Sunteți pe pagina 1din 23

1.

ARTA IN GRECIA ANTICA

Lumea artei, a stiintei, a politicii, a filozofiei si filologiei sunt strans legate de


cultura si istoria Greciei.
Istoria marii Hellas incepe din antichitate, acum aproximativ patru mii de ani.
Ca nimeni alţii, grecii ştiu să îmbogăţească ceea ce împrumută de la celelalte
popoare, astfel încât ajung să creeze cea mai strălucitoare civilizaţie a lumii antice. Grecia
este prima civilizație ce moşteneşte cultura Mesopotamiei, experienţa fenicienilor şi
înţelepciunea Egiptului.

Arta greacă cuprinde 4 perioade de dezvoltare:


Perioada homerică (sec. XII- VIII î.Hr.)
Perioada arhaică ( sec. VII - VI î.Hr.)
Perioada clasică (sec. V - IV î.Hr.)
- Clasicismul dezvoltat (a doua jumatate a sec. V î.Hr.)
- Clasicismul târziu( secolul IV i.e.n.)
Perioada elenistică ( sfarsitul sec. IV- î.Hr.)

PERIOADA HOMERICA (sec. XII- VIII î.Hr.)


Este perioada cand se formează limba greaca (elena). Tot acum sunt create
memorabilele poeme ale marelui Homer (între limitele sec. X și XI î.Hr.) care redau
toate culorile epocii sale.
Cele mai multe mărturii sunt ceramice: decoraţia geometrică a vaselor Dipilon este cea
mai spectaculoasă, aici apare cu predilecţie motivul meandrului, specific artei greceşti.

PERIOADA ARHAICA ( secolele VII si VI i.e.n.)


Aceasta perioada înseamna afirmarea marii arte grecesti pe fondul prosperitatii
polisurilor si a ambitiei acestora de a se concura (si) din punctul de vedere al
monumentelor de arta. Tot acum se impune si viziunea conform careia artele plastice sunt
privite ca techne, ca o meserie, iar artistii sunt considerati doar ca meseriasi excelenti
aceasta constiinta obligandu-i pe de o parte sa realizeze opere perfecte, iar pe de alta
parte, stimuland lucrul in echipa.

Arhitectura
Apare ca element arhitectonic specific templul grec. Spre deosebire de Egipt, unde
templele aveau scopul sa scoata in evidenta caracterul divin al faraonului, templul grec
era conceput ca o casa in care se adaposteste statuia de cult al zeului, patron al cetatii.

1
Templul se dezvolta din tipul de casa (megaron) specific lumii miceniene, constand
dintr-o incapere rectangulara cu o singura usa pe latura mica, flancata de pilastrii care
sustineau acoperisul iar in fata usii este plasat un portic cu doi stalpi sau coloane. In
forma lor cea mai simpla templele au patru coloane in fata si partu in spatele edificiului
(amfiprostil) iar intr-o forma mai evoluata edificiul are acoperisul mult mai larg ceea ce
face ca sa fie inconjurat din toate partile de coloane (peripter). Acesta devine modelul
obisnuit al templelor grecesti.
Templele sunt plasate in asa fel incat sa se armonizeze cu peisajul din jur, menit sa
le confere un aer grandios, solemn: plasate ori pe un varf de deal, ori pe tarmul marii.
Coloanele templului sunt rareori monolite fiind mai degraba realizate din cilindrii de
piatra suprapuse si prinsi, unul de altul, printr-un miez de plumb.

ex. de peripter

Partea cea mai importanta a tempului este incaperea centrala (cella sau naos) care
adaposteste statuia zeului, cu o singura sursa de lumina: usa cellei. Templele mai mari au,
pe langa sala principala, alte doua incaperi: una in fata -vestibul (pronaos) si alta in spate
- (opistodom), unde se pastreaza tezaurul.
Cladirea este inconjurata de coloane: pe fatada, intre patru si sase coloane (cel
mult opt), iar pe laturi, de doua-trei ori numarul coloanelor fatadei. Materialul de
constructie este piatra si mai rar marmura.
Privit in sectiune verticala tempul se compune dintr-un stilobat - un piedestal pe
care se inalta constructia propriu-zisa, o colonada si partea de sus a colonadei,
antablamentul alcatuit din arhitrava, friza si cornisa. Friza (zona centala a
antablamentului) este impartita in metope cu sculpuri in relief.
Acoperisul templului este format din doua pante, pentru a nu retine apa de ploaie;
din aceasta cauza pe fata anterioara, respectiv posterioara a constructiei se formeaza cate
un triunghi numit fronton. Frontoanele sunt bogat ornate cu basoreliefuri si statui, pobabil
2
colorate. Acoperisul este realizat din tigle multicolore cu elemente decorative
reprezentand figuri umane si zoomorfe ce aduc un plus de culoare ansamblului
arhitectonic.
Armonia totalului la templul grec este data de contributia fiecarui element
constructiv in parte, elemente ce poarta nume clar definite si care, prin aranjamentul lor
specific, dau numele "ordinului" constructiv din care fac parte. In epoca arhaica apar
doua ordine constructive: ordinul doric si cel ionic.
Ordinul doric apare si infloreste mai ales in Pelopones si in coloniile grecesti din
Italia de Sud si Sicilia (Grecia Magna). Templele dorice sunt mai greoaie, mai sobre,
intregul stil fiind dominat de severitate. Coloanele masive sunt asezate direct pe stilobat,
trunchiul fiind usor tronconic cu 20 de caneluri, avand capitelul in linii drepte format
dintr-o perna rotunda (echina), deasupra acesteia, o placa patrata (abaca).

