TULBURĂRI DIN SPECTRUL AUTIST – TULBURĂRI ASOCIATE

CONFUZII, REFORMULĂRI, SUGESTII TERAPEUTICE

BOGDAN POPESCU

În cele urmează, voi efectua o prezentare atât diacronică, cât și sincronică a unei
game largi de accep țiuni ale termenului de autism care se apropie de
caracteristicile unui concept transdisciplinar iar, în particular, capătă nuan țe extrem
de diversificate la nivel paradigmatic în literatura specifică domeniilor psihiatriei,
defectologiei, psihologiei, antropologiei, filosofiei, teologiei, în literatura psihanalitică
etc., dar și în literatura profană sau semi-profană. Voi atrage aten ția asupra
confuziilor care se pot face în diagnosticarea tulburărilor din spectrul autist în
corela ție cu etiologia specifică (o analiză detaliată urmând să prezint doar la
cerere, dacă există timp suficient), iar în final voi indica pe scurt (sau mai detaliat, la
cerere) unele măsuri terapeutice.

I. Introducere. Delimitări conceptuale

Într-o perioadă în care autismul era aproape exclus din literatura de specialitate
românească, "Dicţionarul sănătăţii" (care face parte din celebra serie de dicţionare
ale editurii Albatros) descria, în 1978, autismul ca fiind o "tulburare de
comportament manifestată prin izolare, închidere în sine, ruperea legăturii cu lumea
din jur", cu precizarea că "autismul se întâlneşte în schizofrenie, psihopatie etc."
(Aurelia Sîrbu în Eugen A. Pora, 1978, p. 58).

Cu două decenii mai târziu, într-un dicţionar de specialitate apărut la o editură de

profil ("Handicap şi readaptare. Dicţionar selectiv"), autismul (Fr.: Autisme; Engl.:
Autism; Germ.: Autismus; It.: Autismo; Sp.: Autismo.), este definit ca "Manifestare
fundamentală în psihoza schizofrenică, caracterizată printr-o gravă tulburare de
comunicare. Bolnavului îi lipseşte capacitatea dar şi intenţia de comunicare,
pierzând orice contact cu realitatea exterioară. Comportamentul său este bizar şi
obsesiv, centrat aproape exclusiv pe viaţa interioară." (Băndilă, Aurelia; Rusu,
Constantin. 1999, p. 32).
Acelaşi dicţionar defineşte Autismul infantil (KANNER, 1943), ca fiind "cea
mai timpurie dintre psihozele infantile (apare înainte de 2 ani), [care] pe lângă
manifestarea specifică a izolării mai include şi întârzieri în învăţarea limbajului, sau
chiar absenţa lui, ca şi accese necontrolate de agresivitate declanşate de modificări
minore din mediul imediat." (ibidem, p. 32).

Între cele două momente, autismul a fost abordat pe larg în manualul de

"Psihopedagogie specială" pentru şcolile normale, manual care a avut mai multe
revizuiri şi reeditări succesive. Acest manual include autismul în categoria
polihandicapurilor şi avertizează că "deşi în ultimul timp au fost întreprinse o serie
de studii, autismul rămâne unul din conceptele cele mai controversate" (Verza, Emil,
1997, p. 125) şi, că "în diagnoza autismului se fac frecvente confuzii şi substituiri cu
alte sindroame care, la rândul lor, sunt prea puţin delimitate în teorie şi practică, dar
prezintă unele manifestări asemănătoare sau chiar comune cu cele de autism."
(ibidem, p. 125).

O interesantă revenire a autismului în aten ția noastră s-a petrecut prin publicarea
Legii 151/12.07.2010 privind serviciile specializate integrate de sănătate, educaţie
şi sociale adresate persoanelor cu tulburări din spectrul autist şi cu tulburări de
sănătate mintală asociate, dar nu sunt de ignorat nici cursurile, publica țiile din
reviste de specialitate, conferin țele sau alte activită ți desfășurate pe această
temă care s-au intensificat în ultimii ani și care au adus mai multe clarificări.

