BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE

Introducere
Obţinerea unor date cât mai precise privind modificările de structură şi/sau funcţie a
organelor interne este esenţială pentru stabilirea diagnosticului, dar şi a tratamentului adecvat.
Metodele de vizualizare îşi propun obţinerea unor astfel de informaţii. Pentru obţinerea
informaţiilor, un factor fizic trebuie să interacţioneze cu organul investigat, modificându-şi
caracteristicile. Inevitabil, aceasta afectează organul investigat. Este de dorit ca efectele asupra
organismului să fie cât mai mici (metoda să fie cât mai puţin invazivă). Pentru a se obţine acest
lucru trebuie utilizaţi factori fizici cu energie cât mai mică (de exemplu este de preferat utilizarea
radiaţiilor neionizante faţă de cele ionizante) şi în doză cât mai mică, precum şi a unor detectoare
cât mai sensibile.
Oricum, aceste metode nu trebuie să fie folosite excesiv dacă nu este strict necesar. În
acelaşi timp este obligatoriu ca informaţiile să se refere la regiuni cât mai mici şi mai bine
delimitate ale organismului (rezoluţia spaţială să fie cât mai bună). De asemenea, factorii fizici
trebuie să interacţioneze cât mai specific cu ţesuturile pentru ca informaţiile să fie cât mai
diferenţiate. Se poate mări specificitatea interacţiunilor prin utilizarea substanţelor de contrast.
Dintre factorii fizici frecvent utilizaţi în imagistica medicală se pot menţiona: câmpurile
electromagnetice (X şi radioundele), radiaţiile ionizante emise de radioizotopi, ultrasunetele. Un loc
aparte îl ocupă termografia prin care sunt detectate radiaţiile infraroşii emise de corpul uman, fără a
aplica factori fizici din exteriorul acestuia.
Imaginile tomografice sunt imagini care pot fi obţinute cu oricare dintre factorii fizici
menţionaţi anterior. Caracteristica tehnicilor tomografice constă în posibilitatea de a obţine imagini
pe secţiuni (tomi – secţiune) ale corpului. Odată aleasă secţiunea de investigat, aceasta este
împărţită în elemente de volum, numite voxeli (volume elements). De la fiecare voxel se obţine un
semnal care reprezintă răspunsul la factorul fizic utilizat. Semnalul provenit de la un voxel este
detectat de către un dispozitiv specific (traductor) şi prin intermediul unui convertor analogo-digital
este introdus într-un calculator unde se reconstruieşte imaginea pe baza semnalelor primite de la toţi
voxelii. Fiecărui voxel îi corespunde un element de imagine digitală numit pixel (picture element).
Elementele de imagine sunt ordonate într-o matrice, în general pătratică, cu n linii şi n coloane,
astfel încât numărul total de pixeli va fi n2. Fiecărui element (punct al imagimii) i se asociază
convenţional o anumită culoare sau nuanţă de gri şi un grad de luminozitate.

Metode ce utilizează ultrasunete

Ultrasunetele sunt unde mecanice longitudinale cu frecvenţe de peste 20 kHz. În practică
fenomenul utilizat pentru obţinerea informaţiei este reflexia sunetelor pe suprafeţele ce separă
diferitele ţesuturi, metoda numindu-se ecografie. Ultrasunetele sunt radiaţii neionizante, deci
energiile implicate sunt mici şi riscurile pentru organism practic nu există. Dezavantajul utilizării
ultrasunetelor este dat de rezoluţia relativ mică.
În cazul folosirii pentru investigaţii a fenomenelor ondulatorii (reflexie, refracţie, absorbţie
etc.) limitarea rezoluţiei este dată de fenomenul de difracţie. Difracţia constă în ocolirea aparentă a
obstacolelor atunci când dimensiunea acestora este comparabilă cu lungimea de undă a radiaţiei.
Atunci când apare difracţia obiectul nici nu reflectă nici nu absoarbe radiaţia devenind „invizibil”
pentru aceasta. În cazul ultrasunetelor cu frecvenţa ν= 2 MHz ce se propagă în ţesuturi moi (viteza
m v
fiind v ≈ 1.500 ) lungimea de undă ( λ = ) este de circa 0,75 mm. O astfel de rezoluţie pare
s ν
suficientă, dar aceasta este rezoluţia maximă teoretic posibilă, în practică intervenind şi alte cauze
ale limitării ei. Soluţia poate părea creşterea frecvenţei ultrasunetelor utilizate dar aceasta implică
atât dificultăţi tehnice cât şi creşterea energiei ultrasunetelor cu mărirea efectelor asupra
organismului.

