CAPITOLUL IV

EROS FACE PROGRESE CONSIDERABILE

Erotismul este o mişcare către Celălalt; acesta e caracterul

lui esenţial...
Simone de Beauvoir, Al doilea sex, p. 178.

A
minteam în capitolul precedent care erau statutul şi rolul cuplului
căsătorit la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al
XVIII-lea: căsătoria era un compromis creştin, ea stătea la baza
societăţii medievale (iar nu iubirea) şi era admisă numai în scopul
procreării într-un cadru legal constituit (ideal pentru un creştin era să
nu se căsătorească, după Sfântul Apostol Pavel), ea este soluţia pe
care Biserica o propune pentru a rezolva conflictul dintre datorie şi
sentiment, dintre virtute şi tentaţie, dintre abstinenţă şi instinct.
Numai că acest conflict nu poate fi tranşat decât provizoriu, ţinând
seama de tendinţa tot mai evidentă a partenerilor de a se desprinde
de cadrele, resimţite din ce în ce mai rigide, ale unei căsătorii aranjate
de către părinţi, potrivit unor interese economice sau al căror statut
social trebuia să primeze. De aceea, cu prima ocazie, tinerii nu ezitau
să se separe; totuşi până în 1730 nu sunt înregistrate cărţi de
despărţire. Ele se înmulţesc începând cu 1740, iar iniţiativa aparţine

120
într-un număr covârşitor femeilor. De pildă, din cele 420 de cazuri
analizate de Constanţa Ghiţulescu1, 269 de cereri de divorţ sunt
depuse de femei, iar 151 de bărbaţi. Pricinile de divorţ sunt judecate
de Biserică, adică de cancelaria mitropolitană sau de preotul de
parohie. Motivele invocate cel mai des în faţa tribunalului ecleziastic
sunt: traiul rău (ce presupune lipsa afectivităţii, violenţa fizică şi
verbală), adulterul, desfrâul, boala, impotenţa, sterilitatea,
nepotrivirea de caracter; toate acestea denotă asumarea propriei
sensibilităţi, descoperirea partenerului ca pe o altă realitate2,
posibilitatea unei vieţi frumoase şi împlinite.
Chiar dacă femeia nu putea cere divorţul decât după 5 ani de
convieţuire, întrucât soborul miza pe o ameliorare a conflictului, pe o
împăcare a celor doi, acest fapt constituie primul pas în procesul de
emancipare a femeii, de dobândire a unor drepturi, dintre care cel
mai important pare a fi acum dreptul la fericire, la viaţă intimă,
dreptul de a iubi, în ultimă instanţă. Se conturează aşa-numita criză
de afectivitate în preajma lui 1800, după o inhibare îndelungată 3.
Tendinţa de individualizare a relaţiilor de cuplu şi de familie, de
relaxare a normelor tradiţionale care devin mai puţin rigide şi prin
urmare mai puţin coercitive, pentru a intra treptat în disoluţie, se va
accentua în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

121
 Timpul lecturii-timpul delectării

„Cine e învăţat cu Europa vrea să se simtă slobod”, aşa sună replica

unui personaj adresată soţiei intrigate de legăturile sale amoroase,
într-una din cărţile la modă care circulau în secolul al XVIII-lea 4. Sub
semnul câştigării libertăţii de a trăi după placul inimii se deschide
aşadar secolul al XVIII-lea în spaţiul românesc, mai ales că urmărirea
şi atingerea plăcerii, a fericirii personale devin acum cuvintele-cheie
pentru culturia europeană din această perioadă.
Ecourile dezideratului din Constituţia lui Thomas Jefferson de
la 4 iulie 1776, „the pursuit of happiness”, căutarea fericirii, răzbat
peste ocean, până în Europa 5. Este perioada denumită convenţional
premodernă sau prima tranziţie, delimitată între anii 1780-1830,
interval în care se suprapun două epoci istorice, cea fanariotă
(1711-1821) şi cea a Regulamentului Organic din prima sa fază.
Această perioadă conţine germenii înnoirii şi ai anticipării
modernităţii, când se va contura o nouă sensibilitate, o tendinţă
evidentă de deschidere spre Occident, ce va avea efecte importante în
planul modernizării societăţii şi a culturii din spaţiul românesc.
Asistăm şi noi, românii, mai ales cei din rândul elitelor, ca şi
restul Europei, la ceea ce Paul Hazard numea „criza de conştiinţă” de
la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai exact între 1680
şi 1715, şi care a dat naştere unui „raţionalism necreştin sau, mai bine
zis, anti-creştin” în Apusul Europei6. În Ţările Române, gândirea a

122
rămas esenţial creştin-ortodoxă; Alexandru Duţu definea mişcarea
ideilor în timpul lui Constantin Brâncoveanu cu sintagma
„raţionalism ortodox”, „care nu neagă dogmele şi nici rolul bisericii
ortodoxe în societate, dar care înţelege să extindă toate domeniile
activităţii culturale”7. Dacă pentru Europa apuseană acest „secol
pătimaş anticreştin”(Jean Ehrard) a însemnat „lipsă de credinţă,
respingerea viziunii creştine asupra lumii”, altfel spus „o criză a
gândirii creştine”8, pentru spaţiul românesc, el a reprezentat pregăti-
rea conştiinţelor pentru receptarea noilor valori de la sfârşitul secolu-
lui al XVIII-lea, a ideilor iluministe ce vor marca o nouă etapă în
istoria culturii române.
Contrar prejudecăţii potrivit căreia principii fanarioţi au marcat
negativ acea perioadă din istoria românilor, conducând-o spre un
declin în toate domeniile din viaţa societăţii, trebuie precizat că lor le
datorăm pătrunderea primelor sclipiri de cultură franceză, o dată cu
operele filozofilor şi cu ideile Secolului luminilor 9. Dacă se vorbeşte
totuşi de despotism în cazul domniilor fanariote, atunci nu se poate
admite decât formularea „despotism luminat”. Epoca fanariotă nu a
reprezentat, aşa cum se credea, un vid din punct de vedere cultural,
iată o altă prejudecată cu care ne-am confruntat vreme îndelungată.
Statistic vorbind, secolul al XVIII-lea înregistrează un evident progres
cultural, dacă ne gândim la cele 1000-2000 de tiraje de acum,
comparativ cu cele 100-500 de tiraje din secolul precedent. Mai mult
decât atât, între 1700 şi 1800, sunt tipărite 800 de cărţi, din care 600
în limba română. Începând cu 1780, asistăm în Biserică la o
naţionalizare definitivă a slujbei ortodoxe în limba română, întrucât,
din 1756, se interzice prin decret accesul grecilor în funcţiile

123
ecleziastice. Constatăm un interes crescând pentru scris şi pentru
carte, se acordă mai mult timp informării şi cultivării prin noile
tipărituri, timpul interior se înstăpâneşte peste timpul social,
convenţional.
Un alt simptom al crizei de conştiinţă, pe care o traversează
societatea românească, îl reprezintă scăderea vertiginoasă a
numărului de scrieri religioase, către 1780 10. Atenţia cititorului nu se
mai focalizează asupra preocupării de a-şi mântui sufletul, asupra
atingerii idealului de perfecţionare morală, după cum propovăduia
toată literatura sacră cu ceva vreme în urmă, ci, mai degrabă, vizează
împlinirea dorinţelor imediate în viaţa de zi cu zi, în care religia
devine doar o datorie socială, iar creştinismul încetează să mai fie un
mod de a trăi. Biserica îşi pierde treptat autoritatea şi controlul
asupra vieţii intime a individului din momentul în care lectura
cunoaşte o secularizare, iar timpul liturgic va ocupa un loc secundar
în viaţa personală, prioritar devenind cel al subiectivităţii, al duratei
interioare.11
Difuzarea de carte se extinde tot mai mult şi are drept
consecinţă apariţia unor biblioteci impresionante în casele marilor
boieri cărturari; sunt biblioteci ce cuprind nu numai manuscrise
româneşti, texte originale sau traduceri, ci mai ales cărţi în limbi
străine (biblioteca familiei Mavrocordat era celebră în întreaga
Europă şi cea a stolnicului Constantin Cantacuzino; un mare bibliofil
era Neculae Constantin Mavrocordat); aici întâlnim operele lui
Voltaire şi Rousseau, pe clasicii literaturii franceze din secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea, dar şi manuscrise greceşti, ediţii de clasici
latini şi greci. La alcătuirea unei biblioteci un rol important îl aveau

124
noutăţile, ultimele apariţii de carte străină. Suntem aşadar departe de
tipul de bibliotecă religioasă din mănăstiri.
Este cunoscut faptul că domnitorii Grigore al III-lea şi al IV-lea
Ghica erau mari amatori de informaţie venită din presa occidentală,
ce le parvine prin Sibiu, Braşov sau alte oraşe. Mai mult, boierii se
abonează la gazete străine aduse din Germania, Olanda, Austria. Iată
câteva titluri care circulau pe atunci: „La Gazette de Vienne”, „Le
Journal Encyclopédique”, „Le Mercure de France”, „Courrier de
Londres”, „Le Journal Littéraire”, „Le Journal de Frankfort”. Boieri-
mea se înconjoară de profesori, majoritatea francezi: Dopagne este
profesorul lui Alexandru S. Sturdza, abatele Lhomme este educatorul
lui Mihai Sturdza, Colson, profesorul lui Iancu Văcărescu, Fleury al
lui Costache Conachi, ambasadorii Panzini şi Raicevich sunt
profesorii copiilor lui Alexandru Ipsilanti, poetul Athanasie
Chritopulos stă în preajma lui Alexandru Moruzi, iar pe Rhigas Fireul
îl găsim la curtea lui Nicolae Mavrogheni, apoi la aceea a lui Mihai
Şuţu12. „Limba franceză era limba diplomaţiei la Constantinopol, în
secolul al XVIII-lea. Cunoaşterea ei se intensifică prin contribuţia
secretarilor domneşti, a profesorilor, a emigranţilor... Ienăchiţă
Văcărescu scrie despre fiii lui Al. Ipsilanti că aveau ei dascăli europeni
de limbă franţuzească”13.
În paralel cu intensificarea interesului pentru carte, demnă de
semnalat este şi răspândirea cunoştinţelor prin intermediul şcolilor,
care vor beneficia de un sistem public mai evoluat. Al. Ipsilanti va
transforma şcoala de la Bucureşti, Academia Domnească de la
„Sfântul Sava”, într-o şcoală laică care va funcţiona în patru cicluri, de
la elementar la superior, introducând discipline noi precum: matema-

