SALMONICULTURA, ÎNCEPUTURI ȘI EVOLUŢIE

Salmonicultura este acea ramură a pisciculturii care se ocupă cu exploatarea păstrăvilor şi

a altor specii de peşti din familia Salmonidae, dar şi a altor specii de peşti iubitoare de apă rece şi
curată.
Salmonicultura este a doua ramură ca importanţă a pisciculturii şi ea cunoaşte o
dezvoltare spectaculoasă atât la noi în ţară, cât şi în majoritatea ţărilor lumii care beneficiază de
condiţii corespunzătoare pentru creşterea şi dezvoltarea lor.
Familia Salmonidelor, căreia îi aparţin cele mai valoroase specii de peşti din apele reci,
este una din cele mai vechi familii. Strămoşii salmonidelor de astăzi nu se deosebesc prea mult
de speciile care trăiau acum circa 100-200 milioane de ani. Fosilele găsite recent, ce provin din
Terţiar, cu o vârstă estimată la 30-50 milioane de ani, aparţinând Protosalmonidelor, reprezintă
strămoşii salmonidelor de astăzi.
Unele din speciile pe care le întâlnim astăzi, au apărut cu cel puţin 10-20 milioane de ani
în urmă şi majoritatea lor au rămas pe o scară evolutivă primitivă. Astăzi, în condiţiile naturale,
găsim salmonide în numeroase pârâuri şi lacuri ale emisferei nordice.
În Antichitate şi Evul Mediu, peştii aparţinând familiei salmonidelor erau procuraţi doar
din mediul natural, nefiind cunoscute în aceea perioadă metodele şi tehnicile de creştere şi
reproducţie artificială. Acest lucru făcea ca păstrăvii să fie extrem de apreciaţi, atât datorită
rarităţii lor şi capturării dificile cu ostia, dar şi datorită gustului deosebit.
Creşterea artificială a păstrăvului este de dată mai recentă. Invenţia călugărului Don
Pinchon, care se pare că a incubat artificial în secolul XIV-lea într-o cutie, icre de păstrăv, nu a
câştigat adepţi.
Stephan Ludwig Jacobi, în anul 1765, redescoperă metoda şi cu o serie de completări, o
publică în Hannoverschen Magazin, dar fără rezultate.
În anul 1854, profesorul J.V. Coste înfiinţează la Huningue (Alsacia), prima staţiune de
creştere artificială a păstrăvului.
În perioada 1856-1870, în Rusia, Wrasskij descoperă metoda fecundaţiei uscate, fapt ce
dă un impuls extraordinar dezvoltării salmoniculturii, datorită procentului mare de reuşită a
fecundaţiei.

1
 În anul 1860, italianul Filippo de Filippi, construieşte o mică staţie de incubaţie pe râul
Avighiana iar apoi, în 1870, guvernul italian construieşte o staţiune piscicolă la Brescia.
Primele păstrăvării din ţara noastră au luat fiinţă la începutul secolului 20. Ele au avut
drept scop producerea puietului necesar repopulării apelor de munte. Printre cele mai vechi
păstrăvării de la noi se numără cele din Bucovina şi Moldova: Valea Putnei (1890), Barnar şi
Tarcău (1902)- sau din Transilvania: Gudea, Finiş (1928).
Evenimentele social-politice din prima jumătate a secolului 20, au creat un cadru nu
tocmai favorabil dezvoltării salmoniculturii, atât în România cât şi în Europa. Cele două
Războaie Mondiale au influenţat negativ întreaga activitate economică a continentului european
şi implicit au acţionat şi asupra puţinelor păstrăvării existente, multe din ele fiind distruse sau
părăsite.
Majoritatea păstrăvăriilor amenajate în perioada interbelică, după anul 1945 vor cunoaşte
transformări importante. Fiind de regulă de mici dimensiuni, în anii următori au fost fie
desfiinţate, fie modernizate.
Vechea păstrăvărie de la Gura Şucului, a fost modernizată în 1962, astăzi fiind cunoscută
sub numele de păstrăvăria Poiana Mărului.
În perioada 1950-1989, sunt amenajate mai multe complexe salmonicole, fiecare
adoptând tehnologiile existente la acea oră: 1960-păstrăvăria Arinu (bazinul Someşului Mare),
1975-păstrăvăria Gilău/Cluj (considerată la momentul respectiv, cea mai modernă din ţară),
complexele salmonicole Brădişor şi Potoci etc.
Constructiv, păstrăvăriile nu au evoluat foarte mult, principiul fiind în general acelaşi:
captarea unei surse corespunzătoare de apă, aceasta transvazează bazinele, după care este
evacuată.
Totuşi, de-a lungul secolului 20 au fost aduse unele îmbunătăţiri ce vizau în special
uşurarea procesului tehnologic şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu pentru materialul biologic.
Astfel bazinele, care la început erau din pământ, au fost betonate. Astăzi puţine păstrăvării mai
au în dotare bazine din pământ şi în general, în asemenea amenajări nu se urmăreşte neapărat
obţinerea unor producţii ridicate ci mai mult creşterea potenţialului turistic, aşa cum este cazul
păstrăvăriilor Câmpul Cetăţii (Mureş) şi Lepşa-Vrancea.

2
 Au fost aduse îmbunătăţiri de asemenea sistemelor de aerare a apei, pornind de la clasicul
sistem – tip consolă, continuând cu sistemele tip – fructieră şi aeratoarele acţionate electric iar
astăzi s-a ajuns la utilizarea oxigenului lichid şi a difuzoarelor de aer sub presiune.
Îmbunătăţiri au fost aduse şi în ceea ce priveşte calitatea apei, atât în ceea ce priveşte
caracteristicile fizice (temperatură, transparenţă, suspensii) cât şi cele chimice, prin modernizarea
sistemelor de decantare şi filtrare fizică şi biologică.
Pasul cel mai important în dezvoltarea salmoniculturii, a fost făcut în momentul în care
au apărut furajele granulate, acestea uşurând enorm munca păstrăvarului. Alte progrese ale
procesului tehnologic în păstrăvării au vizat ameliorarea speciilor de cultură, începând cu 1945
după apariţia ediţiei a treia a cursului de „Ameliorarea animalelor” de J.Lush, ameliorarea
căpătând un aspect fundamentat ştiinţific ce stabileşte concepte de neacceptat înainte.
Procesul evolutiv al amenajărilor salmonicole continuă şi astăzi, iar direcţiile importante
pe care se merge, vizează toate aspectele menţionate anterior: modernizarea păstrăvăriilor din
punct de vedere constructiv, îmbunătăţirea condiţiilor de mediu pentru materialul de cultură,
ameliorarea speciilor, aspecte privind alimentaţia, controlul bolilor şi nu în ultimul rând
probleme legate de managementul fermelor, marketing, ecologie şi protecţie a mediului.

IMPORTANŢA CREŞTERII SALMONIDELOR

Carnea de peşte a constituit întotdeauna un produs de bază în alimentaţia omului. De-a
lungul evoluţiei umanităţii, peştii au fost capturaţi sau crescuţi şi înmulţiţi cu metode şi tehnici
caracteristice vremurilor respective. Resursele acvacole ale apelor naturale continentale sau
maritime au asigurat în permanenţă nevoile de hrană ale omului,dar astăzi, în condiţiile exploziei
demografice, omenirea riscă să distrugă echilibrul ecosistemelor existente prin exploatarea
iraţională a acestora. Acest „început al sfârşitului” a început la finalul celui de-al doilea Război
Mondial, când dezvoltarea economică şi tehnico-ştiinţifică a luat un avânt nemaiîntâlnit până
atunci.
Imensitatea mărilor şi oceanelor au aprins imaginaţia oamenilor şi au dat impresia că
reprezintă un „corn al abundenţei”, o resursă naturală fără sfârşit, în special în ceea ce priveşte
producţia de peşte. Astfel, foarte multe ţări şi-au dezvoltat flote de pescuit ce patrulau în neştire
apele oceanelor lumii şi pescuiau fără restricţii cantităţi imense de peşte, apoi îl prelucrau şi
conservau chiar la bordul navelor. Nimic nu era mai simplu şi mai profitabil (fig.8).

3
 Încă de acum patru decenii au existat specialişti care au atras atenţia asupra faptului că
resursele naturale reînoibile pot fi sărăcite printr-o competiţie iraţională şi prin absenţa unor
reglementări clare şi precise, iar consecinţele se văd astăzi.
Pescuitul din mările şi oceanele lumii se pare că a atins, cel puţin pentru etapa actuală de
dezvoltare a omenirii, un maximum de productivitate, considerent pentru care atenţia
specialiştilor este îndreptată spre piscicultura continentală care cunoaşte un progres evident.
Noile metode de creştere în ape dulci, salmastre sau sărate, au revoluţionat proiectele şi
tehnologiile de creştere, tot mai multe crescătorii reuşind să producă cu mare succes peşte pentru
piaţă, la un preţ de cost cât mai bun şi pe tot parcursul anului.
Majoritatea speciilor de cultură aparţin celor două mari familii: Ciprinidae şi Salmonidae.
Salmonicultura este a doua ramură ca importanţă a pisciculturii şi ea cunoaşte o
dezvoltare spectaculoasă atât la noi în ţară, cât şi în majoritatea ţărilor lumii care beneficiază de
condiţii corespunzătoare pentru creşterea şi dezvoltarea salmonidelor.
Dacă în ţările în curs de dezvoltare s-a acordat o atenţie mai mare cipriniculturii, ca o
alternativă mai eficientă şi mai facilă a produselor animaliere, ţările dezvoltate în schimb, au
promovat pe scară largă salmonicultura, aceasta fiind în măsură să satisfacă cele mai exigente
gusturi ale consumatorului uman, cu specii de mare valoare culinară, alături de pescuitul sportiv
ca activitate de divertisment şi odihnă.
Omul a început să înţeleagă mai bine rolul produselor acvacole, pe care le tratează cu
multă atenţie şi responsabilitate, devenind conştienţi de rolul acestora, care pe lângă asigurarea
de proteină animală, sunt deosebit de importante în menţinerea sănătăţii organismului. Un
consum ridicat de carne de peşte are un rol benefic asupra sănătăţii omului, pe de o parte ajutând
la fortificarea organismului, iar pe de altă parte reducând riscul apariţiei maladiilor
cardiovasculare, scăzând nivelul total al colesterolului, reducând nivelul de trigliceride şi
îmbunătăţind metabolismul carbohidraţilor.
Salmonidele reprezintă un aliment foarte valoros pentru om, datorită conţinutului ridicat
în proteină, a valorii biologice ridicate şi a gradului ridicat de digestibilitate.
Un alt motiv în favoarea creşterii salmonidelor îl constituie eficienţa cu care valorifică
furajele. Fiind peşti cu sânge rece, au un consum redus de energie pentru menţinerea temperaturii
corporale şi pentru deplasare, astăzi ajungându-se la factori de conversie furajului de 1:1. De

4
aici rezultă costurile tot mai reduse de producţie, creşterea eficienţei economice şi a profitului
fermelor salmonicole.
Pentru că s-a lucrat foarte mult la ameliorarea speciilor de salmonide, astăzi se obţin
producţii pe tot parcursul anului, într-un timp relativ scurt (comparativ cu ciprinidele) şi la
densităţi tot mai mari. Astfel, pentru obţinerea unor producţii ridicate şi de calitate, suprafeţele
de cultură sunt incomparabil mai mici cu cele destinate altor specii de cultură, fiind valorificate
terenuri impracticabile pentru agricultură sau terenuri cu randament redus. Lacurile de acumulare
din zona montană pot fi de asemenea exploatate din punct de vedere piscicol, în viviere flotabile
obţinânduse producţii ridicate de salmonide.
Importanţa creşterii salmonidelor se datorează în principal următorilor factori:
 reprezintă o alternativă viabilă la protejarea rezervelor naturale ale Terrei;
 reprezintă o sursă importantă de proteină animală, uşor digestibilă;
 au un rol determinant în menţinerea sănătăţii omului;
 valorificarea eficientă a furajelor;
 cost de producţie relativ redus, eficienţă economică şi profit crescut;
 obţinerea unor producţii constante pe tot parcursul anului;
 suprafeţe reduse de cultură, densităţi mari de creştere;
 exploatarea din punct de vedere piscicol a lacurilor de acumulare montane şi a
terenurilor impracticabile pentru agricultură;
 cheltuieli relativ reduse cu personalul angajat;
 satisfacerea gusturilor exigente ale consumatorilor.

ZONAREA IHTIOFAUNISTICĂ A APELOR NATURALE MONTANE ȘI

SUBMONTANE
Zonarea piscicolă a cursurilor de apă de pe teritoriul ţării noastre constituie un proces de
lungă durată şi cu stabilitate relativă, avându-se în vedere caracteristicile pedoclimatice,
particularităţile mediului acvatic etc. Această zonare cuprinde sectoarele sau regiunile piscicole
cu condiţii naturale caracteristice, care au căpătat denumirea după specia de peşte predominantă.
Fiecare sector sau regiune are în componenţa sa una sau mai multe zone piscicole.
Zonarea piscicolă a cursurilor de apă, sau zonarea biogeografică a peştilor de pe cursul
unui râu cuprinde, în general, sectoare sau regiuni biogeografice.

5
 Un bazin hidrografic cu o mare varietate a condiţiilor fiziografice şi ecologice poate să fie
considerat şi bazinul Siret care cuprinde 5 zone piscicole: zona păstrăvului, zona lipanului, zona
scobarului, zona mrenei şi zona crapului.
Fiecare zonă are în componenţă un număr mai mare sau mai mic de specii de peşti, însă a
fost denumită după specia predominantă.
În funcţie de formele de relief străbătute de o apă curgătoare sau de lacul pe care `l
aprovizionează, în cartea de faţă vor fi tratate numai primele două sectoare, adică sectorul I, sau
regiunea apelor de munte şi parţial sectorul II, sau regiunea apelor colinare.
De menţionat că zonele naturale nu sunt statice, ele putându-se extinde, restrânge sau
deplasa uşor în funcţie de schimbarea caracteristicilor ecosistemelor. Aşa de exemplu, după
amenajarea uriaşei colecţii de ape de tipul lacurilor de acumulare, care sunt ecosisteme
constituite, se semnalează instalarea în aceste ape şi a numeroase exemplare aparţinând unor
specii de peşti din zonele alăturate. În acest caz, nu se poate aprecia că s-a schimbat zonarea
naturală, deoarece pentru aclimatizarea unor noi specii de peşti este necesară o perioadă
îndelungată de timp, fără modificarea însuşirilor morfologice şi biologice ale organismului.

