UNIUNEA NAȚIONALĂ

A NOTARILOR PUBLICI
DIN ROMÂNIA

Buletinul
notarilor publici
nr. 5/2016

MONITORUL OFICIAL
Editură şi Tipografie
 SUMAR anul XX, nr. 5

septembrie 2016

EDITORIAL
DUMITRU VIOREL MĂNESCU, NOTAR PUBLIC,
PREȘEDINTELE UNIUNII NAȚIONALE
A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA
p. 6
STUDII
GHEORGHE DOBRICAN, NOTAR PUBLIC,
ISTORIC CAMERA NOTARILOR PUBLICI BUCUREŞTI
DR. GEORGETA FILITTI Infracţiunea de abuz în serviciu
 Din istoria notariatului în lumina Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 405/2016
p. 25

EVENIMENT
 Seminar internaţional Regulamentele europene
privind regimurile matrimoniale şi parteneriatele
înregistrate, Bucureşti, 8 – 9 septembrie 2016 –
Andrada Tănase, director Institutul
Notarial Român
p. 8 Lucrări prezentate
 Regimurile matrimoniale în Europa: diferenţe
PRACTICĂ NOTARIALĂ şi asemănări în lumina noului Regulament UE
MIRELA MOISE, NOTAR PUBLIC, şi a experienţelor Codului civil din Ungaria –
CAMERA NOTARILOR PUBLICI BUCUREŞTI conf. univ. dr. Orsolya Szeibert, Facultatea
de Drept, Departamentul de drept civil,
VERONICA STAN, NOTAR STAGIAR,
Eötvös Loránd University (ELTE),
CAMERA NOTARILOR PUBLICI BUCUREŞTI
Budapesta, Ungaria
 Ipoteze de practică notarială în legătură
cu suspendarea procedurii succesorale notariale
IOAN POPA, NOTAR PUBLIC,
CAMERA NOTARILOR PUBLICI BRAŞOV
 Renunţarea la dreptul de proprietate
RALUCA BUNEA, NOTAR PUBLIC,
CAMERA NOTARILOR PUBLICI BUCUREŞTI
 Renunţarea la moştenire – irevocabilă?
p. 10
 SUMAR anul XX, nr. 5

septembrie 2016

 Căsătoria şi parteneriatul civil între persoane

de acelaşi sex în legislaţia din Slovenia –
Sonja Kralj, preşedintele Camerei Notarilor
din Slovenia
 Dreptul la viaţă privată, dreptul la căsătorie
şi interzicerea discriminării – conf. univ.
dr. Dan Andrei Popescu, Universitatea
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, notar public,
Camera Notarilor Publici Cluj
p. 35

 Parteneriatele înregistrate în dreptul internaţional

privat, mai ales sub regimul Regulamentului RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
nr. 1104/2016 – dr. Markus Buschbaum, CRINA-BEATRICE MIHĂILESCU, NOTAR STAGIAR,
notar public în Köln, Germania CAMERA NOTARILOR PUBLICI BUCUREŞTI
 Comparaţie între Convenţia de la Haga din  Pactum de non alienando. Clauza voluntară
14 martie 1978 privind legea aplicabilă regimurilor de inalienabilitate în liberalităţi
matrimoniale şi Regulamentul UE nr. 2016/1103 MARCELA MOGA, NOTAR STAGIAR,
din 24 iunie 2016 – Raphaëlle de Gourcy, CAMERA NOTARILOR PUBLICI BUCUREŞTI
consilier juridic la CRIDON LYON, Franţa  Locuinţa familiei din perspectiva activităţii
 Legea aplicabilă în materia regimurilor notariale
matrimoniale – Sofia Henriques, notar public
în Lisabona, Facultatea de Drept de la
Universitatea din Lisabona, Portugalia
 Sistemul italian al regimurilor matrimoniale:
o comparaţie între regulamentele UE şi noua
lege privind parteneriatele civile şi parteneriatele
înregistrate – dr. Eleonora Bazzo,
notar public în Torino, Italia

p. 93

LEGIS
SELECŢIE REALIZATĂ DE MIHAELA CIOCHINĂ
 Acte normative de interes general publicate
în perioada septembrie – octombrie 2016
p. 120
SOMMAIRE XXe année, n° 5

septembre 2016

ÉDITORIAL
DUMITRU VIOREL MĂNESCU, NOTAIRE PUBLIC,
PRÉSIDENT DE L’UNION NATIONALE
DES NOTAIRES PUBLICS DE ROUMANIE
p. 124

HISTORIQUE
DR. GEORGETA FILITTI
 De l'histoire du notariat
p. 126

LEGIS
SÉLECTION RÉALISÉE PAR MIHAELA CIOCHINĂ
 Actes normatifs d’intérêt général
publiés dans la période
septembre ‒ octobre 2016
p. 128
 EDITORIAL

Dragi colegi,

Pe agenda de lucru internaţio-

nală a Uniunii Naţionale a Notari-
lor Publici din România s-a aflat, în
perioada 19 – 22 octombrie 2016,
al 28-lea Congres internaţional
al Notariatului, găzduit de capitala
Franţei. Lucrările ştiinţifice au avut
în centru două teme: 1) fundamen-
tele juridice, economice şi sociale
ale notarului în calitate de terţ de
încredere al cetăţenilor, al societă-
ţilor şi al Statului şi 2) provocările
tehnice şi juridice ale actului notarial
electronic şi ale dematerializării pro-
cedurilor notariale. De asemenea, a
avut loc şi un forum internaţional
pe tema Regulamentului succesoral
anul XX european, care a intrat în vigoare la
nr. 5
17 august 2015. Acesta a modificat
radical dreptul internaţional al suc-
cesiunilor, chiar dincolo de frontie-
rele Uniunii Europene. Au fost stu-
diate cazuri practice, axele de discu-
ţie vizând legea aplicabilă, ordinea
publică europeană şi fiscalitatea
succesorală. Totodată, au avut loc şi
reuniunile Uniunii Internaţionale
a Notariatului Latin (comisii, gru-
puri de lucru, Consiliu de direcţie, Consiliu general, Adunarea
notariatelor membre), Adunarea notariatelor membre alegând
Preşedinte al UINL pe domnul Jose Marqueno de Llano,
notar la Barcelona şi fost Preşedinte al Consiliului General al
Notarilor din Spania.
În acelaşi timp, Uniunea Naţională a Notarilor Publici îşi
intensifică acţiunile de colaborare cu organizaţii profesionale
din alte ţări europene, astfel încât în luna octombrie a avut

6
loc la Bucureşti prima reuniune bilaterală între
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din
România (UNNPR) şi Camera Federală a
Notarilor Germani (Bundesnotarkammer –
BNotK). Agenda reuniunii a vizat atât aspecte
ale evoluţiei profesiei notariale la nivel euro-
pean, cât şi posibilităţile de cooperare la nivel
bilateral între cele două organizaţii. Unul dintre
subiectele abordate a fost şi acela al colaboră-
rii dintre Institutul Notarial Român (INR) şi
Institutul Notarial German (DNotI). Modul
de funcţionare al celor două institute diferă sub-
stanţial, astfel încât atât partea română, cât şi cea
germană şi-au manifestat interesul stabilirii unor
legături mai strânse între cele două institute,
fiind realizat şi un proiect de acord de colabo-
rare între acestea. S-au purtat discuţii şi despre
atribuţiile notarilor din cele două ţări cu privire la
spălarea banilor. S-a constatat că legislaţiile celor
două state sunt asemănătoare în această mate-
rie, ambele fiind de inspiraţie europeană, drept
pentru care şi atribuţiile notarilor sunt asemănă-
toare. Un subiect cu incidenţe practice deosebite
l-a constituit şi forma procurilor încheiate în
străinătate, delegaţiei germane aducându-i-se la
cunoştinţă problema cu care se confruntă nota-
rii români atunci când autentifică un act pentru
care legea cere, sub sancţiunea nulităţii absolute
a actului, forma autentică. Partea română a soli-
citat părţii germane sprijin pentru respectarea
acestei cerinţe din legea română, iar aceasta din
urmă şi-a exprimat întreaga disponibilitate, dând
asigurări că se va transmite tuturor notarilor din
Germania o circulară în acest sens.
Parteneriatul notariatului român cu notaria-
tul francez a continuat şi în acest an, astfel încât
în perioada 3 – 4 noiembrie a avut loc al 9-lea
Colocviu franco-român ale cărui lucrări s-au
desfăşurat, anul acesta, la Paris, la sediul Consi-
liului Superior al Notariatului francez. Dezvolta-
Notar public Dumitru Viorel Mănescu
Preşedintele Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România
rea celor două profesii merge în aceeaşi direcţie
EDITORIAL
de mulţi ani, iar modelul notarial francez trebuie
urmat atât la nivel instituţional, cât şi la nivel indi-
vidual. El oferă stabilitate, predictibilitate, serio-
zitate şi o experienţă de câteva secole. Mai mult,
fundamentele legislaţiei civile primare sunt ace-
leaşi în ambele ţări, ceea ce constituie un motiv
suplimentar de apropiere profesională. Temele
colocviului au fost variate şi ele au arătat preocu-
pările ambelor părţi pentru problemele comune şi
deosebit de actuale ale profesiei notariale în cele
două ţări, dar şi ale cetăţenilor. De altfel, o sesiune
de discuţii privind actualitatea legislativă şi pro-
fesională din cele două ţări a constituit punctul
de deschidere a lucrărilor colocviului. Arhivele
notariale, protecţia datelor cu caracter personal în
legislaţia europeană şi provocările vieţii familiale
şi a cuplurilor au constituit cele trei teme centrale
în jurul cărora au avut loc dezbaterile reprezen-
tanţilor notari ale celor două profesii.
Dragi colegi,
Activităţile Uniunii Naţionale a Notarilor
Publici din România sunt variate şi deosebit de
intense. Scopul acestora este dezvoltarea conti-
nuă şi asigurarea reprezentării corpului notarial
la nivel naţional şi internaţional. Constatăm,
împreună, că o mare parte dintre dificultăţile
acestei profesii nu reprezintă altceva decât pre-
ocuparea de a găsi rezolvări problemelor cotidi-
ene ale cetăţenilor. Aflându-ne atât de aproape anul XX
de locul unde legislaţia se aplică zilnic în materii
nr. 5
de o diversitate copleşitoare, unde contactul cu
beneficiarul serviciului notarial este imediat şi
permanent, se impune să manifestăm răbdare şi
să acordăm o atenţie specială pregătirii profesi-
onale, pentru că aceasta ne va conferi siguranţă
şi ne va garanta calitatea actului notarial pe care
îl întocmim. 
7
 Din istoria notariatului
ISTORIC

U
na dintre consecinţele Primului Război Mondial
pentru noi a fost pierderea unui mare fond de
documente trimise la Moscova, odată cu tezaurul
ţării. Documente istorice unice, acte de proprietate, bijuterii,
valută, aur brut – într-un cuvânt, tot ceea ce autorităţile şi parti-
cularii au socotit că trebuie pus la adăpost – au luat drumul fără
întoarcere al Rusiei sovietizate între timp.
După ce lucrurile s-au liniştit, a apărut, între altele, problema
testamentelor ipotetice, cu alte cuvinte a celor redactate înainte
de război, trimise la Moscova, şi a căror dovadă trebuia făcută
prin martori sau prezumţie.
Iată cazul moştenirii Nicolae Amira, adus în instanţă în 1921.
Reclamau Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Azilul
Elena Doamna, Casa Şcoalelor şi văduva Cleopatra Amira. Pârâţi,
între alţii, membri din familiile Zotu, Pilidi, Moţăţeanu, Plastara,
Fortunatu etc.
Nicolae Amira, decedat în iunie 1919, făcuse un prim testa-
ment în 1888, prin care lăsa moşia Frunzăneşti (Ilfov) şi case
din Bucureşti (strada Clemenţei) Azilului Elena Doamna (tutelat
de Ministerul Instrucţiunii). Actul, după declaraţia avocatului
anul XX Ministerului, fusese trimis cu tezaurul ţării la Moscova şi dovada
nr. 5
putea fi făcută doar cu copii şi „o serie de prezumţii”. Fusese
un act de forţă majoră ceea ce constituia „un impediment abso-
lut de a-l prezenta”. Tribunalul a convenit că nu era nevoie să
se dovedească pierderea „definitiv consumată” a testamentului,
ţinând seama de starea de război care făcuse ca cei aflaţi în teri-
toriul neocupat să nu poată beneficia de actele rămase în spaţiul
ocupat. Or, datorită evenimentelor întâmplate în Rusia (revo-
luţia bolşevică), situaţia era similară, considerându-se probabilă
distrugerea actelor. Această similitudine fusese stabilită explicit
(conform A. Wahl, Droit civil et commercial de la guerre) şi în acelaşi
timp s-a admis că pierderea nu era ireparabilă deoarece cazul
putea fi revizuit în împrejurarea găsirii lor.
Doar că reclamanţii folosiseră ca singură probă în apărarea
dreptului lor o petiţie adresată Casei de Depuneri şi Consemna-
ţiuni prin care decedatul îşi depunea acolo testamentul. Recla-
manţii presupuneau că în plic trebuia să se afle acte prin care
moşia Frunzăneşti şi casele din Bucureşti erau lăsate Azilului, iar
văduva rămânea, pe viaţă, cu jumătate din veniturile lor.

8
 Or, actele depuse la CEC, în număr de cinci,
erau astfel denumite: 1. Testament; 2. Testament;
3. Preschimbare; 4. Declaraţie; 5. Testament.
Nr. 1 era o copie cu multe ştersături şi note
marginale a originalului depus în 1897 la aceeaşi
instituţie, scrisă de altă mână. Instanţa nu l-a luat
în consideraţie. La fel nr. 2, 3 şi 5, întrucât nu
erau datate şi iscălite de N. Amira. Nr. 4 se refe-
rea la unele sume de bani şi nu era vorba pro-
priu-zis de un testament.
Dar se putea pleca de la prezumţia că, în
conformitate cu prima copie a testamentului, un
exemplar al celui întocmit în 1888 fusese depus
la CEC, după cererea de depunere din 1908
(unde defunctul declara că „depune din nou
testamentul lui din 1888”). Prin urmare, testa-
mentul evacuat la Moscova putea avea cuprinsul
copiei de la nr. 1. Pe lângă acesta, se mai păstra-
seră la CEC alte două acte numite „testamente”,
cu numeroase intervenţii posterioare anului
1888, privind diferite schimbări în situaţia averii,
faptul că unii membri ai familiei cărora le lăsa
parte din aceasta muriseră şi, lucru de căpete-
nie, în 1894 şi 1902 N. Amira îşi retrăsese tes-
tamentul. Prin urmare, instanţa a considerat că
dispoziţiile din copia din 1888 fuseseră drastic
schimbate, iar acum, în 1921, era greu de preci-
zat în ce sens intenţionase să opereze defunctul
atari schimbări.
În răstimp de 20 de ani, din 1888 până în 1908,
evident că acesta putuse să schimbe anume dis-
poziţii, cum ar fi, eventualitatea refuzului Azilului
Elena Doamna de a primi legatul, ceea ce modifica
partea cuvenită văduvei şi rudelor, ca şi includerea
ISTORIC
printre beneficiari a tânărului Ghilase.
Că intenţia defunctului nu a fost să schimbe
prevederile testamentului din 1888 o dovedea
următorul fapt: în 1918, arhiva CEC a revenit
din Moldova, fără testamentul său (trimis în
Rusia); dacă intenţiona să-i schimbe dispoziţiile,
putea s-o facă în răstimpul de un an până când
a murit.
Instanţa a conchis că, în absenţa testamentu-
lui plecat la Moscova, invocat de pârâţi, afirmaţia
că ar fi avut legate mai mari decât cele stabilite în
1888 nu se susţinea. În schimb, a admis cererea
văduvei de a primi o pătrime din avere. Inventa-
rul acestei cote fusese făcut de judele supleant al
Tribunalului Ilfov (secţia a II-a) şi, respectiv, al
celui de la ocolul Fundeni Frunzăneşti.
Cererile pentru punerea în posesie formulate
de Ministerul Instrucţiunii şi Casa Şcoalelor, în
numele Azilului Elena Doamna, au fost respinse.
Cheltuielile de judecată la care erau îndatorate
aceste instituţii faţă de moştenitorii Amira se
ridicau la 5000 lei.
Succesiunea Amira face parte dintr-un şir
nesfârşit de cauze generate de Primul Război
Mondial şi de complicaţiile rezultate în urma
plecării unui patrimoniu documentar atât de
divers al statului român în Rusia, transferat de la
un an la altul, dintr-o ţară cu legislaţie europeană
într-alta de expresie totalitară, unde proprieta- anul XX
tea, atât a cetăţenilor ei cât şi a străinilor, avea să nr. 5
fie complet ignorată. 
Dr. Georgeta FILITTI
9
 Ipoteze de practică notarială
PRACTICĂ NOTARIALĂ

în legătură cu suspendarea
procedurii succesorale notariale

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

În
aplicarea dispoziţiilor art. 1171 din Legea adminis-
traţiei publice locale nr. 215/2001, secretarii unităţi-
lor administrativ-teritoriale au obligaţia de a transmite
Camerelor sesizări pentru dezbaterea procedurii succesorale, în
termen de 30 de zile de la data decesului unei persoane. Camerele
distribuie, apoi, notarilor publici aceste sesizări, raportându-se
la competenţa teritorială a acestora, în funcţie de ultimul domici-
liu al defunctului. Sesizările informe, care nu conţin elementele
prevăzute de lege sunt, de regulă, returnate, de Cameră, secreta-
rilor unităţilor administrativ-teritoriale, pentru a fi completate,
în mod corespunzător, cu datele necesare. Acelea care, aparent,
conţin toate elementele cerute de lege pentru înregistrarea pe
rol a cauzelor succesorale sunt transmise notarilor în vederea
dezbaterii acelor cauze.
Având în vedere că, în acest caz, iniţierea dezbaterii proce-
anul XX
nr. 5 durii succesorale notariale se face prin derogare de la principiul
disponibilităţii care guvernează în mod tradiţional această mate-
rie, în activitatea practică se produce o multitudine de incidente
procedurale a căror rezolvare nu rezultă, în mod expres, din
textele legale aplicabile sau suntem în situaţia în care aceste texte
pot fi interpretate în mod diferit, ceea ce ar putea constitui pre-
misa unei practici neunitare.
Fără a avea pretenţia susţinerii soluţiilor perfecte, ne-am
propus să analizăm, în cele ce urmează, câteva ipoteze practice
de lucru şi să încercăm argumentarea unor soluţii care ar putea
contribui la crearea unor puncte de vedere convergente în acti-
vitatea notarială.
În primul rând, ne-am întrebat dacă legiuitorul, atribuind
secretarului unităţii administrativ-teritoriale calitatea de a iniţia
această procedură, implicând Camerele în distribuirea cauzelor
succesorale şi reglementând prezumţia de renunţare la succesi-
une, prin art. 1.112 C. civ. (modificat prin Legea nr. 138/2014),
a dorit ca procedura succesorală să fie guvernată, în anumite

10
condiţii, de principiul oficialităţii, notarul având
obligaţia să emită un certificat de moştenitor/
certificat de vacanţă succesorală, indiferent de
conduita succesibililor, sau procedura rămâne
guvernată, în continuare, integral, de principiul
disponibilităţii, succesibilii/moştenitorii fiind
singurii în măsură să decidă cu privire la dezba-
terea cauzei succesorale prin procedura succe-
sorală notarială, indiferent cine ar fi iniţiatorul
acesteia.
Opinăm că principiul disponibilităţii ope-
rează întotdeauna (fără excepţii) în procedura
succesorală notarială conform art. 163 din Legea
nr. 36/1995 (în continuare: „Legea”), coroborat
cu art. 9 C. proc. civ.
Apoi ne-am întrebat care este statutul juridic
al secretarului unităţii administrativ-teritoriale,
dacă acesta este „parte” [în sensul art. 107 alin. (4)
din Lege, respectiv în sensul art. 9 şi art. 55
C. proc. civ.] sau „persoană interesată” (în sensul
art. 108 din Lege şi al art. 33 C. proc. civ.). În
mod evident, secretarul nu îndeplineşte crite-
riile pentru a putea fi considerat „parte”. Pe de
altă parte, în calitate de reprezentant (cu atribuţii
strict delimitate de lege) al unităţii administrativ-teri-
toriale el ar justifica interesul acesteia cu privire
la stabilirea titularilor dreptului de proprietate
asupra unor bunuri mobile şi imobile, respectiv
a contribuabililor la bugetul local, ca urmare a
dezbaterii procedurii succesorale, putând fi asi-
milat unei persoane interesate în sens larg. Cu toate
acestea însă, textul art. 101 alin. (1) din Lege face
PRACTICĂ NOTARIALĂ
o distincţie foarte clară între persoana interesată
şi secretar, menţinând starea de ambiguitate a
acestui iniţiator al procedurii.
Poziţia secretarului este neclară şi datorită
lipsei unei conexiuni procedurale directe între el
şi notarul public, care să se materializeze prin
comunicarea reciprocă a unor acte de procedură,
singurul demers la care secretarul este îndreptă-
ţit, prin lege, fiind acela de a întocmi sesizarea
pentru deschiderea procedurii succesorale nota-
riale şi de a o transmite Camerei şi nu notarului,
în timp ce toate celelalte persoane interesate la care
fac trimitere normele legale se pot adresa direct
notarului.
anul XX
nr. 5
Cât priveşte noţiunea de ,,parte” în cadrul
procedurii succesorale notariale, credem că
există un interes major în a stabili participanţii
la procedură care intră în sfera acestei noţiuni,
mai ales din perspectiva art. 107 alin. (4) din
Lege, care stipulează că repunerea pe rol a unei
cauze suspendate se poate face ,,la cererea
părţilor”.
În mod firesc, ne-am pus întrebarea dacă
acest text se referă la:
• toţi succesibilii indicaţi în cererea de des-
chidere a procedurii succesorale;
• toţi succesibilii şi creditorul care fie a
cerut dezbaterea succesiunii, fie a intervenit în
procedură pe parcurs, până la suspendare;
11
 • moştenitorul acceptant (care nu a aban-
PRACTICĂ NOTARIALĂ
donat procedura), în condiţiile în care există şi
alţi succesibili a căror opţiune nu a fost expri-
mată/cunoscută înainte de suspendarea cauzei.
Pentru a argumenta posibile soluţii la aceste
probleme, am ales trei ipoteze de lucru, pe care
ne-am propus să le analizăm în cele ce urmează.
Speţa I
Notarul public este învestit cu dezbaterea
unei cauze succesorale, prin repartizarea de
către Cameră a unui dosar succesoral, dezba-
terea procedurii succesorale fiind solicitată în
temeiul art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995,
de către secretarul consiliului local al localităţii
în raza căreia se aflau bunurile defunctului la
data decesului.
Succesibilii indicaţi în sesizarea pentru des-
chiderea procedurii succesorale se prezintă,
ca urmare a citării, însă, fără a opta succesoral,
aleg să nu dezbată succesiunea autorului lor
şi solicită suspendarea dezbaterii procedurii
succesorale sau, deşi au fost legal citaţi, nu se
prezintă.
Potrivit principiului disponibilităţii, succesi-
bilii sunt liberi să dispună asupra evoluţiei cauzei
succesorale, iar dispoziţiile art. 107 alin. (1) lit. d)
din Lege au în vedere inclusiv suspendarea
voluntară a unei cauze succesorale.
Prin urmare, în acest caz, suspendarea cauzei
anul XX
nr. 5 succesorale va putea fi:
a) voluntară, ca urmare a voinţei (cererii
părţilor) exprimate în faţa notarului public, fără
să fie determinată de una dintre cauzele avute în
vedere prin prevederile art. 107 alin. (1) lit. a) – c)
din Lege, temeiul juridic al suspendării fiind
art. 107 alin. (1) lit. d) din Lege, coroborat cu
art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.;
b) din oficiu, rezultată din împrejurarea
neprezentării părţilor, procedura de citare fiind
legal îndeplinită, temeiul juridic al suspendării
fiind art. 107 alin. (1) lit. d) din Lege, coroborat
cu art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Notarul public nu dispune de niciun instru-
ment de constrângere a succesibililor pentru a
determina o anumită conduită din partea aces-
tora. Citarea lor este un mijloc legal, la înde-
mâna acestuia, utilizat în vederea soluţionării
12
cauzei succesorale, în baza dispoziţiilor Legii
nr. 36/1995 care se completează cu prevederile
Codului de procedură civilă.
Dacă părţile nu se prezintă, fiind legal
citate, notarul public are la îndemână soluţia
suspendării în temeiul art. 107 alin. (1) lit. d)
din Lege, coroborat cu art. 411 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ. În cazul vicierii procedurii de citare
a unuia sau mai multor succesibili, nu se poate
adopta o astfel de soluţie şi este necesară relu-
area procedurii de citare, soluţia suspendării
putând fi adoptată doar în cazul în care această
procedură este legal îndeplinită faţă de toţi suc-
cesibilii indicaţi.
Voinţa de a nu se prezenta nu trebuie să fie
în mod necesar rezultatul unei neînţelegeri între
moştenitori sau al opţiunii lor de a dezbate pro-
cedura succesorală prin intermediul instanţei de
judecată, ci, pur şi simplu, a pasivităţii acestora
care, la acel moment, nu doresc dezbaterea pro-
cedurii din considerente de ordin pecuniar sau
din cauza altor interese.
Speţa II
Notarul public este învestit cu dezbaterea
unei cauze succesorale prin repartizarea, de
către Cameră, a unui dosar succesoral; dezba-
terea procedurii succesorale fiind solicitată, în
temeiul art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995,
de către secretarul consiliului local al localităţii
în raza căreia se aflau bunurile defunctului la
data decesului.
În sesizarea pentru deschiderea procedurii
succesorale este indicat un prezumtiv suc-
cesibil, care se prezintă la citarea notaru-
lui public şi declară că nu are nicio legă-
tură juridică cu succesiunea defunctului în
cauză, iar, în înscrisurile transmise nota-
rului public, nu apar niciun fel de indicii
legate de existenţa altor succesibili. Preci-
zăm că aceasta nu este doar o ipoteză de studiu,
ci şi o situaţie reală, întâlnită la biroul notarial în
care ne desfăşurăm activitatea.
În această speţă, teoretic, notarul public ar
avea la îndemână soluţia suspendării şi soluţia
respingerii.
Soluţia suspendării ar putea avea ca temei
juridic art. 107 alin. (1) lit. d) din Lege, corobo-
rat cu art. 242 alin. (1) C. proc. civ.
 Invocarea art. 242 alin. (1) C. proc. civ. ar
putea apărea ca forţată, din moment ce am ajuns
la concluzia că secretarul unităţii administra-
tiv-teritoriale nu este participant/parte în pro-
cedură. Cu toate acestea, secretarul este obligat
de lege să completeze, în mod corespunzător,
datele despre eventualii succesibili, respectiv
să indice numele, prenumele şi adresa la care
urmează să fie citaţi, iar neîndeplinirea atribuţi-
ilor atrage sancţionarea sa disciplinară sau con-
travenţională.
Textul art. 1171 din Legea nr. 215/2001 este
suficient de imprecis, pentru că vorbeşte despre
eventualii succesibili. Este adevărat că secreta-
rul nu este obligat să administreze probe pen-
tru stabilirea acestora, dar o verificare minimă
a identităţii şi a calităţii faţă de defunct trebuie
să efectueze, pentru că, în lipsa unei astfel de
verificări, nu vedem cum şi-ar putea îndeplini
obligaţiile legale.
Astfel că, în urma citării şi a prezenţei unei
persoane care arată că nu are calitatea de succe-
sibil, nefiind rudă în grad succesibil cu defunctul
şi nici legatar al acestuia, în baza unui testament,
niciuna dintre ipotezele art. 107 din Lege nu
pare a constitui o soluţie.
Notarul public învestit cu soluţionarea cauzei
nu are obligaţia legală şi nu dispune de mijloa-
cele materiale necesare pentru a face cercetări,
în vederea depistării succesibililor.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale
are obligaţia de a cere dezbaterea procedurii
succesorale notariale (chiar dacă nu este parte),
deci deţine, în baza legii, anumite atribute ale
,,reclamantului” din procedura civilă, despre neîn-
deplinirea obligaţiilor căruia vorbeşte textul
art. 242 alin. (1) C. proc. civ. În cazul în care nu-şi
îndeplineşte obligaţia legală de a indica succesi-
bilii, notarul ar putea suspenda cauza succeso-
rală arătând, în încheiere, că nu are indicii despre
existenţa succesibililor care ar trebui citaţi.
Ca procedură concretă, notarul public înves-
tit ar fi îndreptăţit să aducă respectiva sesizare
de dezbatere a procedurii la cunoştinţa Camerei,
iar Camera, la rândul ei, să solicite secretarului
completarea acesteia cu date reale. În ipoteza
în care secretarul consiliului local nu remedi-
ază problema, notarul public instrumentator ar
putea proceda la suspendarea cauzei succeso-
PRACTICĂ NOTARIALĂ
rale, în baza art. 242 alin. (1) C. proc. civ.
Aceasta ar fi o soluţie pragmatică, rapor-
tându-ne la situaţia de fapt, deoarece cauzele
succesorale înregistrate ca urmare a acestui tip
de sesizare presupun un efort considerabil din
partea biroului notarial, iar cheltuielile efectuate
de notar rămân, de cele mai multe ori, nerecu-
perate. Notarul nu are obligaţia de a comunica
încheierea de suspendare secretarului unităţii
administrative care a solicitat dezbaterea cau-
zei respective, soluţia urmând să fie comunicată
doar Camerei, în condiţii similare comunicării
celorlalte soluţii succesorale.
Soluţia suspendării ar avea ca rezultat degre-
varea notarului public de o cauză care nu se pre-
conizează a fi finalizată prea curând şi ar permite
succesibililor să dezbată cauza atunci când vor
dori.
Soluţia respingerii, într-o astfel de ipoteză,
ar putea părea optimă, întrucât notarul public
se află în imposibilitatea stabilirii persoanei
care ar putea avea calitatea de parte, respectiv
a succesibilului real al defunctului (acesta fiind
eronat indicat); or, potrivit art. 85 alin. (2) lit. a)
din Lege, îndeplinirea actului notarial poate fi
respinsă pentru neprezentarea documentaţiei
necesare întocmirii lui.
În cazul vacanţei succesorale, trebuie să
existe o persoană care să ceară constatarea aces- anul XX
tei vacanţe, justificând un interes, iar din probele nr. 5
administrate trebuie să rezulte nişte indicii legate
de existenţa/inexistenţa unor succesibili.
Or, în speţa dată, nu poate fi vorba despre
o constatare a vacanţei succesorale, în condiţiile
dispoziţiilor art. 1.112 C. civ., prin prezumarea,
prealabilă, a renunţării la moştenire a succesibi-
lului pasiv, atâta vreme cât nu se poate proceda
la citarea succesibilului real. Acest fapt are ca
efect subsecvent şi imposibilitatea determină-
rii existenţei altor succesibili, din alte clase de
moştenitori, care pot proba o acceptare tacită a
moştenirii.
Art. 1.135 alin. (1) C. civ. dispune următoa-
rele: ,,Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari,
moştenirea este vacantă.” Este evident faptul că nu
ne aflăm în ipoteza acestui text de lege, deoarece
a fost indicată ca succesibil o persoană fără nicio
13
 legătură cu defunctul, iar notarul public, aşa cum
PRACTICĂ NOTARIALĂ
am arătat mai sus, nu are calitatea necesară pen-
tru a desfăşura o anchetă, în vederea determi-
nării existenţei sau, după caz, inexistenţei unui/
unor persoane care îndeplinesc condiţiile prevă-
zute de lege pentru a-l moşteni pe defunct.
Nu suntem nici în ipoteza deţinerii unor date
despre existenţa unor succesibili al căror domi-
ciliu ar fi necunoscut, caz în care notarul ar fi
putut proceda la citarea prin publicitate.
Admiţând posibilitatea emiterii unei înche-
ieri de respingere, cui i se va comunica şi cine
va fi îndrituit să formuleze plângere la instanţa
judecătorească, împotriva acestei încheieri, dacă
secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu este parte
în procedură? Or, în lipsa unui control al legalităţii
motivului respingerii, încheierea de respingere
pare lipsită de unul dintre elementele proce-
durale cele mai însemnate, chiar dacă, aparent,
soluţia ar părea ca justificată.
Conform art. 156 alin. (1) din Lege, actele
notariale sunt supuse controlului judecătoresc,
iar, potrivit art. 157 alin. (2) din Lege, partea
nemulţumită poate introduce plângere împotriva
încheierii de respingere, în termen de 10 zile de
la data la care a luat cunoştinţă, la judecătoria în
circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial
care a refuzat îndeplinirea actului. Deci trebuie
să existe o parte nemulţumită, care să-şi exercite
acest drept procedural. Prin urmare, nu se poate
anul XX
nr. 5 da o soluţie de respingere lipsită de fundamen-
tele ei procedurale.
Încercând să căutăm alte posibile soluţii,
reglementate de lege, este de observat că, într-o
astfel de speţă, nu se poate clasa cauza ca fiind
fără obiect, pentru că art. 110 din Lege stipu-
lează că această soluţie se poate dispune doar
când nu sunt bunuri în masa succesorală, nu şi
atunci când nu se indică persoanele cu vocaţie
la succesiune, deşi obiectul unei cauze succesorale nu
este constituit numai din bunurile care pot fi
incluse în masa succesorală, ci, mai ales, se referă
la stabilirea moştenitorilor defunctului.
În concluzie, se pare că, într-o astfel de situ-
aţie, implicit, se cere notarului public să supli-
nească neputinţele tuturor celorlalte instituţii
sau entităţi şi să găsească soluţii incontestabile la
o situaţie de fapt, oricât de absurdă ar fi ea, ceea
14
ce nu ar constitui un caz singular în activitatea
notarială.
Prin urmare, soluţia care pare a fi cea mai
compatibilă cu situaţia de fapt ar fi cea a sus-
pendării cauzei.
Această speţă demonstrează că norma care
permite deschiderea procedurii succesorale la
cererea unei entităţi al cărei statut nu este clar
definit în procedură nu poate fi decât izvor al
unor neregularităţi deseori insurmontabile.
Opinăm că cea mai bună soluţie de lege ferenda
ar fi abrogarea 1171 din Legea administraţiei
publice locale nr. 215/2001, cu atât mai mult cu
cât această normă nu se aplică unitar, existând
secretari de UAT care nu îşi îndeplinesc obliga-
ţia de a transmite către Camere sesizări pentru
deschiderea procedurii succesorale.
Speţa III
Notarului public i se solicită, de către un
creditor sau de altă persoană interesată, de un
succesibil sau de o parte dintre moştenitorii auto-
rului succesiunii, repunerea pe rol a unei cauze
succesorale, suspendate în temeiul art. 107 din
Legea nr. 36/1995, republicată.
Învestirea cu dezbaterea succesiunii s-a rea-
lizat în oricare dintre situaţiile următoare: la
cererea moştenitorilor prezumtivi; ca urmare a
sesizării pentru dezbaterea procedurii succeso-
rale transmise de secretarul unităţii administrativ-te-
ritoriale prin intermediul Camerei; la cererea unui
creditor al succesiunii etc.
La primul termen se prezintă toţi succesibilii
indicaţi în cererea de deschidere a procedurii/
sesizarea pentru dezbaterea procedurii succe-
sorale, care declară că acceptă succesiunea, iar
notarul, la cererea lor, suspendă cauza succeso-
rală, în temeiul art. 107 alin. (1) lit. d) din Lege,
coroborat cu art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.;
Ulterior suspendării, creditorul care a iniţiat
procedura, o altă persoană interesată (un alt cre-
ditor) sau doar unul sau o parte dintre succe-
sibili/moştenitori îi solicită repunerea pe rol a
cauzei respective.
Aşa cum am arătat mai sus, secretarul
unităţii administrativ-teritoriale nu va putea cere
repunerea pe rol a dosarului după suspendare
deoarece acesta nu are, în materia procedurii
succesorale notariale, decât atribuţiile prevăzute
de lege.
Va putea notarul public, la cererea unui cre-
ditor, repune pe rol o cauză succesorală suspen-
dată în temeiul art. 107 alin. (4) din Lege?
La prima lectură a art. 107 alin. (4) din Lege,
răspunsul ar fi negativ, deoarece textul stipu-
lează că ,,la cererea părţilor”, notarul public va
putea repune pe rol dosarul succesoral oricând, „dacă
se constată încetarea cauzelor care au deter-
minat suspendarea lui”, iar, din interpretarea
acestui text, ar putea rezulta că toate părţile tre-
buie să ceară repunerea pe rol şi, cumulativ, să nu
mai existe cauza care a determinat suspendarea.
Pentru a răspunde la această întrebare ar tre-
bui, mai întâi, să revenim la noţiunea de „parte”.
Potrivit art. 101 alin. (1) din Lege, procedura
succesorală se deschide la cererea oricărei per-
soane interesate, precum şi a secretarului con-
siliului local al localităţii pe raza căreia se aflau
bunurile defunctului la data deschiderii moşte-
nirii.
Creditorul este o persoană interesată care
poate formula cererea de deschidere a proce-
durii, dar, prin întocmirea cererii, dobândeşte şi
calitatea de participant la procedură?
Cele două noţiuni (,,persoane interesate” şi
,,părţi”), raportate la procedura succesorală
notarială, par a avea valenţe fundamental dife-
rite.
Persoane interesate, în înţelesul art. 101
alin. (1) din Lege, ar putea fi: succesibilii, credi-
torii moştenirii şi ai succesibililor/moştenitori-
lor, autoritatea tutelară, procurorul etc., iar părţi
(din ansamblul reglementărilor din procedura succeso-
rală notarială) ar rezulta că sunt doar succesibi-
lii/moştenitorii. Aceste distincţii par a duce la
concluzia că în procedura succesorală notarială
nu se poate recunoaşte creditorului calitatea de
participant (parte) în această procedură, ci doar
calitatea de persoană interesată.
Alt argument împotriva calificării creditoru-
lui ca parte/participant în procedură ar fi acela că
niciun text din Lege sau din Regulamentul de
aplicare a Legii nu impune citarea creditorului la
dezbaterea succesiunii, chiar dacă din RNNEC
sau din certificatele de atestare fiscală rezultă
existenţa unor creanţe. Conform art. 104 din
PRACTICĂ NOTARIALĂ
Lege sunt citaţi doar cei care au vocaţie la suc-
cesiune şi executorul testamentar instituit. De
asemenea, niciun text nu impune ca încheierea
finală să fie semnată şi de creditor.
În practică, atunci când există creditori care
sunt instituţii de credit, notarii nu procedează
la citarea acestora în vederea participării la dez-
baterea procedurii, ci se limitează la o cores-
pondenţă cu acestea, solicitând doar informaţii
despre cuantumul datoriilor, pentru a fi incluse
în pasivul succesoral, iar datoriile bugetare se
înscriu la pasiv în baza menţiunilor din certifica-
tele de atestare fiscală.
Cu toate acestea, din perspectiva procedu-
rii civile, răspunsul poate apărea ca afirmativ,
deoarece atunci când creditorul cere dezbaterea
procedurii succesorale şi evidenţierea creanţei
sale în pasivul succesoral, el are obligaţia să pro-
beze existenţa acestei creanţe în faţa moşteni-
torilor, dobândind statutul unui intervenient
voluntar în cauza succesorală, în baza art. 61
C. proc. civ., dreptul său fiind ,,strâns legat” de
această cauză. Iar art. 55 C. proc. civ. asimilează
părţilor (reclamant şi pârât), în condiţiile legii, şi
terţele persoane care intervin voluntar sau forţat
în proces.
Pe de altă parte, analizând noţiunea de ,,per-
soană interesată”, se poate observa că între aceasta
şi noţiunea de „intervenient în interes propriu” nu
există o diferenţă majoră de conţinut, ambele anul XX
având obligaţia de a justifica un interes personal nr. 5
(această noţiune are totuşi un conţinut mai larg decât cel
pur semantic deoarece sunt entităţi care pot acţiona în
temeiul unor interese care aparţin altor persoane, cum
ar fi executorul testamentar) cu privire la dezbaterea
cauzei succesorale, conform art. 33 C. proc. civ.,
iar în cazul creditorului interesul personal este
mai mult decât evident.
Nerecunoaşterea statutului de participant
în procedura succesorală ar putea da naştere la
unele incidente, în cazul existenţei unor creditori
persoane fizice ale căror creanţe au fost înscrise
în RNNEC.
Cum ar trebui să procedeze notarul în cazul
în care moştenitorii susţin că acea creanţă,
înscrisă în RNNEC, s-a stins prin plată, însă ei
nu sunt în posesia unui înscris care să probeze
această situaţie de fapt, iar creditorul nu a cerut
15
 radierea din RNNEC? Dar, dacă moştenitorii nistraţiei publice locale competente. Lipsa credi-
PRACTICĂ NOTARIALĂ

contestă existenţa sau cuantumul creanţei, cum torului, în cazul în care procedura de citare a fost
va afla creditorul poziţia lor, dacă el nu participă îndeplinită, nu va putea însă împiedica, în niciun
la procedură (caz în care ar fi putut proba, în faţa fel, derularea procedurii şi finalizarea acesteia.
moştenitorilor, temeiul juridic al creanţei sale şi,
Subliniem că nu există vreo obligaţie a nota-
poate, problema pasivului ar fi găsit o rezolvare
rului în acest sens care să poată fi sancţionată în
amiabilă)?
vreun fel în cazul nerespectării ei, în lipsa unor
Textul art. 107 alin. (1) lit. c) din Lege sti- texte legale care să instituie o astfel de obligaţie.
pulează că procedura se poate suspenda şi dacă
,,alte persoane interesate” (de exemplu, creditorul) Citarea creditorului şi participarea lui la pro-
prezintă dovada că s-au adresat instanţei. cedură ar putea însă facilita în multe cazuri fina-
lizarea procedurii, ar preîntâmpina apariţia unor
Prin urmare, presupunem că acele persoane litigii, ar permite negocieri cu privire la moda-
interesate (creditorul în ipoteza noastră) au avut litatea de lichidare a pasivului, ar putea duce la
cumva o legătură constantă cu această cauză încheierea unor contracte de dare în plată sau a
succesorală pe parcursul derulării ei şi nu ar fi unor tranzacţii, în condiţii mai favorabile părţi-
avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de poziţia lor (decât cele rezultate dintr-o procedură judi-
moştenitorilor, dacă nu ar fi participat la proce- ciară costisitoare şi îndelungată).
dură.
Revenind la problema repunerii pe rol a
Există o practică neunitară referitoare la sta- dosarului suspendat, mai jos vom discuta
tutul creditorului într-o astfel de situaţie de fapt.
două situaţii de fapt:
Sunt notari care citează creditorii, consem-
nează prezenţa lor în încheierea finală şi îi fac
semnatari ai acesteia, pentru a putea fi probată
convenţia dintre aceştia şi moştenitori, cu pri-
vire la recunoaşterea creanţei incluse în pasivul
succesoral.
Această conduită a notarului ar avea suport
legal în dispoziţiile procedural civile referitoare
la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a
anul XX altor persoane, prevăzută de art. 78 C. proc. civ.
nr. 5 care stipulează expres această posibilitate în pro-
cedura necontencioasă.
Această introducere forţată în cauză a credi-
torului se poate realiza procedural în baza unei
încheieri întocmite de notar în temeiul art. 78
C. proc. civ., actele de procedură ulterioare ur- 1) Cererea de repunere pe rol este formu-
mând să fie îndeplinite şi faţă de el. lată doar de creditor (participant voluntar sau for-
Pornind de la premisa că notarul ar trebui să ţat la procedură).
aibă o conduită profesională în consonanţă cu Notarul:
art. 9 alin. (1) din Lege, apreciem ca oportună
a) va respinge cererea de repunere pe rol,
recunoaşterea calităţii creditorului de participant
făcută doar de acesta, cu motivarea că trebuie să
la procedură şi citarea acestuia, în cazul existenţei
existe şi acordul succesibililor/moştenitorilor,
unei creanţe înscrise în RNNEC, chiar dacă art. 246
pentru reluarea procedurii sau
din Regulament stipulează că notarul public are
obligaţia să citeze doar persoanele cu vocaţie la b) va repune dosarul pe rol şi va cita succe-
moştenirea legală şi, după caz, legatarii şi execu- sibilii/moştenitorii, pornind de la premisa că,
torul testamentar instituit, în condiţiile legii, iar, oricum, nu va putea finaliza cauza, prin emiterea
în caz de vacanţă succesorală, autoritatea admi- unui certificat de moştenitor, în lipsa acestora?

16
 Textul art. 107 alin. (1) lit. c) din Lege per-
mite persoanei interesate (deci şi creditorului) să
ceară suspendarea, în caz de litigiu, cu prezen-
tarea certificatului de grefă din care să rezulte
existenţa litigiului legat de acea cauză succeso-
rală. Dacă legea îi permite să ceară suspendarea,
logic ar fi să-i permită să ceară şi repunerea pe
rol, după suspendare, chiar în lipsa acordului
celorlalţi participanţi la procedură, dacă litigiul
a fost soluţionat şi a fost pronunţată o hotărâre
judecătorească definitivă care presupune relua-
rea procedurii.
Este de remarcat că suspendarea nu se poate
dispune pentru neînţelegeri între creditor şi
moştenitori, textul art. 107 alin. (1) lit. b) din
Lege referindu-se doar la cazul în care succesi-
bilii îşi contestă, reciproc, calitatea şi întinderea
drepturilor.
Dacă existenţa creanţei sale este contestată
de moştenitori, creditorul are posibilitatea de a
se adresa instanţei pentru stabilirea drepturilor
sale, caz în care suspendarea se va produce în
baza art. 107 alin. (1) lit. c) din Lege, ca urmare
a depunerii la dosar a certificatului de grefă, care
va atesta înregistrarea litigiului la instanţa jude-
cătorească.
Prin urmare, în această ipoteză, repunerea pe
rol a dosarului se va putea realiza numai după ce
cauza care a determinat suspendarea, respectiv
litigiul, s-a soluţionat, prin hotărâre definitivă.
Să presupunem că instanţa a constatat exis-
tenţa creanţei în patrimoniul creditorului, în
contradictoriu cu moştenitorii, stabiliţi printr-un
certificat de calitate emis anterior, deci cauza sus-
pendării dosarului succesoral, în care s-a solicitat
de către aceştia stabilirea masei succesorale, nu
mai există.
Opinăm că, în acest caz, notarul public nu
poate respinge cererea de repunere pe rol a cre-
ditorului, deoarece suspendarea a avut în vedere
o ipoteză prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1
C. proc. civ. (pentru soluţionarea cauzei fiind necesară
stabilirea pasivului succesoral, care a impus constata-
rea/infirmarea existenţei creanţei, invocate de creditor,
printr-o hotărâre judecătorească definitivă), iar relua-
rea procedurii se va realiza ca urmare a rămâ-
nerii definitive a hotărârii, conform art. 413
alin. (2) C. proc. civ., text care completează
Legea nr. 36/1995.
În concluzie, dosarul se va repune pe rol doar
PRACTICĂ NOTARIALĂ
la solicitarea creditorului care va depune hotărâ-
rea definitivă, urmând ca notarul public să citeze
moştenitorii în vederea continuării procedurii.
Dar creditorul va putea cere repunerea
pe rol în cazul în care suspendarea s-a dis-
pus în baza art. 107 alin. (1) lit. a) din Lege?
Cum ar putea constata notarul public, în
acest caz, că lipsa de interes a succesibililor a
încetat în absenţa unei cereri de repunere pe rol
din partea acestora sau din partea moştenitoru-
lui acceptant, care a abandonat procedura fără
să ceară eliberarea certificatului de moştenitor?
Textul art. 107 alin. (4) din Lege nu conţine
nuanţări legate de repunerea pe rol în funcţie
de cauzele de suspendare, prin urmare, cererea
de repunere pe rol ar trebui formulată de părţi,
respectiv de moştenitorul acceptant şi de ceilalţi
succesibili, indicaţi în cererea de dezbatere a pro-
cedurii, care au fost citaţi şi nu s-au prezentat, şi,
eventual, de creditorul care a cerut dezbaterea
procedurii sau a intervenit în cauză până la sus-
pendare (dacă i-am recunoscut calitatea de participant
la procedură). Dacă nu formulează toţi cererea de
repunere pe rol, nu poate fi îndeplinită cerinţa
textului legal de a se constata, de către notar, înce-
tarea cauzelor care au determinat suspendarea.
Faţă de creditor, soluţia pare cumva injustă,
pentru că, practic, îl determină să ceară dezba-
terea judiciară a cauzei succesorale dacă ceilalţi
anul XX
nu sunt de acord cu repunerea pe rol, pentru nr. 5
că nu au niciun interes să facă demersuri pentru
plata pasivului. Dacă am admite că el poate cere
repunerea pe rol fără acordul celorlalte părţi, în
ce fel ar fi prejudiciate interesele acestora, din
moment ce ele vor fi legal citate înainte de a se
dispune orice soluţie în acea cauză?
Art. 415 C. proc. civ. stipulează, la pct. 1, că
judecata cauzei suspendate se poate relua prin
cererea de redeschidere făcută de una dintre
părţi când suspendarea s-a dispus prin învoirea
părţilor sau din cauza lipsei lor, iar textul
art. 107 alin. (1) lit. a) din Lege se referă tocmai la
lipsa părţilor. Prin urmare, opinăm că, şi în acest
caz, creditorul va putea cere repunerea pe rol
fără acordul celorlalţi participanţi la procedură,
deoarece, potrivit art. 163 din Lege, şi normele
referitoare la procedura succesorală se comple-
tează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
17
 2) Cererea de repunere pe rol este formu-
PRACTICĂ NOTARIALĂ
lată doar de un succesibil deşi, din lucrările
dosarului suspendat, rezultă că sunt mai
mulţi succesibili.
Succesibilul care a formulat cererea de des-
chidere a procedurii este parte, conform art. 192
alin. (3) C. proc. civ. Este posibil ca el să opteze
succesoral prin însăşi cererea de deschidere a
procedurii sau printr-o declaraţie separată de
acceptare a succesiunii comunicată la RNNEOS
sau să nu dorească să facă nicio declaraţie referi-
toare la opţiunea lui succesorală, dar, indiferent
de această atitudine, procedural, el va păstra cali-
tatea de parte.
Succesibilii indicaţi prin cererea de deschi-
dere a procedurii care sunt legal citaţi şi nu se
prezintă la termenul indicat sunt părţi, în sensul
art. 192 alin. (3) C. proc. civ.
Soluţia unei astfel de cereri poate fi diferită,
de la caz la caz, în funcţie de cauza suspendării.
• Dacă suspendarea s-a produs la cererea
părţilor sau datorită lipsei lor [chiar şi în cazul
prevăzut de art. 107 alin. (1) lit. a) din Lege],
opinăm că sunt incidente dispoziţiile art. 415
alin. (1) C. proc. civ., deci se va putea repune
cauza pe rol doar la cererea unuia dintre succesibili.
• Dacă suspendarea s-a produs în teme-
iul art. 107 alin. (1) lit. b) din Lege, cererea de
repunere pe rol nu poate fi făcută decât de toţi
succesibilii care şi-au contestat, reciproc, calita-
anul XX
nr. 5 tea sau au contestat masa succesorală, deoarece,
pentru această ipoteză, sunt incidente numai
dispoziţiile art. 107 alin. (4) din Lege, notarul
public putând constata că au încetat cauzele care
au dus la suspendare numai ca urmare a cere-
rii formulate de toţi. Cu toate acestea, având în
vedere dispoziţiile art. 242 lit. b) teza a II-a din
Regulament, dacă părţile au dat curs îndrumării
notarului, s-au adresat unui mediator şi au ajuns
la un acord de mediere, consemnat, evident, în
scris, atunci nu vedem vreun impediment în a
repune pe rol dosarul doar la cererea părţii care
prezintă acordul de mediere, urmând ca celelalte
să fie legal citate, fiind probat faptul că a încetat
cauza care a dus la suspendare.
1
A se vedea și I.-L. VIDICAN, Despre inadmisibilitatea admiterii de către notarul public a cererii de repunere pe rol a unei cauze
succesorale, suspendate, în conformitate cu prevederile art. 78 lit. b), din Legea nr. 36/1995, cerere care nu a fost formulată de
către toți succesibilii autorului succesiunii, în Buletinul notarilor publici nr. 2/2006, pp. 15 – 24.
18
• Dacă suspendarea s-a produs în temeiul
art. 107 alin. (1) lit. c) din Lege, cauza va putea fi
repusă pe rol numai ca urmare a rămânerii defini-
tive a hotărârii judecătoreşti, cererea de repunere
pe rol putând fi făcută de oricare parte, deoarece
proba încetării cauzei de suspendare este făcută.
În cazurile exemplificate de art. 242 lit. d) din
Regulament, repunerea pe rol se va putea face,
de la caz la caz, la cererea unui succesibil sau a
tuturor succesibililor, în funcţie de cauza suspen-
dării, după cum urmează:
• în cazul cererii de repunere în termenul de
opţiune succesorală – numai cu prezentarea hotă-
rârii judecătoreşti definitive care să ateste dacă
succesibilul care a formulat o astfel de acţiune
a fost sau nu repus în termen. Acordul părţi-
lor nu poate suplini hotărârea instanţei, iar, dacă
cererea de repunere în termen nu este admisă,
succesibilul va fi considerat decăzut din dreptul
de opţiune succesorală1;
• în cazul cererii de reducere sau prorogare a ter-
menului de opţiune succesorală – numai cu pre-
zentarea hotărârii judecătoreşti definitive care să ateste
dacă a fost sau nu admisă acţiunea formulată de
succesibil;
• în cazul opoziţiei la efectuarea inventaru-
lui, formulată de un succesibil, sau al opoziţiei la
desemnarea custodelui bunurilor găsite cu ocazia
inventarului ori în cazul opoziţiei la desemnarea
lichidatorului – numai la cererea tuturor succesi-
bililor, pentru ca notarul public să poată constata
încetarea cauzei care a dus la suspendare.
Deşi aparent, pentru simplificarea procedu-
rii, ar părea utilă eliminarea condiţiei impuse
notarului de a constata încetarea cauzelor care
au dus la suspendare din textul art. 107 alin. (4)
din Lege, din punct de vedere practic, menţine-
rea acestei cerinţe ar avea avantajul de a stopa
şirul interminabil al repunerilor pe rol urmate de
noi suspendări. 
Notar public Mirela MOISE
Camera Notarilor Publici Bucureşti
Notar stagiar Veronica STAN
Camera Notarilor Publici Bucureşti
 Renunţarea la dreptul

PRACTICĂ NOTARIALĂ
de proprietate

1. PRELIMINARII

P
roblema pe care o supunem discuţiei este inedită
pentru dreptul românesc, este introdusă pentru
prima dată de noul Cod civil şi creează, din păcate,
încă de la început, o practică notarială neunitară, generând solu-
ţii ale organelor de carte funciară pe care doar eufemistic le
putem considera discutabile.
În speţă, este vorba despre o declaraţie autentică dată de o
persoană, proprietară a unui bun imobil, care renunţă în con-
diţiile art. 562 coroborat cu art. 889 C. civ., la dreptul său de
proprietate asupra acelui bun. Declaraţia este comunicată apoi
biroului de carte funciară competent, birou care înscrie pro-
vizoriu UAT (despre care este vorba) ca titular al dreptului de
proprietate asupra bunului imobil respectiv. Înscrierea provi-
zorie se motivează prin justificarea ulterioară a titlului în baza
hotărârii consiliului local. Succinta noastră analiză va cuprinde
atât conţinutul declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate,
cât, mai ales, soluţia de carte funciară aplicată de registratorul de
proprietate în speţă.

anul XX
2. TEMEIUL JURIDIC AL RENUNŢĂRII nr. 5
LA PROPRIETATE ŞI EFECTELE SALE
Menţionam anterior faptul că temeiul juridic al declaraţiei
de renunţare la proprietate constă în art. 562 C. civ., coroborat
cu art. 889 din acelaşi cod. Din textul lapidar al art. 562 alin. (2)
C. civ. rezultă faptul că „proprietarul poate abandona bunul său
mobil sau poate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul
de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară.
Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar
dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în
condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare” (s. n. – I. P.). În
completarea acestui text, art. 889 C. civ. adaugă faptul că „pro-
prietarul poate renunţa la dreptul său printr-o declaraţie auten-
tică notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imo-
biliară pentru a se înscrie radierea dreptului.
În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, după caz, poate
cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în baza
hotărârii consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale

19

PRACTICĂ NOTARIALĂ
pentru transferul drepturilor reale imobiliare,
dacă o altă persoană nu a solicitat înscrierea
în temeiul uzucapiunii” (s. n. – I. P.).
Din analiza textelor de lege evocate anterior
se pot desprinde incontestabil câteva concluzii
şi pot fi evidenţiate câteva efecte ale renunţării.
• În cazul bunurilor imobile (ipoteză care ne
interesează în prezenta analiză), un proprietar
tabular poate renunţa la dreptul său de propri-
etate printr-o declaraţie autentică. Subliniem
necesitatea ca bunul imobil să fie înscris în car-
tea funciară (este condiţia imperativă a legii), de
unde se deduce că un bun imobil neînscris în
Cartea funciară nu poate beneficia de regimul
juridic stabilit prin art. 562 alin. (2) coroborat cu
art. 889 C. civ. Necesitatea ca bunul imobil să fie
intabulat are în vedere atât regimul constitutiv
de drept al înscrierii în Cartea funciară (numai
un proprietar deplin poate renunţa la dreptul
anul XX
nr. 5
de proprietate, ori nu poţi fi proprietar deplin
având plena in re potestas câtă vreme dreptul tău
nu este opozabil erga omnes), cât şi necesitatea de
a asigura publicitatea dreptului de proprietate,
precum şi a declaraţiei de renunţare la drept. În
concluzie, un drept de proprietate neînscris în
Cartea funciară, adică un drept relativ (neopoza-
bil erga omnes, ci, cel mult, inter partes) nu va putea
beneficia de avantajele renunţării la proprietate
(un asemenea drept fiind îndoielnic).
• Declaraţia de renunţare la dreptul de pro-
prietate trebuie să cuprindă în mod obligatoriu
datele de identificare ale proprietarului, datele
de identificare ale bunului imobil la care se
renunţă, inclusiv identificarea Cărţii funciare
implicate, exprimarea voinţei titularului dreptu-
lui de a renunţa la proprietate, dar şi solicitarea
acestuia ca declaraţia sa de renunţare să fie
înscrisă în Cartea funciară implicată. Înscrie-
20
rea în Cartea funciară a declaraţiei de renunţare
apare nu numai ca o obligaţie legală [a se vedea
art. 562 alin. (2) C. civ.], dar şi ca o necesitate
de a face publică voinţa titularului unui drept de
proprietate de a renunţa la acel drept. Acesta se
consideră stins în momentul înscrierii în cartea
funciară a declaraţiei de renunţare. Pe cale de
consecinţă, „înscrierea declaraţiei” de renun-
ţare presupune radierea înscrierii dreptului
de proprietate de pe numele titularului său,
drept care rămâne fără stăpân.
• Renunţarea la proprietate nu produce eo
ipso efectul trecerii bunului imobil în patrimo-
niul UAT, ci, în condiţiile art. 889 alin. (2) C. civ.,
o asemenea trecere este posibilă sub condiţia
ca o altă persoană să nu fi solicitat înscrierea în
temeiul uzucapiunii a propriului său drept. Aşa-
dar, din textul legii anterior evocat, nu trebuie
trasă concluzia conform căreia, întotdeauna şi
în orice împrejurare, în cazul renunţării la drep-
tul de proprietate asupra unui bun imobil, de
către titularul său, beneficiarul renunţării este
invariabil UAT (deşi s-ar putea să fie în cele
mai multe cazuri). Dreptul rămâne fără stăpân
până în momentul în care fie un uzucapient, fie
UAT „revendică” proprietatea şi cere înscrierea
dreptului său în Cartea funciară. O asemenea
înscriere s-ar putea face fie în virtutea unei hotă-
râri judecătoreşti de constatare a uzucapiunii, fie
în virtutea hotărârii consiliului local, ambele acte
producând efecte numai pentru viitor.
• După înscrierea în Cartea funciară a decla-
raţiei de renunţare la drept şi după ce nicio altă
persoană nu a cerut înscrierea propriului drept în
virtutea uzucapiunii, UAT poate solicita înscrie-
rea dreptului de proprietate în folosul său, în
baza hotărârii consiliului local. Ca efect al unei
asemenea hotărâri, bunul va intra în domeniul
privat al UAT.
3. CRITICA ACTUALEI SOLUŢII
DE CARTE FUNCIARĂ
Am arătat anterior că, în ciuda reglementă-
rilor în vigoare, anterior evocate, practica de
carte funciară este aceea de a dispune invaria-
bil înscrierea provizorie a UAT în Cartea funci-
ară. Analizând această soluţie, în ce ne priveşte
considerăm că aceasta este profund eronată. Ne
bazăm pe următoarele argumente:

a) În temeiul declaraţiei de renunţare la drep-
tul de proprietate dată de proprietarul X, regis-
tratorul de carte funciară înscrie provizoriu
UAT Y. Care este legătura între X şi Y nu are
importanţă. Înscrierea provizorie, în condiţiile
art. 898 C. civ., se va putea cere, în esenţă, dacă:
• dreptul real dobândit este afectat de o con-
diţie suspensivă ori rezolutorie;
• în temeiul unei hotărâri care nu este încă
definitivă, partea căzută în pretenţii a fost obli-
gată la strămutarea, constituirea sau stingerea
unui drept tabular;
• debitorul a consemnat sumele pentru care
a fost înscrisă ipoteca;
• se dobândeşte un drept tabular înscris pro-
vizoriu;
• ambele părţi consimt doar pentru efectua-
rea unei înscrieri provizorii.
Observăm că niciunul dintre motivele evo-
cate de art. 898 C. civ. nu este aplicabil în speţă.
Mai mult, este chiar ciudată înscrierea provizorie
a UAT Y, câtă vreme nu există, la data înscrierii,
niciun act emanând de la UAT Y prin care să
se exprime voinţa acesteia privind preluarea în
proprietate a bunului imobil respectiv.
b) Justificarea ulterioară a titlului nu presu-
pune absenţa oricărui titlu la data înscrierii pro-
vizorii întrucât, aşa cum arătam anterior, UAT
nu dobândeşte ope legis bunul imobil la care s-a
renunţat. Hotărârea consiliului local este con-
stitutivă de drept, dreptul se dobândeşte fără
înscriere în Cartea funciară în condiţiile art. 553
alin. (2) C. civ. şi produce efecte numai pentru
viitor. O asemenea hotărâre îşi va produce efec-
tele numai sub condiţia neînscrierii unei alte
cereri prin care se solicită dobândirea aceluiaşi
bun în temeiul uzucapiunii de către o altă per-
soană.
c) Soluţia corectă în speţă ar fi fost radierea
PRACTICĂ NOTARIALĂ
dreptului de proprietate al renunţătorului prin
încheiere de carte funciară, fără sistarea căr-
ţii funciare, cu menţinerea notării renunţării la
dreptul de proprietate, urmând ca după emiterea
hotărârii consiliului local (în lipsa unei hotărâri
judecătoreşti de constatare a uzucapiunii), drep-
tul de proprietate la care s-a renunţat să fie înscris
în favoarea UAT, în domeniul privat al acesteia.
De altfel, soluţia prezentată este susţinută şi de
dispoziţiile legale evocate anterior, la care se
adaugă şi art. 211 din Ordinul nr. 700/2014 al
Directorului General al A.N.C.P.I.
4. PROBLEME DE TAXARE
A DECLARAŢIEI DE RENUNŢARE
LA DREPT
Una dintre problemele pe care şi le-ar putea
pune notarul instrumentator al unei declaraţii
de renunţare la dreptul de proprietate este cea a
taxării unui asemenea act, mai precis, dacă decla-
raţia va fi taxată la valoare sau va fi taxată cu
o taxă fixă, ca o declaraţie obişnuită. În ce ne
priveşte, considerăm că cea de-a doua variantă
ar fi aplicabilă, întrucât declaraţia în sine nu este
translativă de drept. Dreptul se dobândeşte în
virtutea hotărârii judecătoreşti de constatare a
uzucapiunii sau a hotărârii consiliului local de
preluare a imobilului la care s-a renunţat, iar
înscrierea în Cartea funciară a acestor acte nu
mai este problema notarului instrumentator al anul XX
nr. 5
declaraţiei. Aşadar, apreciem că declaraţia de
renunţare la dreptul de proprietate nu trebuie
taxată la valoare, ca orice declaraţie prin care se
renunţă la un drept (menţionăm că nici decla-
raţia de renunţare la succesiune nu se taxează la
valoare deşi renunţarea vizează, de regulă, repu-
dierea unui patrimoniu sau a unei cote de patri-
moniu, ambele evaluabile în bani).
În final, ne exprimăm speranţa că atât prac-
tica notarială, cât, mai ales, practica organelor de
carte funciară vor intra pe făgaşul strict al legii,
evitându-se în acest mod inconvenientele ce ar
putea apărea în urma unor practici diferite, din
care unele dintre acestea se află în mod cert în
afara legii. 
Notar public dr. Ioan POPA
Camera Notarilor Publici Braşov
21
 Renunţarea la moştenire – irevocabilă?
PRACTICĂ NOTARIALĂ