Termenul autism a fost introdus de E. BLEULER în 1911 (Băndilă, Aurelia; Rusu,

Constantin. 1999, p. 32) şi definit de acesta ca fiind o "detaşare de la realitate,
însoţită de o predominare a vieţii interioare, o repliere totală asupra lumii lăuntrice,
un mod de gândire necritic, centrat pe subiectivitate şi rupt de realitate" (Verza,
Florin Emil, 2002, p. 202).
După Partenie Anucuţa, "autismul se constată şi în schizofrenie printr-un
caracter excesiv şi discordant, bolnavul trăind într-un izolaţionism cvasitotal", însă,
există şi "în afara unor forme de autism ca simptom în diferitele boli psihice". În
acest din urmă fel a fost considerat de L. KANNER în 1943 când a descris
"sindromul comportamental de autism". (Anucuţa, Partenie, 1999, p. 109). În cursul
său de "Logopedie", autorul citat încadrează "autismul infantil precoce" în
capitolul "Tulburări de limbaj în psihozele copilului", susţinând că "Autismul este
prezent şi la vârstele mici datorită incoerenţei cunoaşterii lumii sinelui." (ibidem, p.
109), în timp ce lucrarea "Psihopedagogie specială. Ghid practic pentru
învăţământul deschis la distanţă", încadrează autismul, respectiv autismul infantil
precoce la "Tulburări de comunicare şi relaţionare" (Neamţu, Cristina; Gherguţ,
Alois, 2000, p. 82). Acest din urmă termen (lansat de Leo Kanner în 1943) este
definit de A. S. Reber ca "un sindrom patologic apărut în copilărie, caracterizat
printr-o stare de înstrăinare/ retragere, o lipsă de răspuns social şi/ sau interes faţă
de cei din jur, dificultăţi de comunicare şi limbaj, imposibilitatea de a dezvolta un
ataşament normal şi existenţa unor căi bizare de a răspunde la stimulii din mediul
înconjurător." (ibidem, p. 82). "Majoritatea autorilor consideră astăzi autismul infantil
Kanner drept manifestare precoce a schizofreniei", este susţinut în aceeaşi lucrare,
cu precizarea că în literatura de specialitate sunt făcute o serie de diferenţieri între
termenul de autism - descris de E. Bleuler încă din 1911 şi reluat ulterior de E.
Minkowski, H. Ey şi O. Binswangen, care considerau această tulburare ca un
simptom secundar al schizofreniei [...] - şi termenul de autism infantil definit anterior
(ibidem, p. 82). Conform aceleiaşi lucrări, trebuie făcută diferenţierea între
sindromul autismului infantil şi simptomul de autism care poate fi întâlnit în mai
multe tulburări psihopatice şi care în unele situaţii, mai ales la copii, poate avea un
caracter pasager (ibidem, p. 82).

Etimologic, termenul de autism provine de la cuvântul grecesc "autos", care

înseamnă "însuşi" sau "eul propriu" (ibidem, p. 202), însă în afara sensului dat de
Leo Kanner acestui termen, el a avut numeroase alte accepţiuni cum ar fi: în
literatura psihanalitică care descrie parcurgerea fazei autistice ca un moment
important în conturarea personalităţii copilului normal sau la A. Maslow care
identifică la omul cvasinormal un "autism agitat", în care subiectul încearcă, în plan

2
imaginativ, experienţe care fie îl terorizează, fie îl aduc la extaz, şi un "autism calm",
de tip contemplativ, în care subiectul se complace într-o situaţie idilică prin
iluzionare sau prin autoconsolare (Neamţu, Cristina; Gherguţ, Alois, 2000, p. 82).
O simplă căutare pe Google revelează cel pu țin la nivel ipotetic existen ța
autismului la animale de companie (autistic cat), subiect, din păcate, necercetat de
specialiști.
De asemenea, termenul a început să pătrundă și în textele religioase în sintagme
specifice (religious autism), dar este frecvent întâlnit și în limbajul obișnuit, în
sintagme ocazionale.
Toate aceste accepţiuni foarte diversificate extind conceptul de autism, în schimb,
contribuie la o mai mare neclaritate.

În toate cazurile, autismul, indiferent de formă, este prezentat ca fiind foarte

rezistent la interven ții de tip terapeutic sau educa țional, întrucât autistului îi
lipsește într-o măsură mai mare sau mai mică, nevoia fundamentală a speciei
umane: nevoia de socializare.

În literatura contemporană au fost reunite sub sintagma „tulburări din spectrul

autismului” următoarele patru tipuri (dintre care, cel pu țin primele 3, sunt
acceptate universal):
1. Autismul – tulburare neurologică caracterizată prin dificultă ți de învă țare,
probleme de vorbire și dificultă ți de rela ționare, comunicare și interac țiune
socială.
2. Tulburarea de dezvoltare pervazivă (PDD) – termen folosit pentru
descrierea copiilor ce prezintă unele trăsături ale autismului dar în cazul cărora
problemele de comunicare și rela ționare sunt mai pu țin severe.
3. Sindromul lui Asperger – care descrie un grup de copii ce prezintă unele
trăsături ale autismului, dar sunt extrem de dota ți în unele domenii ale cunoașterii.
4. Tulburările de aten ție (ADD – Attention Deficit Disorder) – care în
majoritatea cazurilor nu are puncte comune cu autismul; totuși, unii specialiști sunt
de părere că, cel pu țin, tratamentele alternative utilizate pentru tulburările din
spectrul autismului pot ajuta și copiii cu tulburări de aten ție și/sau hiperactivitate
(ADD, respectiv ADHD).
(vezi http://www.romedic.ro/autismul)