Regiunea apelor de munte se caracterizează prin terenuri foarte accidentate, cu ape reci,
tumultoase, cristaline, sărace în săruri minerale solvite, însă foarte bogate în oxigen (între 10 şi
16 mg O2/l). Temperatura apelor este scăzută, vara nedepăşind 16-17ºC în cele mai călduroase
zile, iar iarna nescăzând sub 1ºC. În această regiune, pe lângă pâraiele şi râurile de munte, mai
sunt cuprinse şi lacurile de munte (naturale sau artficiale) care au ape limpezi, reci, relativ bogate
în oxigen solvit, sărace în săruri minerale şi cu zone adânci între 10 şi 100 m.
Debitele pâraielor şi râurilor sunt relativ constante, iar lacurile au nivele constante, fiind
alimentate de pâraie, sau prin topirea zăpezilor la începutul primăverii, iar vara din precipitaţii
destul de bogate. Fac excepţii lacurile de acumulare cu folosinţă hidroenergetică, la care nivelele
sunt deosebit de variabile în funcţie de regimul de precipitaţii, precum şi în legătură cu graficul
de funcţionare al hidrocentralei.
Regiunea apelor de munte este diferenţiată în două zone naturale:
 zona păstrăvului, care este caracteristică apelor tumultoase, foarte bine oxigenate, cu
adâncimi şi lăţimi reduse, multe căderi de apă, intercalate cu zone relativ adânci. Albia este
instabilă, apa schimbându-şi periodic, pe unele zone, cursul vechi, în urma puhoaielor şi a

6
viiturilor mari. Vegetaţia acvatică este destul de slab reprezentată, datorită curentului puternic,
regăsindu-se sporadic în zona malurilor. În schimb, se regăsesc alge şi muşchi prinşi pe pietre,
iar în unele locuri, mai liniştite, sunt prezente şi plentele fanerogame, precum bobornicul
(Veronica becabunga).
Pentru ţara noastră, această zonă însumează o lungime de cca. 11,5 mii km.
În această zonă predomină păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), împreună cu lipanul
(Thymallus thymallus), lostriţa (Hucho hucho) şi mai rar zglăvogul sau zglăvoaca (Cottus
gobio)şi boişteanul (Phoxinus phoxinus). Zona menţionată include toate apele curgătoare şi
stătătoare situate în regiunile înalte din spaţiul Munţilor Carpaţi;
 zona lipanului este caracteristică unei porţiuni a râurilor de munte mai puţin
tumultoase, mai adânci şi cu "bulboane" mari, cu albii mai late, uneori cu maluri cu multă
vegetaţie, iar vatra are şi zone argiloase.
Apa se tulbură des, în urma ploilor, datorită suspensiilor ajunse în albia principala prin
intermediul afluenţilor ce curg şi pe terenuri despădurite. Conţinutul în oxigen dizolvat scade la
9-10 mg/l, iar temperatura apei urcă vara până la 19 ºC, pentru ca iarna să scadă sub 1ºC.
Datorită stabilităţii vetrei albiei, vegetaţia acvatică este mai bine reprezentată, iar fauna
mai bogată în specii.

Zonarea apelor naturale româneşti

În această zonă predomină lipanul, alături de care mai întâlnim: lostriţa, mreana vânătă
(Barbus meridionalis), cleanul (Leuciscus cephalus), păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss),
grindelul (Nemachilus barbatulus), ş.a. Uneori, în această zonă pot să apară scobarul
(Chondrostoma nasus), mihalţul (Lota lota) şi zvârluga (Cobitis taenia).
În regiunea apelor de munte se pot încadra cursurile superioare ale râurilor Bistriţa,
Vişeu, Gilort etc., precum şi unele lacuri din regiunile înalte ale Carpaţilor.

Perspective în creşterea şi protejarea speciilor de peşti din apele montane şi

submontane
Pentru gospodărirea stocurilor de peşti din zonele montane şi submontane sunt necesare
mai multe direcţii de acţiune, unele pe termen mai lung, iar altele imediate. Indiferent de
extinderea lor în timp, aceste măsuri sau acţiuni trebuie să cuprindă protejarea fondului piscicol

7
existent şi sporirea producţiei la speciile de salmonide, avându-se în vedere calitatea superioară a
producţiei de carne rezultată.
În ceea ce priveşte protejarea fondului piscicol existent se apelează atât la mijloace
naturale, cât şi artificiale.

Mijloacele naturale de protejare a fondurilor piscicole

Aceste mijloace urmăresc asigurarea dezvoltării şi înmulţirii speciilor existente prin
reglementarea pescuitului productiv şi sportiv, alături de aclimatizarea de noi specii cu potenţial
productiv ridicat. Pentru aceasta se prevăd următoarele:
a. reactualizarea fondurilor piscicole din zonele montane, în funcţie de importanţa lor
pentru exploatarea raţională a salmonidelor. Fiecare fond piscicol se detaşează prin prezenţa unei
specii de salmonide, având în componenţa sa o "zonă oprită", care are menirea asigurării unui
număr optim de reproducători necesari refecerii efectivului iniţial. Au existat 416 fonduri
piscicole, desfăşurate pe cca. 17.500 km şi o suprafaţă de cca. 8.000 ha luciu de apă.
Pentru păstrăvul de munte sunt repartizaţi cca. 11.000 km, pentru lipan cca. 1.000 km,
pentru clean şi mreană cca. 4.000 km şi extinderi mai reduse pentru lostriţă (104 km) şi păstrăv
curcubeu şi fântânel (cca. 100 km);
b. reamplasarea "zonelor oprite", ca urmare a devierii unor cursuri de ape, prin
construirea de lacuri de acumulare, astfel încât stocul de reproducători să satisfacă necesarul de
puiet ce trebuie să înlocuiască exemplarele capturate. Zonele oprite trebuie să asigure cele mai
bune condiţii de înmulţire şi de dezvoltare a puietului, să fie uşor de păzit şi să fíe ferite de
pericolul apelor de viitură;
c. combaterea braconajului trebuie făcută prin cele mai adecvate măsuri, inclusiv
controlul practicării pescuitului sportiv, în special în perioadele de reproducere a speciei de bază.
Un fond piscicol poate fi eliminat în totalitate de la pescuit pe o perioadă de 1-2 ani, dacă
se consideră că populaţia de peşti este diminuată faţă de normal;
d. evitarea poluării apelor de munte şi combaterea acestui impact prin măsuri eficiente şi
aplicate la timp. Se impune reducerea deversării unor ape uzate şi a rumeguşului de la fabricile
de cherestea, precum şi controlul utilizării unor insecticide pentru combaterea dăunătorilor
pădurii.

8
 Mijloacele artificiale de protejare a fondurilor piscicole
Aceste mijloace urmăresc readucerea caracteristicilor mediului acvatic montan la
parametri normali, uneori cei iniţiali, în vederea asigurării condiţiilor optime, deci sporirea
producţiei de peşte.
Pentru aceasta, se prevăd unele lucrări de amenajare a albiei pâraielor sau râurilor
respecticve, dintre care se menţionează următoarele:
 construirea de cascade podite, în locurile cu maluri înalte, aşa încât apa, în cădere, să
se îmbogăţească în oxigen dizolvat;
 amenajarea de cascade simple, prin amplasarea în albie a unui buştean sau din
bolovani de dimensiuni mari, având acelaşi scop;
 construirea de cascade din zidărie de piatră sau beton armat;
 confecţionarea de pinteni din material lemnos, sau combinarea acestuia cu piatră si
pietriş, în scopul atenuării apelor de viitură şi reducerea vitezei apei, precum şi crearea unui
spaţiu de protecţie pentru exemplarele adulte.
În vederea sporirii producţiei de peşte se impun două acţiuni majore: repopularea cu icre
sau cu puiet a zonelor deficitare, precum şi aclimatizarea sau introducerea de noi specii
valoroase de salmonide.
a. Repopularea zonelor deficitare cu puiet din specia prevăzuta în zonarea naturală se
face atât prin reproducere naturală, cât şi prin cea artificială. Pentru reproducerea naturală este
recomandată repopularea cu reproducători maturi din punct de vedere sexual, în număr suficient.
Măsura se recomandă în cazul unor viituri de mari proporţii, când exemplarele adulte au fost
deplasate mult în aval faţă de locurile de reproducere.
Reproducerea naturală este mai frecvent utilizată la speciile care se reproduc mai greu pe
cale artificială, cum ar fi: lostriţa. lipanul, păstrăvul de lac etc.
Reproducerea artificială este mult mai frecventă pentru obţinerea de puieţi, mai ales în
cazul păstrăvului de munte şi în special a păstrăvului curcubeu. Pentru aceasta se prevăd centre
specializate pentru reproducerea artificială, cu răspândire zonală şi în condiţii optime de creştere
a reproducătorilor şi de parcurgere a tuturor verigilor acestei acţiuni. În alte situaţii se preferă
repopularea cu puiet, atât în stadiu de alevin, cât şi de puiet de o vară.

9
 Pentru aceasta se aleg albiile nisipoase, unde se amenajează o topliţă prin bararea unei
deviaţii a pâraului cu diguri din pământ în alte situaţii, albia este barată prin praguri de lemn şi
piatră, şi se introduc 3-5 exemplare la m2 amenajat
b. Al doilea element care vizează sporirea producţiei de peşte în zonele montane şt
submontane este aclimatizarea de noi specii valoroase, atât din familia Salmonidae cât şi din
alte familii. Pe această linie se înscrie aclimatizarea şi introducerea în cultură a coregonilor, care
sunt recomandaţi pentru apele mai adânci, respectiv lacurile de baraj din zonele montane.
Rezultate promiţătoare s-au obţinut m lacurile Vidraru de pe Argeş şi în lacul Vidra de pe Lotru.
La condiţiile ţării noastre se impune impulsionarea amenajării unor păstrăvării în zonele
turistice, ştiindu-se că beneficiile cele mai mari se înregistrează prin pescuitul sportiv.
Practicarea pescuitului sportiv şi repartizarea lui pe fonduri de pescuit se reglementează prin
lege, iar perceperea de taxe are în vedere numărul şi greutatea individuală a exemplarelor
capturate.
Organizarea unor păstrăvării intensive, în care să se crească linii specializate de păstrăv
curcubeu, constituie o nouă şi modernă cale de sporire a producţiei piscicole din zonele montane.

Specii din familia Salmonidae

1. Păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) sau păstrăvul indigen, este un peşte de
origine nordică, adus în timpul glaciaţiunilor către zonele sudice, localizându-se în apele reci şi
foarte bogate în oxigen. Reprezentanţii acestei specii populează de regulă apele curgătoare, dar
pot fi găsiţi şi în lacurile alpine şi de baraj, de la altitudinea de 200 m şi până la golurile alpine.
Păstrăvul indigen populează cel puţin 75 de lacuri naturale şi de baraj, iar producţia anuală
potentială, în păstrăvării, este estimată la cca. 12 mil. puieţi, destinaţi repopulării zonelor
deficitare.
Morfologie
Păstrăvul de munte are corpul fusiform (deci perfect adaptat la înotul rapid, atingând 2,0-
3,5 m/s), acoperit cu solzi cicloizi mărunţi, de culoare foarte frumoasă, influenţată de către
culoarea vetrei bazinului, gradul de iluminare a apei, limpezimea apei si hrană: verde- brun pană
la galben-pal pe spate, în apele cu vatra pietroasă şi malurile pline de vegetatie, şi mai închisă
(verde-măslinie, aproape neagră) în locurile în care apa este adancă, vatra acoperită cu vegetaţie,
lumină puţină şi există multe locuri de adăpostit sub rădăcinile copacilor de pe maluri. Pe

10
flancuri este alb murdar sau argintiu-gălbui, iar pe abdomen este alb-gălbui, uneori verde-
cafeniu. Spatele şi flancurile sunt presărate cu puncte negre sau negre-roşcate circumscrise cu
inele albe sau albe-albăstrui.
Tineretul, până la vârsta de 2 ani, prezintă pe corp umbre ovale, transversale, care se
pierd înspre abdomen.
Pe doi afluenţi ai râului Barcău, (Boul şi Topliţa), în locurile umbrite trăieste o varietate
de păstrăv unică în ţară, care are pe corp numai puncte negre, varietate denumită Salmo trutta
linneus, iar pe râul Barnar şi pârâul Bărnărel trăieşte o varietate cu o coloraţie deosebită, galben
pe flancuri şi abdomen, cu puncte roşii rare şi umbre ovale, Salmo trutta var. moldavica. Intrucât
multe dintre exemplarele acestei varietăţi coloristice sunt sterile, există ipoteza conform căreia
indivizii respectivi s-au format pe baza unor încrucişări interspecifice.
La păstrăvul indigen, înotătoarea caudală este mai scobită la tineret şi aproape dreaptă la
adulţi, iar linia laterală este puţin pronunţată, având în lungul ei între 110 şi 125 rânduri de solzi.
Ca la toate salmonidele, şi la această specie există două înotătoare dorsale; prima este mai
mare şi se inseră aproximativ la mijlocul spinării, iar a doua este mai mică şi fără radii, situată în
apropierea pedunculului caudal, fiind denumită înotătoare adipoasă (popular: nodâlcă).
Maxilarele sunt puternice, prevăzute cu numeroşi dinţi direcţionaţi spre interior, iar la
masculii adulţi (în perioada de reproducere) maxilarul inferior se alungeşte şi se curbează în sus.
Este un peşte destul de fricos, un răpitor excelent şi mereu flămând.
Biologie
Păstrăvul indigen iubeşte apa limpede, rece (între 12 şi 17ºC vara şi 1-3ºC iarna), foarte
bine oxigenată (între 9 şi 12 mg O2/l), cu un pH neutru (pH = 7), vieţuind însă şi în ape cu pH
situat între 6 si 8. Trăieşte în apele repezi, curgătoare, printre bolovani, sub rădăcinile arborilor şi
în excavaţii ale malurilor etc, locuri pe care le părăseşte numai în perioada de reproducere, când
înaintează în amonte, până la confluenţa a două pârâiaşe. Acest peşte se hrăneşte cu lătăuşi, larve
de insecte vânate de sub pietre, sau prinde din zbor multe forme adulte ale insectelor. Adulţii se
hrănesc cu alte specii de peşte de dimensiuni reduse (boiştean, grindel, zglăvoacă) şi uneori cu
semenii mai mici. Hrana suplimentară este acceptată uşor, după puţine repetiţii, preferând carnea
proaspătă tocată şi furaje combinate granulate. Se alimentează intens la temperatura apei
cuprinsă între 14 şi 16ºC, însă sub 2-3ºC şi peste 17-18ºC încetează să se mai hrănească.

