MINISTERUL EDUCATIEI REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE, STIINTE POLITICE SI
ADMINISTRATIVE
SPECIALITATEA POLITICI SI SERVICII PUBLICE

REFERAT
Obiectul de studiu : “Serviciul diplomtic si
consular”
TEMA: “Serviciul diplomatic si consular din
Romania”

Efectuat de: Dandeş Olga

Controlat de : Borş Vladimir
Conferenţiar universitar
Doctor ştiinţe politice

Chişinău, 2013
2
SERVICIUL DIPLOMATIC SI CONSULAR ROMANESC
INTRODUCERE
România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la
nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată
aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se
învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și
Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.
De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în
componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului
Rus și a celui Austro-Ungar.
România a devenit stat suveran în 1859 prin unirea dintre Moldova și Țara Românească
condusă de Alexandru Ioan Cuza și a fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În
1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau
România interbelică, care a avut extinderea teritorială maximă din istoria României
(295.641 km2).
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), România Mare (Întregită), sub
presiunea Germaniei naziste condusă de Hitler, a fost nevoită, în timpul guvernului pro-nazist
condus de Gigurtu, să cedeze teritorii Ungariei (nordul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) și
Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de nord). După abolirea regimului lui
Antonescu de la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Puterilor Axei, România s-a
alăturat Puterilor Aliate (Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică) și a recuperat
Transilvania de Nord, fapt definitivat prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie
1947.
La momentul destrămării Uniunii Sovietice și a înlăturării regimului comunist instalat în
România (1989), țara a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de
probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota
unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
România este o republică semi-prezidențială. Este a noua țară după suprafața teritoriului
(238 391 km²) și a șaptea după numărul populației (peste 22 milioane locuitori)[5] dintre statele
membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al ei și al
șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). În 2007, orașul Sibiu a fost ales
Capitală Europeană a Culturii. România este membră a unor organizații internaționale: ONU din
1955, CoE din 1993, Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004,
OSCE, OIF din 2003, Uniunea Latină din 1980 și unor instituții economice: Grupul Băncii
Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991, OCDE.

3
I. EVOLUTIA ISTORICA A SERVICIULUI DIPLOMATIC ROMANESC
I.1.Evolutia istorica a serviciului diplomatic si consular romanesc
Şcoala diplomatică românească este sedimentată în decursul secolelor pe baza contactelor
cu cele mai mari şcoli, diplomaţia românească constituie un aspect distinct în istoria diplomaţiei
mondiale. Ca primă trasătură a diplomaţiei noastre putem avea în vedere vechimea, întrucât a
fost practicată pe teritoriul ţării de peste două milenii. În scrierile lui Herodot precum şi în alte
izvoare sunt menţionate tratativele născute prin convieţuirea coloniilor grecesti cu baştinaşii.
În statul geto-dac găsim o instituţie diplomatică corespunzătoare intinderii şi rolului jucat
de această ţară în perioada greco-romană.
În primele secole de consolidare a Moldovei întâlnim menţiuni despre Moldova şi
Muntenia în documentele diplomatice străine. În perioada când scolii lui Ştefan cel Mare sunt
primiţi cu cinste la curţile Europei şi când domnitorul Moldovei şi urmaşii săi încearcă aplicarea
unor scheme politice externe deosebit de ingenioase, în Ţara Românească a apărut o carte despre
normele de bună conducere a politicii externe şi despre practica diplomatică. Învăţăturile lui
Neagoe către fiul său Teodosie reprezintă un moment al şcolii diplomatice româneşti care conţine
în genere toate calităţile ce au fost folosite în momentele de încercare din epocile de mai târziu.
În perioada de dependenţă a Imperiului Otoman au avut loc neîntrerupt contacte cu
Ungaria, Polonia, Rusia, Republicile Italiene, etc. Solii au desfăşurat o activitate intensă, de
multe ori pe ascuns din cauza sancţiunilor impuse de Imperiul Otoman.
Pentru România, ţară cu un potenţial militar şi economic mijlociu, diplomaţia a fost întotdeauna
unul din mijloacele cele mai importante de promovare a intereselor sale naţionale fundamentale.
Situaţia pe care a avut-o România, ţară aflată la încrucişarea unor mari interese ale imperiilor
vecine, a făcut ca diplomaţia să fie unul dintre instrumentele cele mai necesare pentru realizarea
obiectivelor naţionale. În „Învăţăturile „lui Neagoe Basarab”, în secolul al XVI-lea, există
numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele VII şi IX, atât în ce priveşte alegerea lor, cât şi
modul de comportament. Sunt incluse, de asemenea, reguli de protocol şi comportament extrem
de avansate pentru epoca respectivă, demonstrând o reală influenţă a sistemului bizantin asupra
protocolului Curţilor domneşti. Pe lângă solii ocazionale, ţările române au avut şi misiuni cu
caracter permanent. Este vorba, mai ales de aşa-zisele capuchehăi, acreditate de domni pe lângă
Poartă, la Constantinopol. Sediul capuchehăilor Ţării Româneşti se numea Vlad-serai şi se afla în
Fanar, în cartierul Tahtaminare, cel al capuchehăilor Moldovei era Bogdan-serai şi se găsea în
cartierul Duraman, iar sediul capuchehăilor Transilvaniei era situat în cartierul Balata.
O perioada importanta in evolutia serviciului diplomatic si consular romanesc a fost
perioada imediata dupa unirea Principatelor.

4
Politica externă a Principatelor române de la Unire şi până la instaurarea monarhiei
hohenzollerniene a urmat, în principal, două mari direcţii. În primul rând, s-a căutat
recunoaşterea dublei alegeri a colonelului Alexandru Ioan Cuza, alegere ce contravenea
Convenţiei de la Paris din august 1858 şi putea deveni factorul determinant pentru o intervenţie
militară a Puterilor garante în spaţiul românesc. În al doilea rând, diplomaţia românească a dorit
ca Principatele Române (mai târziu România) să fie recunoscute ca stat naţional unitar cu
instituţii politico-administrative centrale, şi nu separate, cum stipula Convenţia pariziană.
Dubla alegere a lui Cuza încălca articolele convenite la Convenţia de la Paris din august
1858. Cu toate acestea, cinci din cele şapte puteri suzerane – Anglia, Franţa, Rusia, Prusia şi
Piemontul (Sardinia) – susţineau, incurajate şi de diplomaţia românească, unirea celor două
principate române, iar ultimele două ţări aveau şi ele interese asemănătoare ce vor fi finalizate în
următorii ani. În schimb, Imperiul Austriac şi Imperiul otoman – suzeranul Principatelor – se
împotriveau acestei uniri; Austria se temea de exarcerbarea sentimentelor naţionale ale românilor
din Transilvania, iar Imperiul Otoman considera că această unire putea determina începutul
luptei pentru independenţă a popoarelor subjugate. De altfel, otomanii s-au purtat nu foarte
onorabil cu delegaţii celor două Principate, vizirul refuzând să-i primească. În schimb, delegaţii
români – din care s-a detaşat Costache Negri – i-au vizitat pe reprezentanţii puterilor garante,
putând astfel să continue propaganda pro-Unire. Totuşi, noul stat naţional nu şi-a limitat
diplomaţia doar la Constantinopol, ci a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Vasile
Alecsandri la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la
Berlin şi Paris, dar şi pe prinţul Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg.
Această situaţie explozivă pentru Balcani a determinat constituirea unei noi Conferinţe
europene – la 26 martie 1859 -ce s-a ţinut la Paris, şi nu la Constantinopol. În cadrul celei de-a
doua şedinţe, la 1 aprilie, cele cinci puteri garante vor sancţiona istoricul act al dublei alegeri.
Obţinerea înţelegerii din partea celor două imperii potrivnice era doar o chestiune de timp, deşi
întârziată de izbucnirea războiului franco-austro-sard. La 2 mai 1859, Austria recunoaşte
alegerea lui Cuza şi restabileşte legăturile diplomatice cu guvernele româneşti. Imperiul Otoman
va tărăgăna în continuare recunoaştere, însă odată cu sfârşitul ostilităţilor din nordul Italiei,
acesta va recunoaşte Unirea la 25 august, celelalte puteri garante confirmând încă o dată decizia
luată în lunile anterioare.
Aceasta recunoaştere a Unirii nu fost, însă, deplină. Ea a fost condiţionată de o uniune
personală a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce însemna că Unirea nu era valabilă decât pe timpul
vieţii sale. De asemenea se cerea menţinerea separaţiei politico-administrative. Ceremonia de
primire a firmamului prin care sultanul îşi dădea acordul pentru instaurarea lui Cuza pe tron, a
fost de scurtă durată, domnitorul nu a sărutat firmanul, iar sala de audienţe a fost aproape goală.

5
Deşi o soluţie temporară, era clar că acest pas este doar o etapă determinantă a unui proces aflat
în desfăşurare şi care nu mai putea fi oprit.
Încă din 1859 apare un singur ministru de externe pentru ambele Principate, în persoana
lui Vasile Alecsandri, iar din 1860 avem un singur ministru de război care s-a ocupat cu
unificarea totală a celor două armate – începând de la uniforme şi până la comandamentul unic.
De asemenea, s-a realizat o unificare a poştelor şi a vămilor, instituţiile au renunţat la
intermedierea ministerului de externe. Unificarea a apărut şi în viaţa politică – la momentul
începerii lucrărilor Comisiei Centrale – mulţi oameni politici dintr-o ţară se aflau aleşi deputaţi în
cealaltă sau chiar în guvernul principatului vecin. În aceste privinţe, chiar şi Imperiul Otoman a
acceptat anumite concesii, recunoscându-i lui Costache Negri calitatea de agent al Moldovei şi al
Ţării Româneşti – ca interimar – şi nu capuchehaie.
Odată cu recunoaştere dublei alegeri, chiar daca una „trunchiată”, diplomaţia românească şi-a
îndreptat paşii spre a două problemă stringentă a Principatelor Unite – recunoaştere unirii
politico-administrative. În vara anului 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puteri prin care
cerea recunoaştere totală a Unirii. Totuşi, evenmentele europene au făcut ca acest memoriu să nu
intre în atenţie marilor puteri decât ăn decembrie 1860, reîncepând un lung şir de tergiversări din
partea Austriei şi Turciei, exact cum se întâmplase în 1859. La 19 aprilie, Imperiul Otoman invita
marile puteri la o conferinţă pe tema problemelor pe care Principatele le puneau şi în special a
Unirii. Tergiversările vor continua şi acum, Poarta va cere ca Unirea să rămână temporară – pe
timpul vieţii lui Cuza – dar să primească şi un drept de intervenţie în Principate, ceea ce îl va
face pe domnitorul român să plănuiască de două ori proclamarea interna a Unirii totale,
documentele necesare fiind deja pregătite. Puterile au acceptat în principiu memoriul român din
1860, în care diplomaţia românească explica în mod concis nevoia urgentă a recunoaşterii pe
plan european a unirii politico-administrative. Astfel că domnitorul Cuza va trimite delegaţi
pentru susţinerea cauzei române în Europa – în principal la Constantinopol pe Costache Negri si
Dimitrie Bolintineanu, ori la Paris pe fraţii Alecsandri ajutaţi şi de Baligot de Beyne. Delegaţia
trimisă în Rusia, la Livadia a va fi bine primită, iar aceştia îşi vor exprima suportul total pentru
realizarea Unirii, dar vor face unele presiuni pentru ca guvernele sa fie formate, în majoritate, din
conservatori.
Conferinţa marilor puteri îşi va începe lucrările la 13 septembrie 1861, iar pentru
simplificarea discuţiilor Cuza va renunţa la problema electorală prin care cerea lărgirea bazei
electorale. Totuşi, negocierile se prelungeau datorită dorinţei Porţii de a avea drept de intervenţie
militară în Principate, iar puterile europene erau conştiente că rezolvarea trebuie găsită cât mai
repede, temându-se de eventuale mişcări revoluţionare. Într-un final, Turcia va prezenta un
firman cu nişte prevederi total contradictorii cerinţelor diplomaţiei româneşti, şi care însemnau