125
ticile, limbile franceză şi italiană. Prin introducerea limbii franceze în
învăţământul public, cultura română îşi asigură deschiderea spre un
model cultural care va fi îmbrăţişat cu succes, franceza devenind
puntea de legătură cu Occidentul, principalul vector cultural prin care
românii descoperă o lume la care nu avuseseră acces mult timp.
Epoca fanariotă a însemnat în plan cultural o infuzie de
noutate, momentul unor recuperări şi reordonări ale modelelor cultu-
rale europene, ocazia descoperirii Occidentului 14. Nu este lipsit de
importanţă, în acest sens, faptul că primul ziar apărut pe teritoriul
românesc, la Iaşi, în 1790 este în limba franceză, „Courrier de la
Moldavie”. Costache Conachi, vorbitor de limbă franceză, îşi îndreap-
tă, ca traducător, preferinţele spre scrierile doamnei Cottin, ale lui
Jean-Jacques Rousseau sau ale lui Voltaire, dar şi spre poetul Dorat.
Ienăchiţă Văcărescu, şi el un cunoscător de limbă franceză, traduce
din poezia minorilor Gentil-Bernard şi Ecouchard Lebrun, dar şi din
La Fontaine şi Lamartine. Ioan Cantacuzino îi preferă pe Marmontel,
Baculard d’Arnand, Beauchamp, cardinalul de Bernis, iar Alecu
Beldiman are drept sursă pentru traduceri pe Ducroy-Dumil, Florian,
Prevost, Reynauld şi Voltaire.
Rolul acestor traduceri era de a forma gustul literar al unui
public, care, până atunci, nu luase contact cu valorile literaturii
occidentale. Încurajând traducerile şi tipăriturile, întreţinând legături
strânse cu Apusul, domnii şi boierii fanarioţi reuşesc să scoată
Principatele Române din conul de umbră unde erau izolate politic,
diplomatic şi cultural de către Poarta otomană. O dată cu pătrunderea
iluminiştilor francezi prin lecturi „începe să se formeze o nouă
conştiinţă, tot mai străină şi ostilă vechilor tradiţii, principii şi

126
instituţii. În felul acesta se răspândeşte o mentalitate nouă, proprie
spiritului critic, independenţei şi libertăţii de spirit, tendinţei de
reformă...”15.
Producţia de carte creşte considerabil, nu numai la noi, ci şi în
restul Europei. Roger Chartier nota că între secolele al XVI-lea şi al
XVIII-lea numărul posesorilor particulari de carte a sporit, iar printre
ţările fruntaşe se afla Germania.16 Familiarizarea cu textul scris şi
tipărit conduce la creşterea procentajului deţinătorilor de biblioteci
(de pildă, la Canterbury în oraşul Kent)17. Circulaţia tot mai intensă a
scrierii marchează intrarea societăţilor într-o nouă etapă de evoluţie
şi de modernizare culturală.
În secolul al XVIII-lea românesc se editează într-un ritm
accelerat aşa-numitele texte „nefuncţionale”18, altfel spus a lecturilor
destinate timpului liber, ceasurilor de zăbavă, destinderii; sunt
„scrieri de ficţiune şi de desfătare”, ce cuprind atât beletristică, cât şi
cărţi populare.19 Între 1780-1819 se va produce o mică „explozie” a
cărţilor de acest tip.
Totuşi, să nu uităm că în evoluţia culturii româneşti din veacul
al XVIII-lea, şi mişcarea paisiană a reprezentat o încercare izbutită de
„renovare” a tradiţiei noastre culturale, o renaştere spirituală. În
paralel cu importul masiv de carte franceză, carte ce cultivă
senzaţionalul, frivolitatea, picanteriile, în mănăstirile din Moldova
(Dragomirna, Secu, Neamţ) călugării cărturari întreprind o muncă
uriaşă de retraducere a cărţilor de cult după originalele greceşti.
Toată această activitate de tălmăcire în limba română a stat sub
semnul dragostei de carte, fără îndoială, aşa cum spunea Antonie

127
Plămădeală20: „dragostea de carte, de citit şi de scris” a constituit
impulsul fundamental pentru traducători şi copişti.
Aceşti călugări luminaţi, buni cunoscători ai dogmei şi abili
tălmăcitori, dintre care pomenim pe ieromonahul Ilarion,
arhimandritul Macarie, ierodiaconul Ştefan, monahul Gherontie, se
apleacă asupra unor scrieri teologice foarte dificile: lucrările Sfinţilor
Părinţi, teologi şi filosofi deopotrivă precum: Grigore Palamas,
Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul, Efrem Sirul, Grigorie Teologul,
Vasile cel Mare, Simion Noul Teolog. Mănăstirea Neamţ ajunsese
astfel în vremea lui Paisie Velicicovski să reprezinte un adevărat focar
de cultură şi spiritualitate ortodoxă prin impresionanta bibliotecă de
la acea vreme: inventarul acesteia cuprindea 277 de titluri în limba
română, tipărituri de până la 1800 şi manuscrise, cărţi în slavonă,
aproape 300 de cărţi în greceşte, din care scrieri patristice, opere ale
filosofilor Aristotel, Socrate, Platon, Plutarh, dar şi ale lui Esop,
Vergiliu, Voltaire. De asemenea, nu lipsesc cărţile de înţelepciune:
„Esopia”, „Albina”, „Floarea darurilor”, „Oglinda femeilor”; cărţile de
istorie şi de retorică, gramatici şi dicţionare, extrem de utile activităţii
de traducere21.
Efortul remarcabil al acestor dascăli a urmărit nu numai
reformarea vieţii monahale sub imboldul isihasmului introdus de
Paisie Velicicovski, o curăţire a vechilor traduceri pentru a da o
versiune cât mai corectă şi riguroasă textului în româneşte, ci şi
modelarea gândirii în spirit teologal, superior.
Boieri, domni şi înalţi prelaţi participă deopotrivă la
deschiderea şi lărgirea orizontului cultural al românilor din secolul al
XVIII-lea, chiar dacă primele schimbări de gust, atitudine şi

128
mentalitate apar, pentru început, doar la nivelul elitelor; „mari
iubitori de carte, dintre cei de rang înalt se numără boieri mari sau de
rangul al doilea, dar şi clerici, dascăli sau dieci”. 22 Mitropolitul Leon
Gheuca traduce „Télémaque”, din Fenelon şi din Massillon; arhiman-
dritul Gherasim Clipa traduce în 1792 „Toaca împăraţilor” şi „Istoria
craiului Sfeziei Carol al XII-lea” de Voltaire23.
În secolul al XVIII-lea se publică şi se citeşte din ce în ce mai
mult şi mai diversificat, materialul este eterogen, foarte bogat şi greu
de clasificat: romane de aventuri, poezii, scrieri filosofice, cărţi
populare. Ne întâlnim cu o mai mare libertate de spirit, cu o înmulţire
a textelor laice; cu toate acestea, gândirea epocii nu se detaşează
complet de dimensiunea religiosului, dovadă că episcopul Chesarie
Râmniceanul publică între 1776-1780 primele şase volume din
„Mineie”.
Lectura ocupă o pondere tot mai largă în sfera preocupărilor
individuale în această perioadă; acestea se diversifică deoarece cartea
are un rol tot mai important din secolul al XVII-lea înainte 24, până
atunci tiparniţele scoţând de sub teascuri doar cărţi de cult. O dată cu
schimbarea materialului destinat lecturii, se produce implicit şi o
modificare a atitudinii cititorului faţă de aceasta. Lectura devine un
act intim, care îţi îngăduie libertăţi şi îndrăzneli nebănuite; cititorul
din secolul al XVIII-lea se desfată cu romane libertine: „Les amants
cloitrés ou l’heureuse inconstance”, „Confidence d’une jolie femme”,
„Les aveux d’une galante femme de lettres”, „Vénus dans le cloitre” 25.
Treptat lectura, până acum religioasă şi preponderent
masculină, se laicizează şi se feminizează 26, ceea ce este valabil nu
numai pentru spaţiul apusean, ci şi pentru secolul al XVIII-lea

129
românesc, care extinde practica lecturii din punct de vedere al
beneficiarului: femeile descoperă plăcerea de a citi romane, versuri,
gazete, jurnale etc; acestea îşi dezvoltă şi îşi cultivă gustul pentru
senzaţional, frivolitate, cochetărie prin intermediul lecturilor,
participând la transformarea moravurilor, la schimbarea de
mentalitate din epocă şi, aşa cum vom vedea, la descoperirea unei noi
sensibilităţi.
Printre scrierile care au cunoscut un succes imens în secolul al
XVIII-lea se numără cărţile populare sau literatura de imaginaţie, cu
ajutorul căreia „s-au desfătat în ceasurile de recreare sufletele dornice
de ficţiune ale cărturarilor din trecut şi, prin ei, ale maselor
populare”27. Acestea par să se constituie în lectura preferată a
românilor din secolul al XVIII-lea. Se traduc deopotrivă cărţi de
înţelepciune („Archirie şi Anadan”, „Sindipa”, „Bertoldo”, „Floarea
darurilor”, „Halima”), dar şi romane cavalereşti şi erotice
(„Ethiopicele”, „Erotocrit”, „Istoria lui Imberie”, „Istoria lui Filerot cu
Antuza”); continuă să circule „Alexandria”, „Esopia”, „Varlaam şi
Ioasaf”, cărţi cu caracter didactic-moralizator, semn că delectarea nu
este complet despărţită de instruire28.
Opţiunea cititorului este încă ezitantă, aceasta oscilând între
„delectare şi sapienţial”, „un semn evident al modificărilor ce
începuseră să se producă în mentalitate”29.
În biblioteca lui Nicolae Mavrocordat se aflau, pe lângă
literatură clasică latină şi greacă sau scrieri în limbile franceză şi
italiană şi câteva tipărituri veneţiene. De sub teascurile tipografiilor
greceşti din Veneţia - unul din cele patru centre de cultură greacă
după 1453 - au ieşit cărţile populare, dar şi cărţile liturgice ortodoxe

