Sunteți pe pagina 1din 117

Suportul de curs a fost elaborat în corespundere cu Curriculum universitar la

disciplina Organele de ocrotire a normelor de drept, aprobat de Catedra Drept Public


a Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.
În calitate de material bibliografic a servit: manualul Organele de ocrotire a
normelor de drept, Bantuş Ig., Sandu N., Chiril O, Ed. Academia„Ştefan cel Mare” a
MAI, Chişinău, 2012.
TEMA I: CONSIDERAŢII TEORETICE ȘI DELIMITĂRI CONCEPTUALE
PRIVIND ORGANELE DE
OCROTIRE A NORMELOR DE DREPT

1. Evoluţia Organelor de ocrotire a normelor de drept


Într-un stat de drept puterea emană de la popor şi aparţine acestuia1.
Ca urmare, aceasta este unică şi suverană, fiind realizată prin diferite categorii de organe ale
statului cărora li s-au stabilit o serie de atribuţii specifice şi relativ autonome. O mare parte din
instituţiile respective sînt studiate în cadrul mai multor discipline juridice ca: Dreptul constituţional,
Teoria generală a dreptului, Dreptul administrativ, Istoria statului şi dreptului, şi totuşi la un
moment dat a apărut necesitatea evidenţierii din amalgamul instituţiilor statului a acelor organe care
prin activitatea lor sînt chemate să asigure respectarea legii şi a ordinii legale, să apere drepturile şi
interesele cetăţenilor, societăţii şi statului, să prevină şi să urmărească orice încălcare a normelor
juridice aplicînd măsuri de constrîngere din partea statului sau cele de influenţă socială, asupra
persoanelor care s-au abătut de la principiul legalităţii şi de la conceptul ordinii legale, totalitatea
acestor organe căpătînd denumirea doctrinară de organe de ocrotire a normelor de drept, această
evidenţiere fiind necesară în scopul eficientizării activităţii organelor respective, delimitării
sarcinilor şi atribuţiilor lor, stabilirii căilor şi metodelor eficiente de conlucrare în vederea garantării
demnităţii umane şi promovarea unei societăţi libere.
Este necesar de menţionat că în Republica Moldova disciplina „Organele de ocrotire a
normelor de drept" şi-a făcut apariţia şi s-a dezvoltat fiind preluată din practica sovietică, aceasta
datorîndu-se faptului că pînă în 1990 statul nostru s-a aflat sub influenţa Rusiei, care în 1988 a creat
disciplina „Organele de ocrotire a normelor de drept în URSS".
Necesitatea creării unei asemenea discipline s-a datorat faptului studierii problemelor de
organizare, structură şi direcţii principale de activitate ale instanţelor judecătoreşti, organelor
procuraturii, organelor poliţieneşti, avocaturii şi altor organe menite să asigure respectarea normelor
de drept.
Din aceste considerente „Organele de ocrotire a normelor de drept" ca disciplină autonomă
şi distinctă a apărut şi s-a dezvoltat în Republica Moldova în anul 1992 la Facultatea de drept a
Universităţii de Stat, care ulterior a fost preluată, dezvoltată şi predată la toate facultăţile de drept
existente în instituţiile de în-văţămînt superior. Această disciplină include studierea organelor de
stat şi a altor organe publice ale Republicii Moldova care înfăptuiesc activităţi în scopul respectării
normelor de drept.

2. Noţiunea şi obiectul de studiu al disciplinei .


Organele de ocrotire a normelor de drept
Organele de ocrotire a normelor de drept ca disciplină distinctă este considerată ca fiind un
curs introductiv în domeniul dreptului, care are drept scop studierea unor elemente ale me-
canismului statului şi a mijloacelor de realizare a multiplelor ramuri de drept, fiind considerată o
continuare a cursurilor Teoria generală a dreptului şi Dreptul constituţional. Astfel, studiind această
disciplină se va lua cunoştinţă de structura şi funcţiile organelor de ocrotire a normelor de drept,
precum şi de statutul juridic al funcţionarilor acestor organe, care totodată este o condiţie necesară
în procesul de studiere aprofundată a disciplinelor de procedură privind examinarea cauzelor
judiciare.
Termenul „organ" provine de la latinescul - organum, ce presupune un grup de persoane
care îndeplinesc funcţii politice, sociale, economice, administrative şi de altă natură7. Prin organ de
ocrotire a normelor de drept se înţelege o structură organiza-ţională care are ca suport uman unul
sau mai mulţi funcţionari stabiliţi prin lege, ce sînt învestiţi cu competenţă necesară în vederea
asigurării respectării ordinii de drept.
Noţiunea „organe de ocrotire a normelor de drept" poate fi tratată sub două aspecte. în sens
restrîns, prin „organe de ocrotire a normelor de drept" se face referire doar la organele statului,
adică la organele de justiţie care în mod tradiţional asigură legalitatea şi ordinea de drept.
În sens larg, noţiunea „organe de ocrotire a normelor de drept" cuprinde alte organe ale
statului, precum şi organe politice ce înfăptuiesc activităţi în scopul consolidării legalităţii, ordinii
de drept, apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor
juridice.
Spre deosebire de alte discipline juridice, care au ca obiect de studiu o ramură sau o
subramură de drept, disciplina „Organele de ocrotire a normelor de drept" are un obiect de studiu
interramural prin diversitatea normelor juridice studiate. Prin urmare, obiectul de studiu al
disciplinei „Organele de ocrotire a normelor de drept" după volum poate fi evidenţiat în sens
general şi în sens nemijlocit. Obiectul general include studierea premiselor politico-juridice ale
apariţiei şi evoluţiei organelor statului şi a altor organizaţii publice care au ca scop distinct
respectarea normelor juridice, organizarea şi structura acestora în perioada modernă. Obiectul
disciplinei date studiază sarcinile, principiile organizării şi funcţionării organelor de ocrotire a
normelor de drept, precum şi interacţiunea acestora cu alte organe ale statului. Obiectul de studiu
nemijlocit al disciplinei „Organele de ocrotire a normelor de drept" studiază normele juridice care
reglementează modul de formare şi structura diferitor organe publice (norme organizaţionale) şi a
normelor ce stabilesc competenţa generală a acestor organe (norme funcţionale)8.
Astfel, disciplina „Organele de ocrotire a normelor de drept" împreună cu alte discipline
juridice contribuie substanţial la pregătirea specialiştilor în domeniul jurisprudenţei.

3. Structura, sistemul şi clasificarea organelor de ocrotire a normelor de drept


Disciplină didactică „Organele de ocrotire a normelor de drept" este structurată în două părţi:
-partea generală;
-partea specială.
Partea generală include şi studiază o serie de probleme privind şjalermţl, noţiunea şi
clasificarea organelor de ocrotire a normelor de drept; activitatea'de ocrotire a normelor de drept şi
formele ei; interacţiunea organelor de ocrotire a normelor de drept, legătura lor cu alte organe,
precum şi obiectul de studiu, scopul şi izvoarele disciplinei.
Partea specială include studierea întregului sistem de or» ganecu atribuţii în domeniul
ocrotirii ordinii de drept, precum şi^studierea fiecărui organ în parte sub aspectul modului de or-
ganizare, sistemul, competenţa, sarcinile şi funcţiile exercitate de către acestea.
Sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept presupune totalitatea organelor structurate
într-un sistem destinat ocrotirii normelor de drept în interesul întregii populaţii şi pe întreg teritoriul
ţării.
Sistemul disciplinei Organele de ocrotire a normelor de drept cuprinde studierea organelor
statale sau nestatale, menite să asigure protecţia drepturilor omului şi să consolideze ordinea de
drept în cadrul următoarelor teme:
1.Consideraţii generale privind Organele de ocrotire a normelor de drept;
2.Justiţia şi principiile ei diriguitoare;
3.Sistemul judecătoresc al Republicii Moldova şi elementele componente ale acestuia;
4.Administrarea judecătorească şi organele chemate să asigure realizarea politicii de stat în
sfera justiţiei;
5.Procuratura;
6.Instituţii cu atribuţii jurisdicţionale din afara sistemului organelor judecătoreşti;
7.Organele poliţieneşti din Republica Moldova;
8.Organele securităţii statului;
9.Avocatura;
10.Notariatul;
11.Avocatul parlamentar;
12.Organizaţiile nestatale şi persoanele fizice care practică activitatea particulară de detectivi şi
de pază.
Astfel, pentru toate organele de ocrotire a normelor de drept menţionate sînt proprii
următoarele particularităţi:
-aceste organe sînt formate de stat sau cu autorizaţia acestuia, avînd sarcina primordială de a
asigura legalitatea, ordinea de drept, ordinea publică sau să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
să contribuie la realizarea drepturilor şi intereselor legitime;
-aceste organe în virtutea legii sînt învestite cu atribuţii speciale şi diverse de a interveni în
scopul respectării stricte a normelor juridice;
-aceste organe interacţionează, în baza mecanismului şi procedurilor prevăzute de lege, în
procesul de restabilire a ordinii legale, atunci cînd sînt comise ilegalităţi.
În concluzie, putem spune că fiecare stat are un sistem de organe proprii, statale sau nestatale,
prin intermediul cărora înfăptuieşte ocrotirea normelor de drept, conducerea societăţii sau
guvernarea. în funcţie de anumiţi factori, acest sistem poate fi mai mult sau mai puţin reuşit. Deci
sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept, după cum şi a fost menţionat mai sus, este
compus din mai multe părţi denumite „organe".
Prin organ se înţelege o structură organizaţională avînd ca suport unul sau mai mulţi agenţi,
constituită pe baza legii, dotată cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii, care are capacitate
juridică şi este învestită cu competenţă necesară pentru a putea acţiona în vederea prestării de
servicii publice în limitele legii.
Pornind de la această definiţie, putem evidenţia următoarele elemente componente ale
organelor:
-personalul - element al organului constituind forţa vie, funcţionari sau agenţi;
-mijloacele materiale şi financiare - un atribut necesar folosit de către funcţionarii încadraţi în
acest organ pentru a realiza sarcinile ce le revin. Bunurile materiale cu care sînt dotate aceste organe
pot constitui patrimoniul acestuia, dar pot aparţine şi domeniului public (terenurile, clădirile), fiind
puse la dispoziţia organelor respective;
-capacitatea juridică civilă pe care o au în calitate de unităţi cu personalitate de drept public le
este necesară pentru a intra în anumite raporturi juridice cu caracter privat;
-competenţa - elementul de bază care constă dintr-un ansamblu de atribuţii stabilite de
Constituţie şi de alte legi prin care se conferă drepturi şi obligaţii în vederea realizării puterii
publice.
Organele de ocrotire a normelor de drept pot fi clasificate în baza mai multor criterii, şi anume:
1. După natura lor sau sub aspectul componenţei pot fi:
-organe colegiale (pluripersonale);
-organe individuale (unipersonale).
În cadrul organului individual actele se emit prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane
(conducătorul), iar în cazul organului colegial (Curtea Constituţională, Curtea de Apel, Curtea
Supremă de Justiţie) actele emise pentru a produce efecte juridice se adoptă pe cale de deliberare de
un colectiv, a cărui competenţă este stabilită de lege.
2.După modul de formare:
-organe numite;
-organe alese.
Organele numite sînt desemnate de un organ de stat împuternicit în acest sens de Constituţie
sau de legi.
3.După competenţa teritorială:
-organe centrale;
-organe locale.
Organele centrale îşi exercită competenţa asupra întregului teritoriu al statului, fiind numite şi
„organe naţionale". Organele locale sînt constituite şi funcţionează în raioane şi în celelalte unităţi
administrativ-teritoriale (oraşe, municipii).
4.După competenţa materială:
-organe de competenţă generală, care au atribuţii în toate domeniile şi ramurile de activitate
(judecătoriile de drept comun);
-organe de competenţă specială, care au atribuţii într-o singură ramură sau într-un domeniu
concret de activitate.
5.După locul şi rolul lor în mecanismul statului:
-organe de stat (instanţele judecătoreşti, procuratura, organele poliţieneşti, Curtea
Constituţională, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, avocaţii parlamentari);
-organe obşteşti (avocatură, arbitraj, notariat, organizaţii particulare de detectivi şi de pază).

La rîndul lor, organele de stat pot fi clasificate în:

-organe ale autorităţii judecătoreşti (instanţele de judecată, procuratura);


-organe executive (organele poliţieneşti, Ministerul Justiţiei).
6. După caracterul activităţii desfăşurate:
-organe jurisdicţionale (instanţele judecătoreşti şi Curtea Constituţională);
-organe de administrare judecătorească (Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii);
-organe de urmărire penală (procuratura, Ministerul Afacerilor Interne, CNA, Serviciul Vamal);
-organe de conciliere (avocatul parlamentar, arbitrajul);
-organe de asistenţă juridică (avocatura, notariatul).

4. Izvoarele disciplinei Organele de ocrotire a normelor de drept


Voinţa socială generală, pentru a deveni obligatorie pentru fiecare membru precum şi pentru
întreaga colectivitate umană, trebuie exprimată prin norme care vor îmbrăca o anumită formă,
denumită „izvor de drept", motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că
noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sînt sinonime.
Etimologic, termenul „izvor" asociat celui de „drept" sugerează ideea de sursă, origine a
dreptului; ideea de factori şi condiţii din care decurge dreptul.
În sens juridic, prin „izvor" sînt desemnate faptele omeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente la
care participă oameni) de care norma de drept leagă naşterea, modificarea şi stingerea unor raporturi
juridice.
Sînt izvoare ale disciplinei sursele în care îşi găseşte oglin-iliira obiectul acesteia. Izvoarele
disciplinei Organele de ocrotire 11 normelor de drept pot fi clasificate după caracterul şi conţinu-lul
lor în:
-izvoare legislative - care la rîndul lor pot fi divizate în legi (legi constituţionale, organice şi
ordinare) şi acte normative subordonate legilor (Regulamentele ministerelor, serviciilor etc);
-izvoare interpretative - hotărîrile Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi ale
Constituţiei Republicii Moldova sau privind constituţionalitatea legilor ce reglementează
organizarea si activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept;
-izvoare doctrinare - lucrările ce conţin opiniile savanţilor jurişti privind problemele istorice şi
politico-juridice ale organizării şi activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept 13.

5. Ordinea de drept şi conduita legală


Existenţa fiecărei societăţi organizate pe bază de stat nu este posibilă fără o anumită
coordonare a relaţiilor şi legăturilor sociale care se manifestă în cadrul ei.
Reglementarea şi ordinea constituie o formă de coordonare socială a modului de producţie şi
totodată a emancipării acestuia de cazurile arbitrare şi de dezordine. în general, toate een urile de
activitate umană sînt supuse, într-un fel sau altul, normării, în sensul că ele nu se pot desfăşura
neorganizat, în afa-1.1 unei anumite ordini sociale. în lipsa ordinii, în cazul dezordinii ne referim la
o ieşire din standarde de manifestare, la abalei e de la regularităţi14. Pentru evitarea acestor stări de
lucruri, e nevoie de normare, adică de stabilirea unor reguli care organizează acţiunea umană.
Normarea activităţilor membrilor societăţii se realizează prin elaborarea unui ansamblu de
reguli, prescripţii, constrîn-geri, obligaţii, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă,
juridică15. Prin reglementarea conduitei tuturor subiectelor se atinge ordinea.
Problema ordinii, în general, şi a ordinii juridice, în special, e o problemă complexă, care mai
continuă să genereze diverse opinii. Complexitatea problemei derivă şi din faptul că, în condiţiile
actuale, organizarea vieţii sociale capătă un caracter calitativ nou, iar aceasta pune în prim-plan
problema instituirii ordinii de drept în Republica Moldova, problemă determinată de cauze de ordin
strict practic.
În legătură indisolubilă cu aspectul practic este examinat şi aspectul teoretic. Faptul nu este
întîmplător, deoarece orice teorie poate fi veridică numai în cazul în care se combină strîns cu
realitatea socială imediată.
Ordinea de drept reprezintă un fenomen social specific care a apărut ca urmare a activităţii
mecanismului de reglementare juridică. Ordinea de drept constituie o mărturie a faptului că, prin
conduita concretă a subiecţilor, se materializează prescripţiile legale şi se obiectivează ideile şi
principiile normelor de drept. Datorită conduitei legale, putem constata că sarcinile promovate de
lege sînt îndeplinite, că prescripţiile legale sînt promovate, că scopul trasat este atins, iar mijloacele
legale ale puterii de stat, destinate conducerii societăţii, şi-au găsit expresia obiectivată în
reglementarea şi organizarea relaţiilor sociale.
Pentru a fi în prezenţa unei ordini juridice, statul trebuie nă fie capabil nu doar să creeze
norme, ci şi să determine realizarea lor efectivă, atît prin acţiuni care să stimuleze subiectele să se
conformeze voluntar normelor, cît şi prin organizarea fonstrîngerii instituţionalizate efective. Este
ceea ce ne separă de anarhie, dar şi ceea ce poate duce la Leviathan. Pentru a păstra calea de mijloc,
un anumit fel de anarhie ordonată este necesar ca stimularea comportamentelor să primeze în raport
cu aplicarea constrîngerii.
Aplicarea dreptului de către stat implică, aşadar, două tipuri de acţiuni din partea autorităţilor
publice: stimulative şi represive. Ea nu se poate reduce la simpla aplicare a forţei. Con-strîngerea nu
se impune întotdeauna ca un element definitoriu al ordinii juridice. Chiar şi normativismul kelsian,
deşi face din i onstrîngerea instituţionalizată un element definitoriu al ordinii juridice, dreptul nu
poate exista în absenţa forţei, dreptul nu poate fi distins în mod esenţial de morală decît dacă este
conceput ca ordine de constrîngere, consideră necesară specificarea dimensiunii stimulative de
aplicare a dreptului, dreptul nu este identic cu forţa. El constituie doar o anumită dispunere, o anu-
mită organizare a forţei.
În fapt, statul creează şi un sistem de recompensare a celor care nu încalcă normele juridice
sau le realizează fără intervenţia sa sau din alte imbolduri. Deseori nu este numai directă existenţa
unui imperativ al statului, care duce la o conduită potrivită acestui imperativ. Astfel, sînt numeroase
idei religioase sau morale care dictează oamenilor să nu fure, să restituie împrumutul primit, să
recunoască veniturile lor reale în vederea achitării impozitelor. Nu este din frica sancţiunii
prevăzute în norma etati-că, ci din credinţa în Dumnezeu, din grija binelui semenilor sau de stima
publică că oamenii ascultă imperativul statului21.
Cele spuse încă o dată scot în evidenţă complexitatea problemei şi încercările de a evidenţia
diversele trăsături caracteristice ordinii de drept.
O abordare mai consecventă şi logică se constată la G.S. Kotlearovski şi B.L. Nazarov, care
destul de întemeiat, în opinia noastră, consideră drept principiu definitoriu pentru ordinea de drept
conduita legală a subiecţilor înşişi. în particular, G.S. Kotlearovski constată că, pentru instituirea
ordinii de drept, nu este suficientă manifestarea propriu-zisă a drepturilor subiective, a obligaţiilor
juridice şi a relaţiilor de drept. Este necesar ca subiectele să nu deţină, pur şi simplu, drepturile şi
obligaţiunile, dar şi să acţioneze în strictă corespundere cu acestea, să îşi conformeze conduita la ele
Conduita legală poate fi definită în două accepţiuni: a) de lato sensus şi b) de stricto sensus:
a) conduită legală, în sens larg, reprezintă un concept general care defineşte fenomenul
conformităţii activităţii umane faţă de normele sociale, normele etice (morale), normele
obisnuielnice, normele tehnice, normele politice, normele religioase,normele juridice, normele
de convieţuire socială;
b)conduita legală, în sens îngust, poate fi definită ca fiind o manifestare obiectivă a realităţii
juridice, realizată prin activitatea subiectelor de drept, în cadrul îndepliniri obligaţiunilor juridice,
aplicarea drepturilor subiective şi respectarea restricţiilor legale.
Coduita legală poate fi transpusă în următoarele forme:
1) executarea normelor de drept. Această formă de realizare a normelor de drept este
caracteristică prin manifestarea de catre subiect a unor acţiuni concrete. Astfel, legislaţia orientează
In mod direct subiecţii în vederea manifestării unor acţiuni legale, utile pentru societate.
Această formă de realizare a dreptului poate fi constatată In cazul normelor juridice
permisive şi onerative. În condiţiile unor asemenea norme, cetăţenii şi subiecţii colectivi de drept
trebuie să îşi asume o iniţiativă, să desfăşoare unele activităţi care se concentrează în elaborarea de
acte individuale, temeiul unui raporturi juridice, fără însă a fi nevoie de încheierea unui act scris,
într-o formă oficială şi nici de participarea organelor de stat (23).
Este uşor de exemplificat o multitudine de situaţii de viată,cofigurate de normele juridice, a
căror realizare cere o anumită ai ţmne, care nu implică însă intervenţia unui organ de stat, a
agenţilor puterii.
O conduită activă rezultă din articolul 162 din Codul penal, conform căruia neacordarea de
ajutor, fără motive înteme-lale, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a i
emulilor speciale, era obligată să îl acorde, se pedepseşte;
2)exercitarea dreptului. La exercitarea dreptului, subiectul poate alege, în mod deliberat,
varianta
convenabilă de condui-tă. Această prevedere este consemnată în majoritatea normelor
constituţionale ce stabilesc drepturile şi libertăţile omului.
Conform articolului 15 din Constituţia Republicii Moldova, cetăţenii Republicii Moldova
beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea.
Caracteristic acestei forme de realizare a dreptului este faptul că subiecţii pot beneficia de
anumite drepturi şi obligaţii, dar nu sînt obligaţi să le exercite;
3) respectarea normelor de drept constituie cea mai simplă formă a conduitei legale. Esenţa ei
constă în abţinerea subiectului de la înfăptuirea unor acţiuni interzise de normele de drept Acest tip
de interdicţii este determinat de majoritatea normeloi părţii speciale a Codului penal şi de normele
Codului contravenţional. Necesitatea socială a interdicţiilor legale constă în faptu că sînt orientate
în vederea protejării drepturilor şi intereselor legale ale cetăţenilor. O asemenea formă de realizare a
dreptului presupune inexistenţa, în general, a raporturilor juridice, pentru că a respecta legea
înseamnă a te abţine de la nişte acţiuni interzise de legiuitor (să nu omori, să nu furi, să nu cauzezi
prejudiciu altora etc);
4) aplicarea dreptului. Se menţionează argumentat că, spre deosebire de alte forme de realizare
a dreptului, aplicarea se deosebeşte prin caracterul său mai activ, creator, prin consecvenţa legală de
stat, spirit organizatoric.
Conceptul de aplicare a dreptului este folosit în literatura juridică într-un sens specific, care
desemnează o anumită modalitate a realizării dreptului, acea care presupune intervenţia unui organ
de stat competent care elaborează, după o anumită procedură, un act juridic în anumite forme
specifice, actul de aplicare .
În urma activării mecanismului de aplicare a dreptului, ordinea necesară se instituie, de
asemenea, şi în alte sfere ale vieţii sociale. Conduita legală a subiecţilor reflectă întotdeauna nivelul
calitativ al ordinii de drept, determinînd conţinutul ei.
Definind conduita legală în calitate de element constitutiv esenţial al noţiunii de drept,
reieşim din premisa că anume aceasta se află la baza interacţiunii celorlalte elemente ale ordinii de
drept (subiecţii, particularităţile de drept, relaţiile de drept), într-adevăr, în procesul activităţii sale
subiectul îţi exercită drepturile şi obligaţiunile subiective corespunzătoare. în primul rînd, conduita
legală a participanţilor la relaţiile sociale determină acea particularitate calitativă a ordinii de drept
prin specificul autonom de manifestare.
Premisa ordinii de drept o constituie normele de drept instituite ca rezultat al elaborării
legislaţiei, care reprezintă modele generale de conduită sub formă de drepturi şi obligaţii.
Faptul că norma juridică este generală şi impersonală nu înseamnă că ea se va aplica de
fiecare dată pe întreg teritoriul statului sau asupra tuturor locuitorilor acestuia. Există norme care se
referă doar la părţi determinate ale teritoriului sau care privesc anumite categorii de subiecţi.
Respectiv generalitatea şi impersonalitatea normei nu presupune cuprinderea tuturor
cazurilor şi nici a tuturor situaţiilor în care se poate afla un subiect. Norma juridică cuprinde un mo-
del abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale. Ea impune acestuia un model de conduită, în
condiţiile în care acesta are la dispoziţie mai multe variante. Întrucît norma juridică nu poate fi pe
placul fiecărui subiect, ea tinde să convină cît mai multor subiecţi.
În concluzie, menţionăm că existenţa fiecărei societăţi organizate pe bază de stat nu este
posibilă fără o anumită coordonare a relaţiilor şi legăturilor sociale care se manifestă în cadrul ei.
Reglementarea şi ordinea constituie o formă de coordonare socială. În acest sens, un rol important
în instituirea ordinii de drept indiscutabil îl au şi actele de conduită legală în procesul de instituire a
dreptului. În lipsa ordinii, în cazul dezordinii, adică ieşirii din standarte de manifestare, la abatere de
la regularităţi se întrerupe cursul firesc al lucrurilor.
Pentru evitarea acestor stări de lucruri, e nevoie de normare, adică de stabilirea unor reguli
care organizează acţiunea umană. Prin reglementarea conduitei tuturor subiecţilor se atinge ordinea.
Pentru realizarea ordinii de drept (înţeleasă ca nucleu al ordinii sociale) trebuie să se înfăptuiască
traducerea în fapt a conţinutului normelor juridice, adică să se realizeze dreptul.
Ordinea de drept reprezintă deci un sistem al relaţiilor sociale reglementate în baza normelor
de drept şi coordonate ca urmare a afirmării conduitei legale a subiectelor în viaţa socială. Pentru o
reală afirmare a ordinii de drept nu este suficientă doar fixarea normativă a relaţiilor dintre subiecţii
acesteia, ci este necesară coordonarea relaţiilor respective, fapt care, în opinia noastră, este posibil
numai datorită instituirii normelor de drept, a principiilor şi ideilor de drept, adică a conduitei lega-
le, în fine, conchidem că ordinea de drept şi conduita legală sînt indiscutabil fenomene contingente.
TEMA 2: JUSTIŢIA ȘI PRINCIPIILE DE REALIZARE A ACESTEIA

1. Consideraţii generale privind justiţia în statul de drept

În ceea ce priveşte noţiunea statului de drept, nu există o opinie unitară, într-o concepţie
înţelegîndu-se statul care acţionează prin intermediul dreptului, pentru alţii statul care este supus
dreptului (25).
Astfel, prof. Tudor Drăganu consideră că statul de drept trebuie conceput ca „un stat care,
organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, în aplicarea căruia justiţia dobîndeşte o
reală independenţă, şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor, libertăţilor, inerente
naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui în
întreaga sa activitate". Una dintre cele mai importante probleme ce stau în calea realizării statului de
drept este de a găsi căile procedurale cele mai eficiente pentru a face ca organele statului, care direct
sau indirect dispun de forţa de constrîngere în scopul de ai determina pe cetăţeni să se conformeze
legilor, să fie puşi la rîndul lor în situaţia de a avea obligaţia să le respecte (26).
Conceptul de justiţie, întîlnit deseori şi ca jurisdicţie are multiple accepţiuni. Originea sa
provine din dreptul roman, de la jurisdictio din limba latină, ce înseamnă a pronunţa dreptul (ius -
drept şi dicere - a spune, a pronunţa) (27).
Într-o primă accepţiune, termenul de jurisdicţie desemnează puterea de a decide asupra
conflictelor ivite între diferite subiecte de drept, persoane fizice sau juridice, prin aplicarea legii
(28). Noţiunea de justiţie ca „putere” este insuficientă pentru o calificare corectă a conceptului, ea
fiind în realitate o „putere-datorie”, judecătorul avînd nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria
de a o face.
Într-o a doua accepţiune jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul
distribuie'justiţia. Conform articolului 15 al Legii privind organizarea judecătorească, în Republica
Moldova justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti: Curtea
Supremă de Justiţie, curţile de apel, judecătoriile. Conceptul de jurisdicţie este utilizat în literatura
de specialitate şi în jurisprudenţă şi în alte accepţiuni. Astfel, se vorbeşte de jurisdicţie spre a
desemna competenţa unui organ judiciar. în acest sens se afirmă că o anumită cauză sau categorii de
cauze sînt de competenţa unei anumite judecătorii (instanţe judecătoreşti). Folosirea conceptului de
jurisdicţie în această accepţiune nu corespunde însă unei rigori ştiinţifice. Ea este o reminiscenţă a
unei îndelungate tradiţii sau alunecări de limbaj, datorate faptului ca pînă în secolul al XlX-lea
termenii „jurisdicţie" şi „competenţă" erau consideraţi ca sinonimi, în realitate însă competenţa
reprezintă a componentă a jurisdicţiei, este deci doar o parte a jurisdicţiei. Orice judecător este
învestit cu o jurisdicţie, dar competenţa sa este limitată la cazurile prevăzute de lege (29).
Activitatea jurisdicţională după conţinut şi principiile sale se diferenţiază de activitatea
legislativă şi executivă, dar nu exclude integrarea, astfel încît puterea jurisdicţională constituie o
parte componentă a organizării statale şi a puterii politice (30).
Referitor la existenţa, specificul şi scopul puterii judecătoreşti ori a funcţiei jurisdicţionale
autonome se cer a fi îndeplinite anumite condiţii, care sînt susţinute în diferite opinii.
Potrivit unei opinii, există trei condiţii, şi anume, organele care judecă să fie adecvate
funcţiei respective, desemnarea judecătorilor să se facă astfel încît să se evite politizarea şi să se
asigure independenţa judecătorilor faţă de celelalte puteri (31).
Într-o altă opinie se apreciază că activitatea judecătorului constă în faptul că el depinde de
stat, de celelalte puteri, dar trebuie să le şi controleze, el reprezintînd atît puterea, cît şi contra-
puterea, el astfel întruchipînd dualitatea drept-forţă (32).
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova şi legislaţiei în vigoare privind domeniul judiciar, se
impune un rol specific judecătorului în ansamblul activităţilor statale, care trebuie să se reflecte într-
o poziţie independentă, atît faţă de stat, cît şi faţă de societatea civilă, chiar dacă există numeroase
influenţe ce se pot exercita asupra lui din partea politicului, mass-media ori opinia publică.
Analizînd evoluţia modernă a activităţii jurisdicţionale, doctrina a acreditat, pe bună dreptate,
ca pe o valoare certă, rolul creator al judecătorului. A interpreta legea înseamnă în realitate a o
reface. Astfel, uneori precedentului judiciar i se recunoaşte forţa unui izvor de drept, fără ca acesta
să afecteze principiul separaţiei puterilor, aşa cum se întîmplă în dreptul englez, un drept
esenţialmente jurisprudenţial.
În sistemul nostru de drept, se consideră că judecătorul nu creează dreptul ci doar aplică
legea. Dar au existat şi opinii potrivit cărora jurisprudenţa realizează dreptul de multe ori altfel decît
îl arată litera strictă a legii, cutuma sau doctrina (33).
Această opinie se poate afirma ca fiind valabilă numai atunci cînd în cursul judecării unei
cauze, judecătorul constată că nu există normă juridică aplicabilă speţei ori că aceasta este confuză
sau incompletă. În asemenea cazuri judecătorului îi revine obligaţia impusă chiar de dreptul pozitiv,
de a completa astfel de lacune, ceea ce i-ar conferi acestuia puterea de a crea dreptul, dar nici în
acest caz hotărîrea judecătorului nu va avea valoare normativă, ea avînd forţă obligatorie numai în
cazul respectiv, aşadar dobîndind forţă obligatorie numai între părţi, fără a deveni normă juridică
(34).
În literatura de specialitate s-a afirmat că în condiţiile menţionate mai sus, hotărîrea
judecătorească dobîndeşte autoritatea lucrului judecat, ea beneficiază şi de o forţă de executare
echivalentă cu cea a legii, deoarece este considerată a fi conformă cu legea, exprimînd voinţa
generală. Privită din această perspectivă, se apreciază că hotărîrea reprezintă o decizie a puterii ju-
diciare în ansamblul ei, este creatoare de drept. Acest drept este cunoscut în doctrină sub denumirea
de drept jurisprudenţial, fiind considerat în plină expansiune (35).
Avîndu-se în vedere menirea, rolul şi atribuţiile instanţei de judecată în raport cu alte organe
statale, putem deduce un şir de particularităţi prin care justiţia se deosebeşte de celelalte genuri de
activitate statală (36):
- justiţia se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti (m1.114 din Constituţie) - justiţia
constituie monopol de stat. Aceasta implică existenţa unor structuri statale, apte să realizeze
activitatea jurisdicţională;
- justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi în strictă conţin initate cu legea în scopul apărării şi
realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor acestora, ale
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor;
- justiţia se înfăptuieşte într-o formă strict procedurală;
- drept urmare a înfăptuirii justiţiei se aplică constrîngerea de stat.
Specificul activităţii jurisdicţionale impune o anumită particularitate şi actelor sale, în raport
cu actele normative şi cu cele administrative individuale. Ca urmare, în doctrină se consideră că din
punct de vedere etimologic prin act jurisdicţional se înţelege acel act prin care judecătorul „spune
dreptul” (37), spre deosebire de actele în materie necontencioasă care ar avea un caracter
administrativ.
Printre particularităţile caracteristice actului jurisdicţional putem evidenţia pe următoarele:
- este emis în cadrul funcţiei jurisdicţionale şi în scopul realizării acesteia, de regulă pentru
soluţionarea unor litigii juridice;
- este emis de organul care potrivit legii are competenţa de a soluţiona cauza respectivă,
procedează ca organ de jurisdicţie;
- activitatea acestui organ are la bază principiul independenţei judecătorului şi supunerii lui
numai legii;
- actul este emis în cadrul unei proceduri specifice, iar succesiunea de acte şi de fapte pe care
această procedură le implică semnifică declanşarea, întreţinerea şi finalizarea unui proces;
- în condiţiile legii actul dobîndeşte o proprietate prin care el se singularizează, puterea lucrului
judecat (38).
Analizînd cele menţionate, am putea spune că justiţia, ca formă a activităţii statului de drept,
are sarcina de a apăra drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi a-i educa în spiritul
respectării legilor.

2. Sistemul de principii fundamentale ale justiţiei. Noţiunea, importanţa şi clasificarea lor


Termenul „principiu" îşi are originea în grecescul arhe care desemnează acţiunea de a
conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce ţine de conducător, de
căpetenie, pe cînd arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche
verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei. Din latină principium îşi
păstrează intact rădăcina în română (principiu, principie), franceză (principe), italiană (principio),
engleză (principie), rusă (принцип) etc (39).
Potrivit DEX-ului (40), principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se
întemeiază o teorie ştiinţifică un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc; la plural totalitatea
legilor şi a noţiunilor de bază ale unei ştiinţe.
Prin sistem de principii fundamentale ale justiţiei se înţelege ansamblul organizat al tuturor
regulilor cu caracterul cel mai general care determină reglementarea şi desfăşurarea justiţiei.
În cadrul sistemului, principiile fundamentale sînt aşezate în ordine logică, determinată de
puterea lor de acţiune şi contribuţia pe care o au la realizarea scopului justiţiei, fiind cuprinse într-
un tot organizat datorită legăturii pe care o au între ele.
În literatura de specialitate s-a arătat că principiile organizării şi funcţionării justiţiei pot fi
definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sînt structurate şi îşi exercită atribuţiile
prevăzute de lege sistemul de instituţii care compun puterea judecătorească, raporturile dintre aceste
instituţii precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţii
private şi cu cetăţenii. Principiile justiţiei conferă organelor judecătoreşti o fizionomie proprie şi le
guvernează activitatea, sînt consacrate expres prin dispoziţii ale Constituţiei sau rezultă din alte acte
normative (41).
După cum reiese din enunţul anterior, principiile pot fi organizaţionale - care prevăd modul
de înfiinţare a instanţelor de judecată şi funcţionale - care prevăd procedura prin care are loc
înfăptuirea justiţiei.
Principiile fundamentale ale justiţiei au importanţă din următoarele considerente:
- sînt prevăzute de Constituţia Republicii Moldova, de legea privind organizarea judecătorească
şi de alte legi speciale, formînd un sistem de principii interdependente şi condiţionate reciproc;
- definesc înseşi caracterele fundamentale ale justiţiei;
- în lipsa textului de lege expres sau apropiat după care se conduce instanţa în rezolvarea
cauzelor judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale (42).
Sistemului judecătoresc din Republica Moldova este guvernat de următoarele principii
fundamentale:
- principiul legalităţii;
- principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti;
- principiul înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele de judecată;
- independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor;
- accesul liber la justiţie;
- colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti;
- prezumţia de nevinovăţie;
- principiul publicităţii dezbaterilor judiciare;
- limba de procedură şi dreptul la interpret;
- principiul folosirii căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei;
- egalitatea părţilor şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare;
- dreptul la apărare.

2.1. Principiul legalităţii


Principiul legalităţii reprezintă un principiu fundamental al activităţii statale, ce reflectă voinţa
poporului în necesitatea apărării intereselor sale. Respectarea Constituţiei şi a legilor este o cerinţă a
statului de drept, care reclamă ca cetăţenii patriei să cunoască cu precizie drepturile şi obligaţiile ce
le revin, iar statul să le creeze cadrul organizatoric adecvat pentru exercitarea acestor drepturi şi
îndeplinirea obligaţiilor. În acest context, cetăţenii trebuie să aibă la dispoziţie mijloace şi proceduri
suficiente pentru apărarea drepturilor lor, faţă de orice încălcare, iar mecanisme prompte să poată fi
puse în acţiune atît pentru tragerea la răspundere a celor ce încalcă drepturile altora, sau nu-şi
respectă obligaţiile proprii, cît şi pentru neîntîrziata stabilire a dreptulor încălcate. Prin urmare, toate
autorităţile statale au un rol deosebit în apărarea legalităţii, potrivit specificului activităţii pe
care o desfăşoară.
Definind principiul legalităţii, putem menţiona că legalitatea este o cerinţă fundamentală a
activităţii instanţelor de judecată, fiind prevăzută în articolul 114 al Constituţiei, din care rezultă că
justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti. Potrivit acestui principiu,
putem spune desfăşurarea întregii activităţi procesuale, toate actele participanţilor la proces,
deliberarea şi hotărîrea pronunţată trebuie să realizeze numai în conformitate cu prevederile legii.
Principiul legalităţii în procesul înfăptuirii justiţiei cuprinde în esenţă cîteva elemente
definitorii, şi anume:
- înfiinţarea doar prin lege a instanţelor judecătoreşti, precum şi desfăşurarea activităţii acestora
conform competenţei şi doar în componenţa stabilită de lege;
- respectarea de către instanţele judecătoreşti, pe tot parcursul judecării cauzei, a legii materiale
şi a celei procesuale;
- garantarea respectării integrale a drepturilor procesuale acordate de lege participanţilor şi
prevederea doar a utilizării mijloacelor şi modelelor admise de lege;
- organizarea controlului judiciar şi supravegherii judiciare pentru asigurarea respectării
întocmai a prevederilor Constituţiei şi a altor dispoziţii legale.

2.2. Principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti


Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem faptul de a fi egal, starea a două sau a mai
multe lucruri egale între ele. Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; a avea
aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. Platon arată în Legile ca egalitatea şi proporţia nu sînt bazate
nici pe percepţia simţurilor, nici pe plăcerea ce se poate găsi între ele, ci în primul rînd pe adevăr, şi
aproape pe nimic altceva.
Unitatea principială a egalităţii şi libertăţii este materializată juridiceşte în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Aceste idei capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind consacrate
ca drepturi şi libertăţi fundamentale. Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, egalitatea de
tratament juridic, egalitatea şanselor, nediscriminarea, „salariu egal pentru o muncă egală" şi alte
realizări ale progresului gîndirii umane care şi-au găsit oglindire în reglementările naţionale şi
internaţionale. Meritul deosebit în acest sens le revine revoluţionarilor francezi, care au afirmat
principiile libertăţii, egalităţii şi justiţiei în calitate de fundamente ale statalităţii.
Constituţia prevede expres la articolul 16, alineatul 2 că: „Toţi cetăţenii Republicii Moldova
sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială".
Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei, avînd o consacrare internaţională, implică
respectarea următoarelor exigenţe:
- participanţii au drepturi egale în faţa autorităţii judecătoreşti, deoarece nu există drepturi
procesuale mai numeroase pentru anumite persoane şi drepturi mai restrînse pentru alte persoane;
- desfăşurarea justiţiei se realizează de aceleaşi organe în raport cu toate persoanele. Existenţa
unei competenţe personale în legătură cu anumiţi subiecţi de drept (militari, judecători, deputaţi) nu
contrazice acest principiu, deoarece o asemenea competenţă, în funcţie de caritatea infractorului, nu
se face în mod discriminatoriu în raport cu criteriile menţionate - dar se face în scopul asigurării
independenţei şi imparţialităţii unor categorii de funcţionari, legea instituind măsuri de protecţie a
acestora, împotriva antrenării lor abuzive în procese penale şi proceduri viciate de eventuale
presiuni politice ori de altă natură;
- justiţia se desfăşoară pentru toate persoanele după aceleaşi reguli şi norme procesuale, iar
făptuitorii poartă răspunde-le polrivit aceloraşi reguli (43).

2.3. Principiul înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele de judecată


Potrivit articolului 115, alineatul 1 din Constituţie, „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii". Textul constituţional menţionat se
regăseşte şi în unele dispoziţii ale Legii privind organizarea judecătorească, şi anume la articolul 15,
unde, de asemenea, sînt enumerate organele prin care statul înfăptuieşte justiţia, totodată cu
interdicţia înfiinţării de instanţe extraordinare.
Drept motiv de introducere a acestei norme în Constituţia „tînărului" stat Republica Moldova
au servit multiple cazuri de condamnare ilegală şi neîntemeiată a persoanelor nevinovate. În
majoritatea lor fără a se respecta procedura de judecată, cetăţenii ei au condamnaţi de instanţe
extrajudiciare, aşa-numite „consfătuiri speciale", „troika", „dvoika" etc. În acele condiţii nici nu
putea fi vorba despre legalitatea, temeinicia şi echitatea hotărîrilor adoptate, în scopul dezrădăcinării
acestui viciu, a fost expres consfinţită regula înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele de
judecată (44).

2.4. Independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor


În conformitate cu articolul 1 al Legii cu privire la statutul judecătorului nr.544-XIII din
20.07.1995, puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana ju-
decătorului, unicul purtător al acestei puteri. Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi,
imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.
Independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea sînt condiţii pe care trebuie să le întrunească
instanţa, acestea fiind şi unele din cele mai importante condiţii ce privesc instanţa care este sesizată.
Independenţa judecătorului prezintă mai multe aspecte: independenţa puterii judecătoreşti în
ansamblul său, în raport cu celelalte puteri din stat, independenţa judecătorului, considerat
individual, în raport cu celelalte puteri din stat, independenţa judecătorului în raport cu părţile din
proces, independenţa judecătorului în raport cu colegii săi. El trebuie să statueze în deplină
independenţă asupra cauzelor cu care este sesizat. Acesta trebuie, în cazuri concrete, să cîntărească
interesele societăţii în raport cu cele ale individului şi să ţină seama de toate circumstanţele
pertinente.
Independenţa judecătorului este asigurată prin:
- procedura de înfăptuire a justiţiei;
- procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie;
- declararea inviolabilităţii lui;
- secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui.
- stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judcată, judecător şi pentru imixtiune în
judecarea cauzei;
- alocarea resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, crearea de condiţii
organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti;
- asigurarea materială şi socială a judecătorului (45).
Imparţialitatea judecătorului este în mod deosebit importantă în domeniul procesului penal,
pentru că pune direct în joc onoarea şi libertatea persoanelor, ceea ce implică o neutralitate
credibilitate neîndoielnică a judecătorului.
Pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate este pusă la îndoială legiuitorul a prevăzut
remedii procesuale adecvate, şi anume: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. În cazul în care
există circumstanţe prevăzute la articolul 33 al Codului de procedură penală a Republicii Moldova,
judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la judecarea cauzei. Pentru aceleaşi motive,
judecătorul poate fi recuzat şi de către părţile în proces. Recuzarea trebuie să fie motivată şi poate fi
propusă, de regulă, înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
Se apreciază că este independent judecătorul care nu este supus presiuni şi este imparţial
judecătorul care nu are prejudecăţi în soluţionarea cauzei în legătură cu soluţionarea căreia a fost
sesizat.
Inamovibilitateajudecătorilor presupune dreptul pe care îl au prsoanele ce deţin această funcţie
de a fi protejate faţă de orice măsură arbitrară care priveşte: îndepărtarea lor din funcţie, transferarea
sau chiar promovarea. Regulile privind inamovibilitatea judecătorilor sînt stabilite prin Legea cu
privire la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.1995.
Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor este dispusă de o autoritate distinctă, şi
anume Consiliul Superior al Magistraturii.
2.5. Accesul liber la justiţie
Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundai tal al organizării oricărui sistem judiciar
democratic, precu al oricărui stat de drept, fiind consacrat într-un număr im tant de documente
internaţionale la care Republica Moldova este parte, astfel încît el reprezintă semnificaţii deosebite
şi pentru dreptul constituţional, dar şi pentru dreptul procesual.
Este complicat de asigurat, accesul liber la justiţie în situaţia în care nu sînt cunoscute datele
despre necesităţile, interesele şi experienţele comunităţii; există informaţii insuficiente referitoare la
faptul cine şi de ce apelează la instanţa de judecată, cine şi de ce nu apelează la instanţa de judecată.
Totodată, important de a ţine cont, atunci cînd calificăm accesul la justiţie de incidenţa justiţiei
asupra problemelor comunitare, răspunsul autorităţilor publice la necesităţile potenţialilor
justiţiabili, barierele care împiedică accesul liber la justiţie, conştientizarea şi atitudinile populaţiei
referitoare la sistemul de justiţie.
Asigurarea accesului liber la justiţie în orice stat de s-ar putea realiza la un nivel şi mai bun
dacă se va ţine con următoarele criterii de bază ale accesului la justiţie:
- lipsa unor impedimente organizatorice de acces la instanţele de judecată şi alte mijloace
judiciare de soluţiona conflictelor;
- cunoaşterea de către populaţie a informaţiei referitoare la disponibilitatea mecanismelor
judiciare şi a procedurile funcţionare a acestora;
- existenţa unui sistem optim de cheltuieli judiciare şi a unui mecanism complex de asigurare a
asistenţei juridice pentru paturile social-vulnerabile;
- executarea deciziilor instanţelor de judecată şi asigurarea unui impact social efectiv.
Accesul la justiţie este limitat de un şir de impedimente care pot fi clasificate în:
- impedimente de ordin juridic;
- impedimente de ordin social.
Impedimentele de ordin juridic se manifestă prin: instabilitatea, neclaritatea normelor juridice,
ineficacitatea reglementărilor juridice.
Impedimentele de ordin social constau în: neîncrederea în sistemul de justiţie, inegalitatea
socială a justiţiabililor, discriminarea.
Orice condiţionare a accesului liber la justiţie ar prezenta o nesocotire a unui principiu
constituţional fundamental şi a unor standarte internaţionale universale, în orice democraţie reală.
Din acest considerent este necesară reformarea sistemului de acces la justiţie care ar trebui să
vizeze trei elemente:
- înlăturarea barierelor organizaţionale de acces la justiţie;
- înlăturarea barierelor procedurale de acces la justiţie;
- înlăturarea barierelor economice, care fac imposibilă sesizarea instanţei de judecată de către
persoanele social vulnerabile.
Fiecare persoană dispune de anumite drepturi care în mod obişnuit sînt valorificate de titularii
lor potrivit legii şi sînt respectate de celelalte persoane care au obligaţia de a nu face nimic care să
stînjenească exercitarea lor normală. Atunci cînd drepturile nu sînt respectate, sau sînt contestate,
legea prevede modul de apărare şi valorificare a acestora pentru a fi soluţionate conflictele ce apar.
În acest sens, orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauză în mod echitabil, de către instanţa
de judecată, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale sau asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală împotriva ei (47).

2.6. Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti


Potrivit prevederilor normelor procesuale, instanţa de judecată trebuie să aibă o anumită
compunere, adică completul de judecată trebuie să fie alcătuit din numărul de judecători care au
capacitatea funcţională necesară pentru judecare. în dreptul modern colegialitatea instanţei
reprezintă regula, iar judecătorul unic – excepţia (48).
În sistemul procesual al Republicii Moldova sînt aplicate ambele reguli, adică: judecarea
cauzelor se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din trei judecători sau de către un singur
judecător. În toate instanţele de judecată de gradul întîi, cauzele se judecă de un singur judecător, cu
excepţia cazurilor în materie penală, cînd infracţiunile excepţional de grave, pentru săvîrşirea cărora
legea prevede pedeapsă cu detenţiune pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a
preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din trei judecători, de asemenea în complet
format din trei judecători pot fi examinate cauzele penale deosebit de complicate, precum şi cele
care prezintă o mare importanţă socială.
Apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul, precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel pentru a decide
admisibilitatea, se judecă de către instanţele respective în complet format din trei judecători.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în complet format din cinci
judecători.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin
2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.

2.7. Prezumţia de nevinovăţie


Prezumţia de nevinovăţie constituie baza procesului penal modern, dovedind o relaţie
deosebită cu principiul procesului pr-nal echitabil, întrucît este destinată să protejeze individul faţă
de autorităţile publice. Preeminenţa dreptului existentă în fiecare sistem juridic stabileşte şi esenţa
existenţei prezumţiei de nevinovăţie, care se traduce prin ideea potrivit căreia cel cercetat sau acuzat
de săvîrşirea unei infracţiuni are dreptul la o justiţie independentă sau imparţială a cărui toleranţă
trebuie să reprezinte marca esenţială. Aceasta vizează, aşadar, în principal, starea de spirit şi
atitudinea judecătorului care trebuie să se pronunţe în privinţa unei acuzaţii penale, excluzînd, în
mod categoric, ideile preconcepute şi prejudecăţile.
Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie considerată o atestare a poziţiei morale a unei persoane,
întrucît ar fi lipsit de temei şi opus uneori chiar realităţii ca o normă juridică să confere onsetitate
ireproşabilă cuiva. Ea asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi sancţionat discreţionar,
iar atunci cînd este învinuit de săvîrşirea unei infracţiuni se va urma o procedură prin care să se
stabilească vinovăţia sa.
Avînd ca principală sursă de inspiraţie Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţenilor din 1789,
promotorii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au consacrat alineatul al doilea al articolului
6 din CEDO prezumţiei de nevinovăţie: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi legal stabilită". În Republica Mold prin prezumţia nevinovăţiei
se are în vedere că: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vino-
văţia sa va fi dovedită în mod legal, în baza sentinţei definitiv instanţei judecătoreşti" şi aceasta
(prezumţia) îşi găseşte consacrarea în Constituţie, la articolul 21; în Legea privind organizarea
judecătorească, la articolul 7; în Codul de procedură penală articolul 8.
În concluzie, putem spune că prezumţia de nevinovinovăţie decurge din cerinţa că nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere, constituind o garanţie pentru orice persoană în
lipsa probelor de vinovăţie, să nu poată fi trimisă în judecată şi condamnată; prin acest principiu,
autorităţile judiciare sînt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea vinuirii şi să
formuleze, în lipsa unor astfel de probe, concluzia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului.

2.8. Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare


În Franţa, ca şi în Spania, Belgia, Italia, Germania există distincţie netă între prima fază
procesuală, căreia îi corespude secretul pe care trebuie să-1 păstreze doar organele judiciare, care
este unul profesional, întrucît ceilalţi participanţi pot informa presa; şi cea de-a doua, a judecăţii, în
care poate fi permisă, după obţinerea şi acordului părţilor, televizarea dezbaterilor. Modelul
american cunoaşte doar două îngrădiri ale publicităţii: ancheta poliţiei şi stabilirea actului de
acuzare de către marele juriu. Această deplinătate a publicităţii este contestată din ce în ce mai
acerb de juriştii americani şi datorită aducerii de atingeri prezumţiei de nevinovăţie. Publicarea de
relatări cu privire la cauze penale nesoluţionate definitiv poate avea un efect negativ, indiferent de
faza procesului în care se află. În acest sens nu poate fi ignorată şi mediatizarea dezbaterilor
judiciare, care este susceptibilă să lezeze imparţialitatea judecătorilor, deoarece o campanie de presă
virulentă poate determina pe judecător să aibă anumite prejudecăţi, ceea ce s-ar răsfrînge negativ

.
asupra prezumţiei de nevinovăţie (49).
În Republica Moldova publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea
pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, dînd expresie garanţiei
instituţionale prin care se asigură că administrarea justiţiei este subiect al examinării de către public
şi contribuie la respectarea legii şi a persoanelor implicate.
Articolul 6 al Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului stabileşte că: „hotarîrea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori
al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor i-au protecţia
vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către
instanţă, atunci cînd în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei”. Acest principiu este consacrat în Constituţia Republicii Moldova, care la articolul 117
stabileşte că „În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sînt publice. Judecarea
proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea tuturor
regulilor de procedură", în Legea cu privire la organizarea judecătorească, la articolul 10 şi în Codul
de procedură penală, la articolul 18.

2.9. Limba de procedură şi dreptul la interpret


Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele care nu posedă sau nu
vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrări dosarului, de a
vorbi în instanţă prin interpret.
Interpret, traducător este persoana care cunoaşte limbi necesare pentru interpretarea semnelor
celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi terminologia juridică, nu este interesată cauza penală şi
acceptă să participe în această calitate, el va desemnat în această calitate de organul de urmărire
penală sa de instanţa de judecată în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală.
Procedura judiciară se poate desfăşura şi în altă limbă, condiţiile Legii cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe t ritoriul Republicii Moldova. în cazul în care procedura judici se
efectuează în altă limbă, documentele procesuale judiciare întocmesc în mod obligatoriu şi în limba
de stat. Actele instanţ de judecată şi alte documente procesuale, care, potrivit legii, mează a fi
înmînate părţilor se vor traduce în limba lor matern sau în altă limbă pe care o cunosc.
Legislaţia procesual-penală prevede participarea obli; torie a apărătorului în cazurile în care
inculpatul nu cunoaş limba de procedură.
În acest fel, se exclude inegalitatea şi discriminarea naţii nală, folosirea limbii materne fiind un
element în plus ce exdta judecarea unor persoane care, neînţelegînd obiectul acuzaţiiloi nu ar putea
să se apere din cauza necunoaşterii limbii oficiale (50).

