezvăluie grija mamei, care prin faptul că îi spune să se
mute [de acolo] contribuie la protejarea lui. Însă referitor la înţelesul mai adânc trebuie să
spunem că „Laban” tălmăcit înseamnă „albeaţă”, care este simbolul luminii perceptibile prin
simţurile externe, în timp ce „Haran” înseamnă „deschideri”, prin care (Scriptura) se referă la
unele dintre simţuri, (şi anume) la ochi, la urechi şi la nas. Astfel, povăţuitorul sufletului (n.t.
reprezentat de Rebeca) spune consilierilor săi, „Dacă veţi munci ca să dobândiţi în această
viaţă limpezimea, luciditatea, răbdarea şi statornicia, şi dacă veţi acţiona complet
independenţi în preajma unui om invidios, atunci veţi avea de înfruntat multe pericole venite
din partea lui. Însă dacă veţi pleca şi vă veţi desprinde de el, atunci nu vă grăbiţi să dispreţuiţi
hrana cea atât de necesară şi să o consideraţi animalică, ca şi cum aţi fi devenit necorporali, ci
reveniţi imediat pe calea de mijloc, căci nu trebuie nici să vă chinuiţi trupul prin înfometare şi
lipsuri, dar nici să îi puneţi la dispoziţie toate acele delicatese minunate; trăiţi, aşadar, cu grijă
şi în simplitate. Căci ce poate fi mai simplu decât culoarea albă, care în limba caldeeană se
numeşte „Laban”? Pentru că cei ce nu dau dovadă de un bun autocontrol merg pe un drum
greşit, făcându-i şi (pe alţii) să rătăcească în direcţie opusă. Însă pe calea de mijloc nu trebuie
să ne fie frică că vom întâlni ceva neprevăzut sau că vom experimenta vreun lucru
iremediabil.

1055
 (240) Care este înţelesul cuvintelor, „Atunci voi trimite şi te voi lua de acolo.
Pentru ce să rămân eu într-o singură zi fără de voi amândoi? (Geneza 27:45).
Întrucât sensul literal este clar, vom spune că din punct de vedere alegoric ea nu crede
că este bine ca practicantul să rămână permanent acolo, ci socoteşte că se cuvine să plece doar
pentru o anumită perioadă. Pentru că ea vrea ca acesta se îndepărteze de ruda şi de fratele său
geamăn, (adică) de răutate, mergând nu într-un loc obişnuit şi lipsit de lumină, ci într-unul
luminat de simţuri, ca într-un fel să practice (tot felul) de exerciţii, ca în momentul în care
sportivul va deveni un luptător desăvârşit să se poată întoarce de acolo, întrucât nu va mai
putea fi vătămat sau înşelat. Căci, într-adevăr, fusese un tânăr doar pe jumătate, şi pentru că
tovarăşul lui de naştere era mort în privinţa unei vieţi virtuoase, ea s-a temut pe bună dreptate
că şi celălalt (fiu) se va ataşa de simţuri, mai întâi de cele de bază, iar apoi de cele inutile.
Căci dacă s-ar fi îndrăgostit de acel loc, acesta nu s-ar mai fi putut întoarce de acolo, iar asta i-
ar fi provocat un rău şi mai mare, (şi anume) că ar fi rămas lipsită de gândurile virtuoase.
(241) De ce îi spune Rebeca lui Isaac, „Sunt scârbită de viaţa mea, din pricina
fetelor hitiţilor”? (Geneza 27:46).
Sensul literal este evident, pentru că ea este tulburată de femeile care trăiau în acel
ţinut. Şi, după cum s-a spus anterior, acestea erau invidioase pe nora ei. Însă noi trebuie să
cercetăm apectele mai filozofice ale acestei alegorii. Numele de „hitit” înseamnă „scos din
fire” şi „insensibil”. Iar fiicele acelor gânduri scoase din fire sunt impulsurile nestăpânite, pe
care sufletul iubitor de virtute le urăşte peste măsură, fiindcă acestea cinstesc tot ceea ce este
dezordonat şi indecent.
(242) Care este sensul cuvintelor, „Dacă-şi ia şi Iacov femeie ca acestea, din fetele
pământului acestuia, atunci la ce-mi mai e bună viaţa?” (Geneza 27:46).
Omul cu înclinaţii filozofice este temător şi nesigur, ca nu cumva vreuna din părţile
care ar putea fi salvate să nu fie conştientă de faptul că se degradează dacă trăieşte printre
lucrurile pământeşti şi lumeşti, în loc să aspire către cer. „Căci dacă cel ce pare a fi un om
experimentat îşi ia de nevastă vreuna din femeile stricate ale acestui ţinut, şi anume ţinutul
simţurilor, care se depravează cu multă uşurinţă, sau ţinutul plăcerilor, aflat în legătură cu
simţurile, neglijând lucrurile cereşti şi înţelegerea veşnic feciorelnică, ce motiv aş mai avea ca
să mai trăiesc, atunci când văd o astfel de distrugere, de capitulare şi de captivitate, ca în cazul
unei cetăţi, de pe urma cărora sufletul rămâne devastat. Căci el îi este frate bun (n.t. Marcus
apreciază că este vorba de Isav), cu toate că are o fire ostilă şi că de la bun început a urât
virtutea, mergând pe o cale nebătută şi dispreţuind-o pe aceea care este dreaptă şi bună. Şi
înstrăinându-se de acela care este disciplinat, a întâmpinat cu bucurie sălbăticia indisciplinată,
lăsându-şi mintea să se sălbăticească prin furie, dorinţă, viclenie şi fapte rele.
(243) De ce spune tatăl lui, „Ci scoală şi mergi în Mesopotamia în casa lui Batuel,
tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale”?
(Geneza 28:2).
Sensul literal este uşor de înţeles, (şi anume) că tatăl îi porunceşte fiului său să facă o
călătorie într-un ţinut străin, ca să-şi ia de nevastă o femeie din neamul lui. Însă referitor la
înţelesul mai adânc, acesta are o explicaţie simbolică pe care o vom prezenta în continuare. În
consiliul sufletului, la care iau parte gândurile, se spune părţii mai bune, „Iată că omul rău
rosteşte şi strigă în gura mare acuzaţii la adresa ta. De ce zăboveşti şi nu te mişti şi nu
ripostezi? Însă dacă eşti înceată la luptă şi nu acţionezi cu fermitate şi cu suficientă putere ca
să te împotriveşti şi să obţii victoria pe calea virtuţii, atunci du-te, fugi [de aici]! Pentru că
dacă te stabileşti undeva departe de o asemenea bestie, o vei duce mai bine şi vei fi mai
fericit, iar dorinţa şi furia lui vor înceta, şi oricât ar fi de nocive şi de mortale, vor deveni
zadarnice şi inutile. Aşadar, du-te, fugi în Mesopotamia, adică în ţinutul unde locuiesc
caldeenii şi babilonienii, căci acest ţinut reprezintă o zonă intermediară aflată între regiunea
virtuţii şi cea a răutăţii, şi aici poţi creşte şi progresa, întrucât poţi merge pe cărarea care duce

1056
la fericire. Asta pentru că acest ţinut numit Mesopotamia se află între două râuri, Tigrul şi
Eufratul. Iar locul [corespunzător] din sufletul omului este acea parte unde are loc creşterea şi
progresul, care se află la hotarul dintre răutate şi virtute, după cum am spus. Dintre acestea,
răutatea, care este feroce, este comparată cu Tigrul, în timp ce virutea, care aduce bucurie,
poartă numele de „aducătoare de plăcere”, căci se aseamănă cu Eufratul (n.t. cuvântul
ευφροσύνη, care înseamnă „veselie”, se aseamănă cu Ευφράτης – Eufrat). Iar „Betuel” se
tălmăceşte ca „fiica lui Dumnezeu”. Este vorba de o putere care ocupă locul al doilea după
puterea masculină. Iar aceasta se găseşte în suflet în acel loc pe care cuvântul nobil îl numeşte
„casă” (n.t. casa lui Betuel), de unde (Isaac) îi porunceşte să îşi ia o nevastă care iubeşte
înţelepciunea adusă de cunoaştere. Şi numele soţiei sale se numeşte „abstinenţă” (n.t. Marcus
crede că este vorba de Lia), care era una dintre fetele unei familii strălucite, care în limba
caldeeană se numeşte „Laban”, iar în armeană „albeaţă”. Există însă unii care condamnă sau
laudă lucrurile, cu toate că le privesc doar la suprafaţă. Însă noi, care suntem obişnuiţi cu
alegoriile şi care căutăm alte lucruri dincolo de ceea ce este manifest, considerăm că este bine
să analizăm şi să cercetăm aceste nume, ca nu cumva să fim derutaţi sau înşelaţi de [unele]
omonime. Căci între acestea sunt diferenţe, pentru că există o calitate minunată şi desăvârşită,
asemenea luminii, şi mai este o calitate oarecum perceptibilă prin simţuri, care este colorată la
suprafaţă, aşa cum sunt şi acele imagini pictate de oamenii răi, care vor să ne amăgească.
(244) Care este sensul cuvintelor, „Iacov a ascultat pe tatăl său şi pe mama sa şi s-
a dus în Mesopotamia”? (Geneza 28:7).
Sensul literal aduce un omagiu fiului care îşi ascultă ambii părinţii şi care pleacă în
călătorie. Căci unii manifestă o virtute parţială, întrucât fac pe placul unui singur (părinte).
Însă alţii nu-l ascultă pe niciunul. Este vorba de cei pe care legiuitorul (n.t. Moise) i-a învinuit
şi i-a ameninţat cu moartea. De aici rezultă în mod clar că (Scriptura) a proclamat în mod
public „viaţa şi nemurirea” pentru cei ce manifestă pietate faţă de părţinţii lor, căci [un
asemenea comportament] este sănătos şi desăvârşit. Însă în privinţa înţelesului mai adânc, se
pare că, simbolic vorbind, slava vine atunci când sufletul înfrânat cinsteşte raţiunea suverană,
care are forţa unui tată, precum şi cunoaşterea ştiinţifică, care se mândreşte cu titlul de mamă,
întrucât ea îşi hrăneşte (copilul), are grijă de el şi veghează asupra lui.
(245) Care este sensul cuvintelor, „Şi înţelegând Isav că lui Isaac, tatăl său, nu-i
plac fetele Canaaneilor, s-a dus la Ismael şi, pe lângă cele două femei ale sale, şi-a mai
luat şi pe Mahalat, fata lui Ismael, fiul lui Avraam, şi sora lui Nebaiot”? (Geneza 28:8,9).
În acest pasaj trebuie să remarcăm diferenţa dintre primul (fiu) (n.t. adică Iacov) şi cel
despre care se vorbeşte acum. Pentru că cel dintâi a făcut pe placul ambilor părinţi,
considerându-i ca pe nişte învăţători. Însă acesta din urmă nu a făcut pe placul nimănui, dar
vrând să acţioneze pe furiş şi în secret, pentru a da impresia că manifestă respect, nu s-a
preocupat de mama sa, ci doar de tatăl său. Şi nefericitul de el nici măcar nu a reuşit să se
ascundă complet, ci ştiind prea bine că tatălui său nu îi plăceau locuitorii ţinutului, el nu le-a
gonit pe acele (soţii) pe care le avea, ci a mai luat şi altele în afară de ele, adăugând păcate
peste păcate, cu toate că nu-i fuseseră iertate nici cele de dinainte. Aşa că profetul, dându-şi
seama cât de neruşinat este, mai spune că nu şi-a gonit (soţiile), ci că şi-a mai luată încă una în
afară de acelea. Acest lucru nu trebuie considerat a fi întâmplător, căci el reprezintă o dovadă
a bunăvoinţei pe care acesta o manifesta faţă de femeile înstrăinate de înţelepciune, pe care
tatăl său incoruptibil şi imparţial le socotea a fi rele. „Dar de ce, nefericitule”, am putea să-i
spunem, „vrei să-ţi mai iei o a treia (soţie)?”. Însă cine ar putea să schimbe ceea ce se află
înlăuntrul lui? (Nu se poate face) absolut nimic, ci dimpotrivă, orice i s-ar da şi orice i s-ar lua
viaţa lui va rămâne pustie. Iar soţia lui este numită „Mahalat”, care în limba ebraică înseamnă
„de la început”. Şi este posibil ca aceasta să fie plăcerea senzuală, care se consideră a fi
înnăscută în fiecare fiinţă vie de la începutul creaţiei. Şi se spune că plăcerea senzuală
pricinuieşte multe rele atât celor care o au, cât şi celor care vin în apropierea sa. Iar tatăl ei