Ordinul doric

Ordinul ionic are succes, in special, in coloniile grecesti din


Asia Mica si insulele din Marea Egee. Trasaturi caracteristice ale
templelor ionice sunt tendinta spre grandios si decorativismul mult
mai bogat. Coloanele sunt mai zvelte, mai usoare si nu sunt sezate
direct pe stilobat, ci se sprijina pe o baza circulara asezata pe un soclu
(plinta). Capitelul prezinta o voluta dubla, in forma de melc. Fusul
este prevazut cu caneluri adanci, care prezinta un interesant joc de
umbre si lumini. Arhitrava este formata din trei placi care se suprapun
in forma de scara, iar friza inconjoara templul sub forma de banda
continua (spre deosebire de ordinul doric unde metopele frizei sunt
despartite de triglife).
3
Templul zeiței Artemis din Efes denumit in limba greaca Artemision, iar in limba
latina Artemisium, se mai numea si Templul Dianei. Templul a fost construit timp de 120
de ani.
In anul 550 I.C. regele Croesus din Lydia a cucerit orasul Efes si alte orase din
Grecia antica. In timpul luptei a fost distrus un templu al zeitei Artemis. De aceea,
Croesus a luat decizia sa construiasca unul nou realizat de arhitectul grec Chersiphron si
de fiul acestuia, Metagenes. Noul templul era faimos pentru marimea lui si pentru operele
de arta pe care le gazduia. Era construit din marmura, cu o fatada decorata. Se estimeaza
ca masura 106 metri in lungime si 54 de metri pe latime, avea 127 coloane de piatra inalte
de 18 metri fiecare. La intrare, scari de marmura inconjurau templul. In interior erau
sculpturi valoroase realizate de marii artisti ai vremii.
Noul templu a fost mandria celor din Efes pana in anul 356 I.Hr. cand, Herostratus
(un tanar din Efes) l-a ars din temelii crezind ca numele lui va intra in istorie. Ciudat sau
nu, Templul lui Artemis a fost distrus in aceeasi noapte in care s-a nascut Alexandru cel
Mare. Cand el a cucerit Asia Mica, s-a oferit sa-l reconstruiasca, ceea ce s-a si
intamplat. Noua constructie a fost definitivata dupa moartea lui in 323 I.Hr. In anul 262
d.Hr., templul a fost distrus de goti. Locuitorii au planuit sa-l reconstruiasca dar intre
timp au fost crestinati si ideea reconstructiei a fost abandonata.
Philon a spus despre templu: "Am vazut zidurile din Babilon, am vazut gradinile
din Semiramis, am vazut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, piramidele. Dar
cand am vazut templul din Efes, celelalte minuni au disparut ca in ceaţa".

Sculptura
Sculptura din perioada arhaică se impune in jurul anului 650 î.Hr. prin aparitia artei
statuare mari. Oricum, primele sculpturi grecesti sunt legate de reprezentarea unor chipuri
de zei, lucrate din lemn si numite xoane (nu s-a pastrat nici un exemplar, fiind realizate
din lemn). Caracteristic pentru arta greaca arhaica este, pe de-o parte, tratarea schematica
si conventionala a figurii umane (parul bogat, ochii migdalati, buzele pline), iar pe de alta
parte, abundenta de imagini fantastice de centauri, sfincsi, gorgone etc. Produsele cele
mai elocvente ale artei arhaice sunt statuile ce reprezinta nuduri de tineri barbati numite
kuros (Apollo arhaici) si de fete tinere imbracate, numite kore.
4
Kuroi, Muzeul Britanic-Londra Kore, Muzeul Acropole Kore, Muzeul Acropole

Kuros sunt redati, de obicei, in picioare cu a atitudine rigida, cu mainile intinse de-
a lungul corpului si picioarele lipite de pamant – cu acel pas facut inainte ca la statuile
egiptene. Simetria partii superioare a corpului mentinandu-se si in momentul miscarii.
Fiecare parte a corpului este desavarsit modelata, formand un tot unitar. Ei prezinta acel
tipic "suras arhaic".
Korele sunt redate imbracate, in aceeasi pozitie imobila si acelasi suras misterios.
Deosebirea apare in preocuparea pentru tratarea vesmantului si a modului in care acesta
scoate in evidenta liniile corpului. Se pot observa dej, in cadrul epocii arhaice, diferente
tematice si de stil: statuile dorice sunt mai masive, rigide si de obicei sunt reprezentari
masculine, in timp ce satutile ionice - de obicei redari feminine si mai rar animaliere -
sunt mai zvelte si mai elegante.
Statuile monumentale apar pe la sfarsitul secolului VII î.Hr., sub forma statuilor de
cult, realizate in variante diferite:
- tehnica acrolitului - partile descoperite sunt din piatra iar torsul si
picioarele - imbracate in tesaturi - sunt din lemn ;
- tehnica hriselefantina, lemnul statuii este imbracat in placi de fildes sau
aur ;
- tehnica palladion - statuile de lemn sunt «imbracate» cu vesminte sau
marmura.
O caracteristica interesanta este policromia statuilor si introducerea altor materiale
la statuile de bronz (in special pietre semipretioase).

5
Ceramica se elibereaza de conventiile stilului geometric incepand cu "perioade
orientalizanta", luandu-si teme de inspiratie din traditiile eroico-mitologice. In sec VI
î.Hr., este elaborat faimosul sau stil de modele negre pe fond rosu (mai tarziu de figuri
rosii de fond alb).
Pictura nu s-a pastrat, ea fiind cunoscuta numai din descrierile autorilor antici si
din temele folosite in decorarea vaselor.

PERIOADA CLASICA (sec V - IV î.Hr.)