2.10 Principiul folosirii căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei


Necesitatea verificării activităţii desfăşurate de instanţele judecătoreşti şi a hotărîrilor
pronunţate, astfel încît să nu dobîndească autoritate de lucru judecat decît acele hotărîri ce sînt
conforme cu legea şi cu adevărul, a impus instituirea căilor de atac.
Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei a determinat înscrierea în Constituţia
Republicii Moldova (articolul 119) a principiului conform căruia „împotriva hotărîrilor
judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile
legii". Acest principiu, recunoscut ca drept fundamental al omului, este consacrat şi de documente
de drept internaţional. Astfel, Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice din 16
decembrie 1966 enunţă în articolul 145 paragraful 4 punctul 5 că „orice persoană declarată ca
răspunzînd de săvîrşirea unei infracţiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de această
lege, să ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a declarării vinovăţiei sale şi a pedepsei
aplicate". Totodată, articolul 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale garantează „un recurs efectiv în faţa unei instanţe Naţionale" oricărei persoane ale
cărei drepturi şi libertăţi recunoscute onvenţie au fost încălcate, iar articolul 2 paragraful I din
Protocolul nr.7 adiţional la Convenţie prevede că „orice persoană declarată vinovată de o
infracţiune, de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a
condamnării de către o instanţă superioară".
Căile de atac sînt mijloacele prevăzute de lege prin care organanele de stat competente şi
părţile din proces promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărîrile ju-
decatoreşti, în vederea desfiinţării acelor hotărîri care cuprind erori de fapt şi de drept şi a înlocuirii
lor cu hotărîri conforme cu legea şi cu adevărul (51)
.
Raţiunea existenţei căilor de atac constă în realitatea scopul justiţiei nu poate fi atins printr-
o singura judecată care orice activitate umana poartă cu sine riscul erorii. Prin folos căilor de atac
recunoscute de lege, cauzele judecate sînt sup controlului judecătoresc al instanţelor ierarhic
superioare, de atac dau satisfacţie drepturilor şi intereselor participant la proces şi oricăror altor
persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act al instanţei, devine astfel un
mijloc distructiv, de înlăturare a actelor nelegale şi netemeinice.

2.11. Egalitatea părţilor şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare


Procesele se desfăşoară pe principiul contradictorialitătii şi egalităţii părţilor în drepturile
procedurale. Deoarece duelul dintre acuzare şi apărare, dintre pîrît şi reclamant apare evident şi se
manifestă în confruntarea de opinii şi argumente legate modul în care urmează să se soluţioneze
cauza.
Contradictorialitatea presupune organizarea procesi astfel încît părţile şi ceilalţi participanţi
la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces de a alege
modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi
persoane, de asi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care legătură cu pricina
dată judecăţii şi de a-şi expune puneţi vedere asupra iniţiativelor instanţei (52).
Principiul contradictorialităţii este foarte complex şi se manifestă prin următoarele laturi
principale (53):
- stabilirea poziţiei procesuale a părţilor cu drepturi egale si interese contrare în aşa fel încît să
se realizeze egalitatea acestora, cu acordarea posibilităţii folosirii tuturor mijloacelor legale de
opozitie faţă de punctele de vedere adverse;
- separarea principalelor funcţii procesuale în aşa fel încît apărarea, acuzarea, susţinerea acţiunii
civile, contestarea ei şi soluţionarea cauzei să fie atribuite unor subiecţi diferenţiaţi.
În literatura de specialitate s-a menţionat că principiul contradictorialităţii se întîlneşte în
raporturile dintre părţi şi in raporturile dintre părţi şi instanţă (54).
Astfel, acest principiu se manifestă în toate etapele judecaţii, excepţie făcînd deliberarea şi
pronunţarea hotărîrii. Contradictorialitatea se manifestă cu mult înaintea judecăţii, întrucît prin
cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant, şi prin întîmpinarea pîrîtului, părţile îşi fac
cunoscute pretenţiile şi aparările, precum şi probele pe care doresc să le adrninistreze pentru
dovedirea acestora. în cauze penale la încheierea anchetei preliminare sînt prezentate toate
materialele dosarului penal pentru a le face cunoscute părţii vătămate, părţii civile, părţii ci-
vilmente responsabile şi apărătorului său.
Un alt aspect al contradictorialităţii îl constituie faptul că probele se discută la ancheta
judecătorească şi respective nici o proba nu poate fi pusă la baza hotărîrii în cauză dacă nu s-a
acordat posibilitate de a o discuta.
Principiul contradictorialităţii se întîlneşte şi la judecarea cailor de atac, iar în cauze civile
şi în faza executării silite.
Deci instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţi tatea şi obiectivitatea, creează condiţii
pentru exercitarea drepturilor participanţilor la proces, pentru cercetarea obiecti circumstanţelor
reale ale pricinii.
Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garant prin lege şi se asigură de către
instanţă prin crearea posibilit lor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloace
procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţe de fapt şi de drept, astfel încît nici una
dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Nerespectarea acestui principiu în cursul judecaţii duc nulitatea hotărîrii, întrucît se încalcă şi
alte principii fundamentale ale justiţiei, în special cel al dreptului la apărare.

2.12. Dreptul la apărare


Realizarea justiţiei într-un stat de drept poate avea loc mai prin respectarea drepturilor şi
intereselor legale ale omului.
Tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvîrsit o infracţiune se realizează de către
instanţele judecătoreşti prin parcurgerea unui proces penal. Acest proces penal, în desfăşurarea sa,

.
.
este guvernat de unele reguli cu caracter general pe baza cărora este clădită întreaga construcţie a
procesului penal (56.)
Unul dintre principiile fundamentale ale justiţiei e principiul garantării dreptului de apărare,
fiind nu numai o manifestare e a statului de drept, dar şi o condiţie necesară pentru realizarea
eficientă a justiţiei.
Fiind unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenii dreptul la apărare este înscris într-o
serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi:
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) care in articolul 6 punctul 3 litera c)
prevede că orice acuzat are, în special dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător
ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu atunci cînd interesele justiţiei o cer;
Carta Europeană a Drepturilor Omului prevăzînd în articolul 47 dreptul la un proces
echitabil, stabileşte că persoanele care nu au resursele necesare vor beneficia de asistenţă judiciară
gratuită, în măsura în care un asemenea ajutor este necesar pentru asigurarea accesului efectiv la
justiţie.
Constitutia Republicii Moldova înscrie acest drept în articolul 26, dîndu-i următorul
conţinut:
- dreptul la apărare este garantat;
- fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor sale;
- în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din
oficiu;
- amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea in limitele prevăzute se
pedepseşte prin lege.
Unii autori apreciază că dreptul la apărare are un conţinut complex manifestat sub trei
aspecte principale (57).
Părtile au posibilitatea de a-şi asigura singure apărarea.
Astfel , învinuitul sau inculpatul beneficiază de o serie de drepturi procesuale care le dau
posibilitatea de a-şi asigura singuri apararea:
- învinuitul sau inculpatul are dreptul să ştie pentru ce faptă este învinuit şi să dea explicaţii cu
privire la învinuirea ce i se aduce sau să refuze de a le da;
- învinuitul sau inculpatul are posibilitatea să participe la
efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de apărător, la solicitarea sa, ori
să refuze de a participa la ele;
- învinuitul sau inculpatul are dreptul să efectueze pregătire materialelor pentru cauza penală, iar
după terminarea măririi penale, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei noteze din ele datele
necesare, să înainteze cereri de completare a urmăririi penale;
- părţile pot exercita dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor, pot exercita căi ordinare de atac
sau în unele condiţii extraordinare de atac;
- alte drepturi prevăzute de legislaţie.
Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuitilor şi inculpaţilor. El poate fi realizat
personal sau prin intermediul unui apărător.
Aşadar, apărarea este o noţiune mai largă decît noţiunea de apărător, pentru că apărarea
poate fi efectuată fie personal către învinuit sau inculpat, fie de apărătorul ales sau desemnat din
oficiu.
Obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere din o aspectele favorabile părţilor.
Dreptul părţilor la asistenţă juridică.
Astfel, asistenţa juridică este obligatorie:
-cînd aceasta o cere bănuitul, învinuitul sau inculpatul;
-cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut,
surd, orb sau alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau
mintale;
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care
se desfăşoară procesul penal;
.
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;
- cînd bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incrimineaza o infracţiune gravă, deosebit de
gravă sau excepţional de gravă;
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este
trimis la expertiza judiciara psihiatrică în condiţii de staţionar;
- cînd interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel puţin unul din ei
este asistat de apărător;
-cînd în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;
- cînd interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi în
recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;
- cînd procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se
incriminează săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa unei persoane care s-a îmbolnăvit
mental după săvîrşirea unor asemenea fapte;
- cînd procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la momentul
examinării cauzei.
Asadar dreptul la apărare şi accesul la justiţie sînt drepturi fundamentale, garantate de
constituţie şi tratatele internaţionale şi care nu pot să depindă de nivelul economic al justiţiabilului
sau de resursele pe care le consideră suficiente statul.
În concluzie, putem spune că încălcarea acestor drepturi sau tratarea lor necorespunzătoare
atrage nesocotirea dreptului la apărare (58).

3. Raporturile puterii judecătoreşti cu autorităţile publice


Analizînd titlul III, capitolul IX al Constituţiei Republicii Moldova, puterea judecătorească
este una din cele trei puteri ale statului care în mod firesc interacţionează cu autorităţile publice.
Puterea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă şi de puterea executivă, are
atribuţii proprii exercitate prin instanţele judecătoreşti în conformitate cu principiile şi dispoziţiile
prevăzute de Constituţie şi de alte legi.
Deci relaţiile dintre puterea judecătorească şi celelalte puteri sînt determinate de
următoarele principii: separaţiei şi co1aborării puterilor; independenţei şi inamovibilităţii
judecătorilor.
Raporturile dintre puterea judecătorească şi puterea executivă sînt determinate de
următoarele reglementări ca: numirea judecătorilor de către Preşedintele Republicii Moldova;
rezolvarea de către instanţele judecătoreşti a cauzelor de contencios administrativ, executarea
hotărîrilor judecătoreşti de către executiv (59).
Raporturile autorităţii judecătoreşti cu puterea legislati se materializează prin faptul că
legiuitorul emite, adoptă legi prin care se stabileşte modul de constituire, competenţa, atribuţiile
instanţelor judecătoreşti. Prin hotărîrea judecătorească se aplică gea la un caz concret, avînd ca scop
fie sancţionarea unui delict, soluţionarea unui litigiu. Apoi marele principiu al independentei
judecătorului presupune supunerea sa numai legii (60).
În activitatea lor autorităţile judecătoreşti au raporturi cu alte organe de ocrotire a
normelor de drept precum este Curtea Constituţională, procuratura, avocatura, avocatul parlamentar.
Autoritatea judecătorească este reprezentată de către instantele judecătoreşti ce înfăptuiesc
justiţia, iar Curtea Constitutionala are rolul unui arbitru în procesul de adoptare a legilor,
(61) ,datorită faptului ca aceasta are menirea sa verifice conformitatea regulilor de drept intern cu
normele constituţionale.
Aşadar, raporturile dintre autoritatea judecătorească şi autoritatea de jurisdicţie
constituţională sînt determinate de atributiile exlusive ale Curţii Constituţionale prevăzute de lege:
- ca organ unic, specializat efectuează controlul constitutionalitatii legilor;
- interpretează normele cuprinse în textul Constituţiei; soluţionează cazurile de
neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate de Curtea Supremă de Justiţie (62).
Deci instanţele de judecată în procesul de exercitare a justitiei aplică legea, în conformitate
cu hotărîrile Curţii Constituţionale, respectiv în cazul în care pe parcursul procesului judecării
cauzelor, instanţa de judecată constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine
" 1 mii i I I nea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1992,
normelor constituţionale, această din urma suspendă examinarea cauzei şi înaintează Curţii
Supreme de Justiţie propuneri privind sesizarea Curţii Constituţionale, sau după caz aplică direct
norma constituţională.
Procuratura, organele de urmărire penală şi avocatura sunt ca si Curtea Constituţională
autorităţi independente faţă de instantele judecătoreşti, dar activitatea acestora este îndreptată spre
facilitarea înfăptuirii justiţiei. Astfel pentru efectuarea justitiei penale este necesară şi obligatorie
activitatea organelor de urmarire penală, participarea procurorului la examinarea acestor cauze în
instanţa de judecată, iar în cazurile prevăzute de lege şi acordarea de asistenţă juridică de către
avocat. La soluţionarea litigiilor civile şi economice procurorul participă numai în cazurile
prevăzute de lege, iar avocatul în funcţie de voinţa părtilor în cauză (63).
Avocatul parlamentar sesizează instanţele judecatoresti competente pentru soluţionarea unor
litigii administrative în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor constituţionale a omului de către
autorităţile publice (64

" 1 mii i I I nea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1992,
TEMA 3: SISTEMUL JUDECĂTORESC REPUBLICII MOLDOVA ŞI ELEMENTELE
COMPONENTE ALE ACESTUIA

1.1 Scurt istoric privind apariţia şi evoluţia sistemului judecătoresc din Republica
Moldova. Conceptul reformei judiciare.

După cucerirea Daciei de către romani (106 d.Chr.), noii stapinitori, urmărind să-şi consolideze
poziţia, au introdus propria administraţie, favorizînd stabilirea în acele locuri a elementelor romane
sau romanizate din tot Imperiul. După împăratul Romei cea mai mare competenţă asupra tuturor
locuitorilor provinciei Dacia o avea guvernatorul, căruia îi erau acordate atribuţii de ordin politic,
judecătoresc, administrativ etc. Odată cu retragerea a autorităţilor romane din Dacia, în perioada
sec. IV-IX intranţe de judecată erau juzii (judecii, judeţii), păstrat cu acest nume din practica
romană a acelor duumviri jure dicundo şi oamenii buni şi bătrîni, care soluţionau atît cauzele
penale, cît şi cele civile.
În Evul Mediu domnitorul soluţiona de sine stătător pricinile apărute, însă el lua hotărârile
după ce se consulta cu Sfatul Domnesc, organ consultativ constituit din boierii care reprezentau
clasa feudală (instituit după instaurarea dominaţiei otomane pentru a nu permite concentrarea
excesivă a puterii).
Evident domnul nu reuşea să soluţioneze singur toate pricinile, de a ele erau puse în sarcina
organelor locale şi a celor centrale, judecau în numele şi sub controlul domnului. Astfel, în Moldova
justiţia era exercitată de domnul ţării, de divan (din a doua jumătate a secolului XVIII - de
departamente), de anumiţi gători centrali sau locali (în baza funcţiei pe care o deţineau sau a unei
delegaţii speciale date de domn), de unele organe orăşen sau de breaslă (justiţia orăşenească), de
stăpînul feudal (laic sdau ecleziastic) în ce priveşte oamenii de sub puterea lui, de „oamenii buni şi
bătrîni" (justiţia obştii săteşti), de clerici (justiţia ecleziastică), precum şi de către Biserică, fără a
înlătura judecarea domnească, în cauzele civile sau penale legate de canoane. Parţile în litigiu
puteau ele însele să-şi aleagă boieri-judecători, să judece cauza lor.
Formarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale moderne a cunoscut un ritm destul de lent, din
cauza mai multor factori, inclusiv a dominaţiei otomane în Moldova. Pe teritoriul Principatului
Moldova dintre Prut şi Nistru, redenumit Basarabia, organizarea unui sistem de stat modern fusese
şi mai mult întîrziat ca urmare a încorporării acestuia în anul 1812 în componenţa Rusiei. Or,
izvoarele atestă că justiţia rusă, ca formă de organi nu era superioară celei din Moldova de pînă la
1812, ci potrivă, în multe privinţe era inferioară, fiind caracterizată menţinerea principiilor şi
instituţiilor medievale. De aseme este de menţionat că la sfîrşitul sec. al XVIII-lea Imperiul Rus
avea un Cod civil, spre deosebire de celelalte ţări din Europă.
Începind cu 1918, Basarabia, devenind parte integrantă a României avea aceleaşi organe
judiciare ca şi întregul Regat. Cele doua sisteme de organe judecătoreşti (locale şi generale) au fost
înlocuite cu unul. În fiecare judeţ a fost înfiinţat cîte un tribunal, iar in sectoare funcţionau
judecătoriile de pace. Curtea de juraţi a continuat sa funcţioneze şi după 27 martie 1918. La
Chişinău a fost infiintată Curtea de Apel, care examina cauzele civile, penale şi cele de contecios
administrativ. În calitate de instanţă de recurs pentru toate instanţele din Basarabia era Înalta Curte
de Casaţie şi Justitie cu sediu la Bucureşti. Acest sistem judecătoresc a funcţionat cu aplicarea
legislaţiei româneşti, pînă la 28 iunie 1940, cînd Basarabia a trecut în componenţa Uniunii
Sovietice.
În constituţia RSSM, aprobată prin Legea din 10 februarie 1941, a fost prevăzut că justiţia
în RSSM se înfăptuieşte de Judecatoria Supremă a RSSM, de judecătoriile norodnice şi de
instantele specializate, înfiinţate prin hotărîrea Sovietului Suprem al URSS . În calitate de instanţă
specializată, a fost constituit Arbitrajul de Stat al RSSM, ca organ judiciar unic şi suprem pentru
rezolvarea litigiilor de natură economică dintre întreprinderi,institutii şl organizaţii. Iniţial, arbitrajul
funcţiona pe lîngă Sovietul Miniştrilor al RSSM, ulterior, sub conducerea Sovietului Suprem al
RSSM. Legea fundamentală sovietică, desigur, proclama că judecătorii sînt independenţi şi supuşi
" 1 mii i I I nea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1992,
doar legii. În realitate însă toţi judecătorii sovietici, la toate nivelurile, fără excepţie, erau alesi ,
pe cinci ani, nu pe viaţă. Unicul partid dispunea de monopolul de a propune candidaturile în vederea
alegerii judecatorilor. Activitatea judecătoriilor şi modul în care judecătorii işi exercitau funcţiile
erau supravegheate strict de partid, de Procuratura şi de Curtea Supremă, acestea din urmă fiind
supravegheate de Prezidiul Sovietului Suprem. La sfîrşitul fiecărei perioade de cinci ani, Curtea
Supremă făcea un raport de activitate in fata acestui Prezidiu, care avea competenţa de a da directiv
generale instanţei judecătoreşti supreme, de a-i prescrie o vigilenţă sporită privind unele
sectoare de activitate, de a m ca directivele pe care aceasta le dădea instanţelor inferioar acest fel,
Prezidiul avea competenţa de intervenţie şi de control activităţii Curţii Supreme, fapt care influenţa
direct jurisprudenţa acesteia, iar prin ea şi activitatea celorlalte judecătorii (68).
După adoptarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova şi a legii privind
suspendarea acţiunii unor articol Constituţia Republicii Moldova a apărut necesitatea obiectiva de a
reorganiza pe principii noi sistemul organelor puterii şi al organelor de justiţie. Astfel, după
depolitizarea instanţelor judecătoreşti, a fost lichidat elementul neprofesionist din cadrul justiţiei
prin adoptarea de către Parlament la 18 octombrie a Legii privind modificarea şi completarea unor
acte legislative în legătură cu desfiinţarea instituţiei de asesori populari. Tribunalele militare care
activau pe teritoriul Republicii Moldova instanţe judecătoreşti ale URSS au fost trecute sub
jurisdictia autorităţilor republicane (69).
Începînd cu 1992, Republica Moldova intră într-un proces de reorganizare a sistemului
organelor de ocrotire a normelor de drept care cuprinde în sine şi reforma judecătorească, adoptate
în acest sens: Constituţia Republicii Moldova, privind organizarea judecătorească, Legea privind
statutul judecătorului, Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la colegiul de
calificare şi atestare a judecătorilo gea cu privire la colegiul disciplinar şi răspunderea disciplinara a
judecătorilor etc.

2 Definiţia şi trăsăturile sistemului judecătoresc

Conform DEX-ului noţiunea de „sistem" presupune un ansamblu de elemente (principii,


reguli, forţe etc.) dependente intre ele si formind un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu
de gindire teoretică, reglementează clasificarea materialului intr-un domeniu de ştiinţe ale naturii
sau face ca o activitate practica sa funcţioneze potrivit scopului urmărit.
Prin urmare, sistemul judecătoresc reprezintă totalitatea instantelor Judecătoreşti. Articolul 115
din Constituţie şi articolul 15 din Legea privind organizarea judecătorească stabilesc ca instantele
judecătoreşti: judecătoriile, curţile de apel şi Curtea Suprema de Justiţie. Pentru anumite categorii
de cauze pot funcţiona instante judecătoreşti specializate. Astfel, prin noţiunea de „instanta
Judecătorească" înţelegem organul de stat abilitat cu funcţia înfăptuirii justiţiei. Din această
categorie sînt excluse Curtea Constituţională, Procuratura, Consiliul Superior al Magistraturii,
Ministerul Justiţiei şi arbitrajul, care au anumite atributii în legatura cu înfăptuirea justiţiei sau
înfăptuiesc activităţi asemanatoare, dar distincte de justiţie (70.)
În literatura de specialitate română noţiunea de autoritate judecatoreasca semnifică foarte clar
justiţia ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct. Justiţia ca sistem distinct reprezintă ansamblul
instantelor chemate să înfăptuiască judecata. În doctrina rusă sistemul judiciar a fost definit ca
totalitatea judecătoriilor statut unite într-un scop şi sarcini unice pentru înfăptuirea justiţiei, care se
caracterizează prin interacţiunea tuturor acestor organe judecatoresti determinată de competenţa
acestora sau ca totalitatea judecatoriilor unite prin relaţii de instanţă, care activează în
baza principiilor democratice[...]. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a Republicii Moldova
se arată că sistemul instanţelor judecătoreşti constituie baza autorităţii judecătoreşti, consfintite ca
atare prin Constituţie şi legislaţia în vigoare, abilitate cu dreptul de a judeca procese civile, penale
şi administrative în limita competenţelor conferite de lege
Instanţele judecătoreşti formează un sistem unic prin interactiunea acestora în procesul de
înfăptuire a justiţiei. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Între organizarea
judecatorească (sistemul judecătoresc) şi organizarea justiţiei (siste gradelor de jurisdicţie) există o
legătură indisolubilă, determinat de legislaţia de procedură, care stabileşte competenţa instanţelor şi
forma procesuală de înfăptuire a justiţiei. Sistemul judiciar unic şi între organizarea judecătorească
şi activitatea procesual civilă sau penală a instanţelor există o strînsă legătură, însă aceasta nu
presupune nicidecum subordonarea unei instanţe alteia dupa principiul ierarhizării. Principiul
fundamental care domină structura organelor judecătoreşti şi funcţionarea lor este cel al
independentei judecătorilor şi instanţelor judecătoreşti.
Organizarea justiţiei se face potrivit unor forme proces prevăzute de legislaţia de procedură
(civilă şi penală), care constau în anumite grade de jurisdicţie şi modalităţi de examinare a cauzelor
penale, civile, economice, administrative, asigurinduse aflarea adevărului şi aplicarea justă a legii.
Gradele de jurisdicţie reprezintă etapele prin care poate trece un caz în procesul înfăptuirii
justiţiei. Legislaţia de procedură a Republicii Moldova prevede înfăptuirea justiţiei două sau trei
grade de jurisdicţie, unde orice cauză după judecarea în prima instanţă se judecă în apel sau în
recurs.
Realizare primului grad de jurisdicţie - judecarea cauzei are loc obligatoriu pentru toate
cauzele venite în instanta de judecată, iar următoarele grade de jurisdicţie pot avea loc numai in
cazul în care cei interesaţi de cauză nu sînt satisfacute de hotărîrea primei instanţe şi utilizează o
cale ordinară de atac in condiţiile legii. Prin urmare, organizarea justiţiei se face printr-un sistem de
trei grade de jurisdicţie: 1) judecarea în fond; 2) judecarea în apel; 3) judecarea, în recurs, pentru
unele categorii de cauze sau de două grade de jurisdicţie: 1) judecarea in fond 2) judecarea în
recurs, pentru alte categorii de cauze în functie de obiectul litigiului şi instanţa de judecată care
examineaza cauza in fond.
Examinarea cauzei în fond are loc cu participarea nemijlocita a partilor şi a altor
participanţi în urmai căreia instanţa de judecata rezolva esenţa litigiului prin sentinţă în cauze
penale hotarirea în cauze civile, evaluînd probele prezentate de parti. Hotaririle instanţei în fond nu
sînt definitive şi pot fi atacate cu apel sau după caz, cu recurs.
Examinarea cauzei în apel are loc în instanţa de judecată ierarhic superioară, în completul
colegial format din trei judecători cu participarea părţilor, ca rezultat al atacării hotărîrii primei
instante în termenul prevăzut de lege, verificîndu-se legalitatea acesteia sub aspecte de fapt şi de
drept, în urma judecării în apel, instanţa de judecată emite decizia prin care respinge apelul sau il
admite, desfiinţînd hotărîrea primei instanţe. Decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs în
termenul prevăzut de lege.
Examinarea cauzei în recurs implică verificarea legalităţii, sub aspecte de fapt şi de drept, a
hotărîrilor primei instanţe sau, dupa caz, a deciziei instanţei de apel, numai sub aspecte de drept, de
catre instanţele de judecată superioare în mod colegial cu participarea părţilor. Instanţa de recurs se
pronunţă prin decizie, care respinge recursul sau îl admite, desfiinţînd hotărîrea primei instanţe sau,
după caz, şi a instanţei de apel. Decizia instanţei de recurs, de regulă, este definitivă.
Recursul şi apelul sînt considerate căi ordinare de atac însă legea prevede şi alte modalităţi
de examinare a cauzelor de către instanţele de judecată, numite căi extraordinare de atac care nu
reprezintă noi grade de jurisdicţie, deoarece sînt exercitate împotriva hotărîrilor judecătoreşti
definitive ca exceptie indiferent de faptul realizării tuturor gradelor de jurisdictie, în situaţii
prevăzute de lege. Aceste modalităţi sînt:
a)examinarea contestaţiei în anulare;
b)examinarea recursului în anulare;
c)examinarea în revizuire.
Examinarea contestaţiei în anulare se face de către instanţa de recurs sau de altă instanţă
care a pronunţat hotarirea definitivă a cărei anulare ce cere pentru vreunul dintre cazurile prevăzute
de lege. Instanţa, constatînd că cererea de cont este întemeiată, admite în principiu contestaţia,
dispune citarea părţilor şi poate desfiinţa hotărîrea a cărei anulare ce cere, procedînd la rejudecarea
recursului sau la rejudecarea cauzei in fond după casare, prin decizie sau, după caz, prin sentinţă - în
cauze penale, şi prin hotărîre - în cauze civile.
Examinarea recursului în anulare se înfăptuieşte de Curtea Supremă de Justiţie, în urma atacării
hotărîrilor judecătoreşti definitive de către Procurorul General şi adjuntii lui în scopul înlăturării
erorilor judiciare pe motive de drept expres arătate în lege. La judecarea recursului în anulare
instanta de judecată supremă dispune prin decizie desfiinţarea hotaririi judecătoreşti, pronunţînd o
nouă hotărîre, sau trimite cauza la rejudecare altei instanţe, în cazul admiterii acesteia.
Examinarea în revizuire se face de către instanţa de fond în cauze penale, precum şi de instanţa
ierarhic superioară, in cauze civile, atunci cînd s-a comis o eroare judiciară determinata de
circumstante de fapt ce nu corespund adevarului, printr-o hotărire judecatoreasca definitivă.
Examinarea in revizuire presupuner o evaluare a materialului probator nou şi soluţionarea esentei
cauzei. În cayul admiterii cererii de revizuire, instanţa de judecată anulează sau modifică hotărîrea
precedentă prin sentinţă sau decizie.

3. Instanţele judecătoreşti
3.1 Judecătoriile
În Republica Moldova judecătoriile funcţionează în sectoare stabilite prin Legea privind
organizarea judecătorească, din 06.07.1995 şi sînt compuse din: preşedintele judecatoriei,
vicepreşedinte, judecători şi aparatul auxiliar.
Judecătoriiloe funcţionează în fiecare centru raional, în fiecare municipiu, iar în municipiul
Chişinău în fiecare sector. Potrivit anexei nr. 1 la Legea privind organizarea judecătorească, în
intreaga tara sunt 46 de judecătorii, dintre care 5 în capitală.
Preşedinţii şi vicepreşedinţii judecătoriilor sînt numiţi în funcţie de catre Preşedintele
Republicii Moldova, la propunerea Consiliul Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani,
aceştia pot deţine funcţiile respective pe durata a cel mult două mandate succesiv. Pe durata
mandatului preşedintele judecătoriei exercita , in afara atribuţiilor decurgînd din calitatea sa de
magistrat o serie de atribuţii de conducere şi de administraţie stabilite prin lege. Astfel, legiuitorul a
prevăzut expres la articolul 27 al Legii privind organizarea judecătorească, atribuţiile preşedintelui
judecătoriei, conform căruia acesta: judecă procesele şi prezidează şedinţele de judecată;
organizează activitatea judecătoriei pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil,
constituie complete de judecată, distribuie judecăto alte sarcini; conduce activitatea de generalizare
a practicii judiciare şi de ţinere a statisticii judiciare şi prezintă informaţii asupra acestor activităţi
Curţii Supreme de Justiţie şi, respectiv, Ministerului Justiţiei; numeşte şi eliberează din funcţie
angajaţii aparatului judecătoriei; asigură activitatea organizatorică a judecatoriei exercită controlul
asupra întocmirii şi afişării, în termenul stabilit de norma procesuală, a informaţiei privind cauzele
fixate pentru judecare, inclusiv obiectul acestora; organizează munca de perfecţionare a
funcţionarilor din aparatul judecătoriei, ganizează stagieri şi activităţi de instruire în cadrul instanţ
contextul programei de instruire iniţială şi continuă; consti după caz, complete pentru judecarea
unor cauze privind anumite materii sau categorii de persoane; în caz de lipsă motivată a
judecătorului de instrucţie sau în caz de admitere a cererii recuzare a acestuia, numeşte un judecător
cu experienţă pentru a exercita atribuţiile lui, iar în caz de lipsă a judecătorului de instrucţie pe o
perioadă mai îndelungată, pentru exercitarea atribuţiilor lui numeşte un judecător cu experienţă cu
acordul Consiliului Superior al Magistraturii; exercită controlul asupra lucrului cancelariei;
organizează repartizarea aleatorie a cauzelor parvenite în instanţă spre examinare judecătorilor sau
dupa caz, completelor de judecată, iar în cazul în care judecătorul completul căruia i-a fost
repartizată cauza este în imposibili de a continua judecarea cauzei, redistribuie cauza altui jude sau
complet de judecată; examinează petiţiile şi plîngerile ce ţin de conduita şi etica judecătorului;
informează Consiliul Superior al Magistraturii despre abaterile disciplinare ale judecătorilor din
instanţă; prezintă, pentru coordonare, Consiliului Superior al Magistraturii programul concediilor de
odihnă anuale ale judecătorilor, acordă concediile de odihnă anuale şi recheama din concediu în
condiţiile legii; este ordonatorul mijloacelor financiare ale judecătoriei şi organizează gestionarea
eficientă a lor aproba statul de funcţii al aparatului instanţei judecătoreşti, coordonat de Ministerul
Justiţiei; desemnează în judecătorie un judecator responsabil pentru relaţiile cu mass-media;
exercită alte atributii conform legii.
Aparatul instanţelor judecătoreşti se constituie din:
- cancilarie şi arhivă. - cancelaria şi arhiva asigură lucrările de secretariat la înfăptuirea
justiţiei, generalizarea practicii judiciare, analiza statisticii judiciare precum şi alte lucrări necesare
bune desfaşurări a activităţii instanţei ;
- sectia administrativă şi de documentare - serviciul documentare ţine evidenţa legislaţiei, a
jurisprudenţei, precum şi gestiunea bibliotecii. Serviciul administrativ are în grijă gospodarirea
localurilor şi asigurarea condiţiilor materiale pentru deşfaşurarea activitaţii instanţelor judecătoreşti,
precum şi gestiunea bunurilor.
Personalul aparatului este numit şi eliberat din funcţie de catre presedintele instanţelor
judecătoreşti, în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu acesta este obligat să respecte atribuţiile de
serviciu etica profesională şi confidenţialitatea informaţiei obţinute, pentru divulgarea informaţiei
confidenţiale de serviciu, personalul aparatului instanţei judecătoreşti poartă răspundere in
condiţiile legii. Structura şi statul de funcţii al aparatului instanţei judecătoreşti se stabilesc de
Ministerul Justiţiei.
Instantele judecătoreşti dispun de poliţie judecătorească, pusă în viciul lor de Ministerul
Justiţiei. Necesarul de personal al poliţiei judecătoreşti, mijloacele pentru întreţinerea ei si
regulamentul de serviciu se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului Justiţiei şi Consiliului
Superior al Magistraturii.
Politia judecătorească are următoarele atribuţii:
- asigură paza localurilor, a altor bunuri ale instanţelor judecătoreşti, securitatea judecătorilor, a
celorlalţi participanti la proces, ordinea publică în sediul instanţei şi la şedintele judecată;
- execută aducerea forţată în instanţa judecătorească a persoanelor care se eschivează să se
prezinte;
- exercită controlul persoanelor la intrarea şi la eşirea din sediul instanţei judecătoreşti, inclusiv
controlul corporal în condiţiile legii;
- acordă asistenţă, potrivit legii, executorilor judecătoreşti în procesul efectuării actelor de
executare;
- asigură interacţiunea cu serviciile de escortare în instanţele judecătoreşti a persoanelor aflate
sub arest, în probleme ce ţin de securitatea şi paza acestora;
- premtîmpină şi asigură curmarea infracţiunilor şi contravenţiilor administrative în instanţele
judecătoreşti şi în procesul efectuării actelor de executare;
- execută deciziile şi indicaţiile preşedinţilor instanţelor judecătoreşti, iar în cazul şedinţelor de
judecată, deciziile şi indicaţiile preşedintelui completului de judecată;
- îndeplineşte şi alte însărcinări legate de înfăptuirea justiţiei.
Judecătoriile judecă toate cauzele şi cererile, de natura penală, civilă, administrativă,
contravenţională, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

3.2. Curţile de apel


În Republica Moldova sînt cinci curţi de apel cu sediile Chişinău, Bălţi, Cahul, şi Comrat.
Fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe
judecătorii.
Curtea de apel este compusă din: preşedintele curţii de apel, 2 vicepreşedinţi, judecători şi
aparatul auxiliar, acestea pot fi formate din mai multe colegii, după categoria cauzelor, sau dintr-un
singur colegiu mixt.
Colegiile se constituie din judecătorii curţilor de apel, componenţa acestora este aprobată de
preşedintele Curţii prin ordin la inceputul fiecărui an. Componenţa completului de judecată poate fi
modificată doar în condiţiile Codului de procedură penală, ale Codului de procedură civilă şi ale
Codului contravenţional, prin încheiere motivată, preşedintele curţii de apel are dreptul să dispună,
după caz, antrenarea judecătorilor din colegiu la judecarea unor cauze în alt colegiu. în activitatea
lor colegiile sunt conduse de vicepreşedinţii curţilor de apel, de competenţa cărora pe lîngă funcţia
respectivă, mai ţine şi: judecarea proceselor şi prezidarea şedinţelor de judecată ale colegiului pe
care il conduce sau numirea în acest scop a unui judecător al curtii de apel, conducerea, în
conformitate cu atribuţiile ce îi revin, activităţii colegiului şi a aparatului curţii de apel, organizarea
activităţii colegiului pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil solicitarea de la
judecători a dosarelor pentru generalizarea practicii judiciare; exercitarea altor atribuţii, conform
legii.
La fel ca şi în cazul judecătoriilor, preşedinţii şi vicepreşedintii curtilor de apel sînt numiţi
în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii pe un termen de 4 ani, cu posibilitatea de a deţine funcţia respectivă pe durata a cel
mult două mandate succesiv. Atribuţiile preşedintelui curţii de apel, cu mici excepţii, sînt
asemănătoare cu cele ale preşedintelui judecătoriei (a se vedea pct. 3,1 din prezentul paragraf).
În materie penală, de competenţa curţilor de apel ţine: judecarea în primă instanţă a
cauzelor penale privind infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii şi a infracţiunilor de război prevăzute la capitolul I al părţii
speciale a Codului penal al Republicii Moldova, infracţiunile de comitere a unui act terorist
finanţare a terorismului, infracţiunile de banditism şi de crearea sau conducere a unei organizaţii
criminale etc; ca instan apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în prima instanţă de
judecătorii; ca instanţă de recurs, judecă recurs împotriva hotărîrilor judecătoriilor, care, potrivit
legii, nu atacate cu apel; soluţionează conflictele de competenţă apărute" între judecătorii; judecă
cazurile de revizuire, date prin competenţa sa.
Ca instanţe de drept comun, curţile de apel judecă în primă instanţă pricinile civile privind;
declararea legalităţii unei greve recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor
judecătoreşti străine, lichidarea şi suspendarea activităţii asociaţiilor obşteşti de nivel republican,
încuviinţarea adopţiei copilul către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în strâinătate de către
cetăţeni străini şi apatrizi, judecă litigiile privind contestările actelor juridice cu caracter normativ,
hotărîrilor, acţiunilor (inacţiunilor) autorităţilor administraţiei publice din municipii ale consiliului
municipal şi primăriei municipiului Chişinău funcţionarilor publici din cadrul acestora, ce lezează
drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor si organizaţiilor de asemenea de
competenţa curţilor de apel ţine soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judecătoriile
din circumscripţia lor, generalizarea practicii judiciare şi exercitarea altor atribuţii prevăzute de
lege.

3.3. Curtea Supremă de Justiţie


Justiţia în Republica Moldova se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin alte
instanţe judecătoreşti în conformitate cu Constituţia, Legea privind organizarea judecătorească,
Legea cu privire la statutul judecătorului şi alte acte normative în vigoare.
Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă
şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, soluţionarea litigiilor apărute în
cadrul aplicării legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de
stat. Prin activitatea sa, Curtea Supremă de Justiţie asigură respectarea principiului prezumţiei
nevinovăţiei şi principiului supremaţiei legii, contribuiela constituirea unui stat de drept (75).
Curtea Supremă de Justiţie este compusă din preşedinte, trei vicepreşedinţi, care sînt
concomitent preşedinţi ai Colegiului Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ şi, respectiv,
Colegiul Penal şi 45 judecători (dintre care trei judecători exercită concomitent şi funcţia de
vicepreşedinte al colegiului) care îşi desfăşoară activitatea în colegii şi în cadrul Plenului Curţii.
Fiecare judecător al Curţii Supreme de Justiţie este asistat de un referent, care este licenţiat în drept,
cu o vechime în specialitate de cel puţin 3 ani şi se selectează în bază de concurs. În cadrul Curţii
Supreme de Justiţie funcţionează aparatul preşedintelui Curţii, direcţia de generalizare a practicii şi
analiza a statisticii judiciare, direcţia de evidenţă a legislaţiei şi informatică, direcţia grefei, direcţia
documentare şi direcţia economico-administrativă.
Preşedintele, vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie, vicepreşedinţii colegiilor şi judecătorii
Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi in funcţie de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, în termen de 30 de zile. Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie,
vicepreşedinţii colegiilor Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie pe un termen
de 4 ani, iar judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie pînă la atingerea
plafonului de vîrstă - 65 de ani.
Pentru a fi numit în funcţia de judecător al Curţii Supreme de Justiţie judecătorul trebuie să
corespundă cerinţelor văzute de Legea cu privire la statutul judecătorului şi să aibă vechime în
Igor BANTUŞ, Nicolae SANDU, Oleg CHIRIL
muncă în funcţia de judecător de cel puţin 10 ani. În cazul depistării unor probe incontestabile de
incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă, de încălcare a legislaţiei de către acesta sau
de încălcare a procedurilor legale de selectare promovare a lui, Consiliul Superior al Magistraturii
este anunţat de către Preşedintele Parlamentului, în temeiul un Comisiei juridice, pentru numiri şi
imunităţi, în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii. în cazul apariţiei unor
circumstanţe care necesită o examinare suplimentară sau în cazul vacanţei Parlamentului, Consiliul
Superior al Magistraturii este anunţat despre prelungirea acestui termen cu 15 zile si începutul
sesiunii.
Conducerea Curţii Supreme de Justiţie, după cum am mai menţionat, este exercitată de către
preşedintele Curţii, vicepresedintii Curţii şi de către cei trei vicepreşedinţi ai colegiil. Presedintele
Curţii Supreme de Justiţie exercită următoarele atributii:
-convoacă şi prezidează şedinţele Plenului Curtii, prezidează completul de judecată, asigură
executarea hotaririlor adoptate;
-numeşte judecătorii Curţii responsabili de întocmirea rapoartelor asupra cauzelor ce se vor
judeca în Plen;
-propune spre aprobare Plenului obligaţiile de serviciu ale vicepreşedinţilor Curţii - preşedinţi
ai colegiului şi vicepreşedinţilor colegiului;
-coordonează lucrul colegiului lărgit al Curţii, numeste membrii Curţii responsabili pentru
întocmirea rapoartel asupre cauzelor de complexitate deosebită ce se vor judeca în colegii
-coordoniaza lucrul de generalizare a practicii judiciare si analiza a statisticii judiciare şi face
propuneri Plenului privitor la darea hotaririlor explicative;
-organizeaza efectuarea altor lucrări ce ţin de competenţa Curtii
-reprezinta Curtea Supremă de Justiţie în relaţiile cu alte autoritati si instituţii publice atît din
ţară, cît şi de peste hotare;
-informeaza Consiliul Superior al Magistraturii asupra posturilor vacante de membri ai Curţii,
aprobă lista funcţiilor, care urmeaza să fie suplinite în bază de concurs;
-in conformitate cu legea, se numeşte şi eliberează din functie angajatii aparatului Curţii, asigură
respectarea disciplinei de catre acestia si aplică, după caz, sancţiuni disciplinare faţă de ei;
-este ordonatorul mijloacelor financiare ale Curţii;
-exercita alte atribuţii prevăzute de lege.
-In absenţa Preşedintelui Curţii, funcţiile acestuia le exerci-ta unul dintre vicepreşedinţi, în
temeiul unei dispoziţii emise de Preşedintele Curţii.
Colegiul Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ, şi Colegiul Penal sînt conduse de cîte
un preşedinte şi un vicepreşedinte, avind următoarele atribuţii:
-prezideaza completul de judecată;
-fixează termenele de desfăşurare a şedinţelor de judecată în cauzele date prin lege în
competenţa colegiului şi repartizează dosarele membrilor colegiului, organizează pregătirea şi
desfăşurarea sedinţelor de judecată şi asigură executarea hotărîrilor judecătoreşti, exercită controlul
asupra întocmirii şi afişării, în termenul stabilit de norma procesuală, a informaţiei privind cauzele
fixate pentru judecare, inclusiv obiectul acestora;
-formează completele de judecată şi programează şedinţele acestora,
-informează Preşedintele Curţii asupra cauzelor de complexitate judecarea cărora, conform legii,
cere întocmirea rapoartelor de catre membrii Curţii.
-organizeaza activitatea colegiului în limitele prevazute de lege;
-stabileşte obligaţiile de serviciu ale angajaţilor aparatului Curţii, care deservesc colegiul,
efectuiaza, după caz , transferarea angajaţilor În cadrul colegiului si modificarea oblogaţiilor lor de
serviciu;
-organizează lucrul de generalizare a practicii judiciare şi analiză a statisticii judiciare şi
prezintă rezultatele pentru dezbateri la şedinţele colegiului, face propuneri Plenului privitor la
darea hotărîrilor explicative;
-organizează executarea dispoziţiilor Plenului şi Preşedintelui Curţii, în conformitate cu legea;
-prezintă Plenului informaţii privind activitatea colegiului. In conformitate cu articolul 2 al
Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Curtea exercită următoarele atribuţii:ca instanţa de
recurs judecă hotărîrile curţilor de apel; judecă recurşurile în anulare împotriva hotărîrilor
I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


Igor BANTUŞ, Nicolae SANDU, Oleg CHIRIL
judecătoreşti în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege; judecă în primă instanţă cauzele
atribuite prin lege în competenţa sa (ex. judecă în prima instanţă cauzele penale privind
infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii Moldova); sesizează din oficiu sau la propunerea
instanţelor judecătoreşti
Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice;
generalizează practica judiciară, analizează statistica judiciara şi dă explicaţii din oficiu în
chestiunile de practică judiciară ce nu ţin de interpretarea legilor şi nu au caracter obligatoriu pentru
judecători; examinează informaţiile preşedinţilor instanţelor inferioare privind efectuarea justiţiei de
către acestea; acordă asistenţă metodică judecătorilor în chestiunile aplicării legislaţiei; exercită în
limitele competenţei sale atribuţii care derivă din tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte; exercită alte atribuţii conform legii.
Plenul este constituit din toţi judecătorii Curţii. În cauzele civile, comerciale si de contencios
administrative, rolul Plenului în aplicarea unitară a legii se realizează. În principal. Pe calea
recursului. În acest fel, Plenul exercita contrulul judiciar ordinar asupra deciyiilor pronuntate in
ordine de apel la desesizare Codul Civil, Comercial si de Contencios Administrativ lărgită sau a
Colegiului economic lărgit, în situaţiile în care se constată că soluţionarea cauzei poate conduce la o
contradicţie cu o hotărîre anterioară a instanţei supreme sau că se ridică o problemă importantă
de drept, ori că soluţionarea pricinii prezintă un interes deosebitpractica judiciara sau pemtru
evaluarea dreptului.
Astfel hotarirea Plenului pot influenta in mare masura solutiile pronuntate in cauze similare de
organelle judiciare inferioare. Mai mult decit atit, instantele supreme ii revine rolul de reglare
adivergentilor de jurisprudenta, exeistente la nivelul instantelor inferioare. Prin urmare, poziţia
instanţei supreme în ierarhia judiciara depăşeşte cadrul unor cazuri izolate, constituind o importanta
functie de orientare si ghidare a jurisprudentei. In acelasi timp, jurisprudenta instantei supreme
trebuie san fie constatata intr-un anumit sens, adica unitara, orice contradictie fiind de natura
principiului sigurantei raporturilor civile. În cauzele penele, Plenul judecă recursurile în anulare
declarate impotriva hotărîrilor irevocabile de condamnare, de achitare sau de incetare a procesului
penal asupra legalitatii carora s-a pronuntat Colegiul penal largit al Curtii Supreme de Justitie. De
asemenea, Plenul exercita un rol important la formarea si mentinerea unei jurisprudentei unitare in
materie civila, comerciala si de contencios administrative, si penal prin examinarea rezultatelor
generalizarii practicii judiciare si prin adoptarea hotaririlor cu caracter explicativ. Jurisprudenta
create de instanta suprema constitue o calauza pentru judecatorii instantelor inferioare in
interpretarea si aplicarea corecta a normelor substantial si procesual.

4. Ministerul Justiţiei. Funcţiile,structura şi atribuţiile.

Justiţia fiind un serviciu public, este firesc ca ea să beneficieze de un sprijin din partea
statului. Această activitate vizează doar latura organizatorică a justiţiei, fiind realizată de către
Ministerulnisterul Justiţiei.
Organizarea Ministerului Justiţiei este reglementată prin Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova nr.129 din 15 februarie2000 care indică expres la punctul 1 că „Ministerul Justiţiei este
organul central al administraţiei publice de specialitate, care exercită conducerea, coordonarea şi
controlul în domeniile de competență, asigură realizarea politicii de stat în sfera justiţiei și in
activitatea sa se subordonează Guvernului". Pe lîngă cele mențonate mai sus, Ministerul Justiţiei
Republicii Moldova mai are un șir de sarcini printre care putem enumera:
- coordonarea activităţii privind realizarea reformei judiciare și de drept;
- asigură elaborarea şi realizarea politicii de stat în domeniul justiției,
- contribuirea la asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor;
- elaborarea proiectelor de legi şi hotărîri ale Guvernului în domenilu justiţiei, efectuarea
expertizei juridice şi avizarea proiectelor legilor şi altor acte normative prezentate Guvernului
perfecționarea legislaţiei şi pregătirea propunerilor privind codificarea ei. contribuirea la ridicarea
calităţii proiectelor actelor normative elaborate de ministere şi departamente; crearea şi dezvoltarea
I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


Igor BANTUŞ, Nicolae SANDU, Oleg CHIRIL
sistemului de stat al informaţiei juridice;
- asigurarea executării hotărîrilor instanţelor judecătoreștiși altor organe, precum şi a
sancţiunilor de drept penal şi activității de probaţiune;
- contribuirea la asigurarea condiţiilor adecvate pentru funcționarea instanţelor judecătoreşti;
- asigurarea procedurilor de înregistrare în limitele competențelor stabilite de legislaţie;
- realizarea activităţii de armonizare a legislaţiei cu recomandările Consiliului Europei;
- Monilorizarea procesului de armonizare a legislaţiei pe plan naționa prin întocmirea
rapoartelor periodice privind situația armonizării legislaţiei şi a implementării planurilor naţiile
anuale de armonizare a legislaţiei. I
În scopul îndeplinirii sarcinilor încredinţate, Ministerul Justiţiei are dreptul: să primească
de la organele centrale de cialitate şi alte autorităţi administrative, de la instituţii ştiințifice şi de
învăţămînt avize asupra proiectelor de legi, elaboate de r Ministerul Justiţiei, hotărîrilor Guvernului
şi altor documente precum şi avize asupra statutelor şi regulamentelor organizațiilor obşteşti; să
instituie din reprezentanţi ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice, instituţiilor
şi organizaţiilor, de comun acord cu conducătorii acestora, comisii (grupuri de lucru) pentru
elaborarea proiectelor de legi hotărîri ale Guvernului vizînd domeniul justiţiei; să antreneze la
elaborarea proiectelor de acte normative în domeniul justiției (inclusiv prin contract) experţi,
consilieri, consultanţi din țară și de peste hotare; să dea explicaţii şi recomandări organel centrale de
specialitate ale administraţiei publice privind tehnica elaborării proiectelor de acte normative; să
recepţioneze de la organele centrale de specialitate ale administraţiei public, de la alte instituţii şi
organizaţii interesate informaţia necesară asupra proiectelor de acte normative elaborate de acestea,
să sistematizeze informaţia şi să prezinte Guvernului proiectele planurilor pentru perfecţionarea
legislaţiei; să coordoneze şi să numească executanţii lucrărilor de testare, estimare şi evaluare a
bazelor de date şi programelor computerizate de prelucrare a informațiilor juridice; să presteze
servicii juridico-informaţionale contra plată persoanelor juridice şi fizice; să prezinte Guvernului
propuneri cu privire la numirea organelor centrale de specialitate concrete ale administraţiei publice
responsabile de elaborarea proiectelor de acte normative, inclusiv a unor proiecte de acte normative
ce urmează a fi elaborate întru executarea hotărîrilor Curții Constituţionale.
În fruntea Ministerului Justiţiei ca organ unipersonal se află ministrul, care e numit în
funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova în baza votului de încredere acordat de parlament
în conformitate cu legislaţia în vigoare. Ministrul justiţiei are locuțiitori, numiţi în funcţie şi
destituiţi din funcţie de Guvern la propuncrea ministrului. Locţiitorii ministrului se supun nemijlocit
ministrului şi organizează activitatea şi lucrările de procedură ale Ministerului Justiţiei, în limitele
împuternicirilor ce le revin. În cadrul Ministerului Justiţiei se formează un colegiu, compus din
ministru (preşedinte), prim-viceministru şi viceministru, alți colaboratori ai Ministerului Justiţiei şi
şeful Direcţiei de justiție a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) în total fiind 9-11 membri. Membrii
colegiului sînt întăriţi de către Guvern la propunerea ministerului.
Colegiulgiul Ministerului Justiţiei examinează problemele principale ce ţin de activitatea
Ministerului Justiţiei, ia în dezbatere informaţiile preşedinţilor instanţelor judecătoreşti, rapoartele
conducătorilor, dările de seamă ale conducătorilor unităţile structurale ale ministerului şi altor
instituţii din subordine, discută pioblemele selectării şi formării cadrelor, verifică îndeplinirea
hotărîrilor, proiectelor celor mai importante ordine şi altor acte ale Ministerului Justiţiei.
Structura aparatul central al Ministerului Justiţiei constă din:
1. Conducere (ministrul şi viceminiştrii);
2. Cabinetul ministrului (cu statut de direcţie);
3. Direcția generală legislaţie - are ca sarcini de bază: elaborarea pioiectelor de legi, hotărîri şi
ordonanţe ale Guvernului în domeniul justiţiei; avizarea proiectelor de acte normative prezentate
Guvernului; efectuarea expertizei juridice şi înregistrarea de stat a actelor normative
departamentale; contribuirea la ridicarea calităţii proiectelor actelor normative, elaborate de
ministere și alte autorităţi administrative centrale; contribuirea
La menținerea stabilităţii cadrului legislativ şi armonizării acestuia cu standardele
internaţionale; asigurarea activităţii reprezentantului Guvernului în Parlamentul Republicii Moldova
|și Curtea Constituţională; evidenţa, sistematizarea şi codificarea legislaţiei; crearea şi dezvoltarea
sistemului de stat al informației juridice;
I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


Igor BANTUŞ, Nicolae SANDU, Oleg CHIRIL
4. Direcţia relaţiiinternaţionale şi integrare european are ca sarcini de bază: vizarea, în
limitele competenţei sale funcţionale, a proiectelor de convenţii internaţionale, examinare înaintarea
propunerilor referitoare la adaptarea legislaţiei Republicii Moldova cu obligaţiile asumate de stat
prin convenții internaţionale; elaborarea studiilor privind cadrul normativ al acordurilor
internaţionale, formularea de propuneri pe semnarea, aderarea, ratificarea de către Republica
Moldova a unor convenţii multilaterale în domeniul justiţiei; avizarea convenţiilor internaţionale
multilaterale la care Republica Moldova intenţionează să devină parte; participarea la negocierea
tratatelor internaţionale cu alte state şi organizaţii internaţionale; avizarea proiectelor de tratate
internaţionale elaborate de către ministere; cooperarea în realizarea atribuţiilor sale cu celelalte
subdiviziuni ale ministerului, precum şi cu celelalte instituții și autorităţi naţionale; asigurarea
cooperării cu Consiliul European şi cu alte organizaţii internaţionale; monitorizarea procesul de
integrare europeană pentru probleme din domeniul justiţiei coordonarea în acest sens cu Centrul de
armonizare a legislaţie
5. Direcţia agent guvernamental - are ca atribuţii: formularea propunerilor referitoare la
armonizarea legislaţiei interne pentru asigurarea compatibilităţii cu obligaţiile asumate prin
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omul și a Libertăţilor Fundamentale; acordarea
asistenţei necesare Agentului guvernamental în realizarea sarcinii de reprezentare a Guvernului
Republicii Moldova la Curtea Europeană a Dreptului Omului; examinarea în modul stabilit a
fiecărei cereri comunicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Guvernului Republicii
Moldova; elaborarea observaţiilor Guvernului Republicii Molilova cu privire la admisibilitatea şi
fondul cererilor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului depuse împotriva Republicii
Moldova;
6.Direcția apostilă - se ocupă de legalizarea autenticităţii sermnăturii notarului şi a
ştampilei acestuia pe actele persoanelor fizice și juridice; legalizarea autenticităţii semnăturii
judecătorului și a ștampilei instanţei judecătoreşti pe deciziile judiciare;
7. Direcția notariat şi avocatură - asigură îndeplinirea sarcinilor Ministerului Justiţiei în
vederea reglementării, organizării coordonării şi perfecţionării activităţii notariale şi avocaturii din
Republica Moldova;
8.Direcția organizaţii necomerciale - exercitarea procedurii necontencioase referitoare
la înregistrarea partidelor şi organizațiilor obștești, publicaţiilor periodice şi agenţiilor de presă;
examinarea cadrului legal, studierea tendinţelor şi necesităţilor de dezvoltare, a sectorului
neguvernamental şi elaborarea propunerilor privind perfectarea şi actualizarea legislaţiei în
domeniu.
9.Direcția economico-financiară şi administrativă – realizează sarcini privitoare la
planificarea efectivului şi a cheltuielilor pentru întreţinerea instanţelor de judecată, instituţiilor
penitenciare şi a altor organe subordonate;
10. Secția analiză, monitorizare şi evaluare a politicilor –are ca scop de a contribui la
eficientizarea activităţii Ministerului prin: asigurarea coordonării activităţii de elaborare a politicilor
sectoriale; examinarea multilaterală a impactului , social, economic, financiar, asupra mediului etc.
al politicilor elaborate; crearea şi consolidarea unui sistem eficient şi durabil de interacțiune a
procesului de elaborare a politicilor cu procesul bugetar consolidarea capacităţilor de planificare
strategică, analiză, monitorizare şi evaluare a politicilor;
11.Secţia resurse umane - formează rezerva cadrelor ministerului şi a organelor judecătoreşti;
organizează module de lucru în vederea determinării necesităţii curente şi de perspe vă a
specialiştilor de profil etc;
12.Secţia secretariat - îndeplineşte activităţi de documentare, fiind o subdiviziune structural
independent care funcționează cu statut de secţie.
Dintre instituţiile subordonate Ministerului Justiţiei putem enumera: Departamentul
instituţiilor penitenciare, Departamentul de executare, Departamentul de administrare
judecătorească, Serviciul Stare Civilă, Centrul de Informaţii Juridice, Centrul de armonizare a
legislaţiei, Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lîngă Ministerul Justiţiei, Direcţia de
justiție Unităţii teritoriale autonome cu statut special Găgâuzia.