11
 La vârsta de 1 an are lungimea de 6-12 cm şi greutatea de 4-20 g (în funcţie de hrana
găsită); la 2 ani are 15-20 cm şi 50-120 g; la 3 ani are 25-30 cm şi 150-250 g; la 4 ani are 30-35
cm şi 250-500 g; la 5 ani are 35-45 cm şi 400-700 g.
Longevitatea naturală maximă este cuprinsă între 10 şi 12 ani şi greutatea maximă este de
4,5 kg (lacul Vidraru). În lacul Izvorul Muntelui-Bicaz s-au pescuit exemplare ceva mai în
vârstă, care au avut lungimea corpului între 70 şi 75 cm şi greutatea între 6,0 şi 6,5 kg.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani, reproducerea având loc în lunile
octombrie-noiembrie, când apa s-a răcit la 7-8ºC (când cade frunza arinului).
Masculul este colorat mult mai intens decât femela, mai ales în perioada de reproducere.
Aceasta are abdomenul mărit şi orificiul genital viu colorat şi proeminent. În general, în acestă
perioadă începe migraţia "de nuntă, în amonte", sărind deseori obstacole de cca. 1,5 m înălţime.
La confluenţa a 2 pârâiaşe, pe un mic banc de nisip, masculul sau femela curăţă un loc de mâl
sau chiar face o mică excavaţie, unde femela frecându-şi abdomenul de nisip, elimină icrele, pe
care masculii le stropesc imediat cu lapţi după care, femelele le acoperă cu un strat de nisip şi
pietriş. Adulţii slăbiţi se lasă duşi la vale de curentul apei şi revin la locurile de adăpost. În
păstrăvării, perioada de reproducere se poate prelungi până în luna decembrie.
Diametrul icrelor este destul de variabil, între 3 şi 6 mm, în funcţie de vârstă şi nivelul de
hrănire. Producţia de icre este de 2,2-4,5 mii buc. pentru un kg masă corporală, adică de cca. 1,2
mii icre pe femelă adultă. Incubarea icrelor fecundate durează foarte mult, între 140-150 zile,
cumulându-se între 330 şi 380 grade/zile, iar eclozarea are loc în perioada martie-aprilie.
Odată cu răcirea climei, păstrăvul se hrăneşte din ce în ce mai puţin, reluându-şi
activitatea de răpitor după dezgheţul apei.
Păstrăvul are o carne deosebit de gustoasă, cu puţine oscicule, mai ales dacă după
pescuire este ţinut 5-6 ore la sare şi apoi preparat în unt sau la grătar. Sezonul de pescuit începe
la 1 mai şi se încheie la 14 septembrie, greutatea minimă admisă fiind de 120 g, iar lungimea de
20 cm. Ca momeală se folosesc linguriţe metalice, peştişori artificiali şi muscă artificială.
În Valea Sâmbetei din masivul Făgăraş trăieşte un păstrăv denumit pătrăv de piatră,
rezultat din încrucişarea păstrăvului indigen din această vale cu păstrăvul numit ,,somonat"
(carnea are culoarea roşiatică), adus în anul 1938 din fosta Cehoslovacie.

12
 2. Păstrăvul de lac (Salmo trutta lacustris) nu constituie o specie de sine stătătoare, ci o
formă a păstrăvului indigen sau de munte, adaptată la viaţa lacustră montană. Este mai frecvent
în lacurile din Alpi, dar şi în Scandinavia. La noi în ţară se întâlneşte în lacurile Izvorul
Muntelui-Bicaz, Lacu Rosu, Vidraru, Câlcescu şi Leşu, precum şi în pâraiele din zona Prejmer-
Braşov.
Morfologie
Păstrăvul de lac este un peşte cu corpul scurt şi gros, acoperit cu solzi mai mari faţă de
păstrăvul indigen şi caduci. Capul este mai mic faţă de păstrăvul de munte, gura mai mică, iar
înotătoarea caudală puţin scobită la păstrăvii tineri şi aproape dreaptă la adulţi. Zona dorsală este
colorată în vezui-oliv, iar flancurile şi abdomenul sunt argintii. Pe flancuri sunt pete de culoare
neagră în formă de x, iar cele de pe opercule nu sunt aşa de colţurate, toate necircumscrise cu
benzi albe sau albe-albăstrui. Înotătoarea dorsală şi caudală au puncte mici, rotunde, dispuse în
rânduri paralele. În stadiile mai tinere, apar si exemplare cu puncte rosiatice, insa mai putine si
mai pale comparativ cu păstrăvul indigen.
Biologia
Păstrăvul de lac este un peşte adaptat la apele adânci din lacurile de munte, coborând
uneori până la adâncimea de 40 m. În stadiul de tineret se hrăneşte cu organisme bentonice sau
din zona malurilor, însă adulţii sunt reprezentanţii cei mai răpitori dintre salmonidele ţării
noastre, hrănindu-se cu obleţi, porcuşori, babuşcă, clenişori şi chiar boişteni.
Cu privire la ritmul de creştere, la această specie se înregistrează cele mai mari valori
dintre toate salmonidele, în afară de lostriţă: la vârsta de 3 ani are lungimea de 27 cm şi greutatea
de 210 g, la 5 ani 42 cm şi 920 g, iar la 9 ani cca. 90 cm şi 8 kg.
Longevitatea este de cca. 20 ani, când poate atinge greutatea de cca. 30 kg (la noi în ţară
maximum 22 kg, în lacul Bicaz).
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani. Depunerea pontei are loc mai
timpuriu faţă de păstrăvul indigen, atunci când temperatura apei are cca. 10ºC, deci la începutul
lunii octombrie. Numărul de icre este de cca. 2 mii/kcorp femelă. Icrele sunt de nuanţă
portocalie, cu diametrul de 5-6 mm şi sunt depuse spre maluri sau la confluenţa a două pârâiaşe,
în nisip şi la adâncime redusă. De menţionat că păstrăvul de lac a fost crescut si în păstrăvării
(Dejani si Ceahlău), unde s-au adus loturi de icre din fondurile de pescuit ale munţilor Austriei.

13
 3. Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis)
Această specie este originară din regiunea izvoarelor râurilor de pe coasta atlantică a
SUA, fiind adus în ţara noastră în jurul anului 1906, mai întâi în Moldova (Valea Putnei, Valea
Tarcăului), apoi în Ardeal (Valea Gudea-Topliţa, Valea Dejani, izvoarele Someşului Rece-Gilău
etc), extinzându-se apoi şi în alte ape de munte. Astăzi se mai regăseste în paraieleValea Gudea-
Toplita, Negruta- Somesul Rece si Valea Putnei-Suceava.
Morfologie
Fântânelul este considerat ca fiind unul dintre cei mai frumoşi peşti de munte de la noi
din ţară, mai ales prin armonia culorilor. Pe un fond verde-măsliniu al regiunii dorsale sunt
amplasate dungi portocalii unduite, iar flancurile şi abdomenul sunt argintii intercalate cu benzi
portocalii şi chiar roşii, presărate cu numeroase steluţe cu colţurile rotunjite şi circumscrise cu
inele albăstrui.
Înotătoarele ventrale sunt roşiatice şi au spre margini câte o dungă alb-lăptoasă,
continuată cu alta neagră. În timpul depunerii pontei (boiştei), abdomenul devine roşu-portocaliu,
iar la mascul se sesizează alungirea şi curbarea în sus a maxilarului inferior. La exemplarele
crescute în păstrăvării aceste combinaţii de culori îşi pierd din intensitate. În comparaţie cu
păstrăvul indigen, la fântânel gura este mai mare, dinţii mai puternici, mai mari şi mult mai
încovoiaţi spre interior.
Biologie
Păstrăvul fântânel manifestă o exigenţă deosebită faţă de temperatura apei, care nu
trebuie să scadă sub 4ºC şi nici să depăşească 15ºC (când hrănirea încetează). Activitatea de
hrănire este mai intensă între 12 şi 14ºC, consumând în general melci, râme, lătăuşi, larve de
insecte şi insecte de la suprafaţa apei.
Fântânelul are o creştere mai rapidă decât păstrăvul indigen, aşa încât la vârsta de 2 ani
poate atinge greutatea de 200 g si 25 cm, iar la 3 ani 350 g.
Reproducerea are loc toamna, în luna octombrie, prelungindu-se până în noiembrie, când
femelele depun cca. 2500 icre/kcorp, cu diametrul relativ mic, cuprins între 4 şi 5 mm. Larvele
eclozează în luna martie, după acumularea a cca. 400 grade zile. Datorită faptului că perioadele
prenupţiale concordă cu cele ale păstrăvul indigen, se pot realiza încrucişări între aceste două
specii, rezultând păstrăvi-tigru, care sunt sterili.

14
 Carnea este de culoare roz, delicioasă, cu gust plăcut (de ciuperci), fiind deosebit de
căutată datorită calităţilor culinare. Fântânelul creşte cu bune rezultate în lacurile alpine şi se
adaptează mai greu în apele poluate organic, care îi tasează foiţele branhiilor, provocându-i o
maladie cunoscută sub numele de "boala branhiilor".

4. Păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) este originar din SUA, fiind adus în
Europa în anul 1880, iar ulterior a fost introdus şi în ţara noastră, în Moldova, inaintea primului
război mondial.
Păstrăvul curcubeu este singura specie de salmonide de la noi care în starea de adult
coboară şi spre apele colinare, deoarece este rezultatul încrucisării a două varietăti de păstrăv :
una sedentară, Salmo shasta Jordan, şi alta migratoare, Salmo irideus Gibbons, zis şi „„cap de
otel‟‟ care, în stadiul de adult (cca. 20 cm), migrează înspre ape mai mari şi mai adanci .Este
specia care asimilează cel mai bine condiţiile de creştere din păstrăvăriile intensive, deoarece se
acomodează la ape mai calde, nu este atât de exigent la conţinutul apei în oxigen, se obişnuieşte
uşor cu hrana suplimentară şi are o bună creştere corporală.
Morfologie
Păstrăvul curcubeu este colorat verde-cenuşiu, uneori cu nuanţă albăstruie pe partea
dorsală, argintiu strălucitor pe flancuri şi albicios pe abdomen. De-a lungul liniei laterale are o
dungă cu irizaţii de culoarea curcubeului, de unde îşi trage numele. În apele naturale şi în
perioada reproducerii, culorile sunt foarte nuanţate, în special la masculi. Solzii de pe linia
laterală sunt mai mari, uşor caduci şi în număr de 120-150 de-a lungul acesteia. Flancurile şi
spatele sunt presărate cu puncte mici şi negre. Capul este proporţional mai mic decât la păstrăvul
indigen.

Biologie
Păstrăvul curcubeu este mai puţin exigent la calităţile fizico-chimice ale apei comparativ
cu toate celelalte salmonide. Această specie suportă destul de uşor apele tulburi, dar pentru
perioade scurte de timp, precum şi pe cele mai calde, însă cu debite mari (cca. 1 l/minut/1kg
peşte) şi relativ bogate în oxigen dizolvat (peste 6 mg O2/l).
Acest peşte se hrăneşte eficient la temperatura apei cuprinsă între 15 şi 19ºC, dar îşi
întrerupe hrănirea la peste 23°C. În apele adânci, este un mare răpitor şi mereu flămând.

15
 Păstrăvul curcubeu se caracterizează printr-un ritm intens de creştere corporală, atingând
la vârsta de 2 ani greutatea de 250 g, iar la o hrănire abundentă poate atinge chiar 435 g/buc.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3 ani, uneori la 2 ani, iar perioada de
reproducere este primăvara devreme, în luna februarie. În zonele lacurilor alpine şi în râurile mai
mari, montane, femela depune între 2300 şi 4000 icre/1 kcorp. Icrele au o culoare gălbuie şi
diametrul între 4 şi 6 mm, în funcţie de vârsta şi greutatea femelelor. Perioada de incubare a
icrelor fecundate este mai mică decât la alte salmonide, oscilând între 30 şi 60 de zile, iar
eclozionarea are loc după 330-390 grade-zile. Păstrăvul curcubeu se adaptează cel mai bine la
creşterea intensivă în fermele amenajate după principii moderne; la unele linii specializate
reproducerea se poate induce în toate sezoanele anului.
Carnea este de calitate apropiată de cea a păstrăvului de munte, dacă furajele sunt de
calitate bună, însă ritmul de creştere este net superior. În plus, păstrăvul curcubeu este mai
rezistent la boli şi la temperaturi crescute ale apei.
Această specie s-a adaptat cel mai bine la viaţa în captivitate, aşa încât se înmulţeşte greu
în stare de libertate. Păstrăvul curcubeu se pescuieşte la undiţă cel mai uşor, faţă de toate
salmonidele din ţara noastră.

5. Lostriţa (Hucho hucho) este cel mai mare peşte din apele de munte din ţara noastră,
fiind declarată monument al naturii, deoarece în trecut a fost pescuită aproape până la dispariţie.
În prezent, lostriţa mai populează râul Bistriţa între Iacobeni şi Broşteni, precum şi râul Vişeu, de
la confluenţa cu râul Vaser şi până la confluenţa cu Tisa.
Morfologie
Lostriţa este un salmonid cu partea dorsală a corpului de culoare cenuşiu-verzui-gălbuie,
iar flancurile şi abdomenul sunt cenuşii-argintii, presărate cu puncte cenuşii ce se extind şi pe
partea inferioară a corpului până în dreptul ochilor. Înotătoarele sunt roşiatice-verzui, cu excepţia
celei adipoase, care este brună-roşiatică. Odată cu înaintarea în vârstă coloraţia lostriţei se
schimbă, devenind ruginie cu irizaţii metalice.
Corpul lostriţei este aproape cilindric, acoperit cu solzi ciclozi mici, uşor caduci şi
protejaţi cu mucus. Capul este aplatizat dorso-ventral, cu gura mare, prevăzută cu dinţi puternici
ce se extind şi pe limbă.
Biologie

16
 Lostriţa este o specie tipică apelor de munte mai mari şi cu curenţi foarte puternici, fiind
mai puţin exigentă la conţinutul apei în oxigen şi la temperatura apei (vara suportă temperaturi
de cca. 20ºC), cu condiţia ca debitul să fie suficient de mare, precum şi condiţiile de transparenţă
a apei aceptabile. Pe timp de iarnă, lostriţa se retrage în zone mai adânci, în bulboane, iar vara
vânează foarte activ. În tinereţe se hrăneşte cu larve de insecte, cu puieţi de scobar, porcuşor,
clean etc, iar ca adult consumă peşti de dimensiuni relativ mari şi chiar şoareci, precum şi alte
organisme animale, care populează apele salmonicole.
La vârsta de 1 an poate atinge 25 cm şi 150 g, având umbre ovale pe corp (ca la păstrăv),
la 2 ani are cca. 40 cm şi 500 g greutate, iar la 3 ani cca. 50 cm şi 1500 g/exemplar. Cel mai mare
exemplar s-a capturat din râul Tisa, având o greutate de 16 kg (anul 1959).
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 5 ani şi lungimea corporală de 61- 70 cm.
Numărul de icre variază între 2100-3200 buc./kcorp. Icrele sunt de culoare galben-portocaliu şi
au diametrul de 4-5 mm. Reproducerea are loc în luna aprilie, la temperatura apei de 6-10ºC. În
zona confluenţei a două pâraie, pe un banc de nisip, femela sapă o excavaţie de cca. 60 cm
diametru unde depune icrele, care sunt imediat stropite cu lapţi de către un mascul, dintre cei 2-3
care o acompaniază. Ponta este acoperită cu nisip sau pietriş fin, iar incubaţia durează între 25 şi
35 zile sau 250-300 grade-zile.
Carnea de lostriţă este foarte gustoasă, mai ales în perioada de hrănire abundentă, când
are un strat de grăsime.
5. Coregonii, cu speciile Coregonus albula şi Coregonus lavaretus, sunt de curând
introduși în apele montane din ţara noastră, acestea provenind din zonele alpine ale Germaniei,
Elveţiei, Franţei şi chiar Americii de Nord. La noi în ţară a provenit din icrele imporate, în anul
1956, din Polonia (Lacul Roşu), şi sub formă de reproducători în lacul Izvorul Muntelui-Bicaz.
Morfologie
Din punct de vedere morfologic este mult asemănător lipanului, însă capul este mai mic,
gura mică şi fără dinţi. Pe flancuri nu are puncte negre, iar înotătoarea caudală are marginile
foarte ascuţite şi scobitura adâncă.
Biologie
Coregonii sunt destul de exigenți la conţinutul apei în oxigen dizolvat, valorile optime fiind
de 10 şi 11 mg O2/l, precum şi la temperaturi de peste 25°C, chiar la expuneri scurte de timp.