1057
este Ismael, care înseamnă „ascultare”, pentru că nu este în stare să vadă. Căci mintea omului
iubitor de plăceri este oarbă şi incapabilă să vadă acele lucruri care merită a fi privite, (şi
anume) lumea şi ceea ce se află în lume – natura lucrurilor care există, acea privelişte
minunată pe care se cuvine să o vedem.

1058
 45. ANEXA I

TRATAT DESPRE LUME

I. Nu există niciun lucru care să-l egaleze în măreţie pe Dumnezeu, căci El este unicul
Conducător, şi Guvernator, şi Rege, precum şi singurul care poate guverna şi rândui în mod
legitim tot ceea ce există; căci versurile, „Nu este bine să fie mulţi stăpâni/Ci doar un suveran,
un rege peste toate” {1}{Homer, Iliada, 2.204}, se potrivesc la fel de bine nu doar cetăţilor şi
oamenilor, ci şi lumii şi lui Dumnezeu, de unde rezultă în mod limpede că trebuie să existe un
singur Creator şi Stăpân al întregii lumi; şi pentru că am stabilit acest principiu preliminar, ne
putem ocupa de ceea ce decurge din el în mod firesc. Haideţi, aşadar, să vedem ce putem
deduce de aici. Dumnezeu, care este o singură fiinţă, dispune de două puteri supreme extrem
de importante. Prin intermediul acestor puteri a fost creată lumea imaterială, perceptibilă doar
prin intelect, care constituie arhetipul acestei lumi pe care o putem vedea; căci dacă prima este
invizibilă şi perceptibilă cu ochii minţii, cea de-a doua este accesibilă ochilor noştri [fizici].
Aşa că unii oameni, minunându-se de natura acestor două lumi, nu numai că le-au venerat ca
pe nişte zeităţi, ci chiar au zeificat cele mai frumoase părţi din ele, cum ar fi de exemplu
soarele, luna şi întregul cer, pe care fără nicio teamă şi fără niciun respect le-au numit zei. Iar
Moise, înţelegând concepţiile acestora, spune, „O, Doamne, Rege al tuturor Zeilor”
{2}{Deuteronomul 10:17}, pentru a scoate în evidenţă în felul acesta superioritatea măreaţă a
Conducătorului în faţa supuşilor săi. Căci întemeietorul poporului evreu s-a născut în Caldeea,
fiind fiul unui tată dedicat peste măsură studiului astronomiei, şi făcând parte din rândul unor
învăţaţi străluciţi în domeniul matematicii, care credeau că stelele şi cerul şi întreaga lume
sunt zei; şi aceştia spuneau că atât binele, cât şi răul iau naştere din speculaţiile şi convingerile
lor, pentru că nu credeau că poate exista o cauză diferită de ceea ce puteau percepe prin
simţurile externe. Însă ce ar putea fi mai rău decât asta, şi ce ar putea indica mai bine lipsa
nobleţii sufleteşti, decât să crezi în întâietatea cauzelor secundare, care au fost create, şi să
neglijezi cauza supremă, adică pe Dumnezeul cel necreat, Creatorul universului, care din
aceste motive şi din multe altele este de-a dreptul minunat? Însă datorită măreţiei lor, aceste
motive nu pot fi înţelese de intelectul omenesc. Însă acest întemeietor al poporului evreu,
având o revelaţie în mintea lui şi ajungând să îl privească pe adevăratul Dumnezeu, şi-a
părăsit ţara de origine, şi familia, şi casa tatălui său, ştiind că dacă ar fi rămas acolo,
amăgitoarele doctrine politeiste ar fi continuat să sălăşluiască în sufletul său, făcând ca
intelectul să nu mai poată descoperi natura unicului Dumnezeu, singurul care este veşnic şi
tatăl tuturor lucrurilor care există, fie că este vorba de cele perceptibile prin intelect sau de
cele ce constituie obiectul simţurilor externe; însă a înţeles că dacă va pleca şi va emigra,
atunci această amăgire îi va părăsi mintea, iar ea va renunţa la ideile false şi se va îndrepta
către adevăr. În acelaşi timp, poruncile profetice ale lui Dumnezeu, pe care el le-a primit, i-au
stârnit şi mai mult dorinţa pe care o simţea de a-l cunoaşte pe Dumnezeul cel viu. Şi a pornit
drept înainte, asemenea unui om călăuzit de alţii, şi fără niciun fel de ezitare, pentru a căuta
cunoşterea referitoare la Dumnezeul cel unic; şi nu a slăbit în căutările sale până când nu a
ajuns la o percepţie mai corectă şi mai exactă, nu atât de mult a esenţei lui (căci aşa ceva este
imposibil), cât a existenţei şi a providenţei sale; de aceea, el este primul om despre care s-a
spus că a crezut în Dumnezeu, întrucât a fost primul care a dobândit o înţelegere precisă în
privinţa acestuia, pentru că şi-a dat seama că există o singură cauză supremă a tuturor
lucrurilor, care prin providenţa sa are grijă de lume şi de toate lucrurile care sunt în ea. Căci
Creatorul lumii a luat o esenţă aflată în dezordine şi într-un haos deplin şi a rânduit-o aşa cum
se cuvine, creând pământul şi apa şi punându-le în mijlocul lumii, făcând apoi copacii, aerul şi
focul, pe care l-a ridicat din regiunile de mijloc către înalt, după care a învăluit totul în eter, pe

1059
care l-a transformat într-un spaţiu înconjurător care ţine laolaltă toate lucrurile care se află în
el, de unde provine şi numele de Cer {3}{în limba greacă χώρος înseamnă spaţiu, iar Philon
consideră că din el derivă cuvântul ουρανός, care înseamnă cer}. Aşadar, toate aceste lucruri
au constituit seminţele desăvârşite ale întregului univers, însă copacul cel mai mare şi mai
prolific care a ieşit din această sămânţă este această lume, din care au apărut ramurile
menţionate anterior.
II. Unde, aşadar, a pus Dumnezeu rădăcina, şi care este acea temelie pe care [lumea]
stă fixată ferm, ca o statuie? Iată de ce trebuie să ne ocupăm acum. Nu este deloc firesc ca un
corp lăsat în urmă să rătăcească dincolo de limitele sale, atâta vreme cât Dumnezeu l-a făcut şi
l-a aşezat în locul care i se cuvine; [şi mă refer aici] la materialele din care este făcut întregul
univers. Căci se cuvenea ca cea mai măreaţă dintre lucrări, care era şi cea mai desăvârşită, să
fie creată de cei mai măreţi lucrători. Şi nu ar fi fost perfectă dacă părţile sale nu ar fi fost
desăvârşite. Aşa că dacă această lume este alcătuită din toate materialele care există, astfel
încât nimic nu a rămas pe dinafară, căci nu a fost omis nici cel mai neînsemnat lucru, atunci
rezultă în mod necesar că în afara lumii nu este decât un vid sau un nimic. Dacă este un vid,
atunci cum ar putea să echilibreze lumea, care este plină [de lucruri] şi strânsă laolaltă? Şi
cum ar putea să o susţină, având în vedere că aceasta este extrem de grea? Însă această idee
este absurdă. Căci mintea caută întotdeauna o temelie corporală, aşa că este firesc să
presupunem că un corp trebuie să fie susţinut de ceva atunci când se întâmplă să fie pus în
mişcare, şi cu atât mai mult lumea, care este corpul cel mai mare, întrucât îmbrăţişează la
sânul ei o mulţime de alte corpuri care îi aparţin. Prin urmare, dacă cineva doreşte să scape de
nedumeririle care se nasc atunci când este vorba de astfel de lucruri îndoielnice, acesta trebuie
să îşi spună deschis părerea şi să afirme că nu există niciun material atât de puternic încât să
poată susţine greutata lumii. Pentru că temelia tare şi durabilă a universului este legea eternă a
veşnicului Dumnezeu. Şi această lege care se întinde din centrul lumii până la extremităţile
sale, şi înapoi, de la extremităţi până la centru, se mişcă împreună cu mersul naturii, unind şi
legând laolaltă toate părţile universului. Căci Tatăl care a instituit-o a dorit ca ea să fie
legătura indisolubilă a universului. Prin urmare, este firesc să concluzionăm că pământul în
ansamblul lui nu va fi distrus de apa pe care o conţin sânii săi; şi nici focul nu va fi stins de
către aer, şi nici aerul nu va fi ars de către foc, întrucât legea divină s-a aşezat asemenea unui
hotar menit să ţină toate aceste elemente separate unul de altul. Până acum, planta care
zămisleşte totul nu a fost înrădăcinată şi nu a avut puterea pe care i-ar fi dat-o faptul de a avea
rădăcină. Însă dintre plantele subordonate, individuale şi mai puţin importante, unele au putut
să se mişte şi să îşi schimbe locul cu uşurinţă, pe când altele nu au putut să îşi schimbe locul,
căci au fost create pentru a rămâne veşnic în aceeaşi poziţie. Aşadar, cele care au putut să se
mişte, adică să îşi schimbe locul, şi pe care noi le numim animale, au fost adăugate celor mai
desăvârşite şi mai depline părţi ale universului. Pământul a primit animalele terestre, apa
animalele acvatice, aerul creaturile care zboară, iar stelele au fost atribuite cerului.
III. Dar Creatorul a făcut două tipuri de fiinţe, atât pe pământ şi în apă, cât şi în aer. În
aer a pus acele animale care zboară, precum şi alte puteri care nu pot fi percepute niciodată
prin intermediul simţurilor externe. Astfel, sufletele necorporale sunt aranjate potrivit naturii
lor. Şi se spune că unele dintre ele sunt luate de acolo şi atribuite trupurilor muritoare, şi că, în
anumite perioade predeterminate, acestea le vor părăsi. Iar cele care au o natură divină,
indiferent care a fost situaţia lor pe pământ, vor fi ridicate la mare înălţime şi vor fi aşezate în
eter, pentru că puritatea lor este maximă; pe acestea, filozofii greci le numesc eroi sau
demoni, în timp ce Moise le atribuie nişte nume adecvate, numindu-le îngeri, pentru că
îndeplinesc munca unor ambasadori sau mesageri care vestesc supuşilor binecuvântările de
care se vor bucura din partea conducătorilor lor, în timp ce faţă de regele căruia le sunt supuse
se comportă ca nişte slujitori; şi acestea, coborând în trup ca într-un râu, sunt duse uneori de
violenţa unui curent irezistibil, care le înghite, în timp ce alteori, fiind total incapabile să