I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


TEMA 4:ADMINISTRAREA JUDECĂTOREASCĂ ŞI ORGANEI.E CHEMATE SĂ
ASIGURE REALIZAREA POLITICII DE STAT ÎN SFERA JUSTIŢIEI

1. Statutul juridic al magistraţilor

Au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor, judecătorii de la toate


instanţele judecătoreşti din ţară şi de la instanţele judecătoreşti internaţionale, inclusiv judecătorii de
instrucţie.
În limbajul bişnuit termenul „magistrat" include o categorie mai largă de funcţionari cu
răspundere atît în domeniul justiţiei cît şi al administraţiei centrale de specialitate, acesta fiind şi
sensul original al termenului magistrat care derivă de la latinescul „magistratus”.
Respectiv termenul magistrat poate fi privit sub doua aspecte în sens larg şi în sens îngust.
Aşadar, în sens larg sau strict juridic, termenul magistrat include atît judecătorii, cît şi altle
categorii de funcţionari din cadrul administraţiei.
În sens îngust, prin corpul magistraţilor se înţelege totalitatea judecătorilor din ţară şi din
instanţeleinternaţionale.
Astfel, analizînd principiul separaţiei puterilor de stat putem spune că puterea în Republica
Moldova se împarte în legislativă, executivă şi judecătorească, respectiv judecătorul este unicul
purtător al puterii judecătoreşti în stat. Deoarece judecătorul este persoana învestită constituţional
cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, fiind independent, imparţial şi inamovibil, se supune numai
legii. Aşa încît orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte
independenţa judecătorilor.

1.1 Drepturile şi obligaţiile judecătorilor


Analizînd multitudinea drepturilor şi obligaţiilor, putem spune că acestea sînt precizate în
detaliu atît în Legea cu privire la statutul judecătorului, Codul de etică al judecătorului, cît şi în
Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, totodată, în acelaşi context fiind prevăzute
şi unele exigenţe, incompatibilităţi pentru judecători.
E ştiut că judecătorul deţine o funcţie publică, funcţie care îi stabileşte locul şi rolul
judecătorului în cadrul serviciului public, adică justiţie, conferindu-i acestuia un şir de drepturi şi
obligaţii, înaintîndui totodată şi un complex de restricţii şi exigenţe.
Principalele drepturi recunoscute judecătorilor pot fi:
-în procesul înfăptuirii justiţiei judecătorii au împuterniciri stabilite de legislaţie;
-cerinţele şi dispoziţiile judecătorilor legate de înfăptuirea activităţii judecătoreşti sînt obligatorii
pentru toate persoanele fizice şi juridice. Neîndeplinirea lor atrage răspunder văzută de lege;
-judecătorii au dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate sau la alte organizaţii pentru
reprezentarea intereselor, perfecţionarea profesională şi apărarea statutului lor;
-judecătorul are dreptul la instruire continuă în mod gratuit, în limitele stabilite de lege.
Judecătorul este subiectul împuternicit prin lege în vederea rezolvării cauzelor, realizînd prin
hotărîrile pronunţate de săvîrşirea tragerii la răspundere juridică(administrativă, penală, civila) prin
aplicarea pedepsei celui vinovat. în acelaşi timp, cînd este cazul judecătorul achită inculpatul sau
dispune clasarea procesului penal, aplică sau refuză aplicarea sancţiunilor administrative, fie
respinge acţiunea civilă (79).
În exercitarea atribuţiilor cu care este învestit potrivit legii, judecătorul are următoarele
obligaţii:
- judecătoriii sînt obligaţi să execute întocmai cerinţele legii la înfăptuirea justiţiei, să asigure
ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, onoarei şi demnităţii lor, apărarea intereselor
societăţii, să fie nepărtinitori;
-judecătorii în exerciţiul funcţiunii, precum şi în afara relaţiilor de serviciu, sînt datori să se
abţină de la fapte care ar putea să discrediteze justiţia, să compromită cinstea şi demnitatea de
judecător, ori să provoace îndoieli faţă de obiectivitatea lor (80).
-să-şi îndeplinească îndatoririle şi funcţiile de serviciu profesionist. competent, inclusiv toate
sarcinile administrative toate conform legii;
-să-şi menţină la nivel înalt şi să-şi perfecţioneze permanent cunoştinţele, competenţele şi
abilităţile profesionale prin autoinstruire continuă şi educaţie întru executarea adecvată a
îndatoririlor de administrare a justiţiei.
- să decidă prompt, eficient şi obiectiv în toate cauzele judiciare, acţionînd cu diligentă şi în
timp util, să respecte termenele legale, iar în cazul în care legea nu prevede astfel de limite, să-şi
îndeplinească îndatoririle într-o perioadă de timp rezonabilă;
- să păstreze secretul profesional ce ţine de deliberările sale şi de informaţiile confidenţiale
obţinute în timpul îndeplinirii atribuţiilor legate de şedinţele de judecată şi în afara acestora;
- să întreprindă, în exerciţiul funcţiei, măsurile necesare pentru păstrarea sau sigilarea cuvenită
a informaţiilor, materialelor confidenţiale obţinute potrivit legii şi să asigure prevenirea dezvăluirii
neautorizate a acestora;
- să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurîndu-le un tratament juridic
nediscriminatoriu, să apere demnitatea integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care
participă în orice calitate, la procedurile judiciare;
- să-şi exercite responsabilităţile juridice ce îi revin în măsura în care să se asigure de aplicarea
corectă a legii şi instrumentarea cauzelor în mod echitabil, eficient şi fără întîrziere (81).
- judecătorii sînt obligaţi să depună, în condiţiile legii, declaraţia cu privire la venituri şi
proprietate;
- neîndeplinirea de către judecător a obligaţiilor sale at ge răspunderea prevăzută de lege.
Restricţiile de serviciu înaintate unui judecător sînt: să ocupe orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice; să fie deputat în Parlament sau consilier în
autoritatea administraţiei publice locale; să facă parte din partide şi din alte organizaţii social-
politice sau să desfăşoare activităţi cu caracter politic, să colaboreze la activităţi ce contravin
jurămîntului de judecător; să desfăşoare activitate de întreprinzător, să dea consultaţii scrise sau
verbale în probleme litigioase; să efectueze orice activitate legată de îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lui şi interesul public de
înfăptuire a justiţiei, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus, în scris, la
cunoştinţa preşedintelui instanţei sau, după caz, a fost comunicat Consiliului Superior al
Magistraturii.
În activitatea sa judecătorul poate colabora la publicaţii de specialitate cu caracter literar,
ştiinţific sau social, ori la emisiuni audioviyuale, fiindui interzis ca în studiile, articolele şi inter-
venţiile sale să se pronunţe cu privire la problemele curente de politică internă.
O altă restricţie specială este că judecătorul nu este în drept să prezinte reprezentanţilor mass-
media informaţii despre cauzele aflate în procedura de examinare în instanţa judecătorească decît
prin intermediul judecătorului responsabil pentru relaţiile cu mass-media .

1.2 Condiţiile şi modul de numire în funcţie a judecătorilor

Articolul 9 al Legii cu privire la statutul judecătorului menţionează că în Republica Moldova


posturile de judecător pot fi ocupate doar pe bază de concurs.
Ocuparea funcţiilor publice vacante în cadrul serviciilor publice se face prin concurs,
promovare sau transfer (83).
Dacă analizăm aceste trei modalităţi de ocupare a funcţiei publice putem spune că caracteristic
pentru ocuparea funcţiei vacante de judecător este ca modalitate concursul.Însă nu excludem ca
modalităţi de ocupare a funcţiei de judecător promovarea şi trasnferul care se deosebeşte de prima
prin faptul că persoanele promovate în altă funcţie sau transferate în altă instanţă judecătorească, nu
depun jurămîntul. Totodată, promovarea se face doar în baza de concurs şi numai cu acordul
judecătorului (ca şi transferul).
În conformitate cu prevederile articolului 6 al Legii cu privire la statutul judecătorului, la
funcţia de judecător poate candida persoana care deţine cetăţenia Republicii Moldova, are
domiciliul în ţara şi întruneşte următoarele condiţii:
- are capacitate de exerciţiu}
- este licenţiată în drept;
- a absolvit Institutul Naţional al Justiţiei;
- nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;
- cunoaşte limba de stat;
- este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei, conform certificatului
medical de sănătate.
Prin derogare de la condiţia de a absolvi Institutul Naţional al Justiţiei, poate candida la funcţia
de judecător persoana care a activat cel puţin ultimii 5 ani în calitate de deputat, membru al Curţii
de Conturi, profesor titular de drept în instituţiile de învăţămînt superior acreditate, procuror,
anchetator, ofiţer de urmărire penală, avocat, avocat parlamentar, notar, jurisconsult, referent al
judecătorului, executor judecătoresc, consultant (consilier) al instanţei judecătoreşti sau grefier,
precum şi în funcţiile de specialitate juridică în aparatul Curţii Constituţionale, al Consiliului
Superior al Magistraturii sau al autorităţilor publice, şi care au promovat examenul de capacitate, în
condiţiile legii în faţa colegiului de calificare. Numărul de locuri scoase la concurs pentru această
categorie de candidaţi se stabileşte de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu poate depăşi 20
la sută din numărul total de locuri într-o perioadă de trei ani.
Pe cînd, la funcţia de judecător al Curţii de Apel s-au judecător al Curţii Supreme de Justiţie
poate candida persoana care are o vechime în muncă în funcţia de judecător de cel puţin 6 ani, şi
respectiv, 10 ani.
Pentru a participa la concursul pentru suplinirea postului de judecător, candidatul adresează , în
termen de 60 de zile de la publicarea datei concursului, o cerere scrisă Consiliului Superior al
Magistraturii, care îl înregistrează în calitate de participant la concurs. Astfel, pentru a participa la
concurs, candidatul depune următoarele acte: curriculum vitae; copia diplomei; atestatul de
absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei (în cazul existenţei acestuia); copia carnetului de muncă
(în cazul existenţei acestuia); cazierul judiciar; certificatul medical de sănătate; declaraţia cu privire
la venituri şi proprietate; referinţa de la ultimul loc de muncă sau de studii.
Concursul pentru suplinirea posturilor vacante de judecător este organizat de către Consiliul
Superior al Magistraturii, pe baza regulamentului aprobat de către acesta, care trebuie să prevadă
criterii obiective de selectare a acelor mai buni candidaţi. Data, locul şi modul de desfaşurare a
concursului se comunică cu cel puţin 90 de zile înainte de data concursului, prin intermediul mass-
mediei şi prin pagina web. Consiliul Superior al Magistraturii asigură publicarea periodică în
Monitorul Oficial al R.M. a informaţiei privind posturile vacante de judecător în instanţele
judecătoreşti în vederea ocupării acestor posturi. Absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei
participă la concursul pentru suplinirea posturilor vacante de judecător pe baza atestatului, conform
mediei generale obţinute.
Persoanele care au vechime necesară în specialitatea juridică pentru a candida la funcţia de
judecător participă la concurs pe baza rezultatelor examenelor de capacitate, care constă în probe
orale în materia de drept procesual civil şi procesual penal, de drept civil, penal, administrativ,
constituţional, al munci referitor la statutul judecătorului şi organizarea judecătorească întocmirea a
două documente procesuale, cu rezolvarea un cauze concrete; susţinut, în condiţiile legii, în faţa
colegiului de calificare, pentru fiecare categorie de persoane menţionate anterior (absolvenţii
Institutului Naţional al Justiţiei, persoanele care au vechimea necesară în specialitatea juridică
pentru a candida la funcţia de judecător), concursul este organizat în conformitate cu numărul de
posturi vacante repartizate de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru fiecare categorie
separat.
Judecătorii judecătoriilor, judecătorii de instrucţie şi jucătorii curţilor de apel se numesc în
funcţie, din numărul candidaţilor selectaţi prin concurs, de către Preşedintele Republicii Moldova,
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Candidaţii selectaţi, care întrunesc condiţiile
specificate la articolul 6 al Legii cu privire la statutul judecătorului, se numesc în funcţia de
judecător iniţial pe un termen de 5 ani, după expirarea termenului de 5 ani, judecătorii sînt numiţi în
funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă de 65 de ani. Judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt
numiţi de către Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Preşedintele Republicii Moldova poate respinge o singură dată candidatura propusă de către
Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea în funcţia de judecător pe 5 ani sau pînă la
atingerea plafonului de vîrstă şi numai în cazul depistării unor probe incontestabile de
incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă de încălcare de către acesta a legislaţiei sau de
încălcare a procedurilor legale de selectare şi promovare a lui. Refuzul de numire în funcţie sau de
reconfirmare în funcţie se face în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii. În cazul
apariţiei unor circumstanţe care necesită o examinare suplimentară, Preşedintele Republicii
Moldova anunţă Consiliul Superior al Magistraturii despre prelungirea termenului indicat cu 15
zile. La propunerea repetată a Consiliului Superior al Magistraturii. Preşedintele Republicii
Moldova emite un decret privind numirea în funcţia de judecător în termen de 30 de zile de la data
parvenirii propunerii repetate.

2. Răspunderea juridică a judecătorilor


Răspunderea ca noţiune are un conţinut complex, tratat pe larg, din diferite perspective, în
cadrul mai multor ştiinţe, în încercarea de a clarifica şi a aprofunda cîte o faţetă a acestui concept.
Răspunderea, ca şi responsabilitatea, sînt noţiuni filozofice a căror conţinut s-a circumscris, de
cele mai multe ori, cu ajutorul noţiunilor de „liber arbitru, discernămînt şi liberate". Altfel spus,
responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume faptă nu se poate concepe
decît în condiţiile în care acesta a acţionat liber şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Răspunderea juridică a fost definită ca o situaţie juridică(84), ca un raport juridic sau ca o
instituţie juridică complexă, ca un sistem complex de norme (85). Ea constă în reacţia de reprimare
venită din partea societăţii faţă de o acţiune umană care contravine unei norme, acţiune imputabilă,
în principal, individului. Doctrina românească a îmbrăţişat, în mod predominant, opinia că
răspunderea juridica reprezintă un raport juridic de constrîngere care are ca obiect sancţiunea
juridică (86), ca un complex de drepturi şi obligaţii conexe care se nasc - potrivit legii - ca urmare a
săvîrşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat, prin aplicarea
sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumărilor membrilor
societăţii în spiritul respectării ordinii de drept .
Dacă sa analizăm în amănunte răspunderea juridică putem spune că ea poate lua forma
răspunderii: disciplinare, contravenţionale, penale şi patrimoniale (civile).
Însă, ţinînd cont de principiile independenţei, inamovibilităţii şi inviolabilităţii, personalitatea
judecătorului este inviolabilă. Adică judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa
exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărîrea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă
definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.
Cunoaştem cu toţii că răspunderea penală este cea mai gravă forma a răspunderii juridice,
datorită acestui fapt în cazul judecătorilor urmărirea penală împotriva acestora poate fi pornită doar
de Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui
Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului, în condiţiile Codului de procedură penală.
Dacă se declanşează urmărirea penală pe un judecător acesta este suspendat din activitatea pe care o
desfăşoară pe perioada realizării cercetărilor pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii în cauza
respectivă. În cazul în care se constată nevinovăţia judecătorului atunci acesta este repus în funcţie
cu achitarea unui salariu mediu lunar pentru perioada suspendării sale.
Datorită inviolabilităţii persoanei judecătorului, acesta nu poate fi reţinut, supus aducerii silite,
arestat, percheziţionat cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau tras la răspundere penală
fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi a Preşedintelui Republicii Moldova sau, după
caz, al Parlamentului.
Judecătorul poate fi supus răspunderii administrative in cazul comiterii unei fapte care ia
forma unei contravenţii şi este sancționat contravenţional numai de către instanţa de judecaţi cu
acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reține în care este bănuit că a săvîrşit o
contravenţie urmează a fi eliberat imediat după identificare. În dieptul muncii s-a fundamentat
răspunderea disciplinară și raspunderea patrimonială (materială).
Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariat savîrşeşte cu vinovăţie o abatere
disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspundere de natură contractuală, bazată pe contractul
de muncă. Sancţiunile disciplinare pot merge de la nustrare şi avertismentul scris pînă la concediere.
Răspunderea disciplinară işi are izvorul prioritar în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, ca şi cea disciplinară, îşi are izvorul la fel în Codul Muncii. Aceasta
constă în obligaţia salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina și în
legătură cu munca lor.
Atunci cînd s-a constatat săvîrşirea unei fapte ilicite, persoana vinovată va trebui sa
suporte o sancţiune corespunzătoare. Sancținea reprezintă instrumentul de realizare a răspunderii
juridice, obiectul acestui raport juridic de constrîngere, iar scopul sancțiunii poale fi represiv,
preventiv, educativ sau reparatoriu.
Judecătorii sînt traşi la răspundere disciplinară pentru abaterile de la îndatoririle de
serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului şi prestigiului justiției.
Abaterile disciplinare sînt exhaustiv enumerate la articolul 22 din Legea cu privire la statutul
judecătorului, astfel încît este considerată abateri disciplinară:
- Incălcarea obligaţiei de imparţialitate;
- Imixtiunea în activitatea altui judecător sau intervenţiil
de orice natură pe lîngă autorităţi, instituţii sau funcţionari penntru soluţionarea unor cereri,
pretinderea sau acceptarea rezolvariii intereselor personale sau ale membrilor familiei altfel deci în
limitele prevederilor legale în vigoare;
- nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialitații lucrărilor care au acest caracter;
- activităţile publice cu caracter politic;
- nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleat a dosarelor;
- încălcarea, din motive imputabile, a termenelor de examinare a cauzelor aflate în
procedură sau încălcarea normelor imperative ale legislaţiei;
- încălcarea prevederilor legale referitoare la obligaţivitatea depunerii declaraţiei cu privire la
venituri şi proprietate;
- refuzul nejustificat de a îndeplini o atribuţie de servic
- încălcarea termenelor de redactare a hotărîrilor judecătoreşti şi de transmitere a copiilor de
pe acestea participanților la proces;
- nepublicarea, din motive imputabile judecătorul hotărîrii judecătoreşti pe pagina web din
internet a instanţei decătoreşti prin intermediul Programului Computerizat de Gestionare a
Dosarelor;
- absenţele nemotivate de la serviciu, întîrzierea ori plecarea de la program;
- atitudinea nedemnă, în timpul exercitării atribuţiilo serviciu, faţă de colegi, avocaţi,
experţi, martori sau alţi participanţi la proces;
- încălcarea normelor Codului de etică al judecătorul
- nerespectarea de către preşedintele instanţei a obligatiei de a raporta Consiliului Superior
al Magistraturii abaterile disciplinare ale judecătorilor;
- exploatarea poziţiei de judecător în scopul obţinerii de foloase necuvenite;
- Încălcarea prevederilor referitoare la incompaubilităţile și interacţile care îi privesc pe
judecători;
- expunerea în public a acordului sau a dezacordului cu hotărîrile colegilor în scopul
imixtiunii în activitatea acestora.
Anularea sau modificarea hotărîrii judiciare nu atrage răspunderea dacă judecătorul care
a pronunţat-o nu a încălcat intenționat legile, excepţie fac cazurile în care legea a fost încălcată cu
neglijență cauzînd persoanelor prejudicii materiale sau morale. În aceste situaţii, statul este cei care
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare drepturilor şi libertăților
fundamentale ale omului, garantate de Constituţie şi de tratatele internaționale la care Republica
Moldova este parte. Pentru repararea prejudiciului, persoana are dreptul să înainteze acțiunea
împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanțelor. Totodată, răspunderea statului nu înlătură
răspunderea judecătorilor care şi-au exercitat atribuţiile cu rea-credinţă sau neglijență gravă, după
ce a acoperit prejudiciul în temeiul hotărîrii judecatoreşti irevocabile, statul poate înainta, în
condițiile legii, o acţiune în regres împotriva judecătorului care, cu rea credință sau din neglijenţă
gravă, a săvîrşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Pentru abaterile comise judecătorului îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:
- avertisment;
Organele de ocrotire a normelor de drept
- mustrare;
- mustrare aspră;
- retrogradare;
- eliberare din functie;
- eliberare din funcție de presedinte, vicepreședinte.
Eliberarea din funcţie se aplică în cazul comiterii de către judecător a unei abateri
disciplinare ce afectează imaginea sistemului judecătoresc sau în cazul comiterii repetate a
abaterilor specificate în lege.
În cazul în care preşedinţii (vicepreşedinţii) judecătorilor sau ai curţilor de apel, din motive
neîntemeiate, nu-şi îndepli atribuţiile (funcţiile) prevăzute de Legea privind organizare decătorească
sau în cazul nerespectării de către ei a obligaţi a raporta Consiliului Superior al Magistraturii
abaterile disciplinare ale judecătorilor ei sînt eliberaţi din funcţie. În acelaşi mod sînt eliberaţi din
funcţie preşedintele şi vicepreşedintele Curții Supreme de Justiţie pentru neîndeplinirea atribuţiilor
prevazute de Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie.
Sancţiunea disciplinară se aplică judecătorului în termen de 6 luni de la data depistării abaterii
disciplinare, dar nu mai tîrziu de un an de la data comiterii ei, iar în cazul în care di hotârîre
definitivă a unei instanţe judecătoreşti naţionale sau internaţionale rezultă comiterea de către
judecător a unei a disciplinare, sancţiunea disciplinară se aplică în termen de de la data devenirii
definitive a hotărîrii instanţei judecat naţionale sau internaţionale. Examinarea cazurilor privin
răspunderea disciplinară a judecătorilor ţine de competenţa colegiului disciplinar al judecătorilor.
Anularea sancţiunii disciplinare are loc în cazul în care timp de un an de la data aplicării
sancţiunii disciplinare judecătorului nu i se va aplica o nouă sancţiune disciplinară, se consideră că
el nu a fost supus sancţiunii disciplinare. Acestea se face la propunerea persoanei care a intentat
procedura di nară, precum şi din iniţiativa colegiului disciplinar care a sancţiunea disciplinară, la
expirarea a cel puţin 6 luni de 1a data aplicării sancţiunii, colegiul disciplinar o poate anula înainte
de termen dacă judecătorul sancţionat nu a comis o nouă abatere disciplinară, a dat dovadă de o
conduită ireproşabilă şi de atitudine conştiincioasă faţă de îndeplinirea obligaţiunilor sale.

3.Suspendarea și eliberarea din funcție a judecătorului.

Datorită principiului inamovibilităţii, judecătorii pot deţine funcția pina la atingerea


plafonului de vîrstă de 65 de ani. însă, pe parcursul activităţii, împuternicirile acestuia pot fi
suspendate, prin hotărîrea Consiliului Superior al Magistraturii, dacă:
- În privinţa lut se începe urmărirea penală, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii în cauza
respectivă - în acest caz, dacă nu a fost probată vinovăţia judecătorului, sau a fost pronunţată o
hotărîre de achitare ori de încetare a procesului penal, suspendarea din funcţie încetează şi
judecătorul este repus în toate drepturile avute anlerior;
- Este recunoscut absent fără veste prin hotărîre judecătorească definitivă;
- Participă la campania preelectorală în calitate de candidat pentru autoritatea publică sau
autoritatea administraţiei publice locale şi est o ales în aceste autorităţi;
- I se acordă concediu de maternitate şi pentru îngrijirea copilului pe un termen de pînă la 3
ani.
iLa expirarea termenului pentru care judecătorul a fost suspendat din funcţie, in cazul
concediului de maternitate şi pentru ingrijirea copilului sau în cazul participării la campania
preelectorală, acestuia i se acordă funcţia de judecător pe care a deţinut-o pină la suspendarea sau,
cu consimţămîntul judecătorului, i se acordă o alta functie de judecător echivalentă.
Eliberarea judecatorului din funcție poate surveni în cazurile:
- Depunerea cererii de demisie din proprie iniţiativă - se consideră demisia a judecătorului
plecarea onorată a judecătorului din funcție, dacă atesta, în exerciţiul funcţiunii şi în afara relațiilor
de serviciu, nu a comis fapte ce discreditează justiţia sau compromit cinstea demnitatea de
judecător;
- Depunerea cererii de demisie la reorganizarea sau dizolvarea instanței judecătorești;
- depunerii cererii de demisie în legătură cu atingerea virstei de pensionare;
- transferului într-o altă funcţie în condiţiile legii;
- incapacităţii profesionale;
- comiterii unei abateri disciplinare specificate în Legătură cu privire la statutul judecătorului;
- pronunţării hotărîrii definitive de condamnare;
- pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;
- nerespectării restricţiilor de serviciu;
- constatării incapacităţii de muncă, dovedite prin certificat medical;
- expirării împuternicirilor în legătură cu nenumirea judecătorului pînă la atingerea
plafonului de vîrstă, precum şi în legătură cu atingerea de către acesta a plafonului de vîrstă;
- constatării, prin hotărîre judecătorească definitivă, a caparităţii de exerciţiu restrînse sau a
incapacităţii de exerciţiu.
- reorganizării sau dizolvării instanţei judecătoreşti, dacă judecătorul refuză transferul la altă
instanţă judecătorească şi nu face uz de dreptul său la demisie.
Propunerea privind eliberarea judecătorului din funcție este înaintată de Consiliul
Superior al Magistraturii Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului.
Judecătorul este eliberat din funcţie de organul care 1-a numit.

4. Consiliul Superior al Magistraturii

Începînd cu anul 1994, prin reglementare constituţională a fost creat un nou organ numit
„Consiliul Superior al Magistraturii", cu importante atribuţii în vederea asigurării numirilor
deplasărilor, promovărilor şi măsurilor disciplinare faţă de judecători. Acest organism a funcţionat
în Basarabia (în acea perioadă în componenţa României) în perioada premergătoare celui de al
Doilea Război Mondială.
Astfel, la momentul de faţă, Consiliul Superior al Magistraturiieste un organ independent,
format în vederea organizăriisi funcționării sistemului judecătoresc, şi este garantul independenții
autorităţii judecătoreşti.
Un aspect important pentru buna funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, în
calitate de garant al autorităţii judecătorești, este componenţa acestuia. Conform articolului 122 din
Consiituţia Republicii Moldova, Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din judecători şi
profesori titulari, precum și presedintele Curţii Supreme de Justiţie, ministrul justiției Procurorul
General care sînt membri de drept.
Cinci membri din rîndul judecătorilor sînt aleşi prin vot select de Adunarea Generală a
Judecătorilor din Republica Moldova, patru membri se aleg de Parlament din rîndul profesorilor
titulari, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, la propunerea a cel puțin 20 de deputaţi în Parlament.
Adunarea Generală a Judecătorilor asigură realizarea practică a principiului
autoadministrării puterii judecătoreşti, are competenţa exclusivă de a-i alege pe cei cinci membri ai
ConsiliuluiSuperior al Magistraturii şi nu poate lua alte decizii care ţin de organizarea puterii
judecătoreşti.
Pentru organizarea procedurii de alegere a judecătorilor în Consiliului Superior al
Magistraturii, Adunarea Generală a Judecătorilor desemnează, cu majoritate de voturi, o comisie
specială formată din cinci judecători. Se consideră aleşi ca membri ai Consiliului Superior al
Magistraturii judecătorii care au acumulat mai mult de jumătate de voturi din numărul celor prezenţi
la adunare. Adunarea se convoacă, de regulă, o dată la 4 ani, iar în caz de vacanță a funcţiei de
membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a cărui alegere ţine de competenţa Adunării
aceasta se convoacă în mod extraordinar. Pentru asigurarea activităţii Consiliului Superior al
Magistraturii, judecătorii aleși de Adunarea Generală a Judecătorilor sînt detaşaţi pe durata e
xerciitării mandatului de membru al consiliului.
În conformitate cu articolul 4 al Legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, cu
modificările şi completărilor ulterioare, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele
competenţe:
1. Competenţe referitoare la cariera judecătorilor:

I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


- face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau respectiv, Parlamentului de numire,
promovare, transferare sau eliberare din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepresedinţilor
instanţelor judecătoreşti;
- primeşte jurâmîntul judecătorilor;
- verifică veridicitatea actelor depuse de candidaii la funcţia de judecător şi veridicitatea
actelor prezentate pentru numirea judecătorului pînă la atingerea plafonului de vîrstă sau în caz de
promovare a judecătorului;
- dispune organizarea, conform legii şi regulamentului concursului pentru suplinirea
posturilor de judecător, de presedinte şi de vicepreşedinte al instanţei judecătoreşti şi selectează
candidaturi pentru funcţiile vacante de judecător, de presedinte sau de vicepreşedinte al instanţei;
- dispune interimatul funcţiei de preşedinte sau de preşedinte al judecătoriei sau al curţii de
apel, în cazul vacanței funcţiei sau suspendării din funcţie a acestora, pînă la completarea funcţiei
vacante în modul stabilit de lege sau anularea pendării;
- aplică măsuri de încurajare în privinţa judecătorii
2. Competenţe în domeniul instruirii iniţiale şi continuie a
judecătorilor:
- desemnează judecătorii în cadrul Consiliului Institutului Naţional al Justiţiei;
- aprobă strategia privind formarea iniţială şi continuă a judecătorilor, prezintă opinia
asupra planului de acţiuni pentru implementarea acesteia;
- examinează şi prezintă opinia asupra regulamentului de organizare a concursului de
admitere în Institutul Naţional al Justiției, asupra programelor didactice şi a planurilor de învăţămint
pentru cursurile de formare iniţială şi continuă în cadrul Institutului, asupra regulamentului de
organizare a concursului pentru suplinirea posturilor didactice, precum şi asupra componentei
comisiilor pentru examenele de admitere şi de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei;
- expune opinia asupra numărului de locuri scoase la concursul de admitere pentru
instruirea iniţială a judecătorilor în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei; '
- examinează contestaţiile hotărîrilor (avizelor) emise de colegiul de calificare.
3. Competenţe în domeniul respectării disciplinei şi eticii Judecătorilor.
- examinează petiţiile cetăţenilor în problemele ce ţin de etica judecătorilor;
- examinează contestaţiile hotărîrilor emise de colegiul disciplinar;
- aplică sancţiuni disciplinare în privinţa judecătorilor;
- validează hotărîrile (avizele) emise de colegiul de disciplinar;
- solicită organelor competente informaţiile referitoare la declaratiile cu privire la venituri şi
proprietate ale judecătorilor;
- solicită organelor fiscale efectuarea controlului veridicității declarațiilor despre venituri ale
membrilor familiilor judecătorilor.
- plasează pe pagina sa web din internet declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate ale
judecătorilor şi le menţine pe tot parcursul anului.
4. Competenţe în domeniul administrării instanţelor judecătoreşti:
- audiază informaţia Ministerului Justiţiei referitoare la activitatea privind asigurarea
organizatorică, materială şi financiară a instanţelor judecătoreşti;
- aprobă Regulamentul privind modul de repartizare a dosarelor pentru examinare în
instanţele judecătoreşti, care asigură transparenţa, obiectivitatea şi imparţialitatea acestui proces;
- examinează, confirmă şi propune, în modul stabilit de legislaţia în vigoare, proiectul
bugetelor instanţelor judecătoreşti;
- prezintă anual, dar nu mai tîrziu de 1 aprilie, Parlamentului şi Preşedintelui Republicii
Moldova un raport asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti în anul
precedent;
- aprobă structura aparatului Consiliului, numeşte, promovează, transferă şi eliberează din
funcţie angajaţii aparatului, aplică faţă de aceştia măsuri de încurajare şi sancţiuni disciplinare;
- coordonează programele de acordare a concediilor odihnă anuale judecătorilor judecătoriilor
şi curţilor de apel, acordă concediile de odihna anuale preşedinţilor şi vicepresedinţilor acestor
instanţe.
I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


În vederea realizării corespunzătoare a funcţiilor sale Consiliul aprobă Regulamentul
privind modul de organiza desfăşurare a concursului pentru suplinirea posturilor vacant de
judecător, de preşedinte sau vicepreşedinte al instanţei judecătoreşti, Regulamentul cu privire la
organizarea şi funcţionare a aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi regulamente
referitoare la activitatea sistemului judecătores.
Consiliul ca organ colegial îşi exercită atribuţiile în plen ședinţa Consiliului Superior al
Magistraturii este deliberativă la ea participă cel puţin două treimi din membrii lui, şedințele sînt
publice şi se înregistrează prin utilizarea mijloacelor video sau audio ori se consemnează în
stenogramă, care se plasează pe pagina web .a consiliului, acesta poate permite participarea la
şedință a prezentanților mass-media, precum şi a unor persoane a căror prezență este considerată
utilă, totodată, la decizia lui,unele probleme pot fi examinate în şedinţe închise.
Convocarea în şedinţă a Consiliului Superior al Magistraturii se face la iniţiativa
Preşedintelui acestuia, sau la iniţiativa a cel putin 3 membri ai lui. De menţionat faptul că
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales prin vot secret, pe durata mandatului, cu
votul majorităţii membrilor consiliului şi la funcția respectivă nu pot candida membrii încadraţi de
drept la Consiliul Superior al Magistraturii.

5.Colegiul de calificare şi Colegiul disciplinar

Colegiul de calificare se constituie pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii şi are drept


scop asigurarea selectării candidaților la funcția de judecător, capabili să exercite justiţia în mod
calificat, conştiincios şi obiectiv, pe baza legii, precum şi dea nivelului de pregătire profesională al
judecătorilor în funcție.
În acest scop conform prevederilor articolul 7 al Legii cu privire la colegiul de calificare
şi atestarea judecătorilor, Colegiul are următoarele împuterniciri:
- organizează examenul de capacitate pentru candidaţii la funcția de judecător, specificaţi la
articolul 6 alineatul (3) din Legea cu privire la statutul judecătorului;
- dă avize privind posibilitatea propunerii candidatului pentru funcția de judecător, iar a
judecătorului în instanţă judecătorească ierarhic superioară;
- Organizează atestarea judecătorilor şi le stabileşte grad de calificare.
Colegiul de calificare de pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii al Republicii Moldova
activează în următoarea componenţă:
- doi judecători de la Curtea Supremă de Justiţie, doi, judecători de la curţile de apel şi doi
judecători de la judecătorii;
- şase profesori titulari în drept.
Membrii colegiului de calificare din numărul membrilor Curţii Supreme de Justiţie,
curţilor de apel şi judecătoriilor aleşi prin vot deschis sau secret la adunările judecătorilor acestor
instanţe judecătoreşti convocate de către Consiliul Superior al Magistraturii. Trei membri ai
colegiului de calificare din numarul profesorilor titulari în drept sînt numiţi de Consiliul Superior al
Magistraturii, iar trei - de ministrul justiţiei. Membrii colegiului de calificare îşi exercită
împuternicirile pe baze obştești cu menţinerea salariului la locul de muncă, durata mandatului
colegiului de calificare este de patru ani, membrul colegiului de calificare poate să-şi exercite
împuternicirile cel mult două mandate consecutiv.
Una din sarcinile de bază şi totodată de verificare a competenţei judecătorilor este
organizarea de către colegiul de calificare a atestării judecătorilor care are ca scop evaluarea
profesionalităţii judecătorilor, stimularea creşterii ei, precum şi sporirea responsabilităţii în
respectarea legislaţiei la judecarea cauzelor.
Atestarea se organizează pentru persoanele numite pentru prima dată în funcţia de
judecător în termen de 6 1uni de la numire; în cazul conferirii gradului de calificare; înaintării
propunerii de numire în funcţia de judecător pînă la atingerea plafonului de vîrstâ; participării la
concursul pentru functia de judecător în altă instanţă judecătorească, de preşedinte sau
vicepreşedinte al unei instanţe judecătoreşti. Astfel toţi judecătorii sînt supuşi atestării o dată la 3
ani, cu excepţia judecătorilor care deţin gradul superior de calificare.
I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


În raport cu funcţia, cu vechimea în muncă, cu experiența şi cu profesionalitatea, pentru
judecători sînt stabilite pe viață 6 grade de calificare:
a) gradul cinci de calificare - se conferă preşedinţilor, vicepreședinţilor şi judecătorilor
judecătoriilor.
b) gradul patru de calificare - se conferă preşedinţilor, vicepresedințelor și judecătorilor
judecătoriilor.
c) gradul trei de calificare - se conferă judecătorilor curţilor de apel, preşedinţilor şi
vicepreşedinţilor judecătoriilor;
d) gradul doi de calificare - se conferă judecătorilor curţilor de apel;
e) gradul întîi de calificare - se conferă judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, judecătorilor
asistenţi ai Curţii Constituţionale şedinţilor şi vicepreşedinţilor curţilor de apel;
f) giadul superior de calificare - se conferă preşedintelui și vicepreședinților Curţii Supreme de
Justiţie şi, ţinînd cont de vechimea indelungată în magistratură şi de înaltul profesionalism- și altor
judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.
Gradul superior de calificare se conferă de către Preşedintele Republicii Moldova,
celelalte grade - de către colegiul de calificare.
Asigurarea activităţii colegiului de calificare se realizează prin exercitarea
împuternicirilor cu care este acesta învestit și prin dreptul să solicite preşedinţilor instanţelor de
judecată, Ministerului Justiţiei, altor organe ale administraţiei publice informaţia necesară, aceştia
urmînd să o prezinte. Iar asigurarea tehnico-materială a colegiului de calificare se efectuează de
către
Consiliul Superior al Magistraturii.
Informaţia despre activitatea colegiului de calificare se prezintă într-o dare de seama
anuală care se publică pe pagina web din internet a acestuia, Consiliului Superior al Magistraturii.
Colegiul disciplinar, de asemenea, se constituie pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii şi
are drept scop examinarea cazurilor privind răspunderea disciplinară a judecătorilor, mandatul
Colegiului fiind de patru ani, membrii colegiului disciplinar pot să-şi exercite împuternicirile cel
mult două mandate consecutiv.
În conformitate cu articolul 2 al Legii cu privire la colegiul disciplinar şi răspunderea
disciplinară a judecătorilor, Colegiul activează în următoarea componenţă: doi judecători de la
Curtea Supremă de Justiţie, doi judecători de la curţile de apel un judecător de la judecătorii şi cinci
profesori titulari. Ca şi în cazul Colegiului de calificare, membrii din rîndul judecătoriilor sînt aleşi
de către adunările judecătorilor acestor instanţe judecătorești, iar membrii din rîndul profesorilor
titulari sînt numiți după cum urmează: doi Consiliul Superior al Magistraturii iar trei - de ministrul
justiţiei.
În perioada mandatului său Colegiul disciplinar examinează cazurile privind răspunderea
disciplinară a judecătorilor şi soluţionează cazurile privind anularea înainte de termen a pedepsei
disciplinare anterior aplicate judecătorilor.
Asigurarea activităţii colegiului disciplinar se realizează prin exercitarea împuternicirilor
sale, adică colegiul disciplinar are dreptul să solicite preşedinţilor instanţelor de judecată, precum şi
altor organe informaţia necesară, după caz, şi dosarele judiciare respective.
Asigurarea tehnico-materială a activităţii colegiului disciplinar se efectuează ca şi în cazul
colegiului de calificare de către Consiliul Superior al Magistraturii.

I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


TEMA 5: INSTITUTIA PROCURATURII ŞI ACTIVITATEA DE CONDUCERE ŞI
EXERCITAREA A URMĂRIRII PENALE

1. Aspecte istorice privind apariţia şi evoluţia instituţiei procuraturii

Termenul „procuratură" derivă de la latinescul „procuro", ceea ce înseamnă a se îngriji, a


asigura, a preveni. Respectiv, în multe țări instituţia procuraturii este întîlnită sub denumirea de
Minister Public. Însă opinia referitoare la originea procuraturii este contraversată, deoarece o parte a
autorilor situează instituția procuraturii în dreptul roman sub numele de defensores civitatum, alţii
văd originea ei în vindexpublicus religionis de la începutul religiei creştine, dar cei mai mulţi susţin
ideea precum că instituția procuraturii este de origine franceză.
Astfel se consideră ca procuratura a apărut la începutul secolului al XlV-lea, printr-o
ordonanţă a lui Philippe le Bel din
25 martie 1303, care la început reglementa funcţiile procurorilor, chemaţi să îngrijească
interesele materiale ale regelui, şi mai tîrziu ei au început să-i caute pe vinovaţi şi să-i dea pe mîna
justiţiei.
Treptat, instituţia procuraturii sa înfiinţat şi dezvoltat în aproape toate statele civilizate.
Dezvoltarea statului de drept în Moldova coboară pînă la începutul secolului al XlX-lea,
anume în această perioadă (1812-1813) în urma semnării tratatului de pace între Imperiul Rus și
Turcia o bună parte din Principatul Moldovei (şi o bună parte din teritoriul de astăzi al Republicii
Moldova) a trecut în componenţa Imperiului Rus.
În Moldova, activitatea Procuraturii a fost creată prin Regulamentul din 23 iulie 1812,
privind guvernarea temporară a Basarabiei. Instituţia Procuraturii era un element nou pentru
sistemul de drept existent în Moldova. La 29 aprilie 1818 ţarul aprobă o lege pentru Basarabia,
numită „Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia". Aşezămîntul prevedea:
- crearea unui organ reprezentativ „Sfatul Suprem", care era format din 11 membri:
preşedintele (guvernatorul provinciei), patru membri ai guvernului provincial, şase deputaţi aleși de
nobilimea locală pe un termen de 3 ani. Sfatul era învestit cu atribuţii în domeniul administrării şi
judecăţii şi se ocupa de toate problemele administrative, economice şi financiare. El judeca în
calitate de ultimă instanţă de apel;
- organizarea guvernului provincial, care realiza puterea executivă şi era compus din:
guvernatorul provinciei, viceguvernatorul, patru consilieri, administratorul financiar gubernial, doi
asesori. Guvernul avea atribuţii în domeniul administrai şi finanţelor;
- organizarea justiţiei, care era exercitată de tribunalelor penale, civile şi ţinutale;
- respectarea limbii naţionale a provinciei, care se exprima prin permiterea folosirii limbii
române în lucrările de secretariat in justiţie, dar totodată admitea şi funcţionarea limbii ruse;
- crearearea unei organizări administrative noi a provinciei șase judeţe conduse de ispravnici.
În provincie s-a format biroul piovincial de hotărnicie (determina hotarele moşierilor conform
legilor locale). În provincie se instituise o nouă funcţie de Procuror al provinciei, care avea în
subordine procurorii județeni. În oraşe se înfiinţează „dume orăşeneşti".
Procurătura a fost copiată după modelul rusesc cu unele modificări în ordinea numirii
procurorilor. A fost schimbată şi denumirea de procuror - în Moldova acestuia i se zicea procurator.
În mai 1818, după cum a fost menţionat mai sus pe lîngă guvern a fost desemnat un
procurator regional, iar în judeţe procurator de judeţ; de asemenea, au fost instituite procuraturile
județene şi aprobate statele de funcţionari.
Procuratorii nu participau la procesele civile, cu excepţia proceselor unde reclamat sau
pîrît era statul, cînd procuratorul apărea în calilate de apărător al statului.
În procesele penale procuratorul contribuia la descoperirea infracţiunii. Procuratorul nu
participa la deliberare şi la luarea deciziilor. însă el avea dreptul să controleze activitatea oricărei
instituţii şi în caz de depistare a încălcărilor să ceară înlăturarea lor. Dacă instituţia sesizată nu
înlătura neajunsurile, procuratorul era obligat să raporteze guvernatorului plenipotențiar
Procurătorii supravegheau instanţele judiciare şi în cazul cînd erau descoperite unele încălcări în
I »ţ, divinizarea instanţelor judiciare, a avocaţilor şi

a activităţii notariale, «JU I •>•>/. P . 64.


|
examinarea dosarelor, ei aveau dreptul de a suspenda executarea hotărîrii luate de către instanță ,
informînd rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei.
Funcţia de procurator regional a funcţionat în Basarabia pînă în 1859, cînd a fost
organizată judecătoria districtuală din Chişinău, procuratorii fiind instituiţi pe lîngă judecătoria
districtuală şi Curtea de Apel.
Abia prin Legea din 26 martie 1862 s-a instituit şi în Moldova Ministerul Public.
Ministerul Public era organizat în mod ierarhic, şeful suprem era ministrul de justiţie.
Ministerul Public de pe lîngă Curtea de Casaţie se compunea dintr-un Procuror General şi
cinci procurori de şedințe cu dreptul de a ataca actele celorlalţi procurori sau actele judecătoreşti ce
contraveneau legii. La curţile de apel erau cîte un procuror de fiecare secţiune.
Actele pe care membrii parchetului le emit de pe lîngă
tribunale pot fi grupate în trei categorii:
- acte de poliţie judiciară: a descoperi infracţiunile, a primi denunţuri, a face constatări, iar în
caz de flagrant delict, a face percheziţii, ridicări de corpuri delicte;
- acte de Minister Public propriu-zis: intentarea acțiunii publice, întocmirea rechizitoriilor,
exercitarea căilor de atac punerea concluziilor în cauzele civile cînd legea dispunea astfel.
- acte de execuţie: executarea mandatelor şi a hotărîrilor penale pentru delicte şi crime.
Începînd cu anul 1918, în Moldova (Basarabia) din partea dreaptă a Nistrului, în baza
Decretului Regelui României din 6 octombrie (nr.2770) privind organizarea justiţiei în Basarabia
supravegherea Procuraturii se efectua de către procuror sub conducerea ministrului justiţiei ca
Procuror General. Procurorii şi ajutorii lui activau pe lîngă instanţele judecătoreşti. Procurorii se
numeau în funcţie prin decretul regelui, la propunerea ministrului justiţiei.
Cit priveşte procurorii de secţie, ei aveau atribuţii în vederea Indeplinirii numai a actelor
de Minister Public propriu-zis, deși nu se excludeau însărcinări speciale din partea Procurorului
General.
Procurorul General de pe lîngă înalta Curte de Casaţie, sub raportul justiţiei represive,
exercita supravegherea procurorilor de secții, punea concluzii în cauzele judecate, ataca hotărîrile
judecatorești contrare legii.
Ca şef al Ministerului Public, ministrul Justiţiei era înzestrat doar cu capacităţi
funcţionale.
Dupa instaurarea puterii sovietice la 2 august 1940 a fost create procuratura RSSM,
procuraturile de judeţ Bălţi, Bender, Cahul Chişinâu, Orhei şi Soroca; procuraturile oraşelor
Chişinău Bălți,, Bender şi Tiraspol, procuraturile a 60 de raioane.
Modul de constituire şi atribuţiile procuraturii îşi găseau originea în Regulamentul cu
privire la Procuratura URSS din 17 decembrie I933. Astfel, procuratura îşi exercita atribuţiile în
patru domenii de supraveghere:
- supravegherea generală;
- supravegherea respectării legilor de către instanţele de judecată, pornirea urmăririi penale şi
susţinerea acuzării în judecată;
- supravegherea respectării legilor de către organele de cercetare penală şi anchetă
preliminară;
- supravegherea legalităţii activităţii organelor securităţii, miliției și instituţiilor de recluziune.
În perioada 1941-1944, atît Procuratura RSSM, cît şi cele județene, orășănești, raionale
nu au funcţionat, activitatea organelor Procuraturii a fost orientată în lupta împotriva fascismului.
În perioada de după război, activitatea Procuraturii a fi orientată spre întărirea legalităţii
în sfera economică, o sarcină de mare valoare impusă prin Ordinul Procurorului General al URSS
nr. 128 din 17 iunie 1946 „Despre înteţirea supravegherii generale asupra respectării întocmai a
legilor".
La 16 octombrie 1947 au fost desfiinţate şi lichidate procuraturile judeţelor Bălti,
Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca. Drept urmare, procuraturile orăşeneşti şi raionale au fost
subordonate nemijlocit Procuraturii RSSM".
Pentru prima dată în istoria legislaţiei cu privire la Procuratură, Regulamentul despre
supravegherea procurorului din 24 mai 1955 înaintează cerinţe deosebite faţă de procurorii şi
anchetatorii din Procuratură. Înainte de toate, aceştia pot fi persoane cu studii juridice superioare, ca
|
excepţie, cu acordul Procurorului General al URSS puteau fi desemnate şi persoane cu studii
juridice superioare incomplete, se instituie cenzul virstei de 25 ani pentru procurorii teritoriali.
Odată cu adoptarea Constituţiei URSS (1977) şi a Constituţiei RSSM (1978), s-au întărit
considerabil poziţiile Procuraturii. Spre deosibire de constituţiile precedente, Procuraturii i se
consacră un întreg capitol, care conţine principiile de organizare şi funcţionare, în special
independenţa de oricare alte organe.
Ideile consfinţite în Constituţie şi-au găsit concretizare și dezvoltare în Legea cu privire
la Procuratura URSS, adoptată la 30 noiembrie 1979, unde s-au păstrat domeniile de supraveghere,
au fost lărgite considerabil limitele supravegherii de procuror concomitent fiind delimitate
atribuţiile organelor Procuraturii Generale a URSS şi a procuraturilor ierarhic inferioare.
După proclamarea independenţei şi suveranităţii, Republica Moldova a declarat instituirea
unui stat bazat pe drept şi promovarea valorilor unanim recunoscute.
In prezent, potrivit art.124 din Constituţia Republicii Moldova, Procuratura reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţeniloe, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în Instanţele judecătoreşti, în
condiţiile legii.