P
osibilitatea revocării renunţării la succesiune este
prevăzută de art. 1.123 C. civ.:
(1) În tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul
poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată
de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar reveni, dispoziţiile
art. 1.120 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind
preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de
terţi asupra acelor bunuri.
Din textul legal reies condiţiile care trebuie îndeplinite cumu-
lativ pentru ca retractarea să opereze:
• prima condiţie – pozitivă, raportată la persoana renunţăto-
rului – acesta trebuie să se afle înăuntrul termenului de opţiune
succesorală;
• cea de-a doua condiţie – negativă, raportată la persoana
succesibililor cu vocaţie la partea care i-ar fi revenit renunţăto-
rului – aceştia să nu fi acceptat moştenirea.

anul XX
nr. 5

22
 Cât timp cele două condiţii sunt îndeplinite
simultan, retractarea îşi va produce efectul, şi
anume acela de a-l transforma retroactiv pe
renunţător în acceptant, cu toate drepturile şi
obligaţiile ce decurg din calitatea de moştenitor,
sub rezerva drepturilor dobândite de terţi în ceea
ce priveşte bunurile ce îi revin din moştenire.
Având în vedere posibilitatea conferită de
legiuitor, putem considera vreodată renun-
ţarea la succesiune de plano irevocabilă?
Răspunsul este afirmativ dacă, anterior, un
succesibil cu vocaţie universală a acceptat
succesiunea. În literatura de specialitate s-a
subliniat că scopul pentru care legiuitorul a pre-
văzut posibilitatea retractării este de a se evita
vacanţa succesorală. Prin urmare, dacă succesiu-
nea, între momentul deschiderii şi cel al retractă-
rii, în cursul termenului de opţiune succesorală,
a fost acceptată de o persoană cu vocaţie uni-
versală, atunci retractarea nu mai este posibilă,
vacanţa succesorală fiind împiedicată.
Acceptarea moştenirii de către un succesibil
universal conferă caracter irevocabil renunţării.
Vocaţia universală se concretizează prin exer-
citarea dreptului de opţiune în sensul acceptării,
în aptitudinea unei persoane de a deveni titula-
rul întregului patrimoniu succesoral, chiar dacă
emolumentul cules efectiv nu coincide cu acti-
vul, ci este mai mic.
Vocaţie universală au moştenitorii legali şi
legatarii universali. Datorită acestei vocaţii, pot
deveni titularii întregului patrimoniu succesoral
ca urmare a transmisiunii universale1.
În cadrul moştenirii legale, persoanele cu
vocaţie succesorală universală sunt soţul şi rudele
defunctului. Principiul instituit prin lege este că
sunt chemate la moştenire rudele defunctului
alături de soţul defunctului. În acest sens, art. 963
alin. (1) C. civ. prevede că moştenirea se cuvine,
în ordinea şi după regulile stabilite în prezentul titlu,
soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului, şi anume
descendenţilor, ascendenţilor şi colateralilor acestuia,
după caz. De altfel, în absenţa lor, soţul supra-
1
FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2014, vol. III, p. 121.
2
FRANCISC DEAK, Notă în RRD nr. 10/1986, p. 57.
3
FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2014, vol. III, p. 20.
vieţuitor culege întregul patrimoniu. Prin decizia
PRACTICĂ NOTARIALĂ
civilă nr. 599/1985, Tribunalul Judeţean Vaslui
s-a pronunţat în sensul că renunţarea devine ire-
vocabilă doar dacă succesiunea a fost acceptată
de rudele defunctului, neavând acelaşi caracter
irevocabil dacă fusese acceptată de soţ. Această
soluţie apare ca fiind eronată, având în vedere
principiul legal enunţat mai sus2.
În ceea ce priveşte rudele defunctului, vocaţia
acestora poate fi eventuală sau concretă. Vocaţia
concretă a rudelor se determină prin aplicarea
celor două criterii tehnico-juridice: clasa de moş-
tenitori şi gradul de rudenie. Totuşi, pentru a se
aprecia dacă retractarea renunţării este posibilă,
această distincţie nu prezintă relevanţă, întrucât
renunţarea făcută de un succesibil cu vocaţie
concretă validează acceptarea celui cu vocaţie
eventuală şi, invers, acceptarea celui cu vocaţie
concretă anihilează acceptarea celui dintr-o clasă
subsecventă sau în grad mai îndepărtat în cadrul
aceleiaşi clase.
De exemplu, în cazul unicului fiu (cu voca-
ţie concretă) şi al nepotului de fiu (cu vocaţie
eventuală), renunţarea fiului activează vocaţia
concretă a nepotului, face ca acceptarea lui să fie
operantă; la fel, în cazul în care fratele defunctu-
lui ar fi acceptat succesiunea şi, ulterior, singurul
fiu al defunctului renunţă. Însă trebuie reţinut că
subiect al dreptului de opţiune sunt toate per-
soanele cu vocaţie eventuală la moştenire, actul
de a opta nefiind limitat la sfera vocaţiei con- anul XX
nr. 5
crete3.
Asemănător moştenitorului legal cu voca-
ţie concretă, legatarul universal poate culege
întreaga moştenire. Diferenţa între cele două
vocaţii este doar izvorul, nefiind de natură cali-
tativă.
Legatarii universali păstrează caracterul uni-
versal al transmisiunii chiar şi în prezenţa moş-
tenitorilor rezervatari, pentru că acest caracter
nu este dependent de emolumentul cules efectiv.
Aşadar, criteriul pentru a stabili că o renun-
ţare este irevocabilă sau nu este vocaţia univer-
sală a celui care a acceptat deja succesiunea. Nu
contează ce vocaţie avea cel care a renunţat –
23
 universală, cu titlu universal sau cu titlu parti-
PRACTICĂ NOTARIALĂ
cular –, dacă prin faptul renunţării succesiunea/
cota/bunurile ce i s-ar fi cuvenit vor fi deferite
către o altă persoană.
Care sunt situaţiile în care poate fi retrac-
tată renunţarea?
Dacă nu există acceptanţi cu vocaţie univer-
sală, iar defunctul a lăsat legate cu titlu particu-
lar sau cu titlu universal, retractarea îşi produce
efectele4.
Legate cu titlu particular
Acceptarea unui sau unor legate cu titlu par-
ticular nu poate împiedica revocarea renunţării
pentru că vocaţia legatarilor cu titlu particular
este limitată la unul sau mai multe bunuri deter-
minate.
Legate cu titlu universal
La fel ca în cazul legatelor cu titlu particular,
vocaţia legatarilor este limitată, de această dată,
la o fracţiune din universalitate. Limitarea voca-
ţiei la o fracţiune se poate exprima prin determi-
narea unei cote-părţi din universalitate sau prin
referirea la cote-părţi sau totalitatea bunurilor
determinate după natura lor, la cote-părţi sau
totalitatea bunurilor determinate după prove-
nienţa lor (de exemplu, bunurile care compun
comunitatea soţilor), la uzufructul ce poartă asu-
anul XX pra întregii moşteniri ori asupra unei cote-părţi
nr. 5 ori asupra totalităţii sau cotei-părţi din bunurile
determinate după natură sau provenienţă.
Dacă există mai multe legate cu titlu univer-
sal, iar unele sunt lovite de ineficacitate, de acest
lucru poate beneficia doar un moştenitor cu
vocaţie universală.
4
DOINA DUNCA, DANIELA NEGRILĂ, Drept civil, Moșteniri și liberalități, Note de curs, 2015, vol. II, p. 53.
24
Corelativ cu dobândirea calităţii de moşte-
nitor, în urma exercitării retractării se naşte în
persoana retractantului şi obligaţia de a preda
aceste legate.
De reţinut:
• Titulari ai dreptului de opţiune
sunt toţi cei cu vocaţie eventuală la moşte-
nire; efectele opţiunii urmează să fie anali-
zate cu ocazia dezbaterii succesiunii, nefiind
în sarcina notarului instrumentator al decla-
raţiei autentice analiza efectelor;
• Retractarea renunţării, la fel ca renun-
ţarea, se poate face numai în formă auten-
tică şi se înscrie în registrul notarial naţional
privind opţiunile succesorale pentru opo-
zabilitate (înscrierea nu este o condiţie de
validitate);
• Anterior autentificării unei declara-
ţii autentice de retractare a renunţării, este
obligatorie consultarea registrului nota-
rial naţional privind opţiunile succesorale
pentru a verifica existenţa declaraţiilor de
acceptare înscrise din partea celor cu voca-
ţie universală (deoarece acceptarea poate
îmbrăca şi formă scrisă sau poate fi chiar
tacită, iar existenţa unei astfel de opţiuni nu
poate fi confirmată sau infirmată prin veri-
ficările efectuate în registrul naţional, ar fi
recomandat ca notarul public să obţină un
minim de informaţii de la solicitant cu pri-
vire la situaţia rudelor defunctului şi atitudi-
nea lor cu privire la succesiune). 
Notar public Raluca BUNEA
Camera Notarilor Publici Bucureşti
 Infracţiunea de abuz în serviciu

STUDII
în lumina Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 405/2016*

C
urtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de
neconstituţionalitate ridicată de un număr mare
de parlamentari trimişi în judecată pentru săvârşi-
rea infracţiunii de abuz în serviciu, care a fost reglementată de
art. 246 din Codul penal din 19691, având conţinutul: „Fapta
funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor de servi-
ciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod
defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale
ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani”, precum şi de art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare,
adoptat în anul 2009, potrivit căruia: „Fapta funcţionarului
public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndepli-
neşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta
cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.”
Prin decizia enunţată mai sus, Curtea
Constituţională a admis, cu deplin temei,
excepţia de neconstituţionalitate şi a con-
statat că dispoziţiile art. 246 din Codul
penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din
Codul penal în vigoare sunt constitu-
ţionale în măsura în care prin sintagma anul XX
nr. 5
„îndeplineşte în mod defectuos” din
cuprinsul acestora se înţelege „îndepli-
neşte prin încălcarea legii”.
Ţin să precizez că studiul de faţă,
cu privire la Decizia Curţii Consti-
tuţionale nr. 405/2016, nu constituie
o pledoarie pentru exonerarea de răspundere penală a
funcţionarilor publici propriu-zişi, funcţionarilor publici
asimilaţi (liber-profesioniştii) şi funcţionarilor publici
privaţi, dacă aceştia sunt vinovaţi, ci o pledoarie pentru
incriminarea precisă, clară şi corectă a faptelor care li se
impută acestora, pentru evitarea cu desăvârşire a oricărei
erori judiciare cu consecinţe deosebit de grave asupra lor
şi a familiilor lor.
* Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246
din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016.
1
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal folosește sintagma „Codul Penal din
1969”, iar Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală folosește sintagma „Codul de procedură
penală din 1968”.

25
 Numai printr-o reglementare riguroasă, cu În anul 1969, România era stat socialist,
STUDII

respectarea strictă a normelor de tehnică legis-
lativă şi o justiţie bazată pe adevăr şi dreptate,
de care depinde conduita legală şi morală a unui
popor, se va putea asigura respectarea ordinii de
drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor garantate de Constituţie, în con-
cordanţă cu Convenţia Europeană pentru Apă-
rarea Dreptului Omului şi a Libertăţilor Funda-
mentale.
Fără să minimalizez soluţia adoptată de
Curtea Constituţională, care era absolut nece-
sară, este de observat asemănarea acesteia cu
modificarea adusă Codului penal din 1969 prin
Decretul nr. 192/19502, care a modificat art. 245
din Codul penal, devenit ulterior art. 246, când
pentru prima dată în legislaţia noastră penală
a fost incriminată infracţiunea de abuz în ser-
viciu, cu această denumire, având conţinutul:
„Încălcarea îndatoririlor de serviciu săvârşită de
către un funcţionar, prin depăşirea sau folosirea
abuzivă a atribuţiilor sale ori prin violarea sau
nerespectarea obligaţiilor impuse prin dispo-
ziţii legale (subl. n.), dacă prin aceasta se împie-
dică, îngreunează sau întârzie executarea sarcini-
lor decurgând din planul de stat, se stânjeneşte
bunul mers al unităţilor sau organizaţiilor ob-
şteşti ori se produce o pagubă avutului obştesc
sau intereselor legale ale cetăţenilor, dacă fapta
anul XX nu constituie o altă infracţiune pedepsită de lege
nr. 5
ca fiind săvârşită de funcţionar în exerciţiul atri-
buţiilor sale, constituie infracţiunea de abuz în
serviciu (subl. n.) şi se pedepseşte cu închisoare
corecţională de la 2 la 10 ani şi interdicţie corec-
ţională de la 1 la 3 ani.”3
Pentru prima dată în legislaţia noastră penală,
legiuitorul a folosit sintagma „îndeplineşte în
mod defectuos” în Codul penal din 1969.
făcând parte din sistemul socialist, situaţie în
care legiuitorul se inspira, de regulă, din legis-
laţia Republicii Sovietice Federative Socialiste
Ruse. Cercetând însă reglementarea infracţiu-
nii de abuz în serviciu în Codul penal al acestei
Republici, am constatat că în definirea infracţi-
unii de abuz în serviciu nu se folosea sintagma
„îndeplineşte în mod defectuos”.4
Din cele arătate mai sus, rezultă că sintagma
„îndeplineşte în mod defectuos”, folosită în
legislaţia noastră penală, pentru definirea infrac-
ţiunii de abuz în serviciu, a fost „opera” exclu-
sivă, sui-generis a legiuitorului socialist român din
1969.
Introducerea sintagmei „îndeplineşte în mod
defectuos” în definirea infracţiunii de abuz în
serviciu în art. 246 din Codul penal din 1969 şi
art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare a
constituit un regres legislativ în raport cu regle-
mentarea făcută de acelaşi legiuitor prin Decre-
tul nr. 192/1950 şi Decretul nr. 202/1953, în
care s-a utilizat o sintagmă mult mai potrivită,
respectiv „impuse prin dispoziţiile legale”.
Sintagma „îndeplineşte în mod defectuos”
este vagă şi improprie ştiinţei dreptului penal
prin caracterul de generalitate al cuvântului
„defectuos” din conţinutul acestuia, care, con-
form Dicţionarului explicativ al limbii române
(DEX)5, are înţelesul „cu defecte, cu lipsuri”.
Faţă de înţelesul cuvântului „defectuos”, din
sintagma „îndeplineşte în mod defectuos”, este
evident caracterul de generalitate şi imprecizie al
acestuia, încălcându-se principiul incriminării şi
pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), potri-
vit căruia „legea trebuie să definească în mod
clar infracţiunile şi pedepsele”.

2
Publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950.
3
Art. 245, devenit art. 246, a mai fost modificat prin Decretul nr. 202/1953, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 14 mai 1953,
în care s-a păstrat sintagma „impuse prin dispozițiile legale”, și prin Decretul nr. 318/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 27 din
21 iulie 1958, prin care această sintagmă a fost înlăturată.
4
În Codul penal al R.S.F.S.R., text oficial cu modificările până la 1 noiembrie 1946, publicat la Editura de Stat pentru Literatura
Juridică, în anul 1949, infracțiunea de abuz în serviciu era incriminată prin art. 109, având conținutul: „Abuzul de putere sau abuzul
în serviciu, adică faptele ce funcționarul le poate săvârși numai datorită funcțiunii ce îndeplinește și care, nefiind cerute de nevoile
serviciului, dăunează vădit bunului mers al instituției sau întreprinderii, ori pricinuesc pagube averii acestora, ori atrag o încălcare
a ordinei sociale sau a drepturilor și intereselor cetățenilor, ocrotite de lege, dacă aceste fapte sunt comise în mod sistematic sau
din interes material, ori din alte interese personale, și deși n’au urmări grave totuși funcționarul își dă seama că ar putea să le aibă,
se pedepsesc cu privațiunea de libertate pe termen de cel puțin 6 luni.”
5
ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Universul Enciclopedic, București, 1996, p. 270.

26

În punctele de vedere ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, instanţelor
enumerate în decizie, Guvernului şi Avocatului
Poporului, într-o opinie singulară din doctrină6,
precum şi în avertizările şi atenţionările făcute
de unele persoane în mass-media7 s-a exprimat
opinia că dispoziţiile art. 246 din Codul penal
din 1969 şi art. 297 alin. (1) din Codul penal în
vigoare sunt clare, precise, concise, accesibile,
predictibile, previzibile, fluente şi inteligibile,
fără pasaje obscure şi echivoce, reglementând
conduita de urmat pentru destinatarul normei
penale.
Opinia exprimată mai sus nu poate fi accep-
tată, deoarece definirea infracţiunii de abuz în
serviciu prin folosirea sintagmei „îndeplineşte în
mod defectuos”, adică cu defecte şi lipsuri, dă
posibilitatea procurorului să aprecieze în mod
arbitrar şi subiectiv care din faptele imputate
funcţionarilor publici propriu-zişi, în accepţiu-
nea art. 175 alin. (1) din Codul penal, funcţio-
narilor publici asimilaţi (liber-profesioniştii), în
accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi
funcţionarilor privaţi, în accepţiunea art. 308 din
Codul penal, care-şi exercită activitatea în ser-
viciul liber-profesioniştilor, respectiv angajaţilor
birourilor notariale, executorilor judecătoreşti,
administratorilor şi lichidatorilor judiciari sunt
fapte penale şi ca urmare să le incrimineze şi să
dispună trimiterea în judecată a acestora, care,
de regulă, se finalizează prin condamnarea lor de
către instanţele judecătoreşti.
Curtea Constituţională a reţinut, cu deplin
temei, că, faţă de modul cum este reglementată
infracţiunea de abuz în serviciu prin art. 246
din Codul penal din 1969 şi art. 297 alin. (1) din
Codul penal în vigoare, „[...] orice acţiune sau
inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţii
6
L. BARAC, Câteva considerații relative la infracțiunea de abuz în serviciu, disponibil pe site-ul juridice.ro.
7
Laura Codruța Kovesi, procurorul-șef D.N.A.
8
GH. DOBRICAN, Calificarea penală greșită a unor fapte penale imputate notarilor publici, http://www.universuljuridic.ro.
9
Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
cerute subiectului activ (cele arătate de noi mai
STUDII
sus – adăugirea n.), indiferent de gravitatea faptei
săvârşite, poate intra în sfera normei de incrimi-
nare” (pct. 76 din decizie)
Într-un studiu publicat anterior Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 405/2016, am arătat,
cu exemplificări, că, din cauza modului defec-
tuos de redactare a art. 246 din Codul penal
din 1969 şi art. 297 alin. (1) din Codul penal în
vigoare, „[...] în practica unor parchete de pe
lângă curţile de apel, a unor curţi de apel şi a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anumite fapte
imputate funcţionarilor publici asimilaţi, res-
pectiv liber-profesioniştilor, sunt calificate, din-
tr-o gravă eroare judiciară, ca fapte penale, de
natură să atragă o sancţiune represivă, respectiv
o pedeapsă, cu toate că acestea sunt de natură
civilă, impunându-se cercetarea lor pe tărâmul
dreptului civil pentru a se stabili dacă întrunesc
condiţiile răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie”8.
La fel şi Curtea Constituţională a criticat legiu-
itorul pentru modul defectuos de redactare a
art. 246 din Codul penal din 1969 şi art. 297
alin. (1) din Codul penal în vigoare, reţinând
următoarele: „Având în vedere specificul drep-
tului penal, Curtea apreciază că, deşi propriu
folosirii în alte domenii, termenul «defectuos»
nu poate fi privit ca un termen adecvat folosi-
rii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât
legiuitorul nu a circumscris acest element al anul XX
nr. 5
conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz
în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu
alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circum-
stanţiere expresă în sensul precizării elementelor
faţă de care defectuozitatea trebuie analizată.”
(pct. 53 din decizie)
Curtea Constituţională a mai reţinut că legiu-
itorul este obligat să respecte art. 8 alin. (4) din
Legea nr. 24/20009 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative,
potrivit căruia „forma şi estetica exprimării nu
trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi
claritatea dispoziţiilor”, iar art. 36 alin. (1) din
acelaşi act normativ prevede că „actele norma-
27
 tive trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic Din cele arătate, rezultă indubitabil că instanţa
STUDII

specific normativ, concis, sobru, clar şi precis,
care să excludă orice echivoc, cu respectarea
strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”
(pct. 47 din decizie).
Modul defectuos de elaborare şi adoptare a
legilor de către Parlamentul României şi indife-
renţa manifestată de parlamentari în procesul
de legiferare au fost criticate în studiile pe care
le-am publicat.10
Indiferenţa parlamentarilor în procesul de
legiferare este demonstrată şi de faptul că, deşi
Curtea Constituţională le-a cerut preşedinţilor
celor două camere ale Parlamentului punctele de
vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,
aceştia nu au dat niciun răspuns.
Mai mult, redactarea defectuoasă a dispoziţii-
lor legale cu privire la care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate, susceptibile de interpretări
şi aplicări greşite şi contradictorii, cu consecinţe
grave asupra funcţionarilor publici propriu-zişi,
funcţionarilor publici asimilaţi (liber-profesio-
niştii) şi funcţionarilor privaţi, deci inclusiv asu-
pra lor, totuşi, i-a lăsat indiferenţi.
Curtea Constituţională a criticat şi organele
judiciare, reţinând că: „[...] în misiunea de inter-
pretare a legii şi de stabilire a defectuozităţii
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu le revine obli-
gaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum
anul XX
nr. 5 acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă”
(pct. 52 din decizie).
Prin sintagma „standardul obiectiv” Curtea
Constituţională are în vedere respectarea prin-
cipiului incriminării şi pedepsei. În acest sens
„Curtea reţine că, chiar dacă anumite acţiuni, ce
însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se
pot baza pe o anumită uzanţă/cutumă, aceasta
nu se poate circumscrie, fără încălcarea princi-
piului legalităţii incriminării, standardului obiec-
tiv, ce trebuie avut în vedere în determinarea
faptei penale” (pct. 51 din decizie).
de contencios constituţional a îmbrăţişat opinia
din doctrina de drept penal, în sensul că infracţi-
unea este singurul temei al răspunderii penale.11
Curtea Constituţională face o critică justifi-
cată şi instanţelor judecătoreşti, reţinând urmă-
toarele: „Totodată, Curtea observă că jurispru-
denţa a receptat cele realizate în doctrină, fără a
stabili însă criteriile ce trebuie avute în vedere la
stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor
de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la
arătarea că subiecţii activi ai infracţiunii au înde-
plinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu,
fie prin raportarea la dispoziţiile legii, fie prin
raportarea la menţiuni regăsite în hotărâri ale
Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente
de organizare şi funcţionare, coduri deontolo-
gice sau fişe ale postului.” (pct. 53 din decizie).
Cu toată defectuozitatea art. 246 din
Codul penal din 1969 şi a art. 297 alin. (1) din
Codul penal în vigoare, dacă procurorii şi
judecătorii ar fi reflectat asupra instituţiilor
juridice de drept penal, ar fi observat că anu-
mite fapte imputate funcţionarilor publici
nu erau de natură penală, nefiind incrimi-
nate, astfel că acestea ar fi putut angaja doar
o răspundere civilă (contractuală sau delic-
tuală), administrativă, disciplinară, materi-
ală, fiscală sau contravenţională, dacă erau
îndeplinite condiţiile acestor forme de răs-
pundere juridică.
Incriminarea unor fapte extrapenale,
imputate funcţionarilor publici, de către
organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti, este o practică creată după
anul 1990.
Înainte de anul 1990, faptele pentru care
legea a reglementat o procedură judiciară
reparatorie, aşa cum există şi în reglemen-
tarea actuală, nu au fost incriminate de
legiuitor şi cu atât mai puţin de procuror
sau judecător.

10
Gh. DOBRICAN, Critica reglementărilor paralele și contradictorii ale unor instituții juridice, disponibil pe site-ul http://www.
universuljuridic.ro; Discutarea proiectului de lege pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă la Comisia juridică a
Senatului, în „Curierul judiciar”, nr. 4/2012, p. 198; Discutarea proiectului de lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 138/2010
privind Codul de procedură civilă la Comisia juridică, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților, în „Curierul judiciar”,
nr. 5/2012, pp. 261 ‒ 262.
11
V. DONGOROZ, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, conducătorul și coordonatorul întregului
volum, Editura Academiei, București, 1969, p. 9; GH. DOBRICAN, Calificarea penală greșită a unor fapte imputate notarilor publici,
loc. cit.

28
 Practica greşită în materia infracţiunii de
abuz în serviciu a fost folosită iniţial pentru
funcţionarii publici asimilaţi (liber-profesio-
niştii), după care s-a extins şi la funcţionarii
publici propriu-zişi, precum şi la funcţiona-
rii privaţi, după libera şi suverana apreciere
discreţionară a procurorilor şi judecătorilor,
ceea ce este exclus, cu desăvârşire, în condi-
ţiile unui stat de drept.
În studiul la care am făcut trimitere mai sus,
am arătat că, „fără să intru în amănunte cu privire
la cauzele care generează pronunţarea unor hotă-
râri judecătoreşti netemeinice şi nelegale, ce au
grave consecinţe asupra celor condamnaţi în mod
greşit, consider că acestea sunt generate de neob-
servarea unor prevederi ale legii, a principiilor de
drept, a instituţiilor juridice şi a constantelor drep-
tului sau din dorinţa de a se menţine soluţiile din
rechizitorii pentru motive inexplicabile”12.
Este de notorietate, fiind de altfel o problemă
elementară de drept, că încălcarea unei norme
juridice, care prescrie o anumită conduită, este
o faptă ilicită, ce atrage răspunderea juridică a
autorului pentru fapta ilicită săvârşită.
Pentru stabilirea răspunderii juridice şi a
sancţiunii ce se va aplica autorului faptei ilicite
este necesar să se stabilească dacă fapta ilicită de
încălcare a normei juridice este un ilicit penal,
care se va sancţiona cu o pedeapsă penală sau,
dimpotrivă, un ilicit extrapenal, care va fi supus
numai unei sancţiuni reparatorii.13
Cel mai mare penalist român până în zilele
noastre, celebrul profesor universitar Vintilă
Dongoroz, recurgând la o cercetare interdisci-
plinară aprofundată, arată că, faţă de dificultă-
ţile ivite în diferenţierea ilicitului penal de ilicitul
extrapenal şi multitudinea opiniilor exprimate în
doctrină, pentru a se evita orice greşeală, cu con-
secinţe grave asupra autorului faptei ilicite, se
impune să se adopte „[...] criteriul formal (nor-
mativ) al naturii sancţiunii în sensul că, în drep-
tul pozitiv, se consideră ilicit penal orice fapt
pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă
şi ilicitul extrapenal orice faptă pentru care se
prevede o sancţiune pur reparatorie”14.
12
GH. DOBRICAN, Calificarea penală greșită a unor fapte imputate notarilor publici, loc. cit.
13
Ibidem.
14
V. DONGOROZ, Drept penal, București, 1939, p. 23.
15
Ibidem, pp. 22 – 23.
Concluzionând în această problemă de mare
STUDII
dificultate în teoria şi în practica dreptului,
savantul prof. Vintilă Dongoroz arată: „Aşadar,
ilicitul penal se deosebeşte substanţial de ilicitul
extrapenal; această deosebire se poate face pe
baza a două elemente de caracterizare şi anume:
pe de o parte, ilicitul penal implică existenţa
unei activităţi de violenţă, fraudă sau indisciplină
socială, iar pe de altă parte, faptele penale au
aptitudinea de a produce nelinişte şi nesiguranţă
socială. Acest criteriu trebuie să servească la ela-
borarea normelor juridice (de jure condendo),
în sensul că legiuitorul, călăuzindu-se de acest
criteriu, va putea să-şi dea seama în ce cazuri
trebuie să se adopte, ca sancţiune, o pedeapsă
şi să creeze, deci, un ilicit penal [...] ori un ilicit
extrapenal pentru care se prevede o sancţiune
pur reparatorie.”15
Curtea Constituţională a îmbrăţişat opinia
din doctrină, reţinând „[...] că ilicitul penal este
cea mai gravă formă de încălcare a unor valori
sociale, iar consecinţele aplicării legii penale
sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea
unor garanţii împotriva arbitrariului prin regle-
mentarea de către legiuitor a unor norme clare
şi predictibile este obligatorie. Comportamentul
interzis trebuie impus de către legiuitor chiar
prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Par-
lament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constitu-
ţie, precum şi ca act material, cu putere de lege,
anul XX
emis de Guvern, în temeiul delegării legislative nr. 5
prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv
ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guver-
nului), neputând fi dedus, eventual, din raţiona-
mente ale judecătorului de natură să substituie
normele juridice” (pct. 61 din decizie).
Prin decizie, Curtea „[...] constată că legiuito-
rul a identificat şi reglementat la nivel legislativ
extrapenal pârghiile necesare înlăturării conse-
cinţelor unor fapte care, deşi, potrivit regle-
mentării actuale, se pot circumscrie săvârşirii
infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gra-
dul de intensitate necesar aplicării unei pedepse
penale” (pct. 76 din decizie).
29

STUDII
Curtea Constituţională a exemplificat unele
cazuri în care legiuitorul a reglementat răspun-
derea juridică extrapenală după cum urmează:
răspunderea disciplinară a salariatului pentru
o faptă în legătură cu munca [art. 247 alin. (2)
din Codul muncii]; răspunderea funcţionarului
public conform Legii nr. 554/2004 a contencio-
sului administrativ16, pentru pagubele cauzate
printr-un act administrativ sau prin nesoluţio-
narea în termenul legal a unei cereri; răspunde-
rea civilă delictuală a autorului unei fapte ilicite
[art. 1.349 alin. (1) şi (2) C. civ.].
Cu deplin temei se arată în decizie că, „ana-
lizând comparativ reglementarea infracţiunii de
abuz în serviciu cu dispoziţiile legale expuse
mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii
decât cea penală, Curtea reţine că, deşi nu sunt
identice, acestea se aseamănă într-o măsură care
determină posibilitatea ca în cazul săvârşirii
unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea
penală, cât şi alte forme de răspundere extrape-
anul XX
nr. 5 nală, cum este cea disciplinară, administrativă
sau civilă”.
Într-adevăr, aşa cum bine reţine Curtea Con-
stituţională, prin Codul civil şi legi speciale s-a
reglementat răspunderea juridică extrapenală
pentru funcţionarii publici propriu-zişi, funcţio-
narii asimilaţi (liber-profesioniştii) şi funcţionarii
privaţi.
Astfel, în cazul în care un funcţionar public
propriu-zis a produs o pagubă printr-un act
administrativ, s-a reglementat răspunderea extra-
penală a acestuia prin art. 1 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, potrivit căruia: „Orice persoană
care se consideră vătămată într-un drept al său
16
Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu
modificările și completările ulterioare.
17
Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie
2005, cu modificările și completările ulterioare.
18
Legea nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014.
30
ori într-un interes legitim, de către o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri,
se poate adresa instanţei de contencios admi-
nistrativ competente, pentru anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului
legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cau-
zată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi
public.”
Răspunderea juridică extrapenală a judecăto-
rilor şi procurorilor este reglementată prin art. 96
alin. (2), teza a doua, din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor17,
care prevede: „Răspunderea statutului este sta-
bilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
Registratorii de publicitate şi cei care au în
păstrare şi administrare cărţile funciare răspund
extrapenal pentru prejudiciile cauzate. În acest
sens, sunt prevederile art. 915 alin. (1) C. civ.,
conform căruia: „Cel prejudiciat printr-o faptă
săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea şi admi-
nistrarea cărţii funciare va putea cere obligarea,
în solidar, la plata de despăgubiri a oficiului teri-
torial de cadastru şi publicitate imobiliară de la
locul situării imobilului şi a persoanei răspunză-
toare de prejudiciul astfel cauzat, dacă prejudi-
ciul nu a putut fi înlăturat, în tot sau în parte,
prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac pre-
văzute de lege.”
Legiuitorul a reglementat răspunderea juri-
dică extrapenală şi în cazul funcţionarilor asimi-
laţi funcţionarilor publici – liber-profesioniştilor
(notarii publici, executorii judecătoreşti, experţii
tehnici, administratorii şi lichidatorii judiciari) şi
funcţionarilor privaţi (persoanele care exercită
permanent ori temporar, cu sau fără remune-
raţie, o însărcinare de orice natură în serviciul
liber-profesioniştilor).
Aşa, spre exemplu, răspunderea civilă delic-
tuală a notarilor publici pentru fapta proprie este
reglementată prin art. 72 din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici şi a activităţii notariale, repu-
blicată18, potrivit căruia: „Răspunderea civilă a
notarului public poate fi angajată în condiţiile
legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor profe-
sionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăţie
sub forma relei-credinţe un prejudiciu, stabilite
prin hotărâre judecătorească definitivă.”19
De asemenea, răspunderea juridică extrape-
nală a executorilor judecătoreşti este reglemen-
tată prin art. 45 din Legea nr. 188/2000 privind
executorii judecătoreşti, republicată20, conform
căruia: „Răspunderea civilă a executorului jude-
cătoresc poate fi angajată în condiţiile legii civile,
pentru cauzarea de prejudiciu prin încălcarea
obligaţiilor sale profesionale.”
Faţă de cele arătate mai sus, este evident că,
dacă pentru anumite fapte imputate funcţionari-
lor publici propriu-zişi, funcţionarilor publici asi-
milaţi (liber-profesionişti) şi funcţionarilor privaţi,
legiuitorul a reglementat o răspundere juridică
extrapenală, este inadmisibil ca organele judici-
are să se transforme în legiuitor prin incriminarea
penală a acestora, căci, potrivit art. 61 alin. (1) din
Constituţie: „Parlamentul este organul repre-
zentativ suprem al poporului român şi unica
putere legiuitoare a ţării.” (subl. n.)
Prin incriminarea, de către organele judici-
are, a unor fapte care atrag o răspundere juridică
extrapenală, se ignoră şi prevederile art. 1 alin. (4)
din Constituţie, care dispune: „Statul se orga-
nizează potrivit principiului separaţiei şi echili-
brului puterilor – legislativă, executivă şi judecă-
torească – în cadrul democraţiei constituţionale.”
Orice imixtiune a unei puteri în activitatea
altei puteri este de natură să provoace conse-
cinţe juridice şi sociale deosebit de grave, afec-
tând statul de drept, sistemul democratic, drep-
turile şi libertăţile cetăţenilor.
Funcţionarii publici emit o multitudine de
acte juridice, în raport cu atribuţiile de serviciu
pe care le au şi cu specificul unităţilor unde îşi
desfăşoară activitatea, răspunzând de legalitatea
acestora.
Cu privire la cuvântul „act” din conţinutul
art. 246 din Codul penal din 1969 şi art. 297
alin. (1) din Codul penal în vigoare, „Curtea
observă că noţiunea de «act» folosită de legiuitor
19
Răspunderea civilă delictuală a notarilor publici pentru fapta proprie este reglementată în mod paralel și contradictoriu prin
art. 72 din Legea nr. 36/1995, republicată, art. 1.258 C. civ. și art. 639 alin. (2) C. proc. civ. Pentru o discuție aprofundată, a se
vedea GH. DOBRICAN, Critica reglementărilor paralele și contradictorii ale unor instituții juridice, loc. cit.
20
Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind executorii judecătorești, republicată în M. Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011.
în cuprinsul reglementării infracţiunii de abuz în
STUDII
serviciu nu este circumscrisă la o anumită natură
a acesteia” (pct. 79 din decizie).
În decizie se arată următoarele: „Din această
perspectivă Curtea observă că modalitatea de
interpretare a noţiunii de «act» poate determina
o aplicare a legii care, într-o anumită măsură,
interferează cu proceduri judiciare reglementate
de legiuitor în mod expres printr-o legislaţie dis-
tinctă de cea penală, cum ar fi procedura excep-
ţiei de nelegalitate sau procedura căilor de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti.” (pct. 79 din
decizie).
Într-adevăr, în cazul în care un funcţionar
public propriu-zis a emis un act administrativ
nelegal, orice persoană vătămată poate recurge
la calea contenciosului administrativ reglemen-
tat de Legea nr. 554/2004.
Hotărârile judecătoreşti, care fac parte tot
din categoria actelor juridice, pot fi atacate de
părţile nemulţumite prin căile legale de atac
pe care le pot exercita împotriva acestora, în
procesele civile prin calea de atac ordinară a
apelului şi căile extraordinare de atac, care
sunt: recursul, contestaţia în anulare şi revi-
zuirea, iar în procesele penale prin calea de
atac a apelului şi contestaţiei, precum şi prin
căile de atac extraordinare – contestaţia în
anulare, recursul în casaţie şi revizuirea.
Împotriva actelor privative de libertate emise anul XX
de procuror în cursul urmăririi penale şi al pro- nr. 5
cedurii de cameră preliminară, cererile, propu-
nerile, plângerile şi contestaţiile privitoare la
măsurile privative se soluţionează în camera de
consiliu, prin încheiere motivată, care se pro-
nunţă în camera de consiliu [art. 203 alin. (5)
C. proc. pen.]. Împotriva soluţiilor de neurmă-
rire sau netrimitere în judecată, date de procuror,
orice persoană interesată poate face plângere
la instanţa competentă, care o trimite la jude-
cătorul de cameră preliminară (art. 340 –
341 C. proc. pen.).
Actele notariale emise în cadrul proceduri-
lor notariale de către notarii publici sunt supuse
controlului judecătoresc în condiţiile art. 157
31
 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, republicată, care unea de abuz în serviciu şi alte fapte nepenale
STUDII

prevede: „Actele notariale pot fi atacate de părţi reglementate de lege.

sau de orice persoană interesată prin acţiune în Părţile pot, într-adevăr, să depună plângeri
anulare la instanţa judecătorească, în conformi- penale împotriva funcţionarului public, invo-
tate cu prevederile Codului de procedură civilă, când accesul liber la justiţie prevăzut de art. 21
republicat, cu modificările şi completările ulte- alin. (1) şi (2) din Constituţie, însă aceasta nu
rioare.” înseamnă, nicidecum, că pot înlătura reglemen-
De asemenea, dacă actele executorilor jude- tările juridice, prin considerarea că orice fapte
cătoreşti emise în procedura de executare silită ale funcţionarilor publici, neincriminate de lege,
sunt considerate nelegale, părţile au deschisă întrunesc elementele constitutive ale infracţiu-
calea contestaţiei la executare reglementată de nii de abuz în serviciu, din moment ce pentru
art. 711 alin. (1) C. proc. pen., conform căruia: acestea există reglementări judiciare distincte,
„Împotriva executării silite, a încheierilor date prin intermediul cărora se restabileşte ordinea
de executorul judecătoresc, precum şi împotriva juridică şi se asigură repararea pagubei suferite
oricărui act de executare se poate face contesta- de victimă.
ţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin exe- Este de notorietate că funcţionarii publici,
cutare. De asemenea, se poate face contestaţie la atât funcţionarii propriu-zişi, funcţionarii asi-
executare şi în cazul în care executorul judecăto- milaţi şi funcţionarii privaţi, au de rezolvat o
resc refuză să efectueze o executare silită sau să mulţime de probleme teoretice şi practice con-
îndeplinească un act de executare silită în condi- troversate, care se ivesc în procesul de interpre-
ţiile legii.” tare şi aplicare a legii, determinate de dinamica
Împotriva încheierii de admitere sau respin- schimbărilor care au loc în relaţiile economice şi
gere date de registratorul de publicitate imobili- sociale.22
ară, în temeiul art. 31 din Legea cadastrului şi a Până la formarea unei practici unitare, jude-
publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată21, cătorii, procurorii, funcţionarii publici pro-
părţile interesate sau notarul public pot formula priu-zişi, notarii publici, executorii judecătoreşti,
cerere de reexaminare împotriva acesteia, la registratorii de publicitate imobiliară etc. este
registratorul-şef, iar împotriva încheierii regis- posibil să soluţioneze în mod diferit anumite
tratorului-şef cei interesaţi sau notarul public probleme de drept generate de o reglementare
anul XX
nr. 5
pot face plângere, ce se soluţionează de judecă- legală echivocă, confuză, paralelă şi contradic-
toria în raza căreia se află imobilul. torie sau pur şi simplu din eroare. Or, atât în
În unele din cazurile exemplificate mai sus, legislaţia din ţara noastră, cât şi în legislaţia altor
ca de altfel şi în alte cazuri asemănătoare, părţile, ţări, nu a fost incriminată „soluţia” greşită dată
de cele mai multe ori prin avocaţii lor, în loc să în interpretarea şi aplicarea legii de către funcţi-
folosească mijloacele procedurale reglementate onarii publici propriu-zişi, funcţionarii asimilaţi
de lege pentru desfiinţarea sau anularea acte- şi funcţionarii privaţi.23
lor juridice, recurg, atunci când îşi dau seama Este de-a dreptul aberant ca efortul de muncă
că nu au câştig de cauză în procesele civile, la şi gândire şi investiţia de inteligenţă în dezvolta-
calea plângerilor penale împotriva funcţionari- rea creatoare a dreptului să fie caracterizate ca
lor publici, speculând „interferenţa”, cum bine fapte care întrunesc elementele constitutive ale
reţine Curtea Constituţională, dintre infracţi- unor infracţiuni.24
21
Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată în M. Of. nr. 720 din 24 septembrie 2015.
22
GH. DOBRICAN, Răspund penal, judecătorii, procurorii, notarii publici, executorii judecătorești și alte persoane care
desfășoară o activitate de jurisdicție pentru soluțiile pronunțate în cadrul acestei activități, în „Dreptul”, nr. 6/2005, p. 144;
A. BOAR, Judecătorul – putere și răspundere, în „Dreptul”, nr. 1/1998, p. 31; C. ALEXE, Răspunderea judecătorilor garanție a
independenței justiției, în „Pandectele Române”, nr. 1/2004, p. 223.
23
GH. DOBRICAN, Răspund penal, judecătorii, procurorii, notarii publici, executorii judecătorești și alte persoane care
desfășoară o activitate de jurisdicție pentru soluțiile pronunțate în cadrul acestei activități, loc. cit.
24
Ibidem.

32

Fără îndoială că, dacă funcţionarul public a
săvârşit o faptă penală în legătură cu soluţia pe
care a dat-o, cum ar fi infracţiunea de luare de
mită, infracţiunea de fals intelectual, infracţiunea
de fals material, sau dacă aceasta este rezultatul
unui trafic de influenţă ori şi-a exercitat funcţia
cu rea-credinţă, va răspunde pentru aceste fapte,
în niciun caz pentru soluţia dată de acesta.
Cu privire la judecători şi procurori, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a îmbrăţişat opinia
din doctrină, reţinând că „[...] judecătorii şi pro-
curorii sunt suverani în a aprecia atât probatoriul
administrat în cauză, cât şi textele de lege care
sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o
consideră corespunzătoare. Soluţiile pronunţate
de aceştia nu echivalează cu exercitarea atribuţi-
ilor ce le revin potrivit legii magistraţilor şi, prin
urmare, nu pot conduce, prin ele însele, la reţi-
nerea unor infracţiuni de abuz în serviciu.
Nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu
referire la modul concret de soluţionare a cauzei
trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limi-
tele recunoscute de lege, neputându-se obţine o
suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin pro-
movarea unor plângeri penale împotriva magis-
tratului care a soluţionat cauza.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi
pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea prevă-
STUDII
zută de art. 246 C. pen., numai în situaţiile în care
aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, în
sensul că au cunoscut caracterul vădit nelegal al
acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătăma-
rea intereselor legale ale unei persoane”25.
În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi funcţionari
publici, alţii decât judecătorii şi procurorii care
sunt de asemenea funcţionari publici, s-a reţinut
în mod discriminatoriu de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie că aceştia sunt subiecţi activi
ai infracţiunii de abuz în serviciu sau ai altor
infracţiuni pentru erorile apărute în procesul de
interpretare şi aplicare a legii şi pentru soluţiile
greşite.26
Aşa cum am arătat deja, legiuitorul nu a incri-
minat erorile apărute în procesul de interpretare anul XX
a legii, care generează pronunţarea unor soluţii nr. 5
greşite sau contradictorii de către funcţionarii
publici, situaţie în care în sarcina acestora nu
se poate reţine săvârşirea infracţiunii de abuz
în serviciu sau a altor infracţiuni. Anularea sau
desfiinţarea actelor juridice emise de funcţio-
narii publici, dacă se apreciază că acestea sunt
greşite, se poate face la cererea celor interesaţi,
prin procedurile judiciare reglementate de lege şi
nicidecum pe cale penală.
Pentru aceleaşi motive nici funcţionarii
publici care desfăşoară o activitate de jurisdic-

25
Î.C.C.J., S. pen. Dec. nr. 270 din 27 aprilie 2001, citată de V. VĂDUVA, în Infracțiuni de abuz în serviciu și neglijență în
serviciu, practica judiciară, Ed. Hamangiu, 2012, p.62 ‒ 66. În același sens, a se vedea hotărârile judecătorești și autorul acolo
citate.
26
Î.C.C.J., S. pen. Dec. nr. 101/A/2014, nepublicată; Î.C.C.J., S. pen. Dec. nr. 235/A/2015, nepublicată; Î.C.C.J., S. pen. Dec.
171/A/2015, publicată în Buletinul Casației nr. 12/2015, p. 26 ‒ 32; Î.C.C.J., S. pen. Dec. nr. 924/2012, nepublicată; Curtea de
apel Cluj, Secția penală și de minori, Dec. nr. 101/A/2014, nepublicată; Î.C.C.J., S. pen. Dec. nr. 235/A/2015, nepublicată; Î.C.C.J.,
S. pen. Dec. nr. 1423/2009, disponibilă pe www.scj.ro; Curtea de Apel București, Secția I penală, Sentința nr. 105/2016.

33
 ţie nu răspund penal pentru erorile apărute în
STUDII
procesul de interpretare şi aplicare a legii şi pen-
tru soluţiile greşite pronunţate, deoarece acestea
sunt supuse controlului judecătoresc, la cererea
persoanelor care se consideră vătămate prin
acestea.27
Faţă de cele arătate mai
sus, concluzionez urmă-
toarele:
Reglementarea defectuoasă
a infracţiunii de abuz în ser-
viciu prin folosirea sintagmei
„îndeplineşte în mod defectuos”, care este
improprie dreptului penal, a dat posibilitatea
procurorilor şi judecătorilor să aprecieze, în
mod subiectiv şi arbitrar, dacă o faptă imputată
funcţionarului public, neincriminată de lege,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiu-
nii de abuz în serviciu.
Prin sintagma „îndeplineşte prin încălcarea
legii” utilizată în Decizia Curţii Constituţionale
nr. 405/2016, se are în vedere ca fapta imputată
funcţionarului public să îndeplinească „standar-
dul obiectiv”, respectiv să fie incriminată prin
lege.
Fapta funcţionarului public, neincriminată de
lege, nu constituie un „ilicit penal” de natură să
atragă o pedeapsă penală, ci o faptă ilicită extra-
penală care va atrage o sancţiune reparatorie,
dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii juri-
anul XX
nr. 5 dice, după caz, administrative, civile (delictuale
sau contractuale), disciplinare, materiale, fiscale
sau contravenţionale.
27
GH. DOBRICAN, Răspund penal, judecătorii, procurorii, notarii publici, executorii judecătorești și alte persoane care
desfășoară o activitate de jurisdicție pentru soluțiile pronunțate în cadrul acestei activități, loc. cit., p. 146.
34
Actele emise de funcţionarii publici, în raport
cu atribuţiile de serviciu pe care le au şi cu spe-
cificul unităţilor unde îşi desfăşoară activitatea,
pot fi anulate sau desfiinţate prin procedurile
judiciare reglementate de lege, în cadrul cărora
persoanele care se consideră vătămate într-un
drept sau interes legitim pot cere repararea
pagubei ce le-a fost cauzată.
Pentru erorile ivite în procesul de interpre-
tare şi aplicare a legii ori pentru soluţiile greşite
şi contradictorii, niciun funcţionar public, nu
numai judecătorii şi procurorii, cum discrimina-
toriu a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
nu răspunde penal, deoarece legiuitorul nu a
incriminat şi nici nu poate să incrimineze erorile
şi soluţiile greşite, generate, de cele mai multe
ori, de deficienţele de ordin legislativ.
Calificarea ca infracţiune de abuz în serviciu a
unor fapte extrapenale, imputate funcţionarilor
publici, neincriminate de lege, pentru care sunt
reglementate proceduri judiciare distincte, este o
practică contrară legii, creată după anul 1990, de
către organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti.
Dacă decizia va fi interpretată şi aplicată de
către procurori şi judecători în spiritul şi fina-
litatea ei, aceasta va rămâne ca o contribuţie
importantă la valorificarea constantelor dreptu-
lui penal care este chemat să apere drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului prin mijloace
de drept penal şi nicidecum să le reprime. 
Prof. univ. dr. Gheorghe DOBRICAN
 Seminar internaţional

EVENIMENT
„Regulamentele europene privind
regimurile matrimoniale
şi parteneriatele înregistrate”
Bucureşti, 8 – 9 septembrie 2016

În
perioada 8 – 9 septembrie, a avut loc la Bucureşti,
la Centrul de Conferinţe „Auditorium Pallady”,
primul seminar internaţional organizat în Europa
cu tema „Regulamentele UE privind regimurile matrimo-
niale şi parteneriatele înregistrate”. Seminarul a fost orga-
nizat de Institutul Notarial Român în parteneriat cu Camera
Notarilor Publici Bucureşti şi s-a concentrat asupra aspectelor
teoretice şi practice de drept ale Uniunii Europene în domeniul
celor mai noi reglementări ale Uniunii Europene, Regulamentul
(UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare
a unei cooperări consolidate în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al
recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor
matrimoniale şi Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului din 24
iunie 2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul
competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşterii şi executării hotărârilor anul XX
nr. 5
judecătoreşti în materia efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregis-
trate, cu accent asupra efectelor pe care aceste două regulamente
le pot avea în practica notarială.
Seminarul a beneficiat de participarea unor lectori din ţară
şi din străinătate, profesori universitari şi practicieni: Orsolya
Szeibert, conf. univ. dr. la Facultatea de Drept, Departamentul
de drept civil, Eötvös Loránd University (ELTE), Budapesta –
„Regimurile matrimoniale în Europa: diferenţe şi asemănări
în lumina noului Regulament UE şi a experienţelor Codului
civil din Ungaria”; Markus Buschbaum, notar public în Köln,
Germania – „Parteneriate civile între persoane de acelaşi sex”;
Raphaëlle de Gourcy, consilier juridic la CRIDON LYON,
France – „Comparaţie între Convenţia de la Haga din 14 mar-
tie 1978 şi Regulamentul (UE) privind regimurile matrimoni-
ale”; prof. univ. dr. Dan Andrei Popescu, notar public – „Par-
teneriatele civile înregistrate – legea aplicabilă şi recunoaşterea
acestora în lumina ordinii publice române”; notar public Ioana
Olaru – „Legea aplicabilă regimului matrimonial. Convenţiile

35
 matrimoniale”; Sofia Henriques, notar public juridic clar, având ca obiect stabilirea instanţei
EVENIMENT

în Lisabona, Facultatea de Drept a Universităţii judecătoreşti competente, legea aplicabilă în

din Lisabona – „Legea aplicabilă în materia regi- materia efectelor patrimoniale ale parteneriate-
murilor matrimoniale”; Eleonora Bazzo, notar lor înregistrate şi facilitarea circulaţiei hotărârilor
public în Torino – „Sistemul italian în materia judecătoreşti şi a actelor pe această temă între
regimurilor matrimoniale: o comparaţie între statele membre.
Regulamentele UE şi noua lege a uniunii civile şi
Adoptarea unui instrument european în
a parteneriatelor civile înregistrate”; Sonja Kralj,
preşedinte al Camerei Notarilor din Slovenia – materia regimurilor matrimoniale figura deja
„Căsătoria şi parteneriatele între persoanele de printre priorităţile identificate în Planul de acţi-
acelaşi sex în Slovenia”; Viviana Onaca, Minis- une de la Viena din 19981. Programul de recu-
terul Justiţiei – „Jurisprudenţa Curţii de Justiţie noaştere reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în
a Uniunii Europene”. materie civilă şi comercială adoptat de Consiliu
la 30 noiembrie 20002 prevedea elaborarea unui
SCURT ISTORIC AL LEGIFERĂRII instrument referitor la competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecă-
Mobilitatea crescută a persoanelor într-un toreşti în materia „regimurilor matrimoniale şi
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără fron- a efectelor patrimoniale ale separării cuplurilor
tiere interne antrenează o creştere semnificativă necăsătorite”. În Programul de la Haga3, adop-
a numărului de cupluri alcătuite din cetăţeni ai tat de Consiliul European la 4 – 5 noiembrie
unor state membre diferite care locuiesc într-un 2004, s-a stabilit ca prioritate principală punerea
alt stat membru, diferit de statul lor membru de
în aplicare a Programului de recunoaştere reci-
origine, sau care achiziţionează bunuri situate pe
procă şi s-a solicitat Comisiei să prezinte o carte
teritoriul mai multor state membre.
verde privind „reglementarea conflictelor de legi
Deşi căsătoria este cea mai comună for- în materia regimurilor matrimoniale, inclusiv
mă a cuplurilor, au apărut noi forme de uni- problema competenţei judiciare şi a recunoaş-
une, printre care parteneriatul înregistrat, terii reciproce”, subliniindu-se necesitatea adop-
prin care două persoane aflate într-o relaţie tării, până în 2011, a unui instrument în acest
stabilă îşi înregistrează uniunea în mod ofi- domeniu.
cial în evidenţele autorităţilor publice. Programul de la Stockholm, adoptat la 11
Dificultăţile cu care se confruntă cuplurile decembrie 20094 de Consiliul European, menţi-
anul XX care au un parteneriat înregistrat rezultă dese- onează, de asemenea, că recunoaşterea reciprocă
nr. 5
ori din diferenţele semnificative dintre normele trebuie extinsă la regimurile matrimoniale şi la
aplicabile care reglementează efectele patrimo- consecinţele patrimoniale ale separării cupluri-
niale ale acestor uniuni, atât cele de drept inter- lor necăsătorite.
naţional privat, cât şi cele de drept material. În „Raportul privind cetăţenia UE în 2010:
Din cauza particularităţilor proprii parteneri- eliminarea obstacolelor din calea drepturilor
atului înregistrat şi căsătoriei şi a diferitelor con- cetăţenilor UE”, adoptat la 27 octombrie 20105,
secinţe juridice pe care le produc aceste forme Comisia a identificat incertitudinea în privinţa
de uniune, Comisia Europeană a prezentat două drepturilor de proprietate ale cuplurilor inter-
propuneri distincte de regulamente ce au ca scop naţionale ca fiind unul dintre principalele obsta-
instituirea în Uniunea Europeană a unui cadru cole cu care se confruntă cetăţenii UE în viaţa
1
Consiliul European de la Viena din decembrie 1998 a aprobat „Planul de acțiune al Consiliului și Comisiei de stabilire a unui
spațiu al libertății, securității și justiției”, care deschide o nouă dimensiune pentru acțiunea în acest domeniu, după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Amsterdam.
2
JO L 12, 15.1.2001.
3
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52005XG0303(01)
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A52005XG0812(01)
4
Programul de la Stockholm a fost discutat de miniștrii justiției și ai afacerilor interne din țările membre ale Uniunii Europene,
la 30 noiembrie – 1 decembrie 2009, și a fost adoptat în cadrul reuniunii Consiliului European din 10 – 11 decembrie 2009. Acest
program oferă Uniunii Europene și statelor membre un cadru nou pentru politica în domeniul azilului, imigrației și al vizelor, dar și
pentru cooperarea în domeniul poliției și justiției, pentru perioada 2010 – 2014.
5
http://ec.europa.eu/justice/citizen/files/com_2010_603_en.pdf

36
de zi cu zi, atunci când încearcă să îşi exercite, Propunerile Comisiei au fost discutate în

EVENIMENT
dincolo de frontierele naţionale, drepturile con- cadrul Grupului de lucru al Consiliului pentru
ferite de UE. Prin urmare, Comisia a anunţat, ca chestiuni de drept civil (regimuri matrimoni-
modalitate de remediere a acestei situaţii, adop- ale şi efectele patrimoniale ale parteneriatelor
tarea în 2011 a unui instrument legislativ care să înregistrate) până la sfârşitul anului 2014. În
permită cuplurilor internaţionale (soţi sau par- decembrie 2014, Consiliul a decis să acorde o
teneri înregistraţi) să afle cu mai multă uşurinţă perioadă de gândire statelor membre care aveau
ce instanţe judecătoreşti sunt competente în pri- încă dificultăţi, dar această perioadă nu trebuia
vinţa drepturilor lor de proprietate şi ce lege se să dureze mai mult de un an. În cadrul reuniunii
aplică acestor drepturi. sale din 3 decembrie 2015, Consiliul a concluzi-
La 16 martie 2011, Comisia a adoptat o pro- onat că nu s-a putut ajunge la un acord unanim
punere de regulament privind competenţa, legea pentru adoptarea propunerilor de regulamente
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărâri- referitoare la regimurile matrimoniale şi efectele
lor judecătoreşti în materia regimurilor matri- patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate şi
moniale şi o propunere de regulament privind că, prin urmare, obiectivele cooperării în acest
competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi domeniu nu pot fi atinse într-un termen rezona-
executarea hotărârilor judecătoreşti în materia bil de Uniune, în ansamblul său. De asemenea,
parteneriatelor înregistrate. Consiliul a luat act de faptul că mai multe state
membre şi-au exprimat disponibilitatea de a lua
Temeiul juridic al acestor două regulamente
în considerare instituirea unei cooperări consolidate7
este art. 81 alin. (3)6 din Tratatul privind func-
în domeniile vizate de propunere.
ţionarea Uniunii Europene (TFUE), articol ce
face parte din capitolul 3, „Cooperarea judiciară Din decembrie 2015 până în februarie 2016,
în materie civilă”. Propunerile se referă la coo- 17 state membre8 au comunicat Comisiei fap-
perarea judiciară în materie civilă care vizează tul că doresc să instituie o cooperare consoli-
„aspecte din dreptul familiei”. În conformitate dată între ele în domeniul regimurilor patrimo-
cu acest temei juridic, măsurile sunt adoptate niale ale cuplurilor internaţionale şi, mai precis,
de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate după în ceea ce priveşte competenţa, legea aplicabilă
consultarea Parlamentului European. Parlamen- şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor jude-
tul European şi-a prezentat avizul la 10 septem- cătoreşti în materia regimurilor matrimoniale şi
brie 2013. competenţa, legea aplicabilă şi recunoaşterea şi
anul XX
6
„(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii nr. 5
reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu
putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne, care urmăresc să asigure:
(a) recunoașterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare și extrajudiciare și executarea acestora;
(b) comunicarea și notificarea transfrontalieră a actelor judiciare și extrajudiciare;
(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi și de competență;
(d) cooperarea în materie de obținere a probelor;
(e) accesul efectiv la justiție;
(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfășurări a procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilității normelor
de procedură civilă aplicabile în statele membre;
(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluționare a litigiilor;
(h) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalului din justiție.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), măsurile privind dreptul familiei care au implicații transfrontaliere sunt
stabilite de către Consiliu, care hotărăște în conformitate cu o procedură legislativă specială. Acesta hotărăște în
unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie care să determine aspectele din dreptul familiei care
au implicații transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte adoptate prin procedura legislativă ordinară.
Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Propunerea menționată la al doilea paragraf se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui
parlament național, notificate în termen de șase luni de la această transmitere, decizia nu se adoptă. În cazul în care
nu există nicio opoziție, Consiliul poate adopta respectiva decizie.”
7
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată într-unul dintre domeniile prevăzute în
tratate, cu excepția domeniilor de competență exclusivă și a politicii externe și de securitate comune, înaintează Comisiei o cerere
precizând domeniul de aplicare și obiectivele urmărite prin forma de cooperare consolidată preconizată. Comisia poate prezenta
Consiliului o propunere în acest sens. În cazul în care nu prezintă o astfel de propunere, Comisia comunică statelor membre în
cauză motivele pentru care a procedat astfel.
8
Suedia, Belgia, Grecia, Croația, Slovenia, Spania, Franța, Portugalia, Italia, Malta, Luxemburg, Germania, Republica Cehă,
Țările de Jos, Austria, Bulgaria și Finlanda.

37
 executarea hotărârilor judecătoreşti în materia Conform Ministerului Justiţiei, România nu
EVENIMENT

efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înre-
gistrate, solicitând Comisiei să prezinte Consi-
liului o propunere în acest sens. Remarcăm şi în
cazul acestor două regulamente poziţia specială
a Regatului Unit, Irlandei şi Danemarcei, care nu
şi-au notificat intenţia de a participa9.
Astfel, la data de 24 iunie 2016, cele două
regulamente au fost adoptate de Consiliu şi
au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene L 183/1 din 8 iulie 2016:
• Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliu-
lui de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în
domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recunoaşte-
rii şi executării hotărârilor judecătoreşti în materia regi-
murilor matrimoniale şi
• Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului
în domeniul competenţei, al legii aplicabile şi al recu-
noaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti în materia
efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate.
POZIŢIA OFICIALĂ A ROMÂNIEI
Parlamentul României a fost sesizat cu aceste
două propuneri de regulamente în vederea res-
pectării principiului subsidiarităţii. Conform art. 5
alin. (3) al doilea paragraf şi art. 12 lit. (b) din
Tratatul UE, parlamentele naţionale verifică res-
pectarea principiului subsidiarităţii, în conformi-
tate cu procedura10 prevăzută în Protocolul nr. 2
anul XX
nr. 5
(anexat la tratat). Parlamentul a solicitat puncte
de vedere de la Ministerul Justiţiei, Ministe-
rul Afacerilor Externe şi Ministerul Afacerilor
Interne.
face parte din statele membre care au solici-
tat instituirea unei cooperări consolidate, deşi
Ministerul Justiţiei şi-a exprimat punctul de
vedere în acest sens. Astfel, Ministerul Justiţiei
a comunicat Senatului poziţia susţinută în cadrul
Consiliului JAI11 din decembrie 2015. În punctul
său de vedere, Ministerul Justiţiei apreciază opor-
tună participarea României la cooperarea conso-
lidată, fiind justificată de necesitatea existenţei şi
funcţionării unor mecanisme de protecţie juri-
dică şi predictibilitate, în special pentru cetăţenii
români aflaţi în diverse forme de convieţuire pe
teritoriul unor state membre UE şi, în general,
pentru cetăţenii UE. De asemenea, Ministerul
Justiţiei a apreciat că cele două propuneri nu
ridică probleme pe fond pentru România, fiind
incluse o serie de garanţii pentru a permite apli-
carea acestora şi de către statele membre care
nu cunosc căsătoriile între persoane de acelaşi
sex şi/sau instituţia parteneriatelor înregistrate
şi care să permită protejarea tradiţiilor juridice şi
o „atingere” cât mai redusă a sistemului naţional
în materia dreptului familiei. Prin acelaşi punct
de vedere se constată că cele două propuneri de
regulamente respectă atât principiul subsidiari-
tăţii, cât şi principiul proporţionalităţii.
Cu toate acestea, prin Hotărârile Senatului
nr. 75 şi 76 din 9 mai 2016, publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 359 din data de
11 mai 2016, deşi se constată că propunerile de
regulamente respectă principiile subsidiarită-
ţii și proporţionalităţii, se manifestă rezerve
în ceea ce privește posibilitatea aplicării lor pe
teritoriul României.