1060
reziste puterilor distructive, îşi ridică la început capul deasupra şuvoiului, dar după aceea se
scufundă din nou acolo de unde au ieşit. Acestea sunt, aşadar, sufletele celor care se dedică de
la începutul şi până la sfârşitul existenţei lor studiului viguros al filozofiei referitoare la
subiectele divine, cercetând acele lucruri care se întâmplă după ce viaţa a părăsit trupul, ca în
felul acesta să se poată bucura de o viaţă necorporală şi veşnică alături de Dumnezeul cel
necreat şi nemuritor. Dar sufletele acelor oameni despre care am spus că sunt copleşite, astfel
încât au ajuns să nesocotească înţelepciunea, se dau bătute în faţa circumstanţelor neclare,
ajungând să depindă în întregime de şansă, căci acestea nu au nicio legătură cu sufletul sau cu
intelectul, ci cu trupul, care este doar un cadavru de care suntem legaţi, ori cu alte lucruri
chiar mai neînsufleţite şi mai insensibile decât acesta; şi mă refer aici la faimă, la bogăţii, la
onoruri şi la toate celelalte lucruri amăgitoare şi mincinoase, pe care oamenii care nu văd ceea
ce este cu adevărat frumos le consideră a fi reale şi pline de viaţă. Prin urmare, dacă veţi
considera că sufletele şi demonii şi îngerii sunt lucruri diferite ca nume, dar care în realitate se
referă la unul şi acelaşi lucru, atunci veţi scăpa de răul cel mai mare – superstiţia. Căci aşa
cum oamenii în general vorbesc de demoni buni şi demoni răi, tot aşa vorbesc şi despre
suflete bune şi suflete rele; iar despre unii îngeri ei spun că numele lor arată că sunt
ambasadori vrednici ai omului pe lângă Dumnezeu şi ai lui Dumnezeu pe lângă om, fiind
păzitori sacri şi inviolabili, datorită faptului că sunt nevinovaţi şi că îşi îndeplinesc în mod
minunat sarcinile care le-au fost încredinţate. Şi tot aşa, nu veţi greşi nici dacă veţi considera
că unii dintre ei sunt lipsiţi de sfinţenie şi sunt nevrednici de aceste apelative. Şi chiar
Psalmistul însuşi este un martor în favoarea celor pe care le-am afirmat, căci el vorbeşte în
felul acesta: „ El Şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, prin intermediul unor îngeri
răi” {4}{Psalmul 78:49}. De asemenea, animalele care înoată şi zoofitele au fost încredinţate
apelor, pe când animalele şi plantele terestre s-au răspândit pe pământ. Iar plantele le-a aşezat
cu susul în jos, fixându-le capul în adâncul pământului; însă capul animalelor iraţionale l-a
ridicat de pe pământ şi l-a aşezat pe un gât lung, punând sub el picioarele din faţă pe post de
piedestal. Însă pe om l-a alcătuit într-un mod mai minunat; căci celorlalte animale Dumnezeu
le-a pus ochii în lateral şi le-a aplecat capul în jos, motiv pentru care toate privesc spre
pământ. Dar ochii omului sunt ridicaţi, putând să privească cerul, căci el nu este o plantă
terestră, ci una care aparţine cerului, după cum spune un proverb din vechime {5}{afirmaţia
corespunde ideii lui Ovidiu, care spune, „Şi în timp ce toate creaturile, încă de la
naştere,/Privesc cu ochii plecaţi spre pământul cu care se înrudesc,/Omul merge băţos şi
priveşte cerul cu mândrie,/Căci de acolo se trage şi toate speranţele sale se îndreaptă spre el”}.
Iar cei care afirmă că intelectul nostru este o parte a naturii eterice, consideră că omul se
înrudeşte cu aerul. În consecinţă, marele Moise nu a vorbit despre sufletul raţional ca despre
un lucru creat, ci l-a numit chipul divin şi invizibil al lui Dumnezeu, ştiind că acesta
reprezintă un chip minunat, făurit cu grijă, care nu este altceva decât pecetea lui Dumnezeu,
adică Cuvântul veşnic; căci el spune, „Dumnezeu a suflat în faţa lui suflare de viaţă”
{6}{Geneza 2:7}. Aşa că rezultă în mod necesar că cel care a primit-o trebuie să fie făcut
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi nu după asemănarea vreunui lucru creat.
IV. Dar, revenind de dragul clarităţii la începutul discursului nostru, trebuie să spunem
că unele trupuri au doar obiceiuri, altele au o alcătuire naturală, altele au suflet, iar altele au
raţiune. Prin urmare, acele pietre care nu au o viaţă profundă au dobândit cea mai puternică
dintre forme, şi anume obiceiul, care este doar o suflare ce se întoarce necontenit în sine
însăşi; căci aceasta porneşte din centru şi se întinde până la marginile cele mai îndepărtate, şi
odată ce a atins circumferinţa externă se întoarce în acelaşi loc de unde a pornit. Această
mişcare necontenită care pleacă şi se întoarce înapoi reprezintă un obicei. Iar plantelor le-a dat
o natură proprie, rezultată din combinarea mai multor puteri, mai ales a celor ce se ocupă de
hrănire şi de zămislire. Şi Creatorul a făcut sufletul diferit de natură, căci acesta are trei părţi:
simţul extern, imaginaţia şi impulsul. Ei bine, plantele nu se împărtăşesc deloc din aceste

1061
lucruri, aşa cum se întâmplă cu animalele vii. Prin urmare, simţul extern, după cum cred că
indică şi numele, imprimă în intelect lucrurile care i se înfăţişează. Şi el reprezintă pentru
imaginaţie un fel de contur al sufletului, fiind, ca să spunem aşa, o anumită reprezentare a
luminii; pentru că acele lucruri introduse de fiecare din simţurile externe este un fel de inel
sau de pecete, prin care îşi imprimă propriul său caracter şi prin care păstrează acea impresie
până în momentul în care adversara memoriei, adică uitarea, o va şterge sau cel puţin o va
estompa, dacă nu cumva o va elimina complet; iar ceea ce s-a imprimat va fi uneori folosit de
către suflet ca şi cum i-ar aparţine, iar alteori ca şi cum ar fi vorba de ceva ce aparţine
altcuiva; şi acest sentiment, pe care cei ce au încercat să dea o definiţie precisă l-au numit
mişcarea iniţială a sufletului, poartă denumirea de impuls.
V. Iată aspectele specifice prin care animalele se dovedesc a fi superioare plantelor.
Aşadar, haideţi să vedem acum prin ce este superior omul celorlalte animale. Acesta a primit
o onoare specială, darul intelectului, prin care obişnuieşte să înţeleagă natura tuturor
lucrurilor, fie că este vorba de trupuri sau de obiecte; căci aşa cum partea dominantă a trupului
este vederea, şi aşa cum natura luminii reprezintă partea cea mai importantă a universului, tot
aşa cea mai importantă şi mai influentă dintre toate părţile noastre este mintea; pentru că
aceasta este lumina sufletului, şi ea îl luminează cu propriile ei raze, datorită cărora se
împrăştie acel întuneric dens şi profund care se află în jurul său şi care provine din
necunoaştere. Iar această parte a sufletului nu este alcătuită din aceleaşi elemente care intră în
alcătuirea celorlalte părţi, ci ea reprezintă o esenţă pură şi minunată, asemenea celei din care
au fost făcute fiinţele divine; de aceea, dintre toate părţile noastre doar intelectul dă în mod
firesc impresia că este nepieritor, pentru că aceasta este singura parte pe care Tatăl care a
zămislit-o a considerat-o vrednică de libertate; aşa că slăbindu-i legăturile necesităţii i-a
permis să călătorească peste tot, fără niciun fel de restricţii, căci a înzestrat-o cu atributul său
cel mai glorios şi mai convenabil, liberul arbitru, cel mai măreţ dar pe care-l putea primi. Căci
celelalte animale al căror suflet este lipsit de intelectul atât de necesar libertăţii, au fost
obligate să cedeze, să accepte jugul şi să ia hamurile în gură, astfel încât să îşi slujească
stăpânii şi să li se supună. Însă omul care are o voinţă liberă, care nu ascultă de nimeni decât
de propria sa natură şi care îşi manifestă energia în conformitate cu propriile lui scopuri, este
pe bună dreptate responsabil pentru toate faptele sale nedrepte, pe care le săvârşeşte în mod
deliberat, dar merită lăudat pentru toate faptele bune pe care le face cu bună ştiinţă; căci
pentru că a primit de la Dumnezeu puterea de a se mişca în mod voluntar, şi pentru că din
acest punct de vedere el este asemenea lui Dumnezeu, fiind scutit de orice slugărnicie faţă de
acea stăpână severă şi cumplită, care este necesitatea, el poate fi osândit pe bună dreptate dacă
nu preamăreşte acea fiinţă care l-a izbăvit în felul acesta. Prin urmare, într-o astfel de situaţie
acesta va suferi în mod just pedeapsa inexorabilă la care sunt condamnaţi oamenii
nerecunoscători, care nu merită libertatea. Motiv pentru care trupul ridicat spre cea mai pură
parte a universului, care este cerul, va privi în sus, astfel încât observând ceea ce este vizibil
să poată ajunge la înţelegerea adecvată a lucrurilor invizibile. Aşadar, întrucât ar fi imposibil
să vadă atracţia intelectului către Dumnezeul cel viu, cu excepţia celor care sunt atraşi către El
şi care pot percepe câte ceva, pentru că fiecare om ştie ce se petrece cu el însuşi, acesta a făcut
o imagine vizibilă a ochiului invizibil, şi anume ochii trupeşti care astfel pot privi către cer.
Pentru că dacă ochii, care sunt făcuţi din materiale pieritoare, au urcat la o asemenea înălţime
încât pot să se avânte către cerul aflat la o distanţă imensă faţă de pământ şi să ajungă la
hotarele sale, atunci la ce distanţă ar putea ajunge oare ochii sufletului? Căci aceştia, stârniţi
fiind de o dorinţă arzătoare de a vedea în mod clar şi distinct Fiinţa unică, se întind nu doar
până la extremitatea cea mai îndepărtată a cerului, ci, lăsând sub ei hotarele lumii universale,
se grăbesc să ajungă la [lucrurile] necreate.
VI. Aşadar, după ce am discutat pe larg despre plantele cele mai importante din lume,
haideţi să vedem cum a creat atotştiutorul Dumnezeu copacii care există în om, adică în lumea