Secolul V coincide cu apogeul culturii - supranumit “ secolul de aur” sau “ secolul
lui Pericle care a atins, prin anul 450 i.Hr., momentul sau culminant.
Arta greaca clasica este pregatita de doua procese istorice de importanta majora:
afirmarea democratiei sclavagiste in polisurile grecesti si razboaiele medice.
Pe fondul acestor evenimente se fixeaza trasaturile de baza a artei grecesti clasice:
observarea si studierea realitatii, alegerea de teme care redau maretia omului liber cu un
accentuat rol educativ, simplitate si sobrietate. Arta greaca nu este menita sa glorifice un
suveran ca in Asia Mica sau Egipt. Omul (sau divinitatea umanizata) este in centrul
atentiei.
Numarul temelor este redus, dar varietatea detaliilor, atitudinilor, expresiilor
exclude monotonia.
Arhitectura
Arhitectura epocii clasice este dominata tot de templul care nu se impune prin
dimensiuni ci prin armonia proportiilor si perfectiunea tehnica. Toate templele dar si
complexul de pe Acropole sunt exemplele cele mai elocvente ale manifestarii plenare a
geniului grec. Tempul zeitei Atena Afaia din Egina si Templul lui Zeus din Olimpia
prezinta un interes deosebit pentru realizarile tehnice ale grecilor in perioada dintre arhaic
si clasic. Acestea demonstreaza stapanirea tehnicilor de catre artistii greci, care au gasit
modul de legare a decoratiei cu arhitectura.
Templul zeitei Atena Afaia, din Egina, este un templu impresionant din secolul V
i.Hr., dedicat zeitatii locale Aphaia, asociata cu
zeita Athena. Este ultimul templu doric grecesc,
in forma de hexagon, peripteral, cu
douasprezece coloane pe flancuri, din care
douazeci si patru au ramas in picioare pana in
ziua de azi.
Sculpturile de pe frontoane, expuse la
Muzeul Glyptothek din München, prezinta pe
cele doua frontoane ale sale, scene din Razboiul
6
troian, scene meticulos realizate care se disting prin unitate compozitionala, detalii
anatomice si podolabele sculpturale.
Templul lui Zeus din Olimpia este construit, in urma victoriei grecilor, conduși de
Temistocle, asupra perșilor, de arhitectul Libon în ordinul "doric, peripter hexastil" - cu
șase coloane în fațada principală și câte treisprezece coloane pe fațadele laterale. Are
decoratie pe cele doua frontoane si pe cele 12 metope pe care sunt sculptate fapte de
eroism al lui Hercule. Templul este acoperit cu plăci de marmură de Naxos, iar frontonul
de est, în loc de acrotera (mic piedestal servind ca suport statuilor, vaselor și altor
ornamente), poarta o “Victorie” aurită. Ambele frontoane sunt impodobite cu compozitii
grandioase, cu multe figuri de dimensiuni mai mari decat cele naturale.
Statuia lui Zeus este așezată pe un soclu din marmură albastră, de Eleusis.

Fara indoiala, cel mai splendid complex arhitectural al artei grecesti este ansamblul
de patru edificii de pe Acropole: Propileele, Parthenonul, templul Athenei Nike si
Erechteionul, toate realizate, in timpul lui Pericle, de o echipa de arhitecti si sculptori
straluciti, in frunte cu Fidias.
Complexul de pe Acropole
oglindeste intreaga istorie a artei grecesti.
Compozitia Acropolei, desi foarte variata si
libera, are unitate, fiecare cladire fiind
indreptata catre privitor. Acropolele se
deosebeste fundamental de toate
ansamblurile arhitectonice mai vechi
destinate cultului, in special de templele
egiptene - in care diferitele constructii se
contopesc cu desavarsire, dar si de vechile
sanctuare grecesti, care formau un ansamblu
dezordonat.
7
Acropola reprezinta unirea ideala a celor trei factori importanți ale unui monument:
fondul natural (dealul Acropolei fiind inalt de circa 156 m, cu versantii foarte abrupti-
n.n.), perfectiunea arhitectonica si utilitatea sociala.
Propileele (propylaion-avanpoarta")
construite în întregime din marmură
pentelică se prezenta ca o intrare
monumentala cu aspect de fronton de
templu, flancata de doua corpuri de cladiri
cu coloane dorice. Propileele (termenul se
utilizează numai la plural) Acropolei din
Atena antică sunt construite în perioada
437 i.h. - 432 i.h. de arhitectul Mnesicles.
Prin porticul central, cu coloane de
asemenea în stil doric, cinci porți
deschideau intrarea - printr-un vestibul cu coloane ionice, mai zvelte - în marea incintă
sacră. Poarta centrală, cea mai mare, era rezervată intrării călăreților și animalelor de
sacrificiu. Într-una din cele două clădiri laterale era așa-numita Pinacotecă, ce adăpostea
picturile de seamă aduse ca daruri votive zeiței.
Partenonul ("Casa fecioarei"), este templul dedicat zeiței Athena Parthenos (Atena
Fecioară), ridicat pe acropola Atenei, capodoperă a arhitecturii grecești. Partenonul a fost
construit din inițiativa lui Pericle, între anii 447 î.Hr. și 432 î.Hr. Este opera lui Fidias,
asistat de arhitecții Ictinos și Callicrate.
Lung de 69,50 m, larg de 31m, cu cate 8 coloane pe laturile scurte si cate 17 pe cele
lungi, este, fara indoiala, "marele templu" al antichitatii grecesti. Coloanele externe erau
dorice in timp ce interiorul tavanul era sustinut de colonade ionice. Incinta sacra era
impartita in doua incaperi: in cea din fata era plasata statuia Atenei din hriselefantina
(din aur și fildeș), inalta de 15 !?m, opera lui Fidias, iar in incaperea din spate era plasat
tezaurul zeitei si al statului. Cella era decorata, in exterior, de jur imperjur, cu o friza in
stil ionic pe o banda lunga de 160 m, inalta de 1 m, cu 4oo de figuri omenesti si 200
reprezentari animaliere, redand procesiunea Panateenelor.
Frontonul de răsărit reprezenta nașterea Atenei, iar cel de apus disputa dintre
Poseidon și Atena pentru stăpânirea Aticii.
Metopele înfățișează lupta zeilor cu titanii, lupta dintre lapiți și centauri și luptele
atenienilor cu amazoanele. Cele mai multe din sculpturile Partenonului se păstrează azi la
British Museum.