17
 Coregonus albula (coregonul mic) populează apele de suprafaţă, cu implicaţii în ceea ce
priveşte mediul de viaţă şi în special hrănirea, iar Coregonus lavaretus (coregonul mare), introdus în
România în anul 1956, preferă zonele mai adânci şi are un regim mai accentuat de răpitor.
Creşterea în greutate este mai bună faţă de a păstrăvului indigen, astfel încât la vârsta de 2
ani poate atinge lungimea de cca. 34 cm şi greutatea de 330 g.
Maturitatea sexuală este atinsă la 2-3 ani, iar perioada de reproducere este în lunile
octombrie-decembrie. Numărul de icre variază între 10 şi 15 mii, fiind de culoare portocalie şi cu
un diametru relativ redus, adică 1,5-3,5 mm. Dezvoltarea embrionară la coregon durează mai
mult, cca. 360 grade-zile.
Cele mai bune rezultate, privind popularea cu icre şi creşterea acestor specii, s-au
înregistrat în lacul Vidraru, în anul 1966, în alte lacuri de munte, creşterile coregonului au fost
necorescunzătoare.
Specii din familia Thymalide
6. Lipanul (Thymallus thymallus) un reprezentant al familiei Thymallidae, care
accidental prezintă un regim de hrănire răpitor.
Lipanul este prezent în bazinul hidrografic al Dunării, în zona muntoasă şi submuntoasă.
La noi în ţară se găseşte în cca. 60 de fonduri piscicole, însă există tendinţa ca arealul său să fie
invadat de alte specii de peşti, cu valoare economică redusă. În Bistriţa moldovenească se
regăseşte în efective mai mari pe afluenţii Neagra Broşteni şi Negrişoara.
Morfologie
Lipanul are corpul bine proporţionat, chiar elegant, acoperit de solzi mari, argintii,
dispuşi regulat, în formă de hexagon. Se caracterizează prin înotătoarea dorsală înaltă, de culoare
verzui-metalică-purpurie, presărată cu puncte negre, dispuse regulat între radii, formând benzi
închise la culoare. Partea dorsală este verzui-argintie, iar flancurile sunt argintii cu irizaţii
metalice, de aramă. Înotătoarea caudală este puternic scobită, iar marginile sunt ascuţite. Ochii
au irisul purpuriu, iar pupila este încercuită de un inel galben.
Biologie
Lipanul preferă apele mai adânci decât cele specifice păstrăvului indigen, cu debite mari
şi cantităţi mai reduse de oxigen dizolvat. Temperatura tolerată de lipan poate să atingă 20°C, cu
un optim de hrănire între 16 şi 18ºC, locurile în care poate fi găsit nedepăşind altitudinea de 1500

18
m. Acest peşte se hrăneşte cu insecte, pe care le prinde din zbor cu multă eleganţă, fără să
constituie un pericol pentru alte specii de peşti, decât foarte rar şi în perioadele de criză.
În primul an de creştere lipanul atinge lungimea de 15 cm şi 50 g greutate, în anul al II-
lea 20 cm şi cca.100 g, iar în anul al III-lea 30 cm şi cca. 300 g/exemplar.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2-3 ani, reproducerea având loc în luna aprilie
şi uneori în mai, la temperatura apei de 6-8ºC. Femela depune 10-13 mii icre de cca. 3 mm
diametru/1 kcorp. Icrele lipanului sunt lipicioase, spre deosebire de salmonide, la care această
însuşire lipseşte. Incubarea durează 20-25 zile sau cca. 230 grade-zile, fiind mai redusă, ca timp,
la femelele mature.
Carnea lipanului proaspăt pescuit şi bine pregătit are miros de cimbru, fiind deosebit de
apreciată la noi în ţară.
Întreţinerea şi reproducerea artificială a lipanului sunt dificil de realizat. Bazinele trebuie să
imite mediul natural, hrana trebuie să fie mişcătoare, iar reproducătorii se capturează foarte greu.

Specii secundare de peşti din apele montane

În pâraiele, râurile şi lacurile montane din ţara noastră, mai trăiesc şi reprezentanţii altor
specii de peşti în afară de salmonide şi timalide. Aceştia au o importanţă economică mai redusă,
dar servesc ca o importantă hrană pentru salmonide.
1. Zglăvoaca (Cottus gobio) este considerat "guvidul" apelor de munte, deoarece este
mult asemănător cu acesta, sub aspectul culorii şi a formei corpului. Corpul este lipsit de solzi,
de culoare brun-cenuşiu-gălbui, cu benzi late trensversale mai închise.
Zglăvoaca are spini pe opercule, caracter anatomic absent la alte specii de munte. Acest
peşte se confundă adesea cu albia râului. Uneori se hrăneşte cu icrele păstrăvului, pe care le
dezgroapă din excavaţiile iniţiale, dar şi cu alte specii de peşti, mai mici. La rândul sau,
constituie o hrană excelentă pentru păstrăvi, fiind şi un bun indicator în privinţa calităţii apei şi a
zonelor propice de viaţă.
Zglăvoaca are o carne foarte gustoasă, fără oscicule, dar nu este preferat de pescari din
cauza aspectului exterior.

19
 2. Boişteanul (Phoxinus phoxinus) este un ciprinid prezent în apele repezi şi mai adânci
din zonele de munte, dar populează uneori şi lacurile cu substratul pietros. Această specie se
caracterizează prin aceea că este un peşte de talie mică, vioi şi mereu în mişcare.
Boişteanul este lipsit de solzi pe partea dorsală şi abdomen. Are botul rotunjit, iar gura
este mică. Coloraţia este foarte frumoasă, de unde îşi trage numele (boiştean, boit sau vopsit), cu
numeroase dungi transversale, de culoare închisă, ce se pierd înspre abdomen, iar nuanţele sunt
mai intense în perioada nupţială. Se hrăneşte cu organisme mici, uneori chiar cu puiet de păstrăv.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2 ani, când depune cca. 1.000 icre, în luna
mai, în zonele puţin adânci din pâraie, lipindu-le de pietre sau plante. Boişteanul constituie o
hrană excelentă pentru salmonide, în general şi pentru păstrăvii din lacurile de munte, în special.
Nu se pescuieşte deoarece este de dimensiuni reduse şi se sperie la cele mai mici zgomote.

3. Grindelul (Nemachilus barbatulus) este un peşte comun zonelor păstrăvului şi

lipanului, preferând apele cu albiile nisipoase sau pietroase. Corpul este aproape cilindric, fără
solzi pe partea dorsală şi abdomen, fiind însă protejat de un mucus abundent. Gura are 3 perechi
de mustăţi, ceea ce nu este caracteristic altor specii de peşti de munte. Culoarea tegumentului
variază în funcţie de nuanţa albiei râului. Grindelul nu este un răpitor autentic, însă câteodată
consumă icrele altor specii de peşti. Lungimea corpului nu depăşeşte 11 cm. Iarna se îngroapă în
nisip, iar când este capturat obişnuieşte să scoată sunete caracteristice, ca urmare a evacuării
aerului din cavitatea intestinală. Reproducerea, la grindel, are loc în lunile aprilie-mai.

MORFOLOGIA EXTERNĂ LA SALMONIDE

Peştii din această familie au corpul alungit şi uşor comprimat lateral, lucru ce permite
acestora să înoate contra curentului, să efectueze demaraje rapide, să dezvolte viteze mari de
deplasare (10-20 km/h) şi să facă salturi apreciabile.
Corpul salmonidelor este format din trei regiuni anatomice, cap (regiunea craniană), trunchi
(regiunea mijlocie) şi coadă (regiunea caudală).
Capul este delimitat posterior de trunchi şi lateral de cavităţile branhiale, are formă conică,
este lipsit de solzi şi este uşor comprimat lateral. În partea anterioară a capului este prezentă gura,
extinsă până la nivelul ochilor, poziţionată terminal.

20
 Ochii sunt mobili, fără pleoape sau glande lacrimale. Mobilitatea acestora permite acoperirea
unui câmp vizual larg, cu un unghi de peste 160° pe orizontală şi 150° pe verticală.
În faţa ochilor sunt situate cele două orificii nazale, fără rol respirator ci doar olfactiv. La
suprafaţă, narile sunt protejate de membrane fine (capace). În interiorul cutiei craniene există un sac
olfactiv căptuşit cu cili necesari percepţiei şi analizei mirosurilor substanţelor dizolvate în apă, dar şi
formării unui curent de circulare a apei.
Pe părţile laterale ale capului se găsesc oasele operculare, poziţionate simetric, care
protejează branhiile şi asigură circulaţia apei prin mişcări regulare. Sub opercule se observă cavităţile
branhiale cu arcurile branhiale, de culoare roşiatică şi cu rol în respiraţie.
Trunchiul are ca limite la partea anterioară fantele branhiale, iar posterior orificiul anal, iar de
la acest orificiu, spre partea posterioară, se găseşte coada. Pe corp se remarcă înotătoarele şi linia
laterală.
Înotătoarele sunt în număr de opt şi pot fi înotătoare neperechi şi înotătoare perechi. Cele
perechi sunt pectoralele şi ventralele şi corespun membrelor de la celelalte vertebrate. Înotătoarele
neperechi sunt dorsala, anala, caudala şi cea adipoasă. Remarcăm că la salmonide se întâlneşte, între
dorsală şi caudală, o înotătoare mai mică, fără rol locomotor, denumită „adipoasă”. Această situaţie
este caracteristică doar familiei Salmonidae.
Înotătoarea dorsală este situată între înotătoarea caudală şi cap, această înotătoare oferă
stabilitate, astfel că peştii pot înota în linie dreaptă.
Înotătoarea anală este situată pe suprafaţa ventrală a peştelui între înotătoarele ventrale şi cea
caudală. Principalul rol al acestei înotătoare este de a oferi stabilitate şi de a menţine poziţia normală
de înot.
Pectoralele oferă stabilitate peştelui atunci când înoată lent sau pluteşte şi sunt mereu în
mişcare. Aceste înotătoare sunt situate pe partea ventrală a peştelui, imediat în apropierea deschiderii
operculelor.
Toate înotătoarele sunt compuse dintr-o membrană întinsă pe nervuri (radii tari şi moi),
acestea se pot replia de-a lungul corpului, excepţie făcând înotătoarea caudală. În plus, fiecare
înotătoare are musculatură proprie şi un schelet propriu, fapt ce asigură o independenţa totală a
mişcărilor.
Numărul radiilor, în special din dorsală şi anală, constituie un criteriu de clasificare, deoarece
se păstrează constant în cadrul taxonomiei peştilor.

21
 Coada este formată din pedunculul caudal, înotătoarele, caudală, anală şi adipoasă, fiind
delimitată anterior de orificiul anal. Înotatoarea caudală este de mare importanţă, ea este responsabilă
pentru exploziile de viteză, dar şi pentru încetinirea vitezei de deplasare. În funcţie de specie şi vârstă,
înotatoarea caudală a salmonidelor poate fi concavă, dreaptă sau convexă.
Tegumentul salmonidelor este compus din trei straturi: un strat exterior numit epidermă,
acoperit de o cuticulă (un înveliş foarte subţire, delicat, care acoperă solzii, adesea menţionat ca
stratul de mucus), un strat interior numit derm şi un strat slab reprezentat numit hipoderm.
Dermul este un strat mult mai gros şi mai complex decât epiderma. Acesta conţine celule
pigmentare, vase de sânge, nervi şi schelet dermic (solzii). Celulele pigmentare sunt de mai multe
tipuri; celule negre sau melanofore, celule argintii sau iridiofore şi celule galbene şi roşii numite
xantofore.
Pielea sau tegumentul este prima barieră de apărare şi este responsabilă pentru menţinerea
integrităţii osmotice a peştelui. Pielea este, de asemenea, responsabilă pentru hidratarea peştelui,
precum şi pentru susţinerea solzilor.
Deoarece trăiesc în mediul acvatic, păstrăvii au un tegument caracterizat prin fenomenul de
mucogeneza (secreţia de mucus are rol protector şi facilitează deplasarea peştilor în apă).
Stratul de mucus în mare măsură are rol de protecţie şi de acoperire a solzilor peştelui. Este
capabil de a reţine particule mici din apă care ar putea irita peştele; paraziţi, bacterii şi unele metale
grele şi săruri. Producţia de mucusul creşte atunci când peştele devine stresat.
Solzii salmonidelor sunt de tip elasmoid cicloid, cu marginea liberă netedă, aceştia sunt
subţiri, elastici, transparenţi ce au forme şi dimensiuni diferite şi au apărut ca rezultat a unor depuneri
de natură calcaroasă şi constituie formaţiuni tegumentare cu rol protector şi de sporire a
hidrodinamismului.
La peşti solzii apar ca primordii în nişte incluziuni dermice, numite saci germinativi, cu
pereţii alcătuiţi din celule specializate pentru formarea solzului. Creşterea solzului are loc prin
depunerea carbonatului de calciu sub formă de inele care înconjoară centrul solzului, în celule numite
scleroblaste.
Solzii sunt fixaţi în derm şi aşezaţi unul peste altul, antero-posterior, crescând în diamensiune
pe tot parcursul vieţii peştelui.