6
de fapt un mare pas înapoi pentru Unirea Principatelor, cerându-se frontieră între cele două ţări,
numirea unui guvernator în Moldova şi crearea de consilii provinciale. Opoziţia puternica a
Principatelor a făcut ca marea majoritate a prevederilor restrictive să dispară din firman, iar
celelalte fiind minimalizate. La 24 noiembrie, Costache Negri trimite firmanul spre ţară. La 11
decembrie 1861, Cuza prezintă victoria Principatelor, considerând recunoaşterea Unirii ca fiind
un succes al poporului român, şi nu un dar al marilor puteri.
Relaţiile cu puterea suzerană – Imperiul Otoman s-au schimbat foarte mult după 1859.
Dacă înainte de această dată, umilinţa caracteriza acţiunile diplomatice ale Principatelor, agenţii
fiind mai interesaţi de a nu supara puterea suzerană, după 1859, diplomaţia românească a fost
intransigentă, s-a menţinut pe poziţii extrem de radicale în ceea ce priveşte relaţiile cu Turcia şi
a folosit un limbaj liber faţă de puterea suzerană, criticând existenţa, în continuare, a unor
„cutume” turceşti ce sunt folosite la judecarea problemelor interne. Toate propunerile
Principatelor în materie de reforme – introducerea paşapoartelor de pildă – s-a soldat cu o lupta
acerbă între diplomaţia autohtonă şi Turcia. Iniţial, otomanii refuzaseră dreptul Principatelor de a
emite paşapoarte, astfel ca acestea au trecut rapid la ameninţări, spunând că nu vor mai permite
intrarea în ţară a călătorilor ce folosesc paşapoarte otomane. Această poziţie radicală a dus la
recunoaşterea dreptului de emitere a paşapoartelor în vara anului 1860.
Relaţii strânse au existat cu o altă putere europeană – Franţa. Aceasta a sprijinit statul
român în procesul său de consolidare, urmarind de altfel şi extinderea influenţei franceze. Deşi a
existat un proiect de cedare a Principatelor către Austria, în schimbul primirii de către Italia a
Veneţiei, lucru ce a suscitat ingrijorări continue printre patrioţii români, efectele relaţiilor
româno-franceze au fost dintre cele mai benefice. S-au trimis misiuni de specialişti francezi în
domenii variate, precum cel militar, al construcţiilor publice, sau al administraţiei şi finanţelor, şi
s-a încercat crearea şi menţinerea de legături economice. Relaţiile româno-franceze se vor
deteriora cu timpul, Alexandru Ioan Cuza fiind conştient de acest lucru în ultimele sale luni de
domnie, în ciuda faptului ca Franţa a sprijinit România în toate acţiunile externe întreprinse –
începând de la recunoaşterea Unirii si a unificării politico-administrative şi până la modernizarea
ţării şi acceptarea de către puterile garante a legii de secularizare a averilor mânăstireşti.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Piemontul – din 1861 – Italia, legăturile au fost favorizate
şi de trecutul latin al poporului român şi de limba română, mai apropiată de italiană, decât de
franceză – ceea ce automat a condus la relaţii mult mai apropiate cu Italia. Pe de altă parte, o
cauza a susţinerii italiene faţă de idealul român a fost că şi patrioţii italieni doreau unificarea
teritorială sub conducerea dinastiei de Savoia. Aceasta este o situaţie total opusă cu relaţiile
româno-prusace. Deşi luptă şi ea pentru unificarea teritorială a Germaniei, Prusia se arata nu

7
foarte încântată de o posibilă unificare a Principatelor Române, având o atitudine pasivă şi
indiferentă, dacă nu chiar răuvoitoare.
Cu marele imperiu ţarist aflat la est, relaţiile au fost oarecum ciudate. Dacă iniţial Rusia a
susţinut Unire, în principal pentru a căpăta satisfacţia Franţei, odată cu procese de reformă din
Principate, imperiul s-a transformat într-un contestatar al Unirii. Motivele pentru această bruscă
schimbare de atitudine nu erau puţine, dar cele mai importante au fost secularizarea averilor
mânăstireşti – deoarece marea majoritate a averilor erau străine , dar şi sprijinul acordat de
români revoluţionarilor poloni. Rusia va râmăne până în zilele noastre „ameninţarea de la est”,
având în vedere că un imperiu absolutist nu putea vedea cu ochi buni emergenţa unui nou stat
naţional la graniţele sale, cu atât mai mult cu cât Rusia stăpânea o provincie românească –
Basarabia.
Relaţiile cu celălalt imperiu vecin – Austria au fost tensionate pe durata întregii domnii a
lui Cuza. Marile temeri ale austriecilor erau in acord cu cele ale ruşilor. Un stat naţional ce se
ridică pe principii democratice, în ciuda tuturor piedicilor puse, putea reprezenta un pol de
atracţie irezistibil pentru populaţia românească din Transilvania, Banat sau Bucovina. Altă
temere era că această reuşită a românilor putea determina şi alte popoare aflate sub dominaţia
austriacă – maghiarii în principal – să se răscoale în căutarea independenţei.
Diplomaţia românească nu a întreţinut relaţii doar cu puterile garante, ci şi cu alte state
ale lumii, chiar din zone îndepărtate, cum ar fi Statele Unite ale Americii, pentru care exista un
proiect al unui tratat de „prietenie, comerţ şi navigaţie”. Altă direcţie a politicii româneşti au fost
statele sud-est europene. Cu Serbia, stat autonom ce era menit, la fel ca şi Principatele Române,
să devina un nucleu al unificării sârbilor, România a întreţinut relaţii foarte apropiate, în 1862,
înfruntând marile puteri şi permiţând unui convoi de 500 de care ruseşti să ajungă în sprijinul
sârbilor. Aceste relaţii cordiale vor încununa deschiderea agenţiilor diplomatice la Bucureşti şi
Belgrad.
Tânărul stat roman a întreprins acţiuni de stabilire a relaţiilor diplomatice cu Grecia, şi a
ajutat mişcările de eliberare naţionale ale bulgarilor şi polonezilor, deşi acest lucru putea
reprezenta o problemă pentru politica externă a statului român.
Diplomaţia românească a dus o luptă acerbă pentru îndeplinirea idealului românesc –
unirea Principatelor sub un singur domn, si recunoaşterea lor de către marile puteri ce dictaseră
soarta ambelor provincii pentru mulţi ani. O cauză a succesului diplomatic a fost pleiada de
oameni învăţaţi care şi-au asumat rolul de diplomaţi în diferite ţări europene. Menţionăm doar
câţiva: Iancu şi Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ludovic Steege sau Ştefan Golescu. Aceşti
oameni împreună cu politica extrem de sigură susţinută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza au
dus la recunoaşterea internaţională a României şi la modernizarea ei. În ciuda tuturor realizărilor,

8
Unirea va fi umbrită de modul total abject în care va fi îndepărtat Alexandru Ioan Cuza, la 11
februarie 1866.
Deşi procesul de transformare a situaţiei politico-juridice în relaţiile internaţionale a
statelor româneşti extracarpatice va începe, cu o intensitate redusă şi în mod inconstant, încă din
secolul al XIV - lea, degradarea cea mai evidentă a calităţii de subiect de drept internaţional va
apărea în cursul secolului al XVIII - lea, o dată cu instaurarea domniilor fanariote, şi va continua
pânâ la Convenţia de la Paris din 1857, când statutul Principatelor cunoaşte o ameliorare
semnificativă, dar care nu însemna şi redobândirea calităţii de subiect al relaţiilor internaţionale.
Pornindu-se de la analiza actelor internaţionale (tratate, convenţii etc) semnate de Marile
Puteri, dar şi a actelor administrative interne otomane în perioda secolelor XVII - XIX, s-a
identificat o modificare constantă a statutului juridic a Principatelor Române în perioda de
referinţă.
În timpul domniilor fanariote, Principatele vor pierde atributul realizării politice externe, în
sensul că domnitorii nu mai reprezentau interesele statelor româneşti, ci aveau un rol bine
conturat în cadrul diplomaţiei otomane.
Este momentul în care Principatele Române vor cunoaşte cea mai mare îndepărtare de
statutul de entităţi suverane, deoarece în această perioadă ele nu vor reprezenta decât un element
de dispută între subiecţii de drept internaţional - Marile Puteri - devenind vreme de un secol un
obiect în cadrul negocierilor şi evoluţiei relaţiilor internaţionale.
Pentru perioada sfârşitului secolului al XVIII - lea şi începutul secolului al XIX - lea,
există autori care au considerat că recunoaşterea autonomiei Principatelor prin acte de felul celor
de la Kuciuk-Kainargi (1774), Convenţiei de la Akkerman (1826), Tratatului de la Adrianopol
(1828), precum şi statutul domnitorilor fanarioţi, care au desfăşurat unele activităţi cu valenţe
diplomatice, a constituit un semnal al procesului de individualizare în faţa Europei a entităţii
româneşti, care beneficia de un statut juridic aparte apropiat celui de suveranitate deplină.
Câştigându-şi indepedenţa, în urma războiului din 1877-1878, România a încetat a mai fi,
în sens strict juridic, un obiect în cadrul relaţiilor internaţionale, însă nu a devenit dintr-odată şi
nu a rămas mereu un subiect al acestora.
Spre mijlocul secolului al XIX - lea, se observă unele încercări de transformare a
statutului Principatelor, reflectat prin trimiterea de către guvernul revoluţionar de la 1848 de
numeroşi reprezentanţi/agenţi diplomatici în principalele capitale europene. De asemenea, tot în
această perioadă se înfiinţează organe de stat moderne care să se ocupe în mod organizat şi
instituţionalizat de reprezentarea externă a intereselor ţării - sunt constituite primele ministere de
externe1ﾧ.

1 Mircea Maliţa, Diplomaţia - Şcoli şi instituţii, ediţia a doua, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.430.
9
 După înfrângerea revoluţiei, foştii reprezentanţi diplomatici continuă să acţioneze în
străinătate, consacrându-şi activitatea pregătirii Unirii. Prin numărul de personalităţi politice cu
care stabilesc relaţii, prin campaniile de presă pe care le întreţin în favoarea Unirii, aceşti
diplomaţi fără împuterniciri pun bazele informale ale aparatului modern al diplomaţiei române.
După realizarea Unirii, mulţi se întorc ca oameni politici în Principate, urmând să sprijine
acţiunea de recunoaştere a dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi să fructifice relaţiile stabilite prin
deplasări în misiuni speciale. Cuza trimite alţi agenţi diplomatici permanenţi în locul
„generoşilor", deveniţi acum membri în guvern2ﾧ.
În perioada 1859-1866, o dată cu stabilirea bazelor statului român modern, Al. I. Cuza a
pus temeliile aparatului/serviciilor diplomatice româneşti prin asigurarea cadrului instituţional
care a permis - în 1862 -înlocuirea modului greoi de realizare a politicii externe a Principatelor
Unite de până atunci: prin intermediul a două ministere a afacerilor străine, a căror organizare era
învechită şi de multe ori ineficientă din punct de vedere funcţional şi instituţional, la care se
adăuga şi o frecventă schimbare a titularilor acestor ministere, ceea ce îngreuna şi mai mult
desfăşurarea coerentă a activităţilor specifice.
Trebuie precizat totuşi că, în această etapă, caracterul unitar şi de eficienţă a activităţii
diplomatice era dat de domnitorul Al. I. Cuza, care şi-a asumat responsabilitatea politicii externe
a Principatelor Unite, iar mijlocul prin care a realizat acest lucru este Cancelaria Palatului
Domnesc.
Din 1862, când are loc constituirea şi, ulterior, reorganizarea succesivă a Ministerului
Afacerilor Străine din România, a fost vizată în principal realizarea unui aparat diplomatic mai
bine organizat, prin reunirea departamentului muntenesc cu cel moldovenesc şi crearea unei
singure structuri care să asigure promovarea în mod unitar şi eficient a intereselor noastre în
planul relaţiilor internaţionale.
Este o etapă intermediară a organizării aparatului diplomatic românesc, când desfăşurarea
de activităţi privind „ameliorarea relaţiunilor nostre politice şi economice internaţionale " le va
realiza în continuare domnitorul Al. I. Cuza, însă şi cu ajutorul celor trei oficii diplomatice
româneşti constituite la Constantinopol, Paris şi Belgrad.
Permanenta lărgire a relaţiilor diplomatice ale României după 1866 a dus la necesitatea
unor modificări structurale în organizarea Ministerului de Externe al ţării, organul de stat care
înfăptuia politica externă împreună cu şeful statului - aşa cum prevedea Constituţia de la 1866 - a
cărei organizare nu mai corespundea noii situaţii existente. Noii factori de decizie de la Bucureşti
au dus o luptă tenace pentru afirmarea ţării pe plan extern, pentru înlăturarea piedicilor impuse