8
Parthenon - Metopă

Erechteionul este plasat pe locul cel mai venerat de greci, pe stanca cu urmele
fulgerului cu care Zeus - conform legendei - il lovise pe Erechteus, fondatorul serbarilor
Panateene. Genialul arhitect - probabil Mnesicles - a stiut sa adapteze cladirea terenului
accidentat, realizand un monument apreoape unic. Elocvent in acest sens este realizarea
faimosului portic al cariatidelor - cu acele sase tinere arefore (servitoarele zeitei Atena),
inalte de 2,60 m, care poarta pe cap cosuri cu ofrande ce constituie echina capitelului.
Edificiul, desi are o suprafata de 15X30 m, adapostea 9 sanctuare.
Prin ingeniozitate si viziune arhitectonica, Erechetionul este una din cele mai
originale si rafinate opere arhitectonice ale Greciei clasice.

Arhitectura clasicismul târziu


Incepand cu sec. IV î.Hr. arhitectura cunoaste o perioada
de inovatii. Una din inovatiile spectaculoase este folosirea
ordinului corintic, numit astfel dupa orasul Corint, metropola a
Greciei antice. Este inspirat din traditia locala de a lega frunze la
partea superioara a coloanelor vechilor temple, si aceasta idee isi
gaseste expresie in coloane cu capiteluri decorate cu trei şiruri

9
suprapuse de frunze de acant şi volute (acestea obţinute prin răsucirea frunzelor de la
colţuri sub forma volutelor).
Coloanele au baza iar truchiul lor este la fel de zvelt ca al celor ionice. Ordinul
corintic exprima ideea de bogatie (fiind si stilul preferat al Romei imperiale). Coloanele
corintice se intalnesc in interiorul templului de la Epidaur.
Schimbari apar si in arhitectura unde accentul nu mai cade pe construirea templelor
ci pe construirea de porticuri, a pietelor publice, a teatrelor si a caselor de sfat.
Teatrul ca si constructie a aparut din nevoia cetatenilor din orasele Greciei Antice
de a se aduna in numar mare la sarbatorile zeilor pagani si a urmari serbarile si cantarile
traditionale.
Teatrele antice sunt in aer liber, construite direct pe relieful din piatra, rectificat si
constau din scena (skena) + podium si laterale, orchestra (spatiul central unde statea
corul), si gradene organizate pe sectoare, asemeni peluzelor de pe stadioanele din prezent.
Pentru auditiile muzicale se construiau teatre speciale numite odeon, care avea
aceeasi impartire ca si teatrele numai ca erau acoperite.

Teatrul din Epidaur – Grecia Antica

Remarcabile sunt teatrele din Epidaur cu o capacitate de 14000 locuri, precum si


teatrul din Atena.
Arhitectura cunoaste noi forme de afirmare. Se impun forme pretentioase, solemne
cum este Mausoleul din Halicarnas.
Mausoleul din Halicarnas, considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii
antice, este ridicat de o echipa de artisti in frunte cu Scopas. Mausoleul poartă numele
guvernatorului local Mausol, pentru care fusese destinat, ca mormânt-templu.
Monumentul are o baza aproape patrata. Heeronul (unde se tineau ceremoniile de cult)
este inconjurat de o colonada ionica si un acoperis in forma de piramida in trepte. Pe
acoperis era fixata o cvadriga in care sunt asezate statuile lui Mausol si a sotiei sale,

10
Artemisa. Mormantul lui Mausolos din Halicarnas, cu marea friza sculptata de Scopas,
desi este o constructie greceasca traditia care sta la baza construirii ei era una orientala.

Reconstrucţie a Mausoleului din Halicarnas realizată de pictorul olandez Martin Heemskerck


(sec. al XVI-lea)

Sculptura
Sculptura Greciei clasice reprezinta apogeul legarii sculpturii de structura
arhitectonica. Artistii nu mai reprezentau figuri mitologice individuale, ci grupuri
complexe si pline de imaginatie.
Ar fi eronat sa se creada ca numeroasele statui de atleti, sau Auriga din Delfi
("Conducatorul de cvadriga") ar fi fost statui independente de un complex arhitectonic.
(Auriga va fi asezata in marele sanctuar panelenic si inchinat lui Apollo).

