Tehnologii

în Zootehnie
Coordonator şi redactor ştiinţific principal,
dr. hab., prof. univ. Nicolae Eremia

Chişinău, 2013
 CZU 636

Autori: prof. univ. N. Eremia, prof. univ. S. Chilimar, conf. univ., I. Ro-
taru, conf. univ. Larisa Caisîn, conf. univ. V. Radionov, conf. univ. V. Lupan,
conf. univ. Elena Scripnic, lect. sup. Iu. Scripnic, conf. univ. Tatiana Mardari,
conf. univ. Ana Chiţanu, conf. univ. Alisa Morari-Pîrlog.

Referenţi ştiinţifici:
Ştefan Ţurcanu, doctor habilitat, profesor universitar, şef catedră Bio-
tehnologii în Zootehnie, UASM;
Vasile Macari, doctor habilitat, conferenţiar universitar, şef catedră Ana-
tomia şi igiena animalelor, UASM;
Sergiu Coşman, doctor habilitat, conferenţiar cercetător, şeful laborato-
rului de Nutriţie şi Tehnologii furagere, IŞPBZMV.

Redactor: Iulita Bîrcă

Manualul este aprobat şi recomandat pentru editare de Senatul Universi-

tăţii Agrare de Stat din Moldova în baza avizului Comisiei metodico-didactice
a UASM, proces verbal nr. 9 din 21 decembrie 2012.

Manualul “Tehnologii în Zootehnie” este elaborat conform planurilor de

învăţămînt, programelor analitice şi curriculumurilor.
În lucrare sunt generalizate rezultatele cercetărilor efectuate şi ultimele
realizări ale ştiinţei şi experienţei înaintate.
Manualul este destinat studenţilor ciclului I la specialităţile economice
(362.1 – Marketing şi logistică, 363.1 – Business şi administrare, 363.2 –
Achiziţii, 364.1 – Finanţe şi bănci, 366.1 – Economie generală) şi poate fi
recomandat pentru specialităţile din domeniul ştiinţei agricole, medicină vete-
rinară şi celor pasionaţi de creşterea animalelor.
 CUPRINS
Prefaţă 6

Capitolul I. Importanţa creşterii animalelor de fermă în economia naţională 7

1.1. Importanţa, starea actuală şi perspectivele dezvoltării sectorului zootehnic 7
1.2. Organizarea obţinerii produselor animaliere, materiei prime şi exploatarea
animalelor de fermă 28
1.3. Zootehnia şi relaţiile ei cu alte ramuri ale agriculturii 29

Capitolul II. Principiile generale ale ameliorării animalelor de fermă 30

2.1. Noţiune de rasă 30
2.2. Însuşirile morfo-fiziologice şi productive ale animalelor domestice 47
2.3. Selecţia şi împerecherea animalelor domestice 84
2.4. Metode de creştere a animalelor domestice 99

Capitolul III. Bazele alimentaţiei animalelor de fermă 122

3.1. Resursele furajere folosite în alimentaţia animalelor 122
3.1.1. Compoziţia chimică a furajelor 122
3.1.2. Clasificarea resurselor furajere 128
3.2. Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor 175
3.3. Aprecierea valorii biologice a furajelor 178
3.4. Principiile alimentaţiei normate a animalelor de fermă 184

Capitolul IV. Tehnologia creşterii bovinelor 196

4.1. Importanţa creşterii şi particularităţile biologice ale bovinelor 196
4.2. Tipurile morfo-productive de taurine 198
4.3. Rase de taurine 206
4.4. Selecţia taurinelor 221
4.5. Reproducţia taurinelor 232
4.6. Tehnologia creşterii tineretului taurin 235
4.7. Exploatarea taurinelor pentru lapte 249
4.8. Sistemele şi metodele de îngrăşare 261
4.9. Metode de întreţinere a taurinelor destinate pentru producţia de carne 266

Capitolul V. Tehnologii în creşterea suinelor 275

5.1. Importanţa creşterii şi particularităţile bioeconomice ale suinelor 275

3
 5.2. Tipurile morfo-productive şi rasele de suine 292
5.3. Organizarea reproducţiei şi selecţia suinelor 305
5.4. Tehnologii de creştere şi exploatare a suinelor 325
5.4.1 Tehnologia de creştere şi expluatare a vierilor de reproducţie 325
5.4.2. Tehnologia de creştere şi expluatare a scroafelor în perioada de
328
pregătire pentru montă şi gestaţie
5.4.3. Întrerţinerea şi alimentaţia scroafelor cu purcei 331
5.4.4 Tehnologia creşterii purceilor sugari 335
5.4.5 Întrerţinerea şi alimentaţia purceilor înţărcaţi 337
5.4.6 Creşterea tineretului suin de reproducţie 341
5.5. Sisteme de îngrăşare a suinelor 343
5.6. Tehnologii intensive de producere a cărnii de porc 348

Capitolul VI. Tehnologii de creştere a păsărilor 351

6.1. Importanţa şi perspectivele creşterii păsărilor în economia naţională 351
6.2. Rasele de păsări domestice 360
6.3. Reproducţia la păsări 379
6.4. Creşterea şi exploatarea păsărilor domestice 388
6.5. Exploatarea prepeliţelor 403
6.6. Valorificarea produselor avicole 407

Capitolul VII. Particularităţile tehnologiilor creşterii ovinelor şi caprinelor 412

7.1. Importanţa, particularităţile biologice şi morfo-productive ale ovinelor 412
7.2. Rasele de bază ale ovinelor 420
7.3. Întreţinerea şi alimentaţia ovinelor 428
7.4. Tehnologia producerii cărnii de ovine 437
7.5. Tehnologia producerii laptelui de ovine 445
7.6. Producţia de pielicele 453
7.7. Creşterea caprinelor 458
7.7.1. Rasele de caprine 464
7.7.2. Producţia caprelor 467
7.7.3. Reproducţia caprinelor 478
7.7.4. Tehnologia creşterii şi înţărcării iezilor 481
7.7.5. Alimentaţia caprinelor 484
7.8. Proiectul model cu soluţii tehnologice şi constructive pentru ferma de
caprine cu 300 de capete 489

4
Capitolul VIII. Tehnologia creşterii animalelor de blană 494
8.1. Aspectele economice în creşterea iepurilor de casă 494
8.2. Caracteristica zootehnică şi economică a raselor de iepuri de casă 500
8.3. Particularităţile tehnologice de întreţinere şi exploatare a iepurilor de casă 521
8.4. Organizarea şi efectuarea bonitării iepurilor de casă şi a animalelor
529
sălbatice de blană

Capitolul X. Tehnologia creşterii albinelor, obţinerii produselor apicole şi

polenizării culturilor agricole 534
9.1. Biologia familiei de albine 534
9.2. Rasele şi înmulţirea albinelor 547
9.3. Tehnologia obţinerii produselor apicole 558
9.3.1. Tehnologia obţinerii, condiţionării, păstrării şi utilizării mierii 558
9.3.2. Tehnologia obţinerii, prelucrării, păstrării şi utilizarea cerii 565
9.3.3. Tehnologia obţinerii, prelucrării, păstrării şi utilizării polenului şi
572
păsturii
9.3.4. Tehnologia obţinerii, păstrării şi utilizării propolisului 580
9.3.5. Tehnologia obţinerii, păstrării şi utilizării lăptişorului de matcă 591
9.3.6. Tehnologia obţinerii, păstrării şi utilizării veninului de albine 595
9. 4. Resursele melifere şi polenizarea culturilor agricole 601

Capitolul X. Tehnologia procesării laptelui 618

10.1. Particularităţile procesării laptelui 618
10.2. Compoziţia chimică a laptelui 619
10.3. Proprietăţile laptelui 624
10.4. Tehnologia tratamentului primar şi cerinţele faţă de lapte - materie primă 630
10. 5. Sortimente de produse lactate 632

Capitolul XI. Tehnologia procesării cărnii 650

11.1. Transportarea, recepţionarea şi întreţinerea vitelor, păsărilor şi iepurilor la
întreprinderile de industrializare a cărnii 651
11.2. Caracteristca merceologică a cărnii 656
11.3. Produse obţinute prin prelucrarea cărnii 670

Bibliografie 684

5
 PREFAŢĂ
Lucrarea Tehnologii în Zootehnie, scrisă de un colectiv de autori din ca-
drul Facultăţii de Zootehnie şi Biotehnologii a Universităţii Agrare de Stat din
Moldova, reprezintă o contribuţie considerabilă cu privire la tehnologiile creş-
terii animalelor de fermă şi păsărilor, obţinerii produselor de origine animală
şi rolul lor în viaţa economică a societăţii.
Cunoaşterea şi dirijarea proceselor economico-organizatorice, de mana-
gement, a tehnologiilor moderne, capătă o importanţă deosebită în practica
unităţilor zootehnice.
Cursul „Tehnologii în Zootehnie” are ca scop familiarizarea studenţilor
cu particularităţile biologice, morfo-productive şi tehnologiile moderne de
creştere a diferitor specii şi rase de animale, exploatarea lor raţională şi facto-
rii care influenţează cantitatea şi calitatea produselor animaliere.
Manualul este structurat în 11 compartimente necesare pentru însuşirea
cursului de Tehnologii în Zootehnie, prevăzut conform planurilor de învăţă-
mânt, programelor analitice şi curriculumurilor. A fost sistematizat, generali-
zat şi interpretat materialul informativ bibliografic, inclusiv rezultatele ştiinţi-
fice obţinute de către autori pe parcursul experienţei înaintate.
Specialiştii trebuie să posede un nivel satisfăcător de cunoştinţe în dome-
niul nutriţiei şi resurselor furajere folosite în alimentaţia animalelor, tehnologi-
ilor de creştere şi exploatare a diferitor specii de animale şi păsări, inclusiv şi
procesarea produselor de origine animală, rolul acestora în existenţa omenirii.
În lucrare este descrisă importanţa, starea actuală şi perspectivele dez-
voltării sectorului zootehnic în economia naţională, principiile generale ale
ameliorării, noţiunea de rasă, însuşirile morfo-fiziologice şi productive ale
animalelor domestice.
De asemenea, o atenţie specială se acordă alimentaţiei şi resurselor fu-
rajere, tehnologiilor de creştere şi exploatare a bovinelor, suinelor, păsărilor,
ovinelor, caprinelor, animalelor de blană şi albinelor melifere.
Sunt prezentate, de asemenea, particularităţile biologice şi morfo-produc-
tive ale diferitor specii de animale de fermă, producţia de lapte, carne, produc-
ţiile avicole, ovicule, apicole şi procesarea acestora.
Această lucrarea este dedicată studenţilor ciclului I-i, specialităţilor econo-
mice şi, totodată, poate fi recomandată pentru specialităţile din domeniul ştiinţei
agricole, din care vor obţine informaţii despre diversele tehnologii în zootehnie,
necesare pentru obţinerea şi procesarea produselor de origine animală.
Sperăm că manualul îşi va găsi cititorul şi se va bucura de o largă popu-
laritate pentru cei pasionaţi de creşterea animalelor şi obţinerea produselor de
origine animală.
Prof. univ. N. Eremia

6
 Capitolul I. Importanţa creşterii animalelor
de fermă în economia naţională

1.1. Importanţa, starea actuală şi perspectivele dezvoltării

sectorului zootehnic
Zootehnia este o ramură importantă a agriculturii, care include activităţile
agenţilor economici de creştere a animalelor de fermă, de producere a produ-
selor de origine animală folosite în calitate de produse alimentare sau materie
primă pentru întreprinderile industriei alimentare. De la animalele de fermă se
mai obţin şi produse nealimentare (lână, pielicele, blănuri, piei, grăsime etc.)
care se folosesc în industria uşoară, farmaceutică, la confecţionarea îmbrăcă-
mintei, încălţămintei, precum şi gunoi de grajd – îngrăşământ organic extrem
de valoros.
Rolul sectorului zootehnic constă în asigurarea populaţiei cu produse ali-
mentare de neînlocuit şi extrem de valoroase, atât pentru activitatea consuma-
torilor acestor produse, cât şi pentru sănătatea oamenilor. Această ramură a
agriculturii are o importanţă deosebită pentru dezvoltarea industriei alimentare
şi industriei uşoare, întreprinderile cărora sunt permanent asigurate cu materie
primă – animale pentru sacrificare, lapte, ouă, lână, pielicele, piei, blănuri.
Agricultura se poate dezvolta numai dacă se combină activităţile din fito-
tehnie, zootehnie şi industria prelucrării produselor agricole.
Animalele de fermă folosesc efectiv vegetaţia de pe păşune şi fâneţe, pre-
cum şi reziduurile fitotehnice şi a întreprinderilor industriei alimentare, care
nu pot fi prelucrate în produse alimentare. La rândul său, gunoiul de grajd şi
alte reziduuri zootehnice reprezintă îngrăşăminte organice extrem de impor-
tante pentru conservarea şi sporirea fertilităţii solului.
Animalele de fermă mai sunt folosite şi în diverse activităţi sportive, dis-
tractive şi de agrement, iar în unele gospodării agricole din regiunile mun-
toase, unde nu poate fi utilizată tehnica agricolă, animalele prezintă forţă de
muncă pentru executarea lucrărilor agricole sau transportarea mărfurilor.
Produsele de origine animală comestibile şi necomestibile sunt folosite
pe larg de către locuitorii din mediul rural atât pentru prepararea bucatelor, cât
şi pentru preocupări de artizanat.
Sectorul zootehnic este o verigă importantă de sporire a eficienţii eco-
nomice şi acumulări de surse financiare, în primul rând, a gospodăriilor din
mediul rural şi a agriculturii în ansamblu. Din toată producţia globală agricolă
33% este obţinută în sectorul zootehnic.

7
 Despre rolul sectorului zootehnic în economia naţională, asigurarea po-
pulaţiei cu produse alimentare de neînlocuit, a agenţilor economici din indus-
tria alimentară şi cea uşoară cu materie primă, a fitotehniei cu îngrăşăminte
organice extrem de importante, a gospodăriilor agricole cu forţă de muncă se
pot face concluzii prin examinarea figurii 1.
Epoca actuală a dezvoltării societăţii umane se caracterizează printr-o
explozie demografică, ritmul de creştere a populaţiei fiind din ce în ce mai
accelerat comparativ cu sporirea producerii alimentelor. Pe plan mondial şi
regional se remarcă o creştere a necesarului de produse alimentare, cu precă-
dere de origine animală, întrucât, conform datelor FAO, în medie, în perioa-
da 2003-2005, peste 848 milioane de locuitori ai planetei sufereau din cauza
subnutriţiei, ceea ce constituie circa 13% din numărul total al populaţiei (în
Republica Moldova ~ 5%).
Totodată, în ţările dezvoltate economic, standardul de viaţă este din ce în
ce mai ridicat, crescând consumul de produse animaliere. Sporeşte necesarul
de produse alimentare şi în ţările în curs de dezvoltare în legătură cu creşterea
salariilor şi a nivelului de trai al populaţiei.
Populaţia planetei Pământ a depăşit cifra de 7 mld oameni şi este în con-
tinuă creştere. Din aceste considerente, agricultura, cu ramurile ei de bază -
fitotehnia şi zootehnia, în secolul XXI, are de rezolvat multiple probleme care
se referă la producerea unor cantităţi mai mari de produse alimentare pentru
asigurarea cât mai deplină a populaţiei cu hrană, iar a animalelor - cu furaje,
folosirea materiei prime agricole în scopul obţinerii bioenergiei concomitent
cu reducerea forţei de muncă folosită în activităţile agricole.
Rezolvarea acestor probleme poate fi soluţionată în cazul implementării
celor mai efective şi stabile metode intensive de producere, care vor depinde,
în mai mică măsură, de condiţiile climatice.
Conform prognozelor FAO, pentru asigurarea către anul 2050 a 9,1 mi-
lioane de populaţie cu hrană este necesar de sporit volumul produselor ali-
mentare obţinut actualmente cu 70%, inclusiv de două ori în ţările în curs de
dezvoltare. Aceasta înseamnă că cerinţele pieţei pentru produsele alimentare
şi furaje vor fi mereu în creştere.
Problematica legata de alimentaţie, tehnologii alimentare şi nutritive im-
portante pentru Europa, a fost analizată la primul Congres European pentru
Alimentaţie (Ljubljana, Slovenia, 2008), reieşind din Declaraţia pentru Nutri-
ţie FAO/WHO (Roma, 1992) şi Declaraţia pentru Siguranţa Alimentară WHO
(Beijing, 2007). Participanţii acestui forum au menţionat, că alimentele sunt
necesare pentru creşterea omului, dezvoltarea şi funcţionarea organismului.

8
 Figura 1. Relaţiile zootehniei cu societatea umană, fitotehnia
şi industria alimentară
Nutriţia corectă cere o dietă bine echilibrată care asigură o cantitate zil-
nica adecvată din toate categoriile de nutrienţi şi un aport optim de energie
pentru organismul uman. Alimentele trebuie să fie sigure, nutritive şi să asi-
gure într-un mod durabil, ca să păstreze demnitatea şi identitatea culturală a
consumatorului.

9
 În acest context, situaţia creşterii animalelor constituie, pe plan mondial,
obiectul unor ample preocupări ştiinţifice şi tehnice – activităţi permanent actuale
şi importante pentru sectorul agroalimentar. Se urmăreşte nu atât mărirea efectivu-
lui de animale, cât sporirea substanţială a producţiilor, prin ameliorarea raselor şi
perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi exploatare a animalelor de fermă.
Sistemele clasice de producere a produselor alimentare corespund, în mă-
sură tot mai mică pentru acoperirea necesarului de produse alimentare de origi-
ne animală, fiind înlocuite cu metode şi tehnologii intensive de producţie, care
au la bază cuceririle ştiinţei şi realizările tehnicii agricole contemporane.
Spre deosebire de situaţia din Republica Moldova, creşterea şi exploata-
rea animalelor în ţările economic dezvoltate capătă tot mai mult un caracter
industrial, se implementează mijloace de muncă mecanizate şi chiar automati-
zate, tehnologii performante de reproducţie, hrănire şi întreţinere, folosind în
acelaşi timp un material biologic din ce în ce mai valoros.
Pentru a cunoaşte starea actuală şi perspectivele dezvoltării sectorului zo-
otehnic s-a efectuat o analiză a situaţiei creşterii animalelor în Republica Mol-
dova şi cele mai apropiate ţări. Rezultatele se vor folosi pentru argumentarea
căilor de dezvoltare a ramurii.
Sectorul zootehnic este o activitate importantă din complexul agroalimentar
care asigură necesităţile populaţiei cu produse alimentare valoroase şi de neînlo-
cuit, industria alimentară cu materie primă, fitotehnia cu îngrăşăminte organice
extrem de necesare pentru sporirea fertilităţii şi rodniciei solului, valorificând
reziduurile din fitotehnie şi industria prelucrătoare a materiei prime agricole.
Având în vedere importanţa biologică şi alimentară a produselor anima-
liere putem afirma că securitatea alimentară a ţării poate fi asigurată numai în
baza perfecţionării permanente şi utilizării eficiente a resurselor genetice din
zootehnie, a tehnologiilor performante de producere a laptelui, cărnii şi altor
produse de origine animală, a metodelor ştiinţific argumentate de ameliorare,
reproducţie, nutriţie şi întreţinere a raselor de animale şi păsări.
Vom menţiona, că în Republica Moldova cel mai înalt grad de dezvol-
tare a sectorului zootehnic a avut loc în anii 1989-1990. În aceşti ani s-au
înregistrat indicii superiori ai efectivelor de taurine, porcine, ovine şi păsări,
a productivităţii lor şi a producţiei globale de lapte, carne şi a altor produse
zootehnice. Producţia anuală de lapte de la fiecare vacă a constituit în medie
pe republică, mai mult de 4 mii, iar la 52 de ferme – 5-7 mii kg. În următorii
ani, din cauza managementului ineficient şi reformelor agrare nereuşite s-a
produs o retrogradare a tuturor ramurilor agriculturii, inclusiv a sectorului zo-
otehnic.

10
 Succint vom analiza cauzele retrogradării sectorului zootehnic prin pris-
ma situaţiei din ramura creşterii taurinelor, principala ramură a sectorului zo-
otehnic din punct de vedere a ponderii acestui sector, în tot produsul agricol
global, a indicilor economici de producere a laptelui şi cărnii de bovină. După
anul 1990 au avut loc modificări esenţiale în ramura creşterii taurinelor, ceea
ce a provocat retrogradarea ramurii, diminuarea efectivelor de taurine şi a vo-
lumului de producere a laptelui şi cărnii de bovine (tabelul 1).
În anul 2009, comparativ cu anul 1990, în toate categoriile de gospodării
s-a redus efectivul de vaci: de la 395 mii la 160 mii de capete sau de două ori
şi jumătate, iar producţia de lapte de la fiecare vacă respectiv: de la 3975 la
2743 kg sau cu 1232 kg, producţia globală de lapte în 2009 a constituit numai
36% faţă de 1990, iar producţia de carne – doar 9,3%.
După anul 1990 din toate ramurile sectorului zootehnic cel mai mult a
suferit creşterea taurinelor. În 2009, comparativ cu 1990, s-a păstrat numai a
cincea parte din efectivul de taurine, inclusiv 40,5% din efectivul de vaci. În
aceeaşi perioadă producţia anuală de lapte a vacilor s-a micşorat cu 31%, iar
sporul mediu zilnic în greutate al tineretului taurin – cu 37%.

Tabelul 1
Dinamica efectivului şi indicilor de productivitate a taurinelor
2009 în % către
Anii
Specificare anul
1990 1995 2000 2005 2009 1990 1995 2000
Efectivul de taurine
în toate categoriile de 1061 644 394 331 218 20,5 33,9 55,3
gospodării, mii capete

Inclusiv vaci, mii capete 395 342 269 231 160 40,5 46,8 59,5

Producţia anuală de lapte

3975 2919 2179 3018 2743 69,0 93,8 125,9
la o vacă, kg
Producţia totală de lapte,
1511 761 574 659 543 35,9 71,4 94,6
mii tone
Sporul mediu zilnic în
515 223 217 321 325 63,1 145,7 149,8
greutate, g
Producţia anuală de carne
de taurine (în greutate de 114,3 42,3 18,0 15,6 10,6 9,3 25,1 58,9
abator), mii tone

11
 La 1 ianuarie 2009, numărul taurinelor, ce revin la 100 de gospodării ale
populaţiei rurale din Republica Moldova, constituia 24 de capete, inclusiv
19 vaci sau câte o vacă la 5 gospodării, iar în medie, pe plan mondial, o vacă
revine numai la 5 locuitori.
Reducerea efectivului de taurine şi a productivităţii lor a condiţionat şi
micşorarea volumului anual de lapte, în 2009 comparativ cu anul 1990, de trei
ori, iar a cărnii de taurină respectiv – de zece ori.
Îngrijorător este faptul că situaţia creşterii taurinelor nu s-a ameliorat nici
în ultimii patru ani, cu excepţia sporului mediu zilnic în greutate, care, practic,
nu s-a modificat. Cu ritmuri alarmante cresc importurile produselor agroali-
mentare, exportul net al acestor produse fiind în permanentă descreştere.
Cauzele principale ale acestei retrogradări sunt nu numai calamităţile na-
turale de proporţii, care au fost înregistrate în anii 2003, 2006 şi 2007, dar
mai cu seamă trecerea de la creşterea taurinelor şi producerii laptelui şi cărnii
de taurină din fermele colective în gospodăriile ţărăneşti şi individuale ale
populaţiei prin folosirea metodelor demult depăşite de producere a produselor
animaliere.
Majoritatea absolută a efectivelor de taurine, porcine şi ovine se află în
posesia gospodăriilor mici ale populaţiei. În 2009, efectivul total de taurine
din Republica Moldova a fost de 218 mii capete, inclusiv 160 mii vaci, în
gospodăriile populaţiei şi gospodăriile ţărăneşti (de fermier) se aflau 204 mii
taurine, inclusiv 155 mii vaci sau, respectiv, circa 94 şi 97% din efectivul gos-
podăriilor de toate categoriile.
O situaţie similară exista şi în alte ramuri ale zootehniei. Din efectivul
total pe republică: 75-90% porcine, 86-97% ovine, 99,6-99,8% caprine, 96-
98% iepuri şi 83-85% păsări se aflau în gospodăriile populaţiei şi gospodăriile
ţărăneşti (de fermier). Aceste gospodării produceau 77-90% carne (în greutate
vie) şi 96-97% lapte din volumul producţiei globale în toate categoriile de
gospodării din republică. Producţia medie anuală de lapte la o vacă constituia
2792-3323 kg, ceea ce puţin diferă de producţia medie a vacilor pe toate cate-
goriile de gospodării.
Pentru producerea furajelor gospodăriile populaţiei şi gospodăriile ţărăneşti
(de fermier) foloseau numai 5,6-9,9% din toate terenurile agricole, ceea ce nu
poate asigura necesarul de furaje şi, respectiv, intensificarea producerii produ-
selor animaliere, având în vedere că producţia medie la 1 ha la porumb pentru
boabe, în anii 2005-2009, era de 28,7-32,4, a orzului – de 17,3-19,5 quintale.
Cantitatea şi, mai cu seamă, calitatea furajelor sunt factorii determinanţi
care asigură, cel puţin în proporţie de 65-75%, productivitatea animalelor şi

12
volumul global de lapte şi carne obţinut de la creşterea taurinelor. Dar gospo-
dăriile populaţiei şi gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nu dispun de tehnica
agricolă pentru producerea volumului necesar de furaje calitative pentru spo-
rirea producerii de lapte şi carne, în deosebi a cărnii de taurină.
De la realizarea produselor agricole gospodăriile populaţiei şi gospodăriile
ţărăneşti (de fermier) obţin circa 77% din toate veniturile, inclusiv 20,6-44,8%
de la producţia vegetală şi 45,7-63,9% – de la produsele animaliere. Din punct
de vedere economic, reiese că pentru sporirea veniturilor gospodăriile menţio-
nate ar trebui să se orienteze mai mult la dezvoltarea activităţilor ce ţin de creş-
terea animalelor, dar nu în defavoarea producerii producţiei fitotehnice.
De menţionat că, actualmente, nu toate terenurile agricole se folosesc efi-
cient. Există terenuri neprelucrate care ar putea fi folosite pentru creşterea
ovinelor, tineretului taurin şi sporirea producţiei de carne.
Dintre principalele cauze ale diminuării volumului produselor zootehnice
şi ineficienţei sectorului zootehnic, care au condiţionat apariţia unei situaţii de
criză în ramură, putem menţiona următoarele:
• reformele nereuşite ale restructurării agriculturii, care au contribuit la
privatizarea pământului şi divizarea terenurilor mari agricole în sute de mii de
parcele mici - cote ale proprietarilor de pământ, ceea ce a condiţionat dispari-
ţia fermelor de producere a produselor animaliere cu mecanizarea proceselor
tehnologice de producere, precum şi creşterea în gospodăriile sectorului privat
a una-două vaci;
• dispariţia aproape totală a fermelor de prăsilă, în special în ramurile prin-
cipalele ale zootehniei – creşterea taurinelor, porcinelor şi ovinelor. Prin ordinul
MAIA din 19 iulie 2010 nr. 158 au fost aprobate fermele animalelor de prăsilă,
care includeau 1407 taurine, 1681 de porcine, 3716 ovine sau mai puţin de un
procent din efectivul acestor specii de animale din Republica Moldova;
• producerea insuficientă a cantităţii de furaje concentrate, verzi şi sucu-
lente, calitatea lor joasă;
• absenţa, în decursul a mai multor decenii, a activităţilor de ameliorare
a raselor de taurine Roşie de stepă şi Simmental, concomitent cu practicarea
unor metode primitive de ameliorare a taurinelor în majoritatea absolută a
gospodăriilor agricole;
• sacrificarea neargumentată a tineretului taurin la o vârstă timpurie de
numai 20-30 de zile cu greutatea unui viţel de 30-35 kg şi realizarea la export
a tineretului cu greutatea medie de 200-300 kg şi starea de îngrăşare joasă;
• insuficienţa acută de capital pentru investiţii la crearea fermelor noi cu
tehnologii performante, bazate pe proprietatea privată;

13
 • scumpirea surselor energetice şi materialelor de construcţii, a medica-
mentelor, furajelor concentrate, premixurilor;
• iresponsabilitatea conducătorilor întreprinderilor de procesare a laptelui
şi cărnii pentru dezvoltarea bazei materiale de producere a materiei prime.
Se prelungeşte reducerea efectivului de taurine, porcine şi ovine, nu se
realizează acţiuni concrete şi eficiente pentru creşterea productivităţii anima-
lelor şi a producţiei globale de lapte, carne de taurine şi ovine.
Îngrijorător este faptul că şi în perioada anilor 2002-2009 indicatorii nu
se ameliorează, dar se agravează situaţia din sectorul zootehnic, cu excepţia
creşterii păsărilor, în special la fabricile avicole, ceea ce demonstrează infor-
maţia din tabelele 2-4.
În toate categoriile de gospodării din republică, efectivul de animale, în
anul 2009, s-a micşorat, comparativ cu anul 2002, la taurine – cu 46,2%, inclu-
siv la vaci – cu 41,2%, la porcine – cu 36,7%, la ovine şi caprine – cu 8,6%.
Dacă nu se vor lua măsuri urgente şi efective de stopare a declinului în
ramurile zootehniei, va avea de suferit şi fitotehnia din cauza lipsei îngrăşă-
mintelor organice, iar pentru asigurarea populaţiei cu produse alimentare va
spori importul de carne şi lactate, va creşte exodul capitalului din ţara noastră,
se vor reduce şi mai mult veniturile populaţiei din mediul rural.
Tabelul 2
Efectivul de animale şi păsări la 1 ianuarie, mii capete
Anii 2009
Specificare %
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2002
Gospodării de toate categoriile
Bovine 405 410 373 331 311 299 232 218 53,8
din care vaci 272 279 256 231 217 207 169 160 58,8
Porcine 449 508 446 398 461 532 299 284 63,3
Ovine şi caprine 947 956 938 942 938 947 853 866 91,4
Cabaline 77 78 78 73 69 67 58 56 72,7
Păsări 14119 14955 15756 17522 22235 22531 17157 18328 129,8
inclusiv întreprinderile agricole
Bovine 30 30 24 20 20 19 15 13 43,3
din care vaci 13 11 10 8 8 7 6 5 38,5
Porcine 49 71 40 33 46 66 61 65 132,7
Ovine şi caprine 45 46 41 37 36 35 30 25 55,6
Cabaline 5 5 4 3 3 2 2 2 40,0
Păsări 1775 1611 1496 1920 2584 2532 2152 3115 175,5
inclusiv gospodăriile populaţiei
Bovine 373 378 348 311 291 280 217 205 55,0
din care vaci 258 267 246 223 209 200 163 155 60,1
Porcine 399 434 405 364 415 465 237 218 54,6

14
Ovine şi caprine 900 908 896 904 900 911 822 840 93,3
Cabaline 72 73 74 70 66 65 56 54 75,0
Păsări 12337 13324 14257 15539 19629 19991 14920 15136 122,7
Numărul animalelor ce revin la 100 gospodării ale populaţiei rurale, la 1
ianuarie
Bovine 42 43 40 36 34 33 26 24 57,1
din care vaci 29 30 28 26 25 24 20 19 65,5
Porcine 42 47 44 40 47 53 27 25 59,5
Ovine şi caprine 99 101 99 102 103 104 93 96 97,0

Tabelul 3
Productivitatea animalelor şi păsărilor în întreprinderile agricole
2008
Specificare 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 %
2001
Întreprinderi agricole, total
Cantitatea medie anua-
lă de lapte muls, calcu- 2447 2710 2493 2561 3018 2913 2710 2743 112,1
lată la o vacă, kg
Adaos zilnic în greutate, g
Bovine 260 287 262 275 321 323 297 325 125,0
Porcine 134 147 136 166 187 200 218 268 200,0
Producţia medie anu-
ală de ouă pe o găină 251 242 214 235 232 230 235 218 86,9
ouătoare, buc.
Întreprinderi cu formă de proprietate privată
Cantitatea medie anua-
lă de lapte muls, calcu- 2417 2676 2467 2533 2938 2865 2685 2757 114,1
lată la o vacă, kg
Producţia medie anu-
ală de ouă pe o găină 252 242 214 237 232 236 237 220 87,3
ouătoare, buc.

Datele prezentate în tabelul 3 demonstrează, că în gospodăriile şi între-

prinderile agricole productivitatea animalelor şi păsărilor rămâne foarte mică.
La asemenea nivel de productivitate a animalelor producerea produselor ani-
maliere nu poate fi rentabilă în orice categorie de gospodării.
Diminuarea efectivelor de animale şi producţia lor scăzută au provocat
scăderea producţiei globale de carne, lapte şi ouă (tabelul 4).

15
 Tabelul 4
Producţia principalelor produse animaliere
2008
Specificare 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 %
2001
Gospodării de toate categoriile
Vânzarea pentru
sacrificare în masă vie,
115 120 118 119 121 134 149 108 93,9
mii tone
Lapte, mii tone 579 604 593 628 659 627 604 543 93,8
Ouă, mil. bucăţi 618 671 620 668 762 765 704 563 91,1
inclusiv întreprinderile agricole
Vânzarea pentru
sacrificare în masă vie,
8 10 10 10 12 17 19 24 300,0
mii tone
Lapte, mii tone 33 34 28 23 25 22 19 16 48,5
Ouă, mil. bucăţi 253 283 212 225 284 286 238 207 81,8
inclusiv gospodăriile populaţiei
Vânzarea pentru
sacrificare în masă vie,
107 110 108 109 109 117 129 83 77,6
mii tone
Lapte, mii tone 544 568 564 604 634 604 585 527 96,9
Ouă, mil. bucăţi 1968 1071 1959 1938 1884 2097 2081 1967 99,9
Ponderea producţiei principalelor produse animaliere în gospodăriile
populaţiei, în volum total al producţiei agricole, %
Carne (în masă după
92,3 92,0 91,3 90,2 87,5 86,4 76,5 82,9
sacrificare
Lapte 94,0 95,1 96,2 96,2 96,3 96,8 96,9 103,1
Ouă, mil. bucăţi 57,6 65,5 66,3 62,7 62,8 66,0 63,2 109,7

În toate categoriile de gospodării agricole, în perioada anilor 2001-2008,

s-a micşorat volumul producerii globale de carne, lapte şi ouă. Din cantitatea
totală de produse animaliere în gospodăriile populaţiei se obţineau 63-97% de
carne, lapte şi ouă. De menţionat, că producerea produselor animaliere s-a di-
minuat nu numai în gospodăriile populaţiei, dar şi în întreprinderile agricole,
rolul cărora nu este determinant în producţia globală agricolă.