Pagina 1 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

Ecografia
Reprezintă o clasă de metode de investigaţie din care fac parte ecografiile de tip 2D, 3D, 4D
(3D în timp real) şi Doppler. Toate aceste metode se bazează pe reflexia ultrasunetelor pe
suprafeţele de separaţie dintre diferitele regiuni din corpul uman. Un generator (de obicei
piezoelectric) de ultrasunete emite un puls foarte scurt şi unidirecţional de ultrasunete (cu frecvenţă
fixă, de obicei între 2 şi 20 MHz). Pentru a micşora reflexia ultrasunetelor pe suprafaţa pielii,
fenomen care ar duce la pierderea în cea mai mare parte a energiei undei pătrunse în corp, se aplică
pe corp o substanţă (parafină, de exemplu) care asigură, practic, pătrunderea ultrasunetelor în corp
fără reflexii (adaptarea de impedanţă) Undele sunt reflectate de diferitele suprafeţe interne (ecou) şi
recepţionate de un detector (în general cristalul care emite ultrasunetele este şi detector).

Schema de principiu a ecografului

Imagine ecografică fetală la 17 săptămâni

Se măsoară timpii scurşi între emiterea pulsului de ultrasunete şi recepţionarea ecourilor,

iar un calculator, cunoscând viteza de propagare a ultrasunetelor (în ţesuturile moi de circa
1.500m/s), va calcula distanţele până la punctele în care au avut loc reflexiile. Apoi se emite un puls
pe o altă direcţie la un mic unghi faţă de prima. În final se baleiază un arc de cerc, iar calculatorul,
pe baza distanţelor calculate, generează o imagine. Dacă se folosesc simultan mai multe sonde de
ultrasunete plasate convenabil, imaginile plane (2D) pot fi asamblate de calculator şi transformate în
imagini tridimensionale, iar dacă dispunem de un calculator puternic şi de programele adecvate,
imaginile tridimensionale pot fi obţinute practic instantaneu (ecografie 4D sau 3D real-time).
Evident în ecografia 4D se obţin mult mai multe informaţii decât în cea 2D.

Pagina 2 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

Ecografie fetală 3D

Ecografia Doppler
Utilizează modificarea frecvenţei undelor la reflexia pe obiecte aflate în mişcare pentru a
determina viteza de deplasare a acestora ştiindu-se că frecvenţa undei reflectate pe ele depinde de
viteza lor.
Dacă reflexia are loc pe hematii se poate determina viteza de curgere a sângelui în inimă
sau vase sanguine, regimul de curgere (laminar sau turbulent), volumul care curge în unitatea de
timp, viteza de contracţie a pereţilor inimii etc. De exemplu, în oftalmologie, se poate vizualiza
fluxul retinian putându-se depista o tromboză de venă retiniană oftalmică; se pot diagnostica artrite
şi tromboze venoase; fiind o investigaţie neinvazivă este folosită pentru măsurarea fluxului
sanguine în diferite regiuni anatomice ale fătului, realizându-se în timpul aceleiaşi investigaţii cu
ecografia normală morfologică; diagnosticarea unor afecţiuni cardiace: insuficienţa cardiacă,
stenoze (îngustarea calibrului vascular) sau insuficienţe ale valvelor (lipsa închiderii), boli cardiace
congenitale, infarctul miocardic etc.
Înregistrările pot fi făcute utilizând pulsuri de ultrasunete (PWD- Pulsed Wave Doppler)
caz în care emiţătorul şi detectorul pot fi acelaşi cristal sau în regim de emisie şi recepţie continuă
(CWD- Continuu Wave Doppler) caz în care emiţătorul şi detectorul vor fi cristale diferite. CWD
este utilizată mai ales pentru investigarea cordului (regiunea investigată este bine delimitată dar
determinarea vitezelor nu este foarte precisă) iar PWD este utilizată atât în investigarea inimii cât şi
a vaselor sanguine (regiunea investigată este mai puţin bine delimitată în schimb vitezele sunt
determinate cu acurateţe).