II. Diagnostic și etiologie

Aşa cum am arătat, diagnosticul autismului este dificil de stabilit, în fixarea lui fiind
interesate şi simptome specifice altor categorii patologice, cel mai des fiind
considerat în relaţie cu schizofrenia, care este o "psihoză gravă, care apare la
adultul tânăr, cu simptome de disociere mentală, de discordanţă afectivă şi de
activitate delirantă incoerentă, care poate determina întreruperea contactului cu
lumea exterioară" (Băndilă, Aurelia; Rusu, Constantin. 1999, p. 154). După Partenie
Anucuţa, "unii autori au considerat, în mod incorect că autismul este o formă
particulară a schizofreniei" (1999, p. 111), existând numeroase caracteristici care le
disting. Astfel, spre deosebire de autist, la schizofreni se constată multe
antecedente familiale. Autistul este sănătos fizic, iar schizofrenul este deseori
bolnav. Autistul refuză orice fel de contact fizic sau social în timp ce schizofrenul
stabileşte un contact evaziv. Gândirea autistului este inhibată (unii pot fi chiar
inteligenţi), în timp ce a schizofrenului este confuză. Autiştii sunt des muţi sau

3
ecolalici, iar schizofrenii au vorbirea egală, fără diferenţieri tonale. Autiştii au mişcări
graţioase, sunt fascinaţi de obiecte mecanice, manipulează cu uşurinţă obiectele, iar
schizofrenii au mişcări neîndemânatice, rău controlate, au dificultăţi în manevrarea
obiectelor. În timp ce autiştii sunt dezinteresaţi şi detaşaţi, schizofrenii sunt confuzi
şi anxioşi. Dezvoltarea autiştilor este oprită, iar a schizofrenilor a avut o perioadă de
normalitate care a fost urmată de regres. (ibidem, p. 111). Şi nu numai schizofrenia
sau psihoza, ci şi alţi termeni cum ar fi: schizofrenia infantilă, psihoza infantilă,
encefalopatia infantilă, oligofrenia, întârzierea psihică, copii fără contact, "se referă
la o arie largă de fenomene, dar nu acoperă starea concretă de autism" (Verza,
Florin Emil, 2002, p. 202). Riscul de confuzii şi substituiri cu alte sindroame în
diagnoza autismului rămâne major.
În ce priveşte cauzele care determină aceste tulburări, "se presupune că poate
exista fie o predispoziţie ereditară, fie un complex de factori care determină o serie
de afecţiuni la nivelul creierului" (ibidem, p. 82). Se consideră că autismul are o
frecvenţă similară cu cea a surdităţii şi mai mare decât cea a cecităţii, datele recente
consemnând prevalenţa autismului de tip Kanner de 1/20.000 de copii (Verza, Florin
Emil, 2002, p. 202). În altă lucrare, media este de 1/10.000 (Anucuţa, Partenie,
1999, p. 116). Raportată la sexe, frecvenţa este mai mare la băieţi, aproximativ 4 la
1, faţă de fete. Totuşi, "cercetările nu au putut demonstra transmiterea ereditară şi
nici existenţa unui caracter genetic dominant la unul din sexe, dar au confirmat
existenţa unui număr mai mare de autişti printre copiii unici la părinţi sau a primilor
născuţi" (Verza, Florin Emil, 2002, p. 202).
Fără a intra în detalii, din punct de vedere etiologic, au fost elaborate trei
categorii distincte, ce fac posibilă explicarea autismului: teorii organice, psihogene
şi comportamentale (ibidem, p. 204), alături de alte cauze care pot concura în
producerea autismului. Se poate remarca din aspectele etiologice cât de complex
este autismul şi cât de variate sunt cazurile particulare care se constituie în
adevărate identităţi specifice (Verza, Emil, 1997, p. 128). Acesta este motivul pentru
care simptomatologia şi diagnoza autismului este imposibil de realizat pe baza unor
caracteristici comune, în schimb unele trăsături caracteristice mai importante care
se pot regăsi la majoritatea copiilor autişti, (dar nu la toţi) pot fi grupate în:
a) dificultăţi de limbaj şi de comunicare;
b) discontinuitate în dezvoltare şi învăţare;
c) deficienţe perceptuale şi relaţionale;
d) tulburări acţionale şi comportamentale;
e) disfuncţionalităţi ale proceselor, însuşirilor şi funcţiilor psihice.
(Vezi Emil Verza, 1997, p. 128-134 şi Florin Emil Verza, 2002, p. 205-208).

Detaliind, am reținut din bibliografia consultată următoarele caracteristici specifice mai

importante:
a) Dificultăţi de limbaj şi de comunicare: se manifestă, de timpuriu, prin lipsa unor relaţii
adecvate în vorbire şi prin slabul interes manifestat în achiziţia limbajului. Unul din fenomenele
care atrag atenţia este şi acela că autiştii nu răspund la comenzile verbale şi pot prezenta o
reacţie întârziată la apelul numelui lor. Deşi în jurul vârstei de 5 ani, autiştii pot repeta unele
cuvinte, unele sunete şi silabe, fenomenul ecolalic este evident dând impresia unui ecou, mai cu
seamă prin repetarea sfârşitului de cuvânt sau de propoziţie. După însuşirea relativă a
limbajului, autiştii au tendinţa de a schimba ordinea sunetelor în cuvânt, de a nu folosi cuvinte
de legătură şi de a substitui un cuvânt cu altul apropiat ca semnificaţie sau utilitate (ex.
cuvântul "lingură" este înlocuit cu "furculiţă", cuvântul "mamă", cu "tată" etc.). În general,
comunicarea non-verbală este şi ea deficitară. Sunt şi unii autişti care au o oarecare capacitate
de a utiliza concepte, ceea ce le permite o raportare mai realistă la obiectele şi persoanele cu