130
în limba greacă, traducerea antologiei „Fiore di virtu” în 1529, o
prelucrare în versuri a romanului lui Alexandru cel Mare, o „Esopie”
în 1543, cartea de minuni ale Maicii Domnului în 1641, „Fiziologul”
lui Damaschin Studitul în 1671; tot în tipografia lui Glykis s-a tipărit
în 1638 poema lui Stavrinos despre Mihai Viteazul, „Ethiopica” lui
Heliodor într-o ediţie greco-latină din 1597, o „Esopie” din 1709,
„Hronograful” lui Manasses într-o ediţie din 161630.
Într-o cultură dominată de oralitate, „cărţile populare pot fi
privite ca un strat intermediar între oralitate şi cultura scrisă” 31.
Cititorul acestora, mediu desigur, „a aflat în cărţile populare
confirmarea tipărită a unui fond de anecdotică dinainte cunoscut, în
forme mai mult sau mai puţin depărtate textului”32.
Cărţile populare nu sunt totuşi produsul creaţiei colective, chiar
dacă au luat naştere pornind de la elementele folclorice pe care
scriitorii le-au prelucrat. Bucurându-se de o popularitate imensă (nu
întâmplător se numesc populare), circulând vreme de secole, fiind
traduse şi copiate de nenumărate ori, fiecare manuscris ajunge „o
nouă ediţie” prin intervenţia fiecărui editor sau copist care „lucrează
ca şi cum textul i-ar aparţine”, introduce versuri din uzul comun,
amplifică descrierile de persoane şi întâmplările 33. Caracterul
poporan al cărţilor populare este subliniat de B. P. Haşdeu 34 care
remarca dublul proces de transformare pe care acestea le suportă,
trecând dintr-un spaţiul geografic în altul şi dintr-un timp într-altul;
ele se adaptează spiritului fiecărui popor şi fiecărei epoci,
autohtonizându-se. Cu toate că alcătuiesc o categorie foarte diversă
ca origine şi conţinut, greu de definit, s-a încercat o clasificare a
cărţilor populare. În funcţie de domeniul ştiinţei pe care îl înlocuiesc,

131
cărţile populare pot fi clasificate în: bestiarii (zoologia), lapidarii
(mineralogia), hronografe şi romane pseudo-istorice (istoria), cosmo-
grafii (geografia)35.
În clasificarea lui D. Simionescu şi I. C. Chiţimia, operată în
funcţie de autor, cele mai vechi cărţi populare sunt anonime,
respectiv cărţile populare cu caracter religios şi superstiţios de
provenienţă asiatică („Sindipa”, „Halima”, „Archirie şi Anadan”),
precum şi unele romane cavalereşti („Imberie şi Margarona”,
„Poliţion”). O altă categorie o alcătuiesc cărţile pe ale căror nume de
autori tradiţia manuscriselor le-a conservat, deşi substanţa acestora
s-a modificat în timp, prin introducerea de elemente folclorice:
„Istoria faptelor lui Alexandru cel Mare” scrisă de Kalisthenes în
secolul III î.e.n., „Istoria troiană” de Dictys din Creta, „Istoria despre
distrugerea Troiei” de Dares din Frigia, probabil. Autorul „Vieţii lui
Esop” ar fi Maxim Planudes, trăitor în secolul al XIV-lea.
Cărţile populare cu autor bine cunoscut sunt: romanul
„Etiopica” a lui Heliodor ( sec. III), „Povestea poamelor” scrisă de
Teodor Prodromos (secolele XI-XII), „Floarea darurilor”, compusă de
Tommaso Gazzardini din Bologna (sec.XIII), romanul „Bertoldo”
scris de Giulio Cesare Croce della Lira (sec.XIII); toate aceste cărţi
populare au fost supuse modificărilor, călătorind de la un popor la
altul.
O ultimă categorie o reprezintă prelucrările de tip popular, după
cum este cazul romanului cavaleresc „Paris et Vienne” al cărui autor
Pierre de la Cypède (sec.XV) este mai puţin cunoscut decât numele
cretanului Vincenţiu Kornaros (sec.XVI), care a prelucrat romanul
sub titlul „Erotocritul” şi care trece drept adevăratul autor.

132
 Plăsmuite în Orientul îndepărtat, romanele „Varlaam şi Ioasaf”,
„Archirie şi Anadan”, colecţiile de povestiri „Halima” şi „Sindipa”,
ajung în Bizanţ şi, prin filieră sud-slavă sau grecească, la noi:
„Alexandria” este o creaţie bizantină care a pătruns la noi de
timpuriu, din secolul al XVI-ea, în versiune slavo-sârbească 36, dar s-a
citit şi în slavonă timp îndelungat în spaţiul cultural românesc.
Citite încă din secolul al XIV-lea în slavonă, traduse în
româneşte în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cărţile populare vor
fi tipărite la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi vor fi constituit
principalul mijloc de desfătare în ceasurile de tihnă ale cititorilor de
atunci. Cu o circulaţie remarcabilă în literatura română, ele trebuie să
fi ocupat un loc important în preferinţele receptorilor, ceea ce
înseamnă că literatura de ficţiune răspundea aşteptărilor unui public
care începea să-şi diversifice gusturile în materie de lectură, un public
dornic să citescă o carte diferită de aceea de până atunci, didactică şi
cu finalitate moralizatoare.
În cadrul cărţilor de delectare accentul se deplasează treptat
spre narativ şi evenimenţial37. Atenţia cititorilor este captată de
aventurile, întâmplările, peripeţiile prin care trec personajele. Se
apelează constant la imaginaţia şi sensibilitatea lectorului; se mizează
pe trezirea emoţiei şi fanteziei acestuia. Şi ce putea aprinde mai mult
imaginaţia decât aventurile unui cuplu de îndrăgostiţi? Ne gândim la
romanele din ciclul erotic („Etiopicele”, „Erotocritul”, „Filerot şi
Antuza”, „Imberie şi Margarona”, „Arghir şi Elena”, „Alţidalis şi
Zelidia”, „Polition şi Militina”), unde peripeţiile sunt probe ale iubirii,
intriga este complicată, eroii sunt doi tineri inocenţi care se iubesc,
dar care, pentru a-şi împlini dragostea, trebuie să depăşească

133
încercările la care destinul potrivnic îi supune (răpiri ale piraţilor,
întâlniri cu monştri, deghizări, lupte). Finalul este întotdeauna fericit,
cei virtuoşi şi curajoşi sunt răsplătiţi, dreptatea stă deasupra tuturor,
iar cei doi se căsătoresc. Accentul cade pe desfăşurarea faptelor, pe
întâmplările care se înlănţuie la nesfârşit parcă, pe narativ şi
eveniment, având ca mobil pasiunea, care îi împinge invariabil pe cei
doi protagonişti unul spre celălalt.
Romanul erotic apare în perioada de decadenţă a culturii
greco-latine, iar ca gen literar aparte, la începutul erei creştine, când
interesul scriitorului părăseşte viaţa publică aflată în declin şi se
îndreaptă spre viaţa privată. Totuşi, elemente specifice acestuia găsim
în câteva episoade din poemele lui Homer, în idila din perioada
alexandrină şi în poveştile milesiene38. Genul a fost stimulat în
formarea lui de idila lui Teocrit39.
Până la „Aethiopica”, romanul lui Heliodor, episcop de Tricca în
Thesalia, memoria a conservat mai multe romane, dar care nu s-au
păstrat până la noi. Cel mai vechi este un fragment de roman istoric,
„Ninus şi Semiramida”, scris în jurul anului 50 e.n. şi descoperit
într-un papirus din Egipt. Spre sfârşitul primului secol, idila dintre
Dinias şi Derkylis este cuprinsă în „Minunăţiile de dincolo de Thule”
scrise de Antonias Digenes. Peste mai puţin de un secol, un grec de
origine siriacă, Iamblichus alcătuieşte „Babilonicele” sau „Povestirile
din Babilon”. Apar, ulterior, ”Povestirile efesiace privitoare la Anthia
şi Avrocom” de Xenofon din Efes, traduse şi la noi în 1846 de un
preot, pe nume Nicolae Pauletti. Cel mai valoros roman grec până la
„Aethiopica” a fost „Dafnis şi Chloe” scris de Longus. Tema recurentă
a romanului grec este aşadar iubirea.

134
 Romanul lui Heliodor a intrat în literatura noastră cu titlul „A
lui Iliodor istorie ethiopicească”, având subtitlul „Amorul lui Theagen
şi Haricleea”, în traducerea logofătului Toma Stamati, pe la jumătatea
secolului al XVIII-lea, din „limba cea aleasă elinească”, după
„osîrduitoarea dorinţă” a episcopului de Roman, Leon Gheuca, de
către „loghiotatul Kyr Toma vel lodofăt”.
Romanul era însă cunoscut de la sfârşitul secolului al XVII-lea,
pentru că este menţionat de Dimitrie Cantemir, în prefaţa „Istoriei
ieroglifice”, autorul luându-l ca model pentru romanul său: “Aşijderea
în mînte să-ţi fie, te rog, că, ca moimâţa omului, aşe eu urmele lui
Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopiceşti călcând, mijlocul istoriii la
început şi începutul la mijloc, iară sfârşitul scaunul său păzindu şi.
Pre cât slăbiciunea mea au putut, pre picioare mijlocul şi capul să stea
am făcut...”40.
Aparţinând probabil secolului al IV-lea d. Hr., „Aethiopica” a
circulat la început în copii manuscrise, pentru a fi tipărită pentru
prima dată la Basel, de către Vincenzo Obsopoeus, după un manuscris
furat de un soldat din biblioteca lui Matei Corvin din Buda, în timpul
războiului din 152641. Apoi, polonezul Stanislas Warszewicki îl
traduce în limba latină pentru mai multă accesibilitate şi îl tipăreşte
în acelaşi oraş, în 1552. De acum, începe călătoria romanului în tot
Occidentul, fiind reimprimat de nenumărate ori până în secolul al
XVIII-lea.
Înainte însă de traducerea în latină, „Aethiopica” pătrunsese în
literatura franceză, prin traducerea lui Jacques Amyot, episcop de
Auxerre şi preceptor al fiilor lui Henric al II-lea. Prin această
traducere şi prin cele ulterioare, romanul s-a bucurat de un succes

135
imens în Franţa, fiind prelucrat în versuri sau dramatizat la începutul
secolului al XVII-lea. Cariera sa literară se continuă în Spania,
inspirându-i pe Calderon de la Barca şi pe Cervantes. În Italia,
romanul a fost prelucrat într-o epopee de 20.000 de versuri, iar
T.Tasso se inspiră pentru „Ierusalimul eliberat”. Shakespeare face
trimitere la el în „A douăsprezecea noapte”, în actul V. Romanul va
cunoaşte şi o traducere în limba poloneză făcută de Andrei
Zacharzewski, după o versiune germană.
Popularitatea lui se datorează în primul rând mesajului etic pe
care îl transmit prin povestea lor cei doi îndrăgostiţi, care, în pofida
tuturor obstacolelor pe care le au de înfruntat, îşi păstrează iubirea
castă şi statornicia până în clipa căsătoriei. Tocmai această
dimensiune creştină a iubirii pe care romanul o expune, l-a
determinat pe episcopul Leon Gheuca să ceară traducerea lui în
româneşte, pentru desfătarea şi creşterea spirituală a cititorilor,
intenţie mărturisită în versurile care încheie traducerea: „Pofta,
dulceaţa şi libovul ţi se pare că porneşte, /Însă pre Theagen şi
Hariclie ca soarele curaţi îi păzeşte”42.
Romanul cavaleresc francez „Pierre de Provence et la Belle
Maguelonne” va da naştere „Istoriei lui Imberie fecior Împăratului
Provenţiei” care se răspândise în Franţa, Germania, Grecia. Gaston
Paris, pe care Nicolae Cartojan îl citează 43, preciza prin 1889 că
romanul datează din veacul al XV-lea, atunci când este slăvit idealul
cavaleresc în Evul Mediu francez. Traducerea în româneşte s-a
realizat după un intermediar grecesc care era o prelucrare a
romanului francez mai sus amintit. Notiţa care încheie textul ne
dezvăluie numele copistului: „Aceasta este scoasă româneşte de pe