Principiul ecografiei Doppler

Toate tehnicile ecografice sunt examene neiradiante, neinvazive, nedureroase care nu
necesită o pregătire prealabilă a pacientului sau internarea acestuia.

Metode care folosesc radiaţii electromagnetice

Aceste metode se bazează pe absorbţia emisia şi, eventual, re-emisia diferenţiată de către
diferitele ţesuturi a anumitor tipuri de radiaţii electromagnetice. În practică radiaţiile utilizate sunt
Pagina 3 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

radiaţiile infraroşii în termografie, X (Roentgen) în radiografie, radioscopie şi tomografia (tehnică

de obţinere a imaginilor de secţiuni) computerizată (CT), şi radioundele în tehnicile RMN (în acest
din urmă caz corpul trebuie plasat într-un câmp magnetic variabil de intensitate mare). Radiaţiile X
sunt radiaţii ionizante, deci la doze mari ele ar putea fi periculoase pentru organism. În aparatele
moderne se folosesc însă detectori de mare sensibilitate, iar fasciculele de radiaţii sunt bine colimate
(direcţionate) ceea ce reduce spre zero riscurile atât pentru pacient cât şi pentru personalul de
deservire (care nici nu stă în camera în care are loc investigaţia). Oricum, dat fiind faptul că efectele
radiaţiilor ionizante sunt cumulative în timp, astfel de investigaţii nu trebuie repetate la intervale
mici de timp dacă nu este strict necesar.
Radioundele sunt radiaţii neionizante, deci practic ele nu sunt periculoase, dar rămân
insuficient cunoscute efectele câmpurilor magnetice intense şi variabile. Acestea nu pot avea totuşi
efecte specifice mari asupra unor structuri deoarece câmpul magnetic nu poate transfera direct
energie particulelor.

Termografia
Reprezintă o tehnică de înregistrare a radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa corpului
uman (practic o fotografie în infraroşu). Emisia de radiaţii infraroşii este dependentă de temperatură
astfel încât înregistrarea emisiei în infraroşu permite determinarea cu mare precizie a temperaturii
(se pot determina diferenţe mai mici de 0,1 ˚C, şi de aceea este necesar ca, înainte de termografie,
pacientul dezbrăcat să stea nemişcat 20 de minute la o temperatură de circa 21ºC şi în absenţa
curenţilor de aer, pentru ca datele obţinute să aibă semnificaţie diagnostică).

Sindromul Raynaud – atacuri vasospastice care determina vasoconstricţia capilarelor de la extremităţi

La rândul ei, temperatura este determinată de activitatea locală (metabolică, circulatorie etc.).
Determinarea diferenţelor de temperatură între diferite regiuni ca şi a modificărilor de temperatură,
în timp, în acelaşi loc permite semnalarea modificărilor de structură şi/sau funcţie a diverselor
organe chiar şi înainte de declanşarea bolii. Aceasta permite diagnosticarea unei multitudini de boli
(cancere, infecţii, afecţiuni tiroidiene etc.). De remarcat că metoda este total neinvazivă iar costurile
sunt mici.

Radiografia şi radioscopia. Radiaţiile X

Radiaţiile X pot fi privite din două puncte de vedere: ondulatoriu şi corpuscular. Din punct
de vedere ondulatoriu, ele sunt unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă aproximativ în
intervalul 0,1 – 100 Å (1Å = 10-10 m). Din punct de vedere corpuscular, ele sunt fotoni cu energii de
circa 0,1 – 100 keV (1 eV = 1,6·10-19 J). Cele două moduri de a privi radiaţiile X, deşi aparent
contradictorii, sunt de fapt complementare aşa cum rezultă din teoria dualismului undă – corpuscul.
Dat fiind faptul că energia radiaţiilor X este superioară energiei de ionizare (de circa 10 eV), ele fac
parte din categoria radiaţiilor ionizante ca şi radiaţiile nucleare, putând avea aceleaşi efecte ca şi
acestea.

