Zvonul si dezinformarea ca mijloc de realizare a influentarii psihosociologice

Omenirea, în evolutia sa istorica, a fost marcata de numeroase conflicte politice, sociale, etnice, culturale,
militare însotite de ample si diversificate actiuni de diversiune si dezinformare psihologica. Prezente atât în
perioada premergatoare conflictelor, sporite ca numar si intensitate pe timpul desfasurarii acestora,
dintotdeauna au avut drept obiectiv sa genereze nesiguranta, panica, frica, îndoiala, si pe acest fond sa
slabeasca rezistenta psihomorala a luptatorilor si populatiei civile. În acest scop, unul dintre cele mai folosite
mijloace a fost zvonul, cu o influenta deosebita datorata puterii de persuasiune si al posibilitatii influentarii
unei mari mase de oameni.

Zvonul, ca fenomen psihosocial. Zvonul, ca fenomen psihosocial reprezinta o informatie ce se doreste a fi

autentica si cu caracter de noutate, cu posibilitati minime de verificare: o informatie de cele mai multe ori
tendentioasa, care circula paralel si în mod frecvent în contrasens cu informatiile transmise prin mijloacele
oficiale de comunicare. "Copil al insecuritatii, zvonul creeaza legaturi puternice între membrii unei comunitati
a carei tema nu mai suporta întrebari fara raspunsuri" [Maurice Olender - "La Rumeur", Apud Jean-Noel
Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.19.]. Zvonurile sunt creatii colective si au functii si
disfunctii sociale. Chiar daca unele au o sursa de lansare bine sau - cel mai adesea - rau intentionata, prin
retransmisii succesive, amprenta personalitatii colportorilor se imprima adânc în continutul lor, cu atât mai
mult în cazul zvonurilor emergente, rezultat al „tranzactiei colective" [Tamotsu Shibutani-Improvised News, A
Sociological Study of Rumor, The Bobb-Merril Company, Inc., New York, 1966, p.29.], prin punerea laolalta a
resurselor intelectuale ale grupurilor umane în vederea interpretarii unor evenimente importante, dar ambigue,
despre care lipsesc informatii, sursa oficiala neavând credibilitate.

Se impune considerarea zvonului în raport cu alte fenomene înrudite: ponegriri, bârfe, clevetiri, povesti,
legende, vorbe care circula din gura-n gura pentru a identifica posibilitatile reale de influentare individuala si
colectiva. Pentru aceasta reamintim ca orice tip de comunicare poate fi definit din sase puncte de vedere: dupa
sursa, continut, mod de difuzare, mijloc de difuzare, obiect al comunicarii si natura efectelor produse. Zvonul
si vorba provin din surse neoficiale. Primul termen se refera la un proces de difuzare în lant, la o forta de
propagare, la o amplitudine al carei rezultat este sunetul care se înalta din toate aceste voci, si pe care-l putem
urmari:
Vorba se refera la un proces lipsit de continuitate, ezitant, foarte limitat în spatiu: e normal sa nu se propage
nimic, din moment ce e doar o vorba vaga. „Nu e decât o vorba" înseamna ca sunetul abia daca a fost perceput,
deci mesajul nu are tocmai o existenta reala, sigura: nici nu se aude. Vorba este lipsita de însemnatate. La
origine, cuvântul „ponegrire" se referea atât la sursa, cât si la efectul unei comunicari: era grohaitul porcului
mistret [Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.41.], iar în prezent acest cuvânt se
refera la continutul si obiectul comunicarii: e vorba de comentarii josnice, la limita calomniei, ce se fac pe
seama cuiva. Este un tip de mesaj, ce exprima o judecata subiectiva asupra continutului zvonului sau al vorbei.

Cuvântul „bârfa" se refera la obiectul zvonului sau al vorbei. Bârfa se leaga de persoane: povesteste bucuriile si
necazurile celor ce ne înconjoara, fie ei bogati sau saraci, persoane însemnate sau neînsemnate. În general,
bârfa nu e rautacioasa si se practica în special de dragul de a vorbi, de a avea un subiect de conversatie:
interesul pe care îl prezinta e de scurta durata, de aceea o bârfa trebuie repede înlocuita cu alta mai savuroasa.

Cuvântul „clevetire" reprezinta o definitie a mesajului din punct de vedere al sursei. Ca si ponegrirea, reflecta
si o judecata de valoare, un mod de a discredita zvonul sau vorba, reprosându-i provenienta dintr-o sursa total
lipsita de credibilitate. Atunci când avem de-a face cu surse oficiale sau care se bucura de respect, mesajul
primeste un titlu de noblete: este o „informatie". În cazul unei erori, nu este un zvon ci o „informatie falsa".

