Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

CURS 1 GÂNDIREA PEDAGOGICĂ ȘI EDUCAȚIA ÎN GRECIA ANTICĂ

1. Educația homerică;
2. Educația spartană;
3. Educația ateniană.

1.Educația homerică
Fiecare epocă istorică a fost caracterizată prin forme specifice de gândire pedagogică,
explorarea și analiza acestora constituind un prilej de inspirație și contiunitate prin
coparticiparea trecutului la actuala arhitectură a educației.
Educația privește atât individul cât și societatea, modelul socio-cultural determinând
comportotamentul, acțiunile, valorile și idealul de viață specific fiecărei epoci. Influența
societății asupra indivizilor este evidențiată prin intermediul educației, ca expresie directă a
conștiinței vii a legilor scrise și nescrise ale societății umane.
Idealul pedagogic este în strânsă legătură cu comanda socială, prescripțiile și scopul
educației fiind cuprinse în dezideratele sociale și culturale ale respectivei perioade.
Gândirea pedagogică în antichitate care ca primă sursă de informare pe Homer,
fundamentul întregii culturi, educatorul vechilor greci. Scrierile Iliada și Odiseea constituie
cele mai vechi documente pe care le putem analiza pentru a ne edifica asupra educației arhaice.
Poemele homerice cuprind texte de lectură, fragmente de poezie, literatură, lucrări de
catehism, istorie, geografie; de unde s-au dezvoltat ulterior doctrinele morale, fizice,
teologice.
În opera lui Homer se identifică idealul educațional al grecilor: a face din fiecare
cetățean un om de acțiune și un înțelept. De exemplu, Ulise prin faptele sale de vitejie,
respectul față de zei și stăpânirea de sine reprezintă tipul omului de acțiune. Ahile a cărui
gândire a fost dominată de rațiune și reflecție reprezintă tipul omului înțelept. Acest ideal
educațional determină dezvoltarea individualismului și sentimentul libertății civile.
Societatea grecească arhaică se caracterizează prin ideea unei aristrocații războinice,
ceea ce a influențat și caracterul educațional și cultural al epocii. Aspectele dominante ale
vieții cotidiene dusă de eroii homerici se referă la ceremonii, jocuri, divertismente muzicale,
dans, poezie, consursuri desfășurate la curte. Asadar, educația trebuie să răspundă acelor
nevoi, îndeosebi celor de cultivare a manierelor.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

Se constată că la originea civilizației grecești există un tip de educație net definit în

sensul că tânărul nobil primea sfaturi și învățături de la o persoană mai în vârstă căreia îi
fusese încredințat în scopul formării. Acesta învăța practicarea sporturilor, exersa vânătoarea,
echitația, deprindea chirurgia, farmacologia și își însușea diferite arte de la curte.
Referitor la educația homerică, Platon distinge în lucrarea Legile două aspecte:
 un aspect etic ce conține anumite idei referitoare la un anumit ideal de existență
umană;
 un aspect tehnic prin care copilul era pregătit și inițiat progresiv într-un anumit
mod de viață.

În centrul conceptului de personalitate, etica de tip cavaleresc este reprezentată ca ideal

de viață. Valori ca onoarea, eroismul, stăpânirea de sine și iubirea de glorie constituiau parte
centrală a caracterului. Idelul eroic arhaic, întrupat de eroii din Iliada este arete care reunește
într-o unitate ideală imaginile poetice ale vechilor eroi legendarari cu tradțiile vii ale
aristrocrației.

Superioritatea fizică și intelectuală, noblețea și grandoarea tragică a vieții sunt

trăsături care conturează dezideratul uman ideal. Atitudini rezultate dintr-o etică a onoarei, ca
orgoliul, gelozia, rivalitatea sunt deseori încurajate în acțiunile educaționale ale epocii
homerice. Semnificația inițială a conceptului de arete a evoluat în etapa următoare spre
imaginea nobleței masculine asociată cu pretenții spirituale superioare. O nouă imagine a
perfecțiunii umane se formează treptat cuprinzând alături de noblețea faptei, noblețea
spiritului. Dacă în epoca homerică, omul purta în conștiința valorii sale exclusiv amprenta
comunității căreia îi aparținea, gândirea filosofică greacă de mai târziu, îl orientează către un
model lăuntric și îl învață că onoarea este imaginea exterioară a valorii sale profunde, oglindită
în spiritul critic al societății.