1062
cea mică (n.t. microcosmos). Căci El a considerat că trupul nostru este un sol fertil, aşa că a
pus în el simţurile externe, care sunt ca nişte canale; apoi a pregătit cu grijă fiecare din aceste
simţuri externe ca şi cum ar fi fost nişte plante folositoare ce pot fi cultivate, punând simţul
auzului în urechi, simţul văzului în ochi, simţul mirosului în nări, şi toate celelalte simţuri în
locurile lor specifice. Şi în sprijinul acestei afirmaţii aduc ca martor acel om dumnezeiesc care
vorbeşte astfel în Psalmi: „Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu
priveşte? {7}{Psalmul 93:9}. Mai mult decât atât, celelalte facultăţi care nu îşi au sălaşul în
trunchi, ci se află situate în mâini, în picioare şi în celelalte părţi ale trupului, indiferent dacă
sunt înăuntru sau în afară, toate aceste facultăţi, zic, sunt nişte mlădiţe minunate şi nobile. Iar
părţile cele mai minunate şi mai desăvârşite le-a pus, aşa cum era firesc, lângă partea
dominantă a întregului, ca să stea în centru şi să poată da roade, pentru că aici se află stăpânul
întregului. Şi aceste facultăţi sunt percepţia, înţelegerea, presupunerile fericite, studiul,
amintirea, obiceiul, temperamentul, toate tipurile de arte, siguranţa cunoaşterii şi teama de
speculaţii pe marginea feluritelor virtuţi. Ei bine, nimeni nu poate cultiva aşa cum se cuvine
toate aceste [facultăţi] în interiorul lui, cu excepţia unicului lor Făcător necreat, care nu numai
că le-a făurit, ci a făcut ca toate aceste plante să corespundă tuturor lucrurilor care se petrec; şi
doar acesta le poate dirija şi le poate desăvârşi aşa cum trebuie desăvârşite.
VII. Şi felul în care a fost sădit Raiul este în strictă concordanţă cu cele spuse aici;
întrucât citim că „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe
care-l zidise” {8}{Geneza 2:8}. Ei bine, a crede că asta înseamnă că Dumnezeu a sădit viţă de
vie şi măslini, meri şi pomi care fac rodii, precum şi alte lucruri de genul acesta, reprezintă o
nebunie mare şi incurabilă. Dar pentru ca nimeni să nu îşi imagineze că Creatorul are nevoie
de vreunul din lucrurile pe care le-a creat, Moise face o declaraţie extrem de importantă atunci
când spune, „Împărăţi-va Domnul, Regele timpului, în veac şi în veacul veacului”
{9}{Exodul 15:18}. În consecinţă, Dumnezeu este atât Tată, cât şi Creator şi Guvernator, în
adevăratul înţeles al cuvintelor, al tuturor lucrurilor din cer şi din întreaga lume. Şi, într-
adevăr, viitorul este tăinuit şi separat de momentul prezent, uneori printr-un interval scurt,
alteori printr-unul mai lung. Însă Dumnezeu este în acelaşi timp şi Creatorul timpului, căci El
este Tatăl tatălui timpului; iar tatăl timpului este lumea, care demonstrează că timpul a început
să curgă odată cu naşterea ei. Dar pentru Dumnezeu nimic nu este viitor, fiindcă El este
autorul şi posesorul hotarelor timpului; aşa că ceea ce El posedă reprezintă mai degrabă
arhetipul şi modelul timpului. Însă în eternitate nimic nu este trecut, nimic nu este viitor, ci
totul este prezent.
VIII. Aşadar, după ce am discutat suficient de mult despre aceste chestiuni trebuie să
începem să studiem caracterul său nepieritor. Ei bine, în privinţa acestui subiect, filozofii
împărtăşesc trei opinii: unii afirmă că este veşnic, necreat şi nesupus distrugerii; alţii,
dimpotrivă, spun că este creat şi pieritor. Dar mai există o sectă care a preluat câte ceva din
doctrina celor două curente menţionate anterior; astfel, din al doilea curent a preluat ideea că
este creat, iar din primul ideea că este nepieritor. Prin urmare, Democrit, Epicur şi cea mai
mare parte a filozofilor stoici consideră că lumea a fost creată şi că este pieritoare; însă nu toţi
gândesc în acelaşi fel. Căci unii spun că există mai multe lumi, a căror creaţie o pun pe seama
mulţimii şi feluritelor combinaţii ale atomilor, în timp ce distrugerea lor este cauzată de
dezintegrarea lucrurilor care au luat naştere. Dar stoicii afirmă că există o singură lume, iar
Dumnezeu este cauza care a dus la crearea ei, însă nu El este cel care o distruge; ci [ei spun
că] puterea care rezidă în lucrurile existente va atrage totul la ea în perioade nesfârşite de
timp, ceea ce va conduce la o regenerare a lumii prin grija Creatorului. Însă Aristotel a
susţinut că lumea este necreată şi nepieritoare, şi el a afirmat că cei care susţin o doctrină
contrară se fac vinovaţi de o teribilă lipsă de pietate, întrucât socotesc că această lucrare
măreaţă a lui Dumnezeu nu este cu nimic superioară lucrurilor făcute de mâna omului. Şi se
spune că Platon, în lucrarea sa Timaios, demonstrează faptul că [această lume] este necreată şi

1063
nepieritoare. Însă unii interpretează cuvintele lui Platon din perspectivă sofistică, considerând
că el afirmă că lumea a fost creată, nu pentru că a existat un început al creaţiei, ci pentru că
dacă ar fi fost creată nu ar fi putut să existe într-o formă diferită de aceea pe care o are acum;
în plus, creaţia şi schimbarea dau la iveală părţile existente. Totuşi, părerea menţionată
anterior este mai bună şi mai adevărată, pentru că peste tot în tratatul său el afirmă că
Creatorul zeilor este şi tatăl şi creatorul şi făcătorul tuturor celorlalte lucruri, şi că lumea este
o lucrare minunată a sa şi a odraslei sale, fiind o imitaţie vizibilă pentru simţurile externe a
modelului arhetipal perceptibil doar prin intelect, care cuprinde în ea însăşi tot atât de multe
obiecte ale simţurilor externe câte obiectele ale intelectului există în model, căci constituie o
amprentă perfectă a unui tipar perfect, care se adresează simţurilor externe aşa cum modelul
se adresează intelectului. În plus, Aristotel depune mărturie pentru Platon în această privinţă,
pentru că având un respect atât de mare pentru filozofie, nu ar fi spus niciodată un neadevăr.
Însă unii cred că tatăl teoriei platoniciene a fost poetul Hesiod, întrucât aceştia socotesc că el
spune că lumea este creată şi indestructibilă; că este creată, atunci când zice: „La început a
stăpânit Haosul;/Apoi a ieşit la lumină pământul larg,/Temelia trainică şi durabilă/A tot ce
există printre oameni” {10}{Hesiod, Teogonia, 116}; iar că este indestructibilă, pentru că nu a
făcut nicio aluzie la disoluţia sau distrugerea ei. Ei bine, Aristotel şi-a imaginat că Haosul este
un loc, întrucât este absolut necesar să existe în prealabil un loc care să primească corpurile
[create]. Însă unii stoici consideră că acesta este reprezentat de apă, imaginându-şi că numele
său derivă din Vărsare {11}{χυσης, care seamănă cu haos, înseamnă „vărsare”}. Însă orice ar
fi este extrem de limpede că lumea de care vorbeşte Hesiod a fost creată; şi cu mult înaintea
lui, Moise, legiuitorul evreilor, a spus în volumele sale sacre că lumea este creată şi
indestructibilă, iar aceste volume sunt în număr de cinci. Primul dintre ele se intitulează
Geneza, şi aceasta începe în felul următor: „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul; şi
pământul era invizibil şi lipsit de formă”.
IX. Şi trebuie să ne ocupăm în primul rând de argumentele care dovedesc că lumea
este necreată şi indestructibilă datorită respectului pe care îl avem pentru lucrurile vizibile; şi
vom începe aşa cum se cuvine. Toate lucrurile care sunt supuse distrugerii pot fi distruse de
două cauze, una internă, iar alta externă; prin urmare, fierul, arama şi toate celelalte substanţe
de felul acesta se distrug de la sine atunci când ruginesc, căci [rugina] este ca o boală care
pătrunde [în ele] şi le devorează; însă există şi cauze externe, ca atunci când o casă sau o
cetate sunt mistuite de foc, căci acesta acţionează asupra lor cu multă violenţă. Şi de un sfârşit
similar au parte şi animalele, fie pentru că se îmbolnăvesc, iar boala acţionează din interior,
fie că sunt distruse de cauze externe, atunci când sunt jertfite, omorâte cu pietre, arse ori ucise
într-un mod necurat, prin spânzurare. Iar dacă lumea va fi distrusă şi ea, atunci în mod
inevitabil acest lucru se va petrece fie ca urmare a unei cauze externe, fie prin acţiunea unei
forţe din interiorul ei; dar aceste două alternative sunt imposibile, căci nu există absolut nimic
în afara lumii, căci toate lucrurile sunt rânduite în aşa fel încât ea să fie completă şi
desăvârşită, fiindcă doar în felul acesta ea va fi una singură, deplină şi ferită de bătrâneţe; va fi
una singură, pentru că dacă ar rămâne ceva în afara ei, atunci ar putea fi creată o altă lume
care să îi semene; şi va fi deplină, deoarece îşi va cheltui întreaga ei esenţă; şi va fi ferită de
bătrâneţe şi de orice boală, întrucât acele corpuri care se distrug ca urmare a bolii sau a vârstei
înaintate vor fi lovite cu violenţă de cauze externe, cum ar fi căldura, frigul şi alte calităţi
contrare; însă nu există nimic care să scape şi care să înconjoare şi să atace lumea, pentru că
toate lucrurile sunt închise înăuntrul ei, astfel încât niciunul nu rămâne pe dinafară. Dar dacă
într-adevăr ar exista vreun lucru exterior, acesta ar fi negreşit un vid sau o natură absolut
imposibilă, care nu face nimic, şi asupra căreia nu se poate acţiona. Şi tot aşa, nu va putea fi
distrusă nici de vreo cauză intrinsecă, în primul rând pentru că dacă s-ar întâmpla aşa ceva,
atunci ar însemna că partea ar fi mai importantă şi mai puternică decât întregul, ceea ce
constituie cea mai mare absurditate, întrucât lumea, care se bucură de o putere de neegalat,