22
 Numărul lor, însumat pe linia laterală, poate da indicii pentru determinarea speciei. Solzii pot
servi şi la determinarea vârstei. Pe suprafaţa lor se disting inele concentrice al căror număr indică
vârsta.
Linia laterală este un organ de simţ caracteristic peştilor. Se găseşte pe ambele părţi ale
corpului şi este dispusă longitudinal, anterior până în regiunea cefalică, unde continuă cu canalele
infraorbitar, supraorbitar si mandibular, iar posterior până la baza înotătoarei caudale. Nervii care
inervează organele liniei laterale sunt nervii anterior sau facial, nervul mijlociu sau glosofaringian şi
nervul posterior sau vag.
Acest organ de simţ este alcătuit din celule senzoriale, cu ajutorul cărora peştii percep direcţia
curentului, distanţa, presiunea, trepidaţiile, intensitatea şi locul povenienţei excitaţiilor, temperatura,
reacţia apei, intensitatea luminii şi diversele obstacole.
Din punct de vedere anatomic, linia laterală este alcătuită dintr-un ansamblu de structuri
senzoriale tegumentare (muguri epiteliali) cu fibrele nervoase aferente. Sistemul liniei laterale
reuneşte organele periferice, nervii laterali şi centrii nervoşi.
Coloritul. În general, culoarea salmonidelor este mai închisă pe partea dorsală, moderată pe
părţile laterale şi mai deschisă pe partea ventrală. Coloraţia acestora se poate modifica în funcţie de
mediul în care traiesc, hrana consumată, lumină, starea de sănătate, calitatea apei, perioada de
reproducere, cantitatea de oxigen, vârstă, sex şi prezenţa substanţelor toxice în apă.
Culoarea păstrăvilor este o constantă a speciei, fiind dirijată de mediul intern al acestora,
precum şi de habitat, alimentaţie, vârstă şi stare fiziologică. Tegumentul este foarte bogat în celule
pigmentare denumite cromatofori, fiecare cromatofor conţinând un singur pigment.
Granulele de pigment îşi pot modifica poziţia la nivelul celulelor în concordanţă cu excitaţiile
sistemului nervos periferic, de care sunt inervate, astfel încât păstrăvii îşi pot modifica culoarea sau
intensitatea acesteia.
Organizarea internă la salmonide
Aparatul digestiv este alcătuit din cavitatea bucală, tubul digestiv şi glandele anexe.
Cavitatea bucală (gura) serveşte la prinderea şi reţinerea prăzii, nu serveşte la masticaţie şi la
acest nivel nu au loc secreţii enzimatice. Gura este terminală şi comunică cu exteriorul prin
intermediul orificiului bucal, orificiu delimitat la partea anterioară de cele două buze.

23
 Dinţii sunt ascuţiţi cu vârfurile întoarse spre interiorul gurii, au formă conică şi variază ca
număr, având rolul de a reţine prada. Ei se găsesc pe toate oasele ce delimitează cavitatea bucală, pe
limbă, pe arcurile branhiale şi pe oasele faringiene.
Limba salmonidelor este slab dezvoltată şi este reprezentată de o cută a epiteliului bucal, este
lipsită de muşchi proprii sau glande. Rolul limbii este tactil, gustativ şi de suport pentru fixarea
dinţilor.
Tubul digestiv. Din gura peştelui hrana trece în faringe, care este un segment foarte scurt,
format din mai multe oase faringiene. Rolul acestuia este de a reţine hrana, dar are şi implicaţii în
procesul de respiraţie, având în vedere că în această regiune se găsesc branhiile. Tot în această
regiune se găsesc tiroida şi timusul, glande cu secreţie internă.
Esofagul se prezintă sub forma unui tub drept, relativ scurt, dar cu pereţi musculoşi şi
deosebit de elastici, care se pot dilata. Aşa se explică faptul că salmonidele pot înghiţi şi regurgita
prăzi foarte mari.
Stomacul este bine dezvoltat la salmonide şi prezintă o porţiune anterioară mai voluminoasă
numită cardie, care comunică cu esofagul şi o porţiune posterioară mai puţin dezvoltată numită pilor,
care comunică cu intestinul prin intermediul orificiului pilor. La nivelul orificiului pilor se întâlnesc o
serie de prelungiri numite apendice pilorice, cu rolul de a mări suprafaţa mucosei intestinale.
Musculatura stomacului este reprezentată de un strat circular intern şi unul longitudinal
extern, ceea ce permite stomacului să se dilate în funcţie de necesităţi. La nivelul epiteliului stomacal
se găsesc numeroase glande şi celule glandulare independente, cu rol în secreţia pepsinei şi acidului
clorhidric.
Rolul fiziologic al stomacului este de a reţine o perioadă de timp hrana înghiţită, care nu a
fost triturată şi de a o transforma sub acţiunea secreţiilor care au loc la acest nivel.
Intestinul are aspectul unui tub subţire, care începe la nivelul orificiului pilor şi se împarte în
două porţiuni, una anterioară reprezentată de intestinul subţire şi una posterioară reprezentată de
intestinul gros.
La salmonide intestinul subţire este scurt şi din punct de vedere fiziologic este alcătuit din:
mucoasă (cu celule glandulare), submucoasă (puternic vascularizată), musculoasă şi seroasă.
Intestinul gros este scurt, fiind separat de intestinul subţire de un cecum piloric. Comunicarea
cu exteriorul se face la nivelul oriflciului anal, situat la baza înotătoarei anale.

24
 Glandele anexe au un rol deosebit de important în digerarea hranei, datorită sucurilor
secretate şi în reglarea funcţiilor organice.
Ficatul este un organ glandular mare de culoare roşie-brună închisă, nelobat, situat în
regiunea inimii. Acesta prezintă o vezică biliară, bine evidenţiată de culoare verde, care se varsă în
intestinul subţire, prin canalul coledoc.
Pancreasul este o glandă tubulară de mare importanţă pentru digestia salmonidelor şi este
poziţionat în vecinătatea ficatului. Acesta comunică cu intestinul prin intermediul unui canal
pancreatic. Rolul pancreasului este de secreţie a insulinei şi a mai multor enzime digestive, cum sunt
tripsina, lipaza şi amilaza.Tripsina are rol în digestia albuminoidelor, pe care le transformă în
peptone, lipaza ajută la digestie prin emulsionarea grasimilor, transformându-le în acizi graşi şi
glicerină, iar amilaza intervine în digestia hidraţilor de carbon.
Insulina este un hormon secretat în regiunea pancreasului (insulele lui Langerhans) şi are
rolul de a regla funcţiile ficatului.
Anexele aparatului digestiv sunt reprezentate de vezica înotatoare şi de splină.
Vezica înotătoare este o formaţiune situată între rinichi şi tubul digestiv, ea comunică cu
esofagul prin intermediul unui duct pneumatic şi serveşte la menţinerea echilibrului, precum şi la
executarea mişcărilor peştelui pe verticală. Acest lucru realizându-se prin intermediul unui mecanism
de umplere sau eliminare a gazelor, prin care se produce o schimbare a greutăţii specifice a peştelui.
Vezica înotatoare la salmonide este monocamerală şi este formată din două părţi distincte,
corpul roşu, sau organul secretor de gaze şi organul oval, care are rol în resorbţia gazelor. Prin faptul
că ocupă aproximativ 10% din volumul peştelui, vezica înotătoare se defineşte a fi un organ cu
funcţii multiple.
Splina este un organ hematopoetic, având strânse legături topografice cu aparatul digestiv.
Aparatul respirator
La salmonide ca şi la majoritatea speciilor de peşti respiraţia are loc la nivelul branhiilor
interne, care se găsesc în cavităţile branhiale, dispuse pe arcurile branhiale. Branhiile sunt protejate la
exterior de două formaţiuni osoase numite opercule.
Unitatea funcţională este lama branhială, care este prevazută cu numeroase lamele branhiale,
ce au rolul de a mări suprafaţa de contact cu apa şi de a efectua un schimb de gaze eficient.
Salmonidele au câte cinci perechi de arcuri branhiale curbate, convexitatea fiind orientată
posterior. Pe parte convexa a arcurilor branhiale sunt dispuse lamele branhiale, iar pe partea concavă

25
există două rânduri de proeminenţe epiteliale sau osoase, cunoscute sub numele de spini branhiali,
care alcătuiesc împreună o sită ce împiedică pătrunderea corpurilor străine în cavitatea branhială.
Fiecare arc branhial este străbatut de câte o venă şi o arteră, vena fiind situată pe partea
internă a lamelor branhiale şi are rolul de a aduce sânge neoxigenat de la inimă, iar artera este situată
pe partea externă şi conţine sânge oxigenat. Schimbul de gaze are loc la nivelul lamelor branhiale şi
se realizează prin osmoză, odată cu intrarea şi ieşirea apei în şi din cavitatea branhială.
Respiraţia este favorizată de mişcările ritmice ale operculelor, care formează o depresiune în
cavitatea buco-faringiană, ce duce la deschiderea orificiului bucal şi pătrunderea apei în cavităţile
branhiale, unde are loc schimbul de gaze.
Aparatul circulator
Aparatul circulator este alcătuit din două sisteme: sistemul sanguin şi sistemul limfatic.
Sistemul sanguin este format din inimă, artere, vene şi din sânge. Inima este un organ
vascular, situat în partea ventrală anterioară a corpului, imediat în spatele branhiilor, în cavitatea
pericardică şi este formată din două cavităţi.
Cele două cavităţi ale inimii sunt reprezentate de un atriu şi un ventricul, ambele cavităţi
conţinând sânge venos. Atriul şi ventriculul comunică între ele prin intermediul orificiului atrio-
ventricular prevăzut cu valvule, care face ca sângele să circule doar într-un singur sens, din atriu în
ventricul.
Peretele inimii este format din trei straturi: la exterior se găseşte epicardul, intermediar
miocardul, iar la interior endocardul, prezentând grosimi diferite în funcţie de activitatea motorie a
inimii.
Circulaţia arterială. Sângele este pompat din ventricul în artera ventrală, înaintând până sub
aparatul branhial, unde se ramifică în mai multe artere branhiale. Aceste vase cu sânge venos, la
nivelul lamelor branhiale, se divid într-o reţea de capilare, care ulterior se adună la nivelul arterelor
epibranhiale. Arterele epibranhiale transportă din branhii sângele oxigenat până la nivelul rădăcinilor
aortice, din a căror confluenţa rezultă aorta dorsală. Prin intermediul acestui vas, sângele oxigenat
ajunge în diverse părţi ale corpului. Pe traseul ei, aorta dorsală se ramifică în arterele subclaviculare,
artera celiacă, artera mezenterică, artera renală şi artera iliacă.
Arterele subclaviculare alimentează cu sânge înotatoarele pectorale, artera celiacă pulsează
sânge la nivelul ficatului, stomacului şi vezicii înotătoare, iar artera mezenterică la nivelul

26
intestinului, al pancreasului şi aparatului genital. Rinichii sunt alimentaţi de artera renală, înotătoarele
ventrale de artera iliacă, iar creierul este alimentat cu sînge de cele două carotide interne.
Circulaţia venoasă. Sângele încărcat cu dioxid de carbon este colectat de la nivelul organelor
şi ţesuturilor şi transportat la inimă. Din regiunea capului sângele este colectat de venele cardinale
anterioare sau jugulare, iar din regiunea trunchiului şi a cozii de către venele cardinale posterioare.
Venele cardinale anterioare şi cele cardinale posterioare se unesc formând conductele lui Cuvier, care
la rândul lor se deschid în sinusul venos, înaintea atriului.
Sângele de la nivelul cozii este colectat şi transportat la inimă prin intermediul venei caudale,
iar de la intestine, sângele este colectat de vena intestinală, după care este condus la ficat, prin vena
port hepatică, apoi curge prin vena hepatică până la atrium.
Circulaţia capilară. Din sistemul arterial sângele ajunge în reţeaua capilară, datorită
diferenţei de presiune a fluidelor. Ţesuturile sunt irigate şi hrănite prin intermediul numărului mare
de capilare existent, după care sângele care, a cedat oxigenul şi a preluat dioxidul de carbon, este
colectat de alte capilare şi condus către vene.
Sistemul limfatic este alcătuit din capilare limfatice, trunchiuri colectoare limfatice şi
ganglioni limfatici. De la capilarele sanguine, o parte din plasma sângelui trece în ţesuturi şi se
răspândeşte printre celule, fiind cunoscută sub numele de lichid interstiţial, care se adună în capilarele
limfatice şi constituie limfa.

Mijloacele folosite pentru conservarea și îmbunătățirea fondurilor piscicole montane

Prin fond piscicol se întelege totalitatea populațiilor piscicole dintr-o unitate de relief sau
zona geografică cu condiții relativ asemănătoare, în ceea ce privește caracteristicile fizico-chimice
ale apei, clima, baza trofică naturală etc.
Îmbunătățirea fondului piscicol se referă la utilizarea judicioasă a unor mijloace sau căi
menite să ridice capacitatea biogenică și productivitatea naturală ale apelor respective, în special a
celor curgătoare, alături de unele acțiuni bine studiate privind popularile cu noi specii sau de
repopulări cu specii deja aclimatizate, toate acestea influențând caracteristicile bazinelor
hidrografice din aval.
În piscicultură se utilizează și termenul de fond de pescuit, care reprezintă totalitatea bunurilor
piscicole din zona dată (pâraie, râuri, acumulări naturale și de baraj).

27
 Pentru îmbunătățirea caracteristicilor fondurilor de pescuit se execută unele lucrări de
amenajare a albiilor apelor curgătoare, iar pentru reîntregirea fondului piscicol sunt utilizate metode
adecvate de repopulare cu speciile de pește zonate natural, alături de unele acțiuni de aclimatizare de
noi specii.

Amenajări speciale ale albiilor râurilor montane

1. Cascadele podite au rolul de a îmbunătăți conținutul în oxigen al apei curgătoare, deci de
a crea condiții adecvate, atât pentru salmonidele din zona respectivă, cât și pentru alte specii de pești
sau organisme ce constituie baza trofică naturală a populațiilor piscicole.
Cascadele podite se execută în zonele râurilor cu maluri înalte, în locurile care permit o
încastrare sigura și unde apa, în cadere, nu duce la erodarea excesivă a albiei. Acestea se execută
dintr-un buștean rotund, așezat transversal, peste care se realizează un pod din bușteni mai subțiri,
fasonați lateral și rânduiți longitudinal pe toată lungimea albiei, deci ca o rampă.
Partea din amonte se îngroapă în albie, iar cea din aval este ridicată la 50-80 cm înalțime,
așa încât apa în cadere se oxigenează foarte bine. Parțile laterale vor fi prevăzute cu bușteni
marginali, care se apropie în partea de cadere a apei, realizând un șuvoi chiar și la debite scăzute.
Cascadele podite oferă, în aval, condiții optime pentru dezvoltarea florei cât și a faunei
acvatice, iar pentru pești constituie un refugiu excelent, sau un loc de pândă eficace pentru peștii
răpitori.
2. Cascadele simple sunt confecționate dintr-un singur buștean, așezat de-a curmezișul
albiei râului, cu capetele bine încastrate în maluri și uneori ancorat suplimentar.
Cascadele simple se intercalează cu cele podite și se amplasează în zonele cu maluri mai
joase. Lungimea bușteanului nu trebuie să fie mai mare de 7 m, iar diametrul între 30 și 50 cm. În
spatele bușteanului se formează o mică suprafață cu apă stătătoare, iar în aval o escavație cu
adâncime relativ redusă, însă ideală pentru protejarea puieților care au fost deversați în scopul
repopulării râului deficitar în ihtiofaună.
3. Barajele din piatră sunt de fapt tot cascade, construite din fragmente de stânci, bolovani,
lespezi mari etc., fiind zidite transversal și amplasate în albiile râurilor repezi. La acest baraj, spre
partea superioară, se lasă spații sau goluri pentru circularea apei. Barajele sunt înalte de 0,5-0,6 m și
late de cca. 0,8 m, stabilitatea realizându-se prin colmatarea zonei amonte. Aceste baraje au o

28
durabilitate mare. Barajele pot fi și mai înalte, când se construiesc din beton armat, cu posibilitatea
deversării apei peste coronament.
4. Pintenul se amplasează în râurile cu debite variabile și are rolul de a diminua forța
viiturilor, pe lângă realizarea unor locuri de protecție pentru peștii tineri. Pintenii se pot construi din
bârne, asezate unele peste altele, bine încastrate în mal și sprijinite de contraforturi.
Un pinten poate avea lungimea de înaintare în apa de cca. 3m. Unghiul de înclinație față de
mal este de 15-25º iar golul triunghiular se umple cu bolovani. Oxigenarea apei se mai poate obține
și prin așezarea de arbori în lungul curentului apei și ancorarea acestora, cu cabluri, de suporți
rezistenți, existenți pe maluri.
5. Scările de întoarcere. În multe situații, viiturile puternice, mai ales din sezoanele de
primavară-vară, pot antrena peștii în aval, la distanțe foarte mari față de zonele preferate. Pentru
revenirea peștilor se construiesc scari de întoarcere. Peștii pot urca pe aceste scări, cu condiția ca
treptele să nu fie prea înalte (20-30 cm) iar pe acestea să curgă, în permanență, un strat de apă,
suficient ca înălțime.
Scările se confecționează din beton armat, `ncepând de la nivelul superior al bazinului de
reținere până la albia râului, având pe margini parapeți compacți.
6. În același scop se pot construi și scări cu curentul de inversiune ce se bazează pe
principiul frecării dintre păturile de suprafață și cele de adâncime ale apei în cădere, înlesnind
urcarea peștilor spre alveolele superioare până în lacul de retenție.
Toate aceste amenajări destinate oxigenării apei și urcării peștilor spre zonele din amonte,
trebuie să fie supravegheate de către personalul responsabil, pentru că, în caz contrar acestea pot
constitui locuri de braconaj. De asemenea, este necesară o permenentă întreținere (repararea și
decolmatarea lor periodică), așa încât reproducătorii de pe firul apei să poată asigura repopularea
naturală a întregului curs de apă montană.