2 Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti ,1965, p.138.
10
de suzeranitatea otomană şi au acţionat pentru organizarea modernă a acestui minister, ţinându-se
cont de sarcinile pe care acest organ le avea pe plan extern.
Este momentul când va fi creat cadrul instituţional modern privind funcţionarea şi
organizarea aparatului diplomatic românesc. Legea organică din 1873 privind atribuţiile
Ministerului Afacerilor Străine (M.A.S.) fusese astfel întocmită încât includea în competenţele
M.A.S. pe acelea ale unui stat suveran, astfel încât după proclamarea independenţei ţării noastre
nu a mai fost nevoie de înlocuirea imediată a legii, ci de introducerea unor modificări care să
permită României independente să se afirme ca stat suveran şi să stabilească relaţii diplomatice
oficiale şi egale cu statele străine.
Recunoaşterea independenţei şi stabilirea legăturilor diplomatice cu majoritatea ţărilor
europene au necesitat şi stabilirea ierarhiei şi atribuţiilor personalului din misiunile diplomatice
ale României în străinătate. Acestea sunt stabilite în legea din iunie 1880, conform căreia
personalul legaţiilor române este organizat conform uzanţelor internaţionale de la acea vreme.
Cu această structură Ministerul Afacerilor Străine a făcut faţă unor sarcini importante a
politicii externe în intervalul 1878-1914, reuşind ca pe lângă dezvoltarea relaţiilor internaţionale
să facă faţă şi unor probleme majore ale relaţiilor internaţionale care au apărut în perioada supusă
analizei.
Ţinând seama de gama largă a aspectelor subsumate unei teme precum cea a lucrării de faţă şi
cuprinsă într-un cadru cronologic destul de amplu, am organizat prezenta lucrare în patru
capitole care încearcă să surprindă corelaţia normativă strânsă dintre funcţionarea şi dezvoltarea
serviciilor diplomatice româneşti şi evoluţia statutului politico-juridic al României în planul
relaţiilor internaţionale.
Aactivitatea consulară, dar care a jucat un rol extrem de important în închegarea
aparatului extern românesc în perioada de referinţă, fiind chiar, după 1900, în anumite situaţii
mai activă decât activitatea diplomatică în sine.
Desigur acest aspect a avut şi unele consecinţe negative, în sensul că după retragerea
„părinţilor fondatori" ai diplomaţiei româneşti - aceiaşi uneori cu fondatorii statului românesc
modern - activitatea diplomatică a intrat într-o anumită rutină, similară specificului activităţii
consulare, ceea ce a condus la anumită lipsă de viziune diplomatică a personalului ce compunea
Ministerul Afacerilor Străine.
Au existat păreri conform căroră după cristalizarea aparatului diplomatic românesc, din
1885, rolul ministrului de externe român era unul redus, deoarece „diplomaţia era aproape
exclusiv făcută de regele Carol şi de către Brătianu...Nu se făcea diplomaţie şi de multe ori

11
miniştrii noştri şi unii din cei mai distinşi erau ţinuţi în situaţia de cel mult a semna şi a da viza
pe paşapoarte"3ﾧ.
Această stare de lucruri a condus la imposibilitatea creării unei tradiţii diplomatice
româneşti care să permită ulterior transformarea aparatului diplomatic românesc într-un
mecanism capabil să promoveze în mod activ valorile şi interesele româneşti în străinătate.
Aşadar, la începutul secolului al XX - lea, când activitatea diplomatică a României, în
ceea ce priveşte latura ei organizaţională şi instituţională, trecuse de faza de pionierat şi
entuziasm existentă la mijlocul secolului al XIX - lea, s-a putut constata o oarecare lipsă de
viziune diplomatică - e adevărat dictată şi de relaţiile internaţionale existente la acea vreme - şi
crearea unui regim funcţionăresc care executa doar ceea ce i se solicita, lipsit în majoritatea
cazurilor de iniţiativă diplomatică.
În aceste condiţii complexe ale relaţiilor internaţionale, Ministerul Afacerilor Străine din
România şi-a îndeplinit cu succes funcţiile pentru care a fost creat, fiind instrumentul prin care
hotărârile referitoare la politica externă a ţării, luate la cele mai înalte nivele de decizie ale
României, deveneau realitate şi organismul care a asigurat pârghiile necesare iniţierii şi
desfăşurării negocierilor diplomatice, a tatonării limitelor până la care interesele româneşti -
referitoare la idealul de unitate naţională - puteau fi puse în agenda discuţiilor internaţionale.
De altfel, Ministerul Afacerilor Străine din România a fost una din cele mai prestigioase
instituţii ale statului român, având la conducerea sa personalităţi ale vieţii politice româneşti care
au adus echilibru şi constanţă activităţii M.A.S.
În forma sa nouă, Ministerul Afacerilor Străine a făcut faţă unor sarcini importante a
politicii externe în intervalul 1878 - 1914, reuşind ca pe lângă dezvoltarea relaţiilor
internaţionale, să facă faţă şi unor probleme majore ale relaţiilor internaţionale, şi anume: poziţia
faţă de alianţele politico-militare ale marilor puteri, criza balcanică din 1912-1913 şi negocierile
privind intrarea României în primul război mondial4 ﾧ , momente asupra cărora nu am insistat
deoarece pentru fiecare dintre ele există o impresionantă istoriografie.
Mai apoi urmeaza razboaiele balcanice si Primul Razboi Mondial. Cancelarul Bismarck
inaugurase un sistem de aliante, bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce-i oferea o mai
mare libertate de miscare si impiedica Franta, principalul rival, sa realizeze o coalitie
antigermana. Aceste acorduri au stat la baza incheierii, in 1882, a primului sistem politico-
militar, Tripla Alianta sau Puterile Centrale. La sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul celui
urmator, Romania trebuia sa tina cont de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care
ocupase sudul Basarabiei, in 1878, a determinat apropierea de Germania si de Austro-Ungaria,

3Gheorghe Buzatu, Discursuri şi dezbateri parlamentare 1864-2004, Editura Mica Valahie, 2006, p. 341.
4 Maliţa M., op. cit., p. 437.
12
devenind membra a Triplei Aliante in anul 1883 printr-un tratat secret, care putea fi reinnoit.
Aceste mari puteri considerau Romania un avanpost in politica lor de consolidare a pozitiilor in
sud-estul Europei. Politica germana nu putea ramane insa fara o reactie din partea celorlalte
puteri europene. Echilibrul de forte a fost redimensionat la inceputul secolului al XX-lea.
Acordul anglo-francez din 1904, cunoscut si sub numele de Antanta Cordiala, a fost urmat, in
1907, de un acord anglo-rus. In felul acesta a aparut cel de-al doilea sistem politico-militar,
Antanta sau Tripla Intelegere.
Peninsula Balcanica a continuat sa ramana la sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul
secolului al XX-lea un adevarat butoi cu pulbere. Statele nationale aparute dupa prabusirea
dominatiei otomane promovau si sustineau curente nationaliste ale caror manifestari erau de
multe ori violente. De asemenea, interesele strategice ale marilor puteri se intersectau in sud-
estul Europei si determinau complicarea unei situatii deloc simple. Primul Razboi Balcanic a
izbucnit in toamna anului 1912 si a adunat Bulgaria, Serbia, Grecia si Muntenegru impotriva
unei Turcii repede depasite de diferenta de forte. Tratatul de pace semnat la Londra parea ca a
rezolvat, cel putin deocamdata, problemele. Neintelegerile dintre aliati s-au manifestat insa
repede, mai ales datorita pretentiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a determinat o actiune
comuna a fostilor aliati, la care s-au adaugat Turcia si Romania. Romania a fost un factor de
stabilitate in sud-estul Europei, implicandu-se in al doilea razboi balcanic, impotriva Bulgariei,
numai in momentul in care situatia de la sud de Dunare a devenit periculoasa pentru securitatea
tarii. Armata romana a fost desfasurata in Bulgaria, iar pacea semnata la Bucuresti in 1913
permitea Romaniei sa anexeze doua judete din sudul Dobrogei, Durostor si Caliacra, regiune
cunoscuta si sub numele de Cadrilater. Asasinarea la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a arhiducelui
Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, a declansat o reactie in lant,
care a dus in cele din urma la izbucnirea Primului Razboi Mondial. In aceste conditii, Romania
si-a intensificat actiunile diplomatice pentru realizarea Marii Uniri. Prim-ministrul Ion I.C.
Bratianu a negociat, in secret, cu Antanta (Franta, Anglia, Italia si Rusia) participarea la Primul
Razboi Mondial alaturi de aceasta, obtinand, in 1916, recunoasterea drepturilor Romanei asupra
Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. Intrata in razboi dupa doi ani de neutralitate, in 1916,
Romania si-a indeplinit obiectivul national. Pentru aceasta, diplomatia romana a actionat in
timpul razboiului si la Conferinta de pace de la Paris (1919-1920). Romania a continuat razboiul
si dupa incheierea marii conflagratii mondiale. In Ungaria s-a instaurat un regim comunist
condus de Bela Kun, care urmarea sa pastreze granitele statului maghiar. In conditiile primejdiei
pe care ar fi constituit-o existenta a doua state comuniste la est (Rusia sovietica) si la vest
(Republica Ungara a Sfaturilor), care nu recunosteau alipirea la Romania a Basarabiei si a

13
Transilvaniei, armata romana a pornit la ofensiva, ocupand Budapesta (4 august 1919) si
lichidand regimul comunist din Ungaria.
Primul razboi mondial a determinat mari schimbari, cu consecinte deosebite asupra
Europei si lumii.
In ciuda faptului ca terminarea razboiului a gasit Romania de partea invingatorilor,
tratativele de pace au fost foarte dificile. Prim-ministrul Romaniei, Ion I. C. Bratianu, nu a dorit
sa semneze "tratatul minoritatilor" si Tratatul de pace cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye),
intrucat aceste tratate aduceau atingere suveranitatii Romaniei; sub pretextul asigurarii protectiei
minoritatilor de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, marile puteri (Anglia, Franta,
SUA, Italia) doreau sa supravegheze regimul la care erau supuse aceste minoritati. Succesorul lui
Bratianu la conducerea guvernului, Alexandru Vaida-Voevod, a fost silit sa semneze tratatele
respective (10 decembrie 1919). Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919,
semnat de Romania la 10 decembrie) a recunoscut apartenenta Bucovinei la Romania; Tratatul
de la Trianon (4 iunie 1920) recunostea unirea Transilvaniei cu Romania. Un alt tratat, semnat la
Paris (28 octombrie 1920), insemna recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania de catre Marea
Britanie, Franta, Italia si Japonia. Primele trei state au ratificat tratatul cu intarziere, in timp ce
Japonia nu l-a ratificat, din cauza unor intelegeri de natura economica incheiate cu Uniunea
Sovietica.
Politica externa in perioada interbelica a avut ca obiectiv de baza apararea independentei
si a granitelor intregite in anul 1918, in conditiile in care revizionismul era in ascensiune. Unele
state vecine, URSS, Ungaria si Bulgaria, revendicau teritorii romanesti. Sistemul defensiv al
Romaniei s-a construit pe convingerea ca Franta, si Marea Britanie, ca principale autoare ale
"sistemului de la Versailles" il vor apara iar Societatea Natiunilor isi va dovedi eficienta in
apararea pacii. Diplomatia romaneasca a actionat in directia cresterii rolului acestei organizatii in
viata internationala. In acest cadru, s-a militat pentru adoptarea unor masuri concrete de
dezarmare si de descurajare a fortelor revizioniste.
Dupa incheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevarat instrument de lucru
in relatiile internationale, Europa a fost pusa in fata unor noi raporturi de putere, care au
confirmat schimbarile teritoriale de pe harta politica a continentului. In acest nou cadru, Romania
a urmarit incheierea unor aliante politico-militare, reluarea relatiilor cu fostii adversari din
razboi, precum si o activizare a diplomatiei la scena europeana. Din initiativa ministrului de
externe roman, Take Ionescu, in anul 1921 s-au semnat o conventie politica si una militara intre
Romania si Polonia - in fapt, o alianta zonala cu caracter strict defensiv, prin care cele doua
diplomatii incercau fundamentarea unui sistem de securitate.