Întelegem astfel, prin zvon, idei, relatari, afirmatii sau presupuneri ce pot fi în întregime false sau continând
unele elemente adevarate, dar distorsionate în raport cu situatia si centrele de interes ale unor indivizi sau
colectivitatea determinate.
În lansarea si asigurarea circulatiei zvonurilor se mizeaza pe unele caracteristici ale acestuia:
- noutatea;
- plasarea actiunii sub aspectul consecintelor în viitor;
- corelarea continutului sau cu sperantele, asteptarile, aspiratiile si temerile indivizilor sau colectivitatilor.
În conditiile în care are loc împletirea continutului informatiei cu interesele si aspiratiile celor ce receptioneaza,
zvonul poate determina stari de spirit curente de opinii, atitudini si comportamente specifice mesajului
transmis.
Ca forma specifica de comunicare, îndeosebi interpersonala, zvonul are la baza o serie de mecanisme
psihologice ce exploateaza unele caracteristici general-umane, cum ar fi:
- curiozitatea;
- dorinta unor oameni de a se arata ca fiind bine informati, depasind informatia oficiala;
- tendinta de a amplifica o stire prin elemente si comentarii personale;
- reactia fireasca de a transmite mai departe o informatie, anumite stari psihice (nemultumire, anxietate) etc.;
- capacitatea imaginativa si anticipativa, nevoia de a integra necunoscutul într-un univers cunoscut, de a
transmite noutatea imediat.
Jean Delumeau explica psihologic zvonul prin credulitatea maselor [Jean Delumeau, Frica în Occident, vol.1,
Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986, p.291.]. Zvonurile analizate de acest autor se brodau pe doua elemente: frica si
gândirea magica. Frica, emotia absolut fireasca, ne face uneori sa vedem primejdia mai mare decât este ea în
realitate. Anxietatea patologica conduce la reactii dezaptative si se fondeaza pe situatii si elemente periculoase
inexistente. Receptarea si retransmiterea continutului zvonului sunt potentate si de importanta pe care fiecare
individ o acorda datelor vehiculate prin intermediul acestuia. În lipsa adevarului sau corespunzând pe de-a-
ntregul realitatii, este suficient ca informatia sa se transmita fara încetare din om în om pentru ca zvonul sa-si
realizeze circulatia dupa o logica proprie, în care distorsiunea informatiei este o conditie fundamentala pentru a
se putea manifesta si actiona, pentru a se putea propaga.
Daca privim propagarea ca un fenomen obiectiv ce este un produs al comunicarii intragrupale si intergrupale,
putem nuanta întelegerea factorilor care maresc posibilitatile de grupare, gradul de omogenitate si asezare
spatiala, de coeziune spirituala si comunitate de interese si importanta temei, concordanta dintre continutul
mesajului si motivatiile individuale si de grup. Cu cât e mai mare interesul mediu în cadrul colectivitatii cu atât
cresc sansele de raspândire a zvonurilor. Pe timpul transmiterii zvonurilor, apare ca proces specific modificari
si distorsiuni ale informatiei pe care le contine [Coord. Jean Niculescu - Psihicul si realitatea câmpului de
lupta, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, p.189.].

Distorsiuni ale informatiei specifice zvonului

Nivelarea. Reducerea sau amplificarea informatiei, facilitarea întelegerii si relatarii ei. Pe masura ce un zvon
circula, el tinde sa devina mai scurt, mai concis, mai usor de înteles. Versiunile sugestive cuprind tot mai putine
cuvinte si detalii. Reductia nu merge, însa, pâna la disparitia totala a mesajului. Efectele ei se produc dupa
urmatoarele reguli:
- cu cât o povestire este mai scurta si mai concisa, cu atât are sansa sa fie reprodusa mai fidel;
- cu cât subiectul are mai putine detalii între care sa aleaga riscul distorsiunii ulterioare, scade;
- relatarea devine atât de scurta încât este memorata mecanic, lucru care confera si rapiditate circulatiei (asa se
explica rapiditatea cu care circula din om în om) .
Accentuarea. Zvonul este supus si unui proces de accentuare, în sensul ca sunt retinute si produse selectiv un
anumit numar limitat de detalii. Accentuarea este complementul inevitabil al reducerii. Una nu poate sa existe
fara cealalta. În interiorul acestei tendinte se produc fenomene ca:
- sunt retinute cuvinte, imagini sau simboluri bizare sau frapante;
- adoptarea unei forme numerice, detaliile accentuate fiind multiplicate în povestire;
- plasarea desfasurarii evenimentului la timpul prezent; în general într-un cadru dinamic, spatio-temporal.
Asimilarea. Continutul zvonului este ajustat si în functie de atitudinile, aspiratiile si motivatiile
transmutatorului, ale grupului din care acesta face parte. Acest proces evidentiaza capacitatea de ajustare
conform predispozitiilor emotionale ale celor care raspândesc zvonul, ale intereselor lor, ale prejudecatilor
individuale si de grup, asigurând, astfel, circulatia lui într-un mediu determinat si nu în oricare altul.
Aceste trei tendinte-reductia, accentuarea si asimilarea actioneaza simultan si reflecta un proces de
subiectivare, care are ca rezultat deformatiile ce caracterizeaza zvonurile. Formulele introductive care netezesc
lansarea zvonurilor - „se spune", „am aflat", „cica", „am auzit" - contin nemijlocit avertismentul adresat
ascultatorului asupra acestor posibile erori.