Principii în repopularea zonelor piscicole montane deficitare

Conservarea fondului piscicol presupune menținerea la un nivel numeric optim, atât a
reprezentanților speciilor de pești cu importanță economică, cât și a celor secundare, precum și de
valoarea tuturor organismelor acvatice necesare sau favorabile intregirii fondului.
Atunci când conservarea fondului piscicol este pusă în pericol, se apelează, în general, la trei
posibilități de înlăturare a stării respective, și anume:

29
 - repopularea cu specii locale;
- aclimatizarea de noi specii;
- prevenirea și combaterea poluării.
Pentru eficientizarea acestor acțiuni trebuie ținut cont de caracteristicile ecosistemelor
acvatice, care se realizează luând următoarele măsuri:
 cunoașterea și conservarea populațiilor autohtone de pești din apele naturale, pe baza
unor studii de cartare piscicolă;
 protecția biotopurilor naturale, mai ales pentru reproducerea peștilor din speciile zonate,
iar unde este cazul de reamenajare a lor;
 conservarea populațiilor considerate în pericol de diminuare numerică sau pe cale de
dispariție, prin interdicția pescuitului;
 repopularea cu specii "native" adecvate, prin transferul de reproducatori din zonele
apropiate;
 reglarea raportului dintre diferite categorii de pești, până la nivelul optim;
 evitarea îmbătrânirii populației de bază și reducerea ponderii speciilor concurente la
hrană;
 reevaluarea principalilor dușmani și a paraziților periculoși.
Pentru reîntregirea numerică a populațiilor piscicole din unele fonduri piscicole deficitare
trebuie să se respecte unele principii, recurgându-se la repopularea suplimentară cu reproducători
din speciile caracteristice zonei naturale, prin amplasarea adecvată a icrelor embrionate și
deversarea alevinilor și a altor categorii de vârstă în locurile cele mai propice și în condiții de
maximă securitate.
1. Popularea suplimentară cu reproducători este metoda cea mai indicată, dar și cea mai
costisitoare economic și anevoioasă din punct de vedere biologic.
Reproducătorii necesari repopulării sunt, în general, exemplare greu de produs sau de
procurat, uneori transportându-se foarte greu. În plus, metoda necesită studii amănunțite cu privire
la acomodarea acestora în noile biotopuri, alături de depistarea celor mai adecvate locuri sau zone
de reproducere.
Programele de repopulare se întocmesc din timp, separat pe râuri, fonduri piscicole luându-
se în calcul și eventualele evenimente nedorite (viituri puternice), dușmani naturali, scăderea
populației piscicole în cele mai critice perioade, diminuarea nucleului prin braconaj etc. Este

30
recomandat ca reproducătorii să fie de diferite vârste pentru a asigura și o continuitate a generațiilor
viitoare (evitându-se consangvinizarea).
La noi în țară, este de actualitate problema repopularii zonelor deficitare cu păstrăv indigen,
lostriță, lipan etc. și mai puțin cu păstrăv curcubeu, care se poate reproduce destul de usor pe cale
artificială. Cu toate acestea, este necesară organizarea repopulării și a reântregirii cu păstrăv
curcubeu și fântânel, cu precadere în lacurile mari de acumulare, odată cu popularea și cu alte specii
necesare ca hrană pentru salmonide, fără a afecta buna dezvoltare a populațiilor de baza.
2. Amplasarea de icre se face atunci când condițiile de transport și accesibilitatea sunt
dificile, sau când zonele sunt situate la distanțe mari față de păstrăvarii.
Pentru aceasta, se prelevează icrele fecundate din locurile de bătaie ale reproducătorilor sau
se recoltează elemente sexuale de la masculii și femelele în perioada optimă, se fecundează și apoi se
introduc în mici escavații (gropițe cu nisip) din zonele deficitare. Într-o gropiță se introduc 200-500
de icre embrionate, se acoperă cu un strat de cca. 15 cm de pietriș și nisip foarte curat și se nivelează.
După trecerea numărului de grade-zile necesar, icrele eclozionează, iar larvele și alevinii părasesc
cuibul, răspândindu-se la distanțe mici în apă, în special în zonele malurilor protejate.O metodă
destul de eficientă a fost testată de către R. VIBERT și constă în prelevarea a cca. 1000 icre
fecundate într-o casetă de material plasatic, cu dimensiunile de 2x7x9 cm și prevăzută cu orificii
laterale de 0,6 cm sau cu fante de 6 mm lungime și 3 mm lățime. Casetele se transportă în lădițe cu
atmosferă umedă, în primele 24 ore de la fecundarea artificială, sau după embrionare (apariția
petelor oculare). Casetele se îngroapă în pietrișul amestecat cu nisip, în mai multe locuri naturale de
"bataie", după care se acoperă cu un strat de nisip de cca. 20 cm. Larvele care au rezultat sunt bine
protejate în aceste casete, pe care le părăsesc temporar, răspândindu-se în apă.
Pe lângă asigurarea securității icrelor pe perioada de incubație, viitorii pui sunt deja
acomodați cu noul biotop, evitându-se și infestarea cu paraziți.
3. Popularea suplimentară cu puieți este metoda cea mai des întâlnită la păstrăvul indigen,
atât în țara noastră cât și în străinatate. Pentru aceasta se folosesc alevinii în vârstă de o lună, de 2
sau 3 luni și chiar puieții de o vară (în vârstă de cca. 6 luni). Până la aceste vârste se utilizează
metodă creșterii dirijate, în bazinele păstrăvariilor sau în locuri special amenajate (toplițe) apropiate
de cele de deversare.

31
 Transvazarea se face cu foarte mare grijă, în hidrobioane, în timp foarte scurt și în locurile
propice stabilite anterior. În noile biotopuri, apa trebuie să fie lină, să cuprindă zone adăpostite și de
refugiu, dar nu prea adânci, deoarece aici se pot întâlni și pești adulți care-i pot consuma.
Repopularea cu puieți, în zonele stabilite din timp în cadrul fondului piscicol respectiv, s-a
dovedit, în multe situații, ca fiind ineficientă, deoarece multe exemplare de tineret se acomodeaza
greu sau sunt consumate de păstrăvii adulți, fără a mai lua în considerare riscurile de a fi transferați
cu forța în aval de către viiturile neprevăzute.
Pentru a se elimina sau diminua aceste riscuri, care în cele mai multe cazuri zădărnicesc
eforturile, ing. V. COTTA a imaginat creșterea dirijată a puieților în spații rezervate, denumite
toplițe, construite de-a lungul fiecărui fond piscicol.
Aceste toplițe se pot alimenta cu apă de izvor, deci, înainte ca apa să se deverseze în pârâu
sau râu, trebuie să parcurgă 2-3 cascade,pentru a fi curată și bine oxigenată, iar în sezoanele foarte
răcoroase să se execute copci în gheață. În aceste “rezervații” apa este menținută la nivel relativ
constant, iar canalele de supraplin vor trebui echipate cu gratare și site de 2-3 mm, pentru a
împiedica evadarea puietului. În interior se plasează snopi din crengi pentru protejarea puietului de
razele solare puternice și de păsările ihtiofage, așa încât temperatura sa nu depăsească vara 12ºC, iar
iarna să nu scadă sub 40 oC (aproapierea de izvor face ca apa să nu înghețe).
În aceste toplițe, precum și în râurile cu debite mai mari și relativ constante, vârsta optimă de
populare trebuie sa fie între 4-5 săptamâni de la eclozare, sau când sacul vitelin este integral
resorbit, deci în stadiul de alevin. Temperatura optimă de transport este de 4-5ºC. Pentru transport se
poate folosi un sac din folie de polietilenă umplut cu pește și apă cca. 75% din volum, iar 25% îl
reprezintă oxigenul introdus sub presiune. Într-un asemenea sac se pot transporta timp de cel mult 2
ore, 7000 larve de 4-5 saptamâni, sau 1300 puieți de 5-6 luni. Se vor evita, pe cât posibil, zilele de
caniculă, lumina solară directă, vibrațiile puternice ale mijlocului de transport etc.
Timpul de transport se poate prelungi la 4-5 ore cu condiția ca temperatura apei și
oxigenarea să se mențină la perametri indicați mai sus.
4. Aclimatizarea de noi specii de pesti.
Printre acțiunile intreprinse în ultimul timp se menționează refacerea stocurilor de specii și
de exemplare din fondurile piscicole afectate, prin repopularea cu speciile "native", dar și prin
aclimatizarea de noi specii, acomodate la ape reci, limpezi și tumultoase.

32
 Pentru refacerea stocurilor de specii și de indivizi s-au produs, pe cale artificială, însemnate
cantități de puieți de păstrăv de râu, păstrăv de lac etc., alături de unele specii mai rezistente cum ar
fi păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis) și stocurile cu coregoni.
Pentru refacerea și chiar îmbunătățirea fondurilor piscicole, în zonele apelor montane din
țara noastra se preconizează realizarea a două aspecte foarte importante:
- pe de o parte trebuiesc repopulate zonele deficitare cu speciile în pericol de diminuare, sau
cu cele pe cale de dispăriție, iar pe de altă parte se are în vedere aclimatizarea de noi specii, din care
unele mai rezistente la apele usor poluate, sau la condițiile mai vitrege de mediu.
După anul 1970, în zonele montane din țara noastră au fost construite mai multe acumulari
de ape în scopuri hidroenergetice, lacuri care au ridicat problemă populării cu specii adecvate. În
această perioadă s-a încercat aclimatizarea coregonilor (2 specii), a păstrăvului de lac etc, așa încât
baza trofică naturală a acestor lacuri să fie utilizată cât mai rațional, alături de o posibilă atracție
turistică prin pescuit sportiv.

CONDIȚIILE NECESARE PENTRU ÎNFIINȚAREA ȘI FUNCȚIONAREA UNEI

PĂSTRĂVĂRII

Premergător înființării unei exploatații salmonicole trebuie să se țină cont de patru

categorii de condiții principale: pedologice, hidrologice, hidrobiologice și economice.
1. Condițiile pedologice și de amplasament
Suprafața crescătoriilor salmonicole este în general destul de redusă fiind cuprinsă între
0,1 și 1,5 ha, ponderea cea mai mare atribuindu-se amplasării bazinelor, apoi căilor de acces și
doar o mică parte revenind construcțiilor anexe.
Terenurile cele mai indicate sunt relativ plane, aproape sau foarte apropiate de sursa de
alimentare cu apă, dar niciodată de o parte și de alta a unui pârâu sau râu, sau înconjurate de ape,
deoarece în cazul viiturilor mari existând pericolul inundării.
În România exploatațiile salmonicole se împart în trei categorii, după scopul activității
principale de producție, și anume: de populare suplimentară, sistematice (pentru pește de
consum) și mixte.
Suprafețele sunt mai reduse în cazul păstrăvăriilor de populare suplimentară, care au o
funcționalitate sezonieră (toamnă-primăvară), fiind constituite dintr-o mică stație de incubație și 1-2
bazine pentru parcarea reproducătorilor. Terenul se alege în așa fel încât să fie cât mai aproape de

33
izvorul care asigură apa necesară, iar apa emisarului natural să treacă peste 3-4 cascade, pentru
oxigenare.
Păstrăvăriile sistematice, care produc pește de consum sunt amplasate pe terenuri argilo-
nisipoase, cu deschideri mai mari, luându-se în calcul suprafața tuturor bazinelor pentru creștere,
de la stadiul de puiet până la vârsta optimă de valorificare, precum și pentru creșterea
reproducătorilor.
Păstrăvăriile mixte, care produc larve sau puiet pentru repopulare și parțial păstrăvi
pentru consum sau pescuitul sportiv, au suprafețe intermediare.
În general, se urmărește ca păstrăvăriile de repopulare sau pentru populări suplimentare
să fie cât mai aproape de fondurile piscicole deficitare (la distanțe mici de izvoare și de toplițe),
iar cele pentru producerea păstrăvului de consum să fie cât mai apropiate de localități, de căile de
acces, de zonele turistice și dacă este posibil, chiar de unitățile de prelucrare a peștelui.
În funcție de natura solului, mai întâi se îndepărtează stratul superficial, apoi se
procedează la compactizarea vetrelor sau fundurilor bazinelor, iar după construirea părților
laterale (în general din beton armat) se plantează arbuști cât mai aproape de bazine și pe direcția
vântului dominant. Se vor evita terenurile umbrite, în cea mai mare parte a zilei, mai ales când
sursa de apă se caracterizează prin temperaturi reduse.
Amplasarea păstrăvăriilor se va face pe terase, deci ferite de inundații, apelându-se uneori
la diguri sau pereți din beton, pentru apărarea de apele de viitură.
În cazul păstrăvăriilor sistematice din zonele submontane, la baza versanților, pe curba de
nivel, se sapă șanțuri adânci care, la nevoie, sunt în măsură să dirijeze apele viiturilor în aval de
crescătorie.
Un element care trebuie luat în seamă este prezența, pe vatra bazinelor, a nisipului sau a
pietrișului în amestec cu nisip, uneori chiar a unui sol argilos.
La toate categoriile de bazine, raportul între lățime și lungime este cuprins între 1/4 și 1/5,
uneori chiar de 1/20, deci sub formă de canal. Compartimentarea unei unități salmonicole
intensive se face în urma unor studii aprofundate, datele fiind prezentate în tabelul 2.