1064
influenţează toate părţile sale, însă ea nu este influenţată sau mişcată de niciuna dintre ele; şi
în al doilea rând, pentru că atâta vreme cât există două cauze care provoacă degradarea, una
internă, iar alta externă, acele lucruri care sunt rezistente în raport cu prima trebuie neapărat să
cedeze în faţa celeilalte; şi o dovadă pentru acest lucru ne-o oferă vitele, caii, oamenii şi alte
animale similare, căci prin natura lor ele pot fi distruse de sabie sau pot pieri în urma unei
boli.
X. Prin urmare, deoarece lumea este organizată aşa cum m-am străduit să descriu,
astfel încât nicio parte şi nicio forţă capabilă să o poată influenţa nu rămân pe dinafară,
înseamnă că lumea nu va fi distrusă de niciun lucru existent, pentru că de fapt nu a rămas
absolut nimic în exterior; şi nu va fi distrusă nici din interior, datorită celor afirmate mai
devreme, întrucât din interior pot fi distruse doar acele lucruri care se opun influenţelor
externe (n.t. aşadar, dacă lumea nu este pusă în primejdie din exterior înseamnă că nu poate fi
distrusă nici din interior). Şi există dovezi şi în opera Timaios referitoare la faptul că lumea
este ferită de boală şi de distrugere; iată care sunt acestea, „În consecinţă, lumea este alcătuită
în întregime din cele patru elemente; căci cel care a combinat-o a pus în ea tot focul, toată
apa, tot aerul şi tot pământul, astfel încât nu a lăsat pe dinafară nicio fărâmă din acestea şi
nicio putere care le aparţine, întrucât a avut următoarele intenţii: în primul rând, ca întregul să
fie pe cât posibil un animal perfect, alcătuit din părţi desăvârşite. Şi pe lângă toate aceste
lucruri, a făcut în aşa fel încât să fie una singură, căci nu a lăsat nimic pe dinafară din care să
poată fi creată o lume similară. Mai mult decât atât, El a voit ca ea să fie ferită de bătrâneţe şi
de orice boală, considerând că acele lucruri care în trup sunt calde sau reci, ori care au o mare
putere, dacă ar sta în jurul ei şi ar cădea peste ea într-un moment inoportun, ar putea s-o
afecteze, provocându-i boli sau făcând-o să îmbătrânească, ceea ce ar avea ca rezultat
degradarea şi distrugerea. Din această cauză şi datorită acestui motiv, Dumnezeu a făcut ca
întregul univers să fie alcătuit doar din elemente depline şi desăvârşite, ferite de bătrâneţe şi
de boală”.
XI. Să luăm [acest fragment] ca o mărturie a lui Platon referitoare la natura
nepieritoare a lumii, al cărui caracter necreat constituie adevărul filozofiei naturale; căci în
mod necesar, orice lucru născut trebuie să piară, dar tot ce este nenăscut este ferit de
distrugere; iar poetul care a scris acest vers, „Tot ce se naşte trebuie să piară” {12}{Platon,
Timaios}, pare să fi vorbit foarte corect atunci când a făcut trimitere la această legătură dintre
naştere şi distrugere. Această afirmaţie poate fi exprimată într-un mod diferit, după cum
urmează: toate lucrurile compuse care sunt distruse se descompun în elementele din care sunt
alcătuite. În consecinţă, descompunerea nu este altceva decât o desfacere a lucrurilor în părţile
lor constituente; aşa cum, dimpotrivă, compunerea este acel [proces] care sileşte lucrurile
combinate să stea laolaltă într-o manieră contrară naturii lor; şi într-adevăr, chiar acesta pare a
fi adevărul; căci oamenii sunt alcătuiţi din cele patru elemente care stau la baza întregului
univers, [şi anume] cer, pământ, aer şi foc, şi ei iau câte ceva din fiecare, într-o manieră
oarecum nefirească. Însă lucrurile care intră în combinaţie sunt în mod necesar lipsite de
mişcare; de exemplu, căldura este lipsită de mişcarea ei ascendentă, frigul este lipsit de
tendinţa lui de a coborî, pământul, care reprezintă o substanţă destul de grea devine mai uşor
şi ocupă un loc superior, aşa cum şi capul stă deasupra părţilor noastre cele mai pământeşti.
Dar dintre toate legăturile, cea mai cumplită este aceea realizată prin violenţă, care din cauza
acestei violenţe este de scurtă durată; căci este ruptă grabnic de elementele care sunt legate,
întrucât acestea devin îndărătnice şi vor să se mişte în concordanţă cu legile naturii, către care
[de altfel] se şi grăbesc; căci aşa cum spune poetul:

„Lucrurile ieşite din pământ, trebuie

Să se întoarcă în ţărâna care le-a zămislit,
Pe când cele de sorginte divină, care se ridică,

1065
 Vor fi purtate în sus pâna la ceruri.
Nimic nu piere din ce-a fost odată,
Deşi adesea elementele combinate
Anterior, se vor separa,
Pentru a primi o altă formă” {13}{fragment din opera Chrysippus de Euripide}.

Şi această lege şi această rânduială se referă la tot ceea ce poate fi distrus, aşa că ori de
câte ori vor exista lucruri combinate, acestea vor fi aruncate în dezordine, în conformitate cu
natura, şi nu vor mai avea parte de acea ordine de care s-au bucurat la început; prin urmare,
vor ajunge într-o stare total opusă celei iniţiale, aşa că dintr-un anumit punct de vedere vor fi
asemenea unor venetici; iar atunci când vor fi dizolvate din nou se vor întoarce în acele locuri
care le-au fost alocate de către natură. Dar pentru că lumea nu are nicio legătură cu această
efemeritate a lucrurilor la care tocmai m-am referit, haideţi să ne oprim puţin şi să analizăm
acest aspect. Dacă lumea ar fi predispusă la degradare şi distrugere, rezultă în mod necesar că
toate părţile sale ar fi dispuse în prezent într-o poziţie nefirească în raport cu natura; însă este
lipsit de pietate chiar şi să ne imaginăm un astfel de lucru; pentru că toate părţile lumii au
primit cele mai minunate locuri posibile, împreună cu un aranjament extrem de simetric şi de
armonios; astfel, fiecare parte individuală este mulţumită de locul pe care-l ocupă, la fel cum
şi un băştinaş este mulţumit de ţara lui, de aceea niciuna nu este interesată de o schimbare în
bine. Aşa se face că poziţia centrală a fost alocată pământului, împreună cu toate lucrurile care
sunt pe el, şi care rămân la suprafaţa lui chiar dacă le aruncăm în văzduh; iar aceasta este o
dovadă a faptului că locul lor firesc este aici; căci dacă un lucru născut fără violenţă continuă
să rămână ferm şi stabil într-un anume loc, înseamnă că acela este locul lui firesc. Şi în al
doilea rând, a turnat apă peste pământ, iar aerul şi focul s-au ridicat din partea centrală şi s-au
dus în partea superioară, aerul rămânând la limita inferioară a focului, iar focul ajungând în
partea cea mai înaltă; din acest motiv, dacă aprindeţi o torţă şi o îndreptaţi spre pământ,
flacăra se va întoarce în direcţie opusă, în conformitate cu mişcarea naturală a focului, care
tinde să se ridice; aşadar, dacă în cazul altor animale o mişcare împotriva naturii duce la
stricăciune şi distrugere, şi dacă în cazul lumii fiecare parte care intră în alcătuirea ei este
rânduită într-un mod firesc, astfel încât să ocupe poziţia care i-a fost atribuită, atunci cu
siguranţă că lumea poate fi declarată pe bună dreptate ca fiind nestricăcioasă şi nepieritoare.
XII. Mai mult decât atât, acest lucru este evident pentru oricine, [şi anume] că toate
naturile vor să se menţină şi să se conserve, iar dacă este posibil să devină nemuritoare; natura
copacilor, de exemplu, doreşte să conserve copacii, pe când natura animală doreşte să
conserve fiecare animal. Însă natura particulară nu poate face ca lucrurile care îi aparţin să
devină veşnice; căci lipsurile, sau căldura, sau frigul, sau nenumărate alte împrejurări
obişnuite, atunci când afectează lucruri individuale, zdruncină şi dizolvă legătura care le ţinea
laolaltă, rupându-le în cele din urmă în bucăţi; dar dacă nimic din toate acestea nu stă la pândă
în exterior, atunci natura însăşi, atât cât e posibil, va conserva toate lucrurile, indiferent dacă
sunt mari sau mici, ferindu-le de bătrâneţe. De aceea, rezultă în mod necesar că natura lumii
doreşte ca universul să dăinuie; căci aceasta nu este mai rea decât naturile individuale, astfel
încât să fugă şi să îşi părăsească îndatoririle pe care le are, ca să atragă boala în loc să fie
interesată de sănătate ori să urmărească degradarea şi distrugerea în locul unei siguranţe
depline, deoarece,

„Îşi înalţă frumosul chip deasupra tuturor

Dominându-şi nimfele cu graţia sa cerească,
Aşa frumoase cum sunt”.
{14}{Homer, Odiseea, 6.107; versurile se referă la Leto şi la nimfele sale}.