9
În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la tratate, Danemarca nu a participat
la adoptarea acestui regulament, nu a avut obligații în temeiul acestuia și nu a făcut obiectul aplicării sale. În conformitate cu
articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei anexat la tratate, Irlanda și Regatul Unit nu și-au notificat
dorința de a participa la adoptarea și aplicarea regulamentului propus.
10
Conform acestei proceduri („alerta timpurie” ex ante), în termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act
legislativ, orice parlament național sau orice cameră a unui parlament național poate adresa președinților Parlamentului European,
al Consiliului și, respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu
este în conformitate cu principiul subsidiarității. Atunci când un aviz motivat este susținut de cel puțin o treime din voturile atribuite
parlamentelor naționale (un vot pentru fiecare cameră în parlamentele bicamerale și două voturi pentru parlamentele unicamerale),
proiectul trebuie reexaminat („cartonaș galben”). Instituția care se află la originea proiectului de act legislativ poate decide să-l
mențină, să-l modifice sau să-l retragă, motivându-și hotărârea. În privința textelor referitoare la spațiul de libertate, securitate și
justiție, pragul se reduce la numai un sfert. În cazul în care, în cadrul procedurii legislative ordinare, conformitatea unei propuneri
legislative cu principiul subsidiarității este contestată cu cel puțin majoritatea simplă a voturilor atribuite parlamentelor naționale,
iar Comisia decide să-și mențină propunerea, chestiunea este transmisă legislatorului (Parlamentul European și Consiliul), care se
pronunță în primă lectură. Dacă apreciază că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității, legislatorul o
poate respinge cu o majoritate de 55% din membrii Consiliului sau cu majoritatea voturilor exprimate în Parlamentul European
(„cartonaș portocaliu”).
11
Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI) este format din miniștrii justiției și ai afacerilor interne din toate statele membre
ale UE. În general, miniștrii justiției se ocupă de cooperarea judiciară în materie civilă și penală și totodată în privința drepturilor
fundamentale, în timp ce miniștrii afacerilor interne sunt responsabili cu migrația, gestionarea frontierelor și cooperarea
polițienească, printre altele. Totuși, nu toate statele membre ale UE au aceeași repartizare a sarcinilor între miniștri. Consiliul JAI
este responsabil și cu protecția civilă. Consiliul JAI se reunește de regulă o dată la trei luni.

38
 Amintim că România aplică (începând cu
anul 2009) Regulamentul 4/2009 privind com-
petenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi exe-
cutarea hotărârilor şi cooperarea în materie de
obligaţii de întreţinere care prevede în mod
expres, în considerentul (25) faptul că „recu-
noaşterea unei hotărâri în materie de obligaţii
de întreţinere are drept unic scop permiterea
recuperării creanţei de întreţinere stabilită prin
acea hotărâre. Aceasta nu implică recunoaşte-
rea de către statul membru respectiv a relaţiilor
de familie, rudenie, căsătorie, alianţă care stau
la baza obligaţiei de întreţinere care a condus la
pronunţarea hotărârii”.
PREZENTAREA SUCCINTĂ
A REGULAMENTELOR
Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consi-
liului de punere în aplicare a unei cooperări
consolidate în domeniul competenţei, al legii
aplicabile și al recunoașterii și executării
hotărârilor judecătorești în materia regimu-
rilor matrimoniale
1) Sfera de aplicare
Regulamentul este un instrument foarte util
pentru cuplurile internaţionale din UE. Acesta
se referă, în materie de regimuri matrimoniale,
la jurisdicţia şi legea aplicabilă, precum şi la
recunoaşterea şi executarea hotărârilor. Regula-
mentul exclude din sfera sa de aplicare în special
chestiunile referitoare la capacitatea soţilor, la
existenţa, valabilitatea sau recunoaşterea căsăto-
riei, la obligaţiile de întreţinere şi la succesiunea
soţului decedat. Autonomia statelor membre în
materia dreptului familiei este astfel protejată.
Regulamentul nu aduce atingere „fondului”
dreptului statelor membre în privinţa regimuri-
lor matrimoniale.
2) Competenţa
Regulamentul stabileşte în mod clar care este
instanţa competentă să se pronunţe cu privire
la cererile în materia regimurilor matrimoniale.
În cazul în care solicitarea referitoare la regimul
matrimonial este legată de succesiunea unui soţ
decedat sau de o cerere de desfacere sau anulare
a căsătoriei, instanţa competentă pentru aplica-
rea normelor specifice ale acestor domenii este
competentă şi pentru a se pronunţa cu privire la
regimul matrimonial. De exemplu, pentru lichi-
EVENIMENT
darea regimului matrimonial ca urmare a dece-
sului unuia dintre soţi, instanţa competentă/
autoritatea care este competentă în materie suc-
cesorală potrivit Regulamentului nr. 650/2012
va avea competenţă să se pronunţe şi asupra
lichidării regimului matrimonial. Dacă se soli-
cită lichidarea regimului matrimonial ca urmare
a unei cereri de desfacere a căsătoriei, instanţa
competentă este cea care se va pronunţa asupra
divorţului, în conformitate cu regulile de com-
petenţă internaţională stabilite de Regulamentul
nr. 2201/2003.
În celelalte cazuri, regulamentul prevede
o listă de criterii pentru a decide cu privire la
competenţă, lăsând totodată la latitudinea aces-
tor cupluri să aleagă o altă instanţă în anumite
cazuri. În cazul în care un stat membru nu recu-
noaşte căsătoria respectivă, se acordă instanţe-
lor din statul în cauză posibilitatea de a trans-
mite cauza instanţelor unui alt stat membru care
recunoaşte căsătoria în cauză, chiar dacă regula-
mentul exclude din domeniul său de reglemen-
tare existenţa/valabilitatea unei căsătorii.
3) Legea aplicabilă
În conformitate cu art. 20, legea desemnată ca
aplicabilă de regulament se aplică indiferent dacă
este sau nu legea unui stat membru (aplicare uni-
versală). Realizarea majoră în acest context este
anul XX
principiul unităţii dreptului aplicabil, conform nr. 5
căruia dreptul regimului matrimonial se aplică
tuturor bunurilor deţinute în cadrul acestuia, ori-
unde s-ar afla (art. 21). Prin urmare, aceasta pune
capăt fracţionării regimului bunurilor cuplului.
Regulamentul permite alegerea dreptului apli-
cabil regimului matrimonial, însă această alegere
este limitată de cerinţa de a fi cetăţean al statului
membru în cauză sau a-şi avea reşedinţa obiş-
nuită în acesta (art. 22). În absenţa alegerii, sunt
stabilite criterii care permit desemnarea univocă
a dreptului aplicabil (art. 26).
De asemenea, potrivit formulării art. 32 din
regulament, retrimiterea este exclusă: „Aplicarea
legii oricărui stat specificate prin prezentul regu-
lament înseamnă aplicarea normelor de drept în
vigoare în statul respectiv, cu excepţia norme-
lor sale de drept internaţional privat.”
39
 4) Recunoaşterea, forţa executorie şi executarea
EVENIMENT
hotărârilor
În ceea ce priveşte recunoaşterea, forţa
executorie şi executarea hotărârilor în mate-
ria regimurilor matrimoniale, textul actual se
inspiră din Regulamentul nr. 650/2012. Ast-
fel, în cazul în care recunoaşterea este auto-
mată, o hotărâre este executorie numai după
obţinerea unui exequatur în statul membru în
cauză. Acest lucru se explică prin caracterul
sensibil al hotărârilor în materia dreptului
familiei şi corespunde, de asemenea, solu-
ţiei în vigoare pentru succesiunile care cad
sub incidenţa Regulamentului nr. 650/2012.
Cu toate acestea, exequaturul poate fi refuzat
numai în anumite cazuri strict reglementate
în art. 37. Ceea ce cred că este foarte inte-
resant în materia recunoaşterii este incidenţa
art. 38 din regulament care se referă la drep-
turile fundamentale: „Instanţele judecătoreşti
şi alte autorităţi competente din statele mem-
bre aplică articolul 36 din prezentul regula-
ment cu respectarea drepturilor funda-
mentale şi a principiilor recunoscute în
Cartă, în special la articolul 21 din aceasta
privind principiul nediscriminării.” În condi-
ţiile în care, prin Tratatul de la Lisabona, Carta
drepturilor fundamentale ale UE a dobândit
forţă juridică obligatorie, face parte integrantă
din sistemul de drept al statelor membre şi
se bucură de principiul supremaţiei dreptu-
anul XX
nr. 5 lui european12 este interesant de văzut în ce
măsură poate fi invocată ordinea publică de
drept internaţional privat român ca motiv de
nerecunoaştere pe teritoriul României a unei
hotărâri pronunţate în străinătate. Ordinea
publică de drept internaţional privat român
este o cauză de înlăturare de la aplicare a unei
legi străine. Or, din moment ce toate sta-
tele membre aplică aceleaşi norme europene,
este din ce în ce mai dificil să poată fi invo-
cată ordinea publică pentru a înlătura de la
aplicare o lege care aparţine unui sistem de
drept al altui stat membru, mai ales în con-
diţiile în care această lege respectă principiile
prevăzute de Carta drepturilor fundamentale
ale UE.
12
Principiul supremației dreptului european nu este prevăzut în tratatele UE, dar a fost consacrat de Curtea de Justiție a
Comunității Europene.
40
5) Acte autentice şi tranzacţii judiciare
De asemenea, regulamentul permite, în anu-
mite condiţii, circulaţia şi forţa executorie a
actelor autentice. O serie de dispoziţii similare
se referă la tranzacţiile judiciare.
Regulamentul (UE) 2016/1104 al Consi-
liului de punere în aplicare a unei cooperări
consolidate în domeniul competenţei, al legii
aplicabile și al recunoașterii și executării
hotărârilor judecătorești în materia efectelor
patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate
Aşa cum reiese încă din titlul actului norma-
tiv european, Regulamentul (UE) 2016/1104
se referă strict la recunoaşterea efectelor patri-
moniale ale parteneriatelor înregistrate: „Regu-
lamentul (UE) 2016/1104 al Consiliului din 24
iunie 2016 de punere în aplicare a unei cooperări
consolidate în domeniul competenţei, al legii
aplicabile şi al recunoaşterii şi executării hotărâ-
rilor judecătoreşti în materia efectelor patrimo-
niale ale parteneriatelor înregistrate”.
Ideea acestui regulament a izvorât din dificul-
tăţile cu care se confruntă cuplurile necăsătorite
în Europa, în cazul lichidării bunurilor comune,
precum şi din necesitatea de a găsi soluţii cu pri-
vire la instrumentele juridice de surmontare a
acestor dificultăţi şi de a oferi cuplurilor necă-
sătorite securitate juridică în privinţa bunurilor
acestora şi un anume grad de previzibilitate în
administrarea lor.
Regulamentul are ca obiect strict aspectele
legate de efectele patrimoniale ale parteneriate-
lor înregistrate [art. 1 alin. (1) din regulament], în
timp ce alin. (2) lit. b) precizează expres că „sunt
excluse din domeniul său de aplicare chestiunile
referitoare la existenţa, valabilitatea sau recu-
noaşterea unui parteneriat înregistrat”. „Efectele
patrimoniale” sunt şi ele definite de regulament
ca fiind „ansamblul normelor privind raportu-
rile patrimoniale dintre parteneri şi dintre parte-
neri şi terţi, care rezultă din raportul juridic creat
prin înregistrarea parteneriatului sau prin desfa-
cerea acestuia”. Nicio dispoziţie din regulament
nu obligă un stat membru care nu recunoaşte
instituţia parteneriatului înregistrat să o prevadă
în dreptul său intern. Domeniul de aplicare al
prezentului regulament include doar aspec-
tele de drept civil ce vizează atât administrarea
curentă a bunurilor partenerilor, cât şi lichidarea
acestora, în special ca urmare a separării cuplului
sau a decesului unuia dintre parteneri. Chesti-
unile prealabile, precum existenţa, valabi-
litatea sau recunoaşterea unui parteneriat
înregistrat, intră sub incidenţa dreptului
intern al statelor membre, inclusiv a norme-
lor acestora de drept internaţional privat, cu
respectarea ordinii publice interne. Autono-
mia statelor membre în materie de dreptul
familiei este astfel protejată.
În privinţa legii aplicabile, regulamentul are
la bază principiul unităţii dreptului aplicabil,
conform căruia dreptul efectelor patrimoniale
ale parteneriatelor înregistrate se aplică tuturor
bunurilor deţinute în cadrul parteneriatului, ori-
unde s-ar afla.
De ce am ales această temă pentru primul
seminar internaţional organizat de INR? Totul
a plecat de la o hotărâre a Tribunalului Olt care
a avut ca obiect o recunoaştere a unei hotărâri
străine ce privea o succesiune legală pronunţată
EVENIMENT
de o instanţă din Germania. Reclamantul, cetă-
ţean român, avea calitatea de partener înregistrat
(în Germania) al unui cetăţean german (parte-
neriat civil între două persoane de acelaşi sex).
Urmare a decesului partenerului de cetăţenie
germană, reclamantul a dobândit calitatea de
unic moştenitor legal al acestuia, conform hotă-
rârii străine pronunţate de Judecătoria Augsburg
la data de 15.01.2015. Patrimoniul succesoral
era compus dintr-un imobil situat pe teritoriul
României. Hotărârea instanţei din Germania a
fost recunoscută în România, în pofida dispozi-
ţiilor de ordine publică ale art. 277 C. civ.
Cred că aceste două reglementări, dar în mod
special cea referitoare la regimurile matrimoni-
ale, vin în sprijinul practicienilor din domeniul
dreptului şi, indiferent de prejudecăţile societă-
ţii, efectele acestora se vor simţi şi în statele care
nu sunt încă parte la procedura cooperării con-
solidate, deci şi în România. 
Director Andrada TĂNASE
Institutul Notarial Român
anul XX
nr. 5
41
 Regimurile matrimoniale în Europa:
EVENIMENT

diferenţe şi asemănări în lumina noului

Regulament UE şi a experienţelor
Codului civil din Ungaria

1. REGIMURILE MATRIMONIALE ÎN EUROPA –

PRINCIPALELE DIFERENŢE ŞI ASEMĂNĂRI
Regimurile juridice europene prevăd, în mod normal, regle-
mentări legate de drepturile de proprietate pentru soţi şi schim-
barea relaţiilor legate de proprietate ca urmare a căsătoriei. Deşi
rădăcinile acestor regimuri sunt aceleaşi, ţările diferite au pus în
practică moduri diferite de punere în aplicare.
Există câteva asemănări, respectiv:
• soţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii şi nu poate fi făcută
nicio diferenţă între soţ şi soţie în funcţie de gen, aşa cum este
reglementat în documentele internaţionale şi europene privind
drepturile omului;
• drepturile şi obligaţiile sunt aceleaşi înainte de căsătorie, pe
durata acesteia şi în caz de divorţ sau deces al unuia dintre soţi;
• soţii au capacitatea legală deplină de a intra în tranzacţii
legale unul cu altul şi cu alte persoane;
• soţii au mai multă sau mai puţină autonomie privată, dar
anul XX solidaritatea dintre soţi este recunoscută şi pusă în aplicare;
nr. 5
• părţile au obligaţia să contribuie la nevoile familiei;
• protecţia căminului familiei capătă din ce în ce mai multă
importanţă;
• soţii au libertatea de a încheia acorduri legate de propri-
etatea matrimonială diferite de regimul matrimonial implicit;

42
 • cerinţele formale ale acordului legat de pro-
prietatea matrimonială trebuie să fie exprimate
cel puţin în scris.
Există şi multe diferenţe, printre care:
• metoda de reglementare a regimurilor ma-
trimoniale implicite;
• proprietate comună şi lipsa proprietăţii
comune;
• metoda de compensare;
• forţa legală a acordului privind regimul ma-
trimonial.
2. CEFL ŞI DIFERITELE REGIMURI
MATRIMONIALE
Comisia Europeană privind Legislaţia Fami-
liei, în calitate de grup ştiinţific, a elaborat câteva
principii europene legate de dreptul familiei. În
cadrul proiectului, aceasta a abordat relaţiile pri-
vind dreptul real matrimonial al soţilor. CEFL
a realizat o cercetare complexă de lungă durată
a 22 de rapoarte ale câtorva state europene. Aş
dori să fac o prezentare a regimurilor matrimo-
niale pe baza acelei cercetări.
Au fost diferenţiate cinci soluţii privind regi-
murile matrimoniale. Acestea sunt:
• comunitatea legală de bunuri;
• regimul participării la achiziţii;
• regimul comunităţii convenţionale;
• separaţia de bunuri;
• separaţia de bunuri cu distribuirea autorităţii
competente.
Separaţia de bunuri cu distribuirea autorităţii
competente este soluţia cel mai des utilizată în
ţările europene de drept comun, în timp ce regi-
mul comunităţii convenţionale se aplică în ţările
nordice. Celelalte trei regimuri sunt comune
în ţările de drept civil din estul, vestul şi sudul
Europei. În ceea ce priveşte cele trei regimuri
rămase, acestea sunt cunoscute de toate ţările
europene, dar sunt create în condiţii specifice.
Regimul separaţiei bunurilor înseamnă că soţii
nu deţin proprietăţi comune doar ca urmare a
încheierii căsătoriei. Deşi respectă autonomia
şi independenţa părţilor, acest regim nu prote-
jează aşa-zisa parte mai slabă ca în cazul regi-
murilor comunităţii de bunuri sau al participării
la achiziţii.
3. REGIMUL COMUNITĂŢII DE BUNURI
EVENIMENT
ŞI REGIMUL PARTICIPĂRII
LA ACHIZIŢII
Aceste două regimuri se diferenţiază foarte
mult. Dacă relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt
guvernate de comunitatea de bunuri, încă de la
începutul căsătoriei există comunitatea de bunuri.
În cazul regimului participării la achiziţii, nu există
bunuri comune doar prin simplul fapt că părţile
sunt căsătorite. Cu toate acestea, în mod obiş-
nuit în cadrul celor două regimuri, ambele părţi
participă la achiziţii pe durata căsătoriei. Tehnica
acestor regimuri este foarte diferită una de cea-
laltă. Atunci când se promovează un regim matri-
monial, principiile CEFL conţin ambele regimuri,
care se completează unul pe altul.
4. PROPUNEREA PENTRU
REGULAMENTUL CONSILIULUI
PRIVIND DOMENIUL
DE APLICARE, LEGEA APLICABILĂ
ŞI RECUNOAŞTEREA ŞI PUNEREA
ÎN APLICARE A DECIZIILOR
ÎN MATERIE DE REGIMURI
MATRIMONIALE
• adoptarea legislaţiei europene privind regi-
murile matrimoniale este o prioritate;
• martie 2011: adoptarea unei propuneri de
Regulament al Consiliului care este caracterizat
de complexitate. Aceasta înseamnă două propu-
neri puse laolaltă: una pentru regimurile matri- anul XX
nr. 5
moniale şi alta privind consecinţele parteneria-
telor înregistrate;
• propunerile Comisiei au fost discutate până
la finalul anului 2014 şi statele membre au soli-
citat o perioadă de reflecţie, care s-a finalizat la
sfârşitul anului 2015;
• la finalul anului 2015 a devenit clar faptul
că nu va exista unanimitate în ceea ce priveşte
adoptarea ambelor propuneri;
• deoarece au existat state membre refractare,
iar alte state membre au dat un răspuns favora-
bil, a rămas perspectiva adoptării regulamentelor
în cadrul procedurii de cooperare extinsă.
În continuare sunt prezentate probleme
identificate ale regulamentelor:
• neutralitatea de gen pare să fie un punct
pentru toate ţările care nu recunosc căsătoriile
între persoanele de acelaşi sex;
43
 • legile naţionale vor rămâne intacte, deoa-
EVENIMENT
rece regulamentul va fi aplicabil pentru codurile
de procedură civilă din Europa şi pe probleme
de drept internaţional privat european;
• cele două regulamente vor funcţiona în
paralel, cu excepţia diferenţelor necesare.
Din soluţiile foarte diferite privind regimu-
rile matrimoniale de la nivel naţional par să ia
naştere dificultăţi, care derivă din legătura foarte
strânsă dintre legislaţia privind efectele patrimo-
niale şi codul civil (de exemplu: legea proprietă-
ţii imobile, printre altele). Interpretarea corectă
a reşedinţei obişnuite reprezintă o provocare
imensă. Elementele diferite ale „reşedinţei obiş-
nuite” sunt determinante în diferitele jurisdicţii.
5. PARTENERIATELE DIN UNGARIA
Există trei tipuri de parteneriate recunos-
cute de legislaţia din Ungaria, respectiv căsăto-
ria, parteneriatele înregistrate şi concubinajul.
Conform legii fundamentale din Ungaria, doar
un bărbat şi o femeie se pot căsători, astfel că
este interzisă căsătoria între persoane de acelaşi
sex. Din 2009, două persoane de acelaşi sex pot
intra într-un parteneriat înregistrat, care nu este
posibil pentru persoane de sex opus. În timp ce
căsătoria este reglementată prin Codul civil, par-
teneriatele înregistrate sunt reglementate prin-
tr-un act independent. Cu toate acestea, regulile
anul XX
privind efectele patrimoniale se aplică şi în cazul
nr. 5 parteneriatelor înregistrate. Astfel, chiar dacă
în Codul civil nu sunt prevăzute parteneriatele
înregistrate, relaţiile patrimoniale dintre partene-
rii din acest tip de parteneriat sunt aceleaşi ca în
cazul soţilor. Aceste reguli nu se aplică în cazul
concubinilor. Conform legilor din Ungaria, con-
44
cubinii pot fi persoane de sex opus sau de acelaşi
sex şi, deşi concubinajul este reglementat prin
Codul civil, drepturile şi obligaţiile patrimoni-
ale ale acestora nu sunt reglementate în detaliu.
Mai mult decât atât, regimul matrimonial impli-
cit pentru soţi şi partenerii înregistraţi este cel al
comunităţii legale de bunuri şi al participării la
achiziţii pentru concubini.
În Ungaria, noile reguli privind dreptul fami-
liei au intrat în vigoare în anul 2014. Au apărut
schimbări în ceea ce priveşte dreptul familiei,
dar regulile privind regimurile matrimoniale au
rămas aproape la fel. Regulile privind regimul
matrimonial al comunităţii de bunuri au fost
completate ca urmare a experienţei din sistemul
judiciar. Din schimbarea stilului de viaţă derivă
anumite probleme speciale. Una dintre acestea
este reprezentată de începutul şi finalul căsăto-
riei. Decesul unuia dintre soţi are importanţă
foarte mare, în special pentru notari.
Legislaţia în materie de dreptul familiei recu-
noştea acordul privind proprietăţile din cadrul
căsătoriei de la începutul secolului al XX-lea.
Mai târziu, acesta a fost interzis, dar a fost rein-
trodus în 1986. În noul Cod civil, acordul pri-
vind proprietăţile din timpul căsătoriei a fost
întărit şi a crescut importanţa posibilităţii de a
intra într-un astfel de acord. Au fost introduse
regimurile matrimoniale alternative, unul fiind
acela al separaţiei de bunuri, iar celălalt fiind al
participării la achiziţii. 
Conf. univ. dr. Orsolya SZEIBERT
Facultatea de Drept,
Departamentul de drept civil,
Eötvös Loránd University (ELTE),
Budapesta, Ungaria
 Parteneriatele înregistrate

EVENIMENT
în dreptul internaţional privat,
mai ales sub regimul
Regulamentului nr. 1104/2016

CUPRINS
I. Formele de uniune, altele decât căsătoria tradiţională în
Europa
II. Parteneriatul înregistrat în dreptul german (eingetragene
Lebenspartnerschaft)
III. Cazuri practice sub regimul Regulamentului nr. 650/2012
în ceea ce priveşte succesiunile internaţionale
IV. Progresul obţinut prin Regulamentul nr. 1104/2016 în
ceea ce priveşte efectele patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate
V. Concluzie: măsuri necesare la nivelul Uniunii Europene

I.
1. Căsătoria între persoane de acelaşi sex
în Europa

anul XX
nr. 5

45
 2. Parteneriate înregistrate în Europa
EVENIMENT
3. Uniuni de facto în Europa
a) SLOVENIA
• rezervate cuplurilor de sex diferit;
• absenţa unui minimum legal de viaţă co-
mună;
• criterii pentru stabilirea existenţei unei uni-
uni de facto, cu efect retroactiv:
– menaj comun;
– comunitate pe plan economic;
– durata uniunii;
anul XX
nr. 5 • regim matrimonial: comunitate redusă la
achiziţii.
b) CROAŢIA
• deschis cuplurilor de acelaşi sex;
• minimum legal de viaţă comună: 3 ani;
• regim matrimonial: comunitate redusă la
achiziţii.
Nota bene:
A. Regulamentele care armonizează normele
conflictuale privind regimurile matrimoniale ale
soţilor (1103/2016) şi ale partenerilor înregis-
traţi (1104/2016) nu se vor aplica uniunilor de
facto.
B. Dat fiind că uniunile de facto pot duce la
regimuri matrimoniale, acest lucru poate duce la
restricţii legate de libertatea de decizie, mai ales
în ceea ce priveşte locuinţa familiei.
46
C. Tipologia parteneriatelor înregistrate –
echivalenţă?
a) rezervat cuplurilor de acelaşi sex (de exem-
plu: Germania) sau deschis cuplurilor de sex
diferit (de exemplu: Franţa);
b) exclusiv (de exemplu: Germania) sau în
concurenţă cu căsătoria (de exemplu: Franţa);
c) „parteneriat-contract” (de exemplu: Luxem-
burg) sau „parteneriat-statut” (de exemplu:
Germania).
II.
4. Evoluţia parteneriatului înregistrat
în Germania
• Crearea parteneriatului înregistrat în 2001
– Drepturi succesorale acordate partenerului
supravieţuitor la fel ca unui partener căsătorit
• Decizia Curţii Constituţionale din data de
17 iulie 2002
– confirmarea conformităţii constituţionale a
parteneriatului înregistrat şi, în special, a princi-
piului protecţiei căsătoriei şi familiei prevăzut de
Constituţie
• Legea privind revizuirea a intrat în vigoare
începând cu data de 1 ianuarie 2005
– asimilarea totală a regimurilor matrimoni-
ale ale cuplurilor căsătorite
• Decizia Curţii Constituţionale din data de
7 mai 2013
 – interzicerea discriminării la nivel de impo-
zit pe venit conform baremului fiscal denumit
splitting (fracţionare)
• În viitor
– adopţie comună, multiparentalitate, recur-
gerea la mamă purtătoare
5. Regulile de drept internaţional privat
aplicabile în Germania:
Art. 17b din legea introductivă a BGB (Codul
civil aplicabil în Germania)
Principiul lex libri
(1) Temeiul, efectele generale şi matrimoni-
ale, precum şi dizolvarea unui parteneriat înre-
gistrat sunt supuse prevederilor materiale ale
statului care menţine registrul.
Abordările altor state membre:
a) Croaţia: aplicarea similară a art. 39 (naţio-
nalitate comună, rezidenţă comună) în ceea ce
priveşte efectele patrimoniale;
b) Spania: aplicarea similară a art. 9.2 C. civ.:
naţionalitate comună;
c) Franţa: art. 515-7-1 C. civ.: lex libri;
d) Luxemburg: absenţa prevederilor scrise;
e) România: art. 277 C. civ.: interzicerea căsă-
toriilor şi parteneriatelor homosexuale, dar res-
pectarea art. 21 din TFUE (Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene);
f) Slovenia: absenţa prevederilor scrise.
Normele specifice:
(2) Dacă există, între aceleaşi persoane, par-
teneriate înregistrate în cadrul diferitelor state,
parteneriatul înregistrat cel mai recent este cel
care va fi determinant, începând cu momentul
înfiinţării sale, în ceea ce priveşte implicaţiile
descrise în paragraful 1.
(3) Efectele parteneriatului înregistrat înfiin-
ţat în străinătate nu depăşesc prevederile Codu-
lui civil german şi Legii privind parteneriatul
înregistrat.
III. CAZURI PRACTICE SUB REGIMUL
REGULAMENTULUI NR. 650/2012
1. R, de naţionalitate română, şi A, de naţio-
nalitate germană, şi-au înregistrat parteneriatul
în 2001 în Germania şi au optat pentru separa-
rea bunurilor. În ce măsură R va fi moştenitorul
EVENIMENT
lui A dacă acesta din urmă decedează în 2020 la
Bucureşti şi
• nu are decât părinţi, dar nu are copii şi
• a decis prin testament ca legea aplicabilă
succesiunii să fie legea germană?
– întrebarea principală:
• drept aplicabil succesiunii: art. 22, par. 1
• aplicarea legii germane menţionate:
§ 10, alin. 1 din Legea privind parteneriatul
înregistrat.
„Partenerul supravieţuitor al de cujus este
desemnat la succesiunea comună ca moştenitor
legal pentru [...] jumătate în prezenţa moştenito-
rilor de gradul al doilea [...].”
Problemă: Va fi considerat parteneriatul
înregistrat valabil în faţa unei autorităţi române?
în legătură cu întrebarea anterioară:
• de lege causae, deci aplicarea lex successionis?
(-) cf. art. 1, par. 2, la a): excluderea stării
civile şi a relaţiilor familiale din domeniul de
aplicabilitate
• al lege fori
– normele conflictuale române aplicabile?
– invalidarea parteneriatului încheiat cu un
resortisant român?
2. R, resortisant român, şi A, resortisant ger-
man, şi-au înregistrat parteneriatul în 2010 la
Luxemburg. În ce măsură R îl moşteneşte pe A,
anul XX
dacă acesta din urmă decedează în anul 2020 în nr. 5
Köln şi nu are decât părinţi, nu are copii?
– întrebarea principală:
• dreptul aplicabil succesiunii: art. 21, par. 1
• aplicarea legii germane de la rezidenţa obiş-
nuită:
§ 10, alin. 1 din Legea privind parteneriatul
înregistrat.
„Partenerul supravieţuitor al de cujus este
desemnat la succesiune moştenitor legal pentru
[...] jumătate în prezenţa moştenitorilor de gra-
dul al doilea [...].”
Problemă: Va fi considerat parteneriatul
înregistrat la Luxemburg ca fiind echivalent cu
un parteneriat înregistrat în Germania?
(-) Dreptul luxemburghez nu acordă drepturi
succesorale partenerului supravieţuitor.
47
 IV. PROGRESUL OBŢINUT DE
EVENIMENT
REGULAMENTUL NR. 1104/2016
1. Domeniu de aplicare
a) cooperare consolidată fără nouă state
membre, printre care România, Polonia, Unga-
ria...
b) ratione temporis: aplicabilă începând cu 29
ianuarie 2019 – perioadă de tranziţie de mai
multe decenii
c) ratione materiae: cupluri homosexuale şi
heterosexuale
2. Professio iuris, art. 22
a) rezidenţa obişnuită a unuia dintre soţi
b) naţionalitatea unuia dintre soţi
c) lex libri
3. Ataşament obiectiv, art. 26
a) par. 1: lex libri
b) par. 2: clauză de mutabilitate – cf. Consi-
derentul 44 fr. 2 („echivalenţă”)
Comparaţie între Convenţia de la Haga
din 14 martie 1978 privind legea aplicabilă
regimurilor matrimoniale şi Regulamentul UE
nr. 2016/1103 din 24 iunie 2016
anul XX Apariţia unui regulament în materie ilustrează
nr. 5
varietatea (sau suprapunerea) surselor de drept
internaţional privat (DIP), în orice caz din punct
de vedere francez: jurisprudenţa naţională/Con-
venţia de la Haga/regulamentul UE. Parafra-
zând Geneza, la început a fost dreptul naţional;
apoi Conferinţa de la Haga a creat o Convenţie
de la Haga şi, în sfârşit, Uniunea Europeană a
adoptat un regulament. Paralela se opreşte aici:
Comisia nu a ales să se oprească în ziua a şap-
tea: regulamentul conţine, de fapt, o clauză de
reexaminare care conţine, în esenţă, principiul
viitoarelor modificări.
Convenţia de la Haga, regulamentul UE
• În principiu, există o opoziţie, deoarece
statele membre ale Conferinţei de la Haga rămân
libere să semneze convenţiile care sunt elaborate
în timp ce, dimpotrivă, regulamentele UE obligă,
48
4. Excluderea expresă a întrebării
prealabile
Valabilitatea, înregistrări multiple...
V. CONCLUZIE
1. Diferenţele de drept material vor subzista;
o armonizare este împiedicată de lipsa compe-
tenţei de reglementare a Uniunii Europene în
acest domeniu.
2. Trebuie armonizate normele conflictuale
aplicabile stării civile în vederea garantării vala-
bilităţii căsătoriei partenerilor de acelaşi sex şi a
parteneriatelor înregistrate în întreaga Uniune
Europeană.
3. Trebuie găsite soluţii adecvate pentru uni-
unile de facto existente, în special în Croaţia şi în
Slovenia. 
Notar dr. Markus BUSCHBAUM
LL.M. (Köln/Paris)
în principiu, toate statele UE [cu excepţia celor
care au negociat un mecanism de opt-out (nepar-
ticipare), cum ar fi Danemarca].
– Or, în acest caz, regulamentul adoptat pe 24 iu-
nie 2016 este rezultatul unei cooperări consolidate =
sunt reunite de regulament numai statele care au
solicitat să participe la această cooperare con-
solidată. Trebuie temperată opoziţia evidenţiată
mai sus: Franţa, Luxemburgul şi Olanda sunt
legate prin convenţie, deoarece au ales să o rat-
ifice; ele vor fi legate de regulament, deoarece,
prin intermediul reprezentanţilor lor la Consiliul
UE, au ales să participe la cooperarea consoli-
dată.
Domeniul de aplicare al Convenţiei de la
Haga/regulamentului
• Domeniu de aplicare în plan spaţial, care
trebuie măsurat prin prisma mai multor criterii
 1) Care sunt statele care aplică convenţia şi/sau
regulamentul?
Numai 3 state aplică convenţia (Franţa,
Olanda, Luxemburg).
Regulamentul a intrat în vigoare în cele 18
state care au participat la cooperarea consoli-
dată: Belgia, Bulgaria, Cipru, Republica Cehă,
Germania, Grecia, Spania, Franţa, Croaţia, Ita-
lia, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria, Portu-
galia, Slovenia, Finlanda şi Suedia. Estonia şi-a
exprimat intenţia de a participa la cooperare
după adoptarea acestuia,
= domeniu de aplicare mult mai limitat al
Convenţiei (R > C).
2) C, R aplicabile de către un stat parte/stat obligat
în relaţiile sale cu toate celelalte state? C, R sunt aplica-
bile oricare ar fi elementele de extraneitate?
• Din punctul de vedere al statelor parte la
C, din punctul de vedere al statelor obligate de
R, normele conflictuale ale legilor C, R sunt de
„domeniu universal” (art. 2 C, art. 20 R),
= C şi R se aplică chiar şi atunci când soţii
au naţionalitatea într-un stat care nu este parte/
membru al UE, dar nu este obligat de regula-
ment/nu este membru al UE,
… chiar dacă soţii domiciliază într-un stat
care nu este parte/membru al UE, dar nu este
obligat de regulament/nu este membru al UE,
… chiar dacă legea desemnată este cea a unui
stat care nu este parte/membru al UE, dar nu
este obligat de regulament/nu este membru al
UE (C // R).
• Totuşi, art. 20 C rezervă convenţiile bila-
terale: „Convenţia nu afectează instrumentele
internaţionale la care un Stat contractant este
sau va fi Parte şi care conţin prevederi legate de
domeniile reglementate de prezenta Convenţie”,
= în relaţiile franco-slovene sau franco-po-
loneze, legea aplicabilă regimului matrimonial
trebuie să fie stabilită conform convenţiilor bila-
terale aplicabile [convenţia franco-iugoslavă din
18 mai 1971 (legea naţională), convenţia fran-
co-poloneză din 5 aprilie 1967 (legea domiciliu-
lui)].
În schimb, art. 62 § 2 R: [2] „Sub rezerva
paragrafului 1, prezentul regulament prevalează,
printre Statele membre, asupra convenţiilor
EVENIMENT
încheiate între ele în măsura în care aceste con-
venţii vizează domeniile reglementate de pre-
zentul regulament”. = R primează. Nu mai este
necesar să se aplice convenţia bilaterală fran-
co-iugoslavă aplicabilă în relaţiile franco-slovene
(Slovenia este obligată să respecte noul regula-
ment). În schimb, dat fiind că Polonia nu este
obligată să respecte noul regulament, convenţia
franco-poloneză rămâne aplicabilă (R > C).
• Domeniu de aplicare material limitat al con-
venţiei: nu se referă decât la normele conflic-
tuale ale legilor.
Regulamentul se referă de asemenea la con-
flictele de jurisdicţie şi la recunoaşterea deci-
ziilor. Acesta este de altfel motivul pentru care,
atunci când trebuie să comparăm cele două
instrumente, studiul nostru se va limita la com-
pararea normelor conflictuale ale legilor.
• Domeniu de aplicare limitat temporal al con-
venţiei de acum înainte.
Regulamentul publicat pe 8 iulie 2016, intrat
în vigoare pe 29 iulie 2016, va începe să fie apli-
cat pe 29 ianuarie 2019. Prevederile sale se vor
aplica tuturor cuplurilor căsătorite după 29 ia-
nuarie 2019 sau care, după această dată, vor fi
desemnat legea aplicabilă regimului lor. Regula-
mentul a reţinut, pentru a delimita aplicarea sa în
acelaşi timp, aceleaşi criterii ca şi convenţia: un
criteriu obiectiv (data căsătoriei) şi un criteriu subiec- anul XX
tiv (existenţa unei alegeri a legislaţiei?). nr. 5
Anunţarea planului
I – Domeniul legii aplicabile regimului ma-
trimonial (RM)
II – Alegerea legislaţiei
III – Nicio alegere
IV – Bilanţ
I – Domeniul legii aplicabile regimului ma-
trimonial
În ceea ce priveşte excluderile
Art. 1 C exclude obligaţiile de întreţinere
între soţi (OA), drepturile succesorale rezultate
ca urmare a succesiunii la patrimoniul unui soţ
decedat, capacitatea soţilor.
49
 Art. 1 R reia aceste excluderi şi adaugă altele
EVENIMENT
noi: existenţa, valabilitatea sau recunoaşterea
unei căsătorii, securitatea socială, pensiile pen-
tru limita de vârstă, natura drepturilor reale şi
înscrierea lor într-un registru.
Însă excluderile C nu au fost formulate în
mod exhaustiv. Conform raportului: „Este evi-
dent că alineatul 2 nu are un caracter exhaustiv
şi nu face altceva decât să atragă atenţia asupra a
trei puncte care ar putea fi încercate, în absenţa
precizărilor, de a se supune legii aplicabile RM.”
Materiile excluse de R sunt excluse, de aseme-
nea, şi de C, dar în mod implicit. Diferenţa din-
tre texte nu are consecinţe.
De exemplu, a se vedea considerentele din
regulament: „(17) Prezentul regulament nu defi-
neşte noţiunea de «căsătorie», care este definită
de dreptul naţional al Statelor membre” şi (21).
C nu prevedea în mod explicit această exclu-
dere, dar, de asemenea, sub influenţa C, exis-
tenţa căsătoriei nu depinde de legea aplicabilă
RM. Este vorba despre o chestiune prealabilă
supusă propriei sale legi.
În ceea ce priveşte noţiunea de regim
matrimonial: R a definit RM, spre deosebire de C.
„(18) Domeniul de aplicare al prezentului
regulament ar trebui să se extindă asupra tuturor
aspectelor de drept civil ale regimurilor matri-
moniale, care vizează atât problema cotidiană
anul XX
nr. 5
50
a bunurilor soţilor, cât şi lichidarea regimu-
lui, mai ales ca urmare a separării cuplului sau a
decesului unuia dintre membrii acestuia. Pentru
înţelesul prezentului regulament, noţiunea de
«regim matrimonial» ar trebui să fie interpre-
tată în mod autonom şi ar trebui să înglobeze
nu numai normele de la care soţii nu se pot
abate, ci şi toate normele facultative care pot fi
stabilite de soţi conform legii aplicabile, precum
şi normele supletive legii aplicabile. Ea include
nu numai regimurile bunurilor în mod spe-
cific şi exclusiv concepute de anumite legis-
laţii naţionale în vederea căsătoriei, ci şi, de
asemenea, toate relaţiile patrimoniale dintre
soţi şi relaţiile acestora cu terţi care rezultă
în mod direct din legătura conjugală sau din
dizolvarea acesteia.”
„(20) Din acest motiv, prezentul regulament
nu ar trebui să fie aplicat chestiunilor legate de
capacitatea juridică generală a soţilor; cu toate
acestea, această excludere nu ar trebui să fie apli-
cată puterilor şi drepturilor specifice ale unuia
sau ale ambilor soţi în ceea ce priveşte bunurile
lor, indiferent dacă acestea sunt exercitate între
ei sau în relaţia cu terţii, dat fiind că aceste puteri
şi drepturi trebuie să depindă de domeniul de
aplicare al prezentului regulament.”
Articolul 3, alin. 1, lit. a) – „Definiţii 1. Pen-
tru înţelesul prezentului regulament: a) «regimul
matrimonial» înseamnă ansamblul normelor
privind raporturile patrimoniale dintre soţi
şi în relaţiile acestora cu terţii, care rezultă
din căsătorie sau din dizolvarea acesteia.”
R defineşte o categorie generală, construită
plecând de la două criterii: relaţiile patrimoniale
dintre soţi şi lichidarea RM.
Având în vedere aceste definiţii, avantajele
matrimoniale ale dreptului francez ar trebui să
depindă de legea aplicabilă RM, chiar dacă afec-
tează masa succesorală.
Include regimul matrimonial în sensul R
„regimul primar”?
În dreptul francez, se face distincţia între
regim matrimonial propriu-zis şi regim primar.
– Regim matrimonial:
1) În sens larg, ansamblul normelor de ordin
patrimonial care reglementează, în cursul dizol-
vării căsătoriei, bunurile soţilor (proprietate,
dispunere, administrare, beneficiu) şi toate ches-
tiunile pecuniare ale căsătoriei, precum şi rapor-
turile dintre soţi şi cu terţii, inclusiv normele
regimului primar.
2) Se referă mai precis și excluzând regimul
primar la setul de norme care constituie în
mod specific un tip de regim.
– „Regim primar”: „ansamblu de norme pri-
mordiale cu incidenţă pecuniară, în principiu
imperative, aplicabile tuturor soţilor deoarece,
oricare ar fi regimul lor matrimonial propriu-zis
[…] şi menite să protejeze scopurile căsătoriei,
asigurând, în acelaşi timp, o putere de acţiune
autonomă fiecăruia dintre soţi, că se pot aplica fie
ele însele, fie că permit intervenţia judecătorului”.
Prevederi care sunt cel mai adesea imperative,
deoarece protejează o libertate ridicată (liberta-
tea de a exercita profesia aleasă, libertatea de a
deschide un cont bancar, drept de proprietate
exclusiv…).
Sub influenţa C: În raportul explicativ, AE
von O. arată că conţinutul noţiunii de RM este
variabil în dreptul comparat – „ar rămâne deci,
în mod inevitabil, o anumită zonă gri pe care au
clasat-o atât în RM, cât şi în alt domeniu. Astfel,
normele privind participarea soţilor la cheltuie-
1
JCP N 2016, 1241.
lile de uz casnic, privind locuinţa familială, pri-
EVENIMENT
vind puterile de reprezentare etc. se încadrează
în anumite ţări în regimul matrimonial, în timp
ce în altele, ele fac parte din «regimul primar»
care prevalează asupra regimului matrimonial
propriu-zis.”
Cu siguranţă, „Statele trebuie în principiu să
interpreteze termenii C în mod autonom, carac-
teristic Convenţiei şi, dacă este cazul, separat de
noţiunile care există în Statele contractante”.
Cu toate acestea, în absenţa unei definiţii a
noţiunii RM/de delimitare a domeniului legii
aplicabile RM în C şi în absenţa unei jurisdicţii
supranaţionale (a cărei jurisprudenţă ar preciza
noţiunile), Statele au putut conserva o anumită
latitudine (limite ale uniformizării normelor con-
flictuale ale legislaţiei adoptate de un text supra-
naţional, Y. Lequette).
Actualmente, legea aplicabilă conform C
nu este neapărat în măsură să guverneze „regi-
mul primar”. Există mai degrabă o tendinţă de
a aplica, pe de o parte, regimul matrimonial al
legii competente, iar pe de altă parte, cutare sau
cutare prevedere imperativă a „regimului pri-
mar” francez în temeiul „prevederii obligatorii”,
dacă soţii trăiesc în Franţa.
Ilustrare: Soţi americani care trăiesc în
Franţa. Ei sunt supuşi unui regim de sepa-
rare, deoarece regimul matrimonial este anul XX
supus dreptului unui stat american de sepa- nr. 5
rare a bunurilor. Unul dintre soţi doreşte
să vândă un imobil care îi aparţine în mod
exclusiv, dar care constituie locuinţa familiei.
Având în vedere că soţii trăiesc în Franţa, se
va aplica art. 215 alin. 3 C. civ. fr. (doctrina
şi jurisprudenţa franceze admit că este vorba
despre o prevedere obligatorie): pentru ca
vânzarea să fie valabilă, se va solicita soţului
care nu este proprietar să consimtă la vân-
zare.
Sub influenţa R: Pentru H. Péroz, „R
integrează chestiunii RM norme care provin
fără îndoială din regimul primar”1. Autorul se
bazează pe considerentul 18 din R, care include
normele imperative.
51
 Dar, după părerea noastră, nu este neapărat
EVENIMENT
just să fie vizată „legea aplicabilă regimului pri-
mar” sau să se scrie că acesta din urmă este de
acum încolo supus legii aplicabile RM. „Regimul
primar” nu este un bloc monolitic care ar tre-
bui neapărat să fie supus competenţei unei legi
unice. Faptul că cea mai mare parte a prevede-
rilor pe care le clasăm în cadrul „regimului pri-
mar” sunt imperative nu ne permite să conside-
răm că ele formează un tot unitar.
Din contră, „regimul primar” este compus
din prevederi care nu au toate acelaşi domeniu
de aplicare.
Trebuie să luăm în considerare art. 27 din R
(„Domeniul de aplicare al legii aplicabile”) şi să
analizăm în fiecare caz în parte prevederile drep-
tului naţional clasificate în cadrul „regimului pri-
mar” pentru a şti dacă acestea sunt aplicabile.
Articolul 27 „Domeniul de aplicare al legii
aplicabile
Legea aplicabilă regimului matrimonial în
temeiul prezentului regulament guvernează,
printre altele:
a) clasificarea bunurilor celor doi soţi sau ale
fiecăruia dintre aceştia în diferite categorii în
timpul căsătoriei şi după aceasta;
b) transferul de bunuri de la o categorie la
alta;
c) obligaţiile unui soţ care decurg din angajamen-
anul XX
tele luate de celălalt soţ şi datoriile acestuia din urmă;
nr. 5 (art. 220 C. civ. fr.);
d) puterile, drepturile şi obligaţiile unuia dintre soţi
sau ale celor doi soţi în privinţa bunurilor. (art. 215
alin. 3 C. civ. fr., art. 217 & 219, art. 220-1);
e) dizolvarea regimului matrimonial, lichida-
rea sa sau partajul bunurilor;
f) efectele regimului matrimonial asupra unui raport
juridic între un soţ şi terţi; şi
g) valabilitatea de fond a unei convenţii
matrimoniale.”
Este însă inevitabil ca o dispoziţie care deli-
mitează domeniul de aplicare al legii aplicabile
RM să cuprindă prevederi ale „regimului pri-
mar”, deoarece prevederile „regimului primar”
se referă şi ele, în mare parte, la proprietatea
bunurilor şi la puterile soţilor.
În consecinţă, o astfel de prevedere a „regi-
mului primar” francez va putea fi aplicabilă dacă
52
RM este supus legii franceze. Însă aceeaşi preve-
dere va putea fi aplicată, de asemenea, în calitate
de „prevedere obligatorie”, în baza art. 30.
Ilustrare: Dacă reluăm exemplul de mai
sus (soţi al căror RM este supus unui drept
american, care trăiesc în Franţa). Putem
aplica art. 215 alin. 3 C. civ. fr. în temeiul
art. 30 R. Se va solicita soţului să consimtă
la vânzare, chiar şi în cazul în care dreptul
american nu prevedea o asemenea protecţie.
BILANŢ: art. 27 are ca efect supunerea la
legea aplicabilă RM a prevederilor „regimului
primar” care, sub efectul C, nu ar fi supuse legii
RM. Dar nu va exista totuşi nicio schimbare,
deoarece, în baza art. 30, vom putea continua
aplicarea în Franţa a art. 215 alin. 3, art. 217/219,
art. 220 cuplurilor care trăiesc în Franţa, oricare
ar fi legea aplicabilă regimului lor matrimonial.
II – Legea aplicabilă regimului matrimonial
Nicio trimitere.
În C: art. 3, art. 6 privind alegerea legii îna-
inte/după căsătorie. Apoi, art. 4, art. 7 în absenţa
unei alegeri.
R păstrează aceeaşi ordine: art. 22 privind ale-
gerea legii. Apoi, art. 26 în absenţa alegerii legii.
A. Alegerea legii aplicabile regimului matri-
monial
În C: art. 3 pentru alegerea legii înainte de
căsătorie, art. 6 pentru alegerea legii după căsăto-
rie. În R: un singur articol, art. 22, care se aplică
ambelor situaţii: alegerea înainte/după căsătorie.
Art. 22 vizează „soţii sau viitorii soţi”.
Legi care pot fi alese:
• Legea reşedinţei obişnuite a unuia dintre
soţi
Dificultăţile în a stabili reşedinţa obişnuită a
soţilor ar trebui să fie ele însele guvernate de C,
R. Nici C, nici R nu oferă directive privind stabi-
lirea reşedinţei obişnuite.
Dar în raportul explicativ al C, ca şi într-unul
dintre considerentele R (49), se admite ca prima
reşedinţă obişnuită să poată să nu fie stabilită de
soţi imediat după căsătorie.

Ilustrare: soţi algerieni care se căsătoresc
în Algeria. La început locuiesc în Algeria
timp de 3-4 luni, durata necesară obţine-
rii actelor pentru a putea intra pe teritoriul
francez. Apoi ei rămân să trăiască în Franţa.
C & R = prima reşedinţă obişnuită este în
Franţa, ei sunt supuşi regimului legal francez.
C: art. 3 alin. 2 punctul 3 – alegerea legii primu-
lui stat pe teritoriul căruia unul dintre soţi va stabili
o nouă reşedinţă obişnuită după căsătorie ≠ R.
• Legea uneia dintre naţionalităţi
Considerentul 50 lasă, se pare, în grija sta-
telor gestionarea conflictelor de naţionalitate:
(50) „Atunci când prezentul regulament face
din naţionalitate un factor de legătură, problema
modului în care trebuie să fie luată în conside-
rare o persoană care are mai multe naţionalităţi
constituie o problemă prealabilă care nu intră
în domeniul său de aplicare şi ar trebui să se
raporteze la dreptul naţional, inclusiv, dacă este
cazul, la convenţiile internaţionale, în deplină
concordanţă cu principiile generale ale Uniunii.
Această problemă nu ar trebui să influenţeze
valabilitatea alegerii legii aplicabile efectu-
ate conform prezentului regulament.” Dacă
un franco-spaniol îşi supune RM legii spaniole,
va trebui respectată această alegere în Franţa,
fără a se ţine cont de soluţia franceză a conflic-
tului dintre naţionalităţi (prima parte a conside-
rentului 50 este pur retorică). Sub efectul regula-
mentului SS, un de cujus poate alege să-şi supună
succesiunea legii uneia dintre naţionalităţile sale,
fără restricţie.
Naţionalitatea/reşedinţa obişnuită: Legături
unitare = toate bunurile sunt supuse unei sin-
gure legi. Art. 3 & 6: „Legea desemnată astfel se
aplică tuturor bunurilor.”
• Dar art. 3, art. 6 in fine: admit alegerea lex
rei sitae! ≠ R:
– art. 21 R: unitatea legii aplicabile regi-
mului;
– art. 22 R: nu prevede alegerea lex rei sitae.
Acest lucru condamnă fragmentarea regimu-
lui practicată în mod frecvent de notarii fran-
cezi, în baza art. 3 sau 6 de la sfârşitul C (unitatea
legii aplicabile pe plan matrimonial şi succesoral,
conf. Regulamentului Succesiuni, cu excepţia
cazurilor în care se face uneori trimitere).
EVENIMENT
Ilustrare: în prezent, notarii se bazează în
mod frecvent pe art. 6 al C pentru a propune
soţilor, în cursul mariajului, să-şi supună
imobilele situate în Franţa dreptului fran-
cez. Acest lucru are scopul de a le permite
să aleagă regimul matrimonial al CU+AI,
pentru a proteja soţul supravieţuitor. Se
ajunge la fragmentarea regimului matrimo-
nial, deoarece restul bunurilor rămâne supus
dreptului străin.
De exemplu: soţi germani care au trăit întot-
deauna în Germania. Au achiziţionat un bun
situat în Franţa. Soluţia constă din supunerea
imobilului situat în Franţa legii franceze, iar
apoi desemnarea în cadrul legii franceze a regi-
mului CU+AI (celelalte bunuri rămân în ceea
ce îi priveşte supuse regimului legal german al
Zugewinngemeinschaft). Începând cu 29 ianuarie
2019, această soluţie nu va mai fi posibilă. Soţii
germani care domiciliază în Germania nu vor
mai putea schimba legea aplicabilă unei părţi a
patrimoniului lor. Soţii germani care domiciliază
în Germania nu vor putea decât să adopte un
alt regim de drept german. Asta este bine, deoa-
rece ar rezulta un decupaj teritorial al regimului
matrimonial care ar duce la aberaţii şi în plus, în
cazul de mai sus, acest lucru asigură o coinci-
denţă între legea matrimonială (legea germană
pentru ansamblul bunurilor) şi legea succesorală
(idem).
anul XX
Opţiuni nr. 5
art. 11 până la 13 C
Standard minim = document datat şi sem-
nat de cei doi soţi. Alegerea legii nu poate
figura într-un contract de căsătorie, ci trebuie să
îmbrace forma prescrisă pentru contractele de
căsătorie.
art. 23 şi 25 R
R face distincţia între „convenţia de alegere
a legii” şi „convenţia matrimonială”. Alegerea
legii nu se face neapărat într-un contract de
căsătorie. Cel puţin, convenţia de alegere a legii
trebuie formulată în scris, datată şi semnată. Ea
poate fi valabilă numai în aceste condiţii, cu
excepţia cazului în care soţii nu domiciliază
într-un stat membru a cărui lege prevede
reguli formale suplimentare pentru conven-
53
 ţiile matrimoniale [a contrario, dacă soţii domi- tranşat această problemă, având în vedere dispo-
EVENIMENT

ciliază într-un stat nemembru (sau într-un stat
neobligat)(!), nu contează prescripţiile formale
prevăzute de această lege].
Obiectul alegerii: este aleasă o lege şi regi-
mul său legal sau se poate alege, în cadrul acestei
legi, un regim convenţional?
Trebuie să se facă distincţia dintre legea apli-
cabilă RM şi RM propriu-zis. Instrumentele de
drept internaţional au în principiu ca obiect pe
prima (legea aplicabilă), dar nu şi pe cea de-a
doua (alegerea regimului propriu-zis), ele pot
enunţa norme pentru stabilirea legii aplicabile
RM, dar nu pot stabili norme care afectează
în mod direct RM însuşi. Cu alte cuvinte, C/R
poate prevedea că soţii pot alege o lege, dar nu
poate prevedea că soţii, în cadrul unei asemenea
legi, pot alege în mod direct un anumit RM.
Dacă soţii aleg legea belgiană, ei ar trebui,
dacă vor un anumit regim de drept belgian, să
respecte condiţiile şi formalităţile prevăzute de
legea belgiană.
Sub efectul C, această chestiune a fost dez-
bătută intens.
Art. 1397-3 in fine: „Cu ocazia desemnării
legii aplicabile, înainte de căsătorie sau în cursul
acesteia, soţii pot desemna natura regimului
matrimonial ales de ei”. Rezultă că soţii care aleg
anul XX
legea franceză pot desemna regimul matrimo-
nr. 5 nial care le convine; ei nu sunt obligaţi să adopte
mai întâi regimul francez, iar apoi să schimbe
regimul respectând toate condiţiile articolului
1397 C. civ. fr.
R nu s-a pronunţat în privinţa acestei chesti-
uni. Problemă: am putea continua în Franţa să
aplicăm prevederea de mai sus a articolului 1397-
3, care reiese din Legea nr. 97-987 din 28 octombrie
1997 „pentru modificarea Codului civil pentru a-l
adapta la prevederile convenţiei de la Haga privind
legea aplicabilă regimurilor matrimoniale (…)”?
Schimbarea legii voluntare: în principiu,
fără retroactivitate
C: Retroactivitatea legii alese în cursul uniunii?
Nicio prevedere a C nu tratează în mod
expres problema retroactivităţii, deoarece este
vorba de mutabilitatea voluntară. Doctrina a
ziţiile art. 6 paragraful 3 coroborat cu art. 8 din
C care se referă la posibilitatea conferită soţilor
de a da efect retroactiv alegerii legii aplicabile
regimului lor matrimonial fără a prejudicia drep-
turile terţilor.
R: art. 22.2. „Cu excepţia cazului în care există
o convenţie contrară a soţilor, schimbarea legii
aplicabile regimului matrimonial în cursul căsă-
toriei nu produce efecte decât pentru viitor.”
R se pronunţă în mod expres. El reţine o solu-
ţie opusă celei emise de doctrină sub efectul C.
Art. 22.3. „Nicio schimbare retroactivă a legii
aplicabile în virtutea § 2 nu aduce atingere drep-
turilor terţilor.”
Putem confirma competenţa unei legi
deja aplicabile?
C: (în scopul blocării mutabilităţii automate)
Ne îndoim. Art. 6 „[…] legea internă diferită
de […]” = soţii nu pot confirma competenţa
legii aplicabile, nu pot decât să aleagă o altă lege.
În raportul explicativ, AE von O.: „[…] art. 6,
precizând că «soţii pot, în cursul căsătoriei,
să-şi supună RM unei legi interne diferite de cea
aplicabilă până la momentul respectiv», pare să
interzică desemnarea legii competente în mod
obiectiv” (p. 349). Însă apoi el admite totuşi con-
firmarea legii deja aplicabile: „[…] soţii, cărora
le este permis să aleagă oricând o nouă lege, tre-
buie, cu atât mai mult, să poată confirma aplica-
rea legii deja aplicabile printr-o alegere explicită
care să excludă mutabilitatea” (p. 350).