14
La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianta si amicitie intre Romania si Franta. Romania a
incercat sa compenseze lipsa unei intelegeri militare prin acordurile politice. Acordul dintre
Franta si Romania a putut constitui, un sprijin in mentinerea statu-quo-ului teritorial.
Concomitent cu negocierile romano-franceze, in vederea finalizarii tratatului, diplomatia de la
Bucuresti a demarat tratativele si cu Italia, urmarindu-se in principal atat obtinerea sprijinului
Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care era recunoscuta
apartenenta Basarabiei la Romania, cat si intarirea sistemului de garantii. Tratativele dintre cele
doua state au fost indelungate, Italia acceptand, in final, formula unui Tratat de amicitie si
colaborare cordiala, incheiat la Roma, la 16 septembrie 1926. Prin acest tratat, prelungit succesiv
din sase in sase luni, pana in 1934, ambele parti aveau obligatia sa-si acorde sprijin pentru
indeplinirea obligatiilor asumate.
La 9 februarie 1929, in capitala Rusiei Sovietice, Romania semna, impreuna cu ceilalti
vecini ai URSS, un protocol, in mare parte asemanator cu Pactul Briand-Kellogg, care propunea
eliminarea razboiului in relatiile dintre ele, fara insa a se mentiona explicit inviolabilitatea
granitelor. Aceasta problema a fost dezbatuta si in cadrul negocierilor romano-sovietice din
1932, de la Riga, fara ca delegatia noastra sa obtina vreun rezultat, datorita cramponarii
Moscovei de problema Basarabiei. Fara succes s-au soldat si convorbirile din 1934, dintre
ministrii de externe ai celor doua state, Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov, chiar daca in urma
lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani mai tarziu s-a ajuns la negocierea unui
tratat de asistenta mutuala romano-sovietica. Din pacate, caracterul ambivalent al diplomatiei
Kremlinului a facut ca si aceasta actiune sa esueze. Cel mai cunoscut diplomat roman din
perioada interbelica, Nicolae Titulescu, fervent sustinator al politicii de securitate colectiva, a
fost ales de doua ori, in 1930 si 1931, presedintele Adunarii Generale a Societatii Natiunilor.
Cele doua mandate succesive ale sale s-au desfasurat intr-un context international incert, datorita
crizei economice, la nivel mondial, cat si tensionarii treptate a situatiei politice. In anul 1933,
Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definitia agresiunii in relatiile
internationale. La initiativa statului roman, la Atena, in 1934, Romania impreuna cu Iugoslavia,
Grecia si Turcia, au constituit Intelegerea Balcanica, prin care cele patru state semnatare isi
garantau reciproc frontierele si militau pentru o politica de pace, cooperare internationala si
mentinere a statu-quo-ului teritorial. In 1935, tot prin vocea lui Nicolae Titulescu, Romania a
condamnat agresiunea Italiei impotriva Abisiniei.
Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupa regiunea sudeta
din Cehoslovacia), a reprezentat pentru Romania, in general, sfarsitul sistemului sau de aliante,
iar in particular, destramarea Micii Intelegeri. Ofensiva politico-militara a Germaniei pe
continent a facut ca Romania sa demareze negocierile pentru finalizarea unei intelegeri

15
economice bilaterale, semnate la 23 martie 1939, in termenii impusi de Berlin. Dupa parafarea
acordului economic romano-german, Romania a beneficiat de atentia sporita a Frantei si Angliei,
care, in contextul mai amplu al renuntarii la politica de conciliere, nu doreau sa-si piarda
influenta in zona de sud-est a Europei. Astfel, cele doua puteri au incheiat acorduri economice cu
Romania, urmarind, de fapt, o contrabalansare a tratatului cu Germania. Incheierea Pactului
Ribbentrop-Molotov, prin care Germania si apoi izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial,
la 1 septembrie 1939, au gasit diplomatia de la Bucuresti intr-o faza avansata de izolare. Semnat
la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-german (Ribbentrop-Molotov) a impartit
Europa in sfere de influenta si a grabit izbucnirea celei de a doua conflagratii mondiale. Anexa
secreta a pactului a prevazut dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia. Astfel, in vara lui 1939,
esecul total al politicii de securitate colectiva si ascensiunea puterilor revizioniste au gasit
Romania prinsa intre doua mari puteri, cu care nu avea deloc relatii bune, si complet izolata de
aliatii traditionali care ii garantasera integritatea. La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de
catre Germania, a inceput al doilea razboi mondial. Ramasa izolata si devenind o "tara pandita"
(expresie a lui Nicolae Iorga), Romania avea sa cunoasca marile pierderi teritoriale din vara
anului 1940. Mai mult, datorita evolutiei operatiilor militare in vestul Europei, Romania a fost
nevoita sa semneze cu Germania "Pactul petrolului", prin care Bucurestiul livra Berlinului mari
cantitati de titei, iar acesta Bucurestiului arme.
Anul 1940 a fost un an tragic in istoria Romaniei, deoarece au avut loc importante cedari
teritoriale, toate realizate in contextul pozitiilor de forta, adoptate de URSS, Germania si Italia.
In urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de Moscova guvernului roman, acesta
a fost nevoit sa cedeze Basarabia, partea de nord a Bucovinei si tinutul Herta. In numai cateva
zile, Romania a cedat 50.762 kmp, cu o populatie de 3.776.309 locuitori. Pentru romanii din
teritoriile cedate a inceput o tragica experienta, care a cuprins, printre altele, ocupatia sovietica,
comunizare si prigoana Kremlinului, totul culminand cu deportarile masive in zone indepartate
din URSS. Din pacate, odata cu satisfacerea de catre Romania a doleantelor Kremlinului,
Ungaria si Bulgaria si-au accentuat demersul revizionist, ambele fiind puternic sustinute de
Germania, Italia si URSS. La 30 august 1940, Romaniei i s-a impus semnarea Arbitrajului de la
Viena, de fapt, un dictat si un act de forta in relatiile internationale, prin care s-a cedat Ungariei
partea de nord-vest a Transilvaniei, reprezentand 42.243 kmp, cu o populatie de 2.628.238
locuitori. La 7 septembrie 1940, era parafat Tratatul de la Craiova, in urma caruia Romania ceda
Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, cu judetele Durostor si Caliacra), cu o suprafata de 6.921
kmp si o populatie de circa 425.000 locuitori. Consecintele cedarilor teritoriale din 1940 au fost
numeroase si pe termen lung. In primul rand, a fost o lovitura morala, deoarece s-a prabusit
intregul sistem politico-diplomatic realizat in 1918. Romania a avut de suferit urmari imediate in

16
toate domeniile de activitate: politic, economic, social, invatamant, cultural etc. In urma
miscarilor de strada din Bucuresti si din provincie impotriva politicii de cedare teritoriala, regele
Carol al II-lea a abdicat in favoarea fiului sau Mihai, la 6 septembrie 1940. Imediat, acesta a
depus juramantul de credinta intr-o formula schimbata, impusa de generalul lon Antonescu, noul
presedinte al Consiliului de Ministri.
La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui lon Antonescu in Germania, Romania a aderat
la Pactul Tripartit, intrand astfel in sistemul de aliante al Axei Berlin-Roma-Tokyo. Alianta
romano-germana, in ciuda unor neintelegeri, a durat 4 ani si a reprezentat singura alternativa
pentru "diplomatia de razboi" a Bucurestiului de a recastiga teritoriile pierdute in vara anului
1940. In toata perioada colaborarii romano-germane (23 noiembrie 1940-23 august 1944),
problema statutului Romaniei s-a aflat in centrul atentiei diplomatiei de la Bucuresti, dezbaterea
ei survenind insa doar in momentele tensionate, in functie de evolutia ostilitatilor. La 22 iunie
1941, Romania intra in razboi, alaturi de Germania si aliatii sai, impotriva URSS, avand drept
unic scop recuperarea teritoriilor pierdute ca urmare a raptului teritorial din iunie 1940.
Continuarea razboiului antisovietic, dupa eliberarea provinciilor, a adus numeroase critici
maresalului lon Antonescu, mai ales odata cu infrangerile suferite de armata romana la Cotul
Donului si Stalingrad. Dupa 1943, cand situatia pe frontul de lupta devenise critica pentru aliatii
Germaniei, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratative in vederea scoaterii tarii din razboiul
impotriva Natiunilor Unite. Un rol major in angajarea acestor tratative secrete cu tabara adversa
I-a avut ministrul de externe Mihai Antonescu; prin reprezentanti, acesta a actionat consecvent in
diversele intalniri avute la Istanbul, Ankara, Stockholm, Berna si Lisabona cu diplomatii anglo-
americani si sovietici. Desfasurate intr-o discretie maxima, aceste negocieri au ajuns insa si la
cunostinta Berlinului, motiv de sporire a tensiunilor deja acumulate. Continuarea de catre
Bucuresti a negocierilor secrete cu aliatii a demonstrat ineficacitatea presiunilor Berlinului in
privinta sistarii lor.
Continuarea razboiului in rasarit s-a dovedit a fi ruinatoare pentru Romania, deoarece, in
trei ani de lupte, armata romana a pierdut circa 625.000 de militari, morti si disparuti. In aceste
conditii, pe fondul continuarii tratativelor de iesire a Romaniei din razboi, regele Mihai, sprijinit
de principalele forte politice, a decis, la 23 august 1944, arestarea maresalului lon Antonescu si
alaturarea tarii la coalitia Natiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitura evidenta in evolutia
militara pe Frontul de Est, armata romana aducandu-si o contributie insemnata la eliberarea
Transilvaniei si apoi la infrangerea Wehrmachtului, in luptele purtate in Ungaria, Cehoslovacia si
Austria. Sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a gasit Romania in sfera de influenta
sovietica, ca urmare directa a ocuparii tarii de catre Armata Rosie. Ceea ce a urmat a constituit
rezultatul unei evolutii pe care diplomatii de la Bucuresti nu au prevazut-o. Dupa 1945,