Efecte individuale si colective ale propagarii si receptarii zvonului

Zvonurile pot fi spontane, generate de încercarile oamenilor de a-si explica evenimente, procese, fenomene
despre care nu au date certe sau deliberate adica sunt concepute si lansate cu scopuri bine determinate de catre
organele de specialitate, în scopul de a determina o anumita atitudine, comportare a unor indivizi sau grupuri
umane. Elaborarea deliberata a zvonurilor, în cadrul conflictelor militare din secolul XX, au evidentiat
preocuparea existenta în toate tarile de a organiza si instrui înca din timp de pace forte si organe specializate
(cuprinzând politologi, psihologi, sociologi, lingvisti, etc.) care sa „construiasca" zvonuri ce ofera explicatii
mistificate, dar cu un mare grad de credibilitate, în scopul influentarii fortelor armate adverse, a unor mari
comunitati umane si chiar populatii.

Aparitia presei, apoi a radioului si în sfârsit explozia audiovizualului nu a fost însa de natura sa potoleasca
zvonurile. În ciuda mijloacelor de comunicare în masa, publicul continua sa preia o parte a informatiei din
gura-n gura. Expresia „din gura-n gura" defineste un mijloc de transmisie: conversatiile în doi, discutiile în
grup, confidentele, discursurile solemne.