54
 R: Da. Art. 22 „[…] pot desemna sau modi-
fica […]” = formulare mai suplă, mai puţin
restrictivă decât cea a art. 3 & 6 din C. Soţii pot
confirma competenţa unei legi care le este deja
aplicabilă.
B. Legea aplicabilă în absenţa unei alegeri
Complexitatea C denunţată adesea. Ce pre-
vede R?
Întâietatea reşedinţei obişnuite
C jonglează cu două criterii aferente: cel al
locului reşedinţei obişnuite, cel al naţionalităţii
comune (art. 4 C). Întâietatea acordată criteriu-
lui locului reşedinţei obişnuite? Legiuitorii au
prevăzut prea multe excepţii în favoarea legii
naţionale comune a soţilor. În final ei nu au
tranşat ei înşişi opoziţia dintre cele două anexe:
la momentul ratificării, un stat are competenţa
de a declara că, în principiu, RM va depinde de
legea naţională comună, şi nu de legea reşedinţei
obişnuite.
Principiu: aplicarea legii Statului primei reşe-
dinţe obişnuite.
Excepţie: aplicarea legii naţionale comune în
trei cazuri:
1) în prezenţa soţilor resortisanţi ai unui stat
care au dat declaraţia mai sus menţionată (= soţi
olandezi), cu excepţia cazurilor în care aceşti soţi
(olandezi) şi-au stabilit, cu peste cinci ani îna-
inte de căsătorie, reşedinţa obişnuită în alt stat
[= aplicarea legii reşedinţei obişnuite (RO)], cu
excepţia cazului în care acest stat nu este un stat
care nu este parte, al cărui drept internaţional
privat (DIP) prescrie aplicarea legii naţionale (= re-
trimitere la legea naţională);
2) atunci când soţii au naţionalitatea unui stat
care prescrie aplicarea legii naţionale şi trăiesc
pe teritoriul unui stat care prescrie, de asemenea,
aplicarea legii naţionale;
3) în absenţa unei reşedinţe obişnuite pe teri-
toriul aceluiaşi stat.
R reţine el însuşi legătura cu prima reşedinţă
(art. 26 R), calificată în mod eronat ca fiind
comună (formulare mai puţin prudentă decât
cea a C, care nu impune ca reşedinţa obişnuită să
fie comună: reşedinţa obişnuită poate să nu fie
comună, este suficient, în cazul reşedinţei sepa-
rate, ca ea să fie înfiinţată pe teritoriul aceluiaşi
EVENIMENT
stat). Dar putem presupune, în cazul reşedinţei
separate, că soluţia C va continua să se aplice.
În schimb, R nu reia toate aceste excepţii în
favoarea legii naţionale comune (art. 26). Legă-
turile sunt ierarhizate: aplicarea legii naţionale
comune numai în absenţa reşedinţei obişnuite
pe teritoriul aceluiaşi stat.
Art. 15 alin. 2 coroborat cu art. 26.2 R: nu
se aplică legea naţionalităţii comune atunci când
soţii au mai multe naţionalităţi comune.
Ilustrare: germani care se căsătoresc în
Germania, iar apoi îşi stabilesc prima reşe-
dinţă obişnuită în Italia.
C: aplicarea legii naţionale comune, deoa-
rece DIP german şi DIP italian desemnează
amândouă legea naţională comună = com-
petenţa legii germane = regim legal al parti-
cipării la achiziţii.
R: aplicarea legii primei reşedinţe obişnu-
ite (nu este luată în considerare naţionalita-
tea comună a soţilor dacă aceştia au o reşe-
dinţă obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat) =
competenţa legii italiene = regim legal al
comunităţii.
Suprimarea mutabilităţii automate
C: În absenţa alegerii unei legi, legea statu-
lui reşedinţei obişnuite devine aplicabilă în mod anul XX
automat, în trei cazuri: nr. 5
• când soţii îşi stabilesc RO în statul în care
îşi au naţionalitatea sau îşi dobândesc naţionali-
tatea;
• când rămân timp de peste zece ani într-un
alt stat;
• atunci când, supuşi legii naţionalităţii lor
comune numai din cauza faptului că nu îşi aveau
reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, ei
îşi stabilesc amândoi reşedinţa obişnuită în ace-
laşi stat.
Mutabilitatea automată produce efecte numai
în viitor (art. 8 C), cu excepţia cazului în care
soţii decid să-şi supună toate bunurile noii legi.
Cum ne putem opune?
• Contract de căsătorie care stabileşte RM
aplicabil actualmente.
• Schimbarea legii conform art. 6.
55
 R:
EVENIMENT
„(46)
În vederea asigurării securităţii juridice a
tranzacţiilor şi a împiedicării modificărilor legii
aplicabile regimului matrimonial introduse fără
informarea soţilor, nicio schimbare a legii
aplicabile regimului matrimonial nu ar tre-
bui să intervină în absenţa cererii exprese a
părţilor. Această schimbare decisă de soţi nu ar
trebui să aibă efect retroactiv, cu excepţia cazu-
lui în care soţii au stipulat în mod expres acest
lucru. În orice caz, ea nu poate aduce atingere
drepturilor terţilor.”
R rămâne în această privinţă principiul per-
manenţei legii aplicabile RM. Totuşi, mutabili-
tatea automată, în ciuda criticilor virulente care
i-au fost adresate, acţionând în favoarea legii sta-
tului noii reşedinţe obişnuite, prezintă avantajul
de a garanta o anumită apropiere de ordinea
juridică actuală.
Art. 26.3 R este o semimăsură.
Este vorba de o substituire judiciară a legii
aplicabile pentru a ţine cont de apropierea reali-
zată cu o ordine juridică diferită de cea a primei
reşedinţe obişnuite.
Puncte comune cu mutabilitatea automată a
art. 7 al C:
• acţionează în favoarea legii statului ultimei
anul XX reşedinţe obişnuite;
nr. 5
• nu acţionează în prezenţa alegerii unei legi.
Diferenţe:
• decisă de judecător;
• solicitată de un soţ;
• excepţională;
• unitatea în timp a legii declarate compe-
tente (≠ mutabilitatea automată prevăzută de C
nu este retroactivă), cu excepţia cazului în care
unul dintre soţi se opune acestui lucru.
56
Ilustrare: doi francezi se căsătoresc, apoi
merg să se instaleze în Statele Unite. După
câţiva ani, revin în Franţa.
C: competenţa dreptului american în care
trăiesc, apoi mutabilitatea automată în favoa-
rea legii franceze.
R: competenţa legii americane subzistă
chiar şi după sosirea în Franţa. Soţii nu ar
putea solicita competenţa legii franceze
decât în condiţiile articolului 26.3.
C. BILANŢ
Pe planul conflictelor legii, nicio revolu-
ţie pentru notarii francezi, deoarece R adoptă
soluţii comparabile cu aceea a C:
→ Fiind vorba de normele conflictuale ale
legilor
• admiterea alegerii legii naţionale/legii RO;
• în absenţa alegerii, întâietatea criteriului RO.
→ În ceea ce priveşte aplicarea lor:
• nicio trimitere (C: „legea internă”; art. 32 R).
Noutăţi:
Revenirea la principiul unităţii regimului, atât
pe plan spaţial,…
→ se pune capăt fragmentării regimului
matrimonial
… cât şi pe plan temporal
→ suprimarea mutabilităţii automate nere-
troactive.
Principiul unităţii care cunoaşte DIP francez
înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei de la
Haga! Succesiunea surselor, dar revenire la cea
anterioară!
Istoria, mode = o reînnoire continuă! 
Raphaëlle de GOURCY
Consilier juridic la CRIDON LYON, Franţa
 Legea aplicabilă în materia regimurilor matrimoniale
Doamnă Vicepreşedintă a Uniunii Naţionale
a Notarilor Publici din România, doamna Doina
Rotaru,
Doamnă Directoare a Institutului Notarial
Român, doamna Andrada Tănase,
Doamnelor şi domnilor,
Daţi-mi voie să felicit şi să mulţumesc Uniu-
nii Notarilor din România pentru amabila invi-
taţie la acest seminar.
Mulţumesc de asemenea Camerei Notari-
lor din Portugalia pentru că am fost aleasă să îi
reprezint.
Sunt foarte onorată şi foarte fericită să fiu cu
dumneavoastră astăzi, la acest seminar, un eve-
niment care uneşte actanţi naţionali şi internaţi-
onali, reuniţi pentru a reflecta asupra unei teme
din ce în ce mai importantă pentru cuplurile
binaţionale, având în vedere libera circulaţie a
persoanelor.
Îmi voi concentra atenţia asupra chestiunii
legii aplicabile regimurilor matrimoniale, mai
întâi ţinând cont de normele conflictuale ale
legilor din Portugalia, apoi voi efectua o ana-
liză comparativă a Regulamentului UE privind
această chestiune.
INTRODUCERE
Europenii care trăiesc în afara ţării lor de ori-
gine sunt din ce în ce mai numeroşi. Există din
ce în ce mai multe cupluri internaţionale, cu un
element internaţional.
În acest concept (aşa cum este el utilizat aici)
de „cupluri internaţionale” sunt cuprinse cuplu-
rile în care soţii sunt de naţionalităţi diferite sau
locuiesc în state membre diferite sau într-un stat
membru din care cel puţin unul dintre ei nu este
resortisant.
Multe dintre aceste cupluri internaţionale
posedă active – cum ar fi bunuri sau conturi
bancare – în mai multe ţări. Ele se confruntă cu
o nesiguranţă juridică şi cu costuri suplimentare
EVENIMENT
când trebuie să-şi partajeze patrimoniul în caz
de divorţ, separare de drept sau deces.
Până în prezent, le-a fost greu să ştie care
erau jurisdicţiile competente şi legislaţiile aplica-
bile situaţiei lor şi bunurilor lor. Normele sunt
foarte diferite de la o ţară la alta şi uneori gene-
rează conflicte.
Aceste dificultăţi sunt adesea legate de dis-
paritatea ridicată dintre normele aplicabile, atât
cele de drept material, cât şi cele de drept inter-
naţional privat, care guvernează materia efecte-
lor patrimoniale ale căsătoriilor, chiar dacă regi-
murile matrimoniale legale diferă de la o ţară la
alta: comunitatea universală (Olanda), separarea
bunurilor (Grecia, Austria), comunitatea redusă
la achiziţii (Portugalia, Spania, Franţa, Italia, Bel-
gia), participarea la achiziţii (Germania), comu-
niunea amânată (Suedia, Danemarca).
Este de asemenea extrem de important pen-
tru terţi să cunoască dreptul aplicabil regimuri-
lor matrimoniale: nelegitimitatea soţilor pentru
efectuarea anumitor acte, comunicabilitatea da-
toriei, garanţiile creditului.
Îmi încep intervenţia cu sistemul conflictual
portughez privind această chestiune. anul XX
nr. 5
I. REGULILE CONFLICTUALE
ALE LEGILOR ÎN MATERIE
DE REGIMURI MATRIMONIALE
ÎN PORTUGALIA
Convenţia de la Haga privind legea apli-
cabilă regimurilor matrimoniale din 14 martie
1978 a fost semnată, dar nu a fost ratificată de
Portugalia.
În ceea ce priveşte efectele (personale şi
financiare) ale căsătoriei, Convenţia de la
Haga din 17 iulie 1905 privind conflictele din-
tre legile referitoare la efectele căsătoriei asupra
drepturilor şi datoriilor soţilor în raporturile lor
personale şi asupra bunurilor soţilor se aplică în
Portugalia. Această convenţie a intrat în vigoare
în Portugalia pe 22 august 1912.
57
 Ea nu are totuşi decât o importanţă limi-
EVENIMENT
tată, deoarece este obligatorie doar pentru un
număr redus de state. Portugalia, Italia sunt
părţi ale acestei convenţii. În plus, dat fiind
că normele acesteia prevăd alegerea dreptului
naţionalităţii soţului (bărbatul)1, ea este con-
trară principiului constituţional al egalităţii din-
tre soţi, ceea ce face ca aplicarea sa integrală în
dreptul portughez să fie imposibilă.
În consecinţă, legea care guvernează în mod
normal efectele căsătoriei este cea desemnată
conform normelor conflictuale ale legislaţiei
conţinute în Codul civil portughez.
Normele conflictuale portugheze care per-
mit soluţionarea conflictelor legislaţiei în mate-
rie de efecte patrimoniale ale căsătoriei se găsesc
în articolele 53 (contractul de căsătorie şi regi-
muri matrimoniale) şi 54 (schimbarea regimului
matrimonial) din Codul civil.
În Portugalia, normele de drept patrimonial
care nu exclud un anumit regim matrimonial,
denumit regim matrimonial primar – norme de
administrare a bunurilor, cerinţe privind legiti-
mitatea, regimul responsabilităţii pentru datorii,
normele privind imprescriptibilitatea datoriei –,
reprezintă domeniul de aplicare a art. 52, nu
norma conflictuală în materie de regimuri matri-
moniale.
anul XX
Soţii nu pot exclude niciodată aplicarea regi-
nr. 5 mului denumit „primar”, care se aplică pur şi
simplu căsătoriei.
1.1. Care este legea aplicabilă bunurilor
cuplului? Care sunt criteriile utilizate
pentru stabilirea legii aplicabile?
Regimul matrimonial al soţilor şi eventua-
lul lor contract de căsătorie sunt guvernate de
dreptul naţional comun al soţilor în momentul
căsătoriei.
Dacă nu au aceeaşi naţionalitate, este aplica-
bil dreptul ţării în care îşi au reşedinţa comună
obişnuită la data căsătoriei.
Dacă nu au nicio reşedinţă comună obişnu-
ită, dreptul aplicabil este cel al ţării în care cuplul
1
Art. 2 – „În absenţa unui contract, efectele căsătoriei asupra bunurilor soţilor, atât imobile, cât şi mobile, sunt guvernate de
legea naţională a soţului în momentul celebrării căsătoriei.”
58
căsătorit a locuit în primul rând (art. 53 din
Codul civil portughez).
Dacă legea aplicabilă este străină, iar unul
dintre soţi îşi are reşedinţa obişnuită în Portu-
galia, părţile pot alege unul dintre regimurile
matrimoniale tipice prevăzute de legea internă
portugheză – art. 53 paragraful 3.
Alegerea este deci limitată nu numai la
legislaţia portugheză, ci şi, din punct de
vedere material, la un regim tip al Codului
civil portughez (cu alte cuvinte, comunita-
tea universală, separarea bunurilor şi comu-
nitatea redusă la achiziţii), iar această posi-
bilitate este limitată la cazul în care unul
dintre soţi îşi are reşedinţa obişnuită în Por-
tugalia.
Imobilizarea criteriului de legătură (în
momentul căsătoriei sau la primul loc al
reşedinţei lor de după căsătorie) permite
părţilor să prevadă dreptul care va fi aplicat
regimului lor matrimonial şi se va apropia
mai mult de voinţa sa.
1.2. Au soţii opţiunea de a alege legea
aplicabilă?
Nu, soţii nu pot alege legea aplicabilă în con-
formitate cu Codul civil portughez.
Totuşi, doctrina a recunoscut că apărarea
autonomiei părţilor în stabilirea legii aplicabile
regimurilor matrimoniale se bazează pe argu-
mente solide.
Dacă unul dintre principiile fundamentale
ale dreptului internaţional privat (DIP) este
armonia internaţională, caracterul imperativ al
normelor conflictuale portugheze trebuie modi-
ficat. Principiul autonomiei conflictuale, deşi
se limitează la câteva conexiuni posibile, a fost
adoptat în majoritatea jurisdicţiilor şi în Regula-
mentul European.
Dar în Portugalia s-a păstrat o mare libertate
de a alege regimul matrimonial, în convenţia
matrimonială (înainte de căsătorie), deoarece vii-
torii soţi pot construi un regim pe care îl doresc
cu anumite limitări – art. 1699.

1.3. Îşi pot modifica soţii regimul
matrimonial?
Art. 54 din Codul civil portughez
Modificarea contractelor de căsătorie şi a
regimurilor matrimoniale, adică principiul
imuabilităţii, este evaluată de legea indicată de
art. 52: legea naţionalităţii comune a soţilor sau,
în absenţa acesteia, de legea reşedinţei obişnu-
ite comune şi legea ţării de care este mai strâns
legată viaţa de familie.
De fapt, art. 54 îngăduie soţilor să-şi modi-
fice regimul matrimonial, legal sau convenţional,
dacă acest lucru este permis de legea aplicabilă
în temeiul art. 52.
Paragraful 2 al art. 54 conţine o normă mate-
rială a DIP, exercitând o funcţie de reglementare
independentă, care interzice retroactivitatea noii
convenţii care a fost acceptată de legea indicată
în art. 52.
Mutabilitatea conflictuală este separată de
mutabilitatea materială. Cu alte cuvinte, poate
exista un sistem care, în dreptul său intern, nu
permite soţilor să schimbe regimul matrimonial
după căsătorie (acesta este cazul Portugaliei –
art. 1714) – făcând apel la interesele creditorilor
şi la cele ale soţilor înşişi –, dar admiterea unei
singure schimbări a legii aplicabile contractului
de căsătorie, în domeniul relaţiilor private inter-
naţionale, ar implica o schimbare a regimului.
De exemplu:
A şi B, având naţionalitatea în ţara X, aleg
regimul comunităţii universale a acestui stat şi
vor rămâne astfel până la dizolvarea căsătoriei
lor. Dacă cei doi îşi schimbă naţionalitatea, DIP
al Statului X poate admite alegerea legii noii
EVENIMENT
naţionalităţi şi deci un nou regim matrimonial,
indiferent de prevederile legii imutabilităţii.
DIP poate prevedea o schimbare radicală a
vieţii soţilor care justifică exceptarea, în planul
conflictual, de la principiul imutabilităţii care
continuă să se afirme pe plan intern.
Să luăm două exemple:
Ipoteza 1
A şi B, portughezi, trăiesc la Paris şi deţin
imobile în München. Ei au intenţia să se căsă-
torească şi să încheie un contract de căsătorie
pentru a alege regimul legal al dreptului german,
care va fi, de asemenea, legea aplicabilă efectelor
patrimoniale ale căsătoriei lor.
În acest caz, în temeiul art. 53 din Codul
civil portughez acordul nu ar fi valid deoarece
părţile nu pot alege legea aplicabilă, adică legea
germană, deoarece legea aplicabilă este cea a
naţionalităţii lor comune în momentul căsăto-
riei, şi anume cea portugheză.
Ipoteza 2
A, italian, şi B, elveţiancă, se căsătoresc la
Lausanne, unde locuiesc. Înainte de căsătorie
ei au încheiat un contract de căsătorie conform
căruia au ales regimul comunităţii universale
potrivit dreptului elveţian. La momentul respec-
tiv, ei vin să locuiască în Portugalia, dar, după anul XX
câţiva ani, se întorc în Elveţia pentru a încheia nr. 5
un al doilea contract, iar conform acestuia ei
modifică regimul matrimonial şi optează pentru
o separare totală a bunurilor.
În al doilea caz, legea aplicabilă regimu-
lui matrimonial este cea elveţiană (care admite
alegerea legii şi deci este considerată compe-
tentă), din moment ce, la data căsătoriei, A şi
B au naţionalităţi diferite şi locuiesc, de obicei,
în această ţară. Dar există un al doilea contract
care modifică regimul matrimonial ales înainte
de căsătorie, deci trebuie să ştim, în conformi-
tate cu DIP portughez, că aceasta este legea
aplicabilă schimbării regimului matrimonial. Iar
această lege este, în temeiul art. 54 care se referă
la art. 52, legea reşedinţei obişnuite a soţilor la
momentul respectiv, adică cea a încheierii celui
de-al doilea contract: dreptul portughez.
59
 Totuşi, art. 1714 din Codul civil portughez
EVENIMENT
nu permite modificarea sau abrogarea regimu-
lui matrimonial, deci cel de-al doilea contract nu
este valabil.
Cu toate acestea, dacă ipoteza a fost clasifi-
cată conform art. 53, cel de-al doilea acord ar
fi valabil, deoarece legea reşedinţei obişnuite a
părţilor la data căsătoriei, dreptul elveţian, pre-
vede că soţii pot, în orice moment, să aleagă un
alt regim matrimonial, o soluţie care este con-
formă voinţei soţilor şi respectă aşteptările cre-
ate în momentul căsătoriei.
Odată terminată analiza regulilor conflictuale
portugheze, aş dori acum să vă supun atenţiei
alte aspecte.
II. REGULAMENTUL EUROPEAN
DE PUNERE ÎN APLICARE A UNEI
COOPERĂRI CONSOLIDATE ÎN
DOMENIUL COMPETENŢEI, AL LEGII
APLICABILE ŞI AL RECUNOAŞTERII
ŞI EXECUTĂRII HOTĂRÂRILOR
JUDECĂTOREŞTI ÎN MATERIA
REGIMURILOR MATRIMONIALE
REGULAMENTUL CONSILIULUI NR.
(UE) 2016/1103, din data de 24 iunie 2016
Aşa cum s-a discutat anterior, Comisia Euro-
peană a publicat, pe 16 martie 2011, o propu-
nere de regulament privind competenţa, legea
anul XX
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea deciziilor
nr. 5 în materia regimurilor matrimoniale, precum
şi o propunere de regulament privind compe-
tenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executa-
rea hotărârii judecătoreşti în materia regimurilor
matrimoniale aplicabile partenerilor înregistraţi.
La data reuniunii sale din 3 decembrie 2015,
Consiliul a concluzionat că nu ar fi posibil să se
ajungă la adoptarea în unanimitate a propune-
rilor de regulamente privind regimurile matri-
moniale şi efectele patrimoniale ale partenerilor
înregistraţi şi că obiectivele cooperării în acest
domeniu nu ar putea deci să fie atinse într-un
termen rezonabil de Uniune în ansamblul său.
Din decembrie 2015 până în februarie 2016,
Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Germania,
Grecia, Spania, Franţa, Croaţia, Italia, Luxem-
burg, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Slove-
nia, Finlanda şi Suedia au adresat cereri Comi-
60
siei, în care indicau că doreau să coopereze în
domeniul regimurilor patrimoniale ale cuplurilor
internaţionale, în special în ceea ce priveşte com-
petenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi execu-
tarea deciziilor în materia regimurilor matrimo-
niale, precum şi cu referire la competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea deciziilor
în materia efectelor patrimoniale ale partenerilor
înregistraţi. În martie 2016, Ciprul şi-a exprimat
dorinţa de a participa la această cooperare con-
solidată.
Pe 9 iunie 2016, Consiliul a adoptat decizia
(UE) 2016/954 care autoriza acest proces de
cooperare consolidată, iar pe 24 iunie 2016 Con-
siliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul
nr. (UE) 2016/1103.
Acesta nu armonizează şi nici nu modifică
prevederile dreptului material al statelor mem-
bre care sunt aplicabile căsătoriilor.
Armonizarea normelor conflictuale ale legi-
lor va simplifica considerabil procedurile, per-
miţând cetăţenilor să decidă care este legea apli-
cabilă în funcţie de un set unic de norme care
le înlocuiesc pe cele conflictuale ale legilor exis-
tente în statele membre care participă la proce-
sul de cooperare consolidată în acest domeniu.
Acest Regulament vizează să permită cuplu-
rilor internaţionale, în special atunci când mari-
ajul ia sfârşit, să stabilească legislaţia aplica-
bilă drepturilor patrimoniale ale acestora,
printre altele.
Obiectivul Regulamentului este să asigure
securitatea juridică a cuplurilor căsătorite în
ceea ce priveşte bunurile acestora şi să le ofere
o anumită previzibilitate cu, printre altele, un set
complet de norme de drept internaţional privat,
aplicabile materiei regimurilor matrimoniale.
Regulile conţinute în Regulament inter-
vin doar în cazurile cu caracter transnaţi-
onal. Regulamentul se aplică numai în cadrul
regimurilor matrimoniale care au o incidenţă
transfrontalieră.
Comentarea articolelor
Voi vorbi numai în linii mari de forţa Regu-
lamentului asupra legii aplicabile regimurilor
matrimoniale, deoarece domeniul de aplicare şi
definiţia au fost deja tratate.
 Alegerea făcută de Regulament se referă la
un regim unitar: ansamblul bunurilor legate de
regimul matrimonial, oricare ar fi locul în care
se găsesc bunurile, este supus unei singure legi,
şi anume cea aplicabilă regimului matrimonial.
Bunurile imobile au o importanţă specială în patri-
moniul cuplurilor şi una dintre posibilităţile avute în
vedere este ca acestea să facă obiectul legii statului în care
se află (lex rei sitae), ceea ce presupune autorizarea
unei anumite „fracţionări” a legii aplicabile regimului
matrimonial al unui cuplu. Această soluţie pare însă să
creeze dificultăţi, în special în momentul lichidării regi-
mului matrimonial, deoarece antrenează o fragmentare
nedorită a unităţii regimului matrimonial (aceasta în
timp ce pasivul ar rămâne unitar), precum şi aplicarea
unor legi distincte diferitelor bunuri care compun regimul
matrimonial. Astfel, regulamentul prevede că legea apli-
cabilă regimului matrimonial, indiferent că este aleasă
de soţi sau stabilită, în lipsa unei astfel de alegeri, prin
alte dispoziţii, se va aplica tuturor bunurilor mobile sau
imobile ale soţilor, indiferent de locul unde se află acestea.
Articolul 21
Legea aplicabilă stabilită în temeiul Regulamen-
tului (fie legea aleasă de soţi pentru reglemen-
tarea efectelor patrimoniale ale căsătoriei lor, fie,
în absenţa unei alegeri, legea stabilită pe criterii de
legătură) se aplică chiar dacă această lege nu este
cea a unui stat membru – aplicarea universală.
Cu alte cuvinte, norma conflictuală a legilor poate
desemna legea unuia dintre statele membre ale UE
sau, de asemenea, pe cea a uneia dintre ţările terţe.
Articolul 20
Pentru a facilita gestionarea bunurilor de către
soţi, regulamentul le va permite să aleagă legea
aplicabilă patrimoniului lor, independent de
natura sau localizarea bunurilor, dintre legile care
au o strânsă legătură cu soţii datorită reşedinţei
sau naţionalităţii fiecăruia dintre ei. Această ale-
gere va putea interveni oricând, şi în momentul
înfiinţării căsătoriei, dar şi în cursul căsătoriei.
Există o limită a gamei de opţiuni:
 legea statului în care cel puţin unul dintre
soţi sau viitorii soţi îşi au reşedinţa obişnuită în
momentul încheierii convenţiei (fără o stabilire
în timp), sau
 legea unui stat în care unul dintre soţi sau
viitorii soţi îşi au naţionalitatea la data încheierii
convenţiei.
Articolul 22
EVENIMENT
În afară de posibilitatea recunoscută soţilor
de a-şi alege legea aplicabilă la data înfiinţării
căsătoriei (articolul 22), acest articol autorizează
alegerea ulterioară, în cursul vieţii unui cuplu.
De asemenea, soţii care au ales legea aplicabilă
la momentul înfiinţării căsătoriei pot apoi să
decidă să schimbe această lege şi să aleagă o alta.
Numai schimbarea voluntară a legii aplicabile
soţilor este posibilă. Dispoziţiile regulamentului
nu prevăd nicio schimbare automată a legii apli-
cabile, fără exprimarea voinţei părţilor în acest
sens sau fără informarea acestora în vederea
evitării oricărei surse de nesiguranţă juridică. Cu
excepţia situaţiilor din articolul 26 nr. 3, care au
fost explicate anterior.
De altfel, în vederea evitării unor efecte
nedorite ale schimbării legii aplicabile regimu-
lui matrimonial pentru soţi, această schimbare
nu trebuie să producă efecte decât în viitor, cu
excepţia cazurilor în care soţii decid în mod
expres să îi confere un caracter retroactiv.
Protecţia drepturilor terţilor împotriva even-
tualităţii modificării regimului matrimonial al
cuplului care le-ar afecta interesele este asigu-
rată, regulamentul prevăzând că efectele schim-
bării regimului matrimonial se vor produce doar
asupra părţilor şi nu vor afecta drepturile terţilor.
Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă şi în sco-
pul de a concilia previzibilitatea şi nevoia de secu-
ritate juridică, acordând în acelaşi timp o atenţie anul XX
prioritară realităţii vieţii de cuplu, prezentul regu- nr. 5
lament trebuie să introducă norme armonizate
în materia conflictului de legi, bazate pe criterii
succesive de legătură, care să permită desemnarea
legii aplicabile ansamblului de bunuri ale soţilor.
Astfel, prima reşedinţă obişnuită comună a
soţilor după căsătorie ar trebui să fie primul cri-
teriu, înainte de legea cetăţeniei comune a soţilor
din momentul căsătoriei.
În cazul în care niciunul dintre aceşti factori
nu este prezent sau în absenţa unei prime reşe-
dinţe comune în caz de dublă cetăţenie comună
a soţilor în momentul căsătoriei, ar trebuie să se
aplice, ca al treilea factor, legea statului cu care
ambii soţi au legăturile cele mai strânse, ţinân-
du-se cont de toate circumstanţele şi, în special,
de locul încheierii căsătoriei, precizându-se fap-
tul că aceste legături strânse ar trebui luate în
considerare în momentul încheierii căsătoriei.
61
 Articolul 26
EVENIMENT
În vederea asigurării securităţii juridice a
tranzacţiilor şi interzicerii oricăror modificări ale
legii aplicabile regimului matrimonial efectuate
fără ca soţii să fie informaţi, nicio schimbare a
legii aplicabile regimului matrimonial nu trebuie
să fie efectuată fără manifestarea expresă de
voinţă a părţilor în acest sens. Această schimbare
hotărâtă de părţi nu va putea avea efect retroac-
tiv, cu excepţia cazului în care soţii au stipulat
în mod expres acest lucru. În toate cazurile, nu
se va putea aduce atingere drepturilor terţilor şi
validităţii actelor încheiate ulterior.
Articolul 22, nr. 2 şi 3/articolul 26, nr. 3
Având în vedere importanţa alegerii legii apli-
cabile regimului matrimonial, regulamentul tre-
buie să introducă anumite garanţii de natură să
asigure că soţii sau viitorii soţi cunosc consecin-
ţele alegerii lor.
anul XX
nr. 5
În ceea ce priveşte validitatea legată de
formă, convenţia privind alegerea legii aplica-
bile ar trebui cel puţin să fie formulată în scris,
datată şi semnată de ambele părţi. Eventualele
cerinţe formale, suplimentare, impuse de legea
statului ales sau de cea a statului în care se întoc-
meşte actul cu privire la validitatea, publicitatea
sau înregistrarea unor astfel de convenţii trebuie
respectate.
Totuşi, dacă legea statului membru în care cei
doi soţi îşi au reşedinţa obişnuită la data înche-
ierii convenţiei prevede norme de formă supli-
mentare, acestea trebuie respectate.
62
Dacă, în momentul încheierii convenţiei,
soţii îşi au reşedinţa obişnuită în state membre
diferite, care prevăd norme de formă diferite, ar
trebui să fie suficient ca normele de formă ale
unuia dintre acestea să fie respectate.
Dacă, în momentul încheierii convenţiei,
doar unul dintre soţi îşi are reşedinţa obişnu-
ită într-un stat membru care prevede norme de
formă suplimentare, acestea trebuie respectate.
Norme de aplicare imediată
Articolul 30
Normele de aplicare imediată sunt norme
a căror respectare este considerată esenţială de
către un stat membru pentru salvgardarea inte-
reselor sale publice, precum organizarea sa poli-
tică, socială sau economică, în asemenea măsură,
încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situa-
ţii care intră în domeniul lor de aplicare, indife-
rent de legea aplicabilă regimului matrimonial în
temeiul prezentului regulament.
Ordinea publică
Articolul 31
În circumstanţe excepţionale, considerente
de interes public trebuie să dea instanţelor jude-
cătoreşti ale statelor membre însărcinate cu
materii legate de regimul matrimonial posibili-
tatea de a respinge anumite prevederi ale legii
străine, atunci când aplicarea acesteia într-o anu-
mită cauză ar fi vădit incompatibilă cu ordinea
publică a statului membru respectiv. Cu toate
acestea, instanţele judecătoreşti sau alte auto-
rităţi competente nu ar trebui să poată ridica
excepţia de ordine publică pentru a refuza legea
unui alt stat şi nici să refuze să recunoască (să
execute) o hotărâre judecătorească pronunţată,
un act autentic sau o tranzacţie judiciară efec-
tuată într-un alt stat, în cazul în care aplicarea
excepţiei de ordine publică ar încălca dispoziţiile
Cartei drepturilor fundamentale.
Excluderea remiterii
Articolul 32
Când regulamentul prevede aplicarea legii
unui stat, el include normele de drept material în
vigoare în statul respectiv cu excepţia normelor
de drept internaţional privat.
Articolul 62
Angajamentele internaţionale pe care statele
membre şi le-au asumat impun ca prezentul
regulament să nu aducă atingere convenţiilor
internaţionale la care unul sau mai multe state
membre sunt părţi în momentul adoptării pre-
zentului regulament. Coerenţa cu obiectivele
generale ale regulamentului impune totuşi ca
acesta să prevaleze între statele membre asupra
convenţiilor privind materiile guvernate de regu-
lament la care statele membre sunt părţi.
Înainte de a-mi încheia prezentarea, aş
vrea să revin asupra celor 2 exemple prac-
tice pe care le-am prezentat, pentru a stabili
dacă soluţia pe care am oferit-o la aplicarea
legii conflictuale portugheze este aceeaşi cu
cea oferită prin aplicarea Regulamentului.
Ipoteza 1
A şi B, portughezi, trăiesc la Paris şi deţin
imobile în München. Ei au intenţia să se căsă-
torească şi să încheie un contract de căsătorie
pentru a alege regimul legal al dreptului german,
care va fi de asemenea şi legea aplicabilă efecte-
lor patrimoniale ale căsătoriei lor.
În acest prim caz, în temeiul articolului 22
din Regulament, acordul nu ar fi valabil, deoa-
rece părţile pot alege legea aplicabilă, cu condiţia
ca ea să fie una dintre următoarele:
– legea statului în care cel puţin unul dintre
soţi sau viitorii soţi să aibă reşedinţa obişnuită
în momentul încheierii convenţiei (Franţa), sau
– legea unui stat în care unul dintre soţi sau
viitori soţi îşi au naţionalitatea în momentul
încheierii convenţiei (Portugalia).
Aşadar, părţile nu pot opta pentru legea
EVENIMENT
germană.
Conform articolului 26 din Regulament,
legea aplicabilă este cea a statului primei reşe-
dinţe obişnuite comune a soţilor după celebra-
rea căsătoriei (legea franceză).
Ipoteza 2
A, italian şi B, elveţiancă se căsătoresc la Lau-
sanne, unde locuiesc. Înainte de căsătorie, ei au
încheiat un contract de căsătorie potrivit căruia
au ales regimul comunităţii universale conform
dreptului elveţian. La momentul respectiv, ei vin
să locuiască în Portugalia, dar, după câţiva ani,
se întorc în Elveţia pentru a încheia un al doi-
lea contract conform căruia modifică regimul
matrimonial şi optează pentru o separare totală
a bunurilor.
În cel de-al doilea caz, legea aplicabilă
regimului matrimonial este cea elveţiană (care
admite alegerea legii şi este deci considerată
competentă), din moment ce, la data căsătoriei,
A şi B locuiesc de obicei în această ţară – arti-
colul 22.
Legea aplicabilă schimbării regimului matri-
monial, conform articolului 22, este legea unui
stat în care cel puţin unul dintre soţi sau viitorii
soţi îşi au reşedinţa obişnuită în momentul aces-
tei alegeri – dreptul elveţian.
anul XX
Articolul 22 permite soţilor să desemneze nr. 5
legea statului reşedinţei obişnuite a unuia din-
tre soţi în momentul alegerii sau legea unui stat
în care unul dintre soţi îşi are naţionalitatea la
momentul alegerii.
Conform regulamentului schimbarea regi-
mului matrimonial este valabilă.
După cum puteţi trage concluzia din cele
două exemple, soluţiile înscrise în Codul civil
portughez şi în Regulamentul UE duc la rezul-
tate diferite.
Iar cu această concluzie, îmi închei prezen-
tarea. 
Sofia HENRIQUES
Notar public în Lisabona, Facultatea de Drept
de la Universitatea din Lisabona, Portugalia
63
 Sistemul italian al regimurilor matrimoniale:
EVENIMENT
o comparaţie între regulamentele UE şi noua lege
privind parteneriatele civile şi parteneriatele înregistrate
1. INTRODUCERE
Bună-dimineaţa tuturor, profesori, avocaţi,
notari şi ceilalţi participanţi la această întâlnire!
În primul rând, aş dori să-i mulţumesc Insti-
tutului Notarial Român, care a organizat acest
seminar şi mi-a dat şansa de a participa. De ase-
menea, mulţumiri speciale Consiliului Naţional
Italian al Notarilor, care investeşte multe fon-
duri în studii europene şi încearcă să emită un
aviz cu privire la principalele subiecte care sunt
discutate de Parlamentul italian legate în mod
direct şi indirect de categoria notarilor. Ultimele
mulţumiri merg către domnul notar Paolo Pasqu-
alis, actualul preşedinte al Consiliului Notaria-
telor din Uniunea Europeană, care a organizat
un grup de tineri notari, denumit Europa 2020,
din care sunt mândră să fac parte, în scopul de
a aprofunda subiecte noi cu privire la legislaţia
europeană şi de a organiza seminarii de actuali-
zare a informaţiilor pentru notari.
De prima dată când am citit tema seminaru-
lui, am considerat-o foarte interesantă şi actuală:
aspectele legate de dreptul familiei afectează în
anul XX
nr. 5
mod direct fiecare persoană în postura de fiu,
părinte, soţie, soţ sau partener.
În aceşti ultimi ani, dreptul familiei a devenit
un subiect important pentru legiuitorul euro-
pean. Acesta constituie un exemplu al modu-
lui în care Uniunea Europeană nu mai este o
„Comunitate comercială europeană”. Regula-
mentele europene devin modalitatea principală
de cooperare pentru statele membre în materie
civilă cu implicaţii transfrontaliere, în special atunci când
este necesar pentru buna funcţionare a pieţei interne, ast-
fel cum este stabilit în primele rânduri ale noului
Regulament privind regimurile matrimoniale şi
parteneriatele înregistrate.
Uniunea a trebuit să-şi conformeze regu-
lamentele, în scopul de a răspunde eficient la
nevoia de protecţie a numărului enorm de cupluri
mixte, provenind din state membre diferite.
64
Pe de altă parte, acest interes privind proble-
mele de dreptul familiei a trebuit să se confrunte
cu noi tipuri de familii, care nu se bazează pe
existenţa unei căsătorii, ci pe diferite tipuri de
parteneriat, şi care sunt constituite de cupluri de
persoane de acelaşi sex.
În timpul prezentării mele, aş dori să mă con-
centrez în prima parte pe sistemul italian al regi-
murilor matrimoniale, care a cunoscut schimbări
recente odată cu introducerea unei legi privind
uniunile civile şi parteneriatele înregistrate. În a
doua parte, voi analiza posibilele implicaţii pe
care noile regulamente privind regimurile matri-
moniale şi parteneriatele înregistrate le-ar putea
avea asupra sistemului italian în sine.
2. CĂSĂTORIA
Codul civil italian a intrat în vigoare în 1942,
după care au fost aprobate reforme importante
cu privire la dreptul familiei în 1975, inclusiv cu
introducerea divorţului, iar în 2012 a avut loc
egalizarea între copiii legitimi şi naturali.
De la început, este important să se facă o
analiză cu privire la reformele italiene în mate-
rie de dreptul familiei. Tema „Familia” a avut
întotdeauna o mare importanţă pentru Biserica
Catolică şi acest lucru a influenţat, în consecinţă,
politica italiană şi legislaţia sa. Din acest motiv,
cred că recunoaşterea legală a cuplurilor de ace-
laşi sex a fost realizată doar în acest an, la mai
mult de zece ani faţă de alte state membre, cum ar
fi Belgia şi Spania. Acest tip de influenţă conser-
vatoare a fost mai importantă decât tendinţele de
la Bruxelles, nu numai pentru poziţia geografică
a Vaticanului, în interiorul Romei, dar, de ase-
menea, pentru puterea mare pe care o are zona
catolică în ambele aripi ale Parlamentului.
Pornind analiza de la regimul proprietăţii
matrimoniale, putem scoate în evidenţă o ase-
mănare între noul regulament şi legislaţia itali-
ană. Nici Constituţia şi nici Codul civil nu au o
definiţie a căsătoriei. În aceşti ultimi ani, acest
fapt a condus la solicitarea de către multe cupluri
italiene de acelaşi sex a recunoaşterii legale a par-
teneriatelor înregistrate, încheiate şi reglemen-
tate de legislaţia unui alt stat membru. Orienta-
rea generală a jurisprudenţei, de la Tribunale la
Curtea Supremă, a fost aceea de a afirma inexis-
tenţa unui parteneriat între persoane de acelaşi
sex şi imposibilitatea de a-l compara cu un cuplu
căsătorit, care este considerat un concept moral
şi etic de unire a unui bărbat şi a unei femei.
De asemenea, Regulamentul UE nu con-
ţine o definiţie a căsătoriei, aceasta fiind definită de
legislaţiile naţionale ale statelor membre. Acest lucru
înseamnă că aplicarea legii italiene implică trimi-
terea nu numai la regulamente, ci şi la concepte
morale şi etice care ar putea fi complet diferite
de la un stat la altul în perioade diferite de timp.
Analiza regimului matrimonial presupune
cunoaşterea condiţiilor pe care sistemul italian
le stabileşte în cazul căsătoriilor. Acest subiect
este strict legat de dispoziţiile obligatorii şi limi-
tele politicilor publice în conformitate nu numai
cu dreptul naţional, ci şi cu normele de drept
internaţional privat.
În fapt, capacitatea juridică a soţilor şi exis-
tenţa, valabilitatea sau recunoaşterea unei căsă-
torii nu sunt incluse în cele două noi regula-
mente ale UE, ci sunt încă reglementate de legis-
laţia naţională a fiecărui stat şi de regimul său de
drept internaţional privat.
Condiţiile pentru căsătorie au în vedere
caracteristicile personale ale fiecărui soţ şi sunt
reprezentate de aceste interdicţii:
• interdicţia privind handicapul psihic: o per-
soană cu astfel de handicap nu se poate căsători;
• starea civilă: o persoană care este căsătorită
încă nu se poate căsători cu o altă persoană;
• afinitate, adopţie: o persoană nu se poate
EVENIMENT
căsători cu o altă persoană cu care este rudă
până la gradul trei;
• crimă: o persoană nu se poate căsători cu
o altă persoană condamnată pentru crimă sau
pentru tentativă de omor;
• interdicţie temporară de recăsătorire: o
femeie nu se poate recăsători înainte de a se
împlini trei sute de zile de la desfacerea căsăto-
riei anterioare sau divorţ (dacă nu este urmat de
separarea persoanelor).
Aceste dispoziţii obligatorii ar trebui să fie
aplicate fiecărei căsătorii care este încheiată în
Italia, deşi există o lege aplicabilă unui alt stat
în conformitate cu normele de drept internaţio-
nal privat. Cu toate acestea, o căsătorie care este
deja încheiată fără a respecta una dintre aceste
dispoziţii poate să fie recunoscută şi să producă
efecte în sistemul italian.
Aceste limite de politici publice (sau de
ordine publică) au o influenţă şi mai adâncă:
recunoaşterea unei căsătorii care nu le respectă
poate să fie refuzată, deoarece este incompati-
bilă în mod vădit cu politicile publice (ordinea
publică) a forului italian.
O prevedere importantă cu privire la vârsta
de căsătorie: în Italia minorii nu se pot căsători,
iar vârsta majoratului este stabilită la vârsta de
optsprezece ani. Acest lucru înseamnă că o căsă-
torie între minori, care este încheiată în străină-
anul XX
nr. 5
tate în conformitate cu o altă lege aplicabilă, nu
poate fi recunoscută în Italia.
Poligamia este considerată o altă limită de
politică publică.
Cu toate acestea, în ambele cazuri jurispru-
denţa italiană recunoaşte unele efecte patrimo-
niale ale acestor tipuri de căsătorie, pentru a
oferi o protecţie soţului mai slab.
Limitele de politică publică au fost, de ase-
menea, utilizate de jurisprudenţă în scopul de
a nega recunoaşterea căsătoriilor cuplurilor de
acelaşi sex, care au fost încheiate în străinătate.
Aşa cum am văzut mai sus, înainte de introduce-
rea noii legi privind uniunile civile şi parteneria-
tele civile înregistrate, sistemul italian nu a avut o
prevedere expresă că o căsătorie poate fi înche-
65
 EVENIMENT
iată numai între persoane de sex opus. Cu toate
acestea, această limită a fost considerată ca fiind
un concept moral şi etic al societăţii italiene.
În ultimii ani, Curtea Europeană a Dreptu-
rilor Omului a confirmat, de asemenea, această
interpretare şi a declarat în 2010, de exemplu, că
„statele sunt libere, în conformitate cu articolul
12 din convenţie, precum şi în temeiul articolu-
lui 14 coroborat cu articolul 8, să permită acce-
sul la căsătorie doar cuplurilor de sex opus” în
cazul Schalk şi Kopf versus Austria.
În aceşti ultimi ani, a existat o schimbare
substanţială în jurisprudenţa Curţii Europene a
anul XX Drepturilor Omului. În cazul Oliari şi alţii versus
nr. 5
Italia din 2015, Curtea a arătat necesitatea unui
cadru legislativ specific care să prevadă recu-
noaşterea şi protejarea uniunilor între persoane
de acelaşi sex, în caz contrar Italia ar încălca
articolul 8 din CEDO. Această dispoziţie a fost
respectată de Italia, odată cu introducerea noii
legi privind parteneriatele înregistrate, după cum
vom arăta în continuare pe parcursul acestei
prezentări.
După ce am analizat cerinţele pentru a încheia
o căsătorie, putem examina acum relaţiile per-
sonale dintre soţi. Principala datorie personală
afirmă că soţul şi soţia au aceleaşi drepturi şi îşi
asumă aceleaşi obligaţii prin căsătorie. O căsă-
torie implică o obligaţie reciprocă de fidelitate
morală şi materială şi datoria de a coopera în
interesul familiei şi de a coabita.
66
Principala obligaţie patrimonială stabi-
leşte că ambii soţi sunt obligaţi să contribuie
la nevoile familiei, fiecare în funcţie de resur-
sele proprii şi capacităţile sale profesionale
sau de muncă la domiciliu. Această obliga-
ţie este una dintre dispoziţiile imperative
fundamentale pentru sistemul italian. Are o
mare importanţă în viaţa de zi cu zi, pentru
că trebuie să fie aplicată tuturor cuplurilor
care trăiesc în Italia, indiferent dacă legislaţia
aplicabilă este alta şi stabileşte o contribuţie
diferită pentru fiecare soţ. Este, de aseme-
nea, evidentă legătura dintre această obliga-
ţie şi dispoziţiile Regulamentului nr. 4/2009
privind obligaţiile de întreţinere.
În caz de criză, soţii pot solicita separarea
în faţa unui tribunal. Separarea nu pune capăt
relaţiei de căsătorie, dar îi suspendă efectele în
aşteptarea deciziei de reconciliere sau de divorţ.
Aceasta este o situaţie temporară, dar afectează
drepturile şi obligaţiile care derivă din căsătorie.
De fapt, soţul şi soţia păstrează statutul de soţi,
dar nu trebuie să respecte îndatoririle de convie-
ţuire şi de fidelitate. Fiecare dintre soţi continuă
să fie responsabil pentru menţinerea, educarea şi
instruirea copiilor şi pentru acordarea asistenţei
soţului mai slab din punct de vedere economic.
Separarea are efecte juridice, atunci când există
intervenţia unui judecător (sau utilizarea negocierii
asistate de un avocat sau o declaraţie în faţa prima-
rului), şi poate fi consensuală sau judiciară. De facto,
separarea nu are niciun efect în sistemul italian.
 Instituţia divorţului a fost modificată în mod
substanţial prin reforma recentă. În conformi-
tate cu noua lege, durata perioadei de separare
continuă înainte ca soţii să poată depune actele
pentru divorţ după separare a scăzut de la trei
ani la şase luni, în cazul separării consensuale,
indiferent de existenţa copiilor.
Noul termen este valabil şi în cazul în care sepa-
rarea, la început litigioasă, devine consensuală.
În cazul în care separarea este judiciară, tim-
pul de separare neîntreruptă între soţ şi soţie
scade de la trei ani la douăsprezece luni.
Reforma a introdus posibilitatea ca soţii să
ceară divorţul cu ajutorul a doi avocaţi diferiţi,
în locul judecătorului. Acordul trebuie să fie
transmis procurorului care are doar un control
formal în absenţa copiilor, iar în cazul existenţei
copiilor, se va verifica dacă acordul oferă o pro-
tecţie adecvată a minorilor.
Una dintre cele mai importante inovaţii ale
acestei legi este şansa de a divorţa în faţa prima-
rului în calitate de registrator de stare civilă, fără
avocat. În acest caz, cei doi soţi au posibilitatea
de a decide dacă să apeleze sau nu la reprezen-
tarea juridică din partea avocaţilor. Această vari-
antă nu este posibilă dacă există minori şi nici în
cazurile de transfer de active.
Această reformă a fost criticată pentru că nu
a introdus divorţul imediat fără separare. Propu-
nerea acestei dispoziţii a fost eliminată în timpul
dezbaterii din Senat ca obstacol în calea aprobă-
rii divorţului rapid.
3. REGIMURILE MATRIMONIALE
Este necesar să prezentăm relaţiile patrimoni-
ale italiene dintre soţi şi regimurile matrimoniale.
Regimul matrimonial implicit este comuni-
tatea de proprietate. Comunitatea de proprie-
tate prevede existenţa proprietăţilor comune,
proprietăţilor personale şi regimul comunită-
ţii convenţionale. Proprietăţile dobândite de
către soţi, după căsătoria lor, fie individual, fie
împreună, fac parte din proprietăţile comune,
cu excepţia proprietăţilor personale şi a pro-
prietăţilor care se încadrează în comunitatea
convenţională a proprietăţilor.
Legea prevede două tipuri de regimuri de
EVENIMENT
proprietate convenţionale: separarea proprietăţii
şi comunitatea convenţională de proprietate.
Regimul separării de proprietate este total
diferit de regimul legal. Fiecare dintre soţi men-
ţine dreptul de proprietate exclusivă şi dreptul
de a utiliza şi administra bunurile dobândite îna-
inte şi după căsătorie, fără excepţie. În cazul în
care soţii au dobândit proprietatea în comun,
aceasta se supune dispoziţiilor normale privind
comunitatea de proprietate.
Comunitatea convenţională a regimului de
proprietate, mult mai puţin frecventă, este o
comunitate legală modificată a regimului pro-
prietăţii. Soţii pot stabili în mod liber conţinutul
său, dar nu pot:
• face referire generică la legi sau obiceiuri
cărora nu li se supun, ci trebuie să aleagă în mod
specific conţinutul acordului care reglementează
relaţia lor;
• include unele proprietăţi personale particu-
lare;
• să se îndepărteze de la reglementările pri-
vind administrarea proprietăţii comune şi egali-
tatea acţiunilor în ceea ce priveşte proprietatea,
care se supun comunităţii legale de proprietate.
Aceste limite nu sunt considerate dispoziţii
imperative derogatorii în conformitate cu regu-
lamentele UE şi, în consecinţă, pot fi derogate
de către o altă lege a statului. anul XX
nr. 5
Regimul comunităţii de proprietate poate fi
modificat printr-un acord între soţi. Notarii au
competenţa exclusivă cu privire la aceste acor-
duri.
Singura excepţie este reprezentată de alege-
rea regimului separării proprietăţii, care poate fi
făcută de către cuplu la momentul căsătoriei în
faţa ofiţerului de stare civilă.
Regulamentul UE are multe prevederi pri-
vind competenţa şi valabilitatea unui acord de
proprietate matrimonială. Legea notariatului ita-
lian respectă cerinţele regulamentului UE, care
prevede că „acordul de proprietate matrimoni-
ală se exprimă în scris, este datat şi semnat de
ambii soţi”. Legea italiană oferă o protecţie mai
puternică, deoarece este necesară prezenţa nu
numai a notarului, ci şi a doi martori.
67
 Aceste cerinţe formale suplimentare ale legii
EVENIMENT
italiene sunt relevante, deoarece acestea se aplică
atunci când:
• legislaţia statului membru în care ambii soţi îşi au
reşedinţa obişnuită în momentul semnării acordului este
cea italiană;
• unul dintre soţi nu are reşedinţa obişnuită într-un
stat membru, iar celălalt îşi are reşedinţa obişnuită
în Italia;
• legea aplicabilă regimului matrimonial este cea
italiană.
Sistemul italian nu permite încă nicio comuni-
care prin mijloace electronice pentru consemnarea dura-
bilă a acordului pentru acest tip de contract, în confor-
mitate cu cerinţele regulamentelor UE, dar o va
introduce în curând, să sperăm.
În conformitate cu definiţia din Regulamen-
tul UE, „«regimul proprietăţii matrimoniale»
înseamnă un set de norme privind raporturile
patrimoniale dintre soţi şi în relaţiile lor cu ter-
ţii, ca urmare a căsătoriei sau a dizolvării căsă-
toriei”. Separarea, divorţul şi decesul conduc la
dizolvarea regimului matrimonial.
În sistemul italian separarea, divorţul şi succe-
siunile au propriile lor reglementări, care includ
interese patrimoniale conexe. Acest aspect este
diferit de regulamentul UE, care încearcă să
includă „toate aspectele de drept civil ale regi-
murilor matrimoniale, atât administrarea zilnică
a proprietăţii matrimoniale, cât şi lichidarea regi-
mului”. Intrarea în vigoare a regulamentului UE
anul XX
nr. 5 va determina o modificare a sistemului italian,
pentru a avea o reglementare uniformă pentru
toate aceste aspecte.
Am spus mai sus câteva cuvinte cu privire la
separare şi divorţ nu numai pentru că acestea au
fost supuse unei reforme importante, dar şi pen-
tru că implică dizolvarea comunităţii de propri-
etate. Înainte de reformă, dizolvarea avea efecte
68
numai atunci când hotărârea de separare deve-
nea res judicata. Noua lege anticipează dizolvarea
comunităţii de proprietate atunci când preşedin-
tele instanţei autorizează soţii să nu mai trăiască
împreună. Această autorizaţie de a trăi separat
trebuie să fie comunicată în registrele de stare
civilă, în scopul de a înregistra dizolvarea comu-
nităţii de proprietate.
Este, de asemenea, necesară o referinţă ra-
pidă la sistemul de publicitate şi de înregistrare
a regimului italian al proprietăţii matrimoniale.
Regimul statutar, spre deosebire de regimurile
convenţionale, este făcut public în aşa-numi-
tul mod „negativ”, în sensul că este implicit şi
se consideră executoriu şi opozabil terţilor, ca
urmare a faptului că nu există nicio prevedere
contrară consemnată pe marginea registrului
unde este înregistrată căsătoria.
Regimurile convenţionale sunt făcute publice
printr-o consemnare în registrul unde se înregis-
trează căsătoria, în scris sau în arhive electronice
păstrate în registrele de stare civilă.
Efectul înregistrării publice este acela de a
face regimul proprietăţii matrimoniale executo-
riu pentru terţi. Orice persoană are dreptul de a
consulta registrele de stare civilă.
Următoarele date trebuie notate pe marginea
înregistrării căsătoriei în registrele de stare civilă:
• data acordului;
• notarul care a întocmit actul autentic;
• datele personale ale părţilor contractante;
• alegerea regimului de separare;
• alegerea legii;
• hotărârea de dizolvare a căsătoriei sau sepa-
rarea judiciară a proprietăţii.
Notarul care a întocmit actul autentic are
dreptul de a face cererea de înregistrare a acor-
dului.
În afară de înscrierea în registrele de stare
civilă, ceea ce determină caracterul executoriu
pentru terţi, bunurile imobile necesită înregis-
trare publică în registrele funciare. Conform
opiniei doctrinare prevalente, acest lucru ar
putea lua forma unui anunţ public simplu, fără
relevanţă pentru caracterul executoriu pentru
terţi.
Aceste prevederi sunt foarte importante,
deoarece sunt aplicabile tuturor cuplurilor care
au un imobil în Italia. De fapt, efectele înregistrării
unui drept într-un registru ar trebui, de asemenea, excluse
din domeniul de aplicare al prezentului regulament.
Regulamentul UE conţine o definiţie a regi-
mului proprietăţii matrimoniale care regle-
mentează relaţia patrimonială dintre soţi din
momentul căsătoriei. Nu există nicio prevedere
cu privire la acordurile prenupţiale, la fel ca şi în
sistemul italian.
În Parlamentul italian au fost discutate câteva
proiecte de legi pe parcursul ultimilor ani, dar
niciunul dintre acestea nu a intrat în vigoare.
Scopul acestor proiecte de legi a fost acela de
a permite soţilor să reglementeze în prealabil
relaţiile patrimoniale în caz de terminare a căsă-
toriei. Acest lucru ar împiedica necesitatea de a
ajunge la un acord cu privire la aspectele patri-
moniale, atunci când căsătoria este deja în criză.
Jurisprudenţa italiană a considerat întot-
deauna aceste acorduri nule în conformitate
cu legislaţia internă, dar a afirmat că nu au fost
interzise de limitele impuse de politicile publice
legate de principiile internaţionale. Din acest
motiv, instanţele italiene au recunoscut unele
acorduri prenupţiale în cazul în care legea apli-
cabilă a cuplului a avut dispoziţii specifice cu
privire la aceasta.
4. UNIUNEA CIVILĂ
ŞI PARTENERIATUL ÎNREGISTRAT
Voi analiza acum noua legea italiană privind
parteneriatele înregistrate, după care voi discuta
despre legea aplicabilă cu privire la regimurile
matrimoniale şi parteneriatele înregistrate.
Noile reglementări italiene privind parteneri-
atele înregistrate (sau uniunile civile) şi concubi-
najul de facto au fost introduse prin Legea nr. 76
din 20 mai 2016 şi au intrat în vigoare la 5 iunie
2016.
Legislaţia conţine, după cum se specifică în
titlul său, două discipline distincte privind par-
teneriatele înregistrate (sau uniunile civile) între
persoane de acelaşi sex şi concubinajul de facto,
care pot fi aplicate atât în cazul cuplurilor de
acelaşi sex, cât şi cuplurilor heterosexuale.
Înainte de intrarea în vigoare a acestei legis-
laţii, instanţele Tribunalului au fost folosite pen-
tru a recunoaşte anumite drepturi patrimoniale
EVENIMENT
cuplurilor de facto, inclusiv formate din parteneri
de acelaşi sex, oferind pe cât mai mult posibil o
semnificaţie juridică pentru simplul fapt că tră-
iesc împreună. Aceste drepturi vizează:
• acţiunea de îmbogăţire nejustificată între
parteneri;
• incidenţa unui nou concubinaj în suma
cecului primit de unul dintre partenerii dintr-o
căsătorie anterioară;
• contract de închiriere pentru membrii
familiei locatarului;
• compensarea daunelor pentru moartea
partenerului;
• repartizarea locuinţei familiei în cazul copi-
ilor cuplului de facto;
• protecţia partenerului după încheierea con-
cubinajului.
Alte drepturi ale cuplurilor de acelaşi sex au
fost, de asemenea, recunoscute în legile scrise,
după cum se menţionează în cazul citat Oliari şi
alţii versus Italia, din CEDO. Acestea au fost:
• regulamentele penitenciarelor, prin care
concubinii au dreptul de a vizita persoana încar-
cerată;
• Legea nr. 91/99 privind donarea de organe,
potrivit căreia partenerul de facto trebuie să fie
informat cu privire la natura şi circumstanţele
legate de donarea organelor. Acesta are, de ase-
menea, dreptul de a se opune la o astfel de pro-
cedură;
anul XX
• Codul de procedură penală cu privire la nr. 5
dreptul de a nu depune mărturie împotriva unui
partener;
• Codul de procedură penală privind graţie-
rea care poate fi semnată de un concubin;
• includerea în sistemul de asigurare medi-
cală a partenerilor parlamentarilor homosexuali.
Aş adăuga întrebarea de ce doar partenerii par-
lamentarilor homosexuali primesc protecţie, iar
partenerii unui alt asigurat exclus din regimul de
asigurare medicală nu beneficiază de un astfel de
drept?
Potrivit noii legi italiene, o uniune civilă este
un grup social recunoscut şi protejat de Consti-
tuţie. În acest fel, legiuitorul a primit interpre-
tarea şi invitaţia Curţii Constituţionale şi Curţii
Supreme şi a recunoscut şi reglementat parte-
neriatele între cuplurile de acelaşi sex într-o altă
formă de căsătorie. În esenţă, uniunile civile au
69
 multe puncte comune cu căsătoria şi sunt dife-
EVENIMENT
rite în ceea ce priveşte adopţiile, fazele genetice
şi dizolvările.
Definiţia Regula-
mentului UE privind
parteneriatul înre-
gistrat este foarte
similară cu cea din
legislaţia italiană. De fapt, art. 1 prevede
că „«parteneriatul social» înseamnă regimul
care reglementează viaţa în comun a două
persoane, prevăzută în lege, a cărei înregis-
trare este obligatorie în temeiul acestei legi şi
care îndeplineşte formalităţile legale impuse
de această lege pentru crearea sa”.
În mod similar căsătoriei, uniunile civile pot
fi încheiate între două persoane de cel puţin
optsprezece ani. Condiţiile încheierii unei uni-
uni civile sunt menţionate în mod expres şi sunt
aproape identice celor pentru căsătorie. Încălca-
rea lor conduce la nulitatea uniunii civile.
Regulamentul UE privind parteneriatele
înregistrate afirmă că „nu ar trebui să fie apli-
cabil pentru alte chestiuni preliminare, cum ar
fi existenţa, valabilitatea sau recunoaşterea unui
parteneriat înregistrat, lucruri acoperite de legis-
laţia naţională a statelor membre”. Acest lucru
permite legii italiene să reglementeze aceste
aspecte pentru toate uniunile civile, pentru care
se aplică legea italiană.
anul XX
nr. 5 Cu toate acestea, trebuie să se precizeze fap-
tul că această nouă disciplină nu conţine preve-
deri similare formalităţilor prealabile căsătoriei,
deci nu există necesităţi legate de publicare sau
alte formalităţi prealabile pentru a putea verifica
starea civilă.
70
Procesul general de constituire şi înregistrare
în registrele stării civile este deosebit de relevant
pentru activităţile notariale, deoarece afectează
regimurile de proprietate şi opozabilitatea aces-
tora faţă de terţi.
O uniune civilă este constituită printr-o
declaraţie în faţa unui registrator de stare civilă,
în prezenţa a doi martori, în mod similar căsă-
toriei. Această declaraţie conferă efecte juridice
uniunii, pentru că, de facto, o uniune civilă nu este
posibilă. De fapt, principiul potrivit căruia per-
soanele necăsătorite nu pot pretinde titlul de soţi
şi efectele căsătoriei, chiar dacă nu este prezent
în noua lege privind uniunile civile, se consideră
aplicabil şi în cazul uniunilor civile.
Ofiţerul de stare civilă realizează înregistra-
rea uniunilor civile într-o arhivă specifică a regis-
trului stării civile. În acest fel, o uniune civilă
este certificată printr-un document care atestă
constituirea unei uniuni civile, care trebuie să
includă datele cu caracter personal ale părţilor,
indicarea regimului lor de proprietate matrimo-
nială şi reşedinţa, în plus faţă de detaliile perso-
nale şi reşedinţa martorilor.
Recunoaşterea uniunilor civile şi opozabi-
litatea acestora faţă de terţi sunt legate numai
de documentul care atestă constituirea uniunii,
inclusiv pentru chestiuni referitoare la regimul
de proprietate.
Există o prevedere inovatoare în ceea ce pri-
veşte numele de familie al partenerilor. Partene-
rii dintr-o uniune civilă pot indica un nume de
familie comun ales dintre numele lor de familie,
iar persoana care a preluat numele de familie al
celuilalt poate alege să fie precedat sau urmat
de propriul nume de familie. Diferenţele faţă
de căsătorie sunt evidente, pentru că în uniunile
civile persoanele au o serie de opţiuni pentru
numele de familie comun, inclusiv posibilitatea
uneia dintre părţi să schimbe numele său cu al
celeilalte părţi.
Acest aspect are o importanţă evidentă pen-
tru activităţile notariale, în primul rând pentru
identificarea exactă în acte a persoanelor care
fac parte din uniunile civile şi, de asemenea,
pentru orice activităţi ulterioare. Un exemplu
problematic poate fi reprezentat de aspectele
legate de continuitatea formalităţilor ipotecare,
în cazul schimbării numelui de familie. Acest
lucru va necesita dobândirea nu numai a unui
document de identificare, dar, de asemenea, şi a
certificatului de naştere în care se notează orice
schimbare a numelui de familie.
Drepturile şi obligaţiile părţilor uniunii civile
reproduc în esenţă disciplina căsătoriei, cu
excepţia obligaţiei de fidelitate.
Obligaţia de a contribui la nevoile familiei, în
funcţie de resursele proprii ale fiecărui partener
şi capacităţile profesionale sau de lucru acasă,
are aceleaşi caracteristici de proporţionalitate şi
obligativitate care caracterizează o căsătorie.
Legiuitorul a introdus multe prevederi care
fac uniunile civile similare căsătoriei. Cele mai
importante prevederi privesc:
• adresa căminului familiei şi a reşedinţei
comune;
• extinderea prevederilor referitoare la ordi-
nele de protecţie contra abuzurilor familiale;
• alegerea unui protector sau a unui adminis-
trator judiciar şi posibilitatea unei părţi a uniunii
civile de a promova interzicerea şi alte forme
similare de limitare a capacităţii partenerului;
• dreptul de a anula un contract în cazul în
care una dintre părţi a folosit violenţa împotriva
contrapartidei sale sau partenerului din uniunea
civilă;
• dreptul partenerului de a primi plăţi com-
pensatorii pentru moartea partenerului, parte a
unui contract de muncă;
• extinderea obligaţiilor de întreţinere a par-
tenerilor dintr-o uniune civilă.
Introducerea uniunilor civile a avut printre
implicaţii, de asemenea, o modificare a regimu-
lui succesiunilor. În acest fel, un partener din-
tr-o uniune civilă poate primi moştenire de la
partenerul său, fără a fi limitat de o cotă rezer-
EVENIMENT
vată pentru alte rude. Se aşteaptă să fie adop-
tate decrete cu scopul de a reglementa anumite
aspecte specifice, cum ar fi instituirea reprezen-
tării, a acceptării şi respingerii moştenirii, solici-
tarea privind moştenirea, repartizarea între moş-
tenitori şi plata datoriilor.
Cauzele dizolvării uniunii civile sunt:
• decesul sau declararea morţii presupuse a
uneia dintre părţi;
• sentinţa rectificării atribuirii de sex a uneia
dintre părţi;
• multe cazuri în care divorţul se poate aplica
cuplurilor căsătorite;
• voinţa comună a părţilor de a dizolva uniu-
nea printr-o declaraţie în faţa ofiţerului de stare
civilă, urmată de o solicitare de dizolvare, care
trebuie să fie înaintate în termen de trei luni.
Legea permite în mod expres aplicarea noilor
proceduri rapide de divorţ, negocierea asistată
şi procedura simplificată în faţa primarului cu
rol de ofiţer de stare civilă. După cum se poate
observa, faza separării lipseşte în uniunile civile.
Acest lucru înseamnă că, în practică, unul dintre
cele două procese obligatorii pentru a rezolva
criza conjugală a fost eliminat şi a fost introdus
aşa-numitul „divorţ imediat” pentru uniunile
civile.
5. REGIMURILE PATRIMONIALE
ÎN CAZUL UNIUNII CIVILE anul XX
nr. 5
Este momentul să analizez dispoziţiile pri-
vind regimurile de proprietate în cazul uniunii
civile. Regimul de proprietate juridică pentru
uniunile civile este comunitatea de proprietate
şi aminteşte de dispoziţiile privind regimurile
matrimoniale. Alegerea comunităţii de propri-
etate ca regim al uniunii civile legale reflectă
voinţa legiuitorului de a asimila situaţiile juri-
dice, drepturile şi îndatoririle în uniunile civile
şi căsătorii.
Cuplul nu poate renunţa la drepturile şi obli-
gaţiile impuse de lege pentru uniunile civile, ca
în cazul căsătoriei. Această dispoziţie conduce
la afirmaţia că autonomia soţilor în încheierea
de acorduri de proprietate matrimonială este
aceeaşi pentru partenerii dintr-o uniune civilă,
cu toate că aceste limite nu sunt afirmate în
mod expres. Dintre acestea, una dintre cele mai
71
 importante limite obligatorii priveşte obligaţia
EVENIMENT
deja menţionată a fiecărui partener de a contri-
bui în mod proporţional la necesităţile uniunii.
La fel ca în cazul căsătoriei, partenerii pot
alege regimul separării de proprietate în actul
de încheiere a uniunii civile. Normele privind
încheierea convenţiilor privind proprietatea în
uniunile civile sunt aproape la fel ca cele din
regimul proprietăţii matrimoniale: unele limite
sunt stabilite în mod expres, iar altele sunt con-
siderate aplicabile ca fiind limite generale ale
autonomiei părţilor din negociere. Una dintre
aceste limite implicite o reprezintă definiţia con-
ţinutului contractului uniunii civile şi necesitatea
de a evita încălcarea principiilor considerate de
ordine publică.
Nu există nicio îndoială că încheierea con-
tractelor privind regimul de proprietate şi modi-
ficarea acestora necesită forma autentificată de
notarul public şi prezenţa a doi martori. Acest
subiect este de importanţă deosebită pentru
activitatea notarială. Pentru a cunoaşte regimul
de proprietate al uniunii civile, un notar trebuie
să facă referire la actul de constituire a uniunii
civile, în registrele de stare civilă:
• în cazul în care nu există nicio înregistrare,
înseamnă că regimul aplicabil este comunitatea
legală de proprietate;
• convenţiile şi modificările acestora sunt
indicate în actul de constituire a uniunii civile,
anul XX pentru a fi opozabile terţilor.
nr. 5
Poate exista, de asemenea, o comutare auto-
mată din starea civilă căsătorit la o uniune civilă,
dar nu şi invers, atunci când există o sentinţă de
rectificare a sexului unuia dintre soţi şi soţii îşi
exprimă voinţa de a nu dizolva căsătoria şi de a
nu înceta efectele. În acest caz, regimul de pro-
prietate deja existent pentru soţi este considerat
a reglementa, de asemenea, uniunea civilă.
Încetarea regimului proprietăţii uniunii civile
este determinată de dizolvarea uniunii civile, aşa
cum am menţionat mai înainte.
6. REGULAMENTELE EUROPENE
După ce am analizat principalele aspecte ale
uniunilor civile, putem vorbi acum de legea apli-
cabilă pentru regimurile matrimoniale aplicabile
în cazul căsătoriei şi uniunii civile în conformi-
72
tate cu dreptul internaţional privat italian şi noile
regulamente ale UE. Voi face referiri la dispo-
ziţiile Regulamentului UE privind regimurile
matrimoniale, care are multe puncte comune cu
celălalt regulament privind parteneriatele înre-
gistrate, şi voi evidenţia diferenţele dintre aces-
tea.
Legea nr. 218/1995 privind dreptul interna-
ţional privat stabileşte că „relaţiile patrimoniale
dintre soţi sunt guvernate de legea aplicabilă
relaţiilor personale”. Acest lucru necesită ana-
liza relaţiilor personale, „care sunt reglementate
de legislaţia naţională comună”. În conformitate
cu aceeaşi lege italiană, „relaţiile personale din-
tre soţi de naţionalităţi sau cetăţenii diferite sunt
guvernate de legea statului în care este localizată
predominant căsătoria”.
Regulamentul UE privind regimurile matri-
moniale utilizează un alt criteriu, deoarece se
referă la „legea statului:
(a) unde se află prima reşedinţă obişnuită
comună a soţilor după încheierea căsătoriei; sau,
în caz contrar
(b) a cărui cetăţenie comună o au soţii în
momentul încheierii căsătoriei; sau, în caz con-
trar
(c) cu care soţii au cea mai strânsă legătură
în momentul încheierii căsătoriei, ţinând cont de
toate circumstanţele”.
Putem observa că prima reşedinţă obişnuită
comună prevalează asupra naţionalităţii comune:
acesta este un semn că locul în care este stabilită
viaţa de familie are o importanţă fundamentală,
în contextul mobilităţii ridicate a persoanelor
între statele membre.
Un alt criteriu este utilizat pentru parteneri-
atele înregistrate, reglementate de „legea aplica-
bilă statului unde a fost creat parteneriatul înre-
gistrat”. În acest sens, se asigură că partenerii
din parteneriatele înregistrate au întotdeauna o
lege aplicabilă relaţiei lor, cu toate că legislaţia
naţională nu are prevederi pentru acest tip de
relaţii.
Regulamentul UE prevede o serie de reguli
care nu sunt prezente în legislaţia naţională, cum
ar fi aplicarea universală şi unitatea legislaţiei
aplicabile. În conformitate cu aceste principii,
„legea desemnată ca fiind aplicabilă conform
prezentului regulament se aplică indiferent dacă
este sau nu legea unui stat membru, iar legea
aplicabilă unui regim matrimonial [...] se aplică
tuturor bunurilor care intră sub incidenţa aces-
tui regim, indiferent unde sunt situate activele”.
Aceste prevederi reprezintă afirmarea principiu-
lui unităţii de regimuri de proprietate şi nu per-
mit nicio scindare în afara legii aplicabile.
Atât dreptul internaţional privat italian, cât
şi cel european permit alegerea legii aplicabile.
Potrivit legii italiene, „soţii pot conveni, în scris,
că relaţiile lor patrimoniale sunt guvernate de
legea statului în care este resortisant cel puţin
unul dintre ei sau în care are reşedinţa cel puţin
unul dintre ei”.
Regulamentul UE permite unui cuplu să aibă
o gamă mai largă de alegeri, deoarece afirmă că
„soţii sau viitorii soţi pot conveni să desemneze
sau să schimbe legea aplicabilă regimului lor
matrimonial, cu condiţia ca această lege să fie
una dintre următoarele:
(a) legea statului în care soţii sau viitorii soţi,
sau unul dintre ei, îşi au reşedinţa obişnuită în
momentul încheierii acordului; sau
(b) legea unui stat a cărui cetăţenie o are unul
dintre soţi sau viitorii soţi, la momentul încheie-
rii acordului”.
Această posibilitate mai largă de alegere este,
de asemenea, confirmată de excluderea retri-
miterii, potrivit căreia aplicarea legislaţiei ori-
cărui stat specificat prin prezentul regulament
înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare
în statul respectiv, nu a normelor sale de drept
internaţional privat. Sistemul italian, în schimb,
stabileşte în mod expres că acordul soţilor
privind legea aplicabilă este valabil în cazul în
care se consideră astfel de legea aleasă sau de
legea locului în care a fost semnat acordul. De
asemenea, pentru acest aspect, dispoziţiile euro-
pene arată scopul lor de a avea o aplicare largă
şi pentru a permite o gamă largă de alegere a
legii aplicabile regimurilor de proprietate. Acest
lucru este confirmat şi de posibilitatea de a alege
legea aplicabilă a unui stat care nu face parte din
Uniunea Europeană, aşa cum am văzut din prin-
cipiul aplicării universale.
Conform regulamentelor UE, părţile pot
conferi, de asemenea, efecte retroactive acordu-
rilor de proprietate, deoarece art. 22 din ambele
regulamente afirmă: „cu excepţia cazului în care
soţii convin altfel, o modificare a legii aplicabile
EVENIMENT
regimului matrimonial făcută în timpul căsăto-
riei va avea efecte numai pentru viitor. Orice
modificare retroactivă a legii aplicabile [...] nu
va afecta în mod negativ drepturile terţilor care
derivă din această lege”. Această şansă nu este
posibilă în sistemul italian, care va trebui să
uniformizeze dispoziţiile sale în lumina acestui
efect retroactiv.
Regulamentele UE conţin dispoziţii specifice
privind valabilitatea formală a acordului în ceea
ce priveşte alegerea legii aplicabile. Se precizează
că acest acord se exprimă în scris, este datat şi
semnat de ambii soţi. Alte cerinţe formale se
aplică:
• dacă le-o impune legislaţia statului membru
în care ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită în
momentul încheierii acordului;
• dacă soţii au reşedinţa obişnuită în state
membre diferite în momentul încheierii acor-
dului şi legea unuia dintre aceste state prevede
cerinţe formale diferite;
• dacă numai unul dintre soţi are reşedinţa
obişnuită într-un stat membru în momentul
încheierii acordului şi statul stabileşte cerinţe
formale suplimentare.
Diferenţele dintre legislaţia italiană şi euro-
peană privesc regimurile de proprietate şi opo-
zabilitatea acestora faţă de terţi.
Legea italiană stabileşte că „regimul matri-
monial între soţi guvernat de o lege străină este
anul XX
nr. 5
opozabil terţilor numai în cazul în care aceştia
îl pot cunoaşte sau îl ignoră cu bună ştiinţă. În
ceea ce priveşte drepturile reale în domeniul
imobiliar, aplicarea lor este limitată la cazurile în
care sunt respectate formele de divulgare con-
form legii statului în care se află activele”.
Regulamentele UE introduc, în schimb, o
serie de presupuneri cu privire la posibilitatea ca
un soţ să invoce împotriva unui terţ „legea apli-
cabilă regimului matrimonial între soţi într-un
litigiu între terţ şi unul sau ambii soţi. În con-
formitate cu aceste prezumţii, terţul trebuie să
cunoască legea aplicabilă regimului matrimonial,
în cazul în care:
(a) acea lege este legea:
(i) statului a cărui lege este aplicabilă
tranzacţiei între un soţ şi un terţ;
73
 (ii) statului în care soţul aflat în relaţie
EVENIMENT
contractuală şi terţul îşi au rezidenţa obiş-
nuită; sau
(iii) statului în care este situată proprie-
tatea, în cazul proprietăţilor imobiliare, sau
(b) fiecare soţ a respectat cerinţele aplicabile
privind dezvăluirea sau înregistrarea regimului
proprietăţii matrimoniale specificate de legea:
1. statului a cărui lege este aplicabilă tranzac-
ţiei dintre un soţ şi un terţ;
2. statului în care soţul aflat în relaţie contrac-
tuală şi terţul îşi au reşedinţa obişnuită; sau
3. a statului în care este situată proprietatea,
în cazul proprietăţilor imobiliare”.
Dacă aceste ipoteze nu pot fi aplicate, „efec-
tele regimului proprietăţii matrimoniale în ceea
ce priveşte terţii vor fi guvernate de:
(a) legea statului a cărui lege este aplicabilă
tranzacţiei între soţi şi terţi; sau
(b) în cazuri care implică proprietăţi imobi-
liare, active sau drepturi înregistrate, de către
legea statului unde este situată proprietatea sau
în care sunt înregistrate activele sau drepturile”.
7. CONCUBINAJUL DE FACTO
Ultima menţiune trebuie să fie făcută în legă-
tură cu concubinajul de facto, introdus de aceeaşi
lege italiană privind parteneriatele înregistrate.
anul XX
Atât cuplurile heterosexuale, cât şi cele homo-
nr. 5 sexuale sunt interesate de concubinajul de facto.
Legislatorul a ales să confere o recunoaştere
legală a unei situaţii de fapt şi a anumitor drep-
turi, potrivit voinţei contractuale a fiecărui con-
cubin. Este important de precizat că legiuitorul
recunoaşte şi extinde acum doar anumite drep-
turi specifice pentru concubinajul în fapt şi, în
afara acestor drepturi specifice recunoscute,
acesta nu face nicio extindere a normelor pri-
vind căsătoriile sau uniunile civile.
Un concubinaj de facto există atunci când
există:
• două persoane;
• nelegate de legături de rudenie, afinitate sau
adopţie, căsătorie sau uniune civilă;
• unite în mod stabil de legături sentimentale
şi de obligaţia unei asistenţe morale şi materiale
reciproce.
74
În lege există o altă condiţie legată de reşe-
dinţă, deoarece concubinii trebuie să coabiteze
în mod efectiv şi să aibă reşedinţa obişnuită în
aceeaşi localitate.
Contractul concubinajului de facto nu este un
element obligatoriu pentru recunoaşterea aces-
tui tip de parteneriat. În acest sens, poate exista:
• o convieţuire de facto neguvernată de un
acord: acestor parteneriate li se vor aplica doar
acele drepturi recunoscute de această nouă lege;
• o coabitare de facto guvernată de un anumit
acord: aceste parteneriate vor fi reglementate nu
numai de noua lege, dar, de asemenea, de ceea
ce este scris în contract.
Aşa cum am spus, această nouă lege recu-
noaşte anumite drepturi pentru concubinii
de facto, iar cele mai relevante sunt:
• extinderea drepturilor specifice soţilor con-
form legii la concubinii de facto;
• drepturi reciproce de acces, asistenţă şi
acces la informaţii cu caracter personal în dome-
niul îngrijirii sănătăţii, aşa cum este deja pentru
soţi şi membrii familiei acestora;
• posibilitatea de a desemna partenerul ca
reprezentant, cu puteri depline sau limitate, pen-
tru a lua decizii legate de sănătate, chiar în caz de
boală care cauzează incapacitatea de discernă-
mânt sau, în caz de deces, pentru alegerile legate
de donarea de organe şi aranjamente funerare;
• anumite drepturi legate de casa de locuit,
cum ar fi dreptul partenerului supravieţuitor, în
caz de deces al proprietarului reşedinţei comune,
de şedere timp de doi ani sau pentru o perioadă
egală cu durata de concubinaj în cazul în care
depăşeşte doi ani, dar nu mai mult cinci ani.
• succesiunea privind contractul de închiriere
a reşedinţei comune, în caz de deces al chiriaşu-
lui sau de retragere a sa din contract;
• dreptul de a participa la întreprinderea
familială a partenerului;
• un rol în domeniul măsurilor de protecţie
pentru persoanele care sunt dependente;
• o egalizare cu căsătoria în scopul compen-
sării pentru daune-interese;
• dreptul la obligaţia de întreţinere între con-
cubini.
Acordul de concubinaj este definit ca fiind
contractul prin care concubinii de facto pot regle-
menta raporturile lor patrimoniale.
 Acest acord, modificările sale şi rezoluţia tre-
buie să fie făcute în scris printr-un înscris public
sau înscris sub semnătură privată, autentificat de
un notar sau un avocat care să certifice autenti-
citatea semnăturilor şi conformitatea textului cu
normele obligatorii şi limitele de ordine publică.
Forma prescrisă este cerută de lege sub sancţiu-
nea nulităţii.
Această dispoziţie a fost considerată de
Consiliul Naţional al Notarilor din Italia ca o
pierdere a oportunităţii importante de a avea o
competenţă exclusivă cu privire la acest subiect,
deoarece notarii au fost puşi pe acelaşi nivel cu
avocaţii, în conformitate cu o decizie de politică
periculoasă, după părerea mea.
De asemenea, trebuie să se ia în considerare
faptul că profesioniştii (avocaţi şi notari) care au
competenţe în acest tip specific de act autentic
sunt supuşi unor standarde profesionale diferite.
Mai exact, numai notarii sunt funcţionari publici
cu atribuţia de a păstra actele şi documentele şi
de a elibera copii conform legii notariale.
Cu toate acestea, competenţa notarilor este
exclusivă pentru toate actele de transfer al
drepturilor de proprietate imobiliară care derivă
din acordul de concubinaj. Această regulă pare
să fie interpretată în sens larg, pentru a solicita
prezenţa unui notar pentru toate acordurile de
concubinaj care constituie, transferă, modifică
sau sting drepturile de proprietate imobiliară
sau care lichidează comunitatea acestor drep-
turi şi în toate cazurile în care aceste contracte
trebuie să fie înregistrate în registrele funciare.
Acest contract trebuie să fie înregistrat în
registrele de stare civilă, pentru a fi opozabil ter-
ţilor, iar prelucrarea datelor cu caracter personal
EVENIMENT
conţinute în registrele de stare civilă se efectu-
ează în conformitate cu prevederile codului de
confidenţialitate.
Dispoziţiile privind conţinutul acordului de
concubinaj nu sunt foarte detaliate şi trebuie să
fie integrate cu alte dispoziţii ale aceleiaşi legi. În
special, prezentul contract poate conţine:
• adresa fiecărei părţi pentru notificări (indi-
carea obligatorie): relevanţa acestor informaţii
reiese din retragerea unilaterală din contractul
de concubinaj, care intră în vigoare odată cu
notificarea;
• indicarea domiciliului: aici există un paradox,
deoarece părţile pot stabili prin acord reşedinţa
comună, dar coabitarea este o condiţie prealabilă
pentru recunoaşterea concubinajului de facto; anul XX
• normele privind contribuţia la necesităţile nr. 5
vieţii comune, în ceea ce priveşte resursele fiecă-
rui partener şi capacităţile proprii profesionale
sau de muncă la domiciliu. Această obligaţie de
a contribui este impusă în mod obligatoriu în
cazul căsătoriilor şi uniunilor civile, în timp ce
părţile concubinajului de facto pot decide ce să
se stabilească cu privire la această obligaţie în
funcţie de caracterul relaţiei. În acest sens, păr-
ţile pot alege dacă să prevadă sau nu obligaţia de
a contribui şi dacă să aplice derogarea sau nu de
la principiul proporţionalităţii;
• regimul comunităţii de proprietate, ca într-o
căsătorie. Regimul de proprietate ales în con-
tractul de concubinaj poate fi schimbat în orice
moment, cu un alt acord încheiat cu formularele
prevăzute pentru acest tip de contracte.
75
 Mai mult decât atât, acest acord nu poate
EVENIMENT
conţine termeni şi condiţii care, în cazul în care
sunt incluse, nu produc nulitatea contractului,
dar sunt considerate inaplicabile. Concubinajul
de facto este o situaţie interpersonală afectivă,
care tinde să fie pe perioadă nedeterminată, iar
reglementarea financiară nu poate suporta ataşa-
rea termenilor sau a condiţiilor.
Regimul comunităţii de proprietate într-un
concubinaj de facto are aceleaşi caracteristici cu
cele aplicabile unui cuplu căsătorit. Cu toate
acestea, este important de menţionat că, în timp
ce sistemul juridic în căsătorii şi uniuni civile
este comunitatea de proprietate, regimul juridic
în concubinajul de facto este separarea proprietă-
ţii, în cazul în care există un acord specific.
Un concubinaj de facto este dizolvat:
• prin acordul părţilor: eventualele regimuri
de proprietate sunt dizolvate în acelaşi timp ca şi
regulile proprietăţii comune obişnuite. Opozabi-
litatea faţă de terţi este strict legată de înregistra-
rea dizolvării în registrele de stare civilă;
• prin căsătorie sau uniune civilă între concu-
bini sau între un partener al concubinajului şi o
altă persoană: acest lucru implică faptul că sta-
rea civilă de necăsătorit este una dintre condiţiile
prealabile pentru a afirma că un concubinaj de
facto merită protecţia din punct de vedere legal.
Prin urmare, persoanele separate nu pot intra
într-un acord de concubinaj;
anul XX • în cazul decesului unuia dintre concubini;
nr. 5
• prin retragere unilaterală: acordul de con-
cubinaj de facto este funcţional pentru reglemen-
tarea concubinajului ca o legătură sentimentală
şi, din acest motiv, unul dintre parteneri poate
decide să-l dizolve atunci când îi lipseşte această
legătură. Această dispoziţie introduce o excepţie
de la principiul general al libertăţii contractu-
ale, potrivit căruia un contract poate fi dizolvat
numai prin acord comun.
Retragerea unilaterală poate cauza probleme
în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi şi
înregistrarea în registrele de stare civilă, deoarece
nu există prevederi specifice cu privire la acest
subiect. Profesionistul care primeşte sau auten-
tifică actul de retragere notifică cealaltă parte, la
adresa indicată în acordul de concubinaj. Retra-
gerea unilaterală din contractul de convieţuire,
prin urmare, va fi efectivă numai atunci când
76
este cunoscută de partener sau se presupune că
este cunoscută de acesta.
Nulitatea unui acord privind concubinajul
de facto este stabilită:
• în prezenţa unei duble legături de căsăto-
rie, uniune civilă sau a altui acord de concubinaj
de facto;
• în cazul în care una dintre părţi nu are opt-
sprezece ani;
• în cazul în care una dintre părţi are inter-
dicţie;
• în cazul în care o parte a fost condamnată
pentru omor sau tentativă de omor al partene-
rului;
• în cazul unor legături de rudenie, afinitate
sau adopţie;
• în absenţa unor legături sentimentale şi a
unei datorii de asistenţă morală şi materială reci-
procă.
Dreptul internaţional privat italian a fost
modificat pentru a insera acest nou tip de parte-
neriat. În special, se afirmă că acordurile de con-
cubinaj de facto aplică legea naţională comună a
părţilor contractante; în caz de concubinaj între
cetăţeni de naţionalităţi diferite, se aplică legea
locului unde este localizat predominant concu-
binajul. Această prevedere nu poate aduce atin-
gere standardelor naţionale, europene şi inter-
naţionale care reglementează cazul mai multor
naţionalităţi.
În ansamblu, concubinajele de facto au un
caracter obligatoriu mai mic decât căsătoria şi
uniunile civile şi nu îndeplinesc toate cerinţele
căsătoriilor şi parteneriatelor înregistrate. Două
exemple semnificative ale acestei afirmaţii sunt
reprezentate de caracterul facultativ al regimului
de proprietate în contractul de concubinaj şi de
posibilitatea de a deroga de la contribuţia pro-
porţională la necesităţile vieţii comune.
Din aceste motive, consider că nu pot fi
incluse în Regulamentul UE privind parteneri-
atele înregistrate concubinajele de facto, acestea
constituind un fel de recunoaştere legală a unei
situaţii de fapt care are nevoie de o anumită pro-
tecţie legală. Chestiunile de drept internaţional
privat cu privire la acest subiect sunt strict legate
de prezenţa unei instituţii similare în alte sisteme
de drept.
 8. CONCLUZIE
În concluzie, după ce am
analizat principalele aspecte
ale sistemului italian al regi-
murilor matrimoniale şi după
o scurtă o comparaţie între
regulamentele UE şi noua lege privind uniunile
civile şi concubinajul de facto, putem afirma că
aceste noi legislaţii europene confirmă cât de
important este rolul UE în acest domeniu.
Aşa cum am spus la începutul acestei prezen-
tări, dreptul familiei este unul dintre domeniile
de drept internaţional privat care afectează în
mod direct drepturile fiecărui cetăţean. În cadrul
european nu mai putem vorbi despre politicile
de la nivel naţional, ci numai de la nivel comuni-
tar. Din acest motiv, toată lumea aşteaptă de la
UE să aibă un fond comun în ceea ce priveşte
fiecare aspect al dreptului familiei, de la stabi-
litatea statutului juridic şi practicabilitatea legii
aplicabile până la recunoaşterea hotărârilor.
În acest fel, toate statele membre încep să
aibă o politică unică, iar relaţiile cu alte state din
Căsătoria şi parteneriatul civil între persoane
de acelaşi sex în legislaţia din Slovenia
Stimate domnule preşedinte al Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici din România,
Stimaţi colegi,
Doamnelor şi domnilor,
Am onoarea de a transmite tuturor partici-
panţilor la conferinţă salutări cordiale din partea
notarilor din Slovenia. Cu această ocazie, aş vrea
să felicit colegii din România pentru organizarea
extraordinară şi să vă mulţumesc pentru invitaţie.
Sunt convinsă că această conferinţă este una
dintre modalităţile de căutare a soluţiilor din
viaţa de zi cu zi a cetăţenilor europeni, având
ca scop uniformizarea regulilor convergente în
ceea ce priveşte dreptul familiei şi privat al statu-
tului de cetăţean la nivel european. Prin prezen-
tarea soluţiilor din Republica Slovenia, aş vrea
afara UE sunt mai uşoare şi mai clare. UE joacă
EVENIMENT
un rol important având în vedere că punerea în
aplicare a actelor adoptate este fundamentală,
iar aceste realizări sunt doar un punct de plecare
pentru un lung proces de îmbunătăţire.
Italia a început acest proces de adaptare la
prevederile europene, prin recunoaşterea legală
a cuplurilor de acelaşi sex: această etapă a fost
o mare schimbare pentru cultura italiană şi a
reprezentat o adaptare legislativă la modalităţi
noi morale şi etice ale vieţii. Acum, legiuitorul
italian trebuie să se adapteze tuturor dispoziţii-
lor detaliate ale celor două regulamente ale UE
analizate,dar ceea ce a fost mai greu s-a făcut
deja. Din acest motiv, cred că un cuplu, indife-
rent dacă este format sau nu din persoane de
acelaşi sex, care are o legătură cu legea italiană
nu va fi mai puţin garantat comparativ cu legea
unui alt stat membru. 
Dr. Eleonora BAZZO
Notar public în Torino, Italia
anul XX
nr. 5
să adaug o piesă la mozaicul creat de către toţi
notarii europeni. Vă rog să-mi permiteţi să vă
prezint situaţia actuală din Republica Slovenia
în materie de regim matrimonial şi parteneri-
ate. Pentru o mai bună înţelegere, voi adăuga o
descriere pe scurt a regimului matrimonial între
soţi şi între partenerii care trăiesc în concubinaj.
Domeniul relaţiilor patrimoniale între soţi şi
între partenerii care trăiesc în concubinaj sau în
parteneriat civil este guvernat în Republica Slo-
venia de Legea privind căsătoria şi relaţiile
familiale din 1976, cu modificări ulterioare,
de Legea privind parteneriatele, care a fost
adoptată anul acesta, în timp ce unele dintre
prevederile sale vor intra în vigoare în februarie
2017, şi de Legea de drept internaţional pri-
vat şi procedură.
77
 Deoarece prezentarea mea se concentrează
EVENIMENT
pe relaţiile dintre persoane de acelaşi sex, daţi-mi
voie să menţionez Constituţia Republicii Slove-
nia ca fiind principalul act normativ („Căsăto-
ria şi parteneriatul civil între persoane de acelaşi
sex”).
Constituţia Republicii Slovenia permite acum
o discriminare a partenerilor de acelaşi sex;
atunci când Constituţia Republicii Slovenia era
în pregătire, organul constituţional a recunos-
cut circumstanţele privind orientarea sexuală şi
a definit în special punctul său de vedere legat
de această chestiune. Orientarea sexuală sau
orientarea către acelaşi sex este una dintre cir-
cumstanţele de la art. 14 din Constituţia Repu-
blicii Slovenia, de aceea Guvernul nu trebuie să
permită nicio discriminare legată de aceasta, ci
trebuie să pledeze pentru egalitate (art. 14, para-
graful 2 din Constituţia Republicii Slovenia).
Curtea Constituţională a Republicii Slovenia
a avut rol hotărâtor prin decizia privind regle-
mentările legislative în Republica Slovenia care
prevăd egalizarea completă a parteneriatelor
dintre persoanele de acelaşi sex cu parteneriatele
prin căsătorie şi concubinaj.
După cum ştim cu toţii, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului (denumită în continuare
CEDO) a adoptat deja punctul de vedere con-
form căruia noţiunea de viaţă de familie – care
anul XX se caracterizează prin legături personale strânse
nr. 5
între parteneri – se referă la un parteneriat din-
tre un bărbat şi o femeie, precum şi la un parte-
neriat stabil între persoane de acelaşi sex.
Permiteţi-mi să menţionez, de asemenea,
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
care defineşte în mod clar competenţele exis-
tente, în primul rând competenţele autorităţilor
şi instituţiilor Uniunii Europene.
La art. 9, stipulează că dreptul la căsătorie şi
dreptul de a crea o familie trebuie să fie garantat
tuturor persoanelor, indiferent de religie, etnie,
culoare, sex sau orientare sexuală.
Există multe alte documente la nivel euro-
pean, printre care şi Directiva 2000/78/CE din
27 noiembrie 2000, care interzice orice discri-
minare bazată pe criterii de orientare sexuală a
cuplurilor necăsătorite la locul de muncă.
78
Prezenta lege privind parteneriatul în Slovenia
consideră că un parteneriat între două persoane
este egal cu o căsătorie în toate elementele sale.
Este, de asemenea, pentru prima dată în istoria
legislaţiei slovene când o relaţie între două per-
soane de acelaşi sex, care trăiesc într-un partene-
riat pentru o perioadă mai lungă, este reglemen-
tată prin lege. De asemenea, un parteneriat care
nu este înregistrat este egal în toate elementele
sale cu concubinajul dintre o femeie şi un bărbat.
Legea privind parteneriatul se referă la o aplicare
prin analogie a prevederilor legale care guver-
nează căsătoria (legate de condiţiile privind exis-
tenţa şi valabilitatea unui parteneriat, procedura
înainte de încheierea unui parteneriat, încheierea
unui parteneriat, drepturile şi obligaţiile partene-
rilor, relaţiile patrimoniale între parteneri, înce-
tarea parteneriatului, relaţiile dintre parteneri în
urma dizolvării parteneriatului şi efectele juridice
ale unui parteneriat).
Un obiectiv important urmărit de noua lege
este reglementarea legislativă a unui parteneriat
civil între persoane de acelaşi sex, în sensul ega-
lizării consecinţelor juridice dintre parteneri de
acelaşi sex cu consecinţele juridice anticipate de
lege pentru un astfel de parteneriat între un băr-
bat şi o femeie (respectiv căsătorie, în cazul unei
confirmări oficiale, şi un parteneriat neîncheiat,
cu condiţia ca două femei sau doi bărbaţi, care
nu au intrat într-un parteneriat, să fi fost împre-
ună pentru un timp mai îndelungat şi în cazul în
care nu există motive de invalidare a unui parte-
neriat civil între aceştia).
Aranjamentul propus egalizează consecinţe
juridice numai într-o relaţie între parteneri şi
numai atunci când legea prevede un drept sau
anumite obligaţii din cadrul drepturilor deţinute
de celălalt soţ sau în cazul în care acestea sunt
cerute de către ambele persoane exclusiv din
titlul existenţei unei căsătorii ca o relaţie juridică
care este în vigoare între soţi. Cu toate acestea,
legislaţia nu reglementează relaţiile de familie
sau relaţii în ceea ce priveşte terţii (de exemplu,
în ceea ce priveşte copiii). Partenerii într-un par-
teneriat civil nu pot adopta copii împreună. Par-
tenerii într-un parteneriat civil nu au dreptul la
reproducere asistată medical.
Legislaţia stabileşte că viitorii parteneri vor
aplica pentru o înregistrare a parteneriatului