17
consecintele intrarii Romaniei in sfera de hegemonie a Moscovei devin din ce in ce mai evidente.
In cadrul Conferintei de pace de la Paris, dupa al Doilea Razboi Mondial, delegatia romana,
condusa de ministrul de externe Gheorghe Tatarescu, nu a ridicat deloc problema Basarabiei,
semn clar al interdictiei Kremlinului. Romania a semnat, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace,
in urma caruia, nerecunoscandu-i-se cobeligeranta alaturi de Natiunile Unite, a avut de platit o
enorma despagubire de razboi catre URSS.
Gheorghe Tatarescu a fost conducatorul delegatiei oficiale a Romaniei la Conferinta de
pace de la Paris, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946), fapt
intens utilizat de propaganda comunista in exterior pentru a incerca sa demonstreze legalitatea
guvernului Groza. Prin Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a consfintit statutul
politico-juridic al Romaniei, ce cuprindea si partea de nord-vest a Transilvaniei, cedata Ungariei
in 1940. Cu toate acestea, delegatia oficiala a Romaniei nu a ridicat deloc, conform
instructiunilor primite de la Moscova, problema Basarabiei. Ca urmare, granita de est ramanea
cea impusa in iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Temandu-se de expansiunea
comerciala si politica a SUA in sfera ei de influenta, Moscova a impus adoptarea unei linii
politice care nu tinea cont de interesele reale ale economiilor statelor din rasaritul european.
Kremlinul a reactionat asadar prompt si, in iulie 1947, respingea Planul Marshall, impunand
aceeasi linie politica si tarilor-satelit. La 9 iulie 1947, Romania denunta in termeni fermi acest
plan, ca de altfel toate tarile aflate in zona sovietica de influenta. Intr-un asemenea context de
ofensiva a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tatarescu era inlocuit din functia de
ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de catre PCR a controlului total
asupra diplomatiei romanesti.
Raporturile romano-sovietice in perioada dintre moartea lui Stalin si retragerea Armatei
Rosii. Moartea lui Salin, la 5 martie 1953, nu a fost de natura sa genereze vreo modificare,
imediata si de substanta, a atitudinii liderilor romani, ca de altfel a tuturor celor din spatiul
sovietic. La 24 mai 1958, era anuntata decizia Kremlinului de retragere a trupelor sovietice din
Romania, retragere ce a fost incheiata, practic, in luna august. Plecarea Armatei Rosii a insemnat
pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative de Moscova, in limitele acceptate de
aceasta, iar pe plan intern a prilejuit declansarea unui nou val de represiuni, avand ca scop
descurajarea oricaror tentative de opozitie la sistem.
Politica externa in ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Pana in anul 1962,
conducerea PMR a continuat sa sustina neconditionat pozitia URSS in arena internationala,
liderii comunisti romani confirmand statutul lor de credinciosi ai Kremlinului. Disputa romano-
sovietica, in principal de natura economica, s-a acutizat din 1963, in urma controverselor privind
integrarea economiilor est-europene in cea sovietica si a dorintei Kremlinului de a transforma

18
Romania intr-o sursa agrara pentru statele mai dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului,
CAER a lansat Planul Valev, care propunea o diviziune a muncii in cadrul blocului socialist, intre
anumite complexe economice supranationale, agrare sau industriale. Declaratia din aprilie,
considerata un adevarat manifest de iesire a tarii de sub influenta Moscovei, a relevat faptul ca
discutiile pe marginea Planului Valev, au convins conducerea PMR ca industrializarea se putea
face doar prin ruperea de Kremlin.
Politica externa in primii ani ai regimului Nicolae Ceausescu. La 19 martie 1965,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a incetat din viata, lasand deschisa lupta pentru succesiune. Secretar
general al partidului a devenit Nicolae Ceausescu. Dupa 1965, politica de distantare a regimului
comunist din Romania fata de Moscova se mentine, fiind chiar accelerata, cel putin la nivel
propagandistic. Acest lucru este dovedit si de vizita facuta la Moscova, in septembrie 1965, de
Ceausescu, vizita care, cu toate ca s-a dorit a fi una de confirmare, a nemultumit in parte
conducerea sovietica, prin accentele programului sau de guvernare. Oricum, independenta
politicii lui Ceausescu se va manifesta doar in limitele concesiilor oferite de Moscova.
Daca pe plan intern perioada de inceput a regimului Nicolae Ceausescu s-a caracterizat
prin plasarea apropiatilor sai in posturi-cheie, pe plan extern asistam la continuarea politicii
externe din ultimii ani de viata ai lui Gheorghiu-Dej. Romania a fost primul stat din Estul
comunist care a stabilit relatii diplomatice cu RFG, in 1967, si care nu a rupt legaturile
diplomatice cu Israelul, dupa Razboiul de Sase Zile. In aprilie 1968, presedintele Frantei, Charles
de Gaulle, efectua o vizita in Romania, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceausescu, conform
uzantelor diplomatice, pentru pretinsa lui politica de independenta.
S-a fundamentat national-comunismul lui Nicolae Ceausescu, prin discursul de
condamnare a interventiei militare a Moscovei, tinut la 21 august 1968, in Bucuresti. Semnalele
trimise in lumea libera privind linia noua in politica externa promovata de Nicolae Ceausescu nu
au avut cum sa scape Washingtonului, care a incurajat aceasta politica, sperand intr-o largire a
bresei in blocul comunist. Vizita lui Richard Nixon la Bucuresti a prins contur odata cu
amplificarea politicii de distantare a Romaniei fata de Moscova, distantare care trebuia
accentuata in opinia SUA, cu toate ca Bucurestiul nu a cochetat niciodata cu ideea parasirii
blocului sovietic. Faptul ca Romania a fost folosita ca un ghimpe in coasta Moscovei reiesea si
din invitatia adresata lui Nicolae Ceausescu si acceptata de acesta de a efectua o vizita oficiala in
SUA, in octombrie 1970. Cinci ani mai tarziu, un al doilea presedinte SUA, Gerald Ford,
viziteaza Bucurestiul. Nu intamplator, Romania a beneficiat de o serie de favoruri economice:
este primita in GATT (Acordul General pentru Tarife si Comert), in 1971, iar in 1972 Romania
este acceptata in FMI (Fondul Monetar International) incheind ulterior acordul cu Banca
Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD).

19
 Relatiile la cel mai inalt nivel cu Occidentul au fost reflectate si de vizita lui Nicolae
Ceausescu la Paris, unde, in cadrul intrevederilor cu presedintele francez Georges Pompidou, a
fost subliniat rolul jucat de Romania in progresul securitatii europene. Era insa vorba de limbajul
diplomatic, menit sa ascunda interese ambivalente. Intre 30 iulie si 1 august 1975, are loc la
Helsinki ultima reuniune a Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa, unde au fost
prezenti sefii de stat sau de guvern din cele 35 de tari participante. Dincolo de starile conflictuale
latente existente, s-au gasit si cai de ameliorare a neintelegerilor. Pentru statele aflate sub
controlul Moscovei, deci si pentru Romania, conferinta a fost o reuniune cu rol propagandistic,
axata pe ideea intelegerii internationale. Pentru Occident, conferinta a reprezentat, pe langa
atingerea unor obiective imediate, si premisa liberalizarii progresive a regimurilor comuniste din
estul Europei.
Relatiile diplomatice ale Romaniei in ultimul deceniu al regimului Nicolae Ceausescu.
Dupa ce a devenit presedinte al Romaniei, in 1974, si mai ales dupa semnarea Actului final al
Conferintei de la Helsinki, Nicolae Ceausescu a urmarit obtinerea unei pozitii mai vizibile pe
arena internationala si inlaturarea oricarei posibilitatii a Kremlinului de a interveni in politica
PCR. Niciodata, dupa 1965, nu s-a pus problema parasirii Tratatului de la Varsovia sau CAER,
asa cum a fost pusa in timpul evenimentelor de la Budapesta, din 1956. A fost vorba strict de
manifestari de independenta, dar in limitele impuse de regimul comunist. Atat timp cat luarile de
pozitie ale lui Nicolae Ceausescu, in plan extern, nu au afectat sistemul, pozitia sa la conducerea
PCR nu era amenintata, chiar daca pe plan intern s-a trecut la un regim cu accente staliniste.
Dupa anul 1980, s-a observat o degradare continua a vietii, urmata desigur si de o
restrangere treptata a contactelor diplomatice de interes major pentru Romania. Nicolae
Ceausescu a incercat sa se implice in rezolvarea tensiunilor dintre Israel si statele arabe, precum
si in conflictul din Vietnam, fara prea mare succes insa. Am asistat astfel, in ultimii ani ai
dictaturii lui Ceausescu, la incheierea unor relatii diplomatice si economice aproape exclusiv cu
tari din Lumea a Treia si din Liga Araba, care le-au inlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul.
Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere in URSS si lansarea politicii sale de "glasnost" si
"perestroika" au zdruncinat din temelii regimurile comuniste din Europa. De acum inainte,
Nicolae Ceausescu nu a mai reprezentat un favorit al cancelariilor occidentale, ci a devenit o
simpla problema a Moscovei, fapt ce nu a fost sesizat de diplomatia romaneasca decat cu
intarziere. Impactul acestor reforme politico-economice asupra regimurilor din zona sovietica era
din ce in ce mai mare, pe masura accelerarii lor. In Romania insa, aceasta politica a avut un efect
contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la consumul de carburanti si electricitate, cu toate
ca in 1989 a fost anuntata, ca o victorie a regimului, plata integrala a datoriei externe. Mihail
Gorbaciov a vizitat Romania in luna mai a anului 1987 si a abordat, aluziv, in discutii tema

20
introducerii unor reforme. Intr-un discurs transmis in direct, in timpul vizitei sale la Bucuresti, la
26 mai 1987, Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii sale, de reforma si deschidere,
criticand prin aceasta, implicit, si starea de lucruri din Romania. Vizita a ramas practic fara efect,
deoarece pana in 1989 nu s-a simtit o imbunatatire a vietii economice. Politica de destindere si
reconciliere promovata de liderii reformisti de la Kremlin in relatiile cu SUA a constituit factorul
primordial in prabusirea sistemului comunist din Europa si in disolutia URSS, fapt ce a marcat
sfarsitul Razboiului Rece.
I.2. Rolul diplomaţiei româneşti în momente importante din istoria României.
1. Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomaţiei. După
războaiele ruso-turce, Conferinţa de la Paris şi Conferinţa de la Berlin, problema care se punea
pentru ţările române era aceea de recunoaştere a dublei alegeri a domnitorului A.I.Cuza în
Moldova şi Ţara Românească, la data de 5 şi 24 ianuarie 1859, care a avut consecinţe deosebite
şi pentru diplomaţia românească. Pentru România, singura modalitate de obţinere a acestei
recunoaşteri pe plan internaţional a fost folosirea instrumentului diplomatic. Una dintre primele
măsuri care au fost adoptate de către A.I.Cuza a fost crearea Ministerului Afacerilor Externe, una
dintre primele instituţii comune, care a fost folosită pentru promovarea ideii de uniune naţională.
Prima acţiune a acestui minister a fost înfiinţarea unei ambasade la Constantinopol şi
transformarea reprezentantului român de aici în trimis diplomatic (1859), urmată de deschiderea
a trei oficii diplomatice ale României în Franţa, Rusia şi Germania.
2. După primul război mondial,în tratatele de pace încheiate la Versailles, România a avut în
această perioadă o politică concentrată pe două mari direcţii de acţiune: lupta împotriva
revizionismului (schimbarea frontierelor create după primul război mondial) şi crearea unor
sisteme colective de securitate. Combaterea revizionismului era combinată şi cu organizarea
Balcanilor.
Diplomaţia românească a fost reprezentată în această perioadă de Nicolae Titulescu,
numit la 6 iulie 1927 ministrul afacerilor externe, care a avut un rol deosebit de important pentru
ambele obiective, atât în combaterea revizionismului, cât şi în crearea Micii Antante şi a Antantei
Balcanice. Două mari personalităţi ale diplomaţiei româneşti, Tache Ionescu şi I.G.Duca, care au
avut un rol însemnat în evoluţia României şi în promovarea unor interese fundamentale ale ei şi
au contribuit la formarea marelui diplomat Nicolae Titulescu.
3. Un alt moment important în care diplomaţia românească a avut un rol însemnat îl reprezintă
istoria celui de-al doilea război mondial, negocierile de pace de la Paris, încheiate cu Tratatul de
pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un semieşec pentru România prin faptul
că nu i-a fost recunoscut statutul de ţară beligerantă, cu toate consecinţele care au decurs din
această nerecunoaştere, una dintre ele fiind obligaţia României de a plăti reparaţiile de război,