1066
 Dar dacă acest lucru este adevărat, atunci lumea nu este supusă distrugerii. De ce?
Pentru că natura care o ţine laolaltă este ea însăşi invincibilă datorită tăriei şi puterii sale, care
o fac să domine asupra tuturor lucrurilor care ar putea să o vatăme; aşa că Platon a zis foarte
bine {15}{Timaios}: „Căci nimic nu a ieşit din ea şi nimic nu i s-a adăugat din altă parte;
pentru că aşa ceva era imposibil; întrucât nu exista nimic care să poată veni; căci atâta timp
cât îşi asigură hrana din sine însăşi, ea face totul în sine şi suferă totul, întucât a fost alcătuită
cu multă măiestrie. Pentru că cel care a creat-o s-a gândit că ar fi mai bine să fie autonomă,
decât să aibă nevoie de lucruri venite din toate părţile”.
XIII. Totuşi, acest argument este unul demonstrativ, şi ştiu că mulţi filozofi se
mândresc cu faptul că acesta este extrem de bine conceput şi de-a dreptul irezistibil; căci ei se
întreabă ce motiv ar avea Dumnezeu să distrugă lumea. Pentru că dacă ar face asta, atunci ar
proceda aşa fie cu intenţia de a nu mai crea vreodată o alta, fie cu scopul de a făuri una nouă;
ei bine, prima idee este incompatibilă cu natura lui Dumnezeu; căci se cuvine ca dezordinea
să se transforme în ordine şi nu ordinea în dezordine; în al doilea rând, în felul acesta ar
apărea regretul, care este o afecţiune şi o boală a sufletului. Pentru că ori nu ar fi trebuit să
facă niciodată o lume, ori, dacă a socotit că această lucrare i se potriveşte, ar fi trebuit să fie
mulţumit de ea odată ce a făurit-o. Însă al doilea motiv nu trebuie tratat superficial; căci dacă
ar fi intenţionat să facă o altă lume în locul celei prezente, atunci rezultă că această a doua
lume care ar fi creată ar fi ori mai rea decât prima, ori la fel ca ea, ori mai bună decât ea; însă
oricare din aceste idei este inadmisibilă; pentru că dacă noua lume va fi mai rea decât prima,
atunci şi făcătorul ei va fi mai rău; dar toate lucrările lui Dumnezeu sunt fără cusur, fără nicio
meteahnă şi absolut ireproşabile, pentru că sunt făurite cu cea mai minunată iscusinţă şi
cunoaştere; pentru că aşa cum spune proverbul:

„Nici mintea femeii nu-i atât de grea,

Binele să-l lase şi răul să-l ia.”

Dar se cuvine ca Dumnezeu să dea formă substanţei lipsite de formă şi să înfrumuseţeze

lucrurile care sunt extrem de urâte. De asemenea, dacă noua lume va fi exact la fel ca cea
veche, atunci Creatorul va lucra în zadar, nefiind cu nimic diferit de un copilaş care se joacă
adesea pe ţărmul mării făcând castele de nisip pe care le va dărâma şi le va distruge apoi cu
mâinile sale; căci în loc să facă o altă lume aidoma celei dintâi, mai bine ar lăsa lucrurile aşa
cum sunt, fără a lua ceva, fără a adăuga ceva şi fără a încerca să schimbe în bine sau rău
[lumea] care există de la început. Pe de altă parte, dacă va face o lume mai bună decât prima,
atunci Creatorul ar trebui să fie şi el mai bun decât cel care a făurit lumea anterioară, dar asta
ar însemna că atunci când a făcut prima lume a fost mai puţin iscusit şi mai puţin inteligent,
însă chiar şi să ne imaginăm aşa ceva ar fi o [mare] lipsă de pietate, fiindcă Dumnezeu este
mereu egal şi aidoma cu El însuşi; şi el nici nu se relaxează, ca să devină mai rău, dar nici nu
se extinde, ca să devină mai bun. Însă oamenii sunt supuşi unor astfel de variaţii, putând
deveni în mod firesc mai buni sau mai răi, putând să crească, să avanseze şi să progreseze sau
dimpotrivă, să dea înapoi; în plus, lucrările noastre de oameni muritori sunt pieritoare, însă
lucrările celui nemuritor sunt în totalitate nepieritoare, căci este limpede că lucrarea trebuie să
semene cu creatorul ei.
XIV. Însă Boethus aduce argumentele cele mai convingătoare, pe care le vom
menţiona imediat; căci el spune că dacă lumea a fost creată şi este supusă distrugerii, atunci
înseamnă că ceva a luat naştere din nimic, iar un astfel de lucru este absurd chiar şi pentru
stoici. De ce? Pentru că nu este posibil să găsim vreo cauză a distrugerii lumii nici în interior,
nici în exterior. Căci în exterior nu există nimic, probabil cu excepţia vidului, întrucât dacă
toate elementele sunt strânse şi cuprinse în interiorul acesteia, atunci nu există nicio
imperfecţiune atât de mare încât să provoace dezintegrarea unui lucru aşa de măreţ. De

1067
asemenea, dacă este distrusă fără nicio cauză, atunci este limpede că din ceva lipsit de
existenţă va ieşi ceva ce provoacă distrugere, însă această idee este ilogică; şi, într-adevăr, se
spune că există în total trei modalităţi generale care duc la distrugere, una fiind reprezentată
de separare, cealaltă de distrugerea calităţii distinctive care ţine lucrurile laolaltă, iar cea de-a
treia de dezordine; prin urmare, lucrurile care sunt alcătuite din unirea mai multor elemente
separate, cum ar fi turmele de capre, cirezile de vite, corurile, armatele sau trupurile alcătuite
din mai multe mădulare cuprinse laolaltă, sunt distruse prin despărţire şi separare. Însă ceara,
atunci când primeşte pecetea unei noi imagini ori atunci când este topită pentru a fi
remodelată, astfel încât să capete o înfăţişare nouă şi diferită, este afectată de o distrugere a
calităţii distinctive care altădată îi dădea consistenţă. Alte lucruri sunt corupte prin dezordine,
aşa cum se întâmplă cu leacul pe care medicii îl numesc tetrafarmacon (n.t. amestec de patru
remedii vindecătoare), întrucât puterile leacurilor care sunt amestecate au fost distruse într-o
asemenea măsură, încât să ia naştere un leac desăvârşit cu virtuţi speciale. Aşadar, prin care
din aceste feluri de degradare am putea să spunem că se distruge lumea? Nu, nu prin faptul că
este alcătuită din elemente separate, astfel încât părţile ei să poată fi dispersate, şi nici pentru
că este formată din elemente diferite, care pot fi împrăştiate; căci ea nu reprezintă o unitate
asemănătoare cu propriile noastre trupuri, căci acestea conţin în ele însele sămânţa degradării,
fiind influenţate de o mare varietate de lucruri, care adesea le vatămă; însă puterea lumii este
invincibilă, deoarece prin marea ei superioritate faţă de alte lucruri ea stăpâneşte totul.
Aşadar, va fi ea distrusă prin nimicirea completă a calităţilor sale distinctive? Şi acest lucru
este imposibil, deoarece, după cum afirmă adversarii, atunci când trece prin procesul marelui
pârjol aceasta se transformă într-o substanţă mai simplă [...]. Atunci este ea oare distrusă prin
dezordine? Nici vorbă, căci în acest caz ar fi necesar să mărturisim că degradarea trupului
poate duce la non-existenţă. Cum aşa? Pentru că dacă elementele particulare ar fi distruse prin
separare, atunci ar fi posibil ca acestea să se transforme în alte elemente; însă ar fi de
neconceput ca acestea să fie distruse total şi simultan din cauza dezordinii.
XV. Aşadar, nu ar fi bine să ne ocupăm de această chestiune, şi anume de felul în care
s-ar putea regenera toate acele lucruri distruse de foc? Căci odată ce substanţa lor s-a
dezintegrat complet sub acţiunea focului, însuşi focul se va stinge din lipsă de combustibil.
Prin urmare, atâta timp cât focul va continua să rămână principiul generator al lucrurilor
organizate, acestea vor continua să existe, dar dacă se vor distruge, principiul va pieri odată cu
ele. Ar fi însă o lipsă de pietate şi un sacrilegiu dublu să considerăm nu doar că lumea este
pieritoare, ci să-i negăm şi posibilitatea de a se regenera; ca şi cum Dumnezeu s-ar bucura de
haos, de dezordine şi de tot felul de alte lucruri rele. De aceea, această chestiune trebuie
analizată mai în detaliu, după cum urmează. Există trei tipuri de foc: cărbunele, văpaia şi
lumina. Ei bine, cărbunele reprezintă focul în starea sa materială, întrucât acesta obişnuieşte
să stea ascuns într-un fel de grotă, întinzându-se până la marginile sale. Iar văpaia este partea
care iese din combustibil şi se ridică în aer. Iar lumina este acel ceva emis de către flacără,
care cooperează cu ochii, făcându-i să înţeleagă lucrurile pe care le privesc. Şi văpaia ocupă
poziţia mediană, aflându-se între cărbune şi lumină; când este stinsă se retrage în cărbune, iar
când este aprinsă dă naştere luminii, care nu arde, ci străluceşte. Aşadar, dacă am afirma că
lumea este distrusă prin foc, înseamnă că tot cărbunele va dispărea, pentru că dacă ar mai
rămâne în urmă materie pământească, în mod inevitabil aceasta ar conţine foc. Şi aceşti
oameni susţin că celelalte lucruri nu vor mai exista, întrucât pământul, apa şi aerul se vor
dizolva pur şi simplu în foc. Însă şi văpaia va dispărea, căci existenţa ei depinde de
combustibil; pentru că dacă în urma ei nu mai rămâne nimic, iar combustibilul dispare,
aceasta va pieri imediat. De aici rezultă că nu va putea deveni nici lumină; deoarece lumina nu
are substanţă, ci ea curge din lucrurile menţionate anterior, adică din cărbune şi din flacără,
într-o măsură mai mică din cărbune şi într-un grad foarte mare din flacără; iar de acolo se
răspândeşte pe o mare suprafaţă. Dar dacă, aşa cum am arătat deja, cărbunele şi focul nu