136
elinica care şi eu am scris-o de la cel ce au scos aceasta Nic(olae)
log(ofătul) 1789, septembrie 15”44. Nu se cunosc numele traducă-
torului, data şi localitatea unde a fost tradus poemul. Versiunea
românească urmăreşte textul grecesc pe care îl prescurtează şi îl
parafrazează. Traducerea grecească suprimă 10 capitole din romanul
francez, în care se insista pe conceptul de dragoste curtenească (ce
presupune castitate, cinste, statornicie, curaj, onoare), sentiment ce
nu mai putea fi înţeles peste timp, atunci când scriitorul grec
prelucrează originalul francez şi de aceea, omite finalul. În concepţia
creştin-ortodoxă, dragostea nu este acceptată decât circumscrisă în
limitele vieţii de familie. De aceea, traseul iniţial al acţiunii este
modificat de prelucrătorul grec, astfel încât cei doi sunt căsătoriţi de
părinţii fetei, de îndată ce aceasta se îndrăgosteşte de cavalerul viteaz
poposit la curtea din Moreea. Numai după acest episod, firul acţiunii
este reluat. Maguelonna, în calitate de soţie devotată, îşi părăseşte
părinţii pentru a-şi urma soţul şi astfel concepţia medievală a iubirii
„courtois” este anulată de versiunea grecească a romanului francez.
Se pare că intriga îşi are sursa în folclor. Motivul principal în
jurul căruia se construieşte intriga este următorul: doi tineri
îndrăgostiţi, care sunt despărţiţi de împrejurări potrivnice, nu
renunţă la iubirea ce îi leagă, îi rămân credincioşi, se regăsesc în cele
din urmă şi trăiesc fericiţi. Răpirea unui giuvaer de către o pasăre de
pradă, motiv de origine folclorică, declanşează ruptura. Se pare că la
baza construirii intrigii a mai stat şi motivul întemeierii mănăstirii
din insula Maguelonna45.
Şi „Erotocritul” este la origine prelucrarea unui roman cavale-
resc francez, „Paris et Vienne”, care a circulat în copii manuscrise.

137
La începutul celei mai vechi copii, ce datează din secolul al XV-lea,
apare menţionat: „extrait de langaige provencial en francoys” de către
Pierre de la Cypède46. Romanul a văzut lumina tiparului pentru prima
dată la Anvers, la 1487 şi a cunoscut în decursul secolului următor
numeroase ediţii în franceză, pătrunzând în opt literaturi: spaniolă,
italiană, catalană, engleză, flamandă, suedeză, latină şi armeană. În
traducere italiană a fost citit în Principate, pe la 1721. Cel care a
prelucrat în greceşte romanul a fost cretanul Vincenzo Kornaros,
descendentul unei familii din Veneţia. Ca orice prelucrător, acesta a
intervenit pe alocuri în substanţa romanului, într-un mod original,
plasând acţiunea nu pe ţărmul Viennei franceze, ci în ţinutul grecesc.
Poemul are 1502 versuri, urmate de un epilog în care ni se dezvăluie
date cu privire la autor: „Văd mulţi oameni cari doresc - şi aceaste mi
s-a spus - să afle cine a lucrat ce s-a scris mai sus; de aceea nu mă voi
ascunde, ci voi să mă dau pe faţă, pentru ca toţi să mă cunoască:
Vincenţiu este poetul şi familia sa Kornaros - fie ca să se afle fără
păcat când Charon îl va lua. La Sitia s-a născut; la Sitia a crescut;
acolo a plăsmuit opera pe care v-o transcrie aici; la Candia s-a
însurat, după cum a voit firea, şi sfârşitul său va veni unde Dumnezeu
va hotărî”47.
Publicat la Veneţia, în 1713, de către tipograful italian Antonio
Bortoli, cu intenţia vădită, după cum mărturiseşte chiar el în prefaţă,
„de recreare şi desfătare, urmând sfatul oamenilor savanţi.” 48
Familiile fanariote din Principate au luat contact pentru prima dată
cu versiunea grecească a „Erotocritului”, până la traducerea lui în
româneşte. Opera grecească a cunoscut două tălmăciri în limba
română, câştigându-şi foarte mulţi cititori înfocaţi.

138
 Prima traducere a fost făcută între 1770 şi 1780, de către
Hristodor Ioan, un călugăr din Trebizonda; a doua traducere, tot de
secol XVIII, îi aparţine unui român, Vasile Vîrnav din Botoşani şi este
o repovestire şi o prelucrare a poemei, cu un vocabular eliberat de
grecismele ce sufocau textul în prima traducere, de aceea este mult
mai accesibilă şi mai plăcută, conţinând şi elemente autohtone.
Răsunetul pe care l-a avut poema cretană în lumea românească
este întărit de faptul că a fost prelucrată şi în limba greacă modernă
de către Dionisie Fotino (la care lucrează 10 ani), originar din
Peloponez, profesorul de muzică bisericească a lui Anton Pann.
„Noul Erotocrit”, tipărit la Viena, în 1818, cu sprijinul
bancherului sibian Zenobie Pop 49, îi desfăta atât pe domni, pe boieri,
cât şi pe cei de condiţie medie, ştiutori de carte: Grigore Şuţu,
Constantin Caragea, Văcăreştii, Goleştii, Brâncovenii, Alecu
Beldiman, Dinu Negruzzi. Dionisie Fotino introduce, pentru a adapta
textul la cerinţele societăţii, cântece de dragoste, care nu existau în
originalul lui Kornaros. Prelucrarea lui Fotino a fost, la rândul ei,
tradusă în versuri de Anton Pann şi Tudorache Eliad, traducere ce va
fi tipărită în 5 tomuri, la Sibiu, în 1837, cu titlul „Noul Erotocrit,
compus în versuri de Anton Pann”. Şi această versiune va fi citită cu
pasiune de toate categoriile sociale de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. „Noul Erotocrit” al lui Dionisie Fotino a influenţat poezia
Văcăreştilor (Ienăchiţă, Alecu şi Iancu), iar Vasile Alecsandri îl
pomeneşte în „Boieri şi Ciocoi” ; s-a aflat chiar în biblioteca lui Mihai
Eminescu, după cum menţionează M. Gaster 50. Cântecele traduse de
Anton Pann au fost purtate de lăutari până în Vâlcea şi erau încă
ascultate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Treptat, „Erotocritul” iese

139
din circulaţie, la începutul secolului al XIX-lea, când importul de
carte occidentală devine tot mai important.
Asemănător ca substanţă cu „Erotocritul”, romanul „Filerot şi
Antusa”, pe care M. Gaster îl numeşte „romanţ” 51 are autor necunos-
cut. În literatura noastră apare la începutul secolului al XIX-lea şi a
fost tipărit pentru prima dată la Brăila, în 1857, cu titlul „Doui
amantzi: Filerothu shi Antusa. Estragere şi compunere de R. S.
Câmpiniu”. Prelucrarea, care îi aparţine lui R.S. Câmpiniu a fost
realizată după un manuscris de la 1810 al lui Nae Stăncescu 52. Cu un
mare succes la publicul amator de aventuri romaneşti, în 1878,
romanul cunoaşte o nouă ediţie, prescurtată, la Buzău, iar la 1900
este retipărit la Braşov cu titlul „Înfocata şi nenorocita dragoste a lui
Filerot şi Antusei, o povestire foarte frumoasă în versuri”.
În linii mari, intriga şi motivele sunt preluate din „Erotocrit”,
însă anumite scene sunt amplificate. Înseşi numele eroilor sunt
asemănătoare cu cele ale personajelor „Erotocritului”. Astfel, dacă
Aretuza înseamnă în greceşte „cu virtute”, Antusa se traduce „cea ca o
floare înflorită”, Erotocrit este „cel pus la încercare de Eros”, iar
Filerot „cel ce iubeşte pe Eros”. Inutil să mai precizăm că finalul este
ca întotdeauna fericit, căci dragostea curată şi îndelung răbdătoare
biruie în cele din urmă.
Oprindu-ne aici cu analiza succintă a acestor romane, observăm
că Eros este personajul principal, acesta triumfă negreşit ori de câte
ori intervine în povestea vieţii eroilor. Lectura peripeţiilor, prin care
sunt nevoiţi să treacă cei doi îndrăgostiţi în fiecare roman, trezeşte
interesul cititorului care se lasă cucerit de povestea celor doi. Un titlu
precum „Înfocata şi nenorocita dragoste a lui Filerot şi Antusei, o

140
povestire foarte frumoasă în versuri” este îndeajuns de sugestiv
pentru a-l tenta pe potenţialul lector.
Remarcăm o anume deplasare de accent în ceea ce priveşte
opţiunea cititorului de secol XVIII. Dacă la început, erau preferate
cărţile cu caracter sapienţial, „de edificare morală”, înclinaţia spre
cărţile cu conţinut erotic se accentuează spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Cititorii sunt captaţi de această literatură de delectare,
care le înfierbântă imaginaţia şi care aduce o „zăbavă” în scurgerea
timpului cotidian, un suflu proaspăt, o viziune mai apropiată de
modernitate în privinţa sentimentului de iubire. O dată cu aceste
romane populare, lectura se subiectivizează, ea devine un act intim,
individual, cititorul tinde să se identifice cu personajele, trăieşte
intens suferinţa, fericirea, zbuciumul eroilor.
Nenumăratele ediţii pe care le cunosc cărţile populare de
factură erotică sunt un indice revelator al stării de sensibilitate care
începea să se modifice, acestea încercând să răspundă unei cerinţe a
societăţii. Trecând peste opoziţiile exprimate de unii adepţi ai vechii
mentalităţi rigoriste, precum un Radu Greceanu pentru care a
cunoaşte nu înseamnă a te pierde în fantezii, ci a trăi în
înţelepciune53, cărţile de aventuri câştigă teren şi se impun ca lectură
predilectă, contribuind la lărgirea orizontului cultural şi la diversifi-
carea gustului în materie de literatură, în societatea românească din
secolul al XVIII-lea, antrenând totodată şi schimbarea mentalităţilor.