4
care vin în contact. Aceşti copii nu numai că reţin simboluri, dar manifestă şi o anumită
capacitate de a le manipula. La ei, vorbirea spontană este mai bine dezvoltată şi este însoţită de
folosirea mai extinsă a limbajului non-verbal (gesturi, mimică, pantomimă) şi de o înţelegere
aproximativă a comunicării, în genere. Dat fiind faptul că unele cazuri de autism se asociază cu
handicapul mental, dificultăţile de însuşire a limbajului şi a comunicării pot fi atât de
accentuate încât fenomenul, ca atare, îmbracă o formă reducţionistă comparabilă cu aceea a
copiilor normali din ontogeneza timpurie. Dar sunt autişti care rămân muţi toată viaţa dacă nu
iau parte la programe speciale de educaţie.
b) Discontinuităţi în dezvoltare şi învăţare: poate efectua unele sarcini mai grele dar nu
poate efectua alte sarcini mai uşoare (de exemplu, poate efectua înmulţiri sau împărţiri dar nu
numără corect; manifestă dificultăţi în învăţarea literelor, dar are o oarecare uşurinţă în
învăţarea cifrelor; ei se orientează relativ bine în spaţiu şi au o retenţie exactă a obiectelor
percepute într-o etapă anterioară (chiar după ani de zile), dar manifestă unele stereotipii în
formarea unor comportamente cognitive). Toate acestea, cât şi lipsa de interes pentru achiziţia
altor informaţii, denotă aberaţii în corelarea şi evoluţia relaţiei învăţare-dezvoltare.
c) Dificultăţi perceptive: nu reacţionează la unii stimuli puternici, cum ar fi zgomotul unei
arme, dar poate deveni violent la alţi stimuli slabi cum ar fi căderea unui obiect mic.
d) Dificultăţi de relaţionare: priveşte timp îndelungat un obiect strălucitor sau se poate ataşa
nejustificat de altul.
Deficienţele perceptuale şi de relaţionare pot fi sesizate încă de la naşterea copilului
autist. Astfel, el se manifestă ca plângăreţ, agitat în majoritatea timpului, agitaţie însoţită de
ţipete sau, dimpotrivă inhibat, fără interes şi fără dorinţă de a cunoaşte lumea înconjurătoare.
O contradicţie similară poate fi sesizată şi în plăcerea ce o trăiesc unii autişti pentru tact şi
pipăirea obiectelor (se pot ataşa nejustificat de unele obiecte fără semnificaţie sau manipulează
un timp îndelungat un obiect), în timp ce la alţii se produc reacţii negative faţă de atingerea
obiectelor (pot să manifeste o reacţie de respingere faţă de contactul cu unele jucării ce sunt
foarte agreate de către copii normali), şi chiar de mângâiere (pot să nu accepte prinderea
mâinii de către un adult).
e) Tulburări acţionale şi comportamentale: automutilare sau autodistrugere (autolovire),
autostimulare chinestezică (legănat), tactilă (lovirea unei părţi a corpului cu palma), vizuală
(mişcarea unui obiect în faţa ochilor) şi auditivă (emiterea unui sunet timp îndelungat,
producerea unui zgomot cu limba). Automutilarea sau autodistrugerea se poate produce prin
acţiuni de mişcare a unor părţi ale corpului până la epuizare, prin autolovirea cu pumnul sau cu
un obiect, prin lovirea cu capul de perete sau de diferite obiecte etc. La rândul ei,
autostimularea se manifestă pe mai multe căi: kinestezică (legănatul înainte şi înapoi, frecarea
cu mâna a lobului urechii), tactilă (lovirea coapsei cu dosul palmei, zgârierea cu unghia a
căruciorului), auditivă (plesnitul din limbă, emiterea unui sunet neîncetat) şi vizuală (învârtirea
unui obiect în faţa ochilor, privirea neîncetată a degetelor). Acţiunile şi comportamentele
autistului au, frecvent, un caracter bizar şi stereotip. Dintre acţiunile stereotipe, atrag atenţia
cele legate de rotirea braţelor, învârtirea pe loc fără să ameţească şi mersul pe vârfuri, uneori
chiar cu mişcări graţioase. Dar sunt şi cazuri care se manifestă cu dificultăţi de mers şi o
gestică neadecvată şi dezorganizată. Alte fenomene care au reţinut atenţia specialiştilor privesc
nevoia redusă de somn a autiştilor, reacţiile diminuate la durere şi frig şi modificarea frecventă
a dispoziţiilor, fără să existe o cauză corespunzătoare. Aceste fenomene sunt mai active în
copilărie: s-a constatat că în perioada de la 2 la 5 ani comportamentul tipic autist, în ansamblul
său, este cel mai evident. Rezistenţa bine cunoscută a autiştilor la substanţe sedative şi
hipnotizante nu facilitează înlăturarea stărilor de insomnie şi a somnului agitat ce le sunt
caracteristice.
f) Disfuncţionalităţi ale proceselor, însuşirilor şi funcţiilor psihice se referă, practic, la
întreaga activitate psihică. În plan afectiv-motivaţional se manifestă, de timpuriu, o lipsă de
interes pentru contactul social şi mai ales indiferenţa faţă de trăirile celor din jur. În acest sens,