1068
existau în perioada marelui pârjol, aceasta înseamnă că nu exista nici lumină. Aşa încât este
imposibil să credem că lumea se va putea regenera, întrucât dedesubt nu mai mocneşte niciun
principiu care să reprezinte sămânţa; din acest motiv, este limpede că [lumea] este necreată şi
că nu va pieri niciodată.
XVI. Totuşi, pe lângă cele spune până acum, unii ar putea folosi acest argument
coroborat cu ideile lor, reuşind să-i convingă pe aceia care nu sunt încăpăţânaţi peste măsură;
dacă există perechi de elemente contrare, atunci este imposibil ca un element să existe, iar
celălalt nu; căci atâta timp cât există alb, trebuie neapărat să existe şi negru, şi dacă există
mare, trebuie să existe şi mic; iar dacă există impar, trebuie să existe şi par; şi dacă există
dulce, trebuie să existe şi amar; şi dacă există ziuă, trebuie să existe şi noapte; şi tot aşa, cu
nenumărate ale elemente; dar dacă s-ar produce un pârjol, atunci s-ar întâmpla ceva imposibil;
căci dintre elementele perechi, unul s-ar manifesta, iar celălalt nu. Iar acum, haideţi să
analizăm problema în felul acesta: dacă totul se va distruge prin foc, atunci va exista ceva
luminos, rarefiat şi cald; căci toate acestea sunt proprietăţi speciale ale focului; dar nu se va
găsi nimic greu sau rece sau dens, care sunt calităţi opuse celor pe care tocmai le-am
enumerat. Aşadar, cum ar putea răsturna cineva mai temeinic ideea dezordinii universale care
ar rezulta în urma unui astfel de pârjol, dacă nu arătând că acele lucruri care prin legea naturii
trebuie să coexiste vor fi desprinse din legăturile lor? Căci separarea a ajuns la un asemenea
nivel, încât cei care susţin această doctrină consideră că un element este veşnic, pe când
celălalt poate să dispară complet. De asemenea, cei ce se ocupă cu sârguinţă să cerceteze
adevărul susţin ceva ce mie mi se pare destul de corect; dacă lumea va fi distrusă, atunci va fi
distrusă fie de o cauză eficientă, fie de Dumnezeu; ei bine, nu mai există absolut nimic altceva
de unde i s-ar putea trage distrugerea, căci ea înconjoară şi susţine totul; iar ceea ce este
înconjurat de altceva şi închis în acel lucru este evident inferior ca putere lucrului care îl
înconjoară sau care îl cuprinde, şi care astfel îi este stăpân; pe de altă parte, a spune că va fi
distrusă de Dumnezeu este o afirmaţie total lipsită de pietate; căci Dumnezeu nu este cauza
dezordinii, a neregularităţii şi a distrugerii, ci a ordinii, a frumoasei rânduieli, a vieţii şi a
oricărui lucru bun, aşa cum mărturisesc aceia ale căror opinii se sprijină pe adevăr.
XVII. Însă unii dintre cei ce şi-au imaginat că lumea este veşnică au născocit mai
multe argumente noi, pe baza cărora au construit un raţionament care să le susţină punctul de
vedere; aceştia afirmă că există patru modalităţi principale care conduc la degradare, şi anume
adunarea, scăderea, schimbarea locului şi transformarea; în consecinţă, numărul doi se
degradează prin adăugarea unităţii care duce la apariţia numărului trei, pentru că în felul
acesta numărul doi dispare; iar numărul patru, dacă scădem o unitate, se degradează şi el, căci
se transformă în numărul trei; de asemenea, litera Z (n.t. adică forma veche a literei
greceşti zeta) devine H atunci când schimbăm locul liniilor paralele, care anterior erau
orizontale (3/4 3/4), făcându-le să stea vertical (1/2 1/2), şi când linia care anterior era
verticală şi le unea pe cele două, va ajunge acum pe orizontală şi se va întinde de la una la
alta. Iar prin transformare, cuvântul vin (n.t. οίνος) devine oţet (n.t. όξος). Dar niciuna din
aceste modalităţi de degradare nu afectează lumea, pentru că altfel ce-am putea spune? Am
putea spune că dacă adăugăm ceva la lume acesta va fi distrusă? Dar nu există absolut nimic
în afara lumii care să nu fie o parte a întregului, căci ea înconjoară, conţine şi stăpâneşte totul.
Şi tot aşa, am putea spune oare că se va distruge dacă luăm ceva din ea? În primul rând, orice
am lua, acel lucru nu este altceva decât o lume mai mică decât cea existentă, iar în al doilea
rând este imposibil să luăm ceva din ţesătura compozită a lumii, astfel încât să o ducem la
ruină. De asemenea, am putea spune noi că părţile componente ale lumii îşi schimbă locul?
Nu, întrucât acestea rămân în poziţia lor iniţială şi nu se deplasează, pentru că niciodată
pământul nu se va ridica deasupra apei, nici apa deasupra aerului, nici aerul deasupra focului.
Ci acele lucruri care prin natura lor sunt mai grele, adică pământul şi apa, se vor afla la mijloc,
pământul susţinând toate lucrurile asemenea unei temelii solide, iar apa fiind situată deasupra

1069
lui; iar aerul şi focul, care prin natura lor sunt uşoare, vor ocupa o poziţie superioară, însă nu
amândouă la fel, pentru că aerul este vehiculul focului; iar lucrul cărat este mai presus de
lucrul care cară. Şi tot aşa, nu trebuie să ne imaginăm că lumea se distruge prin transformare,
pentru că elementele se schimbă în aceeaşi măsură; în felul acesta, lucrurile rămân statornice
şi neclintite, întrucât elementele nici nu doresc nimic pentru ele însele, nici nu sunt supuse
atacurilor din parte altor lucruri, care vor să obţină avantaje de pe urma lor; aşa încât
dispersarea şi concentrarea acestor puteri se egalizează prin legile proporţiei, care le fac să
rămână tefere şi veşnice, ceea ce demonstrează că lumea este eternă.
XVIII. Mai mult decât atât, Theophrastus spune că acei oameni care atribuie lumii un
început şi un sfârşit sunt amăgiţi de patru lucruri extrem de importante, neuniformitatea
pământului, retragerea mării, distrugerea tuturor părţilor universului şi dispariţia unor specii
de animale terestre; şi el argumentează primul lucru în felul următor: dacă pământul nu a avut
niciodată un început al creaţiei sale, atunci nicio parte a lui nu s-ar ridica deasupra celorlalte,
astfel încât să devină vizibilă, ci toţi munţii ar fi nivelaţi, iar terenurile mai înalte s-ar afla la
acelaşi nivel cu câmpiile. Întrucât din cele mai vechi timpuri cerul a dat ploaie din abundenţă,
de aceea este firesc că toate locurile care au fost înalte la început ar fi fost erodate şi năruite de
către torenţi, în timp ce altele s-ar fi scufundat de la sine, micşorându-şi altitudinea, aşa încât
toate ţinuturile ar fi fost nivelate; însă acum, aşa cum stau lucrurile, neuniformităţile care
există şi munţii înalţi, care se ridică chiar până la cer, sunt tot atâtea dovezi care ne arată că
pământul nu este veşnic. Căci altfel, după cum am mai spus, tot pământul ar fi fost de multă
vreme neted de la un capăt la altul, ca efect al ploilor abundente care au căzut de la începutul
timpului; pentru că natura apei, mai ales atunci când coboară vijelioasă din locurile înalte, este
aceea de a împinge unele lucruri prin forţa pe care o are şi de a scobi alte locuri prin căderea
ei necontenită, acţionând în felul acesta asupra terenurilor dure, accidentate şi pietroase, la fel
cum fac şi oamenii atunci când sapă. Şi tot aşa, ei spun că marea s-a restrâns deja, aducând ca
dovadă faimoasele insule Rodos şi Delos, căci în vremurile străvechi acestea erau invizibile,
fiind acoperite de apele mării, însă odată cu trecerea timpului, pe măsură ce marea s-a retras
treptat-treptat, acestea au început să iasă uşor la suprafaţă şi să devină vizibile, după cum ne
spun relatările scrise. Iar insula Delos obişnuiau să o numească Anaphe, confirmând în felul
acesta cele spuse mai sus, căci atunci când s-a ivit deasupra apelor {16}{cuvântul grec este
άναφανεΐσα, de unde derivă numele Άνάφη (n.t. Anaphe)}, aceasta a devenit vizibilă {17}{
δήλη, de unde derivă numele Δήλος (n.t. Delos)}, pentru că mai înainte era invizibilă şi
nevăzută. Pe lângă aceste argumente, ei adaugă şi faptul că multe golfuri mari şi adânci ale
mărilor întinse au secat şi s-au transformat în uscat, sporind semnificativ suprafaţa ternurilor
care sunt semănate şi cultivate; şi pe acele soluri au rămas destule dovezi ale faptului că acele
terenuri s-au format iniţial sub apele mării, căci se găsesc pietricele şi cochilii şi alte lucruri
care în mod obişnuit se găsesc pe ţărmurile mărilor. Dar dacă marea se restrânge treptat,
atunci înseamnă că şi pământul se micşorează; şi de-a lungul anilor, toate elementele se vor
distruge complet; şi tot aerul se va epuiza, dispărând încetul cu încetul; şi toate lucrurile vor fi
absorbite şi se vor dizolva în substanţa focului. Şi pentru a demonstra cea de-a treia afirmaţie
se folosesc de următorul argument, şi anume că este dincolo de orice îndoială că un lucru se
va distruge dacă se vor distruge toate părţile sale; şi toate părţile lumii sunt predispuse la
distrugere, ceea ce înseamnă că şi lumea este destructibilă. Însă acum va trebui să analizăm
acea chestiune pe care am amânat-o până în momentul de faţă. Şi am putea să începem prin a
ne întreba care este acea parte a pământului, fie ea mare sau mică, care nu se distruge odată cu
trecerea timpului? Căci rocile cele mai dure se descompun din cauza slăbiciunii alcătuirii lor
(iar această alcătuire este un fel de legătură extrem de tensionată, deloc indisolubilă, însă
foarte greu de desfăcut), motiv pentru care sunt transformate la început într-un şuvoi de praf
extrem de fin, care va fi îndepărtat, ducând în felul acesta la distrugerea lor. De asemenea,
dacă apa n-ar fi agitată niciodată de către vânturi, ci ar rămâne nemişcată la infinit, n-ar muri