Auriga din Delfi

Legea frontalitatii este acum abandonata fapt ce-i permite sculptorului sa largeasca
gama de atitudini si situatii redate. Se remarca o serie de carcacteristici specifice: chiar
daca personajul este redat in momentul unei incordari dramatice expresia faciala ramane
grava si impasibila; a disparut fixitatea privirii, ochii, nasul, gura, forma muschilor ne
11
arata ca artistii nu se mai multumeau sa reprezinte tipuri (cum faceau egiptenii si
babilonienii), ci cautau sa redea cat mai fidel particularitatile individuale ale fiecarui
model; in al treilea rand: desi sunt redate in atitudini de completa imobilitate, personajul
este animat deo incordare musculara retinuta si de o vointa care da statuii forta
interioara.Sinteza dintre seninatatea figurii si intensitatea modelului, dintre gestul
violent si expresia calma da compozitiei forta si demnitate.
Din nefericire majoritatea statuilor create in epoca clasica au disparut, ramanand
doar copiile romane si descrierile contemporanilor.
Idealul de frumusete grecesc intemeiat pe un studiu atent al proportiilor si pe
redarea miscarii si armoniei interioare este ilustrat mai ales de triada clasica (din
clasicismul dezvoltat) de sculptori: Policlet, Myron, Fidias.
Policlet, a realizat putine opere (in special din bronz), insa a exercitat o puternica
influenta in epoca. Statuile lui sunt reprezentari ale barbatului inzestrat cu toate atributele
perfectiunii.Tema principala a artei lui Polictet este reprezentarea invingatorului in
intreceri, a atletullui. Operele reprezentative sunt: Doriforul ("Purtatorul de lance"),
Diadumenos, Efebul si uriasa statuie de chriselefantina a Herei la Argos.
Este creatorul canonului clasic, canon formulat sub forma de raporturi matematice
a proprortiilor: cap-corp 1/8, a palmei 1/10, a labei piciorului 1/6. Tot el a reusit sa
rezolve problema relatiei ritmului dintre miscarea picioarelor si a bratelor, sau un ritm in
deplina concordanta a partilor cu intregul.
Opera in care Polictet si-a sintetizat precouparile de a se realiza un tip ideal de om
este Doriforul caruia anticii ii spuneau Canonul. Cu o expresie neutra, musculatura
corpului redata prin planuri mari, distincte, statuia reda omul stapan pe sentimentele si
actiunile sale, facut pentru a obtine victorii.

Doriforul Diadumenul
12
Myron, în opozitie cu operele statice si echilibrate ale lui Polictet, aduce
reprezentarea miscarii si echilibrului instabil. Si el prefera bronzul. Dintre operele sale s-
au pastrat doar Discobolul si grupul statuar Atena si Maurisas.
Cea mai cunoscuta opera a sa ramane fara indoiala Discobolul. Discobolul este
conceputa a fi privita dintr-un anume unghi, de acest principiu fiind legata si redarea
miscarii care surprinde un scurt moment: elanul inaintea aruncarii discului. Partea
superioara a corpului cu torsiunea si balansul bratelor este simetrica. Exista aici un joc al
campurilor de forta - statuia fiind o incrucisare a catorva arce: primul arc bratele
individului, al doilea corpul incordat al acestuia. Conturului rotund al capului ii
corespunde rotunjimea discului.
In contrast cu efortul si incordarea muschilor, figura personajului ramane calma,
senina, aproape inexpresiva ceea ce dau atletului o frumusete ideala.

Athena si Marsias Discobolul

Atena si Maurisas reda legenda satirului Marisas care a incercat sa fure flautul
zeitei Atena pentru a concura cu Apollo. Oprea reda contrastul dintre mandria si calmul
"olimpian" al zeitei si sentimentele de teama si ciuda ale
satirului. "Atena si Maurisas reprezinta principiul uman
pozitiv opus salbaticiei si barbariei.
Fidias nu a fost un inovator ca primii doi, insa a fost
apreciat de contemporani in special pentru doua statui
chriselefantine (statui executate din aur și fildeș) : cea a lui
Zeus din Olimpia de 14 m inaltime si cea a Atenei Parthenos,
statuia pentru care a fost creat Parthenonul.
Statuia lui Zeus, executată din lemn îmbrăcat în foi de
aur și cu plăci de fildeș, avea înălțimea de aprox. 12 m, iar
soclul nu depășea 14 m. Este înfățișat Zeus așezat pe un tron
13
cu un spătar înalt, bogat decorat. În mâna dreaptă ține o Victorie, lucrată în fildeș și aur,
in mâna stângă, ține un sceptru pe care stă un vultur de aur. Capul ii este încununat cu
ramuri de măslin. Expresia feței lui Zeus, forța și în același timp seninătatea, imprima
privitorului o profundă emoție. O mantie îi cade de pe umeri peste torsul gol și-i acoperea
picioarele.
Tronul era bogat decorat, policrom, cu abanos, bronz, fildeș, aur, pietre prețioase și
picturi. În fața statuii exista un bazin care conținea uleiul necesar întreținerii, având în
același timp și rolul unei enorme oglinzi în care se reflecta statuia.
In afara statuii lui Zeus (c. 432 i. Hr.), sculptorul i-a dedicat zeitei Atena trei
monumente.
Statuia Athena Parthenos, destinata interiorului
Parthenonului, a fost realizata in tehnica hriselefantina, ca
si statuia lui Zeus Olimpianul. Inalta de 10 m, era plasata in
naosul Parthenonului si o prezenta pe zeita victorioasa,
imbracata in echipament razboinic. Alaturi de zeita, in
partea ei stanga, se afla scutul. Pe egida ornata cu serpi, se
spune ca Fidias si-a modelat propriul chip in relief. In
mana dreapta, sprijinita pe o coloneta, Athena tinea o
victorie inaripata, o statuie a zeitei Nike..
Statuia zeitei Athena Parthenos pastrata in varianta
copiei romane, impresioneaza prin anscendenta verticala a
siluetei zeitei, prin compozitia piramidala si prin aerul de
majestate al ansamblului. Solutia compozitionala era
considerata in acest sens una dintre cele mai complexe
abordari cunoscute in epoca.