5
nu sunt impresionaţi de eventualele suferinţe ale altora şi nu au atitudini definite pentru
activităţile desfăşurate în preajma lor. Până la 5-6 ani copilul autist reacţionează ca un sugar
normal, după care unele simptome se pot restrânge în timp ce altele se agravează şi se extind.
Aşa spre exemplu, unii se ataşează exagerat faţă de obiecte ce nu prezintă semnificaţie (cutii
goale, bucăţele de hârtie, cioturi de creion) sau pot manifesta o frică patologică pentru lucruri
obişnuite, dar nu acordă importanţă fenomenelor utile sau nu întrevăd adevăratele pericole. Nu
se jenează în efectuarea unor acţiuni cum ar fi mâncatul de pe jos, ştergerea de părul sau blana
cuiva, efectuarea de observaţii penibile ori menţinerea unor obişnuinţe ce deranjează prin
formulări de cerinţe de tipul păstrării permanente a locului ocupat la masă de membrii familiei,
a locului din bănci de către ceilalţi copii, plimbarea pe acelaşi traseu etc. Autiştii nu stabilesc
contact afectiv decât cu totul sporadic şi fără să adopte atitudini pozitive constante faţă de
persoanele apropiate; în schimb se evidenţiază tendinţa de izolare, de închidere în eul propriu.
Dar sunt unii care trăiesc stări de frustraţii, anxietate şi hiperexcitabilitate în raport cu diverse
situaţii. De pildă, aceştia pot deveni furioşi în locuri aglomerate (într-un magazin) sau reticenţi
faţă de persoane care nu le-au făcut nici un rău. Caracteristicile gândirii şi inteligenţei rezultă şi
din activităţile ludice. Copilul autist adoptă un joc de tipul celui specific sugarului, mai exact,
de manipulare a obiectelor de joc cu degetele şi nu are capacitatea de a acorda simbol jucăriei
sau de a-şi propune un scop pentru finalizarea acţiunii. Pe de altă parte, adeseori autismul se
asociază cu formele deficienţei mintale severe, ca urmare a existenţei unor anomalii ale
sistemului nervos central. Chiar atunci când acestea lipsesc, în unele cazuri, se constată
întârzieri mintale datorate dificultăţilor de limbaj şi învăţare care fac imposibilă achiziţia de
experienţe cognitive pentru suportul operaţional intelectiv. Unii copii autişti creează impresia
că dispun de o inteligenţă bună pentru că adoptă o expresie facială agreabilă ce rezultă din
aspectul fizic, în general, plăcut. La menţinerea acestei impresii favorabile contribuie şi
memoria mecanică, relativ bună. Astfel, sunt capabili să-şi reamintească şi să reproducă (cei
care pot vorbi) expresii verbale auzite în diverse împrejurări, versurile unor poezii, să
recunoască o melodie ascultată după ce percep începutul ei, să recunoască o încăpere în care a
fost cu ani în urmă etc. În schimb, nu manifestă atenţie atunci când i se vorbeşte sau când în
jurul său se produc evenimente cu o anumită semnificaţie pentru că nu înţelege sensul acestora
şi nu surprinde simbolistica lingvistică.
Din punct de vedere clinic, s-ar mai putea desprinde următoarele caracteristici ale
copilului autist (o parte reprezentând o sinteză a celor de mai sus): nu stabileşte contact vizual
sau contacte afective (inclusiv cu mama, pe care o evită sau o ignoră), absenţa concordanţei
afectelor (copilul zâmbeşte spontan, fără să transmită nimic sau afişează un zâmbet rece);
preferinţă mai mare pentru stimulii tactili şi olfactivi decât pentru cei vizuali şi auditivi, atenţie
deosebită pentru mediul neanimat, interes obsesiv pentru stimuli identici şi imuabili; lipsa
identităţii personale, nu se identifică pe sine, tendinţa de izolare, absenţa jocului autentic, este
preocupat cu jocuri ciudate, activităţi stereotipe, rituale, manifestă lipsă de inhibiţie în
comportamentul general; evitarea folosirii pronumelor sau utilizarea inversiunii pronominale
datorită confuziei dintre Eu şi non-Eu; întârziere în dezvoltarea psihică, rigiditate în gândire şi
acţiune, coeficientul de inteligenţă la limită sau uşor sub medie (dificultate în apreciere datorită
dezinteresului la examenul psihologic şi contactului scăzut cu cei din jur), evidenţierea unor
"insule de inteligenţă" la executarea unor sarcini sau activităţi, incapacitate de generalizare a
cunoştinţelor învăţate, dificultate în perceperea secvenţialităţii, dificultăţi specifice în
rezolvarea de probleme; rezistenţă patologică la schimbare, exprimarea puternică şi susţinută a
unor manierisme (ca moduri de comportare şi nu ca ticuri), rezistenţă la orice învăţare.