Obiectul zvonurilor, pornind de la aceste particularitati ale retransmiterii permanente, îl poate constitui
scaderea eficientei, grupului caruia îi este destinat urmarind influentarea moralului si coeziunea acestuia.
Pentru ca un zvon sa devina eficace, prin efectele individuale sau colective, este necesar a cunoaste anumite
conditii ce realizeaza eficacitatea. Retinem dintre acestea:
- publicul este actor, informatia reprezentând o valoare, „aur curat" aceasta încearca astfel sa obtina cât mai
multa informatie;
- starea de spirit a grupului si situatia psihologica a epocii accentueaza sau diminueaza;
- în cadrul grupului determina mobilizarea atentiei acestuia, care încearca sa reconstituie puzzle-ul alcatuit din
crâmpeie de informatii;
- având uneori un sâmbure de adevar, este privit în totalitate exprimând adevarul;
- producând dezorganizarea functionarii psihicului individual si al comportamentului colectiv, zvonul produce
panica generatoare de catastrofe;
- martorii unor evenimente raspund mai mult în functie de gradul de probabilitate a lucrurilor în functie de ceea
ce observa. Unul dintre specialistii studiului minciunii G. Durandin [G. Durandin, Les rumeurs, multiplicat
Lecons de psychologie sociale, Paris, l950.] analizând rezultatele unor experiente rezuma în felul urmator
comportamentul:
1. martorii dau informatii false cu aceeasi siguranta cu care le dau pe cele corecte fiind în acelasi timp de buna
credinta;
2. numai în mod cu totul exceptional se poate obtine o marturie în totalitate exacta;
3. de multe ori ceea ce declaram reflecta mai degraba automatismele gândirii noastre de gândire, decât ceea ce
au vazut cu adevarat;
4. în consecinta, daca mai multe declaratii coincid, aceasta nu înseamna neaparat ca sunt adevarate. Asta
înseamna pur si simplu, faptul ca mai multe persoane împartasesc aceleasi automatisme si aceleasi clisee
mutuale, percepând faptele în acelasi fel si totusi eronat [I. Gritti-Elle, „Le rumeur”, Stanke, Ottawa, 1978.].
- nivelul capacitatii de procesare sociala a informatiei individuale sau colective duce la interpretarea gresita a
unui mesaj, neîntelegere ce se poate accentua. Un caz celebru ilustreaza felul în care procesul neîntelegerii se
poate repeta: în masura în care de fiecare data noul mesaj ramâne ambiguu, acesta permite o interpretare
personala din partea fiecarui nou receptor. În cazul nostru, este vorba de transformarile suferite de un articol de
presa în momentul reluarii lui de alte ziare [J.N. Kopferer, Op. cit., p.61-62.]. În timpul primului razboi
mondial, un ziar german „Kolnische Zeitung" a fost primul care a anuntat caderea orasului Anvers. Titlul de pe
prima pagina era: „La vestea caderii Anversului s-au tras clopotele". Pentru ca ziarul era german, se întelegea
de la sine ca în Germania se trasesera clopotele în cinstea acestei victorii. Informatia a fost reluata de ziarul
francez „Le Marin". Potrivit informatiilor din „Kolnische Zeitung", „preotii din Anvers au fost fortati sa traga
clopotele dupa ce orasul a fost ocupat". stirea din „Le Marin" e preluata de „Trimes" la Londra: „Potrivit
ziarului „Le Marin", via Koln, „preotii belgieni care au refuzat sa traga clopotele la caderea Anvers-ului au fost
demisi din functie". A patra versiune se afla în „Corriere della Sera": Potrivit ziarului „Trimes", citând
informatii din Koln, via Paris, „nefericitii preoti care au refuzat sa traga clopotele la caderea Anversului au fost
condamnati la munca silnica". Ziarul „Le Marin" reia aceasta ultima informatie: Potrivit unei stiri din „Corriere
della Serra", via Koln si Londra, se afirma ca „barbarii cuceritori ai Anvers-ului i-au pedepsit pe nefericitii
preoti pentru refuzul lor eroic de a trage clopotele, spânzurându-i în clopote cu capul în jos, ca balante vii".
Astfel, „Le Marin" a fost cel care a alimentat zvonul barbariei germane la Anvers. Trebuie sa remarcam mai
multe lucruri: pe de o parte, daca distanta dintre prima si ultima versiune e apreciabila, trecerea de la o versiune
la alta nu are nimic surprinzator. Se supune unei logici de clarificare a cuvintelor ambigue sau de percepere
selectiva a lor. Pe de alta parte fiecare ziarist a introdus câte un element nou: dispunând de o informatie prea
saraca, a încercat sa reconstituie un puzzle complet cu riscul de a inventa piesele ce lipseau. Aceste elemente
reflecta starea de spirit a momentului: razboiul din 1914 devenise aproape un razboi sfânt. Franta avea sa-si ia
revansa asupra germanilor, spalând rusinea înfrângerii din 1870 si eroismul era cu atât mai mare cu cât
dusmanul era descris ca un barbar. Deformarea confirma cliseele ce se vehiculau despre nemti, justificând
temerile latente ale populatiei;
- prin interventia mediilor de informare, publicul zvonurilor sporeste considerabil, nemaifiind strict local, ci
international;
- raportarea permanenta la sistemul de referinta folosit de fiecare pentru a evalua o informatie;
- zvonul prezinta anumite strategii si filtre caracteristice specifice categoriilor socioprofesionale. În cadrul unei
anchete întreprinse în U.R.S.S.[Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet
Union, Public Opinion Quarterly 28, 1964, p.216-224.], în legatura cu credibilitatea zvonurilor, 95% dintre
intelectuali, fata de 56% dintre taranii intervievati, au declarat ca zvonul e mai plauzibil decât informatia
transmisa de mediile de informare oficiale. taranii acorda cea mai mica încredere zvonurilor, dar sunt cei care
le folosesc cel mai mult. Pentru ei zvonul este un substitut al mediilor de informare oficiale, acestea fiindu-le
mai putin accesibile. Dimpotriva, intelectualii beneficiaza pe scara larga de mediile de informare oficiale, dar
au nevoie de un zvon pentru compensatie. Pentru ei, zvonul este un conectiv: permite decaderea inteligenta a
informatiilor oficiale. Intelectualii au astfel si ei nevoie de zvonuri pentru a dobândi o perspectiva asupra
mediilor de informare si pentru a dovedi ca nu se confunda cu publicul larg.
În concluzie, putem afirma ca zvonul nu este neaparat „fals", în schimb el este neaparat neoficial. El
demonstreaza ca toate certitudinile sunt de natura sociala: este adevarat tot ceea ce grupul din care facem parte
considera ca fiind adevarat.