Sculptura clasicismul târziu (sec. IV î.Hr.) este reprezentata de trei sculptori:


Scopas, Praxitele, si Lysip.
Caracteristicile operei lor:
- o mai mare diversitate a stilurilor individuale;
- îmbina atitudinea calma specifica clasicismului dezvoltat cu miscarea
uneori impetuoasa sau gratia si senzualitatea;
- apar acum primele nuduri feminine;
- sunt preocupati mai putin de forta trupului atletic cât de euritmia corpului
juvenil al efebului. Figurile exprima acum sentimente pur umane, fara
conventionalism si fara controlul ratiunii

14
Scopas este un inovator fiind primul care exprima in arta greaca nelinistea,
pasiunea, durerea, realizand opere patetice, pline de un dramatism intens, accentul
punandu-se pe miscarea brusca, exagerata.
Menada dezlantuita, o compozitie foarte dinamica, este reprezentativa in acest
sens. Cunoscuta si sub numele de Bacanta, statuia infatiseaza o menada (preoteasa in
slujba lui Dionysos) surprinsa intr-un dans sacru. Dorind sa redea extazul menadei in
timpul dansului, sculptorul aseaza trupul pe o linie in spirala ascendenta avand capul dat
mult spre spate, pieptul ridicat iar corpul incordat. Drapajul vesmintelor ce se muleaza pe
trup este agitat, dezgolind partial trupul.
De asemenea Heracles exprima o incordare constinenta si o participare emotionala
intensa care scoate in evidenta tensiunea eforturilor la care este supus.

Praxitele, marele sculptor al secolului, cu el se impune nudul feminin, fiind primul


care infatiseaza o zeita goala: Afrodita din Cnidos. Sculpturile lui sunt reprezentari de
divinitati redate in pozitii de echilibru instabil, in atitudini pline de abandon pe care le
obtine cu ajutorul unui suport exterior. Formele sunt indulcite, suprafetele rotunjite, line,
carnatia capata mai multa moliciune si gratie. Reprezentative in acest sens sunt Apollo
Sauroctonul si Hermes cu copilul Bacchus in brate.
Statuia Apollo Sauroctonul reprezinta un tânăr nud cu un corp grațios, aproape
feminin și șolduri bine definite, care incearca sa prinde o șopârlă ce urcă pe un trunchi de
copac. Zeul, cu privirea liberă, in contrapost, se sprijină pe un trunchi de copac,
pregătindu-se să prindă o șopârla ce urca spre mâna stângă și să o lovească cu o săgeată
15
ținută în mâna dreaptă. Trunchiul copacului joacă un rol dublu, ca un detaliu realist,
pitoresc, care evocă stadiul în care are loc acțiunea și ca suport pentru figură.
Afrodita din Knidos o descrie pe zeița Aphrodite în timp ce se pregăteste pentru
baia ritualică tanand draperia cu o singură mână, în timp ce se proteja modest cu cealaltă.
Plasarea mâinii in zona pubiană, atrăge simultan atenția asupra corpului superior expus.
Corpul se îndoaie într-o poziție contraposto , o inovație artistică a artei grecești, care
descrie realist poziția umană normală, iar capul este intors spre stânga. Statuia este
renumită pentru frumusețea ei și este concepută pentru a fi apreciată din orice unghi.
De remarcat la Praxitele o anumita "demitizare" a reprezentarilor divine: in grupul
Hermes cu copilul Bachus in brate, Hermes nu este redat nici ca idol, nici ca reprezentare
idealizata care sa starneasca veneratie sau extaz. Ceea ce este remarcabil la acest grup
statuar este omenescul degajat de acesta, redarea parand a fi mai degraba o fotografie de
familie.

Lysip este contemporan cu Praxiteles, Scopas şi Policlet si Alexandru cel Mare.


Eeste sculptorul cel mai apreciat de Alexandru cel Mare.
Numărul operelor sale – peste 1500 – erau răspândite în marile cetăţi din Grecia
(Argos, Olimpia, Corint, Teba, Delfi, Rhodos, Lindos, Tarent) şi Macedonia. Evantaiul
tematic al creaţiei sale este impresionant: zei, eroi legendari, suverani şi oameni politici,
filosofi şi poeţi, învingători la jocurile olimpice, tineri, copii sau bătrâni, animale.
Sculpturile sale sunt realizate în toate dimensiunile, de la miniaturi la creaţii
16
monumentale. A fost singurul sculptor de care s-a lăsat redat, la
curtea sa, Alexandru cel Mare. În ciuda prestigioasei sale opere,
lucrările identificate cu certitudine a-i fi aparţinut sunt extrem de
rare. Au supravieţuit în copii romane Apoxyomenos (atlet cu
strigiliu), Heracle odihnindu-se (Heracle Farnese), portrete ale lui
Alexandru cel Mare şi Socrate.
Creaţia sa depăşeşte clasicismul şi precede marea deschidere
a elenismului. El este creatorul unui nou canon -1/8 intre cap/corp,
urmărind obţinerea de efecte optice prin jocul dimensiunilor; corpul
uman apare la Lisip mai alungit, mai suplu,
iar capul mai mic. Grija lui pentru detaliu a
rămas celebră. Tot el descopera jocul de lumini si umbre si rolul
luminii reflectate pe suprafata bronzului.
Apoxiomenos sau atlet cu strigiliu reprezinta un atlet ce isi
curata nisipul de pe piele dupa o intrecere sportiva. Lisip pune în
evidenţă oboseala atletului acumulată prin ploapele întredeschise,
părul în dezordine şi poziţia relaxată a trupului. Tot Lisip renunţă
la vederea frontală, obligând privitorul să admire sculptura din mai
multe unghiuri.
Pictura multa vreme era considerata ca un auxiliar ale arhitecturii si a sculpturii.
Se cunosc mult nume de pictori, cel mai important este Apelles, pictorul de curte a lui
Alexandru cel Mare. Apelles a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. la curtea
lui Alexandru cel Mare și Ptolemeu I. Unele picturi murale din Pompeii sunt, probabil,
copii după lucrările sale sau inspirate după acestea.