civil, care va fi încheiat în prezenţa şefului uni-
tăţii administrative sau în prezenţa unei alte per-
soane autorizate şi a unui grefier. Spre deosebire
de înregistrarea actuală, parteneriatele civile vor
fi înregistrate în mod public şi cu o ceremonie
solemnă în spaţii oficiale special amenajate – la
fel ca şi căsătoria.
Legislaţia recunoaşte consecinţele juridice,
de asemenea, pentru un parteneriat care nu este
încheiat de două persoane de acelaşi sex, în cazul
în care nu există motive întemeiate de invalidare
a căsătoriei acestora.
Aşa cum am menţionat anterior, Legea
parteneriatului pune semn de egalitate între
parteneriat şi căsătorie, în toate elementele
sale şi se referă la aplicarea prin analogie a pre-
vederilor legale care reglementează căsătoria
şi pentru relaţiile patrimoniale între parteneri.
Prin urmare, aş dori să prezint pe scurt
modul în care legea reglementează regimul
patrimonial între soţi şi care, în consecinţă,
se referă la o coabitare a unui bărbat cu o
femeie şi la un parteneriat între persoane de
acelaşi sex, care poate fi, de asemenea, înre-
gistrat sau neînregistrat.
Permiteţi-mi să subliniez faptul că – în con-
formitate cu legislaţia raporturilor patrimoniale
dintre soţi valabile în Republica Slovenia astăzi –
există un regim juridic care reglementează pro-
prietatea comună a soţilor. Proprietatea comună
a soţilor este definită pe baza deţinerii în comun
a proprietăţii. Acest lucru este combinat cu deţi-
nerea independentă a unei proprietăţi separate,
de către unul dintre soţi înainte de căsătorie, sau
pe care unul dintre soţi a obţinut-o în mod inde-
pendent în timpul căsătoriei (de exemplu, un
cadou sau o moştenire), sau a unei părţi dintr-o
EVENIMENT
proprietate separată (de exemplu, dobândă sau
profit) (art. 51 din Legea privind căsătoria şi
relaţiile de familie). Proprietatea comună con-
stă în proprietatea completă obţinută de la locul
de muncă sau care provine din proprietatea lor
comună în timpul căsătoriei, indiferent care soţ
deţine drepturi asupra bunului. Cotele din pro-
prietatea comună deţinute de către soţi nu sunt
definite, dar pot fi definite.
În împărţirea bunurilor comune, se consi-
deră că ponderea activelor comune este egală
între soţi, dar se poate dovedi că unul dintre soţi
a contribuit într-o proporţie mai mare la bunu-
rile comune. Într-un litigiu cu privire la valoarea
cotei deţinute de fiecare dintre soţi din bunurile
comune, instanţa va lua în considerare nu numai
veniturile fiecăruia dintre soţi, dar şi alte circum-
stanţe, cum ar fi asistenţa pe care unul dintre
soţi o oferă celuilalt soţ, îngrijirea şi educarea
copiilor, munca în gospodărie, menţinerea pro-
prietăţii (art. 59 din Legea privind căsătoria şi
relaţiile de familie).
Toate veniturile personale (inclusiv venitul
din pensii) sau orice venituri care provin din par-
tea unui soţ sau din profitul rezultat dintr-o pro-
prietate comună sunt considerate în mod legal
ca fiind o parte a proprietăţii comune. Oricare
dintre soţi poate solicita să deţină separat o pro-
prietate, numai în cazul în care acesta dovedeşte
că deţine proprietatea dinainte de căsătorie sau anul XX
nr. 5
că nu este derivată din proprietăţile lor comune.
Soţii gestionează şi dispun de proprietăţile
comune împreună şi prin acord, cu excepţia
cazului în care ambii soţi sunt de acord că numai
unul dintre ei trebuie să administreze o anumită
proprietate sau că gestionează şi dispune de ea
respectând interesul ambilor soţi. Oricare dintre
soţi se poate retrage dintr-un astfel de acord, în
orice moment (art. 52 din Legea privind căsă-
toria şi relaţiile de familie). În cazul în care
unul dintre soţi dispune de proprietatea comună
fără acordul prealabil al celuilalt soţ, acesta din
urmă poate contesta o astfel de tranzacţie legală
în cazul în care un terţ în această tranzacţie
legală ştia sau ar fi trebuit să ştie că proprietatea
în cauză este o parte a proprietăţii comune. În
caz contrar, soţul păgubit are dreptul de a pre-
tinde numai o compensaţie din partea celuilalt
79
 soţ. Soţii nu au voie să dispună independent de
EVENIMENT
orice parte nedefinită a proprietăţii lor comune,
dar ei sunt independenţi în exercitarea dreptului
lor de proprietate asupra proprietăţii separate.
Ambii soţi sunt responsabili solidar şi indivi-
dual de activele lor pentru obligaţiile care vor fi
încredinţate ambilor soţi conform reglementă-
rilor generale, pentru obligaţiile create în legă-
tură cu active comune şi pentru obligaţiile pe
care unul dintre soţi le acceptă pentru nevoile
curente ale familiei.
Ambii soţi sunt responsabili solidar pentru
datoriile acumulate la momentul căsătoriei lor
şi care au legătură cu bunurile comune şi cos-
turile căsătoriei lor. Proprietatea comună poate
fi utilizată pentru a plăti creditorii. În cazul în
care acest lucru nu este suficient, poate fi uti-
lizată şi proprietatea separată a soţilor. Un soţ
are dreptul de a pretinde de la celălalt soţ resti-
tuirea sumei plătite în plus faţă de cota sa, pen-
tru soluţionarea forţată a unei datorii comune
(art. 56 din Legea privind căsătoria şi relaţiile
de familie). Un creditor poate solicita, pe baza
unei decizii cu caracter obligatoriu, ca instanţa
să determine ponderea activelor comune ale
unui debitor şi apoi să solicite decontarea forţată
pentru această cotă (art. 57 din Legea privind
căsătoria şi relaţiile de familie).
După cum am menţionat la început, Legea
privind căsătoria şi relaţiile de familie în
anul XX vigoare interzice soţilor să definească un regim
nr. 5 diferit al proprietăţii matrimoniale faţă de regi-
mul matrimonial al proprietăţii comune. Orice
acord în care se stabileşte anterior partea fiecă-
rui soţ din proprietatea comună sau orice con-
tract în care unul dintre soţi renunţă la partea
sa este nul de drept. Soţii pot utiliza un acord
numai pentru a defini că (părţi din) proprietatea
lor separată aparţine proprietăţii comune; nu au
voie să determine (părţi din) proprietatea lor
comună ca fiind proprietatea separată a unuia
dintre soţi. Soţii pot conveni asupra împărţirii
proprietăţii lor comune care există în momentul
în care se încheie acordul; cu toate acestea, acest
acord nu poate include achiziţiile ulterioare.
Soţii pot încheia o afacere legală între ei, care
poate fi încheiată şi cu alte persoane, iar acestea
pot stabili drepturi şi obligaţii pe această bază.
O afacere legală între soţi este valabilă numai
dacă este încheiată în forma unui act notarial.
80
Un acord acceptabil între soţi şi modi-
ficările sale trebuie să fie în forma unui act
notarial.
Acordurile care precizează că proprie-
tatea separată aparţine proprietăţii comune
pot fi încheiate numai în timpul căsătoriei.
În cazul în care un acord stabileşte că o pro-
prietate separată face parte din proprietatea
comună, acesta nu poate fi anulat până la sepa-
rarea proprietăţii comune.
În conformitate cu legislaţia în vigoare, nu
este necesară înregistrarea acordurilor accepta-
bile descrise mai sus.
Iar acum, aş vrea să vă prezint pe scurt
consecinţele dizolvării unei căsătorii/divor-
ţului, modul în care este divizată proprieta-
tea (dreptul real).
• În conformitate cu art. 64 din Legea pri-
vind căsătoria şi relaţiile de familie, instanţa
va acorda divorţul pe baza unui acord între
soţi, cu condiţia ca aceştia să fi ajuns la o înţe-
legere privind îngrijirea, creşterea şi subzistenţa
copiilor comuni, contactul cu ambii părinţi, în
conformitate cu prevederile prezentei legi şi în
cazul în care au prezentat, sub forma unui act
notarial executoriu, un acord privind împărţirea
proprietăţii lor comune, privind care dintre soţi
va rămâne sau va deveni locatarul apartamentu-
lui lor şi privind întreţinerea soţului care nu are
mijloace de subzistenţă şi este şomer nu din vină
proprie.
Legea prevede o formă strictă a unui act nota-
rial pentru un astfel de acord, în care notarul
punctează toate faptele importante din punct de
vedere legal, în special faptul că nu este posibilă
o solicitare ulterioară din partea niciunuia dintre
soţi privind determinarea cotei din proprietatea
comună. Acesta conţine prevederi legate de uti-
lizarea apartamentului şi orice cerinţe suplimen-
tare privind proprietăţile. Atunci când există un
acord privind divorţul şi un acord legal valabil
privind diviziunea proprietăţii comune şi privind
întreţinerea soţului, sunt întrunite toate condiţi-
ile pentru ca instanţa să dizolve căsătoria.
• După terminarea (şi, de asemenea, în tim-
pul) căsătoriei, ambii soţi au dreptul de a cere o
diviziune judiciară a proprietăţii. Un creditor al
unuia dintre soţi poate solicita diviziunea pentru
datorii care nu sunt obligatorii pentru celălalt soţ.
În faza iniţială, proprietatea comună şi acţiunile
soţilor în ea sunt definite. În împărţirea bunuri-
lor comune, este imposibilă definirea cotei soţi-
lor din fiecare activ în parte; este definită numai
partea fiecărui soţ la proprietate totală. Poate fi
contestată prezumţia privind părţile egale din
proprietatea comună. Într-un litigiu cu privire
la valoarea cotei fiecăruia dintre soţi din bunu-
rile comune, instanţa va lua în considerare nu
numai veniturile fiecăruia dintre soţi, dar şi alte
circumstanţe, cum ar fi asistenţa pe care un soţ
o acordă celuilalt soţ, îngrijirea şi educarea copi-
ilor, munca în gospodărie, menţinerea proprie-
tăţii, precum şi orice altă formă de muncă şi de
cooperare în gestionarea, menţinerea şi creşte-
rea activelor comune (art. 59 din Legea privind
căsătoria şi relaţiile de familie).
După ce sunt definite cotele fiecărui soţ, în
a doua etapă aceştia pot cădea de acord asupra
modului în care ar trebui să fie împărţită pro-
prietatea. În cazul unei diviziuni complete a
proprietăţii, ei pot alege între diviziunea fizică
şi cea civilă sau pot opta pentru o combinaţie
a ambelor. În cazul în care nu se pot pune de
acord asupra acestui fapt, instanţa trebuie să
efectueze mai întâi o împărţire fizică a active-
lor în cadrul procedurilor civile necontencioase,
care au prioritate faţă de diviziunea civilă prin
care proprietatea este vândută şi sunt împărţite
veniturile rezultate. În cazul unei diviziuni fizice,
fiecare soţ primeşte obiectele în limita cotei sale
pentru care dovedeşte că are un interes legitim
mai puternic. Respectivul soţ primeşte obiectele
care sunt destinate profesiei sale şi altor activităţi
care sunt necesare pentru a-şi câştiga existenţa
sau care sunt destinate în mod exclusiv uzului
său personal şi nu fac parte din proprietatea
separată (art. 61 paragraful 2 din Legea privind
căsătoria şi relaţiile de familie).
Permiteţi-mi să subliniez faptul că după
încheierea căsătoriei, ambii soţi rămân respon-
sabili în mod solidar pentru datoria lor comună
până când este divizată proprietatea lor comună
şi până când este divizată şi datoria. În cazul în
care nu este făcută nicio diviziune, soţii rămân
responsabili în mod solidar.
Unul dintre soţi are dreptul de a pretinde
EVENIMENT
de la celălalt soţ restituirea sumei în plus faţă
de cota sa, plătită pentru soluţionarea forţată a
unei datorii comune (art. 56 din Legea privind
căsătoria şi relaţiile de familie).
În cazul decesului unuia dintre soţi, proprie-
tatea comună a soţilor se împarte în mod egal,
iar cota soţului defunct devine o parte din moş-
tenirea sa. Moştenitorii sau soţul supravieţuitor
pot cere instanţei să stabilească un raport dife-
rit al cotelor. După divizare, soţul supravieţui-
tor moşteneşte în conformitate cu prima sau
a doua ordine de succesiune. În prima ordine
de succesiune, soţul supravieţuitor moşteneşte
împreună cu copiii defunctului, în cazul în care
moştenirea este împărţită în părţi egale. În cazul
în care decedatul nu lasă copii în urmă, soţul
supravieţuitor va moşteni în conformitate cu a
doua ordine de succesiune, împreună cu părinţii
decedatului, primind jumătate din proprietate.
Aş dori să subliniez în mod special solu-
ţiile juridice care sunt definite de legislaţia
în vigoare în prezent pentru proprietatea
partenerilor din cadrul parteneriatelor înre-
gistrate şi neînregistrate.
Concubinajul este definit ca o relaţie mai
lungă, similară căsătoriei, între doi parteneri
heterosexuali care ar fi intrat într-o căsătorie
dacă ar fi dorit. Acest lucru înseamnă că nu
există niciun obstacol juridic pentru încheierea
căsătoriei între cele două persoane. Regimul de anul XX
nr. 5
proprietate pentru partenerii dintr-un concu-
binaj este echivalent cu regimul de proprietate
pentru un cuplu căsătorit. Proprietatea comună
a partenerilor este formată în acelaşi mod ca
şi proprietatea comună a cuplurilor căsătorite.
Înregistrarea pentru cuplurile heterosexuale nu
este posibilă. Este aproape imposibil de defi-
nit când un parteneriat devine un parteneriat
pe termen lung. Prin urmare, în cazul când nu
există niciun obstacol pentru un cuplu să intre
în căsătorie, toate bunurile dobândite după ce
partenerii au început să trăiască împreună sunt
considerate a fi proprietatea comună a acestora.
Partenerii de acelaşi sex se pot înregistra
într-un parteneriat, care are aceleaşi relaţii de
proprietate între parteneri ca în cazul unei căsă-
torii (Legea parteneriatului – Monitorul Oficial
al Republicii Slovenia nr. 33/2016 din 9 mai
81
 2016, care începe să fie aplicată în conformitate
EVENIMENT
cu art. 10 din lege în termen de nouă luni de la
data publicării acesteia, respectiv februarie 2017).
Un parteneriat neînregistrat este tratat la fel
ca un concubinaj, cu aceleaşi consecinţe juridice.
Aş dori să atrag atenţia asupra autorităţii
care este responsabilă în cazul litigiilor şi al
altor probleme juridice în legătură cu pro-
prietatea matrimonială.
În conformitate cu normele generale privind
competenţa, instanţa slovenă are competenţa
internaţională a litigiilor în ceea ce priveşte pro-
prietatea matrimonială în cazul în care pârâtul
are reşedinţa permanentă în Republica Slovenia.
În cazul în care pârâtul are domiciliul în orice
altă ţară, competenţa poate, de asemenea, să
se bazeze pe domiciliul temporar din Slovenia
(art. 48 din Legea privind dreptul internaţio-
nal privat şi procedura).
O instanţă din Republica Slovenia este com-
petentă în litigiile privind relaţiile patrimoniale
dintre soţi în ceea ce priveşte proprietatea lor
în Republica Slovenia, inclusiv atunci când reşe-
dinţa permanentă a pârâtului nu se află în Repu-
blica Slovenia. În cazul în care majoritatea pro-
prietăţii este în Republica Slovenia, iar restul în
străinătate, o instanţă din Republica Slovenia se
poate pronunţa cu privire la proprietatea care se
află în străinătate numai în cazul în care pârâtul
permite instanţei din Republica Slovenia să se
anul XX
nr. 5
pronunţe în această privinţă (art. 67 din Legea
privind dreptul internaţional privat şi proce-
dura).
Legea ţării ai cărei cetăţeni sunt soţii va fi
aplicată pentru relaţiile personale şi matrimoni-
ale patrimoniale dintre soţi. În cazul în care soţii
sunt cetăţeni din diferite ţări, atunci va fi apli-
cată legea ţării unde au reşedinţa permanentă.
În cazul în care soţii nu au aceeaşi cetăţenie sau
o reşedinţă permanentă comună în aceeaşi ţară,
atunci se aplică legea ţării unde au avut cea mai
recentă reşedinţă permanentă comună. În cazul
în care legea care urmează a fi aplicată nu poate
fi determinată în conformitate cu primul, al doi-
lea sau al treilea paragraf din prezentul articol,
se aplică legea ţării cu cea mai strânsă legătură
cu relaţia dintre cei doi [art. 38 (1) din Legea
privind dreptul internaţional privat şi proce-
dura].
82
Relaţiile de proprietate între partenerii necă-
sătoriţi care locuiesc împreună sunt reglemen-
tate într-un mod similar de legea ţării ai cărei
cetăţeni sunt aceştia. În cazul în care sunt cetă-
ţeni ai unor ţări diferite, se aplică legea ţării în
care au reşedinţa comună.
În cazul în care un cuplu căsătorit a încheiat
un acord cu privire la proprietatea lor, legea apli-
cată va fi cea care este aplicată pentru relaţiile
lor de proprietate, la momentul în care a fost
încheiat acordul.
Au fost încheiate acorduri bilaterale privind
asistenţa juridică internaţională, care includ
norme în cazul conflictului de legi în materie
de regimuri de proprietate matrimonială între
Republica Cehă, Franţa, Ungaria, Mongolia,
Polonia, România, Federaţia Rusă şi Slovacia (a
se vedea http://www.mp.gov.si).
Soţii aleg legea aplicabilă pentru relaţiile lor
de proprietate în cazul în care această alegere
este permisă de legea aplicată iniţial pentru rela-
ţiile lor de proprietate (art. 39 din Legea pri-
vind dreptul internaţional privat şi proce-
dura). Dar legea aleasă nu este aplicată în cazul
în care efectul acestei alegeri este în conflict cu
politicile publice din Republica Slovenia (Legea
privind dreptul internaţional privat şi pro-
cedura). Legislaţia slovenă în sine nu permite
alegerea legislaţiei aplicabile.
În cele din urmă, aş dori să adaug că există
un nou Cod al familiei în consultare publică în
Republica Slovenia. Prezentul cod reglemen-
tează căsătoria, precum şi concubinajul între
două persoane de sex diferit.
Propunerea de cod întăreşte prezenţa notari-
lor în încheierea de acorduri în domeniul relaţii-
lor convenţionale de proprietate. Şi anume, pro-
punerea de cod elimină regimul unei proprietăţi
comune a soţilor, care conferă libertatea de a
încheia o înţelegere între soţi.
Regimul de proprietate contractuală este una
dintre cele mai importante noutăţi din propune-
rea privind regimul proprietăţii între soţi.
Propunerea de cod prevede că un acord pri-
vind regimul relaţiilor de proprietate dintre vii-
torii soţi ar trebui să fie introdus într-un regis-
tru al contractelor care reglementează relaţiile
de proprietate, care vor fi stabilite de Camera
Notarilor din Slovenia (privind acordul lor prea-
labil, urmat de cererea notarului de înregistrare)
în momentul în care viitorii soţi intră în relaţia
de căsătorie. Până în acel moment, proiectul se
păstrează la biroul notarial până la încheierea
căsătoriei.
Problema divulgării complete a tuturor infor-
maţiilor cu privire la proprietatea fiecăruia din-
tre soţi a fost în mod special expusă.
Principiul conform căruia fiecare soţ trebuie
să dezvăluie complet şi corect proprietatea sa,
situaţia sa financiară (proprietatea fiecăruia din-
tre soţi, veniturile acestora) a devenit o parte
din datoria fiecăruia dintre soţi înainte de a intra
într-un acord cu privire la regimul patrimonial.
În cazul în care unul dintre ei nu reuşeşte să facă
acest lucru, celălalt poate apoi să conteste un
astfel de acord care reglementează relaţiile lor
patrimoniale. Informaţiile false sau ascunse ale
situaţiei proprietăţilor unui soţ pot conduce la
încheierea unui acord cu privire la regimul patri-
monial cu un astfel de conţinut pe care celălalt
soţ nu l-ar fi încheiat dacă ar fi cunoscut situaţia
reală a proprietăţilor celuilalt soţ.
Este, de asemenea, prevăzut în mod expres
că partenerii dintr-un concubinaj pot, dacă
doresc, să evite regimul juridic de proprietate
printr-un acord separat, care nu este un acord cu
privire la regimul patrimonial, în sensul strict al
cuvântului. Prevederile conţin trimiteri că preve-
derile din acest cod privind regimul relaţiilor de
proprietate se pot aplica în mod corespunzător
şi pentru acordurile privind regimul proprietăţii
între partenerii dintr-un concubinaj. Un astfel
de acord ar fi valabil – la fel ca şi între soţi –
numai atunci când partenerii ar include în acesta
doar acele drepturi de care nu ar putea dispune.
Obligaţia notarului de a da explicaţii
Noul Cod al familiei, care se află în pre-
zent în consultare publică, reglementează în
mod expres obligaţia notarului pentru explica-
ţii. Printr-un articol special care într-o anumită
parte reia descrierea obligaţiilor notarului din
art. 42 din Legea notarilor, iniţiatorul a dorit să
expună problema încheierii unui astfel de act
juridic specific şi complex cum este acordul pri-
vind regimul relaţiilor patrimoniale.
Asigurarea interesului unui soţ depinde foarte
EVENIMENT
mult de măsura în care notarul în calitate de
funcţionar public îl va informa în mod imparţial
şi – în ceea ce priveşte conţinutul acordului lor –
îl va informa într-un mod uşor de înţeles asupra
consecinţelor juridice. Iniţiatorul consideră că
notarul ar trebui să fie, în special, atent la cazu-
rile în care conţinutul acordului privind regimul
relaţiilor patrimoniale este scris în mod expres în
favoarea unuia dintre soţi şi în detrimentul celui-
lalt. În plus faţă de acordurile în care notarii par-
ticipă pentru a asigura legalitatea, la acestea ar
trebui să aibă grijă ca părţile să primească îndru-
mare juridică bună legată de actul legal pe care
urmează să-l încheie. Numai atunci putem vorbi
cu adevărat despre voinţa părţilor contractante,
care este, de asemenea, în interesul public şi nu
numai în interesul soţilor. Acest lucru este con-
firmat, de asemenea, de cererile actuale privind
încheierea oricărui fel de acorduri de proprietate
între soţi sub forma unui act notarial.
Notarul nu poate face nicio ajustare a conţi-
nutului acordului care reglementează raporturile
de proprietate nedrepte faţă de unul dintre par-
teneri, deşi conţinutul este încă legal. Dar iniţi-
atorul consideră că notarul trebuie să se asigure
că ambii soţi obţin informaţii adecvate cu pri-
vire la regimul de proprietate. Acesta trebuie să
le explice modul în care relaţiile lor de proprie-
tate vor fi tratate de către cod în cazul în care nu
încheie acordul cu privire la regimul patrimonial.
Numai după ce notarul este convins că soţii – anul XX
nr. 5
după primirea consilierii juridice independente
din partea sa – sunt încă dispuşi să încheie acor-
dul cu conţinutul specific la care ar avea dreptul
pe baza regimului juridic patrimonial, în special
soţul ale cărui drepturi par să fie reduse, doar
atunci notarul încheie actul.
Este important ca soţii să primească un
sfat cu adevărat independent de la notar. Prin
urmare, notarul nu ar trebui să fie mulţumit de
faptul că soţii au fost deja informaţi de către un
avocat care poate fi avocatul unuia dintre soţi şi
care va fi în principal interesat de apărarea inte-
reselor legale ale clientului său. Trebuie să avem
întotdeauna în vedere, de asemenea, că încheie-
rea acordului privind regimul relaţiilor patrimo-
niale dintre soţi nu este egală cu încheierea unei
afaceri juridice cu terţi unde (în principiu) aspec-
tul comercial se află în prim-plan. Aici există un
83
 moment emoţional specific (în principiu), deşi
EVENIMENT
acordul se referă la chestiunea proprietăţii.
Posibilităţile de exploatare a părţii contrac-
tante mai slabe sunt mai mari în astfel de acor-
duri. Notarul trebuie să le explice părţilor care
doresc să încheie acordul cu privire la regimul
relaţiilor patrimoniale modul în care codul regle-
mentează înregistrarea acordului lor cu privire
la regimul relaţiilor patrimoniale într-un regis-
tru special de acorduri de acest fel. Notarul tre-
buie să informeze părţile că au posibilitatea de a
înregistra acordul cu privire la regimul relaţiilor
patrimoniale într-un registru special de acorduri
privind regimul relaţiilor patrimoniale, ceea ce
înseamnă că regimul lor de proprietate va obţine
publicitate imobiliară (cu privire la existenţa
acordului vizând regimul relaţiilor de proprie-
tate, şi nu în ceea ce priveşte detaliile din acordul
lor) şi va fi valabil nu numai în relaţia dintre ele,
ci şi în ceea ce priveşte terţii, ceea ce este erga
omnes. Notarul trebuie să-i informeze în legătură
cu posibilitatea ca regimul lor de proprietate să
rămână în sfera privată, ceea ce înseamnă că pot
decide ca acordul lor cu privire la regimul rela-
ţiilor de proprietate să nu fie înscris în registrul
acordurilor privind regimul relaţiilor de proprie-
tate. În plus, notarul trebuie să le explice soţilor
anul XX
nr. 5
Dreptul la viaţă privată, dreptul la căsătorie
şi interzicerea discriminării
1. INTRODUCERE
Instituţia parteneriatelor civile (sau înregis-
trate) s-a născut ca o alternativă la căsătorie,
revendicând însă un regim de protecţie similar
sau aproape similar. Mai multe ţări au introdus
această instituţie în legislaţia lor, recunoscând-o
[Danemarca, urmată de Norvegia, Suedia, Fin-
landa, Islanda, Groenlanda, Olanda, Belgia,
unele regiuni forale autonome din Spania – Ara-
gon, Catalonia şi Navarra –, Germania, Luxem-
burg, Elveţia, Regatul Unit, Cehia, Ungaria,
Irlanda, Slovenia, Franţa (PACS) şi Austria], fără
84
că, în acest caz, regimul de proprietate contrac-
tual este valabil numai în relaţia lor reciprocă, în
timp ce existenţa unui regim juridic în ceea ce
priveşte terţii este doar presupus.
Stimaţi colegi!
Daţi-mi voie să închid prezentarea cu
concluzia de necontestat că responsabili-
tăţile şi riscurile persoanelor fizice se află
în continuă creştere. Acesta este un proces
care nu poate fi oprit. Chestiunea securităţii
juridice, de asemenea, în domeniul dreptu-
lui familiei, trebuie să fie abordată în cadrul
Uniunii Europene. Nu este posibilă nicio
siguranţă legală fără unificare.
Încă este foarte mult de lucru în mod res-
ponsabil pe calea europeană a consolidării
securităţii juridice şi de căutare a modului
în care se pot împleti valorile tradiţionale,
cum ar fi siguranţa juridică şi rolul notarului
ca funcţionar public, cu tendinţele globale
ale dezvoltării afacerilor rapide şi de multe
ori fără hârtie în toate sferele vieţii şi activi-
tăţii umane. 
Sonja KRALJ
Preşedintele Camerei Notarilor din Slovenia
Slovenj Gradec, 3 septembrie 2016
a exista însă un regim uniform al tuturor acestor
reglementări.
Astfel, unele codificări consacră o viaţă de
familie „restrânsă”, interzicând accesul la adop-
ţia copiilor sau la tehnicile de reproducere asis-
tată, în vreme ce altele (mult mai puţine) o per-
mit. De asemenea, în unele legislaţii naţionale
parteneriatele pot fi înfiinţate doar între per-
soane de acelaşi sex, în vreme ce în altele ele
sunt accesibile şi persoanelor de sex diferit.
Însă, ca un element comun, în toate situaţiile ele
sunt bazate pe principiul monogamiei.

