Pacea – iluzie sau realitate?

Cu Război cu Troia nu se face, Jean Giraudoux nu îşi propune să schimbe mitul acestui
război, ci să arate şi o altă faţetă a sa. Opera apare într-o perioadă în care acest mit este bine
cunoscut de către cititori şi odată instaurată istoria, Giraudoux doreşte să o rescrie, adăugându-i
propria contribuţie. Acest lucru este vizibil încă din titlu. În pofida negaţiei plină de subtilitate,
auditoriul ştie cu certitudine că destinul trebuie să se împlinească: războiul cu Troia s-a
desfăşurat în trecut, cu siguranţă va avea loc şi acum. Trebuie să se afle doar şi prin ce mijloace.
Piesa începe într-o atmosferă tensionată, deşi se doreşte preîntâmpinarea păcii. Pe o terasă
a palatului lui Priam, regele Troiei, Andromaca, soţia lui Hector, poartă o discuţie cu Casandra,
cumnata ei, pe tema războiului. Va fi din nou război? Andromaca se arată foarte increzătoare in
pace, dar Casandra o impacientează, afirmând că destinul nu poate fi oprit. Conversaţia este
întreruptă de întoarcerea acasă a lui Hector, după un război din care acesta ieşise victorios. Odată
războiul încheiat, pacea pare să devină o realitate, dar ideea este anulată imediat de Andromaca,
care spune: „Războiul se află în Troia, Hector! El te-a întâmpinat la porţi”1. În absenţa lui
Hector, în cetate se declanşase un nou conflict: Paris o răpise pe frumoasa Elena, soţia lui
Menalaos, iar grecii acum o cereau înapoi. Pentru a soluţiona această situaţie, Troia se împarte in
două tabere- prima este alcătuită din partizanii războiului, conduşi de poetul Democos, care atrag
de partea lor pasiunile naţionaliste şi care încearcă să declanşeze conflictul: „Laşitatea înseamnă
a nu prefera oricărei morţi moartea pentru ţara ta”2. Contra lor sun pacifiştii care doresc să evite
războiul cu orice preţ. Cel mai determinat dintre aceştia este Hector, fiul mai mare al regelui
Troiei, care ia hotărârea de a face totul pentru a asigura pacea şi reuşeşte să-i convingă pe troieni
să închidă, într-un final, „porţile războiului”.
Acţiunea devine liniştită, Elena urmând să fie încredinţată emisarului grec Oiax şi
ambasadorului Ulise. Însă iarăşi apare o nouă provocare. Oiax, un grec brutal, încearcă să-l
ofenseze pe Hector, dându-i o palmă, în speranţa că acesta va declara război, dar reacţia este
opusă – Hector îi suprimă gestul, nerecunoscând acest act în faţa lui Democos şi a celorlalţi.
1
GIRAUDOUX, Jean, Război cu Troia nu se face, în româneşte de Dinu Albulescu, Editura
pentru Literatură, 1966, pag. 117;
2
Idem, pag. 133;
Hector are mai apoi o întrevedere cu Ulise, ambasadorul Greciei, iar cele două oficialităţi, în
ciuda iminenţei războiului care se simţea din ce în ce mai copleşitor asemenea unei fatalităţi, ei
ajung la o negociere care ar trebui să evite conflictul. Dar tensiunile exacerbează, deoarece
Democos agită mulţimea pentru a-şi atinge scopul: „Ce-nseamnă laşitatea asta? Le-o dai pe
Elena? Troieni, la arme! Suntem trădaţi...Adunaţi-vă!...Şi cântecul vostru de război e gata!
Ascultaţi-l !”3. Văzându-şi eforturile de pace ameninţate de acest fanatic, Hector îl omoară pentru
a-l face să tacă. Încă o dată conflictul pare evitat. Dar înainte de a muri, Democos îl acuză pe
grecul Oiax ca fiind asasinul său şi cere răzbunare. Replica finală a lui Hector cu privire la
războiul cu grecii desfiinţează orice idee de pace: „Se va face”4. Tot în finalul piesei, vom
descoperi şi absurditatea acestui război - pe Elena, motivul pentru care se declanşează acest
conflict, o vom găsi în momentul în care se trage cortina, în braţele lui Troilus, un troian
oarecare.
Declanşatorii conflictului se vor regăsi pe tot parcursul operei, autorul recurgând la ironie
şi situaţii comice pentru a le ilustra. Regăsim şi un personaj emblematic pentru acest subiect,
care se numeşte „Pacea”. Acesta va fi doar o iluzie, neputând fi observat de ceilalţi, cu excepţia
Elenei. Un alt aspect ce trebuie menţionat pentru a putea defini această stare este şi intervenţia
zeilor. Iris este trimis în Troia pentru a comunica poporului voinţa zeilor. Vom putea observa şi
de această dată două opinii care se confruntă: Afrodita consideră că iubirea primează („vă
interzice amândurora, Hector şi Ulise, să-l despărţiţi pe Paris de Elena. Altfel, va fi război.” 5), în
timp ce Pallas afirmă că „raţiunea este legea lumii (...) Şi vă porunceşte, ţie, Hector, şi ţie, Ulise,
s-o despărţiţi pe Elena de Parisul ăsta cu cârlionţi” 6. Însă ceea ce frapează este discursul lui
Jupiter, unde vom regăsi culmea diplomaţiei: „El lasă deci în seama lui Hector şi a lui Ulise ca
să-i despartă pe Elena de Paris,fără să-i despartă totuşi(...). Iar ei să facă aşa ca să nu fie război”7.
Tratând un subiect tragic, Giraudoux nu doreşte prin opera sa să urmeze şi rigorile
tragediei. În Război cu Troia nu se face el va îmbina caracteristicile celor două specii, ale
comediei şi ale tragediei, însă fără a schimba tonalitatea piesei. Numeroase scene întru totul
amuzante alternează cu altele patetice, deoarece acestea au rolul, în acelaşi timp, de a destinde

3
Ibidem, pag. 196;
4
Ibidem, pag. 197;
5
Ibidem, pag. 185;
6
Ibidem, pag. 185;
7
Ibidem, pag. 186.
spectatorii, dar şi de a menţine contrastele. Adesea, cele care se opun sunt caracterele
personajelor, iar din confruntarea lor se naşte comicul.
Pacea, o certitudine la începutul piesei, va deveni doar o utopie. Iar războinicul, abia
întors acasă, va reveni pe câmpul de luptă, pentru a putea împlini destinul unui popor. În cele din
urmă, războiul cu Troia se va face.