Definitorii în diagnosticarea autismului ar fi după Creak (apud Neamţu, Cristina;

Gherguţ, Alois, 2000, p. 83) următoarele:

6
1 - existenţa unor bariere accentuate şi constante în relaţiile emoţionale cu cei din
jur;
2 - aparenta lipsă de voinţă în structurarea propriei identităţi;
3 - preocupare patologică faţă de anumite obiecte sau caracteristici ale acestora,
dar fără preocupare faţă de funcţionalitatea lor;
4 - rezistenţă accentuată la schimbările mediului său de viaţă şi preocupare
exagerată pentru refacerea şi conservarea caracteristicilor iniţiale ale mediului
respectiv;
5 - experienţă perceptuală anormală (fără existenţa unor tulburări de natură
organică);
6 - anxietate acută, excesivă şi aparent ilogică;
7 - vorbirea poate fi pierdută sau neînsuşită sau poate degenera până la un nivel
specific copilului mic;
8 - evidenţierea unor distorsiuni în modelele de mobilitate care i-au fost oferite;
9 - evidenţierea unor "insule" de funcţii intelectuale normale, aparent normale sau
excepţionale, pe un fundal de retardare mintală.
În ceea ce privește autismul infantil, acesta este una dintre afecţiunile cele
mai grave ale micii copilării, care împiedică dezvoltarea personalităţii, prognosticul
fiind deseori sumbru, cu toate măsurile psihoterapeutice realizate. Principalele
particularităţi ale autismului infantil sunt:
- absenţa limbajului, care nu apare când trebuie şi absenţa interesului de a înţelege
anturajul, de a-l contacta;
- accentuarea treptată a izolării, persistenţa insensibilităţii la stimulii vizuali şi
auditivi;
- celelalte funcţii par normale şi autiştii au chiar o mai mare dexteritate în mişcări;
- ataşamentul exagerat pentru obiecte şi mai puţin sau chiar deloc pentru persoane.
(Anucuţa, Partenie, 1999, p. 110)

În general, autiştii nu pun întrebări specifice vârstei (De ce? Pentru ce?), nu se joacă împreună
cu ceilalţi copii, nu iau parte la ce se întâmplă în jurul lor. (ibidem, p. 110).
În autism comportamentul caracteristic se manifestă aproape imediat după naştere sau
în primii 2-3 ani de viaţă (ibidem, p. 110). Apariţia autismului la vârste mai mari (între 5-6 ani
sau 12-13 ani) este foarte rară (ibidem, p. 111).
Unele din manifestările autiste există la un număr mare de copii (spre exemplu la cei
timizi, la cei care n-au încredere în forţele proprii, la cei care din diferite motive au fost mult
timp izolaţi de copii de aceeaşi vârstă etc.) [...] (ibidem, p. 116).

Cum diferenţiem copiii cu autism de alte categorii de handicapaţi?

Autismul poate fi confundat cu surdomutitatea şi handicapul de intelect.
Pentru a putea face posibilă o diferenţiere mai uşoară, să luăm în consideraţie, pe
lângă particularităţile evidenţiate deja, pe cele ale comunicării. Astfel, o parte din
autişti nu vorbesc, o parte nu înţeleg sau ignoră vorbirea şi în fine, cei ce folosesc
limbajul au dificultăţi de pronunţie, de ritm şi de voce. Comunicarea verbală nu este
susţinută de limbajul gestual, deoarece autistul nu foloseşte, în general, limbajul
semnelor şi nu este interesat să imite pe cei din jur.
În schimb, copilul surd foloseşte multe cuvinte pe baza imitaţiei, dar mai ales
comunică printr-o mimico-gesticulaţie bogată şi variată. Ca urmare, dezvoltarea
psihică se realizează în mod progresiv la copilul surd, în timp ce la autişti stagnările
şi chiar involuţiile sunt frecvente.

7
Dificultăţi mai mari apar în diferenţierea autismului de handicapul de intelect şi în
special când acesta este grav. Totuşi, debilul mintal (handicapatul de intelect uşor şi
moderat) reuşeşte să înveţe limbajul şi îşi formează o comunicare verbală (orală şi
scrisă) care îi permite să se integreze în viaţa socială. Chiar dacă comunicarea este
deficitară, debilul mintal realizează progrese în anumite limite şi ajunge să
achiziţioneze structurile lingvistice fundamentale. (Verza, Emil, 1997, p. 133-134).