Fundamentul acestor modele este unul
contractual cu efecte însă în planul stării civile,
membrii unui parteneriat înregistrat nepu-
tând încheia o căsătorie decât ulterior diso-
luţiei parteneriatului. Parteneriatele produc,
în general, efecte asemănătoare căsătoriei.
În mai multe ţări căsătoria poate fi încheiată
şi între persoane de acelaşi sex: Danemarca,
Olanda (2000), Belgia (2003), Spania (2005),
Norvegia (2009), Suedia (2010), Portugalia
(2010), Islanda (2010), Franţa (2013). Suedia,
Norvegia şi Islanda au abrogat, în consecinţă,
legislaţia parteneriatelor.
Unele legislaţii naţionale permit chiar adopţia:
Danemarca, Norvegia, Olanda, Suedia, Anglia
şi Ţara Galilor, Scoţia, Belgia, Islanda, Spa-
nia. Altele admit doar adopţia copiilor (vitregi)
copartenerului (Germania şi Finlanda).
Norvegia permite partenerilor accesul la teh-
nicile de reproducere medicală asistată printr-o
lege care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009.
Această diversitate de concepţii şi reglemen-
tări nu avea cum să nu aibă repercusiuni în pla-
nul dreptului internaţional privat, în contextul
mobilităţii tot mai accentuate a persoanelor pe
fondul liberei circulaţii. S-au ridicat numeroase
întrebări, atât în doctrină, cât şi, în egală măsură,
de practicienii dreptului, în planul recunoaşte-
rii efectelor extrateritoriale ale parteneriatelor
civile şi ale căsătoriilor între persoane de ace-
laşi sex. „Există o nevoie urgentă pentru norme
de conflict care să determine legea aplicabilă în
privinţa parteneriatelor constituite din cupluri
de apartenenţe naţionale diferite sau domicilii
diferite – spunea o reputată specialistă în drept
internaţional privat, dna Bea Verschraegen,
1
K. BOELE-WOELKI în K. BOELE-WOELKI, A. FUCHS (editori), Legal Recognition of Same-Sex Relationships in Europe. National,
Cross-Border and European Perspectives, ed. a doua, Ed. Intersentia, 2012, p. 259.
profesor la Viena. Problemele juridice apar nu
EVENIMENT
numai la nivelul dreptului privat (de exemplu
recunoaşterea unui parteneriat şi executarea obli-
gaţiilor de întreţinere într-o altă ţară, drepturile
decurgând din regimul matrimonial, îndreptăţi-
rea de a moşteni), ci şi la nivelul dreptului public
(de ex. dreptul la reunirea familiei, permisul de
rezidenţă, pensia de urmaş) şi, în cele mai multe
cazuri, clarificările lipsesc cu desăvârşire.”1
2. ACASĂ ÎN ROMÂNIA…
Codul nostru civil, în mod surprinzător,
prohibeşte asemenea uniuni sau parteneriate,
refuzând recunoaşterea lor în România chiar
dacă sunt constituite valid în străinătate şi chiar
între resortisanţi străini, indiferent dacă legea
naţională a acestora le permite sau nu. Art. 277
alin. (3) N.C.C. este categoric în această privinţă:
„[p]arteneriatele civile dintre persoane de
sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau
contractate în străinătate fie de cetăţeni
români, fie de cetăţeni străini nu sunt recu-
noscute în România.” Suntem în prezenţa unei
norme de ordine publică de drept internaţional
privat român. Iar, potrivit art. 2.564 N.C.C., „[a]
plicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordi-
nea publică de drept internaţional privat român
[…]. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se
aplică legea română.” Credem însă că viaţa aces-
tui articol de cod (art. 277) nu va fi foarte lungă,
mai ales în contextul în care la nivel european a
anul XX
fost deja lansată „Propunerea de Regulament al nr. 5
Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecă-
toreşti în materia parteneriatelor înregistrate” –
Bruxelles, 16.3.2011 [COM(2011) 127 final].
3. CONVENŢIA DE LA MÜNCHEN
DIN 5 SEPTEMBRIE 2007
Urmărindu-se facilitarea recunoaşterii trans-
frontaliere a parteneriatelor civile, a fost adop-
tată, sub egida Comisiei Internaţionale de Stare
Civilă (CIEC), Convenţia de la München din 5
septembrie 2007 privind recunoaşterea parte-
neriatelor înregistrate. Art. 1 al convenţiei defi-
neşte parteneriatul ca fiind „un angajament de
viaţă comună între două persoane de acelaşi sex
85
 sau de sex diferit, care dă naştere unei înregis- nica ei conceptuală, pentru precizia aritmetică
EVENIMENT

trări de către o autoritate publică, cu excluderea a construirii frazelor, pentru imposibilitatea

unei căsătorii”. Pentru un comentariu asupra de speculaţie, de interpretare „altfel” a textului
acestei convenţii, vezi G. GOLDSTEIN, H. M. normei, pentru precizia şi caracterul dedicat al
WATT, La méthode de la reconnaissance à la lueur de acesteia, pentru securitatea pe care o oferă cir-
la Convention de Munich du 5 septembre 2007 sur la cuitului privat. Dar nu a fost să fie aşa! Intelec-
reconnaissance des partenariats enregistrés, în Journal tualilor vremii le-a fost mai accesibilă franceza,
du droit international (Clunet) nr. 4, octombrie regăsindu-se mai uşor în melodia textului juridic.
2010, pp. 1085 – 1125. Autorii înţeleg prin par- Şi atunci, de ce nu am privi şi azi spre Franţa?
teneriat înregistrat „o relaţie de natură patrimo-
nială sau extrapatrimonială între două persoane, Noua lege franceză din 17 mai 2013 („Loi
indiferent de orientarea lor sexuală, care for- n° 2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux
mează un cuplu necăsătorit, persoane care însă couples de personnes de même sexe”) instituie o nouă
trăiesc asemenea unui cuplu căsătorit ori locu- regulă de conflict de legi, potrivit căreia „deux
iesc împreună ca o familie, relaţie care dă loc personnes de même sexe peuvent contracter mariage lors-
unei înregistrări şi căreia legea îi conferă efecte que, pour au moins l’une d’entre elles, soit sa loi person-
similare căsătoriei” (trad. n. – D. A. P.).2 nelle, soit la loi de l’État sur le territoire duquel elle a son
domicile ou sa résidence le permet”. Legea introduce
4. TADAO MARUKO... două noi articole în Codul civil francez – artico-
lele 202-1 şi 202-2 C. civ. fr., primul supunând
A se mai vedea, în această privinţă, CJCE – condiţiile de fond ale căsătoriei, în privinţa
Hotărârea din 1 aprilie 2008, în cauza C-267/06, fiecăruia dintre soţi, legii personale din momen-
Tadao Maruko c. Versorgungsanstalt der deutschen Büh- tul celebrării căsătoriei (alin. 1), dar consacrând
nen, prin care s-a stabilit că o pensie de urmaş în şi o excepţie în alin. 2: „[t]outefois, deux personnes
cadrul unui sistem de asigurare profesională intră de même sexe peuvent contracter mariage lorsque, pour
în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 a au moins l’une d’elles, soit sa loi personnelle, soit la loi
Consiliului din 27 noiembrie 2000, iar dispoziţiile de l’État sur le territoire duquel elle a son domicile ou
coroborate ale art. 1 şi 2 din această directivă „se sa résidence le permet”. Rolul acestei dispoziţii este
opun unei reglementări precum cea în cauză în acela de a permite celebrarea căsătoriei între
acţiunea principală, în temeiul căreia, după dece- persoane de acelaşi sex dacă unul dintre viitorii
sul partenerului de viaţă, partenerul supravieţui-
soţi este francez sau are domiciliul sau reşedinţa
tor nu dobândeşte o pensie de urmaş echivalentă
în Franţa. Art. 202-2 consideră validă căsătoria,
anul XX celei acordate unui soţ supravieţuitor, cu toate că,
din punctul de vedere al formei, dacă aceasta
nr. 5 în dreptul naţional, uniunea consensuală ar plasa
respectă formalităţile impuse de legea statului
persoanele de acelaşi sex într-o situaţie asemănă-
toare cu aceea a soţilor în ceea ce priveşte pensia pe al cărui teritoriu aceasta a fost celebrată: „[l]e
de urmaş menţionată.”3 mariage est valablement célébré s’il l’a été conformément
aux formalités prévues par la loi de l’État sur le terri-
toire duquel la célébration a eu lieu.” De asemenea,
5. SĂ PRIVIM SPRE FRANŢA legea modifică art. 143 C. civ. fr., prevăzând că
Franţa reprezintă, fără îndoială, aproape totul „[l]e mariage est contracté par deux personnes de sexe
pentru tradiţia juridică a românilor. Personal, aş différent ou de même sexe”. A se vedea şi Circulaire
fi preferat Germania – pentru rigoarea şi teh- du 29 mai 2013 de présentation de la loi ouvrant le
2
Vezi și K. BOELE-WOELKI, A. FUCHS (editori), op. cit.; M. REVILLARD, Le PACS, les partenaires enregistrés et les mariages
homosexuels dans la pratique du droit international privé, Ed. Defrénois, 2005, p. 461; M. SCHMITT, L’incidence en France des lois
Belges et Néerlandaises introduisant le mariage homosexuel, în JCP nr. 1, ianuarie 2004, 1006; Biroul permanent al Conferinței
de la Haga de drept internațional privat, Aspects de droit international privé de la cohabitation hors mariage et des partenariats
enregistrés: Document préliminaire no. 9, Haga, mai 2000; A. OPREA, Despre recunoașterea statutului matrimonial dobândit în
străinătate și protecția europeană a dreptului la viață familială, în Studia UBB Iurisprudentia nr. 4/2012; a se mai vedea, în această
privință, hotărârile CEDO, 24 iulie 2003, Karner c. Austria, Af. 40016/98; CEDO, 24 iunie 2010, Af. 30141/04, Schalk & Kopf c.
Austria; CEDO, Hotărârea din 15 martie 2012, Gas și Dubois c. Franța, n° 25951/07, CEDO, 19 februarie 2013, X și alții c. Austria;
CEDO, 7 noiembrie 2013, Vallianatos și alții c. Greciei.
3
În privința căsătoriilor între persoane de același sex în Franța, vezi H. FULCHIRON, Le mariage entre personnes de même
sexe en droit international privé au lendemain de la reconnaissance du „mariage pour tous”, în Journal du Droit International
(Clunet) nr. 4/2013, pp. 1055 – 1113, scris din perspectivă franceză, având în vedere noua lege franceză din 17 mai 2013 („Loi n°
2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de personnes de même sexe”).

86
mariage aux couples de personnes de même sexe (dispo-
sitions du Code civil), publicată în Bulletin Officiel
du Ministère de la Justice (BOMJ) nr. 2013-05
din 31 mai 2013 – JUSC1312445C.
6. CEDO ŞI JURISPRUDENŢA
CURŢII DE LA STRASBOURG
Fără a încerca să facă revoluţii, Curtea Euro-
peană a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit
mai degrabă standarde minimale în acest domeniu,
unele hotărâri având un caracter surprinzător
de inovativ, în vreme ce altele au fost excesiv
de precaute. Au fost pe rând invocate diferite
articole ale CEDO – dreptul la căsătorie şi la
întemeierea unei familii (art. 12), dreptul la viaţă
privată şi viaţă de familie (art. 8), interzicerea
discriminării (art. 14).
• În cauza Karner c. Austria4 s-a ridicat
problema recunoaşterii beneficiului contractului
de locaţiune având ca obiect locuinţa comună
după decesul partenerului homosexual, în con-
textul art. 8 şi 14 din CEDO, drept nerecunos-
cut de autorităţile austriece de la acea vreme
decât soţului supravieţuitor.
Diferenţa de tratament între cuplurile (necă-
sătorite) hetero şi cele homosexuale fiind evi-
dentă, Curtea a reamintit că aceasta poate fi
sancţionată în temeiul Convenţiei doar dacă nu
este susţinută printr-o justificare obiectivă
şi rezonabilă, având la bază motive extrem de
grave. „Protecţia familiei tradiţionale” repre-
zintă o astfel de justificare, dar înalta instanţă a
precizat cu claritate că ea nu poate fi utilizată în
orice ipoteză, în favoarea oricărei măsuri discri-
minatorii la adresa cuplurilor homosexuale şi că
marja de apreciere lăsată statelor în materie
este una redusă. Nedemonstrând că excluderea
operată prin legislaţia sa era efectiv necesară pen-
tru atingerea scopului propus, Austria a fost con-
damnată pentru încălcarea Convenţiei. Decizia
şi raţionamentul subsecvent au fost confirmate
în 2010, în cauza Kozak c. Polonia.5
• R şi F c. Regatul Unit şi Parry c. Regatul
Unit. În ciuda acestei prime deschideri, Curtea
a continuat cu o poziţie prudentă, reflectată,
de exemplu, în hotărârea din cauzele R şi F c.
4
CEDO, 24 iulie 2003, Karner c. Austria, Af. 40016/98.
5
CEDO, 2 martie 2010, Kozak c. Polonia, Af. 13102/02.
Regatul Unit şi Parry c. Regatul Unit, în care re-
EVENIMENT
clamanţii pretindeau, în cazul transsexualilor,
admiterea unei excepţii de la principiul conform
căruia căsătoria este uniunea între un bărbat
şi o femeie. În fapt, în fiecare dintre cele două
cauze, unul dintre soţii dintr-un cuplu hetero-
sexual a suportat, în timpul căsătoriei, o operaţie
de schimbare de sex, după care a cerut modifi-
carea corespondentă a actelor sale de stare civilă,
fără să divorţeze în prealabil (aşa cum pretin-
dea legislaţia engleză). Refuzul autorităţilor a
fost contestat în faţa CEDO, în baza art. 8 şi
12 din Convenţie, dar Curtea a respins cererea
ca inadmisibilă. Înalta instanţă a arătat, pe de
o parte, că persoanele interesate aveau posibi-
litatea continuării relaţiei lor sub forma uniunii
civile/civil partnership, ce implică un statut juridic
cu drepturi şi obligaţii similare celor ale soţilor
dintr-o căsătorie tradiţională, şi a reamintit, pe
de alta, că art. 12 din CEDO utilizează concep-
tul tradiţional de căsătorie (între un bărbat şi o
femeie), iar legislaţiile ce permit mariajul homo-
sexual reflectă doar viziuni proprii/individu-
aliste ale statelor respective cu privire la rolul
căsătoriei în societate.
Hotărârea a fost confirmată la 13 noiem-
brie 2012 într-o speţă cvasiidentică, H. c. Fin-
landa. Făcând apel la justul echilibru ce trebuie
păstrat între dreptul persoanei la protecţia vieţii
sale private şi interesele concurente ale statului
de conservare a instituţiei tradiţionale a căsăto-
riei şi reamintind faptul că art. 12 din CEDO anul XX
nr. 5
nu obligă statele să garanteze cuplurilor de
acelaşi sex accesul la instituţia căsătoriei,
Curtea nu a avut nicio problemă să valideze
reglementarea finlandeză ce condiţiona recu-
noaşterea juridică a actului de conversie sexuală
(a unuia dintre soţii dintr-o căsătorie mixtă) de
transformarea prealabilă a căsătoriei acestuia în
parteneriat civil.
• Problema recunoaşterii unui drept la căsăto-
rie pentru cuplurile de acelaşi sex a fost abordată
direct într-o hotărâre din 24 iunie 2010, pro-
nunţată în cauza Schalk & Kopf c. Austria. În
speţă, reclamanţii – un cuplu austriac de acelaşi
sex – doreau să se căsătorească, dar cererea lor a
fost respinsă de autorităţi; hotărârea a fost con-
testată, ajungându-se în final în faţa CEDO.
87
 Curtea a abordat mai întâi problema de a şti Hotărârea în cauza Schalk nu are consecinţe
EVENIMENT

dacă o lege naţională ce nu permite căsătoria între semnificative imediate pentru cuplurile homo-
persoane de acelaşi sex este contrară art. 12 din sexuale: statele membre ale CEDO nu sunt
CEDO. Răspunsul său a fost unanim negativ, dar obligate să legalizeze căsătoria între persoane de
considerentele hotărârii sunt totuşi foarte impor- acelaşi sex. Având în vedere extinderea con-
tante din alt punct de vedere: invocând evoluţiile tururilor noţiunii convenţionale de „căsăto-
legislative din statele membre ale Convenţiei, pre- rie”, precum şi includerea relaţiilor de
cum şi art. 9 din Carta drepturilor fundamentale coabitare stabile între persoane de acelaşi
în UE, Curtea nu mai apreciază că dreptul la sex în sfera acelora protejate prin interme-
diul art. 8 din Convenţie („viaţă familială”),
căsătorie menţionat în art. 12 CEDO trebuie
ea se poate dovedi totuşi importantă în con-
să fie considerat, în toate circumstanţele, ca
tenciosul de recunoaştere a statutului de
fiind limitat la cazul căsătoriilor încheiate
persoană căsătorită legal dobândit într-un
între persoane de sex opus (par. 61). Conturu- stat care permite/validează o astfel de
rile noţiunii convenţionale de „căsătorie” sunt căsătorie.6
modificate, iar diferenţa de sex a „soţilor” nu mai
apare ca un element ce condiţionează esenţial- • În Hotărârea Karner c. Austria, confirmată
mente aplicabilitatea art. 12. de Kozak c. Polonia, Curtea a statuat expres că
motivul „protecţiei familiei tradiţionale”, oricât
• Cea de-a doua problemă examinată a fost de legitim ar fi el, nu poate fi utilizat în orice
aceea de a şti dacă o lege naţională ce nu per- ipoteză, în favoarea oricărei măsuri discrimina-
mite căsătoriile între persoane de acelaşi sex torii la adresa cuplurilor homosexuale, astfel că
poate fi declarată contrară art. 8 combinat cu statele – precum România – care doresc să
14 CEDO (discriminare în raport cu protecţia se opună în continuare recunoaşterii căsăto-
vieţii private şi familiale). Din nou, precizările riilor între persoane de acelaşi sex cele-
cuprinse în considerente sunt de cea mai mare brate în străinătate vor trebui să fie extrem
importanţă: înalta instanţă europeană a afir- de atente în privinţa justificării adecvate a
mat cu claritate că o relaţie de coabitare acestei măsuri.
între persoane de acelaşi sex, trăind într-un • „Vallianatos and Others v. Greece
parteneriat de facto, intră în sfera noţiunii (29381/09): The applicants alleged in particular, rely-
de „viaţă familială” (şi nu doar a aceleia de ing on Article 8 taken in conjunction with Article 14,
anul XX
„viaţă privată”), iar cuplurile homosexuale se that the fact that the «civil unions» introduced by Law
nr. 5 găsesc într-o situaţie analogă cu cea a cuplurilor no. 3719/2008 were designed only for couples composed
heterosexuale în ceea ce priveşte nevoia de recu- of different-sex adults had infringed their right to respect
noaştere legală a relaţiilor lor. Având în vedere for their private and family life and amounted to unjus-
concluzia privitoare la art. 12 şi faptul că Austria tified discrimination between different-sex and same-sex
între timp adoptase o legislaţie pe baza căreia couples, to the detriment of the latter.”
cuplurile de acelaşi sex puteau beneficia de un • În Hotărârea Oliari şi alţii c. Italiei din
statut legal, Curtea a decis că art. 8 şi 14 din 21 iulie 2015: prin Decizia Oliari ş.a. versus Ita-
CEDO nu au fost încălcate. lia din 2015, CEDO a recunoscut că în ultimul
6
O primă reacție jurisprudențială subsecventă a putut fi observată în Decizia 4184 din 15 martie 2012 a Curții de Casație
din Italia, într-un litigiu care privea transcrierea în registrele de stare civilă italiene a unei căsătorii homosexuale încheiate de doi
bărbați italieni în Olanda. Tradițional, în dreptul italian, diferența de sex a soților reprezintă o exigență minimă indispensabilă pentru
„existența” însăşi a căsătoriei, pentru „identificabilitatea juridică a actului căsătoriei” (Suprema Corte di Cassazione, Sentenza
4184/2012, 15 martie 2012, http://www.cortedicassazione.it/Notizie/GiurisprudenzaCivile/SezioniSemplici/SchedaNews.asp?ID=
3036; vezi F. CHIOVINI, M. WINKLER, Dopo la consulta e la Corte di Strasburgo, anche la Cassazione riconosce i diritti delle
coppie omosessuali, Giustizia Civile, an LXX, fasc. 7 – 8, 2012, pp. 1691 – 1717). În plan internațional, aceasta implică refuzul
recunoașterii căsătoriilor homosexuale ca fiind acte inexistente (şi nu datorită unei eventuale contrarietăți a lor cu ordinea publică
internațională italiană). În decizia sa din martie 2012, înalta instanță italiană a reamintit această soluție, dar a optat pentru o
poziție mai nuanțată, inspirată de evoluțiile dreptului european în materie (Hotărârea Schalk fiind expres citată). Având în vedere
că diferența de sex nu mai este un element esențial al căsătoriei (pct. 4.3), ea a apreciat că o căsătorie homosexuală nu mai
poate fi considerată astăzi „inexistentă”, ci doar inaptă, în principiu, de a produce efecte juridice în Italia (şi deci imposibil de a fi
transcrisă în actele de stare civilă locale); pentru că soții dintr-un cuplu homosexual se bucură, în temeiul dreptului european, de
protecția dreptului lor la viață familială, Curtea a decis că aceștia pot totuși reclama, în situații specifice, punctuale, un tratament
identic cu cel rezervat soților dintr-o căsătorie heterosexuală.

88
timp ordinea de drept şi societatea au evoluat
şi a stabilit că persoanele de acelaşi sex care
coabitează au, în realitate, o viaţă de familie. Or,
membrii unui cuplu, indiferent de orientarea lor
sexuală, au dreptul la susţinere materială reci-
procă, dreptul la moştenire şi obligaţii comune.
Anterior, în cauza Vallianatos ş.a. versus Grecia din
2013 Curtea a decis că dacă se recunoaşte uni-
unea civilă pentru persoanele de sex diferit, cele
de acelaşi sex nu pot fi discriminate.
7. RECUNOAŞTEREA STATUTULUI
FAMILIAL DOBÂNDIT ÎN ALTĂ ŢARĂ.
POSIBILE IMPLICAŢII
VIITOARE ÎN PRIVINŢA
PARTENERIATELOR CIVILE
• Una dintre hotărârile recente cu implicaţii în
domeniul dreptului internaţional privat al fami-
liei este Hotărârea Wagner c. Luxembourg, din
28 iunie 2007. În speţă, în aplicarea regulilor de
conflict competente, statul Luxemburg a refuzat
recunoaşterea unei decizii peruane de adopţie cu
efecte depline a unei fetiţe peruane de către o
femeie luxemburgheză necăsătorită. Acest refuz
fiind contestat, reclamantele au invocat în faţa
Curţii de la Strasbourg, între altele, atingerea
adusă dreptului lor la viaţă familială şi deci încăl-
carea art. 8 CEDO; Guvernul luxemburghez a
recunoscut ingerinţa, dar a susţinut că stabilirea
de condiţii şi limite pentru realizarea unei adopţii
cu efecte depline este justificată prin nevoia de
protecţie afectivă şi patrimonială a copilului
adoptat şi a altor eventuali copii ai adoptato-
rului, precum şi aceea de dejucare a eventualelor
fraudări ale legii luxemburgheze.
Curtea a apreciat că măsura ar putea fi justifi-
cată, într-adevăr, prin nevoia protecţiei sănătăţii
şi a moralei, precum şi a drepturilor şi libertăţilor
copilului. Pentru ca aceasta să fie considerată
totuşi „necesară”, „într-o societate democra-
tică” (în conformitate cu art. 8 alin. 2 CEDO),
a fost verificat şi caracterul pertinent şi suficient
al acestor motive, stabilindu-se că decizia lu-
xemburgheză „omite să ţină cont de realitatea
socială a situaţiei”. Conform înaltei instanţe,
refuzul Luxemburgului de a admite oficial exis-
tenţa juridică a legăturii de familie create de actul
7
CEDO, Negrepontis c. Grecia, 3 mai 2011, Af. 56759/08.
peruan creează inconveniente pentru reclamanţi
EVENIMENT
în viaţa lor cotidiană, copilul fiind privat de o
protecţie juridică care să-i permită integrarea
completă în familia adoptivă; motivul invocat de
Luxemburg în favoarea deciziei (protecţia copi-
lului) nu a fost considerat convingător în măsura
în care acesta era contrazis de realitatea faptică,
minora adoptată fiind declarată abandonată şi
plasată în orfelinat. În aceste condiţii, aplicarea
strictă, conform regulilor de conflict locale, a
art. 367 C. civ. nu a fost susţinută de argumente
„suficiente” în sensul art. 8 alin. 2 CEDO,
Curtea reţinând încălcarea dreptului reclaman-
telor la viaţă familială.
• O a doua cauză – Negrepontis c. Grecia7 –
care ilustrează dimensiunea internaţională a
protecţiei dreptului la viaţă familială priveşte,
de asemenea, o adopţie. În speţă, un copil grec
a fost adoptat în SUA de către unchiul aces-
tuia, episcop ortodox grec, ambii cu reşedinţa
în Statele Unite; cincisprezece ani mai târziu,
dorind să folosească în Grecia numele părin-
telui adoptiv şi invocând drepturi în succesiunea
acestuia, copilul a solicitat recunoaşterea actului
de adopţie, dar s-a lovit de un refuz din partea
autorităţilor. Acesta a fost justificat de Curtea
supremă greacă prin încălcarea ordinii publice
internaţionale, ce include, în Grecia, normele
de drept canonic care interzic membrilor cleru-
lui actele lumeşti (precum adopţia). Hotărârea
a fost contestată, între altele, pentru încălcarea
art. 8 CEDO. anul XX
nr. 5
Prima dintre problemele abordate este aceea
a existenţei „raportului de familie” între re-
clamant şi unchiul său; două dintre aprecierile
Curţii merită amintite, fiind susceptibile de a fi
generalizate în cauze similare: conform înaltei
instanţe, actul străin de adopţie, presupus
a produce efecte în viaţa familială a celor
doi, este suficient pentru a caracteriza un
astfel de raport de familie; existenţa relaţiei
de familie nu poate fi pusă la îndoială pe
motivul absenţei unei hotărâri de recu-
noaştere a actului străin în statul forului.
Refuzul recunoaşterii statutului de copil adop-
tiv, a numelui şi a drepturilor succesorale sub-
secvente caracterizând indubitabil o inge-
rinţă în viaţa familială a reclamantului, Curtea
89
 a verificat apoi posibilitatea justificării acesteia
EVENIMENT
printr-o nevoie socială imperioasă, în confor-
mitate cu art. 8 alin. 2 CEDO; protecţia ordinii
publice şi a moralei a fost acceptată în acest sens
ca justificare de principiu, dar analiza caracteru-
lui său pertinent şi suficient a condus Curtea să
concluzioneze unanim în sensul încălcării art. 8
CEDO de către statul grec.
8. ÎNCHEIERE FĂRĂ CONCLUZII!
Să recunoaştem şi să respectăm tradiţiile
altora,
Să nu obstrucţionăm libera circulaţie şi conti-
nuitatea relaţiilor de familie.
În statele în care este recunoscută căsătoria
între persoane de acelaşi sex, situaţia este dife-
rită. Acestea tind să permită o astfel de căsătorie
nu doar între resortisanţii lor sau între aceştia
şi resortisanţii altor state cu statut permisiv, ci
şi atunci când în cauză este un străin a cărui
lege naţională interzice o astfel de căsătorie. De
exemplu, pentru ca o căsătorie homosexuală să
fie (valabil) celebrată în Olanda, este suficient
ca soţii să îndeplinească doar exigenţele prevă-
zute de dreptul olandez în materie de căsătorie
şi unul dintre aceştia să fie olandez sau să
locuiască în mod obişnuit în Olanda. Codul
belgian de DIP consacră, în art. 46 alin. 2, căsă-
toria între persoane de acelaşi sex ca un prin-
cipiu de ordine publică internaţională; atunci
anul XX
nr. 5 când unul dintre viitorii soţi are naţionali-
tatea sau reşedinţa pe teritoriul unui stat ce
permite o astfel de căsătorie, textul impune
înlăturarea unei eventuale legi străine nu la fel de
liberală. În Spania, o circulară a Direcţiei gene-
rale a registrelor (de stare civilă) şi a notariatu-
lui (DGRN) din 2005 menţionează că aplicarea
legii străine ce nu permite căsătoria între per-
soane de acelaşi sex poate fi declarată contrară
ordinii publice internaţionale spaniole.
Având în vedere divergenţa de soluţii mate-
riale existentă în planul încheierii căsătoriilor
homosexuale, recunoaşterea acestora în străină-
tate nu este evidentă. Câteva detalieri se impun,
în special în ceea ce priveşte modalităţile tehnice
ale refuzului de recunoaştere.
În mod normal, tratamentul rezervat situa-
ţiilor juridice străine este unul conflictualist:
90
pentru a fi receptată ca valabilă în dreptul foru-
lui, situaţia creată în străinătate trebuie verificată
din perspectiva regulilor de conflict competente.
Căsătoriile încheiate între persoane de acelaşi
sex ridică mai întâi problema de a şti dacă aces-
tea ar putea fi considerate „căsătorii” din per-
spectiva dreptului internaţional privat, pentru a
fi aplicate regulile de conflict în materie. Con-
form teoriei clasice, categoriile cu care operează
regulile de conflict sunt interpretate mai larg
decât în dreptul intern, pentru a putea fi aplicate
şi unor instituţii străine ce nu se suprapun per-
fect peste instituţiile autohtone; chiar dacă s-ar
putea considera că extinderea conceptului de
„căsătorie” pentru a include şi căsătoriile homo-
sexuale ar contrazice natura însăşi a căsătoriei,
aceasta este acceptată uneori în străinătate. În
niciun caz ea nu echivalează şi cu recunoaşterea
în dreptul forului a mariajului homosexual, vali-
ditatea acestuia trebuind în continuare apreciată
conform regulilor de conflict obişnuite.
În ceea ce priveşte dreptul românesc, pro-
blema calificării este eludată de reglementări,
art. 277 alin. (2) N.C.C. precizând astăzi expres:
„Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex înche-
iate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni
români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunos-
cute în România”. Dispoziţia poate apărea ca
superfluă, în condiţiile în care la acelaşi rezultat
conduce şi analiza acestei instituţii din perspec-
tiva regulilor obişnuite de DIP (cu extinderea
corelativă a contururilor conceptului de „căsă-
torie”). Mai întâi, dacă mariajul a fost încheiat
în străinătate (de exemplu, între un român
şi un spaniol sau între un maghiar şi un bel-
gian), în ciuda dispoziţiilor prohibitive ale
legii naţionale a unuia dintre soţi, acesta nu
poate fi considerat valabil încheiat şi, în con-
secinţă, nici nu va putea fi recunoscut. Încăl-
carea dispoziţiilor legii competente, conform
regulilor române de conflict (art. 2.586 N.C.C.),
este un prim motiv de refuz de recunoaştere.
Soluţia ar fi însă aceeaşi chiar dacă aplicarea
regulilor de conflict ar conduce la intervenţia
unor legi materiale ce validează mariajul homo-
sexual (încheiat, de exemplu, între doi spanioli
sau între un olandez şi un belgian), autorităţile
având la dispoziţie, în acest caz, excepţia de
ordine publică internaţională (art. 2.564 N.C.C.).
 De altfel, într-un alt context, legat de interpre-
tarea şi aplicarea ordinii publice de drept inter-
naţional privat, Curtea Europeană de Justiţie a
statuat, în cauza C-319/06, Comisia c. Luxemburg,
că „dacă statele membre rămân, în principal,
libere să determine cerinţele de ordine publică în
conformitate cu necesităţile lor naţionale, totuşi,
în contextul comunitar şi în special ca justificare
a unei derogări de la principiul fundamental al
liberei prestări a serviciilor, această noţiune tre-
buie înţeleasă în mod strict, astfel încât întinde-
rea sa nu poate fi determinată în mod unilateral
de fiecare stat membru fără controlul instituţii-
lor Comunităţii Europene” (pct. 50 al Hotărârii
Curţii din 18 iunie 2008, ECLI:EU:C:2008:350).
Vezi şi Hotărârea din 14 octombrie 2004,
Omega, C-36/02, Rec., p. I-9609, punctul 30.
În cauza C-54/99, Association Église de Scientolo-
gie de Paris c. Scientology International Reserves Trust,
Curtea a decis: „It should be observed, first, that while
Member States are still, in principle, free to determine
the requirements of public policy and public security in
the light of their national needs, those grounds must, in
the Community context and, in particular, as derogations
from the fundamental principle of free movement of
capital, be interpreted strictly, so that their scope can-
not be determined unilaterally by each Member State
without any control by the Community institutions”
(pct. 17 al Hotărârii Curţii din 14 martie 2000 –
ECLI:EU:C:2000:124). Prin urmare, „mecanis-
mul de refuz” al ordinii publice internaţionale
trebuie circumscris unei interpretări restrictive,
fiind supus, pe de altă parte, controlului strict
al Curţii, pentru a nu afecta nejustificat princi-
piul liberei circulaţii. Pentru dezvoltări, vezi J.
BASEDOW, Recherches sur la formation de l’ordre
public européen dans la jurisprudence, în Mélanges en
l’honneur de Paul Lagarde. Le droit international privé :
Esprit et méthodes, Ed. Dalloz, 2005, p. 55.
Omul universal este omul care, fără a
abandona specificitatea lumii în care s-a năs-
cut şi a fost cultivat, slujeşte „împărăţia genu-
lui proxim”, cultivând spiritul şi etica asemă-
nărilor, mutând specificitatea diferenţei în
logica contrastelor care nu asfixiază unitatea
peisajului european. Este omul obişnuit să se
plimbe, să compare, să accepte ceea ce simte
mai apropiat sufletului său.
Omul universal este omul care-şi depăşeşte
condiţia identităţii de naştere, care reuşeşte să
acceadă deasupra specificităţilor naţionale sau
etnice, care respiră duhul universal, cel care
EVENIMENT
uneşte („leagă”) într-un unic tot tradiţiile şi
specificităţile „local”-urilor, care dă armonie şi
consistenţă întregului totalizant. Referindu-ne la
Europa, o putem defini ca unitate a peisajului ei,
ca geografie a ansamblului de tradiţii culturale şi
juridice, care dau culoare şi consistenţă acestui
spaţiu, dar care nu se contrapun, ci se „conjugă”
armonios, oferind fiecare „călătorului” şansa de
integrare juridică într-un loc pe care să-l consi-
dere „acasă” – reşedinţa sa obişnuită.
Europa juridică nu este un spaţiu omogen, cel
puţin din perspectiva dreptului privat. Europa
dreptului privat este un spaţiu sau un peisaj mul-
ticolor, al „locurilor”, fiecare cu istoria şi tradiţia
juridică pe care o reprezintă şi o transmite pre-
zentului, aşadar un peisaj neomogen, un peisaj
al „local”-urilor, al diversităţilor de concepţie şi
gândire normativă.
Unitatea şi coerenţa peisajului juridic al Euro-
pei sunt asigurate prin „culoarele” care unesc
„locurile separate”, asigurând astfel dialogul
parţialităţilor naţionale, integrându-le fără alte-
rarea „diferenţelor specifice” într-un unic tot,
într-un ansamblu holistic reprezentând „genul
proxim” al fiecărei parţialităţi. Europa, înainte
de a fi un teritoriu, înainte de a fi geografie, este
spirit – spiritul solidarităţii universale a culturilor
şi a valorilor, care pun în centrul lor personalita-
tea umană, drepturile fundamentale ale omului,
spiritul ecumenismului juridic. Acest spirit, care anul XX
sălăşluieşte şi emană din fiecare „parte” a ei, din nr. 5
fiecare parţialitate constituantă.
Europa, ca întreg, nu poate exista fără com-
ponentele ei naţionale (care imprimă diversitate
şi frumuseţe întregului), iar acestea din urmă nu
se pot dezvolta în afara unui „cadru” de susţi-
nere, care să ofere logica şi aritmetica dialogu-
lui „parţialităţilor”, dând coerenţă şi consistenţă
ansamblului totalizant. Europa este, cel puţin în
actualul ei stadiu de evoluţie, Europa codurilor
civile, iar nu Europa codului civil european!
Am găsit, într-una din cărţile lui J. RATZIN-
GER – Europa in der Krise der Kulturen, redată
o foarte veche scrisoare, din vremea romană,
aflată în arhivele Sfântului Scaun, scrisoare adre-
sată unui demnitar roman prin care un „oare-
care creştin persecutat” încearcă să-i răspundă la
întrebarea „cine sunt creştinii?”
91
 Scrisoare către Diognetus (demnitar
EVENIMENT
roman):
„Căci creştinii nu se disting de ceilalţi oameni
nici prin ţară, nici prin limbă şi nici prin îmbrăcă-
minte. Ei locuiesc în cetăţile greceşti sau barbare
după cum i-a hărăzit soarta fiecăruia, confor-
mându-se obiceiurilor locului de îmbrăcăminte,
hrană şi mod de viaţă, oferind în acelaşi timp
exemplul minunatei lor forme de viaţă socială,
considerată de toţi a fi incredibilă, neverosimilă.
Ei trăiesc fiecare în propria patrie, dar ca şi cum
ar fi străini. Se achită cu toţii de toate îndato-
ririle lor de cetăţeni şi suportă toate sarcinile
ca şi când ar fi străini. Orice pământ străin le
este patrie şi orice patrie un pământ străin. Ei
se căsătoresc ca toată lumea. Au copii, dar nu-şi
abandonează nou-născuţii. Ei îşi împart masa,
dar nu şi patul. Ei sunt alcătuiţi din carne, dar nu
trăiesc potrivit cărnii. Ei îşi duc viaţa pe pământ,
dar sunt cetăţeni ai cerului. Ei respectă legile sta-
bilite, dar, cu felul lor de viaţă, se ridică deasupra
legilor. Ei îi iubesc pe toţi şi sunt persecutaţi de
către toţi. Într-un cuvânt, creştinii sunt în lume
ceea ce este sufletul în corp. Sufletul iubeşte car-
nea, carnea îl detestă. Şi-şi iubeşte membrele, aşa
cum creştinii îi iubesc pe cei care-i urăsc. Sufle-
tul este închis în corp, dar sufletul este cel care
susţine corpul. Tot aşa şi creştinii sunt ţinuţi în
lume ca într-o închisoare, dar ei susţin lumea.
Dumnezeu le-a atribuit o poziţie atât de înaltă
încât nu le este îngăduit să o abandoneze.”
anul XX
nr. 5 Spiritul creştinului se regăseşte din plin în
aceste cuvinte simple, o viaţă autentică nepu-
tând fi dusă decât în acest fel.
Să trăieşti în propria patrie ca şi când ai fi
străin de ea, iar orice pământ străin să-ţi fie ca
o patrie, pentru că datoria primă faţă de tine
însuţi este să grijeşti de sufletul tău nemuritor şi
de aproapele tău – dar nu ca un concetăţean sau
etnic, nu ca „european” sau „non-european”, ci
ca aproape în Cristos! Şi indiferent dacă cel din
proximitatea ta este sau nu creştin... Ceea ce ne
uneşte pe toţi, indiferent de naţiunea sau etnia
căreia îi aparţinem, indiferent de sexul şi carac-
92
teristicile fizice cu care ne-am născut, indiferent
de orice alte trăsături particulare, este aparte-
nenţa la „lumea creată”, la Dumnezeu. Nu con-
tează ceea ce avem, nu contează ceea ce ne defi-
neşte ca „particular”, cel puţin nu ca element de
contrapunere faţă de „Celălalt”. Contează doar
sufletul cu care am venit şi încărcătura cu care ne
întoarcem cu el.
A vedea esenţa şi a o trăi cu „pricepere” şi
bucurie, nu ca pe o „sarcină”, nu ca pe o obligaţie
sau poruncă, ci într-un mod deschis şi dezinvolt,
ca pe un dans, ca un fel de voioasă şi senină
asumare faţă de ceea ce este mai profund – este
ceea ce creştinii adevăraţi au păstrat şi conser-
vat indiferent de vremuri, în pace sau în perse-
cuţie… A vedea lumea ca „totalitate”, devenind
slujitorii „genului proxim”, nu ai „particularu-
lui”, este ceea ce defineşte spiritul creştinis-
mului, de ieri şi de azi, de acum şi dintotdeauna.
Marele nostru istoric Vasile Pârvan, autorul
faimoasei Getica, spune: „etnicul e punct de
plecare şi universalul punct de sosire”. A
trăi cu convingerea că esenţialul devine invizibil
pentru ochi şi vizibil pentru inimă – este ceea
ce defineşte spiritul Crăciunului: „Domine, non
sum dignus, ut intres sub tectum meum: sed
tantum dic verbo, et sanabitur anima mea!”
Credinţa nu este, paradoxal, o ofertă intelec-
tuală!
Nici o reţetă de a urca pe treptele perfecţiunii!
Credinţa creştină constituie o propunere ori-
ginală şi,
dintr-un anumit punct de vedere, chiar
„o propunere scandaloasă” în abordarea
problematicii despre Dumnezeu…
Pentru că ea ne propune
să ieşim din tabieturile şi confortul cotidian,
să „ne aruncăm” pe noi cei de azi,
pentru a reînvia în acelaşi trup!
Hazardant şi foarte greu deseori!!! 
Conf. univ. dr. Dan Andrei POPESCU
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Notar public, Camera Notarilor Publici Cluj
 „Pactum de non alienando”

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

Clauza voluntară de
inalienabilitate în liberalităţi

CUVÂNT INTRODUCTIV

La
alegerea temei acestei lucrări, arătată prin însuşi
titlul său, clauza voluntară de inalienabilitate în liberali-
tăţi (pactum de non alienando), au fost avute în vedere
două aspecte. Un prim aspect priveşte noutatea reglementării
limitelor aduse exerciţiului dreptului de proprietate privată faţă
de reglementarea anterioară, respectiv posibilitatea conferită
prin lege subiectelor de drept ca prin voinţa lor să aducă astfel
de limitări; fiind vorba despre texte legale care nu existau în
Codul civil român de la 1864, acestea merită o mai mare atenţie
faţă de cele care reiau pur şi simplu soluţiile existente în vechiul
Cod civil. Cel de al doilea aspect vizează impactul actelor de
gratificare – afectate sau care urmează a fi afectate de clauze
voluntare de inalienabilitate – asupra activităţii notariale, indife-
anul XX
rent dacă gratificarea îşi produce efectele în timpul vieţii dispu- nr. 5
nătorului (donaţia) sau după moartea lui (testamentul).
Restrângerea lucrării de faţă numai cu privire la liberalităţi a
fost determinată, pe de o parte, de faptul că, de regulă, limitarea
voluntară a dreptului de proprietate apare mai frecvent în cadrul
donaţiilor şi al testamentelor decât în cazul actelor cu titlu one-
ros1, iar, pe de altă parte, de faptul că cele două categorii de acte
(cu titlu oneros şi cu titlu gratuit) produc consecinţe diferite
asupra patrimoniului transmiţătorului.2

1
Dobânditorul cu titlu oneros este obligat la o contraprestaţie în schimbul bunului, având astfel posibilitatea de a cere
transmiterea fără restricţii a dreptului astfel dobândit. Inalienabilitatea diminuează în mod evident valoarea bunului, determinând
astfel includerea acestei clauze într-un număr redus de asemenea acte.
2
Dispunând de propriul său patrimoniu cu titlu gratuit și fără a aștepta un echivalent în schimb, dispunătorul își micșorează
astfel patrimoniul prin acte care nu pot îmbrăca decât haina juridică a donației sau a testamentului. Ceea ce este comun celor
două instituții este faptul că ambele reprezintă acte de gratificare, elementul structural comun ambelor instituții este intenția
dispunătorului de a gratifica alte persoane (animus donandi), element care le conferă o fizionomie aparte, și anume ambele se
nasc din voința dispunătorului de a se lipsi de o parte din bunurile sale, sau de întreg patrimoniul, în cazul testamentului, cu
efect imediat în timpul vieții sale sau cu efect după moartea sa, fără a pretinde în schimb un echivalent. Deși prezent în structura
ambelor instituții, acest element se configurează însă în mod diferit în cazul fiecăreia și le imprimă trăsături care le separă, de
aceea și legiuitorul le reglementează distinct, după ce le indică ca fiind singurele modalități de realizare a actelor juridice cu titlu
gratuit prin care o parte procură celeilalte părți un folos patrimonial fără a urmări să primească nimic în schimb. [Codul civil, cartea
a IV-a (Despre moștenire și liberalități), titlul III (Liberalitățile)].

93
 1. SCURT ISTORIC. SURSE ţie a bunurilor, întrucât clauza de inalienabilitate
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

practic opreşte încheierea unui act de dispoziţie.

Codul civil român de la 18643 nu a reglemen-
tat clauza voluntară de inalienabilitate.
Deşi de-a lungul aplicării acestui cod au fost
adoptate unele acte normative speciale prin care
au fost aduse diverse limitări ale exerciţiului pre-
rogativelor dreptului de proprietate, în lipsa unei
consacrări legale exprese sau a unei interdicţii
legale exprese în ceea ce priveşte clauza volun-
tară de inalienabilitate, jurisprudenţa a creat
regulile referitoare la aceasta.
Mai întâi este vorba despre jurisprudenţa
din Franţa, unde clauzele de inalienabilitate au
fost admise în măsura în care ele aveau caracter
temporar şi erau justificate de un interes serios
şi legitim4 şi, după aceea, cu oarecare rezervă şi
cu aceleaşi restricţii privind durata şi interesul,
soluţiile care au acceptat ideea clauzei de inalie-
nabilitate au fost adoptate şi în jurisprudenţa
românească. Doctrina românească, în schimb, a
continuat să fie rezervată multă vreme, conside-
rând că prin admiterea valabilităţii unei clauze de
inalienabilitate ar fi încălcate principii de drept
civil consacrate, respectiv principiul liberei circu-
laţii a bunurilor şi principiul dreptului proprietarului
de a dispune în mod exclusiv şi absolut de bunul său.
În cele din urmă, sub influenţa practicii judi-
ciare, s-a admis totuşi faptul că, în anumite situaţii
speciale, astfel de clauze ar trebui acceptate în
anul XX
nr. 5
actele translative de proprietate, având în vedere
că un alt principiu, şi anume principiul libertăţii de
voinţă, permite introducerea într-un contract sau
într-un testament a unei asemenea clauze. Însă,
în această materie este vorba despre aplicarea
ideii de libertate a voinţei, de libertatea de a con-
tracta, de libertatea de a încheia acte juridice în
manifestarea sa negativă, adică în sensul în care
ea presupune nu numai libertatea de a încheia
acte juridice, ci şi libertatea de a nu încheia acte
juridice, iar sub acest aspect negativ libertatea
de voinţă vine în contradicţie cu libera circula-
Tocmai de aceea, pentru armonizarea celor
două principii5 s-a ajuns la ideea că în anumite
împrejurări, cu anumite condiţii şi cu anumite
circumstanţieri, trebuie să fie permisă introduce-
rea în contracte sau în testamente a unor clauze
prin care se interzice înstrăinarea unor bunuri,
dacă au fost justificate de un interes serios şi
legitim, inalienabilitate care însă nu poate fi per-
petuă, interesul fiind cel care determină şi carac-
terul temporar al inalienabilităţii.
Aceste idei, precum şi soluţiile cuprinse în
art. 900-1 şi art. 900-8 C. civ. francez, preluate
ulterior cu anumite nuanţări în art. 1.212 – 1.217
C. civ. din Quebec, l-au determinat pe legiuito-
rul român să reglementeze clauza voluntară de
inalienabilitate. Noul Cod civil consacră limite-
lor juridice ale dreptului de proprietate privată
un întreg capitol, respectiv capitolul III (Limitele
juridice ale dreptului de proprietate privată) din titlul
II (Proprietatea privată) al cărţii a III-a (Despre
bunuri), iar art. 626 – 629 se referă expres la posi-
bilitatea limitării voluntare a dreptului de propri-
etate privată.
2. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE
O primă precizare trebuie făcută în legătură
cu utilizarea în Codul civil a denumirii de limite
convenţionale. Atunci când reglementează posibi-
litatea conferită subiectelor de drept de a aduce
limitări exerciţiului dreptului de proprietate pri-
vată, legiuitorul foloseşte termenul de convenţio-
nal, fiind însă mai exactă utilizarea denumirii de
limite voluntare, deoarece asemenea limite pot fi
create nu numai prin acte juridice bilaterale, ci şi
prin acte juridice unilaterale, iar în materia libe-
ralităţilor clauzele voluntare de inalienabilitate
pot fi incluse atât în contracte de donaţie, cât şi
în cele testamente.
O altă precizare se impune faţă de redacta-
rea art. 627 alin.(1) C. civ., potrivit căruia „prin

3
În vigoare până la 1 octombrie 2011.
4
Printr-o decizie pronunțată în anul 1858, Curtea de Casație franceză a admis valabilitatea unei clauze voluntare de
inalienabilitate în materia donațiilor dacă aceasta avea caracter temporar și era stipulată în interesul donatorului. Clauzele voluntare
de inalienabilitate au cunoscut ulterior consacrarea legală în materia donațiilor și legatelor prin intermediul Legii nr. 71-526
din 3 iulie 1971 (art. 900-1 și art. 900-8 C. civ. francez), cu menținerea cerințelor privind caracterul temporar al inalienabilității
și existența unui interes serios și legitim.
5
Clauzele voluntare de inalienabilitate apar ca excepții de la principiul liberei circulații a bunurilor, dar și ca aplicații particulare
ale principiului libertății de voință. VALERIU STOICA, Clauza voluntară de inalienabilitate, în CORNELIA MUNTEANU (coordonator),
Culegere de studii. In honorem Bacaci Alexandru, Ungureanu Ovidiu, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 135.

94
convenţie sau prin testament se poate interzice

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

înstrăinarea unui bun (...)”, precizare care de
această dată este adusă chiar de legiuitor prin
art. 984 alin. (2), care prevede că „nu se pot
face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat
cuprins în testament”. Pe lângă faptul că eviden-
ţiază enumerarea strict limitativă a categoriilor
de liberalităţi, acest text inaugurează totodată un
4. SURSELE INALIENABILITĂŢII,
raport exclusiv între legat şi testament, întrucât
INSTITUITĂ PRIN VOINŢA
legatul este liberalitatea, iar nu testamentul.
SUBIECTULUI DE DREPT
Potrivit art. 626 C. civ., proprietarului îi este
3. OBIECTUL REGLEMENTĂRII
permis ca prin act juridic unilateral sau prin acte
Prin reglementarea expresă a inalienabilităţii juridice bilaterale să consimtă la restrângerea
voluntare, conform art. 626 – 629 C. civ., subiec- unora din atributele pe care legea i le recunoaşte,
telor de drept li s-a permis inserarea în conven- putând chiar renunţa, de regulă temporar, la
ţii (donaţii), precum şi în testamente (legate exercitarea acestora. Prin încheierea contractului
cuprinse în testamente) a unor clauze privitoare de donaţie ori prin acceptarea legatului, dobân-
ditorul, prin voinţă proprie, îşi limitează liberta-
la limitarea exercitării prerogativei dispoziţiei din con-
tea de a înstrăina.
ţinutul dreptului de proprietate, cu respectarea
condiţiilor de validitate şi opozabilitate prescrise Prin contractul de donaţie sau prin testament
[art. 627 alin. (1) C. civ.] se poate interzice în mod
de lege6, fără ca celelalte două atribute ale drep-
expres înstrăinarea unui bun, pentru o perioadă
tului de proprietate, posesia şi folosinţa, să facă
de maximum 49 de ani şi dacă există un interes
obiectul reglementării în această materie. serios şi legitim, prin includerea în actele de libe-
În doctrină s-a arătat că limitarea posesiei ar ralitate a unor clauze voluntare de inalienabilitate.
fi un nonsens juridic deoarece, ca stare de fapt, Ca regulă generală, clauza voluntară de ina-
posesia semnifică pentru proprietar stăpânirea lienabilitate trebuie să fie expresă, însă prin
bunului cu animus sibi habendi corespunzător drep- excepţie, potrivit art. 627 alin. (4) C. civ., ea este
tului său de proprietate, iar în ceea ce priveşte atri- subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obli- anul XX
nr. 5
butul folosinţei, deşi acesta poate fi transmis în gaţia de a transmite în viitor proprietatea către
o persoană determinată sau determinabilă8. Se
temeiul unui act juridic către o altă persoană, nu
înţelege, astfel, că şi în materia liberalităţilor cla-
se poate considera că astfel proprietarul consimte
uza voluntară de inalienabilitate trebuie să fie
la „limitarea” dreptului său, întrucât o asemenea expresă; în caz contrar, chiar dacă nu se preci-
situaţie pune numai în valoare posibilitatea confe- zează în mod expres în contractul de donaţie,
rită titularului dreptului de proprietate de a culege respectiv în testament, că este vorba despre o
fructele bunurilor proprii.7 asemenea clauză, în situaţia în care se prevede
6
CONSTANTIN SAS, Activitatea notarială pe înțelesul tuturor, Ed. Notarom, București, 2014, p. 293.
7
CORNELIU BÎRSAN, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 91.
8
Cu privire la sfera convențiilor la care se referă textul art. 627 alin. (4) C. civ., legiuitorul a adus o precizare, arătând că în
categoria acestora sunt cuprinse și antecontractele ce au ca obiect transmiterea în viitor, prin încheierea de contracte, a dreptului
de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel. Această precizare a fost introdusă
prin art. 601 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, astfel cum a fost introdus prin art. III pct. 8 din O.U.G.
nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în M.
Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, aprobată cu modificări prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G. nr.79/2011, publicată
în M. Of. nr. 225 din 17 aprilie 2012). În materia actelor cu titlu oneros sunt astfel de convenții (din care se naște obligația
de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă și în care clauza de inalienabilitate este
subînțeleasă): promisiunea unilaterală de vânzare [art. 1.327, art. 1.669 alin. (3) C. civ.] sau promisiunea bilaterală de vânzare
[art. 1.669 alin.(1) C. civ.], nu însă și promisiunea unilaterală de cumpărare, întrucât rațiunea inalienabilității este păstrarea
bunului în patrimoniul promitentului vânzător, pentru ca acesta să-și poată executa obligația de a încheia în viitor contractul
promis, translativ de proprietate. În aceeași materie, o convenție din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea
către o persoană determinată sau determinabilă este și vânzarea cu rezerva proprietății (art. 1.755 C. civ.).

95
 obligaţia „(...) de a transmite în viitor proprieta- desemnat de către dispunător. Ea operează după
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

tea către o persoană determinată sau determina-
bilă”, ea este subînţeleasă9.
Însă clauza de inalienabilitate poate să îmbrace
şi forma substituţiei fideicomisare prevăzute de
art. 994 – 1.000 C. civ., ce poate fi cuprinsă, la
rândul ei, într-un contract de donaţie sau legat
cuprins într-un testament.
Posibilitatea oferită părţilor prin textul Codu-
lui civil [art. 627 alin. (4)], precum şi existenţa
unei sarcini constând în obligaţia instituitului de
a administra bunurile şi de a le preda, la dece-
sul său, substituitului10 a determinat conturarea
unor opinii diferite privind corelarea reglemen-
tării exprese a clauzelor voluntare de inaliena-
bilitate cu aceea a substituţiilor fideicomisare,
readuse în legalitate de noul Cod civil. Astfel,
potrivit unei opinii, acest text se referă şi la sub-
stituţiile fideicomisare prevăzute de art. 994 –
1.000 C. civ., ce pot fi cuprinse într-un con-
tract de donaţie sau într-un testament11, având
în vedere că tocmai acesta este şi mecanismul
substituţiilor fideicomisare: cel care dobândeşte
bunul are şi obligaţia de a transmite mai departe
bunul unei persoane determinate sau determi-
nabile. În sens contrar, există opinia potrivit
căreia din punct de vedere juridic, „mecanismul
de transmitere a proprietăţii de la instituit la sub-
stituit este unul automat, care nu implică câtuşi
de puţin manifestarea de voinţă a instituitului,
anul XX transferul operând în temeiul voinţei dispunăto-
nr. 5 rului manifestate la momentul încheierii liberali-
tăţii [...] direct în patrimoniul acestuia, nu din cel
al instituitului [...]”12.
Sursa primară care determină efectele juri-
dice în ambele cazuri, respectiv indisponibiliza-
rea bunului, o reprezintă voinţa dispunătorului.
Substituţia fideicomisară conţine o atare inalie-
nabilitate, prin obligaţia ce revine instituitului
unui bun lăsat donat sau legat de a-l adminis-
tra şi de a-l remite la decesul său substituitului
un mecanism juridic aparte, întrucât presupune
două liberalităţi consecutive, succesive, având
acelaşi obiect; prima liberalitate este în favoarea
instituitului şi se execută la data încheierii con-
tractului sau la decesul testatorului, după cum
este cuprinsă în donaţie sau în legat, iar cea de
a doua, în favoarea substituitului şi se execută
numai la moartea instituitului. Transmiterea
bunului către substituit operează în urma accep-
tării de către acesta a ofertei de donaţie ce i-a fost
făcută de către dispunător şi sub condiţia dece-
sului instituitului. Instituitul dobândeşte bunul
de la dispunător, însă substituitul nu dobândeşte
la rândul său de la instituit, ci tot de la dispună-
tor, întrucât instituitul are sarcina de a păstra (a
nu înstrăina, a nu greva) şi de a administra bunul
ori, după caz, bunurile primite de la dispunător
şi de a le transmite la decesul său substituitului, iar
termenul de transmitere are, în acest caz, semnifi-
caţia de predare, iar nu de transmitere a proprietăţii,
întrucât, ca urmare a acceptării ofertei, substi-
tuitul dobândeşte bunul direct de la dispunător.
Dacă avem în vedere situaţia transmiterii
succesorale, observăm că pentru bunul „grevat”
de o clauză voluntară de inalienabilitate, aceasta
este reglementată de Codul civil prin art. 627
alin. (5), care prevede că prin stipularea inaliena-
bilităţii unui bun nu poate fi oprită transmiterea
acestuia pe calea succesiunii, astfel încât dobân-
ditorul rămâne liber ca la decesul său să îl trans-
mită moştenitorilor săi legali ori moştenitorilor
testamentari instituiţi prin voinţa sa, în timp
ce instituitul – donatarul sau legatarul gratifi-
cat printr-o liberalitate ce conţine o substituţie
fideicomisară – are obligaţia ca la decesul său să
transmită bunul primit (cu sarcina de a-l păstra şi
de a-l administra) unei persoane desemnate tot
de către dispunător.
Continuând scurta analiză privind sursele
inalienabilităţii, instituită prin voinţa subiectu-

9
De exemplu, părțile unui contract de donație convin, printre altele, ca donatarul să se oblige să transmită în viitor dreptul de
proprietate asupra bunului către o persoană determinată sau determinabilă (de exemplu, primului copil care se va naște în timpul
căsătoriei sale).
10
Potrivit art. 994 alin. (1), „o liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligația instituitului, donatar sau
legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalității și de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat
de dispunător”.
11
VALERIU STOICA, în Conferința „Noul Cod civil – 7 luni de la aplicare. Probleme și soluții practice”, organizată de Baroul
Vâlcea în colaborare cu Institutul Național al Magistraturii, cu susținerea Ambasadei Olandei și a Societății de Științe Juridice,
transcript pe http://www.juridice.ro. În același sens, UNIUNEA NAȚIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA, Obligațiile civile
în activitatea notarială, Ed. Notarom, București, 2015, p. 47.
12
DAN CHIRICĂ, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 163.

96
lui de drept, mai observăm următoarele: clauza

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

voluntară de inalienabilitate reglementată de Deşi absenţa din cuprinsul unei libe-
art. 626 – 629 C. civ. operează în condiţii speciale ralităţi a unor trimiteri la normele legale
de validitate (este prin esenţă temporară, nepu- relevante nu va împiedica descifrarea voin-
tând depăşi durata maximă de 49 de ani, stabilită ţei reale a părţilor, făcându-se apel pentru
de legiuitor, fiind condiţionată de existenţa unui aceasta la regulile de interpretare prevăzute
interes serios şi legitim) şi atrage o indisponibili- de art. 1.266 – 1.269 C. civ. şi art. 1.272
zare reală, ataşată direct bunului, nefiind o sim- C. civ., cu ocazia redactării unui contract
plă obligaţie personală13; o clauză de inalienabili- de donaţie ori a unui testament prin care se
tate reprezintă o substituţie fideicomisară numai instituie o obligaţie de a nu înstrăina, pen-
dacă a fost desemnat un substituit, nefiind con- tru evitarea oricăror confuzii, este bine să se
diţionată nici de existenţa unui interes serios şi precizeze dacă este vorba de o clauză volun-
legitim (deşi nici ea nu poate să contravină legii tară de inalienabilitate, făcându-se referire la
şi bunelor moravuri), şi nici de aceea a unui ter- dispoziţiile art. 626 – 629 C. civ., sau de o
men maxim legal (deşi nici ea nu poate fi per- substituţie fideicomisară, făcându-se referire
petuă; în acest caz, însă, durata inalienabilităţii la dispoziţiile art. 993 şi urm. C. civ., ori de o
este dată de durata vieţii instituitului), iar obli- obligaţie de a nu înstrăina, corespunzătoare
gaţia instituitului de a nu înstrăina bunul pentru unui drept de creanţă.
a-l putea remite la decesul său substituitului este
pentru acesta o obligaţie de a nu face care se referă 5. ACTELE JURIDICE ÎN CARE POATE
atât la acte juridice inter vivos cu titlu oneros şi cu FI INCLUSĂ CLAUZA VOLUNTARĂ
titlu gratuit, cât şi la acte juridice mortis causa. DE INALIENABILITATE
Menţinerea bunului în patrimoniul instituitu-
lui până la decesul acestuia, pentru a fi ulterior 5.1. Acte juridice bilaterale
remis substituitului, este de esenţa substituţiei şi acte juridice unilaterale
fideicomisare. De aceea, dacă cel gratificat prin Potrivit art. 627 alin. (1) C. civ., „prin con-
liberalitate (donaţie sau legat cuprins în testa- venţie sau testament se poate interzice înstrăi-
ment) nu este însărcinat să păstreze obiectul narea unui bun [...]”, de unde rezultă că ideea de
donat sau legat pe toată durata vieţii sale, ci doar „voluntar” indică posibilitatea instituirii clauzei
până la o dată anume, este vorba de o liberalitate de inalienabilitate atât prin acte juridice bilate-
cu sarcină14, iar nu de o substituţie fideicomisară. rale, cât şi prin acte juridice unilaterale. Analiza
De asemenea, dacă o liberalitate conţine doar o textului impune două precizări. anul XX
nr. 5
clauză de inalienabilitate (valabilă dacă este tem- Prima precizare are în vedere faptul că în
porară şi justificată de un interes serios şi legitim materia liberalităţilor clauza voluntară de inalie-
potrivit art. 627 C. civ.), dar gratificatului nu i se nabilitate va fi inserată numai într-un contract de
impune obligaţia de a transmite bunul unui sub- donaţie sau într-un legat cuprins în testament,
stituit la moartea sa, nu sunt întrunite condiţiile întrucât nu se pot face liberalităţi decât prin
pentru existenţa substituţiei fideicomisare. donaţie sau prin legat cuprins în testament.
Substituţiilor fideicomisare le este aplicabilă În toate cazurile, nu poate fi conceput un act
reglementarea specială prevăzută la art. 993 juridic special, în sensul unei convenţii speciale
C. civ., iar nu prevederile art. 627 C. civ. cu pri- pentru inalienabilitate16, şi nici un act juridic
vire la clauza voluntară de inalienabilitate.15 unilateral, în sensul unei declaraţii unilaterale de
13
VALERIU STOICA, în Culegere de studii. In honorem …, op. cit., p. 135.
14
Având în vedere obiectul clauzei voluntare de inalienabilitate, este vorba despre o sarcină, iar nu despre o condiție, întrucât
ceea ce i se cere dobânditorului se referă la bunul transmis, iar nu la persoana sa.
15
UNIUNEA NAȚIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA, Codul civil al României. Îndrumar notarial, vol. I (art. 1 ‒
1.634), Ed. Monitorul Oficial, București, 2011, p. 357.
16
Asemenea situații nu pot fi concepute nici în cazul actelor juridice civile cu titlu oneros, nu numai în cazul liberalităților,
întrucât încheierea unei convenții speciale prin care să se prevadă că un bun din patrimoniu este declarat ca inalienabil ar însemna
diminuarea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, iar aceasta se poate face numai în cazuri deosebite arătate de
legiuitor. Altfel, „ar însemna că printr-o asemenea clauză cineva ar putea să își declare toate bunurile inalienabile, ceea ce nu
este admisibil din punctul de vedere al dreptului pe care îl au creditorii chirografari. Gajul lor s-ar diminua, ar fi lipsit de conținut”,
VALERIU STOICA, în Conferința …, op. cit.

97
 inalienabilitate care să aibă ca obiect declararea • în ceea ce priveşte opozabilitatea clauzei în
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

unui bun ca inalienabil. O manifestare de voinţă
sub forma unei declaraţii de inalienabilitate cu
privire la un anumit bun din patrimoniul decla-
rantului este lipsită de orice efect juridic17. În
absenţa unei transmiteri, proprietarul nu poate
să indisponibilizeze bunul în propriul său patri-
moniu18, ceea ce evident ar conduce la diminu-
area dreptului de gaj general al creditorilor săi
chirografari. Oricum, în ceea ce priveşte actul
juridic unilateral, textul legal evocat indică expre-
sis verbis că este vorba despre acte pentru cauză
de moarte.
O altă precizare care se impune a fi făcută
este determinată de opinia exprimată în doctrină
în sensul în care clauza de inalienabilitate este
specifică contractelor unilaterale19, în timp ce
contractelor sinalagmatice le este proprie obliga-
ţia de a nu înstrăina corespunzătoare unui drept
de creanţă. Cu privire la acest aspect, putem
observa următoarele:
• deşi simpla obligaţie de a nu face corespun-
zătoare unui drept de creanţă poate fi asumată
numai printr-un contract sinalagmatic, dacă ne
referim la clauza voluntară de inalienabilitate,
observăm că şi aceasta poate fi introdusă într-un
asemenea contract. În acest sens, avem în vedere
faptul că prin introducerea unei clauze de ina-
lienabilitate într-un contract de donaţie nu mai
putem vorbi despre un contract unilateral, ci
anul XX numai despre unul sinalagmatic, întrucât prin
nr. 5
asumarea de către donatar a unei obligaţii con-
tractul de donaţie dobândeşte caracter sinalag-
matic;
• ca natură juridică, clauza voluntară de inalie-
nabilitate nu poate fi privită ca o obligaţie de a
nu face corespunzătoare unui drept de creanţă,
întrucât asemenea obligaţii pot fi create numai
prin contracte, nu şi prin testamente, iar aceasta
înseamnă eliminarea testamentelor din sfera
izvoarelor clauzei de inalienabilitate;
discuţie, sfera acesteia este mult mai largă decât
aceea a unei obligaţii de a nu face corespunză-
toare unui drept de creanţă (care operează doar
între creditor şi debitor), întrucât este vorba des-
pre o indisponibilizare a bunului cu caracter real
(propter rem).
5.2. Tipuri de donaţii şi legate
5.2.1. Clauza voluntară de inalienabilitate este
specifică donaţiilor şi legatelor cu sarcină (sub
modo), în măsura în care este valabilă.
Această clauză este compatibilă cu principiul
irevocabilităţii donaţiilor, putând fi introdusă în
orice tip de donaţie, inclusiv în contractele de
donaţie încheiate între soţi şi în cazul donaţiilor
făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei, pre-
cum şi în cazul darului manual20, putând fi reali-
zată nu numai pe cale directă, ci şi indirect, dar
cu intenţia de a gratifica (ex animo donandi)21.
Scurte precizări cu privire la donaţiile înche-
iate între soţi, donaţiile făcute viitorilor soţi în
vederea căsătoriei şi în cazul darului manual:
• Prima precizare se impune a fi făcută cu
referire la donaţiile încheiate între soţi, fiind
determinată de particularităţile acestui tip de
donaţie: prima particularitate priveşte deroga-
rea de la principiul irevocabilităţii donaţiilor, cu
precizarea că revocabilitatea operează numai
pe durata căsătoriei, iar cea de a doua priveşte
obiectul, întrucât prin acest tip de donaţie nu pot
fi donate decât bunurile proprii ale soţului dona-
tor şi care astfel devin bunuri proprii ale soţului
donatar, cu excepţia cazului în care s-a prevă-
zut ca ele să devină bunuri comune. În această
ultimă situaţie, tipul de comunitate fiind dat de
regimul matrimonial al soţilor, în cazul soţilor
căsătoriţi sub regimul matrimonial al comuni-
tăţii legale, prevăzut de art. 339 şi urm. C. civ.,
proprietatea exclusivă a soţului donator se va

17
CORNELIU BÎRSAN, op. cit., p. 93
18
UNIUNEA NAȚIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA, Culegere de practică notarială. Spețe comentate, vol. II,
Ed. Notarom, București, 2014, pp. 94 – 97.
19
IONUȚ-FLORIN POPA, Inalienabilitatea voluntară, în CLAUDIA MOARCAȘ (coordonator), In honorem Corneliu Bîrsan și Liviu
Pop. Culegere de studii, Ed. Rosetti, București, 2006, pp. 101 – 123.
20
DOINA DUNCA, DANIELA NEGRILĂ, Drept civil. Moșteniri și liberalități. Note de curs, vol. I, Ed. Notarom, București, 2014,
p. 287.
21
LAURA-MARIA CRĂCIUNEAN, în Pandectele române. Repertoriu de jurisprudență, doctrină și legislație, nr. 2/2007, p. 237.
În ceea ce privește gratificarea unei persoane pe cale indirectă, dar cu intenția de a gratifica (ex animo donandi), aceasta poate
fi realizată pe calea renunțării la un drept, a remiterii (iertării) de datorie, care poate fi totală sau parțială, precum și pe calea
stipulației pentru altul (de exemplu, plata rentei viagere către un terț).