Dezinformarea - definire, scop si obiective

În epoca noastra, dezinformarea este o problema la ordinea zilei. Acestui fenomen i-au fost consacrate mai
multe lucrari, mai ales în strainatate. Ziarele, revistele, radioul si televiziunea fac tot mai multe referiri la faptul
ca azi conceptul este folosit în acceptiuni diferite si ca este gresit calificata drept dezinformare orice lipsa,
alterare sau manipulare a faptelor de catre mijloacele de informare în masa.

Întelegerea naturii si efectelor dezinformarii se poate realiza cunoscând perspectivele politice si strategice pe
termen lung si mediu. Dezinformarea este întotdeauna deliberata, iar decizia de a recurge la ea releva o stare de
spirit ale carei resorturi complexe nu pot fi deduse clar. Poate fi dictata de necesitate, având în vedere
amploarea mizei si pericolul unei confruntari deschise, relevând astfel slabiciune sau frica. Poate fi, de
asemenea, o actiune premeditata pentru a obtine succesul cu forte minime deoarece agresorul crede, pe buna
dreptate, ca influentarea constiintelor este mai putin riscanta decât violenta fizica. Dezinformarea poate deveni
însa o obisnuinta fatala pentru o societate care se vrea închisa, secreta si care astfel poate pierde contactul cu
realitatea. Dezinformarea punctuala poate oferi un avantaj imediat uneori decisiv într-o confruntare favorabila.
Când se desfasoara permanent si sistematic ea devine o redutabila forta de distrugere, care nu-l scuteste pe cel
ce a initiat-o de efecte nebanuite de retorsiune. Dezinformarea interzice prin natura sa orice schimb interuman,
deoarece este un act antisocial.

Nu este deloc simplu de a defini dezinformarea, termen nu întotdeauna folosit corect si cu discernamânt.
Dezinformarea este o arma cu tehnici si metode specifice, însa si o stare de spirit rezultata din adaugarea
dimensiunii ideologice de „razboi total", pe care Ludendorf o definea ca fiind extinderea luptei la nivelul
întregii activitati sociale, atât militare cât si economice. Se pot da o multitudine de exemple de adevarate
operatiuni de razboi derulate exclusiv prin mijlocirea informatiilor, însa nu exista nici macar un singur conflict
politic, economic sau militar care sa nu fi facut apel la propaganda în mod deschis sau pe ascuns, la intoxicarea
sau la tentative de influentare a moralului si deciziilor adversarului prin înselaciune, amagire, diversiune sau
intimidare si în acest caz si în celalalt este, bineînteles, vorba de lupta.

Dezinformarea este considerata astazi un fel de mesaj, mai mult sau mai putin explicit, un fel de comunicare de
tip special între dezinformator si tinta sa. Poate lua forma unei declaratii, unui gest semnificativ sau adoptarii
unei anumite atitudini. Pentru a se numi dezinformare trebuie sa existe alegerea deliberata, intentia de
manipulare sau exercitare a influentei. Mesajul nu este decât unealta cu care se cauta ca un subiect selectionat
sa actioneze în sensul dorit. Se dezinformeaza mai putin pentru a convinge, cât pentru a conduce câtre un tel
care, de regula, este ascuns. Se actioneaza pentru a forta alegerea unei anumite directii de catre o persoana sau
grup, fara însa sa li se permita libera apreciere. Putem considera ca dezinformarea este forma psihologica a
subversiunii. Ea vizeaza destabilizarea unui grup, stat sau societati, subminarea capacitatii sale de rezistenta,
fara a fi necesara punerea în actiune a fortelor armate; cel mult pregatirea conditiilor pentru intrarea acestora în
actiune si aceasta numai daca actiunea militara se dovedeste a fi absolut necesara. Caci cele doua forme de
lupta, cea fizica si cea psihica, se completeaza reciproc ceea ce permite o anumita variatie a nivelului de
violenta în functie de conditiile concrete.

Arma sau stare psihica, dezinformarea este obiectul unor multiple abordari, în care gasim implicata
subiectivitatea fiecaruia. Termenul în sine este de data recenta, începându-si „cariera” în mediul sovietic înca
din anii 1920. Dezinformarea desemna un arsenal de mijloace cunoscute sau oculte destinate influentarii
guvernelor straine, discreditarii opozantilor politici, în special emigranti, subminarii încrederii între aliatii ostili
Uniunii Sovietice, falsificarii aprecierilor adversarilor privind realitatea. Lenin da un nou impuls noului
procedeu. Dzerjinski, definea fara greutate un sistem de arme destinat compensarii inferioritatii fortelor armate
sovietice. Înca din 1917 el scria: „Comunistii trebuie sa fie pregatiti sa foloseasca la nevoie tot felul de
siretlicuri, planuri si stratageme ilegale, sa nege si sa ascunda adevarul. Cuvintele mele erau alese în asa fel
încât sa provoace ura si confuzia, nu pentru a convinge adversarul ci pentru a-l disloca nu pentru a-i îndrepta
greselile ci pentru a-l distruge, maturându-i structurile de pe suprafata pamântului"[Barron John, K.G.B.,
Elsevier - Sequoia, 1975.]. Acelasi autor în lucrarea „Ancheta asupra KGB" defineste dezinformarea ca fiind
„propagarea constienta si deliberata a faptelor si opiniilor eronate". G. Veraldi în prefata lucrarii lui Pietre Nord
îi indica scopul printr-o exprimare deosebit de semnificativa: „Crearea unei realitati false atât de convingatoare
încât adversarul sa o considere justa"[Nord Pierre, L'intoxication, Livre de poche, 1971.].

