ARTROGENEZĂ

Din descrierea mecanismului osteogenezei am reţinut faptul că oasele se

formează printr-un proces de condensare a mezenchimului. Într-o etapă mai
avansată, în viitoarele organe osoase apar centri de condrificare şi de osificare.
Aceştia sunt separaţi între ei prin plăci de mezenchim, care cunosc
modalităţi de evoluţie diferită şi prin acestea se realizează diferite tipuri de
articulaţii. Astfel, plăcile mezenchimatoase se pot transforma în ţesut fibros şi
acesta poate constitui un mijloc de unire între oase. Articulaţiile de acest gen se
numesc articulaţii fibroase (imobile). Alteori, ele se pot transforma în cartilaj. în
aceste cazuri se realizează articulaţii cartilaginoase, cu mişcări reduse. în sfârşit
există şi o a treia eventualitate, când plăcile mezenchimatoase se resorb, lăsând
în locul lor o cavitate îngustă, delimitată de o membrană umedă, numită
membrană sinovială. Articulaţiile astfel formate au o mai mare mobilitate şi se
numesc articulaţii sinoviale.
CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR
Factorul cel mai important ce determină caracteristicile şi structura unei
articulaţii este funcţiunea ei, adică mişcarea pe care o permite.
Luându-se în consideraţie, în primul rând, acest factor, la care se mai
adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare, articulaţiile au fost
împărţite în trei grupe: articulaţii fibroase, articulaţii cartilaginoase şi articulaţii
sinoviale.
ARTICULAŢIILE FIBROASE
(Articulationes fibrosae)
Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns unite între ele prin ţesut fibros
dens (membrane sau ligamente). Aceste articulaţii nu permit mişcări, sau chiar
dacă acestea există sunt foarte reduse.
Distingem trei varietăţi de articulaţii fibroase:
1. Sindesmozele (Syndesmoses) sunt articulaţii în care suprafeţele osoase
articulare sunt unite prin ţesut fibros. Acesta poate lua variate forme. Dăm ca
exemplu: ligamentul stilohioidian în formă de şnur, ligamentul coracoacromial
de forma unei benzi, ligamentele galbene dintre lamele vertebrale.
2. Suturile (Suturue) sunt articulaţii pe care le întâlnim numai la oasele
craniului.
ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE
(Articulationes cartilagineae)
La aceste articulaţii, legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj; pericondrul se continuă nemijlocit cu periostul. Se disting două
varietăţi în acest grup.
1. Sincondrozele (Synchondroses) sunt articulaţii în care suprafeţele
articulare sunt unite prin cartilaj hialin foarte aderent la ele. De ex. articulaţia
dintre prima coastă şi stern. în alte cazuri cartilajul este tranzitoriu. De ex.
sincondroza sfeno-occipitală.
 2. Simfizele (Symphyses) la care ţesutul de legătură este fibrocartilajul. El
are, de obicei, formă de disc. De ex. articulaţiile dintre corpurile vertebrale sau
dintre oasele pubiene.
Sinostozele rezultă prin osificarea ţesutului de legătură fibros sau
cartilaginos din articulaţiile fibroase sau din cele cartilaginoase.
Sinostoza unei articulaţii sinoviale se numeşte anchiloză.
În nomenclatura tradiţională românească s-a folosit următoarea clasificare a
articulaţiilor:
1) Articulaţii fixe sau sinartroze, care includ sinfibrozele şi sincondrozele;
2) Articulaţii semimobile sau amfiartrozele care cuprind simfizele şi
3) Articulaţiile mobile sau diartrozele, care corespund articulaţiilor
sinoviale.