16
 În continuare este prezentată analiza comparativă a situaţiei sectorului zo-
otehnic din Republica Moldova, din unele ţări învecinate şi din CSI – Belarusi,
Rusia, Ucraina, precum şi din Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria. Deşi în
Republica Moldova sunt condiţii favorabile pentru dezvoltarea agriculturii,
implicit a sectorului zootehnic, informaţia prezentată în următoarele tabele
demonstrează că la majoritatea indicilor dezvoltării agriculturii şi sectorului
zootehnic nu avem o situaţie mai favorabilă comparativ cu ţările vecine, iar în
multe cazuri avem o situaţie mai gravă.
În ansamblu, în toate ţările lumii, în perioada anilor 2005-2007, com-
parativ cu media pe anii 1994-1996, creşte numărul populaţiei, inclusiv şi al
populaţiei care practică activităţile agricole, iar în Republica Moldova şi ţările
învecinate s-a redus numărul populaţiei totale şi al celei ocupate în agricultu-
ră. În ţările vecine o diminuare mai mare a populaţiei ocupată în agricultură a
avut loc în Slovenia, Bulgaria şi România.
Vom menţiona, că în majoritatea ţărilor, cu excepţia Sloveniei, în agricul-
tură este ocupată o mare parte din populaţie, ceea ce demonstrează, că forţa de
muncă nu este raţional folosită, iar agricultura n-a devenit o activitate de tip
industrial ca în ţările economic dezvoltate. La acest capitol, situaţia din ţara
noastră nu diferă mult faţă de situaţia din ţările învecinate. Altă situaţie avem
privitor la indicii producţiei agricole pe locuitor (tabelul 5).
Tabelul 5
Indicii producerii producţiei agricole pe locuitor
Anii
Ţara 1994 1999
2003 2004 2005 2006 2007
-1996 -2001
Belarusi 105 100 108 124 130 139 145
Bulgaria 101 100 80 98 80 93 76
Republica Moldova 123 100 111 119 123 121 95
Polonia 97 100 101 110 105 103 104
România 103 100 106 129 108 110 94
Rusia 102 100 105 114 118 122 127
Slovenia 98 100 102 105 101 99 102
Ucraina 110 100 101 115 122 121 114
Ungaria 93 100 87 120 104 102 99

În anul 2007, comparativ cu media din perioada anilor 1994-1996, indi-

17
cii producerii producţiei agricole pe cap de locuitor s-au majorat în Belarusi,
Federaţia Rusă, Ucraina, Polonia şi Slovenia, în Ungaria a rămas, practic, la
acelaşi nivel, iar în Bulgaria, România şi Republica Moldova s-au micşorat.
Datele tabelului 6 demonstrează evoluţia produsului intern brut (PIB),
inclusiv şi a producţiei globale agricole pe cap de locuitor.
Tabelul 6
PIB şi producţia globală agricolă pe cap de locuitor, USD în preţuri
constante anul 2000
PIB Producţia globală agricolă
Ţara 1994 1999- 1994 1999-
2005 2006 2007 2005 2006 2007
1996 2001 1996 2001
Belarusi 957 1 264 1 864 2 060 2 247 982 1135 1886 2170 2343
% 100 132 195 215 235 100 116 192 221 239
Bulgaria 1 507 1 569 2 107 2 264 2 419 1263 2648 3450 3683 2778
% 100 101 140 150 161 100 179 345 273 220
Republica
330 319 483 512 534 284 356 543 556 385
Moldova
% 100 97 146 155 162 100 125 191 196 136
Polonia 3 408 4 416 5 225 5 554 5 931 883 1073 1379 1508 1671
% 100 130 153 163 174 100 122 156 171 189
România 1 726 1 694 2 260 2 449 2 607 1386 1560 2802 3048 3415
% 100 98 131 142 151 100 113 202 220 246
Rusia 1 618 1 748 2 444 2 636 2 862 811 970 1432 1531 1630
% 100 108 151 163 177 100 120 177 189 201
Slovenia 8174 9974 11894 12571 13388 8818 15115 26179 27635 27319

% 100 122 146 154 164 100 171 297 313 310
Ucraina 685 648 964 1 041 1 131 549 583 867 920 913
% 100 95 141 161 175 100 106 158 168 166
Ungaria 3 811 4 677 5 859 6 108 6 195 1579 1949 3368 3265 2681
% 100 123 154 160 163 100 123 213 207 170

În 2007 în comparaţie cu media din anii 1994-1996 a sporit produsul

intern brut pe cap de locuitor în Republica Moldova şi ţările vecine. Aceşti
indici au avut o creştere care nu diferă esenţial în RM de ţările vecine, cu

18
excepţia Belarusi, unde PIB a crescut mai mult în comparaţie cu Republica
Moldova şi ţările vecine.
În perioada analizată a sporit şi producţia globală agricolă pe cap de locu-
itor, dar aici se atestă o diferenţă mai mare a Republicii Moldova faţă de ţările
vecine. Producţia globală agricolă pe cap de locuitor cel mai mult a sporit în
Slovenia (310%), România (246%), Belarusi (239%) şi Bulgaria (220%), iar
în Republica Moldova – numai cu 136%.
Un interes deosebit prezintă analiza consumului de energie, proteină şi
grăsime, raportat la o persoană pe zi (tabelul 7).
Consumatorii produselor alimentare din Republica Moldova consumă
zilnic 2841 de calorii, ceea ce este puţin mai mult decât media pe toate ţările
lumii, dar mai puţin comparativ cu majoritatea statelor vecine, unde consumul
zilnic de energie este mai mult de trei mii de calorii, cu excepţia consumatori-
lor din Belarusi şi Bulgaria.
Diferenţe esenţiale se atestă la consumul zilnic de proteină. Populaţia din
Republica Moldova, zilnic, consumă un volum de proteină mai mic decât în
medie pe toate ţările lumii. O situaţie analogică s-a constatat şi la consumul
zilnic de grăsime. Această situaţie referitor la consumul de proteină şi grăsi-
me nu reiese din tradiţiile de consum ale moldovenilor, dar mai degrabă din
nivelul scăzut de dezvoltare a sectorului zootehnic din Republica Moldova,
producerea şi asigurarea insuficientă cu produse alimentare de origine animală
(carne, lapte, ouă) a consumatorilor.
Tabelul 7
Consumul de energie, proteină şi grăsime pe persoană/zi
Energie, calorii Proteină, g Grăsime, g
Ţara 1994- 1999- 2003- 1994- 1999- 2003- 1994- 1999- 2003-
1996 2001 2005 1996 2001 2005 1996 2001 2005
Belarusi 3 215 3 050 2 895 97 90 88 99 102 97
Bulgaria 2 840 2 828 2 813 85 87 79 91 93 101
Republica
2 675 2 621 2 841 67 64 73 54 45 59
Moldova
Polonia 3 307 3 397 3 375 98 100 100 110 113 113
România 3 041 3 189 3 474 93 98 110 86 92 107
Rusia 2 862 2 905 3 100 88 86 92 79 77 87
Slovenia 2 995 3 127 3 271 98 105 102 106 112 131
Ucraina 2 918 2 904 3 119 85 81 85 75 73 86
Ungaria 3 288 3 378 3 420 86 91 90 137 139 145
Toată lumea 2 688 2 730 2 768 73 75 76 70 75 78

19
 Această concluzie se confirmă şi din analiza datelor consumului zilnic
al celor mai importante produse de origine animală prezentată în tabelul 8.
În Republica Moldova populaţia are cel mai jos nivel de consum al cărnii de
bovine, ovine şi porc, a grăsimii de origine animală comparativ cu consumul
zilnic de carne în toate ţările lumii, inclusiv şi în cele învecinate.
Tabelul 8
Consumul celor mai importante produse de origine animală, cal/
persoană/zi (media pe 2003-2005)
Carne de

Caş-caval

Grăsime
animale
integral

Miere
Lapte
produse

Ouă
bovine

Ţara
capre

porc

sub-
oi şi

pui
Belarusi 113 1 141 37 17 167 22 51 147 2
Bulgaria 30 9 93 71 11 173 69 46 71 4
Republica
14 3 69 50 6 242 17 34 58 4
Moldova
Polonia 23 0 282 65 9 66 139 45 217 1
România 37 18 131 67 13 413 18 54 71 4
Rusia 99 7 69 55 10 205 49 52 102 3
Slovenia 74 6 202 98 20 127 119 23 211 9
Ucraina 68 2 62 40 9 215 33 48 106 10
Ungaria 13 1 185 143 6 125 96 62 395 3
Toată lumea 39 10 118 48 6 84 25 32 64 2
În Republica Moldova se consumă mai mult lapte integral sub diferite
forme (lapte proaspăt şi lactate acidofilate) comparativ cu media din ţările
lumii, inclusiv Polonia, Ungaria, Slovenia, Belarusi şi Bulgaria, dar mult mai
puţin caşcaval şi ouă.
Din 1995 până în 2007, în Republica Moldova, au crescut de două ori in-
dicii preţurilor de consum la toate produsele, inclusiv la produsele alimentare.
În această perioadă, indicii menţionaţi au crescut mai mult decât în Belarusi,
România şi Rusia, iar în alte ţări vecine s-a micşorat.
Sporirea preţurilor de consum este o consecinţă a majorării preţurilor la
sursele energetice, iar, prin urmare, şi a preţurilor la restul produselor, inclusiv
la produsele alimentare, precum şi a sporirii nejustificate la majoritatea pro-
duselor alimentare şi nealimentare din partea intermediarilor şi comersanţilor,
numai nu şi din partea producătorilor produselor agricole, care, în multe ca-
zuri, nu-şi recuperează cheltuielile pentru producţie.

20
 Din analiza datelor indicate în tabelul 9 observăm că, în perioada anilor 1999-
2007 comparativ cu media din anii 1994-1996, efectivul de bovine, ovine şi caprine
în toate ţările lumii este în creştere, iar în Republica Moldova se află în diminuare.
Totodată, este necesar de menţionat, că referitor la efectivul de ovine şi
caprine aceste date nu demonstrează situaţia reală. Dacă în majoritatea ţărilor se
observă o reducere a efectivului de ovine, cu excepţia raselor specializate pentru
producţia de carne şi lapte, atunci efectivul de caprine se află în creştere.
Tabelul 9
Efectivul de bovine, ovine şi caprine
Efectivul de bovine Efectivul de ovine şi caprine
Ţara 1994 1999- 1994 1999-
2005 2006 2007 2005 2006 2007
1996 2001 1996 2001
Belarusi 5 436 4 411 3 963 3 980 3 989 290 156 125 121 122
% 100 81,1 72,9 73,2 73,4 100 54,5 43,1 41,7 42,1
Bulgaria 688 673 680 630 637 4 283 3 558 2411 2211 2 184
% 100 97,8 98,8 91,6 92,6 100 83,1 56,3 51,6 51,0
Republica
825 423 331 310 299 1 449 1 029 942 938 947
Moldova
% 100 51,3 40,1 37,6 36,2 100 71,0 65,0 64,7 65,4
Polonia 7 379 6 124 5 483 5 606 5 696 901 556 457 431 476
% 100 83,0 74,3 76,0 77,2 100 61,9 50,7 47,8 52,8
România 3 645 3 021 2 808 2 862 2 934 11668 8 623 8086 8298 8 405
% 100 82,9 77,0 78,5 80,5 100 73,8 69,2 71,0 71,9
Rusia 43990 27952 23005 21 488 21 531 35427 15 026 17771 18213 19675
% 100 63,5 52,3 48,8 48,9 100 42,4 50,2 51,4 55,5
Slovenia 483 473 451 453 451 43 98 142 155 159
% 100 97,9 93,4 93,8 93,4 100 227,9 330,2 360,5 369,8
Ucraina 19596 10591 6 903 6 514 6 175 5 512 1 929 1755 1630 1 617
% 100 54,0 35,2 33,2 31,5 100 35,0 31,8 29,6 29,3
Ungaria 946 845 723 708 702 1 117 1 138 1471 1484 1 368
% 100 89,1 76,3 74,7 74,1 100 101,9 131,7 132,9 122,5
Toată
1480364 1480111 524705 1537729 1534432 1753506 1793924 1909989 1916141 1917273
lumea
% 100 100,0 103,0 103,9 103,7 100 102,3 108,9 109,3 109,3

Schimbările efectivelor de bovine, ovine şi caprine ce au avut loc în peri-

21
oada menţionată în Republica Moldova, diferă de cele din ţările vecine. Dacă în
Republica Moldova, Rusia, Ucraina şi Ungaria aceste efective de animale sunt
mereu în scădere, atunci în restul ţărilor vecine se observă o reducere după care
urmează o relativă stabilitate a efectivelor de animale sau, în unele cazuri, putem
observa şi o tendinţă de creştere a efectivelor de animale în ultimii ani.
Considerăm oportun sporirea efectivelor de animale pentru a asigura mai
deplin cerinţele consumatorilor la produsele alimentare de origine animală
care joacă un rol deosebit de important în alimentaţia populaţiei, având în
vedere şi sporirea continuă a populaţiei în ansamblu pe toate ţările lumii. Altă
situaţie putem observa la efectivele de porcine şi păsări (tabelul 10).
Tabelul 10
Efectivul de porcine şi păsări
Efectivul de porcine, mii capete Efectivul de păsări, mil. capete
Ţara 1994 1999- 1994 1999-
2005 2006 2007 2005 2006 2007
1996 2001 1996 2001
Belarusi 4 027 3 565 3 407 3 545 3 642 29 27 24 27 27
% 100 88,6 84,6 88,1 90,4 100 93,1 82,8 93,1 93,1
Bulgaria 2 066 1 459 931 943 1 013 17 14 17 17 18
% 100 70,6 45,1 45,6 49,0 100 82,4 100 100 105,9
Moldova 1 080 646 398 461 532 15 13 17 22 22
% 100 60,0 36,9 42,7 49,3 100 86,7 113,3 146,7 136,7
Polonia 19283 17588 18112 18 881 18 129 45 49 134 125 133
% 100 91,2 93,9 97,9 94,0 100 108,9 297,8 277,8 295,6
România 8 327 5 946 6 495 6 622 6 815 76 70 87 87 85
% 100 71,4 78,0 79,5 81,8 100 92,1 114,5 114,5 111,8
Rusia 25349 17076 13413 13 455 15 919 485 340 329 343 358
% 100 67,4 52,9 53,1 62,8 100 70,1 67,8 70,7 73,8
Slovenia 585 585 534 547 575 5 5 3 3 3
% 100 100 91,3 93,5 98,3 100 100 60,0 60,0 60,0
Ucraina 14129 9 270 6 466 7 053 8 055 139 110 132 143 146
% 100 65,6 45,8 49,9 57,0 100 79,1 95,0 102,9 106,5
Ungaria 4 797 5 216 4 059 3 853 3 987 32 29 33 32 30
% 100 108,7 84,6 80,3 83,1 100 90,6 103,1 100,0 93,8
Toată
880443 889003 903104 924310 918278 13012 14 416 16865 17239 17863
lumea
% 100 101,0 102,6 105,0 104,3 100 110,8 129,8 132,5 137,3
La începutul perioadei analizate, efectivul de porcine din Republica Moldova
22
şi alte ţări vecine s-a redus, iar mai apoi se observă o creştere a acestora. În an-
samblu pe toate ţările lumii, efectivul de porcine se află în creştere. De asemenea,
iniţial, efectivul de păsări din republica noastră s-a redus, iar datorită reanimării
fabricilor avicole efectivul de păsări din 2005 este mereu în creştere. Altă situaţie
referitor la creşterea păsărilor există în lume şi în ţările vecine. În ansamblu pe toate
ţările, efectivul de păsări se află mereu în creştere. Dacă în Polonia, Bulgaria, Ro-
mânia şi Ucraina efectivul de păsări a fost în creştere, atunci în alte ţări vecine se
observă o reducere a efectivului de păsări.
Efectivul de animale şi păsări, productivitatea lor au influenţat volumul de
producere a cărnii de bovine, ovine şi caprine (tabelul 11 şi 12). În Republica
Moldova producerea cărnii de bovine din 1994 se află mereu în reducere, ceea ce
nu poate fi justificat, având condiţii de producere a furajelor voluminoase, dar pe
care crescătorii de taurine nu le folosesc. Semnificativ s-a redus producerea cărnii
de bovine şi în Bulgaria (22% în 2007 comparativ cu volumul mediu din anii
1994-1996). În aceeaşi perioadă, în Rusia şi Slovenia, producerea cărnii de bovine
s-a redus, iar în alte ţări vecine după o reducere se observă o creştere a volumului
de carne de bovine. În ansamblu pe ţările lumii, producerea cărnii de bovine este
mereu în creştere.
Tabelul 11
Producerea cărnii de bovine, ovine şi caprine, mii tone
Carne de bovine Carne de ovine şi caprine
Ţara 1994 1999- 1994 1999-
2005 2006 2007 2005 2006 2007
1996 2001 1996 2001
Belarusi 325 235 256 272 274 4 3 1 1 1
% 100 72,3 79,4 83,7 84,3 100 75 25 25 25
Bulgaria 76 63 30 23 22 49 56 24 24 21
% 100 82,9 39,5 30,3 28,9 100 118,4 49,0 49,0 42,9
R.M. 49 18 16 15 15 3 3 2 2 2
% 100 36,7 32,7 30,6 30,6 100 100 66,7 66,7 66,7
Polonia 407 350 310 363 380 6 1 1 1 2
% 100 86,0 76,2 89,2 93,4 100 16,7 16,7 16,7 16,7
România 212 153 190 159 165 76 54 52 45 55
% 100 72,2 89,6 75,0 77,8 100 71,1 68,4 59,2 72,4
Rusia 2 868 1 878 1 794 1 705 1 690 269 139 152 153 163
% 100 65,5 62,6 59,4 58,9 100 51,7 56,5 56,9 60,6
Slovenia 52 47 45 39 38 0 1 2 2 2
% 100 90,4 86,5 75,0 73,1 x x x x x
Ucraina 1 220 731 562 568 546 38 17 16 15 15
% 100 59,9 47,7 46,6 44,9 100 44,7 42,1 39,5 39,5
Ungaria 60 57 32 34 35 2 4 1 1 1
% 100 95,0 53,3 56,7 58,3 100 200,0 50,0 50,0 50,0
Toată lumea 54068 56304 59493 58758 59852 10344 11248 12584 12812 13132
% 100 104,1 110,0 108,7 110,7 100 108,7 121,7 123,9 127,0

23
 Producerea cărnii de ovine şi caprine, în Republica Moldova, în 2007, s-a
redus comparativ cu media pe anii 1994-1996, iar în anii 2005-2007 se obser-
vă o stabilitate la volumul acestui produs. În toate ţările lumii volumul produ-
cerii cărnii de ovine şi caprine este mereu în creştere, datorită atenţiei care se
acordă creşterii efectivelor de ovine şi caprine specializate pentru producţia de
carne, precum şi activităţile de ameliorare a producţiei de carne la majoritatea
raselor de ovine şi caprine, indiferent de direcţia de specializare în producţie.
De menţionat că, în lume, sporeşte mereu necesarul de carne calitativă
a tineretului de ovine crescut intensiv. Din aceste considerente, fermierii din
Australia, care mult timp au fost renumiţi prin producerea lânii fine, în ultimul
timp, practică încrucişarea industrială a raselor de tip merinos cu rasele speci-
alizate pentru producţia de carne. În perioada analizată s-a redus semnificativ
producerea cărnii de ovine în ţările vecine cu Republica Moldova.
Situaţia la producerea cărnii de porc şi păsări, în ţara noastră şi ţările veci-
ne, diferă de situaţia la producerea cărnii de bovine, ovine şi caprine.
În Republica Moldova şi Rusia, producerea cărnii de porc, în 2007, a
fost aproximativ la nivelul mediu al anilor 1994-1996, în Belarusi, Polonia şi
în medie pe toate ţările lumii s-a mărit, iar în Bulgaria, România, Slovenia,
Ucraina şi Ungaria s-a micşorat.
Tabelul 12
Producerea cărnii de porc şi pui, mii tone
Carne de porcine Carne de pui
Ţara 1994 1999 1994 1999-
2005 2006 2007 2005 2006 2007
1996 -2001 1996 2001
Belarusi 263 305 321 346 372 77 77 115 145 165
% 100 116,0 122,1 132,3 141,4 100 100,0 149,4 188,3 214,3
Bulgaria 239 249 75 75 76 91 107 80 87 98
% 100 104,2 31,4 31,4 31,8 100 117,6 87,9 95,6 107,7
Moldova 61 51 40 48 59 22 17 28 31 32
% 100 83,6 65,6 78,7 96,7 100 77,3 127,3 140,9 145,5
Polonia 1902 1938 1956 2098 2151 345 589 796 824 825
% 100 101,9 102,8 110,3 113,1 100 170,7 230,7 238,8 239,1
România 693 519 436 452 470 280 271 309 273 312
% 100 74,9 63,2 66,7 67,8 100 96,8 110,4 97,5 111,4
Rusia 1891 1517 1520 1641 1873 872 788 1346 1580 1869
% 100 80,2 80,4 86,8 99,0 100 90,4 154,4 181,2 214,3
Slovenia 65 66 63 61 57 53 45 46 44 53
% 100 101,5 96,9 93,8 87,7 100 84,9 90,6 83,0 100
Ucraina 837 641 494 526 635 239 212 497 589 689
% 100 76,6 59,0 63,1 75,9 100 88,7 207,9 246,4 288,3
Ungaria 619 598 454 489 499 264 267 246 211 196
% 100 96,6 73,3 79,0 80,6 100 101,1 93,9 79,9 74,2
Toată lumea 79777 90025 99197 100339 99212 45972 58674 71412 72396 75826
% 100 112,8 124,3 125,8 124,4 100 127,6 155,3 154,5 164,9

24
 Producerea cărnii de pasăre, în medie pe toată lumea, în Republica Mol-
dova şi ţările vecine, cu excepţia Sloveniei, s-a mărit, iar în Ungaria s-a mic-
şorat semnificativ. Mai mult de două ori s-a mărit volumul producerii cărnii de
pasăre în Ucraina, Polonia şi Rusia.
În perioada anilor 1994-2006 s-au majorat indicii preţurilor de import, atât
în Republica Moldova, cât şi în ţările vecine, dar mai mult au crescut în Rusia,
România Belarusi şi Polonia, iar preţurile la exportul produselor s-a micşorat în
Republica Moldova, Slovenia şi Ucraina. În ansamblu pe ţările lumii şi în alte
ţări vecine, preţurile la exportul produselor în aceeaşi perioadă s-a majorat.
Una din cauzele principale ale situaţiei existente în sectorul zootehnic al
Republicii Moldova este costul majorat al produselor animaliere, ceea ce nu
sporeşte concurenţa acestor produse nici pe piaţa externă, dar nici pe cea inter-
nă, doar creşte importul produselor din carne şi lapte (tabelul 13).
În viziunea noastră, pentru revitalizarea sectorului zootehnic din Repu-
blica Moldova, în primul rând a ramurii creşterii taurinelor, este necesar de
realizat următoarele măsuri.
1. Subvenţionarea prioritară a crescătorilor de taurine din fondul susţinerii
agriculturii pentru crearea fermelor moderne de prăsilă, precum şi a celor cu
tehnologii performante de producere a laptelui şi cărnii de bovine. Ferme model
de producere a laptelui şi cărnii de taurine trebuie să existe mai întâi în fiecare
zonă a republicii (Nord, Centru, Sud), apoi în fiecare raion (judeţ) administrativ
pentru a familiariza crescătorii de animale cu tehnologiile moderne.
Tabelul 13
Costul produselor agricole la producători, USD/tonă (media pe anii
2005-2007)
Produse vegetale Animale vii
Lapte
Ţara
grâu orez porumb soia tabac de vacă bovine porcine pui

Belarusi 122 x 182 x 1297 174 979 1488 1274

Bulgaria 141 241 132 298 1747 293 1105 1852 1127
Republica
112 x 136 119 865 233 820 1344 1301
Moldova
Polonia 171 x 164 252 922 325 1328 1195 935
România 165 341 193 247 1099 456 1179 1521 1353
Rusia 128 157 137 246 6466 277 1427 1869 1535
Slovenia 168 x 175 264 x 348 1838 1448 1099
Ucraina 114 201 112 255 1150 254 1119 1720 1238
Ungaria 156 286 161 295 655 341 1529 1400 904

25
 2. Este cunoscut, că pentru sporirea potenţialului productiv al taurinelor în
fermele de prăsilă trebuie să fie cel puţin 25-30% din efectivul total de taurine
pe ţară. Actualmente, în ramura creşterii taurinelor s-a creat o situaţie extrem de
dezastruoasă, fiindcă din tot efectivul de animale de prăsilă există mai puţin de un
procent. Din această cauză, cei care doresc să facă investiţii în producerea laptelui
şi cărnii de bovină sunt nevoiţi să importe animale pentru completarea fermelor.
Din analiza rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi practica mai multor ţări
se cunoaşte, că animalele importate se adaptează greu la noile condiţii de ali-
mentaţie şi întreţinere, creşte pericolul răspândirii unor maladii extrem de pe-
riculoase, iar prin import noi vom stimula creşterea taurinelor în alte ţări şi nu
în republica noastră. Pentru crearea fermelor de prăsilă se pot folosi sursele
bugetare destinate subvenţionării activităţilor agricole.
3. Extrem de importantă este crearea fermelor-pilot cu tehnologii moder-
ne de producere a laptelui şi cărnii de bovine. Pentru rezolvarea lor, Univer-
sitatea Agrară de Stat din Moldova (prof. univ. S. Chilimar) în colaborare cu
Institutul de Economie, Finanţe şi Statistică (dr. hab. T. Bajura şi V. Doga) şi
Universitatea Tehnică a Moldovei (conf. univ. I. Albu) au elaborat tehnologii
moderne de producere a laptelui şi cărnii de bovine şi porcine (ferme pentru
întreprinderile mici şi mijlocii).
În republică sunt doritori de a investi în producerea laptelui şi cărnii, folo-
sind aceste realizări ştiinţifice, dar numai pentru elaborarea documentaţiei teh-
nice firmele de proiectare cer sume fabuloase. De exemplu, numai pentru recon-
strucţia unui grajd de tip învechit „cu rame” şi adaptarea lui pentru întreţinerea
a 20 de vaci mulgătoare cu tineretul respectiv s-a cerut circa 6 mii lei pentru
expertiza tehnică şi 150 mii lei pentru elaborarea documentaţiei tehnice.
Rezolvarea acestei probleme este posibilă în cazul când va fi elaborată şi
aprobată baza normativă pentru proiectarea şi reconstrucţia fermelor, care a
fost preluată de la organizaţiile de proiectare din fosta USSR, s-a învechit de-
mult şi nu corespunde condiţiilor contemporane şi necesităţilor crescătorilor
de animale din Republica Moldova.
Pentru elaborarea documentaţiei tehnice trebuie de restabilit subdivizi-
unea de proiectări în cadrul Institutului de Economie, Finanţe şi Statistică,
acordându-se, de la început, suport din fondul de susţinere al agriculturii. În
baza rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi recomandărilor cercetătorilor, aceas-
tă subdiviziune ar elabora proiecte-tip pentru producerea laptelui şi cărnii la
ferme cu diferite volume de producţie. Pentru crearea fermelor noi investitorii
ar folosi aceste proiecte-tip şi ar plăti numai o sumă mică pentru acomodarea
proiectului dorit la locul concret de amenajare a fermei.

26
 4. Este necesar de menţionat, că în republică s-a mai păstrat potenţialul
genetic al taurinelor, dar, în mod practic, nu se cunosc calităţile taurinelor şi
nu se foloseşte acest potenţial productiv. Pentru încurajarea crescătorilor de
taurine în crearea fermelor de prăsilă şi folosirii raţionale a potenţialului ge-
netic, considerăm necesar de renovat şi redirecţionat serviciul de stat pentru
activitatea de ameliorare şi reproducţie a animalelor, care după ameliorarea
situaţiei economico-financiare şi crearea asociaţiilor crescătorilor de animale,
serviciul de stat ar putea fi trecut la autogestiune.
6. Asociaţiile gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) şi gospodăriile populaţiei
trebuie familiarizate cu oportunităţile şi orientate la dezvoltarea cooperării în
producerea furajelor (siloz de porumb, fânaj), care nu pot fi pregătite în fiecare
gospodărie a populaţiei, deoarece este necesar de tehnică modernă agricolă şi
locuri special amenajate pentru depozitarea furajelor. Cooperarea în cadrul lo-
calităţilor este necesară şi pentru prelucrarea cerealelor furajere şi îmbunătăţirea
lor cu proteine, micro- şi macroelemente, precum şi alţi aditivi furajeri.
7. Luând în consideraţie că de la comercializarea producţiei animaliere
populaţia obţine mai mult venit decât de la producţia fitotehnică, considerăm
necesar de revăzut redistribuirea banilor bugetari pentru cercetări ştiinţifice,
deoarece pentru cercetări în fitotehnie se alocă de 5-7 ori mai mult decât pen-
tru sectorul zootehnic, unde se produce circa 30% din costul total al produse-
lor agricole.
Dacă, din analiza situaţiei existente, efectuată de către Departamentul
de statistică, reiese că creşterea animalelor asigură obţinerea unor venituri
mai mari decât din realizarea producţiei fitotehnice, gospodăriile populaţiei
şi gospodăriile ţărăneşti (de fermier) ar trebui să atribuie o atenţie mai mare
producerii produselor animaliere, iar Parlamentul şi Guvernul, prin măsuri
economice, ar trebui să susţină şi să încurajeze aceste activităţi, inclusiv pen-
tru cercetările ştiinţifice.
8. Din rezultatele analizei situaţiei existente a sectorului zootehnic din
Republica Moldova, pentru revitalizarea acestei ramuri importante a com-
plexului agroalimentar, ţinând cont atât de tendinţele şi caracterul producerii
produselor animaliere în ţările economic dezvoltate, cât şi pe plan mondial în
ansamblu, precum şi de creşterea necesarului de produse alimentare de origine
animală, considerăm ca priorităţi strategice de cercetare în domeniul Zooteh-
niei şi Biotehnologiilor următoarele direcţii:
8.1. Ameliorarea sănătăţii şi bunăstării oamenilor datorită alimentaţiei şi
folosirii produselor animaliere cu calităţi excelente.
8.2. Ameliorarea şi monitorizarea calităţilor produselor animaliere (car-

27
ne, lapte, ouă). Crearea laboratorului independent de certificare a produselor
animaliere în cadru Universităţii Agrare de Stat din Moldova.
8.3. Securitatea alimentară şi protecţia aprovizionării consumatorilor cu
produse animaliere de calitate conform reglementărilor UE.
8.4. Ameliorarea avantajelor economice pentru toţi agenţii economici din
sfera producerii şi prelucrării materiei prime de origine animalieră.
8.5. Protecţia mediului în care funcţionează creşterea animalelor şi pro-
ducerea produselor animaliere.
8.6. Cunoaşterea, conservarea, ameliorarea şi folosirea biodiversităţii
genetice a animalelor de fermă. Examinarea noilor posibilităţi de folosire a
bioresurselor în zootehnie.
8.7. Stimularea colaborării cu partenerii din exteriorul ţării prin susţine-
rea colaborării ştiinţifice bilaterale şi multilaterale cu centrele ştiinţifice şi uni-
versităţile din UE şi ţările învecinate.
9. Folosirea efectivă a resurselor umane, tehnice şi naturale ale institute-
lor de cercetare, universităţilor, asociaţiilor, firmelor de producţie şi prelucrare
a materiei prime pentru sporirea eficienţei cercetărilor ştiinţifice şi urgentarea
implementării realizărilor în producţie.
10. Măsuri axate pe gestionarea rezultatelor cercetărilor, stimularea im-
plementării lor în producţie prin crearea fermelor pilot în principalele domenii
ale sectorului zootehnic.
11. Redistribuirea în favoarea sectorului zootehnic a unei părţi din sursele
bugetare existente destinate cercetărilor ştiinţifice.
12. Familiarizarea conducătorilor şi specialiştilor din complexul agroali-
mentar cu realizările ştiinţei şi tehnicii, crearea premizelor de cointeresare în
folosirea acestor realizări pentru sporirea volumului de producţie, a calităţii şi
competitivităţii produselor pe piaţa internă şi cea externă.
Realizarea celor menţionate şi a altor măsuri economice de stimulare a
crescătorilor de taurine va crea premize pentru crearea locurilor noi de muncă,
sporirea productivităţii taurinelor şi producţiei globale de lapte şi carne, stopa-
rea exodului de capital pentru crearea fermelor noi de creştere a taurinelor, de
sporire a venitului populaţiei şi nivelului de trai în spaţiul rural.

1.2. Organizarea obţinerii produselor animaliere, materiei prime

şi exploatarea animalelor de fermă
Producerea materiei prime se poate obţine:
a) Direct de la animale:
• lapte de la vaci, oi, capre, bivoliţe;

28
 • carne în calitate de greutate vie a animalelor şi păsărilor crescute pentru
acest scop;
• lână de la tunderea oilor, caprelor;
• pielicele de la abatorizarea mieii raselor Karakul, ţurcană;
• surse vii de energie la folosirea cabalinelor, bivolilor, boilor;
• miere, ceară, propolis, lăptişor de matcă, venin de la albine;
•activităţi sportive, agrement sau alte servicii, cum ar fi folosirea porum-
beilor la transmiterea diverselor mesaje etc.
b) De la abatorizarea animalelor şi păsărilor:
•carcase, piei, blănuri, pene, puf, subproduse (slănină şi alte grăsimi co-
mestibile şi necomestibile, oase şi uleiuri tehnice, membrane pentru prepara-
rea salamurilor, glande etc.).
c) De la prelucrarea laptelui şi cărnii se obţine o gamă foarte mare de
produse alimentare – lactate şi produse din carne.
Pentru obţinerea produselor menţionate se organizează creşterea raselor,
tipurilor, liniilor de animale şi păsări de fermă în gospodăriile crescătorilor de
animale sau în ferme cu diferite volume de producţie.
Cea mai mare producţie a animalelor se obţine la fermele unde se implementează
tehnologii performante cu mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice (pro-
ducerea, prelucrarea şi distribuirea furajelor; mulsul mecanic al vacilor, oilor, caprelor;
adăparea animalelor; eliminarea şi depozitarea dejecţiilor din grajduri). În ţările eco-
nomic dezvoltate există complexe de tip industrial cu zeci şi mii de animale crescute
pentru producerea laptelui, cărnii, pielicelelor şi a altor produse animaliere.

1.3. Zootehnia şi relaţiile ei cu alte ramuri ale agriculturii

În concluzie, putem menţiona, că informaţia succintă prezentată la aceas-
tă temă demonstrează rolul major al zootehniei pentru prosperarea tuturor ra-
murilor agriculturii cu care ea este în relaţii reciproce.
Zootehnia se poate dezvolta numai în relaţii strânse cu toate ramurile agricul-
turii, folosind raţional produsele fitotehniei şi reziduurile industriei alimentare în
calitate de furaje pentru animale şi păsări şi furnizând îngrăşăminte organice pen-
tru sporirea fertilităţii solului şi majorarea producerii produselor din fitotehnie.
Zootehnia este o activitate extrem de importantă nu numai pentru alte
ramuri ale agriculturii moderne (fitotehnia), dar şi pentru ramurile industriei
de prelucrare a materiei prime, inclusiv ramurile industriei alimentare, uşoare,
farmaceutice, constructoare de maşini (furnizează uleiuri tehnice), precum şi
pentru dezvoltarea localităţilor rurale, folosirea raţională a forţei de muncă în
toate perioadele calendaristice ale anului.

