Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT - EXTENSIA BISTRITA

Referat
Urmărirea penală

Masterat: ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ


STUDENT: IVAN FLORINA MARIA
Urmărirea penală
§1. Noţiuni introductive
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, pe parcursul căreia organele de
urmărire penală efectuează activităţi procesuale premergătoare judecăţii1.
Pentru realizarea justiţiei penale într-un stat de drept, în sensul descoperirii
infracţiunilor, identificării şi prinderii infractorilor, strângerii probelor necesare, în cadrul
mecanismului procesual s-a conturat necesitatea obiectivă ca, înainte de activitatea de
judecare propriu-zisă, să existe o activitate prealabilă şi diversificată, reglementată într-o
etapă procesuală separată. Astfel această fază obligatorie a procesului penal, urmărirea penală,
apare ca esenţială prin prisma necesităţii restabilirii ordinii de drept şi sancţionării celor
vinovaţi pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârşit fapta
prevăzută de legea penală şi a vinovăţiei acesteia2.
1.1. Obiectul urmăririi penale
Conform art. 285 alin. (1) C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la:
 existenţa infracţiunilor;
 la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune;
 la stabilirea răspunderii penale a acestora,
pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
1.2. Principiile specifice fazei de urmărire penală
1.2.1. Caracterul nepublic
Urmărirea penală îşi poate realiza obiectul numai în măsura în care este lipsită de
publicitatea specifică judecăţii, întrucât dacă s-ar desfăşura în mod public ar putea exista
riscul ca suspectul sau inculpatul, celelalte părţi ori ceilalți subiecți procesuali, să denatureze
probele şi, în final, să îngreuneze aflarea adevărului.
Această trăsătura este în antiteză cu publicitatea specifică fazei de judecată3.
Prin publicitate în procesul penal se înţelege admiterea prezenţei oricărei persoane,
care nu este un participant la proces, la desfăşurarea activităţii procesuale şi procedurale. Sub
acest aspect, activitatea de urmărire penală, desfăşurându-se în cabinetul organului de

1
C.-S. PARASCHIV, Fişe de procedură penală pentru admiterea în magistratură şi avocatură, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2017, p. 345.
2
B. MICU, A. PĂUN, R. SLĂVOIU, Procedură penală, Curs pentru admiterea în magistratură şi avocatură,
ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 213.
3
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală., ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015, p. 203.

2
cercetare penală sau al procurorului, fără accesul publicului, se poate caracteriza ca
nepublică4.
1.2.2. Lipsa contradictorialităţii
Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale este generat în principal de lipsa
acţiunii opuse de apărare ca răspuns al acţiunii de tragere la răspundere penală, iar în subsidiar
este rezultatul caracterului nepublic. Astfel că, actele de urmărire penală nu sunt puse în
discuție părților și subiecților procesuali principali, de către organul de urmărire penală, cum
se întâmplă, de pildă, în faza de judecată 5.
În cursul urmăririi penale, procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de
învinuire, de apărare şi de soluţionare a cauzei; ca urmare, nu poate exista contradictorialitate,
care presupune exercitarea acestor funcţii de autorităţi şi persoane diferite; reprezentantul
funcţiei de învinuire acţionează în contradictoriu cu reprezentantul funcţiei de apărare pentru
ca reprezentantul funcţiei de judecare şi soluţionare a cauzei să aibă, la deliberare, toate
argumentele care susţin sau infirmă învinuirea6.
Din punct de vedere tehnico-procesual, contradictorialitatea implică prezenţa părţilor
la efectuarea actelor procesuale şi procedurale pentru ca rezultatul acestora să reflecte atât
punctul de vedere al învinuirii, cât şi al apărării7.
1.2.3. Forma preponderent scrisă
Subiecţii procesuali pot acţiona numai în scris în faţa organelor de urmărire penală,
prin formulare de cereri sau memorii scrise. Avocatul nu poate pune întrebări subiecţilor
procesuali şi nici nu poate să formuleze concluzii orale ca în faza de judecată.
Deşi în cursul urmăririi penale părţile şi martorii se ascultă oral, în realitate nu se poate
considera că urmărirea penală se desfăşoară potrivit principiului oralităţii. Într-adevăr,
oralitatea presupune desfăşurarea activităţii procesuale prin viu grai, în prezenţa procurorului
şi a părţilor, pentru ca acestea să asculte ce spune fiecare participant la urmărire şi să poată
lua, astfel, atitudine imediată, prin viu grai, cu privire la ceea ce s-a spus, prin negarea unor
împrejurări afirmate ca existente, prin demonstrarea ca reale a unor împrejurări pretins
inexistente, prin punerea de întrebări şi obţinerea de răspunsuri la acestea. Cunoaşterea celor
relatate organului de urmărire de părţile şi martorii ascultaţi oral se realizează prin consultarea
documentelor procedurale scrise în care au fost consemnate declaraţiile8.