Reconstrucţia mozaicului reprezentând Bătălia de la Issos, după o pictură atribuită lui Apelles

17
PERIOADA ELENISTICA ( sfarsitul secolului IV î.Hr.)
Perioada elenismului este datată în mod convențional de la moartea lui Alexandru
cel Mare (323 î.C.) până la cucerirea Egiptului ptolemeic (ultimul stat elenistic
independent) de către romani în anul 31 î.C.
Arta elenistică a fost mult timp considerată decadentă în comparație cu "epoca de aur" a
clasicismului atenian. Totuși, un număr de opere ale artei grecești dintre cele mai
cunoscute, ca Venus din Milo, grupul Laocoon sau Victoria din Samothrace, aparțin
acestei epoci.
Arhitectură
Arhitectura elenistică, în comparație cu cea clasică, are un caracter pronunțat
eclectic, care se manifestă încă de la început prin tendința la suprapunere a stilurilor
doric, ionic și corintic. Conform exigențelor curților domnitoare, apar edificii cu aspecte
noi, gimnazii (gymnasion), palestre și teatre, se experimentează inovații stilistice la
construcția galeriilor cu porticuri (arcade) și peristiluri (curți interioare), a străzilor
prevăzute cu coloane, ca loc de promenadă, din unele orașe.
Și arhitectura religioasă, încă fidelă canoanelor clasice, resimte efectele noilor
tendințe privind statica templelor, cu dispoziție circulară (tholos) și exedră semicirculară
(anexă în formă de semicerc a unei construcții, prevăzută cu scaune dispuse de-a lungul
zidului). Apare un nou tip arhitectonic, și anume altarul monumental, exemplu Altarul lui
Zeus din Pergamon.
Altarul lui Zeus din Pergamon este ridicat pe una din terasele acropolei din orasul
grecesc antic Pergamon din Asia Mica. Structura are o lățime de 35,64 metri și o
adâncime de 33,4 metri, o scara frontală cu lățimea de aproape 20 de metri. Baza este
decorată cu o friză în relief, reprezentand bătălia dintre giganți și zeii olimpici cunoscuta
si sub denumirea de Gigantomachie. Există o a doua friză de relief, mai mică și mai puțin
bine conservată, pe pereții interiori ai curții.

Altarul lui Zeus din Pergamon (reconstrucţie parţială) - Pergamonmuseum, Berlin


18
Perioada elenistica este epoca realizărilor gigante din arhitectură: amfiteatrul din
Pergamon cu o capacitate de cca. 10.000 spectatori, templul lui Apollo din Didyma, opera
arhitecților Daphnis din Milet și Paionios din Efes.
Templul lui Apollo din Didyma (azi Didim, Turcia) a fost un oraș antic grec din
Ionia. Era situat la cca 150 km sud de actualul oraș Izmir. Orașul adăpostea un însemnat
templu închinat zeului Apollo, templu ale cărui ruine sunt și azi impresionante.
Se numără printre cele mai bine conservate construcții ale antichității. Templul de
la Didyma a fost construit în jurul anului 300 î.Hr. Plinta de tip stilobat (postamentul
principal al templului) măsoară 109 x 51 m; templul propriu-zis este înconjurat cu două
șiruri de coloane (de 21/10 și 19/8 coloane). Templul găzduia statuia lui Apollo, precum
și un izvor cu apă dulce sfânt (în plan marcat cu un „A”). Cu coloanele în ordinul ionic de
19,7 m înălțime, aceste ruine dau vizitatorilor o impresie de grandoare.

Apare casa elenistica care se prezinta ca o suprafata mare, cu o singura intrare


lipsita de ferestre spre strada, cu toate incaperile orientate spre o curte centrala
inconjurata de coloane (peristil) care va devenii punctul central al intregii compozitii
arhitectonice a casei Casa elenistica se prezinta ca o sinteza originala dintre casa orientala
cu curtea ei deschisa si peripterul grec.
Sculptură
În timpul perioadei elenistice sculptura capătă accentuate trăsături naturalistice,
abandonând într-o oarecare măsură idealurile de frumusețe și perfecțiune fizică,
caracteristice epocii clasice. Alături de sculptura decorativă, tipică pentru școlile din
Rodos și Alexandria, se dezvoltă și una mai sobră destinată templelor și locurilor publice.
Dar chiar și acestea produc efecte dramatice și plastice neobișnuite pentru canoanele
estetice ale artei grecești clasice.
Sculptura continua traditia inaugurata de Praxitele, Lysip si Scopas. Insa nu mai
regasim aceea armonie, simt al masurii, artistii cautand sa exprime emotia, exagerarea

19
sentimentala, gratia rafinata pana la efeminare, senzualitatea agresiva: Venus din Milo,
Apollo din Belvedere sunt exemple elocvente in acest sens.

Apollo din Belvedere Venus din Milo

Opusul acestora sunt maiestuasa Victoria din Samotrace, grupul de un expresivism


patetic Laocoon, sau prezentarea de tipuri etnice caracteristice: Gal murind, Gal
ucigandu-si sotia.