21
ceea ce a însemnat o lovitură importantă pentru economia ţării noastre. În al doilea rând, clauzele
Tratatului de pace de la Paris au fost nefavorabile şi în ceea ce privea dezarmarea României,
impunând limitări extrem de stricte ale forţelor armate.
4. În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, diplomaţia românească a început să aibă un rol
activ din momentul în care s-a preluat ideea naţionalismului comunist şi când politica externă a
servit ca unul dintre mijloacele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică.
După 1989, s-a produs o schimbare de reorientare profundă a politicii externe promovate de
statul român, o reorientare care a avut ca obiect revenirea la valorile tradiţionale ale diplomaţiei
româneşti specifice perioadei de dinaintea celui de-al doilea război mondial, respectiv, conceptul
de Românie, ţară central-europeană cu interese în Balcani. In al doilea rând, asumarea rolului de
factor de securitate, de stabilitate, a responsabilităţii pe care România o are în această zonă,
precum şi ideea de Românie –ţară care în mod tradiţional este o punte de comunicare cu zona
Orientului Apropiat, Marea Neagră şi Asia. Reorientarea politicii externe are drept urmare ca
obiectiv fundamental integrarea europeană şi euro-atlantică - obiectiv a cărui materializare va
duce la dobândirea de către România a unui nou statut internaţional important.
II. SERVICIUL DIPLOMATIC SI CONSULAR AL ROMANIEI IN PRESENT
II.1. Programul „MAE, 150 ani de diplomaţie”
Ministrul afacerilor externe, Titus Corlăţean, a participat la11 decembrie 2012, la
ceremonia de încheiere a programului dedicat aniversării a 150 de ani de diplomaţie românească.
Cu ocazia încheierii ciclului de manifestări dedicate marcării a „150 de ani de diplomaţie”, au
fost evidenţiate momente cu încărcătură simbolică din istoria diplomaţiei româneşti şi a fost adus
un omagiu diplomaţilor români din toate epocile.
Invitatul special al evenimentului, academicianul Dinu C. Giurescu, a evocat principalele
repere ale formării statului unitar şi a naţiunii române, dar şi ale istoriei diplomaţiei române: de
la Unirea Principatelor Române din 1859; cucerirea Independenţei de stat – 1877; Marea Unire
de la 1 Decembrie 1918, urmată de negocierile diplomatice din 1919 – 1920 pentru întregirea şi
recunoaşterea frontierelor statului naţional unitar român; demersurile puterii de la Bucureşti din
anii ’60 – ’70, când diplomaţia română şi-a manifestat individualitatea şi prin realizările ei a
reuşit să atragă atenţia cancelariilor străine, şi încheind cu eforturile neobosite ale diplomaţiei
depuse în perioada aderării la Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică. „Dispunem de un
corp de diplomaţi bine pregătiţi, tineri, dornici să se afirme. România are atuuri prin care, în
cadrul Uniunii Europene şi al NATO, poate să îşi ducă mai departe acţiunea diplomatică şi să îşi
afirme individualitatea”, a conchis academicianul.
Cu această ocazie aniversară, a avut loc ceremonia de oferire de către ministrul afacerilor
externe, Titus Corlăţean, a distincţiilor „Diplomatul anului 2012”. „Această distincţie va fi

22
acordată anual unor diplomaţi care şi-au legat activitatea de promovarea relaţiilor externe ale
României. Am ales, pentru acest an, să evidenţiez câţiva colegi de ai noştri care aparţin generaţiei
de mijloc, generaţiei devenite mature, care, trecând prin varii experienţe şi situaţii profesionale,
cred că merită distinşi în mod special”, a subliniat şeful diplomaţiei române, Titus Corlăţean.
Distincţiile au fost oferite după cum urmează:
Ambasadorului României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Ion Jinga, pentru
abilităţile în promovarea relaţiilor bilaterale în plan politic, economic, cultural cu principalii
parteneri externi ai României, precum şi a intereselor comunităţilor româneşti din străinătate.
Ambasadorului Stelian Stoian, reprezentantul permanent al României la Consiliul Europei,
pentru susţinerea şi apărarea intereselor majore ale României în instituţiile multilaterale
europene.
Ambasadorului Sorin Ducaru, reprezentant permanent al României la NATO, pentru susţinerea şi
apărarea intereselor majore de securitate şi politico-militare ale României în plan global şi
regional.
Celulei de criză a MAE şi serviciilor consulare, sub coordonarea secretarului general al MAE,
Robert Cazanciuc - ca o distincţie colectivă, în mod deosebit în această ultimă perioadă când se
înregistrează situaţii acute de criză în regiuni apropiate de România, pentru toţi cei care şi-au
adus contribuţia la protecţia cetăţenilor români din străinătate
Imaginea emblematică a programului dedicat anului aniversar “MAE, 150 ani de
diplomaţie” a fost Palatul Sturdza, primul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, care s-a aflat
în perimetrul în care acum este Palatul Victoria – sediul Guvernului României. Programul
”MAE, 150 ani de diplomaţie” a debutat în luna aprilie şi a inclus lansarea unei emisiuni
filatelice prezentând Palatul Sturdza şi inaugurarea, la sediul MAE, a expoziţiei ”Alexandru Ioan
Cuza”, primită cu împrumut prin bunăvoinţa Muzeului Naţional de Istorie a României.
În luna iunie, prin colaborarea din MAE şi Muzeul Naţional de Istorie a României, la
sediul muzeului, a avut loc vernisajul expoziţiei foto-documentare, care a inclus decrete regale
de numire, fotografii, rapoarte, telegrame diplomatice şi o serie de obiecte de patrimoniu care au
aparţinut diplomaţilor români, care au ilustrat sugestiv instrumentele de lucru specifice activităţii
diplomatice, precum şi atmosfera de epocă, în contextul istoric dat.
Reuniunea Anuală a Diplomaţiei Române din 2012, la început de septembrie, a stat sub
semnul aniversării celor 150 ani de istorie.
În luna noiembrie, MAE a reluat tradiţia începută în 1991, de organizare a Cursurilor
internaţionale “Nicolae Titulescu” pentru tineri diplomaţi care au fost întrerupte temporar, în
2010, de restricţiile impuse de criza economică.

23
 În 2012, conducerea MAE a avut o primă întâlnire cu bursierii MAE, cu studenţii străini
care se află la studii în România datorită celor 85 de burse pe care Guvernul României le acordă,
anual, prin intermediul Ministerul Afacerilor Externe.
Cu prilejul Zilei Naţionale a României, prin intermediul misiunilor româneşti în
străinătate, MAE a acordat diploma aniversară “150 de ani de diplomaţie românească”, semnată
de ministrul afacerilor externe, unor personalităţi străine sau din diasporă pentru sprijinul acordat
României în demersurile de realizare a obiectivelor de politică externă.
II.2. Instituțiile interne din România implicate în politica extena
Legea internă a României stabilește competentele autorităților în probleme
internaționale . Astfel Constituția României prevede la art. 80 ca Președintele reprezintă statul
român, ceea ce trebuie înțeles că reprezentarea este atât față de instituțiile interne cât și în relatile
internaționale. Art. 1 al Legii nr. 4 din 11 ianuarie 1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor
atribuie președintelui României competenta de reprezentare a statului român în relațiile
internaționale.
În calitate de reprezentant al statului, președintele încheie, în numele României, tratate
internaționale, acreditează și fecheama reprezentanții diplomatici ai României, aprobă înființarea,
desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice( art91, al. 2 din COnstituție și Legea
nr.37 din 24 mai 1991 privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor
diplomatice și oficiilor consulare).
Reprezentanții diplomatici străini sunt acreditați pe lângă președinte, situație ce trebuie
înțeleasă că aceasta competenta se referă numai la șefii misiunilor diplomatice, căci numai
aceștia se acreditează, ceilalți diplomați și consulii se numesc.
Președintele României da împuterniciri pentru încheierea tratatelor internaționale
primului – ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri a Guvernului sau diplomaților
României( art. 4 din Legea nr. 4/ 1991). De reținut că împuternicirea nu trebuie confundată cu
eliberarea deplinelor puteri.
Art. 8 din Legea privind încheierea și ratificarea tratatelor nr. 4 din 11 ianuarie 1991
prevede că primul –ministru al Guvernului și ministrul afacerilor externe nu au nevoie de depline
puteri pentru a negocia și semnă tratate internaționale, ceea ce nu inseaman că ei nu au nevoie de
împuternicirea președintelui, dacă negociază și încheie acorduri în numele statului.
Este de la sine înțeles că președintele, care de drept reprezintă statul în relațiile
internaționale, nu are nevoie de depline puteri.
Parlamentul României ratifica și denunța tratatele internaționale, semante în numele
României. Parlamentul ratifica și denunța convențiile și înțelegerile internaționale, semnalate și
la nivelul Guvernului Roman, dacă acestea se referă la:

24
  colaborarea politica și militară a României cu alte state,
 convenții și înțelegeri care necesită adoptarea unor legi, revizuirea ori modificarea celor
existente,
 angajamentele politice ori financiare,
 înțelegeri și acorduri internaționale care privesc regimul politic și teritorial al statului,
drepturile și libertățile cetățenești,
 participarea la organizații internaționale.
Guvernul României negociază și semnează acorduri și convenții la nivel guvernamental și
aprobă încheierea de înțelegeri la nivel departamental. Din împuternicirea Președintelui,
Guvernul ia măsuri pentru inițierea și negocierea tratatelor internaționale care se încheie în
numele României.
Guvernul propune președintelui acreditarea și rechemarea reprezentanților dipolamatici ai
României, care au grad de ambasador său ministru plenipotentiary și sunt numiți șefi de oficiu.
Ministerul Afacerilor Externe acționează în numele Președintelui României și al
Guvernului pentru inițierea, negocierea și semnarea tratatelor, atât pentru cele care se încheie în
numele României, cât și pentru cele care se inheie în numele Guvernului. Conform art. 2
alineatul 8 din H. G. nr. 479/1994, privind organizarea și funcționarea sa, M.A.E. negociază în
numele României sau participă la negocierea de tratate și alte înțelegeri internaționale.
Ministerul Afacerilor Externe prezintă Guvernului, singur, sau , după caz, împreună cu
celelate ministere, porpuneri cu privire la semnarea, ratificarea aprobarea tratatelor, acordurilor,
convențiilor și celorlalte înțelegeri sau aderarea la acestea ori pentru denentarea lor.
De menționat că, potrivit art. 6 din Legea privind încheierea și ratificarea tratatelor nr. 4
din 1 ianuarie 1991, acordurile și înțelegerile încheiate de M.A.E. în formă simplificata – schimb
de note verbale, schimb de note ( scrisori), care sunt negociate, pe baza împuternicirilor date de
Președintele României sau de Guvern, nu mai trebuie să fie supuse ratificării asu aprobări
ulterioare. M.A.E. nu are putere decizionala privind încheierea tratatelor, ci face numai
propuneri, cum s-a menționat, el eliberează documente certificând deplinele puteri, pe care le
semnează Ministrul Afacerilor Externe.
II.3. Functiile si structura internă a Ministerului Afacerilor Externe al Romaniei.
Mandatul Ministerului Afacerilor Externe este de a asigura realizarea politicii externe a
statului român în concordanţă cu interesele naţionale şi cu statutul României de membru în
structurile europene şi euroatlantice.
Conform actelor normative în vigoare, Ministerul Afacerilor Externe, denumit în
continuare MAE, asigură realizarea politicii externe a statului român, inclusiv participarea la
procesul de integrare europeană şi euroatlantică a României, şi colaborează la elaborarea,

25
fundamentarea şi realizarea politicii economice a României, în conformitate cu reglementările
legale în vigoare şi cu Programul de guvernare.
Prin atribuţiile sale principale, MAE:
 apără şi promovează pe plan extern interesele naţionale ale României;
 iniţiază activităţi internaţionale menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de
cooperare cu toate statele, întemeiate pe principiile şi pe normele general admise ale
dreptului internaţional;
 asigură promovarea intereselor României în organizaţii internaţionale cu caracter
universal, european, euroatlantic, regional şi subregional;
 asigură conectarea ţării la instituţiile europene şi euroatlantice cu caracter politic,
strategic şi economic;
 participă la coordonarea sistemului naţional de gestionare a afacerilor europene;
 punctul de contact al Uniunii este, respectiv punctul de contact cu instituţiile Uniunii
Europene în România Europene pentru sistemele de transmitere a informaţiilor în format
electronic, în conformitate cu cerinţele comunitare;
 asigură, prin acţiuni de politică externă, consolidarea statului de drept şi a structurilor
democratice din societatea românească, precum şi proiectarea unei imagini reale a
României în lume;
 urmăreşte evoluţia vieţii internaţionale şi semnalează tendinţele care apar în contextul
internaţional;
 contribuie la asigurarea prezenţei active şi demne a României şi a cetăţenilor săi pe plan
internaţional;
 promovează pe plan internaţional valorile democraţiei, respectarea drepturilor omului,
colaborarea paşnică şi solidaritatea umană;
 apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale
persoanelor juridice române, pe baza legislaţiei române şi în conformitate cu practica
internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care România este parte;
 elaborează şi aplică politica statului român în domeniul relaţiilor cu comunităţile
româneşti din afara graniţelor şi acţionează pentru întărirea legăturilor cu românii din
afara frontierelor României şi pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui
rezidenţi sunt;
 iniţiază sau participă la negocierea tratatelor şi a altor înţelegeri internaţionale pentru
România;