141
 Un alt timp pentru a iubi
Lirica erotică

Dacă ne referim la poezia românească cultă de până la mijlocul

secolului al XVIII-lea, nu putem decât să constatăm absenţa poeziei
laice şi predominanţa versurilor religioase, morale, didactice şi
encomiastice. Avem în vedere aici psalmii, rugăciunile, imnurile,
odele şi epigrafele în care „vocaţia educării” (a desăvârşirii) şi „vocaţia
magnificării” sunt singurele coordonate posibile54.
Dincolo de această poezie austeră, hieratică, ne-au rămas
consemnate, deşi nu s-au păstrat efectiv (fiind de sorginte orală),
câteva mărturii ale unor stihuri licenţioase cântate de lăutarii şi
cântăreţii ambulanţi la ospeţe, care stârneau indignarea Bisericii. Iată
de ce, pe la 1620, călugărul Mihail Moxa nota în „Cronica universală”,
pe care o compila în româneşte, următoarele date referitoare la un
mare amator de petreceri: „... nu iubia sunete de săbii şi bucine,
semne de războaie, nice chiote de gloate, nici glas de oaste, ce numai
bea şi mânca cu muieri frumoase şi cu fluiere şi alăute, jucări şi
cântece curveşti de iuboşte”55.
Prin 1667-1669, manuscrisele cu psaltiri îi îndrumau explicit pe
credincioşi ce cale să aleagă: „Iară de vei pohti cântece, iată ai
Psaltirea sau mărturisirea legii, preaslăvita leage a Domnului. Iar de
toate streinele şi diavoleşti cărţi fereşte-te tare” 56. În prefaţa
„Catavasierului” apărut la Târgovişte în 1713, Gheorghe Tipograful,
ucenicul lui Antim Ivireanul, distinge între cele două feluri de cântări:
„cântece curveşti şi drăceşti”, spre care inima omului are mai lesne

142
aplecare, şi „catavasii şi irmoase” cu care ar trebui să-şi desfete auzul
un adevărat creştin57.
Nu mai târziu de 1768, în predoslovia pe care o semnează la
„Catavasierul” din Buzău, Ghinea diaconul îşi mărturiseşte deschis
opţiunea şi intenţia, fără să uite să includă şi o recomandare: „Pentru
care şi eu m-am ostenit de o am tipărit cu cei ce o vor iubi să cânte
catavasii şi irmoase ce să cuprind într-însa, iară nu cântece curveşti şi
drăceşti”58. Probabil la aceeaşi categorie de cântece lumeşti de
pierzanie trimitea „Cazania lui Coresi” de la 1581, atunci când le
numeşte „cântece de beţie”: „de în cântecele beţiei de într-acele întru
toate necurăţiile cădem”59, evident condamnabile în ochii clerului.
Cu toată opoziţia Bisericii (am văzut care era poziţia ei faţă de
aceste cântece de voie bună), acestea continuau să existe şi să se
răspândească, intrând în conflict cu morala publică. Nicolae Iorga
menţionează că printr-un hrisov din 1776, semnat de Alexandru
Ipsilanti, se interzicea mirenilor „a da pricină de sminteală prin
mănăstiri cu ale lor cântece lumeşti sau cu necuviincioase fapte”60.
Până spre finele veacului al XVIII-lea nu vom putea afla nimic
imprimat cu privire la felul de a iubi al celor din vremurile demult
apuse, dat fiind faptul că tiparul a fost proprietatea Domnului şi a
Bisericii, cei doi garanţi ai moralei care interziceau publicarea
oricăror versuri obscene sau triviale. Totuşi, nu pretutindeni,
rigorismul clerului este la fel de strict. În Ardealul de cultură
apuseană, lirica erotică se va naşte mai devreme decât în Muntenia şi
Moldova.
Primul cântec românesc de dragoste scris este o traducere din
maghiară, care îi aparţine lui Mihail Halici-fiul, originar din Banat şi

143
care datează de pe la 1660: „Kentek Rumaneszk de dragoste skrisz” 61,
la origine, un Cantio de amore unguresc din Sibiu, de la 1660. 62
Până în 1748 alte mărturii scrise despre poezia erotică
românească nu mai avem. Aşadar, după aproape un secol, apare
culegerea „Ispitia” a lui Mihail Arsenie dascălul, care conţine 122 de
stihuri de dragoste63. Dincoace, în Principate, un oarecare Ioniţă
Copilul, devenit Ioniţă Popa, copia la 1778 versuri de dragoste
care circulau în Moldova64: „O prea slăvită Afrodită”, „Oh cucoană
cuconiţă”, „Eşi mă rog pân’ la portiţă”, „Păuniţă albă’n pene”, „Mult
amar mare”, „Norocul m’au îndemnat”, „Eu cunosc că sunt dator”.
Poeziile împrumută imagini şi expresii din literatura populară:
„Câte lacrimi am vărsat,
De trei ori te-aş fi scăldat
Şi calul ţi-aş fi adăpat”,
în care iubita este o
„Păuniţă albă-n pene
Şi subţire la sprâncene
Împotrivă ca şi-a mele,
Puţintel mai subţirele;
Cu atîta m-ai întrecut:
Cu condeiul le-ai făcut;
Cu atît că mă întreci:
Cu cerneală de la greci”.

144
Răspunsul pe care fata îl dă „bădiţii” la imputarea acestuia că nu i-a
dat nicio „sărutare”:
„Dar de-ţi pare badio rău,
Că nu te-am sărutat eu,
Tu mi-ţi fă scară de fer
Şi te sui în naltu ceriu
Şi să spui lui Dumnezeu
Că nu te-am sărutat eu”.

Poezii precum „Oh cucoană cuconiţă”, „Eşi mă rog pân’ la portiţă” ne

trimit cu gândul la acele răvaşe de dragoste, compuse de versificatori
specializaţi, de condiţie modestă (dieci, grămătici, calemgii, dascăli),
într-o vreme când poezia slujea drept mijoc de cucerire a femeii iubite
prin intermediul lăutarilor, acei mesageri ai dragostei. Se pare că
Nicolae Văcărescu însuşi se folosea de „fragmenturile” fratelui său
Alecu pentru a le hărăzi „obrazului ale cărui scântei îi aprindea cu
văpăi iuţi inima”65.
Întâlnim şi următoarea maximă: „Cum paşte ogarul vânatul aşa paşte
preotul păcatul”. Să fie oare o mărturisire a preotuui copist sfâşiat
între datorie şi tentaţie? Iar, ceva mai departe, se poate desluşi chiar o
notă misogină: „Solomon zice aşe: că de ar fi toate Mare Niagră
cernială şi năsipul mării condeile şi stele ceriului dascălii şi pânza
ceriului hârtie, încă n’ar pute scrie răutate muerească”.
Ajungem astfel la prima culegere de poezii laice tipărite în limba
română la 1768 (descoperită de Onisifor Ghibu în biblioteca Liceului
evanghelic săsesc din Sighişoara), cu titlul „Cântece câmpeneşti cu
glasuri rumâneşti. Făcute de un holtei câmpian pentru voia fetilor,

145
nevestilor şi celora cui se potrivesc şi cu alţii se iubesc. Tipărit în anul
Domnului o mie şepte sute şazeci şi opt”, fără să se specifice numele
autorului şi locul tipăririi, acesta din urmă fiind, se pare, după cum
afirmă cercetătorii, Clujul.
Volumaşul cuprinde 14 poezii româneşti de dragoste şi 4 ungureşti,
alcătuite în strofe de 4 versuri rimate, tipărite cu caractere latine, dar
cu ortografie maghiară. Toate cântecele au titluri proprii: „Căntecul
celui ce zace de dragoste”, „Hora fetei bătrâne”, „Hora nevestei tinere,
fetiia spominind”, „Făptura unuie”, „Ia ziua bună de la drăguţă,
pornind de-acasă”, „Celuia cine îi cu drăguţa într’un sat”, „Căntec
după ibovnica scăpată”, „Hora nevestei, trăind rău cu bărbatu”,
„Celuia cine se’n’soară pentru avuţie, nu pentru că îi dragă”, „Celuia
care se plânge pentruce s’a’nsurat”, „Cărora le plac fetele şi Rumân-
cile”, „Mutând cortelu”, „Cine scapă vecin bun”, „Văietatul femeii
aducându-şi aminte de fetiie”66.
Înainte de a zăbovi mai mult asupra acest moment din istoria
poeziei erotice româneşti, să precizăm că, în 1764, deci ceva mai
devreme, după cum datează N. Drăganu, circula în Ardeal cântecul
„Haj-Haj”, de aceeaşi factură, descoperit în Colecţia Contelui Gzulai
Radovic.67 De acum, poezia de dragoste ardelenească nu va mai
întâmpina oprelişti în dezvoltarea ei, iar oficialităţile maghiare nu se
vor mai opune publicării ei (Andrei Ravaszdy tipăreşte la 1788 „Elegia
amoroasă”).

146
 Revenind la „Cântecele câmpeneşti”, remarcăm limbajul
popular frust, de unde nu lipsesc accentele de senzualitate:
„În trup mândră şi grăsuţă,
Ca ghiocu îi albuţă,
Cu degete cam lunguţe
Şi cu şele rotunduţe (...)
Trupu-mi mi se mai topeşte
Când de mine se lipeşte”,
imagine frecvent întâlnită în poezia de influenţă anacreontică de mai
târziu.
Poeziile sunt fie cântece (I, VII), fie hore ( horja) (II, III, VIII),
fie poartă un titlu care rezumă conţinutul versurilor, fără să
reproducă primul vers în titlu. Pricina care l-a determinat pe autor să
scrie aceste versuri este dragostea pentru o româncă:
„Eu le-am făcut, eu le-am şi pus în scrisoare,
La dragoste, pe când eram în prinsoare”,
fiind deopotrivă cântăreţul celor nefericiţi şi dezamăgiţi în
dragoste (bărbaţi care s-au însurat doar din interes, pentru avere şi
duc o viaţă nenorocită: „Ia-ţi una, care să-ţi placă,/ Nu te uita, că-i
săracă, /Care pe voie să-ţi facă,/ Dacă-i grăieşti, ea să tacă”; fete care
au îmbătrânit aşteptându-şi peţitorii; femei măritate cu bărbaţi pe
care nu-i iubesc:
„Tânără m’am măritat,
Multe lacrimi am vărsat,
Acum văd cât cu bărbat,

147
 Mai bine cu furca’n satu.”; tineri care trebuie să-şi lase iubitele
pentru a apuca pe drumuri străine:
„Îmi fac ochii vale şi părău,
Nu se’nceată a curge mereu,
Voiu purta cămăşi de jele,
Lacrimi hainele să-mi spele”; holtei părăsiţi de “drăguţe”:
„Oiu căta, de-oiu mai trăire
De-oiu fi viu şi n’oiu perire,
De mi-a fi de ea de ştire,
Altă’n lume n’oiu iubire”.)

Întâlnim, aşadar, tot spectrul stărilor provocate de o dragoste

neîmplinită: nelinişte, disperare, suferinţă, durere, tristeţe etc
Hiperbolizarea suferinţei din dragoste aminteşte de cântecele
lăutăreşti:
„N-am hodină nici răcoare,
N-am senin,
n-am nice soare,
Tremur şi zac ca din lingoare
Pân la moarte-s în prinsoare”.

