Sunteți pe pagina 1din 3

„Roata Anului” - Sărbătorile Celţilor

Este incontestabil că în Europa secolul I î.Hr, în afara statului roman, celţii și geto-dacii constituiau cele
două popoare importante în spaţiul european, care atinseseră în dezvoltarea lor materială și social-
politică un înalt nivel. Este de aceea firesc ca între cele două culturi să fie influenţări reciproce. De
aceea când vorbim despre stadiul culturii geto-dacice, punctele de referire trebuie să le căutăm în
cultura celtică.

Dovezile arheologice arată că existau influenţe reciproce între dacii și celţii care locuiau în Europa
Centrală și de Est cu multă vreme înainte ca aceste relaţii să fi fost pomenite în izvoarele scrise. Există
unele opinii care arată că influenţele reciproce erau destul de profunde. Unii au mers până acolo încât
au afirmat că, de fapt, procesul de diferenţiere etnică între triburile dacice și cele ale tracilor a fost
accelerat în mare măsură de influenţa celtică. Ştim de la Herodot că dacii erau o ramură a tracilor,
probabil cea mai nordică ramură a acestui numeros popor. Teritoriul dacilor se învecina cu trei mari
regate celtice: cel al boilor, tauriscilor și scordiscilor.

Cu precădere, celţii locuiau în vestul și în nordul teritoriilor dacice, însă existau celţi și în zonele de
est. Unii dintre acești celţi trăiau chiar printre triburile dacice. Influenţa celţilor poate fi resimţită
îndeosebi în domeniul metalurgiei.

Viaţa religioasă a celţilor era marcată de sărbători. Acestea erau legate de schimbarea anotimpurilor
și de fenomenele astronomice importante. Anul Nou Celtic începea la 1 noiembrie, cu sărbătoarea
Samain (31 octombrie spre 1 noiembrie). Samhain este un festival celtic al „Focului Sacru”, care ţine
trei zile. În aceste zile se aduc sacrificii Zeului Soare. Druizii aprindeau focuri mari, printre care erau
trecute vitele pentru a fi ferite de epidemii. Această sărbătoare este dedicată celor morţi.

La 1 februarie, sărbătoarea Imbloc marca o nouă parte a anului. Apoi, la 1 mai era sărbătoarea Beltine
sau Cetshamain, în cinstea divinităţii Belenus, iar cea de-a patra sărbătoare, închinată zeului Lug,
Lugnasad, se serba la 1 august. Prima sărbătoare marca nesiguranţa anotimpului întunecos și rece, iar
cea de a doua, mijirea speranţelor de fertilitate. La 1 mai însă se aprindeau focuri, printre care se
treceau vitele, spre a fi protejate. Se dansa, după cât se pare, în sensul mergerii aparente a soarelui
pe cer, se purtau făclii aprinse în jurul ogoarelor în speranţa unei recolte bune. Lugnasad se celebra
pentru fertilitatea obţinută și ca mulţumită zeiţei Macha, zeiţa-mamă. Dar întrucât aceste sărbători
erau ţinute de celţii insulari (din Irlanda în special), este greu să cunoaștem precis dacă și celţii care
trăiau pe teritoriul Galiei și Germaniei au acordat aceeași semnificaţie acelor sărbători.

Celţii antici credeau în existenţa duhurilor lacurilor, pădurilor, tufișurilor, care nu trebuiau tulburate.
Ofensa adusă acestora obliga la pedepse prin sacrificii.
În religia păgână celtică sărbătorile sunt numite sabaturi și sunt prilejuite de realităţi ale Universului,
ale Naturii sau ale relaţiei om-Natură. Pe parcursul unui an păgânii serbează opt Mari Sabaturi iar
reprezentarea grafică a acestora poartă numele de „Roata Anului” sau „The wheel of the year”.

Păgânismul reprezintă moștenirea spirituală lăsată de strămoșii noștri din negura timpului. Moștenire
ce încurajează gândirea liberă a fiecărui individ în parte, dar și emanciparea personală, două motive
suficiente pentru fiecare păgân să se simtă îndreptăţit să-și conceapă propriile sărbători religioase,
bineînţeles pe lângă cele opt mari sabaturi consacrate și ţinând cont de specificul și principiile
păgânismului. Astfel de sărbători poartă numele de Mici Sabaturi.