2. Principiile organizării activităţii procuraturii

Dacă facem o analiză a cadrului juridic de activitate a procuraturii, putem spune că acesta
este constituit de Constituţia Republicii Moldova, de Legea Republicii Moldova cu privire la
procuratură nr. 3 din din 25.02.2016, de alte acte legislative, precum și de tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte. Însă nu trebuie să uităm că procuratura ca orice alt organ de
ocrotire normelor de drept în activitatea sa se guvernează de princpiile fundamentale care îi
organizează activitatea acesteia.
Principiile fundamentale ale organizării şi activităţii procuraturii sînt clasificate în:
- principii generale;
- principii speciale.
Cuvintul „principiu" provine de la latinescul „principium" care înseamnă început, origine,
element fundamental. Prin urmare, principiile din punctul de vedere al sferei de acţiune pot fi
clasificate în generale şi speciale.
Principiile generale ale organizării şi activităţii procuraturii po fi:
Principiul legalităţii - reprezintă unul din principiile fundamentale ale societăţii
organizate într-un stat de drept. Aceasta înseamnă că autorităţile publice, în activitatea lor trebuie să
se conducă de prevederile legii, să emită acte juridice numai conform și în baza legii.
Acest principiu, atunci cînd se referă la activitatea procuraturii, implică respectarea
Constituţiei, a principiilor generale ale dreptului, a legilor organice, ordinare şi a prevederilor
internaţionale cînd acestea sînt parte a dreptului intern. Adică fiecare act emis, orice acţiune
procedural să se îndeplinească în strictă conformitate cu legea, să reflecte cerinţele ei şi să se
realizeze prin metode şi forme legale.
În materie de sancţionare, principiul legalităţii se manifestă prin faptul că atît sancţiunile,
cît şi faptele pentru care ele, precum şi organele sau persoanele împuternicite să aplice aceste
sancţiuni sînt stabilite prin lege, sancţiunea se aplică numai în limita stabilită la data săvîrşirii faptei
cu luarea în consider tuturor circumstanţelor în care s-a săvîrşit această faptă.
O importanţă deosebită în respectarea legalităţii prezintă controlul exercitat de către
procuror asupra cercetărilor şi procedurii de urmărire penală, deoarece fiecare procuror îşi asumă
întreaga responsabilitate pentru legalitatea măsurilor întreprinse.
Principiul egalităţii în faţa legii - presupune că organele procuraturii trebuie să examineze
fiecare caz aprofundat şi echitabil, referindu-se la legile în vigoare. Situaţiile obiectiv identice
trebuie tratate în acelaşi fel, iar situaţiile obiectiv identice pot fi tratate diferit. Prevederile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului interzic ca deosebirile de sex, rasă, culoare, limbă
religie, opinie politică, origine etnică sau socială, apartenenență la o minoritate naţională,
proprietate, naştere sau alte statute să fie utilizate ca justificare de tratare diferită în ceea ce priveşte
posedarea drepturilor omului.
|
Principiul transparenţei - activitatea Procuraturii este transparentă şi presupune
garantarea accesului societăţii mijloacelor de informare în masă la informaţiile despre această
activitate, cu excepţia restricţiilor prevăzute de lege. Refuzul prezentării informaţiei poate avea loc
dacă interesul public o cere sau pentru protecţia sferei private şi a altor interese legitime. Drept
exemplu de interes public legitim într-o societate democratică pot servi: securitatea naţională;
securitatea publicăbunăstarea economică a ţării; prevenirea infracţiunilor; prevenirea divulgării
informaţiilor confidenţiale etc. Refuzul prezentării informaţiei trebuie să fie însoţit de o motivaţie
detaliată şi să poată fi obiectul unui control judiciar sau al altei forme de control independent.
Principiul imparţialităţii - este de asemenea un principiu, care interzice ca consideraţiile
subiective ale funcţionarului procuraturii să afecteze, iar interesele personale sau private ale
acestuia să infuenţeze activitatea de ocrotire a normelor de drept. Conform acestui principiu nici un
funcţionar al procuraturii nu poate interveni la luarea unei decizii sau rezolvarea unei plîngeri sau
reclamaţii într-o cauză care atinge interesele sale personale sau ale celor din familia lui, a prietenilor
sau duşmanilor săi.
Principiul prevenirii faptelor antisociale - reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de
organele procuraturii în vederea respectării normelor de drept şi împiedicării săvîrşirii de infracţiuni
şi alte fapte antisociale, determinării cauzelor şi conditiilor favorizării fenomenelor respective,
reducerii continue a contingentului de persoane predispuse să încalce legea.
Principiile speciale ale organizării şi activităţii procuraturii pot fi:
Principiul păstrării sau respectării secretului profesional acesta impune asigurarea secretului
activităţilor ce se execută sau urmează a fi executate de către organele procuraturii, în privința
persoanelor ce au încălcat legea pentru ca acestea să nu aibă posibilitatea să se sustragă de la
urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei. Acest principiu trebuie respectat astfel încît să
nu aducă atingere principiului transparenţei.
Principiul cooperării în muncă - reprezintă un proces complex prin intermediul căruia mai
multe persoane, grupuri, instituții, organe îşi organizează şi îşi direcţionează activitatea în
vederea realizării sau atingerii unui scop comun, în cazul nostru ocrotirea normelor de drept pe
teritoriul întregii ţări şi în interesul populaţiei. Cooperarea poate fi pe plan intern: între organele
procuraturii, organe de poliţie şi alte organe de drept din Republica Moldova; cît şi cooperarea pe
plan extern: organele procuraturii din Republica Moldova şi cele din alte state, precum și organele
procuraturii din Republica Moldova cu alte organizații internaţionale.
Principiul echidistanţei politice - în conformitate cu acest principiu, organele procuraturii din
Republica Moldova rămîn echidistante, nefiindu-le permis să desfăşoare activităţi sau politici
partizane vizavi de formaţiunile politice ale statului, şi trebuie să rămînă un organism sau instituţie
care nu poate fi influienţaţă, din punctul de vedere al politicului.
Principiul oportunităţii şi operativităţii - presupune că organele procuraturii din Republica
Moldova trebuie să acţioneze cît mai rapid şi la timpul potrivit, deoarece orice întîrziere
nejustificată, în prevenirea şi descoperirea faptelor ilicite, duce la plificarea prejudiciilor materiale,
fizice şi morale aduse societății în ansamblu.
Principiul conlucrării permanente cu cetăţenii şi colectivele de muncă - conlucrarea dintre
organele procuraturii şi cetățeni depinde în mare măsură de competenţa profesională,
comportamentul şi imaginea procurorului în societate.
Principiul aflării adevărului - organele procuraturii trebuie să asigure întotdeauna aflarea
adevărului cu privire la următoarele împrejurări: fapta antisocială săvîrşită; împrejurările în care a
fost comisă aceasta; cauzele ce au favorizat, înlesnit sau condiţionat săvîrşirea faptei; persoana
făptuitorului, a martorilor oculari şi a părţii vătămate; prejudiciul cauzat.

3.Sistemul organelor procuraturii în Republica Moldova

Procuratura este o instituţie autonomă în cadrul autorităţii judecătorești care în limitele


atribuţiilor şi competenţei, apără interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi
libertățile , cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, prizintă invinuirea în istanțele de
judecată, țn condițiile legii.
Procuratura Republicii Moldova reprezintă un sistem unic, centralizat și ierarhic, care include:
- Procuratura generala
- Procuraturile teritoriale
- Procuraturile specializate
Sistemul respectiv este condus de procurorul General numit în funcție de Parlament la
propunerea Președintelui Parlamentuluipentru un mandat de 5 ani.
Numărul organelor de Procuraturii, personalul lor, localitățile de reședință și circumscripțiile în
care activează ele se aprobă și se modifică de Parlament, la propunerea Procurorului General.
Procuratura Generală este condusă de Procurorul General și este ierarhic superioară tuturor
organelor procuraturii, acesta organizează și cordonează activitatea procurorilordin subordine,
gestionează bugetul procuraturii. Structural, Procuratura Generală este compusă din:
- Procurorul general
- Adjuncții procurorului general;
- Aparatului procurorului general(Secția secretariat și audiență; Secția asistență juridică
internațională și integrarea europeană; Serviciul de presă);
- Direcția exercitarea și conducerea urmăririi penalepe cauze excepționale; secția conducere a
urmăririi penale în organele centrale ale Ministerului Afacerilor Interne și Serviciul Vamal);
- Direcția judiciară (secția judiciar-penală; Secția judiciar civilă și contecios administrativ;
Secția analiză și implementare CEDO; secția de reprezentare a învinuirii în Curtea Supremă de
Justiție );
- Direcția investigații generale(Secția investigații și infracțiuni în Forțele Armate; Secția
control al executării pedepselor și locurilor de detenție);
- Direcția finanțe și logistică (Secția finanțe și contabilitate; Secția logistică);
- Secția combatere trafic de ființe umane;
- Secția combatere tortură
- Secția securitate internă
- Secția tehnologii informaționale și investigații ale infracțiunilor în domeniul informaticii;
- Secția control al activității operative de investigații și asigurarea regimului secret;
- Procurori pentru misiuni speciale.
În categoria procuraturilor teritoriale intră procuraturile unității teritoriale autonome
Găgăuzia, ale municipiului Chișinău, ale raioanelor, municipiilor, orașelor și sectoarelor.
Procuratura unității teritoriale autonome Găgăuzia exercită atribuțiile Procuraturii în teritoriul
respectiv și este ierarhic superioară procuraturilor teritriale din unitatea teritorială autonomă
Găgăuzia. Procuratura municipiului Chisinău exercită atribuțiile Procuraturii în teritoriul respectiv
și este ierarhic superioară procuraturilor de sector din municipiu.
În categoria procuraturilor specializate întră procuraturile care activează în anumite domenii
speciale:
- Procuraturile anticorupție- este specializată în combaterea infracțiunilor de corupție și își
exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării.
- Procuraturile militare-procurorii militari exercită urmărirea penală în cauzele penale ce țin
de competența judecătoriilor militare; reprezintă învinuirea în judecătoria militară; exercită
atribuțiile Procuraturii în Forțele armatei.
- Procuratura de transport- Exercită atribuțiile Procuraturii în transportul feroviar, aerian și
navalpe întreg teritoriu țării;
- Procuraturile de nivelul curții de apel- sunt instituite pentru asigurarea bunei funcționări a
justiției în cauzele penale a căror examinare în fond este de competența curților de apel și contribuie
la înfăptuirea justiției în aceste instanțe, în condițiile legii.
Pot fi create prin lege și alte procuraturi specializate, ale caror competențe vor fi stabilite de
Procurorul General în condițiile legii.
Procurorii teritoriali și procurorii specializați reprezintă Procuratura în teritoriu și în domenilu
respectiv, exercită atribuțiile care le revin potrivit legislației și sunt ajutați de adjuncți.
Ierarhia procurorilor, în raport cu funcția ocupată în sistemul organelor Procuraturii, se
stabilește în următoarea ordine:
- Procurorl General;
- Prim-adjunctul si adjunctul Procuraturii Generale și adjuncții lor.
- Procurorii teritoriali și procurorii specializați și adjuncții lor.
- Procurorul unității teritoriale autonome Găgăuzia, procurorul municipiului Chișinău și
adjuncții lor, după cum am menționat anterior, sunt ierarhic superiori procurorilor din teritoriul
respectiv.

4. Domeniile de activitate şi de competenţă ale procuraturii

Activitatea Procuraturii este transparentă şi presupune garantarea accesului societăţii şi al


mijloacelor de informare în masă la informaţiile despre această activitate, cu excepţia restricţiilor
prevăzute de lege.
Conform articolului 5 al Legii cu privire la procuratură, procuratura are următoarele atribuţii:
- în numele societăţii şi în interes public, asigură aplicarea legii, apără ordinea de drept,
drepturile şi libertăţile cetateanului atunci cînd încălcarea acestora atrage sancţiune penală;
- conduce şi exercită urmărirea penală - procurorul exercită urmărirea penală în numele
statului în privinţa infracţiunilor atribuite în competenţă, iar în caz de necesitate poate exercita sau
poate prelua urmărirea penală privind orice categor infracţiuni, în condiţiile Codului de procedură
penală. Totodată pentru asigurarea aplicării legii penale de către organele de urmărire penală, de
organele de constatare şi de organele care exercită activitate operativă de investigaţii, procurorul
conduce urmarirea penală, controlează corespunderea acţiunilor procesual acestor organe
prevederilor Codului de procedură penală ale altor acte normative, precum şi ale actelor
internaţionale;
- reprezintă învinuirea în instanţa de judecată - procurorul, în limitele competenţei sale,
sesizează instanţele de judecată în vederea judecării cauzelor penale, reprezintă învinuirea de stat în
toate cauzele penale pe principiul contradictorialității exercită căile de atac împotriva hotărîrilor
judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
- participă, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor civile inclusiv de contencios administrativ,
şi contravenţionale în care procedura a fost intentată de ea;
- asigură asistenţa juridică şi colaborarea internaţională în domeniul său de activitate;
- implementează politica penală a statului - pentru realizarea unitară a politicii penale a
statului, procurorul acţionează în vederea prevenirii şi combaterii criminalităţii, studiază cauzele
care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi rezintă propuneri în vederea eliminării
acestora, precum şi în vederea perfecţionării legislaţiei în domeniu;
- asigură protecţie eficientă martorilor, victimelor infracțiunii și altor participanţi la proces. În
acest scop procurorul: ia măsuri prevăzute de legislaţie, pentru repunerea persoanelor în drepturile
care au fost lezate prin acţiunile ilegale ale organelor de urmărire penală; solicită organelor de
urmărire penală ia masuri pentru protejarea vieţii şi pentru siguranţa martorilor, a victimilor
infracţiunii şi a membrilor lor de familie, precum și a altor persoane care acordă ajutor în procesul
penal, ori se asigură că astfel de măsuri au fost luate;
- intentează acţiune civilă în cazurile prevăzute de lege;
- exercită controlul respectării legilor în locurile de detenție preventivă şi în penitenciare -
procurorul exercită, în modul stabilit de lege, controlul asupra legalităţii aflării persoanelor în
instituțiile care asigură detenţia şi în instituţiile de executare a măsurilor de constrîngere, inclusiv în
spital în cazul acordării de asistență psihiatrică fără liberul consimţămînt al persoanei;
- exercită controlul legalităţii în Forţele Armate;
- exercită controlul asupra executării hotărîrilor judecătorești în cauzele penale precum şi în
cauzele civile şi contravenționale pe care le-a intentat.
În scopul exercitării atribuţiilor care îi revin Procuraturii, procurorul, în condiţiile legii, este în
drept:
- să solicite şi să primească de la persoanele juridice şi fizice informaţii, materiale şi date ce
constituie secret comercial și| bancar, necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale, doar în cadrul
unui proces penal pornit, cu autorizaţia judecătorului de instrucție;
- să dispună organelor abilitate efectuarea controlului a reviziei privind activitatea agenţilor
economici şi a altor persoane juridice; să antreneze specialişti pentru elucidarea unor probleme de
specialitate apărute în exerciţiul funcţiei; să dispună efectuarea unor expertize, controale asupra
materialelor, maţiilor, comunicărilor primite de organele Procuraturii și să ceară prezentarea
rezultatelor acestor acţiuni;
- să citeze orice persoană şi să solicite explicaţii verbale sau scrise în cazul urmăririi penale
sau al lezării drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi în cazul încălcării ordinii
de drept;
- să aibă acces liber în localurile instituţiilor publice ale agenţilor economici, ale altor
persoane juridice, precum şi 1a documentele şi materialele lor.
Principiul independenţei exclude posibilitatea de subordonare a Procuraturii autorităţii
legislative şi celei executive, precum şi de influenţă sau de imixtiune a unor alte organe și autorităţi
ale statului în activitatea Procuraturii.

5. Personalul procuraturii

Pentru a candida la funcţia de procuror persoana urmează sa absolvească cursurile de formare


iniţială a procurorilor la Institutul Naţional al Justiţiei, ca excepţie de la această regulă la funcţia de
procuror poate candida persoana care, anterior au activat în calitate de procuror sau, în ultimii 5 ani,
a activa calivat în calitate de judecător, anchetator, ofiţer de urmărire penală, avocat, de avocat
parlamentar, de notar, jurisconsult, de consultant (consilier) al instanţei de judecată, în funcţiile de
specialitate juridică din aparatul Curţii Constituţionale, al Consiliului Superior al Magistraturii, al
autorităţilor publice. În vechime în specialitatea juridică se includ, de asemenea, perioadele în care
persoana licenţiată în drept a exercitat mandatul de deputa activat în calitate de membru al Curţii de
Conturi, de profesor titular de drept in instituţiile de învăţămînt superior, de executor judecătoresc ,
de grefier.
Poate fi numită în funcţia de procuror persoana care întrunește următoarele condiţii:
- deţine cetăţenia Republicii Moldova şi este domiciliată pe teritoriul ei;
- are capacitate de exerciţiu deplină;
- Este licenţiată în drept;
- are vechimea în muncă necesară pentru a fi numită în funcția respectivă şi se bucură de o
bună reputaţie sau a absolvit cursurile de formare iniţială a procurorilor la Institutul Naţional
al Justiției.
- nu are antecedente penale;
- cunoaşte limba de stat;
- este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea atribuțiile;
În funcție de Procuror General poate fi numită persoana a carei calificare profesională şi
experienţă de lucru din ultimii 15 anu sunt corespunzătoare realizării sarcinilor Procuraturii, iar în
funcția de adjunct al acestuia, persoana care a activat în funcţia de procuror cel puţin 10 ani.
In luncţia de procuror teritorial sau de procuror specializat de procuror-şef al subdiviziunii
organului Procura1turii pot fi numite persoane care au o vechime de muncă în funcţia de procuror
de cel puţin 5 ani, iar în funcţia de adjunct al acestora, de cel puţin 4 ani.
Procurorul General este numit în funcţie de către Parlament, la propunerea Preşedintelui
Parlamentului, pentru un mandat de 5 ani. După numirea în funcţie, Procurorul General depune în
faţa Parlamentului următorul jurămînt: „În exercitarea atribuţiilor de Procuror Genelarl, jur să
respect cu stricteţe Constituţia, legile Republicii Moldova, să apăr ordinea de drept, drepturile şi
libertăţile omului, interesele generale ale societăţii".
Prim-adjunctul și adjuncții Procurorului General sunt numiți în funcție de Procurorul General, la
propunerea Consiliul Superior al procurorilor, pentru un mandat de 5 ani.Procurorii ierarhic
inferiori sunt numiți în funcție de procurorul General, la propunerea Consiliul superior al
Procurorilor. Procurorul unității teritoriale autonome Găgăuzia este numit în fincție de Procurorul
General, la prunerea Adunarii Populare a Găgăuzilor.
Procurorul este obligat să se abțina la orice activitate legată de exercitarea funcției sale în cazuri
în care presupun existența unui conflict între interesele sale, pe de o parte și interesul public al
justiției sau a apărării intereselor generale ale societății, pe de altă parte cu excepția cazurilor în care
conflictul de interese a fost adus în scris la cunoștință conducătorului organului Procuraturii în care
activează și s-a considerat că existența conflictului de interese nu aefctează îndeplinirea parțială a
atribuțiilor de serviciu. În conformitate cu articolul aliniatul 2 al legii cu privire la Procuratură,
procurorul este supus unui regim de interdicții conform caruia nu are dreptul:
- să participe în procesul de judecată dacă se află cu judecătorul cu avocatul sau cu alt
participant la procesul interesat în rezultatele procesului în relații de căsătorie, de rudenii sau de
afinitate de pînă la gradul II inclusiv;
- să faca parte din partide sau afilieri politice, să participe sau să desfășoare activitate cu
caracter politic, iar în executarea atribuțiilor să exprime sau să manifeste în orice mod convingerile
sale politice;
- să fie lucrător operativ, inclusiv sub acoperire, informator sau colaborator al organului care
exercită activitatea operativă de investigație;
- să-și exprime pulic opinia cu privire la dosare, la procese la cauze aflate în curs de
desfășurare sau cu privire la cele despre care dispune informații cu privire la funcția exercitată,
altele decizii care sunt în misiunea sa;
- să desfășoarea activitatea de inteprinzător sau activitatea comercială, direct sau prin
persoane interpuse;
- să desfășoare activitatea de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
- să acorde consltații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar în cazul în care cauza
respectivă este examinată de un organ al Procuraturii, altul de cit acela în cadrul căruia își exercită
funcția, cu excepția soțului (soției), copiilor și părinților, și nu poate îndeplini nici o altă activitate
care, potrivit legii, este efectuată de avocat.
- Să aibă calitatea de asociat sau de membrul în organul de conducere, de administrare su de
control al societății comerciale, inclusiv în bancă sau o altă instituție de credit, în sociatatea de
asigurari ori societatea financiară, în companie națională, în societate națională sau regie autonomă.
Procurorii pot fi trași la răspundere disciplinară pentru abatere de la îndatoriile de serviciu,
precum și pentru comportament care prejudiciaza interesele de serviciu și discreditează imaginea
Procuraturii. Constituie abatere disciplinară: interpretarea sau aplicarea incorecta sau tendențioasă,
în mod intenționat sau din neglijență gravă, a legislației, dacă acest lucru nu este justificat de
schimbarea practicii de aplicare a normelor juridice stabilite în actualul sistem de drept sau în
sistemul practicii juridice; imixtiunea în activitatea altui procuror sau intervențiile de orice naturăpe
lingă autorități, instituții sau funcționari pentru o soluționare alta decit în limitele prevederilor legale
în vigoare a unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale
membrilor familiilor sale; încălcare intenționatăîn exercițiul funcției, a legii, dacă aceasta nu atrage
răspunderea penală, civilă sau contravențională; participarea la activități publice cu caracter politic;
prevederilor legale referitoare la declaraţia cu privire la veniturii la proprietate;refuzul nejustificat
de a îndeplini o atribuţie de serviciu; absențele nemotivate de la serviciu, întîrzierea ori plecarea
înainte de program; atitudinea nedemnă, în exerciţiul funcţiei, faţă de judecători, avocaţi, experţi,
martori sau faţă de alţi participanți la proces; încălcarea normelor din Codul de etică al
procurorului; folosirea statutului de procuror în scopul obţinerii de foloase sau de avantaje
necuvenite; expunerea în public a acordului sau a dezacordului cu hotărîrea unor alţi procurori în
imixtiunii în activitatea lor; încălcarea prevederilor refer la incompatibilităţile şi interdicţiile care îi
privesc pe procurori emiterea/adoptarea de către procuror a unui act administrativ sau încheierea
unui act juridic cu încălcarea dispoziţiilor privind conflictul de interese, fapt stabilit prin actul de
constatare rămas definitiv.
În condiţiile legii şi în funcţie de gravitatea abaterilor procurorului îi pot fi aplicate, prin hotărîre
a Colegiului disciplinar următoarele sancţiuni disciplinare:
- avertismentul;
- mustrarea;
- mustrarea aspră;
- retrogradarea în funcţie;
- retrogradarea în grad de clasificare sau în grad special;
- retragerea insignei „Lucrător de Onoare al Procuraturii”
- concedierea din organele Procuraturii.
Procurorul poate fi suspendat din funcţie prin ordin alProcurorului General, la propunerea
Consiliului Superior al P rorilor, dacă:
- în privinţa lui se porneşte urmărire penală, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii în cauza
respectivă;
- este declarat prin hotărîre judecătorească definitivă dispărut fără urmă;
- participă la campanie electorală în calitate de candidat pentru o autoritate publică sau pentru
autoritatea administraţiei publice locale şi este ales în una din ele;
- i se acordă concediu de maternitate şi concediu pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 6
ani.
Eliberarea din funcţie a procurorului poate surveni în cazul:
- demisiei (se consideră demisie a procurorului plecarea lui onorată din funcţie dacă, în
exerciţiul funcţiei şi în afara relațiilor de serviciu, nu a comis fapte care ar discredita imaginea
Procuraturii sau care ar compromite titiul de procuror);
- depunerii cererii de eliberare din proprie iniţiativă,
- demisiei în legătură cu atingerea plafonului de vîrstă (65 de ani)
- expirării termenului de numire în funcţie; comiterii sistematice de abateri disciplinare sau
comiteri unei abateri disciplinare grave;
- necorespunderii funcţiei deţinute din cauza calificării insuficiente, fapt constatat prin
atestare;
- pronunţării unei sentinţe definitive de condamnare;
- pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;
- refuzului de a fi transferat în alt organ al Procuraturii dacă organul în care a lucrat se
lichidează ori se reorganizează;
- decesului sau declarării decesului procurorului prin hotărire judecătorească definitivă.
Hotărîrea privind eliberarea procurorului din funcţie se emite de Procurorul General, la
propunerea Consiliului Superi-al Procurorilor, şi poate fi contestată în instanţă de judecată în modul
stabilit de lege; în cazul anulării hotărîrii de eliberare din funcţie, procurorul va fi repus în toate
drepturile, plătindu-i-se, conform legii, drepturile băneşti de care a fost privat.
Procurorul General poate fi eliberat din funcţie înainte de expirarea mandatului de către
Parlament, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, în cazul demisiei, depunerii cererii de
eliberare din proprie iniţiativă, pronunţării unei sentinţe definitive de condamnare, pierderii
cetăţeniei Republicii Moldova.

6. Rolul procurorului în conducerea urmăririi penale

Urmărirea penală are un caracter procesual, din acest considerent reprezintă prima fază a
procesului penal care const într-o activitate concretă pe care o desfăşoară organele specializate ale
statului sub supravegherea procurorului în scopul constatării şi descoperirii infracţiunilor,
identificării făptuitorilor şi puterii acestora sub învinuire pentru trimiterea lor în judecată. Urmărirea
penală este o activitate obligatorie în procesul de înfăpt a justiţiei penale.
Pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, procurorul acţionează în vederea prevenirii
şi combaterii criminalităţii, studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea,
elaborează şi prezintă propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi în vederea perfecţionării
legislaţiei în domeniu. Aşadar, procurorul este persoana cu funcţie de râspundere care, în limitele
competenţei sale, exercită în numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă.
Procur care participă la judecarea cauzei penale are funcţie de acuzator de stat.
In cadrul urmăririi penale, procurorul este învestit cu un complex de atribuţii care au o
consecutivitate, şi anume:
- porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea urmăriri penale în conformitate cu Codul de
procedură penală, refuză pornirea urmăririi sau încetează urmărirea penală;
- exenită nemijlocit urmărirea penală în condiţiile legii;
- conduce personal urmărirea penală şi controlează legalitatea acțiunilor procesuale efectuate de
organul de urmărire penală.
- controlează permanent executarea procedurii de primire și în înregistrare a sesizărilor privind
infracţiunile;
- cere de la organul de urmărire penală, pentru control, penale, documente, acte procedurale,
materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvîrşite şi persoanele identificate la cauzele penale
în care exercită controlul şi dispune conexarea sau după caz, disjungerea cauzei dacă se impune
aceasta;
- verifică calitatea probelor administrate, veghează ca orice infracţiume să fie descoperită, orice
infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe
indici temeinici că a săvîrşit o infracţiune;
- fixează termenul rezonabil de urmărire penală pentru fiecare cauză;
- anulează ordonanţele ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire penală;
- retrage motivat şi transmite după competenţă dosarul penal de la un organ de urmărire penală
la altul şi de la o persoană care efectuează urmărirea penală la alta în scopul de a asigura înfăptuirea
urmăririi penale în mod obiectiv şi complet;
- ordonă efectuarea urmăririi penale de un grup de ofiţeri de urmărire penală sau de mai multe
organe de urmărire penală, imund persoanele care vor efectua urmărirea penală;
- soluţionează abţinerile sau recuzările ofiţerilor de urmăririi penală;
- decide aplicarea măsurii preventive, modificarea şi revocarea ei, cu excepţia arestării
preventive, arestării la domiciliu, liberării provizorii şi ridicării provizorii a permisului de conducere
a mijloacelor de transport;
- efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei;
-dă indicaţii în scris cu privire la efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor
operative de investigaţii în vederea căutării persoanelor care au săvîrşit infracţiuni;
- emite, conform prevederilor Codului de procedură penală, ordonanţe privind reţinerea
persoanei, aducerea forțată a persoanei, ridicarea de obiecte şi documente, privind alte acțiuni de
urmărire penală;
- adresează în instanţa de judecată demersuri pentru obținerea autorizării arestării şi prelungirii
acesteia, liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, sechestrului corespondenții şi ridicării
ei, interceptării comunicărilor, suspendării provizorii a învinuitului din funcţie, urmăririi fizice şi
prin mijloac electronice a persoanei, exhumării cadavrului, controlului video și audio al încăperii,
instalării în încăpere a mijloacelor tehnice de înregistrare audio şi video, controlării comunicărilor
cu caracter informativ adresate bănuitului, internării persoanei în instanț
ei medicală pentru efectuarea expertizei şi a altor acţiuni pentru care se cere autorizarea
judecătorului de instrucţie;
- asistă la efectuarea oricărei acţiuni de urmărire penală sau o efectuează personal;
- solicită participarea judecătorului de instrucţie la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală
dacă legea dispune participarea obligatorie a acestuia;
- restituie dosarele penale organului de urmărire penală cu indicaţiile sale în scris;
- înlătură persoana care efectuează urmărirea penală dacă aceasta a încălcat legea în procesul
urmăririi penale;
- înaintează organului respectiv sesizări cu privire la ridicarea imunităţii unor persoane şi
tragerea lor la răspun penală;
- încetează procesul penal, dispune scoaterea persoanelor de sub urmărire penală sau
clasează cauza penală în cazurile prevăzute de lege;
- pune sub învinuire şi ascultă învinuitul în baza probelor prezentate de organul de urmărire
penală sau în baza probelor ascultate de el personal;
- aduce la cunoştinţa părţilor materialele dosarului;
- întocmeşte rechizitoriul în cauza penală, a cărui copie o îminează învinuitului, şi trimite
cauza în instanţa de judecată competentă;
Îu concluzie putem spune că supravegherea (controlul) exercitat de procuror urmăreşte realizarea
scopului procesului penal în condiţiile respectării legalităţii.

7. Interacţiunea organelor procuraturii cu autorităţile judecătoreşti


Procurorul, în limitele competenţei sale, sesizează instanțele de judecată în vederea judecării
cauzelor penale, reprezintă Invinuirea de stat în toate cauzele penale pe principiul contradicționării ,
exercită căile de atac împotriva hotărîrilor judecătorești, în condiţiile prevăzute de lege. Din aceste
considerente, peocurorul la examinarea cauzei penale în faţa instanţei de judecată are următoarele
atribuţii:
- reprezintă acuzarea în numele statului şi prezintă în şedinţa de judecată probele respective în
cauza în care a condus sau a efectuat personal urmărirea penală;
- participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare
pentru confirmarea acuzării, face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în
timpul dezbaterilor judiciare;
- cere de la instanţa de judecată cauza penală pentru a formula inculpatului o acuzare mai
gravă şi a administra noi probe dacă, în urma cercetării judecătoreşti, se constată că inculpatul a
săvîrşit şi alte infracţiuni, iar probele sînt insuficiente;
- modifică încadrarea juridică a infracţiunii sâvîrşite de inculpat dacă cercetările judiciare
confirmă că inculpatul a săvîrşit această infracţiune;
- face demers în instanţa de judecată de a întrerupe examinarea cauzei penale pe un termen
prevăzut de Codul de procedură penală pentru a înainta noi probe care confirmă acuzarea adusă
inculpatului în cazul efectuării incomplete a urmăririi penale;
- dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea unor acţiuni
procesuale asupra probelor suplimentare sau a noilor infracţiuni;
- dispune, printr-o ordonanţă, aducerea silită în instanţa de judecată, în condiţiile legii, a
persoanelor incluse în 1ista prezentată instanţei, precum şi a persoanelor solicitate pentru
administrarea probelor noi sau suplimentare;
- îşi expune părerea în dezbaterile judiciare asupra faptei infracţionale săvîrşite de inculpat,
încadrării ei în baza legii penale şi pedepsei care urmează a fi aplicată;
- declară apel sau, după caz, recurs privind latura penală şi latura civilă a cauzei, le retrage în
modul prevăzut de Codul de procedură penală.
Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de participant la
proces dacă el însuşi 1-a pornit în condiţiile legii.
Acţiunea în apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi intentată de către
procuror numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată
Personal din cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive întemeiate.
Acţiunea în apărarea intereselor Ipersoanelor incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de
existența cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal. În cazurile prevăzute de lege,
procurorul este în drept să se adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unui număr nelimitat de persoane. Procurorul care a inaintat o acţiune are drepturile şi
obligaţiile procedurale de reclamat, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie. procurorului la
pretenţiile înaintate în apărarea intereselor unei alte persoane nu o privează pe aceasta sau pe
reprezentantul ei legal de dreptul de a cere examinarea pricinii în fond. Dacă reclamantul renunţă
să intervină în procesul intentat de procuror, instanța scoate cererea de pe rol.
Procurorul este în drept să adreseze în judecată o acţiune sau o cerere în apărarea drepturilor şi
intereselor statului şi ale societă.ii ce țin de:
a) formarea şi executarea bugetului;
b) protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului;
c) recuperarea prejudiciului cauzat statului;
d) rezilierea contractului care lezează statul în interesele lui
e) perceperea unei sume în beneficiul agenţilor economici în a căror capital statutar statul are
cotă-parte;
f) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autoritățile publice, ale altor organe şi
organizaţii, ale persoanelor oficiale sau funcţionarilor publici ca fiind nule;
g) perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit.
h) anularea înregistrării și lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării modului stabilit de
constituire, precum și urmărirea veniturilor ei ilicite.
i) protecția mediului înconjurător.
j) alte cazuri prevăzute de lege.

8. Organele consultative și organele de autoadministrare din cadrul procuraturii

Dintre organele consultative în organizarea activității Procurorului General este necesar de


menționat Colegiul Procuraturii care prezintă recomandări și opinii asupra problemelor abordate de
Procurorul General ori asupra problemelor generale privind conducerea și organizarea activității
procuraturii, cooperare juridică internațională, consolidarea supremației legii, combaterea
criminalității etc. Colegiul Procuraturii este compus din 9 procurori : Procurorul General, prim-
adjunctul și cei doi adjuncți ai Procurorului General, procurorul UTA Găgăuzia, alți procurori.
Consiliul Superior al Procurorilor este un organ reprezentativ și de autoadministrare a
procurorilor, este constituit din 12 membri și din acesta fac parte de drept : Procurorul General,
președintele Consiliului Superior al Magistraturii și ministrul justiției, cinci membri ai Cosiliului
Superior al Procurorilor sunt aleși de procurorii în funcție prin vot secret,direct și liber
exprimat,care are loc la adunarea generală a procurorilor, patru membri ai Consiliului Superior al
Procurorilor sînt aleși de Parlament din rîndul profesorilor titulari cu votul majorității deputaților
aleși, la propunerea a cel puțin 20 de deputați din parlament. Mandatul de membru al Consiliului
Superior al Procurorilor este de 4 ani.
Referitor la cariera procurorilor, Consiliului Superior al Procurorilor are următoarele
competențe:
-examinează criteriile de corespundere a candidaților la funcția de procuror;
-solicită informații necesare soluționării problemelor ce țin de competența sa;
-face propuneri Procurorului General de numire,promovare, încurajare, suspendare sau eliberare
din funcție a procurorilor;
-primește jurămîntul procurorilor;
-organizează concursuri pentru ocupația funcției de procuror,selectează candidaturi pentru
locurile vacante;
-numește componența nominală a comisiei de alegere a membrilor în Consiliului Superior al
Procurorilor, în Colegiul de calificare și în Colegiul disciplinar.
În domeniul instruirii inițiale și continue a procurorilor, Consiliului Superior al Procurorilor
are următoarele competențe:
-aprobă strategia privind formarea inițială și continuă a procurorilor,prezintă avizul asupra
planului de acțiuni pentru implimentarea acestei strategii;
-examinează contestațiile la hotărîrile emise de Colegiul de calificare și în Colegiul disciplinar
- decide validarea hotărîrilor Colegiul de calificare și în Colegiul disciplinar
În domeniul respectării disciplinei și eticii de procuror, Consiliului Superior al Procurorilor
are următoarele competențe :
-examinează petițiile cetățenilor în probleme ce țin de etica procurorilor;
-coordonează programele de acordare a concediilor de odihnă anuale a procurorilor.
Pe lîngă Consiliul Superior al Procurorilor este Colegiul de calificare şi Colegiul disciplinar.
Colegiul de calificare instituit pe lîngă Consiliul Superior al Procurorilor are drept scop
promovarea politicii de domeniul selectării cadrelor în organele Procuraturii, evaluarea nivelului de
pregătire şi a capacităţilor profesionale ale procurorilor, corespunderii funcţiilor ocupate, respectării
interdicțiilor şi a exigenţelor faţă de procuror.
Colegiul de calificare se compune din 11 membri:trei membri aleşi din rîndul procurorilor
de la Procuratura Generalălă; şase membri aleşi din rîndul procurorilor de la procuraturile teritoriale
şi de la cele specializate; doi profesori titulari în drept numiţi de Consiliul Superior al Procurorilor,
preşedintele Colegiului de calificare este ales prin vot secret din rîndul mem acestuia la prima lui
şedinţă. Mandatul colegiului de calificare este de 4 ani.
Colegiul de calificare este învestit cu următoarele împuterniciri:
a)organizează examenul de capacitate al candidaţilor funcţia de procuror, în condiţiile legii;
b)examinează materialele prezentate în şedinţa colegiului, concluziile şi recomandările
procurorului ierarhic superior ori ale unei alte persoane împuternicite să prezinte persoana supusă
atestării, precum şi opinia acesteia;
c)audiază persoana supusă atestării şi, după caz, procurorul ierarhic superior sau persoana
împuternicită să o prezinte;
d)apreciază rezultatele activităţii procurorului supus atestării, face propuneri de promovare a
acestuia în serviciu;
f) propune aplicarea măsurilor de încurajare a prestației profesionale.
Colegiul disciplinar se instituie în scopul examinării cazurilor de răspundere disciplinară şi a
procurorilor, este compus din 9 membri: trei membri aleşi de procurorii de la Procuratura Generală
din rîndul lor; şase membri aleşi de procurorii de la procuraturile teritoriale şi de la cele specializate
din rîndul lor.Ca și în cazul Colegiului de calificare, preşedintele Colegiului disciplinar este ales
prin vot secret din rîndul membrilor acestuia la prima lui şedinţă. Mandatul colegiului disciplinar
este de 4 ani.
Colegiul disciplinar este învestit cu următoarele împuterniciri:
a)examinează cazurile privind răspunderea disciplinară a procurorilor şi aplică, după caz,
sancţiuni disciplinare;
b)soluţionează cazurile privind stingerea înainte de termen a sancţiunilor disciplinare.
TEMA: 6 INSTITUŢII CU ATRIBUŢII JURISDICŢIONALE DIN AFARA
SISTEMULUI ORGANELOR JUDECĂTOREŞTI

1. Curtea Constituţională
1.1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor puterii de stat
Renumitul jurist francez L. Duguit spunea că „dreptul fără forţă e neputincios dar forţa fără
drept este o barbarie". Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două
componente, în sensul domniei Legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul prezervării
drepturilor şi libertăţilor individuale.La rîndul său, importanţa deosebită a Constituţiei şi supremația
ei faţă de toate celelalte acte politice şi normative - indiferent ar fi organul lor emitent- implică o
serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii.
Una dintre premisele esenţiale ale statului de drept este supremaţia constituţională,
învederată în primul rînd prin controlul constituţionalităţii legilor, pentru că în absenţa sa costituția
nu are decît o importanţă simbolică.
Instituţia controlului de constituţionalitate a apărut nu demult in Republica Moldova prin
adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituției Republicii Moldova, în textul căreia este inclus Titlul-V-
Curtea Constituţională, pentru ca mai tîrziu să fie adoptată legea cu privire la Curtea Constituţională
din 13 decembrie 1994,iar, la 16 iunie 1995 - Codul jurisdicţiei constituţionale.Dar efectuînd o
intervenţie istorică în trecutul politico-juridic al Basarabiei, se observă o tradiţie în ceea ce priveşte
existenţa unor forme embrionare de control al concordanţei dintre prevederile legii supreme şi alte
acte normative. Prima consacrare juridică în domeniul controlului constituţionalităţii o întîlnim în
Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris din 1864, unde se arată că poziţiile constitutive ale
noii organizări a României sînt puse sub ocrotirea Corpului ponderator (articolul 12). Anterior, în
articolul 33 al Convenţiei de la Paris, s-a prevăzut în sarcina Comisiei Centrale de la Focşani paza
noii constituţii.
Constituţia României din 1923 prevedea expres la articolul 103 că „numai Curtea de Casaţie
în secţiuni-unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea
care sînt contrarii Constituţiunii", astfel conturîndu-se în stat unica autoritate de jurisdicţie
constituţională. Ulterior, după anexarea Basarabiei la URSS şi proclamarea RSSM, funcţia de
control de constituţionalitate a revenit Sovietului Suprem şi Prezidiului Sovietului Suprem.
Curtea Constituţională a Republicii Moldova se înscrie în „modelul european" de jurisdicţie
constituţională. Făcînd o sinteză a doctrinei europene cu privire la locul Curţii Constituţionale în
raport cu celelalte autorităţi, putem spune că în modelul concentrat de control al constituţionalităţii
legilor de tip european, Curtea Constituţională se situează în afara celor trei puteri constituite
tradiţional (executivă, legislativă, judiciară). Această variantă este oferită de doctrina italiană,
spaniolă, belgiană, franceză, precum şi de Curtea Constituţională a Republicii Moldova care nu face
parte nici dintr-o putere, căci conform Constituţiei Republicii Moldova, aceasta este o autoritate
indepentă de oricare altă autoritate publică. Curtea se sprijină pe ideea conform căreia, pentru a
putea controla activitatea unui organ cum este Parlamentul sau Guvernul, este absolut necesar ca cel
ce controlează să se afle la un nivel superior organului controlat.
Printre caracterele particulare ale Curţii putem menţiona:
-Curtea Constituţională nu este o putere în stat şi nu deţine vreuna din funcţiile puterilor
legislativă, executivă și judecătorească;
-ca autoritate publică reglementată de Constituţie într-un titlu distinct, Curtea exercită rolul de
garant al supremației Constituţiei;
-ea este o autoritate publică ce sprijină buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor
constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc;
-Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune
numai Constituţiei şi legii sale organice;
-caracterul politic al Curţii Constituţionale rezultă, primul rînd, din faptul de desemnare al
judecătorilor, deoarece în desemnarea lor sînt implicate autorităţile politice;
-caracterul jurisdicţional determină şi principiile de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale, şi anume independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, iar procedurile prin care se
realizează atribuţiile Curţii au, în mare parte, trăsături procedurale judecătoreşti.
Curtea Constituţională a apărut ca necesitate a garantării libertății individuale prin
posibilitatea de control şi corectură a legislației, legislaţie ce trebuie să se pună de acord cu actul
juridic fundamental al ţării, Constituţia (actul ce reglementează atît raporturile dintre cele trei puteri
ale statului modern, cît şi libertățile individuale). Importanţa Curţii Constituţionale devine evidentă
doar în momentele-cheie, de instabilitate a structurii bazată pe Constituţie (separarea puterilor în
stat devenind astfel ineficientă datorită unei delimitări deficitare a prerogativelor celor trei puteri).
în consecinţă, legea fundamentală a statului poate deveni insuficientă, iar o decizie provenind de la
o instituție independentă şi calificată pentru a decide în domeniul conflictelor constituţionale
devine o urgenţă pentru menţinerea echilibrului între prerogativele puterilor statului.
De aceea Curtea Constituţională pentru a garanta supremația legii fundamentale şi
corespunderea tuturor regulilor de drept intern cu normele constituţionale activează în baza urmă-
toarelor principii:
-independenţei;
-colegialităţii;
-legalităţii;-publicităţii'.

1.2. Modul de formare şi organizare a Curţii Constituţionale

În literatura juridică de specialitate se specifică faptul că Umanizarea Curţii Constituţionale


se efectuează după trei modele de desemnare:
-desemnarea directă, de autoritatea executivă ca în cazul Slovaciei, Belgiei, Danemarcii, unde
membrii Curţii Constituţionale sînt desemnaţi direct, prin numire, de către şeful statului;

-desemnarea electivă, de autoritatea legislativă caracteristică pentru ţări precum Germania,


Estonia, Lituania, Polonia.
-desemnarea mixtă care poate fi divizată în două grupe;desemnarea de către autoritatea
legislativă şi executivă (Franța,Rusia,România) şi desemnarea de către autoritatea legislativă,
executivă şi judecătorească (Bulgaria, Georgia, Ucraina, Republica Moldova).
După cum am menţionat mai sus, în Republica Moldova se aplică desemnarea mixtă a
judecătorilor Curţii Constituţionale, astfel doi judecători sînt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi
doi de Consiliul Superior al Magistratului.
Numirea membrilor Curţii Constituţionale de către organe publice constituie asigurarea
legitimităţii şi totodată a reprezentativităţii judecătorilor. Temerea cu privire la lipsa de obiectivitate
a judecătorilor în situaţiile cînd judecă cazurile în care sînt implicate autorităţile publice care le-au
desemnat, este lipsită de fond, deoarece judecătorii odată numiţi sînt indepenți şi inamovibili pe
durata mandatului, iar Curtea Constituţională este independentă şi se supune numai Constituţiei.
Indepenţa judecătorilor din cadrul Curţii Constituţionale este garantată şi prin durata diferită a
mandatului Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, precum şi a membrilor Consiliului
Superior al Magistraturii (care este de patru ani) şi al judecător Curţii Constituţionale (care este de 6
ani).
Activitatea Curţii este condusă de un Preşedinte care ales prin vot secret, pentru un termen
de 3 ani, cu majoritatea de voturi ale judecătorilor Curţii, cu dreptul de a fi reales pentru încă un
mandat. Preşedintele şi judecătorii Curţii sînt asistaţi activitatea lor de 6 judecători-asistenţi, pentru
a ocupa funcţia de judecător-asistent, persoana trebuie să deţină cetăţenia Republicii Moldova, să
aibă domiciliul în ţară, pregătire juridică superioară, o vechime de cel puţin 10 ani în activitatea
juridică sau în învățămîntul juridic superior. Ei sînt angajaţi în funcţie, prin concus pe termenul de
pînă la atingerea plafonului de vîrstă-65 ani. Comisia de examinare se numeşte de Preşedintele
Curții Constituţionale, din 3 judecători, şeful Secretariatului şi alți funcționari ai Curţii.
Pe lîngă Curtea Constituţională se formează Secretariatul,care are sarcina de asigurare a
activităţii Curţii, acordă asistenţă informațională, organizatorică, ştiinţifică şi de altă natură,
organizează audienţa cetăţenilor, examinează în prealabil sesizările a căror soluţionare de către
judecătorii Curţii nu este neapărată,acordă ajutor judecătorilor la pregătirea dosarelor pentru
examinare. De asemenea, în ajutor membrilor Curţii, pe lîngă aceasta, activează Consiliul
ştiinţifico-consultativ constituit din savanți şi practicieni în drept în vederea acordării consultaţiilor
și schimbului de opinii legate de problemele abordate în activitatea curții.

1.3. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale

Judecător al Curţii Constituţionale poate fi persoana care deține cetăţenia Republicii


Moldova, are domiciliul în ţară, are pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o
vechime de cel puţin 15 ani în activitatea juridică, în învâţămîntul juridic superior sau în activitatea
ştiinţifică, limita de vîrstă pentru numire în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este de 70
de ani. Numirea se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul
în care candidatul ocupă o funcţie incompatibilă cu aceea de judecător al Curţii Costituţionale sau
este membru al unui partid sau al unei alte organizaţii politice, acordul trebuie să cuprindă
angajamentul candidatului de a demisiona, la data depunerii jurămîntului, din funcţia pe care o
ocupă şi de a-şi suspenda activitatea în partid sau în altă organizaţie politică.
În Republica Moldova judecătorii Curţii Constituţionale sînt numiţi în funcţie pe un mandat
de şase ani, judecătorul avînd dreptul de a deţine această funcţie nu mai mult de două mandate
consecutiv. Statutul de judecător al Curţii este caracterizat prin următoarele particularităţi:
independenţa, inamovibilitatea, imunitatea.
Judecătorii Curţii Constituţionale sînt independenţi şi în exerciţiul mandatului se supun
numai Constituţiei, examinarea cauzelor de către judecători are loc în condiţii care exclud o
influenţă din afară asupra lor, chiar şi după expirarea mandatului judecătorii neputînd fi traşi la
răspundere judiciară pe voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul funcţiunii.
Judecătorul Curţii Constituţionale este inamovibil pe rata mandatului. Inamovibilitatea
constituie o garanţie a dependenţei judecătorului prin intermediul căreia judecătorul nu poate fi
eliberat, suspendat sau transferat la altă funcţie, astfel încît mandatul de judecător al Curţii
Constituţionale încetează şi se declară vacanţa funcţiei doar în caz de: expirare a mandatului;
demisie; ridicare a mandatului, sau în caz de deces.
Imunitatea funcţiei presupune că judecătorul Curţii Constituţionale nu poate fi reţinut,
arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, trimis în judecată penală sau
contravenţională fără încuviinţarea prealabilă a Curţii Constituţionale. Factorul de decizie care a
întreprins reţinerea judecătorului Curţii Constituţionale, surprins în flagrant delict, trebuie să
comunice imediat Curţii, în decursul a 24 de ore,aceasta decide asupra reţinerii.
În conformitate cu prevederile articolului 17 al Legii cu privire la Curtea Constituţională,
judecătorul Curţii este obligat:
-să-şi îndeplinească atribuţiile cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
-să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii
în probleme de competenţa Curții Constituţionale;
-la adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ;
-să comunice Preşedintelui Curţii Constituţionale activitatea incompatibilă cu atribuţiile pe care
le exercită;
-să nu permită folosirea funcţiei sale în scop de propagandă de orice fel;
-să se abţină de la orice acţiune contrară statutului de judecător;
-să depună, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate.