Poetul, un holtei, are slăbiciune pentru românce:

„Cât îi ţara ungurească,
Nu-i ca fata românească...
După fata de Românu,
Dorul mă strică şi chinu,
Iubitu-le-am şi le-oiu iubire,

148
 Mi-au plăcut şi le-oiu omenire,
În lume cât oiu trăire,
De ele nu moiu ferire”. („Cărora le plac fetele şi rumâncile”)

Dragostea este departe de a fi platonică, iubirea în popor nu

este idealizată, dimpotrivă ea este trăită simplu, fără complicaţii,
firesc; sentimentele sunt exprimate direct, sincer:
„Dragostele tinerele,
Nu se fac din miere, ele,
Da, din buze subţirele
Şi din grumazi cu mărgele”.

Bucuria dragostei trupeşti răzbate aproape din fiecare vers:

„După fata de rumânu,
Dorul mă strică şi chinu,
Cu dragostea ei îs plinu,
Când mă uit la ţâţe-n sânu”.

Idealul feminin este rustic, senzual, ispititor:

„Îi frumoasă ş’lată-şele,
Ca omătul albă-n piele,
Păru-mpletit cu petele,
N-are-n purtatu-i greşele.
Cu ochii mierii şi luminoasă,
În trup naltă, sănătoasă
De cuvânt rău lăcrămoasă,
La sufletul meu frumoasă”. („Cântec după ibovnica scăpată”)

149
 Amorul liber este şi cel mai comod:
„Dobândise o vecină,
Aveam la ea prânz şi cină,
Ger ori ploaie batăr vina
Trăiam la ea cu hodină”. („Cine scapă vecin bun”)

De altfel, în niciun cântec îndrăgostitul nu se arată dornic de a o

lua de nevastă pe iubită, ci preferă dragostea eliberată constrângeri,
viaţa dulce şi tihna alături de românce:
“Vai sufleta mea (Irină) Savină,
Pentru tine n-am hodină,
În braţu badei şezi, vină,
Ş’ rămâi cu mine la cină”. („Cărora le plac fetele şi rumâncile”)

Relaţiile extraconjugale pe care tânărul nu se sfieşte să şi le

etaleze sunt surprinse în versurile aceluiaşi cântec:
„De când maica m-a născut,
Holtei de când am crescut,
Multe rele am petrecut,
Şi rumâncile mi-au plăcut”.

150
Ele sunt o dovadă a instabilităţii crescânde a cuplului şi implicit a
familiei, o dorinţă de a evada din limitele impuse de morala
tradiţională şi de a se abandona voluptăţilor iubirii carnale:
„Trupu-mi mi se mai topeşte,
Când de mine se lipeşte”.

Trupul femeii, cu forme rotunde, bine făcut, împlinit ocupă

pentru prima dată după veacuri, un loc privilegiat în mentalul
colectiv, devine idolul pe care bărbatul îl adoră.
Aceste cântece au fost publicate şi într-o ediţie chirilică pe la
1780, ceea ce dovedeşte căutarea pe care o aveau în Principate,
interesul celor de dincoace de munţi pentru un gen de poezie, până
atunci inaccesibil, care va determina şi prefacerea mentalităţii celor
din epocă. Cu timpul, astfel de producţii lirice erotice se vor înmulţi în
Ţara Românească şi vor fi denumite generic “Stihuri… politiceşti
pentru amori pătimaş” (adică vulgare) sau “Stihuri de amoriu de mai
târziu”, din care se va inspira Anton Pann68.
Alte „icoase veselitoare” sau „irmoase vesele ce se cântă după
masă”, rătăcite printre texte istorice sau chiar religioase, continuă să
fie copiate prin 1825-1830 şi „fac dovada unui puternic curent de
lirică profană, anterior Văcăreştilor şi lui Conaki”69.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea asistăm, aşadar, la o
modificare a percepţiei asupra femeii, la o nouă atitudine faţă de
dragoste, la deschiderea spre o sensibilitate de altă natură, o dată cu
descoperirea culturii apusene în Principatele române. Lectura
„Erotocritului” nu-l mai mulţumea pe cititorul de după 1780, care se
îndrepta spre alte surse de evaziune ce vor proveni, curând, din

151
modelul francez. „Descoperirea Occidentului” se va realiza între
1780-1830, perioadă de masive asimilări şi transformări la nivel
socio-cultural.
În paralel cu pătrunderea în Principate a literaturii neogreceşti
de factură anacreontică, literatura franceză a preromanticilor era la
mare preţ în bibliotecile familiilor boiereşti. Sunt „devorate”
romanele franceze de dragoste ce narează iubiri neîmplinite, pasiuni
arzătoare dar nefericite, inclusiv cărţile erotice obscene. La mare
căutare erau „Stratagemele Satanei”, „Confidenţele unei femei tinere”,
„Jurnalul unei roabe persiene”, „Mărturisirile unei galante femine”,
„Venus în mânăstire”, scrieri procurate de la Viena, în 1796, prin
librăria macedonenilor Marchido70.
Universul intim al lecturii este invadat de „Arta de a iubi” a lui
Ovidiu, de versurile lui Delille, de aventurile din „La vie et les amours
du Chevalier de Faublas”, de confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau.
Este perioada când se fac traduceri importante, fie din greacă (Ioan
Beldiman tălmăcea „Istorie a celor mai gingaşe amoruri a Parisului”),
fie mai ales din franceză; Ioan Cantacuzino îi traducea pe cardinalul
de Bernis, Marmontel, Baculard, Beauchamp; Alecu Beldiman îi
vizează pe Florian, Prevost, Reynauld, Voltaire; preferinţele lui
Costache Conachi se orientează spre scrierile doamnei de Cottin, ale
lui Jean-Jacques Rousseau, ale lui Voltaire şi ale lui Dorat. Ienăchiţă
Văcărescu traduce din aşa-numita poezie franceză minoră, reprezen-
tată, printre alţii, de Gentil-Bernard, Ecouchard Lebrun, dar şi din La
Fontaine şi Lamartine.

152
 Cantitatea apreciabilă de traduceri care intră în literatura
noastră acum contribuie la modelarea gustului literar şi la instaurarea
unei noi sensibilităţi, a celei de tip preromantic.
Alături de alte lecturi cu subict erotic, întâlnim în biblioteca lui
Nicolae şi Iancu Văcărescu, „Thelem et Macare”, „Les belles Jambes”
sau „L’origine de métiers de Voltaire”, iar printre cărţile Banului
Grigore Brâncoveanu se aflau „Lettre anglaise ou Histoire de Miss
Clarisse Harlove” şi „Lettres d’amour d’une religieuse”71.
Acestea erau lecturile favorite ale unei întregi generaţii
străbătută de fiorrii unor pasiuni mistuitoare, de o exaltare
necunoscută până atunci, de un entuziasm de a iubi fără precedent.
Sentimentele, afectivitatea, simţurile joacă un rol din ce în ce
mai însemnat pentru această societate. Descoperirea iubirii, este de
fapt cucerirea acestei perioade72. Este epoca când se petrec drame
pasionale, răpiri, aventuri răsunătoare, dueluri, înjunghieri şi otrăviri
din gelozie; este vremea când se iubeşte intens, când dragostea este
cântată cu patetism, când iubitei i se închinau versuri, oftând şi
lăcrimând. Stăpân peste această stare de fapt este Eros care invadează
intimitatea individului, răsturnând vechile valori şi norme,
bulversând viaţa cotidiană, instaurându-şi propriul cod şi limbaj.
În această atmosferă de sentimentalism dulceag apar şi
versurile lui Ienăchiţă Văcărescu, despre care, s-a spus că deschid
drumul liricii de dragoste din Ţara Românească. În realitate, este o
poezie marcată de mai multe influenţe care se suprapun: influenţa
anacreontică, cea occidentală şi cea populară, a cântecelor câmpeneşti
din Ardeal, care dau naştere unui produs poetic tipic muntenesc,

153
inconfundabil prin lamentaţiile erotice şi tânguielile lacrimogene, de
un senzualism oriental.
Autorul primei gramatici a limbii noastre, tipărită în româneşte
în 1787, la Râmnic, cu titlul „Observaţii sau băgări de seamă asupra
regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti”, marele boier
cărturar, cu o formaţie culturală marcată de spiritul francez, dar şi de
cel grec de influenţă anacreontică, răspundea prin poezia sa nevoii de
lirism din epocă. În versurile sale, femeia este subiectul adoraţiei
supreme, iar iubirea pendulează între mistic şi profan, între
senzualism şi idealism. Poezii precum „Amărâtă turturea”, „Spune,
inimioară, spune”, „Tu eşti puişor canar”, „Într-o grădină” l-au făcut
popular prin limba surprinzător de frumoasă pentru acea vreme şi
prin simbolismul erotic ce stă la baza stilului său poetic.
Tema turturelei a fost împrumutată, se pare, de Ienăchiţă
Văcărescu, din literatura greacă, modelul lui fiind poezia lui Athanase
Psalidas din „Efectele amorului”, volum publicat la Viena, în 1792.
Circulaţia acestei teme începe însă cu „Fiziologul”, apare şi în
„Floarea darurilor” a lui Tomasso Gozzardini, de unde pătrunde în
literatura noastră în „Cazanii” („Evanghelia cu învăţătură” din 1581, a
lui Coresi şi „Cartea românească de învăţătură” din 1643) 73.
Tema din „Spune, inimioară, spune” se regăseşte într-o
mişmaia de acelaşi Psalidas, „Întrebarea sufletului către inimă”,
modelul îndepărtat fiind Anacreon sau Ovidiu.
Şovăiala îndrăgostitului poetul o surprinde prin metafora florii
în poezia „În grădină”, considerată o traducere a poeziei „Gefunden”
de Goethe, însă mult posterioară poeziei româneşti. Acest motiv al
florii, cu origini în Grecia probabil, este prelucrat de Ienăchiţă

154
Văcărescu într-o manieră proprie, simplă şi graţioasă totodată,
cuprinzând într-o alegorie un adevăr general uman.
Mai personal şi mai profund decât tatăl său, Alecu Văcărescu
este un sentimental incurabil, conştient de noutatea pe care o aduce
poezia sa, după cum citim în prefaţa „condicuţei” sale din 1795: „eu
n-am fost stihurgos pentru gustul lumii, decât pentru trebuinţele
mele, nădăjduiesc că din suflet mă va ierta”.
Versurile sale sunt expresia unei nevoi intime, ele sunt scrise pentru
propria plăcere, iar nu dictate de o anume schemă prestabilită. De
aceea, şi poezia sa erotică ne lasă impresia unei exteriorizări a
sentimentului eliberat de norme şi reguli, a unei confesiuni pline de
patos ce anticipează romantismul. Poetul se mistuie în combustia
pasiunii:
„Dă lacrămi vărs pâraie
Cu groaznică văpaie,
Şi sufletul îmi iese
De ohtături adese!” sau
„Mă arz peste măsură!
Slăbesc fără căldură!”
Imaginile care contrastează în:
„Când nu te văz, îngheţ de frig,
Voi să te văz şi să mă frig”, le întâlnim mai întâi la Petrarca în
sonetul CCXXIV, apoi revin ca temă a dragostei care îngheaţă şi arde
în lirica erotică a Pleiadei, la Ronsard şi J. Du Bellay 74.