26
 prezintă Guvernului, singur sau, după caz, împreună cu celelalte ministere, propuneri
privind semnarea, ratificarea, aprobarea sau acceptarea înţelegerilor internaţionale,
aderarea la acestea ori denunţarea lor, efectuează schimbul instrumentelor de ratificare,
depune instrumentele de ratificare sau de aderare, notifică aprobarea ori acceptarea
înţelegerilor internaţionale şi denunţarea lor, eliberează documente certificând deplinele
puteri;
 urmăreşte, direct sau în conlucrare cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale
de specialitate, aplicarea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care
România este parte şi prezintă propuneri pentru îndeplinirea întocmai şi cu bună-credinţă
a obligaţiilor asumate;
 exercită, în numele Guvernului României, prerogativele de Agent guvernamental în
procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale
Consiliului Europei, îl informează constant pe primul-ministru cu privire la activitatea
Agentului guvernamental şi formulează propuneri de acţiune;
 elaborează sau cooperează cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale de
specialitate la elaborarea proiectelor de acte normative care au legătură cu relaţiile
externe şi cu politica de comerţ exterior ale României;
 asigură asistenţă permanentă şi coordonare în domeniul relaţiilor internaţionale tuturor
ministerelor;
 formulează norme şi asigură sprijin instituţiilor centrale de stat în materie de protocol şi
curtoazie internaţională;
 contribuie la monitorizarea respectării angajamentelor asumate prin Tratatul de aderare la
UE;
 colaborează la elaborarea politicii României în domeniul relaţiilor economice
internaţionale;
 promovează interesele economice ale României în relaţiile cu alte state, precum şi cu
organizaţiile economice cu vocaţie universală, cu caracter regional şi cu alte grupări
economice;
 participă sau colaborează, după caz, la negocierea şi la încheierea de tratate, acorduri şi
alte înţelegeri internaţionale cu caracter economic sau pentru stabilirea cadrului juridic
necesar, în vederea desfăşurării relaţiilor comerciale externe ale României, potrivit legii;
 păstrează originalele tuturor înţelegerilor internaţionale bilaterale şi copiile certificate de
pe înţelegerile internaţionale, originalele înţelegerilor internaţionale al căror depozitar
este România şi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din această calitate;
 păstrează sigiliul de stat al României;
27
  supune spre aprobare scrisorile de acreditare, cererile de agrement şi de exequatur; ţine
legătura cu misiunile diplomatice şi cu oficiile consulare din România în conformitate cu
regulile şi cu practica internaţională;
 organizează, îndrumă şi controlează activitatea misiunilor diplomatice şi a oficiilor
consulare ale României;
 organizează curierul diplomatic;
 asigură aplicarea politicii naţionale în domeniul relaţiilor culturale, ştiinţifice şi de
învăţământ cu alte state;
 contribuie la cunoaşterea şi difuzarea valorilor culturii, ştiinţei şi învăţământului
românesc şi sprijină participarea României la manifestări internaţionale de profil.
Pentru realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, MAE exercită următoarele
funcţii:
 funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare în domeniul său de activitate;
 funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniul său de activitate;
 funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului
României, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate;
 funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementărilor legale din domeniul său de activitate şi a celor privind
organizarea şi funcţionarea instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau
sub autoritatea sa;
 funcţia de administrare, prin care se asigură administrarea patrimoniului său, potrivit
dispoziţiilor legale.
Ministerul Afacerilor Externe (MAE) este organizat şi funcţionează în conformitate cu
Hotărârea Guvernului nr. 1040 din 19 octombrie 2011 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Afacerilor Externe.
Întreaga activitate a ministerului este condusă de ministrul Afacerilor Externe, care
totodată îl reprezintă în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice
din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie. De asemenea, ministrul Afacerilor Externe
răspunde de întreaga activitate a ministerului în faţa Guvernului, precum şi, în calitate de
membru al Guvernului, în faţa Parlamentului.
Ministrul Afacerilor Externe este ajutat în activitatea sa de:
Secretarul de stat pentru afaceri europene;
Secretarul de stat pentru afaceri strategice;
28
Secretarul de stat pentru afaceri globale;
Secretarul de stat pentru relaţia cu Parlamentul şi diplomaţie publică;
Secretarul general;
Secretarul general adjunct.
Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul pentru controlul exporturilor -
ANCEX, funcţionează ca autoritate naţională în domeniul controlului exporturilor de produse cu
dublă utilizare, controlul exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare.
Activitatea specifică a ministerului este desfăşurată de personalul diplomatic şi consular, ale
cărui statut, drepturi şi obligaţii sunt stabilite de Legea nr. 269/2003 privind Statutul corpului
diplomatic şi consular al României. Personalul diplomatic şi consular activează în administraţia
centrală sau în serviciul exterior.
Numărul maxim de posturi în Ministerul Afacerilor Externe este de 742 în Centrala MAE
(exclusiv demnitarii şi cabinetul ministrului) şi 1317 pentru Serviciul exterior.
Serviciul exterior al Ministerului Afacerilor Externe cuprinde misiunile diplomatice, oficiile
consulare şi institutele culturale.
În subordinea MAE funcţionează următoarele instituţii:
Comisia Fulbright
Institutul Diplomatic Român
Institutul "Eudoxiu Hurmuzachi" pentru românii de pretutindeni.
Din fondurile Ministerului Afacerilor Externe sunt finanţate şi secretariatele Asociaţiei de Drept
Internaţional şi Relaţii Internaţionale, Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene şi
Casei Americii Latine.
II.4. Particularitățile misiunilor diplomatice din cadrul spațiului roman
Activitatea diplomatică este reglementată de normele dreptului internaționale, care inițial
erau norme cutumiare, recunoscute ca obligatorii, devenite mai apoi norme juridice
internaționale în baza procesului de codificare a cutumelor existente.
În România stabilirea posturilor consulare onorifice este independentă de procedura
numirii și admiterii șefului de post consular, de unde reiese că într-un post consular onorific,
odată înființat, va putea fi numit un alt șef de post consular, fără a relua întreaga procedură de
înființare a postului consular onorific.
Corpul diplomatic îndeplinește acte juridice relevante în cazurile când există necesitatea
unei intervenții la acest nivel. Drept exemplu ne poate servi cazul când sunt prezente note de
protes în legătură cu violarea normelor de drept internațional.
În cadrul spațiului roman, noțiunea de “ corp diplomatic”este atribuită nu numai
agenților străini, conform uzanțelor internaționale, ci și diplomaților romani angajați în

29
Ministerul Afacerilor Externe pentru activitatea în administrația centrală sau la misiunile
diplomtice, acest fapt provocând adesea diverse neclarități urmare a existenței a două corpuri
diplomatice la București, cel străin șic el roman.
Reguli generale privind activitatea si conduita personalului din serviciul diplomatic al Romaniei.
Agentul diplomatic este reprezentantul oficial al statului si purtatorul intereselor sale
nationale, ca si ale cetatenilor lui, in strainatate. In acelasi timp, atat prin activitatea pe care o
desfasoara, cat si prin conduita sa generala in mediul cu care vine in contact, el contribuie la
formarea, in statul unde este acreditat, ca si in randul cetatenilor acestuia, a perceptiei asupra tarii
pe care o reprezinta.
Am dus, de fapt, tara - acolo unde ma aflam; a stii sa te faci iubit cand reprezinti tara ta,
inseamna a o servi' - spunea Nicolae Titulescu.
Prin forta lucrurilor, natura acestei misiuni impune profesionalism si competenta, loialitate
si corectitudine, aptitudini si pasiune. Ea ofera satisfactii, dar presupune si obligatii, precum si
unele privatiuni. In toate timpurile, diplomatii au fost considerati ca facand parte din elita
societatii.
II.5. Unele considerente privind componenta personalului serviciului exterior al Romaniei:
Potrivit organizarii, misiunile diplomatice, oficiile consulare si centrele culturale ale tarii
noastre sunt incadrate cu personal diplomatic si consular, precum si cu personal tehnico-
administrativ si de serviciu necesar.
In categoria personalului diplomatic sunt inclusi, de asemenea, atasatii militari si adjunctii
acestora, precum si referentii de specialitate (c 848g66i ifratorii).
Desi intr-o compozitie variata, personalul serviciului exterior proiecteaza imaginea unui
corpus unitar. Diferitelor sale componente le revin atributii, indatoriri si responsabilitati
specifice, dar, totodata, si o serie de obligatii comune, valabile pentru intregul personal.
Pozitia sefului misiunii diplomatice
Sefii oficiilor diplomatice ale Romaniei detin un loc aparte si au un rol primordial in
cadrul serviciului exterior al tarii.
Definind acest statut distinct, reglementarile privind organizarea, atributiile si modul de
functionare ale Ministerului Afacerilor Externe stipuleaza ca seful misiunii diplomatice este
'reprezentantul unic' al Romaniei in statul acreditar.
Seful misiunii diplomatice are, deci, in statul in care este acreditat, o competenta generala
de reprezentare a Romaniei si de aparare a intereselor statului roman, ale persoanelor juridice si
ale cetatenilor romani, in conformitate cu normele dreptului international.

30
 In statul in care este acreditat, seful misiunii diplomatice reprezinta statul roman fata de
orice persoana fizica si juridica romana sau straina, trimis in misiune permanenta ori temporara
sau aflat in orice alta calitate in acel stat.
Calitatea de 'reprezentant unic' al Romaniei in statul acreditar comporta, pentru seful
misiunii diplomatice, obligatii si raspunderi care, impreuna cu atributele si competentele speciale
cu care este investit, configureaza dimensiunea reala a misiunii sale.
Seful misiunii asigura:
- reprezentarea statului roman in relatiile cu autoritatile tarii de resedinta, precum si cu sefii
oficiilor diplomatice ale celorlalte tari acreditati in capitala respectiva si asigura exercitarea
celorlalte functii ale diplomatiei;
- comunicarea cu autoritatile tarii de resedinta, prin transmiterea mesajelor primite din tara sau
preluarea mesajelor primite din partea acestora in vederea transmiterii lor in tara;
- purtarea de negocieri in probleme concrete;
- prezentarea realitatilor din Romania;
- informarea asupra tarii in care este acreditat si
- protejarea drepturilor statului si cetatenilor romani.
Activitatea sefului misiunii si priceperea sa de a avea acces si audienta la autoritatile tarii
de resedinta, la cercurile politice, economice, culturale, de presa si, in general, la opinia publica
sunt definitorii pentru nivelul si continutul relatiilor Romaniei cu statul acreditar. In acelasi
timp, seful misiunii este factorul decizional al organizarii si indrumarii intregii activitati a
misiunii diplomatice, coordonatorul intregului personal, in ceea ce priveste activitatea
profesionala si implicarea in rezolvarea obligatiilor de serviciu; cunoasterea realitatilor romanesti
pentru a le putea propaga; rigoarea si demnitatea cu care sunt sustinute interesele statului roman;
relatiile pe care le dezvolta cu autoritatile locale, partidele politice, cercurile economice,
academice, universitare, culturale si stiintifice si cu cetateni ai statului acreditar, relatiile in
cadrul corpului diplomatic si cu reprezentantii presei scrise si vorbite; raporturile cu cetatenii
romani din tara de resedinta si romani din diaspora.
Pozitia centrala pe care o detine seful misiunii diplomatice, autoritatea si prestigiul sau,
propria sa conduita, tactul si exigenta, cordialitatea, impartialitatea si solicitudinea in relatiile cu
personalul misiunii si familiile acestuia se constituie, totodata, in premise favorabile dezvoltarii
unor raporturi bazate pe colaborare si consideratie reciproca, inclusiv pentru modelarea
comportamentului membrilor misiunii, in vederea realizarii unei atmosfere propice desfasurarii
in mod optim a activitatii.
Intregul personal al oficiului diplomatic este subordonat sefului de misiune si are obligatia
sa respecte dispozitiile acestuia, sa indeplineasca sarcinile concrete pe care i le stabileste.