1.4. Competenţa Curţii Constituţionale


Necesitatea controlului de constituţionalitate este determinată de faptul ca şi legiuitorul poate
fi şi este supus greşelii, că însăşi constituţia este interpretabilă că, şi aceasta are lacunele ei, că
inexistenţa controlului de constituţionalitate lasă loc instabilităţii juridice şi confuziilor de fapt. În
doctrină au fost formulate argumente împotriva existenţei controlului de constituţionalitate, axîndu-
se pe ideea că nu se poate admite ierarhizarea normelor juridice, pentru că aceasta presupune
ierarhizarea organelor linilente, ceea ce contravine principiului separării puterilor în stat, că nu se
poate admite controlul de constituţionalitate a legilor - legea fiind expresia voinţei generale, care
este suverană, și că nu se poate admite ca un alt organ să controleze Parlamentul, care reprezintă
poporul şi răspunde numai în faţa acestuia.
Rezumînd, putem afirma că necesitatea exercitării control constituţionalităţii este datorat
existenţei, pe de o parte, a principiului separaţiei puterilor în stat, pe de altă parte controlul de
constituţionalitate se fundamentează pe principiul supremației Constituţiei.
Întru exercitarea jurisdicţiei constituţionale, Curtea are următoarele atribuţii:
-efectuează, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărîrilor
Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi dispoziţiilor guvernului,
precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
-interpretează Constituţia;
-se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Contuţiei;
-confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
-confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Președintelui Republicii Moldova, validează
mandatele deputaţilor și al Preşedintelui Republicii Moldova;
-constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui
Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii
Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 zile;
-rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de
Justiţie;
-hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

1.5. Sesizarea şi actele Curţii Constituţionale

Conform prevederilor legislaţiei în vigoare, Curtea Conustituțională a Republicii Moldova,


exercită jurisdicţia constituţională la sesizarea făcută de:
a)Preşedintele Republicii Moldova;
b)Guvern;
c)ministrul justiţiei;
d)Curtea Supremă de Justiţie;
e)Procurorul General;
e)deputatul în Parlament;
f)fracţiunea parlamentară;
h)avocatul parlamentar;
i)Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - în cazurile supunerii controlului
constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, a hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la
care Republica Moldovar este parte, ce îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Subiecţii menţionaţi pot face sesizări în probleme ce ţin de competenţa lor, cu excepţia
sesizării:
-privind revizuirea Constituţiei - care poate fi făcută de un număr de cel puţin 200 000 de
cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din
unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20 000 de semnături. În sprijinul acestei iniţiative, sau de un număr de cel puţin o treime de
deputaţi în Parlament, sau de către Guvern;
-privind constatarea circumstanţelor ce justifică dizolvarea Parlamentului, care poate fi făcută de
Preşedintele Republicii Moldova;
-privind constatarea circumstanţelor ce justifică suspendarea din funcţie a Preşedintelui
Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova, care poate fi
făcută prin intermediul unei hotărîri a Parlamentului, semnate de către Președintele Parlamentului.
-ce are ca obiect constituționalitatea anui partid care poate fi făcută de Preşedinte al Republicii
Moldova,de Președintele Parlamentului, de Guvern, de ministrul justiției sau de Procurorul General.
Președintele Parlamentului poate face sesizări numai în temeiul unei hotărîri a Parlamentului,
Procurorul General-în temeiul unei hotărîri al Colegiului Procuraturii Generale,ministrul justiției-în
temeiul unei hotărîri a Colegiului Ministerului Justiției.
Procedura controlului constituţionalităţii legilor poate fi convenţional divizată în următoarele
etape:
-depunerea sesizării, care trebuie să fie motivată şi să co respundă cerinţelor înaintate faţă de
aceasta;
-examinarea prealabilă a sesizării, care are drept scop verificarea sesizării depuse referitor la
corespunderea ei cerinţelor materiale şi formale ale legii;
-reţinerea sesizării spre examinare sau declinarea ei;
-pregătirea către dezbateri;
-examinarea sesizării în şedinţa plenară a Curţii Consti tuţionale;
-votarea şi adoptarea hotărîrii sau deciziei - votarea se face deschis, însă în unele cazuri actele
pot fi votate în mod secret; actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor;
-pronunţarea, publicarea şi intrarea în vigoare a hotărîrilor după adoptare, actele Curţii
Constituţionale se pronunţă în plen; hotărîrile Curţii se publică în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova în decursul a 10 zile de la data adoptării; actele Curţii Constituţionale nu sînt supuse nici
unei căi extraordinar de atac, sînt definitive şi intră în vigoare la data adoptării;
-executarea hotărîrilor Curţii Constituţionale – legile și alte acte juridice sau unele prevederi ale
lor declarate neconstituţionale îşi pierd puterea juridică la data adoptării hotărârii Curţii
Constituționale;
În procesul controlului de constituţionalitate Curtea Constituțională pronunţă hotărîri, decizii
şi emite avize. În cazul soluționării în fond a sesizării se pronunţă hotărîre sau se emite aviz.În cazul
nesoluţionării în fond a sesizării se pronunţă decizie, care se întocmeşte ca act aparte ori se
consemnează în procesul-verbal.
Prin hotărîre, Curtea Constituţională:
-se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărîrilor Parlamentului,
decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
-interpretează Constituţia;
-confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
-confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova;
-rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de
Justiţie;
-se pronunţă asupra altor cazuri de competenţa sa.
Prin avize Curtea Constituţională se pronunţă asupra:
-iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
-circumstanţelor care justifică dizolvarea Parlamentului;
-circumstanţelor care justifică suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii Moldova;
-circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova;
-constituţionalităţii unui partid;
- altor cazuri de competenţa sa.
Deciziile sînt pronunţate de Curtea Constituţională, de Preşedintele şi de judecătorii Curţii
în cazurile prevăzute de procedura jurisdicţiei constituţionale, cu excepţia celor care necesită
hotărîri sau avize.
Curtea Constituţională pronunţă hotărîri, decizii şi emite avize prin vot deschis. La decizia
Curţii ele pot fi adoptate prin vot secret. Votarea deschisă se efectuează prin audierea nominală a
judecătorilor Curţii Constituţionale, dintre care preşedinte şedinţei votează ultimul, supunînd
votului propunerile judecătorilor Curţii Constituţionale în ordinea prezentării lor, în final votîndu-se
actul în ansamblu. Actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în cazul în care la
adoptarea hotărîrii privind constituţionalitatea actului normativ sau a tratatului internaţional se
înregistrează paritate de voturi, actul normativ sau tratatul internaţional se prezumă constituţional,
iar cauza se sistează, în alte cazuri de paritate a voturilor se consideră că hotărîrea, decizia și avizul
nu au fost adoptate, iar examinarea cauzei se sistează, excepţia situaţiilor prevăzute la art.4, alin.l
lit. d), e), f) şi h) al Legii cu privire la Curtea Constituţională, cînd examinarea cauzei se amînă.
Judecătorul Curţii Constituţionale care nu este de acord cu hotărîrea pronunţată sau cu avizul emis
poate să-şi expună scris opinia sa separată, această opinie poate fi anexată, la cererea acestuia, la
actul adoptat. Actele Curţii Constituţionale sînt definitive şi nu pot fi atacate, ele intră în vigoare la
data adoptării, data publicării, la data indicată în ele sau la decizia Curţii şi sînt acte oficiale şi
executorii pe întreg teritoriul ţării, pentru toate autorităţile publice, persoanele fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte revizuirea hotărîrii şi avizului, aceasta se efectuează numai la iniţiativa
Curţii Constituţionale, prin decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor ei, în cazul în care au
apărut noi împrejurări, necunoscute la data pronunţării hotărîrii și emiterii avizului, dacă aceste
împrejurări sînt de natură să schimbe esenţial hotărîrea şi avizul, sau atunci cînd se modifică
prevederile Constituţiei, ale legilor şi ale altor acte normative în al căror temei a fost pronunţată
hotărîrea şi emis avizul.
,

TEMA 10. Arbitrajul

2.1. Aspecte istorice privind evoluţia instituţiei arbitrajului


Majoritatea autorilor menţionează că arbitrajul a fost o formă primitivă a justiţiei, anterioară
justiţiei publice. Astfel, profesorul A.I. Viţin menţionează „Instanţele arbitrale sînt premergătoare
instanţelor judecătoreşti" şi „instanţa arbitrală este forma rudimentară a instanţelor judecătoreşti,
comună multor națiuni. Frank Elkouri menţionează că „Arbitrajul este cea mai veche metodă
cunoscută pentru soluţionarea litigiilor dintre oameni, iar Albert Fetweiss că „arbitrajul este prima
formă de justiție regulată care a existat". Adepţii acestei teze menţionează că trecerea de la
răzbunarea personală la justiţia statală s-a făcut în 4 etape: după o reglementare a răzbunării
personale a urmat o epocă a arbitrajului facultativ, prin care părţile cereau unui terţ să hotărască
asupra litigiului dintre ele. A urmat o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat şi, în sfîrşit,
perioada în care statul şi-a asumat el misiunea de a înfăptui justiţia, stabilind domeniile în care
părţile puteau opta pentru arbitraj.
Arbitrajul era cunoscut în Roma antică, astfel că Cicero spunea: „Arbitrajul este mijlocul de
a nu cîştiga în întregime un bun proces şi nici de a pierde complet un rău proces". în Legea celor
XII Table o referire la arbitri este formulată în Tabla a XI-a „Dacă un judecător sau un arbitru numit
de magistrat va fi primit bani pentru aceasta, să fie pedepsit cu pedeapsa capitală” iar cu referire la
procedura arbitrală ne relatează astfel: „ reclama spunea următoarele: „Eu afirm că tu trebuie să-mi
dai 10 000 de sesterţi, potrivit angajamentului ce ţi-ai luat solemn; eu aceasta cer, să recunoşti sau
să negi". Adversarul spunea că nu trebuie. Reclamantul adăuga: „De vreme ce tu negi, te rog
pretore, să ne dai un judecător, ori un arbitru".
În Epoca medievală, în Europa, arbitrajul e întîlnit în multe ţări, îndeosebi în Franţa, unde
este consfinţit pentru prima dată printr-o ordonanţă regală, în anul 1510.
Baza legală modernă a arbitrajului o constituie codurile de procedură civilă de la începutul
secolului al XlX-lea, dominate de spiritul liberal al Revoluţiei franceze. Aceasta privea arbitrajul cu
mare favoare, considerîndu-1 alternativa optimă a justiției statale. Legea din 16-24 august 1790
considera arbitrajul „ mijlocul cel mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetățeni nu prin
judecători, ci prin persoane particulare care se bucură de încrederea comună a părţilor. Foarte curînd
însă, chiar în acele coduri, s-a simţit nevoia ca libertatea de voinţă a părţilor în oganizarea şi
desfăşurarea arbitrajului să se îmbine cu unele măsuri de intervenţie şi control din partea justiţiei
statale.
Pentru Ţările Româneşti actele normative de bază care reglementau procedura arbitrală erau:
în 1814 „Manual" lui Donici" pentru Moldova, în 1817 „Codul lui Calimach" în care Capitolul II în
11 articole instituia reguli ale procedurii arbitrale şi „Codul lui Caragea", în 1818, în Ţara
Românească, care reglementa arbitrajul în 21 articole, în Capitolul XVIII - „Pentru eretocrisie" şi
Capitolul XVII - „Pentru învoială".
Concepţia Codului de procedură civilă francez din 1806 a stat la baza multor coduri de
procedură civilă din alte ţări. Astfel,de exemplu, a fost cazul Codului de procedură civilă din 1865
al Romaniei, care avea drept izvor acest Cod. În toate ediţiile oficiale ale codului de procedură
civilă din acea perioadă, Cartea a IV-a era însoţită de o notă în care se afirma că „instituţia
arbitrajului perticular nu mai este practic folosită în prezent, cetăţenii adresîndu-se exclusiv
instanţelor judecătoreşti sau altor organe de stat obşteşti cu atribuţii jurisdicţionale, pentru
rezolvarea litigiilor lor.” În realitate, nota conţinea nu atît o constatare, cît, mai degrabă, un
avertisment de a nu se mai folosi arbitrajul privat.
Pentru Republica Moldova, arbitrajul este o instituţie nouă și în devenire. Astfel, art.6 din
Codul Civil al Republicii Moldova din 1964 prevedea: „Apărarea drepturilor civile se înfăptuieşte,
potrivit regulilor stabilite de instanţa judecătorească competentă sau arbitrii aleşi: prin recunoaşterea
acestor drepturi etc". La fel, în codul de procedură civilă din 1964 se conţinea o anexă care vedea
Regulamentul arbitrilor aleşi.
Cu toate că norme în ce priveşte arbitrajul existau pentru moment, acestea nu se aplicau în
relaţiile dintre cetăţenii Republicii Moldova. La 31 mai 1994 în Republica Moldova este adoptată
,
legea nr.129 cu privire la judecata arbitrală (arbitraj). Această Lege a constituit un pas înainte
pentru legislaţia Republicii Moldova, deoarece a încercat să reglementeze o instituţie puţin
aplicabilă pentru ţara noastră şi a constituit o primă treaptă pentru perfecţionarea legislaţiei de mai
departe. Astfel că, astăzi, avem o reglementare detaliată şi mai mult sau mai puţin completă şi clară
a instituţiei arbitrajului. La 22.02.2008 în Republica Moldova au fost adoptate două legi de bază în
ce priveşte arbitrajul: Legea cu privire la arbitraj şi Legea cu privire la arbitrajul comercial
Internaţional, acestea avîndu-şi temelia generală în Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova.

2.2. Noţiunea şi esenţa arbitrajului


Dacă e să examinăm întreaga literatură de specialitate domeniul arbitrajului, nicăieri nu vom
găsi o definiţie unanim acceptată a arbitrajului, aceasta datorită diversităţilor de reglementări, dar şi
faptului că în drept definiţiile sînt adesea provizorii şi mereu perfectibile.
Conceptul de „arbitraj" îşi are originile în latinescul „arbiter" care desemna „martorul", dar
avea şi sensul de „maestru „profesor", „stăpîn".
Cuvîntul francez „arbitre" era folosit în anul 1213 cu un dublu sens - în sens juridic -
persoana desemnată de părţi care tranşa un litigiu şi în sens de liberă voinţă.
Astăzi, noţiunea de arbitraj se utilizează în două accepțiuni: pentru a desemna organul
împuternicit de a soluţiona litigiu pe cale amiabilă şi în sensul de procedură aparte de soluţionare a
litigiilor civile. Doctrinarul A.G. Feodorov susţine se poate vorbi şi de o a treia accepţiune, şi
anume arbitrajul cu un complet arbitral: cîţiva arbitri (de regulă trei) sau un arbitru împuternicit cu
soluţionarea litigiului.
Articolul 1 alineatul 2 din noua Lege cu privire la arbitraj din 22.02.2008 menţionează că
arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg
dintre părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă litigiu a fost trimis, cu acordul părţilor, spre
soluţionare în arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lui pe
calea arbitrajului. Articolul 2 „Noţiuni principale" defineşte arbitrajul ca fiind o „cale alternativă de
soluţionare a litigiilor atît de către arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cit şi de
instituţii permanente de arbitrai. Considerăm că articolul în cauză e menit de a ne defini în concret
şi complet noţiuniie-cheie folosite în textul legii. Observăm că această noțiune e definită simplist şi
ne prezintă mai mult delimitarea dintre arbitrajul instituţional şt cel ad-hoc. Această definiţie este
preluată din Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994, care în articolul 1 „Judecata arbitrală"
nu dă o noţiune completă şi adecvată acestui termen, ci stabilesc felurile de arbitraj.
În Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa se menţionează că
„Arbitrajul este un mijloc corespuzător de a reglementa(...) rapid și echitabil litigiile care pot să
rezulte din tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii și din
contractele de cooperare industrială.”
În aspect procedural,,arbitrajul se prezintă ca formă privată de soluționare a litigiului civil
dintre părți de către o persoană(persoane)fizice aleasă de părțile în litigiu.
În doctrină,arbitrajul este definit ca fiind nestatală de soluționare a litigiilor civile,ales de
acord comun al părților pentru soluționarea litigiului într-o formă procesuală stabilită de
acestea,exercitat de persoană(persoane)fizică în calitate de arbitru,față de care instanțele
judecătorești statale îndeplinesc, îm limitele stabilite de lege, funcții de sprijin și control.
Anailizînd multilateral conceptul judecăţii arbitrale, am putea conchide că aceasta reprezintă
o formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluţionare a litigiilor civile, acceptată benevol de
către părţile aflate în litigiu, prin încheierea convenţiei arbitrale ce se efectuează de către arbitri
aleşi de către părţi şi în privinţa căreia instanţa de judecată îndeplineşte funcţii de control si de
coordonare.
Avantajele şi dezavantajele procedurii arbitrale. Această procedură alternativă de soluţionare a
conflictelor este din ce în ce mai solicitată datorită avantajelor pe care aceasta le oferă:
-stabilirea de către părţi a regulilor de examinare a litigiilor - părţile pot stabili prin convenţia
arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare
avînd ca obiect arbitrajul, numirea şi revocarea, înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului,
normele de procedură pe care arbitrii trebuie să le urmeze în
judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri, repartizarea între părţi a
cheltuielilor arbitrale, conţinutul şi forma hotărîrii arbitrale, în general orice alte norme privind buna
desfăşurarea a arbitrajului. Din toate acestea rezultă aplicarea principiului autonomiei de voinţă a
părţilor;
-încrederea părţilor în arbitri - părţile pot alege, pri simplul lor acord de voinţă, arbitrii care
urmează să soluţione litigiul dintre ele, această posibilitate este exclusă în cazul instanţelor de
judecată. Părţile pot alege prin simplul acord de voință arbitrii care urmează să soluţioneze litigiul,
ceea ce în justiţia statală este exclus. Acest fapt este important, deoarece există posibilitatea
atragerii în calitate de arbitri a specialiştilor nu numai din sfera dreptului dar şi a economiei,
operaţiunilor bancare și altor domenii, cunoştinţe pe care judecătorii din instanţele de judecată
posibil a nu le avea sau a fi insuficiente, fiind astfel necesară atragerea în proces a experţilor şi
specialiştilor, ceea ce duce la tergiversarea procesului;
-rapiditate - procedura arbitrală este adeseori mult mai rapidă decît judecarea pricinii în
instanţele judecătoreşti. Termenul de examinare este de cel mult 6 luni;
-confidenţialitate - este un avantaj pentru agenţii economici cu renume, procesul public
ştirbindu-le din reputaţie;
-executarea benevolă a hotărîrii - părţile execută hotărîrea arbitrală, în caz contrar au
posibilitatea de a o contesta în instanșa de judecată;
-uneori se consideră că procedura arbitrală este mai puțin costisitoare decît procedura de drept
comun. Aceasta se referă mai mult în cazul arbitrajului ad-hoc şi mai puţin în cazul arbitrajului
instituţionalizat;
-recunoaşterea internaţională a sentinţelor arbitrale este mai bine asigurată decît cea a deciziilor
judiciare naţionale. Mai mult de 120 de ţări au aderat la Convenţia pentru recunoaşterea și
executarea sentinţelor arbitrale străine din 1958, de la New York, aceasta facilitează executarea
sentinţelor din toate ţările semnatare. Mai există şi alte convenţii bilaterale sau multilaterale care
produc efecte similare;
-arbitrajul poate să se prelungească cu negocierea, atunci cînd arbitrajul se finalizează cu
insucces.
Însă trebuie de recunoscut că această procedură nu este întocmai mai perfectă, ci are şi ea
dezavantaje - imposibilitatea exercitării căilor de atac, este permisă doar desfiinţarea - pe cînd orice
hotărîre judecătorească poate fi atacată în termenii stabiliţi de lege prin orice cale de atac.

2.3. Arbitrii
Dacă în cazul procesului civil clasic vorbim de judecători, în cadrul arbitrajului vorbim de
arbitri. Statutul arbitrilor în cădrul arbitrajului este reglementat de Capitolul III din Legea cu privire
la arbitraj.
Potrivit articolului 11 al Legii cu privire la arbitraj, în calitate de arbitru poate fi orice
persoană fizică avînd capacitate deplină de exerciţiu al drepturilor care şi-a dat consimţămîntul să
arbitreze şi care, după opinia părţilor în arbitraj, este competentă să soluţioneze litigiul. Articolul în
cauză conţine o limitare,şi anume: poate dobîndi calitatea de arbitru numai o personă fizică, nu şi o
persoană juridică, în alte legislaţii precizîndu-se mod expres că dacă convenţia arbitrală desemnează
o persoa juridică pentru soluţionarea litigiului aceasta nu are decît puterea de a organiza arbitrajul.
Totodată, legea numeşte următarele persoane care nu pot exercita funcţia de arbitru:
-se află sub tutelă sau curatelă;
-are antecedente penale nestinse;
-a pierdut statutul de judecător, avocat, notar, procur ofiţer de urmărire penală sau de lucrător al
organului de drept pentru săvîrşirea de acţiuni incompatibile cu activitatea profsională;
-nu poate fi aleasă (numită) în această calitate datorită statutului funcţiei sale stabilite de lege.
Părţile sînt libere să stabilească numărul de arbitri şi modul lor de alegere (numire); dacă
părţile nu au stabilit numărul de arbitri, litigiul se judecă de trei arbitri, cîte unul numit de fiecare
parte, iar al treilea - supraarbitrul (preşedintele completului) -desemnează de cei doi arbitri. Părţile
sau arbitrii pot decide ca în calitate de supraarbitru să fie desemnat unul dintre arbitrii numiți de
părţi. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pîrîţi,
coreclamanţi ori copîrîţi care au interese comune, părţile pot numi un singur arbitru. Este nulă
clauza convenţiei arbitrale care prevde dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitrul în locul celeilalte
părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decît cealaltă parte.
Arbitrajele, ca organe permanente, dispun de lista arbitrilor aprobată de organul de pe lîngă
care s-a înfiinţat arbitrajul, în modul stabilit de acest organ, listă ce are un caracter de
recomanandare. În cazul în care arbitrul renunţă să-şi exercite împuternicirile din motive
neîntemeiate, arbitrul este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale. Considerăm că ar fi mai
corect de menţionat „numele arbitrului este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale", deoarece
un text de lege ar trebui să fie corect nu numai din punct de vedere juridic, ci şi gramatical.Părțile în
arbitraj pot numi în calitate de arbitru orice persoană care întruneşte exigenţele prevăzute de
articolul 11 alineatul 1 din legea cu privire la arbitraj.
Articolul 12 alineatul 2 din Legea cu privire la arbitraj menţionează cazurile în care un
arbitru ar urma să fie înlocuit. Aceste cazuri sînt: vacanţa, pentru orice cauză, recuzare, abţinere,
renunțare, împiedicare, deces. Nu este clar motivul din care legiuitorul a menţionat printre aceste
temeiuri recuzarea şi abţinerea, deoarece din însăşi natura instituţiei recuzării şi a abţinerii e clar că
arbitrul care este recuzat sau se abţine de la judecare urmează a fi înlocuiţi.
Cu atît mai mult nu este clar motivul în ce priveşte împiedicarea.Această formulare nu numai că
sună hilar, dar e şi inutilă, deoarece motivele ce împiedică arbitrul în soluţionarea pricinii sînt
rezolvate de instituţiile recuzării şi abţinerii.
Acelaşi articol soluţionează şi cazul în care arbitrii nu au fost numiţi sau nu s-a prevăzut
modul lor de numire. Soluţia propusă de lege este cea a notificării scrise, adresate părţii adverse,
care să se refere la convenţia de arbitraj, să enunţe succint pretențiile şi temeiurile lor, să indice
numele, domiciliul şi datele profesionale ale arbitrului unic propus sau numit de partea care vrea să
recurgă la arbitraj. La rîndul ei, partea care a primit notificarea sau o persoană împuternicită de
aceasta urmează să dea un răspuns în termen de 15 zile de la primirea notificării.
O interesantă formulare prezintă alineatul 6 al acestui articol. Acesta menţionează că partea
care a notificat cealaltă parte despre numirea arbitrului nu poate revoca fără consimţămîntul
celeilalte părţi numirea astfel făcută. Astfel, se ajunge la regula
conform căreia orice schimbare în ceea ce ţine de componenţa arbitrilor se soluţionează prin acordul
părţilor şi partea care trimite notificarea trebuie să fie atentă la persoana desemnată drept
arbitru. În cazul în care partea adversă nu răspunde în termenul stabilit, arbitrul este numit de
instanţa de judecată. În cazul arbitrajului ad-hoc şi de preşedintele arbitrajului, în cazul celui
instituţionalizat.
Acceptarea împuternicirilor de către arbitri urmează a fi făcută în scris şi comunicată părţilor
în termen de 5 zile data propunerii de numire. Legea nu determină, în mod expres consecinţele
necomunicării acceptării. Autorii menţionează că necomunicarea acceptării sarcinii de arbitru nu
mai leagă părțile faţă de oferta făcută şi ele pot proceda la numirea altor arbitri. În termen de 10 zile
de la ultima acceptare cei doi arbitri vor purcede la numirea supraarbitrului. Dacă aceştia omit să
numească supraarbitrul, aceasta este realizată de instanţa de judecată sau de preşedintele
arbitrajului, după caz.
Articolul 14 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte regulile în ce priveşte temeiurile şi
procedura de recuzare. Acest articol instituie obligaţia arbitrului de a comunica, pînă la acceptare,
orice circumstanţe care ar crea îndoieli în ce privește imparţialitatea şi independenţa sa. Pînă la
comunicarea acestor circumstanţe, partea nu este în drept să recuze arbitrul ales.Legea stabileşte că
părţile sînt libere să aleagă care va fi procedura de recuzare, în caz contrar este instituită obligaţia
părţii ce doreşte recuzarea să expună instituţiei arbitrale în scris în decursul a 15 zile de la data la
care a luat cunoştinţă de constit" arbitrajului sau de la data la care instituţia arbitrală a luat cu
noştinţă de circumstaneţle ce duc la recuzare. Dacă recuzarea în aceste modalităţi nu poate fi
realizată, partea interesată poate, în termen de 30 zile de la data cînd a aflat despre respingerea
cererii de recuzare, să solicite instanţei de judecată să decidă printr-o încheiere asupra faptului
recuzării, încheierea nefiind susceptibila de nici o cale de atac.
Arbitrii sînt răspunzători de daune în condiţiile legii dacă :
-după acceptare, renunţă în mod nejustificat la împuternicirile lor;
-nu participă fără motiv justificat la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărîrea în termenul
stabilit în hotărîrea arbitrală;
-nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicînd sau divulgînd date de care iau
cunoştinţă în calitate de arbitru fără a avea autorizarea părţilor;
-încalcă în mod flagrant obligaţiile ce le revin.
Dacă e vorba de un arbitraj instituţionalizat, arbitrul va fi tras la răspunderea disciplinară.
Temeiurile de încetare a împuternicirilor arbitrilor sînt:
-autorecuzare sau recuzare;
-deces;
-incapacitate de a participa la examinarea litigiului;
-adoptarea hotărîrii în litigiul examinat. Aici îşi găseşte temeiul părerea unora dintre doctrinari
că în fond orice arbitraj are un caracter ad-hoc;
-alte temeiuri în care arbitrul nu participă la examinarea litigiului în decursul unei perioade
nejustificat de îndelungate.

2.4.Procedura arbitrală
Procedura de desfășurare a acțiunii în arbitraj poate fi diferită în funcție de faptul dac acesta este
un arbitraj ad-hoc sau instituționalizat. De aceea părțile trebuie să cunoască regulile de desfășurare a
procedurii în arbitrajul sesizat, în caz contrar acesta ar putea avea consecințe negative pentru ei.
Pregătirea pricinii pentru dezbateri. După depunerea de către reclamant a cererii în arbitraj
și după expirarea termenului de prezentare a referinței de către pîrît, arbitrajul sesizat fixează
termenul pentru debaterea litigiului și dispune citarea părților.
Legea menționează că între data primirii citației și data începerii dezbaterilor urmează să
existe un termen de cel puțin 15 zile. La fel, la acestă etapă,instanța permite accesul părților la
actele depuse de oponenți,prezentare de pretenții,argumente și probe,arbitrul este obligat să
înștiințeze curtea arbitrală despre circumstanțele cunoscute lui, care pot constitui temei pentru
recuzare și sa refuze la participarea judecării litigiului.
Arbitrul poate fi recuzat și după numirea sa,dacă una din părți a descoperit circumstanțe care
pune la îndoială independența și imparțialitatea sa. Părțile sînt în drept să ceară recuzarea, la orice
etapă a perocedurii arbitrale pînă la încheierea dezbaterilor în termen de 15 zile de la data cînd au
aflat despre numirea arbitrului sau despre cauza de recuzare.Dacă însă s-a omis acest termen,atunci
se cosideră că părțile sînt de acord cu candidatura arbitrilor aleși și se consideră că ei au refuzat de
la dreptul lor de recuzare.
Acțiunile de bază în acestă fază constituie verificarea exigenței unei acțiuni înaintată în
arbitraj,verificarea împuternicirilor reprezentanților,numirea completului de arbitri,luarea măsurilor
de asigurare a abiectului litigiului.
Dezbaterile litigiului. La dezbaterea litigiului părțile pot participa personal sau prin
reprezentanți și pot fi asistate de orice persoane.Neprezentarea părții citate la faza dezbaterilor are
următoarele efecte:
-examinarea litigiului în lipsa acesteia
-amînarea procesului, care poate avea loc o singură dată și cu condiția prezentării de partea
lipsă,cel tîrziu în preziua dezbaterilor a motivelor întemeiate către cealaltă parte și arbitri.
Desfășurarea ședinței are loc în ședință închisă,dacă părțile nu au stabilit contrariul.La fel
rămîne la discreția părților alegerea limbii de lucru în proces.
Orice dispoziție a instituției arbitrale va fi consemnată în încheierea ședinței și va fi
motivată.La cererea părților, încheierea poate fi adusă la cunoștință reclamatului și
pîrîtului,deasemenea ei au acces,la toate actele ce constituie dosarul litigiului.
Ordinea audierii părților și cum sînt conduse dezbaterile sînt stabilite de către
supraarbitru.Părțile își prezintă probele pentru a-și argumenta poziția. Hotărîrea arbitrală se ia în
baza înscrisurilor,probelor, documentelor prezentate în scris de către părți, fără dezbateri orale,dacă
așa prevăd părțile sau dacă ele au renunțat la dezbateri orale.Părțile sînt acelea care stabilesc
regulile de joc ale procesului,ele stabilesc chiar și normele de drept aplicabile fondului litigiului;pot
indica că se aplică normele Republicii Moldova,ale altor state sau hotărîrea va fi luată în baza
uzanțelor comerciale.Însă dacă dezbaterile orale vor fi expuse,atunci arbitrii iau hotărîrea imediat
după aceasta.
Toate probele aduse de părți, vor fi administrate în cadrul acestei ședințe arbitrale,fie de
către un singur arbitru,fie de către întregul complet de judecată.
Arbitrii stabilesc independent dacă sunt competenți în soluționarea pricinii sau numesc dacă
este valabilă sau nu convenția de arbitraj,ținînd cont de faptul că contractul în care

este inserată clauza este nul: decizia prin care arbitrajul se declară competent, nu poate fi atacată
în
instanţă decît odată cu hotărîrea finală emisă asupra fondului litigiului.
Toate acţiunile care au avut loc în cadrul şedinţei sînt consemnate în procesul-verbal al
şedinţei. Acesta în mod obligatoriu are formă scrisă şi are un rol important pentru părţi. Procesul-
verbal va cuprinde următoarele menţiuni:
-scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;
-cererile şi susţinerile părţilor;
-motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
-dispozitivul;
-semnăturile arbitrilor.
Ca şi în cazul procedurii contencioase în acţiuni civile părţile pot efectua acte de dispoziţie:
-încheind acordul de compromis - pe parcursul examinării litigiului părţile pot tranşa litigiul,
tribunalul arbitrai încetind procesul şi fixînd aceste circumstanţe în hotărîre, ceea ce reprezintă
încuviinţarea unei tranzacţii;
-reclamantul îşi poate retrage pretenţiile, însă aici cu respectarea dreptului pîrîtului care, de
asemenea, trebuie să fie de acord cu încetarea procesului, în caz contrar el poate avea un interes
legitim şi doreşte emiterea hotărîrii;
-pîrîtul poate recunoaşte acţiunea.
De asemenea, putem considera ca act de dispoziţie a părţilor şi majorarea sau micşorarea
cuantumului pretenţiilor, acest act fiind posibil de a fi efectuat pînă sau la soluţionarea în fond a
pricinii, tribunalul în acest caz poate solicita prezentarea de probe suplimentare, sau poate respinge
o asemenea cerere pe motivul că aceasta trebuia a fi făcută în cererea de arbitrare, sau pînă la
dezbateri cu anexarea probelor corespunzătoare (pentru a nu admite tergiversarea procesului). În
literatura de specialitate este menţionat ca act de dispoziţie şi înaintare a unei cereri
reconvenţionale.
Examinarea litigiului pe cale arbitrală poate să se încheie cu soluţionarea lui în fond şi
pronunţarea hotărîrii sub formă scrisă, semnată de toţi arbitrii, sau cu încheierea procedurii arbitrale,
în cazul în care:
-reclamantul îşi retrage acţiunea, cu excepţia cazului cînd pîrîtul ridică obiecţii, iar tribunalul
arbitral recunoaşte că acesta are un interes legitim să fie soluţionat în mod definitiv;
-părţile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale;
-instanţa arbitrală constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă sau
imposibilă.
Mandatul tribunalului arbitral se încheie odată cu încetarea procedurii arbitrale, cu excepţia
cazurilor în care în termenele stabilite de articolul 35 din Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional din 22.02.2008 (în condiţia în care părţile nu au convenit asupra unor altor termene),
una dintre părţi, cu notificarea celeilalte părţi, solicită tribunalului arbitral: rectificarea erorilor de
calcul, a greşelilor de tipar sau a oricăror altor erori similare celor din hotărîrea arbitrală;
interpretarea unui punct sau a unei părţi din hotărîrea arbitrală (dacă părţile nu au convenit în acest
sens); adoptarea hotărîrii adiţionale referitor la capetele de pretenţii susţinute în procedura arbitrală,
dar omise în hotărîrea arbitrală.
De asemenea, arbitrajul poate să-şi reia împuternicirile asupra acţiunii examinate la
depunerea în instanţa de judecată a cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, iar la solicitarea uneia
dintre părţi instanţa de judecată consideră rezonabil să amîne
examinarea chestiunii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale pe un anumit termen şi să ofere tribunalului
arbitrai posibilitatea de a relua procedura arbitrală asupra hotărîrii adoptate sau de a întreprinde alte
acţiuni care, potrivit opiniei tribunalului arbitral vor permite tribunalului înlăturarea temeiurilor de
desfiinţare a hotărîrilor arbitrale.
În general, tribunalele arbitrale în soluţionarea pricinilor conving părţile să încheie
tranzacţia de împăcare, fixînd codiţiile convenite în hotărîrea arbitrală. Aşadar, tranzacţia de
împăcare este un act de dispoziţie a părţilor reprezentînd un acord de voinţă între reclamant şi pîrît
ca urmare a unor cesiuni reciproce ce determină drepturile şi obligaţiile lor în vederea stingerii
litigiului. Totodată, codul civil menţionează tranzacţia ca contract civil prin care părţile previn un
proces ce urmează să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul
executării unei hotărîri judecătoreşti. Deosebirea esenţială între aceste acte este că în cazul
procesului arbitral condiţiile unei astfel de tranzacţii se consemnează în hotărîrea arbitrală şi deci
executarea va fi încuviinţată de instanţele judecătoreşti cu respectarea articolului 485 Codul de
procedură civilă, iar tranzacţia civilă este susceptibilă de executare numai după omologarea de către
instanţă, aici aplicîndu-se alte norme şi anume cele cu privire la contracte, totodată instanţa
încuviinţează tranzacţia dacă aceasta nu încalcă legea ori drepturile și interesele legitime ale
persoanei. Efectele încheierii tranzacției de împăcare în procesul arbitral sînt: efecte în privinţa
drepturilor subiective materiale şi efecte procesuale (adică imposibilitatea de a se adresa
tribunalului arbitral sau instanţei de judecată cu acelaşi obiect şi avînd acelaşi temei, articolul 169
Codul de Procedură civilă). Astfel, trebuie menţionat că tranzacţia efectuată atît în faţa instanţei de
judecată, cît şi în faţa tribunalului arbitral are ca efect autoritatea lucrului judecat şi forţă
executorie.De asemenea, trebuie menţionat că tribunalul poate să nu încuviințeze tranzacţia de
împăcare dacă aceasta depăşeşte competența tribunalului sau încalcă legea sau ordinea publică, în
acest caz are loc soluţionarea în fond a pricinii şi emiterea hotărîrii conform intimei convingeri a
arbitrului.
TEMA 7: ORGANELE POLIŢIENEŞTI DIN REPUBLICA MOLDOVA

1. Aspecte istorice privind organele poliţieneşti

Poliţia are un rol major în organizarea instituţională a unui stat, avînd misiunea grea şi
delicată în acelaşi timp, de menţinere a ordinii şi siguranţei interne, de apărarea a drepturilor
şilibertăţilor cetăţeneşti, drepturi specifice statului democratic.
Totuşi trebuie menţionat faptul că noţiunea de „poliție” derivă de la grecescul „politeia"
(polis - oraş). Aşa numea Aristotel în lucrările sale autorităţile administrative orăşeneşti iar dacă
admitem că în perioada respectivă concepţia de statalitate se confundă cu autoritatea administrativă
a oraşelor-cetăţi, prin această noţiune era redată organizarea politică a statului în ansamblu. Abia în
sec. al XVI-lea, în oraşele Europei Occidentale poliţia apare ca o instituţie statală cu misiunea de
asigurare a ordinii publice, în această etapă însă noţiunea de poliţie cuprindea atît activitatea
legislativă, cît şi cea judiciară şi executivă.
În perioada statului feudal moldovenesc, ordinea publică, siguranţa statului şi a persoanelor,
apărarea proprietăţii erau încredințate atît instituţiilor publice centrale, cît şi celor locale: domnia,
dregătoriile, sfatul celor buni şi bătrîni etc. Domnia reprezenta instituţia publică supremă, care
stabilea direcţiile, formele şi limitele activităţii poliţieneşti. Domnitorul era păzit în Moldova de
şoltuzi, după care au urmat fuştaşii, arnăuţii şi se-irnii. Pe timpul nopţii, oraşele erau păzite de
străjeri, iar drumurile - de călăraşi şi polcovnici.
Dregătoriile, ca instituţii prin intermediul cărora domnitorul administra ţara, erau investite
cu funcţii de urmărire şi sancționare a infractorilor. Este cunoscut faptul că cea mai înaltă dregătorie
care deţinea atribuţii poliţieneşti era Marele Vornic, atestat documentar pentru prima dată la 13
noiembrie 1393. în această activitate Marele Vornic era ajutat de vornici şi globnici.Începînd cu
secolul al XVI-lea, în Ţara Moldovei şeful poliţiei era numit Marele Hatman. Astfel, constatăm că
pînă în secolul al XVII-lea Moldova nu dispunea de o organizaţie poliţienească propriu-zisă,
asemănătoare cu cea din ţările europene. Atît siguranţa persoanelor şi a bunurilor ce le aparţineau
acestora, cît şi ordinea şi liniştea publică erau încredinţate spre gestionare șefilor oştirii, care în
această calitate aveau sarcina de a veghea la paza ordinii interne.
După anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus în aceste teritorii este instituită
organizarea poliţienească imperială, în aceeşi perioadă la 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă
emite „Cronica poliţienească" prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile „înaltei
poliţii" şi „obişnuitei poliţii", ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu
atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti, începînd cu Legea de organizare a
poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie
1903) şi de Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului (8 iulie 1929), competenţele
organelor de poliţie sînt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine
reglementate. Astfel încît dezvoltarea organelor poliţienești a fost influenţată, în mare măsură, de
structura statală din care Republica Moldova a făcut parte. Formarea RSSM şi includerea ei în
Uniunea Sovietică a fost succedată de o serie de schimbări atît în ceea ce priveşte denumirea
organelor poliţieneşti, cît și în domeniile de competenţă a acestora.
După declararea la 23 iunie 1990 a suveranităţii RSSM, a fost stabilit un nou statut juridic,
structură şi atribuţii ale organelor abilitate cu aplicarea legii şi a demarat procesul de constituire a
unui sistem propriu, naţional, de organe pentru afacerile interne.
La 13 septembrie 1990, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărîrea nr.321 „Cu
privire la reforma organelor Ministerului Afacerilor Interne al RSSM", care prevedea crearea
Departamentului Poliţiei şi a secţiilor de poliţie raionale. Astfel locul miliţiei este ocupat de noile
organe ale afacerilor interne- Poliţia. La 18 decembrie 1990, Parlamentul Republicii Moldova a
adoptat Legea cu privire la poliţie.
Procesul de reformare a organelor afacerilor interne a continuat şi pe parcursul ultimilor ani.
În prezent, Poliţia Republicii Moldova este o instituţie democratică în slujba cetățeanului, instituţie
menită să apere valorile fundamentale ale socetăţii: drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, proprietatea
privată și publică, ordinea şi liniştea publică. Poliţia se află în componența Ministerului
Afacerilor Interne.
2. Ministerul Afacerilor Interne
2.1. Misiunea, funcţiile si structura Ministerului Afacerilor Interne
Ministerul Afacerilor Interne este organul de specialitate al administraţiei publice centrale,
în subordinea Guvernului care exercită conducerea, coordonarea şi controlul în domeniul de
competenţă a structurilor subordonate, conform legii.
Misiunea Ministerului Afacerilor Interne constă în realizarea prerogativelor constituţionale
ale Guvernului privind eleborarea,promovarea şi realizarea politicii statului ce ţine de asigurarea
legalităţii, ordinii publice, protecţiei civile, apărării împotriva icendiilor, precum şi în asigurarea
diepturilor şi libertăților cetăţenilor.
Funcțiile de baza de Ministerului Afacerilor Interne sînt:
-elaborarea şi realizarea politicii de stat în domeniile asigurării ordinii de drept, securităţii
publice şi combaterii criminalității.
-participarea la elaborarea și realizarea politicii de stat privind apărarea drepturilor și libertăților
cetățenilor.
-organizarea activităților de pregătire prealabilă și multilaterală a populaței,obiectivelor
economice și forțelor de protecție civilă pentru desfășurarea acțiunilor în cazul pericolului de
declanșare și în cazul declanșării situațiilor excepționale,incendiilor precum și executarea lucrărilor
de salvare,altor lucrări prioritare în condiții excepționale și lichidarea consecințelor acestora.
-elaborarea,promovarea și realizarea politicii de stat în domeniul migrației și azilului;
-asigurarea disciplinei și legalității în activitatea organelor afacerilor interne,asigurarea nivelului
înalt de pregătire profesională și de luptă a colaboratorilor;
-dezvoltarea şi consolidarea bazei tehnico-materiale a organelor afacerilor interne;
-planificarea şi desfăşurarea activităţilor orientate spre asigurarea apărării naţionale.
În scopul realizării misiunii sale Ministerul Afacerilor Interne este învestit cu următoarele
drepturi:
-să antreneze în procesul de elaborare şi coordonare a documentelor în domeniile ce ţin de
competenţa sa alte ministere şi autorităţi administrative centrale, precum şi autorităţi ale
administraţiei publice locale, organizaţii şi instituţii publice de cercetări ştiinţifice;
-să identifice şi să utilizeze asistenţa externă în procesul de elaborare şi implementare a
proiectelor şi programelor prioritare;
-să solicite de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de la persoanele juridice,
indiferent de forma juridică de organizare, executarea sesizărilor cu privire la lichidarea cauzelor
infracţiunilor şi contravenţiilor şi a condiţiilor care le generează precum şi informaţii despre starea
protecţiei civile şi apărării împotriva incendiilor în localităţi, la obiectivele economiei naţionale şi
despre pregătirea populaţiei pentru acţiuni în caz de pericol sau declanşare a situaţiilor excepţionale
şi incendiilor, în limitele şi în conformitate cu competenţele stabilite de lege;
-să supună controlului activitatea întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor în scopul
asigurării securităţii circulaţie rutiere, în limitele şi în conformitate cu competenţele stabilite de lege
şi alte acte normative în vigoare;
-să interzică exploatarea mijloacelor de transport a căror stare tehnică prezintă pericol pentru
securitatea circulaţiei;
-să elibereze persoanelor fizice şi juridice autorizaţii pentru procurarea, păstrarea, transportarea
şi folosirea armelor de foc, a muniţiilor aferente, precum şi să retragă aceste autorizații în condiţiile
legii;
-să solicite de la autorităţile administraţiei publice, întreprinderi, instituţii şi alte structuri
informaţia privind intrarea, şederea şi ieşirea din ţară a cetăţenilor străini sau a apatrizilor;
-să solicite accesul şi să utilizeze bazele de date oficiale în domeniul informaţiei statistice
financiare, fiscale, economice şi juridice, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
-să propună Guvernului crearea de întreprinderi, instituții medico-sanitare şi recreativ-sportive,
în condiţiile prevăzute de lege.
Conducerea Ministerului Afacerilor Interne este exercitată de către ministrul afacerilor
interne, numit în şi eliberat din funcţie în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii
Moldova şi Legii cu privire la Guvern. În activitatea sa acesta este ajutat de viceminiştri numiţi şi
demişi din funcţie de Guvern, la propunerea ministrului. În scopul examinării în comun a pro-
blemelor de importanţă majoră, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne se creează Colegiul
Ministerului Afacerilor Interne, compus din: ministru (preşedintele Colegiului), viceminiştri şi alţi
angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, precum şi un reprezentant al societăţii civile sau
mediului academic.
Structural, Ministerul Afacerilor Interne este compus din:
1.aparatul central din care fac parte:
a.conducerea (ministrul şi viceminiştrii);
b.cabinetul ministrului (cu statut de direcţie);
c.Direcţia generală analiză, monitorizare şi evaluare a politicilor;
d.Direcţia generală resurse umane;
e.Direcţia generală economie şi finanţe;
f.Direcţia audit intern;
g.Direcţia juridică;
h.Direcţia investigaţii şi securitate internă;
i.Direcţia informare şi relaţii cu publicul;
j. Direcţia cooperare internaţională şi integrare europeană;
k. Secretariat (cu statut de direcţie);

2.subdiviziunile subordonate Ministerului Afacerilor Interne, şi anume:


a. Departamentul poliţie:
-Direcţia generală servicii operative;
-Direcţia generală poliţie ordine publică;
-Direcţia poliţie rutieră;
-Direcţia poliţiei transporturi;
-Direcţia investigare a fraudelor;
-Direcţia misiuni speciale;
-Direcţia chinologică;
-Direcţia tehnico-criminalistică;
-Direcţia operativă;
b.Departamentul trupelor de carabinieri;
c.Departamentul urmărire penală;
d.Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţion
e.Brigada de poliţie cu destinaţie specială „Fulger";
f.Academia „Ştefan cel Mare";,
g.Direcţia generală logistică;
h.Biroul migraţie şi azil;
i.Centrul pentru combaterea traficului de persoane;
j. Direcţia protecţia martorilor;
k.Direcţia informaţii şi evidenţe operative;
1.Serviciul de gardă (cu statut de direcţie);
m.Direcţia medicală;
n. Direcţia evidenţă contabilă şi asistenţă socială;
o. Biroul Naţional Central „Interpol";
p. Centrul Virtual Naţional SECI/GUAM;
r. Punctul Naţional de Contact „Europol",
s. Clubul sportiv central „Dinamo";
t. Serviciul poliţiei judecătoreşti.
3. subdiviziunile desconcentrate - comisariatele de poliţie
2.2. Trupele speciale de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor
Interne. Sarcinile, funcţiile şi atribuţiile trupelor de carabinieri. Structura trupelor de
carabinieri.

La 12 decembrie 1991 a fost adoptată Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele


interne) ale Ministerului Afacerilor Interne, această dată devine ziua formării trupelor respective.
Trupele de carabinieri (trupele interne) sînt destinate să asigure, împreună cu poliţia sau
independent, ordinea publică, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutul
proprietarului, prevenirea faptelor de încălcare a legii. Acestea (trupele de carabinieri) fac parte din
structura organizatorică a Ministerului Afacerilor Interne, fiind constituite într-un Departament îşi
exercită atribuţiile sub autoritatea şi controlul acestuia pe întreg teritoriul republicii, totodată, sînt o
componentă a Forţelor Armate care participă la acţiunile de apărare a țării, in condiţiile legii.
Ministerul Afacerilor Interne poartă întreaga răspundere pentru conducerea trupelor de
carabinieri, pentru organizarea executării misiunilor, pregătirea efectivului, pentru respectarea
disciplinei militare şi ordinii interioare, pentru asigurarea materială, tehnică, financiară şi medicală
a unităţilor.
Pe lîngă sarcinile menţionate anterior, de asigurare a ordinii publice, apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetățenilor şi a avutului proprietarului, trupele de carabinieri mai au o
serie de atribuţii în ceea ce priveşte activităţile de asigurare a pazei şi apărării unor obiective şi
transporturi de importanță deosebită, asigurare a regimului juridic stabilit pentru durata stării de
urgenţă, de asediu şi de război, lichidare a consecinţelor avariilor sau ale situaţiilor excepţionale cu
caracter natural, tehnogen ori ecologic etc.
Folosirea trupelor de carabinieri la soluţionarea problemelor ce nu ţin nemijlocit de
asigurarea ordinii publice, de apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a
avutului proprietarului, de prevenirea faptelor de încălcare a legii se efectuează în exclusivitate în
temeiul hotărîrii Parlamentului, iar în situaţii extreme - prin decretul Preşedintelui Republicii
Moldova.
În vederea realizării atribuţiilor efectivul trupelor de carabinieri are dreptul:
- să ceară cetăţenilor şi persoanelor oficiale respectarea ordinii publice, întreruperea acţiunilor
ce duc la tulburarea ei sau le împiedică să-şi exercite atribuţiile, iar în cazul neîndeplinirii acestor
cerinţe să aplice măsuri de constrîngere, prevăzute de lege;
- să verifice actele de identitate ale cetăţenilor în cazul în care aceştia sînt suspecţi de comiterea
unor contravenţii;
- după caz, să conducă la poliţie persoanele care au comis contravenţii, încearcă să dispară de la
locul incidentului sau care nu posedă acte de identitate şi sînt suspecte de comiterea, contravenţiilor;
- să întocmească procese-verbale, să reţină pînă la trei ore în încăperile de serviciu ale trupelor
de carabinieri persoanele care au săvîrşit contravenţii împotriva obiectivelor păzite, pentru
întocmirea formelor de predare a acestora organelor poliției, Serviciului de Informaţii şi Securitate
al Republicii Moldova sau altor organe competente; să efectueze percheziţii corporale şi controlul
bunurilor aflate asupra persoanelor menţionat anterior;
- să efectueze controlul mijloacelor de transport terestre, navale şi aeriene, ce aparţin
persoanelor care au încalcat cu acestea regulile, stabilite pentru obiectivele păzite de trupele de
carabinieri;
- să intre în cazuri de neamînat în orice oră a zilei sau nopţii pe teritoriul şi în interiorul
clădirilor întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi altor persoane juridice sau fizice, pentru a le
examina în scopul curmării infracţiunilor ce ameninţă ordinea publică şi securitatea cetăţenilor,
pentru a urmări persoanele suspecte de comiterea unor asemenea fapte, a căuta persoanele arestate
sau condamnate care au evadat, iar în locuinţe pentru a curma nemijlocit infracţiunile contra vieţii şi
integrităţii corporale a cetăţenilor. Despre toate cazurile de pătrundere forţată a carabinierilor în
clădirile menţionate procurorul se înştiinţează în scris în termen de douăzeci şi patru de ore;
- să încercuiască (blocheze) raioane, localităţi, instituțiile și alte obiective pe timpul
căutării persoanelor arestate sau condamnate care au evadat, urmăririi persoanelor suspecte de
săvîrşirea unor contravenţii, curmării tulburărilor de masă şi încălcării în grup a ordinii publice,
precum şi alte situaţii extraordinare;
- să reţină militarii care au încălcat ordinea publică, să-i predea comenduirii de garnizoană sau
comandanţilor de unităţi;
- să folosească fără restricţii mijloacele de transport ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor sau cetăţenilor cu consimţămîntul lor (cu excepţia mijloacelor de transport ala
misiunilor diplomatice, reprezentanţelor consulare şi ale altor reprezentanţe ale statelor străine,
precum şi a mijloacelor de transport cu destinaţie specială) pentru a se deplasa la locul unde s-a
instituit starea de urgenţă, pentru a urmări pe infractori şi a-i aduce la poliţie, pentru a-i însoţi la
instituţii medicale pe cetăţenii care au nevoie de asistenţă medicală urgentă.În ultimul caz
consimţămîntul cetăţeanului proprietar al mijlocului de transport nu se cere;
- să folosească în interes de serviciu mijloace de telecomunicaţii care aparţin întreprinderilor,
instituţiilor, organizațiilor și altor persoane juridice;
- să primească de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii informaţiile necesare pentru
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.
Trupele de carabinieri se alcătuiesc din militari şi salariaţi civil. Militarii trupelor de
carabinieri au grade militare semne de distincţie şi uniformă, asupra lor se extinde acţiunea legilor
ce reglementează serviciul militar, militarii se călăuzesc în activitatea lor de Regulamentul cu
privire la serviciul efectivului de trupă, al corpului de sergenţi şi ofiţeri ai trupelor de carabinieri
ale Ministerului Afacerilor Interne, aprobat de Guvern, precum şi de regulamentele trupelor de
carabinieri. Salariaţii civili din trupele de carabinieri îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
legislaţia muncii, cu ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile Ministrului Afacerilor Interne.

2.3. Personalul organelor afacerilor interne


Colaborator al poliţiei este persoana care se află în funcție în organele poliţiei, este învestită
cu împuterniciri pentru exercitarea atribuţiilor şi drepturilor poliţiei şi are un grad special.În
organele afacerilor interne, pe baza liberului consimţămînt, pot fi angajaţi cetăţeni ai Republicii
Moldova în vîrstă de cel puţin 18 ani cu comportare demnă la locul de muncă, în societate şi pe
timpul studiilor sau al satisfacerii stagiului militar, apţi din punct de vedere medical, cu calităţi şi
aptitudini necesare îndeplinirii sarcinilor de serviciu specifice şi au fost supuşi înregistrării
dactiloscopic de stat obligatorii. Nu pot fi angajate la serviciu în organele afacerilor interne
persoanele care au fost condamnate prin sentinţă judecătorească definitivă, se află sub urmărire
penală sau au fost liberate de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile menţionate
la articolul 53 al Codului penal.