Epopeile lui Homer au făcut posibilă transmiterea, din generație în generație, a unui
stil de viață, în care educația tinerilor se realizează conform idealului aristocratic și normelor
stricte de comportament elevat.

Hesoid, rapsod și recitator al lui Homer, a completat idealul moral cu noțiunile de

dreptate, justiție și adevăr. În Munci și zile, elogiază valoarea muncii considerată drumul
unic către arete. Conceptul include atât valoarea destoinicie personală,cât și ceea ce produce
aceasta: bunăstarea, succesul, considerația.

Hesoid alătură educației aristocratice, o educație populară fondată pe o arete a

omului simplu.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

Noul ideal uman și civic, care se conturează din secolul al V-lea î.H. nu însemna o
educație deliberată în acest scop. Deși personalitatea individului avea o importanță
considerabilă, educația ei se realiza pornindu-se de la ideea apartenenței la o comunitate
națională și statală. Scopul urmărit era transcenderea principiului aristocratic al unei educații
privilegiate, care considera arete accesibilă doar celor care o aveau în sângele de origine
divină.

2.Educația spartană
Sparta a fost un stat militar, în care legile războinice ale lui Tyrtaios erau dominante și
conturau un ideal educațional militar. În societatea spartană s-a perpetuat educația
cavalerească de tip homeric cu anumite note distinctive.

Educația tânărului spartan avea ca scop ucenia în meseria armelor, pregătirea unui
soldat, într-o atmosferă politică.

Idealul cavalerismului homeric, în esență unul personal, avea să fie înlocuit cu idealul
colectiv al devotamentului față de stat.

Spartanii au dezvoltat o nouă concepție despre virtute, despre perfecțiune spirituală,

diferită de cea a lui Homer. Noul ideal subordona persoana colectiviății politice. Individul era
numai un instrument al statului, pe care acesta îl întrebuința pentru realizarea scopurilor sale.
Fiecare cetățean nu avea valoare proprie ca individ, ci doar în măsura în care contribuia la
apărarea și siguranța cetății.

Sistemul de educație spartan s-a dovedit o forță educativă reală, determinat de

organizarea politico-militară și de rolul atribuit fiecărui individ. Educația spartană nu avea ca
scop să selecționeze eroi, ci să formeze eroi pregătiți de sacrificiu.

Educația propriu-zisă se realiza în intervalul de la 7 la 20 de ani și era pusă sub

autoritatea directă a unui magistrat special numit paidonomos. Copilul era introdus în trei
formații de tineret organizat pe trei stadii de vârstă: băieți mici 7-12 ani, băieți în sens propriu
13-16 ani, și efebi 17-20 ani. Băieții învățau să scrie și să citească, urmau stagii de dezvoltare
fizică pentru a învăța să se supună cu ușurință, să îndure oboseala ți să iasă biruitori în luptă.
La 18-20 de ani tânărul își încheia instruirea și intra în formațiile de adulți organizate după
legi militare unde activa până la 60 de ani.

Educația fizică ocupa un loc primordial având ca scop rezistența și vigoarea corporală.
Dimensiunea intelectuală a educației avea caracter secundar, copiii învățând mai întâi să scrie
și să citească, iar mai apoi să recite vesuri din Homer sau maxime din Legile lui Lycurg care

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

reglementau drepturile și datoriile cu privire la viața cetățenească, la avere și căsătorie. Ei

făceau exerciții pentru a deprinde exprimarea verbală concisă, dar plină înțeles. Se mai păstra
un anumit gust pentru muzică și pozie, dar nu atât pentru valoarea lor estetică, cât pentru
conținutul moral și patriotic. Orice efort avea în vedere pregătirea militară.