L. Batman, specialist ceh în dezinformare, arata ca aceasta constituie una din aspectele masurilor active si
cuprinde: scaparea organizata a informatiilor false; propaganda neagra (aceea care îsi ascunde originea),
desfasurate pentru slabirea inamicului din interior. Accentul este pus pe ansamblul mijloacelor utilizate însa cu
predilectie pe ascundere, disimulare si actiune din interior. Academia Franceza propune urmatoarea definitie:
„Actiune intermitenta sau continua - prin folosirea oricarui mijloc ce consta în eroarea unui adversar sau în
favorizarea subversiunii în rândurile acestuia în scopul de a-l slabi".

În concluzie, dezinformarea poate fi definita ca ansamblul formelor, metodelor, procedeelor prin care se
urmareste schimbarea dirijata a comportamentului individual si grupal în scopul controlarii si directionarii
acestuia, prin inducerea unei realitati false, pentru a diminua si slabi capacitatea obiectiva de raportare la
realitate.

Scopul dezinformarii îl constituie finalizarea unor actiuni ce vizeaza realizarea unor proiecte de natura politica,
militara, culturala, religioasa, diplomatica hotarâte de organul investit cu putere în conducerea domeniului
respectiv, care determina în special repartizarea diferitelor mijloace avute la dispozitie:
- contacte prin negociatori;
- campanii de presa;
- demonstratii de forta militara;
- presiuni economice,
- manipularea constiintelor.

Aportul ce va reveni dezinformarii va fi decis în cadrul general al actiunii si printr-o preocupare foarte atenta
acordata unei coordonari perfecte a actiunilor complementare întreprinse. În cadrul ansamblului, dezinformarea
are o structura proprie permanenta sau temporara, cu responsabilitati, mijloace si misiuni proprii însa
întotdeauna subordonate scopului fixat.

Conducerea operatiunilor stabileste dezinformarii obiectivele, respectiv, opiniile, atitudinile sau

comportamentele pe care ea este însarcinata sa le determine la tintele destinate atacului. În cadrul general, chiar
daca pot fi reunite procedee având si obiective intermediare, conceptia si conducerea actiunilor de
dezinformare trebuie sa ramâna centralizate. Nu poate fi lasat la îndemâna oricarui executant dreptul de a
decide în domeniul sau, deoarece acest fapt poate antrena efecte contrare celor urmarite. Dezinformarea ca
arma îsi ascunde cu grija originea si îsi camufleaza intentia de transformare a tintei într-un obiect manipulat,
refuzându-i dreptul la trasaturi si comportamente specifice. Este relevanta pentru întelegerea particularitatilor
dezinformarii si prezentarea unor tipuri clasice de dezinformare:
Ascunderea unei actiuni. Este una dintre modalitatile cele mai comune, prin care se urmareste continuarea unei
perceptii false a realitatii sau de a crea în cele mai mici amanunte o realitate falsa. Acest mod de folosire a
dezinformarii, „deceptiongame" cum îl numesc anglo-saxonii, se înrudeste cu camuflajul si diversiunea prin
punerea în joc a unei diversitati de mijloace cuprinzând obiecte false, deplasari false, trafic radio fals,
informatii false. Exista o multitudine de exemple de acest fel de actiuni, mai ales în timp de razboi. Una este
foarte bine cunoscuta: actiunea aparuta sub numele de „Omul care nu a existat niciodata". Scopul acestei
actiuni a fost de a ascunde zona prevazuta pentru debarcarea aliatilor în Europa, dupa recucerirea Africii de
Nord, în iulie 1943. Actiunea prevedea deturnarea atentiei germanilor de la Sicilia, furnizându-le, prin
mijlocirea unui canal credibil, informatii eronate care sa-i faca sa traga concluzia ca viitoarea debarcare se va
efectua în Sardinia sau în Grecia. Serviciile secrete britanice au abandonat în largul coastelor spaniole cadavrul
unui fals ofiter de stat-major care avea prinsa cu un lant de încheietura mâinii o mapa continând documente
false, sau mai bine zis fanteziste, întocmite însa în mod autentic de înalte personalitati militare, care
acceptasera complicitatea la mistificare. Actiunea a înregistrat un succes deplin. Au favorizat aceasta
operatiune minutiozitatea pregatirii, ambianta psihologica în cadrul careia s-a desfasurat si o profunda
remaniere desfasurata în acea perioada în cadrul conducerii Abwehrului ceea ce a împiedicat de buna seama o
analiza critica a documentelor falsificate.