3. Centrul Național Anticorupție

Centrul Național Anticorupție este un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat în


contracararea infracţiunilor economico-financiare şi fiscale, precum şi a corupţiei, care a fost
înfiinţat în Republica Moldova prin adoptarea de către Parlament a Legii cu privire la Centrul
pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei din 06.06.2002.
Începînd cu 01.07.2002, după publicarea legii anterior menţionate în Monitorul Oficial, a
demarat angajarea prin transfer a personalului din cadrul Departamentului Control Financiar şi
Revizie al Ministerului Finanţelor, a Direcţiei anticorupţie a Deapartamentului pentru Combaterea
Crimei Organizate şi Corupției, Direcţiei poliţiei economico-financiare a Inspectoratului General de
Poliţie al Ministerului Afacerilor Interne, a Gărzii Financiare a Inspectoratului Fiscal Principal de
Stat, astfel încît la scurt timp Centrul a devenit o structură puternică în atribuţiile căreia intră:
-preîntîmpinarea, depistarea, cercetarea şi curmarea contravenţiilor şi infracţiunilor economico-
financiare şi fiscale;
- contracararea corupţiei şi protecţionismului;
- prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării te- rorismului;
- efectuarea expertizei anticorupţie a proiectelor de acte legislative şi a proiectelor de acte
normative ale Guvernului în vederea corespunderii lor cu politica statului de prevenire şi combatere
a corupţiei.
În executarea atribuţiilor, Centrul este obligat:
-să activeze în strictă conformitate cu Constituţia Republicii Moldova şi cu alte acte normative
care îi reglementează activitatea;
-să întreprindă acţiuni operative de investigaţii în conformitate cu legislaţia;
-să întreprindă acţiuni de preîntîmpinare, depistare şi contracarare a corupţiei şi a
protecţionismului, inclusiv prin efectuarea expertizei anticorupţie a proiectelor de acte legislative și
a proiectelor de acte normative ale Guvernului, cu respectarea principiilor, criteriilor şi procedurii
de efectuare a acesteia;
-să efectueze urmărire penală în cazul infracţiunilor a căror contracarare ţine de competenţa sa;
-să efectueze proceduri în cazul contravenţiilor administrative, atribuite competenţei sale;
-să întreprindă acţiuni în vederea reparării prejudiciilor cauzate statului prin infracţiuni a căror
contracarare ţine competenţa sa;
-să primească şi să înregistreze declaraţii, comunicări, sesizări şi alte informaţii privind
infracţiunile, să le verifice în conformitate cu legislaţia;
-să asigure securitatea activităţii şi protecţia angajaţilor săi în executarea obligaţiilor de serviciu;
-să întreprindă, în limitele competenţei, acţiuni de prevenire şi combatere a spălării banilor şi
finanţării terorismului;
-să întreprindă acţiuni de asigurare a integrităţii bunurilor fără stăpîn, depistate de organele sale,
pînă la transmiterea lor în posesiune organului de resort;
-să asigure pregătirea, reciclarea şi perfecţionarea cadrelor;
-să ţină, în conformitate cu legislaţia, evidenţa persoanelor supuse serviciului militar care sînt în
serviciul Centrului în calitate de colaboratori;
-să asigure protecţia şi păstrarea informaţiei care constituie secret de stat, bancar şi comercial,
precum şi a altor secrete apărate prin lege, care au devenit cunoscute în executarea atribuţiilor.
În acelaşi timp în conformitate cu articolul 7 al Legii cu privire la Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, în vederea exercitării atribuţiilor şi obligaţidor,Cen
trul are dreptul: '
- să întreprindă acţiuni operative de investigaţii, să atragă la colaborare confidenţială cetăţeni
şi lucrători titulari, să utilizeze documente de acoperire şi să dispună de izolator de detenţie
provizorie, în condiţiile legii;
-să efectueze urmăriri penale;
-să întocmească procese-verbale privind contravenţiile administrative ce ţin de competenţa sa;
-să reţină, în condiţiile legii, persoanele bănuite de comitere de infracţiuni a căror examinare
ţine de competenţa sa, să le ceară lămuriri, să le supună percheziţiei corporale, să le stabilească
identitatea, să ridice obiectele şi documentele, să întreprindă alte acţiuni prevăzute de lege;
-să dispună, în legătură cu examinarea cererii sau comunicării, înregistrate în modul stabilit,
despre infracţiunile ce ţin de competenţa sa ori în legătură cu urmărirea penală a acestor infracţiuni,
efectuarea unor revizii economico-financiare, iar în cadrul urmăririi penale şi a unor controale
fiscale asupra persoanelor juridice şi fizice subiecţi ai activităţii de întreprinzător, indiferent de tipul
de proprietate şi genul de activitate; în cadrul reviziilor şi controalelor, să sigileze casieriile şi
aparatele de casă, încăperile şi locurile de păstrare a documentelor, a mijloacelor băneşti şi a
bunurilor materiale;
-în procesul controalelor fiscale efectuate în cadrul urmăririi penale, să dispună de drepturile
organelor fiscale, iar angajații săi - de drepturile funcţionarului fiscal, inclusiv de dreptul de a
calcula obligaţia fiscală şi de a o transmite organului fiscal pentru executare silită;
-în cazul efectuării reviziilor economico-financiare şi controalelor fiscale, urmăriri penale, să
aibă acces liber, iar în caz de impediment, să pătrundă în încăperile, pe teritoriul sau pe loturile de
pămînt ale persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice, subiecte ale activităţii de
întreprinzător, indiferent de locul amplasării (cu excepţia reprezentanţelor diplomatice şi instituţiilor
consulare ale altor state); să efectueze, în prezenţa proprietarului sau a reprezentantului
acestuia, iar în cazul absenţei ori refuzului lor, în prezenţa reprezentantului autorității publice locale,
cercetarea acestor obiective, inclusiv a mijloacelor de transport, să verifice şi/ori să ridice obiectele,
bunurile, documentele. Pătrunderea în locuinţă fără acordul locatarilor efectuează în cazul
executării unui mandat de arest sau unei hotărîri judecătorești;
în cazul absenţei ori refuzului lor, în prezenţa reprezentantului autorității publice locale,
cercetarea acestor obiective, inclusiv a mijloacelor de transport, să verifice şi/ori să ridice obiectele,
bunurile si documentele. Pătrunderea în locuinţă fără acordul locatarilor se efectuează în cazul
executării unui mandat de arest sau a unei hotărîri judecătoreşti;
- să solicite şi să primească din partea autorităţilor publice, instituţiilor financiare, agenţilor
economici şi persoanelor fizice informaţiile şi documentele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor
ce îi revin;
- să efectueze expertize criminalistice şi de altă natură precum şi cercetări ce ţin de
competenţa sa, să solicite autorităților publice, întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor de stat
antrenarea de specialişti şi experţi la verificări sau expertize, la elucidarea unor probleme de
specialitate;
- să efectueze fotografierea, înregistrarea sonoră şi video dactiloscopia şi înregistrarea
persoanelor reţinute sau ţinute sub arest, conform legislaţiei;
- să ceară conducătorilor obiectivelor supuse controlului inventarierea bunurilor materiale,
mijloacelor băneşti şi verificarea datoriilor reciproce, documentele normativ-tehnice şi de evidenţă
prin care se reglementează şi se omologhează operaţiunile de utilizare a bunurilor materiale şi a
mijloacelor băneşti;
- să constate încălcarea legislaţiei economico-financiare, fiscale şi să aplice sancţiunile
prevăzute de lege;
- să ridice, în cazurile ce nu suferă amînare, documentele contabile ale subiecţilor de
antreprenoriat, documentele cu falsuri înscrise, bunuri fără stăpîn, obiecte şi documente, în baza
informaţiilor operative, pînă la soluţionarea definitivă a cazului;
- să iniţieze acţiuni de citare în faţa instanţei de judecată în conformitate cu legislaţia;
- să participe la elaborarea şi perfecţionarea cadrului legislativ vizînd preîntîmpinarea şi
contracararea infracţiunii inimice şi a corupţiei;
- să solicite şi să primească din partea autorităţilor publice suportul informaţional şi
consultativ necesar efectuării expertizei anticorupţie a proiectelor de acte legislative şi a proiectelor
de acte normative ale Guvernului;
- să înainteze, conform legii, sesizări privind înlăturarea cauzelor si condiţiilor care au
favorizat comiterea de infracţiuni a căror contracarare ţine de competenţa sa;
- să efectueze schimb de informaţii despre relaţiile economice persoanelor juridice şi fizice
din Republica Moldova cu cele din alte ţări în baza tratatelor interstatale;
- să folosească mijloacele de informare în masă pentru stabilirea circumstanţelor în care s-au
comis infracţiunile, precum şi pentru urmărirea persoanelor care se eschivează de la urmarirea
penală şi judecată.
Centrul reprezintă un organ unitar centralizat, constituit din aparat central şi subdiviziuni
teritoriale, care este condus de un director, numit de Guvern pe un termen de 4 ani şi în activitatea
sa este ajutat de adjuncţi, numiţi şi eliberaţi din funcţie Guvern. Structura Centrului, numărul şi
reşedinţa subdiviziunilor teritoriale şi raza lor de activitate se aprobă de Guvern, la propunerea
directorului Centrului.
Pot fi angajaţi în organele Centrului cetăţeni ai Republicii Moldova apţi după calităţile
individuale şi profesionale, cu studii superioare sau medii speciale financiare, economice, de
contabilitate şi juridice, a căror stare a sănătăţii le permite să exercite obligaţiile conform funcţiilor
deţinute. Nu pot fi angajați în funcţii pentru care se conferă grade speciale persoane în vârstă de
peste 30 de ani, iar în corpul de comandă mediu şi superior, de peste 35 de ani. Angajarea în
serviciu este benevolă, ea se efectuiază, conform legislaţiei, pe bază de contract individual dee
muncă.
TEMA 8:ORGANELE SECURITĂŢII STATULUI

1. Sistemul organelor securităţii statului


Organele securităţii statului sînt structuri specializate puterii executive, menite să asigure, în
limita competenţei lor securitatea statului Republica Moldova, acestea îşi desfăşoară activitatea
conform principiilor legalităţii, egalităţii tuturor în fața legii, respectării drepturilor şi libertăţilor
omului, nepartinității corelării metodelor de lucru deschise şi acoperite, conspirației profesionale şi
transparenţei.
Sistemul organelor securităţii statului este constituit Serviciul de Informaţii şi Securitatea al
Republicii Moldova, Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat, Serviciul Grăniceri, Serviciul Vamal
care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legii respective, precum şi din instituţiile de
învăţămînt şi alte insti şi organizaţii nemilitarizate ale organelor securităţii statului;
Organelor menţionate le-au fost înaintate prin Legea prvind organele securităţii statului,
următoarele sarcini:
- apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, asigurarea pazei
frontierei de stat, apărarea regimului constituţional, a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale persoanei de atentate ilegale;
- desfăşurarea activităţii informative pentru asigurarea securității statului;
- desfăşurarea activităţii de contrainformaţii pentru descoperirea, prevenirea şi contracararea
tentativelor şi acţiunilor informative şi subversive întreprinse de serviciile speciale şi de
organizaţiile altor state, asigurarea unui sistem de măsuri de apărare a secretelor de stat;
- asigurarea Parlamentului, a Preşedintelui Republicii Moldova şi a Guvernului cu informaţii,
necesare soluţionării problemelor asigurării securităţii statului (în domeniul activită¬ţii economice
şi politice externe, al afacerilor interne ale ţării), dezvoltării social-economice, progresului tehnico-
ştiinţific;
- asigurarea, în limita competenţei lor, a protecţiei eco¬nomiei de atentate criminale;
prevenirea evenimentelor extraor¬dinare în transporturi, telecomunicaţii şi la unităţile de
impor¬tanţă vitală;
- combaterea terorismului, a crimei organizate, a corupţi¬ei, care subminează securitatea
statului, precum şi descoperirea, prevenirea şi contracararea altor infracţiuni, a căror urmărire
penală este de competenţa organelor securităţii statului;
- asigurarea în condiţiile legii a pazei de stat a persoanelor oficiale supreme din republică şi a
oamenilor de stat şi fruntaşi¬lor vieţii publice din alte state aflaţi în Republica Moldova;
- participarea, în limitele competenţei sale şi în colabora¬te cu Politia de frontieră, la
asigurarea pazei frontierei de stat a Republicii Moldova.

2. Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova


Existenţa umană, în ansamblul ei, este de neconceput fără informaţie. Aceasta a avut, din cele
mai vechi timpuri, o valoare a cărei importanţă şi dimensiune sînt practic imposibil de cuantificat.
Pe parcursul istoriei informaţia a devenit arma perfectă în apărarea statalităţii tuturor popoarelor
lumii. Dorinţa de a prezice viitorul a transformat procesul de culegere şi protecţie a informaţiilor
într-un meşteşug, iar serviciile de cercetare şi contrainformare au devenit treptat un atribut
instituţional, indispensabil pentru existenţa comunităţilor umane. Excepţie de la acest proces nu a
constituit nici istoria organelor securităţii naţionale.
Majoritatea istoricilor susţin ideea că perioada de aur care a înregistrat-o Moldova în epoca
domniei lui Ştefan Mare, anii 1457-1504, a rezultat expres din faptul că Domnitorul a reuşit să
instituie un sistem de cercetare modern, analogic altor curţi monarhice din acea epocă. Prin
obiectivele urmărite şi angrenajul informativ instituit, Ştefan cel Mare a contribuit la asigurarea
stabilităţii şi echilibrului ţării, indentificînd soluţii reale în faţa unor ameninţări inevitabile. în
perioada domniei sale, graţie procesului de cercetare şi contrainformare, Domnitorul a obţinut
numeroase victorii. Datele atît de necesare proveneau de la persoane delegate special, patrioţi
anonimi, a căror contrbuţie la victoriile diplomatice şi cele de pe cîmpurile bătăliilor au rămas
necunoscute oştenilor moldoveni, învingători la Baia, Vaslui, Cozmin, memoria cărora s-a
păstrat relativ în letopisețe. Sursele scrise ale epocii de referinţă remarcă printre cercetașii curţii
domneşti pe logofătul Isac, solul lui Ştefan cel Mare şi Bogdan al Ill-lea în Polonia; Stanciu,
membru în Sfatul Domnesc (1467-1479) trimis de Ştefan în 1468 în Polonia, iar în 1475 -Ungaria;
logofătul Tautu prezent în 1497 şi 1499 în Polonia, iar în 1504 - în Turcia. Preluînd experienţa
otomană şi valorile sociale respective, care selectau cadrele informative indiferent originea socială,
domnia lui Ştefan cel Mare a adus un plus de stabilitate şi echilibru în zbuciumul ţării resimţit în a
doua jumătate a sec. al XV-lea. Abia peste 20 de ani după moartea lui Ştefan cel Mare a fost fondat
Ordinul Iezuiţilor şi lojele masonice, au constituit primele reţele informative(153).
Istoria contemporană conţine suficiente exemple care de¬finesc rolul serviciilor secrete ale
Republicii Moldova în etape¬le ele dezvoltare a ţării ca stat independent, suveran şi integru.
Proclamarea independenţei naţionale a Republicii Moldova s-a produs în condiţiile catalizării
situaţiei politico-sociale la etapa dezintegrării fostei URSS. În scurt timp, după adoptarea la 23 Iunie
1990 a Declaraţiei de suveranitate, sub egida Comisiei par¬iu mentare pentru securitatea statului şi
problemele militare, au fost iniţiate activităţi legislative în scopul creării şi plasării orga¬nelor
naţionale de securitate într-un cadru de funcţionare lega¬lă. Exista necesitatea de a constitui o
structură nouă, cu sarcini, competenţe şi responsabilităţi clar definite în conformitate cu principiile
dezvoltării societăţii democratice. Un imperativ de¬venise exercitarea controlului parlamentar
asupra activităţii ser¬viciilor secrete, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, asigurarea
transparenţei activităţii instituţiei, deschiderea către societatea civilă şi opinia publică(154).
Etapele constituirii serviciilor speciale ale Republicii Moldova:
- 1991, 9 septembrie - prin Decretul Preşedintelui Repu¬blicii Moldova nr. 196 este desfiinţat
Comitetul Securităţii de Stat al Republicii Moldova, în baza acestuia fiind creat Ministerul
Securităţii Naţionale al Republicii Moldova;
- 1991, 16 septembrie - Guvernul Republicii Moldova aprobă atribuţiile de bază şi structura
MSN. Asigurarea pazei frontierei de stat este una din împuternicirile de bază ale Minis¬terului
Securităţii Naţionale;
- 1992, 6 aprilie - este aprobat Regulamentul MSN al Re¬publicii Moldova;
- 1993,11 august - prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.125 cu privire la
Direcţia contraspionaj, se transferă Direcţia contraspionaj din Ministerul Apărării al Republicii
Moldova în cadrul Ministerului Securităţii Naţionale, fiind subordonată nemijlocit Comandantului
Suprem al Forțelor Armate;
- 1995, 31 octombrie - de către Parlamentul Republicii Moldova sînt adoptate Legile privind
securitatea statului şi organele securităţii statului, promulgate la 31 ianuarie 1997 de Preşedintele
Republicii Moldova;
- 1997, 9 septembrie - cu prilejul împlinirii a 6 ani de 1a crearea MSN al Republicii Moldova,
printr-un Decret prezidenţial, este instituită sărbătoarea profesională - Ziua lucrătorii din organele
securităţii statului;
- 1999, 16 noiembrie - prin Legea Republicii Moldo nr.676-XIV, Ministerul Securităţii
Naţionale este reorganizat în Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) al Republicii Moldova,
organ de stat specializat în domeniul asigurării securităţii stat;
- 1999, 23 decembrie - de către Parlamentul Republicii Moldova se adoptă Legea nr.753-XlV
cu privire la Serviciul Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, fiind stabilite principalele
sarcini şi atribuţii ale instituţiei;
- 2000, 18 ianuarie - din componenţa SIS este retras Departamentul Trupelor de Grăniceri al
RM şi reorganizat într-autoritate publică;
153 http://www.sis.md/md/istorie/
154 http://www.sis.md/md/istorie/
- 2000, 11 februarie - prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.800-XIV este
aprobată schema de personal SIS al Republicii Moldova;
- 2002,10 septembrie - prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.1192, în cadrul
Serviciului, în baza Centrul de Instruire al SIS, este înfiinţat Institutul Naţional de Informaţi şi
Securitate, cu statut de instituţie de învăţămînt superior;
- 2002, 11 iunie - prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.735 cu privire la
sistemele speciale de telecomunicaţii ale Republicii Moldova, se acceptă propunerea Serviciul de
Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova privind creare in subordinea sa a Centrului de
telecomunicaţii speciale, întru protejarea informaţiilor importante pentru stat, crearea, admi-
nistrarea şi asigurarea funcţionării şi dezvoltării sistemelor naţi¬onale speciale de telecomunicaţii;
- 2005, 22 iulie - prin Legea nr.l77-XVI pentru modificarea Legii nr. 753-XIV din 23
decembrie 1999 privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, au fost expuse
într-o redacţie nouă atribuţiile Serviciului, fiind exclusă competenţa de efectuare a urmăririi penale;
- 2006, 13 noiembrie - în baza Hotărîrii Guvernului RM nr.1295 este creat Centrul
Antiterorist al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, organ abilitat cu
dirijarea, co-ordonarea şi realizarea măsurilor de combatere a terorismului;
- 2007, 19 iulie - de către Parlamentul Republicii Moldo¬va este aprobată Legea nr.170
privind statutul ofiţerului de infor¬maţii şi securitate;
- 2009,10 februarie - prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 124, Institutului
Naţional de Informaţii şi Securității, i se conferă numele „Bogdan, întemeietorul Moldovei"(155).
După cum am menţionat, la 23 decembrie 1999, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
Legea cu privire la Serviciul de Informaţii şi Securitate, acest moment istoric constituind actul de
finalizare a procesului de reorganizare a fostului Minister al Securităţii Naţionale al Republicii
Moldova, fondat în septem¬brie 1991 după proclamarea independenţei ţării.
Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova este organul de stat specializat în
domeniul asigurării securită¬ţii statale. Activitatea Serviciului este coordonată de către
Pre¬şedintele Republicii Moldova, în limitele competenţei sale, şi este supusă controlului
parlamentar. Serviciul este condus de un director, numit în funcţie de Parlament, la propunerea
Președintelui Republicii Moldova, pe un termen de 5 ani, elibera din funcţie a directorului se face,
de asemenea, de Parlament propunerea Preşedintelui Republicii Moldova sau a deputaților în
Parlament.
Structural, Serviciul reprezintă un organ unitar centralizat, constituit din subunităţile
aparatului central al Serviciului și organele lui teritoriale, efectivul Serviciului este stabilit şi
aprobat de Parlament la propunerea directorului Serviciului.
În conformitate cu articolul 7 al Legii cu privire la Serviciul de Informaţii şi Securitate al
Republicii Moldova, Serviciului îi revin următoarele atribuţii:
a) elaborarea şi realizarea, în limita competenţei sale, a unui sistem de măsuri orientate spre
descoperirea, prevenirea şi contracararea următoarelor acţiuni care, conform legislaţie periclitează
securitatea de stat, publică şi a persoanei:
- acţiunile îndreptate spre schimbarea prin violenţă orînduirii constituţionale, subminarea sau
lichidarea suveranitaţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării (aceste acţiuni nu pot fi
interpretate în detrimentul pluralismului politic, realizării drepturilor şi libertăţilor constituţionale
ale omului.);
- activitatea ce contribuie, în mod direct sau indirect, la desfăşurarea de acţiuni militare
împotriva ţării sau la declanşarea războiului civil;
- acţiunile militare sau alte acţiuni violente care subminează temeliile statului;
- acţiunile care au ca scop răsturnarea prin violenţă a autorităţilor publice legal alese;
- acţiunile care favorizează apariţia de situaţii excepţionale în transport, telecomunicaţii, la
unităţile economice şi cele de importanţă vitală;
- spionajul, adică transmiterea informaţiilor ce constituie secret de stat altor state, precum şi
obţinerea ori deţinerea ilegală a informațiilor ce constituie secret de stat în vederea transmiterii lor
unor state străine sau structuri anticonstituţionale;
- trădarea manifestată prin acordarea de ajutor unui stat în in desfăşurarea de activităţi ostile
împotriva Republicii Moldova;
- acţiunile care lezează drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor şi pun în pericol
securitatea de stat;
- pregătirea şi comiterea atentatelor la viaţa, sănătatea şi lolabilitatea persoanelor oficiale
supreme ale ţării, a oame¬nilor de stat şi fruntaşilor vieţii publice din alte state aflaţi în Republica
Moldova;
- sustragerea de armament, muniţii, tehnică de luptă, substanţe explozive, radioactive,
otrăvitoare, narcotice, toxice de altă natură, contrabanda cu acestea, producerea, folosirea,
transportarea şi păstrarea lor ilegală, dacă prin aceasta se aduce atingerea intereselor de asigurare a
securităţii de stat;
- constituirea de organizaţii sau grupări ilegale care pericliteaza securitatea de stat sau
participarea la activitatea acestora;
b)protecţia secretului de stat, exercitarea controlului privind asigurarea păstrării şi prevenirii
scurgerii informațiilor ce
constituie secret de stat şi altor informaţii importante pentru stat
c)crearea, asigurarea funcţionării şi securităţii sistemelor guvernamentale de telecomunicaţii,
elaborarea strategiei şi realizarea politicii naţionale în domeniul creării, administrării şi uşurării
funcţionării şi securităţii sistemelor speciale de telecomunicaţii;
d)desfăşurarea activităţii de combatere a terorismului, fi¬nanţării şi asigurării materiale a actelor
teroriste.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce ţin de asigurarea securitații de stat, Serviciul desfăşoară:
- activităţi informative;
- activităţi contrainformative;
- activitați orientate spre depistarea, prevenirea si contracararea acțiunilor care, conform
legislației, constituie sau ar putia constitui riscuri sau amenintari la adresa securitatii statului.
In vederea desfașurarii activitaților recent menționate, Serviciul de Informații si Securitate al
Republicii Moldova are urmatoarele drepturi:
a) să efectueze, in conformitate cu legislația, masuri operative de investigatii;
b) să intreprinda masuri de profilaxie a infractiunilor, care conform legislației, tin de
competența Serviciului;
c) să antreneze, in condițiile prevazute de legislație, in mod deschis sau secret (inclusiv in
calitate de colaboratori netitulari), persoane, cu acordul acestora, în vederea contribuțiii la
îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin Servciului. Împuternicirii, colaboratorilor netitulari sint stabilite
prin actele departamentele ale Serviciului;
d) să folosească, in baza de contract sau întelegere verbala, in limetele necesare pentru
efectuarea masurilor operative de investigații, încaperile de serviciu, alte bunuri ale întreprinderilor,
instituțiilor, organizațiilor de stat, ale formațiunilor militare, precum și încaperile și alte bunuri ale
cetațenilor;
e) să utilizeze in caz de extremă necesitate, în interes de serviciu, mijloacele de telecomunicații
ale întreprinderilor, instituțiilor și oraganizațiilor, indiferent de tipul de proprietate, precum si ale
asociațiilor obștești si cetațenilor,cu consimțămîntul acestora;
f) să utilizeze, in cazurile care nu suferă amînare, mijloacele de transport ale întreprinderilor,
instituțiilor și organizațiilor, indiferent de tipul de proprietate, precum și ale asociațiilor obștești,
cetațenilor, cu excepția celor ce aparțin instituțiilor stăine și persoanelor cu imunitate
diplomatica.La cererea proprietarilor mijloacelor de transport, Servicul le compensează, in modul
stabilit de legislație, cheltuielile sau prejudiciile pricinuite;
g) să efectueze reținerea administrativă a persoanelor care au comis delicte ce țin de tentativa
de patrundere și de patrunderea pe teritoriul pus sub pază speciala al obiectivelor su regim special
și al altor obiective păzite, precum și să controleze actele de indentitate ale acestor persoane, să le
ceara explicații, să efectueze percheziția lor corporală, controlul și ridicarea obiectelor și actelor ce
le aparțin, să întocmeasca procese-verbale cu privire la contravenții administrative;
h) să înainteze autarităților publice, administrației întreprinderilor, intituțiilor și organizațiilor,
indiferent de tipul de proprietate, precum și asociațiilor obștești, indicații executorii privind
înlaturarea cauzelor și condișiilor care contribuie la realizarea amenințarilor securitații de stat.
i) să obțină, pe gratis de la autoritațile publice, întreprinderi, instituții și organizații,
indiferent de tipul de proprietate, informații necesare pentru exercitarea atribuțiilor ce revin
Serviciului;
j) să elaboreze coduri de stat si mijloace tehnice de cifrare, să execute lucrari de cifru in
cadrul Serviciului, precum și sa exercite controlul asupra respectării regimului de
secretizare la manipularea informațiilor cifrate in cadrul subdiviziunilor de cifru ale autorităților
publice, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor, indiferent de tipul de proprietate;
k) să creeze in modul stabilit de legislație, întreprinderi, instituții, organizații și subdiviziuni
necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului și pentru asigurarea activitații lui;
l) să antreneze, de comun acord cu Ministerul Afacerilor Interne, forțele și mijloacele
acestuia la acțiuni de asigurare a securitații de stat;
m) să creeze subdiviziuni publice și acoperite cu destinație speciala in scopul executării
atribuțiilor ce revin Serviciului;
n) să efectueze expertize criminalistice și de alta natură, precum și cercetari ce țin de
competența Serviciului;
o) să detaşeze în autorităţile publice, la întreprinderi, instituţii şi organizaţii de stat, în modul
prevăzut de Guvern, cele private cu acordul conducătorilor acestora, ofiţeri de informaţii şi
securitate pentru a ocupa funcţii în cadrul lor, aceștia continuînd să îndeplinească serviciul special;
p) să stabilească relaţii cu serviciile speciale şi organele de drept străine; să încheie, în modul
stabilit şi în limitele competenței sale, acorduri internaţionale;
q) să dispună de reprezentanţi oficiali ai Serviciului în țari străine, de comun acord cu serviciile
speciale sau cu organele drept ale acestor ţări, în scopul combaterii mai eficiente a infracţiunilor cu
caracter internaţional;
r) să întreprindă măsuri pentru asigurarea securităţii proprii;
s) să se folosească, în scop conspirativ, de acte care codifică identitatea persoanelor cu funcţii
de răspundere, apartenenţa departamentală a subdiviziunilor, organizaţiilor, încaperilor şi
mijloacelor de transport ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii, precum şi
identitatea persoanelor care colaborează cu aceste organe în mod confidenţial;
t) să desfăşoare cercetări ştiinţifice pe probleme ce ţin de securitatea de stat;
u) să creeze grupuri de lucru în componenţa ofiţerilor de informaţii şi securitate şi specialiştilor
invitaţi de la alte autoritaţi publice pentru desfăşurarea cercetărilor pe probleme importante ce ţin de
asigurarea securităţii de stat;
v) să efectueze pregătirea şi reciclarea personalului Serviciului, inclusiv în străinătate, să
pregătească, în bază de cornpensare sau gratuit, cadre pentru serviciile speciale străine.
Totodată, Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova este obligat:
a) să informeze Parlamentul, Preşedintele Republicii Mol¬dova, Guvernul şi alte autorităţi
publice asupra problemelor ce ţin de interesele securităţii de stat;
b) să obţină date informative în interesul asigurării securitaţii Republicii Moldova, sporirii
potenţialului ei economic, teh¬nico-ştiinţific şi defensiv, creării condiţiilor pentru promovarea
politicii ei externe şi interne;
c) să descopere, să prevină şi să contracareze activitatea Informativă şi subversivă a serviciilor
şi organizaţiilor speciale străine, precum şi a unor persoane aparte, orientată spre preju¬dicierea
securităţii Republicii Moldova;
d) să descopere, să prevină şi să contracareze infracţiunile ale căror urmărire penală ţin,
conform legislaţiei, de competenţa Serviciului, să caute persoanele care au comis ori sînt suspectate
de comitere a unor atare infracţiuni;
e) să întreprindă măsuri de asigurare contrainformativă a Ministerului Apărării, Ministerului
Afacerilor Interne, Serviciu¬lui Grăniceri, altor formaţiuni militare, create în condiţiile legii,
precum şi a organelor de control şi vamale;
f) să asigure conducerea ţării, a ministerelor, departamen¬telor şi a altor autorităţi publice,
inclusiv în străinătate, conform Nomenclatorului întocmit de Guvern, cu legătură guvernamen¬tală,
cifrată, secretă şi cu alte tipuri de telecomunicaţii; să orga¬nizeze şi să asigure siguranţa exploatării
lor;
g) să asigure, în limita competenţei sale, siguranţa obiec¬tivelor complexului defensiv,
sistemului financiar-bancar, ener¬getic, de transport şi telecomunicaţii şi a obiectivelor de
impor¬tanţă vitală, a sistemelor informaţionale şi de telecomunicaţii, a cercetărilor ştiinţifice;
h) să exercite controlul privind asigurarea păstrării informaţiilor ce constituie secret de stat; să
participe la elaborarea și realizarea măsurilor de protejare a informaţiilor ce constituie
secret de stat în autorităţile publice, formaţiunile militare, la întreprinderi, instituţii şi organizaţii,
indiferent de tipul de proprietate; să întreprindă, în modul stabilit, măsuri legate de accesul
cetăţenilor la informaţiile ce constituie secret de stat;
i) la cererea conducătorilor autorităţilor publice, în condiţiile legii, să verifice şi să ofere date
cu privire la persoanele ce urmează a fi încadrate în autorităţile publice;
j) să întreprindă, în comun cu alte autorităţi publice, măsuri de asigurare a securităţii
instituţiilor Republicii Moldova situate pe teritoriul altor state şi a cetăţenilor ei aflaţi în străinătate;
k) să participe, în limita competenţei sale şi în colaborare cu trupele de grăniceri, la asigurarea
pazei frontierei de stat a Republicii Moldova;
l) să acorde, prin forţe şi mijloace disponibile, inclusiv tehnice, sprijin organelor afacerilor
interne şi altor organe de drept la combaterea criminalităţii;
m) să depisteze emiterile radio ale mijloacelor radioelectronice emiţătoare a căror activitate
periclitează securitatea stat;
n) să participe, în conformitate cu legislaţia, la soluţionarea problemelor ce ţin de acordarea şi
retragerea cetăţeniei Republicii Moldova, intrarea/ieşirea în/din ţară a cetăţenilor republicii şi a
străinilor, precum şi de respectarea regimului de şedere străinilor în ţară;
o) să menţină în stare bună pregătirea de mobilizare Serviciului, să formeze necesităţile şi să
ţină evidenţa rezervelor efectivului.
p) în limita competenţei sale, să planifice, să desfăşoare activităţi şi să prezinte organelor
abilitate informaţiile necesare pentru asigurarea securităţii militare a statului;
q) la declararea stării de asediu sau de război, în limita competenței sale, să coordoneze cu
Statul-Major General al For¬țelor Armate măsurile de menţinere a regimului stării de asediu sau de
război şi să participe la asigurarea operaţiilor de apărare (157).

3. Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat


La 27 ianuarie 1992 a fost creat Serviciul de Pază al Pre¬şedintelui, temei fiind Decretul nr.7
al Preşedintelui Republicii Moldova. La acel moment, Serviciul era ca o subdiviziune speci¬ală
independentă în cadrul Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova cu subordonare
directă Preşedintelui Repu¬blicii Moldova.
Actualmente, Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat este o autoritate administrativă centrală
din sistemul organelor de drept cu atribuţii în domeniul securităţii statului, specializat în asigurarea
protecţiei demnitarilor Republicii Moldova, a demnitarilor străini pe timpul şederii lor în Republica
Moldova, a membrilor lor de familie, în limitele competenţelor legale, precum şi în asigurarea pazei
sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora.
Din categoria demnitarilor Republicii Moldova care be¬neficiază de protecţie de stat fac
parte: Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele Parlamentului, Prim-ministrul, ex-Preşedintele
Republicii Moldova, ex-Preşedintele Parlamentului, pe perioada stabilită de legislaţie. Pe durata
mandatului Preşe¬dintelui Republicii Moldova, al Preşedintelui Parlamentului şi al Prim-
ministrului se acordă protecţie şi membrilor lor de familie,de asemrenea, pe durata şederii în
Republica Moldova, se asigură protecţie demnitarilor străini şi membrilor lor de familie. Persoanele
menţionate pot refuza pe un termen limitat protecția acordată, informînd în scris despre refuz
directorul Serviciului cu excepţia timpului pentru care a fost declarată starea de urgenţă, de asediu
sau de război(158).
Serviciul este subordonat Preşedintelui Republicii Moldova, iar activitatea Serviciului este
dirijată de un director, numit eliberat din funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea
Prim-ministrului. Pentru îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin, Serviciul colaborează cu Ministerul
Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate, cu Ministerul Apărării, Ministerul
Afacerilor Externe şi Integrării Europene, cu alte aurităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale, cu societăţi și instituţii avînd orice formă juridică de organizare, cu persoane fizice, precum
şi cu instituţii similare din alte ţări, inclusiv organizaţii internaţionale de profil.
Conform articolului 11 al Legii cu privire la Serviciul Protecţie şi Pază de Stat, Serviciul are
următoarele obligaţii:
- să prevină, să depisteze şi să anihileze orice acţiune prin care s-ar atenta la viaţa,
integritatea fizică, libertatea de acţiune şi la sănătatea persoanelor beneficiare de protecţie de stat,
indiferent de locul lor de aflare, să asigure paza sediilor de lucru şi reşedinţelor acestor
persoane;
- să întreprindă măsurile de protecţie şi pază necesare asigurării securităţii persoanelor
beneficiare de protecţie de stat pazei sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestor persoane;
- să menţină, în limitele competenţei, ordinea publică în locurile de aflare permanentă sau
temporară a persoanelor beneficiare de protecţie de stat şi să excludă cauzele ce împiedică
asigurarea acestei ordini;
- să asigure însoţirea sau escortarea mijloacelor de transport auto cu care se deplasează
persoanele beneficiare de protec¬ţie de stat;
- să întreprindă, în limitele competenţei, măsuri de asigu¬rare a fiabilităţii, securităţii
informaţionale şi operativităţii sistemelor de telecomunicaţii;
- să participe, în limitele competenţei, la combaterea terorismului;
- să întreprindă, în colaborare cu Serviciul de Informaţii și Securitate, acţiuni pentru
prevenirea scurgerii de informaţii care nu sînt destinate publicităţii;
- să execute, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acţiuni de căutare,
identificare şi neutralizare a obiectelor suspecte care ar periclita persoanele beneficiare de protecţie
de stat, sediile de lucru sau reşedinţele aflate în pază;
- să asigure propria securitate şi activitate;
- la declararea stării de urgenţă, de asediu sau de război, să coordoneze, în limitele
competenţei, cu Statul-Major General forţelor Armate acţiunile de menţinere a regimului stării de
urgenţă, de asediu sau de război;
- să organizeze, potrivit legii, activitatea de apărare a secretului de stat şi a altor informaţii
oficiale cu accesibilitate limitată etc.
În vederea realizării sarcinilor puse în faţa sa, Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat are
următoarele drepturi:
a) să desfăşoare, în conformitate cu legislaţia, activităţi operative de investigaţii pentru
culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare îndeplinirii obligaţiilor;
b) să solicite şi să primească, în limitele competenţei, de la autorităţile administraţiei publice,
de la societăţi şi instituţii cu orice formă juridică de organizare, precum şi de la cetăţeni,
Informaţiile necesare îndeplinirii obligaţiilor sale;
c) să efectueze verificarea specială a locurilor de aflare permanentă sau temporară a
persoanelor beneficiare de protectie de stat şi să supună testelor de securitate obiectele aflate în
folosinţa acestora, utilizînd în acest scop cîini de serviciu şi mijloace speciale din dotare;
d) să reţină şi să predea organelor competente persoanele care comit sau care au comis fapte
ilegale în locurile de aflare permanentă sau temporară a persoanelor beneficiare de proteţie de stat
ori care au intenţia de a pătrunde sau care au patruns ilegal în zonele cu acces interzis;
e) să înainteze autorităţilor publice, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor propuneri de
înlăturare a cauzelor ce pun în pericol securitatea persoanelor beneficiare de protecție de stat;
f) să pătrundă pe teritoriile şi în incintele întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor pentru
prevenirea şi combaterea unilor ilegale ce pun în pericol securitatea persoanelor beneficiare de
protecţie de stat, precum şi pentru urmărirea persoanelor suspecte de comiterea acestor acţiuni,
aducînd neîntîrziat la cunoştinţă organelor competente toate cazurile de pătrundere în aceste
teritorii şi incinte contrar voinţei proprietarului;
g) să utilizeze unităţi de transport cu numere de înmatriculare speciale, dotate cu mijloace
speciale de comunicații,de protecţie, de semnalizare sonoră şi luminoasă;
h) să întreprindă, după caz, măsuri în vederea limitării
interzicerii temporare a circulaţiei vehiculelor şi a accesului
persoanelor în anumite zone din localitate şi în imobile de
natură, precum şi în vederea eliberării zonelor respective de
mijloacele de transport care împiedică întreprinderea măsurii
protecţie şi pază, prin remorcarea acestora;
i) să efectueze schimb de informaţii şi de tehnică speciala
şi să coopereze cu alte instituţii cu atribuţii în domeniu din
Republica Moldova şi din alte ţări pentru îndeplinirea atribuţiilor;
j) să antreneze, în limitele competenţei, cu acordul Serviciului de Informaţii şi Securitate, al
Ministerului Afacerilor Interne, forţele şi mijloacele acestora, necesare stabilirii şi realizării
măsurilor de protecţie şi pază;
k) să legitimeze şi să efectueze cu ajutorul mijloacelor spe¬liciale din dotare examinarea
corporală şi controlul bunurilor persoanelor aflate în perimetrul desfăşurării măsurilor de protecție
şi pază;
l) să poarte armă, să deţină, să aplice şi să folosească arma și muniţiile din dotare, să aplice
forţa fizică şi mijloacele speciale, îu cazurile şi în modul prevăzute de legislaţie;
m) în executarea unor misiuni care nu pot fi amînate şi care nu pot fi aduse la îndeplinire altfel,
să folosească orice mijloc de transport şi de telecomunicaţie proprietate publică sau pe viată, cu
excepţia celor care aparţin corpului diplomatic, cheltuielile de folosire urmînd să fie suportate de
Serviciu sau, după caz, de persoanele care au provocat intervenţia(159).

4. Serviciul Vamal al Republicii Moldova

Sistemul vamal cu reglementările sale este rezultatul unor practici statornicite în mod treptat
şi pe durată îndelungată în cadrul schimburilor materiale şi al vieţii comerciale. Economia de
schimb are, la rîndul ei, mai multe aspecte sau părţi, cum ar fi legăturile cu viaţa politică, militară,
cu dreptul şi practicile monetare etc. care toate sînt interdependente unele de altele, stînd în legături
strînse şi constituind împreună un sistem unic social. De aceea vămile şi legislaţia vamală se
împletesc strîns cu fenomenele economico-sociale şi astfel istoria vamală poate fi considerată ca o
parte a istoriei generale a societăţii .
Istoria sistemului vamal al Republicii Moldova îşi are începuturile imediat după proclamarea
independenţei şi suveranităţii ţării noastre la 4 septembrie 1991, odată cu intrarea în vigoare a
Decretului Preşedintelui nr.189 din 03.09.1991 „Cu privire la subordonarea instituţiilor vamale
situate pe teritoriul Republicii Moldova". Actul normativ dispunea trecerea tuturor structurilor
vamale din teritoriu sub gestiunea Guvernului Republicii Moldova, compuse la acel moment din
vama Ungheni, vama Leuşeni şi vama internă Chişinău.
Sistemul vamal s-a format în regim de urgenţă, în scurt timp fiind amenajate posturi de
control vamal, angajat efectivul de inspectori vamali, care aveau o închipuire vagă despre specificul
acestei activităţi, dar pe parcursul anilor au însuşit alfabetul specialităţii şi au devenit punctul de
sprijin al verticalităţii organelor de control vamal. În anul 1992 birourile vamale Ungheni şi Leuşeni
au fost reorganizate şi create patru birouri vamale noi la frontiera cu România: Sculeni, Costeşti,
Cahul şi Giurgiuleşti. Tot în acest an au fost puse bazele activităţii a 22 puncte de control vamal la
frontiera Republicii Moldova cu Ucraina, activitate legalizată prin semnarea la 20.03.1993 a
Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei „Cu privire la
punctele de trecere a frontierei vamale".
Primul Cod vamal - actul legislativ de bază care reglementează principiile organizatorice şi
de activitate ale sistemului vamal a fost adoptat la 09.03.1993. Noua redacţie a Codului vamal a fost
adoptată la 20 iulie 2000.(163)
Astăzi, Serviciul Vamal al Republicii Moldova este o instituţie din sistemul organelor de
drept şi de securitate a statului avînd misiunea de a asigura securitatea economică a ţării prin
colectarea eficientă a taxelor şi impozitelor, combaterea fraudelor vamale, facilitarea comerţului
internaţional şi protejarea societăţii, aplicînd uniform şi imparţial legislaţia vamală.
Activitatea vamală se realizează în conformitate cu normele şi cu practica internaţională şi
este desfăşurată de organele vamale. Organele vamale sînt organe de drept care constituie un sistem
unic, format din Serviciul Vamal, birouri vamale şi posturi vamale.
Conform articolului 11 al Codului vamal, organele vamale au următoarele atribuţii de bază:
a) participă la elaborarea politicii vamale a statului şi implementează această politică;
b) asigură respectarea legislaţiei vamale şi fiscale; apără drepturile şi interesele legitime ale
persoanei în cadrul activităţii vamale;
c) contribuie, în limitele competenţei, la asigurarea securităţii economice a statului;
d) apără interesele economice ale statului;
e) aplică procedeele vamale de reglementare a relaţiilor economice şi comerciale;
f) încasează drepturile de import şi drepturile de export;
g) participă la elaborarea măsurilor de politică economică referitor la trecerea mărfurilor peste
frontiera vamală;
h) luptă împotriva contrabandei, a încălcării reglementărilor vamale şi legislaţiei fiscale
care se referă la trecerea mărfurilor peste frontiera vamală curmă trecerea ilegală peste frontiera
vamală a substanţelor narcotice, armamentul, obiectelor de artă, obiectelor de valoare istorică şi
arheologică, obiectelor proprietate intelectuală, speciilor de animale şi plante ( derivate şi părţi ale
lor) pe cale de dispariţie, altor mărfuri;
i) contribuie la prevenirea şi combaterea spălării banilor, precum şi a terorismului
internaţional;
j) exercită şi perfecţionează controlul vamal, efectuează vămuirea, creează condiţii pentru
accelerarea traficului de mărfuri peste frontiera vamală;
k) contribuie şi participă la elaborarea statisticii vamale a comerţului exterior şi a statisticii
vamale speciale;
1) contribuie la realizarea măsurilor de apărare a securităţii statului, de asigurare a ordinii
publice şi morale, de apărare a vieţii şi sănătăţii oamenilor, de ocrotire a florei şi faunei, a întregului
mediu înconjurător, de protecţie a pieţei interne;
m) exercită controlul vamal asupra valorilor valutare, în limitele competenţei;
n) asigură îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale statului în domeniul vamal; participă la
elaborarea acordurilor internaţionale în domeniul vamal, la colaborarea cu organele vamale cu alte
autorităţi publice din străinătate, cu organizaţiile internaţionale în domeniul vamal;
o) efectuează cercetări ştiinţifice, oferă consultaţii în domeniu;
p) dezvoltă baza tehnico-materială şi socială a organelor vamele, creează condiţii pentru
activitatea colaboratorilor vamali;
r) gestionează sistemul de certificare a originii, în cazurile stabilite de Guvern, inclusiv
certifică originea mărfurilor şi eliberează contra plată certificate de origine la exportul mărfurilor;
s) exercită alte atribuţii stabilite de legislaţie.

5.Controlul asupra activităţii organelor securităţii statului

Activitatea organelor securităţii statului este supusă următoarelor forme de control: control
parlamentar, control exercitat de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern, control judiciar,
control exercitat de procuror.
Control parlamentar - Parlamentul exercită controlul asupra activităţii organelor securităţii
statului prin audieri şi cercetări parlamentare, audieri de rapoarte ale conducătorilor organelor
securităţii statului în cadrul şedinţelor publice sau închise, precum şi prin participarea preşedintelui
Comisiei Parlamentului pentru securitatea naţională ori a vicepreşedintelui acestei comisii la
lucrările colegiului Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.
Control exercitat de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern - Preşedintele Republicii
Moldova şi Guvernul audiazâ i.ipoartele conducătorilor organelor securităţii statului privind
rezultatele activităţii organelor, securitatea statului, respectarea, drepturilor şi libertăţilor omului şi
alte probleme;
Control judiciar - controlul judiciar asupra respectării de către organele securităţii statului a
drepturilor şi libertăţolor omului este exercitat în cadrul examinării în instanţele judecătoreşti a
cauzelor penale, a căror urmărire penală este de competenţa acestor organe. Un astfel de control
este exercitat, de asemenea, în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile şi contravenţiile
comise de lucrătorii din organele securităţii lui, precum şi a acţiunilor intentate de cetăţeni pentru a
ataca în justiţie acţiunile organelor securităţii statului şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere din
aceste organe;
Control exercitat de procuror - supravegherea asupra respectării exacte a legilor de
către organele securităţii statului exercitată de Procurorul General şi de procurorii subordonaţi
acestuia.
TEMA 9: AVOCATURA

1. Scurt istoric privind organizarea şi activitatea avocaţilor


Primii oameni care ar putea fi numiţi „avocaţi" au fost probabil oratorii din vechia Atena. De
altfel, primii oratorii atenieni s-au confruntat cu serioase obstacole structurale. În primul rînd, exista
o regulă că oamenii trebuiau să-şi pledeze singuri cauza, regulă care a început să fie eludată datorită
tendinţei de creştere a cazurilor în care oamenii cereau asistenţa unui „prieten". Din fericire, pe la
jumătatea secolului al V-lea î.Chr., atenienii puteau să solicite formal unui prieten să-1 asiste. În al
doilea rînd, un obstacol mult mai serios, pe care oratorii atenieni nu au reuşit niciodată să-1
depăşească complet, a fost regula că nimeni nu putea percepe un onorariu pentru a pleda în cauza
altuia. Această lege a fost ignorată serios în practică, dar nu a fost niciodată abrogată, drept urmare
oratorii nu au putut niciodată să se prezinte ca jurişti sau experţi. Ei au trebuit să menţină ficţiunea
juridică precum că ei sînt doar nişte cetăţeni care ajută cu generozitate un prieten pe gratis şi de
aceea nu au putut niciodată să se organizeze într-o adevărată profesie - cu asociaţii profesionale şi
titluri şi toate celelalte atribute - ca la asociaţiile moderne. De aceea, vorbind în sensul strict al
definiţiei de avocat, primii avocaţi aveau să fie oratorii din Roma antică.
Roma antică se consideră statul care a dat naştere instuţiei avocaturii. Iniţial termenul latin
„advocatus" presupunea în Roma republicană, prieteni sau rude ale părţii în procesul judecată care o
însoţeau în timpul şedinţei judiciare şi îi dădeau sfaturi. În perioada imperiului acest termen capătă
semnificaţia de „apărător al dreptului". Apărătorii în sensul general al aces termen se repartizau în
trei categorii - „avocaţi, laudatores şi patroni", unde reprezentanţi ai părţilor se considerau numai
ultimii, denumiţi uneori „oratores" sau „defensores". Ei se aleg din rîndul persoanelor cu o reputaţie
bună şi cu vaste cunoştinţe, dar nu în special în jurisprudenţă.
În a doua jumătate a perioadei imperiale în Roma avocatura se organizează într-un grup social
deosebit - „corpus togatorum", constituit din savanţi jurişti pe lîngă instanţele judecătoreşti. Această
corporaţie se afla sub supravegherea magistraţilor care aplicau sancţiuni disciplinare avocaţilor. În
această perioadă avocaţii se asimilează juriştilor, iar unii dintre ei se bucură de autoritate datorită
interpretării făcute de ei în domeniul dreptul care echivalau cu legile. Pentru activitatea avocaţială
se stabileşte prin lege remunerarea acestora.
Profesia de avocat în Ţările Române a existat din timpuri străvechi, fiind una dintre primele
profesii pentru care s-a simţit necesitatea unor reglementări cu putere de lege. În acest sens
precizăm că, în istoria dreptului românesc, se regăsesc diverse reglementări obligatorii referitoare la
activitatea de „vechil” (denumire arhaică a avocatului) datînd din secolul al XV lea. Perfecţionarea
organizării judecătoreşti şi a desfăşurării procedurii de judecată, a început în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea în sensul modernizării şi introducerii unor norme noi privind separarea
instanţelor judecătoreşti de cele administrative, specializarea lor, organizarea procedurii scrise, a
apelului şi revizuirii hotărîrilor, a avocaturii. În această perioadă are loc adoptarea unor acte
normative (coduri) noi, fapt ce a condus la accentuarea rolului legii scrise în raport cu obiceiul. O
trăsătură caracteristică sistemului juridic din această perioadă, care o contribuit la apariţia instituţiei
avocaturii ţine de începutul consacrării principiului legalităţii, prin impunerea obligaţiei de a
respecta normele de drept tuturor persoanelor, indiferent de poziţia lor social sau politică.
În Basarabia corpul avocaţilor era organizat pe lîngă curţile de apel, avîndu-se consiliile de
guvernare în oraşele de reşedinţă ale curţilor. La Chişinău nu exista o curte de apel, de aceea
avocaţii de la curtea de apel din Odesa aveau la Chişinău o secţie specială a Consiliului Avocaţilor
din Odesa. Odată cu unirea Basarabiei şi a României, legea din 12 martie 1907, care stabilea
principiile de activitate ale avocaturii în spaţiul respectiv, va fi înlocuită cu legea pentru organizarea
şi unificarea corpului de avocaţi din 21 februarie 1923, care ulterior la 22 decembrie 1931 va fi
abrogată prin Legea pentru organizarea corpului de avocaţi.
Odată cu formarea RSSM, avocatura, ca şi celelalte instituţii, va fi aliniată la standardele
URSS-ului, astfel, activitatea piopriu-zisă de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor se va
desfăşura în conformitate cu Regulamentul cu privire la avocatură în URSS din 16 august 1939, în
conformitate cu acest regulament activitatea avocaturii în RSSM era coordonată de Comisariatul
Poporului pentru Justiţie, fiind create birouri de acordare a asistenţei juridice pe întregul teritoriu al
republicii.
În perioada sovietică, avocaţii din RSSM erau obligaţi fie membri ai Colegiului de Avocaţi,
activitatea lor fiind reglementată de Legea RSSM cu privire la aprobarea Regulamentului privind
avocatura în RSSM din 21 noiembrie 1980, Colegiul avocaţilor era responsabil de încasarea
onorariilor, achitarea cheltuielilor şi remunerarea avocaţilor. După declararea independenţei în
1991, Colegiul Avocaţilor şi-a continuat activitat în calitate de asociaţie voluntară de avocaţi, care
oferea admitere în avocatură după finisarea unei stagieri şi susţinerea de către candidaţi a unui
examen de calificare. În afară de membrii Colegiului de Avocaţi, juriştii care au susţinut un examen
în scris şi au primit licenţa de la Ministerul Justiţiei pentru oferirea serviciilor de asistenţă juridică,
de asemenea, puteau servi drept apăratori în cauzele penale. În anul 1999, Parlamentul a adoptat o
nouă lege cu privire la avocatură, care a înlocuit legislaţia sovietică; lîngă altele, această lege a
transformat Colegiul Avocaţilor care era o organizaţie voluntara, în Uniunea Avocaţilor, organizaţie
la care toţi avocaţii trebuiau sa se alăture.

2. Principiile, regulile fundamentale ale exercitării profesiei de avocat


Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare, funcţionare şi conducere
autonomă, din aceste considerente exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii
fundamentale:
1. asigurarea dreptului la apărare garantat de Constituţie - fiecare om are dreptul să
reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. În tot
cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Din acest
considerent amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pe-
depseşte prin lege (169).
În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea
civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un
apărător ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor
la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, să asigure bănuitului, învinuitului,
inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau a unui
avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste organe.
În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au mijloace de a plăti apărătorul, ei sînt
asistaţi gratuit de cîte un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat(170).
2. libertate şi independenţă în activitatea de avocat - libertatea şi independenţa profesiei de
avocat sînt principii în baza cărora avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele
legitime ale clienţilor potrivit legii. Aceste principii definesc statutul profesional al avocatului şi
garantează activitatea sa profesională. Avocatul este liber să-şi aleagă, să schimbe şi să dispună în
tot sau în parte de forma de exercitare a profesiei, în condiţiile prevăzute de lege.
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul. Nimeni nu poate impune unei
persoane un avocat, cu excepţia cazurilor privitoare la asistenţa judiciară obligatorie şi asistenţa
gratuită. Orice clauză ori convenţie contrară, prohibitivă sau restrictivă, este lovita de nulitate
absolută.
Relaţiile dintre avocat şi clienţii săi se bazează pe onestitate probitate, corectitudine,
sinceritate, loialitate şi confidenţialitat. Drepturile şi obligaţiile avocatului sînt prevăzute de lege,
codul deontologic şi contractul de asistenţă juridică legal încheiat.
În concluzie, putem spune că exercitînd profesia de avocat, fiecare este obligat să întreprindă
măsuri corespunzătoare pentru a asigura independenţa şi libertatea de exercitare a profesiei.
îndatoririle ce îi revin avocatului îi impun independenţă absolută, liberă de orice influenţă, chiar şi
de influenţa derivată din propriile interese sau datorită influenţei terţelor persoane, fapt necesar
pentru a nu suprima încrederea în justiţie. Astfel avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a
independenţei sale, să vegheze ca nici un factor obiectiv sau subiectiv să nu aducă atingere
principiilor de etică profesională.
3. democratism şi colegialitate în raporturile dintre avocaţi - colegialitatea impune ca
relaţiile dintre avocaţi să fie bazate încredere, loialitate şi respect reciproc, exceptînd orice
comportament susceptibil să afecteze reputaţia profesiei.
Avocatul fiind obligat să manifeste faţă de orice alt avocat comportament colegial şi loial aşa
încît adresîndu-se către un avocat sau vorbind despre acesta, avocatul este obligat, înainte de a-i
pronunţa numele şi prenumele acestuia, să utilizeze cuvintele „domnul avocat", „doamna avocat",
iar în adresare către memb Consiliului Uniunii Avocaţilor, membrii Comisiei de licenţiere profesiei
de avocat, membrii Comisiei pentru etică şi disciplină către şefii birourilor de avocaţi să utilizeze
cuvîntul „maestre".
Este de datoria oricărui avocat ca, la solicitarea unui avocat, să se abţină să accepte o cauză
pentru care nu are competenţa necesară; într-o astfel de situaţie, el trebuie să-şi ajute coleg să intre
în contact cu un alt avocat care să fie în măsură să-i ofe serviciul cerut.
4. apartenenţă benevolă la asociaţiile profesionale de avocaţi - în scopul apărării drepturilor şi
intereselor lor, avocaţii sunt în drept să se asocieze, pe principii benevole, conform legislaţiei
cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale locale, centrale şi internaţionale, în
baza calităţii de membru individual sau colectiv, şi să se înregistreze în modul stabilit.
Asociaţiile de avocaţi, pot acorda asistenţă materială avocaţilor din cadrul acestor asociaţii şi
membrilor familiilor acestora.
5.asigurarea legalităţii şi umanismului - relaţiile dintre avocat şi client sînt bazate pe
onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. Responsabilitatea
avocatului include atît comportamentul acestuia în exercitarea profesiei, cît şi în afara ei.
6.principiul păstrării secretuluiprofesional - avocatul este dator sa păstreze secretul
profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată. Din aceste considerente
avocatul nu poate fi obligat în nici o circumstanţă şi de către nici o persoană să divulge secretul
profesional. Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul său şi nici de
către o altă autoritate sau persoană. Se exceptează însă cazurile în care avocatul este urmărit penal,
disciplinar, sau atunci cînd există o contestaţie în privinţa onorariilor convenite, exclusiv pentru
necesităţi stricte pentru apărarea sa.
Obligaţia de a păstra secretul profesional este absolută şi nelimitată în timp. Obligaţia se
întinde asupra tuturor activităţilor avocatului, ale asociaţilor săi, inclusiv asupra raporturilor cu alţi
avocaţi, şi persoanelor cu care avocatul conlucrează în exercitarea profesiei, precum şi salariaţilor
săi. Avocatul este dator să le aducă la cunoştinţă această obligaţie.
Obiectul secretului profesional îl constituie chestiunile care o persoană s-a adresat după
asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor oferite de avocat, procedeele de strategie şi tactică apărării
sau reprezentării, datele privind persoana care s-a adresat după asistenţă şi alte împrejurări care
rezultă din activitatea profesională a avocatului.