155
 Un alt motiv recurent este acela al ochilor femeii iubite cărora
îndrăgostitul le închină un cult:
„A ochilor tăi rază
Îmi place să mă arză” sau
„La ochii ce au din fire
Osebit nur şi simţire,
Este către toţi o lege
Bucuroşi robi să se lege”.
Imaginea iubitei reflectată în oglindă, motiv pe care îl regăsim
la Anacreon în Oda a III-a („Ah, de-aş fi eu oglinda-ţi”), este mai
prejos decât aceea care se răsfrânge în ochii adoratorului. Cu aceeaşi
graţie li se dedică versuri obiectelor de podoabă ale iubitei: o gevrea,
un trandafir, un turban, un saric, un cordon, tendinţă caracteristică
eroticii din secolul al XVIII-lea.
Ceea ce aduce nou Alecu Văcărescu este o „eliberare a poeziei
noastre, aflate într-un stadiu incipient, de rigorile strimte ale
convenţiei clasiciste existente şi la noi, cel puţin virtual”75.
Versurile:
“Cine are piept să poarte
Focuri şi dureri de moarte
Şi să fie odihnit?”
sunt sugestive pentru noua stare de spirit pe care o trăieşte şi o
exprimă poetul, conştient de suferinţa sa din dragoste, de trăirile pe
care ni le împărtăşeşte cu sinceritate. Prin toate acestea Alecu
Văcărescu este adeptul unei noi viziuni asupra individului şi a
sentimentelor acestuia, anticipând preromantismul.

156
 Pe la 1796 apărea la Dubăsari, prin grija lui Mihai Strelbiţchi,
un volum de versuri profane intitulat „Poesii noo, alcătuite dă
I... C...”, semnat doar cu iniţialele I.C., cuprinzând 13 poezii originale
şi 8 traduceri. După cum au arătat în 1959 cei doi exegeţi, G. Ivănescu
şi N. A. Ursu, autorul nu este altul decât spătarul muntean Ioan
Cantacuzino, iar culegerea sa este primul volum de poezie tipărit în
limba română pe care îl înregistrează istoria liricii noastre.
Cuvântul „noo” din titlu face trimitere la caracterul personal al
versurilor, la intenţia autorului de a se desprinde de tradiţie pentru a
conferi stihurilor sale o direcţie modernă.
Cele 13 poezii de dragoste poartă amprenta anacreontică, sunt specii
precum satira, cântecul de pahar (Cântec beţivănesc), un cântec
grădinăresc, 2 cântece păstoreşti (idile pastorale), având ca motiv
păstorul îndrăgostit, un elogiu rousseau-ist al vieţii simple în mijlocul
naturii. Alte poeme au titluri precum: „Veacul de aur sau cel scump”,
dar şi „Tânguire”, „Sfaturi către un şătrar amorezat”, „Pas depărtat
fiind de Tica”, „Pofidă şi imputări unei dintre surori ce lăsase pă cel ce
zice”, „Poveste”.
Deşi tributare modelului preromantic apusean, prezenţa acestei
prime antologii de versuri româneşti reprezintă un pas înainte în
poezia erotică a vremii. Această înrâurire a modelului străin se
resimte în alegerea autorilor pe care Ioan Cantacuzino îi traduce: La
Fontaine, Rousseau, Montesquieu, Beauchamps, Baculard d’Arnaud,
Marmontel, cardinalul de Bernis, A. Pope, Metastasio, un fragment
din „Cântarea Cântărilor”:
„Eu la chip neagră sunt
Dă soare şi dă vânt.

157
 Fraţii se-nvrăjbiră,
Pă maica siliră
Să plec să păzesc
Viia lor să străjesc.
A lor am păstrat-o,
A mea jaf am dat-o”.
Cu toate că Alecu Văcărescu şi Ioan Cantacuzino nu au avut la
îndemână o limbă literară, remarcabilă rămâne intenţia lor de
aliniere cu lirica europeană, de recuperare a decalajului cultural faţă
de literatura Europei, în calitate de buni cunoscători ai poeziei
europene.
Aproape în acelaşi timp cu publicarea volumului lui Ioan
Cantacuzino, apar scrierile unui alt spătar, de data aceasta,
moldovean, de origine franceză, Matei Millo. Contemporan cu
Ienăchiţă şi Alecu Văcărescu, bunicul vestitului interpret al
comediilor lui Vasile Alecsandri, traduce versuri de Voltaire, poeziile
sale de dragoste rămânând în manuscris fără a circula în epocă, aşa
cum s-a întâmplat cu versurile sale politice sau cu cronicile rimate.
Chiar dacă este căsătorit, poetul este îndrăgostit în taină de o
anume Elenca/Safta, după care oftează:
„Ah, stare prea cumplită,
Fără mângâiere osândită,
A iubi şi a fi iubit
Şi amoruri tăinuit...”76, pentru dragostea căreia se sacrifică
necondiţionat:
„Am rămas fără simţire
Fără semn de vieţuire

158
 Că persoanei ce m-am robit
Toate i-am afierosit”.
Adept al amorului liber, neîngrădit de îndatoririle conjugale,
poetul suportă cu greu „jugul căsniciei”, anticipându-l în această
privinţă pe Costache Conachi:
„A însurăciunii legătură
În curând aduce ură,
Căci tot lucrul ce-i legat
Nu poate fi delicat
Şi toate ce sunt din datorii
Lipseşte ace dulce bucurii,
Care o sâmtu acei amorezaţi
De amoriu însăgetaţi”.
Se conturează aici imaginea antinomică dintre dragostea ca
datorie şi dragostea pasiune, dintre iubirea conjugală credincioasă şi
cea libertină, frivolă, iar poetul, se vede bine, înclină spre cea din
urmă.
Aflat la răscrucea dintre două epoci, Costache Conachi este o
personalitate complexă (autor de versuri, dar şi de piese de teatru:
„Comedie banului Constandin Canta, ce-i zîc Căbujan şi cavaler
Cucoş”, „Giudecata femeilor”), în care putem desluşi reverberaţii ale
anacreontismului decadent şi ecouri din preromantism. Preferinţa sa
îndreptată spre romanele sentimentale care erau în vogă în Europa în
secolul al XVIII-lea şi din care traduce: „Matilda” doamnei Cottin,
„Eloiza cătră Abeliard” şi „Abeliard cătră Eloiza”, după Collardeau,
„Cătră Leandru, că nu mai venia” şi „Iulia cătră Ovidie” după Dorat,
trădează înclinaţia sa spre un sentimentalism exacerbat. A fost atras

159
în egală măsură de lirica minoră, de cântecul de lume, de poezia
neoanacreotică, dar îi cunoştea şi pe Rousseau, Pope, Voltaire,
Marmontel.
Motivul anacreontic al lui Amor, de pildă, ce se arată tinerilor
sub chipul unui copil, apare în „Afrodita şi Amorul”, unde Afrodita se
plânge de nestatornicia în dragoste a lui Ikanok (o anagramă a
numelui poetului), de faptul că nicio femeie n-a reuşit să-l facă să se
îndrăgostească, căci poetul: „Gustă numai, frunzăreşte a ibovnicelor
fire”. „Vestitului amorez”, aşa cum se autonumeşte, îi place să-şi
etaleze cuceririle, de unde frecvenţa poeziilor cu titlul „Nume” în care
notează în acrostih numele muzelor sale: Lucsandra, Elena, Casuca,
Maria, Anica, Marioara, Casandra.
Ca un înfocat adorator al femeii, Conachi cântă cu precădere
iubirea profană:
„Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza,
Sprâncenele lungi şi desă drept în inimă rănea.
Sânul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbui.
Statul înalt şi subtîre cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie câte ochii au văzut?” („Visul amoriului”)
Admirator fervent al „nurului”, ce devine un topos în opera sa,
Conachi a încercat să-l definească în „Ce este nurul” ca pe o „Fiinţă
necunoscută priceperii omeneşti”, o încoronare a tuturor podoabelor
fireşti, obiect suprem de veneraţie:
„Ah, nurule, împărate, ţîe numai mă închin,
Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin”.

160
 Alături de „nuri”, de graţia fizică care împodobeşte fiinţa dragă,
stă „hazul”, graţia spirituală. Farmecul feminin se naşte din echilibrul
realizat între calităţile fizice, înţelepciune şi sentiment, altfel:
„Frumuseţea fără tine este un chip zugrăvit,
Ce nu-nghimpă la sîmţîre, nici porneşte la-ndrăgit
Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,
Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti”.
Iată cum Costache Conachi rămâne autorul care a introdus în
poezia noastră tipul feminin graţios, graţia însăşi care se identifică în
acest caz cu nurul.
Episodul amoros cel mai important din viaţa şi creaţia poetului
este marea sa pasiune pentru Zulnia (Smaranda Negri), o dragoste
sortită neîmplinirii. Perioada când cei doi îndrăgostiţi se întâlnesc în
taină corespunde celei de-a doua faze de creaţie a lui Conachi (prima
stă sub semnul anacreontismului şi iubirii frivole, inconstante ), fază
marcată de un lirism care exprimă stări sufleteşti autentice, când
poetul se confesează sincer, se zvârcoleşte în lacrimi, trăieşte zile şi
nopţi de aşteptare, torturat de deznădejde. Versurile din această
perioadă nu mai sunt pur declarative, nu mai sunt dedicate
legăturilor pasagere, ci iubirii profunde, statornice, născută din
prietenie, singura capabilă să-l facă fericit:
„Sue pe om lângă îngeri şi lângă dumnezeire
Şi-l face trăind să guste a raiului fericire”,
„Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug se naşte.” („Amorul
din prieteşug”)
Elementul de noutate pe care îl introduce Conachi este
„descoperirea poeziei-confesiune, a confidenţei care devine la el

161
obiectul poeziei”77. Poetul îşi deschide sufletul şi îşi exteriorizează
frământările, neliniştile care se revarsă ca un şuvoi:
„Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire
Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare.
Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită.
În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită,
Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare!” („Scrisoarea
către Zulnia”)

De asemenea inedit în lirica românească este prezenţa naturii

ca reflex al mişcărilor intime sufleteşti:
„Într-un loc pustiu şi tainic, de curând aflat de lume,
Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,...
Munţi înalţi până la nouri, păraie prin stînci vărsate,
Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,
Prăpăstii peste prăpăstii, adâncimi întunecoasă,
Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă
Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică
Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică,
Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie
S-o-ntâlnit, ah, cine poate întâlnirea lor s-o scrie!” („Amoriul
din prieteşug”)
Iubirea nu are totuşi sorţi de izbândă deplină atâta vreme cât
cei doi îndrăgostiţi au de înfruntat morala publică care dezaprobă
legătura lor nelegitimă, de unde tragismul destinului celor doi,
deznădejdea, sfâşierea:

162
 „Două fire are-ntr-o fire - şi de om, şi îngerească,
Una-i dragoste curată, cealaltă-i îi trupească”.