29
 Capitolul II. PRINCIPIILE GENERALE ALE AMELIORĂRII
ANIMALELOR DE FERMĂ

2.1. Noţiune de rasă

Prin noţi­unea de „rasă” se înţelege un grup compact de animale de ace-
eaşi specie, care:
- este creat artificial de om;
- au origine comune şi caractere specifice conservate ereditar, care le de-
osebesc de alte grupuri de animale de aceeaşi specie;
- transmit stabil însuşirile lor specifice de la părinţi la urmaşi;
- prezintă un număr suficient, ceea ce per­mite înmulţirea în interiorul ei,
fără a folosi împerecherea înrudită.
Aşadar, la baza definiţiei de „rasă” sunt puse două fenomene biologice
esenţiale:
1. asemănarea ereditară a grupei de indivizi;
2. ereditatea caracterelor de la părinţi la urmaşi.
Noţi­unea de „rasă” este o unitate sistematică în clasificarea animalelor
domestice, un element al sistematicii zootehnice. Se foloseşte în zootehnie
pentru sistematizarea variabilităţii grupei de indivizi în cadrul unei specii,
care se deosebesc de alte grupe de aceeaşi specie prin unul sau mai multe
caractere morfo-fiziologice şi productive comune şi ereditare. Aceste grupe
constituie rasele.
Una din trăsăturile de bază ale rasei este transmiterea stabilă prin moş­
tenire a particularităţilor morfo-productive de rasă de la părinţi la urmaşi.
Această capacitate depinde de gradul de perfecţionare a ra­sei: cu cât aceasta
este mai intensivă şi mai îndelungată, cu atât puterea de transmitere prin moş-
tenire a caracterelor de rasă este mai mare.
Rasa este o subdiviziune a speciei, există în mod independent, are struc-
tura ei internă şi specializată, se găseşte într-o continuă transformare, dirijată
de om.
Prin urmare se schimbă specializarea rasei, arealul de ameliorarea, numă-
rul de animale, iar unele rase sunt înlocuite de altele.
Rasa reprezintă nu numai un obiect de studiu biologic, ci, de asemenea, o
valoare materială mare. Ea este un mijloc de bază de producţie în zootehnie.
Cu cât rasa este mai productivă, cu atât mai multe produse pot fi obţinute în
condiţii optime de alimentaţie şi întreţinere. Ca urmare, ramura este mai pro-
fitabilă.

30
 Factorii formării raselor. Rasele s-au format după domesticirea diferitor
specii de animale sălbatice, când omul a trecut la ameliorarea caracterelor lor
în direcţia dorită. De exemplu, la bovine – lapte, carne, lapte-carne; la ovine –
lână, carne-lână, pielicele; la păsări – ouă, carne, carne-ouă etc.
Procesul de formare a raselor a fost influenţat de mai mulţi factori, care
pot fi grupaţi în factori sau de cauze naturale şi artificiale.
Factorii naturali sunt:
- domesticirea aceleiaşi specii de animale sălbatice în mai multe centre
de civilizaţii umane, printre care, în prezent, se deosebesc 6 centre principale:
asiatic (zona Asia mică, Caucaz, Iran), european (zona Mării Mediterane),
indian, chinezesc mic (Indochina, arhipelagul Malaiez), african (zona nord-
vest), american (zona Andzilor). De exemplu, boul, oaia, capra, porcul, calul
au fost domesticite în centrul asiatic şi european, iar astfel de specii ca bivolul,
zebul, yakul, găina – în centrul indian, chinezesc mic.
Diferenţele de relief, climă, vegetaţie au influenţat considerabil la dez-
voltarea particularităţilor mor­fo-productive ale animalelor domestice în areale
concrete de creştere, ceea ce a condus la formarea diferitelor rase.
- originea polifiletică. Aceasta înseamnă că rasele în cadrul unei specii
de animale domestice au provenit de la mai multe forme sălbatice apropiate.
De exemplu, ovinele au provenit din trei forme sălbatice (muflonul, arcarul şi
argali), calul domestic – din două (trapanul şi calul Prejvalski) şi porcul la fel
din două (mistreţul european, mistreţul asiatic).
- migraţiile sau dislocările unor grupuri mari de animale în căutarea condi-
ţiilor mai prielnice de mediu, fie de sine stătător, fie împreună cu popoarele care
mi­grau în alte regiuni. Prin aceasta, migraţia a dus la izolarea teritorială sau ge-
ografică (munţii, marea, mlaştini, gheţari etc.) şi reproductivă între animalelor
emigrate în condiţii noi de mediu şi a celor rămase pe loc. Ca urmare, s-a format
o populaţie nouă de animale cu caractere specifice, şi mai apoi – rase.
Cauzele naturale au contribuit la formarea raselor naturale. Ele se mai
numesc rase primitive.
Factorii artificiali, care au provocat formarea raselor noi sunt:
- intervenţia omului, printr-o serie de mijloace, cele mai importante fiind:
alimentaţia raţională, ameliorarea condiţiilor de întreţinere şi îngrijire, antrena-
mentul funcţional, metodele de ameliorarea (selecţia artificială, potrivirea pe-
rechilor, creşterea în rasă pură şi prin încrucişare etc.), dirijate spre obţinerea
unor producţii mari de interes economic. Aceasta a condus la formarea unor
rase artificiale (culturale), care derivă din rase naturale (primitive), în decursul
căruia disting stadiul de ameliorare şi apoi ajung la perfecţionare.

31
 Rasele culturale sunt specializate în obţinerea unor anumite producţii. De
exemplu: rasa de taurine Jersey – specializată în producţia de lapte cu conţinut
sporit de grăsime; rasa Holştein – cu cel mai înalt potenţial productiv de lapte
din lume, dar cu conţinut relativ redus de grăsime; rasa de găini Leghorn – cu
cea mai înaltă producţie de ouă etc.
- condiţiile socio-economice. Odată cu dezvoltarea capitalismului şi creşte-
rea populaţiei urbane au crescut necesităţile în produse de origine animală, care
nu puteau fi obţinute de la rasele locale, tardive, cu producţii reduse. Aceasta a
impus omul să caute modalităţi de creştere a producţiei prin formarea de rase în-
alt productive, specializate în obţinerea unor producţii. De exemplu, în Anglia,
au fost create rase de taurine specializate de carne Aberdin-Angus, Hereford,
Shorthorn, precum şi rase de ovine de carne-lână Leicester, Southdown. Mai
târziu, sub influenţa condiţiilor economice, rasa de taurine de carne Shorthorn a
fost modificată într-o rasă cu producţie mixtă – carne-lapte.
Sub influenţa cerinţelor pieţei de desfacere au fost formate rase de ovine
cu lână fină şi rase de porcine de carne, cele mai populare fiind Marele alb şi
Berkshire.
Rasele nou create, fiind importate în alte ţări şi încrucişate cu femelele din
rasele locale, au influenţat pozitiv la formarea altor rase noi.
Factorii artificiale au contribuit la formarea raselor artificiale sau culturale.
Caractere de rasă. Animalele din diferite rase, în cadrul unei specii, se de-
osebesc între ele prin diferite însuşiri morfologice şi fiziologice, numite caracte-
re de rasă. Acestea ne permit să determinăm apartenenţa lor la o anumită rasă.
Caractere morfologice de rasă se referă la formele exterioare ale anima-
lelor, iar cele fiziologice – la diferite funcţii.
Dintre caracterele morfologice mai distinctive sunt:
- talia şi masa corporală a animalului, în funcţie de care, în cadrul fiecă-
rei specii se deosebesc rase de talie mică, mare şi mijlocie (fig. 2), rase de cai
şi găini uşoare, grele şi intermediare etc. (fig. 3, 4);

a b c
Figura 2. Polimorfism al raselor de taurine pentru lapte sub raportul taliei:
a) Jersey de talie mică; b) Holştein – mare; c)Roşie de Stepă – mijlocie

32
 a b c
Figura 3. Polimorfism al raselor de cai sub raportul masei corporale:
a) Akhal-Tekin de masa uşoară; b) Vladimir de povară – grele;
c) Trăpaşul Rusesc – intermediare

a b c
Figura 4. Polimorfism al raselor de găini sub raportul masei corporale:
a) Leghhorn de masa uşoară; b) Brahma – grele; c) Rhode Islad – intermediare

- profilul capului, care poate fi la cai, ovine şi caprine drept, convex sau
concav. De exemplu, profilul drept la cai este tipic pentru rasele de trăpaşi
(Orlov, Trăpaşul Rusesc) şi călărie (Akhal-Tekin), convex – pentru rasele de
tracţiune grea (Vladimir de povară), concav – pentru rasa Arabă (fig. 5);

Figura 5. Profilul capului la diferite rase de cai

a) Trăpaşul Rusesc, b) Akhal-Tekin, c) Vladimir de povară, d) Arabă

- mărimea, forma şi direcţia urechilor constituie un caracter de recu-

noaştere a raselor (fig. 6, 7), mai ales la iepurii de casă, ovine şi porcine. De
exemplu, porci de rasa Marele Alb au urechi mici îndreptate înainte, cei de
rasă Landrace au urechi mari, lăsate peste ochi;

33
 a b c d e
Figura 6. Mărimea, forma şi direcţie urechilor la diferite rase de ovine:
a) Edilibaev, b)Border-Leicester, c) Texel, d)Ландрас
Şropşir, e) Friză

a b
Figura 7. Mărimea şi forma urechilor la rasa: a) Marele Alb, b) Landrace
- forma crestei la păsări poate prezenta variaţii foarte mari – simplă,
rozetă, boabă, nuciformă. De exemplu, găinile de rasă Leghorn au creasta
mare, simplă dinţată, purtată dreaptă la cocoşi şi aplecată la găini (fig. 8a), iar
cele de rasă Corniş (fig. 8b) – nuciformă sau boabă;

a b c d
Figura 8. Forma crestei la găini: a) simplă, b) rozetă, c) boabă, d) nuciformă

34
 - mărimea, forma şi portul cozii la ovine şi păsări. De exemplu, la
ovinele de rasa Edilbiaev coada prezintă un depozit de grăsime în formă lată;
Karakul – vârful este subţire şi în forma de litera „S”; Friză dreaptă, lungă,
subţire şi fără lână; la rasa Somali – în formă de apendice slab (fig. 9);

a b c d
Figura 9. Mărimea, forma şi portul cozii la ovine în funcţie de rasa:
a) Edilbiaev, b) Karakul, c) Friză, d) Somali

- fineţea lânii la ovine depinde, în primul rând, de rasă. Lâna fină indică
provenirea ei de la o rasă de tip Merinos, semifină – de la ovine de Ţigaie, lâna
grosieră – de la rasa Karakul sau alte rase de acest tip (fig. 10);

a b c
Figura 10. Rase şi şuviţe de lână la ovine:
a) Merinosul de Stavropol – lână fină, b) Ţigaie – semifină, c) Karakul – grosieră
- culoarea părului şi a penajului, mai cu seamă la taurine şi păsări (fig.
2, 4). De exemplu, taurinele din rasa Roşie de stepă au culoarea roşie, cele din
rasa Jersey – sură etc.
Caracterele fiziologice sunt, de asemenea, întrucâtva specifice pentru fi-
ecare rasă şi mai variabile de la un individ la altul în cuprinsul aceleiaşi rase
decât caracterele morfologice. Acestea se referă la:
- constituţie: reuneşte însuşirile morfologice şi fiziologice pentru a suge-
ra aptitudini productive şi şanse de reuşită a animalelor în confruntarea lor cu
mediul nefavorabil. Este privită din punct de vedere al tăriei organismului.
Se deosebesc următoarele 5 tipuri clasice: fină, robustă, afânată, grosola-
nă şi debilă. Primele trei tipuri sunt dorite, celelalte nedorite.

35
 Animalele cu constituţie de tip fină (fig. 11a) au pielea şi oasele subţiri,
musculatura strânsă, metabolismul mărit, sunt pretenţioase faţa de hrană şi
adăpost, iar în condiţii prielnice manifestă producţii mari.
Acest tip constituţional este caracteristic pentru rasele de bovine de lapte,
caii de viteză, găinile de ouă, ovinele de lapte şi cu lână fină, precum şi capri-
nele de lapte.
Constituţia robustă este reprezentată prin animale cu pielea mai groasă şi
mai puţin densă decât tipul fină, musculatura bine dezvoltata, ţesutul conjunc-
tiv este abundent şi bine repartizat sub piele (fig. 11b).
Animalele cu constituţia robustă valorifică bine hrana, se acomodează
uşor la diferite tehnologiile de exploatare, manifestă o rezistentă mai mare la
boli şi condiţii tempo­rar nefavorabile. Este specifică animalelor specializate
pentru muncă, carne şi producţii mixte: carne-ouă, ouă-carne, carne-grăsime,
pielicele-carne, lână-carne, lapte-lână etc.
Constituţia afânată este caracteristică pentru animale cu pielea subţire, cu
multe încreţituri pe gât, musculatură foarte dezvoltată, dar afânată, cu ţesut adi-
pos abundent. Scheletul este subţire, dens, tempe­ramentul flegmatic (fig. 11c).
Constituţia afânată este caracteristică animalelor specializate în pro­ducţia
de carne, mai ales a taurinelor şi ovinelor. Ele au şi o precocitate accentuată.
În practică se întâlnesc frecvent situaţii intermediare, adică animale care
se încadrează în constituţia fină-robustă ori robustă-fină, fină-afânată, ro-
bustă-afânată etc.
 Constituţia grosolană  cuprinde animale cu o conformaţie corporală lip-
sită de armo­nie: capul mare şi grosolan, oasele groase, masa musculară lipsită
de tonicitate, părul aspru şi fără luciu (fig. 11d). În procesul de dezvoltare şi
îngrăşare dau rezultate reduse, valorifică slab hrana. Fiind animale puţin re-
zistente şi cu producţie scăzută sunt considerate neeconomice şi se exclud de
la reproducere.
Constituţia debilă este atributul animalelor cu scheletul slab dezvoltat,
masa musculară redusă, pielea fină şi neelastică. Asemenea animale au tempe-
rament supravioi, vitalitate, rezistenta şi productivitatea scăzută, sunt conside-
rate neeconomice şi se exclud de la reproducere (fig. 11e).
Printre orice rasa sunt animale de diferite tipuri constituţionale (fig.11).
- nivelul de producţie: 9000-12000 kg de lapte la o vacă pe lactaţie în
medie pe cireadă, precum şi o mulţime de recorduri înregistrate la producţia
de lapte (de exemplu, 32735 kg stabilit de vaca Ever-Green; 30805 kg – de
vacă Muranda Oscar Lucinda; 28777 kg – de vacă Twin-B-Dairy Aerosta
Lynn Ever-Green la lactaţie a III-a, a II-a pe o perioada de 365 zile) se obţine

36
 a) b)

c) d) e)
Figura 11. Vaci de rasa Simmenthal de diferite tipuri constituţionale:
a) fină, b) robustă, c) afânată, d) grosolană, e) debilă
de la rasa Holştein, dar nu de la rasa, de exemplu, Roşie de Stepă sau Sură
Ucraineană; 5513 kg de lapte de la o vacă, 5,41% de grăsime şi 3,82% de pro-
teine sunt rezultatele oficiale înregistrate pentru rasa Jersey.
- prolificitatea: este diferită dintre rase şi constituie un caracter specific.
De exemplu, la oile de rasa Romanov prolificitatea (miei obţinuţi la 100 de oi
fătate) este foarte ridicată (250-320%). Nu sunt rare cazurile când oile adulte
fată 3-4 miei şi mai rar 5-6 miei, recordul fiind de 9 miei pe fătare. Prolificita-
tea la cele de rasa Ţigaie şi la multe alte rase de oi este de 1 şi mai rar 2 miei,
iar la 100 de oi fătate – 120-125%.
- precoci­tatea sau o creşterea rapidă şi ajungerea la stare adultă într-un
timp scurt, pentru a fi exploatate mai curând, ceea ce constituie un mare avan-
taj economic. Este atributul unor anumite rase. De exemplu, în condiţii optime
de întreţinere şi alimentaţie, găinile de rasa Leghorn încep ouatul la vârsta de
4,5-5,0 luni, iar cele din rasa Corniş – la vârsta de 6,5-7,0 luni; tineretul de
ovine de rasa Friză poate fi introdus la montă la vârsta de 7-8 luni, cel de rasa
Ţigaie – 16-18 luni; tineretul de suine de rasa Duroc atinge masa corporală de
100 kg la vârsta de 180 zile, cel de rasa Marele Alb – la 195 zile.
- folosirea hranei: în fiecare rasa există indivizi care consumă hrana mai
mult, iar producţie dau mai puţin şi invers. Cu toate acestea, există diferenţe
între rase, în capacitatea lor de a utiliza hrana. De exemplu, tineretul de suine
de rasa Duroc, supus îngrăşării, a realizat un consum specific de 3,0-3,3 kg Uni-
tăţi Nutritive (UN) la 1 kg masa vie, iar de rasa Marele Alb – 3,9-4,0 kg UN.

37
 Caracterele fiziologice sunt în strânsă legătură cu rentabilitatea creşterii
animalelor – cu cât în turmă sunt mai multe animale cu tipurile constituţionale
dorite şi cu productivitate mai mare, cu atâta mai mare este şi cost-eficienţă de
utilizare a acestora.
Subdiviziunile rasei. Rasa are o anumită structură internă, formată din
anumite subdiviziuni, principalii fiind: tip regional, tip de rasă, familii şi linii.
Tip regional sau varietatea de rasă se formează în interiorul raselor cu
areal larg de răspândire sub acţiunea selecţiei şi a factorilor de mediu din zona
concretă unde se cresc. Se caracterizează prin conformaţie corporală, nivel de
producţie sau alte particularităţi biologice specifice. De exemplu, în interiorul
rasei Simmenthal şi Bălţată cu negru s-au format câte 7 varietăţi.
Tipul de rasă se formează în interiorul rasei prin selecţie direcţionată în
funcţie de cerinţele de producţie şi piaţă în unul sau alt produs. Prin urmare,
animalele se deosebesc de alte grupuri din aceeaşi rasă, printr-un şir de ca-
ractere biologice şi de producţie. De exemplu, în interiorul rasei Ţigaie de oi
s-au format 3 tipuri: carne-lână, lână-carne, lână-lapte, în interiorul raselor de
taurine cu producţie mixte – tipurile de carne-lapte şi lapte-carne etc.
Familia, cum reiese şi din figura 12, reprezintă un grup de femele în-
rudite (nr.334,593, 621 etc.) ce provin de la o femelă renumită cu calităţile
specifice (de exemplu, oaia nr. 82053 de rasa Friză, care se caracterizează
cu prolificitatea înaltă), care sunt asemănătoare cu ea atât din punct de vedere
ge­nealogic, cât şi fenotipic (la fel se caracterizează cu prolificitatea înaltă).

Figura 12. Schema familiei mătcii renumite nr. 82053 de ovine de rasa Friză
(la marginea din stânga a fiecărei linii sunt scrise numărul tuturor reproducătorilor
masculi utilizaţi în reproducţie; toţi descendenţii sunt situaţi la întretăierea unei linii
orizontale corespunzătoare tatălui cu o linie verticală corespunzătoare mamei)

38
 Familia este o sursa pentru obţinerea reproducătorilor, prin care calităţile
specifice ale familiei se extinde în rasa.
Prin linie (fig. 13) în zootehnie se înţelege un grup de masculi (fig. 13d),
care provin de la un mascul fondator comun (fig. 13a), născut de la părinţi
renumiţi (fig. 13b,c), şi care se deosebesc de restul indivizilor din aceeaşi rasă
(fig. 13i) prin unul sau mai multe caractere specifice, ce se transmit stabil prin
moştenire.

Figura 13. Reprezentarea schematică a liniei perfecţionate

Masculii fondatori de linii reprezintă reproducătorii de cea mai mare va-
loare din interiorul rasei date.
Rasele culturale perfecţionate au la baza lor un mascul de valoare. Astfel, la
baza rasei de cabaline Orlov este armăsarul Bars I, a rasei Albul ucrainean de stepă
de suine – vierul Ascanii I etc. Linia, de regulă, poartă numele fondatorului.
La animalele mari, liniile poartă denumirea întemeietorului, iar la anima-
lele mici sunt codificate prin numere sau litere. Exemplu: hibridul de păsări
Roso 70 este format din liniile H, M şi P din rasa Rhode Island.
Liniile, după valoarea de prăsilă şi destinaţie, pot fi linii perfecţionate,
linii genealogice, linii consangvinitate, linii sintetice etc.
Linia perfecţionată reprezintă un grup de animale de prăsilă de va­loare

39
superioară (fii, nepoţi, strănepoţi şi descendenţii mai îndepărtaţi), care provin
de la un mascul fondator cu caractere productive înalte şi care sunt asemănă-
toare atât pe linie genealogică, cât şi după caracterele fenotipice şi de prăsilă.
Liniile perfecţionate joacă un rol de seamă în formarea, consolidarea şi
evoluţia raselor.
Linia genealogică (fig.14) este considerată grupul de descendenţi (fig.
14b,c,d,e) pe linie pa­ternă care provin de la un mascul fondator (fig. 14a) de linie.

Figura 14. Schema liniei genealogice a taurului Klaine Adema 21047

Lucrul de selecţie şi împerechere a animalelor în interiorul acestor linii se
duce în direcţia men­ţinerii legăturii de înrudire cu masculul fondator, dar
nu la asemănarea caracterelor morfologice, cum în cazul liniei precedente.
Rolul liniilor genealogice în selecţie constă în formarea liniilor perfecţi-
onate. De linia gene­alogică se ţine cont şi la alegerea masculilor reproducători
pentru turmele de producţie-marfa, înlocuind reproducătorii dintr-o linie cu
alţii din altă linie, astfel reglând gradul de înrudire în rasă.
Linia consangvinizată reprezintă un grup de animale obţinut ca rezul­tat
al practicării un timp mai îndelungat a unor împerecheri între indivizi, care se
înrudesc între ei. Gradul mediu de consangvinizare în interiorul acestor linii
este mult superior celui al populaţiei din care provine.
Încrucişarea (crosing) liniilor consangvinizate asigură obţinerea hibri-
zilor care manifestă fenomenul heterozis garantat, înţelegând prin el supe-
rioritatea performantei medii a hibrizilor (creştere intensivă, prolificitate,
viabilitate,rezistenţă sporită etc.) faţă de media performanţelor populaţiei pa-

40
rentale, în aceleaşi condiţii de mediu. Importanţa economică a fenomenului
heterozis poate fi considerabilă – asigură sporirea producţiei, în medie, cu
25...50% faţă de formele parentale sau din populaţiile iniţiale.
Linia sintetică este considerată un grup de animale format în rezul­tatul
încrucişărilor bine argumentate a mai multor rase în scopul combi­nării ca-
racterelor favorabile ale acestora pentru formarea în perspectivă a unor rase
noi. De exemplu, în România s-a creat linia sintetică P-345-Periş de porcine,
în care au fost combinate proporţia mare de carne şi rezistenţa la stres a rasei
Landrace, viteza mare de creştere a rasei Duroc şi procen­tul ridicat de carne a
rasei Hampshire. Linia a fost omologată ca rasă în 1998 şi se foloseşte ca rasă
paternă în încrucişările trirasale la obţinerea porcilor hibrizi.
Cu cât în interiorul rasei sunt formate mai multe linii şi familii, cu atât
rasa este considerată mai valoroasă din punct de vedere genetic.
Liniile şi familiile se găsesc într-un proces permanent de perfecţionare:
unele linii şi familii cu indici superiori mediei pe populaţie se dezvoltă, se
ramifică, din interiorul lor se formează noi lini şi familii, altele cu producţii
inferioare sau unele defecte dispar.
Clasificarea raselor şi principalele caracteristici ale acestora. Pe par-
cursul a 14 mii de ani de la începutul domesticirii animalelor sălbatice, sub
influenţa diferiţilor factori naturali şi artificiali, s-au format un număr mare
de rase de animale. Potrivit Organizaţiei Internaţionale pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAO),  pe plan mondial, există 7616 de rase. În prezent se cresc
920 rase de ovine, 787 rase de bovine, 606 rase de păsări, 384 rase de cai, 353
rase de suine, 351 rase de caprine etc.
Pentru studierea sistematică a numărului mare de rase de animale, este
necesară clasificarea lor pe baza anumitor criterii.
Astfel, rasele pot fi clasificate după (fig. 15):
1) gradul de ameliorare;
2) aptitudinile productive principale;
3) aria geografică de răspândire;
4) provenienţa sau ţara de formare.
Principalele caracteristici ale raselor, clasificate în funcţie de diferite cri-
terii, sunt următoarele.
După gradul de ameliorare toate rasele în cadrul unei specii sunt împăr-
ţite în trei grupe:
- rasele primitive s-au format mai mult prin selecţia naturală. Se caracte-
rizează printr-o înaltă rezistente, adoptare la condiţiile nefavorabile de mediu,
dar cu producţii reduse.

41
 Figura 15. Clasificarea raselor contemporane de animale domestice

Totodată, rasele primitive sunt foarte preţioase la încrucişare cu rasele

perfecţionate. Urmaşii combină reuşit nivelul înalt productiv al rasei ameli-
orate cu puterea de acomodare la condiţiile locale ale rasei autohtone. Din
punct de vedere genetic, ele prezintă, de ase­menea, un genofond foarte preţios
pentru formarea de noi tipuri şi rase de animale. În această grupă se includ
rasele locale. Exemple sunt prezentate mai jos (fig. 16).

a b c
Figura 16. Rasele naturale (primitive): a) сaii Yakut, b) bovine Yakută, c) ovine Soay

- rasele perfecţionate (culturale) s-au format prin munca insistentă a

omului prin selecţie artificială în condiţii optime de alimentaţie şi întreţi­nere în
decursul a multor generaţii. Se caracterizează prin producţii mari, valorifica-
rea bună a hranei, proprietăţi reproductive înalte. De regulă, sunt rase precoce,

42
transmit stabil caracterele de rasă urmaşilor. Acestea sunt rase transfrontaliere
cu areal larg de răspândire.

a) b) c)
Figura 17. Rasele de taurine perfecţionate: a) Ayrshire, b) Brună, c) Sim-
menthal
- rasele ameliorate (fig. 18) sunt formate din rasele primitive prin ame-
liorarea „în sine”, sau prin încrucişarea cu alte rase. Ele ocupă o po­ziţie inter-
mediară între rasele primitive şi rasele perfecţionate. Pe baza raselor autohtone
sunt formate rasele ameliorate, de exemplu, de taurine de lapte – Kholmogor,
Yaroslavl, precum şi de carne – Kalmîk etc.

a b c
Figura 18. Rasele de taurine ameliorate: a) Kholmogor, b) Yaroslavl, c) Kalmîk
După aptitudinile productive principale toate rasele în cadrul unei specii
se împart în două grupe:
- rasele specializate în obţinerea unei producţii de bază. De exemplu,
rase de taurine de lapte (Holstein, Bălţată cu negru, Jersey) şi rase de carne
(Santa Gertruda, Hereford, Chianina), rase de găini de ouă (Leghorn) şi rase
de găini de carne (Brahma), rase de ovine de pielicele (Karakul) şi rase de ovi-
ne de lână (tipul Merinos), rase de cai de călărie (Arabă) şi rase de tracţiune
grea (Ardenez, Vladimir) etc.
- rasele cu producţii mixte, adică la aceste rase se combină armonios
două sau trei tipuri de producţie. Din acest grup, fac parte rase de taurine de
lapte-carne (Simmenthal) şi rase de carne-lapte (Shorthorn), găini de carne-
ouă (Sussex) şi ouă-carne (Rhod-Island) etc.

43
 Raportul dintre rasele specializate în obţinerea unui tip de producţie şi
cele cu producţii mixte într-o anumită regiune sau ţară depinde de condiţiile
climaterice şi social-economice concrete. Trebuie, însă, de avut în vedere ra-
sele specializate, în comparaţie cu cele de producţie mixte, sunt mai pretenţi-
oase faţă de condiţiile de alimentaţie şi întreţinere.
Rasele cu producţii mixte au constituţie mai puternică, sunt mai rezistente
la condiţiile nefavorabile, se perfecţionează mai uşor în direcţia dorită şi eco-
nomic sunt mai rentabile, mai cu seamă în sectorul particular.
După aria geografică de răspândire toate rasele în cadrul unei specii se
împart în patru grupe:
- rasele transfrontaliere au un areal larg de răspândire în întreaga lume,
asigură o creştere a producţiei pe scară globală, în condiţiile tehnologilor in-
dustriale. Exemplu poate servi rasa Holstein, Bălţată cu negru – de taurine,
Marele alb – de porcine, Leghorn – de găini etc.;
- rasele interregionale au o distribuţie şi o valoare în diferite regiuni. De
exemplu, rasele Roşie de stepă – de taurine, Orlov – de cabaline, Ţigaie – de
ovine;
- rasele regionale au o distribuţie îngustă şi o valoare specifică doar în-
tr-o regiune. În această categorie se includ rasele Sură ucraineană – de taurine,
Albul ucrainean de stepă – de porcine, Ahal-Tekin – de cabaline etc.;
- rasele locale au impor­tanţă numai în anumite zone agroecologice, tradi-
ţionale de creştere. Ca exemplu poate servi rasa Romanov şi Friză – de ovine,
rasele Ycuta, Buşchira, Carpatică – de cabaline etc.
Cu cât arealul de răspândire a rasei este mai mare şi sunt mai di­verşi fac-
torii ce acţionează asupra ei, cu atât mai mult creşte diversitatea animalelor în
interiorul rasei şi, deci, posibilitatea de a o perfecţiona.
Adaptarea şi aclimatizarea raselor. Caracterele ereditare ale diferitor
rase de animale domestice s-au format sub acţiunea condiţiilor de mediu în
care au fost create şi în care se cresc. De aceea, prin introducerea acestor rase
în condiţii pedoclimaterice, de alimentaţie etc., deosebite de cele în care s-au
format, în organismul animalului intervin modificări care ating sistemele vita-
le de reproducere, rezistenţă, vitalitate etc.
Reacţiile caracterizate printr-un dezechilibru biologic, exprimat prin mo-
dificări morfologice şi fiziologice negative în care pot fi implicate două feno-
mene: adaptarea şi aclimatizarea.
Procesul de modificări în funcţiile vitale ale organismului, care asigură
vitalitatea acestuia în condiţiile noi de existenţă şi menţinere a caracterelor de
rasă, proprii acesteia în arealul ei de răspândire poar­tă denumirea de adapta-

44
ţie. Capacitatea de adaptare a diferitelor rase este condiţionată, în mare
măsură, de baza ereditară.
Însuşirea animalelor domestice de a-şi modifica structura geneti­că şi re-
organiza activitatea vitală în funcţie de condiţiile de existenţă, menţinându-şi
vitalitatea şi caracterele economice poartă denumirea de aclimatizare.
Procesul de aclimatizare este de lungă durată şi depinde de mai mulţi
factori: profilul de producţie, vârstă, devieri genetice etc. De exemplu, rasele
de taurine şi ovine cu producţii mixte se aclimatizează mai uşor în comparaţie
cu cele specializate în producţia de carne. Animalele tinere, de asemenea, se
aclimatizează mai uşor.
Capacitatea de aclimatizare se determină după nivelul productiv al ra­sei,
obţinut în condiţiile noi de existenţă în comparaţie cu cel din zona de origine.
Dacă rasele importate se aclimatizează greu la condiţiile noi de exis­tenţă,
se practică:
- formarea unei noi structuri interne a rasei prin selectarea şi potrivirea
perechilor după longevitate, vitalitate, producţii ridicate;
- încrucişări cu rasele locale, formarea de noi tipuri de animale, de noi
subrase şi rase, care ar combina proprietatea mare de aclimatizare a raselor
locale şi producţiile ridicate ale raselor importate.
În Republica Moldova astfel s-a procedat cu rasa Friză de ovine de lapte,
care în condiţiile locale, practic, nu s-a aclimatizat, dar a fost folosită la în­
crucişare cu rasa Ţigaie pentru crearea tipului de rasă Ţigaie de lapte.
Degenerarea raselor. Prin fenomenul degenerarea raselor se înţelege
pierderea (totală sau parţială) a unor însuşiri morfologice sau fiziologice ine-
rente rasei.
Dacă condiţiile, unde a fost introdusă o rasă perfecţionată, diferă esen­
ţial de cele din regiunea de origine sau condiţiile de creştere şi exploatare nu
corespund cerinţelor vitale ale animalului din rasa introdusă, în orga­nismul
acestora, după câteva generaţii de creştere, intervin modificări ne­gative, care
se referă la nivelul productiv, puterea de rezistenţă, vitalitatea indivizilor.
Degenerarea poate cuprinde toţi indivizii transferaţi sau numai o parte din
aceştia. Când întregul efectiv transferat suferă aceste modificări se poate vorbi
despre degenerarea rasei. Fenomenul de degenerare afectează atât însuşirile
economice, cât şi caracterele biologice ale animalului.
Primele simptoame de degenerare a rasei sunt (fig. 19):
- reducerea dimensiunilor şi a masei corporale în comparaţie cu carac­
terul rasei de care aparţin. De exemplu, masa corporală a vacilor de rasă Băl-
ţată cu negru tip Moldovenesc, crescute în sectorul individual în condi­ţii de

45
subalimentaţie şi lipsa lucrului de selecţie, s-a redus de la 550-600 kg în fer-
mele de prăsilă până la 350-400 kg;
- scăderea nivelului productiv şi reproductiv al animalelor – produc­ţiile
se reduc considerabil, creşte vârsta maturizării sexuale, produşii au o masă
corporală redusă şi morbiditate sporită;
- apariţia rahitismului la animalele tinere şi a obezităţii la animalele ma-
ture, a anemiei, albinismului etc., care conduc la scăderea rezistenţei şi a vi-
talităţii animalelor.

a b
Figura 19. Simptoame de degenerare a rasei:
a) însuşirile corespunde caracterelor rasei; b) degradate
Cauzele degenerării raselor în urma acţiunii unor factori de mediu:
- diferenţa prea mare dintre condiţiile pedoclimaterice de mediu în care
rasa a fost introdusă de cele în care ea s-a format. De aceea, mai frec­vent se
recurge la importarea materialului seminal de la rase perfecţionate, decât la
importarea animalelor vii, mai cu seamă a femelelor;
- lipsa condiţiilor tehnologice de creştere corespunzătoare cerinţe­lor fizi-
ologice ale animalelor din rasele importate, condiţii nefavorabile de alimenta-
ţie şi adăpostire, mai cu seamă în perioada de creştere şi dezvoltare, exploatare
excesivă.
Cauzele degenerării raselor în urma acţiunii unor factori ereditari:
- lipsa unei selecţii riguroase: reţinerea în reproducţie a unor animale cu
defecte de exterior şi constituţie, practicarea împerecherilor înrudite necon-
trolate etc.
Înlăturarea la timp a cauzelor sesizate pot preîntâmpina urmările nefa-
vorabile ale degenerării raselor.

46
 2. 2. Însuşirile morfo-fiziologice şi productive ale animalelor domestice
Aprecierea valorii biologice şi economice în practica de creştere şi ame-
liorare a animalelor se efectuează sub aspectul a trei elemente: exteriorul,
con­stituţia şi productivitatea.
Exteriorul. Prin “exteriorul unui animal” se înţelege totalitatea
caracteristici­lor referitoare la înfăţişarea corpului animal (dimensiuni, formă,
culoare) în raport cu particu­larităţile lui biologice şi de producţie.
Aprecierea şi selectarea animalelor după exterior are la bază princi­piul “func-
ţia creează organul” şi legătura dintre formă şi funcţie. Adică for­ma exterioară a
diferitelor regiuni ale corpului unui animal reflectă, în mare măsură, intensitatea
funcţiilor vitale din organism, care determină gradul de dezvoltare a acestora şi
direcţia de exploatare a animalului (tipul morfo-productiv). Cu alte cuvinte, între
exteriorul animal si tipul său productiv există o corelaţie mai mult sau mai puţin
strânsă. O anumită conformaţie corporală descrie un anumit tip de producţie (de
lapte, de carne, de ouă, de lână, de muncă etc.), iar armonia dintre elementele de
conformaţie exprimă, într-o oarecare măsură, potenţialul productiv al animalelor.
Studiul exteriorului unui animal ne permite să stabilim în prealabil:
• apartenenţa de rasă – după unele aspecte exterioare – creastă mare
dinţată pentru găinile de rasa Leghorn, corp lung, urechi mari lăsate peste ochi
pentru porcii de rasa Landrace etc.
• tipul morfo-productiv – după conformaţia corporală şi alte aspecte ex­
terioare. De exemplu, conformaţia corporală dreptunghiulară a corpului la ta-
urinele de carne, picioare scurte şi groase la găinile de carne etc.;
• valoarea comercială şi de prăsilă – după înfăţişarea fenotipică. Un ani-
mal cu aspect exterior frumos, dezvoltat proporţional, cu o muscu­latură bine
dezvoltată sau cu uger mare, cu segmente proporţionale va avea o valoare de
prăsilă şi comercială mai mare în comparaţie cu unul cu defecte de exterior.
De exemplu, o vacă cu cap grosolan, spinare “moale”, ugerul mic, cu forma
ca la “capră”, cu mameloane cărnoase nu poate avea producţie mare de lapte
şi, deci, nu prezintă valoare economică;
• vârsta – pe baza dentiţiei şi a altor modificări fenotipice, de exemplu,
a viţeilor după lungimea coarnelor, a numărului de fătări – după numărul de
inele pe cornul vacii etc.;
• intensitatea creşterii şi dezvoltării în diferite etape – după modificarea
conformaţiei corporale, a apariţiei unor organe secundare etc.;
• starea de sănătate – un animal sănătos este vioi, reacţionează imediat la
prezenţa omului, la apariţia unor zgomote şi stă liniştit la examinare.

47
 Aprecierea şi selecţia animalelor după exterior se practică pe larg în toate
unităţile zootehnice care se ocupă de ameliorarea animalelor, dar şi în cazurile
în care valoarea productivă a unui animal trebuie apreciată (fie şi cu aproximaţ­
ie) în timp scurt, când nu este posibil de a verifica nivelul productiv (în cazul
de achiziţionare a animalelor la târguri sau în gospodăriile particulare).
O apreciere veridică a exteriorului se poa­te obţine numai în cazul în care
animalul este sănătos, crescut şi exploatat în condiţii optime de îngrijire şi
alimentaţie.
Metodele de apreciere a exteriorului. Aprecierea exteriorului la ani-
male se efectuează prin metodele somatoscopice, somatometrice şi soma-
tografice.
Metodele somatoscopice permit aprecierea exteriorului pe baza vizuală
şi se realizează prin două metode: metoda vizuală şi metoda punctelor.
Metoda vizuală sau cu ochiul liber, care constă în examinarea fiecărei
regiuni corporale şi armonia integrului organism al animalului în ansamblu în
poziţie staţionară şi în mers.
Pentru examinarea exteriorului cu ochiul liber animalul trebuie să fie si-
tuat pe un teren orizontal la o distanţă de 3-5 m faţă de examinator, o atenţie
deosebită atrăgându-se dezvoltării regiunilor corporale care condiţionează ni-
velul productiv şi sănătatea animalul.
Convenţional, corpul animalului se împarte în 4 segmente – cap, gât,
trunchi şi membre. Apoi, fiecare din aceste segmente se împarte, la rândul
sau, în mai multe regiuni corporale, al cărora număr depinde de scopul ur-
mărit. Delimitarea regiunilor corporale se face pe baza structurii anatomice a
organismului.
Criteriile folosite pentru aprecierea regiunilor corporale sunt:
- dimensiunile, forma, direcţia şi ataşarea: aspectul corect al unor regi-
uni corporale avantajează toate tipurile morfo-productive de animale;
- vicii şi defecte: pot fi localizate la nivelul pielii, oaselor şi articulaţiilor
care pot deprecia valoarea zoo-economică a animalelor. Alte exemple sunt
prezentate mai jos;
- anomaliile, bolile şi mai ales cele ereditare: ele pot afecta cele mai
diverse organe şi unele regiuni corporale, de exemplu (fig. 20 a, b) brachygna-
thia inferioară – maxilarului inferior mai scurt ca cel superior, c) anoftalmia
– lipsa globului ocular, d) polidactilia – prezenţa unor falange suplimentare
etc., depreciind valoarea zoo-economică a animalelor.
Principalele regiuni corporale la taurine sunt indicate în figura 21, inclu-
siv următoarele caracteristici:

48
 a b c d

Figura 20. Afecţiuni ale unor regiuni corporale la animale

(după: http://www.sciencedirect.com; http://www.plosone.org;
http://jhered.oxfordjournals.org)
- gâtul: la taurinele de lapte – alungit, uscăţiv, mic, la cele de carne – mai
scurt, lat. La tauri gâtul este mai scurt şi mai gros, ca la vaci;
- greabănul: la taurinele de lapte – înalt, de lăţime medie cu musculatură
slab dezvoltată, la cele de carne – lat, uneori despicat, cu musculatură bine
dezvoltată. Greabănul înalt, ascuţit şi despicat se consideră defect ale exteri-
orului;

Figura 21. Principalele regiuni corporale la taurine:

1 - ceafă; 2 - frunte; 3 - nas; 4 - faţă; 5 - obraz; 6 - grumaz; 7 - salba; 8 - capul
pieptului; 9 - greabăn; 10 - spată; 11 - braţ; 12 - cot; 13 - antebraţ; 14 - fluier; 15 -
chişiţă; 16 - copită; 17- spinare; 18 - şale; 19 - abdomen; 20 – „fântâniţă” laptelui;
21 - venele laptelui; 22 - uger; 23 - şold; 24 - crupă; 25 - ischii; 26 - coapsă; 27 -
pliul ieii; 28 - jaret; 29 - coadă; 30 - gamba.
- toracele se apreciază sub aspect de lungime, lărgime şi adâncime. Întrucât
în cavitatea toracelui sunt amplasate inima şi plămânii – organe de prima necesi-
tate vitală, toracele la animalele înalt productive este larg, adânc şi profund;
- spinarea trebuie să fie dreaptă şi moderat lată, îmbrăcată cu muşchi. Atât
spinarea convexă, cât şi cea concavă sunt considerate defecte de exterior;
- şalele trebuie să fie late şi să treacă neobservat în crupă;

49
 - crupa trebuie să fie largă pe toată lungimea (la şolduri, la articulaţiile
coxofemurale şi la ischii), cu direcţie uşor oblică spre spate, lungă şi cu planu-
rile laterale cât mai orizontale. Linia superioară (greabăn, spinare, şale, crupă)
la animalele sănătoase trebuie să fie dreaptă;
- ugerul este o regiune corporală foarte importantă la aprecierea exte­
riorului taurinelor de lapte.
Se evidenţiază următoarele forme ale ugerului: de vană, de cupă, rotun-
jită şi „uger de capră” (fig. 22).
O formă dorită a ugerului este cea globuloasă sau forma de vană şi cupă,
cu sfârcuri egale şi mameloane uniforme şi simetrice.
Mameloanele, în număr de patru, cu dezvoltare normală diferă ca mă­
rime, formă şi situaţie în funcţie de individ, vârstă şi număr de lactaţii.
Lungimea normală a mameloanelor este de 7-9 cm, iar grosimea sau peri-
metrul la bază este de 2,5-3,5 cm. În majoritatea cazurilor, mameloa­nele anteri-
oare sunt mai dezvoltate, decât cele posterioare, dar pot apărea situaţii inverse.
Aşezarea mameloanelor trebuie să fie la mijlocul sferturilor, simetrice
între ele, deşi în unele cazuri cele anterioare sunt mai departe decât cele poste-
rioare. Forma mameloanelor trebuie să fie uşor conică, iar sfincterul cu tonus
ridicat pentru a împiedica scurgerea laptelui dintre mulsori.
Cât priveşte defectele de formă, volum, aşezare şi structură ale mame­
loanelor, mai frecvent întâlnite sunt: mameloanele prea lungi, prea scurte, căr-
noase şi gâtuite la bază, deformate, cu negi, cu diferite leziuni.
Cerinţele minime pentru selectarea vacilor pentru mulsul mecanic sunt
redate în tabelul 14.
- abdomenul: dezvoltarea abdomenului exprimă capacitatea fizică şi fizi-
ologică de prelucrare a furajelor administrate şi este determinată de cantitatea
şi calitatea alimentaţiei tineretului în perioada de creştere. Ab­domenul la vaci-
le de lapte şi la junci trebuie să aibă formă de butoi, iar la tauri să se menţină
în formă cilindrică;

1 2 3 4
Figura 22. Principalele forme ale ugerului:
1 - în formă de vană; 2 - de cupă; 3 - rotunjită; 4 - primitivă „ca la capră”

50
 Tabelul 14
Cerinţele minime pentru determinarea indicilor morfologici
ai ugerului şi mameloanelor la taurine
Indicii / Vaci la prima lactaţie Vaci la a treia lactaţie
puncte 5 4 3 2 5 4 3 2
Forma uge- formă de formă de ca la formă de formă de ca la
rotunjită rotunjită
rului vană cupă capră vană cupă capră
70 şi 80 şi
Perimetrul 101 şi 121 şi
86-101 70-85 mai pu- 101-120 80-100 mai pu-
ugerului (cm) mai mult mai mult
ţin ţin
10 şi
Volumul uge- 11,9 şi 8 şi mai 25 şi 11,0-
10-11,8 8-9,9 10-11 mai pu-
rului (1) mai mult puţin mai mult 24,9
ţin

Forma cilindri- formă de formă de cilindri- formă de formă de

conică conică
mameloanelor că pară creion că pană creion
mai mai
Lungimea puţin de puţin de
4-5 9,1-
mameloanelor, 6-8 8,1-9 4 şi mai 6-8 8,1-9 4 şi mai
cm 9,1-10 10
mult de mult de
10 10
mai mai
Diametrul 1,7-2,1 puţin de 1,8-2,1 puţin de
mameloanelor,
2,2-2,6 2,7-3,0 sau 3,1- 1,7 şi 2,2-2,6 2,7-3,0 sau 3,1- 1,8 şi
cm
3,5 mai mult 3,5 mai mult
de 3,5 de 3,5
Notă:
- distanţa normală dintre mameloane la taurinele mature este considerată: anterioare –
10-15 cm, posterioare – 6-10 cm, între mameloa­nele anterioare şi cele posterioare – 7-12 cm;
- distanţa de la fundul ugerului până la pământ trebuie să fie de cel puţin 45-50 cm;
- dacă distanţele prevăzute în punctele 1 şi 2 sunt mai mici, folosirea aparatului de muls este
anevoioasă şi vaca nu corespunde pentru mulsul mecanic.
- membrele şi aplomburile influenţează mersul, staţiunea patrupedă,
aşe­zarea ugerului, acestea trebuie să fie corecte şi tipice. Toate abaterile de la
normal, toate defectele de exterior la aceste regiuni influenţează negativ direct
sau indirect asupra nivelului productiv şi reproductiv al animalului, asupra lon­
gevităţii şi sănătăţii lui şi, în final, asupra valorii lui economice şi de prăsilă.
Ca defecte sunt considerate membrele de elefant (posterioare), mem­bre în
formă de (), membre în formă de )( etc.;

51
 - organele sexuale primare şi secundare trebuie să fie bine dezvol­tate atât
la femele, cât şi la masculi (testicule de aceeaşi mărime şi corect amplasate).
La aprecierea vizuală a exteriorului la suine se acordă o atenţie mai mare la dez-
voltarea regiunilor corporale care condiţionează producţia de carne, cum ar fi: lungi-
mea trunchiului, dezvoltarea musculaturii spinării, şalelor, spatelor şi a jamboanelor.
Principalele regiuni corporale la suine sunt indicate în figura 23.

Figura 23. Principalele regiuni corporale ia suine:

1 - râtul; 2- ochiul; 3 - botul; 4 - urechile; 5 - obrazul (falca); 6 - gâtul; 7 -
spata; 8 - membrele anterioare; 9 - membrele posterioare; 10 - pieptul; 11 - chinga;
12 - spinarea; 13 - şalele; 14 - coastele; 15 - coada; 16 - iea anterioară; 17 - iea
posterioară; 18 - flanc; 19 - crupa; 20 - abdomen; 21 - pulpa; 22 - gamba; 23 - ja-
ret; 24 - chişiţa; 25 - copiţică; 26 - copita.

Dezvoltarea regiunilor corporale se apreciază în funcţie de tipul morfo-

productiv al suinelor examinate.
Exteriorul suinelor de tipul morfo-productiv de carne are următoarele ca-
racteristici: cap comparativ lung şi fălci bine dezvoltate, gât de lungime medie
bine îmbrăcat în muşchi, trunchiul lung şi plat, spinarea, şalele drep­te, lungi,
late, trenul posterior bine dezvoltat, membrele comparativ lungi. Perimetrul
toracic este comparativ mai mic decât lungimea corpului.
Porcii, specializaţi în producţia de carne grasă (grăsime) au cap mic, gâtul
scurt, care trece pe neobservate în trunchi, trunchiul este rotund, în formă de
butoi, trenul posterior bine dezvoltat, picioare scurte, perimetrul toracelui este
egal cu lungimea corpului.
Porcii cu profil productiv mixt au forme exterioare intermediare între ti-
purile de carne şi carne grasă (grăsime).
După aprecierea fiecărui segment sau regiune se face aprecierea ge­nerală care
se exprimă prin noţiuni calificate: foarte bine, bine, mediocru, submediocru şi rău.

52
 Metoda punctelor este, de fapt, o metodă complementară a metodei vi-
zuale şi constă în acordarea unui anumit număr de puncte regiunii examinate,
care exprimă nivelul lui de dezvoltare.
Notele se acordă în scara 1-10 – la taurine, 1-100 – la porcine şi ovine în
funcţie de corectitudinea regiunii sau grupei de regiuni, folosindu-se în acest
scop un tabel cu indicaţii ajutătoare la acordarea notelor (tabelul 15, 16).
Tabelul 15
Notarea regiunilor corporale şi a dezvoltării de ansamblu la taurine
Regiunile corporale Nota
maximă
Armonia de ansamblu şi dezvoltarea (corespunderea tipului 4
rasei)
Ugerul (volumul, amplasarea, forma, venele laptelui,
mameloanele anteri­oare şi posterioare, ataşarea, dezvoltarea 4
simetrică a sferturilor ugerului)
Membrele anterioare şi posterioare (rezistenţa, aplombul, forma 2
copitelor şi rezistenţa lor)
În total 10
Exteriorul la alte specii de animale (cabaline, ovine, iepuri etc.) se studiază
după instrucţii cores­punzătoare, menţionându-se, în primul rând, armonia confor-
maţiei cor­porale, corespunderea caracterelor de rase şi profil de producţie şi gra-
dul de dezvoltare a regiunilor corporale care condiţionează producţia principală.
Aprecierea după metoda punctelor este operativă şi simplă, permiţând o
notare uniformă pentru toate însuşirile examinate. Prin însumarea punc­telor
de la fiecare grupă de regiuni se obţine punctajul total, pe baza căruia se face
încadrarea animalului respectiv într-o anumită clasă valorică.
Tabelul 16
Notarea regiunilor corporale şi a dezvoltării de ansamblu la suine
Nota maximă
Regiunile corporale
masculi femele
Tipicitatea de rasă, armonia, constituia, pielea, părul 20 20
Capul, gâtul 5 5
Greabănul, spatele, pieptul 10 10
Spinarea, şalele, coastele şi abdomenul 15 15
Crupa, şuncile posterioare (jamboanele) 20 20
Membrele:
anterioare 7 7
posterioare 8 8

53
 Glanda mamară, mameloanele 5 15
Organele sexuale la mascul 10 -
În total 100 100
Pentru înlăturarea eventualelor erori generate de subiectivism, se reco­
mandă ca aprecierea să se facă de către o comisie formată din 3-4 examinatori.
În acest caz, punctajul total reprezintă media aritmetică a punctajelor acordate
de fiecare membru al comisiei.
Metoda somatometrică sau metoda măsurărilor constă în măsurarea
directă pe animal a di­feritelor dimensiuni corporale şi de masă, cu scopul de a
aprecia dez­voltarea generală a animalului şi a înlătura aproximaţiile şi erorile
ce pot să surveni în metodele descrise anterior.
Poziţia animalului în timpul efectuării măsurărilor trebuie să fie în staţiu-
ne patrupedală forţată, cu capul şi gâtul orientate în poziţie nor­mală. Măsură-
rile pot fi efectuate când animalul se găseşte afară sau în adăpost.
Ca instrumente de măsurat se folosesc: bastonul (zoometru) – pentru di-
mensiunile corporale mari; compasul – pentru dimensiuni mici; panglica me-
trică – perimetrice; cântarul – pentru determinarea greutăţii corporale.
Măsurările principale, de exemplu, la taurine şi punctele iniţiale de măsu-
rare sunt prezentate în figura 2.5.
Numărul de măsurători depinde de specia de animale şi scopul urmă­rit. Pen-
tru înscrierea animalului în registrul de prăsilă se iau următoarele măsurători:

Figura 24. Măsurările principale la taurine:

A - înălţimea, lungimea, perimetru: 1,1’ - înălţimea la greabăn; 2, 2’ - înălţimea la spinare;
3, 3’- înălţimea la crupă; 4, 4’ - înălţimea la baza cozii; 5, 5’ - lungimea trunchiului; 6, 6’ - perime-
trul toracic; 6”, 6”’ - perimetrul fluierului; B - lărgimea: 7, 7’ - lărgimea pieptului; 8, 8’ - lărgimea
toracelui; 9, 9’ - lărgimea crupei la şolduri; 10, 10’ - lărgimea crupei la articulaţiile cocso-femu-
rale; 11, 11’- lărgimea crupei la ischii.

54
 La taurine:
- înălţimea la greabăn;
- lungimea oblică a trunchiului;
- perimetrul toracelui;
- adâncimea toracelui;
- lărgimea toracelui;
- perimetrul fluierului.
La porcine:
- lungimea corpului;
- perimetrul toracelui;
- perimetrul fluierului.
La cabaline:
- înălţimea la greabăn;
- perimetrul toracelui;
-lungimea oblică a trunchiului;
- perimetrul fluierului.
Datele obţinute se exprimă prin valori absolute (cm, kg), relative, aşa-nu-
mitului “profil al exteriorului” sau indici corporali (%), care se compară cu
standardul rasei cu scopul de a determina gradului de deosebire a unui animal
sau a unui grup de animale după dezvoltarea corporală şi tipul morfo-produc-
tiv faţă de cerinţele standardului pe rasă respectivă.
Aşa-numitul “profil al exteriorului” prezintă exprimarea grafică a gradu-
lui de deosebire a unui animal sau a unui grup de animale după di­mensiunile
corporale (măsurători) sau a indicilor corporali faţă de cerinţele standardului
pe rasă sau a mediei pe grupă.
Prin indicii corporali se înţelege raportul dintre două dimensiuni care
se află în corelaţie morfo-funcţională, ce prezintă caracteristica de ansamblu
asupra tipului de conformaţie corporală şi profilul de producţie.
Cei mai importanţi sunt următorii indici:
- indicele formatului corporal (I.F.): caracterizează tipul morfo-produc-
tiv al animalului. Se determină după relaţia:
lungimea oblică a trunchiului
I. F. =­­­­­­­­­­­­­ ------------------------------------------ x 100;
înălţimea în greabăn
- indicele de masivitate (I.M.): caracterizează dezvoltarea generală a ani-
malului, valoarea lui, fiind mai mare la rasele de carne şi creşte de la naştere
spre vârsta adultă. Se determină după relaţia:

55
 perimetrul toracic
I. M. =­­­­­­­­­­­­­ ------------------------------ x 100;
înălţimea în greabăn
- indicele toracic (I.T.): indică dacă animalul este de tip respirator sau
digestiv, precum şi tipul de producţie, având valori mai mari la rasele de carne
şi se determină prin relaţia:
lărgimea toracelui
I. T. =­­­­­­­­­­­­­ ------------------------------ x 100;
adâncimea toracelui

- indicele de compacticitate (I.C.): arată gradul de dezvoltare corporală

şi este mai mare la animalele de carne. Se determină prin relaţia:
perimetrul toracic
I. C. =­­­­­­­­­­­­­ ------------------------------------------ x 100;
lungimea oblică a trunchiului
- indicele osaturii (I.O.): caracterizează dezvoltarea relativă a scheletu-
lui. Este mare la cabalinele de muncă, la taurinele de carne şi mic la cabalinele
de viteză şi taurinele de lapte, ce indică un schelet grosolan, dur. Se determină
prin relaţia:
perimetrul fluierului
I. O. =­­­­­­­­­­­­­ ------------------------------ x 100;
înălţimea în greabăn

Metodele somatografice, care constau în fixarea imaginii unor animale

şi aprecierea exteriorului prin: fotografierea, filmarea şi înregistrarea video,
notarea cu ajutorul unor semne convenţionale a calităţilor sau defectelor, pe
un dreptunghi (metoda dreptunghiulară).
- fotografierea animalelor reprezintă o metodă sugestivă şi de do­cumentare
a exteriorului, furnizând amănunte preţioase despre animalul examinat.
Fotografierea este obligatorie pentru toate animalele înscrise în regis­trele
genealogice.
Unele cerinţe: fotografierea animalelor se face din profil, poziţie care
permite să se obţină imaginea întregului corp, ilustrând elementele de con­
formaţie corporală şi armonie de ansamblu. O fotografiere completă cuprin­de
animalul din profil, din faţă, din spate şi de sus. Poziţia animalului trebuie să
fie în staţiune patrupedală forţată, cu capul şi gâtul orientate normal.
Locul pe care se amplasează animalul trebuie să fie orizontal, neted, cu-
rat şi uscat. Distanţa de fotografiere, atunci când dorim să cuprindă în­tregul

56
animal, este de 3-4 m, iar în cazul fotografierii de detaliu, aceasta se reduce
la 1-2 m.
- filmarea şi înregistrarea video contribuie la cunoaşterea, răspândirea
şi generalizarea metodelor avansate în producţie, reproducţie şi constituţie un
important document ce permite comparaţia în timp şi anume: dezvoltarea cor-
porală, formatul corporal, tipul morfologic, armonia de ansamblu, tipul con-
stituţional, tipul morfo-productiv etc.
- metoda dreptunghiurilor permite să se facă precizări asupra defectelor
sau calităţilor unei regiuni. În acest scop, profilul animalului se conturează
grafic sub forma unui dreptunghi (de unde şi denumirea), pe care se înscriu,
prin semne convenţ­ionale, defectele sau calităţile principalelor regiuni corpo-
rale. Se practică mai frecvent la descrierea exteriorului la ovine.
Culoarea animalelor domestice. Culorile animalelor domestice se dato-
reşte prezenţei unor pigmenţi, care se găsesc in straturile pielii şi ale părului.
Se deosebesc culori simple şi culori compuse.
Culorile simple sunt considerate atunci, când toate firele de păr, lână,
penaj de pe corpul animalului şi al păsărilor (de protecţie şi de acoperire) au
un singur pigment. Mai frecvent, la animale se întâlnesc următoarele culori
simple: albă, neagră, roaibă (părul este de culoare brun-roşcată) şi izabelă
(părul pe tot corpul este de culoare galbenă).
Culorile compuse sunt considerate culorile formate din fire de păr co-
lorate în două sau trei culori. În funcţie de repartizarea lor pe corpul animal,
culorile compuse pot fi:
- zonale, când firele de păr au o anumită culoare pe unele zone sau regiuni
ale corpului, iar alta – pe celelalte (culoarea murgă, şargă, şorecie la cabaline);
- azonale, când firele de păr sunt de culori şi proporţii diferite fie pe tot
corpul, fie pe regiuni corporale întinse.
Culorile por fi binare (vânătă, piersicie) şi trinare (dereşă): - bălţate sunt
considerate culorile când zone întinse şi bine delimitate de o culoare sunt re-
partizate neregulat pe un fond de altă culoare. Acestea pot fi bălţată alb cu
negru, bălţată alb cu roşu etc.
În practică, adeseori se întâlnesc diferite pete sau dungi de o altă cu­loare
pe fondul culorii simple. În funcţie de specia de animale, regiunea şi configu-
raţia petelor, ele poartă diferite denumiri: la cabaline – ţintă, stea, felinar (la
cap), pintenat, cioparat (la membre), tigruri şi zebruri (pe corp); la bovine –
buzată, oacheşă, urecheată (pe cap), codalb (la coadă).
Importanţa practică a cunoaşterii culorilor la animalele domestice consta
în aceea că:

57
 - culoarea pielii, a părului, a lânii la animale şi a penajului la păsări, repre-
zintă una din caracteristicile exteriorului;
- culoarea este cel mai simplu criteriu după care se poate determina apar-
tenenţa de rasă, puritatea rasei, gradul de metizare, precum şi serveşte la
identificarea animalelor;
- culoarea este şi un criteriu după care se poate determina rezistenţa ani-
malelor. De exemplu, animalele de culoare deschisă, comparativ cu cele de
culoare închisă, suferă de eritemul solar, care apare pe părţile depigmentate
ale pielii. Astfel de animale suferă şi de o dermatită produsă din cauza ingesti-
ei unor anumite plante, şi care nu se constată la animalele de culoare închisă;
- culoarea poate fi utilizate ca un test genetic pentru a verifică prezenţa
bolii la animale. De exemplu, pentru rasa de cai Appaloosa (fig. 25a) este
caracteristic modelele lor colorate, denumite în mod obişnuit ca “leopard-
complex”, cu care asociază boala ereditară, ce face dificil sau chiar imposibil
de a vedea în lumină relativ scăzut.
Caii albi sau cu model alb, piele roz şi ochii albaştri, de exemplu, rasa
Quarter (fig. 25b) de multe ori sunt afectaţi de boală ereditară, legată de pier-
derea auzului.
Culoare are şi o valoare economică, mai ales în creşterea ovinelor de tip
Merinos, de rasa Karakul şi Ţurcană, iepurilor şi animalelor de blană, fiind
dintre factorii principali, care influenţează calitatea şi valoarea comercială a
lânii, pielicelelor şi blănurilor.
Constituţia. Prin constituţie se înţelege totalitatea aspectelor morfolo-
gice, structurale şi funcţionale, care condiţionează tipul productiv şi ni­velul
producţiei unui animal, cât şi puterea lui de rezistenţă faţă de condiţiile nefa-
vorabile de mediu (după Al. Furtunescu, citat de S. Rusu şi colab., 1981).
Deci, prin constituţie se dă o caracteristică amplă a animalului, care cu-
prinde organismul ca un întreg, a diferitelor aspecte morfo-funcţionale, ce
condiţionează atât un “tot armonic” ca funcţie şi formă, cât şi capaci­tatea pro-
ductivă, profilul de producţie şi rezistenţa lui faţă de condiţiile nefavorabile
de mediu.
Noţiunea de constituţie provine de la cuvântul latin “constituţio”, ceea ce
înseamnă în sensul deplin al cuvântului “construcţie”.
În Zootehnie, tipurile constituţionale ale animalelor domestice se stabilesc
în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi gradul de corespundere a conformi­
tăţii corporale şi activităţii funcţionale a animalului, scopului urmărit şi în
ce măsură după tipul constituţional se poate trage concluzie despre valoa­rea
productivă şi reproductivă a animalului.

58
 a b
Figura 25. Culorile compuse bălţate la cai:
a) rasa - Appaloosa şi b) Quarter
Din aceste considerente, o răspândire mai mare în Zootehnie a căpătat
clasificarea profesorului P. N. Kuleşov, care a stabilit 4 tipuri clasice de con-
stituţie – fină, robustă, grosolană şi afânată.
Savantul rus M.F. Ivanov a completat această clasificare, introducând
noţiunea de constituţie puternică, care are aceleaşi caracteristici morfo-fizi-
ologice ca şi constituţia robustă, însă animalele cu constituţie puternică au o
conformaţie corporală proporţională, armonioasă.
Sunt cunoscute şi alte clasificări ale tipurilor constituţionale, cum ar fi
clasificarea lui Duerst, E. A. Bogdanov, E. F. Liscun şi alţii.
Duerst a propus două tipuri constituţionale:
1. pure: digestiv şi respirator,
2. între acestea pot fi şi două mixte, intermediare: digestivo-respirator şi
respiratoro-digestiv.
Tipul constituţional digestiv are următoarele caracteristici: torace com-
parativ scurt şi larg, aparatul respirator are o dezvoltare medie, procesele me-
tabolice sunt mai reduse, în organism predomină procesele de asimilare, ca re-
zultat animalele sunt predispuse la depuneri de grăsime şi reţinere în organism
a apei şi a sărurilor. Pielea la animale este mai groasă şi afânată, mai săracă în
glande sudoripare şi sebacee. Musculatura este bine dezvoltată, dar afânată.
Animalele sunt predispu­se la îngrăşare. Acest tip constituţional este caracte-
ristic pentru animalele specializate în producţia de carne (fig. 26).
Tipul constituţional respirator. Animalele cu acest tip constituţional se
caracterizează prin torace lung, dar comparativ îngust, sistemele cardi­ovascular
şi respirator bine dezvoltate, procese metabolice intense şi capaci­tate redusă de
îngrăşare. La aceste animale se observă o activitate sporită a glandei tiroide.
Aspectul exterior este uscăţiv, caracterul vioi, foarte sen­sibil (fig. 27).

59

Figura 26. Vacă cu tipul Figura 27. Vacă cu tipul
constituţional digestiv constituţional respirator

Tipul constituţional respirator este caracteristic taurinelor specializate în

producţia de lapte şi cailor de viteză.
Animalele cu tipuri constituţionale intermediare (digestiv-respirator şi
respirator-digestiv), după particularităţile lor morfologice şi funcţionale, ocu-
pă o poziţie intermediară între primul şi al doilea tip, cu înclinaţie spre primul
(digestiv) sau spre al doilea (respirator).
Studierea şi determinarea corectă a tipului constituţional are o mare im­
portanţă în practica zootehnică, întrucât permite de a aprecia în prealabil atât
profilul de producţie, capacitatea productivă şi reproductivă aproximativă, cât
şi puterea de rezistenţă a animalului faţă de condiţiile nefavorabile de mediu
şi, deci, de a cunoaşte de la început materialul cu care se va lucra.
Condiţia. Prin “condiţie zootehnică” se înţelege starea de îngrăşare (plinăta­
te) a corpului, în care animalul cel mai bine corespunde scopului dorit. Ea de­pinde
de cantitatea şi calitatea hranei, de îngrijirea şi întreţinerea animalului.
În practica zootehnică se cunosc mai multe tipuri de “condiţii”, şi anume:
de reproducţie, antrenament (de muncă), expo­ziţie, îngrăşare şi condiţie
de extenuare.
Condiţia de reproducţie: animalele se caracterizează printr-o musculatură
bine dezvoltată, dar fără tendinţă de îngrăşare, sunt vioaie şi au mişcări energice.
O astfel de condiţie se poate menţine cu o raţie echilibrată, bună îngrijire şi
precum este caracteristică animalelor de prăsilă şi celor exploatate în reproducţie.
Se consideră a fi cea mai potrivită pentru aprecierea corectă a exteriorului.
Condiţia de antrenament este caracteristică pentru cabalinele de vi­teză.
Se caracterizează prin musculatură bine dezvoltată şi tonus muscular accentuat.
Animalele sunt vioaie, au mişcări energice, conformaţie corpo­rală uscăţivă şi
elegantă.

60
 Pentru menţinerea unei astfel de con­diţii se cere eliminarea din organism a
surplusului de apă şi grăsime, care se realizează prin antrenamente regulate şi o
alimentaţie corespunzătoare – furaje uşor digestibile şi bogate în proteine.
Condiţia de muncă: animalele se caracterizează prin musculatură bine
dezvoltată, grad mediu de îngrăşare, schelet dens şi tare. Se menţine prin ali-
mentaţie şi exploatare corectă. Este caracteristică caba­linelor şi bovinelor ex-
ploatate în această direcţie.
Condiţia de expoziţie se caracterizează printr-o stare de întreţinere şi
îngrijire corporală perfectă, în stare de început de îngrăşare. Animalele se
prezintă în expoziţie bine ţesălate, spălate, copitele curăţate şi unse, coama
retezată şi pieptănată. Aceste animale întotdeauna au o înfăţişare frumoasă,
musculatură bine dezvoltată, vioaie, cu un temperament care să producă asu-
pra vizitatorului cea mai favorabilă impresie.
Condiţia de îngrăşare este caracteristică animalelor aduse la o anu­mită
stare de îngrăşare, la care procesele de asimilare depăşesc pe cele de dezasimila-
re (fig. 28). Stratul subcutanat de grăsime atinge dezvoltarea maximă, organele
interne au, de asemenea, acumulări mari de grăsime, iar muşchii sunt preselaţi
uniform cu straturi de grăsime. Condiţia de îngrăşare se întâlneşte la animalele
precoce bine îngrăşate, care au un metabolism scăzut şi o constituţie afânată.
Condiţia de îngrăşare nu este favorabilă aprecierii corecte a exteriorului, întru-
cât o serie de defecte de conformaţie pot fi as­cunse sub stratul de grăsime.

Figura 28. Vaca în condiţie de îngrăşare

Condiţia de extenuare se întâlneşte la animalele întreţinute în condiţii

de subalimentaţie, exploatare incorectă sau bolnave. Ele au o musculatură slab
dezvoltată, proeminenţele osoase bine evidenţiate ca urmare a subalimentaţi-
ei, eforturilor depuse sau a bolilor (fig. 29).

61
 Figura 29. Vaca în condiţii de extenuare
Condiţia de extenua­re se manifestă prin astenie, apatie, stare de abatere,
moleşeală, somnolenţă şi lipsă de vioiciune normală, producţii mici şi nee-
conomice, necorespunzătoa­re potenţialului genetic şi nivelului alimentaţiei.
Animalele par istovite.
Producţiile. Principalele producţii obţinute de la animalele domestice sunt
laptele, carnea, ouăle, mierea, lâna, pielicelele şi blănurile, producţia de muncă.
Producţiile nominalizate rezultă din exprimarea genelor organismului, in-
fluenţa factorilor ambianţi şi interacţiunea acestor două elemente. Aspectele
menţionate conduc la concluzia că pentru sporirea producţiei animale trebuie
să se acţioneze deopotrivă atât asupra bazei ereditare prin selecţie şi dirija-
rea împerecherilor, cât şi asupra condiţiilor de mediu asigurate în perioada de
creştere şi în cursul exploatării.
La studierea nivelului de producţie, deosebim producţia potenţială, condi-
ţionată genetic, adică producţia maximă care poate fi obţinută în con­diţii optime
de exploatare şi producţia reală, obţinută în condiţii concrete de exploatare.
În practică, condiţiile concrete nu întotdeauna corespund cerinţelor fizio-
logice ale organismului, necesare pentru realizarea potenţialului genetic. Prin
urmare, productivitatea potenţială a animalelor este întotdeauna mai mică de-
cât productivitatea reală.
Cunoaşterea mecanismelor şi a factorilor care influenţează nivelul pro-
ductiv al fiecărui animal permite:
- determinarea volumului de producţii, care este posibil de obţinut în uni-
tatea concretă de producţie;
- determinarea necesarului în surse materiale pentru obţinerea acestor
producţii: furaje, adăposturi, transport etc.
- planificarea utilizării forţei de muncă, a obţinerii surselor băneşti, re-
munerarea lucrătorilor;

62
 - selectarea animalelor cu producţii mari şi folosirea lor în reproducţie;
- aprecierea valorii economice, comerciale a fiecărui animal şi a efici­enţei
producţiei.
Producţia de lapte. Laptele este un produs indispensabil, care asigură or-
ganismul nou-născut la cele mai multe specii de mamifere cu toate substanţele
necesare pentru creştere şi dezvoltare normală, cel puţin în primele 3-6 luni a
vieţii acestuia.
Laptele a dobândit şi o importanţă economico-socială specială, întrucât
omenirea continuă să rămână dependentă de hrănirea cu acest produs (mai ales
copii, bătrânii şi oameni care activează în condilii toxice) în ciuda dezvoltării
industriei alimentare la performanţe nemaiîntâlnite până în prezent. El este con-
sumat atât natural, cât şi serveşte în calitate de materie pri­mă pentru fabricarea
diferitelor produse lactate, cum ar fi: smântâna, untul, brânzeturile, produsele
lactate acide dietetice etc. De aceea, consumul de lapte şi produse lactate pe cap
locuitor este consi­derat un indice al nivelului de trai al populaţiei unei ţări.
Laptele se produce prin secreţia în glanda mamară sau uger la rumegătoare
(vacă, oaie, capră – animalele producătoare de lapte-marfa) şi solipede (iapă).
La vacă, bivoliţă, zebu glanda mamară este constituită din 4 sferturi inde-
pendente, la oaie, capră, iapă – din 2 sferturi independente, iar la scroafă – din
12-14 unităţi glandulare pe partea ventrală a corpului în două rânduri – pe de
o parte şi de altă a liniei mediene (fig. 30).

a b c d
Figura 30. Glanda mamară (uger) la diferite specii:
a) oaie, b) capră, c) iapă, d) scroafă.
Amplasat în regiunea inghinală, ugerul este un organ voluminos ce repre-
zintă în jur de 4,5% din greutatea corporală, cu variaţii mari legate de rasă,
individ, starea fiziologică şi vârsta. Glanda mamară (ugerul) este o formaţiune
de origine cutanată şi de tip tubulo-alveolar (fig. 31).
Laptele se formează în alveolele acinului mamar. Deci, alveolă este o
unitate funcţională a producţiei de lapte, în care un strat de celule secretoare
de lapte sunt grupate într-o sferă cu un centru tubular (fig. 31b).

63
 Alveolă este înconjurată de vase capilare de sânge şi celule mioepiteliale
(muşchii,aceste celule), iar laptele secretat este eliberat în cavitatea internă
(lumen), apoi – deversat în sistemul de conducte lactifere.
Funcţiile alveolei sunt:
- eliminarea substanţelor nutritive din sânge;
- convertirea acestor elemente nutritive în laptele;
- transportarea laptele în lumenul.

a b
Figura 31. Morfologia:
a) glandei mamare de vacă cu un lob singur ilustrat (în secţiune) şi b) alveolei
glandulară (după - http://nongae.gsru.ac.kr): 1 – alveole, 2 – lobul (conţine alveole), 3
– ţesutul conjunctiv, 4 – conductă majoră, 5 – conducte, 6 – cisterna ugerului, 7 – cis-
terna mamelonului, 8 – canal de evacuare a laptelui, 9 – artere subcutanate, 10 – vene
subcutanate, 11 – conducte, 12 – celulele mioepiteliale, 13 – capilare, 14 – lumenul
alveolelor, 15 – celulele epiteliale
Secreţia laptelui începe cu câteva zile înainte de fătare, însă „slobozi­rea”
acestuia se face după fătare.
În primele zile de lactaţie, glanda mamară secretă lapte colostral sau colos-
tru, care reprezintă o hrană intermediară pentru noul-născut între hra­na primită de
acesta în perioada intrauterină şi cea pe care o va primi în perioada postuterină.
Laptele colostral se deosebeşte considerabil de cel normal atât după com-
poziţia chimică, indicii organoleptici şi tehnologici, cât şi după valoa­rea lui
biologică şi importanţa lui în alimentaţia nou-născutului. El conţine de 2,0-2,5
ori mai multe substanţe nutritive decât laptele normal, jumătate din acestea
sunt reprezentate de proteinele lactice, dintre care 75-78% le re­vine protei-
nelor serice, proteine cu valoare nutritivă completă (coeficientul 1 după cla-
sificarea internaţională). Laptele colostral este bogat în anticorpi – substanţe
biologice active, care protejează nou-născutul contra diferitelor infecţii din
mediul înconjurător, în săruri minerale, vitamine, enzime etc.

64
 Mai valoros pentru nou-născut este laptele colostral secretat în prime­le 3-4 zile
de lactaţie. Acesta trebuie numaidecât administrat noului-născut cât mai repede după
naştere, astfel el obţine imunitate contra condiţiilor nefavorabile de mediu.
Laptele colostral are proprietăţi tehnologice reduse, de aceea, în pri­mele
7-10 zile de lactaţie, acesta nu se recomandă de amestecat cu laptele normal
prevăzut pentru prelucrare industrială.
Perioada de timp în care glanda mamară secretă laptele, se nu­meşte peri-
oadă de lactaţie. Durata perioadei de lactaţie variază în funcţie de specie:
la vacă ea constituie 8-10 luni, la bivoliţă – 7-8 luni, la oaie şi capră – 6-9
luni, la scroafa – 2-3 luni etc.
În decursul lactaţiei, organismul femelei se găseşte într-un ritm intens
de funcţionare, îşi epuizează rezervele acumulate anterior, de aceea, pentru a
obţine o producţie de lapte mare şi în lactaţia următoare, el are nevoie de un
repaus de restabilire şi de refacere a resurselor consumate.
Perioada de timp de la înţărcare (adică când femelele nu se mulg) până la o
nouă fătare se numeşte „repaus mamar”. La vaci, repausul mamar constituie 45-
60 zile şi este obligatoriu pentru obţinerea unui nou-născut viabil, rezistent la con-
diţiile de mediu şi a unei producţii de lapte normale. La celelalte specii de animale,
repausul mamar este condiţionat fiziologic şi are o durată cu mult mai mare.
Valoarea producţiei de lapte se apreciază după cantitatea de lapte obţ­inută
într-o anumită perioadă de timp şi concentraţia în el de substanţe nutritive, mai
cu seamă de grăsime şi proteine.
În practica zootehnică, se determină producţia de lapte individuală, glo-
bală, medie la o vacă furajată şi producţia lapte-marfă.
Producţia individuală reprezintă cantitatea de lapte obţinută de la un
animal concret într-o anumită perioadă de timp (la o mulsoare, medie pe zi,
pe lactaţie, la vaci pe primele 305 zile de lactaţie, producţia maximă obţinută
într-o anumită lactaţie în decursul vieţii productive a animalului sau producţ­ia
totală de lapte obţinută în decursul vieţii) şi compoziţia lui chimică.
Producţia globală de lapte este cantitatea totală de lapte obţinută într-o uni-
tate de producţie (fermă, gospodărie etc.) în decursul unei zile, luni, trimestru, an
şi este influenţată de nivelul de producţie a unei vaci furajate, de realizarea optimă
a planului de monte şi fătări, de densitatea vacilor la 100 ha teren arabil etc.
Producţia medie la o vacă furajată pe an caracterizează nivelul pro­
ductiv al efectivului de animale şi reprezintă valoarea producţiei globale de
lapte împărţită la numărul mediu anual de vaci.
Producţia de lapte-marfă reprezintă acea cantitate de lapte din pro­ducţia
globală, care poate fi realizată pentru prelucrarea industrială. Ea constituie 75-

65
90% în cazul laptelui de vacă, 45-50% al celui de capră şi de oaie şi depinde
de nivelul producţiei individuale a efectivului de vaci, de consumul intern, de
folosirea substituenţilor de lapte pentru alimentaţia tineretului animalier etc.
În lucrul de selecţie, pentru aprecierea nivelului productiv şi de selec­tare
a vacilor pentru reproducţie mai frecvent se foloseşte valoarea produc­ţiei in-
dividuale, obţinută în primele 305 de zile de lactaţie şi conţinutul în lapte de
grăsime şi proteine.
Metode de evidenţă a producţiei de lapte. Cantitatea de lapte, obţinută
de la o vacă, capră, oaie, bivoliţă, iapă, se determină prin metoda mulsului de
control. De regulă, mulsul de control în fermele de prăsilă se efectuează o dată
în 10 zile, în cele de producţie – o dată în lună. Cantitatea de lapte, obţinută la
mulsoarea de control, se înmulţeşte la intervalul dintre perioadele de control
(10 sau 30), astfel determinându-se producţia de lapte pe lună, iar sumând,
cantitatea de lapte obţinută în toate lunile de lactaţie, determinăm producţia
individuală obţinută într-o lactaţie.
Conţinutul de substanţe nutritive în lapte se determină prin recoltarea şi
analiza probelor medii de lapte în laboratoarele specializate, determinându-se,
de regulă, conţinutul de substanţă uscată, grăsime şi proteină.
La scroafe se determină aşa numita “capacitate de alăptare”, prin care
se înţelege masa tuturor purceilor alăptaţi de o scroafa la vârsta de 21 de zile,
capacitatea normală de alăptare este de 40-58 kg.
Producţia de lapte pe lactaţie reprezintă cantitatea de lapte obţinută de la
un animal de la fătare până la înţărcare. Perioada de lactaţie la vacă poate varia în
limite considerabile (de la 250 până la 400 de zile şi mai mult). Pen­tru o apreciere
mai obiectivă a nivelului productiv al unei vaci se calculează cantitatea de lapte
obţinută în primele 305 zile de lactaţie, pornind de la următoarele considerente:
- pentru ca exploatarea vacilor să fie efectivă, fiecare vacă trebuie să pro-
ducă un viţel pe an,
- să se odihnească (repausul mamar) 45-60 de zile şi
- să se mulgă 300-305 zile.
În cazul duratei lactaţiei mai scurte, pentru apreciere se ia producţia obţi-
nută de facto, fără corectare.
În unele ţări, cum ar fi: SUA, Canada, Austria, Norvegia, pentru apre­cierea
nivelului productiv al unei vaci se ia producţia de lapte obţinută în 365 de zile.
După cum se vede, metoda aplicată la controlul producţiei de lapte în
ţara noastră este destul de anevoioasă şi costisitoare. Comitetul Internaţional
pentru Controlul Performanţelor la Animale (ICAR) a adoptat şi a clasificat
metodele de control al producţiei de lapte în felul următor:
Metoda A. Toate controalele sunt efectuate de către un reprezentant ofi-

66
cial al organizaţiei de control, care efectuează aceste controale conform siste-
mului aprobat în unitatea respectivă şi care nu poate fi manipulat de proprie-
tarul întreprinderii.
Metoda B. Toate controalele sunt efectuate de fermier sau de repre­
zentantul lui.
Notarea metodei aplicate se face printr-un cod, format dintr-o literă (A, B) şi
o cifră, care indică intervalul de control în săptămâni, de exemplu: A4; A6; Bn etc.
Sunt aprobate şi metode, în care nu sunt controlate toate mulsorile. Dacă
controalele succesive se efectuează la aceeaşi mulsoare (dimineaţa sau seara) la
simbolul metodei se adaugă litera “C” (muls corectat); dacă un control se face la
mulsoarea de dimineaţa, iar următorul la mulsoarea de seară – litera “T” (muls
alternativ) şi notarea metodelor capătă forma AT4; AT6; AC4; AC6 etc.
Metodele A4 cu 11 controale lunare pe an (interval între controale 22-37 de
zile) şi A6 cu 8 controale lunare anual (la 38-53 de zile interval) prevăd efectua-
rea controlului la toate mulsorile în ziua de control (24 ore), metodele de control
alternativ (AT4, AT6) permit controlul numai la o mulsoare cu recalcularea pro-
ducţiei de lapte zilnice în funcţie de intervalul dintre mulsori (tabelul 17).
Tabelul 17
Factorii pentru evaluarea cantităţii zilnice totale de lapte de la o singură
mulsoare din ziua de control la intervale diferite de muls
Metoda de control alternativ la 4 săptămâni (AT4) şi la 6 săptămâni (AT6) “Prelu-
crare după De Lorenyo şi Wiggans”
Factori pentru evaluarea
Interval între mulsori* cantităţi zilnice totale de lapte
mulsoarea de seară mulsoarea de dimineaţa
10 ore 1,665 2,335
10 ore şi jumătate 1,76 2,24
11 ore 1,847 2,153
11 ore şi jumătate 1,928 2,072
12 ore 2,003 1,997
12 ore şi jumătate 2,083 1,917
13 ore 2,138 1,862
13 ore şi jumătate 2,199 1,801
14 ore 2,256 1,744
*Începutul mulsorii de seară sau începutul mulsorii de dimineaţa.
Notă. Cantitatea de lapte, cu o zecimală, de la mulsoarea de seară sau de la
mulsoarea de dimineaţa din ziua de control se înmulţeşte cu factorul pentru evaluarea
cantităţii zilnice totale de lapte stabilit în funcţie de inter­valul dintre mulsori.
Probele medii de lapte pentru determinarea conţinutului de grăsime, pro-

67
teine etc. se recoltează de către controlorul oficial după terminarea mul­sului
fiecărei vaci, cântărirea şi omogenizarea laptelui, proporţional cantităţii de
lapte obţinut. Analiza probelor medii de lapte se efectuează în laboratoare
independente, autorizate, abilitate cu aceste funcţii.
Producţia maximă de lapte pe zi reprezintă cantitatea maximă de lapte
obţinută într-o zi în cea mai intensivă perioadă de lactaţie şi caracterizează
potenţialul productiv al animalului. Recordul mondial la acest indice a fost
obţinut de la vaca Ubre Blanca (Cuba) – 110,9 kg; de la vaca Bicer Arlina
Ellen (SUA) s-a obţinut 88 kg; de la vaca Vena (Rusia) – 82,15 kg etc.
Producţia maximă de lapte pe o lactaţie reprezintă cantitatea maxi­
mă de lapte obţinută în una din lactaţii în decursul vieţii productive şi carac­
terizează potenţialul productiv al vacii. Producţii maxime au fost obţinute de
la vacile Ubre Blanca (Cuba) în lactaţia a IV-a (365 de zile) – 24269 kg, Allen
7336725 (SUA) – lactaţia a IV-a (365 de zile) – 25214 kg.
Producţia totală de lapte în decursul vieţii reprezintă suma producţiilor
de lapte obţinute în decursul tuturor lactaţilor pe parcursul vieţii animalului.
Valorile maxime şi caracterele atât productive, cât şi longevi­tatea productivă
obţinută în lume variază în limite de 140000 kg (Anglia) – 211212 kg (SUA).
Conţinutul mediu de grăsime pe lactaţie se determină prin metoda de
calcul: se înmulţeşte cantitatea de lapte obţinută în fiecare lună cu procentul
de grăsime din această lună (determinat în laborator) şi se obţine cantitatea de
lapte cu 1% de grăsime. Apoi se sumează cantitatea de lapte integral şi canti-
tatea de lapte calculat la 1% grăsime obţinute în toate lunile de lactaţie, şi se
împarte cantitatea de lapte cu 1% grăsime la cantitatea de lapte integral.
Cantitatea de grăsime lactică obţinută într-o anumită perioadă de timp
(lună, lactaţie etc.) se determină calculând cantitatea de lapte cu 1% grăsime
şi valoarea obţinută se împarte la 100.
Cantităţi maxime de grăsime pe lactaţie au fost obţinute de la vacile Brizvud Pat-
sy Ber (SUA) – 1011 kg, Ubre Blanca (Cuba) – 922 kg, Elvina (Anglia) – 888 kg etc.
Conţinutul mediu de proteină lactică pe lactaţie şi cantitatea totală de pro­
teină pe o anumită perioadă se calculează analogic conţinutului de grăsime.
Factorii care influenţează producţia de lapte. Producţia de lapte este in-
fluenţată de mai mulţi factori, care pot fi cla­saţi în factori interni, ce depind de
natura animalului şi factori externi, care se referă la condiţiile de exploatare.
Factorii interni sunt specia animalului, rasa, perioada de lactaţie, vârsta,
starea de sănătate etc.
Specia animalului influenţează atât cantitatea, cât şi calitatea producţiei
de lapte (tabelul 18).

68
 Tabelul 18
Producţia de lapte şi compoziţia chimică a laptelui la unele
specii de animale
În lapte se conţine, %
Producţia Substanţă
Specia de lapte pe Apă Grăsime Proteine
uscată
lactaţie, kg în în în în
variaţii variaţii variaţii variaţii
medie medie medie medie
Vacă 3500-9000 87,3 84,0-89,0 12,7 11,0-16,0 3,8 3,0-6,0 3,3 2,8-3,7

Oaie 80-160 81,7 79,0-82,5 18,3 17,0-21,0 8,6 6,9-10,7 5,7 4,2-7,0

Bivoliţă 1800-2500 82,5 81,5-83,3 17,5 16,7-18,5 7,7 7,0-8,4 4,3 3,9-4,5

Capră 150-300 86,3 - 13,7 - 4,4 - 4,1 -

Iapă 1800-2500 89,7 89,0-91,0 10,3 9,0-11,0 2,0 1,5-2,5 2,1 1,5-3,0

Cămilă 1800-3000 86,4 85,0-87,0 13,6 13,0-15,0 4,5 4,0-5,4 3,5 3,3-3,8

Diferenţa în conţinutul principalilor componenţi ai laptelui diferitor spe-

cii de animale este condiţionată, în primul rând, de necesarul în substanţe
nutritive şi energie a noului-născut. Astfel, speciile de animale cu o vite­ză de
creştere mai mare necesită hrană mai bogată în proteine şi substanţe minerale.
Mielul, de exemplu, îşi dublează masa corporală timp de 10 zile şi in laptele
de oaie se conţin cca 6% de proteină şi 1% săruri minerale, iar în laptele co-
lostral la primele mulsori – până la 18% proteină.
Mânzul îşi dublează masa corporală peste 60 de zile şi în laptele de iapă
se conţin cca 2% proteine şi 0,3-0,4% săruri minerale.
Toate speciile de animale domestice produc lapte mai bogat în substanţe
nutritive (cu excepţia iepei) în comparaţie cu vaca. Laptele de iapă are cel mai
înalt conţinut de glucide, ceea ce s-a creat în perioada evoluţiei acestei specii
de animale, ce ţine de necesarul noului-născut în energie uşor asimilabilă, cum
sunt glucidele, pentru a scăpa prin fugă de duşmani.
Laptele altor specii de animale domestice (în afară de vacă) are o importanţă
mare pentru satisfacerea necesarului populaţiei în lapte şi produse lactate, cu atât
mai mult că ele se cresc în zonele unde creşterea taurinelor este mai anevoioasă.
Rasa animalului. S-a constatat, că atât producţia de lapte, cât şi carac­
teristicile lui fizico-chimice variază la diferite rase de animale domestice, in-
clusiv taurine în limite considerabile (tabelul 19).

69
 Cercetările au arătat, că în laptele raselor de taurine cu producţii mari de
lapte se conţin mai puţine substanţe nutritive, iar în laptele cu un conţinut spo-
rit de grăsime se conţine şi mai multă proteină. Valoarea calorică a laptelui va-
riază în funcţie de concentraţia de substanţe uscate, mai cu seamă de grăsime.
Rasele autohtone se caracterizează prin producţii mai mici, dar cu un conţinut
mai sporit de substanţe nutritive. S-a constatat, de asemenea, că în interiorul
fiecărei rase producţia de lapte variază în limite considerabile.
Tabelul 19
Producţia medie de lapte şi compoziţia laptelui la diferite
rase de taurine (diferiţi autori)
Se conţine, % Valoarea
Producţia
Rasa substanţă nutritivă,
de lapte, kg grăsime proteină lactoză
uscată kcal/kg
Bălţată cu negru 4250 3,42 3,25 4,90 12,18 650
Roşie de stepă 3386 3,82 3,48 4,66 12,63 703
Simmental 3502 3,89 3,32 4,80 12,73 708
Jersey 3308 5,87 4,08 4,78 15,40 909
Holmogor 4850 3,68 3,28 4,95 12,58 692
Jaroslav 3600 4,00 3,51 4,79 13,06 712
Brună lituaniană 4000 4,15 3,56 4,79 13,23 734
Ostfriză 4690 3,26 3,10 4,89 11,84 631

Perioada de lactaţie este unul din factorii principali care influenţează

atât cantitatea de lapte, cât şi concentraţia în el de substanţe nutritive.
Despre laptele obţinut în primele 5-10 zile de lactaţie s-a vorbit anterior.
Producţia de lapte creşte până la lunile a II-a şi a III-a, se menţine la nivel
sporit până în lunile a V-a şi a VI-a, apoi scade. Concentraţia de substanţe nu-
tritive revoluţionează în direcţie inversă, cea mai redusă este în lunile a II-a şi
a III-a de lactaţie, iar spre sfârşitul lactaţiei creşte.
În ultimele zile de lactaţie, laptele are un conţinut de substanţe nutri­tive
sporit, dar cu proprietăţi tehnologice reduse: apare gustul amărui, sărat, se
smântâneşte rău etc.
Evoluţia producţiei de lapte în perioada de lactaţie, exprimată grafic,
poartă denumirea de “curbă de lactaţie”. Curba de lactaţie poate fi:
- uniformă, când diferenţele de la o lună la alta sunt neînsemnate,
- neu­niformă, când, după o creştere a producţiei în primele luni, ea se
reduce brusc spre sfârşitul lactaţiei şi

70
 - ondulată, care reprezintă două vârfuri de creştere - unul în primele zile
de lactaţie, altul în lunile a VI-a şi a VII-a. Curba ondulată este caracteristică
vacilor fătate iarna sau primăvara timpuriu, când prima sporire este condiţio-
nată fiziologic de perioada de lactaţie, iar a doua – de introducerea în raţie a
nutreţurilor verzi.
Cele mai preferate sunt vacile cu curba uniformă de lactaţie.
Vârsta animalului. Atât producţia de lapte, cât şi valoarea nutritivă spo-
reşte până la a III-a, a IV-a lactaţii, se menţine la acelaşi nivel până la a VI-a, a
VII-a lactaţii, apoi scade, însă variaţiile individuale sunt consi­derabile.
Starea de sănătate. Îmbolnăvirea organismului dereglează toate funcţiile
vitale, inclusiv şi cea lactogenă, de aceea, în caz de boală se reduce atât canti-
tatea de lapte, cât şi valoarea lui nutritivă, acesta devenind necomestibil.
Factorii externi. Principalii factori externi sunt condiţiile de alimen­taţie
şi întreţinere.
Alimentaţia. Sortimentul de furaje şi nivelul de alimentaţie influenţează
direct atât producţia de lapte, cât şi conţinutul de substanţe nutritive în lapte,
acţionând în două direcţii:
- prin influenţa asupra proceselor microbiologice din rumen şi, deci,
- asupra proceselor metabolice din întregul organism, prin trecerea unor
componenţi din furaje direct în lapte.
O productivitate maximă de lapte bogat în substanţe nutritive, cu propri-
etăţi tehnologice corespunzătoare poate fi obţinută numai printr-o alimentaţie
raţională cantitativă şi calitativă a animalelor. Ea presupune satisfacerea nece-
sarului organismului atât în energie, cât şi în diferite substanţe nutritive pentru
asigurarea funcţiilor vitale şi valorificarea potenţialului genetic de producţie,
asigurând, totodată, sănătatea acestuia.
Furajele fibroase (fânul, fânajul, paiele, pleava etc.) şi concentrate (fu-
rajul combinat, şrotul, turtele de floarea-soarelui etc.) sporesc conţinutul de
substanţe nutritive în lapte; rădăcinoasele, furajele verzi mustoase sporesc
cantitatea de lapte, dar reduc concentraţia de substanţe nutritive în el.
Furajele fibroase şi grosiere în raţia rumegătoarelor nu pot fi înlocuite cu
alte furaje, ele asigură activitatea vitală a microorganismelor din rumen şi, deci,
sinteza normală a substanţe lor necesare pentru sinteza componenţilor laptelui.
Furajele verzi influenţează favorabil proprietăţile biologice şi tehno­logice
ale laptelui – în lapte sporeşte conţinutul de vitamine, aminoacizi liberi, acid
citric, produsele lactate fabricate din acest lapte au un gust şi aromă mai pro-
nunţate.
Vremea mulsului. Producţia de lapte este mai sporită la mulsoarea de

71
dimineaţa, iar concentraţia de substanţe nutritive – în laptele obţinut la mul-
soarea de la prânz şi seara.
Masajul ugerului acţionează favorabil atât asupra cantităţii de lapte, cât
şi a conţinutului de substanţe nutritive, mai ales a grăsimii.
Anotimpul anului. În condiţii optime de întreţinere şi alimentaţie, conţi-
nutul de substanţe nutritive în laptele obţinut primăvara şi vara este mai redus
în comparaţie cu cel obţinut toamna şi iarna.
Producţia de carne. Prin definiţia de carne se înţelege produs alimentar
(bucată) compus din ţesutul muscular, adipos, epitelial, conjunctiv, nervos,
vascular şi ţesutul osos adiacent al animalelor domestice, sacrificate şi prelu-
crate (eviscerare, despicare, toaletare, examen sanitar-veterinar, marcare şi
tranşare carcaselor etc.).
Sursele principale de carne sunt bovinele, suinele, ovinele, caprinele, ie-
purii domestici, păsările, iar în unele regiuni – cabalinele şi cămilele.
Dintre produsele de origine animală, carnea ocupă locul principal. Acest
fapt se datoreşte valorii nutritive foarte ridicate şi, în primul rând, conţinutului
sporit de proteină, care se caracterizează prin valoarea biologică deplină, con-
diţionată de prezenţa aminoacizilor esenţiali în cantităţi suficiente şi proporţii
optime pentru organism. În carne se conţin şi cantităţi însemnate de grăsimi,
care sporesc valoarea ei calorică, vitamine din com­plexul B, săruri minerale,
îndeosebi fier etc.
Datorită acestor calităţi, carnea este folosita atât în pregătirea meniurilor
zilnice sub cele mai diverse reţete culinare, cât şi la obţinerea diferitor pre-
parate din carne (conserve, mezeluri etc.), de aceea în toate ţările se acordă o
atenţie deosebită spo­ririi producţiei de carne.
Aşa, de exemplu, producţia mondială de carne în anul 2007 a constituit
285,7 milioane tone şi a crescut, în ultimii 12 ani, cu 24,6%. Consumul de car-
ne pe cap de locuitor, considerat un indicator al nivelului de viaţă al populaţiei
unei ţări, a atins 41,2 kg în medie pe glob, comparativ cu 35,7 kg în anul 1995,
iar în Luxembourg – 142,5 kg, în SUA – 126,6 kg. Cele mai mari cantităţi de
carne se produc în China, SUA, Brazilia, iar dintre ţările europene, în Franţa
şi Germania.
Din producţia totală de carne, 110,9 mii tone în Republica Moldova în
a 2010, carnea de bovine constituie 9,2%, de porcine – 51,3% şi de pasăre –
36,8%, iar consumul de carne pe locuitor – 36 kg în medie.
Producţia de carne prezintă un caracter complex (fig. 32): ea se compune
din producţia de carne a unui animal şi capacitatea reproductivă a unui animal
de sex feminin.

72
 Prin producţia de carne a unui animal se înţelege masa vie la realizare,
randamentul la tăiere, precocitate, consumul de furaje la 1 kg spor în greutate
în perioadă de la naştere până la sacrificare şi calitatea carcasei.
Prin capacitatea de reproducere a unui animal de sex feminin se înţelege
numărul de progenituri produse pe an de către o femelă, care depinde de
frecvenţa fătărilor, capacitatea de alăptare, fecunditate, norma ovulaţiei, şi
viabilitatea embrionilor.
Astfel, spo­rirea producţiei de carne depinde de îmbunătăţirea mai multor
caractere.
Producţia de carne la animale se apreciază prin mai mulţi in­dici, atât can-
titativi, cât şi calita­tivi şi anume:
- in­dici cantitativi: masa corporală vie înainte de sacrificare, masa carcasei;
- in­dici calita­tivi: ran­damentul la tăiere, ponderea părţilor valoroase ale car-
casei, structura morfologică a car­casei, compoziţia chimică, frăgezimea şi cali-
tăţile gustative ale cărnii, precocitate, precum şi consumul de furaje la 1 kg spor
în greutate.

Figura 32. Interrelaţia caracterelor producţiei de carne

Aprecierea unor caractere pe animalul viu şi după sacrificare se efectu-

ează în trei etape şi anume: aprecierea pe animalul viu, aprecierea carcasei şi
cărnii (fig. 33):

73
 Figura 33. Etapele evaluării animalelor după producţia de carne

Masa corporală optimă pentru sacrificarea taurinelor crescute pentru car­

ne constituie 400-500 kg, a suinelor – 101-120 kg, a ovinelor – 35-37 kg.
Aceasta se explică prin faptul, că în urma sacrificării, animalele din această
categorie prezintă carnea cu o buna dezvoltare a ţesutului muscular, iar grăsi-
mea nu este prea abundenta. Însă masa corporală optimă poate varia în limite-
le considerabile în funcţie de categoria de carne solicitată.
Masa carcasei depinde, în mare măsură, de masa vie a animalului sa­crificat.
Prin noţiunea de carcasă se înţelege corpul animalului sacrificat după
înlăturarea sângelui, a capului, membrelor de la genunchi şi jarete, a pieii sau
numai a părului (la porcine) şi a organelor interne, cu ex­cepţia rinichilor şi a
grăsimii interne. Greutatea carcasei depinde, în mare măsură, de specia ani-
malului, profilul de producţie, gradul de îngrăşare etc.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul dintre greutatea carcasei (Gc)
şi greutatea vie (Gv), exprimat în procente şi se determină după relaţia:
R (%) = Gc / Gv · 100

74
 Acest indice variază la taurine în limitele de 55-70% la rasele de carne, 50-
55% – la rasele mixte şi 38-42% – la cele de lapte, la suine – 75-85%, la ovine
– 40-50%, la păsări – 57-80% în funcţie de specie şi gradul de îngrăşare.
Evidenţa producţiei de carne se efectuează atât cantitativ, cât şi calita­tiv.
Evidenţa cantitativă se face prin cântăriri periodice (de regulă, o dată în trimestru)
a efectivului de animale pus la îngrăşat şi determinarea sporului mediu zilnic, evi-
denţa rezultatelor sacrificării, a consumului de furaje la 1 kg spor în greutate etc.
Calitatea cărnii se determină după: compoziţia chimică, raportul dintre
componentele carcasei – dintre carne şi grăsime, carne şi oase, ponderea păr-
ţilor valoroase ale carcasei, frăgezimea şi calităţile gustative ale cărnii.
Unele date despre compoziţia chimică a cărnii sunt incluse în tabelul 20.
Tabelul 20
Compoziţia chimică şi valoarea calorică a cărnii
(după S. Rusu şi colab., 1981)
Conţinutul cărnii, % Valoarea
Specia şi Starea de
săruri calorică,
categoria îngrăşare apă proteine lipide
minerale Kcal/kg
grasă 62,5 19,2 17,3 1,0 2366
Bovine adulte
slabă 74,0 21,1 3,8 1,1 1218
grasa 64,8 18,6 15,6 1,0 2213
Tineret bovin
slabă 74,4 21,0 3,5 1,0 1185
grasă 49,1 15,1 35,0 0,8 3874
Porcine adulte
slabă 72,6 20,1 6,3 1,0 1410
grasă 57,2 14,3 27,0 1,0 3144
Ovine adulte
slabă 75,0 20,0 4,0 1,0 1192
grasă 60,0 18,0 20,1 0,9 2607
Miel
slabă 72,0 21,0 6,1 0,9 1428
Cal - 68,0 20,5 10,0 1,0 1771
Găină - 30-71 18-23 3-17 0,9-1,2 1880-2250
Curcă - 55-66 21-25 6,23 0,8-1,0 1750-2900
Raţă - 48-71 17-23 3-34 1,1-1,8 1180-3700
Gâscă - 38-47 15-16 36-46 0,5-0,8 3900-4750

Aşadar, compoziţia chimică a cărnii variază în limitele considerabile în

funcţie de specia de animale şi categoria cărnii.
Aceşti factori influenţează şi raportul dintre diferite componente ale car-
casei (tabelul 21).
Conţinutul de carne în carcasă la animalele mari variază în limitele de
53-77%, de grăsime – 10-32% şi de oase – 13-15%.

75
 Tabelul 21
Unele caracteristici ale producţiei de carne la diferite specii de animale
Specia de animale
Indicii
taurine porcine ovine cabaline
Masa corporală, kg 450 120 42 453
Masa carcasei, kg 300 95 20 239
Randamentul la tăiere, % 66,6 75,8 47,6 54,9
În carcasă se conţine: carne (muşchi),
63,3 53,7 66,0 77,0
%
Oase, % 15,0 13,7 15,0 13,8
Grăsime, % 21,7 32,6 14,0 10,0

La aprecierea producţii de carne la suine se mai determină:

- grosi­mea stratului de slănină (mm) la a 6-a şi a 7-a vertebră pe anima-
lul viu şi în carcase prin măsurarea cu aparatul ultrasunete (fig. 34);
- suprafaţa secţiunii transversale a muşchiului longissimus dorsi la
ultima coastă – aşa-numitul „ochi al muşchiului” prin măsurarea cu apara-
tul ultrasunete.
S-a constatat, că există o corelaţie pozitivă între in­dicii – grosi­mea stra-
tului de slănină, suprafaţa “ochiului muşchiului” la porcine şi cantitatea de
carne slabă în carcase.

a b
Figura 34. Aprecierea grosimii stratului de slănină la suine
cu aparatul ultrasunete:
a) pe animalul viu şi b) carcase
Calitatea cărnii, obţinută de la unul şi acelaşi animal diferă, şi în funcţie
de regiunea corporală de unde se obţine, aceasta prezentând un mare interes la
aprecierea merceologică a carcaselor.

76
 Carnea de categoria I-a se obţine din regiunile: coxofemurală, lombară,
dorsală, spată, humerală şi piept la bovine; pulpă, lombar cu fleică, dorsal,
spată, piept – la porcine.
Factorii ce influenţează producţia de carne. Producţia de carne este
influenţată de mai mulţi factori, principalii fiind următorii:
- specia animalului: carcase mai mari se obţin de la sacrificarea anima-
lelor cu talie mare, cum ar fi bovinele şi cabalinele (fig. 35).
Carnea obţinută de la aceste specii de animale este mai bogată în pro­
teine, însă fibrele muşchilor sunt mai groase în comparaţie cu alte specii de
animale.
Suinele se deosebesc favorabil de alte specii de animale prin prolificitate
şi precocitate sporită, randament la tăiere înalt, consum mai redus de furaje la
1 kg, spor în greutate etc. Carnea de găină şi curcă este mai bogată în proteine,
cea de raţă şi gâscă – în grăsimi;
- rasa animalului: producţia de carne şi calităţile gustative ale cărnii sunt
mai avansate la rasele specializate în această direcţie. Ele se evidenţiază favora-
bil şi după in­tensitatea de creştere, prolificitate şi după caracterele economice –
consum mai redus de furaje la 1 kg spor în greutate, preţ de cost mai redus etc.;

a b c
Figura 35. Carcase obţinute de la sacrificarea diferitor specii de animale:
a) bovine, b) suine, c) ovine

77
 - vârsta animalelor la sacrificare: carnea obţinută de la animalele tinere
este mai bogată în proteine şi apă, cea obţinută de la animalele adulte îngră-
şate – în grăsimi. Vârsta optimă de sacrificare a animalelor special crescute
pentru carne constituie la taurine – 14-18 luni, la porcine – 5-6 luni, la ovine
– 5-7 luni, la cabaline – 22-24 de luni. În această perioadă, animalele se carac-
terizează printr-o intensitate mare de creştere, mai cu seamă a musculaturii:
carnea este fină, fragedă şi indicii economici ai producerii sunt mai avansaţi;
- gradul de îngrăşare: la animalele supuse îngrăşării, înainte de sacri­
ficare se obţine un randament la tăiere mai mare, în carcase se conţine mai
multă grăsime şi mai puţină apă;
- condiţiile de alimentaţie cu furaje bogate în proteină stimulează creş-
terea mus­culaturii şi, deci, a conţinutului de carne în carcase. Administrarea
în raţia porcinelor a unor cantităţi mari de furaje bogate în glucide conduce la
de­punerea de grăsime chiar de la vârsta tânără.
Pentru prevenirea unor defecte de ordin organoleptic, cu două luni înainte
de sacrificare, din raţia animalelor se exclude faina de peşte.
- condiţiile de întreţinere trebuie să cores­pundă normelor zoo-veterinare, pa-
rametrilor de microclimat în întreprin­deri specializate în producerea cărnii de porc şi
pasăre, nerespectarea lor înrăutăţind considerabil indicii organoleptici ai cărnii.
Producţia de lână. Lâna reprezintă învelişul pilos al ovinelor şi se de-
osebeşte de părul altor animale printr-o serie de proprietăţi fizico-mecanice,
tehnologice şi de ordin igienic. Acestea sunt: capacitatea înaltă de împâslire
şi redusă la umezeală, greutatea specifică mică, elasticitatea, mătăsozitatea,
rezistenţa la tracţiune, lâna se vopseşte uşor şi reţine bine culoarea, are o con-
ductibilitate termică redusă etc. Proprietăţi textile mai au puful de iepure de
Angora, puful de capre de Angora şi lâna de lamă şi cămilă.
Cantitatea principală de lână se obţine de la ovine. Ea prezintă o materie
primă foarte preţioasă pentru in­dustria textilă şi a covoarelor.
Producţia de lână se apreciază după cantitatea (greutatea fi­zică) obţinută
de la un animal la o tunsoare sau în 365 de zile, aceasta se determină prin cân-
tărirea masei de lână după tunsoare.
Un indice important în aprecierea producţiei de lână este randamentul la
spălare (Rs), care reprezintă raportul procentual dintre greutatea lânii spălate (Ls)
şi greutatea lânii nespălate (brute - Lb), acesta determinându-se prin relaţia:
Rs (%) = Ls x 1,17 / Lb x 100
unde: 1,17 este coeficientul de condiţionare a umidităţii.
Unii indici, ce caracterizează producţia de lână la ovine, sunt incluşi în
tabelul 22.

78
 Tabelul 22
Producţia de lână la unele rase de ovine
Producţia de lână brută, Fineţa
kg Randamentul la
Rasa (sistemul
spălare, %
oi berbeci Bradford)
Merinosul Stavropol 6-8 11,0-12,0 45 64
Merinosul Australian 5-6 10,0-12,0 48 60-64
Merinosul Palas 6-10 10,0-16,0 38-50 64-70
Ţigaie 3,8-4,5 7,8-9,2 50-55 56-44
Rommey Marsch 4,5 6,7 50 50-46
Karakul 2,3-3,0 3,0-5,0 60-65 -
Ţurcana 2,4 3,5 60-65 -
Tuşca 1,8-2,2 2,5-3,0 60-65 -
Friză 3,0 5,0-6,0 50-55 48-46

Sub aspect calitativ, producţia de lână se apreciază determinând urmă­torii

indici: fineţea (exprimată prin diametrul fibrelor de lână), lungimea, ondulaţia,
uniformitatea, luciul, plasticitatea, rezistenţa la tracţiune şi ră­sucire etc.
În funcţie de grosimea fibrelor de lână, toate lânurile se clasifică în urmă-
toarele categorii (fig. 36):
- lână fină: are grosimea fibrelor de 10-28 µ, se obţine de la oile de tip
Merinos şi se foloseşte în industria textilă pentru confecţionarea stofelor sub-
ţiri, fine;
- lână semifină: este constituită din fibre cu grosimea 28-33 µ, se obţine
de la oile de rasa Ţigaie, se foloseşte la confecţionarea stofelor şi postavurilor
şi în scopuri tehnice;
- lână semigroasă: este alcătuită din fibre cu grosimea de 33-42 µ, se obţi-
ne de la oile metise, se foloseşte la confecţionarea fetrului, a covoarelor etc.;
- lâna groasă: este formată din fibre cu diametrul de peste 42 µ, se obţine
de la oile de rasa Karakul, Ţurcana, se foloseşte la confecţionarea covoarelor,
pâslelor etc.

79
 a b c d e
Figura 36. Lână de diferite categorii obţinută de la ovine:
a) fină – de tip Merinos, b) semifină – de rasa Ţigaie, c) semigroasă – de rasa Ka-
zahă semigroasă, d) groasă – de rasa Ţurcana, e) groasă – de rasa Karakul

Factorii care influenţează producţia de lână. Principalii factori care

influenţează producţia de lână sunt:
- rasa şi profilul de producţie a ovinelor: tipul morfo-productiv de lână
se caracterizează printr-o dezvoltare mare a pielii care formează mul­te cute
şi contribuie la o producţie mai mare de lână. În afară de aceasta, numărul de
fibre pe l cm de piele la rasele Merinos constituie 3000-7000, pe când la cele
cu profil de lapte, pielicele numai – 700-1200. Producţii mai mari de lână se
obţin de la rasele Merinos;
- sexul şi vârsta animalului: producţie mai mare de lână se obţin de la
berbeci şi de la animalele adulte;
- condiţiile de alimentaţie şi îngrijire: alimentaţia corectă permite obţi-
nerea unor cantităţi de lână corespunzătoare genotipului animalului, întreţine-
rea animalelor în adăposturi necorespunzătoare (umiditate ridica­tă, înghesuia-
lă) reduce cantitatea şi calitatea lânii;
- organizarea corectă a tunsului oilor şi tunderea lor în termene optime
îmbunătăţeşte producţia de lână. O deosebită atenţie trebuie de acordat şi teh-
nologiei de prelucrare primară (sortare, împachetare şi păstrare) a lânii.
Producţia de pielicele, blănuri şi piei. Pielicelele se obţin de la mieii
oilor de rasa Karakul şi a metişilor ei cu alte rase cu acelaşi profit de producţie,
sacrificaţi în vârstă de 1-3 zile (fig. 37, 38).

80
 a b
Figura 37. Miei de rasa Karakul destinaţi sacrificării pentru obţine-
rea producţiei de pielicele:
a) de culoare neagră, b) de culoare brumărie

Calitatea pielicelelor se apreciază după culoare, configuraţia buclajului,

luciul părului, desenul, densitatea şi elasticitatea pielii. Cele mai preţioase
sunt considerate pielicelele de culoare neagră, brumărie, maro, cu buclajul în
formă de tub, bob şi desenul în formă de valuri, miez de nucă etc.
Pielicelele, după o prelucrare specială, se folosesc la confecţionarea man-
tourilor de dame, căciulilor, gulerelor etc.
Obţinerea pielicelelor de calitate înaltă este influenţată de rasă, de vârsta
sacrificării, de starea de sănătate şi îngrijire a pieii, de tehnologia de sacrificare
şi conservare etc.
Blănurile se obţin de la oile raselor cu lână fină, semifină şi semigroasă,
sacrificate la vârsta mai mare de 5-7 luni.
Acestea se prelucrează pe învelişul pilos, ca rezultat se obţin semifa­
bricate care imită blănuri de leopard, tigru, zebră etc.
Pieile cu înveliş pilos neuniform se prelucrează pe dermă şi se folo­sesc
la confecţionarea cojoacelor, iar cele cu înveliş pilos necorespunzător sunt
supuse depilării şi prelucrării în industria de pielărie şi se folosesc pentru con-
fecţionarea hainelor, mănuşilor etc.
Producţia de ouă. Producţia de ouă reprezintă interes sub două aspecte:
înmulţirea pă­sărilor pentru prăsilă şi producţia de carne şi drept produs ali-
mentar.

81
 a b
Figura 38. Producţia de pielicele obţinută de la miei de rasa Karakul:
a) de culoare neagră, buclat tub lung; b) de culoare brumărie, buclat tub lung
Ouăle reprezintă o sursă importantă pentru satisfacerea cerinţelor popula-
ţiei în proteină de origine animală, având o valoare nutritivă şi digestibilitate
sporită (tabelul 23).
Tabelul 23
Compoziţia chimică şi valoarea calorică a ouălor
(după S. Russu şi colab., 1981)
Elementele componente, % Valoarea
Specia săruri calorică,
apă proteine grăsime glucide
minerale kcal/kg
Găină 72,5 13,3 11,6 1,5 1,1 1642
Curcă 72,6 13,2 11,7 1,7 0,8 1647
Raţă 70,1 13,0 14,5 1,4 1,0 1890
Gâscă 70,4 13,9 13,3 1,3 1,0 1822
Bibilică 72,8 13,5 12,0 0,8 0,9 1687
Pentru obţinerea producţiei de ouă-marfă se exploatează rase de găini,
raţe şi prepeliţe specializate în această producţie.
Producţia de ouă se apreciază după numărul de ouă obţinut de la o pasăre
în medie pe an, după masa unui ou, după intensitatea ouatului etc.
Producţia de ouă este influenţată de specia de păsări, de rasă (tabelul 24),
de vârstă, de condiţiile de alimentaţie şi de microclimat, de particu­larităţile
individuale etc.
82
 Tabelul 24
Producţia de ouă la unele specii de păsări domestice
Numărul de Greutatea
Specia de păsări
ouă pe an unui ou, g

Găini pentru ouă - rase uşoare 280-300 55-62

Găini cu producţii mixte - rase

180-190 60-64
intermediare

Raţe cu producţii mixte 80-120 85-90

Gâşte 40-45 180-200
Curci 70-80 80-85
Prepeliţe 260-280 12-14

Producţia de muncă. Producţia de muncă se apreciază la speciile de

animale exploatate în acest scop – la cabaline, taurine (boi), bivoli şi asini.
Ea se caracterizează prin următorii indici: forţa de tracţiune, lucrul mecanic,
distanţa parcursă etc.
Evidenţa producţiei de muncă se face prin diferite probe funcţionale de
concurs (fig. 39.

a b c
Figura 39. Aprecierea calului după producţia de muncă
într-un mediu controlat: 
a) forţa de tracţiune, b) viteza de deplasa­re, c) distanţa parcursă la banda de alergare
Producţia de muncă este influenţată de mai mulţi factori, principalii fiind:
dezvoltarea corporală şi masa animalului, antrenamentul, condiţiile de ali-
mentaţie şi îngrijire a animalelor, exploa­tarea corectă, starea de sănătate etc.

83
 2.3. Selecţia şi împerecherea animalelor domestice
Selecţia este un proces sistematic prin care o parte de indivizi dintr-o
populaţie, cu caractere şi însuşiri zoo-economice valoroase sunt folosite la
reproducţie, iar alta – cu valoare mică, sunt eliminate.
Selecţia acţionează ca un factor de “discriminare reproductivă” neîntâm-
plătoare, anumiţi indivizi cu anumite gene şi genotipuri şi favorizează anima-
lelor cu acelor gene şi genotipuri care sunt răspunzătoare de însuşirile utile
omului. Ca urmare, selecţia devine ca factor care schimbă structura populaţiei
în direcţia dorită, de exemplu, prolificitate ridicată, precocitate, viabilitate şi
vitalitate sporită sau producţii de lapte, sau ouă, sau carne etc. superioare can-
titativ şi calitativ, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.
Clasificarea selecţiei. Schimbarea structurii genetice a unei populaţii
poate avea loc sub influenţa naturii, în cadrul selecţiei naturală sau sub in-
tervenţia omului – în cadrul selecţiei artificială (fig. 40).

Figura 40. Clasificarea metodelor de selecţie a animalelor domestice

Selecţia naturală este un proces de eliminarea, sub influenţa condiţiilor

mediului ambiant, a indivizilor cu însuşiri dăunătoare şi supravieţuirea indi-
vizilor care, datorită particularităţilor sale individuale, sunt mai bine acomo-
daţi la condiţiile concrete de existenţă.
Prin acţiunea permanentă a selecţiei naturale are loc adaptarea populaţiei
la condiţiile de mediu. Are loc concomitent şi în cazul selecţiei artificiale.
Selecţia artificială reprezintă un proces al “discriminării reproductive”,
planificat de către om prin:
- eliminarea anumitor indivizi cu anumite genotipuri şi însuşirile nedorite;
- reţinerea pentru reproducţie numai acele animale, care posedă însuşiri
utile pentru om şi doar acestea vor participa la formarea generaţiei noi.

84
 Selecţia artificială este principala metodă de creare a noilor rase şi tipuri
de animale, precum şi perfecţionarea celor existente. Nu este nici o rasă de
animale care ar fi fost creată fără o selecţie artificială bine dirijată în direcţia
dorită şi nici o rasă sau populaţie de animale nu îşi va menţine performanţele
productive fără o selecţie permanentă după caracterele dorite.
Caracterele selecţiei. Selecţia artificială se efectuează după un şir de ca-
ractere, care pot fi gru­pate în două grupe: caractere fenotipice şi caractere
genotipice (fig. 41).
Caracterele fenotipice se referă la aptitudinile morfo-fiziologice pe care
le prezintă animalul selectat sub formă aparentă (sesizabilă). Acestea sunt
caracterele morfo-productive şi fiziologice individuale, caractere, care pot fi
evidenţiate direct şi nemijlocit la fiecare individ aparte: conformaţie corpora-
lă, exterior, constituţie, productivitate, prolificitate, precocitate, capacitate de
valorificare a hranei şi longevitate. Aprecierea acestor caractere se realizează
prin metode, descrise în capitolul 2.
Dintre toate caracterele fenotipice cel mai important pentru om este nive-
lul productiv al animalului, el determinând, în primul rând, valoarea econo-
mică a ramurii.
În general, selecţia animalelor după criterii fenotipice se aplică şi are
efect numai în cazul caracterelor şi însuşirilor cu grad mare de transmitere
ereditară. Astfel, ea trebuie neapărat dublată de selecţia genotipică.

Figura 41. Clasificare caracterelor selecţiei

85
 Caracterele genotipice se referă la aprecierea animalelor selectate, după
caracterele fenotipice ale ascendenţelor, rudelor colaterale şi descendenţilor.
Aprecierea după ascendenţi si rude colaterale se face cu ajutorul date-
lor înscrise în pedigree.
Probandul (animalul selectat) este mai valoros în cazul când:
• mama şi tata probandului sunt de rasă pură;
• pedigreul probondului este ”supra saturat” cu animalele înalt producti-
ve, atât pe linia maternă cât şi pe cea paternă;
• strămoşii de valoare sunt amplasaţi în primele rânduri pedigreului;
• mama şi tata probandului sunt obţinuţi prin împerechere înrudite, apre-
ciaţi după calitatea descendenţilor ca amelioratori.
Bazându-se pe cele expuse, cel mai valoros şi dorit pentru selecţie este
taurul Milki - 6 (fig. 42).
Aprecierea valorii de ameliorare a animalelor după valoarea descen-
denţei şi selecţia după aceste caractere se execută pe baza determinărilor efec-
tuate în lucrările de testare atât a femelelor, cât şi a masculilor, însă, aprecierea
masculilor are o impor­tanţă deosebit de mare.
Aprecierea după descendenţi se face prin mai multe metode: “F-M”:
fiice-mame; “F-C”: fiice-contemporane; “F-E”: fiice-efectiv; “F-Str”: fii-
ce-standardul rasei, toate având la bază principiul comparării performanţelor
productive ale descendenţei reproducătorului în examinare cu performanţele
animalelor cu care se compară.
Dacă se stabileşte, că producţia medie a fiicelor este mai mare decât a
mamelor (F > M) la aceeaşi lactaţie, contemporanelor (F > C), pe efectiv (F
> E) şi standardul rasei (F > Str), atunci se consi­deră, că superioritatea este
condiţionată de influenţa tatălui şi, deci, acest reproducător este ameliorator,
dacă este mai mică – înrăutăţitor, iar când egal – neutru. Mai valorosi şi
doriţi pentru selecţie sunt reproducătorii apreciaţi ca amelioratori.
Pentru a obţine rezultatul scontat, selectarea animalelor pentru repro­
ducţie trebuie efectuată numai după examinarea acestora atât după caracte­rele
fenotipice, cât şi după cele genotipice.
Variante de selecţie. În funcţie de scopul urmărit, selec­ţia poate fi efec-
tuată după un singur caracter sau după mai multe caractere.
Selecţia după un singur caracter se practică în cazul necesităţii obţinerii ame-
liorării rapide a indicelui selectat şi se aplică, practic, în toate populaţiile. Pentru
reproducţie se selectează şi se reţin acei indivizi, care corespund scopului urmărit.
Exemplu: rezultatul selecţiei în direcţia sporirii producţiei de lapte va fi pozitiv nu-
mai în cazul creării condiţiilor optime de alimentaţie şi exploa­tare a vacilor.

86
 Însă, selecţia numai după un singur indice are şi unele dezavantaje. Ea
asigură ameliorarea mai rapidă a indicelui selecţionat, dar succesul poate fi
numai temporar, întrucât nu se ţine cont de alte caractere productive care co-
relează cu acest caracter. De exemplu: selecţia vacilor de rasă Bălţată cu negru
în direcţia numai a sporirii producţiei de lapte a condus la formarea rasei Hol-
stein cu o producţie de lapte de 9000-12000 kg, dar cu un conţinut redus de
grăsime în lapte – de 3,0-3,4 % (la rasa Bălţată cu negru – 3,6%).

Figura 42. Pedigriul clasic al animalelor selectate: Mont-93 şi Milki-6

Nota: Pedigriul clasic este alcătuit dintr-o serie de casete aranjate în rânduri orizontale,
fiecare rând constituie o generaţie.
Animalul, al cărui pedigriu se alcătuieşte (de exemplu, Milki-6), se înscrie întotdeauna
deasu¬pra reţelei, cu toată informaţia necesară: numele, nr. matricol, data naşte¬rii, indicii
morfo-productivi etc.
Mai jos, în casetele din rândul I (două la număr), se înscriu date despre părinţi, întot-
deauna M – mama în caseta din stânga (de exemplu, Bonni, 1 lactaţie, în perioada de 305 zile,
producţia de lapte – 9643 kg, conţinutul de grăsime – 3,90%) şi T – tata în caseta din dreapta
(de exemplu, Paklamar Astronaft 744, F – fiicele, 19887 – capete, producţia de lapte – 7138kg,
conţinutul de grăsime – 3,64%). În casetele din rândul II – date despre bunici – la fel – în par-
tea stângă – MM, apoi TM etc.

Dacă nu se ia în considerare, de exemplu, particularităţile de exterior şi

constituţie chiar de la animalele (părinţi) valoroase, se pot obţine urmaşi slă-
biţi, incapabili de a da producţie măcar la nivelul părinţilor. Acest feno­men se
numeşte „depresie de selecţie”.
Alt exemplu ar putea servi selecţia ovinelor numai după fineţea lânii, care
a condus la formarea unui tip de animale cu o fineţe excelentă, însă, practic,
toate animalele au dispărut, nu au supravieţuit.

87
 Selecţia după mai multe caractere. Fiecare specie de animale se ca­
racterizează prin mai multe proprietăţi utile pentru om: taurinele – prin producţia
de lapte şi conţinutul de grăsime şi proteine în lapte; porcine­le – prin producţia
de carne, gradul de valorificare a hranei, prolificitate, precocitate; ovinele – prin
producţia de lână şi calitatea acesteia, de lapte, pielicele etc. De aceea, selec-
tarea şi reţinerea în reproducţia animalelor se face, de regulă, după mai multe
caractere. Rezultatul selecţiei după mai multe caractere depinde de numărul de
caractere selecţionate şi de raportul în care se găsesc aceste caractere.
În cazul corelării negative a indicilor luaţi pentru ameliorarea, cum ar fi
de exemplu, producţia de lapte şi conţinutul de grăsime; numărul de purcei
şi masa unui purcel la fătare etc., selecţia se va efectua ţinându-se cont de
ambele caractere.
În acest caz se ţine cont de valoarea economică a indicelui şi prioritate se
dă indicelui cu o influenţă economică mai mare. Deci, la stabilirea numărului
de caractere selectate spre ameliorare trebuie de studiat raportul lor corelativ
genetic şi valoarea economică, având în vedere că cu cât mai mulţi indici sunt
în selecţie, cu atât gradul de ameliorare pentru fiecare va fi mai redus.
Selecţia după mai multe caractere se efectuează în mai multe variante:
selecţia în tandem, selecţia după limitele independente sau nivelele selective
inde­pendente şi selecţia după indicele de selecţie.
Selecţia în tandem. Ea prevede ameliorarea caracterelor selecţionate
unul după altul, succesiv. La etapa iniţială, se face selectarea după primul ca-
racter, luat spre ameliorare; la atingerea efectului dorit, începe selectarea după
al doilea caracter; la obţinerea rezultatelor scontate după al doilea caracter,
începe ameliorarea după cel de-al treilea caracter etc.
De exemplu, se face selectarea găinilor după producţia de ouă, care este
condiţionată de numărul de ouă şi de greutatea oului. La prima etapă se face se-
lectarea găinilor numai după numărul de ouă. Când s-a ajuns la numărul de ouă
stabilit de programul de ameliorare, începe selectarea după greutatea oului etc.
Însă, trebuie de avut în vedere că selecţia în tandem este puţin efectivă,
întrucât pentru ameliorarea tuturor caracterelor urmărite în succesiune, se cere
o perioadă mai mare de timp.
Pe de altă parte, selecţia în prima etapă numai după un caracter poate
conduce o dată cu ameliorarea acestuia (a producţiei de lapte de exemplu), la
diminuarea altui caracter (a conţinutului de grăsime), care se găseşte cu pri-
mul în raport corelativ negativ, ceea ce reduce efectul economic al selecţiei.
Se practică această metodă în cazul în care caracterele selecţionate nu
sunt în legătură corelativă sau între ele există o corelaţie pozitivă.

88
 Selecţia după limitele independente sau nivelele selective inde­
pendente. Această metodă presupune stabilirea unor valori minime pentru fi-
ecare caracter selecţionat: o anumită limită, prag, sub care indivizii re­spectivi
sunt eliminaţi din reproducţie. Toate caracterele urmărite se selec­ţionează în
fiecare generaţie, iar animalele selecţionate pentru reproducţie trebuie să aibă,
pentru fiecare caracter, valori superioare pragului fixat. De exemplu, pentru
femelele din rasa Ţigaie, crescute în Repubica Moldova, caracterele stabilite
pentru selecţie sunt: masa corporală – 45 kg, producţia de lână spălată – 2,2
kg, fineţea lânii – 48-56 calitate, lungimea lânii – 8 cm.
Femelele care măcar după unul din aceste caractere nu corespund, se eli-
mină din reproducţie.
Metoda are dezavantajul că din reproducţie pot fi eliminaţi indivizi valo-
roşi după unele caractere, dar care nu corespund conform altui caracter.
Selecţia după indicele de selecţie este considerată ca cea mai mo­dernă
metodă de selecţie şi are la bază calcule genetico-matematice ale indicelui de
selecţie după valorile medii ale caracterelor selecţionate.
La aplicarea acestei metode, în primul rând, se determină caracterele se-
lectate pentru ameliorare, ţinând cont de faptul că cu cât mai multe carac­tere se
includ în selecţie, cu atât mai redus este efectul ameliorării fiecăruia dintre ei.
Selecţia individuală şi selecţia în masă. Selecţia animalelor se realizea-
ză prin două metode: selecţie individu­ală şi selecţie în masă.
Selecţia individuală are la bază examinarea individuală a animalului
după caracterele fenotipice şi genotipice şi reţinerea pentru reproducţie a in-
divizilor cu performanţele corespunzătoare direcţiei de selecţie. Se prac­tică
selecţia individuală în staţiunile experimentale zootehnice, în gospo­dăriile de
prăsilă, în nucleele de prăsilă din fermele de producţie, reprezentând cea mai
eficientă metodă de selecţie.
Aprecierea şi selectarea individuală a animalelor se realizează într-o anu-
mită ordine.
La prima etapă animalele se apreciază după genotip (baza ereditară) şi
pentru reproducţie se selectează acele animale, în al căror pedigreu se întâlnesc
rude de gradul I-i (părinţi) şi de gradul al II-lea (bunici) cu producţii mari.
La etapa a II-a, animalele selectate pentru reproducţie după geno­tip,
sunt apreciate după performanţele proprii (exterior, constituţie, indici produc-
tivi etc.) iar pentru folosirea de mai departe în reproducţie se reţin animalele,
care, după caracterele selectate, corespund scopului urmărit.
La etapa a III-a, animalele, care au fost selectate drept corespunză­toare
direcţiei de ameliorare după genotip şi fenotip, sunt apreciate după calitatea

89
descendenţei, adică după capacitatea de transmitere a caracterelor proprii des-
cendenţei. Aprecierea animalelor după descendenţă reprezintă ultima etapă de
determinare a calităţilor productive şi de prăsilă a animale­lor, fiind şi etapa
finală în acest proces.
Selecţia în masă se bazează pe aprecierea animalelor nu­mai după carac-
terele fenotipice, fără referire la baza ereditară şi la calitatea descendenţei.
Se practică în gospodăriile cu efective mari de animale, care au ca sarcină
de producţie obţinerea unor cantităţi mari de lapte, carne, lână, ouă etc. În
aceste condiţii, pentru exploatarea de mai departe, se se­lectează animalele cu
producţii înalte, cele cu producţii mici se rebutează, indiferent de baza lor
ereditară.
Direcţiile de selecţie. În funcţie de scopul urmărit, selec­ţia poate fi diri-
jată în diferite direcţii şi anume: selecţia stabilizatoare, selecţia direcţional-
progresivă, selecţia direcţional-regresivă şi disruptivă (fig. 43).

a b c
Figura 43. Formele selecţiei:
a ) - stabilizatoare; b)- direcţional-progresivă; c) - disruptivă; F1-F3 -
generaţiile indivizilor succesive
Selecţia stabilizatoare. Prin această direcţie de selecţie se urmăreşte
mărirea frecvenţei genotipurilor situate în regiunea valorii medii a populaţiei
selecţionate sau în apropierea acesteia. Ca rezultat al efectuării selecţiei stabi-
lizatoare se reduce atât amplitudinea variaţiei indicelui selecţionat, cât şi nu-
mărul indivizilor plus şi minus variante, se obţine stabilizarea valorii indicelui
selectat la nivelul obţinut în cadrul selecţiei precedente.

90
 Selecţia stabilizatoare se practică în procesul de consolidare a unor parti-
cularităţi de rasă în cazul formării de rase şi tipuri noi de animale. De exem-
plu, s-a constatat că masa corporală optimă a găinilor exploatate în producţia
de ouă trebuie să fie de 1,7 kg. Deci, pentru reproducţie se vor colecta ouă
pentru incubare numai de la găinile cu această masă corporală şi nu mai mică
de 1,6 kg sau mai mare de 1,8 kg.
S-a constatat, de asemenea, că în condiţii naturale mai acomodate la con-
diţiile de existenţă sunt animalele care ocupă o poziţie medie în popu­laţie.
Din acest punct de vedere, selecţia stabilizatoare are careva avantaje faţă de
cea direcţionată. Ea permite formarea unor populaţii tipizate (monotipice) cu
performanţe productive înalte, ceea ce este foarte important în cazul exploată-
rii animalelor în condiţiile tehnologiilor industriale.
Selecţia stabilizatoare acţionează şi în condiţiile naturale. Importanţa aces-
tei direcţii de selecţie în condiţii naturale (după I.I. Şmalgauzen, 1968), citat
de T.V. Iliev) constă în faptul că aceasta menţine adaptivitatea orga­nismului la
condiţiile de existenţă la toate stadiile de dezvoltare a acestuia şi stabilizează
vitalitatea şi fertilitatea populaţiei concrete.
Selecţia direcţional-progresivă. In acest caz, vor fi selectate şi reţinute
pentru reproducţie animalele (masculii şi femele), care, prin producţiile lor,
depăşesc media pe populaţie, rasă, efectiv, adică numai plus variante. Nucleul
de prăsilă va fi format numai din animale – plus variante ale caracterului se-
lecţionat pentru ameliorare. De exemplu, se urmăreşte sporirea producţiei de
lapte; media pe populaţie constituie 3200 kg de lapte şi în nucleul de prăsilă
vor fi alese numai ani­male cu producţii de peste 3200 kg de lapte.
Alt exemplu: se propune sporirea cantităţii de grăsime în lapte. Stan­dardul
pe rasă constituie 3,8%, şi în nucleul de prăsilă vor fi selectate ani­male, în al
căror lapte se conţine cel puţin 3,8% de grăsime.
La porcine se propune sporirea prolificităţii şi vitalităţii purceilor. Media pe
efectiv este de 8 purcei la înţărcare şi în nucleul de producţie vor fi incluse scro-
fiţe şi vieruşi numai din cuibul femelelor care au peste 8 purcei la înţărcare.
Selecţia direcţional-regresivă. Se practică în cazul în care se ur­măreşte
diminuarea valorii indicelui propus spre ameliorare, în acest caz, se aleg şi se
reţin pentru reproducţie acele animale care, după valoarea indicelui selectat,
reprezintă minus variante sau faţă de media pe efectiv sau faţă de standardul
de rasă. Selecţia direcţional-regresivă se practică în cazul în care se urmăreşte
reducerea consumului de furaje la l kg spor în greutate, micşorarea grosimii
stratului de slănină la porcine, sporirea precocităţii (reducerea duratei de timp
(zile) în care, de exemplu, porcinele ating masa corporală de 100 kg.

91
 În aceste situaţii, se aleg şi se reţin pentru reproducţie animalele care au
valorile indicilor propuşi spre ameliorare nu mai mari decât cerinţele standar-
dului de rasă, tip sau categorie comercială.
Selecţia disruptivă. Această variantă de selecţie are ca scop desfacerea unei
populaţii sau rase în două grupuri distincte. În acest caz, animalele cu valoarea
indicelui selecţionat mai mare ca media pe populaţie (rasa) (plus variantele) se
vor înmulţi între ele, iar cele cu media indicelui selectat sub media pe populaţie
(rasă) (minus variantele) între ele. Astfel, după o selecţie îndelungată, după mai
multe generaţii, în interiorul populaţiei (rasei, turmei) se formează două tipuri
de animale, care se deosebesc considerabil între ele după indicele selecţionat –
populaţia „se rupe” în două tipuri morfo-productive.
Potrivirea perechilor. Efectul selecţiei animalelor pentru reproducţie
se realizează pe deplin nu­mai în cazul potrivirii partenerilor la împerechere
conform scopului urmărit.
Prin potrivirea perechilor se înţelege alegerea cea mai raţională din
efectivul de animale selectate pentru reproducţie a partenerilor la împere-
chere în scopul obţinerii de la ei a descendenţei cu performan­ţele dorite.
Potrivirea perechilor se prezintă ca fază de finisare în procesul de per­
fecţionare a populaţiei, rasei etc. şi este direcţionată în obţinerea unei noi ge-
neraţii de animale de calitatea dorită.
Fondatorul ştiinţei despre selecţie Ch. Darwin considera, că „împiedi­
carea împerecherilor libere şi alegerea judicioasă a indivizilor pentru împe­
rechere sunt pietre unghiulare în arta creşterii animalelor”.
Prin potrivirea perechilor se realizează fixarea în bază ereditară a vi­
itorilor produşi ai caracterelor selecţionate şi intensificarea acestora în vii­
toarele generaţii.
Clasificarea sistemelor de împerechere (de potrivire a perechilor) poa­te fi
prezentată în felul următor (fig. 44).
Din punct de vedere organizaţional, selectarea partenerilor pentru împe-
rechere poate fi individuală, individual-grupă sau de grupă.
Selectarea partenerilor pentru împerecheri individuale presupune ale-
gerea pentru fiecare femelă a unui mascul reproducător concret. Se practică
numai în gospodăriile de prăsilă în sco­pul creşterii viitorilor reproducători, la
crearea liniilor şi familiilor, creşte­rea animalelor recordiste etc.
În acest caz, se ţine cont de caracterele cantitative şi calitative ale in­
dicilor productivi ai femelei, de particularităţile exteriorului şi constituţiei, ale
originii, precum şi posibila combinare a acestora cu caracterele mascu­lului
potrivit pentru împerechere. Informaţie despre proprietăţile combinative ale

92
caracterelor viitorilor parteneri ne oferă rezultatele potrivirii perechi­lor din
anii precedenţi, precum şi fişele de prăsilă a acestora.

Figura 44. Clasificarea sistemelor de împerechere

(de potrivire a perechilor)
Această formă de selectare a partenerilor pentru împerechere asigură cea
mai efectivă dezvoltare a calităţilor ereditare obţinute de la părinţi la descen-
denţi şi, de regulă, de la împerecherile individuale se obţin produşii cei mai
valoroşi. Însă, această formă de potrivire a perechilor presupune un volum
mare de lucru – evidenţă minuţioasă a tuturor caracterelor fenotipi­ce şi ge-
notipice ale unui număr mare de animale, ceea ce este foarte costisi­tor. Ea se
practică, de regulă, în gospodăriile de elită, unde se creează linii şi familii noi
de animale cu performanţe productive înalte.
Gradul de implementare a potrivirii individuale a perechilor la creşte­rea
diferitelor specii de animale diferă, el fiind practicat mai mult la creşte­rea
bovinelor şi cabalinelor.
Metoda de potrivire a perechilor „în grup” presupune alegerea pentru o
grupă de femele comparativ asemănătoare între ele după unul sau mai multe
caractere, a unui sau a 2-3 masculi cu caractere şi origine asemănătoare.
Potrivirea perechilor „în grupă” poate fi individual-grupă şi „în grupă”.
În cazul potrivirii perechilor prin varianta individual-grupă – la o grupă de
femele asemănătoare după unul sau mai multe caractere se alege un mascul se-
lectat după proprietăţile combinative ale caracterelor conform scopului urmărit şi
această grupă (masculi+femele) se întreţin împreună în toată perioada de montă.
Se practică la creşterea cabalinelor, când după un armăsar se întăresc 20-

93
25 de iepe şi acestea se întreţin împreună (monta în harem) sau monta ambulantă
(1 armăsar o anumită perioadă se împerechează cu toate iepele dintr-o localitate).
De exemplu, în avicultură, la o grupă de găini (8-10) se selectează 1 cu-
coş, în scopul consolidării unui indice (când acesta este înalt la surori) sau a
combinării unor indici productivi, iar în ovicultură – la o grupă de oi se selec-
tează pentru împerecheri un berbec cu o clasă de bonitare mai mare, ca a oilor,
şi în acest caz se consideră – monta pe clasă.
Potrivirea perechilor prin forma în grupă prevede propriu-zis selec­tarea
pentru o grupă de femele a 2-3 masculi (şi mai mulţi) fie, că omogeni cu feme-
lele după caracterele selectate pentru consolidarea acestora în baza ereditară
a viitorilor produşi, fie heterogeni – după caracterele selecţiona­te, în scopul
combinării caracterelor părinţilor la viitorii produşi. Această formă de potrivi-
re a perechilor se practică în fermele de producţie-marfă la creşterea, practic,
a tuturor speciilor de animale, când pentru turma co­respunzătoare de femele
se selectează 2-3 masculi şi aceştia participă la formarea bazei ereditare a
viitorilor produşi. Selectarea acestor masculi se face foarte minuţios, ţinând
cont de caracterele morfo-productive şi ere­ditare ale femelelor partenere şi
probabilităţii obţinerii unei generaţii mai productive ca cea precedentă.
Însămânţarea artificială în masă la fel se poate considera drept o formă de
potrivire a perechilor „în grup”, însă ea permite folosirea la maximum a repro-
ducătorilor valoroşi. Dar şi în sistemul însămânţărilor artificiale se poate folosi
potrivirea individuală a perechilor, ceea ce se practică în gospodăriile de elită.
Se practică două tipuri de potrivire a perechilor – genotipică, când se ţine
cont de baza ereditară a viitorilor parteneri şi – fenotipică, presupune selec-
tarea partenerilor la împerechere, care se aseamănă între ei (sau se deosebesc)
numai după caracterele morfo-productive, neţinând cont de baza ereditară.
Potrivirea genotipică a perechilor. Împerecherile genotipice pot fi în-
rudite şi neînrudite.
Împerecherile înrudite sunt considerate atunci, când partenerii la îm­
perechere au strămoşi comuni, care se stabileşte prin studierea pedigriului.
Dacă la studierea pedigreului s-a stabilit un strămoş comun, atât pe li­nia
maternă, cât şi pe linia paternă – produsul va fi obţinut în rezultatul împere-
cherii înrudite. În cazul prezenţei unui strămoş comun numai pe linia maternă
sau paternă, produsul nu va fi obţinut prin împerechere înrudită, doar unul
dintre părinţii acestuia a fost obţinut prin împerecheri.
Gradul de rudenie se stabileşte marcând prin cifre romane generaţia (rân-
dul în pedigriu) în care se află strămoşul comun pe linie maternă şi în care – pe
linie paternă.

94
 În cazul repetării strămoşului comun în mai multe generaţii pe linia ma-
mei sau a tatei, separarea între generaţii se face prin virgulă, iar între strămoşii
comuni pe linia mamei şi a tatei - prin linie. De exemplu, dacă strămoşul co-
mun se află pe linia mamei în rândul II, iar pe linia tatei - în rândul III, gradul
de înrudire se va scri II-III; dacă strămoşul comun se află pe linia mamei în
rândul I şi III, iar pe linia tatei – în rândul II şi III, gradul de înrudire se va scri
I, III-II, III.
Gradul de rudenie poate fi:
- foarte strânsă: este cel mai intensiv grad de con­sangvinizare, împere-
cherile se fac de tipul mamă-fiu (I-II), fiică-tată (II-I), fraţi-surori (II, II-II,
II). Se efectuează numai în gospodării de prăsilă sub supravegherea strictă a
specia­listului cu un scop bine determinat anterior – crearea de noi rase sau linii
specializate pentru hibri­dare intraliniară.
- consangvinitate apropiată: sunt de tipul bunici-nepoţi (III-I), bunei-ne-
poate (I-III) sau II-III; III-II etc. Se practică la creşterea pe linii în rasă pură;
- consangvinitate moderată: sunt de tipul III-III; III-IV; IV-III.
- consangvinitate îndepărtată: strămo­şul comun se găseşte în rândul IV
şi V al pedigriului şi nu influenţează, practic, descendenţa.
Primele 2 tipuri de consangvinizare permit fixarea în bază ereditară a
viitorilor indivizi şi intensificarea caracterelor selecţionate, cât şi puterea de
transmitere a acestora prin ereditate de către descendenţi.
Ultimele 2 forme de consangvinizare nu provoacă depresiuni genetice
sau alte fenomene improprii.
Efectele negative ale împerecherilor înrudite se manifestă mai frecvent la
diminuarea performanţelor productive şi de reproducţie a populaţiei, şi aceas-
tă redu­cere este proporţională cu gradul de consangvinizare, fiind cauza prin-
cipală în sporirea homozigoţiei.
Potrivirea fenotipică a perechilor. Potrivirea fenotipică a perechilor
presupune selectarea partenerilor la împerechere, care se aseamănă între ei
(sau se deosebesc) numai după caracterele morfo-productive, neţinând cont
de baza ereditară.
Împerecherile fenotipice se realizează în 2 variante: împerecheri omoge-
ne, care constau în folosirea la reproducţie a cuplurilor mascul-femelă, ase-
mănătoare din punct de vedere fenotipic, dar nu identice şi împerecheri hete-
rogene are loc în caz când se execută între indivizii de sex opus, care diferă
între ei prin unul sau mai multe caractere.
Potrivirea omogenă a partenerilor pentru împerecheri nu numai că con-
solidează în baza ereditară a produşilor, a caracterelor dorite selectate, dar

95
şi sporeşte în generaţiile următoare omogenitatea efectivelor de anima­le după
manifestarea indicelui selectat, precum şi a puterii de transmitere prin moştenire
a acestuia, deci contribuie la sporirea valorii de prăsilă a efectivului întreg.
Gradul de asemă­nare a partenerilor la împerechere după indicele selectat
poate fi diferit, însă cu cât acesta este mai mare, cu atât efectul de consolidare a
indicelui selectat va fi mai mare, cu atât efectul pozitiv al împerecherilor omoge-
ne asupra puterii de transmitere ereditară a acestuia va fi mai pronunţat.
Varianta extremă a împerecherilor omogene sunt împerecherile înrudite.
Asemănarea partenerilor la împerechere poate fi numai după un ca­racter
sau după mai multe caractere. De exemplu: la creşterea bovinelor de lapte se
pot potrivi perechile la consolidarea numai a producţiei înalte de lapte, dar se
pot potrivi perechi în scopul consolidării producţiei înalte de lapte şi a conţi-
nutului înalt de grăsime în el.
La practicarea împerecherilor omogene trebuie, însă, de analizat minu­
ţios prezenţa în efectiv a unor defecte, care, în rezultatul acestei forme de
împerecheri, se pot consolida şi transmite prin moştenire viitoarelor gene­raţii.
De exemplu: dacă conţinutul de grăsime în lapte este scăzut, nu se practică
împerecheri omogene.
Folosirea îndelungată a împerecherilor omogene conduce şi la scăderea
rezistenţei animalelor la diferiţi fac­tori stresanţi, la reducerea nivelului pro-
ductiv şi în cazuri mai grave (când sunt împerecheri înrudite) – la apariţia
simptomelor de degenerare a rasei.
Împerecheri heterogene presupune selectarea şi împerecherea parteneri-
lor vădit diferiţi după carac­terele selecţionate, principale fiind nivelul produc-
tiv, particularităţile exterioare şi de consti­tuţie, precum şi originea etc.
Scopul împerecherilor heterogene este combinarea cât mai efectivă a ca­
racterelor morfo-productive ereditare ale partenerilor în baza ereditară a des­
cendenţei pentru a obţine o generaţie cu caractere dorite, utile pentru om.
De exemplu: se pune problema menţinerii producţiei înalte de lapte a
vacii (vacilor) din efectiv, dar, totodată, şi sporirea conţinutului de grăsime
şi proteină în lapte. Pentru aceasta, se selectează pentru împerechere un taur,
producţia de lapte a mamei căruia este înaltă şi conţinutul de grăsime şi prote-
ină în lapte este superior mediei pe populaţie, această împerechere are ca scop
combinarea producţiei înalte de lapte a mamei cu conţinutul înalt de grăsime
în laptele ascendenţei tatălui.
Nu se recomandă, de exemplu, pentru o vacă cu constituţia fină, spinare
şi şale concave sau moi, de selectat pentru împerechere un taur cu constituţie
grosolană; nu se recomandă, de asemenea, de selectat pentru o vacă cu pro-

96
ducţia mare de lapte, dar cu conţinut de grăsime în lapte redus, un taur care
a fost testat ca înrăutăţitor după producţia de lapte, chiar dacă în laptele as-
cendenţei conţinutul de grăsime este înalt. În cazul necesităţii corectării unui
defect, partenerul la împerechere se selectează absolut fără defecte, în caz
contrar, îndepărtând un defect, poate apărea altul.
Unul dintre avantajele potrivirii heterogene a perechilor este sporirea via­
bilităţii descendenţei, întăririi constituţiei şi a prolificităţii viitoarei generaţii.
Indiferent de forma de realizare a potrivirii perechilor, acestea au un scop
comun: de a obţine în următoarea generaţie animale cu un potenţial productiv
mai înalt, în comparaţie cu generaţia precedentă.
De aceea, în lucru de selectare şi potrivire a perechilor se porneşte de la
următoarele principii generale:
- „bun cu bun produc mai bun”, adică dacă pentru femela cu performan-
ţe înalte este selectat pentru împere­chere un mascul, de asemenea, cu perfor-
manţe înalte, ne putem aştepta la obţinerea unor produşi valoroşi.
- “rău cu bun se îmbunătăţeşte prevede condiţii când întotdeauna mas-
culii, după performanţele lor morfo-productive şi ereditare, sunt mai superi­ori
femelelor pentru a realiza principiile sus-numite.
Potrivirea perechilor în funcţie de vârsta animalelor. S-a constatat, că
de la perechile prea tinere sau de la perechile prea bătrâne se obţin descendenţi
mai puţin valoroşi, mai cu seamă în cazul în care pentru femelele tinere se
selectează masculi prea tineri, iar pentru cele bătrâne - prea bătrâni.
Ace­eaşi situaţie este când pentru femelele tinere se selectează masculi
bătrâni şi invers.
Fenomenul nominalizat se explică prin faptul, că organismul tânăr este
încă insuficient dezvoltat, iar la cel bătrân deja funcţiile biologice slăbesc.
Se recomandă ca pentru femelele tinere să fie selectaţi ca parteneri pen-
tru împerechere masculi de vârstă medie, pentru femelele de vârstă medie se
poate de selectat pentru împerechere masculi de orice vârstă, în conformitate
cu planul potrivirii perechilor, iar pentru femelele mai bătrâne - masculi de
vârstă medie.
Cea mai bună descendenţă se obţine de la partenerii care la împere­chere
sunt în vârstă matură, în deplină forţă.
Potrivirea perechilor în funcţie de relaţiile de rudenie. Reproducătorii
care se folosesc într-o gospodărie sau alta pot fi neînrudiţi genetic faţă de tot
efectivul-matcă, neînrudiţi numai cu o parte din efectiv sau pot fi înrudiţi cu
acesta prin înrudire apropiată sau moderată ori numai cu unele animale, dacă
a mai fost folosit în acest efectiv (în el pot fi fiicele lui).

97
 De aceea, înainte de a selecta reproducătorii – viitorii parteneri la împere­
chere, se cere o analiză minuţioasă a relaţiilor de rudenie a viitorilor parteneri.
Potrivirea perechilor în funcţie de combinativitate genealogică (capa-
citate de combinare genealogică).
Unele şi aceleaşi femele, în re­zultatul împerecherilor cu diferiţi masculi,
produc descendenţi mai buni sau mai puţin valoroşi. Aceasta se observă şi
la masculii reproducători – la împerecherea cu femele de o origine – produc
descendenţă valoroasă, cu altele de altă origine – mai slabă.
Deseori de la indivizi cu performanţe înalte, la potrivirea nereuşită a pe-
rechilor, se obţin produşi cu performanţe medii.
De aceea, se cere o analiză minuţioasă a originii partenerilor la împe­
rechere (mai cu seamă a reproducătorilor masculi şi a rezultatelor împere­
cherilor precedente pentru a evidenţia combinările genealogice reuşite şi a
prevedea şi planifica din timp rezultatele posibile ale potrivirii perechilor.
Potrivirea perechilor în funcţie de gradul de prepotenţă. Dacă repro-
ducătorul mascul este testat ca prepotent – ameliorator, pentru împerecheri cu
el se pot selecta oricare femelă şi se poate aştepta o descendenţă cu performan-
ţe bune, întrucât acesta va transmite strict performanţele sale productive înalte
descendenţei. În lipsă de amelioratori, se recomandă de a folosi reproducători
neutri, întrucât aceş­tia, având o putere slabă de transmitere prin ereditate a
caracterelor lor, nu vor influenţa asupra valorii caracterelor selectate, totodată,
fiind neutri, vor permite păstrarea caracterelor ereditare ale mamelor.
Dacă masculul reproducător este testat ca prepotent înrăutăţitor, aces­ta nu
se recomandă de folosit la împerecheri.
În cazul efectuării potrivirii perechilor pe bază de linii, alegerea repro­
ducătorilor pentru înlocuire se face din aceleaşi linii cu care se lucrează, ţinând
cont de capacitatea de combinare a caracterelor ereditare în scopul obţinerii
descendenţei valoroase.
Însă, pentru evitarea împerecherilor înrudite, reproducătorii se înlocuiesc
(se schimbă) fiecare 2-2,5 ani. În­locuirea masculului unei linii se face cu un
mascul din altă linie, apoi din a III-a, în aşa mod, reproducătorii din linia I-a
trebuie să revină în această turmă peste 10 ani, acest procedeu se mai numeşte
„rotaţie de linii”.
Această metodă are şi unele dezavantaje, şi anume:
• schimbarea liniei în fiecare 2-2,5 ani conduce la o variabilitate mare a
efectivului, ceea ce nu permite a menţine direcţia selecţiei şi reduce efectul ei;
• se reduce posibilitatea folosirii capacităţilor combinative valoroase ale
partenerilor;

98
 • nu se exclude posibilitatea împerecherilor înrudite pe linie maternă, în-
trucât nu se duce evidenţa originii femelelor.
Planul împerecherilor (planificarea împerecherilor). Planificarea împe-
recherilor se efectuează de către specialiştii centrelor de selecţie împreună
cu specialiştii gospodăriilor în care acestea vor fi im­plementate. Planurile de
potrivire a perechilor se alcătuiesc, de regulă, după terminarea bonitării şi
determinării valorii de prăsilă a indivizilor din efectiv.
Planurile de potrivire a perechilor se alcătuiesc pe durata unui an sau a
perioadei de înlocuire a reproducătorului (2 ani). Pentru gospodăriile de elită
şi fermele de prăsilă acesta reprezintă un compartiment al planului de perspec-
tivă de lucru cu populaţia pentru 4-5ani.
În planul de potrivire a perechilor se oglindeşte scopul şi principiile gene-
rale, cât şi particularităţile anumitor variante de împerecheri cu ar­gumentarea
fiecăreia, precum şi schema împerecherilor, în funcţie de struc­tură genealogi-
că a populaţiei.
În cazul potrivirii perechilor prin metoda de grupă, în plan se indică care
mascul reproducător este planificat după o grupă sau alta de femele sau care
reproducători sunt repartizaţi la o fermă sau alta şi de ce.
Când planificarea se face pentru potrivirea individuală a partenerilor la
împerechere, în plan se indică lista femelelor şi a masculilor planificaţi pentru
împerechere şi argumentarea acestor împerecheri.

2.4. Metode de creştere a animalelor domestice

Prin metode de creştere a animalelor domestice se înţelege sistemul direc-
ţionat de împerechere a partenerilor participanţi la reproducţie ţinându-se, nu-
maidecât, cont de următoarele caracteristici ale partenerilor la împerechere:
• apartenenţa de specie, rasă şi structura ei interne (linie, familie);
• gradul de înrudire;
• asemănarea după fenotip şi genotip.
Clasificarea metodelor de creştere. Conform clasificaţiei clasice, creş-
terea animalelor domestice se reali­zează prin două metode:
• creştere în rasă curată (pură);
• creştere prin încrucişare.
Fiecare din aceste metode se clasifică în felul următor (fig. 45).
Creşterea în rasă pură. Această metodă de creştere prevede împere-
cherea partenerilor ce apar­ţin de aceeaşi rasă, iar produşii obţinuţi sunt con-
sideraţi de rasă pură.

99
 Figura 45. Schema de clasificare clasică a metodelor de creştere a ani-
malelor domestice
Creşterea în rasă pură se efectuează în gospodăriile de elită, în fermele de
prăsilă şi în nucleele de prăsilă a fermelor de producţie-marfă. Scopul creşterii
animalelor în rasă pură constă în:
• consolidarea şi menţinerea particularităţilor morfo-fiziologice şi pro­
ductive specifice rasei;
• perfecţionarea rasei selecţionate în direcţia dorită;
• obţinerea animalelor de prăsilă pentru ameliorarea efectivelor de ani­
male din fermele de producţie-marfă.
Produşii obţinuţi în urma împerecherilor partenerilor în rasă pură se ca-
racterizează prin grad înalt de homozigoţi şi, ca rezultat, printr-o putere mai
mare de transmitere, prin ereditate, a caracterelor selecţionate. În afară de
aceasta, ei sunt comparativ asemănători cu părinţii atât după structura geneti-
că, conformaţia corporală, particularităţile biologice şi productive, cât şi după
valoarea de prăsilă.
O importanţă foarte mare la creşterea în rasă pură se acordă originii ani-
malelor, care se stabileşte atât după registrele şi fişele de prăsilă, după parti-
cularităţile exteriorului şi ale constituţiei, cât şi după grupele sangui­ne, mai cu
seamă, după originea reproducătorilor valoroşi.
Pentru ameliorarea calităţilor marfo-productive şi de prăsilă a anima­lelor
în sistemul de creştere în rasă pură, în lucrul de selecţie se folosesc diferite
procedee, şi anume: aprecierea calităţilor productive şi de prăsilă a animale-

100
lor, selectarea direcţionată şi potrivirea perechilor, creşterea pe bază de linii,
inclusiv şi încrucişarea de linii şi lucrul cu familiile.
Selecţia poate fi efectuată în interiorul unei sau mai multe populaţii de
animale de aceeaşi rasă. Aprecierea calităţilor animalelor se efectuează după
caracterele fenotipice (exterior, constituţie şi producţii) şi genotipice (după
origine şi calitatea descendenţei).
Pe baza analizei efectuate, se evidenţiază următoarele grupe de ani­male:
• animale remarcabile (renumite) după un caracter (de exemplu, după pro-
ducţia de lapte sau după conţinutul de grăsime în lapte) sau după un complex
de caractere (de exemplu, după masa corporală, producţia de lână, lungimea şi
desimea lânii la oi sau după numărul de ouă, masa de ouă la păsări, valorifica-
rea hranei la porcine şi păsări etc.);
• animale cu combinare favorabilă a caracterelor utile (de exemplu, cu
producţia de lapte şi procentul de grăsime superioare mediei pe efectiv);
• animale cu combinare nereuşită a caracterelor utile (de exemplu, produc-
ţia de lapte superioară mediei pe efectiv, iar conţinutul de grăsime – inferior);
• animale cu caractere utile inferioare valorilor medii pe efectiv. Aces­te ani-
male se rebutează atât din fermele de prăsilă, cât şi din cele de producţie-marfă,
iar pentru reproducţie se selectează numai cele cu producţii superioare.
Pentru selectarea animalelor cu cele mai bune performanţe produc­tive, în
procesul de perfecţionare a rasei, se face compararea indivizilor din efectivul
analizat cu standardul de rasă. Pentru fiecare rasă se stabileşte un standard,
adică cerinţe minime faţă de valoarea caracterelor productive, conformaţie
corporală şi origine, la care se orientează specialistul selecţionator în apre-
cierea calităţilor productive şi de prăsilă în timpul bonitării. De exemplu, la
primele etape de creare, în Republica Moldova, a tipului de ovine pentru lapte
a rasei Ţigaie s-a ţinut cont de următoarele criterii de apreciere şi selectare a
ovinelor de tip solicitat: greutatea corporală la berbeci – 70-80, la femele –
45-50 kg, producţia de lapte pentru 180 de zile – 140-160 kg, producţia de
lână curată – 2,2-2,4 kg, lungimea lânii – 11-8,0 cm, fineţea lânii – 28-30µ,
prolificitatea – 135-140%.
Pentru sporirea efectului selecţiei la creşterea în rasă pură se recurge la
potrivirea perechilor în funcţie de scopul urmărit şi apartenenţa partene­rilor de
una sau altă linie din interiorul rasei.
Creşterea în rasă pură se realizează prin două metode de împerecheri (de-
talii la capitolul “Potri­virea perechilor”):
• împerecheri înrudite (fig. 46);
• împerecheri neînrudite.

101
 Esenţa biologică şi semnificaţia practică. Împerecherile înrudite con-
duc la consolidarea în bază genetică a performanţelor ereditare valoroase a
întemeietorului.
Creşterea în rasă pură, de regulă, se efectuează prin împerecheri neîn­
rudite. În acest caz, se face potrivirea heterogenă a perechilor, crosuri in-
traliniare, împrospătarea sângelui în scopul sporirii vitalităţii şi ameliorării
sănătăţii indivizilor etc.
Prin această metodă de împerecheri se păstrează atât plasticitatea ra­sei,
cât şi puterea de acomodare la condiţiile noi de existenţă.

Figura 46. Schema creşterii în rasă pură prin împerechere înrudită:

A – femele neînrudite, B – reprodu­cător mascul cu performanţe productive
excelente, mult superioare me­diilor pe rasă (întemeietor sau fondator de linie), F1
– fiicele întemeietorului, selectate pentru imbreeding (prima generaţie neconsangvi-
nizată), F2 – fiicele în acelaşi timp nepoatele întemeietorului, selecţionate pentru
inbreedingul repetat (prima generaţie consangvinizată), F3 – fiicele concomitent
strănepoatele întemeietorului, selectate pentru inbreedingul repetat (cea de-a doua
generaţie consangvinizată)

La creşterea în rasă pură, o importanţă deosebită se acordă potrivirii pere-

chilor după apartenenţa de linie.

102
 Aplicarea în practica de selecţie a acestei metode prevede 3 etape:
1) de creare a liniei;
2) de consolidare şi perfecţionare a liniei create;
3) de folosire a liniei în procesul de perfecţionare a rasei.
Perioada de creare a liniei. La această etapă, în primul rând, se de­termină
atât scopul şi problemele ce trebuie rezolvate prin crearea acestei linii, cât şi
metodele şi planul de lucru pentru crearea acesteia.
Linia poate fi creată atât în primul stadiu de formare a rasei, cât şi mai târziu –
în procesul de consolidare a caracterelor de rasă şi de perfecţionare a acesteia.
În primul caz, se efectuează un şir de împerecheri special potrivite în sco-
pul obţinerii posibile a viitorului fondator de linie, a unui reprodu­cător mascul
cu performanţe productive excelente, mult superioare me­diilor pe rasă.
În cazul al doilea, linia nouă poate apărea din efectivul total de ani­male, ca
rezultat al lucrului de prăsilă profund în interiorul unei populaţii sau rase, cu fo-
losirea unor reproducători valoroşi. De fapt, aceasta este evidenţierea unui grup
de animale în interiorul populaţiei sau al unei linii, cu performanţe productive
mai înalte decât a restului de animale, al unei ramuri a liniei existente.
La alegerea fondatorului liniei, acesta trebuie nu numai să manifeste per-
formanţe productive superioare, dar şi să producă o descendenţă înalt produc-
tivă şi omogenă după aceste caractere, adică acest reproducător tre­buie să fie
prepotent ameliorator.
În lucrul de selecţie de mai departe trebuie de păstrat şi de consolidat
în linie a performanţelor fondatorului de linie şi, în acest scop, pentru îm­
perecheri cu el, se selectează femelele neînrudite, care se aseamănă fenotipic
(conformaţie corporală, productivitate, exterior) cu descendenţa fon­datorului
de linie, ceea ce permite îmbogăţirea bazei ereditare a viitoarei descendenţe cu
noi caractere ereditare în realizarea scopului selecţiei.
În afară de împerecherile omogene neînrudite, se selectează şi une­le fe-
mele (fiice sau nepoate ale fondatorului) pentru împerecheri înrudite pentru
obţinerea unor animale consangvinitate, care, în perspectivă, se vor folosi la
menţinerea şi consolidarea caracterelor de linie.
Aceste femele înrudite cu fondatorul de linie trebuie să manifeste per­
formanţe productive înalte şi caracteristice viitoarei linii şi numaidecât să aibă
constituţie puternică şi exterior excelent, fără nici un defect.
Perioada de perfecţionare a liniei. În această perioadă se selectează
continuatorii de linie, care pot fi fiice, nepoţi, strănepoţi ai fondatorului.
Pentru consolidarea caracterelor de linie se folosesc atât împerecherile
neînrudite omogene, cât şi consangvinizarea moderată (nu mai mult de III-

103
III), aceasta permite mai rapid de a acumula în descendenţă şi consolida ca-
racterele valoroase ale fondatorului de linie.
Mai departe, pentru continuatorii de linie se selectează femelele omo­gene
fenotipic cu ei, dar neînrudite, ceea ce permite îmbogăţirea bazei ere­ditare a
liniei cu noi caractere utile etc.
Cu cât linia este mai omogenă, cu atât ea transmite mai stabil caracte­rele
ei descendenţei.
În perioada de perfecţionare a liniei, odată cu selecţia în vederea menţine-
rii omogenităţii indivizilor din interiorul liniei, în interiorul ei se evidenţiază
unele grupuri de animale, care, în limitele liniei, manifestă şi unele perfor-
manţe mai superioare mediei pe linie. De exemplu, în interio­rul liniei se pot
evidenţia femele cu o producţie de lapte mai înaltă, altele – cu un conţinut de
grăsime superior, iar al treilea – cu caractere mai bune ale producţiei de carne,
aceste grupuri de animale se numesc ramificări ale liniei. De regulă, în inte-
riorul unei linii se formează 2-3 ramificări, care mai apoi se folosesc în lucrul
de perfecţionare a liniei.
În perspectivă, cele mai preţioase ramificări, în continuare, se folosesc
mai intensiv, iar cele inferioare îşi pierd importanţa şi dispar.
Linia poate exista şi progresa numai prin selectare şi potrivire per­manentă
a perechilor şi numai în condiţiile de alimentaţie şi întreţinere, ceea ce permite
dezvoltarea caracterelor marfo-productive caracteristice acesteia.
În funcţie de intensitatea lucrului de selecţie, liniile pot fi: progresive,
stabile şi în proces de degradare.
Progresive sunt liniile în care indivizii generaţiei următoare au caractere
morfo-productive superioare celei precedente, aceste linii se răspândesc repe-
de şi le înlocuiesc pe cele cu performanţe mai reduse. De exemplu, linia Real
861 (M. Mihailov, 2002) din rasa Landrace are unele caracteristici mult supe-
rioare standardului rasei: vârsta atingerii masei de 100 kg – 170 de zile, spor
mediu zilnic la îngrăşare – 944 g, consum speci­fic de furaje – 3,014 UN, masa
jambonului – 10,8 kg, conţinutul de carne în carcasă – 58,5% (standardul: 180
de zile, 780 g, 3,3 UN, 11 kg, 58-60% corespunzător). Aceste linii contribuie
considerabil la ameliorarea rasei.
Stabile sunt liniile, ale căror indivizi, din generaţie în generaţie, după
performanţele productive, nu se deosebesc considerabil. Aceste linii, fiind ob-
ţinute de la fondatorii valoroşi, păstrându-şi aceste calităţi, sunt fo­losite pentru
ameliorarea caracterelor unei populaţii, însă nu influenţează practic ameliora-
rea performanţelor rasei în general.
Dacă în interiorul acestor linii se vor evidenţia 1-2 grupe de animale cu

104
performanţe superioare mediei pe linie, pe baza acestora se pot forma alte
linii, dacă nu – linia cu timpul degenerează şi dispare.
În procesul de degenerare sunt considerate liniile cu un nivel produc­tiv
mai redus ca media pe rasă, cu aceste linii nu se lucrează şi ele dispar.
De regulă, o linie funcţionează 3-4 generaţii, aceste linii se formează pe
baza unor fondatori performanţi, prepotenţi amelioratori, create mai frecvent
prin împerecheri înrudite, ceea ce permite consolidarea genotipului şi obţine­
rea animalelor cu performanţe productive şi de prăsilă garantate.
Numărul de linii în interiorul unei rase nu este limitat. Se consideră că cu
cât în rasă sunt mai multe linii, cu atât ea este mai valoroasă genetic, însă N.
G. Dimitriev consideră că optim într-o rasă trebuie să fie 5-6 linii, iar în rasele
cu areal larg de răspândire – 5-6 linii în fiecare tip zonal de rasă.
În limitele unei gospodării de prăsilă se recomandă lucrul cu 3-4 linii, iar
în gospodăriile de producţie-marfa, de regulă, se întăresc reproducătorii unei
linii, după 2 ani – a alteia, apoi a celei de a treia etc.
În procesul de perfecţionare a rasei se practică şi crosurile între li­nii
(împerecherile între indivizi care aparţin de diferite linii specializate), această
metodă de selecţie permite de a valorifica pe deplin resursele va­loroase ale
rasei. Ca rezultat, se obţine o îmbogăţire şi o completare a ca­racterelor pro-
ductive şi ereditare ale descendenţei obţinute în urma acestor crosuri, adică se
face o sinteză a tot ce este valoros la cele 2 linii.
Cele mai bune rezultate se obţin la crosurile între liniile bine selecţi­onate
şi consolidate prin împerecheri omogene.
În cazul lucrului cu liniile consangvinitate, pentru evitarea “depresiei
consangvine” se recurge la împerecherea femelelor consangvinitate din aceas-
tă linie cu masculi din altă linie neînrudită cu prima, acest procedeu poartă
denumirea de “împrospătare de sânge” – apoi descendenţa revine la aceeaşi
linie, dar neînrudită.
Liniile, în funcţie de efectivul de animale cu care se lucrează şi nu­mărul
de gospodării participante la procesul de selecţie, pot fi:
- deschise: animalele care se împerechează aparţin de linia dată, dar nu
sunt înrudite (autbreeding). Această metodă se aplică în gospodăriile de pră-
silă, fiind principala metodă de creştere în rasă pură. Gospodăriile de prăsilă
schimbă între ele vierii şi scroafele de diferite li­nii, de aceea efectivele de
animale din aceste gospodării sunt legate prin origine comună;
- parţial deschise: la procesul de ameliorare a rasei şi a liniilor din inte-
riorul ei participă un număr redus de gospodării, de aceea ele folosesc numai
liniile proprii şi se practică consangvinizare moderată.

105
 - închise: femelele şi masculi aparţin de una şi aceeaşi linie. Se practică
numai la începutul formării şi consolidării liniilor, în producţie nu se practică.
Lucrul de selecţie cu linia deschisă, parţial închisă şi închisă se practi­că
mai frecvent la creşterea porcinelor.
La creşterea suinelor şi păsărilor se practică crearea liniilor spe­cializate
înalt productive, unele fiind selecţionate pentru folosire în calitate de linii ma-
terne (EG), altele (BD) – în calitate de linii paterne (fig. 47).