Discreditarea unei personalitati. Pentru discreditarea unei persoane, a unei organizatii sau a unor grupuri se
porneste de la luarea în considerare a unei maxime populare întelepte care afirma ca „de unde nu e foc nu iese
fum", folosindu-se în acest scop metode ca: zvonul, insinuarile, campania de denigrare, folosind interpretari
tendentioase ori documente falsificate. Un exemplu edificator îl constituie „afacerea Tuhacevski" (1937), la
care participau mai multi actori si care se desfasura pe mai multe etape. Cei trei protagonisti ai afacerii, Salin,
Heydrich si Skobalin au actionat în aceasta afacere determinati atât de motive personale cât si de obiective
politice. Se construieste un scenariu pe baza de informatii si zvonuri, prin care maresalul Tuhacevski, fost
ofiter tarist, comandant cu o mare influenta în rândurile Armatei Rosii, este prezentat ca fiind un vechi agent al
serviciilor secrete ale Reichswehrului si ca se pregateste un pretins complot al generalilor rusi si germani, toate
cuprinse într-un voluminos dosar. Este greu de apreciat pâna la ce punct Salin a fost înselat. Totusi, acest dosar
a constituit punctul de plecare a marii epurari din cadrul Armatei Rosii (1937-1938) care va afecta, incredibil,
90% din generali, 80% din colonei si aproape 50% din ofiterii cu pregatire militara sau tehnica superioara.

Crearea neîntelegerilor dintre natiuni. Uneori prin dezinformare se împiedica o apropiere, se dizolva o alianta,
se urmareste sa se anihileze influenta pe care o mare putere o exercita într-un stat oarecare, obtinerea unei
rupturi ireversibile. Este cunoscuta operatia afacerea Palmer din Indonezia (1964), care a constituit un
remarcabil succes pe plan tehnic însa cu consecinte finale catastrofale. Terenul de desfasurare a fost foarte bine
ales, Indonezia era condusa de presedintele Sukarno, ce se voia unul dintre cei mai înflacarati purtatori de
cuvânt ai lumii a treia împotriva capitalismului si neocolonialismului, si care se gasea în conflict cu statul vecin
Malaysia. Actiunea este declansata de cehi si urmarea perturbarea relatiilor americano-indoneziene. Prin
intrarea pe rând în actiune a unei modalitati specifice dezinformarii, se insinueaza ca W. Palmer, care asigura
de 20 de ani importul de filme americane în Indonezia este o înalta oficialitate CIA. Pentru aceasta se folosesc
drept canale de informatii: ambasadorul indonezian în Olanda, care lucra pentru cehi, articole împotriva lui
Palmer aparute în Ceylon si Singapore si atacuri ale studentilor împotriva institutiilor culturale americane.
Agitatia antioccidentala întarita si prin programele unor posturi de radio est-europene (din URSS si
Cehoslovacia), împinge partidul comunist la insurectia din 1965 la sugestia comunistilor chinezi. Reprimarea a
fost dramatica: peste 500.000 de comunisti si simpatizanti sunt masacrati. Abia peste 20 de ani partidul
comunist indonezian îsi va regasi o mica parte din influenta sa de alta data.

Captarea încrederii unui factor de decizie. Exista cel putin doua modalitati de a actiona asupra unei
personalitati sau asupra unui grup mic decizional prin intermediul liderului sau. Se poate încerca, adesea dupa
o pregatire care dureaza ani, infiltrarea unui agent în anturajul unui factor de decizie sau instalarea lui într-un
post ce incumba o mare responsabilitate pentru ca apoi influenta acestuia sa serveasca la reorientarea deciziilor.
Se cunosc numeroase exemple reliefând aceasta modalitate care îi întrebuinteaza pe agentii acoperiti ai
serviciilor de informatii. Semnificativa pentru aceasta modalitate a dezinformarii afacerea Guillaume.
Serviciile secrete ale R.D. Germania au reusit sa infiltreze pe unul dintre agentii lor în rândurile celor mai
apropiati colaboratori ai cancelarului R.F. Germania. În momentul în care a fost demascat, cancelarul Brandy a
fost nevoit sa demisioneze si a fost ales noul cancelar H. Kohl.