3. Avocatura şi exercitarea profesiei de avocat


În Republica Moldova avocatul îndeplineşte un rol important în protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului. Misiunea avocatului nu se limitează la executarea fidelă a unui
mandat în cadrul legii. Într-un stat de drept, avocatul este indipensabil justiţiei şi justiţiabililor,
sarcina lui constînd în apă drepturilor şi libertăţilor clienţilor săi.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie acordarea de asistenţă juridică calificată
persoanelor fizice şi juridice în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
În executarea profesiei avocatul este obligat să acţioneze pentru asigurarea accesului liber la
justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, să acţioneze prin toate mijloacele legale pentru a proteja
profesia, demnitatea şi onoarea corpului de avocaţi.
Jurămîntul avocatului constituie baza juridico-moral exercitare a profesiei. Nerespectarea
jurămîntului şi a normelor legale va constitui temei pentru intentarea unei proceduri de răspundere
disciplinară a avocatului.
În exercitarea dreptului său de a asista şi a reprezenta clientul în faţa tuturor instanţelor,
autorităţilor şi instituţiilor avocatul este în drept să aplice orice mijloace de exercitare a dreptului de
apărare prevăzute de lege.
Y' (()

În conformitate cu articolul 1 al Legii cu privire la avocatură, profesia de avocat este


exercitată de persoane calificate şi abilitate, conform legii, să pledeze şi să acţioneze în numele
clienţilor lor, să practice dreptul, să apară în faţa unei instanţe ludecătoreşti sau să consulte şi să
reprezinte în materie juridică clienţii lor.
Avocatura este o instituţie de drept independentă, menită să asigure, pe bază profesională,
acordarea de asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor,
libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la înfăptuirea justiţiei. Ca
instituţie de drept, avocatura reprezintă totalitatea juriştilor care exercită profesia de avocat în bază
de licenţă eliberată conform legii. Avocatul fiind un liber profesionist, consultant independent care
dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de
a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.
Pentru moment în Republica Moldova dobîndirea calităţii de avocat poate fi obţinută de
cetăţeanul care întruneşte următoarele condiţii:
- are capacitate deplină de exerciţiu - capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd
persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de 18 ani. Capacitate de exerciţiu este
aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma
personal obligaţii civile şi de a le executa;
- este licenţiat în drept - ca o condiţie pentru admiterea la examenul de calificare, candidaţii
trebuie să prezinte copia diplomei de licenţiat în drept. Nici o prevedere din lege nu-i va permite
unei persoane să devină avocat fără diplomă de licenţiat în drept şi nu s-a constatat că în practică ar
exista excepţii de la această regulă, persoanele care nu sînt licenţiate în drept pot reprezenta părţile
în cauze civile după obţinerea unei procuri şi de asemenea, pot acorda servicii de consultanţă
juridică;
- se bucură de o reputaţie ireproşabilă - nu se conside cu reputaţie ireproşabilă persoana care:
a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave
săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedente penale; nu i-au fost stinse antecedentele
penale pentru comiterea altor infracţiuni; anterior a fost exclusă din avocatură sau s-a retras licenţa
pentru acordarea asistenţei juridice din motive compromiţătoare; a fost concediată din cadrul
organelor drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată, din aceleaşi motive, din funcţia de
judecător, notar, consultant juric sau funcţionar public; comportamentul sau activitatea ei este
incompatibilă cu normele Codului deontologic al avocatului; prin hotărîrea instanţei judecătoreşti,
s-a stabilit un abuz prin care a încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
- a efectuat stagiul profesional şi a susţinut examenul de calificare - sînt scutite de efectuarea
stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul de doctor, pre cum şi
cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţie de judecător sau procuror dacă, în termen
de 6 luni după demsia din funcţiile respective, au solicitat eliberarea licenţei pentr exercitarea
profesiei de avocat. De aceleaşi drepturi şi în aceleaşi condiţii beneficiază şi persoanele care, după
demisia din funcţia de judecător şi procuror, au continuat să activeze în domeni dreptului.
Pentru desfăşurarea activităţii de avocat, solicitantul adresează o cerere scrisă ministrului
justiţiei privind eliberarea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat. După primirea licenţei,
persoana este în drept să desfăşoare activitatea de avocat doar după: depunerea jurămîntului şi
înregistrarea biroului de avocaţi, care poate avea două forme:
- birou individual de avocaţi - în biroul individual de avocaţi îşi exercită profesia un
singur avocat (fondatorul biroului) şi în raporturile juridice se prezintă ca persoană fizică;
-birou asociat de avocaţi - biroul asociat de avocaţi este fondat de doi şi mai mulţi
avocaţi, care îşi exercită profesia de sine stătător, iar în raporturile juridice se prezintă ca persoană
juridică.
Profesia de avocat este organizată în cadrul Uniunii Avocaţilor a cărei activitate se întemeiază
pe principiile autoadministrării. Uniunea Avocaţilor este persoană juridică, organ de
autoadministrare a avocaţilor din care fac parte toţi avocaţii în-
scrişi în Lista avocaţilor, are patrimoniu propriu şi organizare de
sine stătătoare, avînd sediul în municipiul Chişinău.
Respectiv Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova are următoarea structură:
Y' (()

- Congresul;
- Consiliul Uniunii Avocaţilor;
- preşedintele Uniunii Avocaţilor;
- secretarul general al Uniunii Avocaţilor;
- Comisia de licenţiere a profesiei de avocat;
- Comisia pentru etică şi disciplină;
- Comisia de cenzori;
- secretariatul.
Totodată, în cadrul Uniunii Avocaţilor mai funcţionează şi barouri de avocaţi. Baroul
activează în circumscripţia unei curţi de apel, iar din componenţa lui fac parte toţi avocaţii din
circumscripţia respectivă. Organele de conducere ale baroului sint: adunarea generală şi decanul.
Congresul - este organul suprem al Uniunii Avocaţilor, care se convoacă cel puţin o dată pe an
şi are următoarele competenţe:
- alege, dintre membrii săi, şi revocă preşedintele Uniunii Avocaţilor şi membrii Comisiei
pentru etică şi disciplină;
- elaborează propuneri pentru perfecţionarea legislaţiei;
- aprobă şi modifică Codul deontologic al avocatului Statutul profesiei de avocat;
- aprobă bugetul anual al Uniunii Avocaţilor şi executarea bugetară anuală a acestuia;
- stabileşte cota de contribuţie a avocaţilor la forma bugetului Uniunii Avocaţilor ;
- stabileşte cuantumul taxelor pentru examenele de admitere la stagiu şi pentru examenele de
calificare, cuantumul taxei pentru efectuarea stagiului profesional şi-al taxei pentru examinarea
cererilor de admitere în profesia de avocat;
- audiază şi aprobă rapoartele anuale privind activitatea Consiliului, secretarului general şi a
comisiilor Uniunii Avocaţilor;
- adoptă hotărâri privind relaţiile dintre barouri;
- adoptă alte hotărâri privind activitatea Uniunii Avocaţilor, prevăzute de Legea cu privire la
avocatură.
Consiliul Uniunii Avocaţilor - este organul reprezentativ şi deliberativ al avocaţilor din ţară şi
asigură activitatea permanentă a Uniunii Avocaţilor. Consiliul Uniunii Avocaţilor e format din
preşedintele Uniunii Avocaţilor, decanii barourilor şi avocaţii, cu o vechime în profesie de 5 ani,
delegaţi de barouri conform normei de reprezentare de 1:200 (un delegat din partea a două sute de
avocaţi), mandatul de membru al Consiliul Uniunii Avocaţilor fiind de 4 ani.
Consiliul Uniunii Avocaţilor se întruneşte cel puţin o pe lună (conducerea şedinţelor
revenindu-i preşedintelui Ununii Avocaţilor) şi are următoarele atribuţii:
- asigură executarea hotărârilor Congresului;
- soluţionează, în perioada dintre sesiunile Congresului problemele privind exercitarea
profesiei de avocat, cu excepţia celor date în competenţa Congresului;
- ţine Lista avocaţilor care au dreptul de a exercita profesia de avocat;
- adoptă hotărâri în problemele privind pregătirea şi perfecţionarea profesională a avocaţilor;
aprobă programul de formare iniţială pentru avocaţii stagiari şi de formare continuă pentru avocaţi;
aprobă lista instituţiilor care oferă servicii de instruire profesională;
- formulează recomandări privind relaţiile dintre barouri;
- asigură caracterul unitar al examenelor de admitere la stagiu şi al examenelor de calificare ;
- înregistrează contractele privind efectuarea stagiului profesional;
- soluţionează conflictele şi litigiile ce ţin de efectuarea stagiului profesional;
- aprobă şi publică bunele practici profesionale pentru avocaţi şi mecanismul de asigurare a
calităţii serviciilor de asistenţă juridică;
- aprobă forma unică a inscripţiilor pe ştampilele avocaţilor şi rechizitele antetului, ţinînd cont
de forma de organizare a activităţii de avocat;
- desemnează membrii Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat din
rîndul avocaţilor;
- întocmeşte raportul anual de activitate şi îl prezintă spre aprobare Congresului;
- aprobă contractele încheiate de secretarul general al Uniunii Avocaţilor a căror valoare
Y' (()

depăşeşte suma de 50 mii de lei;


- aprobă statul de funcţii ale secretariatului;
- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de Lege sau delegate de Congres.
Preşedintele Uniunii Avocaţilor - este ales pe un termen de 2 ani dintre avocaţii cu o vechime
în profesie de cel puţin 5 ani. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă preşedinte al Uniunii
Avocaţilor pentru cel mult 2 mandate consecutive şi are următoarele atribuţii:
- reprezintă Uniunea Avocaţilor în relaţiile cu persoan fizice şi juridice din ţară şi din
străinătate;
- prezidează şedinţele Consiliului Uniunii Avocaţilor;
- semnează actele Consiliului Uniunii Avocaţilor;
- supraveghează relaţiile dintre Uniunea Avocaţilor şi barouri, precum şi relaţiile dintre
barouri, birouri, cabinete;
- acordă sprijin barourilor în relaţiile acestora cu autorităţile centrale şi cele locale;
- veghează la asigurarea condiţiilor corespunzătoare desfăşurare a activităţii avocaţilor în
instanţele judecătoreşti, organele de urmărire penală şi în autorităţile publice.
Secretarul general al Uniunii Avocaţilor - activitatea organizatorico-administrativă şi
economico-financiară a Uniunii Avocaţilor este asigurată de către secretarul general. Secretarul
general este angajat în funcţie de către Consiliul Uniunii Avocaţilor, în bază de concurs, pentru un
termen de 5 ani, ce poate fi prelungit o singură dată.
Secretarul general are următoarele atribuţii:
- poartă răspundere pentru gestiunea economico-financiară a Uniunii Avocaţilor;
- încheie acorduri şi contracte în numele Uniunii Avocaţilor;
- gestionează activitatea economico-financiară a Uniunii Avocaţilor;
- organizează elaborarea, fundamentarea şi prezentarea la Congres a proiectului bugetului
anual al Uniunii Avocaţilor;
- prezintă Congresului raportul privind executarea anuală a bugetului Uniunii Avocaţilor;
- participă, fără drept de vot, la sesiunile Congresului şi la şedinţele Consiliului Uniunii
Avocaţilor;
- elaborează proiectul agendei şi pregăteşte materialele de lucru ale Congresului şi ale
Consiliului Uniunii Avocaţilor, după consultarea cu Consiliul;
- angajează personalul secretariatului şi conduce activitatea acestuia;
- organizează ţinerea evidenţei tuturor imobilelor din proprietatea sau din administrarea
Uniunii Avocaţilor, precum şi celorlalte bunuri aflate în patrimoniul acesteia;
- ţine evidenţa achitării contribuţiilor şi prezintă rapoarte trimestriale Consiliului Uniunii
Avocaţilor;
- îndeplineşte alte atribuţii la indicaţia Congresului şi a Consiliului Uniunii Avocaţilor.
Comisia de licenţiere a profesiei de avocat - este compusă din 11 membri, aleşi în bază de
concurs, dintre care 8 sînt avo-caţi vechime în profesia de avocat de cel puţin 5 ani şi 3 sînt
prefesori titulari de drept cu o vechime în profesia de avocat de cel puţin 5 ani.
Comisia de licenţiere adoptă hotărîri privind admiterea examene; organizează examenele de
admitere la stagiu şi de calificare; aprobă rezultatele examenelor de admitere la stagiu şi adoptă
hotărîri privind admiterea la stagiul profesional; aprobă rezultatele examenelor de calificare şi
adoptă hotărîri privind admiterea în profesie.
Comisia pentru etică şi disciplină - protecţia onoarei şi pirstigiului profesiei, respectarea
Legii, a Statutului profesiei şi deciziilor obligatorii ale organelor profesiei sînt încredinţate comisiei
pentru etică şi disciplină, aceasta fiind unica instanţă disciplinară a Uniunii Avocaţilor. Comisia
pentru etică şi disciplină este compusă din 11 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.
Şase membri sînt aleşi de Congres, iar 5 sînt delegaţi de barouri. Comisia pentru etică şi disciplină
îşi ţine şedinţele or de cîte ori este necesar, dar se întruneşte cel puţin o dată pe lună pentru a
examina abaterile disciplinare săvârşite de avocaţii înscrişi în Lista avocaţilor care au dreptul de a
exercita profesia de avocat. Fapta săvîrşită de avocat, prin care se încalcă dispoziţiile Legii, ale
Statutului profesiei, Codului deontologic, hotîrile obligatorii ale organelor profesiei de natură să
prejudiceze onoarea ori prestigiul profesiei sau al corpului de avocaţi, contribuie abatere
Y' (()

disciplinară şi se sancţionează potrivit Legii.


Comisia de cenzori - este compusă din 5 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani,
delegaţi de barouri. Comsia exercită controlul activităţii economico-financiare a Uniunii Avocaţilor
şi se subordonează Congresului.
Secretariatul - în exercitarea atribuţiilor, organele de administrare ale avocaţilor sînt asistate
de personalul secretariatului. Numărul de personal şi funcţiile concrete ale personalului
secretariatului se stabilesc de Consiliul Uniunii Avocaţilor.
Acestea în ansamblu asigură accesul persoanelor fiyice şi juridice la asistenţa juridică
calificată, acordată de către avocaţi.
Însă în activitatea avocatului pot interveni unele situaţii în urma cărora activitatea de avocat
poate fi suspendată sau încetată.
În conformitate cu articolul 13 al Legii cu privire la avocatură, activitatea de avocat se
suspendă de drept, de către Consiliul Uniunii Avocaţilor, în următoarele cazuri:
- la cererea scrisă a avocatului, în cazul existenţei unor motive întemeiate;
- în caz de incompatibditate, pe durata existenţei acestei stări;
- pe perioada interdicţiei de a activa, dispuse prin hotărîre judecătorească sau disciplinară;
- în cazul neefectuării de către avocat a defalcărilor în bugetul Uniunii Avocaţilor la expirarea
a 6 luni de la termenul scadent pînă la achitarea integrală a restanţei;
- pînă la achitarea sumei amenzii, de la termenul scadent de 30 de zile de la data emiterii
deciziei privind aplicarea sancţiunii disciplinare sub formă de amendă.
Licenţa şi legitimaţia avocatului a cărui activitate este suspendată se transmit, în termen de 10
zile, Consiliului Uniunii Avocaţilor, care le păstrează pe parcursul perioadei de suspendare a
activităţii de avocat.
Activitatea de avocat încetează:
- prin renunţare în scris la exerciţiul profesiei;
- în cazul retragerii licenţei;
- în caz de deces;
- în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea
penală şi incompatibilă cu normele deontologice ale activităţii de avocat.
Avocatul a cărui activitate a încetat este obligat să restituie consiliului Uniunii Avocaţilor, în
termen de 10 zile, licenţa şi legitimaţia de avocat. Avocatul care renunţă la exercitarea profesiei va
formula o cerere în scris, dar este obligat să asigure rezilierea contractelor cu clienţii cărora nu le
poate acorda asistenţă juridică. Avocatul va prezenta decanului baroului lista cuprinzîud cauzele
nefinalizate.

4. Statutul avocatului
În Republica Moldova avocatul îndeplineşte un rol iminent in protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului. Misiunea avocatului nu se limitează la executarea fidelă a unui
mandat în cadrul legii, sarcina lui constînd în apărarea drepturilor şi libertăţilor clienţilor săi. Într-un
stat de drept, avocatul este indispensabilul justiţiei şi justiţiabililor. Scopul exercitării profesiei de
avocat îl constituie acordarea de asistenţă juridică calalificată persoanelor fizice şi juridice în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
Asigurarea accesului liber la justiţie constituie un principiu de bază al statului de drept şi o
condiţie obligatorie ce rezultă din actele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Asistenţa juridică efectivă constituie un element de bază al accesului la justiţie şi statul are
obligaţia de a garanta asistență juridică persoanelor care nu dispun de mijloace suficiente financiare
pentru a-şi angaja un avocat. Accesul la justiţie, fiind un drept fundamental, în condiţiile unui
proces contradictoriu se realizează numai cu implicarea unui jurist/avocat calificat. Altfel spus,
accesul la protecţia oferită de către lege drepturilor şi intereselor legitime de către instanţa de
judecată poate fi real numai prin implicarea unui avocat.
Avocatul îndeplineşte o activitate publică juridică de apărare a drepturilor şi libertăţilor omului
şi de acordare a asistenței juridice calificate persoanelor ce necesită o asemenea asistență prin
consultaţii, explicaţii, concluzii cu privire la problemei juridice, întocmirea documentelor cu
Y' (()

caracter juridic, asistența și reprezentarea juridică în faţa organelor de jurisdicţie şi de urmărire


penală; prin apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice şi juridice în raport cu autorităţile publice, instituţii şi orice cetăţean al Republicii
Moldova sau străin, prin alte căi şi mijloace ce contribuie la realizarea dreptului la apărare.
Lipsa asistenţei juridice în cauze penale şi civile poate afecta rezultatele actului de justiţie,
reduce încrederea populației în sistemul de justiţie, pune la dubiu caracterul democratic al activităţii
instanţelor judecătoreşti. Deseori, justiţiabilii car apără sau înaintează pretenţii singuri, şi nu înţeleg
pînă la capăt semnificaţia juridică a necesităţii de prezentare a probelor (ficare pretinde că este
onest), nu conştientizează definitiv semnificaţia actului de justiţie, puterea lucrului judecat etc.
Acest luucru este demonstrat şi de implicarea uneori în proces a persoanelor care doar pretind că au
pregătirea necesară.
Obligaţia de acordare a asistenţei juridice calificate rezultată din mai multe acte internaţionale
la care Republica Mold este parte:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1948, art. 2, 7, 8,10,11;
- Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, în particular art.2 si art. 14
(3d);
- Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului, în particular art. 12, 37 (d), art.40
(2b);

- Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor omului şi Libertăţilor Fundamentale, în


particular art. 6.3 (C) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolele
respective.
- De asemenea, obligaţia de acordare a asistenţei juridice calificate şi efective de reformare
a sistemului existent de acordare a asistenţei juridice garantate de către stat rezultă din:
- Art.20 şi 26 al Constituţiei Republicii Moldova;
- Legea cu privire la asistenţă juridică garantată de stat ur.l98-XVI din 26.07.2007;
- Codul de Procedură Penală şi Codul de Procedură Civilă;
- Legea cu privire la avocatură nr.l260-XV din 19.07.2002;
- Hotărîrea Guvernului nr.179 din 23.03.2011 pentru aprobarea Planului de Acţiuni al
Guvernului pentru anii 2011-2014(pct.83-87).
În conformitate cu art.5 al Legii cu privire la avocatură, orice persoană are dreptul să consulte
în chestiunile juridice un avocat şi să fie reprezentată de acesta în raporturile cu toate persoanele
fizice şi juridice, inclusiv cu statul şi cu organele acestuia, iu instanţele de judecată şi în
judecătoriile arbitrale. în vederea realizării acestui drept avocaţii sînt înputerniciţi să acorde ur-
mătoarele genuri de asistenţă juridică:
- oferă consultaţii şi explicaţii, expun concluzii cu privire la problemele juridice, prezintă
informaţii verbale şi în scris referitoare la legislaţie;
- întocmesc documente cu caracter juridic;
- reprezintă interesele lor în instanţele de judecată;
reprezintă interesele lor în materie juridică în relaţiile cu autorităţile publice, notarii publici,
executorii judecătoreşti şi cu alte persoane fizice şi juridice;
participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de apărător sau
reprezentant al victimei, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al martorilor(177).
Asistenţa juridică acordată de avocaţi poate îmbrăca diferite forme.
În funcţie de modalitatea de remunerare a serviciilor acordate, distingem următoarele tipuri de
asistenţă juridică:
- asistenţa juridică garantată de stat - se acordă în conformitate cu Legea cu privire la
asistenţa juridică garantată de stat, din contul mijloacelor destinate acordării asistenţei juridice
garantate de stat persoanelor care nu dispun de suficiente mijloace financiare pentru plata lor şi care
întrunesc condiţiile stipulate de Lege;
- asistenţa juridică la cererea şi din contul solicitantului
În funcţie de caracterul asistenţei juridice acordate distingem:
Y' (()

- asistenţa juridică primară (facultativă) - se acordă de către avocaţi la cererea persoanei care
solicită anumite consultaţii, furnizare de informaţii privind sistemul de drept al Republicii Moldova,
privind actele normative în vigoare, drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept, privind modalitatea
de realizare şi de valorificare a drepturilor pe cale judiciară şi extrajudiciară; acordare de
consultanţă în probleme juridice; acordare de asistenţă în vederea întocmirii actelor juridice;
acordare a altor forme de asistenţă, care nu intră în categoria de asistenţă juridică calificată;
- asistenţa juridică calificată (obligatorie) - se acordă, de regulă, bănuitului, învinuitului,
inculpatului, şi constă în acordarea serviciilor juridice de consultanţă, reprezentare şi/sau apărare în
organele de urmărire penală, în instanţele judecătoreşti pe cauze penale, contravenţionale, civile sau
de contencios administrativ, reprezentare în faţa autorităţilor administraţiei publice (178).
Asistenţa juridică garantată de stat se acordă pe baza următoarelor principii:
a) egalității în drepturi a tuturor persoanleor care beneficiază de ea;
b) competenţei a persoanelor care o acordă;
c) calităţii, eficienţei şi economicităţii serviciilor acordate;
d) confidenţialităţii;
e) inadmisibilităţii conflictului de interese (179).

5. Răspunderea disciplinară a avocaţilor


Protecţia onoarei şi prestigiului profesiei, respectarea legii, a statutului profesiei şi a deciziilor
obligatorii ale organelor profesiei sînt îndatoriri ale fiecărui avocat, încălcarea lor constituind
abateri disciplinare grave.
Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor Legii cu privire la avocatură
sau ale Codului deontologic al avocaţilor din Republica Moldova, nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor, precum şi orice fapte savîrşite
în legătură cu profesia sau in afara acesteia, care sînt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul
profesiei sau ale instituţiei.
Petiţiile referitoare la acţiunile avocaţilor, precum formaţia cu privire la abaterile disciplinare
comise de avocat în timpul exercitării atribuţiilor profesionale, se examinează de către Comisia
pentru etică şi disciplină. În cazul existenţei unor temeiuri suficiente, comisia dispune efectuarea
unui control. Controlul se efectuează de către membrii comisiei sau se pune în sarcina baroului
(180).
Comisia pentru etică şi disciplină trebuie să solicite avocatului căruia i-a fost intentată
procedura disciplinară explicații în scris, acte şi alte materiale necesare pentru adoptarea unei
decizii obiective. În cazul în care se adeveresc unele abateri comise de avocat, preşedintele
Comisiei pentru etică şi disciplină prezintă materialele despre avocatul în cauză spre examinare
comisiei. În urma examinării materialelor, Comisia adoptă una din următoarele decizii:
- aplicarea unei sancţiunii disciplinare;
- efectuarea unui control suplimentar;
- lipsa încălcărilor în acţiunile avocatului;
Sancţiuni disciplinare care pot fi aplicate avocaţilor pentru încălcările sale sînt:
- avertizarea;
- mustrarea;
- amenda de la 1000 la 3000 de lei care se face venit la bugetul Uniunii Avocaţilor;
- suspendarea activităţii de avocat;
- retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat;
La aplicarea sancţiunii disciplinare se ţine cont de gravitatea abaterii, de circumstanţele în care
a fost comisă, de acivitatea şi comportamentul avocatului.
Sancţiunea disciplinară se aplică cel mult peste 2 luni de la linia constatării abaterii, fără a se
lua în calcul perioada pierderii temporare de către avocat a capacităţii de muncă şi aflării acestuia în
concediu.
Procedura disciplinară nu poate fi intentată, iar cea intentată se clasează, dacă din momentul
comiterii abaterii a trecut un an. În acest caz nu se ia în calcul perioada pierderii temporare de către
avocat a capacităţii de muncă, aflării acestuia în concediu și timpul aflării cauzei în procedură
disciplinară.
Dacă în decurs de un an de la data aplicării sancţiunii disciplinate avocatul sancţionat nu
comite o nouă abatere, se consideră că acesta nu a fost supus sancţiunii disciplinare respective.
Comisia pentru etică şi disciplină este în drept să anuleze sancţiunea disciplinară, pînă la expirarea
termenului de un an, din proprie iniţiativă, la solicitarea avocatului, în temeiul demersului baroului
sau al asociaţiei de avocaţi .
TEMA 10: Notariatul şi activitatea de îndeplinire a actelor procedurale

1. Consideraţii generale privind apariţia şi dezvoltarea instituţiei notariatului

Istoria notariatului şi apariţia notarului este legată de descoperirea şi folosirea scrisurilor de


populaţiile sumeriene. Primele testamente, contracte de vînzare-cumpărare sau de închiriere au fost
scrise în Mesopotamia cu mii de ani în urmă. Originea instituţiei notariatului trebuie căutată în
antichitate unde, în orînduirea sclavagistă, se regăsesc elemente specifice ce pot duce la concluzia
existenţei unor forme incipiente de exercitare a profesiei notariale. Consemnarea în scris a
operaţiunilor juridice a contribuit la garantarea ordinii şi păcii în cadrul convenţiilor private, în
Roma antică cei ce se îndeletniceau cu afaceri şi diverse tranzacţii comerciale se foloseau de scribi
pentru a nota elementele esenţiale ale discuţiilor ce se purtau cu ocazia încheierii convenţiilor.
Astfel, „nota" scrisă de sclav şi aprobată de părţi constituia un început de dovadă în cazul unui
proces izvorît din convenţie. Specializarea sclavilor le-a atras şi denumirea de „notari", adică cei
care iau notiţe.
Propagarea treptată a documentelor scrise a determinat apariţia unei profesii liberale, anume
aceea a „tabelionului”, persoanele care o exercitau fiind specializate în redactarea documentelor
juridice. Tabelionii au devenit treptat experţi în cunoaşterea legilor şi a formulelor juridice, funcţiile
lor depăşind pe aceea de simplă redactare a unor documente juridice; ei au devenit adevăraţi asesori
juridici ai părţilor nu numai în materia convenţiilor private, ci şi în privinţa redactării unor petiţii,
atestări sau certificate eliberate de tribunal.
Odată cu dezvoltarea oraşelor medievale şi înflorirea comerţului, convenţiile private au început
să fie tot mai mult redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzătoare, obţinută în
diferite şcoli ale timpului. Dezvoltarea comerţului în secolele XI-XII a contribuit la transformarea
scribului - „scrip-tor" sau „notarius" - în notar public. Gîndirea juridică a epocii a fost marcată în
mod esenţial de două şcoli importante - a glosatorilor şi a canoniştilor -, iar aceasta a contribuit la
transformarea tabelionilor în veritabili funcţionari publici, în sensul modern al cuvîntului.
În ţara noastră, unii autori consideră că originea notarialului coboară pînă în secolul al XlV-lea,
totuşi, timp îndelungat activitatea notarială era îndeplinită de instanţele judecătoreşti, care aveau
atribuţii în materie necontencioasă.
Însă, ca instituţie publică de drept, notariatul în Republicii Moldova îşi trage originea din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi anume din 1869. Funcţia de notar se instituia în baza legii
notariale ruse din 1866 care, la rîndul său, a apărut odată cu reforma judecătorească din 1864 şi
reflecta caracteristicile formei date.
În acea perioadă organele notariale din Basarabia aveau o structură dublă: primii notari şi
notarii publici.
Primii notari se instituiau de către Tribunalul Regional (Chişinău-Tighina-Bălţi). Ei erau
funcţionari ai statului şi e egali în privinţa retribuţiei, drepturilor de serviciu şi privilegiilor, a
modului de numire în funcţie, de avansare şi de eliberare cu membrii Tribunalelor Regionale.
Primeau salariu de stat și aveau pensie. Primul notar se numea în funcţie la recomanda preşedintelui
de tribunal prin decret regal.
Notarii publici activau în cadrul birourilor notariale. Numărul notarilor depindea de împrejurări
şi se stabilea de Ministerul Justiţiei în acord cu cel de interne, industrie şi de comerț.
Notarii îşi îndeplineau obligaţiile funcţionale numai în cumscripţia tribunalului, în
supravegherea căruia se afla fiecare dintre ei, dar deserveau toate persoanele care li se adresau,
chiar dacă domiciliul acestora din urmă se afla în afara circumscripției deservite. Actul întocmit de
către notari în altă circumscripție era considerat nevalabil.
Funcţia de notar era încredinţată supuşilor ruşi care întruneau următoarele condiţii:
- au atins vîrstă majoratului (21 ani);
- să nu fie angajaţi în altă funcţie statală;
- să posede limba rusă;
- să nu aibă antecedente penale sau admonestări de altă natură..
În 1919 secţiile notariale au fost înlocuite prin serviciul notarial de pe lîngă secţiile de justiţie.
Însă în perioada intervenţiei militare, a războiului civil şi în perioada „comunismului de război", din
motivul absenţei circuitului privat, serviciile notariale au fost lichidate, iar autentificarea unor acte,
precum autentificarea copiilor, legalizarea identificării semnăturilor, a fost transmisă judecătoriilor
populare.
Odată cu redresarea economică şi dezvoltarea sectorului privat a sporit şi rolul notariatului în
calitatea sa de organ cu funcţii de control asupra legalităţii convenţiilor, totodată s-a pus problema
reglementării organizării activităţii notariale. Astfel, la 14 mai 1926 CEC şi SCN din URSS au
adoptat Hotărîrea cu privire la principiile de bază ale organizării notariatului de stat. Prin acest act
normativ au fost stipulate principii unice în vederea organizării şi funcţionării birourilor notariale.
Pînă la adoptarea Legii cu privire la notariat nr. 153-XIII, din 11.04.1997, activitatea notarială a fost
reglementată prin Legea RSSM cu privire la notariatul de stat, aprobată prin Hotărîrea Sovietului
Suprem al RSSM nr.l015-VIII din 05.07.1974.
Actualmente activitatea notarilor din Republica Moldova este reglementată de Legea cu privire
la notariat, nr.l453-XV din 08.11.2002, care stabileşte principiile şi modul de realizare a activităţii
notariale, cerinţele de bază înaintate faţă de actele notariale, precum şi statutul notarului.

2. Principiile procedurii notariale


Principiile procedurii notariale stabilesc direcţia şi sincronizează întregul mecanism de
reglementare juridică a relaţiilor ce apar în procesul efectuării activităţii notariale, anticipă (de-
termină) activitatea notarului de creare şi aplicare a normelor juridice, servesc ca un important
criteriu al legalităţii şi justeţei acţiunilor cetăţenilor şi persoanelor care solicită emiterea actelor
notariale. Procedura notarială presupune un şir de principii care asigură realizarea sarcinilor
notariatului. Principiile procedurii notariale sînt nişte cerinţe juridice generale pentru efectuarea
activităţii notariale, care reflectă caracterul procedurii notariale.
Unele din ele sînt nemijlocit consfinţite de către legislaţia notarială, altele rezultă din sensul
acesteia, iar a treia parte din ele - din funcţiile notarului .
Astfel, considerăm că principiile procedurii notariale sînt următoarele:
1. Principiul legalităţii - legalitatea constituie un principiu de valoare constituţională a cărei
importanţă şi semnificaţie într-un stat de drept nici nu trebuie să mai fie demonstrată. Aplicarea
acestui principiu implică, în primul rînd, constituirea birourilor notariale în conformitate strictă cu
legea, precum şi respectarea tuturor normelor de competenţă statornicite de reglementările în
vigoare. Respectarea formelor procedurale este, de asemenea deosebit de importantă în activitatea
notarială, căci numai actul ce întruneşte toate cerinţele legale se bucură de „autoritatea publică"..
2. Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa persoanelor car desfăşoară activitate notarială -
potrivit articolului 2 alineat 5 al Legii cu privire la notariat, „activitatea notarială se înfăp tuieşte în
mod egal pentru toate persoanele" fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau de origine socială.
Consacrarea acestui principiu în Legea cu privire la notariat este o consecinţă firească a
dispoziţiei constituţionale înscrise în articolului 16 alineatul 2 din Constituţie, privitoare la
egalitatea cetăţenilor „în faţa legii şi a autorităţilor publice".
3. Principiul imparțialității notarului – prevederile legislației în vigoare obligă
persoana care desfășoară activitatea notarială să manifeste neutralitate față de părțile implicate la o
tranzacție cînd le sînt explicate drepturile şi obligaţiile acestora, consecinţele viitoare, astfel, notarul
nu are dreptul să îndeplinească acte notariale pe numele şi în numele său, pe numele şi în numele
soțuluu, precum şi pe numele şi în numele rudelor pînă la gradul III inclusiv, sau al afinilor pînă la
gradul II inclusiv .
4. Principiul de asistenţă a persoanelor fizice şi juridice în utilizarea drepturilor şi
intereselor legitime - acest principiu a dat naştere obligaţiei nemijlocite a notarului de a ajuta
persoanele fizice şi juridice la realizarea drepturilor lor şi apărarea intereselor legitime, la explicarea
drepturilor şi obligaţiilor lor, la prevenirea asupra urmărilor actelor notariale întocmite. Astfel
notarul este împuternicit să stabilească corespunderea manifestării de voinţă a persoanei cu
intenţiile sale reale şi acordarea de ajutor în alegerea variantei optimale a tranzacţiei, fapt care, la
rîndul său, constă în explicarea drepturilor şi obligaţiilor, legilor corespunzătoare şi a celor
subordonate acestora, în prevenirea asupra consecinţelor actelor emise, întocmirea tranzacţiilor şi a
cererilor, cererea documentelor necesare.
5. Principiul păstrării secretului profesional - activitatea notarului implică cunoaşterea
unor fapte sau împrejurări pe care părţile nu doresc, din diferite motive, să le facă publice. Din acest
motiv notarul are obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele îndeplinite şi la
faptele care i-au devenit cunoscute în timpul activităţii sale.
Informaţia cu privire la actele notariale îndeplinite se eliberează la cererea instanţei de
judecată, procuraturii, organelor de urmărire penală în legătură cu cauzele penale, civile sau
administrative aflate în curs de examinare, funcţionarii acestor instituţii avînd şi ei obligaţia de a
păstra în taină informațiile care le-au devenit cunoscute în exerciţiul funcţiunii.
Principiul limbii de procedură notarială - conform acestui principiu, lucrările de secretariat
notariale se efectuează în limba moldovenească. În conformitate cu articolul 17 din Lege cu privire
la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova nr.3465-XI din 01.09.1989, actele
notariale se îndeplinesc în limba moldovenească şi în limba rusă. Totodată, notarial poate fi tradus
în limba solicitată, în cazul în care notarul nu posedă (nu cunoaşte) limba străină respectivă,
traducerea poate fi efectuată de un traducător autorizat, a cărui semnătură este cunoscută notarului,
în acest caz, se legalizează semnătura traducătorului .

3. Dobîndirea calităţii de notar, suspendarea şi încetarea activităţii acestuia


În conformitate cu articolul 8 al Legii cu privire la notariat, notarul este persoana autorizată de
stat să presteze în numele acestuia servicii publice prin desfăşurarea activităţii notariale baza
licenţei eliberate de Ministerul Justiţiei. Licenţa respectivă va fi eliberată pe un termen nelimitat, în
baza ordinului ministrului justiţiei şi va conţine următoarele date: denumirea organului care a
eliberat licenţa, menţiunea despre exercitarea activităţii de notar, numărul de înregistrare şi data
eliberării licenței, numele şi prenumele persoanei, codul de identificare; semnătura ministrului
justiţiei, certificată prin aplicarea ştampilei, seria şi numărul formularului.
Pentru a obţine licenţa de notar este necesar de a îndeplini anumite criterii. Printre aceste
criterii pot fi evidenţiate criterii generale, din care fac parte: cetăţenia, capacitatea deplină de
exerciţiu, posedarea limbii de stat, lipsa antecedentelor penale nestinse; şi speciale, de exemplu,
studii juridice superioare, efectuarea stagierii, susţinerea probelor calificative de notar etc..
În ceea ce priveşte promovarea concursului pentru suplinirea locurilor vacante de notar,
admiterea şi aprobarea rezultatelor acestuia se efectuează de către Comisia de licenţiere a activităţii
notariale, iar Concursul este susţinut în faţa Comisiei de Concurs, care se formează pe perioada
desfăşurării concursului și este constituită din 6 membri, dintre care 1 reprezentant delegat de
Ministerul Justiţiei, 2 notari şi 3 profesori titulari de drept selectaţi prin concurs public. Mandatul
comisiei de concurs începe odată cu publicarea anunţului cu privire la locurile vacante de notar şi
data desfăşurării concursului şi încetează odată cu adoptarea de către Comisia de licenţiere a
activităţii notariale a hotărîrii cu privire la aprobarea rezultatelor concursului. Concursul pentru
suplinirea locurilor vacante de notar se organizează, de regulă, de două ori pe an, în lunile februarie-
martie şi oetombrie-noiembrie.
Poate fi admisă la concurs persoana care:
- este cetăţean al Republicii Moldova cu domiciliu pe teritoriul ei;
- are capacitate deplină de exerciţiu;
- este licenţiat în drept;
- a efectuat stagiul de 1 an la notar şi a promovat concursul pentru suplinirea locurilor vacante
de notar anunţat de Ministerul Justiţiei;
- posedă limba moldovenească;
- nu are antecedente penale nestinse;
- are o reputaţie ireproşabilă.
Concursul constă în parcurgerea a două etape succesiv eliminatorii: test-grilă şi expunere
scrisă cu interviu.
Prima etapă constă în susţinerea de către candidaţi a unui test-grilă alcătuit din 400 de
întrebări la următoarele discipline: dreptul civil; dreptul afacerilor; dreptul internaţional privat;
dreptul procesual civil; dreptul familiei; dreptul funciar.
Etapa a doua a concursului se desfăşoară în termen de cel mult 10 zile după susţinerea
testului-grilă şi constă din răspunsul la cinci subiecte, dintre care expunerea scrisă la trei subiecte
teoretice şi expunerea orală la două subiecte practice (interviul). La această etapă sînt admişi numai
candidaţii care au promovat testul-grilă la prima probă.
În decurs de 5 zile de la adoptarea de către Comisia de concurs a hotărîrii privind promovarea
concursului, Comisia de licenţiere se va întruni în şedinţă în vederea aprobării rezultatelor
concursului şi înaintării propunerii de eliberare a licenţei pentru activitate notarială. Cererea privind
eliberarea licenței pentru activitate notarială se depune la Ministerul Justiţiei în termen de 15 zile de
la data aprobării rezultatelor concursului,
Persoana care a trecut toate etapele menţionate anterior este în drept să înceapă activitatea
notarială după ce va obţine licenţa şi va depune jurămîntul, va depune la Ministerul Justiţiei
specimenul semnăturii şi amprenta sigiliului, va înregistra la Ministerul Justiţiei sediul biroului
notarului şi va încheia contract de asigurare de răspundere civilă. Ordinul de învestire cu
împuterniciri se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
În Republica Moldova notarii îşi desfăşoară activitatea în cadrul birourilor notariale special
amenajate, deschise în teritoriul de activitate pentru care au promovat concursul. Unul și acelaşi
notar nu poate activa concomitent în mai multe birou notariale. În ceea ce priveşte notarii învestiţi
cu împuterniciri pentru desfăşurarea activităţii în acelaşi teritoriu, aceştia pot activa într-un birou
comun, în cadrul biroului comun, fiecare notar îşi desfăşoară activitatea notarială în mod individual
şi răspunde personal pentru activitatea sa.
În activitatea notarului pot apărea unele situaţii în urma cărora activitatea notarului se
suspendă.
Astfel, activitatea notarului se suspendă în caz de:
a) incompatibilitate - activitatea notarului este incompatibilă cu orice altă activitate remunerată,
cu excepţia celei ştiinţifice, didactice şi de creaţie;
b) depunere de către notar a cererii conţinînd temeiul suspendării - pe un termen ce nu
depăşeşte 3 ani ori pe perioada exercitării unei funcţii publice sau elective;
c) incapacitate temporară de muncă;
d) neachitare a obligaţiilor financiare aferente activităţii sale profesionale, stabilită prin
hotărîre judecătorească definitiva, după 6 luni de la scadenţa acestora - pînă la achitarea debilului;
e) comitere, la efectuarea actelor notariale, de încălcări depistate în urma unor controale;
f) refuz repetat, nemotivat, de a permite membrilor comisiei de control, aprobate de către
Ministerul Justiţiei, accesul în biroul notarului pentru efectuarea controalelor şi/sau refuz repetat,
nemotivat, de a prezenta actele solicitate de aceştia;
g) emitere a unei hotărîri judecătoreşti irevocabile privind suspendarea provizorie din
funcţie sau de aplicare a unei măsuri preventive sub formă de arest preventiv sau arest la domiciliu;
h) lipsă a contractului de asigurare de răspundere civilă pînă în momentul încheierii
contractului;
i) încălcare a obligațiilor prevăzute de Codul deontologic al notarilor.
Suspendarea activităţii notarului se dispune prin ordinul ministrului justiţiei, fără retragerea
licenţei, în ordin vor indicate cauzele şi perioada pentru care se suspendă activitatea notarului. După
comunicarea ordinului de suspendare a activităţii sale, notarul este obligat, în termen de 3 zile, să-şi
transmită sigiliul spre păstrare provizorie la Ministerul Justiţiei, iar arhiva activităţii notariale, în
termen de 1 lună, să o transmită spre păstrare provizorie unui notar din acelaşi teritoriu de activitate.
Dacă, după suspendarea activităţii, notarul doreşte să-și reia activitatea, el va depune o cerere
la Ministerul Justiţi suplimentar va prezenta dovada privind lipsa antecedentelor sale. Ministrul
justiţiei, în termen de 2 săptămîni de la depunerea cererii, va emite un ordin privind reînvestirea
notarului cu împuterniciri şi va dispune restituirea sigiliului. După reluarea activităţii suspendate,
arhiva activităţii notariale transmisă păstrare provizorie se restituie notarului integral.
Temeiurile de încetare a activităţii notariale pot fi delimitate convenţional în temeiuri
benevole şi forţate.
Astfel, activitatea notarului încetează în cazul:
- depunerii cererii;
- necorespunderii condiţiilor prevăzute la art.9;
- decesului;
- condamnării de către instanţa de judecată printr-o tărîre definitivă pentru săvîrşirea
cu intenţie a unei infracţiu
- declarării lui dispărut fără veste sau declarării morţii 1
- retragerii licenţei;
- atingerii vîrstei de 65 de ani.
Încetarea activităţii notarului se dispune prin ordinul ministrului justiţiei cu retragerea
ulterioară a licenţei, radierea acestuia din Registrul de Stat al Notarilor şi publicarea în Motorul
Oficial al Republicii Moldova a ordinului respective.

§4. Statutul notarului

În esenţă, notariatul este o verigă care îmbină societatea civilă şi statul. Dintr-un punct de
vedere, notarul apare ca un reprezentant din partea statului, care îndeplineşte funcţiile publice şi
activează în numele şi din împuternicirile statului. Dintr-un punct de vedere, notarul este
reprezentantul unei profesiuni libere şi independente, subordonîndu-se numai legii. Aceste două
puncte de vedere permit a echilibra interesele, drepturile cetăţeanului şi statului, îmbinarea
caracterului public de drept al activităţii notariale cu bazele juridico-private ale organizării
notariatului.
Noţiunea notariatului n-ar fi deplină dacă n-am menţiona funcţiile, ce oglindesc direcţiile de
bază ale activităţii notariale.
Funcţiile notariale poartă un caracter specific, ce reflectă specificul procedurii notariale şi al
activităţii notariale în domeniul circuitului civil. Particularităţile lor pornesc de la caracterul public
al activităţii notariale şi competenţei notarului, care activează în limitele jurisdicţiei civile
nelitigioase. Funcţiile notariale se pot delimita în următoarele:
- sociale - caracterizează locul notariatului în sistemul de drept al Republicii Moldova;
- de conţinut - oglindesc caracterul activităţii notariale.
Delimitarea funcţiilor notariale oferă posibilitatea evidenţierii locului notariatului în societatea
contemporană ca instituţie specifică de drept (funcţiile sociale ale notariatului) şi demonstrarea
specificului activităţii ei în raport cu participanţii promovării notariale (funcţiile de conţinut).
Din categoria funcţiilor sociale se pot menţiona următoarele: de prevenire şi profilaxie, de
realizare a dreptului, de apărare şi fiscală (193).
În vederea exercitării atribuţiilor sale, notarul beneficiază de o serie de drepturi, care sînt precizate
la articolul 17 al cu privire la notariat şi se referă la:
- dreptul notarului de a solicita de la persoane fizice, juridice documente şi informaţii
necesare pentru îndeplinirea actelor notariale;
- dreptul notarului de a avea acces la informaţiile şi documentele autorităţilor publice, inclusiv
ale organelor cadastrale necesare pentru îndeplinirea actelor notariale;
- să solicite, în numele persoanelor fizice şi juridice, la cererea scrisă a acestora, înregistrarea
drepturilor în registru a bunurilor imobile în cazul autentificării actului juridic sau al eliberării
certificatului de moştenitor;
- dreptul de a lua cuvîntul în judecată în nume propriu;
- dreptul la încasare plaţii pentru îndeplinirea actelor notariale, iar în cazul notarilor privaţi să
aibă şi dreptul de a dispunne de venitul obţinut; actele notariale, acordarea consultaţiei notariale,
redactarea proiectelor de documente şi prestarea tor servicii notariale, se efectuează contra plată;
pentru servi notariale se achită taxa de stat, care se varsă de solicitant sau persoana care desfăşoară
activitate notarială la bugetul de stat, plata pentru serviciul notarial propriu-zis;
- dreptul de a încheia contracte cu personalul tehnic şi alt personal pentru asigurarea activităţii
sale;
- dreptul la concediu anual plătit şi la indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă,
în conformitate cu legislaţia;
- asigurarea socială de stat şi la pensia pe baza contribuțiiilor de asigurări sociale de stat;
- dreptul de a avea concomitent cel mult doi notari stagiari. Acest drept se extinde numai
asupra notarilor a căror vechime în funcţia de notar este de cel puţin 5 ani;
- dreptul notarului de a fi membru al asociaţiilor profesionale la nivel local, naţional şi
internaţional şi să ocupe nu mai mult de o singură funcţie electivă în aceste asociaţii - notarii sînt în
drept să se asocieze, pe principii benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile
necomerciale, în asociaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale, în baza calităţii de
membru Individual sau colectiv, care se înregistrează în modul stabilit de legislaţie;
- dreptul să dispună de venitul obţinut;
- să exercite alte operaţiuni ce nu contravin legislaţiei.

- Obligaţiile notarului sînt prezentate lîn legea cu privire la notariat, şi în conformitate cu


acest articol, nolarul are obligaţia:
- să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu legea menţionată şi cu jurămîntul depus;
- să acorde persoanelor fizice şi juridice asistenţă în exer-t iţiul drepturilor şi în ocrotirea
intereselor lor legitime, să expli-i e persoanelor menţionate conţinutul actului notarial, precum «I
drepturile şi obligaţiile lor, să-i avertizeze despre consecinţele tutelor notariale îndeplinite;
- să păstreze în taină informaţiile care i-au devenit cunoscute în exerciţiul funcţiunii, excepţie
poate servi cazul cînd Instanţa de judecată eliberează notarul de această obligaţie dacă împotriva lui
a fost intentat dosar penal în legătură cu îndeplini-tea actului notarial;
- să asigure executarea stagiului de către notari stagiari;
- să-şi ridice continuu nivelul profesional;
- să-şi onoreze obligaţiile financiare legate de activitatea personală;
- să păstreze arhiva activităţii notariale în condiţiile prevăzute de lege - arhiva activităţii
notariale este proprietate a stalului, fiind parte integrantă a Fondului arhivistic al Republicii
Moldova, persoanele care desfăşoară activitate notarială acumulează, ţin evidenţa, utilizează,
păstrează şi predau arhiva activităţii notariale în condiţiile prevăzute de legislaţie, de asemenea,sînt
obligate să asigure integritatea actelor notariale, a docum telor şi registrelor actelor notariale care se
păstrează în arhi"
- să respecte alte obligaţii prevăzute de Codul deontol al notarilor, aprobat de adunarea
generală a notarilor la pro nerea ministrului justiţiei.
Potrivit principiilor generale, notarul răspunde pentru nexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu; în literatura de specialitate răspunderea civilă
(delictulă) a notarului este apreciată ca o modalitate a răspunderii profesionale asemănătoare cu cea
a medicului, răspunderea notarului intervine indiferent de gradele vinovăţiei. Exercitarea de către
notar a unui interes public nu poate sa rămînă fără consecințe nici pe planul reglementării
răspunderii disciplinare. De aceea Legea cu privire la notariat conţine norme privind răspunderea
disciplinară .
Astfel, notarul poartă răspundere pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, printre care
putem enumera:
- absenţa nejustificată de la birou, notarul nu poate absenta de la biroul notarial mai mult de 7
zile lucrătoare consecutive fără a informa Ministerul Justiţiei. În cazul absenţei tempore a notarului
de la biroul notarial, dacă pe teritoriul unde îşi desfăşoară acesta activitatea nu este alt notar,
ministrul justiţiei schimba, prin ordin, competenţa teritorială a notarului care îl va înlocui pe notarul
absent;
- încălcări la îndeplinirea actelor notariale depistate în urma unor controale - activitatea
notarială este supravegheată de către Ministerul Justiţiei şi supravegherea respectivă constă în
efectuarea controalelor activităţii notariale, inclusiv ţinerea registrelor notariale, păstrarea
documentelor, utilizarea legăturii electronice cu registrele prin intermediul rețelei computerizate,
respectarea orelor de program etc, controalele se efectuează o dată în 2 ani, cu excepţia cazurilor
cînd notarul este nou-numit - activitatea acestuia este supusă primului control la expirarea primului
an de activitate, şi în cazul cînd Ministerului Justiţiei i-au devenit cunoscute date care trebuie să fie
verificate;
- divulgarea secretului profesional - persoana care desfăşoară activitate notarială are obligaţia
să păstreze secretul cu privire la actele îndeplinite şi la faptele care i-au devenit cunoscute ît timpul
activităţii sale.
În funcţie de gravitatea faptei, pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare: avertizare,
mustrare, suspendarea din funcţie pe o durată maximă de 6 luni, retragerea licenţei pentru activitate
notarială.
Examinarea cazurilor privind răspunderea disciplinară a notarilor ţine de competenţa Colegiul
disciplinar constituit pe lîngă Ministerul Justiţiei, şi colegiul respectiv este format din 7 membri,
dintre care 1 desemnat de ministrul justiţiei, 2 profesori titulari de drept, 3 notari şi un reprezentant
al societăţii civile, aleşi printr-un concurs organizat de Ministerul Justiţiei.
Sancţiunea disciplinară se aplică de către ministrul justiţiei, în baza deciziei Colegiului
disciplinar, şi poate fi aplicată nu mai tîrziu de 6 luni de la data constatării abaterii şi nu mai tîrziu
de 2 ani de la data comiterii ei. În termenul indicat nu se include durata procedurii penale. Pînă la
aplicarea sancţiunii disciplinare, Colegiul disciplinar este obligat să efectueze o examinare
prealabilă.