Nike (Victoria) din Samothrace Grupul Laoocon

Grupul statuar Laocoon și fiii săi este datat in secolului I î.Hr. Are o înălțime de
2,42 m și este executat din marmură alba si reprezinta moartea preotului troian Laocoon,
care a fost pedepsit de zei să fie strangulat de șerpii marini împreună cu cei doi fii ai săi.
Lucrarea a fost realizată de Hagesandros, Polydoros și Athanadoros, sculptori aparținând
școlii de pe insula Rodos.
20
Nu lipsesc sculpturi care redau aspecte cotidiene cu aspecte
realist-caricaturale sau vulgare prein expresivele statui: Femeie
betiva, Pugilistul sau Copilul cu gasca.
Gustul pentru colosal este ilustrat de uriasa statuie in bronz a
lui Helios (34 m) din Rhodos (Colosul din Rhodos), realizat in 238
î.Hr. si distrusa 10 ani mai tarziu de un cutremur.
In aceasta perioada se manifesta pregant "scoala de la
Pergam". Pergamul a fost o metropola culturala, un centru al
stiintelor si al invatamantului lumii grecesti orientale. O pleiada de
oameni de stiinta si de cultura, de sculptori si de arhitecti au format
renumita scoala de la Pergam: retorul Apolodor, scriitorul si
istoricul Xenofon, geograful si istoricul Strabon, scriitorul Plutarh, sculptorii Emigones si
Phyromachios s. a. Magnifica Biblioteca din Pergam reprezinta si azi simbolul celebritatii
orasului.
Pergamul a ramas celebru si prin inventarea unui alt soi de hartie, anume, din piele
de capra. Nevoiti sa inlocuiasca papirusul (pentru care Egiptul pusese embargo, pentru a
mai stopa avantul Bibliotecii din Pergam care se ambitiona sa ajunga din urma celebra
Biblioteca din Alexandria), ei au gasit un nou suport pentru scriere (realizat de meseriasul
artizan Krates), care s-a numit pergament.
Dintre palatele si templele celebre (Templul Atenei, Templul lui Dyonisos) n-a mai
ramas nimic. Fragmente din Altarul cu frize al lui Zeus se afla astazi la Muzeul
“Pergamon” din Berlin.
Portretul. După Lysipp, în secolele II și I î.Ch., are loc o amplă dezvoltare a artei
portretelor, nu numai ale persoanelor ilustre, dar și ale simplilor particulari. Printre
capodoperele acestei perioade sunt de menționat portretul lui Demostene. În portretele
personajelor oficiale, erau accentuate valențele nobile, cu expresii hieratice și detașate
(portretele regilor Antioh al III-lea din Siria, al lui Ptolemeu al III-lea, al lui Mitridate al
VI-lea etc.). Numele celor mai mulți din autorii acestor sculpturi-portrete au rămas
necunoscute.
Pictură și mozaicuri
Pictura elenistica este supusa directivelor celor doua scoli: Alexandria care se
inspira din legendele lui Eros si Afrodita si cea din Pergam
care se inspira din istorie si mitologie. Din pacate nu s-a
pastrat nimic in afara de copiile romane din care se pot
deduce valentele lirice ale picturii elenistice cum ar fi
predilectia pentru peisajul idilic, vaporos dar si inclinatii
spre dramatism cum ar fi cunoscutul mozaic reprezentand
batalia de la Issos dintre Darius si Alexandru Macedon.
Alexandru cel Mare în bătălia de la Issus, mozaic găsit într-o vilă din Pompei
21
Ceramica greacă
Producţia de ceramică este deosebit de bogată începând din civilizaţia minoică şi
cea miceniană. Ceramiştii au diversificat tipurile de vase, adaptându-le în formă,
dimensiuni şi décor funcţiilor pe care le îndeplineau: ceramică funerară (ex: Lekythos,
…), de cult, pentru banchete (ex.: crater, rithon…), pentru depozitarea alimentelor
(amfore, …), ceramică de lux s. a. m. d. La împodobirea lor lucrau pictori faimoși,
menționați documentar, dar din a căror operă nu mai pot fi văzute, de multe ori, decât
scenele executate și semnate de pe vasele din ceramică.
Din ceramica minoică sunt reprezentative vasele tip Kamares (cca. 1800 î.Cr.) şi
cele din
minoicul târziu (sec. XV î.Cr.), împodobite cu motive marine (caracatiţe, peşti, cochilii).

Vase cretane de Kamares, 1800-1700 î.Cr.

În perioada homerică, secolele IX-VIII î.Cr., cunoscută sub numele de Perioada


geometrică, se păstrează vasele tip Dipylon, decorate cu bandouri orizontale de meandre,
intercalate cu linii sau benzi negre, între care sunt şi frize figurative stilizate,
geometrizate.

vasele tip Dipylon


22
În perioada arhaică vasele sunt decorate cu figuri
negre pe fond alb sau roşu-cărămiziu, ulterior decoraţia
este realizată cu figuri albe sau roşii pe fond negru.
In perioada clasică întâlnim cele două stiluri,
sever şi liber iar în perioada elenistică se practică stilul
înflorat.
Varietatea şi eleganţa formelor, proporţionarea
vaselor, decorul de o mare varietate tematică şi valoarea artistică a desenului şi
compoziţiei, au adus meşteşugul artistic la valoarea unei arte de mare rafinament artistic.
Ceramica fiind specifică atei greceşti, ea se regăseşte în viaţa de zi cu zi. Grecii
fiind foarte buni meşteşugari realizau obiecte de ceramnică în număr foarte mare, de bună
calitate dar şi ieftine determinând înflorirea negoţului. Ceramica era folosită în
gospodărie dar, oricare ar fi fost destinaţia ei aceasta era întotdeauna pictată. Datorită
faptului că picturile monumentale realizate de greci nu s-au păstrat până în prezent,
ceramnica pictată constituie singura dovadă a picturii greceşti prezentând asemănări de
tehnică şi tematică cu pictura. Atelierele de pictură şi ceramică erau foarte numeroase iar
vasele erau decorate de pictori renumiţi. Întâlnim diverse forme de vase cu destinaţii
multiple fiind folositoare în gospodărie (Phitos, Hidra, Crater, Riton, Cupe etc.).
Compoziţile pictate pe vase sunt realizate într-o unitate organică făcând legătura
între forma vaselor şi decor. În perioadele de început ale ceramnicii, decorul pictat era
realizat în registre suprapuse pe anumite zone sau întreaga suprafaţă a vasului şi
reprezentau motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu personaje inspirate
din mitologie.
Mai târziu, decorul pictat devine exclusiv figurativ, realizându-se pe toată suprafaţa
vasului iar subiectele vor fi luate din legende sau din viaţa de zi cu zi uneori fiind însoţite
de texte explicative.

23