Pagina 4 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

Radiaţiile X pot fi produse în două moduri:

1. prin frânarea bruscă a electronilor puternic acceleraţi (deci având energii cinetice mari) caz în
care se numesc radiaţii X de frânare şi au un spectru continuu (conţin toate lungimile de undă
dintr-un anumit domeniu)
2. prin dezexcitarea electronilor pe un nivel interior al unui atom greu caz în care radiaţiile se
numesc radiaţii X caracteristice şi au un spectru discret (sunt prezente doar radiaţii cu anumite
lungimi de undă bine precizate)
În practică se folosesc mai ales radiaţiile X de frânare. Obţinerea lor presupune două etape,
prima constând în obţinerea unui fascicul de electroni de energie mare, iar a doua, frânarea bruscă a
acestora pe ţinte metalice cu generarea de radiaţii X. În radiologie ambele procese se petrec într-un
tub Coolidge, obţinându-se radiaţii X de energie nu foarte mare. Atunci când este nevoie de radiaţii
X de energie mare (de exemplu în tratarea cancerelor profunde), electronii de energii mari sunt
produşi în acceleratoare liniare de particule (betatroane).
Tubul Coolidge este un tub de sticlă vidat (vidul trebuie să fie destul de înaintat) şi conţine
un catod dintr-un material greu fuzibil (poate fi wolfram), încălzit prin trecerea unui curent electric
şi un anod (tot dintr-un material greu fuzibil (wolfram, molibden, reniu). Prin încălzire catodul
emite electroni (efect termoelectronic) iar electronii sunt puternic acceleraţi de câmpul electric
dintre catod şi anod (tensiunea poate depăşi 100 kV).
Tubul generator de radiaţii X trebuie plasat într-o incintă de plumb pentru a preveni
iradierea persoanelor care deservesc instalaţia. În această incintă este perforat un orificiu îngust care
permite ieşirea unui fascicul îngust şi bine colimat de radiaţii X.
În betatroane accelerarea electronilor se face tot de către câmpul electric, dar lungimea mai
mare permite obţinerea de energii mai mari.

Schema tubului Coolidge

Radiografia şi radioscopia permit obţinerea de imagini pe film fotografic sau pe un ecran ce
conţine o substanţă luminescentă (emite lumină sub acţiunea radiaţiilor X contrastul putând fi mărit
prin intermediul unui intensificator de imagine bazat pe efect fotoelectric).
Dezavantajul metodei constă în faptul că imaginea tuturor ţesuturilor întâlnite de o rază X
vor fi suprapuse pe imagine ceea ce duce la micşorarea rezoluţiei. De asemenea, ţesuturile cu
densităţi apropiate nu sunt bine diferenţiate pe imagine. În acest caz, se folosesc substanţe de
contrast care se administrează pe cale orală sau prin injectare pacientului, înainte de investigare.
Acestea sunt substanţe ce conţin iod sau bariu (elemente cu greutate atomică mare) şi au
proprietatea de a mări absorbţia radiaţiilor X, contrastul imaginii devenind mai bun. Astfel pot fi
vizualizate, de exemplu, cavităţile abdominale.

Pagina 5 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

Schema obţinerii unei radiografii (radioscopii)

Imagine radiografică pulmonară Radiografie cu substanţă de contrast (Bariu) de intestin

gros si colon

Tomografia computerizată (CT)

Permite obţinerea imaginii oricărei secţiuni prin corpul uman, imaginea finală, rezultată în
urma prelucrării digitale, având o foarte mare precizie. Dacă se fac imagini ale secţiunilor succesive
acestea pot fi asamblate în imagini tridimensionale ale organelor interne.
Emiţătorul de radiaţii X emite un flux îngust de radiaţii X pe o direcţie din secţiunea a
cărei imagine vrem să o obţinem. Radiaţiile emergente sunt detectate (detectoarele sunt , de obicei,
cu scintilaţie), iar computerul calculează absorbţia pe direcţia investigată. Apoi emiţătorul îşi
schimbă poziţia înregistrându-se absorbţia pe altă direcţie. La o rotire completă a sursei în jurul
corpului pacientului se realizează câteva sute de mii de înregistrări care permit obţinerea câtorva
sute de imagini, fiecare imagine fiind reprezentată în calculator de către o matrice cu un număr de
pixeli ce depinde de gradul de rezoluţie dorit. Fiecare înregistrare conţine informaţii privind
coeficientul de atenuare pe câte o direcţie spaţială în cadrul secţiunii, deci atenuarea totală
depinde de atenuările produse de toţi voxelii din ţesut aflat pe direcţia razei. Reprezentarea
digitală a fiecărei imagini este stocată în memoria calculatorului, unde, prin prelucrarea imaginilor
individuale se construieşte imaginea finală. Pentru a putea individualiza contribuţia unui voxel se
folosesc algoritmi care stabilesc intersecţia razelor ce străbat elementul de volum respectiv. Pentru
prelucrarea digitală a imaginii, fiecărui voxel i se asociază un număr tomografic, iar luminozitatea
punctului (pixelului) corespunzător din imagine va fi proporţional cu acel număr (numărul
tomografic se calculează pe baza coeficienţilor de atenuare). Numărul tomografic al apei este, prin
definiţie, egal cu 0; ţesuturile care au un coeficient de atenuare mai mic decât al apei au un număr
tomografic negativ, iar cele cu un coeficient de atenuare mai mare decât al apei au un număr