Educația spartană a fost orientată spre formarea caracterului, conform unui ideal bine
definit, cel a patriotismului, al devotamentului față de stat, față de interesul comunității, până
la sacrificiul suprem. Singura normă a binelui era interesul cetății. Se urmărea dezvoltarea
simțului comunitar și a spiritului de disciplină, virtutea fundamentală fiind supunerea față de
stat și interesele sale. Educatorul spartan urmărea să-i dezvolte copilului rezistența la durere
(Platon, Legile). El urmărea un regim de viață sever, în care nota de duritate se accentua din
ce în ce mai mult. Și fetele primeau o instruire strict reglementată, în care muzica, dansul și
cântatul erau mai puțin importante decât gimnastica și sportul. Tinerele spartane trebuiau să
devină femei robuste, fără complicații sentimentale, să aibă relații erotice doar în interesul
perpetuării comunității.

3.Educația ateniană

Simultan cu atitudinea totalitară și consevatoare a soietății spartane, o tendință opusă

se înregistra la Atena. Legsilația lui Solon conferea Atenei o organizare social-politică
democratică și nu aristocratico-militară cum era cea a Spartei.

Pedagogia ateniană a fost model și sursă de inspirație pentru întreaga Grecie clasică.
Statul atenian se deosebea foarte mult de statul spartan, ca atare viața intelectuală a fost
înțeleasă diferit în cele două cetăți. Atenienii se preocupau în special de spirit, de cultura
intelectuală, iar spartanii aproape că au sacrificat spiritul în favoarea forței fizice.

Educația ateniană a rămas prin modul de organizare și principiile de funcționare o

educație de nobili, rezervată cu precădere unei elite. Treptat Atena a devenit o adevărată
democrație, poporul având drepturi civile, putere politică și acces la cultură și educație.

Statul nu se implica direct în procesul de realizare efectivă a educației copiilor.

Autoritățiile publice se interesau de condițiile în care se realiza educația, conținuturile și
tehnicile didactice aparțineau inițiativei particulare.

Idealul educației ateniene era înfrumusețarea corpului și cultivarea spiritului. Pentru

corp se practica gimnastica, iar pentru educația sufletului erau destinate artele (arta muzelor)
ce încorporau inclusiv științele. Gimnastica avea ca scop întărirea corpului și agilitatea lui.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

Scopul educației spirituale era de a cultiva la om sensibilitatea intelectuală pentru arte și pentru
știință, de a dezvolta motivația intrinsecă pentru cultură, artă, știință.

Arete în viziunea ateniană era de natură divină, însemna înțelepciune și nu se învața.

Tot mai mulți greci își inițiau fiii în domenii care altădată erau rezervate exclusiv
familiilor bune. Pentru că educația interesa un număr tot mai mare de copii, învățământul
personal (individual) nu mai era suficient. O organizare colectivă se impunea și astfel au
apărut instituțiile școlare. Educația particulară nu va dispărea.

Până la vârsta de 7 ani copilul se educa în familie sub supravegherea, mamei, a unei
sclavei sau a unei guvernante.după a ceastă vârstă mergeau în școlile particulare elementare
unde învățau scrierea și citirea.

Indiferent că era vorba de învățarea literelor, a muzicii sau a gimnasticii profesorul îi

aduna pe elevi la el în casă, nu într-un edificiu public construit pe cheltuiala statului. Părinții
suportau cheltuielile legate de educația copiilor, ceea ce înseamnă că cei înstăriți își puteau
continua studiile până ajungeau efebi, în timp ce copiii cu condiție modestă se opreau adesea
după ce ajungeau să stăpânească elemente de bază și erau orientați spre învățarea unei meserii
(meștejuguri, comerț, agricultură).

Educația morală, care reprezenta o importantă preocupare pentru greci, se regăsea în

tot sistemul lor de instruire.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela