Cursul 1.

Obiectul biologiei celulare şi moleculare

Biologia celulară şi moleculară este o disciplină biomedicală fundamentală, o ramură a
ştiinţelor biologice care se ocupă cu studiul structurilor şi funcţiilor generale comune
celulelor ideale.

Caractere generale ale celulei

Definiţie: este unitatea elementară a lumii vii, produs al unei îndelungate evoluţii, cu o
ordine interioară complexă ce-i conferă capacitatea de creştere, dezvoltare şi reproducere,
precum şi cu organizare dinamică, aflată în relaţii de echilibru cu mediul înconjurător.
Ca forme elementare de organizare a lumii vii celulele pot fi sistematizate în două mari
clase după caracterele lor morfologice: procariote şi eucariote.

Procariotele
 Sunt cele mai simple şi mai primitive forme de organizare a vieţii (bacteriile şi
algele albastre-verzi).
 Procariotele nu au nucleu delimitat de membrană ci corp nucleoid alcătuit dintr-un
lanţ de ADN neconjugat cu proteine bazice şi ataşat printr-o extremitate a sa de
membrana celulară.
 Citoplasma este încărcată cu ribozomi liberi şi practic lipsită de organite
delimitate de endomembrane.
 Membrana celulară este alcătuită dintr-o membrană plasmatică internă dublată la
exterior de o membrană protectoare.
 Principalele proprietăţi ale procariotelor sunt capacitatea de a se înmulţi – de a
prolifera – foarte rapid şi cea dea se adapta relativ uşor – plasticitatea – la
variaţiile condiţiilor de mediu.
 Virusurile – deşi au unele proprietăţi comune cu celulele (ca autoreproducerea,
ereditatea, variabilitatea etc.) sunt dependente de celulele gazdă (eucariote sau
procariote), sunt paraziţi obligatorii şi de aceea nu pot fi considerate celule
propriu-zise.
 Bacteriile – sunt exemple caracteristice de celule procariote, mărimea lor este în
general de ordinul 1µm. Molecula de ADN bacterian este de circa 1 mm lungime
şi ea conţine o cantitate de informaţii suficientă pentru a codifica 2-3.000 de
proteine diferite. Citoplasma lor conţine 20-30.000 de ribozomi organizaţi sub
formă de polizomi.

Eucariotele
 Sau eucite, sunt celule cu organizare complexă în alcătuirea cărora se disting 3
părţi principale:
- nucleul – organit al coordonării proceselor celulare,
- citoplasma – ce conţine numeroase organite,
- suprafaţa celulară (membrana) – ce controlează schimburile cu mediul
înconjurător.

1
  Eucariotele cuprind protozoarele neprocariote, toate celulele plantelor şi
animalelor, inclusiv ale omului.

Organizarea procariotelor şi eucariotelor

Structură celulară Celulă procariotă Celulă eucariotă
Cisterna perinucleară Absentă Prezentă
ADN Neconjugat cu proteine Conjugat cu histone

Cromozomi Unul singur Mai mulţi

Nucleoli Absent Prezent
Diviziunea Amitoză Mitoză / meioză
Ribozomi 70 S unit. de sediment. 80 S unit. de sediment.
Svedberg Svedberg
Organite de membrană Absente Foarte numeroase
Miticondrii Absente Prezente
Membrane Dublă şi cu dispoziţie Numeroase diferenţieri şi
simplă organizare moleculară
complexă

Eucariotele
 Mărimea celulelor poate fi apreciată la o scară lineară (în mod obişnuit celulele
umane au un diametru între 10-30 µm – cu limite între 3-4 µm (celulele granulare
din cerebel) şi ovocitul 250 µm. În lumea animală se întâlnesc şi celule cu
diametre mult mai mari – ovocitele de pasăre al căror diametru este de ordinul
cm).
 Forma celulelor – este un caracter general important al eucariotelor, indeosebi
eucitele animale prezintă o mare diversitate. Forma celulelor este controlată atât
de factorii externi ca presiunea sau vâscozitatea mediului, cât şi de factorii interni
ca activitatea, funcţia, vârsta, vâscozitatea citoplasmatică, structura internă şi
caracteristicile suprafeţei celulare.
 Celulele umane pot fi încadrate în:
- celule cu formă variabilă,
- celule cu formă constantă.
 În prima grupă intră leucocitele, celula musculară, celulele secretorii,
melanocitele. În cea de-a II-a grupă intră celulele epiteliale, de acoperire, celulele
nervoase, celulele osoase, eritrocitele etc.
 Numărul celulelor – corpul uman este alcătuit dintr-un număr foarte mare de
celule, aproximativ 1015, aproximativ câteva milioane de miliarde de celule şi pot
fi sistematizate în aproape 100 de tipuri de celule.

2
  Durata vieţii celulei – fiecare tip de celulă îşi menţine ordinea şi organizarea
specifică pe o perioadă de timp caracteristică, asigurându-şi continuitatea prin
reproducere sau înmulţire. De regulă celulele se înmulţesc prin diviziune şi
parcurg un şir de transformări ciclice.
 Ciclul celular – reprezintă intervalul de timp scurs de la apariţia unei celule, adică
din momentul în care s-a încheiat diviziunea prin care a luat naştere ea, până la
terminarea propriei diviziuni.
 Durata vieţii celulelor ce compun lumea vie variază între 10-20 de minute
(bacteriile) sau sute de ani (celulele unor specii de conifere din emisfera nordică).
Celulele umane au un ciclu vital cu o durată de viaţă foarte diferită – celulele
nervoase şi cele musculare cardiace au o durată de viaţă ce se suprapune
aproximativ cu ce a individului, însă majoritatea au o durată diferită, celulele
epiteliului intestinal nu trăiesc decât 1-2 zile, după care sunt înlocuite de alte
celule prin înmulţire sau de ordinul zecilor de zile la eritrocite. În organismul
uman se petrec în fiecare secundă aproximativ 4 milioane de diviziuni celulare.

Cursul 2.Suprafaţa celulei

Organizarea membranei celulare

 Definiţie: membrana este o peliculă foarte subţire (câţiva nm) şi foarte flexibilă ce
acoperă şi delimiteazăcompartimentul citoplasmatic, controlează schimburile cu
mediul înconjurător şi se comportă ca un sistem de recepţie-transducţie şi
constituie substratul adezivităţii celulare.
 Membrana prezintă şi diferenţieri speciale cum sunt dispozitivele joncţionale,
cilii, microvilii, flagelii etc. Astfel Robertson 1959 emitea teoria membranei
„unit” pe baza cercetărilor la microscopul electronic, prin care toate
membraneleplasmatice au o organizare ultrastructurală unitară după modelul
trilaminat ce implică o foiţă centrală clară flancată de două foiţe dense la fluxul de
electroni în grosime totală de 7,5 nm.
 Foiţa centrală clară corespunde axului lipidic central hidrofob, iar foiţele dense
corespund feţelor hidrofile lipidice pe care se ataşează proteinele
 Dar modelul membranei „unit” s-a dovedit incomplet deoarece ignora dinamismul
moleculelor componente şi a proteinelor transmembranare. În 1972 Singer şi
Nicolson elaborează teoria mozaicului fluid, astfel moleculele componente –
lipide şi proteine – difuzează liber în planul continuumului lipidic şi aceasta
implică o organizare întâmplătoare a distribuţiei moleculare lipoproteice.
 Modelul actual de membrană celulară este o preluare şi dezvoltare a ideilor
principale din modelele precedente, cât şi o concepţie cu mult mai cuprinzătoare
faţă de cele precedente. În esenţă continuumul bilipidic, asimetric şi fluid
reprezintă axul întregului edificiu molecular membranar, pe cele două feţe
hidrofile proteinele sunt distribuite asimetric şi în aranjamente foarte
caracteristice, spre deosebire de celelalte teorii ce se referă doar la plasmalemă,

3
 conceptul actual arată că membrana celulară este alcătuită din trei părţi
componente principale:
- plasmalema – complexul lipoproteic în grosime de 7,5 nm,
- glicolema – complexul glicoproteic superficial în grosime de 50 nm,
- citoscheletul membranei – reţeaua de proteine (în special proteine fosforilate) aşezate
pe faţa internă a plasmalemei în grosime de câţiva nm.

Bazele moleculare ale organizării membranei celulare

 La alcătuirea membranei celulare participă apa cu aprox. 30%, substanţe organice
aproximativ 70% şi săruri minerale în cantităţi foarte mici. Peste 90% din masa
uscată este reprezentată de lipoproteine, iar glucidele numai în câteva procente.
 Totalitatea lipidelor din membrană sunt localizate în plasmalemă unde constituie
foiţa continuă hidrofobă pe care se organizează celelalte populaţii de molecule din
membrană.
 Glucidele sunt prezente exclusiv în glicolemă numai sub formă de fragmente de
molecule relativ scurte, fie conjugate cu proteine, fie ataşate la capetele hidrofile a
unor lipide din plasmalemă.
 Proteinele sunt reprezentate în toate cele trei straturi ale suprafeţei celulare: în
plasmalemă în special de o parte şi de alta a continuumului lipidic, ăn glicolemă
alcătuind ţesătura pe caru sunt ataşate glucidele, în citoscheletul membranei unde
realizează o reţea foarte fină şi suplă.
 Apa înbibă glicocalixul, citoscheletul membranei şi foiţele externă şi internă ale
plasmalemei, vom găsi şi ioni anorganici care deşi participă cu un procent foarte
mic la masa membranei, joacă un rol important în biologia acesteia.

Plasmalema
 Este partea centrală a membranei celulare şi este prima componentă care a fost
identificată la microscopul electronic.
 Principalele tipuri de lipide ce intră în alcătuirea membranelor sunt: fosfolipide,
colesterol, glicolipide.
 Fosfolipidele formează marea majoritate a lipidelor din endomembrane şi aprox.
75% din lipidele citoplasmatice (ex.: fosfatidilcolina, sfingomielina,
fosfatidiletanolamina etc.).
 Fiecare moleculă are aspectul unui „cui” în care capul este hidrofil şi este denumit
grup polar pentru că el poartă sarcini electrice, iar reziduurile de acizi graşi sunt
hidrofobe şi sunt de obicei desemnate ca segment apolar.
 Deoarece fosfo-lipidele concentrează la un capăt radicalii hidrofili şi la celălalt
radicalii hidrofobi sunt denumite molecule amfipate.
 Cullis şi Kruijff (1980) au descoperit că unele lipide cum sunt
fosfatidiletanolamina, digli-ceridele şi în special cardiolipina sunt capabile ca în
prezenţa Ca²+ să se detaşeze din bistratul lipidic şi să se organizeze în aşa numita
fază hexagonală ce realizează canale lungi apoase în interiorul hidrofob.
 Proteinele plasmalemei – o mare parte din proteinele membranei celulare sunt
localizate la nivelul plasmalemei şi ele se află în relaţii speciale cu bistratul
lipidic. Proteinele reprezintă substratul specificităţii suprafeţei celulare; există
două grupe de proteine: extrinseci şi intrinseci.

4
  Proteinele extrinseci – sunt distribuite pe o faţă sau pe alta a continuumului lipidic
şi contactează pe suprafaţa lor legături hidrofile cu capetele hidrofile ale lipidelor.
Ele sunt mai numeroase pe faţa internă unde edifică citoscheletul membranei
celulare.
 Proteinele intrinseci – se extrag foarte greu din continuumul lipidic deoarece
dezvoltă şi legături hidrofobe. Ele servesc ca dispozitiv de recepţie-transducţie
(ex: aprox. 15-20% din masa moleculelor de rodopsină este cufundată în regiunea
hidrofobă a continuumului lipidic din membrana bastonaşelor

Citoscheletul membranei celulare

 Este o reţea de proteine extrinseci ce formează partea internă a membranei
celulare, cu o grosime de 5-9 nm, care conferă flexibilitate şi rezistenţă suprafeţei
celulare.
 Un model de aranjare a proteinelor citoscheletale este de reţea, în care ochiurile
reţelei sunt alcătuite de dimerii de spectrină, iar nodurile reţelei sunt alcătuite din
două tipuri de complexe moleculare.

Glicolema
 Este partea externă a membranei celulare cu o grosime medie de 50 nm, este laxă
şi greu de identificat în microscopie electronică de rutină, conferă o încărcătură
predominant electric negativă suprafeţei celulare şi joacă un rol major în controlul
schimburilor ionice transmembranare.
 Termeni sinonimi: glicolema, glicocalix, înveliş de suprafaţă „fuzzy coat” –
pufoasă, scămoasă.
 Din punct de vedere chimic, glicolema este alcătuită indeosebi din glicoproteine,
este vorba de o ţesătură delicată şi laxă de lanţuri proteice pe care sunt ancorate
reziduurile glucidice (cel mai fecvent este galactoza, iar în cantităţi mici manoza,
fructoza, glucoza).

Matricea extracelulară
 Matricea extracelulară sau intercelulară constituie mediul interstiţial în care îşi
desfăşoară activitatea diferite tipuri de celule; ea este alcătuită din elemente greu
identificabile morfologic şi eterogene chimic. Matricea extracelulară controlează
adezivitatea, creşterea şi diferenţierea şi joacă rolul principal în organizarea
celulelor sub formă de ţesuturi şi în distribuirea acestora în mod specific în
diferite organe ale omului.
 Matricea extracelulară se află în relaţii de continuitate şi contiguitate moleculară
cu glicolema.
 La microscopul luminiscent în matricea extracelulară pot fi observate trei tipuri de
elemente: membranele bazale, fibre intercelulare şi substanţa fundamentală a
matricei bogat coloidală.
 Moleculele organice care stau la baza edificării diferitelor structuri microscopice
sau ultramicroscopice sunt de natură glicoproteică. Dintre acestea fac parte
colagenul şi elastina, glicoproteine sulfatate necolagene şi proteoglicanii.

5
  Colagenul – e o familie de proteine cu foarte mare forţă de extensibilitate ce
reprezintă 25% din proteinele omului adult. Au fost identificate în matricea
extracelulară 5 izotipuri de molecule de colagen.
 Elastina – prezintă deosebiri faţă de molecula de colagen ce îi conferă proprietăţi
fizico-mecanice deosebite.
 Proteoglicanii – sunt cea de-a II-a componentă importantă a matricei
extracelulare, aprox. 95% din molecula de proteoglicani este constituită de
glicozaminoglicani şi 5% din proteine. Proteoglicanii datorită componentei
polizaharidice formează polianioni foarte mari ce leagă apa şi cationii alcătuind
aşa-zisa substanţă fundamentală.
 A III-a grupă de molecule organice a matricei extracelulare e reprezentată de
glicoproteinele sulfatate necolagene – au greutate moleculară mare şi sunt
responsabile de ataşarea celulelor de matricea extracelulară. Au fost identificate
fibronectina, laminina, dronectina, entactina, etc. Glicoproteinele necolagene intră
în alcătuirea diferitelor tipuri de membrane bazale alături de colagen de tip IV şi
glicozaminoglicani.

Receptorii de membrană
 Sunt dispozitive moleculare specializate, aşezate pe faţa externă a membranei
celulare, cu ajutorul cărora se interceptează semnale sau mesaje venite pe cale
nervoasă sau umorală.
 Termenul generic de ligand defineşte toate substanţele care, vehiculate pe cale
umorală sau nervoasă, se leagă de receptori şi modulează funcţia celulară. Din
categoria liganzilor fac parte mesagerii extracelulari sau mesageri de ordinul I
(ex: neurotransmiţătorii şi hormonii).
 Tipuri de receptori de membrană:
- Receptori pentru substanţe endogene – produse de celulele proprii organismului care pot
induce modificări mediate de receptori şi transmise pe cale nervoasă sau umorală.
☺ pentru cale nervoasă – mai cunoscuţi sunt receptorii pentru acetilcolină, noradrenalină,
serotonină, histamină, dopamină, epinefrină, acid gamaaminobutiric (GABA).
☺ pentru calea umorală – receptorii hormonii – cei mai bine caracterizaţi sunt cei pentru
insulină (izolate în celulele adipoase şi hepatocite).
Receptorii pentru antigenele endogene – se găsesc la suprafaţa celulei implicate în
răspunsul imun, fie la suprafaţa celulei neimunogene.
- Receptorii pentru substanţele exogene:
- receptori pentru viruşi,
- receptori pentru antigene nonself,
- receptori pentru toxine microbiene,
- receptori pentru droguri,
- receptori pentru lecitine etc.

Joncţiunile intercelulare
 Sunt dispozitive de legătură intercelulare discrete cu rol de adezivitate
intercelulară, de control al scurgerii moleculelor prin spaţiul dintre celule, dar şi
cu rol în împărţirea suprafeţei celulare în sectoare separate.
 Joncţiunile celulare pot fi sistematizate în două grupe:

6
1) joncţiuni simple, sunt de trei tipuri:
- spaţiile intercelulare,
- legăturile intercelulare denticulare,
- legăturile intercelulare digitiforme.
 Membranele a două celule ce alcătuiesc joncţiuni simple se află la distanţă de cel
puţin 30 nm, iar prin spaţiile delimitate de astfel de joncţiuni se pot scurge liber
toate tipurile de molecule din mediul interstiţial.

Joncţiunile intercelulare
2) joncţiunile speciale, includ 5 tipuri:
- joncţiuni strânse,
- desmozomii,
- joncţiuni GAP,
- complexele joncţionale,
- legăturile celulei cu membrana bazală.
 Grupul de complexe joncţionale speciale cum sunt sinapsele şi discurile
intercalare fac obiectul studiului ţesuturilor în cadrul disciplinei de histologie.

Joncţiunile strânse
 Sunt dispozitive de adezivitate cu o dispoziţie „în panglică”, impermeabile pentru
markerii intercelulari, separând net compartimentele tisulare cu compoziţii
chimice diferite.
 Denumiri sinonime: zonula occludens, joncţiuni pentalaminate sau joncţiuni
heptalaminate.
 În organizarea joncţiunilor strânse, membranele adiacente se apropie complet una
de alta pentru a edifica structuri pentalaminate, obliterând stfel spaţiul intercelular
şi împiedicând scurgerea moleculelor printre membrane. La edificarea acestor
dispozitive participă şi proteine integrate care traversează membranele adiacente,
se dispun în şiruri gemene pentru a organiza dispozitive de sutură „în fermoar”.
Proteinele integrate sunt ancorate prin intermediul unor microfilamente de
citoscheletul matricei (sunt întâlnite la nivelul tubului proximal renal, vezică
urinară, epiteliu intestinal).
 Principalele proprietăţi ale joncţiunilor strânse:
- dispozitive de adezivitate intercelulară, flexibile şi sigure,
- bariere fizice şi chimice intercelulare,
- conferă polaritate celulelor angajate în astfel de joncţiuni,
- apar timpuriu între celulele embrionare, de obicei sub formă de macule pentru ca apoi să
se transforme în zonule.

Desmozomii
 Sunt dispozitive de adezivitate intercelulară foarte puternice. Ele nu sunt
implicate în schimburile intercelulare şi nu împiedică deplasarea moleculelor prin
spaţiile pe care le delimitează.
 Denumiri sinonime: zonula adherens, macula adherens, lamina desmozomica.
 Se întâlnesc 3 tipuri: în formă de pată, în formă de bandă şi hemidesmozomi.
 Desmozomii în pată sunt alcătuiţi din următoarele elemente componente:

7
- membranele plasmatice adiacente aşezate paralel la o distanţă de 25-30 nm,
- un material intercelular dens la fluxul de electroni, proteic, de aspect filamentos,
bisectat de o densificare centrală bogată în glucide şi calciu,
- densificări în formă de disc pe frontul citoplasmatic,
- dispozitive de legătură sau „linkeri” reprezentate de microfilamente ce se ancorează de
scheletul matriceal,
- elemente citoscheletale reprezentate fie de tonofilamente, fie de microfilamente de
actină.
 Ei sunt prezenţi între diferite tipuri de celule a epiteliului de acoperire.
 Desmozomii în bandă sunt prezenţi la nivelul segmentelor transversale ale
discurilor intercalare. Ultrastructura asemănătoare cu a desmozomilor în spot, cu
următoarele deosebiri:
spaţiul intercelular este de 15-25 nm şi mai sărac în material dens,
- densificările de pe faţa internă a plasmalemei nu au formă de disc, ci se extind în mod
nedefinit.
 Hemidesmozomii sunt variante ale desmozomilor în spot ce realizează joncţiuni
cu membrana bazală.

Joncţiunile de tip GAP

 Sunt diferenţieri ale membranelor celulare în formă de macule cu diametrul de
0,1-10 nm, care realizează transferul direct de mesageri chimici sau fizici de la o
celulă la alta.
 Termeni sinonimi: nexus sau macule communicans.
 La organizarea lor participă membrane adiacente care se apropie la o distanţă de
2-3 nm, spaţiul dintre membrane nu este obliterat ci poate fi străbătut de molecule
mici.
 Cel de-al II-lea component sunt conexonii – dispozitive proteice complexe ce
traversează membranele adiacente în formă de prisme haxagonale cu diametru de
7-8 nm şi dispuse în registru pe suprafaţa maculei joncţionale. Conexonii sunt
alcătuiţi din 6 subunităţi proteice în formă de bastonaşe cu un diametru de 2,5 nm
şi lungime de 7,5 nm. Subunităţile sunt dispuse în inel pentru a delimita un canal
hidrofil cu diametru reglabil între 0,4-2 nm.
 Joncţiunile GAP sunt foarte răspândite la diferite tipuri de celule şi reprezintă
principala cale de comunicare intercelulară. Caracteristica lor principală este că
permit schimburi rapide de molecule între celulele angajate în joncţiune.

Complexele joncţionale
 În mod obişnuit celulele epiteliale secretorii sau celulele din epiteliul intestinal şi
renal sunt solidare între ele la polul apical printr-o serie de elemente joncţionale
numite complexe joncţionale. Ele cuprind joncţiuni strânse la polul apical şi
elemente desmozomale spre extremitatea bazală. Adeseori în poziţii intermediare
sunt plasate joncţiuni GAP.

Schimburile prin membrane

 Funcţii:

8
- preia din mediul extracelular o gamă variată de combustibili metabolici necesari
menţinerii vieţii celulei şi activităţilor ei metabolice,
- reglează volumul celular şi menţinerea pH-ului,
- generează gradiente ionice care permit desfăşurarea unor activităţi complexe ca
excitabilitatea nervului sau muşchiului.
 După mecanismele care intervin în mişcarea moleculelor prin membrane avem:
transport pasiv şi transport activ.
 Transportul pasiv – are loc fie prin difuziune simplă, fie prin difuziune facilitată.

Transportul pasiv prin difuziune simplă

 Pentru cele mai multe tipuri de molecule trecerea prin difuziune simplă se face
lent. Pentru moleculele mici neionizate difuziunea simplă prin membranele
biologice se face in cazul celor liposolubile prin continuumul lipidic, iar pentru
cele hidrosolubile prin mici orificii sau pori hidrofili situaţi în structurile
bimoleculare lipidice.
 După legile difuziunii de pe o faţă pe alta a membranei se face din regiunea cu
concentraţie mai mare spre cea cu concentraţie mai mică.

Transportul pasiv prin difuziune facilitată

 Este mecanismul prin care unele substanţe greu solubile în lipide şi cu o masă
moleculară relativ mare sunt transportate prin traversul structurilor membranei
mult mai rapid decât prin difuziunea simplă (100.000x). Frecvent întâlnită la
hepatocite difuziunea facilitată este modalitatea de transport pentru glucoză,
aminoacizi, purine, glicerol etc.
 Pentru transportul facilitat se presupune că în grosimea membranei există
molecule proteice cu rol de cărăuşi care preia substanţele pe o faţă a membranei şi
le eliberează pe cealaltă faţă.
 În mod obişnuit, ca şi în cazul difuziunii simple, transportul prin difuziune
facilitată se efectuează în sensul gradientului de concentraţie şi duce la
echilibrarea concentraţiilor pe ambele feţe ale membranei.

Transportul activ
 Este modalitatea de transport transmembranar caracteristică celulelor vii. El
asigură schimburi foarte rapide prin membrană a unor molecule şi ioni de
importanţă vitală pentru celule împotriva gradientelor de concentraţie sau a celor
electrochimice, realizând o creştere a concentraţiei de câteva ori pe o faţă a
membranei. Întrucât transportul de molecule şi ioni împotriva gradientelor se face
cu consum de energie liberă rezultată din metabolism – este metabolic-
dependent.

Transportul activ prin pompe ionice

 Pentru menţinerea gradientului ionic intracelular trecerea ionilor prin membrana
celulară se face de cele mai multe ori în direcţia termodinamică nefavorabilă,
împotriva gradientului de concentraţie sau a celui electrochimic. Transportul
ionilor se face cu ajutorul unor protein-enzime din plasmalemă contrar
gradientului de concentraţie şi poartă denumirea de pompe ionice.

9
  Pompele ionice pot transporta un singur ion (ex: pompa de Ca²+, pompa de Mg²+)
sau concomitent doi ioni (pompa de Na+ şi K+). De asemenea mai există şi
sisteme de transport cuplat ce transferă ioni, apă sau alte molecule necesare
metabolismului celular.
 Cea mai importantă şi mai cunoscută pompă de ioni este pompa de Na-K; astfel
este demonstrat că în mediul intracelular există o mare cantitate de K şi mult mai
puţin Na contrar mediului extracelular fapt datorat prezenţei la nivelul membranei
celulare a unei enzime ce hidrolizează ATP-ul numai în prezenţa Na şi K şi a unei
concentraţii favorabile de Mg. Enzima numită Na-K ATP-aza face parte integrantă
din pompa de Na-K.
 Căile furnizoare de energie necesară pentru transportul activ sunt depemdente de
tipul de celule. Astfel, celulele înalt diferenţiate (fibra musculară, neuroni etc.)
folosesc în principal căile aerobe producătoare de ATP. În alte tipuri de celule
(hematiile) sunt folosite pentru transport molecule de ATP furnizate prin glicoliză
– metabolism anaerob.

Transportul în masă
 Este procesul prin care celulele preiau sau elimină în mediul extracelular particule
de natură diferită, fie ca atare, fie împreună cu cantităţi variabile de lichid.
Transportul se face cu ajutorul unor vezicule formate pe seama membranei
celulare. În funcţie de direcţia în care se deplasează veziculele deosebim două
tipuri de transport în masă: exocitoza şi endocitoza, iar endocitoza se poate face
fără lichid interstiţial – fagocitoza sau cu – pinocitoza.

Endocitoza particulelor fără fluid sau fagocitoza

 Prin fagocitoză (phagein = a mânca) celulele transportă din mediul extracelular în
citoplasmă particule de natură foarte diferită, utilizând regiuni specializate din
membrana celulară purtătoare de receptori. Celulele ce realizează un astfel de
transport poartă denumirea de fagocite. După mărimea partuculelor pe care
fagocitele sunt capabile să le înglobeze distingem microfage, ce înglobează numai
particule mici (leucocite granulare) şi macrofage care înglobează în special
particule mari (fagocitele mononucleare).
 Fagocitele prezintă la suprafaţa celulei receptori cu ajutorul cărora recunosc
elementele „self”, proprii organismului, şi „non-self” sau macromolecule străine
de organism (antigeni). Receptorii recunosc şi molecule „self-alterat” (celule
degenerate, celule maligne, celule îmbătrânite, resturi tisulare etc.).
 Etapele procesului de fagocitoză. Primul element este recunoaşterea antigenelor
de către receptori cu fixarea primelor la membrana celulară, determinând
activarea receptorilor şi agragarea proteinelor contractile de la nivelul
citoscheletului cu emiterea de pseudopode. Ele înconjoară strâns particula, astfel
apar interacţiuni receptor particulă pe toată suprafaţa ei, „în fermoar”, fixând
particula la membrana pseudopodelor.
 Pseudopodele care inconjoară particule se unesc şi la locul de unire fuzionează
rezultând o veziculă ce cuprinde particula şi se numeşte fagozom.
 În citoplasmă, fagozomii se unesc cu lizozomii ce-şi varsă conţinutul de enzime şi
digeră particulele introduse în fagozom.

10
  Fagocitoza, întrucât comportă emiterea de pseudopode, se face cu cheltuială de
energie; este deci un proces energodependent.
Endocitoza particulelor în fază fluidă sau pinocitoza
 Este procesul de transport în masă a unei cantităţi variabile de fluid tisular
împreună cu particulele pe care le conţine (pinos = a bea) prin intermediul unor
vezicule pinozomale.
 Pinocitoza fără receptori este forma de înglobare a substanţelor din mediul
extracelular în vezicule formate din învelişul celular fără fixarea prealabilă a lor
de suprafaţa celulară prin receptori. Ea reprezintă forma de endocitoză cel mai
frecvent întâlnită la celulele organismului.
 Procesul are loc în mai multe etape, începând cu contactul particulelor din fluidul
tisular cu învelişul celular, sun activate anumite situsuri anionice de suprafaţă,
proces ce induce agragarea proteinelor contractile citoscheletale, cu invaginarea
membranei şi formarea de cripte adânci. Buzele superioare fuzionează formând
vezicule sau vacuole pinozomale denumite pinozomi. După mărime aceştia pot fi
micropinozomi sau macropinozomi. Ulterior pinozomii se unesc cu lizozomii şi-şi
descarcă conţinutul în aceştia, apoi membranele pinozomale se reintegrează la
nivelul membranei citoplasmatice.
 Pinocitoza cu receptori are un mecanism asemănător cu fagocitoza. Viteza de
transport prin pinocitoza cu receptori este mare şi se apreciază că în 2-5 minute
sunt înglobate în citoplasmă molecule diferite din mediul extracelular prin
vezicule pinocitotice.

Cursul 3.CITOPLASMA CELULARĂ

 Citoplasma reprezintă componenta celulei care ocupă teritoriul aflat între

membrana celulară şi învelişul nuclear. În componenţa citoplasmei se disting
două faze:
 O fază fluidă (citosolul), formată din apă, electroliţi, molecule organice mici,
proteine solubile (termen introdus la fracţionarea celulei prin centrifugare
diferenţială). În citosol se deşfăşoară sinteza de aminoacizi, monozaharide, acizi
graşi şi glicerol.
 O fază solidă în a cărei alcătuire intră:
 citoscheletul (organite nedelimitate de membrane proprii) - reprezentate de
microtubuli, filamente intermediare (ansambluri de susţinere sau de ghidare),
molecule proteice cu funcţie contractilă (reprezentate de microfilamente de actină
şi miozină) şi proteine reglatoare (troponină, calmodulină şi tropomiozină
(structuri implicate în contracţie şi reglarea contracţiei);
 organite celulare implicate în sinteze proteice (ribosomii);

11
  organite delimitate de membrane proprii (mitocondriile, reticulul endoplasmic,
lisosomii, aparatul Golgi);
 incluziuni metabolice (glicogen, picături lipidice, pigmenţii).

Aparatul locomotor al celulei

 Filamentele de miozină sunt formate din proteina numită miozină care constituie
fracţiunea proteică cea mai importantă cantitativ şi funcţional în fibra musculara
scheletală. Aceasta poate fi de mai multe feluri, însă prototipul rămâne miozina
din ţesutul muscular.
 Molecula de miozină este asimetrică, ceea ce explică anizotropia sau birefringenţa
benzilor întunecate (A) din miofibrilă (vezi structura fibrei musculare striate); are
aspectul unui bastonaş, cu o zona globulară (capul moleculei de miozină, la una
din extremităţi) şi una liniară. Are o lungime de 160 nm şi o grosime de 2 nm;
regiunea globulară are diametrul de 4-5 nm şi lungimea de 15-20 nm, fiind
alcătuită din două subunităţi : subunitatea S1 şi subunitatea S2.
 Sub acţiunea controlată a tripsinei, molecula de miozină se desface în două
fragmente numite meromiozine: - meromiozină uşoară, numită “L-meromiozina”
şi - merozină grea, numită “H-meromiozina”.
 L-meromiozina apare ca un bastonaş cu lungimea de 80 nm şi grosimea de 2 nm.
Nu are acţiune ATP-azică şi nu se combină cu actina pentru a forma complexul
actină-miozină.
 H-meromiozina are o porţiune liniară de 60 nm care se termină cu o parte
globulară de 20/5 nm. H-meromiozina prin tratare cu papaină se scindează în
două subunităţi: - S1-H meromiozina şi - S2-H meromiozina.
 Fracţiunea S1-H-meromiozina are o greutate moleculară de 120 kDa şi
corespunde porţiunii globulare a H-meromiozinei. Aceasta fracţiune conţine două
proprietăţi fundamentale ale miozinei:
 activitatea ATP-azică
 capacitatea de a interacţiona cu actina.
 Fracţiunea S2-H-meromiozina are o greutate moleculară de 60 kDa şi îi lipsesc
cele două proprietăţi ale S1-H meromiozinei. Astfel, porţiunea liniară a moleculei
de miozina este formată din L-meromiozină şi din fracţiunea S2 a H-
meromiozinei; capul moleculei de miozină este reprezentat de fracţiunea S1 a H-
meromiozinei.
 Molecula de miozină are în structura sa două regiuni de mobilitate (de
flexibilitate): una între L-meromiozină şi H-meromiozină şi alta între fracţiunile
S1-şi S2- a H-meromiozinei.

 Filamentele de actină conţin în afară de moleculele contractile de actină şi

moleculele reglatoare de troponină şi tropomiozină. Porţiunea axială a
filamentului de actină conţine molecula contractilă reprezentată de actina F
(actina fibrilară), iar tropomiozina este aşezată sub formă de bastonaş de-a lungul
axului de actina F. Troponina formează unităţi proteice globulare dispuse la
extremitatea moleculei de tropomiozină (la intervale de 40 nm de-a lungul
filamentului de actină).

12
  Molecula de actină se găseşte sub două forme:
- actina globulară (actina G), care este monomerul de actină şi
- actina fibrilară (actina F), care reprezintă forma polimerizată a actinei G .
- G-actina este o moleculă globulară cu diametrul de 5,5 nm, rezultată prin înfăşurarea
unui singur lanţ polipeptidic format din 374 de aminoacizi.
- F-actina se prezintă sub formă de filamente cu grosimea de 7-8nm şi este alcătuită din
două lanţuri polipeptidice dispuse în helix, cu o perioadă repetitivă de 35-40nm. Fiecare
lanţ este alcătuit dintr-o singură serie de subunităţi de actină G, pentru fiecare tur de helix
existând 13,5 unităţi de actină G.
 Tropomiozina este o moleculă proteică cu rol reglator şi cu o greutate de 70 kDa.
Are formă de bastonaş cu o lungime de 40 nm şi este alcătuită din două lanţuri
polipeptidice, fiecare cu câte 284 de aminoacizi, tropomiozina fiind aşezată în
jgheabul filamentului de actină F.
 Troponina este o proteină reglatoare compusă din 3 unităţi:
1. troponina C, care leagă specific ionii de calciu;
2. troponina T, care se leagă de tropomiozină;
3. troponina I, care blochează interacţiunea actină-miozină.

FUNCŢII
 Filamentele de miozină - sunt filamente mai groase şi contribuie prin subunităţile
sale (H-meromiozina) la formarea punţilor transversale care vor interacţiona cu
situsul de legătură de pe suprafaţa moleculei de actină G; are şi activitate ATP-
azică.
 Filamentele de actină - sunt filamente subţiri care stimulează activitatea ATP-
azică a miozinei;
 Tropomiozina - se leagă de actină şi împreună cu complexul troponinic reglează
interacţiunea miozină-actină;
 Troponina – leagă ionii de calciu, inhibă activitatea actinei şi se leagă de
tropomiozină.

Contracţia musculară
 Contracţia musculară constă în alunecarea (glisarea) şi întrepătrunderea
filamentelor subţiri de actină printre cele groase de miozină. Această teorie susţine
refacerea şi desfacerea ciclică, repetitivă a unor legături între punţile transversale
ale moleculei de miozină (S1-H meromiozină) şi filamentele de actină.
 La fiecare ciclu de ataşare-detaşare a punţilor transversale se realizează o mişcare
a filamentelor de actină (către centrul sarcomerului) cu aproximativ 5-10 nm,
corespunzător unei unităţi de actină G.
 Sarcomerul este unitatea funcţională a miofibrilelor, structuri care ocupă aproape
în întregime citoplasma fibrelor musculare, cu rol în contracţia musculară.
Miofibrilele sunt alcătuite din filamente de actină şi miozină cu dispunere
specifică, asociate cu diferite proteine reglatoare.
 Termenul de “cuplare-excitare-contracţie” se referă la mecanismul prin care
impulsul electric de la nivelul sarcolemei produce contracţia miofibrilei. Acest
proces parcurge mai multe etape:

13
a)Sistemul transversal (sistemul T) reprezintă o componentă specializată a sarcolemei
(sub forma unor microtubuli) care pătrunde în sarcoplasma fibrei musculare printre
miofibrile, face joncţiune cu porţiunile dilatate ale R.E. care reprezintă sistemul L
(longitudinal) şi care conduce potenţialul de acţiune de la nivelul sarcolemei (potenţial
preluat de la placa motorie – sinapsa neuromusculară) până în vecinătatea reticulului
sarcoplasmic.
b) Ca urmare a semnalului primit de la sistemul T, ionii de Ca2+ depozitaţi în cisternele
terminale ale RE şi legaţi de o proteină cu afinitate pentru ionii de calciu (numită
calsechestrină), sunt eliberaţi prin canalele de calciu ale membranei RE în sarcoplasmă.
c) Datorită creşterii concentraţiei de calciu (de la 10-7M la 10-6M), în sarcoplasma
fibrei musculare se declanşează contracţia prin intermediul unei proteine numită
troponina C (proteina receptor pentru calciu).
d) În stare de relaxare a fibrei musculare (de la o concentraţie a calciului de aproximativ
10-7 M) troponina C nu leagă ionii de calciu iar tropomiozina blochează situsul de
legătură dintre puntea transversală (S1-H meromiozina care pleacă din capul moleculei
de miozină) şi molecula de actină G (din filamentul de actină F).
e) Prin legarea ionilor de calciu din troponina C (ca urmare a creşterii concentraţiei
ionilor de calciu în sarcoplasma fibrei musculare), se produce o modificare a
conformaţiei moleculei de tropomiozină, care în stare de repaus blochează sistemul de
legătură a punţii S1-H-meromiozinei cu actina G, determinând astfel o deplasare de
poziţie a tropomiozinei cu 1 nm. Astfel are loc interacţiunea actinei cu miozina
(interacţiunea dintre S1-H meromiozină, ce reprezintă puntea transversală a moleculei de
miozină şi situsul de legatură de la molecula de actina G).

 Filamentele intermediare - au fost denumite astfel deoarece au diametrul

intermediar (10 nm) între cel al microfilamentelor (7 nm) şi cel al microtubulilor
(25 nm). Ceea ce diferenţiază filamentele intermediare de celelalte diferenţieri
citoplasmatice este structura şi localizarea lor. Astfel :
– a. în cazul filamentelor intermediare, în acelaşi filament există mai multe proteine
diferite care copolimerizează (2-10 proteine). În celelalte diferenţieri citoplasmatice
există o singură proteină, care prin polimerizare duce la formarea filamentului sau
microtubulului;
– b. polimerizarea nu se face prin înlănţuirea unor proteine globulare ci prin înşiruirea în
sistem “cap la coadă” a componentelor sale, care sunt proteine fibrilare;
– c. filamentele intermediare sunt structuri stabile; odată polimerizate se menţin sub
aceeaşi formă. Celelalte structuri (cu excepţia celor din fibra musculară), sunt structuri
labile;
– d. un tip de filamentele intermediare sunt localizate în nucleu, pe faţa internă a
învelişului nuclear formând lamina nucleară.
 În citoplasmă sunt 5 tipuri de filamente intermediare:
 filamente de keratină (citokeratina), localizate în epiderm, păr şi unghii;
 filamentele de desmină sau scheletină, caracteristice fibrei musculare (cu excepţia
celor din peretele vaselor) ;
 filamentele de vimentină(vimentum = nuia, rămurică ondulată (lat.), caracteristice
celulelor mezenchimale (fibroblaste, condroblaste, macrofage, celule endoteliale)
 neurofilamente – localizate în axonii neuronilor.

14
  gliofilamente- localizate în celulele gliale (nevroglii).
 Microtubulii – sunt formaţi din proteine globulare numite tubuline. Microtubulii
sunt structuri lungi, cilindrice, cu diametrul de 25 nm. Peretele lor este format din
13 protofilamente paralele, fiecare protofilament fiind format la rândul lui prin
polimerizarea dimerilor de α- şi b-tubulină.
 Polimerizarea tubulinei poate fi influenţată de mai mulţi factori:
1. temperatura (la 37 °C are loc polimerizarea cu formarea spontană a microtubulinelor,
iar la 0 °C se produce depolimerizarea);
2. ionii de Ca2+ si Mg2+ în concentraţie de 10–6 M favorizează polimerizarea, iar la o
concentraţie de 10–3 M favorizează depolimerizarea;
3. colchicina inhibă polimerizarea microtubulilor;
4. unele proteine din citosol asociate microtubulilor favorizează polimerizarea;
5. vinblastina şi vincristina (medicamente citostatice) blochează polimerizarea tubulinei
din aparatul mitotic şi opresc în acest fel multiplicarea celulelor tumorale;
6. taxolul, (folosit şi el ca citostatic în tratamentul cancerului ovarian), are acelaşi rol.
 Localizare şi clasificare.
 Microtubulii se clasifică în:
- microtubuli permanenţi, întâlniţi în axonema cililor, flagelilor şi în centriolii din
centrozom;
- microtubuli labili (cu existenţa temporară), sunt microtubulii liberi din
citoplasma. În interfază, formează o reţea; centrul celular (centrosomul) va
coordona polimerizarea tubulinei.
 Rolurile microtubulilor în celulă sunt:
De a obţine şi menţine forma celulară, prelungirile permanente ale neuronilor (axoni şi
dendrite), a cililor şi flagelilor;
De a constitui un sistem de linii conducătoare pentru deplasarea diferitelor componente
subcelulare;
Participă la formarea fusului mitotic şi la mişcările celulare;
Aranjarea spaţială a organitelor celulare în citoplasma celulei.
 Centrosomul (sau centrul celular) este prezent în toate celulele care se divid,
având rol principal în diviziunea celulară prin formarea fusului de diviziune
precum şi în declanşarea mişcarilor cililor şi flagelilor. În raport cu fazele ciclului
celular, are aspect diferit.

Cursul 4.ORGANITELE CITOPLASMATICE

LIZOZOMII
 Sunt organite celulare de formă sferică sau ovoidală, prezenţi în citoplasma
tuturor celulelor animale cu excepţia hematiilor adulte. Lizozomii au fost
descoperiţi de către DE DUVE în 1955 prin tehnici de fracţionare celulară.
 Diametrul lor este variabil, între 0,25 – 0,8 µm.
Organizare ultrastructurală

15
  Lizozomii sunt alcătuiţi din:
- membrană delimitantă,
- matrice lizozomală.
 Membrana lizozomală are structura comună endomembranelor, cu grosimea de
aproximativ 7-8 nm. Ocazional în unele celule pot fi întâlniţi lizozomi cu dublă
membrană delimitantă sau cu membrană unică ce prezintă la exterior mici
prelungiri numite spiculi.
 Matricea lizozomală apare de aspect diferit la microscopul electronic. Poate fi
omogenă, fin granulară sau heterogenă, ceea ce determină un polimorfism
lizozomal în fiecare celulă. Sunt recunoscute două tipuri majore de lizozomi:
- lizozomi primari (omogeni),
- lizozomi secundari (heterogeni) ce conţin în matrice structuri granulare şi
membranoase. Ei sunt de trei tipuri: heterofagozomi, autofagozomi şi corpii reziduali.

Organizare chimică
 Lizozozmii conţin, în principal, un număr mare de hidrolaze acide, fiind
reprezentate de: proteaze, peptidaze, nucleaze, fosfataze, lipaze, esteraze,
glucozidaze.
 Enzimele sunt localizate în cea mai mare parte în matricea lizozomală, unele din
ele numai pe membrana lizozomală, altele şi în matrice şi pe membrană. O parte
din aceste enzime pot fi detectate şi histochimic, locul lor de hidrolizare în
citoplasma celulei indicând poziţia lizozomilor în citosol. Dintre acestea,
fosfataza acidă şi arilsulfataza sunt socotite enzime marker pentru evidenţierea
lizozomilor.
 Hidrolazele acide lizozomale sunt reţinute în interiorul organitului de către
membrana lizozomală care este practic impermeabilă, opunându-se trecerii lor în
citosol. Eliberarea enzimelor lizozomale ar duce practic la liză urmată de moartea
celulei respective.
 Eliberarea enzimelor lizozomale în celulă are loc şi în mod normal în unele
fenomene de involuţie fiziologică (uterul în post-partum, glanda mamară în
perioada de post lactaţie).
 Lizozomii primari – sunt aceia care nu au fost încă angajaţi în activitate. Au talie
mică, o matrice omogenă sau fin granulară şi adeseori un set incomplet de
hidrolaze acide. Sunt lizozomi tineri care au o durată de viaţă mai scurtă, de
aprox. 24-48 ore.
 Lizozomii secundari – sau funcţionali, au activităţi enzimatice digestive. Au o
durată de viaţă mai lungă (până la câteva săptămâni), talie mai mare, matrice
heterogenă ce conţine structuri granulare, membranoase şi un set enzimatic
complet. Lizozomii secundari rezultă din fuziunea lizozomilor primari cu diferite
substanţe fagocitate, endocitate sau degradate din celulă. Lizozomii secundari
sunt reprezentaţi prin:
- heterofagozomi – lizozomi primari cu material ingerat de celulă prin endocitoză,
- autofagozomi – lizozomi primari ce conţin porţiuni din celulă sau organite
celulare degenerate,
- corpii reziduali – vacuole cu reziduuri celulare nedigerabile rezultate din digestia
intracelulară.

16
Funcţia lizozomilor
 Lizozomii sunt organite celulare responsabile de digestia intracelulară prin
procesele de heterofagie sau autofagie.
 Heterofagozomii sau pinozomii se apropie de lizozomii primari cu care
fuzionează, formând o singură vacuolă numită heterolizozomi, delimitată de o
membrană rezultată din unirea membranei heterofagozomului sau a pinozomului
cu a lizozomului primar. În interiorul heterolizozomului enzimele hidrolitice
lizozomale încep procesul de digerare a produsului înglobat, proces de durată
diferită ce depinde de complexitatea materialului endocitat. Se obţin molecule
mici de proteine, hidraţi de carbon şi lipide ce vor traversa membrana
heterolizozomului fiind puse astfel la dispoziţia celulei pentru refacerea întregului
citosol.
 Autofagia reprezintă procesul de digestie intracitoplasmatică a organitelor
celulare din celula respectivă care şi-au terminat activitatea şi se află în diferite
grade de dezintegrare. În jurul lor citosolul elaborează o endomembrană
delimitantă pentru a le separa astfel de restul celule, rezultând o vacuolă denumită
autofagozom. Acesta se uneşte cu lizozomii formând autofagolizozom, ulterior
procesul fiind asemănător cu al heterolizozomilor.

PEROXIZOMII
 Sunt organite celulare prezente în citosolul tuturor celulelor, ei pot fi evidenţiaţi
prin utilizarea reactivului DAB. Numărul peroxizomilor diferă de la o celulă la
alta sau în aceiaşi celulă funcţie de perioada de activitate.
 Diametrul organutului este situat între 0,1 – 1,5 µm.
 Organizare ultrastructurală
 Peroxizomii se prezintă sub formă de vacuole sferice sau ovoide, delimitaţi de
endomembrane groase de 6,5-8 nm şi conţin o matrice fin granulară, uneori cu un
cristaloid (ce poate apărea format din mănunchiuri paralele de tubuli denşi la
fluxul de electroni, ce în secţiune dau aspect de fagure de miere).
 Citomembrana prezintă o compoziţie asemănătoare cu a membranei reticulului
endoplasmatic, dar şi diferă de acesta prin unele polipeptide şi enzime din
structura sa.
Organizarea chimică
 Peroxizomii conţin proteine, lipide şi enzime speciale cum ar fi: catalaza (marker
peroxizomal), uratoxidaza, D-aminoacidoxidaza, enzimele ciclului glicoxilat etc.
Funcţiile
 Peroxizomii intervin în metabolismul H2O2 în două etape: în prima etapă, prin
acţiunea oxidazelor se produce H2O2 (hidrogen peroxid) din D şi L-aminoacid,
acid lactic şi alte substanţe; în a doua etapă catalazadesface hidrogenul peroxid,
care este toxic pentru celulă, în oxigen şi apă.
 Prin uratoxidază, peroxizomii sunt implicaţi în degradarea purinelor (adenina şi
guanina) şi prin acestea în metabolismul acizilor nucleici.
 Peroxizomii pot activa şi oxidarea acizilor graşi (palmitatul, laureatul)

17
RIBOZOMII
 Sunt organite celulare intracitoplasmatice prezente în toate celulele cu excepţia
eritrocitelor.
 Ribozomii pot fi liberi în citoplasmă (izolaţi sau grupaţi – polizomi) şi ataşaţi de
membranele reticulului endoplasmatic. Numărul ribozomilor variază cu tipul de
celulă, cu momentele funcţionale ale acesteia; este foarte mare în celulele
secretorii angajate în sinteze de proteine. Diametrul ribozomilor este cuprins între
15-30 nm.
Organizare ultrastructurală
 Ribozomul este format din două subunităţi inegale ca dimensiuni şi inegale în
ceea ce priveşte constanta de sedimentare:
- subunitatea mare – diametru de aprox. 30 nm – o formă sferoidală, cu o mică depresiune
înspre subunitatea mică şi o constantă de sedimentare egală cu 60 S;
- subunitatea mică – de formă alungită convex-concavă, diametru de 10-20 nm, o
constantă de sedimentare de 40 S. La rândul ei, subunitatea mică este formată din două
părţi inegale.
Organizare chimică
 Ribozomii conţin ARN, proteine, cantităţi mici de apă, diferiţi ioni metalici, dintre
care cei mai caracteristici sunt ionii de Mg şi Ca.
 Molecula de ARN apare uşor spiralată, prezentând şi segmente monocatenare
nespiralate, dispuse în interiorul subunităţilor unde sunt situate şi proteinele
ribozomale. ARN-ribozomal (ARNr) se găseşte în ambele subunităţi ale
ribozomului şi conţine baze asimetrice: baze purinice (guanină şi adenină – cele
mai abundente), baze pirimidinice (uracil şi citozină).
 Proteinele ribozomale sunt fie strâns legate, fie mai lax legate de ARN, ceea ce
permite mai uşor acestora din urmă să se elibereze în citoplasmă. Proteinele sunt
localizate în interiorul subunitaţilor. Au fost izolate peste 50 tipuri de proteine
ribozomale. O parte din proteine joacă un rol structural şi altele intervin în
asamblarea subunităţilor ribozomale, iar altele par a fi implicate în funcţiile
specifice ale ribozomilor.
Biogeneza ribozomilor
 ARNr se sintetizează în nucleol la nivelul moleculelor de ADN nucleolar din pars
cromosoma, sub forma unui precursor ARNr (45S), iar acesta dă naştere repede la
două molecule ARNr 28S şi ARNr 18S, care trec în partea granulară a
nucleolului. Mai târziu sub acţiunea endonucleazelor ceea ce a rămas din ARNr
45S se desface în ARNr 41S, iar acesta din urmă se desface sub acţiunea
exonucleazelor în ARNr 28S şi ARNr 20S, ultimul fiind transformat rapid în
ARNr 18S.
 Subunităţile mici apar repede în citoplasmă, inaintea subunităţilor mari care
suferă în nucleu un număr mai mare şi mai lung de modificări. Trecute în
citoplasmă prin porii membranei mucleare, cele două subunităţi încă imature se
maturizează foarte repede, se asamblează şi asociază proteine citoplasmatice
specifice ribozomului

18
Funcţia ribozomilor
 Aceste organite reprezintă în citoplasmă locul de sinteză al proteinelor. La nivelul
polizomilor neataşaţi membranelor retucului endoplasmatic se sintetizează
proteinele de structură, iar la nivelul ribozomilor ataşaţi reticulului endoplasmatic
se sintetizează proteinele de export (enzime, hormoni, tropocolagen, anticorpi
etc.).

RETICULUL ENDOPLASMATIC
 Se găseşte în toate tipurile de celule cu excepţia hematiei adulte.
 RE a fost observat şi descris la microscopul electronic şi este mai bine reprezentat
în celulele angajate în sinteze de proteine, de glucide, de lipide, apare astfel foarte
bine dezvoltat în celulele secretorii exo- şi endocrine.
 Organizare ultrastructurală
 RE este format din saci, cisterne, tubi, vezicule, anastomozate între ele. Aceste
formaţiuni sunt delimitate de o citomembrană groasă de aprox. 6 nm, cu o
organizare asemănătoare celorlalte citomembrane. Lumenul formaţiunilor RE are
un diametru variabil cuprins între 25 – 500 nm şi variază cu de momentul
funcţional al celulei, prezentând şi aspecte diferite la fluxul de electroni.
 RE este de două tipuri: reticulul endoplasmic rugos şi reticulul endoplasmic neted.
 RER – prezintă pe suprafaţa externă a membranei ribozomi ataşaţi, izolaţi sau în
grupuri active poliribozomale. Ribozomii sunt ataşaţi prin subunitatea mare,
străbătută de un canal ce se deschide în lumenul reticulului, canal pe care îl
străbat lanţurile polipeptidice ce se formează pe ribozomi. RER corespunde
ergastoplasmei (plasma lucrativă) din celulele foarte active în sinteze proteice
(glande exo- şi endocrine), corpii Berg din hepatocite, corpii Nissl din neuroni.
Prin ribozomii ataşaţi lui conferă o bazofilie puternică celulei respective.
 RE neted – nu prezintă ribozomi pe membrana sa delimitantă. El comunică
adeseori prin canale de legătură cu RER. Este alcătuit mai mult din formaţiuni
tubulare cu un diametru de 30 nm. Este prezent în citoplasma tuturor celulelor, dar
apare mai puţin bine reprezentat decât RER.
 Un aspect particular morfologic şi funcţional al RE neted se întâlneşte în celula
musculară, unde ia şi denumirea de reticul sarcoplasmatic cu rol în cuplarea
excitaţiei cu contracţia.
 În celulele pigmentare ale retinei RE neted ocupă aprox. 50% din citoplasmă,
luând pe lângă aspectul tubular normal şi aspectul unor formaţiuni numite corpii
mieloizi.
Organizare chimică
 Prin centrifugare diferenţiată se obţine fragmentarea membranelor
intracitoplasmatice şi a membranei celulare, cu sedimentarea diferenţiată a
structurilor celulare.
 RER şi cel neted conţin aprox. 60% proteine, din care o parte sunt incluse în
structurile organitului, iar altele reprezintă proteinele de export. Lipidele sunt în
proporţie de 40%, în ele predomină lecitinele şi cefalinele. În RE neted însă,
colesterolul apare de două ori mai mult decât în cel rugos. În membranele RE se
găsesc enzime legate de transferul de electroni ca: NADH, citocromul b3,
fosfataze ca ATP-aza etc.

19
Funcţiile RE
 RER şi neted prezintă funcţii comune, precum şi funcţii diferenţiate.
 Funcţiile comune: RE formează un vast sistem microcirculator intracitoplasmatic
care vehiculează în permanenţă substanţe în toată citoplasma, precum şi în alte
structuri cum ar fi aparatul Golgi sau spaţiul perinuclear cu care RER comunică.
 RE are şi un rol mecanic, putând fi considerat suport intracitoplasmatic atât pentru
celelalte organite cât şi pentru menţinerea formei celulei.
 Prin membranele sale permite schimburi între citosol şi formaţiunile componente.
 Funcţii diferenţiate: RER este organitul la nivelul căruia se sintetizează proteinele
de export. Acestea se sintetizează în aprox. 1 minut la nivelul ribozomilor şi
polizomilor ataşaţi membranelor reticulului, de unde în 3-5 minute, prin canalul
aflat în subunitatea mare ribozomală, trec în cisternele reticulului. Traversarea
prin cisterne până la complexul Golgi durează 20-40 minute. Maturarea în
complexul Golgi cu formarea veziculelor ce conţin produs pentru export se
realizează în aprox. 1 oră.
 RER este angajat şi în sinteza unor fosfolipide (lecitina) şi a unor glicoproteine
integrale din membrană.
 RE neted poate îndeplini în celule mai multe funcţii:
- în sinteza hormonilor steroizi,
- în metabolismul glucidelor – intervine în primele faze ale gliconeogenezei,
- în metabolismul lipidelor şi în sinteza unor lipoproteine (trigliceridele),
- în detoxifiere – desfăşoară o acţiune de metabolizare a unor substanţe toxice endo- şi
extracelulare prin enzime localizate în citomembranele sale,
- în cuplarea excitaţiei cu contracţia în celulele musculare – reticulul sarcoplasmatic
conduce excitaţia de la suprafaţă către interiorul celulei musculare la miofilamentele
contractile,
- în fotosinteză în celulele pigmentare din retină.

COMPLEXUL GOLGI
 Este un organit celular prezent în toate tipurile de celule cu excepţia hematiei
adulte.
 Poziţia în celulă este diferită după tipul şi activitatea acesteia. În neuroni,
complexul Golgi este dispus perinuclear; în celulele secretorii exocrine apare
supranuclear situat între nucleu şi polul lor apical.
Organizare ultrastructurala
 În organizarea complexului Golgi intră trei elemente componente:
- pachete de saci turtiţi sau cisterne aşezate în stivă,
- microvezicule,
- macrovezicule.
 Toate cele trei formaţiuni sunt delimitate de citomembrane groase de aprox. 6-8
nm, de aspect neted, fără ribozomi ataşaţi pe suprafaţa lor.
 Cele două feţe ale membranelor golgiene, una îndreptată către RE şi cealaltă către
nucleu sau plasmalemă, au proprietăţi tinctoriale diferite.
 Membranele sacilor şi veziculelor situate la polul golgian proximal sunt mai
subţiri de aprox 6 nm, fiind asemănătoare cu ale RE, iar membranele feţelor de

20
 maturare se îngroaşă până la aprox. 8 nm, devin asimetrice şi se apropie ca
organizare şi compoziţie chimică de membrana plasmatică.
 Sacii sau cisternele golgiene, de aspect turtit, sunt paralele unele faţă de altele şi
apar separate prin spaţii regulate de 20-30 nm; sacii conţin un material dens
omogen, fin granular sau fin fibrilar. Către faţa imatură sacii golgiene sunt mai
mici, mai îngustaţi; ei devin mai lungi, mai largi şi cu segmente mai dilatate către
faţa de maturare. Numărul sacilor golgieni este în general de 3-12 pentru fiecare
celulă, iar în unele celule de tip particular, secretor, pot ajunge până la 20. partea
periferică, laterală, a sacilor poate să prezinte pori sau prelungiri care să
anastomozeze la extremităţi sacii golgieni între ei sau să-i lege de RE.
 Microveziculele au un diametru de 20-80 nm, sunt înconjurate de o citomembrană
groasă de aprox. 6 nm şi aşezate de obicei spre faţa imatură – cis a complexului
Golgi. Microveziculele apar foarte heterogene ca diametru, aspect ultrastructural
şi funcţie.
 Macroveziculele au un diametru cuprins între 100-500 nm şi sunt înconjurate de o
citomembrană groasă de 8 nm, au un conţinut amorf sau granular-heterogen cu
material mai condensat şi inegal la fluxul de electroni. Macroveziculele se găsesc
de obicei pe faţa matură – trans a complexului golgian, fiind socotite, în general,
vacuole de secreţie sau corpi de condensare a produsului secretat de celulă.
Organizare chimică
 Complexul Golgi conţine proteine de structură şi protein-enzime (60%), precum
şi lipide în proporţie de aprox. 40% cu procent de fosfolipide şi colesterol situate
între cele aflate în membrana RE şi membrana plasmatică. Enzime marker pentru
complexul Golgi sunt tiaminpirofosfataza (TPP), localizată mai ales în interiorul
sacilor golgieni a feţei trans, nucleoziddifosfataza (NDP), localizată în interiorul
sacilor intermediari golgieni, precum şi unele glicoziltransferaze.
Funcţiile complexului Golgi
 Principala funcţie a complexului Golgi este legată de procesul de secreţie
intracelulară, deci are rol în prelucrarea şi transportul produsului secretat la
nivelul RE către veziculele de secreţie.
 Complexul Golgi formează membrane pentru veziculele secretorii şi din acestea
mai departe pentru plasmalemă.
 Participă activ la fluxul de membrane din citosol până la plasmalemă.
 Este implicat în sinteza glicoproteinelor – componenta proteică primită de la RER
se uneşte cu moleculele de hidraţi de carbon de la nivelul structurilor golgiene.
 Formarea proteoglicanilor sulfataţi (condroitinsulfaţii) şi a glicoproteinelor
sulfatate (mucina) are loc prin procesul enzimatic de sulfatare a glicoproteinelor,
realizat prin sulfotransferaza golgiană.
 Maturarea lipoproteinelor şi a albuminelor.
 Formarea acrozomului – în gameţii sexuali masculini, complexul Golgi dispus
supranuclear se modifică şi realizează formaţiunea denumită acrozom, care
eliberează enzime litice la contactul cu gametul sexual feminin.

INCLUZIUNILE CELULARE
 Citosolul poate acumula în mod normal diferiţi produşi ai metabolismului, pe care
să-i depoziteze temporar sau definitiv în celulă. Aceste depuneri, denumite

21
 incluziuni, pot fi de diferite tipuri: glucide, lipide, proteine, pigmenţi, cristale şi
cristaloizi.
 În exces, acestea împreună cu alţi intermediari metabolici de natură patologică pot
constitui cauza sau pot fi consecinţa unor maladii locale sau generale.
 Glucidele apar sub formă de glicogen în celulele animale, în special în celulele
hepatice şi musculare. Glucidele se evidenţiază prin colorare cu carmin Best sau
prin metoda PAS, apărând sub formă de grămezi sau plaje.
 Lipidele (în general, trigliceride) apar sub formă de picături de diferite mărimi, de
obicei sferice. Ele pot fi evidenţiate prin coloranţi specifici ca Sudan, osmiu etc.
Lipidele apar frecvent în celulele hepatice, în care însă prezintă largi variaţii
cantitative în raport cu diferitele stări fiziologice sau patologice. Ele pot apărea în
bulă unică mare ce ocupă aproape toată matricea (celule grase albe) sau sub formă
de picături mici, dispersate în citosol (celule grase brune).
 Proteinele sunt depozitate, în special, şi uneori exclusiv în granule secretorii.
 Pigmenţii apar în mod normal sub formă de granule de melanină (pigment brun
negru) în celulele pigmentare sau sub formă de lipofuscină (pigment galben) în
celulele nervoase.
 Cristalele şi cristaloizii pot apărea în mod normal în citosolul unor celule cum ar
fi celulele Sertoli şi Leydig din testicul, în nucleii unor hepatocite; pot apărea şi
incluziuni de fier în fagocite etc.

Cursul 5. ORGANITELE GENERATOARE DE

ENERGIE
MITOCONDRIILE
 Mitocondriile sunt organite prezente în citoplasma tuturor celulelor animale sau
vegetale, cu excepţia hematiei adulte.
 Pe celula vie sunt evidenţiate cu coloranţi vitali (verde Janus), iar pe celula fixată,
cu hematoxilină ferică.
Poziţia mitocondriei în celulă.
 În majoritatea celulelor mitocondriile sunt răspândite în toată citoplasma.
 În celulele cu activitate specială sau cu polaritate funcţională mitocondriile se
concentrează în regiunea cea mai activă metabolic. Astfel, la enterocit,
mitocondriile sunt aglomerate către polul apical, la nefrocit mitocondriile sunt
aşezate la polul bazal al celulei în mici compartimente formate din pliurile
membranei bazale. Aşezarea lor în citoplasmă nu este fixă, ele pot să se deplaseze
prin intermediul curenţilor citoplasmatici, sau pot fi animate de mişcări interne ce
produc răsuciri ale organitului în jurul axei sale, realizând astfel contacte strânse
sau tranzitorii cu unele structuri celulare.
Numărul mitocondriilor variază de la o specie la alta, de la un tip celular la altul
(nefrocit = 300/celulă; hepatocit = 1000-2000/celulă) sau în aceeaşi celulă în raport cu
momentul lor funcţional.

22
Dimensiunea mitocondriilor este supusă aceloraşi variaţii ca şi numărul lor. La om
organitele au o lungime de aproximativ 2,2-7 μm şi un diametru de 0,5 – 1 μm.
Forma mitocondriilor
 Microscopia optică a descris 3 forme sub denumirea de CONDRIOM:
- mitocondria – sau forma granulară, este cea mai activă;
- condriomitele – granule aşezate în monom, sunt considerate forme mai puţin active
decât mitocondriile, dar care se pot reactiva prompt în cazul unei activităţi celulare
crescute;
- condrioconţii – apar sub formă de filamente sau bastonaş reprezentând forma de repaus
a condriomului, cu posibilităţi de reactivare mai lente.

Structura mitocondriei
 Mitocondria este constituită din:
- două membrane (una externă şi alta internă),
- un spaţiu intern şi unul extern.
Membrana externă este netedă şi delimitează organitul la periferie, este lipoproteică,
asemănătoare cu celelalte citomembrane, prezentând o grosime de aproximativ 60-70 Å.
Ea este permeabilă pentru unii ioni (Ca2+) şi electroliţi.
 În membrana externă se găsesc proteine în proporţie de 60% ce reprezintă
aproximativ 4% din totalul proteinelor mitocondriei, iar lipidele se găsesc în
proporţie de 40%, cu un procent ridicat de colesterol ce face ca membrana externă
să fie permeabilă, prin ea realizându-se schimburile între citosol şi organit.
 Pe membrana externă îşi desfăşoară activitatea o serie de enzime:CoA-ligaza;
Citocrom-b5; Kinureinhidroxilaza; Monoaminoxidaza (MAO) – aceasta este
enzima marker a acestei structuri.
 Membrana internă, de o grosime de aproximativ 6 nm este de natură lipoproteică.
Proteinele sunt în proporţie de 80%, reprezentând aproximativ 1/5 din totalul
proteinelor mitocondriale; lipidele se află numai în proporţie de 20%, având
colesterol în procent scăzut, ceea ce face ca permeabilitatea membranei interne să
fie mai redusă, constituind un fel de barieră între matricea mitocondrială şi restul
organitului.
 Prin membrana internă trec spre spaţiul intern ionii de Ca2+ şi Mg2+ necesari
desfăşurării activităţii enzimelor cuprinse în matricea mitocondrială. De asemeni,
trec moleculele de ADP şi ATP necesare desfăşurării procesului de fosforilare
oxidativă, acizii graşi şi unii aminoacizi. Aceşti produşi sunt transportaţi prin
membrana internă cu ajutorul unor proteine aflate în membrană care servesc drept
TRANSPORTORI (sau cărăuşi sau translocatori). Din această grupă fac parte
TRANSLOCAZELE şi PERMEAZELE.
 Membrana internă prezintă falduri, formează creste (CRISTE) proeminente în
lumenul mitocondrial şi prezintă în cantitate mare un fosfolipid caracteristic,
puternic hidrofob, numit cardiolipină, care explică impermeabilitatea sa la ioni.
 Membrana internă şi crestele, sunt alcătuite din formaţiuni mai mici numite
particule elementare sau PARTICULE „F” sau SUBUNITĂŢI DE MEMBRANĂ.
 Existenţa acestora a fost dovedită prin studii biochimice recente, care au reuşit
izolarea şi apoi reasamblarea lor cu formarea de citomembrane.

23
  Fiecare particulă elementară, cu o componenţă lipoproteică caracteristică
citomembranelor este constituită de obicei din trei piese:
- o piesă bazală (40/110Å);
- o tijă sau piesă intermediară (50Å lungime), şi
- capul sau piesa cefalică (80-100Å diametru).
 Forma pieselor componente, poate varia în cadrul membranei interne, ca şi
numărul lor. În componenţa lor poate să apară numai unul sau două segmente în
loc de trei. În acest caz, membrana internă prezintă o bază alcătuită din
citomembrană în mozaic sau trilaminată pe a cărei faţă internă se ataşează
segmentele izolate, de obicei cefalice, ale subunităţilor.
 Particulele elementare s-au dovedit a conţine fiecare lanţul transportor de
electroni (lanţul respirator) şi enzimele respective (CITOCROM OXIDAZA,
SUCCIN COENZIMA Q REDUCTAZA, NADH-CITOCRIM C REDUCTAZA,
CITOCROM a, b, c etc.) precum şi enzimele procesului de fosforilare oxidativă.
 Cristele mitocondriale diferă ca număr şi poziţie de la o celulă la alta, în raport cu
diferitele condiţii fiziologice sau patologice. Astfel, la o dietă alimentară
carenţială, cristele mitocomdriale se şterg, dispar; reluându-se dieta normală ele se
refac dacă starea precară nu a depăşit limita metabolică fiziologică.
 Cristele mitocondriale pot fi aşezate perpendicular pe axul mare al mitocondriei,
sau paralel cu acesta.
 Între membrana internă şi externă se realizează compartimentul extern, iar în
interiorul membranei interne şi a cristelor se află compartimentul intern sau
matricea mitocondrială.
 Compartimentul extern – cuprins între membrana internă şi externă este de aspect
omogen, clar la fluxul de electroni. Deşi îngust, la nivelul lui se desfăşoară un
schimb intens de apă şi electroliţi între mediul extramitocondrial, pe de o parte, şi
compartimentul intern pe de altă parte.
 Aici se pot acumula unii ioni (exemplu Ca2+) care apar sub formă de zone mai
mari sau mai mici izolate, sau conglomerate dense la fluxul de electroni.
 Compartimentul intern sau matricea mitocondrială poate prezenta la ME, fie
aspect omogen, fie aspect granular. La nivelul ei se găsesc localizate o bună parte
din enzimele mitocondriale care sunt în număr de 200 de fiecare mitocondrie
(exemplu: ATP-aza, MALAT DEHIDROGENAZA etc.) Tot în matrice sunt
prezenţi şi acizii nucleici mitocondriali.
 Datorită permeabilităţii ridicate a membranei externe, spaţiul intermembranar este
ocupat de un fluid asemănător citosolului. În spaţiul intermembranar se află
enzimele fosforilante ale celorlalte nucleotide utilizând ATP ca donator de resturi
pirofosfat.
 În acest spaţiu sunt sintetizate formele trifosfat ale ribonucleotidelor şi
dezoxiribonucleotidelor utilizate în sinteza acizilor nucleici şi a GTP implicat ca
sursă energetică în sinteza proteinelor şi în sinteza de cGMP (guanozin-5,3-
monofosfat ciclic).
 Lumenul mitocondrial, delimitat de membrana internă, în care proemină cristele,
este ocupat de matricea mitocondrială. În matrice există 5-10 molecule de ADN
mitocondrial circular, ribosomi mitocondriali de tip bacterian (70S), ARNm
mitocondrial, ARNt şi complexele enzimatice ale replicării şi transcrierii ADN-

24
 ului mitocondrial, cât şi ale sintezei de proteine de tip mitocondrial. Ataşate de
crestele membranei interne, se găsesc complexe de enzime care catalizează
metabolizarea acizilor graşi şi a acidului piruvic şi formarea acetil-CoA; enzime
care oxidează acetil-CoA în ciclul acizilor tricarboxilici al lui KREBS cu formare
de bioxid de carbon şi NADH (nicotinamid-adenin-dinucleotidul redus).
Principala sursă de electroni folosită de enzimele lanţului respirator incluse în
membrana internă este NADH-ul. Proteinele majore din membrana internă sunt:
ATP-sintetaza care produce ATP în spaţiul matriceal; proteinele specifice de
transport; enzimele reacţiilor oxidative ale lanţului respirator.
 NADH, a cărui reducere are loc prin captarea hidrogenilor eliberaţi din oxidările
ciclului Krebs, constituie substratul cap de serie al transportului de electroni spre
oxigenul molecular de-a lungul lanţului enzimatic respirator.

Ciclul de contracţie – umflare al mitocondriilor

 La ME s-a evidenţiat un ciclu funcţional mitocondrial, prezent în orice celulă.
Acesta presupune formarea a trei aspecte ultrastructurale mitocondriale distincte
şi reversibile.
1. Forma cea mai răspândită, numită de autorii anglo-saxoni „forma ORTODOXĂ”, este
forma obişnuită sub care apar majoritatea mitocondriilor în celulă.
2. Forma CONDENSATĂ sau CONTRACTATĂ corespunde unei mitocondrii cu diametrul
redus, compartimentul intern îngustat, cristele mitocondriale înghesuite una în alta dând
în totalitate un aspect dens la fluxul de electroni.
3. Forma sau STAREA UMFLATĂ a mitocondriei se produce printr-un proces pasiv de
acumulare a apei în compartimentul intern; se realizează balonizarea mitocondriei,
ştergerea cristelor mitocondriale, organitul apărând ca o minge înconjurată de o dublă
membrană. În mod normal există o trecere permanentă de la o stare la alta.

Compoziţia chimică a mitocondriei

 Mitocondria conţine:
 60 – 64% proteine structurale, care sunt înlocuite la aproximativ 20 de zile;
 34% lipide, fiind alcătuite din fosfolipide şi colesterol în cantitate mare;
 2 – 5% vitamine (A, C), protein-enzime (~200), diferiţi ioni şi acizi nucleici:
ADN şi ARN la care compoziţia moleculară este asemănătoare acizilor nucleici
nucleari şi citoplasmatici, dar aranjamentul structural al moleculei diferă.

Citofiziologia mitocondriei
 Mitocondria reprezintă centrul respirator al celulei. La nivelul ei sunt situate
enzimele ciclului KREBS şi ale lanţului respirator.
 Mitocondria reprezintă principalul generator de energie pentru celule. În acest
scop, la nivelul mitocondriei se desfăşoară procesul de fosforilare oxidativă care,
cuplat la activitatea enzimelor oxidative ale organismului, generează molecule de
ATP. Acesta prin scindare eliberează fosfaţii macroergici eliberatori de energie
pentru celulă.
 Mitocondria intervine activ în procesul secretor, în procesele speciale de tipul
LIPOGENEZEI şi LIPOLIZEI, în orice activitate celulară (contracţie musculară,
transmiterea influxului nervos etc).

25
  Totodată, la nivelul ei au loc schimburi intense de produşi sau ioni între
citoplasmă şi compartimentele mitocondriale. Trecerea diferitelor substanţe şi a
ionilor prin membrana mitocondrială se face cu cheltuială de energie, aceasta
fiindu-i pusă la dispoziţie de ATP-aza ce scindează ATP-ul sau alţi produşi
intermediari generatori de energie.

Cursul 6. NUCLEUL ŞI CROMATINA

 Nucleul joacă un rol central în viaţa celulei, constituie centrul de comandă al

celulei, el conţine genomul celulei. De asemenea, conţine echipamentul necesar
pentru repararea genomului, pentru replicarea sa (înainte de diviziunea celulei),
pentru transcrierea sa în ARN şi prelucrarea ARN-ului.
 Nucleul ocupă în general o poziţie centrală, însă poate ocupa şi alte poziţii în
interiorul celulei în funcţie de momentul funcţional al acesteia (de rotaţie, de
deplasare prin celulă) sau în funcţie de momentul ciclului secretor, unde nucleul
se deplasează excentric: „inel cu pecete” în celulele adipoase sau nucleu situat
spre polul bazal al celulei, în celulele cu rol de absorbţie (în cazul enterocitelor de
la nivelul intestinului subţire).
 Număr: majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar sunt şi celule binucleate
(hepatocitele, condrocitele), sau multinucleate (osteoclastele din ţesutul osos,
plasmodiul fibrei musculare striate, sinciţiul trofoblastic de la nivelul vilozităţilor
placentare din placenta maternă).
 Forma nucleului variază în funcţie de forma celulei: sferică în celulele cubice sau
sferoidale (ex: în ovocit, limfocit), lentriculară în celulele endoteliale, ovoidală în
celulele cilindrice, lobat la granulocitele din sânge (multilobat la neutrofile,
bilobat cu lobii egali la eozinofile, cu aspect de frunză de trifoi la bazofile),
înmugurit la unele celule poliploide – megacariocitul plachetar şi, în cazuri
patologice, în limfogranulocitoza malignă.
 Dimensiunile nucleului variază între 4-5mm la limfocitele mici, unii neuroni
precum neuronii granulari din scoarţa cerebeloasă şi 25-30mm la ovulele
foliculilor maturi din ovar.

STRUCTRURA NUCLEULUI

Nucleul este format din:

 învelişul nuclear (membrana nucleară),
 cromatina,
 nucleolii,
 carioplasma (matricea nucleară)

Învelişul nuclear (membrana nucleară)

26
  Învelişul nuclear este o membrană dublă prevăzută cu pori, vizibilă la
microscopul electronic şi care, în interfază, separă conţinutul nuclear de
citoplasmă.
 Învelişul nuclear prezintă:
- o foiţă externă care este o continuare a membranei RE; ajuns în vecinătatea nucleului se
răsfrânge ca o expansiune în jurul acestuia (cisterna perinucleară);
- membrana nucleară internă care vine în contact direct cu conţinutul nucleului
(carioplasma sau matricea nucleară) şi poate fi considerată membrana propriu-zisă a
nucleului.
 Spre deosebire de alte membrane ce delimitează celelalte compartimente celulare,
membrana nucleară nu are o existenţă permanentă, ea se dezagregă la sfârşitul
profazei (prima fază a mitozei) şi se reconstituie din fragmentele dispersate în
citoplasmă în telofază (la sfârşitul mitozei).
 Spaţiul dintre cele două foiţe, denumit spaţiu perinuclear, se continuă cu lumenul
reticulului endoplasmic, iar cele două foiţe vin în contact la nivelul porilor.
 Foiţa internă prezintă pe faţa sa nucleară o structură lamelară numită lamina
densa interna, alcătuită din proteine fibrilare denumite lamine (proteine ce intră în
alcătuirea filamentelor intermediare). Această structură determină forma
nucleului, interacţionează cu cromozomii şi participă la dezasamblarea învelişului
nuclear.
 Porii nucleari au un diametru de 80 nm şi se mai numesc „complexul por” sau
porosomi. Orificiul porului este ocupat de o structură specială, formată din 8
coloane (subunităţi anulare) care prezintă nişte prelungiri sub formă de fibrile
înspre citoplasmă dar şi spre nucleu unde formează „coşul nuclear” la capătul
căruia se afla un disc.
 Funcţiile porilor
- Transportul prin por – transport cu permeabilitate selectivă: spre nucleu pătrund
proteine şi enzime pentru sinteza ADN şi a ARN, dar şi proteine ribozomale pentru a
servi la asamblarea precursorilor ribozomali. Transportul se face prin potenţialul de
membrană.
- Transportul macromoleculelor – se face prin „cărăuşi” (proteine de transport nuclear)

Cromatina nucleară
 Cromatina reprezintă forma relaxată a cromosomilor în interfază (perioada de
repaus dintre două diviziuni). Cromosomii sunt formaţiuni filamentoase în formă
de bastonaş, cu afinitate pentru coloranţii bazici, care apar în timpul diviziunii
celulare prin condensarea cromatinei.
 La microscopul optic, cromatina se prezintă sub forma unei reţele structurată din
granule şi filamente interconectate. Prin coloraţii cu coloranţi bazici
(hematoxilina, fucsină bazică etc.) o parte a cromatinei se colorează intens bazofil
– aceasta este componenta granulară şi se numeşte heterocromatină, iar o altă
parte se colorează slab bazofil (palid) – aceasta este componenta filamentoasă şi
se numeşte eucromatină.
 Aceste aspecte diferite reprezintă două grade distincte de împachetare sau
condensare a cromatinei. În heterocromatină, cromatina prezintă un grad înalt de
împachetare, iar în eucromatină este mai relaxată.

27
  Eucromatina este forma activă metabolic, deoarece ea permite legarea
transcripazei, care asigură transcrierea genelor în ARNm în vederea exprimării
acestora.
 În majoritatea celulelor, heterocromatina formează un înveliş discontinuu situat
sub învelişul nuclear. Discontinuităţile reprezintă canale care duc la porii nucleari.
Heterocromatina se găseşte şi în jurul nucleolilor formând un înveliş
perinucleolar.
 Fibrele de cromatină se prezintă ca un fir cu lungime variabilă care se
interconectează cu formaţiuni granulare cu diametru de 10 nm. Fiecare granulă
este un octomer format din histone perechi. „Firul” este un segment de 200
perechi de baze, din molecula de ADN în formă de dublu-helix. Acesta este
înfăşurat în jurul fiecărei granule; octomerul de histone împreună cu filamentul
care se înfăşoară pe el formează un nucleosom cu lungime de 4-5 nm.
Nucleosomul este considerat unitatea repetitivă a cromatinei.
 În compoziţia chimică a cromatinei intră: ADN (componenta principală –
materialul genetic), proteine (histonice şi nehistonice) şi puţin ARN.
 Histonele sunt proteine bazice cu greutate moleculară mică, de aproximativ 10000
– 20000 Da (daltoni).
 Histonele au fost împărţite după compoziţia în aminoacizi şi secvenţialitatea lor în
cinci clase: H1, H2A, H2B, H3 şi H4. Histonele din clasa H1, H2A şi H2B sunt
bogate în lizină, iar cele din clasa H3 şi H4 sunt bogate în arginină. Histonele H1
prezintă o variabilitate a secvenţelor la diferite specii, celelalte clase au o secvenţă
mult mai constantă.

Organizarea moleculară a cromatinei

 Unitatea fundamentală de organizare a cromatinei este nucleosomul. În structura
sa identificăm un miez şi o porţiune de ADN internucleosomic – AND-ul de
legătură dintre doi nucleosomi. Miezul are în centru un octomer format din 8
histone (câte două din clasele H2A, H2B, H3 şi H4). Octomerul are forma unui
cilindru turtit cu dimensiunile de 10 nm şi lungime de 5 nm.; pe circumferinţa
octomerului, ADN-ul este înfăşurat în două spire.
 Lungimea ADN-ului înfăşurat pe octomerul de histone este fixă la toate speciile
(146 perechi de baze nucleotidice); în schimb ADN-ul internucleosomic are
lungime variabilă la diferite specii (de aproximativ 60 de perechi de baze azotate)
şi de el se leagă histonele din clasa H1.

Nucleolul
 La MO, nucleolul apare ca un corpuscul globulos, cu diametrul de 0.5 mm.
Numărul nucleolilor variază în funcţie de intensitatea producţiei de ribosomi.
Nucleolul fiind sediul biogenezei ribosomilor, mărimea lor reflectă intensitatea
producţiei de ribosomi.
 Ei lipsesc în celulele care nu au sinteză proprie de proteine (ex: celulele
embrionare). Nucleolii sunt bine vizibili în celulele care cresc rapid (celulele
canceroase), dar şi în celulele care sintetizează o mare cantitate de proteine.
 În celulele tinere, celulele secretorii, nucleolii sunt mari şi multipli, iar în celulele
canceroase aceştia ajung până la 10-12 cu forme monstruoase.

28
  În celulele bătrâne, cu activitate metabolică redusă, nucleolul este mic şi unic.
 Nucleolul apare înconjurat de un înveliş de heterocromatină care variază ca
grosime de la un tip celular la altul.
 Ca structură nucleolul prezintă două părţi cu morfologie diferită: una este fin
fibrilară – pars fibrosa, cealaltă granulară – pars granulosa.
 Unii nucleoli conţin şi o parte amorfă – pars amorpha, precum şi învelişul de
heterocromatină care reprezintă ADN-ul nucleolo-asociat – pars chromosoma.

Carioplasma
 Carioplasma, denumită şi matrice nucleară, reprezintă o altă componentă a
nucleului, în afara membranei nucleare, cromatinei şi nucleolului.
 Matricea nucleară este formată din:
- apă,
- ioni,
- micromolecule,
- proteine fibrilare (fibroase) precum nucleoplasmina,
- proteinele nonhistonice de tipul enzimelor care intervin în glicoliză asigurând energia
necesară sintezei ADN-ului şi ARN-ului sau nucleaze (enzime de scindare a acizilor
nucleici), precum şi
- proteine care intră în structura cromatinei cu rol structural sau reglator.

CROMOSOMII
 Cromosomii reprezintă forma condensată a cromatinei nucleare în mitoză; în
interfază cromatina se găseşte sub formă granulară mai mult sau mai puţin
condensată (eucromatină sau heterocromatină).
 La începutul diviziunii, în nucleopasmă are loc condensarea cromatinei şi
formarea cromosomilor, care la microscopul optic apar sub forma unor filamente
sau bastonaşe, cu afinitate pentru coloranţii bazici.
 Fiecare cromosom este organizat pe baza unei singure molecule de ADN care,
dacă ar fi întinsă, ar avea lungimea de 10 cm, la om. Datorită spiralizării şi
concentrării ADN, cromosomii umani cei mai lungi nu depăşesc 10 mm (deci de
104 ori mai scurţi decât molecula de ADN).
 În procesul de diviziune, (în anafază) fiecare cromosom se clivează de-a lungul
său, în două jumătăţi simetrice, numite cromatide, care erau unite la nivelul
centromerului. La nivelul centromerului se găseşte o structură în formă de disc
care conţine două formaţiuni de care se ataşează microtubulii fusului de diviziune,
formaţiuni denumite cinetocori. La om, majoritatea cromosomilor au centromerul
aşezat aproape de centrul fiecărei cromatide. În timpul diviziunii, cromatidele se
separă una de alta şi fiecare va forma un cromosom distinct.
 Numărul de cromosomi este constant la toate celulele unei anumite specii. La om,
numărul de cromosomi este 46 (44 autosomi şi 2 gonosomi, XX sau XY) cu
excepţia gameţilor care sunt celule haploide, cu câte 23 de cromosomi. Gametul
femel (ovocitul) are 22 de autosomi + X, iar gametul mascul (spermatozoidul)
poate avea 22 autosomi + X sau 22 de autosomi + Y. Cei doi gameţi rezultă în
urma diviziunii reducţionale (meioza – vom reveni la diviziune).

29
  Fiecare pereche de cromosomi autosomi are unul din cromosomi de origine
maternă şi celălalt de origine paternă, aceştia numindu-se cromosomi omologi
pentru că au aceeaşi morfologie şi aceeaşi aranjare a genelor.
 Spre deosebire de autosomi, cromosomii de sex nu sunt omologi, nici la bărbat
unde cromosomul X este mai mare decât cromosomul Y, nici la femeie unde, deşi
există doi cromosomi X, unul din ei este condensat (cromatina Barr).
 Cromosomii sunt principalele structuri celulare ale eredităţii. Toate caracterele
ereditare, atât cele morfologice cât şi cele fiziologice şi biochimice, sunt
determinate de genele situate în genomul nucleului. Informaţia genetică este
reprezentată de secvenţa nucleotidelor din genă.
 Exprimarea informaţiei genetice se face în două etape:
 În prima etapă are loc transcrierea informaţiei genetice de pe ADN (deci de pe
genă) într-o moleculă de ARN mesager, care trece din nucleu în citoplasmă
ducând informaţia genetică la ribosomi. Aici are loc a doua etapă:
 Traducerea informaţiei genetice – care se realizează prin sinteza proteinelor.
 Fiecare genă există în dublu exemplar: una pe cromosomul matern şi cealaltă pe
cromosomul patern; genele perechi se numesc alele.
 Anomaliile cromosomiale pot fi numerice şi structurale. Un exemplu de anomalie
numerică îl constituie trisomiile unde, în loc de doi cromosomi omologi, există
trei cromosomi omologi (trisomia 21 – sindromul Down). Anomaliile structurale
constau în fragmentări ale cromosomilor, prezenţa cromosomilor inelari,
translocaţii, deleţii etc.

Ciclul celular
 Ciclul celular al unei celule are o durată medie de 24 de ore şi cuprinde două faze:
1. Interfaza (perioada metabolică) – durează 22 de ore şi este împărţită în 3 subfaze:
G1, S şi G2;
2. Mitoza (diviziunea propriu-zisă) care durează două ore şi cuprinde patru faze:
profaza, metafaza, anafaza, telofaza.
 Interfaza este perioada de timp dintre două diviziuni celulare şi începe la sfârşitul
telofazei unei diviziuni şi se termină la începutul profazei următoarei diviziuni.
 Subfaza „G1” este o perioadă activă a celulei în timpul căreia are loc sinteza de
macromolecule (ARN, proteine, lipide, polizaharide) necesare existenţei ei şi
durează aproximativ 10 ore.
 Subfaza „S”, numită şi perioada de sinteză, este perioada în care genomul (ADN)
se replica bidirecţional. Cele două lanţuri ale dublului helix sunt desfăşurate şi
fiecare lanţ serveşte ca tipar pentru o nouă moleculă de ADN (proces care se
realizează sub acţiunea enzimei ADN-polimerază). ADN-polimerazele produc
secvenţe scurte, care apoi sunt legate una de alta de către enzime denumite ADN-
ligaze.
 După faza S urmează un stadiu scurt, uşor inactiv, denumit intervalul „G2”, la
sfârşitul căruia celula intră în mitoză.
 Deci, subfaza G1 se interpune între sfârşitul mitozei şi subfaza S; subfaza G2 se
interpune între subfaza S şi începutul mitozei.
 În procesul diferenţierii celulare, apare şi un stadiu G0 care se menţine o perioadă
nedefinită; acest stadiu apare la celulele diferenţiate sau înalt diferenţiate (acele

30
 celule care nu se mai divid sau se divid extrem de rar), de exemplu celula
nervoasă sau, în unele cazuri, celula musculară.
 Cea de-a doua fază a ciclului celular – mitoza – reprezintă procesul prin care
dintr-o celulă diploidă rezultă două celule, tot diploide. Întregul proces implică
modificări morfologice, fiziologice şi moleculare atât la nivelul nucleului cât şi al
citoplasmei (vezi diviziunea celulară). Acest proces se defăşoară în intervalul de
timp dintre profază şi sfârşitul telofazei, când corpul celulei mamă se divide prin
„citokinesis”. Fiecare din celulele fiice nou create intră în interfază.
 Sinteza de proteine are loc pe toată durata interfazei, pe când sinteza ADN-ului
este strict limitată la subfaza S.
 Perioadele ciclului celular sunt foarte diferite în funcţie de tipurile de celule.
Această diferenţă între perioadele ciclului celular se datorează perioadei G1 care
are lungime diferită; există cicluri celulare foarte scurte, de 14-16 ore la celulele
care se divid foarte rapid (celulele intestinale, celulele canceroase) şi cicluri
celulare lungi de zile sau săptămâni (de exemplu hepatocitele şi celulele
pancreatice).

Reglarea ciclului celular

 În ciclul celular s-au identificat puncte de control care trebuie depăşite pentru ca
celula să-şi poată finaliza ciclul celular.
 Un prim punct de control este în perioada G1, punctul în care se decide dacă
celula va continua ciclul celular. Acesta depinde de prezenţa sau absenţa factorilor
de creştere celulară (factorul de creştere fibroblastic, factorul de creştere
epidermic), în funcţie de care va trebui decis dacă celula poate începe replicarea
ADN-ului.
 Al doilea punct de control este spre sfârşitul perioadei G2, unde celula controlează
dacă nu există greşeli în replicarea ADN-ului.
 Al treilea punct de control este în timpul mitozei, în metafază, când nu se trece la
anafază dacă nu sunt aliniaţi toţi cromozomii pe fusul de diviziune.
 Depăşirea punctelor de control se realizează prin intervenţia enzimelor care
fosforilează proteinele (protein-kinaze). Acestea acţionează după ce au format un
complex cu o proteină numită ciclină.

Cursul 7. Diviziunea celulară

 Diviziunea celulară constă în formarea dintr-o celulă a două celule fiice, este
etapa ciclului celular în care se realizează o distribuire a materialului genetic la
cele două celule fiice.
 Aceasta se poate realiza în două feluri: prin diviziune directă (amitoza) şi prin
diviziune indirectă – mitoza şi meioza.
 Diviziunea directă – este caracteristică organismelor unicelulare, fiind
considerată o formă inferioară de reproducere celulară. Este descrisă la mamifere
şi la om, în condiţii patologice în ţesuturile pe cale de regenerare şi în procesele
tumorale. Caracteristic amitozei este lipsa aparentă a aparatului mitotic.

31
Diviziunea indirectă
 Este un proces mult mai complicat, caracterizat prin modificări sincrone
citoplasmatice şi nucleare, prin care se realizează distribuţia egală a materialului
genetic la cele două celule fiice.
 Mitoza – este întâlnită la toate celulele somatice şi se caracterizează prin faptul că
celulele fiice au acelaşi număr de cromozomi, ca şi celula mamă (ceule diploide).
 Meioza – se întâlneşte numai la celulele care dau naştere gameţilor sexuali şi se
caracterizează prin înjumătăţirea numărului de cromozomi la celulele fiice (celule
haploide) faţă de celula mamă diploidă. Este o diviziune reducţională.
Mitoza
 Se împarte în patru faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza. Adeseori se mai
descrie a cincea fază – prometafaza, între profază şi metafază. Durata mitozei la
om este de circa 60 min, iar fazele sunt inegale: profaza durează 30 min (50%),
metafaza 8 min (13,4%), anafaza 4 min (6,6%), iat telofaza 18 min (30%).
 Profaza
 Intrarea celulei în mitoză este indicată de existenţa a doi centrioli, în timp ce
nucleul şi citoplasma sunt încă cu aspectul nemodificat. Ulterior în citoplasmă are
loc formarea fusului de diviziune.
 Cei doi centrioli se despart, migrează unul spre un pol, iar celălalt spre polul opus
al celulei, iar între ei se formează o serie de filamente formate din microtubuli ce
dau aspect de fus. Dacă fusul este distrus, prin administrare de vinblastină sau
vincristină, nu se mai produce diviziunea celulară (aceste substanţe sunt folosite
în tratamentul cancerului).
 Fenomenele nucleare din profază se caracterizează prin dispariţia nucleolului şi
condensarea cromatinei nucleare, care se dispune sub forma unui filament ca un
ghem numit spirem, din care apoi se formează cromozomii.
 Prometafaza
 Se caracterizează prin dizolvarea membranei nucleare şi prin deplasarea
cromozomilor şi situarea lor la nivelul plăcii ecuatoriale a fusului de diviziune .
 Filamentele fusului sunt de două feluri: centriolo-centriolare (de la un centriol la
altul) şi centriolo-cromozomiale (de la centriol până la centromerul
cromozomilor).
Metafaza
 Este caracterizată prin despicarea longitudinală a cromozomilor prin care se
despart cele două cromatide fiice. Datorită clivajului longitudinal are loc dublarea
numărului de cromozomi (din 46 rezultă 92) şi repartizarea în mod absolut egal a
materialului genetic la celulele fiice.
Anafaza
 Se caracterizează prin deplasarea cromatidelor, devenite cromozomi fii, spre cei
doi poli ai celulei: 46 cromozomi se deplasează spre un pol, iar ceilalţi 46 spre
celălalt pol.
Telofaza
 Începe în momentul în care cele două grupe cromozomiale au ajuns la cei doi poli
celulari. Cromozomii aparent fuzionează în câte un spirem, în jurul căruia se
formează câte o membrană nucleară.

32
  Apoi spiremul se transformă în câte o reţea de cromatină, deci practic s-au format
doi nuclei.
 În paralel are loc despicarea citoplasmei la nivelul plăcii ecuatoriale (citodiereză),
şi rezultă două celule cu o cantitate de ADN egală cu a celulei mamă.
 Orice mitoză dă naştere la două celule cu acelaşi număr de cromozomi ca celula
mamă.
 Mitoza este o fază obligatorie în ciclul celular.
 Factorii care determină mitozele sunt: generali (temperatură, lumină, influenţe
hormonale), intracelulari (modificarea raportului nucleo-citoplasmatic şi a
raportului nucleolo-nuclear), intercelulari – sunt cei mai importanţi – există un
raport bine stabilit între celule active, uzate sau care se divid.
Meioza
 Se întâlneşte numai în procesul de maturare a gameţilor (spermatizoidul şi
ovulul). Fiecare gamet este o celulă haploidă, iar prin unirea lor se formează
zigotul, o celula diploidă.
 Înjumătăţirea numărului de cromozomi, deci a materialului genetic, se realizeză
prin faptul că meioza este alcătuită din două diviziuni indirecte care se succed una
după cealaltă fără ca între ele să se mai producă sinteză de ADN.
 Cele două diviziuni se numesc meioza I şi meioza II. La mamifere meioza I este
diviziunea reducţională, în timp ce meioza II este o mitoză homoplastică.
Meioza I
 Profaza I – este foarte lungă deoarece replicarea ADN nu se termină în faza S, ci
continuă în faza G2 şi în profază.
 Profaza este împărţită în 5 faze:
1. Leptonema – se produce condensarea cromatinei şi. cromozomii devin vizibili,
prezentând îngroşări în lungul lor.
2. Zigonema – se caracterizează prin fenomenul de conjugare a cromozomilor sau
sinapsă, care constă în faptul că cromozomii omologi din setul matern şi setul patern se
apropie şi se alipesc, dar nu fuzionează. Cromozomii omologi sunt uniţi printr-o reţea
proteice numită complex sinaptonemal. El realizează alinierea perfectă a celor doi
cromozomi, astfel ca genele alele să vină faţă în faţă.
3. Pachinema – cromozomii sunt mai condensaţi, fiecare pereche de cromozomi omologi
este numită cromozom bivalent sau tetradă, deoarece este despicat în două cromatide
surori. În această fază se produce fenomenul de crossing-over: fragmentarea unei
cromatide materne şi a uneia paterne şi schimbul de material genetic între acestea. Acest
fenomen se produce prin ruperea ambilor cromozomi în acelaşi punct, urmată de unirea
încrucişată a fragmentelor şi formarea unor cromozomi re combinaţi. Aceste noi
combinaţii de gene sunt transmise generaţiei următoare. De aceea copiii nu sunt niciodată
identici între ei sau cu părinţii.
4. Diplonema – cromozomii omologi încep să se separe, cromatidele rămân unite numai
în anumite puncte numite chiasme, care sunt chiar punctele în care s-a produs crossing-
over-ul.
5. Diachinesis – contracţia cromozomilor se accentuează, cromozomii omologi sunt uniţi
numai la nivelul chiasmelor, al căror număr scade.
 În esenţă în profaza I se produc 3 procese importante: condensarea cromozomilor,
conjugarea sau sinapsa şi crossing-over-ul.

33
  În prometafaza I dispare învelişul nuclear, se formează fusul de diviziune.
 În metafaza I cromozomii se ataşează de fibrele fusului de diviziune şi se
formează placa ecuatorială.
 În anafaza I cromozomii omologi se despart şi se deplasează spre polii celulei.
 În telofaza I se reasamblează nucleii şi se produce citodiereza.
 Deci la sfârşitul meiozei I rezultă două celule haploide, nucleul fiecăreia conţine
un set de cromozomi omologi, care sunt formaţi fiecare din două cromatide.
Cromozomii omologi din cele două celule nu sunt identici, deoarece a avut loc
procesul de crossing-over.
 După meioza I urmează o scurtă perioadă de interfază, în care nu are loc
replicarea ADN.
Meioza II
 Este o mitoză obişnuită, aici are loc separarea centromerelor ce unesc
cromatidele surori (în timp ce în meioza I s-a produs numai separarea
cromozomilor omologi).
 În esenţă în cursul meiozei celula germinală iniţială se divide de două ori, pe când
cromozomii numai o singură dată. Rezultă din celula iniţială diploidă patru celule
haploide gameţi ce conţin cromozomi unicromatidieni.

Cursul 8. DIFERENŢIREA ŞI ÎMBĂTRÂNIREA

CELULEI
 Organismul uman este alcătuit din mai multe tipuri celulare, distincte ca formă,
structură, volum, compoziţie chimică,
 Toate celulele iau naştere dintr-o singură celulă: celula ou, celula care se
formează după unirea pronucleilor celor doi gameţi (masculin–spermatozoid, şi
feminin–ovul) proces numit fecundaţie.
 Procesul prin care celula iniţială nediferenţiată, capată proprietăţi
morfofuncţionale particulare diferite se numeşte DIFERENŢIRE CELULARĂ
(citodiferenţiere).
 Diferenţierea este un proces esenţial în biologie fiind fenomenul cheie al apariţiei
şi existenţei individului, presupunând implicarea ei în reproducere, creşterea şi
dezvoltarea organismului, regenerarea celulelor lizate sau uzate în cursul vieţii
precum şi evoluţia speciilor şi adaptarea organismului la mediu. Acesta este un
proces lent care se manifestă în cursul dezvoltării embrionare, dar îl regăsim şi la
adult unde este mult mai redus şi se manifestă numai în anumite sectoare în care
pierderile permanate de celule implică înlocuirea lor cu alte celule noi. Este cazul
ţesuturilor labile întâlnite în cazul celulelor sangvine, celulelor epiteliale ale
mucoasei intestinale, ale epidermului pielii ş.a.
 Gradul de diferenţiere celulară va influenţa rata multiplicării acestora. Cu cât
celulele sunt mai puţin diferenţiate, cu atât tendinţa lor de proliferare este mai
accentuată. Pe măsură ce gradul de specializare funcţională a celulei se defineşte,
atât metabolismul cât şi structura sa va deveni diferită de a celorlalte celule.
Modificările care apar sunt mai întâi de ordin biochimic, sistemele enzimatice

34
 apărute la un moment dat orientând activitatea metabolică într-o anumită direcţie
determinată.
 Există trei perioade biologice importante în viaţa oricărui individ:
- ontogeneza,
- creşterea, dezvoltarea şi maturarea,
- îmbătrânirea şi moartea.
 Intensitatea şi amploarea fenomenelor diferenţierii sunt variabile în cursul acestor
etape ale vieţii, maxima de intensitate fiind înregistrată în timpul embriogenezei .
 Celulele care au un potenţial maxim de diferenţiere sunt denumite celule
pluripotente. Soarta acestora se hotarăşte în cursul embriogenezei, când fiecare
celulă este obligată să evolueze spre un anumit tip de celulă specializată în urma
intervenţiei unor factori extrinseci. Celulele care au suferit influenţa acestor
factori se numesc celule determinate. În cursul embriogenezei, asupra celulei
acţionează mai mulţi factori determinanţi. Determinarea micşorează progresiv
numărul de celule specializate; starea de celule deteminată este la mamifere
ireversibilă.
 Factorii care impun celulelor alegerea unui anumit parcurs evolutiv sunt cunoscuti
sub numele de inductori. Pentru ca acţiunea lor asupra celulelor să fie posibilă,
celulele “ţintă” trebuie să primească anumite mesaje pentru a deveni celule
permisive (permeabile la inductori). Permisivitatea apare astfel ca urmare a unor
modificări genetice şi structurale la nivelul membranei celulare, determinate de
acţiunea unui alt inductor anterior.
 Din acest motiv, inductorii pot acţiona numai secvenţial într-o ordine precisă.
Permisivitatea pentru un anumit inductor este limitată în timp. Momentul primei
determinări (acţiunea primului inductor), este momentul cheie în care începe
constituirea individului. În funcţie de specie, acest moment este diferit ca timp.
Diferenţierea celulară se realizează prin intervenţia unui grup heterogen de
factori inductori care acţionează iniţial asupra unei populaţii de celule
pluripotente, apoi asupra unor celule determinate (direcţionate).
 În ontogeneză numărul determinărilor succesive coincide cu numărul inductorilor.
În final, inductorii şi deteminarea formează CELULELE STEM (celulele de
origine), din care vor lua naştere anumite tipuri de celule specializate. Astfel,
celulele stem din măduva roşie sunt cap de serie pentru hematii, leucocite şi
trombocite, iar celulele nediferenţiate din epiderm sunt cap de serie pentru tipurile
de epitelii.
 Prin continuarea programului de diferenţiere, din celulele stem se pot reface
celulele adulte specializate. Din punct de vedere genetic, starea de celulă
diferenţiată se poate aprecia la unele specii prin scăderea sau prin amplificarea
cantităţii de ADN din nucleu. La mamifere, starea de celulă diferenţiată este
caracterizată prin păstrarea aceleiaşi cantităti de ADN ca şi în celulele
pluripotente.
 Diferenţierea se produce în două etape:
 diferenţierea intracelulară şi
 diferenţierea intercelulară
 Diferenţierea intracelulară - constă în apariţia într-un anumit moment în
interiorul celulei a unor modificări structurale succesive care sunt responsabile de

35
 apariţia formei şi structurii specifice celulei diferenţiate. Aceasta face posibilă
diferenţierea intercelulară.
 Diferenţierea intercelulară (între caracterele celulelor iniţiale şi a celor provenite
din celulele iniţiale) coincide cu acumularea unei substanţe specifice, cum ar fi o
proteină cu funcţie enzimatică, ce va avea ca rezultat funcţional al diferenţierii
apariţia unor funcţii specifice fiecărui tip celular constituit. De exemplu, hematia
se încarcă cu hemoglobină şi face posibilă legarea şi transportul gazelor în sânge.

INDUCŢIA ŞI INDUCTORII

 Inducţia este fenomenul care presupune o interacţiune intimă între anumiţi factori
(inductori) şi o populaţie de celule (celule induse).
 Fenomenul de inducţie este reciproc dar nu este egal. Înteruperea sau modificarea
acţiunii inductoare a unei componente are răsunet şi în partea indusă. În cadrul
acestei interdependenţe se stabilesc corelaţii funcţionale reciproce foarte
puternice, interrelaţii care sunt în primul rând de ordin metabolic. Fenomenul de
inducţie explică un mare număr de fapte embriologice iar natura inductorilor
poate varia, ei putând acţiona ca activatori ai genelor, ca depresori la nivelul
transcripţiei ARN mesager etc.
 Elementul indus nu joacă în acest timp doar un rol pasiv. Inductia necesită în
acelaşi timp pentru a se produce, atât puterea de inducere a unui element cât şi
capacitatea reacţională a celuilalt. Aceasta din urmă se numeşte competenţă şi
depinde nu numai de gradul reacţional dar şi de momentul în care se exercită
inducţia.
 Inductorii pot acţiona fie local în celula gazdă, fie la distanţă după ce difuzează
în umorile organismului cum ar fi în cazul factorilor de creştere şi în cazul
hormonilor morfogeni.
 În acest fel, inductorii controlează :
- morfogeneza,
- diferenţierea şi
- proliferarea celulară.
 Fiecare inductor acţionează în mod specific numai asupra unui grup de celule
(„celulele ţintă”) şi numai când ele sunt permisive. Atât celulele diferenţiate cât
şi cele nediferenţiate prezintă anumite caractere generale specifice.
 Astfel, pentru celulele DIFERENŢIATE, caracterele generale sunt:
1. Funcţia specifică;
2. Structura specifică;
3. Compoziţia chimica specifică;
4. Adezivitatea de suport - ce duce la formarea de ţesuturi sau organe atunci când mai
multe pături celulare vin în contact;
5. Joncţionarea;
6. Inhibiţia capacităţii de diviziune şi
7. Inhibiţia de contact.
 În cazul celulelor NEDIFERENŢIATE, se întâlnesc următoarele caractere
generale:

36
1. Lipsa funcţiei specifice;
2. Lipsa unei structuri specifice;
3. Lipsa unei compoziţii chimice specifice;
4. Adezivitatea de suport – datorită căreia atunci când vin în contact se recunosc, aderă şi
se pot forma ţesuturi şi organe;
5. Joncţionarea cu alte celule;
6. Capacitatea mare de diviziune şi
7. Inhibiţia de contact.
 SCOTT F. GILBERT a împărţit componentele inducţiei în:
 competenţa,
 evocaţia şi
 individualizarea.
 Competenţa – este abilitatea de a răspunde la un semnal inductor;
 Evocaţia – reprezintă semnalul general ce comandă unui ţesut tipul de celule din
care urmează a fi alcătuit;
 Individualizarea – este procesul prin care celulele ţesutului capată propria lor
identitate.
 Teoria sistemului competenţă, este superioară teoriei simple a inducţiei. S-a
observat că multe substanţe pot acţiona ca şi inductori dar numai anumite tipuri de
ţesuturi pot răspunde la acţiunea factorilor inductori. Explicaţia acestui fenomen
este capacitatea de competenţă de a răspunde doar la anumiţi evocatori şi este
regăsită în acţiunea modelatoare a genelor asupra procesului diferenţierii şi
dezvoltării.
 Mecanismul de inducţie celulară are loc astfel:
1. Celula inductoare secretă semnalul difuzabil;
2. Acest semnal va interacţiona cu receptorul de pe suprafaţa celeilalte celule;
3. Activarea receptorului va duce la mobilizarea unor căi de conducere intracelulare;
4. Rezultatul va consta în activarea unor gene ţintă, specifice, cu schimbarea căii de
evoluţie a celulei.
 Semnalele pot fi controlate de către capacitatea de competenţă a celulei ţintă.

37