34
 Tabelul 2
Compartimentarea unei unități salmonicole
Adâncimea Producția
Categoria Suprafața Suprafața Debitul Densitatea
medie realizată
bazinelor % din cea totală mp l/s/mp exemplare/mp
m kg/mp
Incubatoare 2 0,25 0,3 icre-larve 1,0 10 mii
Viviere 1 1,20 0,3 5 0,5 10 mii
Creștere P0 15 20-50 1,0 3-5 0,1 500
Creștere P1 30 150 1,5 3-5 0,1 200
Creștere P2 40 300 1,5 3-5 0,1 25
Creștere Pr 5 100-200 1,5 3-5 0,1 10
Creștere PR 2 20-200 1,0 - 0,1 5

2. Condițiile hidrologice
Debitul apei este unul dintre principalii factori care influențează buna funcționare a unei
păstrăvării. Cu cât debitul apei din sursa de aprovizionare este mai mare și mai constant, cu atât mai
mult avem o garanție mai mare în funcționare. Pentru aceasta, se fac studii pe mai mulți ani, luând
în considerare și anii cei mai secetoși. Se consideră satisfăcătoar un debit de peste 500 l/sec/ha luciu
de apă sau cel puțin 1 l/minut/1 kg păstrăv, însă aceste valori, cu cât sunt mai mari și constante, cu
atât este mai sigură aprovizionarea. Aceste debite se dublează în cazul păstrăvăriilor sistematice, sau
intensiv-industriale, pentru creșterea păstrăvului curcubeu, deoarece aici și temperatura apei este
mai ridicată.
Pentru puietul de păstrăv, în vârstă de 2-3 luni, se consideră satisfăcător debitul de 30 l/minut
pentru 10 mii exemplare, mărindu-se la 60 l/minut în perioada de toamnă.
În practică se recomandă următoarele debite (pentru 1000 bucăți): pentru icre 0,1 l/s; pentru
larve 0,03 l/s; pentru alevini 0,05 l/s; pentru P0 0,1 l/s; pentru P0+ 0,2 l/s; pentru P1 0,3 l/s; pentru P1+
0,7 l/s; pentru P2 1,0 l/s; pentru P2+ 10 l/s; pentru Pr 15 l/s; pentru PR 20 l/s.
La construirea unei păstrăvării trebuie să cunoască valorile maxime și minime ale debitului
general, precum și valorile reale la fiecare bazin, sau sector de bazine, datele consemnându-se de 3
ori pe zi în registre sau afișate la loc vizibil pentru schimbul care urmează. Debitul canalului de
alimentare sau a unui râu se poate determina cu ajutorul formulei:
D= S x (V x 0,85),
în care: D - debitul apei (l/s);

35
 S - suprafața secțiunii transversale (m2);
V - viteza apei (m/s).
La stabilirea dimensiunilor bazinelor se va ține seama ca acestea să se golească în cel mult 5
ore, sau de cca. 5 ori pe zi. Cea mai indicată sursă de alimentare cu apă pentru o păstrăvarie este
constituită din izvoare. Acestea prezintă avantajul că nu îngheață pe timp de iarnă sau, în mod cu totul
excepțional, îngheață în nopțile extrem de reci.
Pentru îmbogățirea în oxigen dizolvat, apa de izvor trebuie să parcurgă anumite distanțe,
traversând zone special amenajate, prevăzute cu cascade simple sau podite, din lemn sau piatră.
3. Condițiile hidrobiologice
Sub aspectul temperaturii optime de creștere, după cum este bine cunoscut, salmonidele fac
parte din categoria peștilor stenotermi de apă rece, deci iubitori de apă cu temperaturi scăzute.
Valorile termice optime variază în funcție de specia introdusă în cultură, în funcție de specia
dominantă și de vârstă. Temperaturile pot fi mai ridicate pentru creștere și dezvoltare și mai reduse
pentru reproducere. De exemplu, valoarea optimă pentru creștere la păstrăvul indigen este de 14-
16ºC, pentru păstrăvul fântânel între 12 și 14ºC, iar pentru curcubeu între 15 și 19ºC. Păstrăvul
indigen părăsește râurile când temperatura apei depășește vara 18ºC, îndreptându-se spre izvoarele
acestora, unde, pe timp de vară, apa are temperaturi mai reduse.
De asemenea, dezvoltarea icrelor, incubarea acestora și creșterea alevinilor de păstrăv
necesită valori ale temperaturii de 5-8ºC. De aceea, alimentarea caselor de incubație, trebuie făcută
fie cu apă din izvoare reci și bine oxigenate, fie din straturile profunde ale marilor acumulări de ape.
Pentru crescătoriile de păstrăv curcubeu destinat consumului, temperatura apei poate să fie
ceva mai ridicată, fără însă să depășească vara 23ºC, dar nici să scadă sub 11ºC. Aceasta, deoarece
procesul de creștere se încetinește, iar valorificarea hranei pierde din eficiență la temperaturi
oscilante.
Este recomandat ca amplitudinea de oscilație a temperaturii apei să fie cât mai redusă.
Schimbările bruște de temperatură sunt greu de suportat de către categoriile tinere de păstrăvi,
precum și de adulți. De aceea, este necesară urmărirea dinamicii temperaturii apei, timp de cel puțin
12 luni înainte de înființarea păstrăvăriei.
Este bine cunoscut că, temperatura apei influențează conținutul acesteia în oxigen dizolvat.
Cu cât temperatura este mai scăzută conținutul în oxigen dizolvat este mai ridicat și invers.

36
 Se consideră că o apă este bună pentru o păstrăvărie dacă conține cel puțin 9 mgO2/l la
temperatura de 18-19ºC. Desigur, conținutul în oxigen dizolvat mai poate crește și prin unele
amenajări hidrotehnice de tipul cascadelor podite sau simple. De asemenea, evitarea supraîncălzirii
apei se poate realiza prin plantarea de arbuști pe maluri sau în apropiere. Se impune urmărirea
conținutului în oxigen dizolvat la ieșirea din izvoare, unde este necesară sporirea măsurilor amintite
mai sus.
Pe scara exigenței față de conținutul de oxigen dizolvat, păstrăvul de munte sau indigen se
situează pe locul întâi, urmat de fântânel, lipan, lostriță, coregon și în final de păstrăvul curcubeu.
Față de scăderile bruște ale conținutului apei în oxigen, cel mai sensibil este lipanul, apoi
coregonul, mai ales când oxigenarea apei se apropie de jumătatea valorilor optime.
Reacția chimică a apei, exprimată prin concentrația ionilor de hidrogen sau pH-ul apei, are
influență asupra proceselor metabolice din organismul peștilor și a organismelor acvatice care le
constituie hrana. Cea mai bună apă pentru salmonide este cea cu valorile pH-ului cuprinse între 7 și
7,5, adică apele neutre sau ușor alcaline, apele acide cu pH-ul sub 6 sau cele alcaline, cu pH-ul peste
8,5 fiind improprii. Calitativ, valoarea pH-ului se apreciază cu ajutorul hârtiei indicatoare (de
turnesol), prin virarea culorii și compararea cu scara de valori de pe plic sau casetă, iar cantitativ cu
ajutorul unor aparate speciale, numite pH-metre.
Duritatea apei, apreciată prin grade germane (dHº), trebuie să posede valori optime pentru
salmonide, între 8 și 16 dHº.
Conținutul apei în dioxid de carbon (CO2) nu trebuie să depășească 2 mg/l, fiind mai mare
după ieșirea din izvoare, în bazinele suprapopulate, sub podul de gheață și pe timp de noapte,
reglarea presupunând creșterea debitelor.
Valoarea optimă a transparenței apei pentru salmonide este de cca. 100 cm, mai ales pentru
stațiile de incubație și bazinele de creștere a larvelor și alevinilor. De aceea, este recomandată
filtrarea apei prin baterii, având compartimente separate din mai multe categorii de materiale: piatră,
pietriș și nisip fin. De asemenea, este necesar ca periodic, bazinele de creștere să fie decolmatate
prin raclarea fundului lor și așternerea unui strat proaspăt de nisip și pietriș.
Pentru evitarea "înfloririi apei" din toplițe, ca urmare a înmulțirii exagerate a algelor, se
obișnuiește ca periodic, acestea să fie curățate. Reglarea corespunzătoare a debitului apei și
îndepărtarea arborilor sau a resturilor vegetale căzute accidental sau aduse de viituri, reprezintă alte
măsuri care contribuie la întreținerea clarității apei în toplițe.

37
 4. Condițiile economice
Pentru realizarea unei rentabilităti maxime a unităților salmonicole intensive, este deosebit
de importantă alegerea locului de înființare, sub raportul apropierii căilor de comunicație, de rețelele
electrice, de zonele turistice, precum și de unitățile furnizoare de furaje. Pentru integrarea
păstrăvăriei într-un proces de producție corelată și complexă, se recomandă amplasarea în zonă a
unei stații pentru producerea de nutrețuri combinate specifice, precum și a unor puncte de desfacere
a produselor finite (păstrăvi de consum, cobze cu păstrăv afumat, pescuit sportiv) etc. Toate acestea
trebuiesc amplasate la distanță medii față de păstrăvărie și numai în aval pentru a nu constitui surse
de poluare.
Se evită amplasarea bazinelor în apropierea căilor ferate sau a autostrăzilor, deoarece
vibrațiile puternice sperie păstrăvii adulți și produc malformații pe perioada incubației și stress pe
perioada creșterii.
Pentru unitățile care au ca obiectiv pricipal repopularea fondurilor piscicole deficitare, lacul
de amplasare va fi cât mai aproape de cursul respectiv de apă, dar pe căi accesibile pentru a putea fi
aprovizionate corespunzător cu materiale, hrană și aparatură specifică.

Consideraţii asupra sistemelor şi tehnologiilor de creştere a păstrăvului

Sisteme de creştere a păstrăvului
Până la sfârşitul secolului XIX începutul sec XX, cînd au ajuns în România, păstrăvul
fântânel (Salvelinus fontinalis) şi păstrăvul curcubeu (Onocorhynchus mykiss), speciile
salmonicole reprezentative pentru România erau păstrăvul indigen (Salmo trutta fario), păstrăvul
de lac (Salmo trutta morfa lacustris) şi lostriţa (Hucho hucho).
Nu se poate vorbi însă despre sisteme de creştere a acestor specii, ci mai degrabă despre
mici amenajări, barări de cursuri de ape, bazine săpate în albia pâraielor şi a râurilor de munte, în
care locuitorii zonelor montane introduceau exemplare capturate din mediul natural, spre a fi
consumate ulterior.
Adevăratele amenajări salmonicole apar pe teritoriul României la începutul secolului XX,
primele păstrăvării fiind cele de la Valea Putnei, Tarcău, Barnar, Gudea şi Finiş.
Un rol important în dezvoltarea salmoniculturii în România l-a avut şi introducerea
păstrăvului fântânel şi a păstrăvului curcubeu, specii ameliorate, adaptate creşterii în captivitate

38
şi furajării suplimentare, care prezentau un spor de creştere superior păstrăvului indigen şi o mai
mare rezistenţă la boli.
Sistemul extensiv de creştere
În cadrul sistemelor clasice de creştere, bazinele variază ca soluţie constructivă, formă şi
dimensiuni, în funcţie de scopul în care sunt construite, de natura terenului, de materialele de
construcţie utilizate, şi de specia care face obiectul culturii artificiale în păstrăvăria respectivă.
O amenajare salmonicolă însumează mai multe tipuri de bazine, fiecare din acestea fiind
destinate unei anumite categorii de vârstă. Există, astfel:
 bazine destinate creşterii puietului;
 bazine pentru tineret;
 bazine pentru păstrăv de consum;
 bazine pentru remonţi;
 bazine pentru reproducători;
 bazine pentru carantină;
 bazine experimentale.
Fiecare din aceste bazine sunt dimensionate în funcţie de cerinţele biologice ale
materialului de cultură: densitate de creştere, nivel al oxigenului dizolvat, dimensiunea
exemplarelor, numărul de exemplare, gradul de furajare etc.
Din punct de vedere al formelor bazinelor, acestea pot fi dreptunghiulare, circulare, ovale,
trapezoidale, fiind uşor de exploatat şi întreţinut, însă au dezavantajul consumului mare de apă pe
producţie obţinută.
În ceea ce priveşte materialul din care sunt confecţionate bazinele, părerile sunt împărţite
între specialişti. Unii autori recomandă bazinele din pământ (acolo unde solul este argilos şi
impermeabil), argumentând în favoarea acestor bazine următoarele:
 în bazinele de pământ se dezvoltă o bogată faună nutritivă, minusculă, cu efect direct în
scăderea cantităţii de furaje administrate;
 hrana neconsumată de peşti este descompusă de bacteriile existente în sol;
 costuri reduse de amenajare a unor astfel de bazine;
 bazinele de pământ sunt mai igienice decât cele de ciment (beton).
Există însă şi argumente în defavoarea unor astfel de bazine, ca de exemplu:

39
  nu sunt recomandate categoriilor mici de vârstă (puiet, tineret), întrucât aceste bazine
prezintă un grad ridicat de suspensii fine, care colmatează branhiile acestor exemplare,
afectând direct respiraţia şi indirect creşterea;
 transparenţa apei este mult diminuată în comparaţie cu bazinele betonate;
 recoltarea peştilor se desfăşoară cu dificultate, din cauza transparenţei reduse, la fel şi
inventarierea materialului de cultură;
 deseori, malurile acestor bazine se surpă, iar lucrările de întreţinere se desfăşoară cu
dificultate.
Indiferent de părerile specialiştilor, bazinele betonate prezintă un trend ascendent, semn
că până la urmă sunt de preferat. Astăzi, în România, puţine păstrăvării sistematice mai utilizează
bazine de pământ: Câmpul Cetăţii (Mureş), Prejmer (Braşov), Lacul de argint, (Suceava), Prisaca
Dornei (Suceava).
Furajarea peştilor se desfăşoară de cele mai multe ori manual, dar tehnologia modernă
pătrunde şi în acest domeniu, astăzi existând sisteme de furajare cu autostimulare sau
automatizate complet.
Sistemul semi-intensiv de creştere
Amenajările acvacole în sistem semi-intensiv sunt construcţii cu sisteme proprii de
alimentare şi evacuare. Sunt specifice majorităţii bazinelor piscicole din ţara noastră, fiind
considerate deja tradiţionale.
În acest sistem se practică monocultura sau policultura. La populare vor fi densităţi mai
mari decât în sistemul extensiv, deoarece se furajează suplimentar, dar nu se exclude nici
hrănirea peştilor cu hrană naturală, de aceea bazinele se fertilizează periodic.
În fiecare an se populează bazinele cu puiet de diferite vârste, în funcţie de managementul
aplicat. În cazul aplicării policulturii, se populează cu subspecii de păstrăvi compatibile (păstrăv
indigen şi păstrăv de lac).
În aceste sisteme, zilnic se înlocuieşte un anumit procent din apă, în funcţie de specia
crescută. Sunt necesare intervenţii în vederea întreţinerii bazinelor aproape în orice lună a anului.
Acest tip de acvacultură necesită multă tehnologie, dar şi producţiile sunt mai mari decât
în sistemul extensiv. În ţara noastră, o productivitate de 40 tone/ha luciu de apă este considerată
ca valoare minimă în acest sistem.