Literatura de specialitate mai analizează în spectrul tulburărilor de autism,

Sindromul Asperger (AS), pus în eviden ță de pediatrul austriac Hans Asperger în
1944 sub numele de ”psihopatie autistică” în urma observării unor copii cu
dificultă ți de integrare socială și descris ca o tulburare de personalitate marcată de
izolarea socială.
Sindromul Asperger este o tulburare de dezvoltare caracterizată prin:
a) interese limitate sau o preocupare neobișnuită cu un anumit subiect și
excluderea din alte activită ți;
b) rutine, repeti ții sau ritualuri;
c) particularită ți de vorbire și de limbă, cum ar fi vorbirea într-un mod excesiv de
formal sau într-o formă monotonă;
d) comportament inadecvat social și emo țional și incapacitatea de a interac ționa
cu succes cu colegii;
e) restric ționarea utilizării de gesturi, gesturi limitate sau expresii faciale
nepotrivite; f) lipsă de coordonare motrică.
Spre deosebire de copii cu autism, copiii cu Sindrom Asperger își dezvoltă mai
devreme competen țele lingvistice. Intârzierile motorii sunt uneori primul indicator al
tulburării. (http://www.logopedics.info/sindromul-asperger.php)

Există și cercetări care corelează Autismul cu ADHD, de exemplu, studiul efectuat

de Diane Kennedy, autoarea căr ții ”The ADHD Autism Connection” (lucrare total
necunoscută la noi în ț ară), în care se analizează similarită ți la nivel
simptomatologic între tulburările din spectrul autist (în special Sindromul Asperger)
și tulburarea de hiperactivitate cu deficit de aten ție (ADHD). Kennedy remarcă
existen ța a 3 arii comune afectate: comunicarea, interac țiunea socială și
comportamentul, atrăgând aten ția că cercetătorii și clinicienii au în vedere doar
două din aceste arii, punând diagnosticul uzual de ADHD fără a verifica dacă nu
cumva este vorba de autism. Singura solu ție oferită pentru ADHD este tratamentul
medicamentos care în cazul copiilor cu autism nu are nici un efect.
(http://www.retrainthebrain.com/autism.html)

Dificultatea de a pune un diagnostic corect în cazul autismului sau de a elabora

programe de interven ție educa țional-terapeutică eficiente izvorăște și din
următoarele „mituri” care, deși au fost răsturnate, ele încă mai circulă în literatura
de specialitate. Aceste mituri referitoare la copii cu autism sunt:
- copiii cu autism nu stabilesc niciodată contact vizual
- în fiecare copil autist se ascunde un geniu
- copiii cu autism sunt incapabili să își arate afec țiunea
- autiștii nu vorbesc
- progresul înseamnă că un copil nu are autism
- autismul este vindecabil
- autismul este provocat de un mediu familial nociv în care crește copilul
- copiii autiști sunt incapabili să înve țe

8
- autiștii nu doresc compania celorlal ți
- copiii cu autism ar putea vorbi daca ar vrea, însă sunt încăpă țâna ț i
(http://www.citynews.ro/cluj/sanatate-16/mituri-despre-autism-41284/)

III. Terapie

În concluzie, problema majoră a autismului este reprezentată de dificultatea

copilului de a comunica, de a se relaţiona afectiv cu persoanele din jur şi de a
parcurge în mod firesc amplul proces de socializare.

Datorită faptului că patologia autistului se găseşte în sfera afectivă, aici trebuie

acţionat în primul rând. (Anucuţa, Partenie, 1999, p. 111). Psihoterapia este strict
individualizată şi orientată asupra laturilor deficitare ale personalităţii autistului. Nu
se poate stabili un program terapeutic strict, general valabil, ci doar unul orientativ,
sub forma unor recomandări deoarece fiecare copil autist este un unicat cu propriile
sale particularităţi şi necesităţi. (ibidem, p. 111-112).

Principalele obiective ale psihoterapiei autismului (infantil) sunt:

1) Învăţarea comportamentului şi socializarea, deoarece persoanele autiste nu se
pot integra şi nu pot învăţa, prezentând multe comportamente negative şi puţine
comportamente adecvate [...].
2) Educarea şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor de autoservire şi de viaţă
independentă: de îmbrăcat, dezbrăcat, hrănit, unele activităţi gospodăreşti,
preprofesionale şi chiar profesionale.
3) Educarea şi dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor de comunicare. La început
este necesar să fie creată intenţia de a comunica. Apoi subiectul va fi învăţat să
comunice, pornindu-se de la unele forme elementare de comunicare, ajungându-se
treptat la elaborarea şi dezvoltarea unui sistem lingvistic complex.
Metodele de bază la care se va apela pentru comunicare vor fi imitarea (non-
verbală, verbală, prin semne pentru comunicarea manuală) şi observarea, analiza şi
identificarea simbolurilor pentru comunicarea prin scris. Se va începe cu unele
cuvinte (substantive, verbe, adjective, prepoziţii etc.) iar în final vor fi elaborate
propoziţii.
În vederea evaluării şi educării capacităţii de receptare corectă i se va cere să
execute unele comenzi (în faza iniţială acestea vor fi mai simple, apoi se vor
complica treptat.
Întreaga activitate de psihoterapie a abilităţilor de comunicare va fi individualizată în
funcţie de particularităţile psihologice ale autistului, de modul lui de comunicare
etc.).
4) Formarea şi dezvoltarea abilităţilor de cunoaştere. Planul activităţii
psihoterapeutice va fi elaborat în funcţie de mai mulţi factori: gradul diminuării
capacităţii de cunoaştere, nivelul intelectual etc. [...]
(I. Mititiuc apud Anucuţa, Partenie, 1999, p. 112-113)