Pagina 6 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

tomografic pozitiv. Calitatea imaginii tomografice depinde de o serie de factori care ţin atât de
parametrii tehnici ai înregistrării cât şi de modul de prelucrare digitală. Prin înregistrările
realizate în planul unei secţiuni se obţine o imagine bidimensională. Pentru realizarea unei imagini
tridimensionale, pacientul poate fi translatat, astfel încât, în final să fie asamblate datele obţinute
pentru fiecare secţiune. Actualmente se folosesc, de asemenea, instalaţii în care înregistrarea se face
în spirală, fie prin deplasarea pacientului în mod continuu, simultan cu iradierea, fie sursa de
radiaţii X şi reţeaua de detectoare se rotesc solidar în jurul corpului pacientului pe o traiectorie
elicoidală. În acest caz se folosesc algoritmi de prelucrare de alt tip decât în cazul înregistrării pe
secţiuni distincte.
Pentru mărirea contrastului pe ţesuturi mai puţin dense se folosesc substanţe de contrast ce
conţin iod (care absoarbe radiaţiile X) administrate intravenos sau pe cale orală.

Vedere axială a pieptului, cu emfizem (dilatarea alveolelor pulmonare, ca urmare a pierderii elasticităţii ţesutului)

Schema de principiu a tomografului computerizat

Tomografia RMN (rezonanţă magnetică nucleară în engleză NMR sau MRI)

Se bazează pe proprietatea unor nuclee (numite paramagnetice) de a absorbi radiounde
atunci când sunt plasate într-un câmp magnetic adecvat. Printre nucleele care au această proprietate
se numără protonul (nucleul de hidrogen H1), P31, Na21, Fl19. Aceste nuclee se comportă ca nişte
mici magneţi care, plasaţi într-un câmp magnetic extern puternic, se vor orienta faţă de acesta
paralel (starea excitată) sau antiparalel (starea fundamentală), executând o mişcare de precesie în
jurul unei axe orientate pe direcţia câmpului magnetic.
Frecvenţa mişcării de precesie depinde de inducţia magnetică a câmpului şi se află în
domeniul de radiofrecvenţe, adică este de ordinul MHz. Pentru un câmp de 0.25 Tesla (2500
Gauss), la temperatura de 250C, este suficientă o diferenţă de 1 la 1 milion între cele două populaţii
(orientare paralelă şi antiparalelă) pentru a da naştere unei magnetizări nete. Această magnetizare
corespunde energiei nivelului fundamental (orientarea paralelă) al protonului în câmp magnetic.
Pentru a trece într-o stare excitată (orientare antiparalelă), protonul trebuie să primească din exterior

Pagina 7 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

o energie proporţională cu frecvenţa mişcării de precesie. Această frecvenţă se numeşte frecvenţă

de rezonanţă.

Mişcarea de precesie în jurul unei axe orientate pe direcţia câmpului magnetic

Dacă asupra nucleelor aflate în câmp magnetic se trimite un puls de radiaţie
electromagnetică din domeniul de radiofrecvenţă (radiounde), având frecvenţa egală cu cea a
mişcării de precesie, nucleele respective absorb energia prin rezonanţă şi trec pe un nivel excitat
(nivel permis din punct de vedere cuantic). În acest fel se modifică orientarea momentelor
magnetice nucleare în raport cu câmpul magnetic static.

Absorbţia pulsului de radiaţie electromagnetic având frecvenţă de rezonanţă egală cu cea a mişcării de precesie a
nucleului în jurul câmpului magnetic exterior
La întreruperea pulsului de radiofrecvenţă, nucleele excitate se dezexcită şi emit un
semnal cu aceeaşi frecvenţă ca şi cea absorbită (ecou), revenind la poziţia de aliniere în câmp.
Nucleele nu se dezexcită simultan, ci treptat, conform unei variaţii exponenţiale în timp (relaxare
exponenţială). Relaxarea este caracterizată prin timpii de relaxare longitudinală (timpul după care
magnetizarea pe direcţia paralelă cu câmpul revine la 0,63 din valoarea iniţială) şi transversală
(timpul după care magnetizarea pe direcţia perpendiculară pe câmp scade la 0,37 din valoarea de
după excitare), timpi care diferă de la un tip de nucleu la altul şi chiar la acelaşi tip în funcţie de
substanţa chimică căreia îi aparţine. Nu numai timpii de relaxare, ci şi frecvenţele de rezonanţă
pentru diferite nuclee sau izotopi ale acestora diferă. De exemplu, pentru un câmp de 0,1 T (1000
Gauss) frecvenţa de rezonanţă a protonilor este 4,2 MHz, iar a fosforului 1,7 MHz. Această
specificitate permite explorarea selectivă a diferitelor specii de nuclee, prin utilizarea unor frecvenţe
adecvate ale pulsurilor de radiofrecvenţă. În materialele biologice există o serie de nuclee cu
proprietăţi magnetice (1H, 13C, 23Na, 31P, 39K). Cel mai abundent, însă, este protonul (nucleul de
hidrogen) datorită conţinutului mare în apă al organismului. De aceea, metoda RMN este una dintre
metodele neinvazive de elecţie pentru studiul apei în sistemele biologice. De asemenea, metoda
RMN este intens folosită pentru studiul modificării în timp a concentraţiei unor molecule ce conţin
fosfor (ATP, fosfatul anorganic din muşchi).

Pagina 8 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

În practică, un puls foarte scurt de radiounde aduce nucleele în starea excitată iar
detectoarele înregistrează radioundele (de aceeaşi frecvenţă cu cele care au produs excitaţia) re-
emise de nuclee la dezexcitare. Absorbţia radioundelor (de frecvenţă fixă) nu poate avea loc decât la
o valoare bine precizată a câmpului magnetic. Punctul în care are loc absorbţia poate fi ales prin
crearea unui gradient de câmp magnetic cu ajutorul unor bobine în interiorul cărora sunt plasate şi
dispozitivele care generează radioundele. Tomografia RMN permite obţinerii imaginilor distribuţiei
oricăruia din aceste nuclee precum şi monitorizarea proceselor la care acestea iau parte.
Schema tomografului RMN este aceeaşi cu a tomografului de raze X, doar că pacientul
trebuie plasat în interiorul unui electromagnet ce creează un câmp magnetic foarte intens (0,05 – 3
T aproximativ de 20.000 de ori câmpul magnetic terestru). Foarte importante sunt însă şi metodele
(din păcate, puţin utilizate în România) care permit urmărirea proceselor metabolice în care sunt
implicate diverse nuclee paramagnetice. Urmărirea proceselor metabolice poate fi suprapusă peste
imaginea anatomică.

Schema de principiu a unui tomograf RMN

În general, contrastul imaginilor este foarte bun şi fără utilizarea substanţelor de contrast
dar în cazuri speciale pot fi folosite şi astfel de substanţe (de exemplu substanţe pe bază de Gadolin
care reduc timpul de re-emisie a radioundelor de către protoni făcând ca imaginea să fie mai
luminoasă).

Metode bazate pe radioizotopi

Aceste metode presupun introducerea în organism a nucleelor radioactive (emiţătoare de
radiaţii nucleare). Evident aceasta presupune riscuri pentru organism şi de aceea se impun unele
restricţii în utilizarea lor (de exemplu în cazul femeilor gravide, a copiilor etc.). Izotopii radioactivi
nu sunt introduşi ca atare în organism, ci sunt inseraţi în substanţe (substanţe marcate) implicate în
funcţionarea unor organe.
Scintigrafia (SPET- single photon emission tomography)
Presupune introducerea în organism a substanţelor, specifice funcţionării organului de
investigat, marcate cu izotopi radioactivi emiţători de radiaţii γ, de energie mică. Introducerea
substanţei marcate (numit trasor radioactiv, acesta trebuie să prezinte specificitate pentru un anumit
tip de ţesut şi să aibă un timp de înjumătăţire efectivă cât mai mic, astfel încât să se evite iradierea
îndelungată a organismului) sub forma unor compuşi usor disociabili poate fi făcută prin injectare,
inhalare sau pe cale orală. După un timp, necesar substanţei marcate pentru a ajunge în organul de
investigat, cu ajutorul unui detector de radiaţii (de obicei cu scintilaţii) ce se mişcă lent într-un plan
perpendicular pe axa centrală a corpului se înregistrează radiaţiile emise de izotopii radioactivi.
Mărimea înregistrată este activitatea radioactivă care este direct proporţională cu concentraţia
izotopului în ţesut. Pentru a obţine o imagine bidimensională a distribuţiei izotopului în zona
investigată, aceasta va fi scanată punct cu punct de către un detector de radiaţii. Cu ajutorul unui
Pagina 9 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

calculator datele înregistrate privind emisia de radiaţii γ sunt transformate într-o imagine pe
monitor.

Schema de principiu a unui scintigraf

Într-o instalaţie scintigrafică modernă detectorul de radiaţii este camera gamma (sau cameră
de scintilaţie). Elementele principale ale camerei gamma sunt: colimatorul, cristalele de scintilaţie,
reţeaua de fotomultiplicatoare, analizorul de impulsuri şi monitorul. Colimatorul are rolul de a
proiecta pe cristalele scintilatoare radiaţiile provenite de la zona investigată astfel încât să se asigure
claritatea imaginii şi o cât mai bună rezoluţie. Colimatorul este o placă groasă confecţionată dintr-
un material care absoarbe puternic radiaţiile γ, tungsten sau plumb, străbătută de o reţea de canale
cilindrice înguste (sute sau chiar mii), foarte apropiate unele de celelalte. Canalele sunt separate prin
septuri a căror grosime depinde de energia radiaţei γ folosite (de la zecimi de mm pentru radiaţii de
MeV până la câţiva mm pentru MeV). Orientarea canalelor poate fi paralelă, divergentă sau
convergentă şi determină dimensiunile imaginii. Colimatorul permite trecerea numai a radiaţiilor γ
care sosesc pe direcţia canalelor, fotonii γ care intră oblic fiind absorbiţi de către septurile de plumb
sau tungsten. Pentru a preîntâmpina riscul ca unii fotoni să traverseze septurile, cu cât energia pe
care o au este mai mare, cu atât grosimea septurilor trebuie să fie mai mare. Există şi colimatoare cu
un singur orificiu (pin-hole), prin care se obţine o imagine răsturnată a sursei. De obicei, o instalaţie
scintigrafică este prevăzută cu mai multe colimatoare permiţând astfel alegerea celui mai adecvat
unei investigaţii date.
Cristalele scintilatoare primesc radiaţiile care au trecut prin colimator şi au rolul de a
transforma energia fotonilor γ în energie luminoasă. În ele se produc scintilaţii al căror număr este
proporţional cu numărul fotonilor absorbiţi şi a căror strălucire este proporţională cu energia
fotonilor absorbiţi. Reţeaua de fotomultiplicatoare dispuse într-o structură hexagonală, plasată în
spatele cristalelor scintilatoare, are rolul de a transforma semnalul luminos în semnal electric prin
efect fotoelectric. Semnalele fotoelectrice au amplitudinea proporţională cu strălucirea scintilaţiilor.
Fotomultiplicatoarele emit, de asemenea, o pereche de semnale electrice (respectiv pentru poziţiile
pe orizontală şi verticală) care permit identificarea poziţiei fotonului incident. În acest fel,
fascicolele de electroni ce provin de la fotomultiplicator vor fi direcţionate în tubul catodic al
monitorului spre un anumit punct de pe ecranul fluorescent, pe care formează imaginea
scintigrafică.
Analizorul de impulsuri, situat între fotomultiplicatoare şi monitor, permit trecerea numai a
semnalelor provenite de la zona investigată, pe baza unei analize spectrale a energiei fotonilor γ
incidenţi, astfel încât să poată fi decelate şi înlăturate semnalele parazite. Aceste semnale parazite
apar fie datorită fotonilor γ proveniţi din fondul natural de radiaţii, fie în urma interacţiei fotonilor γ
cu materialul străbătut.
Pagina 10 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

Cu toate că prezintă unele riscuri pentru pacient scintigrafia oferă informaţii morfologice
şi funcţionale care o fac indispensabilă în unele cazuri.