31
Personalul - diplomatic, tehnic, administrativ sau de serviciu - care nu se conformeaza acestei
exigente se descalifica pentru activitatea in serviciul exterior al Romaniei.
II.6. Norme si principii de conduita pentru intregul personal
Conduita si activitatea personalului din serviciul diplomatic trebuie sa fie conforme cu
normele stabilite de Statutul Corpului Diplomatic si Consular al Romaniei, precum si de
Conventiile privind relatiile diplomatice (Viena 1961) si consulare (Viena 1963).
In conformitate cu prevederile din Statut, personalul din serviciul diplomatic are obligatia
de a actiona pentru promovarea politicii externe a tarii 'astfel cum este stabilita de guvernul
roman', iar comportarea sa nu trebuie sa vina in conflict cu indatoririle si calitatea ce ii revin.
Nici un angajat din serviciul diplomatic nu are dreptul sa critice in public politica guvernului.
Responsabilitatea pentru orientarea politicii revine guvernului - confirmat in mod
democratic, iar personalul serviciului diplomatic are obligatia sa o aplice in mod riguros.
Eventualele divergente de convingeri sau opinii personale ce pot aparea se discuta cu ministrul
afacerilor externe, membru al guvernului. In cazul persistentei lor, solutia consta in demisia din
corpul diplomatic.
Statutul Corpului Diplomatic si Consular al Romaniei prevede obligatia
imperativa, potrivit careia membrii serviciului diplomatic 'nu pot face parte din partide politice
sau alte organizatii cu caracter politic, nu se vor implica in activitatile partidelor si organizatiilor
politice si nu se vor situa pe pozitiile acestora'.
In acest cadru legal si, totodata, pe baza regulilor rezultate din practica altor state,
personalul din serviciul diplomatic al Romaniei are urmatoarele obligatii concrete:
a) sa dovedeasca loialitate neconditionata si onestitate fata de tara, Constitutie, Presedinte si
guvern si sa actioneze cu perseverenta si raspundere pentru realizarea politicii externe a statului
roman;
b) sa apere interesele statului roman si ale cetatenilor romani in tara de resedinta;
c) sa apere interesele statului roman si reglementarile specifice activitatii in serviciul extern,
sa pastreze confidentialitatea in legatura cu faptele, informatiile sau documentele de care iau
cunostinta in exercitarea functiei;
d) sa nu faca declaratii care ar putea prejudicia relatiile Romaniei cu tara de resedinta sau cu
alte state ori organizatii internationale sau care ar putea crea Guvernului Romaniei dificultati in
realizarea politicii sale externe;
e) sa nu se angajeze, sa nu faca promisiuni si sa nu exprime pozitii neautorizate, care ar putea
implica sau angaja Guvernul Romaniei;
f) sa nu se angajeze in activitati care ar intra in conflict cu indatoririle si responsabilitatile
oficiale;

32
g) sa respecte legile statului pe teritoriul caruia isi desfasoara activitatea si sa nu se lase
implicat in activitati care ar reprezenta un amestec in treburile interne ale statului respectiv, fata
de organizatiile internationale la care Romania participa, sa aiba o comportare conforma cu
obligatiile care rezulta din statutul acestora pentru statele membre;
h) sa actioneze impartial si sa nu aplice tratamente preferentiale unor institutii sau persoane
particulare din tara de resedinta;
i) sa aiba, in toate imprejurarile, o comportare demna si corecta, o tinuta ireprosabila;
j) sa nu foloseasca pozitia sa oficiala pentru a-si crea avantaje de ordin personal si sa nu
exercite in tara in care functioneaza activitati profesionale sau comerciale in vederea unui
beneficiu personal;
k) sa protejeze si sa conserve bunurile misiunii si sa nu le foloseasca pentru alte activitati in
afara celor autorizate;
l) sa-si indeplineasca cu buna credinta obligatiile cetatenesti (inclusiv toate obligatiile
financiare impuse prin lege);
m) sa pastreze, in contactele cu strainii, discretia necesara asupra vietii interne a oficiului
diplomatic, precum si cu privire la colegii de munca si relatiile dintre acestia, si sa semnaleze
sefului misiunii, respectiv conducerii ministerului, aspectele deosebite care ar rezulta din
contactele oficiale sau ocazionale.
Personalul roman aflat la post contribuie la imaginea tarii in strainatate. Aceasta
presupune ca, atat el cat si familiile, prin tinuta vestimentara, modul de comportare in public,
modul de a se adresa in contactele oficiale sau ocazionale, modul de a vorbi pe strada si in
societate, sa nu fie provocator fata de mediul in care traieste si sa nu afecteze negativ imaginea
tarii, aplicand principiul 'respecta-te pentru a fi respectat'. Pe de alta parte, este necesar sa se
evite zonele frecventate de categorii ale populatiei de conditie precara (talciocuri, magazine
periferice, localuri indoielnice din punctul de vedere al moralitatii etc.), sa se abtina de la
consumul de bauturi alcoolice, sa evite cu desavarsire consumul de droguri si orice contacte cu
persoane implicate in traficul de stupefiante.
II.7. Norme specifice, derivand din privilegiile si imunitatea diplomatica si consulara
Scopul privilegiilor si imunitatilor care se acorda personalului serviciului diplomatic este
de a asigura conditii corespunzatoare si protectia necesara pentru functionarea eficienta a
misiunilor diplomatice si consulare.
Personalul serviciului diplomatic are, de aceea, obligatia de a nu abuza de privilegiile si
imunitatile de care beneficiaza in virtutea calitatii sale oficiale. Totodata, trebuie sa manifeste
maximum de atentie si prudenta pentru a nu fi implicat in situatii care pot duce la compromiterea
sa.

33
Astfel:
- Este de cea mai mare importanta ca personalul serviciului diplomatic care se ocupa de
manuirea de fonduri financiare sa evite orice neregula ce ar putea rezulta din asemenea
operatiuni (acceptarea de recompense, nerespectarea unor reglementari financiare ale tarii de
resedinta, semnaturi pe acte ilegale, oferirea, solicitarea sau acceptarea de favoruri ori avantaje
personale);
- Greselile de circulatie rutiera comise de personalul diplomatic tind sa genereze publicitate
defavorabila si critici in toate tarile; este de aceea important ca personalul de la oficii sa respecte
regulile locale de circulatie si parcare.
- Detinerea de catre diplomati de date si informatii confidentiale provenind din diverse surse,
inclusiv de la alte guverne, reclama prudenta si o grija speciala pentru protejarea acestora si
respectarea reglementarilor in materie. Imunitatea diplomatica nu inlatura interesul organelor de
specialitate in orice tara de a incerca sa intre in posesia unor asemenea date si informatii.
Incalcarea legilor, neglijenta, implicarea in activitati care pot fi interpretate ca fiind ilegale sau
manifestari de indiscretie pot crea conditii favorizante pentru aceste autoritati.
- Membrii personalului misiunii au, de aceea, obligatia sa semnaleze imediat sefului oficiului
situatiile sau incidentele care ar putea afecta negativ persoana lor sau securitatea oficiului.
- Este important ca personalul din serviciul diplomatic sa nu aiba legaturi sau obligatii care l-ar
putea influenta in indeplinirea cu obiectivitate a misiunii sale. In acest scop, el nu poate accepta
bani, cadouri, bunuri sau orice alta forma de recompensa pentru servicii efectuate. Aceasta nu
exclude, totusi, in functie de practica locala, acceptarea unor mici atentii simbolice, care pot
constitui o expresie normala de politete - cu informarea sefului de misiune.
- Orice folosire, in alt scop decat cel legal, a curierului diplomatic si a altor facilitati privind
corespondenta constituie un abuz, care poate crea complicatii in relatiile cu statul acreditar.
- Personalul serviciului diplomatic are datoria sa respecte legile locale privind cumpararea,
respectiv, vinderea bunurilor procurate cu scutiri diplomatice, si daca statele respective percep
taxe pe comercializarea acestor bunuri, sa se asigure de plata lor inainte de a parasi postul.
- Se interzice cu desavarsire implicarea in operatiuni legate de 'bursa neagra' si 'piata valutara
paralela' sau alte activitati, cum sunt: vinderea de bunuri personale unor persoane neautorizate;
tranzactii personale, fara autorizatie oficiala; actionarea ca intermediar in transferul de fonduri
particulare ale unor persoane intr-o alta tara; trecerea de bani peste frontiera acolo unde legile
locale privind schimbul valutar interzic exportul de valuta nationala si/sau importul de valuta
straina; contractarea de imprumuturi de la banci sau de la persoane straine.
- Conventiile de la Viena (privind relatiile diplomatice - 1961 si relatiile consulare - 1963) contin
si alte reglementari ce trebuie respectate, inclusiv, interdictia pentru lucratorii din serviciul

34
diplomatic si consular de a se angaja, in scopul realizarii de profit personal, in orice alta
activitate profesionala sau comerciala (in caz contrar se iese de sub beneficiul privilegiilor si
imunitatilor diplomatice).
Regulamentul elaborat recent in Centrala MAE cuprinde, in detaliu, principii, reguli si
norme pe care personalul serviciului diplomatic are obligatia sa le respecte si sa le aplice - ca
reprezentanti ai Romaniei in strainatate - ele constituind precizari sau dezvoltari specifice ale
indatoririlor ce decurg din statutul functionarului public si reglementarile internationale - general
acceptate.
II.8. Profilul candidatului MAE
Ţinând cont de complexitatea activităţii diplomatice, calităţile şi abilităţile pe care MAE
le aşteaptă de la un candidat ţin atât de pregătirea profesională, cât şi de abilităţile personale şi
profilul psio-comportamental.
Astfel, un viitor diplomat ar trebui să fie înzestrat cu o serie de calităţi precum: precizie,
calm, răbdare, bună dispoziţie, modestie şi loialitate, la care se adaugă calităţi subînţelese
precum inteligenţă, discernământ, prudenţă, şarm, curaj şi tact. La aceste calităţi personale, se
adaugă competenţe profesionale: abilităţi lingvistice şi înclinaţie către asimilarea cu uşurinţă a
noi competenţe, cunoştinţe generale privind relaţiile internaţionale, precum şi cunoştinţe
specializate pentru anumite domenii de activitate precum cel juridic, economic sau consular,
abilităţi de scriere a unui discurs, capacitate de sinteză şi analiză, abilităţi dezvoltate de
comunicare scrisă şi verbală, abilităţi de negociere, flexibilitate, creativitate şi capacitate de
adaptabilitate în medii multiculturale, învăţare activă.

35
BIBLIOGRAFIE:
Hotarire Nr. 1.040 din 19 octombrie 2011 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Afacerilor Externe
LEGE Nr. 269 din 17 iunie 2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României
Anghel I., Draptul diplomatic și consular, București, 1996
Bonciog A., Drept diplomatic, Paideea, București, 1997
Berindei D., Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti ,1965.
Buruian Al., Introducere în practică diplomatică și procedura internațională, Cartier juridic,
București, 2000.
Buzatu G., Discursuri şi dezbateri parlamentare 1864-2004, Editura Mica Valahie, 2006.
Klebes H., Diplomația parlamentara, București, 1998.
Maliţa M., Diplomaţia - Şcoli şi instituţii, ediţia a doua, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
Rizescu G., Diplomația parlamentara si rolul ei în soluționarea problemelor internaționale,
Lumaina Lex, București, 2000.
Resurse on-line
http://www.mae.ro/

36