Funcţia de slujire a divinităţilor o îndeplineau, la celţi, druizii. Aceștia formau o castă separată. Ei
oficiau jertfele publice și particulare, interpretau învăţăturile religioase, hotărau sau judecau pricinile
publice și particulare, opreau de la sacrificii pe cei care nu se supuneau hotărârilor lor. Îndată ce o
persoană era exclusă de la sacrificii, ea era lipsită total de comuniunea cu ceilalţi, era izolată de toţi și
chiar ocolită, fapt care însemna moartea socială și religioasă.

Druizii erau foarte învăţaţi. La ei veneau mulţi tineri să deprindă învăţătura religioasă,
ceremoniile, cunoștinţe de tot felul. Ei păstrau și transmiteau oral învăţătura lor. În fruntea castei
druizilor se afla un conducător respectat și ascultat de toţi și care avea puterea sacerdotală supremă.
Acesta, la moarte, era succedat de cel mai vrednic sau de cel ales prin votul tuturor. O dată pe an,
druizii se adunau într-un loc sfinţit, unde și judecau diverse pricini ale poporului celt. Dar patria
învăţăturii druide era considerată de Caesar Britania, unde se și îndreptau tinerii spre deprinderea
învăţăturii druide.

Cercetările mai vechi și mai noi au dovedit că celţii aveau locuiri sacre pe fluviul Loara, chiar lăcașuri
sacre sau „temple”. De pildă, în Germania de sud și în Boemia, incintele sacre aveau formă
dreptunghiulară. Pentru construcţie se foloseau lemnul și piatra. Templele propriu-zise aveau formă
circulară sau poligonală. În preajma templelor se amenajau teatre și amfiteatre, probabil pentru
desfășurarea mai amplă a cultului.

Divinităţile, reprezentate prin statui, locuiau în templele celtice, iar alături de ele mai existau și
simboluri religioase caracteristice cultului celtic.

Cultul fastuos al celţilor era însoţit de jertfe animaliere sau chiar omenești. Jertfele celţilor s-au
continuat și în era noastră, mai ales în Britania și în Irlanda, unde religia celţilor a supravieţuit multă
vreme, chiar și după încreștinare, sub forma unor practici magice și quasi-superstiţioase.
Celtii aduceau zeilor ca ofrande diferite obiecte si monede. De exemplu, pentru a fi feriti de o
epidemie, au aruncat comori intregi intr-un lac sfant de langa Toulouse. Sacrificiile sangeroase
constau din animale si chiar oameni, mai ales cu prilejul razboaielor, fie pentru ajutor in lupte, fie
pentru multumire in caz de victorie, iar in caz de infrangere pentru a mijloci protejarea
supravietuitorilor.

Celţii erau învăţaţi de druizi să creadă puternic în continuarea vieţii dincolo de moarte. Această
credinţă era atât de viguroasă și convingătoare încât celţii împrumutau bani în viaţa de aici, pentru a fi
rambursaţi în viaţa viitoare.

Viaţa de dincolo se afla undeva spre apus, sub pământ sau în „Ţara de sub valuri”, „Ţara tinereţii”
sau „Ţara Fericirii”. Aici, pe tărâmul fericirii veșnice, solul fertil și natura abundentă și darnică ofereau
plăceri de nedescris. Toţi câţi pătrundeau aici se îndulceau de muzică, ospeţe, dragoste și întreceri în
luptă. Cine se rănea azi într-o luptă, mâine era cu totul vindecat de rănile primite, iar cei răpuși
reveneau la viaţă. Îndeosebi eroii erau chemaţi să petreacă aici cu zeii și să-i ajute în isprăvile lor
extraordinare.

Exista însă și un tărâm al temerii și al plângerii, ca de exemplu Ysbaddaden sau împărăţia lui
Scathach, plin de fantome și grozăvii.

https://romanialibera.ro/aldine/history/ce-legaturi-existau-intre-daci-si-celti--267614

https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-celtilor

http://www.paganism.ro/