4
G. THEODORU, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 532.
5
C.-S. PARASCHIV, op. cit., p. 347.
6
G. THEODORU, op. cit., p. 533.
7
Ibidem.
8
G. THEODORU, op. cit., p. 534.

3
1.2.4. Subordonarea ierarhică
Dispoziţiile organelor superioare devin obligatorii pentru cei ce li se subordonează.
Procurorul are printre atribuţiile sale, menţionate de Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, şi pe aceea de supraveghere a activităţii de cercetare penală efectuată de organele de
cercetare penală, reglementată în art. 299 C. proc. pen.9.
Examinând în partea generală a cursului poziţia procesuală a Ministerului Public, am
reţinut, printre altele, că acesta e organizat pe principiul unităţii de acţiune, al subordonării
ierarhice şi acţionează în temeiul principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic,
sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii. Aceste principii se aplică pentru
Ministerul Public şi în cursul urmăririi penale. Astfel, fiecare procuror acţionează în numele
Ministerului Public, reprezentând interesele generale ale societăţii şi apărând ordinea de drept,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor; aceasta se realizează printr-o acţiune unipersonală, fiecare
procuror exercitând atribuţiile Ministerului Public în limitele competenţei parchetului din care
face parte10.
Aceste principii se aplică şi organelor de cercetare penală. Organul de cercetare penală
al poliţiei judiciare acţionează unipersonal, reprezentând organul de cercetare teritorial, dar
cauza poate fi trecută la un alt organ de cercetare, dacă se consideră că ar fi urmărită în mai
bune condiţii. Şi poliţiştii judiciari pot lucra în grup, efectuând diferite acte de cercetare
penală, dar sunt subordonaţi şefului formaţiei de cercetare penală11.
Şi la nivelul procurorului putem vorbi despre existenţa subordonării funcţionale,
atunci când sunt incidente dispoziţiile art. 325 alin. (1) C. proc. pen., „procurorii din cadrul
parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi
penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a
conducătorului parchetului ierarhic superior”12.
1.3. Limitele urmăririi penale
Urmărirea penală din punct de vedere temporal prezintă două limite, reprezentate de:
 un moment iniţial – începerea urmăririi penale in rem:
- prin ordonanţa organelor de urmărire penală;
- prin declaraţie orală a procurorului, în cazul constatării infracţiunilor de
audienţă.
 un moment final – soluţionarea cauzei de către procuror:

9
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală…, op. cit., p. 204.
10
G. THEODORU, op. cit., p. 538.
11
G. THEODORU, op. cit., p. 539.
12
C.-S. PARASCHIV, op. cit., p. 348.

4
- prin ordonanţă, care poate dispune o soluţie de neurmărire şi netrimitere în
judecată:
 clasare;
 renunţare la urmărire penală.
- prin rechizitoriu, care dispune trimiterea în judecată:
soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară.
- prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune
începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a
fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând
dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen.].
1.4. Actele organelor de urmărire penală
Conform art. 286 alin. (1) C. proc. pen., procurorul dispune asupra actelor sau
măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel.
Ordonanţa trebuie să cuprindă, potrivit art. 286 alin. (2) C. proc. pen.:
a) denumirea parchetului şi data emiterii;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele
privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de
fapt şi de drept ale acestora;
e) atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care
aceasta poate fi exercitată;
f) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi
măsurile preventive luate în cursul urmăririi;
g) alte menţiuni prevăzute de lege;
h) semnătura celui care a întocmit-o.
Organele de cercetare penală [art. 286 alin. (4) teza I C. proc. pen.] dispun, prin
ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale formulează propuneri prin referat.
Dispoziţiile privind conţinutul ordonanţei procurorului, se aplică în mod corespunzător.
§2. Sesizarea organelor de urmărire penală
Sesizarea este modalitatea prin care organele de urmărire penală iau cunoştinţă despre
săvârşirea unei infracţiuni13.

13
C.-S. PARASCHIV, op. cit., p. 352.

5
Pentru combaterea tuturor infracţiunilor săvârşite, organele de urmărire penală trebuie
să fie informate cu privire la fiecare infracţiune ce s-a comis şi cu privire la fiecare făptuitor14.
Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege mijlocul prin care
acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând
obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea
infracţiune15.
Modurile de sesizare pot fi:
 generale:
- plângerea;
- denunţul;
- actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege;
- sesizarea din oficiu.
 speciale:
- plângerea prealabilă;
- sesizarea comandantului unităţii militare în cazul infracţiunilor săvârşite de militari
prevăzute de art. 413-417 C. pen.;
- sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege;
- sesizarea formulată cu autorizarea organului prevăzut de lege.
Moduri de sesizare genrale
2.1. Plângerea
Conform art. 289 alin. (1) C. proc. pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o
persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Plângerea trebuie să cuprindă:
- în cazul persoanelor fizice: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi
domiciliul petiţionarului;
- în cazul persoanelor juridice: denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în
registrul persoanelor juridice şi contul bancar;
- indicarea reprezentantului legal ori convenţional;
- descrierea faptei care formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

14
G. THEODORU, op. cit., p. 558.
15
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, B. MICU, C. NEDELCU, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011, p. 210.

6
Condiţii de formă:
- dacă este formulată în scris trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar [art.
289 alin. (4) C. proc. pen.];
- dacă este făcută în formă electronică trebuie să fie certificată prin semnătură electronică,
în conformitate cu prevederile legale [art. 289 alin. (5) C. proc. pen.];
- dacă este formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o
primeşte [art. 289 alin. (6) C. proc. pen.].
Titulari:
- persoana vătămată – personal sau prin mandatar (mandatul trebuie să fie special, iar
procura rămâne ataşată plângerii) [art. 289 alin. (3) C. proc. pen.];
- unul dintre soţi pentru celălalt soţ – persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte
plângerea [art. 289 alin. (7) C. proc. pen.];
- copilul major pentru părinţi – persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte
plângerea [art. 289 alin. (7) C. proc. pen.];
- reprezentantul legal – în cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu [art. 289 alin. (8)
teza I C. proc. pen.];
- persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă – poate face plângere cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă [art. 289 alin. (8) teza a II-a C. proc. pen.].
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele
persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu [art. 289 alin. (8)
teza finală C. proc. pen.].
Persoana care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română poate depune plângerea în
limba pe care o înţelege. Odată cu depunerea plângerii aceasta poate solicita ca, atunci când
este citată, să primească şi o traducere a citaţiei [art. 289 alin. (11) C. proc. pen.].
De asemenea, conform art. 289 alin. (9) C. proc. pen., plângerea greşit îndreptată la
organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă,
organului judiciar competent.
În cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul
României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se sesizează
săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul
judiciar este obligat să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe
teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie
penală se aplică în mod corespunzător [art. 289 alin. (10) C. proc. pen.].

7
2.2. Denunţul
Conform art. 290 alin. (1) C. proc. pen., denunţul este încunoştinţarea făcută de către o
persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul trebuie să cuprindă, potrivit dispoziţiilor art. 290 alin. (2) raportat la art. 289
alin. (2) C. proc. pen.:
- în cazul persoanelor fizice: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi
domiciliul petiţionarului;
- în cazul persoanelor juridice: denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în
registrul persoanelor juridice şi contul bancar;
- indicarea reprezentantului legal ori convenţional;
- descrierea faptei care formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
Condiţii de formă:
- dacă este formulat în scris trebuie semnat de persoana care îl înaintează [art. 290 alin. (2)
raportat la art. 289 alin. (4) C. proc. pen.];
- dacă este formulat în forma electronică trebuie să fie certificat prin semnătură electronică,
în conformitate cu prevederile legale [art. 290 alin. (2) raportat la art. 289 alin. (5) C. proc.
pen.];
- dacă este formulat oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care îl
primeşte [art. 290 alin. (2) raportat la art. 289 alin. (6) C. proc. pen.].
Titulari:
- orice persoană fizică sau juridică ce are cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, dar
care nu a suferit de pe urma săvârşirii infracţiunii[1]:
- doar personal;
- chiar şi de persoana care a săvârşit infracţiunea (în anumite cazuri, autodenunţul poate
constitui cauza de nepedepsire).
- reprezentantul legal – în cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu;
- persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă – poate depune denunţul cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă;
2.3. Sesizarea din oficiu
Organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci când află prin orice altă
cale, decât prin denunţ sau plângere, de săvârşirea unei infracţiuni.
Modalităţi concrete prin care se poate realiza sesizarea din oficiu:

8
- pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante;
- pe baza unui denunţ anonim sau pseudodenunţ;
- prin intermediul mijloacelor de informare în masă;
- prin descoperirea, în timpul cercetării într-o cauză, a unor fapte sau aspecte noi, uneori cu
totul străine de ceea ce se cercetează.
În vederea sesizării din oficiu, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-
verbal în care consemnează faptele şi împrejurările constatate şi faţă de care s-ar justifica
începerea urmăririi penale.
Moduri de sesizare speciale
Sunt moduri de sesizare speciale:
a) plângerea prealabilă - în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în textul de
incriminare că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate;
b) sesizarea organului prevăzut de lege – când legea prevede că începerea urmăririi
penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, cum ar fi sesizarea comandantului pentru
infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei militare.
c) autorizaţia prealabilă din partea autorităţii prevăzute de lege. Organul de
urmărire penală poate fi sesizat în aceste cazuri prin unul din modurile generale de sesizare
dar nu poate proceda la începerea urmăririi decât în condiţiile obţinerii autorizaţiei impuse de
lege. Astfel, magistraţii nu pot fi reţinuţi, cercetaţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în
judecată fără încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
§3. Desfăşurarea urmăririi penale
3.1. Începerea urmăririi penale
Începerea urmăririi penale se dispune de către organul judiciar competent să efectueze
urmărirea penală printr-o rezoluţie, în cazul unui act de sesizare extern, sau printr-un proces
verbal, în cazul sesizării din oficiu.
Rezoluţia şi procesul verbal de începere a urmăririi penale emise de organul de
cercetare penală sunt supuse confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea,
în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale.
3.2. Cercetarea penală
Cercetarea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunii pentru care s-a început urmărirea, identificarea făptuitorului şi stabilirea
răspunderii penale şi civile a acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul de a se
dispune trimiterea în judecată.

9
Cercetarea penală se poate desfăşura în 2 modalităţi: fără acţiune penală pusă în
mişcare şi cu punerea în mişcare a acţiunii penale.
Cât timp acţiunea penală nu este pusă în mişcare, cel urmărit are calitatea de învinuit.
El este ascultat obligatoriu, iar înainte de ascultare i se ia o declaraţie scrisă personal.
În cauzele de o mai mare complexitate, cercetarea penală se efectuează cu punerea în
mişcare a acţiunii penale. Organul de cercetare, după punerea în mişcare a acţiunii penale,
este obligat să îl cheme pe inculpat, să îi comunice fapta pentru care este învinuit şi să îi dea
explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. De asemeni, inculpatului aflat în
stare de libertate trebuie să îi pună în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce
i se vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare de
adresă.
După ce organul de cercetare penală apreciază că a administrat toate probele necesare
în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui la procuror şi întocmeşte un referat de
terminare a cercetării penale. Dacă cercetarea penală se efectuează de către procuror, nu se
mai întocmeşte referat de terminare a cercetării penale.
3.3. Prezentarea materialului de urmărire penală
Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie la terminarea urmăririi
penale atât faţă de învinuit cât şi faţă de inculpat. Materialul de urmărire penală se prezintă
învinuitului de către procuror, iar inculpatului de către organul de cercetare penală, afară de
cazul în care cercetarea este efectuată chiar de procuror.
Despre prezentarea materialului de urmărire penală, se va încheia un proces verbal în
care se consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile învinuitului sau inculpatului.
Procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală trebuie semnat de învinuit sau
inculpat, de apărătorul acestuia şi contrasemnat de organul de urmărire penală.
3.4. Rezolvarea cauzei de către procuror
Procurorul este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului
înaintat de organul de cercetare penală să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire
penală şi să se pronunţe asupra acestora. În urma verificărilor se pot ivi două situaţii :
A) procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal
administrate, caz în care poate dispune:
- trimiterea în judecată, atunci când din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat şi că acesta răspunde din punct de
vedere penal.

10
- scoaterea de sub urmărire penală, atunci când se constată că a intervenit una
din situaţii cind dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare,
mustrare cu avertisment, amendă).
- încetarea urmăririi penale, atunci când se constată că a intervenit una din
situaţiile de la art.10 lit.f-h şi j.
- clasarea, atunci când urmărirea penală s-a desfăşurat fără învinuit în cauză,
acesta fiind necunoscut şi a intervenit una din situaţiile de la art.10.
B) procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau a fost efectuată cu
nerespectarea dispoziţiilor legale sau a fost efectuată de un organ necompetent, caz in care va
dispune prin ordonanţă:
- restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea pentru completarea sau
refacerea urmăririi penale atunci când aceasta nu este completă sau a fost efectuată cu
încălcarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului.
- trimiterea cauzei la organul competent, atunci când se constată că urmărirea a fost
efectuată de un organ necompetent.
§4. Trimiterea în judecată
Trimiterea în judecată se dispune de către procuror prin rechizitoriu dacă se constată
că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi acesta răspunde din punct de vedere
penal. Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul care supraveghează urmărirea penală sau care
efectuează personal urmărirea şi este supus, în acest ultim caz, confirmării procurorului
ierarhic superior.
Rechizitoriu constituie, actul de sesizare a instanţei de judecată. Când acţiunea penală
nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, rechizitoriul îndeplineşte un dublu rol:
este şi act de sesizare a instanţei dar este şi act de inculpare.
Rechizitoriul se întocmeşte în atâtea exemplare câţi inculpaţi în stare de deţinere sunt.
Acestora odată cu citaţia li se va înmâna şi o copie de pe rechizitoriu.
§5. Încetarea urmăririi penale
Încetarea urmăririi penale are loc, atunci când se constată existenţa şi există învinuit
sau inculpat în cauză.
Încetarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, în cazul în care
acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi prin rezoluţie, dacă urmărirea s-a efectuat cu învinuit
în cauză.
Prin ordonanţa de încetare se dispune totodată şi asupra măsurilor procesuale dispuse
în cauză. Aceleaşi probleme trebuie rezolvate şi prin rezoluţia de încetare a urmăririi penale.
11
§6. Scoaterea de sub urmărire penală
Scoaterea de sub urmărire penală are loc, conform , atunci când se constată existenţa şi
există învinuit sau inculpat în cauză.
Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeaşi cu cea a încetării urmăririi
penale. Procurorul dispune, la propunerea organului de cercetare penală, scoaterea de sub
urmărire prin ordonanţă, dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare, şi prin rezoluţie în caz
contrar.
Dacă temeiul soluţiei adoptate îl constituie însă cazul prevăzut de art.10 lit b 1,
procurorul se pronunţă prin ordonanţă, indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în
mişcare. Alături de scoaterea de sub urmărire penală, în acest caz, procurorul va dispune şi
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment,
amendă).
§7. Suspendarea urmăririi penale
Suspendarea urmăririi penale se poate dispune dacă învinuitul sau inculpatul suferă de
o boală gravă care-l împiedică să ia parte la proces. Pentru a putea conduce la suspendare, e
necesar ca boala gravă să fie constată printr-o expertiză medico-legală. Procurorul dispune
suspendarea, la propunerea organului de cercetare penală, prin ordonanţă.
§8. Reluarea urmăririi penale
Urmărirea penală poate fi reluată în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare. Reluarea se dispune în acest caz de către procuror, prin
ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală.
b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau
completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal.
Reluarea se dispune în acest caz de către instanţă, prin sentinţă sau decizie.
c) redeschidere a urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de
către procuror atunci când acesta constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat
scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi sau că a dispărut împrejurarea pe care
se întemeia soluţia respectivă. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin
ordonanţă, după care cauza este trimisă organului de cercetare penală care reia cercetarea din
stadiul în care se afla în momentul scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi
penale.

12
§9. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
Împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală pot face plângere atât părţile cât şi
orice altă persoană, chiar străină de cauză, dacă respectivul act a adus o vătămare intereselor
sale legitime.
Plângerea adresată procurorului
Plângerea împotriva actelor întocmite de organul de cercetare penală se adresează
procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie
direct la procuror, fie la organul de cercetare.
Plângerea contra actelor procurorului sau contra actelor efectuate de organul de
cercetare penală pe baza dispoziţiilor procurorului se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
Dacă plângerea se îndreaptă împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a
ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, ea
trebuie să fie formulată în termen de 20 de zile de la data înştiinţării persoanelor interesate
despre soluţia dată.
Procurorul este obligat să rezolve să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile
de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost
rezolvată.
Plângerea adresată instanţei
Persoana vătămată şi orice altă persoană a cărei interese legitime au fost vătămate pot
face plângere la instanţă dacă plângerea lor împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale, a ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale
sau de clasare a fost respinsă de procuror sau dacă acesta nu a fost soluţionată de acesta în
termenul legal.
În soluţionarea plângerii, instanţa poate adopta una din următoarele soluţii:
- respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa
atacată;
- admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite
cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale.
- admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când
probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare
în primă instanţă.
Sentinţa prin care instanţa s-a pronunţat asupra plângerii poate fi atacată cu recurs.

13