Cel mai important reprezentant al poeziei erotice din epoca sa,

Costache Conachi rămâne peste timp un creator cu o trăire şi o
sensibilitate autentice, care anticipează preromantismul, integrând
într-un experiment liric original modelele grec, latin, francez şi
neogrec.
Marcând începutul istoriei literare româneşti, poeţii Ienăchiţă şi
Alecu Văcărescu, Ioan Cantacuzino, Matei Millo şi Costache Conachi,
dar şi alţii pe care nu i-am analizat aici, au reprezentat factorii
recuperatori şi ordonatori ai culturii europene prin intermediul
acestor modele, în atmosfera preromantică de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea românesc.
Chiar dacă liricul se prezintă încă în forme elementare, o dată
cu primii noştri poeţi, erotica sentimental-patetică marchează în
peisajul auster al poeziei de până atunci, o „revoluţie”, de vreme ce
emoţia se va impune treptat ca semnificat78.
Obiectului adoraţiei lirice de până atunci, Dumnezeu şi iubirea sacră,
i se substituie acum Eros, provocând o mutaţie ce ne indică o
prefacere majoră în mentalul vremii.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea descoperă şi îşi asumă, aşadar,
iubirea. Sentimentul, sensibilitatea, pasiunea pătrund din ce în ce mai
pregnant în viaţa societăţii. Pretutindeni de acum înainte vom întâlni
îndrăgostiţi şi versificatori ai dragostei, dar şi cântăreţi, lăutari,
mesageri ai unor inimi înfocate; este perioada când se scriu versuri
pătimaşe, când se trimit răvaşe parfumate, când răsună pe înnoptat

163
cântecele de lume. Este vremea stihurilor amoroase: Ienăchiţă
Văcărescu le scrie pentru Zoiţa Moruzi, Costache Conachi pentru
Smaranda Negri, Alecu Văcărescu pentru Lucsandra, Nicolae
Văcărescu pentru Dafinica sau Vitoriţa, Matei Millo pentru Elenca,
Anton Pann pentru Anica79. Dragostea pătimitoare şi rea, de a cărei
pomenire se lipseau cei cuvioşi şi pudici în secolul trecut pentru a
nu-şi spurca auzul, dragostea aceasta considerată necreştină, devine
stăpâna tuturor inimilor, invadează vocabularul, literatura, viaţa de zi
cu zi, schimbă comportamente, îi face pe oamenii de la cumpăna celor
două secole să se simtă liberi, descătuşaţi de reguli şi convenţii, să fie
altfel decât au fost până atunci. Mai ales că vreme de două veacuri
poezia de factură erotică lipseşte cu desăvârşire, prioritară fiind
producţia de literatură religioasă şi juridică, de vreme ce tiparul era
apanajul domnului şi al clerului. De-abia la sfârşitul secolului al
XVIII-lea tiparul se laicizează şi cenzura Bisericii se relaxează,
permiţând imprimarea şi a altor categorii de texte, în afara celor de
cult, de pildă cărţi de înţelepciune, cărţi de aventuri, cărţi cu conţinut
erotic. Apar şi primele manifestări ale poeziei de dragoste sub
influenţa literaturii greceşti, când se dezvoltă limbajul convenţional al
iubirii, când femeia devine noul obiect poetic; conotată negativ până
atunci, ea devine o zeiţă, o muză pentru poetul care o idolatrizează,
căreia îi cade rob: „Că din suflet mă închin/ Ca la Dumnezeu la tine”,
cum scrie Costache Conachi.

164
1
Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.249.
2
Ligia Livadă-Cadeschi, Un mariage décidé en instance: du concubinage au mariage en
Valachie à la fin du XVIIIème siècle, în Ionela Băluţă şi Constanţa Vintilă- Ghiţulescu (coord),
Bonnes et mauvaises moeurs dans la société roumaine d’hier et d’aujourd’hui, EDR, DEC,
Bucureşti, 2005, p.115.
3
Andrei Pippidi, Amour et société: arrière-plan historique d’un problème, in Cahiers
Roumains d’Etudes Littéraires, 3/1998, p.4.
4
Lia Brad Chisacof, Antologie de literatură greacă din Principatele Române, Pegasus Press,
Bucureşti, 2003, p.110.
5
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol.2, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p.263.
6
Pierre Chaunu, La civilisation de l’Europe classique, Paris, 1963, p.513.
7
Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972, p. 108.
8
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol.2, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989,p.243-
244.
9
Neagu Djuvara, Le pays roumain entre Orient et Occident, Publications orientalistes de
France, 1989, p.97.
10
Daniel Barbu, Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a secolului al
XVIII-lea, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p. 74.
11
Ibidem, p.66.
12
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.54.
13
Adrian Marino, http://www.observatorcultural.ro/Libertate-si-cenzura-in-Romania.-
Inceputuri.-Moldova-Biserica-si-Domnia*articleID_6852-articles_ details. html p.7.
14
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982, p.61.
15
Adrian Marino, http://www.observatorcultural.ro/Libertate-si-cenzura-in-Romania.-
Inceputuri.-Moldova-Biserica-si-Domnia*articleID_6852-articles_details.html p.8.
16
Istoria vieţii private, vol.V,Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 161.
17
Ibidem, p.161.
18
Alexandru Duţu, Formarea culturii moderne sud-est europene, Memoriile secţiei de Ştiinţe
Istorice, seria IV, tom II, 1977, p.19.
19
Daniel Barbu, op.cit., p. 66.
20
Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, p. 120.
21
Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea a III-a, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2000, p. 603.
22
Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolulal XVIII-lea, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1968, p. 225.
23
Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 612.
24
Alexandru Duţu, Modele, imagini, privelişti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 199
25
Paul Cornea, op. cit., p. 55.
26
Roger Chartier în Istoria vieţii private, op. cit., p. 179.
27
Nicolae Cartojan, în Al. Duţu, Dimensiunea umană a istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti,
1986,p. 235.
28
Al. Duţu, Modele, imagini, privelişti, ed. cit., p. 40.
29
Dan Horia Mazilu, op. cit, p. 614.
30
Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura română, vol. II, Editura Enciclopedică
română, Bucureşti, 1974, p. 27, 29.
31
Al . Duţu, Modele, imagini, privelişti, ed. cit., p.44.
32
M. Ciobanu, în N. Cartojan, ed. cit., p. 485.
33
Al.Duţu, Modele, imagini, privelişti, ed. cit., p. 42.
34
B. P. Haşdeu, Scrieri alese, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959, p. 190.
35
Nicolae Cartojan, op.cit, p. 483.
36
Dan Horia Mazilu, op. cit, p.618.
37
Al. Duţu, Modele, imagini, privelişti, p. 45.
38
Nicolae Cartojan, op.cit, p. 333.
39
Ovidiu Drâmba, Istoria literaturii universale, vol.I, Editura Saeculum I.O. Bucureşti, 1999,
p. 89.
38
D. Cantemir, Istoria ieroglifică, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, p. 5.
4039
Nicolae Cartojan, op.cit, p. 335.
4140
Nicolae Cartojan, op.cit, p. 335
4241
Ibidem, p. 347.
4342
Ibidem, p. 418.
4443
Ibidem, p. 424.
4544
Ibidem, p. 423.
4645
Ibidem, p. 428.
4746
Ibidem, p. 427.
4847
Ibidem, p. 426.
4948
N. Cartojan, Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut,
Bucureşti, 1935, p. 2.
5049
Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura română, vol. II, ed. cit., p. 439.
5150
Moses Gaster, Literatura populară română, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 89.
5251
Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura română, vol. II, ed. cit., p. 445.
5352
Daniel Barbu, op.cit., p. 71.
5453
Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Editura Polirom, 2004, p. 14.
5554
B. P. Haşdeu, Cuvente den bătrâni, tom I, Bucureşti, 1868, p. 395.
5655
Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura română, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 270.
5756
Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, partea a II-a, Editura Universităţii
din Bucureşti,1998, p.128.
5857
Ion Bianu, Nicolae Hodoş, Bibliografia românească veche, vol. IV, Bucureşti, 1945, p. 40-
41.
5958
Ion Bianu, Nicolae Hodoş,op.cit., vol. I.
6059
N. Iorga, Istoria bisericii române, vol. II, ed a II-a, Bucureşti, 1932, p. 180.
6160
Iorgu Iordan, Crestomaţie romanică,vol. II, Editura Academiei, 1965, p. 38.
6261
Ladislau Galdi, Introducere în istoria versului românesc,Editura Minerva, Bucureşti, 1971,
p. 94.
6362
Alexandru Alexianu, Istoria poeziei culte româneşti 1580-1830, vol.2, Editura
Majadahonda, Bucureşti, 2001, p. 90.
6463
N. Cartojan, Contribuţiuni privitoare la originile liricii româneşti în Principate, Cernăuţi,
1927, p. 198.
6564
N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII, vol.II, Bucureşti, 1901, p. 490.
6665
Onisifor Ghibu, Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare şi culte, Bucureşti, 1934, p.
2.
6766
Alexandru Alexianu, op.cit., p. 91.
6867
Ibidem.
6968
N. Cartojan, Contribuţiuni privitoare la originile liricii româneşti în Principate, Cernăuţi,
1927, p. 204.
7069
Alexandru Alexianu, op.cit., p. 92, îl citează pe N. Iorga cu Istoria comerţului românesc,
vol.II, Bucureşti, 1925, p. 93.
7170
Alexandru Alexianu, op.cit., p. 94.
7271
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Focul amorului, Editura Humanitas, 2006, p. 188.
7372
Poeţii Văcăreşti, prefaţă de Alexandru Piru, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961.
7473
Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p.71.
7574
Ibidem, p. 81.
7675
Alexandru Alexianu, op.cit., p. 99.
7776
Paul Cornea, op. cit., p. 310-311.
7877
Mircea Scarlat, Poezia veche românească, Antologie, postfaţă, bibliografie şi glosar de
Mircea Scarlat, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 226.
7978
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Focul amorului, ed. cit., p. 173.