Evoluţia idealului pedagogic din punct de vedere istoric:

în Atena, idealul educativ era exprimat în ideea dezvoltării armonioase (kalokagathia : (kalos-
frumos , agatos-bun), a acelui om în care se îmbină frumuseţea fizică cu trăsăturile moral-
intelectuale ale personalităţii lui;

în Sparta, idealul educativ era dominat de spiritul militar;

Evului Mediu îi este propriu idealul cavaleresc (însuşirea celor şapte virtuţi cavalereşti: călăria,
mânuirea spadei, vânătoarea, înotul, şahul, cântul şi recitarea de versuri) şi idealul
religios/clerical (însuşirea celor şapte arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica) ;

Renaşterea a avut un ideal umanist, accentul punându-se pe dezvoltarea şi înflorirea

personalităţii umane (se insista astfel pe cunoaşterea individualităţii umane, a libertăţii şi
demnităţii sale); renasterea îşi propune formarea unei personalităţi cu o cultură enciclopedică
(„homo universale”).

epoca luminilor întregeşte idealul educaţional impunând încrederea nestrămutată în puterea

raţiunii umane, ca instrument de stăpânire a naturii.

introducerea şi extinderea maşinismului, concomitent cu adâncirea diviziunii sociale a muncii, au

impus o altă viziune asupra educaţiei, concretizată într-un alt mod de a concepe idealul
educaţional. Idealul urmează să condenseze într-un tot unitar toate acele calităţi intelectuale,
fizice şi morale de care trebuie să dispună oamenii aşa cum „societatea îi vrea” ( E. Durkheim).

În epoca modernă se impune idealul personalităţii eficiente într-o activitate productivă.

Idealul educaţional al şcolii româneşti (Legea Învăţământului, 1995) constă în „dezvoltarea

liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi
creative”.