În ceea ce priveşte dificultatea de comunicare, se poate afirma că autiştii "nu au un limbaj

veritabil". La unii limbajul veritabil se manifestă în cazul unui eveniment afectiv intens
(frustrare, o mare bucurie, angoasă etc.). Apar cuvinte scurte mono- sau bisilabice care pot fi
folosite în munca psihoterapeutică. Există şi copii autişti la care limbajul apare doar pe la
vârsta de 4-5 ani, dar este anarhic: articulează corect fraze întregi dar nu pot repeta anumite

9
foneme. Pot reţine versurile unei poezii sau ale unui cântec chiar dacă alt limbaj nu există.
Uneori inventează un nou limbaj, o limbă nouă, cu o gramatică şi sintaxă proprii. Pot reţine
denumiri, chiar lungi dar verbalismul lor este solitar cu sine, pentru sine. În cazul lor limbajul
nu îndeplineşte şi o funcţie de comunicare cu ceilalţi (nu răspunde când este strigat sau întrebat
ceva). Pot să apară uneori şi regresiuni ale limbajului: dispar treptat cuvinte până se ajunge la
un mutism secundar. (ibidem, p. 115-116).

Se pot obţine unele progrese pe linia învăţării, cât şi pe linia dezvoltării, dacă programele
educaţionale şi recuperative se bazează pe achiziţia unor deprinderi în care înţelegerea
acţiunilor să ocupe locul central şi se creează un confort afectiv care să stimuleze interesele.
Concomitent cu formarea noilor deprinderi, acţiunile ce se organizează trebuie legate de
achiziţiile anterioare prin realizarea unor asocieri între acţiunea practică şi imagine însoţite de
verbalizare şi de înţelegere a legăturilor dintre obiecte. În acest context, învăţarea prin joc şi
desfăşurarea unor acţiuni din care să rezulte un efect util nemijlocit pot spori interesul
subiectului pentru cunoaştere şi pentru achiziţia unor abilităţi formative care duc la atenuarea
dizarmoniei dezvoltării cognitive. (Verza, Emil, 1997, p. 130).

Însă, datorită imposibilităţii de a anticipa reacţiile şi comportamentul unui copil autist,

intervenţia psihopedagogică de recuperare, educare şi instruire devine foarte dificilă, iar
alcătuirea prognosticului evoluţiei sale este dependentă de contextul relaţional şi de
disponibilitatea terapeutului în identificarea unor alternative de comunicare cu copilul autist
(dintre cele mai neobişnuite, de exemplu folosirea calculatorului, a unor sunete aparent lipsite
de sens, a unor asocieri cromatice aparent bizare, a unor mişcări aparent lipsite de semnificaţie
etc., care reuşesc să spargă barierele impuse de specificul lumii interioare a autistului), altele
decât modalităţile obişnuite pe care le utilizăm în relaţiile cu copiii normali. (Neamţu, Cristina;
Gherguţ, Alois, 2000, p. 84).

Cucerirea limbajului de către copilul autist ar trebui să rămână unul dintre

obiectivele principale ale oricărui program de educaţie specială (terapie
educaţională) care i se adresează întrucât, învăţarea şi dezvoltarea limbajului este
condiţia sine qua non a socializării sale.

10
BIBLIOGRAFIE:

- Anucuţa, Partenie, 1999, Logopedie. Curs, Timişoara, Editura "Excelsior".

- Băndilă, Aurelia; Rusu, Constantin, 1999, Handicap şi readaptare. Dicţionar
selectiv, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.
- Neamţu, Cristina; Gherguţ, Alois, 2000, Psihopedagogie specială. Ghid practic
pentru Învăţământul deschis la distanţă, Iaşi, Polirom (Colecţia "Ştiinţele Educaţiei.
Structuri, conţinuturi, tehnici").
- Pora, Eugen A. (coord.), 1978, Dicţionarul sănătăţii, Bucureşti, Editura Albatros.
- Verza, Emil, 1997, Psihopedagogie specială. Manual pentru clasa a XIII-a, şcoli
normale, Bucureşti, E.D.P.
- Verza, Florin Emil, 2002, Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa
socială, Bucureşti, Editura Fundaţiei HUMANITAS.
- http://www.romedic.ro/autismul
- http://www.logopedics.info/sindromul-asperger.php
- http://www.citynews.ro/cluj/sanatate-16/mituri-despre-autism-41284/
- http://www.retrainthebrain.com/autism.html
- http://psihoterapie2009.wordpress.com/2010/09/04/legea-autismului-iulie-2010/

11