Protectia împotriva zvonurilor si dezinformarii ca forme dintre cele mai periculoase ale agresiunii psihologice
este o problema a tuturor sau mai bine zis, a fiecaruia dintre noi. Protejarea împotriva minciunii este, înainte de
toate, o problema de vointa individuala. Este nevoie ca institutiile si organizatiile care au responsabilitati în
domeniul asigurarii psihologice si a securitatii nationale în general, sa actioneze într-o asemenea maniera încât
sa promoveze valorile nationale si militare, sa le asigure stabilitatea la orice încercari ce urmaresc diminuarea
semnificatiei sau chiar schimbarea acestora.

Zvonul
Zvonul reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i
se verifice corectitudinea.
Zvonurile care sunt lansate în circulaţie au o funcţie dublă :
- funcţie explicativă
- funcţie de atenuare a anumitor tensiuni emoţionale.
Circulaţia lor este dependentă de contextele societale, de trăsăturile de personalitate
ale indivizilor şi de nevoile psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităţilor.
Lucrările lui Allport şi Postman (1965) au pus în evidenţă trei legi de transmisie a zvonurilor:
 - legea sărăciei (a nivelării) – pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să fie tot mai
scurt, mai uşor de înţeles şi de relatat.
- legea accentuării – anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în
semnificaţia acestuia
- legea asimilării – informaţia se conservă şi se reorganizează în jurul unor
motive centrale. Asimilarea se poate face la tema centrală, prin condensare,
anticipare sau prin stereotipuri verbale.
Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individului, apartenenţei sociale sau rasiale,
prejudecăţilor personale ale celui care le transmite. Individul care propagă zvonul se loveşte
de dificultatea de a sesiza şi de a reţine în obiectivitatea lor elemente ale lumii exterioare.
Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le adapteze şi să le structureze conform modelului
lor de înţelegere şi în funcţie de interesele personale.
Kapferer (1987) a arătat că circulaţia zvonurilor se bazează pe trei condiţii esenţiale :
- credibilitatea zvonului (poate şi a sursei etc.)
- aparenţa de adevăr (ca un zvon să circule mai mult trebuie să aibă totuşi un
miez important de adevăr)
- dezirabilitatea conţinutului informaţional (dacă zvonul este indezirabil, există
posibilitatea blocării lui)
Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară,
serpuiesc, mocnesc, circulă. Circulaţia zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii şi a
incertitudinilor în faţa unei situaţii ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea şi
credibilitatea informaţiei oficiale sau formale. Cu cât cea din urmă este mai săracă,
incompletă sau puţin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv în
societăţile totalitare zvonurile au o mare răspândire (informaţia oficială este gestionată strict).
Circulaţia zvonurilor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a
adevărului unei informaţii. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial.
Paralel sau uneori în opoziţie cu informaţia oficială, zvonul o contestă, propunând alte
realităţi. Aşa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desfiinţat” 1.
El va reprezenta un mijloc de comunicare complementar, dar şi o informaţie paralelă, aşadar
necontrolată.
Pentru profesioniştii din media lipsa de control a zvonului evoca spectrul unei
defecţiuni a fiabilităţii informaţiei, defecţiune ce trebuie eliminată. Pentru cetaţean şi pentru

1
Jean – Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.284.
omul politic, lipsa controlului denotă lipsa cenzurii şi accesul la o realitate obscură sau
ascunsă.
Autorul amintit determină 6 tipuri de zvonuri (o matrice ce are pe o latură sursa
zvonului – un eveniment, un detaliu sau imaginaţia pură-, iar pe cealaltă latură modul de
apariţie a zvonului – spontan sau provocat). Din perspectiva analizei noastre ne interesează
tipurile de zvonuri provocate cu un anumit scop, a căror apariţie este premeditată. În aceste
cazuri nu se poate neglija implicarea unor actori care urmăresc sa profite de pe urma unui
eveniment. Astfel se pot obţine efecte care se întind pe o gamă larga (panică, furie, frustrare,
modificari nefavorabile de imagine pentru persoanele publice etc.).
În spaţiul cultural românesc trebuie amintită, ca aproape identificându-se cu zvonul,
bârfa. Aceasta are aceleaşi motivaţii psihologice (emoţionale, afective, cognitive), putând fi
percepută ca un laborator de producţie a zvonurilor. sumar