§5. Procedura notarială, etapele ei şi actele notariale


Notariatul constituie o instituţie care asigură garanţia şi apără interesele legale ale
participanţilor la circuitul civil, prin efectuarea activităţii notariale în numele statului. Actul efectuat
de notar, de secretarul primăriei, de consul, cu sigiliu şi propria semnătură, au forţă probantă, fapt
ce demonstrează încă o dată caracterul public al activităţii notariale. Particularitatea acestei
activităţi constă în faptul că ea, de regulă, nu apără ulterior drepturile şi interesele legale, ci previne
încălcarea dreptului şi din aceste considerente activitatea notarială are un caracter specific. Spre
deosebire de activitatea instanţelor judecătorești obiectul cărora este litigiul civil de drept, obiectul
activității notariale îl constituie cauzele nelitigioase. După cum menţio V.N. Argunov, „notarul
îndeplineşte voinţa părţilor convenției, instanţa de judecată şi alte organe de protecţie a normelor de
drept soluţionează litigiile de drept, apărute în urma încheierii convenţiei" .
Doctrina juridică de specialitate, dar şi prevederile 1egislaţiei în vigoare evidenţiază, în
procedura notarială, urmatoarele etape obligatorii:
- etapa de intentare a procedurii notariale - se înc momentul cînd o persoană interesată îşi
exprimă dorinţa îndeplini un act notarial, practica notarială prevede intentarea procedurii notariale
prin depunerea unei cereri, toat la această etapă notarul verifică dreptul persoanei de a se adresa în
vederea emiterii actului notarial solicitat, dacă nu sînt încălcate regulile competenţei teritoriale,
stabileşte identitatea persoanei, verifică capacitatea de exerciţiu sau capacitatea juridică civilă a
persoanei juridice. Această etapă se finalizează cu adoptarea deciziei de emitere a actului notarial
sau de refuz;
- etapa de pregătire pentru întocmirea actului notarial constă în stabilirea registrului de
fapte ce au importanţă pe cauza dată; determinarea registrului de dovezi necesare pentru
confirmarea acestor fapte; stabilirea cercului de persoane ce urmează să ia parte la întocmirea
actului notarial; aducerea la cunoştinţa persoanelor interesate despre actul notarial care va fi emis;
explicarea, pentru persoanele care s-au adresat, a sensului, Importanţei şi a consecinţelor acţiunilor
lor, cererea de prezenentare a documentelor necesare;
- etapa de examinare în fond a cauzei notariale şi îndeplinii ca actului notarial - la această
etapă obiectul activităţii notariale îl constituie analiza dovezilor şi a materialelor prezentate, notarul
va putea aplica norma material corespunzătoare şi întocmi actul procedural corespunzător).
Potrivit prevederilor articolului 35 al Legii cu privire la notariat, notarul execută următoarele
acte notariale:
- autentificarea actelor juridice (testamente, procuri, contacte) - persoana care desfăşoară
activitate notarială autentifică actele juridice pentru care legislaţia stabileşte o formă notarială
obligatorie, la dorinţa părţilor pot fi autentificate şi alte acte juridice pentru care nu este prevăzută
autentificarea notarială obligatorie. Notarul are obligaţia de a explica părţilor sensul şi Importanţa
proiectului actului juridic şi de a verifica conformitatea conţinutului lui cu intenţiile reale ale
părţilor şi dacă nu este în contradicţie cu legislaţia );
- procedura succesorală notarială şi eliberarea certificatului de moştenitor - notarul, primind
informaţia despre decesul persoanei, deschide procedura succesorală în baza declaraţiei scrise a
moştenitorilor legali, moştenitorilor testamentari ori a mandatarilor lor legali de acceptare a
succesiunii sau de renunţare la ea, în anumite cazuri procedura succesorală se deschide şi la cererea
reprezentanţilor organelor de stat, sau a creditorilor defunctului. În cazul în care pe unul şi acelaşi
teritoriu îşi desfăşoară activitatea mai mulţi notari, competența de indeplinire a procedurii
succesorale aparţine primului notar sesizat, notarii fiind obligaţi să verifice dacă procedura
succesorală nu este deschisă de un alt notar din acelaşi teritoriu.

Certificatul de moştenitor se eliberează de notar moștenitorilor sau statului la locul deschiderii


succesiunii în termenul stabilit de legislaţia civilă. Certificatul de moştenitor se eliberează
moştenitorilor care au acceptat succesiunea în modul stabilit de legislaţia civilă pe numele tuturor
moştenitorilor sau, la dorinţa lor, fiecărui în parte. Moştenitorii care au omis termenul acceptare a
succesiunii pot fi incluşi în certificatul de moştenire cu consimţămîntul tuturor celorlalţi moştenitori
care au acceptat succesiunea în termen, acest consimţămînt al moştenittorilor va fi prezentat în scris
notarului pînă la eliberarea certificatului de moştenitor199.
3. eliberarea certificatelor de proprietate - în baza cererii comune scrise a tuturor
coproprietarilor notarul elibe certificate cu privire la dreptul de proprietate asupra cotei- din
proprietatea comună în devălmăşie; în cazul decesului unuia din coproprietari, certificatul cu privire
la dreptul de proprietate asupra cotei-părţi din proprietatea comună în devălmășie se eliberează la
locul deschiderii succesiunii în baza cererii scrise a tuturor coproprietarilor şi a moştenitorilor care
au dreptul la succesiune. Mărimea cotelor coproprietarilor în proprietatea comună în devălmăşie se
stabileşte în baza cererii scrise a turor coproprietarilor dacă legea nu prevede altfel. Certificatul cu
privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile eliberează de notar la locul aflării acestor
bunuri (200);
4. certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege - printre acestea putem enumera:
certificarea faptului aflării persoanei în viaţă, faptului aflării unei anumite persoane într-un anumit
loc; certificarea identităţii persoanei cu persoana înfăţişată în fotografie; certificarea timpului
prezentării documentului;
5. legalizarea semnăturilor de pe documente - persoana t are desfăşoară activitate notarială
legalizează semnăturile de pe documentele al căror conţinut nu contravine legii şi nu este o
expunere a unui act juridic. în actul juridic poate fi legalizată numai semnătura persoanei care a
semnat pentru o altă persoană care nu poate semna personal din cauza deficienţelor fizice, bolii sau
din alte motive întemeiate. Legalizînd semnăturile, persoana care desfăşoară activitate notarială nu
certifică faptele expuse în document, ci numai confirmă că semnătura aparţine persoanei care a
semnat, acest fapt fiind indicat în girul de autentificare ;
6. actele de protest al cambiilor - persoana care desfăşoară activitate notarială efectuează acte de
protest al cambiilor, în caz de neacceptare, neachitare şi nedatare a acceptului, în conformitate cu ;
7. prezentarea cecurilor spre plată şi certificarea neachitării lor - persoana care desfăşoară
activitate notarială de la locul aflării debitorului primeşte, după expirarea a 10 zile de la eliberarea
lor, cecul emis pe teritoriul Republicii Moldova pentru a-1 prezenta spre achitare, iar cecul emis pe
teritoriul unui stat străin după expirarea a 6 luni, dar nu mai tîrziu de ora 12 a zilei care urmează
după acest termen. Notarul prezintă în aceeaşi zi băncii cecul spre achitare. în caz de neachitare a
cecului, persoana care desfăşoară activitate notarială certifică acest fapt, făcînd o mențiune pe cec
după forma stabilită şi consemnînd acest fapt în registru totodată, trimite emiţătorului de cec o
înştiinţare despre neachitarea cecului de către bancă şi despre menţiunea făcută pe cec
8. legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor ele - notarul legalizează copiile de pe
documente şi extrasei*), ele cu condiţia că aceste documente nu sînt în contradic legea şi au putere
juridică204;
9. efectuarea şi legalizarea traducerilordocumentelor -persoana care desfăşoară activitate
notarială legalizează traduc documentelor, în cazul în care notarul nu posedă limba stră traducerea
poate fi efectuată de un traducător autorizat, a cărui semnătură este cunoscută notarului, în acest
caz, se legalizează semnătura traducătorului;

10. transmiterea cererilor persoanelor fizice şi juridice altor persoane fizice şi juridice - notarul
poate transmite cererile soanelor fizice şi juridice către alte persoane fizice şi juridic recipisă sau le
expediază prin poştă cu aviz poştal, la rugămi persoanei care a depus cererea ei i se eliberează un
certificat transmitere a cererii; ,
11. primirea in depozit a sumelor băneşti şi titlurilor de valoare - notarul de la locul de executare
a obligaţiei, în cazuri prevăzute de legislaţie, primeşte în depozit de la debitori sume de bani şi
titluuri de valoare pentru a le transmite creditorului
12. primirea documentelor la păstrare - persoana care desfăşoară activitate notarială primeşte la
păstrare documente conform unui inventar întocmit în două exemplare, eliberînd persoanei care a
depus documentele la păstrare certificat şi un exemplar al inventarului. Documentele primite la
păstrare se restituie la prezentarea certificatului şi a inventarului sau în baza unei hotărîri a instanţei
de judecată;
13. întocmirea protestului de mare - persoana care desfăşoară activitate notarială primeşte
declaraţia scrisă a căpitanului navei cu privire la accidentul care a avut loc în timpul navigaţiei sau
staţionării navei, ce poate constitui temei pentru a prezenta proprietarului navei pretenţii
patrimoniale. Notarul, în baza declaraţiei căpitanului, a datelor din jurnalul de bord şi, dacă e
posibil, a depoziţiilor a cel puţin 2 martori din echipajul navei, alcătuieşte un act de protest de mare
şi îl certifică, un exemplar a actului se eliberează căpitanului;
14. asigurarea dovezilor - la cererea persoanelor interesate, persoana care desfăşoară activitate
notarială asigură dovezile necesare, dacă sînt motive de a crede că ulterior prezentarea dovezilor va
deveni imposibilă sau dificilă;
15. eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit - dublicatul
documentului se eliberează la cererea scrisă a persoanei în al cărei nume sau din a cărei
împuternicire a fost îndeplinit actul notarial. Moştenitorului indicat în testament sau a
reprezentantului său legal dublicatul testamentului se eliberează numai după decesul testatorului;
16. medierea în condiţiile legii - medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a
conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane, bazîndu-se pe încrederea
pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă sa faciliteze negocierile dintre ele şi să le
acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile, eficiente
și durabile .
17. alte operaţiuni care nu contravin legislaţiei.
Toate actele notariale îndeplinite de persoana care făşoară activitate notarială se înregistrează în
registrul ac notariale. Fiecărui act notarial i se atribuie un număr de ordine aparte, care, în mod
obligatoriu, este indicat pe documentele eliberate de persoana care desfăşoară activitate
notarială213.

6. Alte instituţii şi organizaţii ce îndeplinesc funcţii notariale


Printre instituţiile şi organizaţiile ce îndeplinesc funcții notariale un loc important îl ocupă
oficiile consulare şi misiunile diplomatice ale Republicii Moldova. Activitatea notarială a acestora
se desfăşoară în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte, ţinîndu-se cont de regulile internaţionale. La cererea persoanelor
fizice cetăţeni ai Republicii Moldova şi persoanelor juridice ale Republicii Moldova, oficiile
consulare şi misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova îndeplinesc următoarele acte notariale:
- autentificarea actelor juridice (testamente, procuri, tracte), cu excepţia contractului de
înstrăinare a bunurdor i bile şi contractului de gaj;
- luarea măsurilor de pază a bunurilor succesorale;
- legalizarea semnăturilor de pe documente;
- legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din
- efectuarea şi legalizarea traducerilor documentelor extraselor din ele;
- certificarea unor fapte în cazurile prevăzute de lege;
- primirea documentelor la păstrare;
- eliberarea duplicatelor actelor notariale pe care le-au înmiit;
- întocmirea protestelor de mare;
- asigurarea probelor214.
De asemenea, aici putem menţiona şi persoanele cu funcții de răspundere abilitate, ale
autorităţilor administraţiei publice-locale şi registratorii de stat ai Camerei înregistrării de Stat, care
pot îndeplini următoarele acte notariale: legalizarea semnărilor de pe documente; legalizarea
copiilor de pe documente și a extraselor din ele; luarea măsurilor de pază a bunurilor succesorale;
autentificarea testamentelor; autentificarea procurilor pentru primirea pensiilor, indemnizaţiilor,
mijloacelor băneşti; autentificarea actelor de constituire a întreprinderilor şi organizaţiilor fondate
pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a Modificărilor şi completărilor operate în actele de
constituire şi i datele înscrise în Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al
organizaţiilor, legalizarea copiilor de pe actele de constinstituire a întreprinderilor şi organizaţiilor,
a extraselor din aceste acte şi a copiilor de pe certificatele înregistrării de stat din arhiva Camerei
înregistrării de Stat.
TEMA 11 : Avocatul poporului rolul acestora în funcţionarea statului de
drept

1. Apariţia şi dezvoltarea instituţiei avocatului poporului

Deşi istoria nu cunoaşte instituţii identice cu in ombudsmanului contemporan, din cele mai
vechi timp existat funcţionari cu atribuţii asemănătoare. De exemplu, în Egiptul antic existau
autorităţi desemnate de faraoni în scopul investigării plîngerilor de la curţile lor.
Grecia antică cunoştea o procedură prin care orice cetăţean putea acuza funcţionarii pentru
abuzurile lor.
Romanii numeau doi cenzori care înregistrau acţiuni administrative şi plîngerile împotriva
acestora. Foarte des se face analogie între persoana ombudsmanului şi cea a lui „pleb bunus roman",
creat de către împăratul Valentinian în timpul domniei sale. Atribuţiile acestuia constau în apărarea
cetăţenilor împotriva abuzurilor funcţionarilor imperiali. Faptul că „ tribunus" se bucura de o mare
autoritate este confirmat de procedura desemnării sale: el se considera unul dintre „honorați și era
confirmat în funcţie de către „Prefectul pretorian" sau de către însuşi împăratul. Mandatul său era de
doi ani şi îl îndreptățea să înştiinţeze autorităţile superioare despre abuzurile funcţionarilor
împotriva „humilioresilor" (umiliţilor). El era un adevărat protector al celor lipsiţi de apărare,
intervenind în favoarea acestora în procese, apărîndu-i împotriva pretenţiilor militare sau a torturii.
Nimeni nu putea fi încarcerat fără permisiunea lui „plebis tribunus". Funcţia de „plebis
tribunus" este compromisă în anul 425, cînd în funcţie este numit un „potentat", deoarece forma de
control social exercitată de către „plebis tribunus" devenise prea incomodă pentru cei puternici .
Savantul francez Jacques Ellul descoperă trăsături specifice ombudsmanului în Imperiul
Bizantin, de pe timpul lui Justinian, in funcţia de „vindex" (conducătorul oraşului). Unele izvoare
constată că însuşi Moise ar fi ales un responsabil pentru a lua cunoştinţă de nemulţumirile evreilor,
iar în China dinastia Han Instituie controlul „Yuan" cu atribuţii similare.
Avocatul parlamentar este termenul utilizat în Republica Moldova pentru a desemna, a defini
instituţia ombudsmanului.
Cuvîntul ombudsman provine din limba suedeză şi înseamnă „reprezentant", „avocat",
„purtător de cuvînt" şi, poate, mai exact, „cel care vorbeşte pentru un altul"216. Deoarece termenul
de ombudsman provine din limba suedeză, şi instituţia, ca atare, a apărut pentru prima oară în
Suedia, în anul 1809, cînd monarhul Gustav al III-lea al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituţia
adoptată prevedea organizarea, statutul ombudsmanului justiţiei, ales de Parlament pentru a
supraveghea administraţia publică, cu obligaţia de a prezenta un raport în faţa Parlamentului şi nu a
Regelui. Aceste stipulări rămîn valabile şi în zilele noastre, cu mici modificări, determinînd natura
acestei instituţii lu diferite ţări ale lumii.

2. Consideratiuni generale privind avocatul poporului

Avocatul Poporului (Ombudsmanul) (în continuare – Avocatul Poporului) asigură respectarea


drepturilor şi libertăţilor omului de către autorităţile publice, de către organizaţii şi întreprinderi,
indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, de către organizaţiile necomerciale
şi de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile.
(2) Avocatul Poporului contribuie la apărarea drepturilor şi libertăţilor omului prin prevenirea
încălcării acestora, prin monitorizarea şi raportarea modului de respectare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului la nivel naţional, prin perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul
drepturilor şi libertăţilor omului, prin colaborarea internaţională în acest domeniu, prin promovarea
drepturilor şi libertăţilor omului şi a mecanismelor de apărare a acestora, prin aplicarea procedeelor
reglementate de prezenta lege.
(3) Avocatul Poporului pentru protecţia drepturilor copilului îşi exercită atribuţiile pentru
asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor copilului şi realizării, la nivel naţional, de către
autorităţile publice centrale şi locale, de către persoanele cu funcţie de răspundere de toate
nivelurile a prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului.
(4) Activitatea Avocatului Poporului şi a funcţionarilor care activează sub autoritatea sa are
caracter public.
Articolul 2. Principii de activitate

(1) În activitatea sa, Avocatul Poporului se conduce de Constituţia Republicii Moldova, de


prezenta lege, de alte legi ale Republicii Moldova, precum şi de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
(2) În activitatea sa, Avocatul Poporului se ghidează de principiile legalităţii, egalităţii,
imparţialităţii, transparenţei, echităţii sociale, democraţiei, umanismului şi se conduce de conştiinţa
sa.
Articolul 3. Garanţii de independenţă
(1) Instituţia Avocatul Poporului este autonomă şi independentă faţă de orice autoritate publică,
persoană juridică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, şi faţă de orice
persoană cu funcţie de răspundere de toate nivelurile.
(2) Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu
îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale.
(3) Avocatul Poporului nu poate fi obligat să prezinte explicaţii sau declaraţii asupra cazurilor
examinate sau aflate în procedură de examinare, cu excepţia situaţiilor în care acestea sînt în folosul
părţii reprezentate ori conţin informaţii de interes public.
(4) Imixtiunea în activitatea Instituţiei Avocatul Poporului, ignorarea intenţionată de către
persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile a sesizărilor şi a recomandărilor Avocatului
Poporului, precum şi împiedicarea sub oricare formă a activităţii acestuia atrag după sine
răspunderea în conformitate cu legislaţia.
Articolul 4. Inviolabilitatea Avocatului Poporului
(1) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot fi persecutaţi sau traşi la răspundere juridică pentru
opiniile exprimate şi pentru acţiunile pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, pe durata
exercitării mandatului.
(2) Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi pot fi urmăriţi penal şi
trimişi în judecată pentru alte fapte decît cele prevăzute la alin. (1), dar Avocatul Poporului nu poate
fi reţinut, percheziţionat sau arestat fără acordul prealabil al Parlamentului, iar adjuncţii – fără
informarea prealabilă a Parlamentului.
(3) Avocatul Poporului şi adjuncţii arestaţi ori trimişi în judecata penală vor fi suspendaţi din
funcţie de drept pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.
(4) Inviolabilitatea Avocatului Poporului şi a adjuncţilor săi se extinde asupra locuinţei şi
localului de serviciu ale acestora, asupra mijloacelor de transport şi de telecomunicaţie folosite,
asupra corespondenţei, documentelor şi averii personale.

3. Statutul avocatului poporului

Mandatul Avocatului Poporului


(1) Parlamentul numeşte doi Avocaţi ai Poporului autonomi unul faţă de celălalt, dintre care unul
este specializat în problemele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor copilului.
(2) Avocatul Poporului este numit în funcţie pentru un mandat de 7 ani, care nu poate fi reînnoit.
Mandatul începe la data depunerii jurămîntului.
(3) Avocatul Poporului exercită funcţie de demnitate publică.
(4) În cazul încetării înainte de termen a mandatului de Avocat al Poporului, în cel mult 3 luni se
numeşte un nou Avocat al Poporului.
(5) Avocatul Poporului se află în exerciţiul funcţiunii pînă la preluarea funcţiei de către succesorul
său, cu excepţia cazului de încetare a mandatului înainte de termen sau de revocare din funcţie în
temeiurile prevăzute la art. 14.
(6) Declararea stării de urgenţă, de asediu sau de război pe întreg teritoriul ţării sau în unele
localităţi nu suspendă activitatea Avocatului Poporului şi nu restrînge atribuţiile lui.
Articolul 6. Condiţiile de eligibilitate
(1) Funcţia de Avocat al Poporului poate fi deţinută de persoana care corespunde următoarelor
cerinţe:
a) este cetăţean al Republicii Moldova;
b) are capacitate deplină de exerciţiu;
c) deţine diplomă de licenţă sau echivalentul acesteia;
d) are o vechime în muncă de cel puţin 10 ani şi o activitate notorie în domeniul apărării şi
promovării drepturilor omului;
e) se bucură de o reputaţie ireproşabilă;
f) cunoaşte limba de stat;
g) nu are în ultimii 5 ani, în cazierul privind integritatea profesională, înscrieri cu privire la
rezultatul negativ al testului de integritate profesională pentru încălcarea obligaţiei prevăzute la art.
7 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 325 din 23 decembrie 2013 privind evaluarea integrităţii
instituţionale.
(2) La funcţia de Avocat al Poporului nu poate candida persoana care:
a) are antecedente penale, inclusiv stinse, pentru săvîrşirea cu intenţie a unei infracţiuni sau a fost
absolvită de răspundere penală printr-un act de amnistie sau de graţiere;
b) a fost concediată sau eliberată din funcţie din motive imputabile;
c) are interdicția de a ocupa o funcţie publică sau de demnitate publică, ce derivă dintr-un act de
constatare al Autorității Naționale de Integritate.
(1) Pentru selectarea candidaţilor la funcţia de Avocat al Poporului se instituie o comisie
parlamentară specială, alcătuită din membri ai Comisiei drepturile omului şi relaţii interetnice şi ai
Comisiei juridice, numiri şi imunităţi. Comisia parlamentară specială organizează concursul public
de selectare a candidaţilor la funcţia de Avocat al Poporului conform regulamentului aprobat de
aceasta.
(2) Informaţia despre organizarea şi desfăşurarea concursului, despre cerinţele faţă de candidaţi şi
despre actele care urmează a fi prezentate se plasează pe pagina web oficială a Parlamentului şi se
publică în mijloacele de informare în masă cu cel puţin 20 de zile înainte de data desfăşurării
concursului.
(3) Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului se bazează pe următoarele principii:
a) competiţia deschisă, prin asigurarea accesului liber la concurs oricărei persoane care întruneşte
cerinţele stabilite de lege;
b) transparenţa, prin oferirea de informaţii referitoare la modul de desfăşurare a concursului
tuturor celor interesaţi;
c) tratamentul egal, prin aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de selectare şi a
condiţiilor de desfăşurare a concursului în raport cu toţi candidaţii.
(4) CV-urile candidaţilor se plasează pe pagina web oficială a Parlamentului pentru consultarea
publicului.
(5) Concursul se consideră valabil dacă la el participă cel puţin doi candidaţi pentru fiecare poziţie
anunţată în concurs. În cazul în care nu au fost depuse suficiente dosare de participare la concurs
sau candidaţii nu întrunesc cerinţele stabilite de prezenta lege, se anunţă un concurs repetat, care se
organizează în termen de 30 de zile.
(6) Concursul pentru selectarea candidaţilor la funcţia de Avocat al Poporului se organizează cu
cel puţin 3 luni înainte de expirarea mandatului Avocatului Poporului în exerciţiu.
(7) Informaţia privind rezultatele concursului se plasează pe pagina web oficială a Parlamentului
şi se publică în mijloacele de informare în masă.
Articolul 8. Procedura de numire în funcţie
(1) Comisia parlamentară specială selectează candidaţii care au acumulat cel mai mare punctaj la
evaluare, cîte 2 pentru fiecare poziţie de Avocat al Poporului, şi îi prezintă plenului Parlamentului
pentru numire. Pentru fiecare candidat se întocmeşte un aviz argumentat.
(2) Se numeşte în funcţia de Avocat al Poporului candidatul care a obţinut votul majorităţii
deputaţilor aleşi. Dacă în primul tur de scrutin niciun candidat nu obţine numărul necesar de voturi,
candidatul/candidaţii cu cele mai multe voturi se înaintează pentru următorul tur de scrutin.
(3) În cazul în care nu s-a întrunit numărul necesar de voturi pentru numirea Avocatului
Poporului, comisia parlamentară specială, în termen de 15 zile, anunţă un nou concurs care va fi
organizat şi desfăşurat în conformitate cu art. 7.
Articolul 9. Jurămîntul Avocatului Poporului
(1) La intrarea în funcţie, Avocatul Poporului depune în plenul Parlamentului următorul jurămînt:
„Jur să respect Constituţia şi legile Republicii Moldova, statutul Avocatului Poporului, să apăr
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului/copilului, să-mi îndeplinesc cu bună-credinţă şi
imparţialitate atribuţiile, să apăr demnitatea Instituţiei Avocatul Poporului”.
(2) Refuzul de a depune jurămîntul împiedică intrarea în funcţie a Avocatului Poporului şi
deschide procedura de selectare şi numire în funcţie a altei persoane.
Articolul 10. Incompatibilităţi la exercitarea funcţiei
(1) Funcţia Avocatului Poporului şi a adjuncţilor acestuia este incompatibilă cu oricare altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice, ştiinţifice sau de creaţie.
(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii nu au dreptul să desfăşoare activitate politică şi nu pot fi
membri ai vreunui partid politic.
(3) În termen de 15 zile de la data depunerii jurămîntului, Avocatul Poporului este obligat să
înceteze orice activitate incompatibilă cu statutul său.
Articolul 11. Drepturile Avocatului Poporului
În exercitarea mandatului său, Avocatul Poporului are dreptul:
a) să fie primit în audienţă de către Preşedintele Republicii Moldova, de către Preşedintele
Parlamentului şi de către Prim-ministru atît în cadrul orelor de audienţă, cît şi în afara lor;
b) să fie primit imediat şi fără nicio formă de obstrucţiune sau întîrziere în audienţă de către
conducători şi alte persoane cu funcţii de răspundere de toate nivelurile ale autorităţilor publice,
instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de
organizare, ale inspectoratelor de poliţie şi locurilor de detenţie din cadrul acestora, ale instituţiilor
penitenciare, izolatoarelor de urmărire penală, unităţilor militare, centrelor de plasament pentru
imigranţi sau solicitanţii de azil, ale instituţiilor care acordă asistenţă socială, medicală sau
psihiatrică, ale instituţiilor speciale de învăţămînt şi de reeducare sau instituţiilor curative şi de
reeducare a minorilor şi ale altor instituţii similare;
c) să asiste şi să ia cuvîntul la şedinţele Parlamentului, ale Guvernului, ale Curţii Constituţionale,
ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Consiliului Superior al Procurorilor;
d) să prezinte Parlamentului sau Guvernului recomandări în vederea perfecţionării legislaţiei în
domeniul asigurării drepturilor şi libertăţilor omului;
e) să verifice respectarea şi exercitarea conformă de către autorităţile publice, de către organizaţii
şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, de către
organizaţiile necomerciale, de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile a
atribuţiilor acestora privind respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;
f) să reprezinte persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice în faţa autorităţilor publice şi
instanţelor de judecată în cazurile complexe ce ţin de drepturile şi libertăţile omului sau în cazurile
de interes public;
g) să acţioneze din oficiu în cazurile stabilite de lege;
h) să aibă acces liber la toate autorităţile publice, să asiste la şedinţele subdiviziunilor lor, inclusiv
la şedinţele organelor colegiale ale acestora;
i) să aibă acces liber şi fără întîrziere în instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de
proprietate şi forma juridică de organizare, în inspectoratele de poliţie şi locurile de detenţie din
cadrul acestora, în instituţiile penitenciare, în izolatoarele de urmărire penală, în unităţile militare, în
centrele de plasament pentru imigranţi sau pentru solicitanţii de azil, în instituţiile care acordă
asistenţă socială, medicală sau psihiatrică, în instituţiile speciale de învăţămînt şi de reeducare sau
în instituţiile curative şi de reeducare a minorilor şi în alte instituţii similare;
j) să aibă acces nelimitat şi imediat, în orice moment al zilei, în orice sector al locurilor de
detenţie, la orice informaţie privind tratamentul şi condiţiile de detenţie a persoanelor private de
libertate;
k) să solicite şi să primească de la autorităţile publice, de la persoanele cu funcţii de răspundere de
toate nivelurile informaţiile, documentele şi materialele necesare pentru exercitarea atribuţiilor,
inclusiv informaţiile oficiale cu accesibilitate limitată şi informaţiile atribuite la secret de stat în
condiţiile legii;
l) să invite pentru audieri şi să primească de la persoanele cu funcţii de răspundere explicaţiile şi
informaţiile necesare pentru elucidarea circumstanţelor cazului examinat;
m) să solicite instituţiilor de stat competente efectuarea expertizei judiciare, a constatărilor
tehnico-ştiinţifice şi medico-legale şi prezentarea raportului de expertiză sau a procesului-verbal
privind imposibilitatea întocmirii unui asemenea raport;
n) să aibă întrevederi nelimitate şi convorbiri confidenţiale, fără martori, iar în caz de necesitate
prin intermediul traducătorului, cu persoana aflată în locurile specificate la lit. b), precum şi cu
oricare altă persoană care, în opinia sa, ar putea oferi informaţii utile;
o) să solicite concluziile instituţiilor competente referitoare la respectarea drepturilor şi libertăţilor
omului în cazul în care există suficiente temeiuri pentru a presupune lezarea drepturilor şi
libertăţilor garantate de Constituţia Republicii Moldova şi de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte;
p) să facă publice rezultatele examinării cazurilor privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor
omului;
q) să colaboreze cu instituţii şi organizaţii internaţionale şi regionale care activează în domeniul
protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului.
Articolul 12. Obligaţiile Avocatului Poporului
(1) Avocatul Poporului este obligat:
a) să apere drepturile şi libertăţile omului în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu
legile şi tratatele internaţionale din domeniul drepturilor şi libertăţilor omului la care Republica
Moldova este parte, să-şi exercite atribuţiile funcţiei în conformitate cu legislaţia;
b) să nu divulge secretul de stat şi alte informaţii şi date ocrotite de lege;
c) să nu divulge informaţiile confidenţiale, precum şi datele cu caracter personal care i-au fost
comunicate în cadrul activităţii sale, decît cu consimţămîntul persoanei la care acestea se referă;
d) să se abţină de la orice acţiuni neconforme cu statutul pe care îl deţine.
(2) La intrarea în funcţie, şi ulterior în fiecare an, Avocatul Poporului va depune, în condiţiile
legii, declaraţia de avere și interese personale.
Articolul 13. Protecţia de stat şi garanţiile sociale
(1) Avocatul Poporului beneficiază de protecţie din partea statului. La cererea întemeiată a
Avocatului Poporului, organele de resort asigură securitatea lui.
(2) Avocatul Poporului beneficiază de garanţiile sociale stabilite în Legea nr. 199 din 16 iulie
2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică.
[Art.13 al.(2) în redacția LP165 din 31.07.15, MO267-273/02.10.15 art.506]
(3) Salarizarea Avocatului Poporului se realizează în condiţiile şi în modul stabilite de Legea nr.
355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar.
Articolul 14. Încetarea înainte de termen a mandatului Avocatului Poporului
(1) Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de:
a) demisie;
b) pierdere a cetăţeniei Republicii Moldova;
c) revocare;
d) incompatibilitate, stabilită prin actul de constatare rămas definitiv;
e) imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 4 luni consecutive din cauza stării de
sănătate, confirmată prin certificat medical;
f) pronunţarea unei sentinţe irevocabile de conda-mnare;
g) deces.
(2) Temeiurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi lit. d)–g) se constată în şedinţa plenară a
Parlamentului, în baza raportului Comisiei drepturile omului şi relaţii interetnice, prin adoptarea
unei hotărîri în care se ia act de apariţia cauzei ce determină încetarea înainte de termen a
mandatului.
(3) Propunerea de revocare din funcţie a Avocatului Poporului poate fi înaintată de cel puţin 20 de
deputaţi. Hotărîrea privind revocarea din funcţie se adoptă cu votul a 3/5 din deputaţii aleşi în baza
raportului comisiei parlamentare speciale, alcătuită din membri ai Comisiei drepturile omului şi
relaţii interetnice şi ai Comisiei juridice, numiri şi imunităţi.
(4) Pot constitui temeiuri pentru revocarea Avocatului Poporului:
a) acţiunile neconforme cu statutul de Avocat al Poporului;
b) emiterea/adoptarea unui act administrativ, încheierea directă sau prin intermediul unei persoane
terțe a unui act juridic, luarea sau participarea la luarea unei decizii fără soluționarea conflictului de
interese real în conformitate cu prevederile legislației privind reglementarea conflictului de interese,
fapt stabilit prin actul de constatare rămas definitiv;
c) divulgarea secretului de stat şi a altor informaţii şi date ocrotite de lege;
d) nedepunerea declarației de avere și interese personale sau refuzul de a o depune, în condițiile
art. 27 alin. (8) din Legea nr. 132 din 17 iunie 2016 cu privire la Autoritatea Națională de
Integritate;
e) dispunerea de către instanța de judecată, prin hotărîre irevocabilă, a confiscării averii
nejustificate.

4. Exercitarea atribuțiilor

Atribuţiile Avocatului Poporului


Avocatul Poporului exercită următoarele atribuţii:
a) recepţionează şi examinează cererile cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului şi
remite, în termenele stabilite, răspunsuri în scris în privinţa cererilor depuse;
b) prezintă autorităţilor şi/sau persoanelor responsabile propuneri şi recomandări privind
repunerea în drepturi a persoanelor în privinţa cărora s-a constatat încălcarea drepturilor şi
libertăţilor omului;
c) contribuie la soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor între autorităţile publice şi persoanele
fizice;
d) contribuie la perfecţionarea legislaţiei în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului;
e) prezintă propuneri şi recomandări de ratificare sau aderare la instrumentele internaţionale în
domeniul drepturilor şi libertăţilor omului şi acordă suport metodologic pentru asigurarea
implementării lor;
f) sesizează Curtea Constituţională şi înaintează acţiuni în instanţele judecătoreşti, prezintă puncte
de vedere la cererea Curţii Constituţionale;
g) angajează salariaţi şi exercită dreptul de autoritate disciplinară în conformitate cu legea;
h) promovează drepturile omului în societate;
i) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.
(1) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului acordă protecţie şi asistenţă copilului la cererea
acestuia, fără a solicita acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali. Copilul este anunţat despre
rezultatul examinării cererii în formă corespunzătoare maturităţii sale intelectuale şi mintale.
(2) Pentru asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor copilului, Avocatul Poporului pentru
drepturile copilului este în drept să acţioneze din oficiu pentru a asista copilul aflat în dificultate
sau în situaţii de risc, fără a solicita acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali.
(3) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului cooperează cu oricare persoană, organizaţie
necomercială, instituţie sau autoritate publică cu activitate în domeniu.
(4) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului decide asupra cererilor privind încălcarea
drepturilor şi libertăţilor copilului.
(5) În scopul apărării drepturilor şi libertăţilor copilului, Avocatul Poporului pentru drepturile
copilului poate sesiza Curtea Constituțională și poate înainta acţiuni în instanţele judecătoreşti.
(6) În activitatea sa, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului este asistat de o subdiviziune
specializată din cadrul Oficiului Avocatului Poporului.
Articolul 18. Competenţa de examinare a cererilor
(1) Avocatul Poporului examinează cererile persoanelor fizice, indiferent de cetăţenie, vîrstă, sex,
apartenenţă politică sau convingeri religioase, care locuiesc permanent, se află ori s-au aflat
temporar pe teritoriul ţării (în continuare – petiţionari), ale căror drepturi şi libertăţi se presupune că
au fost încălcate de Republica Moldova.
(2) Avocatul Poporului nu se substituie prin competenţele sale autorităţilor publice, organelor de
drept şi instanţelor judecătoreşti.
(3) Avocatul Poporului examinează cererile privind deciziile, acţiunile sau inacţiunile autorităţilor
publice, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de
organizare, ale organizaţiilor necomerciale şi persoanelor cu funcţii de răspundere de toate
nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, i-au încălcat drepturile şi libertăţile.
Articolul 19. Condiţiile sesizării Avocatului Poporului
(1) Cererea adresată Avocatului Poporului se depune pînă la expirarea unui an din ziua încălcării
presupuse a drepturilor sau libertăţilor petiţionarului sau din ziua cînd petiţionarul a aflat despre
presupusa încălcare.
(2) Cererile sînt depuse personal sau prin poştă, fax, e-mail sau alt mijloc de comunicare. Cererea
poate fi depusă şi de către un reprezentant al persoanei lezate în drepturi, de către organizaţii
nonguvernamentale, sindicate şi alte organizaţii reprezentative în numele acesteia.
(3) Cererea din partea unei persoane aflate în detenţie, a unei persoane aflate în izolatoarele de
urmărire penală, din partea militarilor din unităţile militare nu se supune cenzurii şi se expediază de
către administraţia instituţiilor respective Avocatului Poporului în termen de 24 de ore.
(4) Cererile adresate Avocatului Poporului sînt scutite de taxa de stat.
(5) Avocatul Poporului examinează şi cereri orale, parvenite în cadrul audienţelor organizate nu
mai rar decît o dată pe lună conform regulamentului aprobat de Avocatul Poporului.
Articolul 20. Conţinutul cererii
(1) În cererea adresată Avocatului Poporului se indică:
a) numele, prenumele şi domiciliul petiţionarului şi, după caz, numele, prenumele persoanei lezate
în drepturi;
b) descrierea succintă a circumstanţelor cauzei;
c) denumirea autorităţii sau numele şi prenumele persoanei cu funcţie de răspundere în urma
acţiunilor şi/sau inacţiunilor căreia a avut loc încălcarea drepturilor sau libertăţilor, în cazul în care
această persoană se cunoaşte;
d) semnătura şi data întocmirii.
(2) În cazul în care faptele invocate în cerere au constituit obiect al examinării de către alte
autorităţi, la cerere se anexează şi copiile de pe răspunsurile autorităţilor respective.
(3) Cererea care nu corespunde cerinţelor prevăzute la alin. (1) se restituie fără examinare.
Articolul 21. Primirea spre examinare a cererilor
(1) După recepţionarea cererii, Avocatul Poporului este în drept:
a) să accepte cererea spre examinare;
b) să restituie cererea fără examinare, explicînd petiţionarului procedura pe care acesta este în
drept să o folosească pentru a-şi apăra drepturile şi libertăţile;
c) să remită cererea organelor competente pentru a fi examinată în conformitate cu prevederile
legislaţiei cu privire la petiţionare.
(2) În termen de 10 zile de la data recepţionării cererii, Avocatul Poporului înştiinţează
petiţionarul despre decizia adoptată. În cazul în care cererea este restituită fără examinare, se indică
în mod obligatoriu motivele restituirii.
(3) Decizia de restituire a cererii nu poate fi atacată. Cererea repetată poate fi depusă după
înlăturarea cauzelor care au servit drept temei pentru restituire.
(4) Cererea repetată în privinţa aceloraşi persoane şi fapte se acceptă spre examinare numai în
cazul apariţiei unor circumstanţe noi.
(5) Nu este primită spre examinare cererea:
a) depusă peste un an de la data constatării încălcării drepturilor şi libertăţilor omului, cu excepţia
cazurilor cînd Avocatul Poporului poate prelungi acest termen, dar nu mai mult decît cu un an;
b) care este în procedură judiciară pentru examinare în fond, cu excepţia cererilor privind acţiunile
şi/sau inacţiunile judecătorului;
c) a cărei examinare ţine de competenţa altor organe (intentarea urmăririi penale, explicarea
deciziei judecătoreşti);
d) pe cauză adjudecată, pe care există o sentinţă sau o hotărîre judecătorească în fond;
f) care conţine calomnii şi insulte, discreditează autorităţile statului în general, autorităţile locale,
asociaţiile de cetăţeni şi reprezentanţii lor, care instigă la ură naţională, rasială, religioasă şi la alte
acţiuni pentru care se prevede răspundere conform legii.
Articolul 22. Sesizarea din oficiu a Avocatului Poporului
(1) În cazul în care dispune de informaţii privind încălcarea în masă sau gravă a drepturilor şi
libertăţilor omului, în cazurile de o importanţă socială deosebită sau în cazul în care este necesară
apărarea intereselor unor persoane care nu pot folosi de sine stătător mijloacele juridice de apărare,
Avocatul Poporului este în drept să acţioneze din oficiu.
(2) În cazul în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor şi libertăţilor omului,
Avocatul Poporului este în drept să prezinte rapoarte speciale la şedinţele Parlamentului, precum şi
să propună instituirea unor comisii speciale care să cerceteze aceste fapte.
Articolul 23. Modul de examinare a cererilor
(1) La examinarea cererilor, în scopul verificării faptelor expuse, Avocatul Poporului este în drept
să solicite concursul autorităţilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere în vederea organizării
controlului circumstanţelor care urmează a fi elucidate. Controlul nu poate fi încredinţat autorităţii
sau persoanei cu funcţii de răspundere ale cărei decizii, acţiuni sau inacţiuni sînt contestate.
(2) Persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile sînt obligate să prezinte Avocatului
Poporului materialele, documentele şi informaţiile solicitate în legătură cu exercitarea atribuţiilor
acestuia în cel mult 10 zile de la data solicitării, dacă în solicitare nu se prevede un alt termen.
(3) Avocatul Poporului depune toată diligenţa pentru soluţionarea cererilor prin concilierea
părţilor şi căutarea unor soluţii reciproc acceptabile. Concilierea poate avea loc la orice etapă de
examinare a cererii şi, la solicitarea părţilor, se poate finaliza prin semnarea unui acord de
conciliere. Concilierea părţilor constituie temei pentru încetarea procesului de examinare a cererii.
(4) Dacă, în urma examinării cererii, s-a constatat că drepturile sau libertăţile petiţionarului nu au
fost încălcate, Avocatul Poporului emite o decizie argumentată privind încetarea examinării cererii.
(5) Decizia privind încetarea examinării cererii nu poate fi atacată.
Articolul 24. Recomandările Avocatului Poporului
(1) În situaţiile în care se constată încălcări ale drepturilor sau libertăţilor petiţionarului, Avocatul
Poporului prezintă autorităţii sau persoanei cu funcţie de răspundere ale cărei decizii, acţiuni sau
inacţiuni, după părerea sa, încalcă drepturile şi libertăţile omului un aviz ce va cuprinde
recomandări privind măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru repunerea imediată în drepturi a
petiţionarului.
(2) În activitatea sa de prevenire a torturii, Avocatul Poporului prezintă autorităţii sau persoanei
cu funcţie de răspundere recomandările sale în vederea ameliorării comportamentului faţă de
persoanele private de libertate, a îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie şi a prevenirii torturii.
(3) Autoritatea sau persoana cu funcţie de răspundere care a primit avizul este obligată să-l
examineze în termen de 30 de zile şi să comunice în scris Avocatului Poporului despre măsurile
luate în vederea remedierii situaţiei.
(4) În cazul în care Avocatul Poporului nu este de acord cu măsurile întreprinse, el este în drept să
se adreseze unui organ ierarhic superior pentru luarea măsurilor ce se impun în vederea executării
recomandărilor cuprinse în avizul său şi/sau să informeze opinia publică. Organul ierarhic superior
este obligat să comunice despre măsurile luate în termen de 45 de zile.

(1) În baza rezultatelor examinării sesizării, Avocatul Poporului este în drept:


a) să adreseze în instanţa de judecată o cerere în apărarea intereselor petiţionarului ale cărui
drepturi şi libertăţi fundamentale au fost încălcate;
b) să intervină pe lîngă autorităţile competente cu un demers pentru intentarea unei proceduri
disciplinare sau penale în privinţa persoanei cu funcţie de răspundere care a comis încălcări ce au
generat lezarea drepturilor şi libertăţilor omului;
c) să sesizeze procurorul referitor la săvîrşirea contravenţiei prevăzute la art. 320 din Codul
contravenţional al Republicii Moldova;
d) să sesizeze persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra cazurilor de neglijenţă
în serviciu, de încălcare a eticii de serviciu, de tergiversare şi birocratism.
(2) Avocatul Poporului este în drept să înainteze o acţiune în instanţa de judecată în legătură cu
faptele depistate de încălcare în masă sau gravă a drepturilor şi libertăţilor omului. Cererea de
chemare în judecată depusă de Avocatul Poporului este scutită de taxa de stat.
(3) Avocatul Poporului poate interveni în proces pentru a pune concluzii în vederea apărării
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Articolul 26. Sesizarea Curţii Constituţionale
Avocatul Poporului este în drept să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului
constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, al decretelor Preşedintelui Republicii
Moldova, al hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi al tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte.

În scopul perfecţionării legislaţiei în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului, Avocatul


Poporului:
a) prezintă subiecţilor cu drept de iniţiativă legislativă propuneri şi recomandări de perfecţionare a
legislaţiei în vederea eliminării cauzelor şi condiţiilor ce creează premise pentru încălcarea
drepturilor şi libertăţilor omului;
b) emite opinii asupra proiectelor de acte normative care vizează drepturile şi libertăţile omului;
c) emite opinii asupra compatibilităţii legislaţiei naţionale cu instrumentele juridice internaţionale
în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului.
Articolul 28. Promovarea drepturilor şi libertăţilor omului
(1) Avocatul Poporului desfăşoară activităţi de promovare a drepturilor şi libertăţilor omului prin:
a) sensibilizarea societăţii în vederea respectării drepturilor şi libertăţilor omului prin intermediul
mass-media şi altor mijloace disponibile;
b) mediatizarea cazurilor de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului;
c) familiarizarea societăţii cu mecanismele de apărare a drepturilor şi libertăţilor omului;
d) contribuirea la consolidarea educaţiei în domeniul drepturilor şi libertăţilor omului şi
participarea la elaborarea programelor educaţionale formale şi nonformale;
e) elaborarea şi diseminarea materialelor informative despre drepturile şi libertăţile omului;
f) alte mecanisme şi mijloace permise de lege.
(2) Avocatul Poporului colaborează cu organizaţiile necomerciale naţionale şi internaţionale din
domeniul apărării drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi cu mass-media.
(1) Pînă la data de 15 martie a fiecărui an, Avocatul Poporului prezintă Parlamentului raportul
anual privind respectarea drepturilor şi libertăţilor omului în Republica Moldova. Raportul va
conţine, obligatoriu, un capitol consacrat situaţiei privind respectarea drepturilor şi libertăţilor
copilului şi un capitol privind prevenirea torturii.
(2) Proiectul raportului anual privind respectarea drepturilor şi libertăţilor omului în Republica
Moldova este supus dezbaterilor publice cu cel puţin o lună înainte de prezentarea acestuia
Parlamentului şi este publicat pe pagina web a Oficiului Avocatului Poporului.
(3) Raportul anual privind respectarea drepturilor şi libertăţilor omului în Republica Moldova este
audiat în plen în termen de 60 de zile de la data prezentării. Avocatului Poporului i se pot adresa
întrebări referitoare la activitatea sa ori la raportul prezentat. În urma audierii raportului,
Parlamentul adoptă o hotărîre.
(4) Comisia parlamentară drepturile omului şi relaţiile interetnice prezintă informaţia despre
activitatea Avocatului Poporului anterior audierii raportului anual privind respectarea drepturilor şi
libertăţilor omului în Republica Moldova.
(5) Raportul anual este publicat pe pagina web oficială a Parlamentului. Hotărîrea Parlamentului
pe marginea raportului este publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
(6) Avocatul Poporului poate prezenta public rapoarte tematice privind respectarea drepturilor şi
libertăţilor omului.
(7) Avocatul Poporului participă la întocmirea rapoartelor periodice privind respectarea şi
promovarea drepturilor şi libertăţilor omului pe care Republica Moldova le prezintă instituţiilor şi
organizaţiilor internaţionale şi regionale din domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului.

5. Modalităţile de reacţionare la încălcările drepturilor şi libertăţilor omului

Odată cu proclamarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, s-a pus problema
asigurării protecţiei eficiente a lor. Omenirea a receptat pe deplin mesajul Declaraţii Universale a
Drepturilor Omului în sensul căreia, „ignorarea și dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de
barbarie care revoltă conştiinţa omenirii". Pe aceleaşi coordonate, Carta de la Paris pentru o nouă
Europă (1990), a stabilit că „Protecţia şi promovarea lor constituie prima îndatorire a guvernului.
Respectarea lor reprezintă garanţie esenţială în faţa unui stat cu puteri excesive. Înfăptuirea și
exercitatea lor deplină constituie baza libertăţii, dreptății și păcii.
Cetăţenii, în funcţie de raporturile în care sînt implicați au foarte multe drepturi şi obligaţii. În
asemenea situaţii este deosebit de important a delimita care dintre acestea sînt dreptul şi îndatoriri
fundamentale. Unele sînt fundamentale pentru că însăşi constituţia le denumeşte astfel. Ele sînt
fundamentale tocmai datorită faptului că sînt drepturi subiective, esenţiale pentru om şi datorită
importanţei lor sînt înscrise în legi fundamentale, declaraţii de drepturi etc.
J. J. Rousseau în celebrul său „Discurs asupra originii fundamentelor inegalităţii dintre oameni" 224
arată că, „drepturile omului sînt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici
un fel". Cu toate acestea, ca urmare a existenţei unei responsabilităţi civice, oamenii sînt titulari de
multe drepturi, dar trebuie să îşi asume obligaţii corelative într-un anumit context social-politic şi
economic dat. Articolul 4 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa
1789) arată că „Libertatea constă în a putea face tot ce nu este în detrimentul altuia, astfel,
exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decît pe acelea care asigură
celorlalţi membri ai societăţii posibilitatea exercitării aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot fi
determinate decît prin lege".
în doctrină s-a reţinut că prin drepturi fundamentale ale cetăţenilor, urmează să înţelegem acele
drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru
libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin constituţie şi garantate prin
constituţie şi legi .
Ţinînd cont de evoluţia lor, doctrina a clarificat drepturile, în ordinea apariţiei lor, în trei generaţii,
începutul impunînd drepturile civile şi politice. Aceste drepturi din „prima generaţie", au exprimat
un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi de luptă contra
tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice au apărut ca măsuri de protecţie a
individului contra violenţei şi arbilrariului guvernanţilor absoluţi, ca revendicări pentru poziţii
juridice egale în faţa legii.
Pentru aceleaşi motive, au apărut apoi drepturile sociale, economice şi culturale, drepturi din a
doua generaţie, în care s-au inclus inclusiv dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul
la învăţătură etc.
În doctrină, se arată că în deceniul al 7-lea al secolului nostru, s-au impus noi drepturi ale omului,
drepturi din a treia generaţie, în care sînt incluse dreptul la pace, dreptul la un nivel de trai decent,
dreptul la un mediu sănătos etc.
Cetăţenii Republicii Moldova care consideră că le-au fost încălcate unele drepturi legale descrise
mai sus pot cere autorităţilor competente repunerea în dreptul încălcat şi repararea daunei cauzate,
sigur că cu respectarea procedurii prestabilite de lege.
După primirea cererii, conform articolului 20 alineatul 1 din Lege cu privire la avocaţii
parlamentari, avocatul parlamentar este în drept să accepte cererea spre examinare sau să respingă
cererea, explicînd petiţionarului procedura pe care acesta este în drept să o folosească pentru a-şi
apăra drepturile şi libertăţile, sau să remită cererea organelor competente pentru a fi examinată în
conformitate cu Legea cu privire la petiţionare în practică, toate cererile primite trec examinarea
primară, care are drept scop identificarea dreptului pretins lezat, verificarea temeiniciei cererii în
raport cu cadrul legislativ şi normativ naţional şi internaţional, examinarea posibilităţii de implicare
a ombudsmanului, iar în cazul în care cererea se află în afara mandatului, determinarea instituţiei
competente de a soluţiona cazul. Indiferent de soarta cererii (acceptare, remitere, restituire), avocaţii
parlamentari iau act de cele invocate.
Referitor la cererile transmise altor instituţii este important de menţionat că, reieşind din scopul
instituţiei de asigurare a respectării drepturilor omului de autorităţi publice, întreprinderi, organizaţii
şi persoane cu funcţii de răspundere, este firesc ca sesizarea adresată ombudsmanului împotriva
acestora să fie precedată de o solicitare către instituţia reclamată, sau cea ierarhic superioară în
vederea soluţionării problemei iscate. Anexarea dovezii examinării cazului de organele abilitate la
cererea adresată avocatului parlamentar, deşi este cerută expres şi în punctul 22 al Regulamentului
Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului nr.57 din
20.03.2008, este o practică întîlnită mai rar. În asemenea cazuri, sau cînd este evident că adresarea
individuală a petiţionarului către organele competente nu va da rezultatul scontat, avocatul
parlamentar remite cererea, cu scrisoare de însoţire în care, de regulă, este expusă atît fabula, cît şi
viziunea sa asupra cazului, solicitînd informarea asupra mersului şi rezultatului examinării, după
caz. Astfel, pe de o parte, se evită birocratismul excesiv, iar pe de altă parte, iese la iveală
activitatea instituţiei reclamate în stăpînirea plîngerilor .
În urma examinării cererilor sau a controlului din proprie iniţiativă, semnalelor privind încălcarea
drepturilor şi libertăţilor omului avocatul parlamentar este în drept :
- să facă aviz prin care se recomandă repunerea în drepturi a petiţionarului de către factorii de
decizie;
- să adreseze în instanţa de judecată o cerere în apărarea intereselor petiţionarului ale cărui
drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate;
- să intervină pe lîngă organele corespunzătoare cu un demers pentru intentarea unui proces
disciplinar sau penal în privinţa persoanei cu funcţii de răspundere care a comis încălcări ce
au generat lezarea considerabilă a drepturilor şi libertăţilor omului;
- să sesizeze persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra cazuilor de
neglijenţă în lucru, de încălcare a eticii de serviciu, de tărăgănare şi birocratism;
- să prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecţionării legislaţiei în vigoare în domeniul
asigurării drepturilor şi libertăţilor omului;
- să remită autorităţilor publice centrale şi locale obiecţiile şi propunerile sale de ordin general
referitoare la asigurarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, la îmbunătăţirea
activităţii aparatului administrativ;
- în cazul în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor şi libertăţilor
constituţionale ale omului, avocatul parlamentar are dreptul să prezinte un raport la una din şedinţe-
le Parlamentului, precum şi să propună instituirea unei comisii parlamentare care să cerceteze aceste
fapte;
- să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului constituţionalităţii legilor şi
hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi dispoziţiilor
Guvernului, asupra corespunderii lor principiilor general acceptate şi actelor juridice internaţionale
cu privire la drepturile omului. Totodată, avocaţii parlamentari desfăşoară activitate de propagare
a cunoştinţelor în domeniul apărării drepturilor și libertăţilor constituţionale ale omului. În acest
scop, avocaţii parlamentari pregătesc şi difuzează în rîndul populaţiei materiale informative despre
drepturile omului, colaborează cu asociaţiile obşteşti neguvernamentale şi cu organizaţiile care
practică activitate de apărare a drepturilor omului în ţară şi peste hotare, precum şi cu mass-media,
acesta face publice, în mod periodic, rapoartele întocmite în urma vizitelor în locurile unde se află
sau se pot afla persoane private de libertate, precum şi răspunsurile autorităţilor corespunzătoare. La
începutul fiecărui an, pînă la data de 15 martie, Centrul pentru Drepturile Omului prezintă
Parlamentului un raport despre respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în decursul
anului precedent.