40
 Creşterea intensivă
Sistemele clasice intensive de creştere a păstrăvilor sunt cele mai răspândite la ora actuală
în România, însă în mod cert acestea prezintă unele dezavantaje ce trebuiesc remediate,
respectiv:
 presupun suprafeţe de teren relativ mari;
 au un consum mare de apă;
 necesită un personal numeros care deserveşte proceselor tehnologice, fapt cu efect
direct asupra creşterii nivelului cheltuielilor;
 există expunerea la riscul de a prelua ape poluate din sursa de alimentare;
 dependenţa de factorii climaterici (secetă, caniculă, ger, îngheţ) cu efect direct
asupra vitezei de creştere a materialului de cultură.
Chiar dacă prezintă o serie de dezavantaje, de genul celor prezentate mai sus, aceste
păstrăvării produc în proporţie de 90%, păstrăvul destinat consumului, iar până la apariţia altor
sisteme de creştere pe piaţă, vor rămâne baza salmoniculturii româneşti.

Sistemul Raceway
Sistemele de cultură raceway sunt rar întâlnite în România. Ele se bazează pe existenţa
unui curent puternic de apă, pe cursul căruia sunt înşirate mai multe bazine de creştere. Practic, o
porţiune a unui curs de apă este transformată într-o amenajare piscicolă, iar densitatea de creştere
a materialului de cultură este strict dependentă de volumul de apă care tranversează sistemul de
creştere şi de viteza acesteia.
Sitemele tip raceway prezintă avantajul unor costuri de amenajare scăzute în comparaţie
cu alte sisteme de creştere, precum şi obţinerea unor producţii ridicate, datorită curentului
puternic de apă care favorizează o densitate de creştere ridicată.
Dezavantajele acestor sisteme sunt:
 dependenţa de condiţiile climaterice şi sezoniere;
 dificultăţi în administrarea furajelor din cauza curentului;
 riscul mare de transmitere a unor boli specifice de la un bazin la altul şi
imposibilitatea efectuării unor tratamente;

41
  expunerea materialului de cultură la diverşi factori limitativi (mamifere,
păsări, specii de peşti existente pe cursul de apă care ajung accidental în
amenajarea piscicolă);
 expunerea la pericolul unor calamităţi naturale care pot compromite
producţia (inundaţii, viituri, spargerea bazinelor);
 necesitatea intervenirii cu siteme de aerare suplimentară în cazul în care
scade debitul cursului de apă.
Viviere flotante
Majoritatea sistemelor intensive de creştere a păstrăvului necesită investiţii iniţiale
majore, de aceea în ultima perioadă s-a trecut la creşterea peştilor în viviere flotante (fig. 1.15).
Metoda constă în creşterea peştilor în viviere ce plutesc la suprafaţa apei datorită unor
flotoare (obiecte plutitoare) sau pot fi fixate de substratul bazinului acvatic (Vodă şi Boaru,
Anca, 2004).
Originea acestei metode de creştere a peştilor nu cunoscută în detaliu, totuşi se pare că
derivă din modul în care pescarii păstrau peştele capturat pe parcursul mai multor zile, până când
aveau o cantitate suficientă pentru a o comercializa. Aceştia realizau structuri asemănătoare unor
cuşti, în care peştele era menţinut viu. Se cunoaşte faptul că metoda de creştere propriu-zisă a
peştilor în viviere a debutat la sfârşitul secolului al XIX-lea în S-E Asiei, când peştii erau
menţinuţi în viviere din lemn sau bambus (Cocan, 2011).
Odată cu apariţia şi diversificarea materialelor sintetice, s-au creat numeroase modele de
viviere, durabile şi uşor de întreţinut. Faptul că furajele granulate au devenit din ce în ce mai
accesibile, a fost, de asemenea, un element care a dus la dezvoltarea acestei metode de creştere a
peştilor în numeroase ţări (Vodă şi Boaru, Anca, 2004).
Deşi pare o metodă simplă la prima vedere, există unele aspecte care trebuiesc luate în
considerare, şi anume:
 o densitate mare a peştilor din viviere poate genera probleme legate de calitatea
apei şi răspândirea bolilor;
 furajele administrate trebuie să fie de cea mai bună calitate şi complete;
 furajele trebuie să aibă o perioadă mai mare de flotabilitate, pentru a fi consumate
de către păstrăvi, evitând pierderile;

42
  din punct de vedere nutriţional, trebuie să asigure în întregime necesarul de
proteine, hidraţi de carbon, lipide, vitamine şi minerale;
 vivierele pot fi uşor vandalizate, ceea ce impune supravegherea permanentă a
acestora;
 este necesară intervenţia zilnică la nivelul fiecărei viviere;
 la densităţi mari de populare este necesară realizarea unei aerări suplimentare.
Pe lângă toate aceste aspecte legate de creşterea peştilor în viviere, metoda prezintă şi
anumite avantaje:
 creşterea peştilor în viviere se poate practica pe cursuri de apă sau în bazine
acvatice;
 sunt eliminate costurile legate de construcţie/amenajare a bazinelor;
 vivierele sunt ieftine, astfel că este necesară o investiţie iniţială relativ mică;
 dinamica de creştere a peştilor este foarte uşor de monitorizat;
 verigile fluxului tehnologic pot fi ţinute sub control permanent;
 pescuitul este facil.
Pentru ca prin practicarea acestei metode de creştere să nu se obţină eşecuri, traduse prin
pierderi în masă ale populaţiei piscicole şi, implicit, pierderi financiare, trebuie cunoscute
îndeaproape următoarele:
 calitatea apei şi evoluţia sezonieră a principalilor factori fizico-chimici ai apei;
 caracteristicile pedologice şi hidrologice ale bazinului acvatic;
 modul de construire şi amplasarea corectă a vivierelor;
 caracteristicile populării, a manipulării peştilor şi a hrănirii acestora;
 aspecte cu privire la recoltarea şi valorificarea peştilor.
Având în vedere că păstrăvul este un peşte de apă rece, se va opta pentru creşterea lui în
viviere numai acolo unde temperatura apei o permite.
Pentru păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss), se apreciează că temperatura optimă a
apei, pentru creştere, este cuprinsă între 15-19oC, indivizii încetând a se hrăni la temperaturi mai
mici de 1-2oC sau mai mari de 23oC.
Pentru păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis), sunt de preferat apele mai reci, prin
faptul că acesta valorifică cel mai bine furajul la o temperatură de 12-14oC. Pentru ca păstrăvul

43
să poată fi crescut în viviere, acestea trebuie să fie amplasate în ape bine oxigenate, cu peste 6
mg O2/litru apă, cele mai indicate fiind în acest sens lacurile montane de acumulare.
La noi în ţară, astfel de exploataţii salmonicole se regăsesc pe Lacul Bicaz-Izvorul
Muntelui (păstrăvăria Potoci) şi pe Lacul Brădişor (Vâlcea).

Creşterea super-intensivă
Sistemele de creştere super-intensive, sunt relativ noi pentru ţara noastră, (apărute după
1990), fiind destinate obţinerii unor producţii de peste 200 kg peşte/m3 apă, creşterea şi
dezvoltarea materialului biologic de cultură relizându-se în condiţii de mediu strict controlate şi
la densităţi foarte mari.
Principiul sistemelor superintensive este acela de a valorifica cât mai bine potenţialul
biologic al unei specii, pentru a se obţine o producţie maximă de peşte/m 3 apă (Cristea, 2002,
Boaru, Anca şi colab., 2005).
Un număr redus de personal angajat poate asigura buna funcţionare a unei asemenea
ferme, existând situaţii în care numai 2 angajaţi sunt suficienţi pentru a opera într-o asemenea
exploataţie, care poate să producă peste 200 tone de peşte anual.
Apariţia acestor sisteme de creştere a peştelui se datorează mai multor factori de natură
socială, economică, ecologică, biologică, climaterică etc., iar aceasta se explică astfel:
 creşterea numărului populaţiei umane la nivel mondial, a condus la o criză a produselor
alimentare (astăzi, peste o treime din populaţia Terrei trăieşte în condiţii de subnutriţie),
fapt ce a condus la o cerere mai mare de produse alimentare, inclusiv peşte;
 rezervele de apă dulce de pe Terra sunt limitate, astfel că au fost impuse, în multe zone,
măsuri de resticţionare a consumului de apă, determinând transformarea sistemelor de
creştere extensive sau semiintensive, în sisteme intensive şi supraintensive care utilizează
în desfăşurarea proceselor tehnologice cantităţi reduse de apă;
 capturile de peşte oceanic şi marin sunt din ce în ce mai reduse, din cauza
managementului deficitar în ceea ce priveşte resursele naturale ale mărilor şi oceanelor şi
gestionarea acestora. Se impune, astfel, găsirea unor soluţii viabile, prin care să fie
suplinită cererea de peşte pe piaţă în condiţiile în care capturile sunt tot mai scăzute, iar
soluţia de viitor pare a fi implementarea sistemelor de creştere superintensive;

44
  poluarea apelor naturale continentale şi oceanice cu substanţe de natură diferită (reziduuri
petroliere, detergenţi, substanţe radioactive, metale grele, pesticide etc.) a condus la o
creştere a incidenţei bolilor la peşti. Sistemele superintensive, prin monitorizarea
permanentă a parametrilor mediului de cultură, oferă produse sigure din punct de vedere
alimentar şi sanitar;
 asigurarea unor producţii constante, pe tot parcursul anului, se poate face doar în
sistemele superintensive, eliminându-se astfel caracterul sezonier al producţiilor piscicole
din fermele clasice. Se elimină, totodată, în acest mod, cheltuielile cu stocarea, păstrarea
şi depozitarea producţiilor şi capturilor, în vederea livrării treptate, pe tot parcursul anului
(Grozea şi colab., 2002, Bud şi colab., 2007, Cocan, 2008, 2011).
Creşterea peştilor în sistem – superintensiv se poate face în două moduri:
 sisteme „flow – through”;
 sisteme recirculante.

Sistemul Flow through

Principiul de funcţionare al acestui sistem de creştere se bazează pe trecerea apei o
singură dată prin bazine. În general se utilizeză sursele de apă geo-termale sau apa caldă
provenită de la termocentrale (apă care se pierde în general, fără a fi refolosită).
Bazinele utilizate în cadrul sistemelor flow through pot fi confecţionate din beton, metal,
fibră de sticlă, polipropilenă, iar amplasamentul acestora se poate face în hale de producţie, în
şoproane acoperite sau chiar în aer liber.
Aceste sisteme sunt mai puţin utilizate, în creşterea salmonidelor, dar există cazuri în care
sunt folosite, iar producţiile sunt pe măsură, aşa cum sunt păstrăvăriile din zona mediteraniană
(Italia, Grecia, Spania, Croaţia), unde variaţiile de temperatură ale apelor montane pe parcursul
unui an calendaristic sunt nesemnificative (12-16oC), iar sistemele funcţionează cu succes
(Cocan, 2008, 2011).
Avantajele utilizării unui astfel de sistem se referă la producţiile mari obţinute pe
suprafaţă de volum şi timp, dar prezintă dezavantajul utilizării unui volum mare de apă.
De asemenea, este necesar ca pentru obţinerea rezultatelor preconizate, furajarea
materialului de cultură să se facă doar cu furaje granulate, echilibrate din punct de vedere al

45
nivelului de proteine, carbohidranţi, lipide, vitamine, minerale etc. şi după un program de
furajare bine pus la punct.
Sistemul recirculant
Tendinţa actuală a pisciculturii din Europa şi SUA este de mărire a ponderii producţiei de
peşte obţinut în sisteme superintensive şi, în special, în sisteme cu apă recirculată. Aceste sisteme
de creştere câştigă în ultima vreme din ce în ce mai mult teren, datorită multiplelor avantaje pe
care le prezintă, dintre care amintim (Cristea, 2002):
 posibilitatea amplasării unor astfel de sisteme în zone lipsite de un curs permanent de
apă, prin recirculare conservându-se resursele de apă;
 există un control strict asupra mediului de creştere, astfel că se menţin condiţii optime de
creştere pe tot parcursul anului;
 există posibilitatea obţinerii în flux continuu, pe tot parcursul anului, a produselor
proaspete;
 inventarul piscicol se poate face cu o mai mare acurateţe decât în heleşteie, pe tot
parcursul ciclului de producţie.
Deşi prezintă numeroase avantaje, aceste sisteme se dezvoltă cu greutate, în principal, din
cauza nivelului destul de ridicat al investiţiilor iniţiale, a tehnologiei avansate care trebuie
însuşită şi a consumului ridicat de energie de pe parcursul exploatării sistemului. Prin găsirea
unor soluţii de depăşire a acestor impedimente, rezultatele de producţie pot fi spectaculoase, iar
amortizarea investiţiilor se poate face într-un interval foarte scurt de timp (Cristea, 2002, Cocan,
2008).
Pe lîngă bazinele de creştere a peştelui, un sistem recirculant trebuie să cuprindă mai
multe instalaţii care să permită asigurarea condiţiilor de mediu corespunzătoare cerinţelor
biologice ale speciei de cultură. Acestea trebuie să menţină un mediu de creştere excelent din
punct de vedere calitativ, asigurând în acelaşi timp hrană adecvată pentru creşterea optimă.
Menţinerea unei bune calităţi a apei este de primă importanţă pentru sistemele
recirculante. Apa cu o calitate slabă nu duce neapărat la moartea peştilor, ci la reducerea ritmului
de creştere al acestora, cauzând stres şi mărirea incidenţei bolilor. Astfel, prin intermediul
instalaţiilor din sistem, trebuie monitorizaţi şi menţinuţi în parametrii optimi următorii factori:
oxigenul solvit, amoniacul, nitriţii, nitraţi, bioxidul de carbon, pH-ul, suspensiile solide etc.

46
 Peştii elimină în mediul de cultură dioxid de carbon, amoniac şi materii fecale.
Componentele sistemului trebuie să elimine şi să transforme aceste elemente prevenind efectele
lor nocive. Astfel, pentru menţinerea unei ape de calitate corespunzătoare, trebuie ca aceasta să
fie evacuată continuu din bazinul de creştere şi să sufere procese de filtrare, biofiltrare,
oxigenare, sterilizare, urmând ca apoi să fie repompată în bazin (Cocan 2008, 2011).

Baftă!!!!!

47