Tomografia prin emisie de pozitroni (PET- positrons emission tomography)

Este o metodă asemănătoare scintigrafiei, doar că în organism se introduc trasori
metabolici activi, adică molecule cu semnificaţie biologică, marcate cu un izotop radioactiv
emiţător de pozitroni (radiaţii β+), de exemplu: 11C, 13N, 15O, 18F. Radiaţia β+ are aceeaşi masă cu
electronul şi sarcină egală cu el dar pozitivă fiind antiparticula electronului. Nucleele acestor
izotopi sunt instabile şi au tendinţa de a trece într-o formă stabilă prin dezintegrarea unui proton
într-un neutron şi un pozitron. În câteva minute de la injectare, substanţa marcată se acumulează în
organele ţintă, respectiv în zonele pentru care aceasta are cea mai mare afinitate. De exemplu,
glucoza marcată cu 11C (timp de înjumătăţire 20 min.) se acumulează în creier, locul în care glucoza
este utilizată ca sursă primară de energie. Nucleele radioactive se dezintegrează apoi, emiţând
pozitroni care se ciocnesc cu electronii liberi din apropiere. Se produce reacţia de anihilare din care
rezultă 2 fotoni γ, având fiecare o energie de 0,514 MeV, care se îndepărtează unul de celălalt în
direcţii diametral opuse. Fotonii γ sunt detectaţi de către o pereche de detectoare situate la 1800 unul
faţă de celălalt , care se rotesc solidar.

Prin intermediul unui circuit de coincidenţă, se iau în consideraţie numai fotonii detectaţi
simultan. După detectarea unui număr foarte mare (sute de mii) de reacţii de anihilare, se calculează
distribuţia emiţătorilor de pozitroni prin procedee de reconstrucţie tomografică. Se poate reconstitui
în acest mod o imagine bidimensională a distribuţiei izotopului în ţesutul investigat. Se pot realiza
reconstrucţii nu numai pentru secţiuni transversale, ci şi pentru secţiuni înclinate şi, de aemenea, se
pot realiza reconstrucţii tridimensionale.
Metoda este foarte sensibilă, permiţând observarea unor fenomene fiziologice cum ar fi
metabolismul glucozei (de exemplu reducerea abilităţii neuronilor de a utiliza glucoza duce la
alterarea multor funcţii cerebrale), transportul oxigenului, sinteza proteinelor etc.

Pagina 11 din 12
 BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE  MG 2010‐2011 

Schema unui detector PET- scan

Metoda permite chiar diagnosticarea tendinţelor de îmbolnăvire de exemplu în cazul
cancerelor sau a bolii Alzheimer prin identificarea modificărilor de metabolism (de exemplu în
cazul celulelor canceroase are loc o metabolizare mai rapidă a glucozei). Diagnosticarea înainte de
declanşarea bolii (în cazul bolii Alzheimer chiar cu ani înainte) permite terapii care să prevină sau
măcar să încetinească evoluţia bolii.

Stânga: Imaginea PET de la o persoană
care nu consumă cocaină; dreapta: imagine
PET de la un dependent de cocaină
Roşu – nivel maxim de utilizare a glucozei
Albastru – nivel minim de utilizare a
glucozei
Stânga: imagine PET ce arată activitate
cerebrală normală; dreapta: imagine
PET ce arată activitate cerebrală redusă
cauzată de boala Alzheimer. Diminuarea
albului şi galbenului intens din imaginea
din dreapta arată instalarea bolii
Alzheimer, iar întinderea zonelor
colorate în verde şi albastru indică o
activitate cerebrală scăzută
PET – tumoră cerebrală.
Zona de galben strălucitor
şi portocaliu indică
localizarea tumorii care
metabolizează glucoza mai
rapid decât celulele
netumorale

Pagina 12 din 12