1070
ea din cauza inactivităţii şi a liniştii sale? În orice caz, o astfel de stagnare o va schimba,
făcând-o să devină urât mirositoare, ca un animal mort aflat în putrefacţie. Şi tot aşa,
degradarea aerului este evidentă pentru oricine, căci prin natura lui acesta se deteriorează şi,
după cum ar spune unii, moare într-o anumită măsură; căci un om care nu îşi alege cuvintele,
fiind interesat doar de adevăr, cum ar putea numi o molimă dacă nu o moarte a aerului, care
îşi răspândeşte propria boală şi suferinţă spre distrugerea tuturor creaturilor înzestrate cu
viaţă? Şi la ce mi-ar folosi să vorbesc mult despre foc? Căci dacă este lipsit de combustibil
acesta se va stinge imediat. Aşadar, dacă fiecare parte a lumii aşteaptă să fie distrusă complet,
este limpede că lumea alcătuită din aceste [părţi] nu poate scăpa de distrugere. Însă acum va
trebui să ne ocupăm de cel de-al patrulea argument, singurul care ne-a mai rămas. Astfel,
aceştia susţin că dacă lumea ar fi eternă, atunci şi animalele ar fi eterne, şi cu atât mai mult
rasa umană, care este mai minunată decât toate animalele; însă, dimpotrivă, cei care se desfată
cu cercetarea misterelor naturii cred că omul a fost creat în etapele târzii ale formării lumii;
pentru că este probabil, sau mai degrabă ar trebui să spun că este un adevăr incontestabil
faptul că artele coexistă cu omul, fiind contemporane cu el, nu doar pentru că abordările
metodice sunt proprii naturii raţionale, ci şi pentru că omul nu poate trăi fără ele; prin urmare,
haideţi să analizăm informaţiile referitoare la fiecare dintre acestea, lăsând la o parte poveştile
despre zei născocite de scriitori; căci dacă omul nu este veşnic, niciun animal nu poate fi, şi
atunci nici locurile în care trăiesc nu pot fi veşnice, adică pământul, apa sau aerul; din toate
aceste consideraţii rezultă limpede că această lume este predispusă la distrugere.
XIX. Însă va trebui să luptăm cu astfel de afirmaţii, ca nu cumva aceia care au puţină
experienţă să cedeze în faţa lor şi să fie seduşi de ele; şi va trebui să le combatem începând
exact de acolo de unde începe înşelăciunea sofiştilor. Aceştia spun, „Dacă lumea ar fi eternă,
atunci suprafaţa pământului nu ar fi atât de accidentată”. De ce, minunaţii mei prieteni? Căci
alţii vor veni şi vor spune că natura copacilor nu diferă cu nimic de cea a munţilor; căci aşa
cum în anumite anotimpuri aceştia îşi pierd frunzele, tot aşa în altele înverzesc din nou; de
aceea, există mult adevăr în versurile poetului:

„Oamenii sunt precum frunzele copacilor,

Când verzi şi tinere, când ofilite şi căzute la pământ;
Dar la venirea primăverii, altele se vor ivi;
Aşa şi oamenii, cad şi se ridică din nou”.
{21}{Homer, Iliada 6.147}.

Şi tot aşa, unele părţi ale munţilor se prăbuşesc, în timp ce altele se ridică şi le iau locul; dar
această creştere devine evidentă mai repede în cazul copacilor, căci aceştia se dezvoltă într-un
ritm mai accelerat; însă munţii cresc mai încet, fapt pentru care nu putem vedea ceea ce se
adaugă la ei decât după un timp foarte îndelungat. Dar aceşti oameni se arată ignoranţi în
privinţa felului în care iau naştere munţii, căci dacă ar cunoaşte adevărul, ar tăcea ruşinaţi;
totuşi, nu vedem niciun motiv care să ne reţină să-i învăţăm; însă nu e nimic nou în cele ce
spunem, căci cuvintele noastre reprezintă părerile oamenilor înţelepţi din timpurile străvechi,
care au investigat toate acele lucruri generatoare de cunoaştere; pentru că atunci când focul
din interiorul pământului este împins în sus datorită puterii sale naturale, acesta se duce să îşi
ocupe locul care i se cuvine; iar dacă se va opri pentru o clipă să-şi tragă sufletul, atunci va
antrena împreună cu el o cantitate însemnată de substanţă pământească, pe măsura puterii
sale; însă atunci când iese din pământ se deplasează mai încet; dar substanţa pământească,
obligată să îl urmeaze un timp îndelungat, se ridică în cele din urmă la o mare înălţime,
îngustându-se la partea superioară, până când formează un vârf care se aseamănă cu
înfăţişarea unei flăcări; în felul acesta apare un conflict violent între cele două elemente
antagonice, elementul cel mai uşor şi elementul cel mai greu, căci amândouă dau năvală să îşi

1071
ocupe locurile care li se cuvin, acţionând violent unul împotriva celuilalt; în consecinţă, focul,
care antrenează în mişcarea lui elementul pământ, este obligat să coboare sub influenţa
greutăţii pământului, în timp ce pământul, care prin natura lui tinde să ocupe poziţia cea mai
joasă, devine ceva mai uşor, fiind ridicat de tendinţa ascendentă a focului, astfel încât ajunge
la mare înălţime; în felul acesta, el este copleşit de puterea mai mare a elementului ascendent,
astfel încât se ridică spre regiunea specifică focului şi se opreşte la înălţime. Şi atunci de ce ne
mirăm că munţii nu sunt erodaţi complet de impetuozitatea ploilor, dacă există o putere atât
de mare, care îi ţine laolaltă, care îi ridică şi care îi face să devină statornici? Căci dacă
această legătură s-ar rupe, atunci ar fi erodaţi şi distruşi complet de către apă; dar pentru că
sunt ţinuţi laolaltă de puterea focului, aceştia reuşesc să reziste ploilor torenţiale.
XX. Iată ce putem spune, aşadar, referitor la acest argument, şi anume că
neuniformitatea suprafeţei terestre nu este o dovadă a faptului că lumea a fost creată şi că va fi
distrusă; iar acel argument care avea în vedere retragerea mării poate fi combătut cu
următoarea afirmaţie: „Nu priviţi doar la insulele care s-au ridicat din mare şi la suprafeţele
acoperite de ape care ulterior s-au transformat în uscat, pentru că încăpăţânarea se opune
filozofiei naturale, care consideră că scopul principal al dorinţei raţionale este căutarea
adevărului; ci mai degrabă priviţi efectele contrare; gândiţi-vă câte ţinuturi de pe continent, nu
doar dintre acelea situate pe ţărm, ci chiar şi unele din interiorul uscatului, au fost înghiţite de
ape; şi mai gândiţi-vă ce suprafeţe vaste de uscat au devenit mări, pe care în prezent
navighează nenumărate corăbii”. Nu cunoaşteţi celebra relatare despre sfânta strâmtoare
siciliană, care în vremurile vechi era o fâşie de pământ care făcea legătura între Sicilia şi
continentul italian? Căci atunci când mările întinse aflate de o parte şi de alta au fost agitate
de furtuni violente, acestea s-au năpustit din direcţii opuse, invadând făşia de uscat care le
despărţea şi distrugând-o în totalitate; motiv pentru care oraşul apărut în vecinătate s-a numit
Rhegium (n.t. actualul oraş Reggio Calabria) {19}{Ρήγιον, de la ρήγνυμι, „a rupe”}; iar
rezultatul a fost total diferit de ce se aşteptau oamenii, căci mările, care altădată erau separate,
s-au unit acum într-o singură întindere; iar uscatul, care anterior era unit, a fost împărţit în
două prin intermediul unei strâmtori, fapt pentru care Sicilia, care mai înainte era lipită de
continent, a fost forţată să devină o insulă.
XXI. Şi din câte se spune, marea a înghiţit multe alte oraşe; în Pelopones au fost trei:

„Aegira şi zidurile frumoasei Bura,

Precum şi mândrele palate din Helica,
Ca şi multe alte oraşe renumite odinioară,
S-au prăbuşit şi au fost acoperite de alge”
(n.t. aceste versuri aparţin unui poet necunoscut).

Toate aceste oraşe au fost prospere, însă acum sunt acoperite de marea care le-a invadat cu
violenţă. Şi după cum spune Platon în opera sa Timaios, insula Atlantida, care era mai mare
decât Africa şi Asia, s-a scufundat sub apele mării într-o zi şi o noapte, ca urmare a unui
cutremur extraordinar şi a unei năvăliri de ape care a făcut-o să dispară brusc; însă marea care
a luat naştere nu este navigabilă, întrucât este plină de golfuri şi de vârtejuri. Prin urmare, acea
restrângere închipuită a mării nu are nicio legătură cu distrugerea sau cu trăinicia lumii;
pentru că, într-adevăr, în unele părţi ea dă impresia că se retrage, însă în alte părţi avansează;
şi s-ar fi cuvenit să nu se ia în considerare doar una din aceste acţiuni, ci ambele laolaltă,
pentru că doar aşa ne putem forma o părere, întrucât în toate chestiunile controversate din
viaţa oamenilor un judecător înţelept şi onest nu se va pronunţa înainte să asculte argumentele
avocaţilor ambelor părţi.
XXII. În ceea ce priveşte al treilea argument, acesta se condamnă singur, pentru că
provine dintr-un sistem de investigare nesănătos, care porneşte de la afirmaţiile făcute iniţial;

1072
căci, într-adevăr, asta nu înseamnă neapărat că lucrul ale cărui părţi sunt supuse distrugerii
este la rândul lui pieritor; ci această afirmaţie este valabilă doar pentru acel lucru ale cărui
părţi pier în acelaşi timp, deoarece o persoană căreia i se taie degetul continuă să trăiască, dar
dacă i s-ar tăia simultan toate părţile şi toate mădularele, ar muri pe loc. (144) Prin urmare, în
cazul în care toate elementele lumii ar dispărea în acelaşi timp, atunci am fi nevoiţi să
admitem că lumea este supusă pieirii şi distrugerii; însă dacă aceste elemente considerate
separat nu fac altceva decât să îşi schimbe natura, atunci lumea este mai degrabă nemuritoare
decât destructibilă, aşa cum rezultă şi din afirmaţia plină de înţelepciune a poetului tragic:

„Nim