98
transforma în proprietate comună în devălmăşie Şi în cazul servituţilor lucrurile sunt clare,

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

a soţilor, iar includerea într-o astfel de donaţie întrucât acestea au caracter accesoriu, fiind deci
a unei clauze voluntare de inalienabilitate va fi suficientă clauza de inalienabilitate referitoare
posibilă numai după sistarea stării devălmaşe fie la fondul dominant, fie la fondul aservit.
prin stabilirea cotelor-părţi ale fiecărui soţ de Nu la fel de clare par a fi lucrurile, cel puţin
natură a determina întinderea dreptului fiecărui la prima vedere, în privinţa dreptului de uzu-
coproprietar22; fruct, întrucât noua reglementare cuprinsă în
• În ceea ce priveşte donaţiile făcute viitori- art. 714 C. civ. prevede cesiunea uzufructului.
lor soţi sub condiţia încheierii căsătoriei, singura Însă, la o analiză mai atentă a textului, se observă
menţiune care se impune este cea referitoare la că pentru indisponibilizarea uzufructului este
caducitatea donaţiei în cazul neîndeplinirii con- suficientă o simplă clauză derogatorie de la această
diţiei (respectiv căsătoria proiectată nu se mai regulă, fără a fi deci necesară îndeplinirea condi-
încheie); ţiilor speciale impuse pentru validitatea clauzei
• Cât priveşte donaţia realizată ca dar manual, de inalienabilitate (durata de cel mult 49 de ani
deşi este un contract real (bunul trebuind să fie şi interesul serios şi legitim)23, de aceea este reco-
predat material de către donator gratificatului), mandabil ca în actul autentic să se facă trimitere
poate fi afectată de modalităţi, ca şi orice altă la art. 714 C. civ.
liberalitate. Pentru clauzele care însoţesc darul
În privinţa superficiei (art. 693 şi urm. C. civ.),
manual şi prin care se stabilesc anumite condi-
trebuie subliniat mai înainte că acest drept real
ţii de realizare ale acestui tip de donaţie, între
principal imobiliar are o natură preponderent
care şi clauzele voluntare de inalienabilitate, se
convenţională24. Superficia se constituie în baza
va încheia o convenţie, un pact adăugat darului
convenţiei prin act autentic inter vivos sau mortis
manual, forma scrisă a acestuia fiind cerută ad
causa şi se exercită în limitele stipulate în actul
probationem.
juridic încheiat de părţi. Astfel, părţile contrac-
5.2.2. Sfera legatelor care pot cuprinde o cla- tului de donaţie ori testatorul au posibilitatea de
uză voluntară de inalienabilitate poate fi deter- a hotărî cu privire la modalitatea de constituire
minată prin utilizarea a două criterii: primul a dreptului de superficie, la întinderea dreptului,
priveşte drepturile reale principale care pot fi termenul de constituire, drepturile superficiaru-
indisponibilizate, iar cel de al doilea are în vedere lui, stingerea superficiei etc., iar dacă în actul de
obiectul dreptului care este inalienabil. constituire a dreptului de superficie se doreşte a
fi introdusă şi o clauză voluntară de inalienabi-
Utilizând primul criteriu, vom observa că anul XX
litate cu privire la aceasta, se vor avea în vedere nr. 5
prin efectul clauzei voluntare de inalienabilitate,
atât condiţiile de validitate specifice, cât şi modul
în patrimoniul dobânditorului se poate indis-
de operare şi efectele particulare ale clauzei de
ponibiliza nu numai întregul drept de proprietate cu
inalienabilitate25. În situaţia în care superficia se
toate atributele sale, ci şi nuda proprietate.
manifestă în forma sa deplină (menţionată în
Cu privire la dreptul de uz şi la dreptul de abita- art. 702 C. civ.26), clauza voluntară de inalienabi-
ţie, clauza nu este necesară întrucât, potrivit inter- litate se poate referi fie la dreptul de superficie
dicţiei expres prevăzute în art. 752 C. civ., dreptul în ansamblu, fie doar la dreptul de proprietate
de uz şi dreptul de abitaţie sunt incesibile. asupra lucrării autonome cu caracter durabil. În
22
În caz contrar, nu se poate cunoaște întinderea dreptului soțului donator devălmaș care nu poate să indisponibilizeze astfel
bunul în propriul său patrimoniu.
23
Această concluzie rezultă expres din art. 714 alin. (1): „În absența unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul
său unei alte persoane, fără acordul nudului proprietar, dispozițiile în materie de carte funciară fiind aplicabile”, unde sintagma
prevedere contrară se referă la o simplă clauză derogatorie.
24
Conținut juridic al dreptului de superficie cuprinde dreptul de proprietate asupra construcției, plantației ori instalației,
precum și dezmembrământul dreptului de proprietate care presupune folosința terenului proprietatea altei persoane decât titularul
dreptului.
25
Se va avea în vedere că, pe lângă cerința existenței interesului serios și legitim, trebuie respectat și caracterul esențialmente
temporar al inalienabilității, sens în care se va ține seama de faptul că durata maximă prevăzută de legiuitor pentru instituirea
clauzei de inalienabilitate (49 de ani) este inferioară duratei dreptului de superficie [care este de maximum 99 de ani, la împlinirea
căruia poate fi reînnoit (art. 694 C. civ.)].
26
Potrivit textului legal, în structura dreptului de superficie poate intra nu numai dreptul de proprietate asupra unei construcții,
ci și dreptul de proprietate asupra unei plantații sau asupra unei alte lucrări autonome cu caracter durabil.

99
 acest din urmă caz, întrucât dreptul de folosinţă despre o universalitate, anumite bunuri care fac
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

asupra terenului are caracter accesoriu în raport
cu dreptul de proprietate asupra lucrării, clauza
de inalienabilitate se va extinde şi asupra aces-
tuia.
Utilizând primul criteriu, am observat că prin
efectul clauzei voluntare de inalienabilitate se
poate indisponibiliza nu numai întregul drept
de proprietate, ci şi nuda proprietate, precum şi
dreptul de superficie.
Apelând la cel de al doilea criteriu, care se
referă la obiectul dreptului care este inalienabil,
bunul care formează obiectul dreptului care e
inalienabil, încercăm să răspundem la întrebarea:
poate fi acesta numai un bun individual deter-
minat sau poate fi şi o universalitate? Iar dacă
obţinem un răspuns afirmativ în acest ultim
caz, apare o altă întrebare: este restrânsă aplica-
rea clauzei la o universalitate de fapt sau poate
opera şi cu privire la o universalitate juridică?
Într-o opinie, indisponibilizarea reglementată
la art. 627 C. civ. se referă doar la bunurile indivi-
dual determinate [alin.(1)], iar nu şi la patrimonii
sau fracţiuni de patrimonii, astfel încât, cel puţin
în cazul liberalităţilor având un asemenea obiect,
ea nu ar putea fi aplicabilă.27
Într-o altă opinie, aplicarea clauzei de inalie-
nabilitate nu se restrânge numai cu privire la un
bun individual determinat, aceasta poate opera
şi cu privire la o universalitate, fiind dincolo de
anul XX
orice îndoială că poate fi admisibilă clauza în
nr. 5
ceea ce priveşte universalitatea de fapt (de exem-
plu, un fond de comerţ poate fi declarat inalie-
nabil28); în ceea ce priveşte universalitatea juri-
dică, această clauză poate opera numai dacă este
vorba de universalităţi juridice apropriabile, dar
nu în sensul de patrimoniu29 (întrucât patrimo-
niul este inalienabil prin esenţa lui), ci în sensul
de masă de drepturi şi obligaţii dintr-un patri-
moniu. Tot aici ar trebui distins între actele de
dispoziţie care, deşi sunt interzise prin introdu-
cerea clauzei de inalienabilitate, când este vorba
27
DAN CHIRICĂ, op. cit., p. 163.
28
Fondul de comerț cuprinde două categorii de bunuri: corporale (bunuri imobile și bunurile mobile) și incorporale (drepturile
care privesc firma, emblema, clientela și vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile și indicațiile geografice, dreptul de autor
etc.). Clauza voluntară de inalienabilitate poate „greva” fondul de comerț ca universalitate de fapt ori numai anumite elemente
componente ale sale (având în vedere că unele dintre acestea pot fi înstrăinate și separat).
29
VALERIU STOICA, în Conferința…, op. cit.
30
Lipsa totală a moștenitorilor include, pe lângă absența fizică a acestora, și situațiile în care moștenitorii nu vor sau nu pot
să moștenească.
31
FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU, Tratat de drept succesoral, vol. I (Moștenirea legală), Ed. Universul Juridic, București,
2013, pp. 280 – 283.
parte din aceasta ar putea fi totuşi înstrăinate, în
raport cu ele actul de înstrăinare fiind calificat ca
un act de administrare.
În toate cazurile, testatorul poate include în
testament o clauză de inalienabilitate chiar fără
instituirea de legatari, aceasta fiind, spre exem-
plu, în sarcina moştenitorilor legali. Dar ce se
întâmplă dacă, în lipsă de moştenitori legali
şi/sau testamentari30, moştenirea este vacantă? În
acest caz, luând în considerare faptul că regimul
juridic al moştenirilor vacante ţine şi de mate-
ria „bunurilor”, pe lângă prevederile art. 963
alin. (3) C. civ., potrivit cărora „(...) patrimoniul
defunctului se transmite comunei, oraşului sau,
după caz, municipiului în a cărui rază teritorială
se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii”,
sunt relevante şi dispoziţiile art. 553 alin. (2)
C. civ. (privind proprietatea privată), ale art.1.138
C. civ. (cu denumirea marginală Dreptul de a culege
moştenirea vacantă) şi ale art. 1.139 C. civ. (având
denumirea marginală Intrarea în stăpânirea moşte-
nirii vacante şi răspunderea pentru pasiv). Din analiza
textelor legale evocate anterior rezultă că unită-
ţile administrativ-teritoriale sau statul, după caz,
dobândesc moştenirea vacantă cu caracter uni-
versal, bunurile fiind privite ca elemente ale unui
patrimoniu, cuprinzând atât activul, cât şi pasi-
vul, aceste bunuri intrând în domeniul privat al
acestor entităţi31. Având în vedere şi natura juri-
dică a clauzei voluntare de inalienabilitate, care o
distinge de o simplă obligaţie de a nu face (a nu
înstrăina), cu caracter personal, corelativă unui
drept de creanţă, caracterul său real (propter rem)
face ca respectarea ei să se impună şi în cazul
moştenitorilor vacante pe durata stabilită iniţial
şi pentru protejarea interesului avut în vedere la
momentul la care a fost instituită.
În privinţa obiectului material al dreptului ina-
lienabil al unei liberalităţi, acesta poate fi, în
principiu, orice bun care se găseşte în circuitul
civil, este determinat sau determinabil, posibil,
licit şi moral, există sau poate exista în viitor,

100
mobil32 sau imobil, corporal sau incorporal, Principiul libertăţii de voinţă, pe de o parte,

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

prezent sau viitor, în cazul celor din urmă cu şi principiul liberei circulaţii a bunurilor, pe de
excepţia succesiunilor nedeschise. Bunurile vii- altă parte, impun ca această clauză să suporte
toare nu pot forma obiectul darului manual. anumite condiţii speciale, căci nu oricum şi nu ori-
Bunurile de gen nu pot forma obiectul unei cla- când o asemenea clauză poate fi impusă într-un
uze de inalienabilitate cuprinse într-un contract contract de donaţie sau într-un legat cuprins în
de donaţie, însă pot forma obiectul unui legat testament.
cu titlu particular. În cazul bunurilor individual
determinate donatorul trebuie să aibă calitatea 6.1. Durata
de proprietar.33 Inalienabilitatea nu poate fi perpetuă. Pentru
În privinţa creanţelor, există opinia potri- a nu lipsi dreptul de proprietate în mod definitiv
vit căreia nu sunt aplicabile regulile privitoare de atributul său esenţial, acela al dispoziţiei juri-
la limitele convenţionale din materia bunuri- dice, dar şi pentru a nu îngrădi în mod excesiv
lor, evocându-se în acest sens existenţa unui libera circulaţie a bunurilor, legiuitorul a fixat un
text în materia cesiunii de creanţă (art. 1.570 termen maxim pentru care subiectele de drept,
C. civ.) care prevede că în situaţia în care între prin voinţa lor, pot stabili asemenea clauze.
creditor şi debitor s-a prevăzut că nu este cesi- Întrucât la stabilirea duratei acestei clauze s-a
bilă creanţa, atunci cesiunea de creanţă nu este
avut în vedere numai o limită maximă, rezultă că
posibilă, cu excepţiile expres prevăzute în tex-
nimic nu împiedică pe dispunător să stabilească
tul legal evocat34. Un argument suplimentar este
un termen mai mic decât cel legal, termen care
acela că această clauză nu este prevăzută într-un
va fi acceptat de către donatar, respectiv de către
act translativ de proprietate, ci într-un act care
legatar prin acceptarea donaţiei sau a legatului,
însoţeşte izvorul din care s-a născut creanţa; cla-
uza din materia cesiunii de creanţă nu determină după caz. Cât priveşte posibilitatea părţilor de
o indisponibilizare cu caracter real, ci produce a modifica ulterior durata acestui termen (cu
efecte numai în raporturile personale. respectarea limitei maxime prevăzute de lege),
în cazul unui testament aceasta se face fie prin
întocmirea unui nou testament, fie printr-un
6. CONDIŢIILE DE VALIDITATE codicil37. O discuţie ar putea fi în legătură cu
PRIVIND CLAUZA VOLUNTARĂ această posibilitate în cazul unei donaţii, având
DE INALIENABILITATE în vedere că înainte de expirarea duratei pen-
Pentru ca o clauză de inalienabilitate să tru care a fost instituită, această clauză poate să anul XX
nr. 5
fie valabilă, trebuie îndeplinite • cerinţele de înceteze anticipat [cazurile prevăzute de art. 627
ordin general, respectiv: să fie posibilă35, licită şi alin. (2) C. civ.] sau prin renunţarea expresă (din
morală36, • condiţii speciale, şi anume: clauza să fie partea celui care a stipulat-o şi cu acordul per-
stabilită pe o anumită durată şi să existe un inte- soanei în favoarea căreia a fost instituită), ceea
res serios şi legitim, care se adaugă • condiţiilor de ce naşte întrebarea dacă aceasta mai este posibilă
valabilitate proprii actului juridic în care este inserată după acceptarea făcută de către donatar, acordul
clauza. de voinţă fiind realizat prin acceptare.38
32
În cazul donațiilor, cu respectarea prevederilor art. 1.011 alin. (3) C. civ. privind obligativitatea încheierii actului estimativ
sub sancțiunea nulității absolute a donației și cu respectarea condiției ca în situația în care bunurile mobile donate fac parte dintr-o
universalitate de fapt, descrierea să se facă pentru fiecare obiect component, evaluarea putând fi însă globală.
33
Donația lucrului altuia nu este posibilă, fiind nulă absolut, întrucât ar contraveni principiului irevocabilității.
34
VALERIU STOICA, Clauza voluntară de inalienabilitate, în Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2013, p. 44.
35
Nimeni nu poate fi obligat la ceea ce este imposibil, după cum niciun drept nu poate depinde de ceva imposibil.
36
Art. 11 C. civ. prevede că nu se poate deroga prin convenții sau prin acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri, iar art. 626 C. civ. dispune în mod expres că proprietarul poate să consimtă la limitarea
dreptului său prin acte juridice dacă nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri.
37
Pentru care, dacă vor fi încheiate în formă autentică notarială, vor trebui îndeplinite formalitățile de înregistrare în Registrul
Național Notarial de Evidență a Liberalităților.
38
Se are în vedere cazul contractului de donație încheiat între absenți (prin ofertă și acceptare separate), când se cere ca
acceptarea să aibă loc în timpul vieții donatorului și mai înainte ca acesta să devină incapabil și să fie făcută în timpul vieții
donatarului, neputând fi acceptată după decesul acestuia de către moștenitorii săi. Donația are efect numai din ziua în care actul
de acceptare este comunicat donatorului, acesta putând revoca oferta de donație până la primirea comunicării acceptării. FLORIN
MOȚIU, Contractele speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 119.

101
 În schimb, în nicio situaţie termenul maxim păstra pe dobânditorul iniţial ca nud proprietar.
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

de 49 de ani nu poate fi prelungit sau depăşit, În acest caz, inalienabilitatea priveşte deci nuda
textul art. 627 C. civ. fiind formulat categoric de proprietate, iar nu uzufructul.
legiuitor39, fapt ce nu permite nicio excepţie cât Interesul legitim mai poate fi al dobânditoru-
priveşte caracterul temporar al acestei clauze. lui gratificat (care, aflându-se la o vârstă fragedă,
Indiferent dacă interesul serios şi legitim este se urmăreşte a fi astfel protejat datorită lipsei sale
unul privat sau unul general, nerespectarea limi- de experienţă ori, deşi fiind o persoană majoră,
tei maxime de 49 de ani va atrage fără excepţie, este reputat ca prodigiu,), după cum poate fi chiar
în toate cazurile, nulitatea clauzei.40 al unui terţ, căruia gratificatul trebuie, ca o sarcină
Întrucât durata este una dintre condiţiile spe- a liberalităţii, să-i plătească o rentă viageră, clauza
ciale de valabilitate ale acestei clauze, aceeaşi de inalienabilitate fiind instituită deci pentru pro-
sancţiune a nulităţii va interveni şi în cazul în tejarea interesului credirentierului.
care nu s-a prevăzut vreun termen.
6.3. Încălcarea condiţiilor
În privinţa momentului de la care începe a de validitate. Sancţiune
curge acest termen, potrivit art. 627 alin. (1) teza Pentru nerespectarea oricăreia dintre con-
finală C. civ., „[...] termenul începe să curgă de diţiile speciale de validitate (durata şi interesul)
la data dobândirii bunului”, unde sintagma data intervine sancţiunea nulităţii absolute a clauzei
dobândirii bunului are un înţeles diferit după cum voluntare de inalienabilitate.
este vorba despre un legat, caz în care această
dată coincide cu data deschiderii succesiunii; Însă nulitatea, absolută sau relativă, poate inter-
în schimb, în cazul donaţiei momentul începe- veni şi pentru nerespectarea uneia sau alteia dintre
rii curgerii termenului poate fi data încheierii condiţiile de validitate specifice actului juridic în care
contractului ori data individualizării bunului de este cuprinsă clauza voluntară de inalienabilitate.
gen sau, odată cu aplicarea efectului translativ al Indiferent de motivul de nulitate, sancţiunea
înscrierii în cartea funciară, data efectuării unei care intervine poate să afecteze fie numai clauza,
asemenea înscrieri. fie întregul act juridic. Din interpretarea per a con-
trario a art. 627 alin. (3) teza I C. civ., care pre-
6.2. Interesul vede că „nulitatea clauzei de inalienabilitate sti-
Mecanismul juridic al clauzei de inalienabili- pulate într-un contract atrage nulitatea întregului
anul XX tate îşi are sursa primară în intenţia dispunătoru- contract dacă a fost determinantă la încheierea
nr. 5
lui de a proteja un anumit interes. Acest interes acestuia”, rezultă că în absenţa unui asemenea
trebuie să fie serios şi legitim, după cum arată caracter, sancţiunea nulităţii va afecta numai cla-
norma legală, şi poate fi în favoarea dispunăto- uza, restul contractului rămânând valabil.
rului ori a persoanei gratificate sau a unei terţe
O atenţie specială trebuie acordată
persoane.41 Un exemplu pentru prima situaţie
modului de redactare a clauzei, din cuprinsul
poate fi cazul dispunătorului care înstrăinează
căreia nu pot lipsi nici durata, întrucât durata
numai nuda proprietate, rezervându-şi drep-
este de esenţa clauzei voluntare de inaliena-
tul de uzufruct, iar pentru a nu se expune unor
bilitate, şi nici beneficiarul clauzei, mai ales în
posibile dificultăţi din partea unui nud proprietar cazul în care acesta este un terţ, după cum nu
subdobânditor instituie clauza de inalienabilitate ar trebui să lipsească nici interesul.
temporară având interesul serios şi legitim de a-l
39
Tocmai pentru a înlătura riscul creării unei practici judiciare neunitare prin lăsarea la aprecierea judecătorului a stabilirii
caracterului duratei clauzei voluntare de inalienabilitate.
40
În legătură cu opinia contrară, potrivit căreia dacă ar fi justificată de un interes serios și legitim de ordin general, clauza
voluntară de inalienabilitate poate avea caracter perpetuu (cazul fundațiilor al căror patrimoniu este afectat în mod irevocabil
realizării unui scop de interes general, bunurile acestora neputând fi înstrăinate pe durata lor, spre a nu fi deturnate de la scopul
lor inițial), se arată că pentru ipotezele de acest gen, interesul general este protejat prin dispozițiile restrictive referitoare la
patrimoniul asociațiilor și fundațiilor cuprinse în O. G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările
ulterioare; în acest sens, VALERIU STOICA, Clauza …, art. cit., p. 45.
41
ANDREEA-ANNAMARIA CHIȘ, Publicitatea notării clauzei de inalienabilitate expresă și subînțelesă în convențiile privitoare la
imobile, http://www.studia.law.ubbcluj.ro

102
 6.4. Rolul activ al notarului public Notarul public este primul cenzor al voinţei păr-

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

La autentificarea actelor de gratificare prin care ţilor, el trebuie să se asigure că actele pe care le
instrumentează nu cuprind clauze contrare legii
se instituie o clauză de inalienabilitate asupra unui
şi bunelor moravuri, iar pentru aceasta părţile
bun, în îndeplinirea obligaţiilor sale legale, notarul
trebuie să îi comunice în ce constă interesul avut
public va avea în vedere ca actele care i se cer a la stabilirea inalienabilităţii.
fi îndeplinite „[...] să nu cuprindă clauze contrare
legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri Pentru a preîntâmpina apariţia unor litigii,
părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se notarul public trebuie să aducă la cunoştinţa păr-
convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat ţilor utilitatea de a consemna în cuprinsul actului
efectele”42. În exercitarea rolului său activ, notarul în ce constă interesul legitim, precum şi faptul
că nerespectarea condiţiei existenţei acestui inte-
public va verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor
res sau nelegalitatea sa atrag sancţiunea nulităţii
de valabilitate (atât a celor generale cu privire la
absolute a clauzei43. O asemenea declaraţie este
capacitate, consimţământ, obiect, cauză, precum utilă inclusiv pentru notarul public în cadrul unui
şi a celor proprii actului juridic în care este inserată litigiu, deoarece, chiar dacă instanţa ar decide că
clauza de inalienabilitate), va pune în vedere părţi- interesul nu era justificat, notarul va putea dovedi
lor, la stabilirea clauzei de inalienabilitate, necesita- astfel cel puţin existenţa unei declaraţii a părţilor
tea îndeplinirii celor două condiţii speciale, respec- cu privire la interesul serios şi legitim.
tiv durata şi interesul.
Pentru încălcarea obligaţiilor sale profesio-
Având în vedere faptul că această clauză nu nale, care presupun o atenţie şi o responsabili-
poate fi perpetuă, notarul public va aduce la cunoş- tate sporită, datorită consecinţelor patrimoniale
tinţa părţilor obligativitatea stabilirii unui termen, deosebite pe care le implică actul notarial în anu-
precum şi interzicerea stabilirii unei durate care să mite situaţii, va interveni, în condiţiile prevăzute
depăşească maximum legal de 49 de ani, având în de lege, răspunderea civilă a notarului public.
vedere că pentru această situaţie legiuitorul nu a Astfel, dacă „[...] o cauză de nulitate rezultă din
reglementat nici reducerea de drept, şi nici redu- însuşi textul [...]”44 unui contract (donaţie) sau al
cerea prin intervenţia instanţei a duratei acestei unui act juridic unilateral (testament) instrumen-
clauze la maximumul prevăzut de lege. tat prin procedura de autentificare – indiferent
dacă forma autentică este cerută sau nu pen-
În ceea ce priveşte cea de a doua cerinţă spe- tru validitatea actului –, aceasta este imputabilă
cială de validitate a clauzei voluntare de inalie- notarului public instrumentator, în sensul că, anul XX
nabilitate, interesul, acesta trebuie să existe, să deşi a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că nr. 5
fie serios şi legitim. Lipsa acestui interes sau prin încheierea actului se încalcă norme care pot
nelegalitatea sa va atrage sancţiunea nulităţii atrage nulitatea acestuia, nu a refuzat instrumen-
absolute a clauzei. Deşi se apreciază că acest tarea procedurii de autentificare.45 Este vorba
interes nu trebuie precizat în chiar cuprinsul cla- despre cauze de nulitate evidente, precum stabi-
uzei de inalienabilitate întrucât este o chestiune lirea unei durate mai mari decât maximum legal
de fapt, putând fi dovedit ulterior, dacă situaţia ori lipsa unui termen, încălcarea cerinţei existen-
o impune, aprecierea îndeplinirii sale revenind ţei unui interes serios şi legitim.46
judecătorului, este util ca părţile contractului de Potrivit prevederilor art. 1.357 alin. (2) C. civ.,
donaţie ori testatorul să declare în actul pe care îl în asemenea situaţii, notarul public va răspunde
încheie scopul care stă la baza convenirii clauzei. pentru cea mai uşoară culpă, fără ca răspunde-
42
Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.
43
Despre modul de redactare a clauzelor contractuale, CARMEN-NICOLETA BĂRBIERU, Tehnica redactării unui contract, Ed.
Universul Juridic, București, 2014, p. 104.
44
Art. 1.258 C. civ. prevede că, „în cazul anulării sau constatării nulității contractului încheiat în formă autentică pentru o
cauză de nulitate a cărei existență rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public
la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”.
45
Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.
46
Conform regulilor generale, cauza trebuie să existe și să fie licită și morală, astfel că notarul public va refuza autentificarea
actului de liberalitate în cazul în care se dorește includerea unei clauze de inalienabilitate cu scop ilicit, de exemplu pentru
fraudarea intereselor persoanei păgubite în urma săvârșirii unei infracțiuni prin sustragerea unui bun de la urmărirea silită în
vederea recuperării prejudiciului cauzat ori pentru determinarea începerii sau a menținerii unor relații imorale.

103
 rea sa pentru prejudiciul material cauzat să poată
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

fi exclusă ori limitată nici prin convenţii, şi nici

prin acte unilaterale (de exemplu prin inserarea
în cuprinsul actului a unei declaraţii de acceptare
a riscului producerii unui prejudiciu)47.

7. CONDIŢIILE DE OPOZABILITATE
PRIVIND CLAUZA VOLUNTARĂ
DE INALIENABILITATE

7.1. Formalităţi de publicitate
Potrivit prevederilor art. 628 alin. (2) C. civ.,
„pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate
trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege, dacă este cazul”48.
În ipoteza în care această clauză este cuprinsă
într-un contract de donaţie, spre a fi opozabilă
terţilor, va fi supusă formalităţilor de publicitate,
însă dacă va fi cuprinsă într-un testament, terţii
nu au cum să o cunoască datorită caracterului
secret al acestui act de ultimă voinţă, deci clauza
nu le-ar fi opozabilă49. După decesul testatorului,
notarea clauzei de inalienabilitate se face în baza
certificatului de moştenitor, care va cuprinde o
menţiune în acest sens50.
Formalităţile de publicitate diferă în funcţie
de natura drepturilor afectate de clauza volun-
tară de inalienabilitate, respectiv după cum ele
au caracter imobiliar sau mobiliar.
anul XX 7.1.1. Formalităţi specifice regimului de carte
nr. 5 funciară. Notarea
Dacă drepturile reale principale asupra cărora
poartă o asemenea clauză au caracter imobiliar,
vor trebui îndeplinite formalităţile de publici-
tate specifice regimului de carte funciară, regle-
mentate în titlul VII al cărţii a III-a C. civ. Art.
902 din cod prevede care sunt actele sau faptele
supuse notării, între acestea clauza voluntară de
inalienabilitate, fiind menţionată la alin. (2) pct.
8 „interdicţia convenţională de înstrăinare [...] a
unui drept înscris”51.
7.1.2. Posesia
Atunci când clauza voluntară de inalienabi-
litate poartă asupra unui drept real principal cu
caracter mobiliar, devin incidente dispoziţiile
art. 628 alin. (3) C. civ., potrivit căruia „în cazul
bunurilor mobile sunt aplicabile, în mod cores-
punzător, regulile prevăzute pentru dobândirea
proprietăţii prin posesia de bună-credinţă”, ceea
ce înseamnă că în materie mobiliară, în absenţa
unor condiţii speciale de publicitate pentru anu-
mite categorii de bunuri mobile, posesia ca stare
de fapt are şi funcţia de publicitate. În acelaşi sens
sunt şi prevederile art. 936 C. civ. care prevede că
„(...) posesia de bună-credinţă a bunului mobil asi-
gură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice
constitutive sau translative de drepturi reale”52.
7.1.3. Alte formalităţi
În situaţia în care pentru anumite categorii de
bunuri mobile sunt prevăzute condiţii speciale

47
UNIUNEA NAȚIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA, Codul … Îndrumar …, op. cit., pp. 483 ‒ 485.
48
Clauza voluntară de inalienabilitate nu va putea fi invocată nici împotriva dobânditorului bunului cu privire la care există
o asemenea clauză, nici împotriva creditorilor proprietarilor care s-a obligat să nu înstrăineze bunul dacă nu îndeplinește toate
condițiile de validitate anterior precizate și, după caz, condițiile de opozabilitate.
49
MONA-MARIA PIVNICERU, PAVEL PERJU, GEORGETA PROTEA, CLAUDIA SUSANU, Codul civil adnotat, vol. III (art. 535 ‒
952), Despre bunuri, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 195.
50
Deși nici Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, nici regulamentul de aplicare a acestei legi nu fac
referiri exprese la sarcinile sau clauzele de inalienabilitate stabilite prin testament, pentru a putea fi îndeplinite formalitățile de
publicitate, acestea trebuie să fie menționate în cuprinsul certificatului de moștenitor.
51
În același sens sunt și prevederile din art. 185 alin. (1) din Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru
și Publicitate Imobiliară nr. 700 din 9 iulie 2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele
de cadastru și carte funciară, publicat în M. Of. nr. 571 din 31 iulie 2014, precum și prevederile art. 23 lit. b) pct. i din Legea
cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată în M. Of. nr. 83 din 7 februarie 2013, în temeiul prevederilor art. III
din Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 64/2010 privind modificarea și completarea Legii cadastrului și a publicității
imobiliare nr. 7/1996, publicată în M. Of. nr. 506 din 24 iulie 2012.
52
Potrivit art. 938 alin. (1) C. civ., este posesor de bună-credință cel care nu cunoștea și nici nu trebuia să cunoască, după
împrejurări, lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului, ceea ce înseamnă că dobânditorul unui bun mobil care a cunoscut, pe
orice cale, că bunul pe care-l dobândește este afectat de o clauză de inalienabilitate nu va putea să invoce dobândirea dreptului de
proprietate asupra respectivului bun prin posesia de bună-credință.

104
de publicitate, acestea vor fi îndeplinite: de înscriere în cartea funciară, notarul public va

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

exemplu, înregistrarea la Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare (A.E.G.R.M.), înregis-
trarea menţiunilor la Registrul comerţului etc.
7.1.4. Obligaţiile notarului public
Având în vedere faptul că pot exista anumite
categorii de persoane care să aibă un interes legi-
tim în a fi informate cu privire la încheierea unor
liberalităţi între vii sau pentru cauză de moarte,
legiuitorul a instituit în sarcina notarului public
care autentifică un contract de donaţie sau un
testament obligaţia de a înscrie actul de îndată în
Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Libe-
ralităţilor (R.N.N.E.L.)53.
Deşi are rol de opozabilitate faţă de
terţi, publicitatea efectuată prin înscriere în
R.N.N.E.L. nu acoperă neîndeplinirea unor for-
malităţi de publicitate speciale impuse de natura
bunurilor, cum este cazul notărilor în Cartea
funciară54, înscrierea în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare (A.E.G.R.M.), înscrie-
rea menţiunilor în Registrul comerţului, precum
şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege.
Conform art. 217 din Regulamentul de apli-
care a Legii nr. 36/1995, lucrările de publicitate
sunt în sarcina notarului public, dacă legea pre-
vede în mod expres. În acest sens, notarul public
are obligaţia îndeplinirii formalităţilor de publi-
citate imobiliară în ziua întocmirii sau cel mai
solicita şi notarea clauzei voluntare de inaliena-
bilitate cuprinse în actul notarial.
7.2. Efectele publicităţii
În privinţa efectelor notării clauzei de inaliena-
bilitate, trebuie avută în vedere noţiunea de ina-
lienabilitate, care cuprinde nu doar interdicţia
înstrăinării şi ipotecării, ci şi, în lipsă de stipulaţie
contrară, pe aceea a constituirii unor dezmem-
brăminte ale dreptului de proprietate, întrucât
ceea ce de fapt se urmăreşte este prezervarea
dreptului de proprietate în forma în care acesta
exista la momentul asumării obligaţiei.
Aşadar, efectele notării constau în indisponi-
bilizarea bunului, acesta nu mai poate fi înstrăi-
nat voluntar, asupra sa nu pot fi constituite dez-
membrăminte ale dreptului de proprietate, nu
poate fi grevat de o ipotecă, cu excepţia prevă-
zută de textul art. 2.351 C. civ., conform căruia
ipotecarea bunurilor inalienabile şi insesizabile
va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor,
dacă inalienabilitatea sau insesizabilitatea are o
natură convenţională.56
Inalienabilitatea presupune şi insesizabili-
tatea bunului, acesta neputând fi urmărit atâta
timp cât clauza îşi produce efectele, dacă prin
lege nu se prevede altfel [art. 629 alin. (3) C. civ.],
ceea ce înseamnă că notarea în cartea funciară a
clauzei voluntare de inalienabilitate împiedică şi anul XX

târziu a doua zi lucrătoare consecutivă celei în notarea sechestrului, a urmăririi imobilului, pre- nr. 5

care s-a autentificat actul ori s-a emis certificatul cum şi înscrierea vreunui drept real dobândit în
de moştenitor sau de legatar, prin transmiterea cadrul urmăririi silite, în măsura în care aceasta a
către biroul de cadastru şi publicitate imobili- avut loc cu ignorarea cuprinsului cărţii funciare.
ară în a cărui rază de activitate se află imobilul În toate cazurile, îndeplinirea formalităţilor
cererea de înscriere în cartea funciară, însoţită de publicitate, atunci când acestea sunt cerute de
de actul notarial, pentru bunurile imobile suc- lege, nu împiedică transmiterea bunului pe cale
cesorale înscrise în cartea funciară sau care au de succesiune [legală sau testamentară, art. 627
documentaţie cadastrală55. Odată cu cererea de alin. (5) C. civ.].
53
Acest registru este organizat centralizat la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, pe suport material și
electronic, ambele forme fiind identice și obligatorii. În R.N.N.E.L. se înregistrează toate actele de donație, dispozițiile testamentare,
revocarea lor, retractarea revocării, precum și acceptarea unei donații în cazul încheierii contractului de donație între absenți, prin
ofertă și acceptare. Art. 230 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995: „(...) RNNEL poate da informații cu privire la
existența unui testament numai după decesul testatorului, dovedit cu actul de deces. Testatorului i se pot elibera aceste informații
numai dacă le solicită personal.”
54
Se are în vedere efectul constitutiv al CF, dar și notările privind: calitatea de bun comun a unui imobil; locuința familei.
55
În acest sens a fost încheiat Protocolul de colaborare încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a operaţiunilor de publicitate imobiliară în aplicarea
O.U.G. nr. 41/2004, aprobată şi modificată prin Legea nr. 499/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi publicităţii
imobiliare nr. 7/1996, precum şi a H.G. nr. 1.210/2004.
56
Fiind vorba de o ipotecă asupra unui bun viitor, aceasta se înscrie doar provizoriu, potrivit art. 898 pct. 1 C. civ., justificarea
ei făcându-se prin radierea clauzei de inalienabilitate; ANDREEA-ANNAMARIA CHIȘ, op.cit., p. 9.

105
 Indiferent însă de îndeplinirea formalităţilor 8. ÎNCĂLCAREA CLAUZEI
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

de publicitate, clauza voluntară de inalienabili- DE INALIENABILITATE. SANCŢIUNI

tate produce efecte între persoana în interesul
căreia a fost prevăzută şi persoana ţinută de cla-
uză, beneficiarul acestei clauze putând să pre-
tindă daune-interese de la proprietarul care a
încălcat clauza [art. 628 alin. (5) C. civ.].
7.3. Sfera terţilor faţă de care este
necesară îndeplinirea formalităţilor
de publicitate
Îndeplinirea formalităţilor de publicitate este
necesară numai în raport cu anumiţi terţi, care
au drepturi sau interese proprii în legătură cu
un anumit act juridic şi cu drepturile transmise
prin acesta, în primul rând dobânditorii ulteriori
şi succesivi ai dreptului care formează obiectul
clauzei voluntare de inalienabilitate57. În cazul
liberalităţilor, dacă au fost îndeplinite condiţiile
de publicitate, prin aplicarea adagiului qui certat
de damno vitando anteponendus est ei qui certat de lucro
captando, clauza voluntară de inalienabilitate va fi
opozabilă şi creditorilor chirografari anteriori ai
dobânditorului, care vor fi împiedicaţi să urmă-
rească bunul, întrucât, fiind vorba despre un act
cu titlu gratuit, patrimoniul debitorului lor nu
s-a diminuat prin plata unei contraprestaţii, deci
nu se poate considera că ar fi prejudiciaţi prin
imposibilitatea de urmărire a bunului58. Acest
lucru nu este însă valabil cu privire la creditorii
anul XX care au dobândit anterior, cu respectarea for-
nr. 5 malităţilor de publicitate, o garanţie reală asupra
bunului cu privire la care clauza voluntară de
inalienabilitate a fost instituită, astfel încât, chiar
şi în cazul actelor cu titlu gratuit, ca o consecinţă
a realizării opozabilităţii erga omnes a garanţiei
reale într-un moment anterior înscrierii clauzei
voluntare de inalienabilitate în cartea funciară,
aceşti creditori îşi vor putea executa garanţia în
condiţiile legii (art. 2.393 C. civ.).
Demersul în această scurtă analiză porneşte
de la a stabili mai înainte planul pe care încălca-
rea clauzei va produce efecte, după cum inalie-
nabilitatea a fost stabilită printr-un contract de
donaţie ori printr-un legat cuprins în testament,
întrucât în primul caz transmiţătorul are posibi-
litatea de a opta între sancţiunea rezoluţiunii şi
aceea a anulării actului subsecvent59, în timp ce
în cazul în care clauza a fost stipulată printr-un
legat cuprins în testament, beneficiarul acesteia
poate recurge la acţiunea în anularea contractu-
lui subsecvent. În plus, clauza are semnificaţia
unei sarcini a cărei neîndeplinire poate duce la
revocarea judiciară a legatului.
Prin inserarea clauzei voluntare de inalienabi-
litate într-un contract de donaţie, acesta îşi păs-
trează caracterul gratuit, dar se transformă din-
tr-un contract unilateral într-un contract bilateral;
obligaţia de a nu înstrăina bunul conferă contrac-
tului caracter sinalagmatic, iar nerespectarea cla-
uzei de inalienabilitate are semnificaţia încălcării
unei obligaţii contractuale de către dobânditor.
De aceea, nerespectarea clauzei voluntare de ina-
lienabilitate dă dreptul transmiţătorului din con-
tractul iniţial, când acesta este şi stipulantul cla-
uzei, de a solicita instanţei rezoluţiunea contractului
[pe temeiul art. 1.549 alin. (1) C. civ.], sau drep-
tul de a emite o declaraţie unilaterală de rezoluţiune
(art. 1.552 C. civ.) ori dreptul de a beneficia de
efectele unui pact comisoriu (art. 1.553 C. civ.)60.
În privinţa contractului de înstrăinare sau de
grevare subsecvent, efectele încălcării clauzei
voluntare de inalienabilitate sunt cârmuite de
dispoziţiile art. 629 alin. (2) C. civ. potrivit cărora
„atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inaliena-
bilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot să
ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent
încheiat cu nerespectarea clauzei”.

57
Bunurile vizate de clauza în discuție nu vor putea fi urmărite pentru creanțe ulterioare donației sau deschiderii succesiunii,
a se vedea DANA MARGARETA CIGAN și autorii, în Noul Cod Civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. I (art.1 ‒ 952), Ed.
Hamangiu, București, 2012, p. 909.
58
VALERIU STOICA, op. cit., p. 150.
59
În cazul încălcării clauzei de inalienabilitate, interesul dispunătorului poate fi uneori redobândirea bunului, iar alteori
menținerea bunului în patrimoniul gratificatului. De aceea, se impune o atenție specială cu privire la modul de redactare a unei
clauze voluntare de inalienabilitate. Astfel, în ipoteza în care părinții doresc să doneze copilului lor o sumă de bani în vederea
achiziționării de către donatar a unui imobil care să nu poată fi însă înstrăinat de către dobânditor pentru o anumită perioadă
de timp, pentru a putea opera inalienabilitatea convențională (pentru a cărei nerespectare intervine sancțiunea rezoluțiunii, cu
posibilitatea de a opta pentru anularea actului subsecvent), pe lângă sarcina donatarului de a dobândi bunul imobil cu suma
de bani primită cu titlu de donație trebuie inclusă în contract și clauza voluntară de inalienabilitate ce va greva bunul viitor, cu
precizarea duratei, a interesului serios și legitim și a persoanei care beneficiază de clauză.
60
VALERIU STOICA, Culegere de studii. In honorem, ... op. cit. p. 153.

106
 Sancţiunea anulării operează indiferent dacă
această clauză a fost inclusă într-un contract de
donaţie sau într-un legat cuprins în testament şi
fără să aibă importanţă dacă actul de înstrăinare
sau de grevare subsecvent are semnificaţia unei
înstrăinări voluntare sau a unei vânzări silite61.
9. EFECTELE JURIDICE ALE CLAUZEI
VOLUNTARE DE INALIENABILITATE
Natura juridică a acestei clauze, anume aceea
de element de indisponibilizare cu caracter real
al bunului, determină şi efectele sale juridice.
Efectul principal al clauzei de inalienabilitate
îl reprezintă limitarea dreptului de dispoziţie juridică
ca atribut al dreptului de proprietate.
Deşi indisponibilizarea bunului are caracter
real, limitarea poate avea în acelaşi timp caracter
absolut, în sensul în care pe durata clauzei dobân-
ditorul bunului nu îl poate înstrăina nimănui, sau
caracter relativ, ceea ce înseamnă că nu îl poate
înstrăina unor anumite persoane sau categorii
de persoane (sau, altfel spus, că îl poate înstră-
ina numai anumitor persoane sau categorii de
persoane)62, în raport cu interesul serios şi legi-
tim avut în vedere. Indiferent însă de întinderea
efectelor clauzei, ea poate conţine precizarea
că înstrăinarea este posibilă numai cu acordul
transmiţătorului.
61
După cum am arătat anterior, creditorii nu pot urmări bunurile care formează obiectul clauzei de inalienabilitate, iar dacă
totuși acestea sunt vândute silit, vânzarea va fi anulabilă.
62
De exemplu, dispunătorul dorește ca bunul să poată fi transmis numai copiilor născuți din căsătoria gratificatului.
63
IRINA SFERDIAN, FLAMINIA STÂRC MECLEJAN, Clauza de inalienabilitate în noul Cod civil, în Pandectele române. Repertoriu
de doctrină, jurisprudență și legislație, nr. 7/2011, p. 154.
Interdicţia de înstrăinare a dreptului care
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
formează obiectul clauzei voluntare de inaliena-
bilitate vizează numai actele juridice inter vivos,
respectiv înstrăinarea cu orice titlu (gratuit sau
oneros), inclusiv încheierea de acte care pot avea
ca efect înstrăinarea bunului, precum ipotecarea
sau altă formă de grevare. Legea nu permite
oprirea transmiterii bunului pe calea succesiunii
prin stipularea inalienabilităţii, după cum pre-
vede chiar art. 627 alin. (5), text în care termenul
de succesiune trebuie înţeles în sensul de moştenire,
iar nu în sensul particular al noţiunii de succesiune
care operează şi în cazul transmisiunilor între
vii. Însă, deşi bunul se poate transmite pe cale
succesorală către moştenitori [atât în cazul suc-
cesiunii legale, cât şi al celei testamentare, căci
anul XX
nr. 5
dispoziţiile art. 627 alin. (5) nu disting], moşte-
nitorii legali, respectiv legatarii vor fi la rândul
lor ţinuţi de clauza de inalienabilitate până la
împlinirea duratei acesteia, conform principiu-
lui nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse
habet, clauza de inalienabilitate îşi va produce
deci efectele până la expirarea termenului stabi-
lit iniţial. Însă, dacă prin decesul dobânditorului
ţinut de clauză, interesul care a justificat stipu-
larea inalienabilităţii a dispărut, moştenitorii se
vor putea adresa instanţei pentru a fi autorizaţi
să dispună de bun63.
107
 9.1. Obligaţia de consiliere să amenajeze această clauză după cum doresc să
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

a notarului public permită încheierea numai a unor anumite acte

Având în vedere faptul că dreptul de pro-
prietate afectat de o clauză voluntară de inalie-
nabilitate are numai două dintre atributele sale:
jus fruendi şi jus utendi, lipsindu-i jus abutendi, la
autentificarea unei liberalităţi (donaţie sau testa-
ment) în care se stabileşte o clauză voluntară de
inalienabilitate, notarul public trebuie să pună în
vedere părţilor sau testatorului, după caz, fap-
tul că dobânditorul păstrează neatins dreptul de
a folosi şi de a exploata bunul, numai dreptul
de dispoziţie fiind limitat, aşadar pe perioada de
valabilitate a clauzei de inalienabilitate bunul nu
va putea fi înstrăinat de către gratificat prin acte
între vii, cu excepţiile mai sus arătate, însă va
putea fi transmis pe cale de succesiune, întrucât,
prin efectele ei, această clauză nu determină o
scoatere a bunului din circuitul civil64.
De asemenea, notarul public va pune în
vedere părţilor faptul că una dintre consecinţele
inalienabilităţii este insesizabilitatea, astfel încât
bunul nu va putea fi nici grevat cu ipotecă, iar
dacă totuşi se va institui o ipotecă, aceasta va fi
valabilă numai ca ipotecă asupra unui bun viitor,
întrucât, fiind vorba despre o clauză voluntară
de inalienabilitate, limitată în timp, ipoteca îşi va
produce efectul după încetarea efectelor clauzei.
Dreptul care formează obiectul clauzei de inali-
enabilitate este, aşadar, şi insesizabil, neputând fi
anul XX nici urmărit de către creditori65.
nr. 5
În ceea ce priveşte efectele clauzei voluntare
de inalienabilitate, trebuie avut în vedere şi fap-
tul că noţiunea de inalienabilitate cuprinde nu
doar interdicţia înstrăinării şi a ipotecării, ci şi, în
lipsă de stipulaţie contrară, pe aceea a constitu-
irii unor dezmembrăminte ale dreptului de pro-
prietate, ceea ce înseamnă că părţile contractului
de donaţie ori testatorul, în cazul legatului, pot
cu privire la dreptul inalienabil ori doresc să
interzică încheierea oricărui asemenea act66.
O altă ipoteză care trebuie avută în vedere
este aceea a posibilităţii încheierii unei promisi-
uni de înstrăinare ori de ipotecare a bunului afec-
tat de clauza voluntară de inalienabilitate. Faţă
de caracterul dublu condiţional al acestei clauze
(privind durata limitată şi existenţa unui interes
serios şi legitim) rezultă că interdicţia vizează
numai perioada în care clauza de inalienabilitate
este efectivă, astfel încât executarea unei ase-
menea promisiuni este admisibilă dacă interesul
părţilor care au încheiat promisiunea subzistă,
însă numai după încetarea clauzei de inalienabi-
litate, încetare care poate interveni pentru moti-
vele ce vor fi arătate în cele ce urmează.
În cazul unui testament, notarul public va
informa testatorul cu privire la faptul că această
clauză nu-şi va produce efectele până la data
deschiderii succesiunii, respectiv până la data
decesului testatorului, urmând ca la acea dată,
dacă va îndeplini cerinţele legale, să fie menţio-
nată în conţinutul certificatului de moştenitor67.
10. ÎNCETAREA CLAUZEI VOLUNTARE
DE INALIENABILITATE
Ca regulă generală, efectele clauzei voluntare
încetează la împlinirea termenului stipulat pen-
tru indisponibilizarea bunului, însă acestea pot
înceta şi mai înainte de împlinirea duratei, fie
pe cale judiciară, fie prin renunţarea totală făcută de
persoana care a instituit-o.
10.1. Încetarea la împlinirea termenului
În mod normal, în momentul expirării dura-
tei pentru care a fost instituită, clauza voluntară
de inalienabilitate încetează.

64
Mai mult chiar, transmiterea bunului printr-un act juridic între vii cu nerespectarea clauzei voluntare de inalienabilitate poate
rămâne valabilă în cazul în care cei îndreptățiți nu cer în termenul de prescripție nici rezoluțiunea contractului inițial, nici anularea
contractului subsecvent. În acest sens, VALERIU STOICA, Culegere de studii. In honorem, ... op. cit, p. 139. Autorul citat folosește
sintagma „o restrângere cu caracter temporar a modurilor de circulație juridică a bunului”.
65
Ideea este consacrată în art. 629 alin. (3) C. civ.: „Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea,
cât timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.” Se impune aici a se distinge între clauza de inalienabilitate și
clauza de insesizabilitate, întrucât orice clauză de inalienabilitate presupune și insesizabilitatea, însă nu orice bun insesizabil este
și inalienabil. Dacă avem doar o clauză de insesizabilitate înseamnă că bunul nu poate fi urmărit, dar poate fi transmis pe altă cale.
Efectul clauzei de insesizabilitate este mai restrâns decât al celei de inalienabilitate.
66
Acest lucru este însă valabil numai în cazul clauzei de inalienabilitate exprese, iar nu și în cazul clauzei subînțelese, având
în vedere că sensul reglementării acestor din urmă clauze nu poate fi decât acela de a interzice atât transferul proprietății și
ipotecarea, cât și dezmembrarea dreptului de proprietate, întrucât ceea ce se urmărește, de fapt, este prezervarea dreptului de
proprietate în patrimoniul celui care s-a obligat să-l transmită în forma în care acesta exista la momentul asumării obligației.
67
UNIUNEA NAȚIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA, Codul ... Îndrumar ..., op. cit., pp. 207 ‒ 208.

108
 10.2. Încetarea anticipată. Cazuri renunţării la clauză de către cel care a stipulat-o,

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

Legiuitorul a prevăzut în art. 627 alin. (2) că indiferent de persoana în favoarea căreia a fost
instituită. În cazul în care clauza a fost cuprinsă
„dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă
să dispună de bun dacă interesul care a justificat într-un contract de donaţie, pe lângă renunţarea
cauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau expresă a stipulantului trebuie să existe şi acor-
dacă un interes superior o impune”, rezultând dul clar, specific, al persoanei în favoarea căreia
două cazuri de încetare a clauzei. opera clauza, cele două manifestări de voinţă
putând fi consemnate într-un înscris unic sau în
În primul caz, cel al dispariţiei interesului care două acte separate. Dacă însă clauza a fost inse-
a justificat cauza de inalienabilitate a bunului, rată într-un testament, testatorul în timpul vieţii
poate fi vorba despre decesul dispunătorului care sale poate fie să revoce în totalitate testamentul,
prin actul de liberalitate încheiat în timpul vieţii a fie să întocmească un codicil, fie să încheie un
donat unui membru al familiei sale nuda proprie- alt testament prin care să modifice ori să revoce
tate asupra unui bun, „grevând-o” cu o clauză de testamentul care conţine clauza.
inalienabilitate, având interesul legitim de a men-
ţine respectivul bun în cadrul familiei pe durata În toate cazurile de încetare a clauzei volun-
uzufructului. Odată cu decesul dispunătorului tare de inalienabilitate vor trebui respectate
dispare şi interesul legitim, iar donatarul nud formalităţile de publicitate anterior precizate
proprietar îşi întregeşte dreptul de proprietate, (înregistrare la R.N.N.E.L., Cartea funciară,
nemaifiind oprit în ce priveşte înstrăinarea bunu- A.E.G.R.M., Registrul comerţului şi alte regis-
lui, fără vreo altă limitare a exerciţiului dreptului tre, după caz).
de dispoziţie juridică asupra acelui bun.
10.4. Verificări făcute de notarul public
În cel de al doilea caz, interesul superior care
impune autorizarea actului de dispoziţie poate fi În condiţiile în care, mai înainte de împlini-
unul general sau unul privat, iar în această ultimă rea termenului pentru care a fost stipulată clauza
situaţie interesul superior trebuie să aparţină voluntară de inalienabilitate, părţile prezente în
celui care este ţinut de clauză. Exemplul clasic faţa notarului public, personal sau prin reprezen-
în acest caz este deteriorarea semnificativă a stă- tant legal ori convenţional, solicită autentificarea
rii patrimoniale a gratificatului, care ajunge lipsit unui act de dispoziţie cu privire la un bun asu-
de cele mai elementare mijloace de subzistenţă68. pra căruia a fost instituită o clauză voluntară de
Un asemenea „interes superior” poate conduce inalienabilitate, notarul public va putea admite
la redobândirea dreptului de a înstrăina bunul. cererea formulată numai dacă va exista autorizarea
instanţei de judecată şi doar în limitele acesteia, şi, bine- anul XX
În ambele situaţii, pentru a putea dispune înţeles, cu îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii nr. 5
de bunul inalienabil69, este necesară autorizarea generale, speciale şi particulare anterior evocate.
instanţei de judecată. Indiferent de situaţie, acţi-
Autorizarea instanţei de judecată cu privire la
unea în justiţie prin care se solicită autorizarea
încheierea actului de dispoziţie trebuie să existe
încheierii actului de dispoziţie ca urmare a înce-
în toate cazurile, chiar dacă părţile contractului
tării anticipate a efectului clauzei de inalienabili-
de donaţie ori testatorul au prevăzut încă de la
tate aparţine numai celui în al cărui patrimoniu
se află dreptul indisponibilizat, neputând fi exer- încheierea actului iniţial, în care a fost introdusă
citată de nicio altă persoană. clauza voluntară de inalienabilitate, cauzele care
pot conduce la încetarea anticipată a efectelor
10.3. Renunţarea la clauză acesteia.
Efectele clauzei voluntare de inalienabili- În plus, notarul public va trebui să facă şi
tate pot înceta înainte de termen şi în ipoteza următoarele verificări (pe care, de altfel, trebuie
68
ALINA-ANA STAMATE-TĂMĂŞAN, Comentariile Codului civil. Donaţia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 61.
69
În cazul bunurilor imobile inalienabilitatea rezultă din cuprinsul Cărții funciare (partea a III-a, C). Potrivit art. 213 din
Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției
nr. 2.333/C/2013, pentru autentificarea actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale imobiliare, notarul public
este obligat să verifice situația juridică a bunului imobil și sarcinile acestuia, fiind antrenată răspunderea notarului public pentru
nemenționarea în actul notarial întocmit a sarcinilor și măsurilor de indisponibilizare a bunurilor, înscrise în registrele de publicitate
și comunicate acestuia în scris, la cererea lui, de către registrele respective, registre pe care are obligația legală să le verifice la
data încheierii actului.

109
 să le facă şi cu ocazia autentificării actului ini-
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
ţial, în care se include clauza, ori când acesta se
modifică, după caz), şi anume: dacă bunul se află
în proprietatea unei persoane care beneficiază de
măsuri de ocrotire potrivit art. 105 C. civ., este
necesară şi autorizarea intanţei de tutelă cu privire la
autorizarea actelor de dispoziţie ale acestor cate-
gorii de persoane. În situaţia în care partea ori
părţile contractului de donaţie sunt reprezentate
legal ori convenţional, se va verifica şi calitatea
de reprezentant 70. De asemenea, notarul public va
verifica situaţia juridică a bunului, şi, după caz, regi-
mul matrimonial al părţilor.
11. DISPOZIŢII DE DREPT TRANZITORII
În privinţa valabilităţii şi a efectelor juridice
ale clauzei de inalienabilitate, art. 60 din Legea
nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codu-
lui civil prevede că în cazul instituirii clauzei prin
convenţia părţilor, prin aplicarea principiului
tempus regit actum, incident în caz de succesiune
de reglementări, valabilitatea şi efectele juridice
ale acesteia sunt guvernate de legea în vigoare
la momentul încheierii convenţiei [alin. (1)], în
timp ce în cazul instituirii clauzei de inalienabi-
litate prin testament, prin ipoteză ea urmărind
a-şi produce efectele la un moment ulterior
încheierii testamentului, validitatea clauzei va fi
guvernată de legea civilă în vigoare la momen-
tul încheierii testamentului, în timp ce efectele
clauzei vor fi guvernate de legea în vigoare la
anul XX
nr. 5 data deschiderii succesiunii [alin. (2)]. Rezultă că
în cazul unei succesiuni care se deschide după
data de 1 octombrie 2011, efectele unei clauze
de inalienabilitate prevăzute printr-un testa-
ment întocmit sub regimul prevederilor vechiu-
lui Cod civil, privitor la această succesiune, vor
fi guvernate de dispoziţiile noului Cod civil, în
timp ce validitatea clauzei se va raporta la legea
în vigoare la momentul întocmirii testamentului.
70
În cazul reprezentării convenționale, procura trebuie să fie specială, având conținut predeterminat. În ziua autentificării
actului notarial, procura folosită la autentificare va fi verificată în R.N.N.E.P.R., cu privire la existența, autentificarea și nerevocarea
sa. După autentificarea unei procuri notarul public procedează de îndată la înscrierea acesteia în (R.N.N.E.P.R.), conform art. 226
din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995.
110
ÎNCHEIERE
După cum am văzut în scurtul istoric prezen-
tat în deschiderea acestei lucrări, conceptul ina-
lienabilităţii a evoluat de la începuturile dezvol-
tării sale, inalienabilitatea voluntară fiind iniţial
respinsă de jurisprudenţă, întrucât se considera
că numai prin lege, iar nu şi prin voinţa părţilor
se pot institui asemenea clauze, pentru ca ulte-
rior aceeaşi jurisprudenţă să o valideze, iar mai
apoi, prin Noul Cod civil, să cunoască consa-
crarea legală. Reglementarea specială clarifică
aspectele care ţin de această instituţie, cu pri-
vire la condiţiile speciale de validitate, condiţiile
de opozabilitate, sancţiuni şi efecte, permiţând
aşadar subiectelor de drept ca prin voinţa lor să
aducă astfel de limitări ale dreptului de proprie-
tate privată.
Principiul libertăţii de voinţă, pe de o parte,
şi principiul liberei circulaţii a bunurilor, pe de
altă parte, impun ca această clauză să suporte
anumite condiţii speciale, căci nu oricum şi nu ori-
când o asemenea clauză poate fi impusă într-un
contract de donaţie sau într-un testament.
Având în vedere complexitatea şi caracte-
rul excepţional al acestei clauze, voinţa părţilor
poate fi cenzurată de către notarul public sau de
către judecător, însă primul care se va asigura că
actul pe care părţile îl încheie nu contravine legii
sau bunelor moravuri este notarul public. Nota-
rul este un garant al drepturilor persoanelor, dar
şi un liant între acestea şi autorităţile statului.
Fiind desemnat de către stat să pună în aplicare
legea care a conferit autoritate publică actului pe
care-l instrumentează, el are misiunea de a apre-
cia legalitatea acestor acte, de a cere şi a le da
lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte
spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au
acceptat efectele. 
 RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
Bibliografie

Tratate, monografii, articole

1. BAIAS FLAVIUS-ANTONIU, CHELARU EUGEN, CONSTANTINOVICI RODICA,
MACOVEI IOAN, Noul Cod civil – Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012
2. BĂRBIERU CARMEN-NICOLETA, Tehnica redactării unui contract, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
3. BÎRSAN CORNELIU, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013
4. BOROI GABRIEL, STĂCIULESCU LIVIU, Instituţii de drept civil în reglementarea Noului Cod civil.
Aplicarea în timp a Codului civil. Dreptul de proprietate. Actul juridic civil. Răspunderea civilă delictuală.
Prescripţia extinctivă şi decăderea. Contracte speciale. Dreptul la moştenire, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012
5. CIGAN DANA MARGARETA ŞI AUTORII, Noul Cod Civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă,
vol. I (art.1 – 952), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
6. CHIRICĂ DAN, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014
7. CHIŞ ANDREEA-ANNAMARIA, Publicitatea imobiliară în concepţia noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012
8. DEAK FRANCISC, POPESCU ROMEO, Tratat de drept succesoral, vol. I (Moştenirea legală),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
9. DUNCA DOINA, NEGRILĂ DANIELA, Drept civil. Moşteniri şi liberalităţi, Note de curs, vol. I
şi vol. II, Ed. Notarom, Bucureşti, 2015
anul XX
nr. 5
10. MERIŞESCU ANICA, Liberalităţile în dreptul succesoral: testamentul şi donaţia, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2008
11. MOARCAŞ CLAUDIA (coordonator), In honorem Corneliu Bîrsan şi Liviu Pop. Culegere de studii,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006
12. MOŢIU FLORIN, Contractele speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
13. MUNTEANU CORNELIA, Culegere de studii. In honorem Bacaci Alexandru, Ungureanu Ovidiu,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
14. NICA CRISTINA, Donaţia şi moştenirea, vol. 1 – 2, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011
15. PIVNICERU MONA-MARIA, PERJU PAVEL, PROTEA GEORGETA, SUSANU
CLAUDIA, Codul civil adnotat, vol. III (art. 535 – 952), Despre bunuri, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2013
16. RICU CARMEN SIMONA, FRENŢIU GABRIELA CRISTINA, ZECA DORINA, CIGAN
DANA MARGERETA, RĂDULESCU TUDOR VLAD, UNGUREANU CARMEN
TAMARA, RĂDUCAN GABRIELA, DURAC GHEORGHE, CĂLIN DRAGOŞ, NINU
IONICA, BLEOANCĂ ALEXANDRU, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I
(art. 1 – 952), vol. II (art. 953 – 1.649), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012

111
 17. SAS CONSTANTIN, Activitatea notarială pe înţelesul tuturor, Ed. Notarom, Bucureşti, 2014
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

18. STAMATE-TĂMĂŞAN ALINA-ANA, Comentariile Codului civil. Donaţia, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2013
19. TERZEA VIOREL, Noul Cod civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, vol. I (art. 1 – 1.163),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
20. UNIUNEA NAŢIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA, Codul civil al României.
Îndrumar notarial, vol. I (art. 1 – 1.634), Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011
21. UNIUNEA NAŢIONALĂ A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMÂNIA, Obligaţiile civile în
activitatea notarială, Ed. Notarom, Bucureşti, 2015

Practică judiciară
1. CULEGERE DE PRACTICĂ NOTARIALĂ. Speţe comentate, vol. II, Uniunea Naţională a
Notarilor Publici din România, Ed. Notarom, Bucureşti, 2014
2. PANDECTELE ROMÂNE. Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie, nr. 2/2007
3. PANDECTELE ROMÂNE. Repertoriu de doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie, nr. 7/2011
4. REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT PRIVAT, nr. 1/2013

Legi
1. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată
2. Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil
3. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată
4. Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995
5. Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, republicată
6. Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700
din 9 iulie 2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de
cadastru şi carte funciară
anul XX
nr. 5 7. Protocolul de colaborare încheiat între Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România privind modul de efectuare a operaţiuni-
lor de publicitate imobiliară în aplicarea O.U.G. nr. 41/2004, aprobată şi modificată prin Legea
nr. 499/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare
nr. 7/1996, precum şi a H.G. nr. 1.210/2004
Surse internet
1. http://www.juridice.ro
2. http://www.studia.law.ubbcluj.ro

Notar stagiar Crina-Beatrice MIHĂILESCU

Camera Notarilor Publici Bucureşti

112
 Locuinţa familiei din

RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

perspectiva activităţii notariale

Capitolul I
Locuinţa familiei – noţiune şi condiţii

1.1. NOŢIUNEA DE LOCUINŢĂ A FAMILIEI

ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNEASCĂ

N
oul Cod civil consacră în premieră noţiunea de locu-
inţă a familiei, prin instituirea unor norme impera-
tive, cu scopul de a proteja interesele vieţii de familie
(materiale, morale, spirituale sau de altă natură).
Preocuparea legiuitorului român de a asigura protecţia cămi-
nului familial este justificată de necesitatea unei comunităţi de
viaţă şi a coeziunii familiei.
Codul civil de la 1864 nu prevedea obligativitatea soţilor de
a locui împreună, deşi aceasta constituie o obligaţie de esenţa anul XX
nr. 5
căsătoriei. Însă, odată cu adoptarea Codului familiei, a luat
naştere obligaţia soţilor de a locui împreună, aceasta nefiind
prevăzută expres de cod, ci rezultând implicit, fiind mai mult o
creaţie a practicii şi a doctrinei decât o expresie a normei legale.
Protecţia locuinţei familiei îşi găseşte corespondent în mai
multe sisteme de drept, precum Codul civil francez, Codul civil
al provinciei Quebec sau Codul civil elveţian, ce au constituit
surse de inspiraţie şi pentru legiuitorul român.
Normele ce reglementează protecţia locuinţei familiei fac
parte din setul de norme imperative denumit în doctrină regim
primar imperativ, ce conţine reguli comune tuturor celor trei regi-
muri matrimoniale (regimul comunităţii legale, regimul comuni-
tăţii convenţionale şi regimul separaţiei de bunuri) reglementate,
tot pentru prima oară, de legiuitorul român.
Regimul primar este o noţiune mult mai restrânsă decât cea
de regim matrimonial, deoarece „regimul primar imperativ face
parte din structura regimului matrimonial, dar nu îi epuizează

113
 substanţa, după cum nici nu îi imprimă o carac- tatea pregătirii de specialitate, de îngrijirea sănă-
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR

teristică esenţială care să permită partajarea dife- tăţii ş.a4.

ritelor regimuri matrimoniale între ele”1.
Existenţa unui regim primar, care să prote-
jeze familia, este necesară numai în contextul
unei pluralităţi de regimuri matrimoniale, căci,
în situaţia în care sistemul de drept naţional
cunoaşte existenţa unui singur regim matrimo-
nial, obligatoriu, precum în cazul Codului fami-
liei din sistemul de drept românesc anterior, nu
este utilă evidenţierea artificială a unui regim
primar. Importanţa reglementării unui regim
primar rezidă în aceea de a asigura o coeziune
minimală a relaţiilor patrimoniale dintre soţi
indiferent de regimul matrimonial pentru care
vor opta, oferind un cadru adecvat soluţionă-
rii chestiunilor esenţiale ale ducerii traiului în
comun şi ale suportării sarcinilor menajului2.
În legislaţia mai multor state s-a asigurat o
protecţie deosebită locuinţei în care soţii îşi duc
împreună viaţa de familie, considerându-se că
mediul de viaţă are o mare importanţă pentru
echilibrul şi normalitatea familiei, aceasta sta-
bilind o legătură între efectele personale şi cele
patrimoniale ale căsătoriei3.
1.2. CONDIŢIILE NECESARE PENTRU
EXISTENŢA LOCUINŢEI DE FAMILIE
Comunitatea de viaţă a soţilor este reliefată
anul XX
nr. 5
de art. 309 alin. (2) C. civ. care prevede că soţii au
îndatorirea de a locui împreună. Aşadar, încheie-
rea căsătoriei determină naşterea, în sarcina soţi-
lor, a obligaţiei de a locui împreună, ceea ce pre-
supune desfăşurarea traiului în comun în aceeaşi
locuinţă. Soţii pot locui şi separat, însă numai
pentru motive temeinice.
Există situaţii care justifică însă ca soţii să
aibă domicilii separate, în principiu pentru peri-
oade limitate de timp, de pildă în împrejurările
impuse de exercitarea unei profesii, de necesi-
Locuinţa familiei nu reprezintă neapărat
domiciliul comun al soţilor, ci aceasta este, potri-
vit art. 321 alin. (1) C. civ., locuinţa comună a
soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care
se află copiii.
Aşadar, locuinţa familiei este locul unde fami-
lia sau doar unul dintre soţi şi copiii lor trăiesc
efectiv. Locuinţa familiei nu se confundă cu domi-
ciliul soţilor, ci numai cu cel al copiilor minori
fără capacitate deplină de exerciţiu care locuiesc
cu aceştia sau numai cu unul dintre ei5. De aceea,
în literatura de specialitate s-a opinat că regimul
juridic special instituit pentru locuinţa familiei şi
bunurile care o mobilează sau o decorează are la
bază şi promovarea şi protejarea interesului supe-
rior al copilului, dat fiind că, de principiu, mino-
rul fără capacitate deplină de exerciţiu nu poate fi
separat de părinţii săi (art. 262 C. civ.) şi că acesta
locuieşte cu părinţii săi (art. 496 C. civ.)6.
Pentru ca o locuinţă să fie considerată locu-
inţă de familie este necesar să existe o locuinţă
a soţilor, fără a avea relevanţă cui aparţine pro-
prietatea, iar imobilul să fie afectat intereselor
locative ale familiei7.
Locuinţa familiei este, aşadar, locuinţa
comună a soţilor sau, în cazul în care aceştia sunt
separaţi, indiferent de motiv, locuinţa soţului la
care se află copiii. Această afectare specială pen-
tru coabitare exclude locuinţele secundare sau
cele profesionale care nu sunt legate de familie8.
Noţiunea de locuinţă a familiei presupune
două elemente: unul, obiectiv, material, repre-
zentat de un imobil de locuit, iar celălalt, subiec-
tiv, voluntar, concretizat în voinţa soţilor de
a afecta acel imobil locuirii de către familie9.
Aşadar, doar imobilul afectat acestui scop, prin
acordul de voinţă al soţilor, poate avea acest sta-
tut, şi nu orice imobil aflat în proprietatea sau
folosinţa soţilor.

1
P. VASILESCU, Regimurile matrimoniale, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 25.
2
Ibidem, pp. 38 ‒ 39.
3
C. M. CRĂCIUNESCU, „Prezentare generală a regimurilor matrimoniale reglementate de Noul Cod civil”, în M. ULIESCU
(coordonator), Noul Cod civil. Studii și comentarii, vol. I (cartea I și cartea a II-a), Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 722.
4
A. BACACI, V. C. DUMITRACHE, C. C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C. H. Beck, București, 2009, p. 42.
5
T. BODOAȘCĂ, A. DRĂGHICI, I. PUIE, I. MAFTEI, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p.102.
6
Ibidem, p. 101.
7
G. C. FRENȚIU, Comentariile Codului civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 162.
8
C. C. HAGEANU, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 65.
9
C. M. CRĂCIUNESCU, op. cit., p. 723.

114
 Dispariţia afectaţiunii transformă locuinţa de
familie într-un imobil supus regulilor regimului
matrimonial ales, deoarece nu se mai justifică
protecţia acordată de legiuitor.
Imobilul ce constituie locuinţa familiei poate
fi proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi,
dobândit înainte de căsătorie sau în timpul aces-
teia prin moştenire, donaţie, ori bun comun pro-
prietate devălmaşă sau pe cote-părţi ori poate fi
deţinut cu chirie sau cu alt titlu de către aceştia,
fără a se afla în proprietatea lor.
Pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a
calităţii de locuinţă de familie s-a instituit cerinţa
notării în Cartea funciară a imobilului, la cererea
oricăruia dintre soţi, chiar dacă nu este proprie-
tarul imobilului aşa cum edictează art. 321
alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 902 pct. 5 C. civ.
Astfel, notarea se poate face chiar dacă drep-
tul de proprietate asupra respectivei locuinţe
aparţine unuia sau ambilor soţi ori unui terţ, caz
în care soţii au doar un drept de folosinţă rezul-
tat din închiriere, comodat, uzufruct10.
Acest aspect prezintă o importanţă relevantă
în planul activităţii notariale, întrucât notarul
Capitolul II
Exerciţiul şi limitele drepturilor asupra locuinţei de familie
2.1. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI
Notarea în Cartea funciară a imobilului ce are
destinaţia de locuinţă a familiei îi conferă aces-
teia un regim juridic special, ce implică limita-
rea dreptului oricăruia dintre soţi de a dispune
singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ,
prin acte juridice, de locuinţa familiei chiar şi în
situaţia în care bunul afectat acestui scop este
bunul său propriu, aşa cum se desprinde din
prevederile art. 322 C. civ.
Totodată, această limitare se extinde şi asupra
actelor prin care ar fi afectată folosinţa locuinţei
familiei, precum şi la bunurile care o mobilează
sau decorează.
10
C. C. HAGEANU, op. cit., p. 65.
11
Publicat în M. Of. nr. 571 din 31 iul. 2014.
12
V. BELDEA, „Raporturile patrimoniale dintre soți”, în Călăuza juristului, Ed. C. H. Beck, 2014, p. 61.
public ce a autentificat un act prin care soţii au
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
afectat un anumit imobil ca locuinţă de familie,
fie cu ocazia dobândirii unui imobil, a încheierii
unei convenţii matrimoniale prin care se alege un
anumit imobil ca locuinţă a familiei, fie cu ocazia
unui contract de închiriere sau comodat, trebuie
să noteze, la cererea oricăruia dintre soţi, destina-
ţia de locuinţă a familiei în Cartea funciară.
În materie de Carte funciară, notarea se va
efectua în baza declaraţiei în formă autentică din
care să rezulte că imobilul înscris în Cartea fun-
ciară este locuinţa comună a soţilor sau locuinţa
soţului la care se află copiii aşa cum rezultă din
art. 182 alin. (1) teza a 2-a din Ordinul directo-
rului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru
şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014 privind
aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi
înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funci-
ară11 şi prin raportare la art. 888 C. civ.
Notarea, precum şi lipsa notării destinaţiei
de locuinţă de familie în Cartea funciară produc
consecinţe diferite asupra actelor juridice ce au
ca obiect respectivul imobil, având în vedere
caracterul de protecţie a normelor ce o regle-
mentează.
anul XX
nr. 5
Practic, este vorba despre o inalienabilitate
relativă, o limitare legală a dreptului de proprie-
tate, întrucât locuinţa familiei nu este scoasă din
circuitul civil, protecţia locuinţei familiei fiind asi-
gurată doar prin cerinţa consimţământului scris al
ambilor soţi pentru încheierea actelor de dispozi-
ţie sau care ar afecta folosinţa imobilului.12
Astfel, în sfera actelor pentru a căror înche-
iere este necesar consimţământul scris al ambi-
lor soţi intră actele de dispoziţie voluntare
între vii, precum vânzarea, schimbul, donaţia,
constituirea unei ipoteci convenţionale, actele
de administrare, precum închirierea, rezilierea
unui contract de închiriere, sau acte de folo-
sinţă cu titlu gratuit, precum comodatul.
115
 Prevederea din art. 322 C. civ. instituie regula
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
cogestiunii în privinţa actelor referitoare la locu-
inţa familiei, acestea putând fi încheiate numai
cu consimţământul scris al ambilor soţi.
Această limitare în exerciţiul dreptului de
proprietate este pregnantă în situaţia în care
locuinţa este proprietatea exclusivă a unuia
dintre soţi, caz în care soţul – unic titular al
dreptului de proprietate asupra imobilului
afectat locuinţei familiei – nu va putea face
acte de dispoziţie sau acte prin care ar fi afec-
tată folosinţa acesteia în lipsa consimţământu-
lui celuilalt soţ.
anul XX
nr. 5
Consimţământul soţului neproprietar are
valoarea unui consimţământ de neopunere, a
unei autorizări, fără ca acesta să devină parte în
contractul încheiat de soţul proprietar. Condi-
ţiile de valabilitate ale consimţământului în
această ipoteză sunt forma scrisă şi caracte-
rul personal. Ca atare, cerinţa formei scrise este
o condiţie de formă cerută ad probationem şi nu ad
validitatem, nerespectarea ei atrăgând imposibili-
tatea dovedirii consimţământului prin alt mijloc
de probă13.
Acest consimţământ trebuie dat de către soţul
neproprietar anterior sau, cel mult, concomitent
cu încheierea actului, şi nu ulterior, când poate
avea valoarea unei confirmări a nulităţii relative.
13
G. C. FRENŢIU, op. cit., p. 164.
14
M. AVRAM, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 206.
116
Mecanismul autorizării nu este prevăzut ca
un mijloc de protecţie a soţului proprietar, ci
ca un mecanism constituit în apărarea soţului
neproprietar, căruia legea îi conferă dreptul de
a-şi exprima consimţământul „ca exponent al
intereselor familiei, în cadrul regimului matri-
monial, de unde soluţia că actul de încuviinţare
este irevocabil de la emitere”14.
În cazul în care locuinţa familiei este pro-
prietate comună a soţilor în devălmăşie devin
incidente şi regulile cogestiunii prevăzute de
art. 346 alin. (1) C. civ., potrivit cărora actele de dis-
poziţie asupra bunurilor comune imobile trebuie
făcute cu consimţământul expres al ambilor soţi.
În acest caz, fiecare dintre soţi va avea calitatea
de parte în actul respectiv.
În ipoteza în care bunul este proprietatea
comună pe cote-părţi a soţilor devin aplicabile
prevederile art. 641 alin. (4) C. civ., care impun
acordul tuturor coproprietarilor pentru orice
acte de dispoziţie asupra bunurilor comune,
situaţie în care, de asemenea, fiecare soţ devine
parte în actul de dispoziţie.
În aceste ultime ipoteze în care locuinţa fami-
liei este bun comun în devălmăşie sau propri-
etate pe cote-părţi, este necesar consimţământul
ambilor soţi şi în calitate de coproprietari, iar
acesta trebuie să îmbrace forma autentică, ce
este cerută ad validitatem de art. 1.244 C. civ., fiind
vorba despre un imobil supus înscrierii în Car-
tea funciară pentru care sunt incidente preve-
derile acestui articol, potrivit cărora convenţiile
care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în Cartea funciară trebuie
încheiate, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin
act autentic.
Dreptul de dispoziţie este limitat doar cu pri-
vire la actele juridice inter vivos, nu şi la actele mor-
tis causa, astfel încât soţul proprietar al imobilului
locuinţă de familie sau al bunurilor mobile ce o
decorează sau mobilează poate dispune liber de
acestea prin testament. Necesitatea consimţă-
mântului celuilalt soţ ar transforma liberalitatea
într-un testament reciproc prohibit de lege
(art. 1.036 C. civ.). Mai mult decât atât, carac-
terul de protecţie a locuinţei familiei se mani-
festă pe toată durata de existenţă a căsătoriei, iar
testamentul îşi produce efectele de la data dece-
sului dispunătorului, când încetează căsătoria şi
regimul matrimonial.
Potrivit art. 322 alin. (3) C. civ., în cazul în
care consimţământul este refuzat fără un motiv
legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de
tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheie-
rea actului. Deşi legiuitorul nu prevede criteriile
pe care trebuie să le aibă în vedere instanţa de
tutelă pentru a se stabili dacă refuzul este legi-
tim sau nu, primordial va fi interesul familiei şi,
în special, interesul copiilor minori rezultaţi din
căsătorie.
Excepţie de la regula autorizării va face
exproprierea imobilului afectat vieţii conjugale15,
căci aceasta nu este o înstrăinare convenţională,
ci forţată.
Totodată, instituirea regulii consimţământului
expres al ambilor soţi pentru orice act de dispo-
ziţie ce priveşte locuinţa familiei nu determină
şi o insesizabilitate a acesteia, aceasta putând fi
urmărită de creditorii soţului proprietar debitor16.
Astfel, protecţia locuinţei familiei se reali-
zează, în esenţă, prin două reguli principale. În
primul rând, se instituie necesitatea consimţă-
mântului expres al ambilor soţi pentru actele de
15
D. LUPAŞCU, C. M. CRĂCIUNESCU, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 131.
16
G. C. FRENȚIU, op. cit., p. 164.
17
C. C. HAGEANU, op. cit., p. 64.
18
C. M. NICOLESCU, în F. A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coordonatori), Noul Cod civil. Comentarii
pe articole, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, București, 2014, pp. 376 ‒ 377.
dispoziţie şi pentru cele care afectează folosinţa,
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
indiferent de modalitatea dreptului de proprie-
tate sau de regimul matrimonial aplicabil, iar în
al doilea rând, se acordă drepturi locative proprii
fiecărui soţ, chiar dacă numai unul dintre ei este
titularul contractului ori contractul este încheiat
înainte de căsătorie17.
Potrivit art. 30 din legea de punere în apli-
care, prevederile art. 322 C. civ. sunt aplicabile
şi în cazul căsătoriilor în fiinţă la data intrării în
vigoare a Codului civil, dacă actele de dispoziţie
asupra locuinţei familiei ori asupra bunurilor
care mobilează sau decorează locuinţa familiei
ori deplasarea acestora din locuinţă au intervenit
după această dată.
2.2. SANCŢIUNEA PENTRU LIPSA
CONSIMŢĂMÂNTULUI
Sancţiunea ce intervine pentru încheierea
unui act de dispoziţie cu privire la locuinţa fami-
liei sau la bunurile mobile ce o decorează sau
mobilează, precum şi pentru încheierea unui act
prin care este afectat imobilul cu această desti-
naţie specială, fără consimţământul scris al celui-
lalt soţ, este nulitatea relativă a actului.
Această sancţiune este prevăzută expres de
art. 322 alin. (4) C. civ. şi devine aplicabilă în
cazul în care destinaţia de locuinţă de familie a
imobilului a fost notată în Cartea funciară. Anu- anul XX
larea actului poate fi cerută, totuşi, şi în lipsa nr. 5
notării în Cartea funciară dacă se face dovada că
terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, cali-
tatea de locuinţă a familiei, aşa cum rezultă din
art. 322 alin. (5) teza finală.
Având în vedere atât natura intereselor ocro-
tite prin această reglementare, cât şi raţiunea
instituirii acestor norme de protecţie, acţiunea în
anularea actului de dispoziţie a fost considerată
în literatura de specialitate o acţiune cu caracter
intuitu personae, astfel încât aceasta poate fi pro-
movată numai de către soţul al cărui interes a
fost nesocotit la încheierea actului, nu şi de către
creditorii acestuia sau de către moştenitorii săi18.
117
 Aşadar, titular al acţiunii în anulare poate fi
RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
doar soţul vătămat prin încheierea actului.
Fiind o nulitate relativă, de protecţie, ea poate
fi acoperită prin confirmarea actului, expresă
sau tacită, de către soţul al cărui consimţământ a
fost nesocotit la încheierea actului.
Legiuitorul a reglementat un termen de pres-
cripţie special pentru introducerea acţiunii în
anulare, derogatoriu de la cel de drept comun.
Acesta este de 1 an şi începe să curgă de la data
Capitolul III
Consideraţii finale
Din scurta expunere a acestei noi instituţii
reglementate de Codul civil se deduce că locu-
inţa familiei funcţionează atât ca o limitare a
prerogativelor dreptului de proprietate, cât şi ca
o sarcină ce grevează imobilul cu un grad semni-
ficativ de impact în activitatea notarială.
Această nouă instituţie impune o atenţie spo-
rită notarului public atât în activitatea de con-
siliere, cât şi în instrumentarea actelor ce au ca
obiect un imobil cu destinaţia de locuinţă de
familie, având în vedere că nesocotirea acestor
norme poate atrage chiar răspunderea civilă a
notarului în condiţiile art. 1.258 C. civ.
anul XX Astfel, atenţia şi responsabilitatea mărită tre-
nr. 5 buie să se regăseasca chiar şi în cazul instrumen-
tării unor acte preparatorii actelor de dispoziţie,
precum o promisiune bilaterală de vânzare-cum-
părare, mandat de vânzare, de constituire a unei
garanţii reale imobiliare ce se referă la imobilul
cu această afectaţiune specială.
Regimul juridic special al locuinţei familiei
are ca raţiune evitarea situaţiilor în care egois-
mul sau individualismul unuia dintre soţi l-ar
determina să înstrăineze singur locuinţa, expu-
nând astfel familia riscului de a nu avea unde să
locuiască. Din alt punct de vedere, pentru unele
118
la care soţul vătămat a cunoscut încheierea actu-
lui, dar nu mai târziu de 1 an de la încetarea regi-
mului matrimonial.
Atunci când calitatea de locuinţă de fami-
lie nu este notată în Cartea funciară, potrivit
art. 322 alin. (5) C. civ., soţul care nu şi-a dat
consimţământul nu poate cere anularea actu-
lui, ci numai daune interese de la celălalt soţ,
cu excepţia cazului în care terţul dobânditor
a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a
familiei.
familii, locuinţa este bunul cu valoarea econo-
mică cea mai ridicată, achiziţionat, de cele mai
multe ori, cu eforturi şi sacrificii uriaşe.
Din analiza prevederilor legale privitoare la
locuinţa familiei se constată că scopul acestora
este de protecţie a intereselor soţilor şi ale copi-
ilor acestora, indiferent că aceştia provin din
căsătorie, din afara acesteia sau sunt adoptaţi,
legiuitorul urmărind aplicarea principiului ocro-
tirii căsătoriei şi a familiei, implicit a interesului
superior al copilului.
Totodată, prin aceste norme legiuitorul ocro-
teşte şi terţii dobânditori, urmărind asigurarea
stabilităţii circuitului juridic.
Cu toate că această nouă instituţie este regle-
mentată de doar câteva articole (art. 321 – 324
C. civ.) şi, în aparenţă, prevederile sunt simple,
totuşi, efectele nesocotirii normelor ce o regle-
mentează pot determina afectarea intereselor şi
drepturilor părţilor actului juridic, o nesiguranţă
şi un dezechilibru al circuitului civil şi, nu în
ultimul rând, o răspundere patrimonială a nota-
rului public, având în vedere rolul acestuia de
garant al veridicităţii şi legalităţii actelor pe care
le instrumentează. 
 RUBRICA NOTARULUI STAGIAR
Bibliografie

1. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 505 din 15 iulie 2011, aplicabilă de la 1 octombrie 2011, cu modificările şi completările ulte-
rioare
2. U.N.N.P.R., Codul civil al României. Îndrumar notarial, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011
3. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014
4. Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat
prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.333/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 479 din 1 august 2013
5. M. AVRAM, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013
6. A. BACACI, V. C. DUMITRACHE, C. C. HAGEANU, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2009
7. V. BELDEA, „Raporturile patrimoniale dintre soţi”, în Călăuza juristului, Ed. C. H. Beck, Bucu-
reşti, 2014
8. T. BODOAŞCĂ, A. DRĂGHICI, I. PUIE, I. MAFTEI, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013
9. C. M. CRĂCIUNESCU, „Prezentare generală a regimurilor matrimoniale reglementate de Noul
Cod civil”, în M. ULIESCU (coordonator), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I (cartea I şi
cartea a II-a), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
anul XX
10. G. C. FRENŢIU, Comentariile Codului civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 nr. 5

11. C. C. HAGEANU, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
12. D. LUPAŞCU, C. M. CRĂCIUNESCU, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucu-
reşti, 2012
13. C. M. NICOLESCU, în F. A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI
(coordonatori), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014
14. P. VASILESCU, Regimurile matrimoniale, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009

Notar stagiar Marcela MOGA

Camera Notarilor Publici București

119
 Acte normative de interes
LEGIS
general publicate în perioada
septembrie – octombrie 2016
Buletin legislativ septembrie 2016
• ACTE ALE CONSILIULUI UNIUNII
NAŢIONALE A NOTARILOR PUBLICI
DIN ROMÂNIA
Hotărârea nr. 128/2015
privind aprobarea Statutului Institutului
Notarial Român
– M. Of. nr. 687/5.09.2016
Hotărârea nr. 61/2016
privind modificarea şi completarea Statutului
Casei de Asigurări a Notarilor Publici din România,
aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţio-
nale a Notarilor Publici din România nr. 11/2014
– M. Of. nr. 764/30.09.2016
I. Legislaţie relevantă
pentru activitatea notarială
anul XX
nr. 5 • ORDONANŢE ALE GUVERNULUI
ROMÂNIEI
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/
2016
pentru completarea Legii nr. 227/2015 pri-
vind Codul fiscal
– M. Of. nr. 685/5.09.2016
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/
2016
pentru modificarea Legii nr. 289/2002 pri-
vind perdelele forestiere de protecţie
– M. Of. nr. 689/6.09.2016
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/
2016
pentru modificarea Legii nr. 5/2000 privind
aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional – Secţiunea a III-a – zone protejate
– M. Of. nr. 689/6.09.2016
120
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/
2016
privind contractele de credit oferite consu-
matorilor pentru bunuri imobile, precum şi pen-
tru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind con-
tractele de credit pentru consumatori
– M. Of. nr. 727/20.09.2016
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/
2016
pentru modificarea şi completarea unor acte
normative cu impact asupra domeniului achizi-
ţiilor publice
– M. Of. nr. 738/22.09.2016
• HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI
ROMÂNIEI
Hotărârea Guvernului nr. 633/2016
privind modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea
Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea
inventarului centralizat al bunurilor din dome-
niul public al statului
– M. Of. nr. 698, 8.09.2016
• ORDINE
Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală nr. 2.546/2016
pentru aprobarea Procedurii de aplicare a
măsurilor asigurătorii de către organele fiscale
competente şi pentru aprobarea modelelor,
modului de utilizare şi de păstrare a unor for-
mulare
– M. Of. nr. 703/9.09.2016
 • REPUBLICĂRI
Legea nr. 273/2004 privind procedura
adopţiei
– M. Of. nr. 739/23.09.2016
Legea nr. 372/2005
privind performanţa energetică a clădirilor
– M. Of. nr. 764/30.09.2016
Legea nr. 10/1995
privind calitatea în construcţii
– M. Of. nr. 765/30.09.2016
II. Jurisprudenţă relevantă
• DECIZII ALE ÎNALTEI CURŢI
DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justi-
ţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept – nr. 20/2016 [A]
privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respec-
tiv dacă în sintagma „fără încheierea unui con-
tract individual de muncă” prevăzută de art. 260
alin. (1) lit. e) din Codul muncii se include şi situ-
aţia contractului individual de muncă suspendat
– M. Of. nr. 733/21.09.2016
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justi-
ţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept – nr. 15/2016 [A]
privind examinarea sesizării formulate de Tri-
bunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosa-
rul nr. 23.057/300/2014 în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile cu privire la „modul de
interpretare şi aplicare a prevederilor art. 3717
din Codul de procedură civilă de la 1865 coro-
borat cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000,
respectiv dacă procesul-verbal de cheltuieli de
executare reprezintă titlu executoriu împotriva
creditorului şi în alte situaţii decât aceea în care
creditorul renunţă la executare şi, în măsura în
care reprezintă titlu executoriu, dacă această
normă are caracter imperativ sau dispozitiv”
– M. Of. nr. 741/23.09.2016
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –
Completul competent să judece recursul
în interesul legii – nr. 13/2016 [A]
privind examinarea recursului în interesul
legii formulat de procurorul general al Parche-
tului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jus-
LEGIS
tiţie referitor la interpretarea şi aplicarea dispo-
ziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice, cu modificările şi completă-
rile ulterioare (Legea nr. 500/2002), ale art. 7
alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guver-
nului nr. 30/2007 privind organizarea şi func-
ţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu
modificările şi completările ulterioare (Ordo-
nanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007),
coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa
Guvernului nr. 22/2002 privind executarea
obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, sta-
bilite prin titluri executorii, cu modificările şi
completările ulterioare (Ordonanţa Guvernu-
lui nr. 22/2002), şi ale art. 222 din Codul civil,
adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009,
republicată, cu modificările şi completările
ulterioare (Codul civil), vizând calitatea proce-
suală pasivă a acestui minister în litigiile dintre
angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate
juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect
solicitarea unor drepturi de natură salarială,
raportat la calitatea sa de ordonator principal
de credite
– M. Of. nr. 763/29.09.2016
• DECIZII ALE CURŢII
CONSTITUŢIONALE
Decizia Curţii Constituţionale nr. 582/
2016 [A] anul XX
referitoare la obiecţia de neconstituţionali- nr. 5
tate a dispoziţiilor art. II pct. 1, pct. 5 şi pct. 15
din Legea pentru completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele
măsuri necesare pentru aplicarea unor regula-
mente comunitare de la data aderării României
la Uniunea Europeană, precum şi pentru modi-
ficarea şi completarea Legii notarilor publici şi a
activităţii notariale nr. 36/1995
– M. Of. nr. 731/21.09.2016
Decizia Curţii Constituţionale nr. 501/
2016 [A]
referitoare la excepţia de neconstituţionali-
tate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) cu referire
la art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală
– M. Of. nr. 733/21.09.2016
121
 LEGIS
ORDONANŢE DE URGENŢĂ ALE
Buletin legislativ octombrie 2016
I. Legislaţie referitoare
la activitatea notarială
• ORDINE
Ordinul comun al ministrului justiţiei şi
al directorului general al Agenţiei Naţi-
onale de Cadastru şi Publicitate Imobili-
ară nr. 3.563/C/1.132/2016
privind stabilirea cuantumului onorariului
notarial achitat de Agenţia Naţională de Cadas-
tru şi Publicitate Imobiliară pentru eliberarea
de către notarii publici a certificatelor de moş-
anul XX
tenitor, a certificatelor de moştenitor suplimen-
nr. 5 tare, a certificatelor de legatar şi a certificatelor
de vacanţă succesorală, întocmite cu privire la
imobilele ce au făcut obiectul înregistrării siste-
matice
– M. Of. nr. 784/6.10.2016
Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.540/C/
2016
pentru completarea Normelor privind tari-
fele de onorarii pentru serviciile prestate de
notarii publici, aprobate prin Ordinul ministru-
lui justiţiei nr. 46/C/2011
– M. Of. nr. 801/11.10.2016
Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.560/C/
2016
privind actualizarea numărului posturilor de
notar public destinate notarilor stagiari care vor
promova examenul de definitivat în anul 2016
– M. Of. nr. 822/18.10.2016
122
HOTĂRÂRI ALE
GUVERNULUI ROMÂNIEI
LEGI
ORDINE
GUVERNULUI ROMÂNIEI
DECIZII
Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.562/C/
2016
privind actualizarea numărului posturilor de
notar public destinate schimbărilor de sedii ale
birourilor notariale pentru anul 2016
– M. Of. nr. 830/20.10.2016
• ALTE ACTE
Instrucţiunile ministrului afacerilor
interne nr. 147/2016
pentru modificarea şi completarea Instrucţi-
unilor ministrului afacerilor interne nr. 82/2010
privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de
eliberare a apostilei pentru actele oficiale admi-
nistrative
– M. Of. nr. 799/11.10.2016
II. Legislaţie relevantă
pentru activitatea notarială
• LEGI
Legea nr. 169/2016
pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate
– M. Of. nr. 772/3.10.2016
Legea nr. 176/2016
pentru modificarea alin. (1) al art. 139 din
Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
– M. Of. nr. 808/13.10.2016
 Legea nr. 184/2016
privind instituirea unui mecanism de preve-
nire a conflictului de interese în procedura de
atribuire a contractelor de achiziţie publică
– M. Of. nr. 831/20.10.2016
• ORDONANŢE ALE GUVERNULUI
ROMÂNIEI
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/
2016
pentru modificarea şi completarea Legii nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă
– M. Of. nr. 773/4.10.2016
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/
2016
pentru modificarea şi completarea Codului
de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 pri-
vind organizarea judiciară
– M. Of. nr. 866/31.10.2016
III. Jurisprudenţă relevantă
• DECIZII ALE ÎNALTEI CURŢI
DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justi-
ţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept – nr. 21/2016
privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
admisibilitatea acţiunii pentru pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act auten-
tic de vânzare-cumpărare a unui teren intravilan,
în situaţia în care bunul imobil ce face obiectul
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nu
este înscris în cartea funciară, astfel cum rezultă
din coroborarea dispoziţiilor art. 57 din Ordo-
nanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013
privind taxele judiciare de timbru, cu modifică-
rile şi completările ulterioare, art. 35 alin. (1) şi
art. 36 alin. (2) din Legea cadastrului şi a publi-
cităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată (3), cu
modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin.
(1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri
de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor
agricole situate în extravilan şi de modificare a
Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societă-
ţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu desti-
naţie agricolă şi în fiinţarea Agenţiei Domeniilor
Statului, cu modificările şi completările ulteri-
LEGIS
oare, art. 885 alin. (1), art. 887 alin. (1), art. 1.676,
art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 din Codul civil
– M. Of. nr. 774/4.10.2016
• DECIZII ALE CURŢII
CONSTITUŢIONALE
Decizia Curţii Constituţionale nr. 541/
2016 [A]
referitoare la excepţia de neconstituţionali-
tate a prevederilor din anexa nr. 3.30 la Legea
nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheor-
ghe Ionescu-Şişeşti” şi a sistemului de cerceta-
re-dezvoltare din domeniile agriculturii, silvicul-
turii şi industriei alimentare
– M. Of. nr. 834/21.10.2016
Decizia Curţii Constituţionale nr. 540/
2016 [A]
referitoare la excepţia de neconstituţionali-
tate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi din
Codul de procedură penală
– M. Of. nr. 841/24.10.2016
Decizia Curţii Constituţionale nr. 432/
2016 [A/R]
referitoare la excepţia de neconstituţionali-
tate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin.
(41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul
de procedură penală
– M. Of. nr. 841/24.10.2016
anul XX
• HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE nr. 5
A DREPTURILOR OMULUI
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 2016
în Cauza Aurelian Oprea împotriva României
– M. Of. nr. 821/18.10.2016
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 2016
în Cauza Muncaciu împotriva României
– M. Of. nr. 826/19.10.2016
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 2016
în Cauza Guţă Tudor Teodorescu împotriva
României
– M. Of. nr. 827/19.10.2016
Selecţie realizată de
Mihaela CIOCHINĂ
123
 ÉDITORIAL

Chers collègues,

L’agenda international de l’Union Nationale des Notaires

Publics de Roumanie a compris, les 19 – 22 octobre 2016, le 28e
Congrès international du Notariat, qui s’est déroulé dans la
capitale de France. Les travaux scientifiques ont tourné autour
de deux thèmes : 1) les fondements juridiques, économiques et
sociaux du notaire en tant que tiers de confiance des citoyens,
des sociétés et de l’État et, 2) défis techniques et juridiques de
l’acte notarié électronique et de la dématérialisation des pro-
cédures notariales. De plus, on a aussi organisé un forum in-
ternational dédié au Règlement successoral européen, entré en
vigueur le 17 août 2015. Celui-ci a modifié radicalement le droit
international des successions, même au-delà des confins de
l’Union européenne. On a analysé des cas de figure, les discus-
XXe année sions visant la loi applicable, l’ordre public européen et la fisca-
n° 5
lité successorale. On a aussi organisé les réunions de l’Union
Internationale du Notariat Latin (commissions, groupes
de travail, Conseil de direction, Conseil général, Assemblée
des notariats membres), lors desquelles l’Assemblée des nota-
riats membres a choisi comme Président de l’UINL M. Jose
Marqueno de Llano, notaire à Barcelone et ancien président
du Conseil Général des Notaires d’Espagne.
En même temps, l’Union Nationale des Notaires Publics
intensifie ses actions de coopération avec des organisations
professionnelles d’autres pays européens, de sorte que, au mois
d’octobre, on a organisé à Bucarest la première réunion bilaté-
rale entre l’Union Nationale des Notaires Publics de Rou-
manie (UNNPR) et la Chambre fédérale des notaires alle-
mands (Bundesnotarkammer - BNotK). L’agenda de la réunion
a visé des aspects liés à l’évolution de la profession notariale au
niveau européen, ainsi que les possibilités de coopération au
niveau bilatéral entre les deux organisations. Un des sujets abor-
dés a été aussi celui de la coopération entre l’Institut Notarial

124
Roumain (INR) et l’Institut Notarial Alle-
mand (DNotI). La manière de fonctionner des
deux instituts varie sensiblement, de sorte que
la partie roumaine, ainsi que celle allemande ont
exprimé leur intérêt pour établir des liens plus
étroits entre les deux instituts, tout en dressant
un projet d’accord de coopération entre ceux-ci.
Les discussions eues ont porté sur les attribu-
tions des notaires des deux pays concernant le
blanchiment d’argent. On a constaté que les lé-
gislations des deux pays ressemblaient en la ma-
tière, les deux étant d’inspiration européenne, ce
qui fait que les attributions des notaires soient si-
milaires. Un autre sujet à incidence pratique par-
ticulière a été la forme des procurations signées
à l’étranger, la délégation allemande étant infor-
mée du problème auquel les notaires roumains
sont confrontés lorsqu’ils authentifient un acte
pour lequel la loi demande, sous peine de nulli-
té absolue, la forme authentique. La partie rou-
maine a demandé l’appui de la partie allemande
pour respecter cette exigence prévue par la légis-
lation roumaine, celle-ci exprimant toute sa dis-
ponibilité et l’assurant qu’elle enverra à tous les
notaires allemands une circulaire dans ce sens.
Le partenariat du notariat roumain avec le no-
tariat français a continué en 2016 aussi, de sorte
que, les 3 – 4 novembre, on a organisé le 9e Col-
loque franco-roumain dont les travaux se sont
déroulés à Paris, au siège du Conseil supérieur
du notariat français. Le développement des deux
professions va dans le même sens depuis des
années, et le modèle notarial français doit être
suivi tant au niveau institutionnel, qu’au niveau
individuel. Il offre de la stabilité, de la prédicti-
bilité, du sérieux et une expérience de plusieurs
siècles. De plus, les fondements de la législation
civile primaire sont les mêmes dans les deux
Notaire public Dumitru Viorel Mănescu
Président de l’Union Nationale des Notaires Publics de Roumanie
pays, ce qui représente une raison de plus pour
ÉDITORIAL
un rapprochement professionnel. Les thèmes du
colloque ont été variés et ont montré les préoc-
cupations des deux parties liées aux problèmes
communs et particulièrement actuels de la pro-
fession notariale dans les deux pays, mais aussi
des citoyens. D’ailleurs, une session de discus-
sions sur l’actualité législative et professionnelle
des deux pays a représenté le point d’ouverture
des travaux du Colloque. Les archives notariales,
la protection des données à caractère personnel
dans la législation européenne et les défis de la
vie familiale et des couples ont représenté les
trois thèmes centraux autour desquels se sont
déroulés les débats des représentants notaires
des deux professions.
Chers collègues,
Les activités de l’Union Nationale des No-
taires Publics de Roumanie sont variées et
particulièrement intenses. Leur but est le dé-
veloppement permanent et l’assurance de la re-
présentation du corps notarial au niveau natio-
nal et international. Nous constatons ensemble
qu’une grande partie des difficultés de cette pro-
fession ne représentent qu’une préoccupation
pour trouver des solutions aux problèmes quo-
tidiens des citoyens. Tout en étant si proches de
l’endroit où la législation s’applique chaque jour
dans des matières particulièrement diverses, où
le contact avec le bénéficiaire du service notarial XXe année
n° 5
est immédiat et permanent, il est nécessaire de
faire preuve de patience et d’accorder une atten-
tion particulière à la formation professionnelle,
parce qu’elle nous donnera de la sécurité et nous
assurera la qualité de l’acte notarié que nous
dressons. 
125
 De l’histoire du notariat
HISTORIQUE

U
ne des conséquences de la Première Guerre mon-
diale a été, pour nous, la perte d’un important
fonds de documents envoyés à Moscou, avec le
trésor national. Des documents historiques uniques, des titres
de propriété, des bijoux, des devises, de l’or brut – bref, tout ce
que les autorités et les personnes privées ont estimé qu’il fallait
mettre à l’abri – ont pris la route sans retour de la Russie sovié-
tisée entre temps.
Une fois que les choses se sont calmées, on s’est confronté,
parmi d’autres, au problème des testaments hypothétiques, à sa-
voir de ceux rédigés avant la guerre, envoyés à Moscou, et dont
la preuve devait être faite par des témoins ou par présomption.
Voilà le cas de l’héritage de Nicolae Amira, traduit en justice
en 1921. Les requérants en étaient le Ministère des Cultes et
de l’enseignement public, l’Asile Elena Doamna, la Maison des
Écoles et la veuve Cleopatra Amira. Les défendus incluaient
XXe année aussi des membres des familles Zotu, Pilidi, Moţăţeanu, Plast-
n° 5
ara, Fortunatu etc.
Nicolae Amira, mort en juin 1919, avait rédigé son premier
testament en 1888, par lequel il léguait le domaine de Frunzăneşti
(Ilfov) et des maisons sises à Bucarest (rue Clemenţei) à l’Asile
Elena Doamna (patronné par le Ministère de l’Enseignement).
L’acte, selon la déclaration de l’avocat du Ministère, avait été
envoyé avec le trésor national à Moscou et la preuve ne pouvait
en être faite qu’avec des copies et « une série de présomptions ».
Il s’agissait d’un cas de force majeure qui avait représenté « un
obstacle absolu pour sa production ». L’instance a décidé qu’il
n’était plus besoin de faire la preuve de la perte « définitivement
consommée » du testament, compte tenu de l’état de guerre
qui avait fait que les personnes se trouvant dans les territoires
libres ne pussent pas bénéficier des actes restés dans le territoire
occupé. Or, à cause des événements en Russie (la révolution
bolchévique), la situation était similaire, tout en estimant pro-
bable la destruction des documents. Cette similarité avait été
établie de manière explicite (cf. A. Wahl, Droit civil et commercial

126
de la guerre) et, en même temps, on a admis que
la perte n’était pas irréparable parce que le cas
pouvait être revu si on allait les trouver.
Mais les requérants avaient employé, comme
seule preuve en défense de leur droit, une pé-
tition adressée à la Caisse de Dépôts et Consi-
gnations (la CEC) par laquelle le défunt y dépo-
sait son testament. Les requérants supposaient
que l’enveloppe devait contenir des documents
par lesquels le domaine de Frunzăneşti et les
maisons de Bucarest étaient légués à l’Asile et
la veuve allait recevoir, à vie, la moitié de leurs
revenus.
Or, les cinq documents déposés à la CEC
étaient nommés comme suit : 1. Testament.
2. Testament. 3. Échange. 4. Déclaration.
5 Testament.
Le document no 1 était une copie pleine de
ratures et notes en marge de l’orignal déposé
en 1897 auprès de la même institution, écrit à
la main. L’instance l’a ignoré. Pareil pour les
documents nos 2, 3 et 5, puisqu’ils n’étaient
pas datés et signés par N. Amira. Le document
no 4 visait des montants d’argent et n’était pas
un testament proprement dit.
Mais on pouvait partir de la présomption
que, en conformité avec la première copie du
testament, un exemplaire du testament dressé en
1888 avait été déposé à la CEC, après la demande
de dépôt de 1908 (où le défunt déclarait qu’il
« déposait son testament de 1888 à nouveau »).
Donc, le testament envoyé à Moscou pouvait
avoir le contenu de la copie du document no 1.
À part celui-ci, on avait aussi gardé à la CEC
deux autres documents appelés « testaments »,
avec de nombreuses interventions ultérieures à
l’année 1888, concernant des changements au
niveau de sa fortune, à savoir le fait que certains
membres de la famille qui avaient reçu des par-
ties de celle-ci étaient morts et, plus important
encore, le fait qu’en 1894 et 1902, N. Amira avait
retiré son testament. Par conséquent, l’instance
a considéré que les dispositions de la copie de
1888 avaient été radicalement changées et, qu’en
1921, au moment des événements, il était diffi-
HISTORIQUE
cile de préciser le sens des modifications enten-
dues par le défunt.
Dans les 20 ans écoulés de 1888 jusqu’en
1908, il était évident que le défunt avait pu chan-
ger certaines dispositions, comme, par exemple,
l’éventualité du refus de l’Asile Elena Doamna de
recevoir le legs, ce qui modifiait la partie due à la
veuve et aux parents, ainsi que l’inclusion, parmi
les bénéficiaires, du jeune Ghilase.
Un seul fait prouvait que l’intention du dé-
funt n’avait pas été de changer les dispositions
du testament de 1888: en 1918, l’archive de la
CEC étaient revenue de Moldavie, sans son tes-
tament (envoyé en Russie) ; s’il avait voulu chan-
ger les dispositions de celui-ci, il aurait pu le faire
avant sa mort, survenue une année plus tard.
L’instance a conclu que, en l’absence du tes-
tament envoyé à Moscou, invoqué par les défen-
deurs, l’affirmation qu’il avait eu des legs plus
grands que ceux établis en 1888 n’avait pas de
fondement. En échange, on a fait droit à la de-
mande de la veuve de recevoir un quart de la
fortune. L’inventaire de ce quota avait été fait
par le juge suppléant du Tribunal départemental
Ilfov (Section IIe) et respectivement de celui du
canton Fundeni Frunzăneşti.
Les demandes de mise en possession for-
mulées par le Ministère de l’Enseignement et
la Maison des Écoles, au nom de l’Asile Elena XXe année
Doamna, ont été rejetées. Les frais de jugement n° 5
dus par ces institutions aux héritiers Amira
étaient de 5 000 lei.
La succession Amira fait partie d’une sé-
rie sans fin d’affaires générées par la Première
Guerre mondiale et par les complications résul-
tant de l’envoi d’un patrimoine documentaire
tellement divers en Russie, transféré d’une année
à l’autre, d’un pays à législation européenne dans
un pays totalitaire, où la propriété, des citoyens,
ainsi que des étrangers, allait être complétement
ignorée. 
Dr. Georgeta FILITTI
127
 Actes normatifs d’intérêt
LEGIS
général publiés dans la période
septembre – octobre 2016
Bulletin législatif septembre 2016
• ACTES DU CONSEIL DE L’UNION
NATIONALE DES NOTAIRES PUBLICS
DE ROUMANIE
Arrêté no 128/2015
portant approbation du Statut de l’Institut
Notarial Roumain
– M. Of. n o 687 du 5 septembre 2016
Arrêté no 61/2016
portant modification et complément du Sta-
tut de la Caisse d’Assurance des Notaires Publics
de Roumanie, approuvé par l’Arrêté du Conseil
de l’Union Nationale des Notaires Publics de
Roumanie no 11/2014
– M. Of. n o 764 du 30 septembre 2016
I. Législation pertinente
pour l’activité notariale
XXe année
n° 5 • ORDONNANCES DU GOUVERNEMENT
DE LA ROUMANIE
Ordonnance d’urgence du Gouverne-
ment no 46/2016
portant complément de la Loi no 227/2015
sur le Code fiscal
– M. Of. n o 685 du 5 septembre 2016
Ordonnance d’urgence du Gouverne-
ment no 50/2016
portant modification de la Loi no 289/2002
sur les rideaux forestiers de protection
– M. Of. n o 689 du 6 septembre 2016
Ordonnance d’urgence du Gouverne-
ment no 49/2016
portant modification de la Loi no 5/2000 por-
tant approbation du Plan d’aménagement du ter-
ritoire national – Section III – zones protégées
– M. Of. n o 689 du 6 septembre 2016
128
Ordonnance d’urgence du Gouverne-
ment no 52/2016
sur les contrats de crédit offerts aux consom-
mateurs pour des biens immeubles, ainsi que por-
tant modification et complément de l’Ordon-
nance d’urgence du Gouvernement no 50/2010
sur les contrats de crédits aux consommateurs
– M. Of. n o 727 du 20 septembre 2016
Ordonnance d’urgence du Gouverne-
ment no 58/2016
portant modification et complément de cer-
tains actes normatifs avec impact sur le domaine
des marchés publics
– M. Of. n o 738 du 22 septembre 2016
• ARRÉTÊS DU GOUVERNEMENT
DE LA ROUMANIE
Arrêté du Gouvernement no 633/2016
portant modification de l’Annexe no 1 à l’Ar-
rêté du Gouvernement no 1.705/2006 portant
approbation de l’inventaire centralisé des biens
du domaine public de l’État
– M. Of. n o 698 du 8 septembre 2016
• ORDRES
Ordre du Président de l’Agence Nationale
d’Administration Fiscale no 2.546/2016
portant approbation de la Procédure de mise
en application des mesures conservatoires par
les organes fiscaux compétents et portant ap-
probation des modèles, du mode d’utiliser et
garder certains formulaires
– M. Of. n o 703 du 9 septembre 2016
• REPUBLICATIONS
Loi no 273/2004 sur la procédure de
l’adoption
– M. Of. n o 739 du 23 septembre 2016
 Loi no 372/2005 sur la performance éner-
gétique des bâtiments
– M. Of. n o 764 du 30 septembre 2016
Loi no 10/1995 sur la qualité dans les
constructions
– M. Of. n o 765 du 30 septembre 2016
II. Jurisprudence pertinente
• DÉCISIONS DE LA HAUTE COUR
DE CASSATION ET DE JUSTICE
Décision de la Haute Cour de Cassation
et de Justice – La formation compétente
pour trancher des questions de droit –
no 20/2016 [A]
sur le prononcé d’un arrêt préjudiciel pour
trancher une question de droit, respectivement
si la phrase « sans la signature d’un contrat in-
dividuel de travail » prévue à l’article 260, pa-
ragraphe (1), point e) du Code du travail inclut
aussi la situation du contrat individuel de travail
suspendu
– M. Of. n o 733 du 21 septembre 2016
Décision de la Haute Cour de Cassation
et de Justice – La formation compétente
pour trancher des questions de droit –
no 15/2016 [A]
sur l’examen de la saisine formulée par le Tri-
bunal Bucarest – Section IV civile dans le Dos-
sier no 23.057/300/2014 visant à prononcer un
arrêt préjudiciel sur « le mode d’interpréter et
mettre en application les dispositions de l’article
3717 du Code de procédure civile de 1865, cor-
roboré avec l’article 39, paragraphe (3) de la Loi
no 188/2000, respectivement si le procès-verbal
des dépenses de mise en exécution représente
un titre exécutoire contre le créditeur aussi dans
d’autre situations que celle dans laquelle le cré-
diteur renonce à la mise en exécution et, s’il re-
présente un titre exécutoire, si cette norme a un
caractère impératif ou dispositif »
– M. Of. n o 741 du 23 septembre 2016
Décision de la Haute Cour de Cassation
et de Justice – La formation compétente
pour statuer sur le pourvoi dans l’intérêt
de la loi – no 13/2016 [A]
sur l’examen du pourvoi dans l’intérêt de la
loi formulé par le Procureur général du Parquet
auprès de la Haute Cour de Cassation et de Jus-
tice concernant l’interprétation et la mise en ap-
LEGIS
plication des dispositions de l’article 21 de la Loi
no 500/2002 sur les finances publiques, telle que
modifiée et complétée (Loi no 500/2002), de l’ar-
ticle 7, paragraphe (3) de l’Ordonnance d’urgence
du Gouvernement no 30/2007 sur l’organisation
et le fonctionnement du Ministère de l’Intérieur,
telle que modifiée et complétée (Ordonnance
d’urgence du Gouvernement no 30/2007), cor-
roborées avec les dispositions de l’article 4 de
l’Ordonnance du Gouvernement no 22/2002 sur
la mise en exécution des obligations de paiement
des institutions publiques, établies par titres exé-
cutoires, telle que modifiée et complétée (Ordon-
nance du Gouvernement no 22/2002), et celles
de l’article 222 du Code civil, adopté par la Loi
no 287 du 17 juillet 2009, republiée, telle que mo-
difiée et complétée (Code civil), visant la qualité
processuelle passive de ce ministère dans les li-
tiges entre les employés et les institutions/unités
à personnalité morale lui subordonnées, ayant
comme objet l’exigence de droits salariaux, par
rapport à sa qualité d’ordonnateur
– M. Of. n o 763 du 29 septembre 2016
• DÉCISIONS DE LA COUR
CONSTITUTIONNELLE
Décision de la Cour Constitutionnelle
no 582/2016 [A]
sur l’objection d’inconstitutionnalité des dis- XXe année
n° 5
positions de l’article II, points (1), (5) et (15) de la
Loi portant complément de l’Ordonnance d’ur-
gence du Gouvernement no 119/2006 concer-
nant des mesures nécessaires pour la mise en ap-
plication de certains règlements communautaires
à partir de la date d’adhésion de la Roumanie à
l’Union européenne, ainsi que portant modifica-
tion et complément de la Loi des notaires publics
et de l’activité notariale no 36/1995
– M. Of. n o 731 du 21 septembre 2016
Décision de la Cour Constitutionnelle
no 501/2016 [A]
sur l’exception d’inconstitutionnalité des dis-
positions de l’article 428, paragraphe (1) avec
référence à l’article 426, point i) du Code de
procédure pénale
– M. Of. n o 733 du 21 septembre 2016
129
 LEGIS
Bulletin législatif octobre 2016
I. Législation concernant
l’activité notariale
• ORDRES
Ordre commun du ministre de la Justice
et du directeur général de l’Agence Na-
tionale de Cadastre et Publicité Immobi-
lière no 3.563/C/1.132/2016
visant à établir le montant de l’honoraire no-
tarial payé par l’Agence Nationale de Cadastre
et Publicité Immobilière pour la délivrance, par
les notaires publics, des certificats d’héritier, des
XXe année certificats d’héritier supplémentaires, des certi-
n° 5
ficats de légataire et des certificats de vacance
successorale, visant les immeubles ayant fait
l’objet de l’enregistrement systématique
– M. Of. n o 784 du 6 octobre 2016
Ordre du ministre de la Justice no 3.540/
C/2016
portant complément des Normes visant les
honoraires pour les services fournis par les no-
taires publics, approuvées par Ordre du ministre
de la Justice no 46/C/2011
– M. Of n o 801 du 11 octobre 2016
Ordre du ministre de la Justice no 3.560/
C/2016
sur la mise à jour du nombre de postes de
notaire public destinés aux notaires stagiaires
qui passeront l’examen pour être nommés à titre
définitif dans la profession en 2016
– M. Of. n o 822 du 18 octobre 2016
130
Ordre du ministre de la Justice no 3.562/
C/2016
sur la mise à jour du nombre de postes de no-
taire public destinés aux changements de siège
des bureaux notariaux pour 2016
– M. Of. n o 830 du 20 octobre 2016
• AUTRES ACTES
Instructions du ministre de l’Intérieur no
147/2016
portant modification et complément des Ins-
tructions du ministre de l’Intérieur no 82/2010
sur l’organisation et le déroulement de l’activité
de délivrance de l’apostille pour les actes offi-
ciels administratifs
– M. Of. n o 799 du 11 octobre 2016
II. Législation pertinente
pour l’activité notariale
• LOIS
Loi no 169/2016
portant modification et complément de la
Loi no 248/2005 sur le régime de la libre circula-
tion des citoyens roumains à l’étranger
– M. Of. n o 772 du 3 octobre 2016
Loi no 176/2016
portant modification de l’article 139, para-
graphe (1) de la Loi no 53/2003 – Code du travail
– M. Of. n o 808 du 13 octobre 2016
 Loi no 184/2016
sur la mise en place d’un organisme de pré-
vention du conflit d’intérêts dans la procédure
de passation des marchés publics
– M. Of. n o 831 du 20 octobre 2016
• ORDONNANCES DU GOUVERNEMENT
DE LA ROUMANIE
Ordonnance d’urgence du Gouverne-
ment no 60/2016
portant modification et complément de la
Loi no 76/2002 sur le système d’assurance chô-
mage et l’encouragement de l’emploi
– M. Of. n o 773 du 4 octobre 2016
Ordonnance d’urgence du Gouverne-
ment no 70/2016
portant modification et complément du Code
de procédure pénale et de la Loi no 304/2004
sur l’organisation judiciaire
– M. Of. n o 866 du 31 octobre 2016
III. Jurisprudence pertinente
• DÉCISIONS DE LA HAUTE COUR
DE CASSATION ET DE JUSTICE
Décision de la Haute Cour de Cassation et
de Justice – La formation compétente pour
trancher des questions de droit – no 21/2016
sur le prononcé d’un arrêt préjudiciel pour
trancher la question de droit suivante : l’admis-
sibilité de l’action visant à prononcer un arrêt
judiciaire qui remplace un acte authentique de
vente d’un terrain situé dans les limites de la
ville, dans le cas où le bien immeuble objet de la
promesse bilatérale d’achat et de vente n’est pas
inscrit dans le Livre foncier, tel qu’il résulte de la
corroboration des dispositions de l’article 57 de
l’Ordonnance d’urgence du Gouvernement no
80/2013 sur les droits de timbre, telle que modi-
fiée et complétée, de l’article 35, paragraphe (1)
et de l’article 36, paragraphe (2) de la Loi du ca-
dastre et de la publicité immobilière no 7/1996,
republiée (3), telle que modifiée et complétée, de
l’article 2, paragraphe (1) de la Loi no 17/2014
sur des mesures visant à régir la vente des terrains
agricoles à l’extérieur des zones d’habitation et
portant modification de la Loi no 268/2001 sur
la privatisation des sociétés commerciales admi-
nistrant des terrains propriété publique et privée
de l’État à destination agricole et l’établissement
de l’Agence des Domaines de l’État, telle que
modifiée et complétée, de l’article 885, para-
graphe (1), de l’article 887, paragraphe (1), de
LEGIS
l’article 1.676, de l’article 1.279, paragraphe (3)
et de l’article 1.669 du Code civil
– M. Of. n o 774 du 4 octobre 2016
• DÉCISIONS DE LA COUR
CONSTITUTIONNELLE
Décision de la Cour Constitutionnelle
no 541/2016 [A]
sur l’exception d’inconstitutionnalité des dispo-
sitions de l’annexe no 3.30 à la Loi no 45/2009 sur
l’organisation et le fonctionnement de l’Académie
de Sciences Agricoles et Forestières « Gheorghe
Ionescu-Şişeşti » et du système de recherche-déve-
loppement dans les domaines de l’agriculture, de
la sylviculture et de l’industrie alimentaire
– M. Of. n o 834 du 21 octobre 2016
Décision de la Cour Constitutionnelle
no 540/2016 [A]
sur l’exception d’inconstitutionnalité des dis-
positions de l’article 434, paragraphe (1), pre-
mière phrase du Code de procédure pénale
– M. Of. n o 841 du 24 octobre 2016
Décision de la Cour Constitutionnelle
no 432/2016 [A/R]
sur l’exception d’inconstitutionnalité des dis-
positions de l’article 436, paragraphe (2), de l’ar-
ticle 439, paragraphe (41), première phrase et de
l’article 440, paragraphes (1) et (2) du Code de
procédure pénale
– M. Of. n o 841 du 24 octobre 2016
XXe année
• ARRÊTS DE LA COUR EUROPEENNE n° 5
DES DROITS DE L’HOMME
Arrêt de la Cour européenne des droits
de l’homme de 2016
dans l’Affaire Aurelian Oprea c. Roumanie
– M. Of. n o 821 du 18 octobre 2016
Arrêt de la Cour européenne des droits
de l’homme de 2016
dans l’Affaire Muncaciu c. Roumanie
– M. Of. n o 826 du 19 octobre 2016
Arrêt de la Cour européenne des droits
de l’homme de 2016
dans l’Affaire Guţă Tudor Teodorescu c.
Roumanie
– M. Of. n o 827 du 19 octobre 2016
Sélection réalisée par
Mihaela CIOCHINĂ
131
 CONDIŢII GENERALE DE PUBLICARE

1. Notarii publici şi notarii stagiari pot trimite materiale în vederea publicării în Buletinul notarilor
publici, cu respectarea următoarelor condiţii de publicare:
– materialele se redactează şi se trimit numai în format .doc pe adresa de e-mail
secretariatunnpr@yahoo.com;
– autorii vor respecta regulile de ortografie şi de punctuaţie ale limbii române impuse
de Academia Română;
– materialele trebuie să aibă caracter de noutate şi să conţină idei proprii ale autorului.
În caz de plagiat, total sau parţial, întreaga răspundere civilă şi penală decurgând
din încălcarea legislaţiei privind drepturile de autor şi drepturile conexe revine
autorului materialului. Bibliografia consultată se va cita în cuprinsul notelor, la
subsol, şi nu la sfârşitul materialului.
2. Redacţia Buletinului notarilor publici va înştiinţa autorii materialelor despre decizia de publicare
sau nepublicare a materialelor, în acest din urmă caz decizia fiind motivată.
3. Acceptarea de către redacţie a materialului are ca efect încheierea contractului de editare, prin care
autorul materialului cesionează cu titlu exclusiv şi gratuit Buletinului notarilor publici dreptul
de a reproduce şi de a difuza opera sa pe teritoriul României, pe toată durata existenţei dreptului.
4. În funcţie de spaţiul de editare alocat fiecărui număr, redacţia Buletinului notarilor publici va
decide unilateral numărul publicaţiei în care materialul va fi editat.
 COLECTIVUL REDACŢIONAL / COLLECTIF DE RÉDACTION

Notar public, Camera Notarilor Publici Bucureşti, redactor-şef

Notaire public, Chambre des Notaires Publics Bucarest, rédacteur en chef
DOINA ROTARU

Notar public, Camera Notarilor Publici Bacău

Notaire public, Chambre des Notaires Publics Bacău
DRAGOŞ ISACHE

Notari publici, Camera Notarilor Publici Bucureşti

Notaires publics, Chambre des Notaires Publics Bucarest
MARIA CAZAN
RALUCA BUNEA

Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România

Union Nationale des Notaires Publics de Roumanie
DOINA DUNCA – DIRECTOR/DIRECTEUR
Direcţia juridică, legislaţie, studii notariale şi relaţii internaţionale
Direction juridique, législation, études notariales et relations internationales

Redacţia tehnică – secretar de redacţie

Rédaction technique – secrétaire de rédaction
ALEXANDRA-MARIA MITROI

Verificarea redacţională, traducerea şi concepţia grafică au fost asigurate

de Editura R.A. Monitorul Oficial.
La vérification rédactionnelle, la traduction et la conception graphique ont été assurées
par les Éditions du Moniteur officiel.

Editura NOTAROM

E-mail/Courriel électronique: redactiabnp@unnpr.ro

Adresa redacţiei: str. General Berthelot nr. 41, sector 1, Bucureşti – România
Adresse de la rédaction : 41 rue Général Berthelot, secteur 1, Bucarest – Roumanie
Tel./Tél.: +(4021) 313 99 20; 313 99 23; 313 99 25; 313 99 26
Fax/Télécopieur: +(4021) 313 99 10

ISSN 1453-388X