Figura 47. Schema creării liniilor spe­cializate pentru obţinerea

hibrizilor finali în avicultură

Pentru crearea liniilor materne, selecţia şi potrivirea perechilor se face

după prolificitate, capacitate de alăptare, masa unui purcel la fătare şi omo­
genitatea cuibului; la crearea liniilor paterne în selecţie se iau caracterele de
carne ale descendenţei.
Aceste linii specializate (paterne şi materne) se încrucişează între ele
pentru obţinerea animalelor hibride (biliniare şi triliniare) pentru exploata­rea
fenomenului heterozis şi sporirea producţiei de carne.
În complexul de procedee direcţionate spre ameliorarea performanţelor
morfo-productive şi de prăsilă a raselor, o importanţă mare o au familiile de
animale.
După esenţa şi lucrul de creşterea pe familii, nu se deosebesc de creşterea

106
pe linii, acestea doar fiind mai puţin numeroase şi, de regulă, se creează şi se
perfec­ţionează într-o gospodărie.
În fiecare rasă culturală perfecţionată, pot fi evidenţiate mai multe fa­milii,
în care performanţele înalte ale fondatoarei de familie se transmit stabil prin
ereditate descendenţei generaţii la rând: de exemplu, de la vaca Malvina 2843
de rasa Simmental (IV-14437-3,94) au fost obţinute fiice – Mandarina (IV-
11209-3,8), Molva (III-10156-3,81) etc., nepoate Melo­dia (III-13783-3,8),
Mecita (IV-12131-3,81) etc.
Importanţa familiilor în perfecţionarea raselor constă şi în faptul, că în
interiorul lor se nasc animale recordiste după performanţele productive şi,
practic, toţi reproducătorii de valoare.
Pe baza lor se efectuează şi lucrul de creare a noilor linii şi de potrivire a
perechilor pentru obţinerea viitorilor reproducători masculi.
Ca şi în interiorul liniilor, în interiorul familiilor, se creează diferite ra-
mificări, care se deosebesc de masa indivizilor din familie prin carac­terele
productive mai superioare (tabelul 25), acestea influenţează pozitiv procesul
de perfecţionare a rasei şi deseori cresc într-o nouă familie.
Tabelul 25
Indicii productivi ai unor familii de scroafe de rasa Marele alb
(după T. Danilov, 2003)
Indicii Familiile
(la fătarea a II-a) Volşebniţa Taiga Soia Cherani Beatrisa
Prolificitate, purcei 10,7 11,6 11,0 11,8 12,8
Capacitatea de alăptare, kg 53,9 54,8 55,6 59,9 54,8
Masa lotului de purcei la 2 luni, kg 182,8 180,6 183,5 190,7 172,5
Numărul de purcei în lot la 2 luni 9,41 8,91 9,75 9,22 9,75

Deosebit de important apare rolul familiilor în procesul de perfecţio­nare

a raselor în prezent, când se pot transfera zigoţii de la vacile recordiste, astfel
formând noi familii şi chiar populaţii înrudite cu fondatoarele de familii – fe-
mele recordiste.
Creşterea animalelor prin încrucişare. Prin încrucişare se înţelege îm-
perecherea partenerilor ce aparţin de diferite specii, rase, linii sau a metişilor
de origine diferită.
Aceasta este cea mai răspândită metodă de creştere a animalelor, care se

107
practică din vremuri străvechi, însă o dezvoltare furtunoasă această me­todă
a căpătat la sfârşitul secolului XVIII - începutul secolului XIX. În Anglia, în
această perioadă, prin încrucişare au fost create peste 60 de rase de taurine,
porcine şi ovine.
Esenţa biologică a încrucişărilor constă în faptul că ea conduce la îm-
bogăţirea şi lărgirea bazei ereditare a descendenţei şi, totodată, sporeşte rezis-
tenţa, vitalitatea şi prolificitatea ei.
Scopul creşterii animalelor prin încrucişare constă în îmbinarea în ge-
neraţia produşilor a calităţilor valoroase ale speciilor sau raselor iniţiale şi fo-
losirea în practica de selecţie a proprietăţilor biologice ale organismelor vii – a
capacităţii combinative a caracterelor selecţiona­te şi a heterozisului.
Creşterea prin încrucişare este cea mai rapidă metodă de modificare a
bazei ereditare a viitorilor produşi. Efectul genetic al încrucişărilor con­stă
în schimbarea frecvenţei genelor şi, ca urmare, a mediei performanţelor pro-
ductive ale populaţiei.
Aceasta determină două fenomene principale:
• fluxul de noi gene (fenomenul de imigraţie), care schimbă structu­ra ge-
netică a populaţiei;
• fenomenul heterozis, ca rezultat al stării heterozigote a metişilor.
Fenomenul afluxului de gene se exploatează la încrucişările de ameli­
orare, iar fenomenul heterozis se foloseşte la încrucişările de producţie.
Din punct de vedere zootehnic, afluxul de gene poate fi util în ca­zul com-
binării reuşite a raselor iniţiale şi inutil în cazul combinărilor nereuşite.
De exemplu, la încrucişarea rasei Karakul de ovine cu rasa Ţurcană se
ameliorează calitatea pielicelelor, iar la încrucişarea aceleiaşi rase Ka­rakul cu
rasa Ţigaie, pielicelele nu prezintă nici o valoare comercială.
Încrucişarea influenţează considerabil şi variabilitatea populaţiei.
Clasificarea metodelor de încrucişare. Metodele de încrucişare sunt vari-
ate şi se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1. În funcţie de gradul de înrudire:
- încrucişare între animale care aparţin de diferite specii, iar produşii ob-
ţinuţi se numesc hibrizi adevăraţi.
- încrucişare dintre animale care aparţin de diferite rase, iar produşii ob-
ţinuţi se numesc metişi;
- încrucişare dintre animale care aparţin de diferite linii specializate, iar
produşii obţinuţi se numesc hibrizi intraliniari – animale hibride intraliniare.

108
 2. În funcţie de scopul urmărit:
- încrucişări de ameliorare, care sunt de mai multe tipuri: încrucişări de
formare de rase noi, încrucişări de infuzie, încrucişări de absorbţie.
- încrucişări industriale (de producţie). Scopul acestor încrucişări este ob-
ţinerea produşilor, care vor fi folosiţi pentru scopuri economice – obţi­nerea
unor producţii mai mari în comparaţie cu rasele parentale iniţiale din contul
exploatării fenomenului heterozis.
Încrucişările de producţie pot fi: încrucişări industriale simple (la încru-
cişare participă 2 rase (linii)), încrucişări industriale compuse (la încrucişare
participă 3-4 rase (linii)) şi încrucişări de rotaţie (rotative).
Încrucişări de ameliorare. Încrucişările de ameliorare au ca scop forma-
rea de noi rase, tipuri şi grupe de animale cu un potenţial productiv mai supe-
rior celor crescute în zona concretă pentru a fi exploatate în scopuri de repro-
ducere şi sporirea volumului de producţie calitativă şi economic convenabilă.
Din punct de vedere genetic, ele se bazează pe folosirea efectului adi­
tiv (sumar) al genelor care se manifestă în descendenţă în urma combinării
particu­larităţilor ereditare valoroase ale raselor parentale iniţiale.
Procesul de formare a noilor rase, tipuri, grupe de animale prin încrucişări
de ameliorare parcurge 5 etape:
1) elaborarea modelului şi standardului a rasei nouă;
2) alegerea raselor iniţiale, încrucişarea lor, obţine­rea metişilor de diferite
generaţii, aprecierea lor după fenotip şi genotip, selectarea tipului dorit;
3) consolidarea tipului ereditar dorit prin ameliorarea „în sine”, aplicarea
împerecherilor înrudite, neînrudite, omogene, heterogene;
4) formarea structurii rasei prin crearea liniilor şi familiilor, trecerea la
creşterea pe linii şi familii;
5) testarea efectivului de animale nou-formate, aprobarea şi introducerea
rasei în producţie.
Încrucişarea de absorbţie (de transformare) reprezintă o metodă de
transformare radicală, rapidă a unei rase locale cu producţii mici într-o rasă
înalt productivă. Se aplică în cazul necesităţii obţinerii unui efectiv de animale
cu performanţe productive înalte într-un timp scurt.
La încrucişare participă, de regulă, două rase: rasa (A) locală cu pro­ducţii
mici (rasa de ameliorat), dar bine acomodată la condiţiile locale de mediu şi
rasa (B) amelioratoare – o rasă înalt productivă perfecţionată, însă mai puţin
acomodată la condiţiile locale de mediu – o rasă de import.
Se realizează transformarea rasei A în rasa B prin împerecherea siste­
matică (în decurs de 4-5 generaţii) a femelelor din rasa de ameliorat A şi a me-

109
tişilor AB cu masculi de rasă pură din rasa B amelioratoare perfecţi­onată, adică
prin „absorbţia” rasei locale (A) de către rasa amelioratoare (B) şi obţinerea unui
efectiv de animale metise mai mult asemănătoare cu rasa B (fi­g. 48).

Figura 48. Schema încrucişării de absorbţie

După cum rezultă din schemă, la încrucişare participă două rase, şi în ge-
neraţia F1 se obţin metişi cu 1/2 (50%) sânge de la rasa locală (A) şi 1/2 (50%)
sânge de la rasa amelioratoare (B). În continuare, femelele metise în generaţi-
ile F1, F2, F3 se împerechează cu masculi de rasa (B) pură, iar metişii masculi
se cresc pentru producţia de carne şi în reproducţie nu participă. În generaţia
F4, când metişii conţin parte sânge a rasei A (6,25%) şi 15/16 parte sânge a rasei
B (93,75%), aceştia se cresc „în sine”, adică şi femelele şi masculii parteneri
la împerechere sunt metişii de generaţia F4.
La această etapă, efectivul de animale ameliorate se consideră de rasă
pură (cota de sânge calculată anterior indică, de fapt, cota eredităţii raselor
primare în generaţiile de metişi, însă aceasta este mai mult o valoare statis­tică,
decât valoare de prăsilă).
Efectul încrucişărilor de absorbţie depinde de următorii factori:
- gradul de asemănare a raselor: cu cât rasele iniţiale, alese pentru în-
crucişare, vor fi mai apropiate după origine şi performanţele productive, cu
atât procesul de transformare va decurge mai bine. De exemplu, trans­formarea
oilor de rasă Ţigaie cu lână semifină în rasa cu lână fină de tip Merinos va fi

110
mai rapidă decât a rasei Ţuşca cu lână aspră, neomogenă; pentru transformare în
primul caz vor fi necesare 1-2 generaţii, pentru cazul al doilea – 4-5 generaţii.
Rasa de taurine Roşie de stepă va fi transformată mai rapid într-o rasă
înalt productivă, dacă pentru încrucişare se va folosi o rasă de rădăcina roşie
(Angler, Roşie estoniană, Roşie de stepă) etc.;
- nivelul productiv şi de prăsilă al partenerilor la încrucişare: repro-
ducătorii rasei amelioratoare trebuie să fie de rasă pură, prepotenţi ameliora-
tori, acestea permit a obţine o descendenţă cu înalte performanţe productive;
- intervalul dintre generaţii: durata procesului de transformare a rasei
de ameliorat într-un efectiv de animale ameliorate, asemănătoare cu rasa ame-
lioratoare, este strâns legat de intervalul dintre generaţii – cu cât acesta este
mai scurt, cu atât şi durata de obţinere a tipului dorit de ani­male este mai
redusă. De exemplu, intervalul dintre generaţii la porcine constituie 2,5 ani şi
procesul de transformare va dura 6-7 ani, la taurine intervalul dintre generaţii
este de 5-6 ani şi procesul de transformare va dura 20-25 ani;
- caracterul selecţionat: diferite caractere selecţionate necesită o du­rată
diferită. Procesul de transformare prin încrucişare sau absorbţie a unui efectiv
de taurine cu producţii de lapte şi cantitatea de grăsime reduse între un efectiv
înalt productiv decurge mai rapid decât procesul de transformare a unui efec-
tiv de ovine cu lână groasă în unul cu lână fină.
Încrucişările de absorbţie se folosesc mai frecvent la creşterea tauri­nelor de
lapte, ca rasă amelioratoare se foloseşte rasa Holstein, Bălţată cu negru etc.
Încrucişarea de infuzie (infuzie de sânge) este o metodă de perfecţio-
nare a performanţelor productive ale unei rase culturale (de bază), dar la care
unul din caracterele productive nu corespunde scopului dorit. De exemplu:
rasa Holstein cores­punde, după principalele caractere productive, cerinţelor
unei rase perfec­ţionate, dar laptele conţine un procent redus de grăsime.
La încrucişare participă 2 rase cu acelaşi profil de producţie. Pentru a co-
recta acest neajuns sau defect, femelele din rasa care trebuie perfec­ţionată (de
exemplu, rasa de bază Holştein), rasă cu un conţinut redus de grăsime în lapte
se împerechează cu masculii dint-o rasă tot perfecţionată, dar la care acest
caracter este bine dezvoltat, de exemplu, rasa Jersey, caracterizată prin cel mai
înalt conţinut de grăsime în lapte.
Încrucişarea se face o singu­ră dată (infuzie de noi gene), apoi urmează
întoarcerea la rasa iniţială (de bază). Metişii obţinuţi din încrucişare se fo-
losesc în continuare în repro­ducţie: femelele, la care defectul evidenţiat la
rasa de bază a fost corectat, se împerechează cu masculii din rasa de bază, iar
masculii, după testare, evidenţiaţi prepotenţi amelioratori – cu femele din rasa

111
locală. Metişii din generaţia a II-a (F2) se înmulţesc „în sine” pentru consoli-
darea caracterelor noi, obţinute prin încrucişare (fig. 49).

Figura 49. Schema încrucişării de infuzie

Efectul genetic, rezultat al încrucişării de infuzie, se obţine prin ma­jorarea
frecvenţei genelor valoroase, responsabile de caracterul selecţionat (prevăzut
pentru ameliorare) şi crearea în acest mod a unei baze ereditare mai largi pen-
tru selecţia ulterioară.
Încrucişarea de infuzie se poate aplica în mai multe variante. În cazul în
care metişii din generaţia I-a corespund scopului urmărit se poate trece deo-
dată la creşterea acestora în sine, şi printr-o selecţie intensi­vă şi potrivire a pe-
rechilor se obţine consolidarea caracterelor noi obţinute prin infuzie de sânge.
Dacă metişii din generaţia I-a nu corespund tipului dorit de animale, se revine
la rasa de bază (încrucişări de reversie), obţinându-se metişi F2 cu 3/4 cotă de
sânge al rasei de bază, iar în unele cazuri şi F3 cu 7/8 cotă de sânge al rasei de
bază şi numai după aceea se trece la creşterea „în sine”.
Încrucişările de infuzie se practică mai frecvent la taurine pentru spo­rirea
conţinutului de grăsime în lapte, la ovine – pentru sporirea lungimii lânii, la
cabaline – pentru mărirea taliei sau a vitezei etc.
În Republica Moldova această metodă s-a folosit în scopul sporirii con-
ţinutului de grăsime în lapte la taurinele locale, pentru ameliorare s-a folosit
rasa Jersey, precum şi la ameliorarea producţiei de lapte la rasa Ţigaie, folo-
sind ca rasă amelioratoare rasa Friză germană. Avantajul acestei metode de
încrucişare constă în faptul că ea nu mo­difică considerabil baza ereditară a
rasei de bază.

112
 Trebuie, însă, de menţionat, că reuşita încrucişării de infuzie depinde, în
mare măsură, de crearea condiţiilor de mediu la nivelul cerinţelor rasei ameli-
oratoare, mai cu seamă a nivelului de alimentaţie. Dacă condiţiile de hrănire a
metişilor obţinuţi ca rezultat al încrucişării de infuzie nu cores­pund cerinţelor
fiziologice, calităţile valoroase ale rasei amelioratoare nu se manifestă în des-
cendenţă, iar potenţialul genetic nu se realizează.
Încrucişarea de formare de rase noi. Scopul principal este crearea unei
rase noi de animale de sinteză prin combinarea a însuşirilor valoroase ale
raselor participante la încrucişare şi care va manifesta şi alte însuşiri noi valo-
roase, ce nu se manifestă la rasele iniţiale.
Metoda nu are o schemă principală şi poate fi întreruptă la orice generaţie
(I-II-III) în funcţie de rezultatele obţinute în vederea creării tipului nou-dorit
de animale, după ce se trece la creşterea „în şine” .
La aplicarea în lucrul de selecţie a metodei de încrucişare de formare de rase
noi, prof. M.I. Ivanov considera că trebuie de respectat următoarele principii:
• prezentarea unei vederi clare, ce trebuie să prezinte rasa nouă (tipul, di­
recţia de producţie etc.);
• elaborarea schemei încrucişărilor (particularităţile de lucru de se­lecţie
cu fiecare generaţie);
• selecţionarea chibzuită a raselor iniţiale pentru încrucişare;
• folosirea în selecţi a unui număr cât mai mare de animale;
• aplicarea împerecherilor înrudite la prima etapă de formare a rasei con-
comitent cu o selecţie riguroasă;
• crearea condiţiilor optime de alimentaţie şi îngrijire pentru tineretul destinat
reînnoirii, care ar contribui la dezvoltarea normală a caracterelor noilor rase.
Procesul de formare de rase noi prin metoda menţionată poate fi împărţit
în 5 etape, deja menţionate anterior.
Rasa nouă de sinteză poate fi creată atât pe baza unui efectiv restrâns de
animale, cât şi pe baza unui efectiv mare, acesta fiind mai preferat.
Un exemplu clasic de creare a unei rase noi pe baza unui efectiv mic de
animale a devenit crearea de către profesorul M. F. Ivanov a rasei de porcine
Albul ucrainean de stepă, una dintre cele mai valoroase rase de porcine cu
profil mixt de producţie – carne/grăsime.
Rasa locală – porcul local ucrainean cu urechi scurte – rasă cu o masă
corporală mică şi o precocitate redusă, dar bine aclimatizată la condiţiile cli-
materice locale şi rasa Marele alb de selecţie engleză – o rasă cu prolificitate
înaltă, masă corporală şi precocitate mare, dar care se aclimatizează rău în
condiţiile Sudului Ucrainei.

113
 La prima etapă, M. F. Ivanov a încrucişat un vier (Kerzon) din cea mai
valoroasă linie a rasei Marele alb cu 5 scroafe locale ucrainene (fig. 50).
Generaţia F1 de metişi, fiind cu mult mai productivă ca porcii locali ucrai-
neni, totuşi nu corespundea tipului dorit de animale. De aceea, metişii F1 (fe-
mele) au fost împerecheate cu 2 vieri valoroşi – o grupă de femele cu vierul
Bar-Non-197 şi altă grupă cu Bar-Non-15 (fiul lui Bar-Non-197).
Din generaţia a II-a de metişi, obţinuţi de la împerecherea primei gru­pe de
femele cu Bar-Non-197 (descendenţa lui Bar-Non-197) pentru reproducţie au
fost selectate numai purcele (femele) – grup matcă, iar din generaţia a II-a de
metişi (descendenţa lui Bar-Noa-15) numai vieruşi (masculi), grupa paternă.

Figura 50. Schema creării rasei de porcine Albul ucrainean de stepă

Dintre aceştia a fost ales vierul Ascanii I, care se evidenţia favorabil după
performanţele productive (379 kg masă vie şi 105 cm înălţime la greabăn),
constituţie robustă, după conformaţia corporală corespundea tipului dorit.
Pentru a fixa în descendenţă calităţile valoroase ale lui Ascanii I şi a le
răspândi în populaţia de animale ale viitoarei rase, s-a trecut la încruci­şarea
metişilor F2 de tipul dorit “în sine”, cu aplicarea consangvinităţii pe progenitor
(Ascanii I). Acest reproducător remarcabil a fost folosit la îm­perecheri conse-
cutive în calitate de semifrate (II-II), tată (II-I), şi, în sfârşit – de bunic (III-I).
Întrucât în condiţiile de înrudire strânsă, numaidecât, apare „depresia con-
sangvină”, pentru evitarea acesteia, M. F. Ivanov a aplicat o selectare foarte

114
riguroasă în descendenţă a indivizilor cu simptome de degenerare, constituţie
slabă, foarte fină, vitalitate scăzută, rezistenţă foarte redusă etc. Din generaţia
I-a de metişi au fost selectaţi pentru reproducţie numai 15-16% din indivizi,
din generaţia a II-a – numai 13%.
După aceeaşi schemă au fost create şi alte linii: Zadornîi, Stepneac, Vo-
rojei. Cu aceste linii se lucra concomitent în diferite efective. Deci, liniile nu
erau înrudite între ele, astfel se evitau în viitor împerecherile consangvine.
La etapa finală de formare a rasei noi s-a trecut la împerecherile interlini-
are, în scopul combinării calităţilor valoroase ale liniilor şi creării pe această
bază a structurii genetice a rasei ca populaţie nouă.
Încrucişări de producţie (industriale). Scopul acestor încrucişări este
sporirea volumului de producţie-marfă (lapte, carne, ouă, lână etc.), ca rezul-
tat al exploatării fenomenului heterozis, evident pronunţat la metişii de prima
generaţie.
În funcţie de scopul urmărit, se practică mai multe variante de încru­cişări
de producţie: încrucişare industrială simplă, încrucişare indus­trială compusă,
încrucişare industrială rotativă.
Încrucişarea industrială simplă: se numeşte simplă, întrucât la încru­cişare
participă 2 rase. Scopul încrucişării constă în obţinerea metişilor de ge­neraţia F1,
care vor fi folosiţi, în totalitate, pentru obţinerea producţiei-marfă (fig. 51).

Figura 51. Schema încrucişării industrială simplă

Pentru sporirea eficienţei aplicării încrucişării industriale simple sunt ne-
cesare următoarele condiţii:
• folosirea la încrucişare a raselor perfecţionate cu performanţe pro­
ductive înalte. Folosirea raselor locale cu producţii mici nu asigură obţine­rea
unor producţii înalte la metişi;
• şi femelele şi reproducătorii masculi trebuie să fie de rasă pură, să mani-
feste o putere înaltă de transmitere (prepotenţă) a calităţilor lor descendenţei;
• selectarea reuşită a raselor materne şi paterne după capacitatea combi-

115
nativă. De exemplu: folosirea rasei Marele alb în calitate de rasă maternă şi
a rasei Landrace ca rasă paternă asigură obţinerea unor rezultate mai înalte,
decât invers;
• asigurarea condiţiilor de alimentare şi îngrijire optime pentru rea­lizarea
pe deplin a fenomenului heterozis al metişilor de generaţia F1.
Încrucişările industriale se practică în gospodăriile de producţie-marfă şi
se folosesc pe larg la creşterea tuturor speciilor de animale. De exemplu, în
ramura creşterii taurinelor pentru sporirea produc­ţiei de carne de vită, vaci­
le din rasa de lapte, ai căror descendenţi nu pot fi folosiţi în reproducţie, se
împerechează cu taurii de rase specializate în producţia de carne, iar produşii
obţinuţi se supun, în totalitate, îngrăşării şi sacrificării pentru carne (fig. 51).
Prin acelaşi principiu, încrucişarea industrială simplă este folosită în Re-
publica Moldova şi în ovicultură. Cercetările proprii au demonstrat, că încru-
cişările femelelor de rasa Ţigaie cu berbecii de rase specializate în producţia
de carne-lână Oxford Down, Letonă cu cap negru, Suffolk, Hampshire, Texel
sunt cele mai eficiente (fig. 52b, tabelul 26).

a b
Figura 52. Opţiuni eficiente ale încrucişării industriale simplă pen-
tru folosire pe larg în Republica Moldova:
a) - creşterea bovinelor pentru lapte; b) - creşterea ovinelor de rasa Ţigaie
Această metodă de creştere a ovinelor de rasa Ţigaie permite sporirea
masei corporale la metişi până la 32,9%, a carcasei – 35,0%, raportului dintre
macro-ţesuturi (carne–oase) – cu 4,4-28,6%, se îmbunătăţesc proprietăţile or-
ganoleptice ale cărnii şi se obţine reducerea consumului de furaje la 1 kg spor
în greutate faţă de rasa pură Ţigaie.

116
 La încrucişarea industrială compusă pot participa mai mult de 2 rase.
În cazul folosirii a trei rase, la prima etapă se încrucişează două rase (A şi
B), masculii metişi şi femelele rebutate se folosesc pentru obţinerea produc-
ţiei-marfă (carne), iar femelele metise (AB) din generaţie F1, selectate pentru
reproducţie, sunt împerecheate cu masculii din rasa a III-a (C), produşii obţinuţi
(A,B,C) fiind folosiţi în totalitate pentru obţinerea producţiei-marfă (fig. 53).

Tabelul 26
Calităţile productive ale mieilor în vârsta de 7 luni, obţinuţi prin di-
ferite combinaţii intrarasiale (după V. Radionov, 1979)
Masa Ponderea regiunilor
Masa anatomice tranşate Carne în Raportul
Combinări carcasei
corporală după categorii, % carcasă, carne –
intrarasiale refrigerată,
vie, kg I II III % oase, kg
kg
ŢxŢ 33,1 16,0 77,1 16,8 6,1 87,6 7,09
Ţ x R.M. 34,1 16,3 78,6 16,1 5,3 88,7 7,90
Ţ x M.F. 36,5 18,4 78,4 16,4 5,2 90,2 9,12
Ţ x L. 37,3 18,0 78,8 16,3 4,9 88,0 7,40
Ţ x L.c.N. 42,5 20,3 79,8 14,4 5,8 88,3 7,69
Ţ x O.D. 43,4 20,9 78,3 16,5 5,2 89,0 8,14
Ţ x S. 44,0 21,6 81,3 15,0 5,7 90,0 7,93

Notă: Ţ – Ţigaie, O.D. – Oxford Down, M.F. – Merino-Fleisch, L. – Lincoln,

R.M. – Romney marsh, L.c.N. – Letonă cu cap negru, S – Suffolk.
Metoda are următorul avantaj: în com­paraţie cu încrucişarea industrială
simplă, valorifică capacităţile avansa­te de reproducţie şi alăptare manifestate
de femelele metise F1.

Figura 53. Schema încrucişării industrială compusă

117
 Aplicarea metodei la creşterea porcinelor constă în împerecherea scroa-
felor din rasa Marele alb sau Yorkshire cu vierii din rasa Landrace, masculii
me­tişi rezultaţi ale acestei încrucişări se îngrăşă şi se sacrifică, iar femelele
metise, apte pentru reproducţie, se împerechează cu vierii din rasa Pietrein sau
Hempshire, rase cu calităţi valoroase ale carcasei (fig. 54). Toate animalele din
generaţia a II-a (F2) sunt îngrăşate şi sacrificate.

Figura 54. Aplicarea metodei încrucişarea industrială

compusă la creşterea suinelor
Cercetările efectuate au arătat superioritatea hibrizilor comerciali multi-
rasiali comparativ cu acei di- sau trirasiali (tabelul 27).
Tabelul 27
Producţia de carne a unor hibrizi intrarasiali de porcine
(după I. Rotaru, V. Harea)
Combinări intrarasiale
Indicii [(M.A. x L.) x
T.S. x H (T.S. x H) x P
E.B.] x(PxH)
Vârsta atingerii masei de 100 kg, zile 193 184 181
Consum furaje la 1 kg spor, UN 4,06 3,92 3,97
Lungimea carcasei, cm 93,7 94,0 97,9
Grosimea stratului de slănină, mm 23,6 20,4 21,2
Masa jambonului, kg 11,8 12,9 12,6
Notă: T.S. – tipul Sudic; H – Hampshire; P – Pietrain; M.A. – Marele alb; E.B.
– Estoniană de bacon; L – Landrace.

118
 În Anglia, pentru sporirea producţiei de carne de ovine şi îmbună­tăţirea
calităţii acesteia, rasele de ovine locale din regiunile de munte sunt încrucişa-
te cu berbecii din rase prolifice: Landrace finlandez, Romanov etc. Femelele
metise, obţinute de la încrucişare (F1), sunt comercializate cres­cătorilor de
ovine din zonele de şes cu condiţii de alimentaţie mai favora­bile şi păşuni
bogate, unde acestea sunt împerecheate cu berbeci din rase specializate de
carne – Southowrn, Suffolk pentru obţinerea mieilor cu un heterozis foarte
înalt, manifestat în condiţii optime de alimentaţie.
Rasele prolifice şi cele specializate în producţia de carne sunt crescute în
rasă pură numai pentru obţinerea berbecilor.
Acest sistem de producere a cărnii de oaie se foloseşte în Anglia încă din
secolul trecut şi se mai numeşte “stratificare ecologică”.
Încrucişarea industrială rotativă sau alternativă: pot fi folosite 2,3 şi
chiar 4 rase, care se folosesc într-o anumită succesiune şi se realizează după
cum urmează (în cazul folosirii a trei rase):
- se încrucişează rasa A cu B, se selectează o parte din femele metise AB
pentru reproducţie, iar metişii AB masculii şi restul femelelor se folo­sesc pen-
tru producerea de carne-marfă;
- femelele metise AB, selectate pentru reproducţie, sunt împerecheite cu mas-
culii de rasa C, din produşii obţinuţi se selectează o parte de femele metise ABC,
iar masculii şi restul femelelor se folosesc pentru producţia de carne-marfă;
- femelele metise ABC, alese pentru reproducţie, se împerechează cu vie-
rii de rasa A şi aşa în continuare (fig. 55).
Ca rezultat al schimbării succesive a raselor participante la încrucişare,
în descendenţă se menţine permanent heterozigoţia, deci – un anumit grad de
manifestare a efectului de heterozis într-un număr nelimitat de generaţii.
Avantajul acestei variante de încrucişări constă în faptul că femelele de rasă
pură sunt necesare numai la etapa iniţială de încrucişare, iar în continuare, pen-
tru împerecheri, se folosesc femelele metise, care sunt cu mult mai ieftine.
Însă, în rezultatul încrucişării rotative, se obţine o variabilitate mare a
caracterelor calitative a metişilor din generaţie în generaţie, ceea ce face di­
ficilă obţinerea unei producţii-marfă “standardizate” şi efectul heterozisului
este mai redus în comparaţie cu alte variante de încrucişări industriale.
Mai stabil se manifestă efectul heterozis la hibrizii obţinuţi de la încruci-
şarea liniilor specializate consangvinizate.
Încrucişări intraspecii şi intraliniară (hibridarea). Prin hibridare, în
zootehnie, se înţelege împerecherea parteneri­lor, care aparţin de diferite spe-
cii, iar produşii se numesc hibrizi. Aceste împerecheri se efectuează de către
om (selecţie artificială), iar în natură, de regulă, nu are loc.

119
 Figura 55. Schema încrucişării industriale rotative
Scopul principal al hibridării propriu-zise este includerea în baza ma­terială
a culturii omenirii a noi forme de animale sălbatice şi semisălbatice. În funcţie
de capacitatea hibrizilor de a produce descendenţă sau nu, deose­bim hibridare
pentru a obţine hibrizi pentru producţia-marfă, care manifestă pronunţat feno-
menul heterozis şi hibridare pentru formarea de rase şi tipuri noi de animale.
Hibridarea are loc numai în cazul împerecherii partenerilor ce aparţin de
diferite specii, dar de acelaşi gen.
În cele mai multe cazuri, hibrizii sunt sterili, mai ales masculii. Hibri­zii, de
regulă, se aseamănă ca înfăţişare cu tatăl, iar sub raportul dezvoltării – cu mama.
În scopuri practice, hibridarea se foloseşte pentru obţinerea animalelor de
muncă. De exemplu, la împerecherea calului (femelă) cu asinul (mascul) se
obţine catârul, care este foarte rezistent şi puternic la tracţiune. Hibridul obţi-
nut dintre cal (mascul) şi asin (femelă) se numeşte bardou, acesta nu prezintă
interes practic, întrucât este mai slab dezvoltat decât calul (fig. 56).
La hibrizii F1 (măgar şi cal), cromozomii nu pot fi conjugaţi, deoarece
aceştia nu sunt omologi. Prin urmare, hibrizii F1 sunt sterili.
Hibridarea stă la baza formării multor rase de taurine, cum ar fi: Santa
Ghertruda, Brangus, Charbray, Victoria, Bufalo, Beefmaster (SUA), African-
der, Bonemar (Africa), Jamaica - Houp (Jamaica) etc.
Prin hibridarea Mufionului sălbatic de munte cu oile de tip Merinos, a fost
creată rasa Merinosul de munte; prin hibrida­rea dintre specii de cerbi – o nouă
rasă de cerbi – Cerbul de Ascania.
Prezintă interes şi cercetările efectuate în vederea încrucişării calului cu zebra
şi obţinerea hibrizilor puternici, rezistenţi, numiţi zebroizi, pre­cum şi a calului do-
mestic cu calul Prejevalski. Hibrizii masculi sunt sterili, iar iepele – fecunde.
Se lucrează şi în direcţia obţinerii hibrizilor dintre oi şi capre, iepuri de
casă şi sălbatici etc.
Sunt create multe forme hibride de animale şi păsări în suinicultură, avicultură etc.

120
 Figura 56. Hibridarea animalelor de diferite specii
Totodată, trebuie de deosebit hibrizii obţinuţi ca rezultat al încrucişărilor
între 2 specii - hibrizi adevăraţi şi hibrizi obţinuţi, ca rezultat al împerecherii
indi­vizilor ce aparţin la 2 sau 3 linii din una sau mai multe rase. Hibridarea în-
tre linii prezintă cea mai perfectă metodă de mobilizare a potenţialului genetic
al animalelor, care întruneşte în sine realizările selecţiei şi încrucişărilor.
Hibridarea liniilor consangvinizate se face atât în interiorul rasei, cât
şi între rase după schema generală (fig. 57).

Figura 57. Schema hibridării între linii în avicultură

Cercetările au arătat, că producţia de ouă la păsările hibride, obţinute pe
bază de încrucişare a liniilor consangvinitate, este cu 25-30% mai înaltă în
comparaţie cu creşterea acestora în rasă pură.

121
Capitolul III. Bazele alimentaţiei animalelor de fermă

3.1. Resursele furajere folosite în alimentaţia animalelor

3.1.1.Compoziţia chimică a furajelor

Calitatea furajului, legată de compoziţia chimică şi gradul de consumabi-
litate, variază în funcţie de o serie de factori: compoziţia floristică, compoziţia
chimică a solului, umiditatea solului, regimul de precipitaţii şi temperatură.
Analiza chimică a plantelor şi a corpului animalelor denotă, că ele conţin
aceleaşi 62-63 elemente chimice: C, O, H, S, P, Na, K, Ca, Mg, Fe ş.a.; circa
95% reprezintă C, O, H şi N, animalele – mai mult carbon, azot şi substanţe
minerale, iar plantele conţin mai mult oxigen (tabelul 28).
Tabelul 28
Conţinutul elementelor chimice de bază în plante şi în corpul ani-
malelor, % (Jarrige R. et.al., 1995)
Specificarea C O N H Săruri minerale
Planta (medie) 45 42 1,5 6,5 5
Animalul (bou gras) 63 13,8 5,0 9,4 8,8

Partajarea acestora în corpul animalelor diferă, însă, şi în funcţie de vâr-

stă, specie, rasă stadiul îngrăşării; în cazul plantelor intervin factori de influ-
enţă cum sunt specia, soiul, vârsta plantelor, condiţiile pedoclimatice şi agro-
tehnice aplicate (tabelul 29).
Tabelul 29
Conţinutul substanţelor nutritive în plante
şi în corpul animalelor, %
Substanţă

Substanţe
minerale
Celuloză

Grăsime
Proteină
uscată

brută

brută

brută

Specificare Apa

Leguminoase îmbobocire 15,00 85,00 27,48 16,45 2,19 11,25

(fânuri) înflorire 15,00 85,00 16,50 44,76 3,86 9,04
Graminee orz boabe 14,30 85,70 9,40 67,80 2,10 2,50
secară
cultivate 84,00 16,00 3,00 11,10 0,60 1,30
verde

122
 tineret 50 kg - 71,84 28,16 19,90 - 4,00 4,26
tineret 200 kg - 67,79 34,21 19,31 - 10,56 4,34
Bovine

tineret 400 kg - 58,44 41,56 18,80 - 18,52 4,24

adulte grase - 60,00 40,00 18,60 - 0,40 1,00
Ovine oaie slabă
oaie
grasă
-
-
57,30
43,50
36,70
50,60
14,80
12,20
-
-
18,70
35,60
3,20
2,80
Porci tineret - 73,00 27,00 20,00 - 5,40 1,10
adulte 110 kg - 60,60 39,40 15,00 - 33,70 0,70
Iepuri - - - 21 - 6,00 -
Cabaline - - - - - 4,00 -
Păsări (pui, carne) - 72,5 27,5 22,00 - 4,40 1,10

În studiile de alimentaţie a animalelor, stabilirea compoziţiei chimice se

face după o anumită schemă (Schema Weende, fig. 58).

Figura 58. Compoziţia chimică a nutreţului (Schema Weende)

Rezultatele analizei chimice sunt utilizate pentru estimarea valorii nutritive
şi pentru echilibrarea alimentaţiei diferitelor specii şi categorii de animale.
Conţinutul brut se calculează pentru fiecare furaj, valoarea medie este cu-
noscută din tabelele de analiză chimică legiferate pe plan naţional (tabelul 30).

123
 Tabelul 30
Compoziţia chimică brută a principalelor nutreţuri, %
Denumirea
SU PB GB CB SEN B Cen B
nutreţului
Lucernă la înflorire 21,8 4,7 0,9 6,8 7,3 2,1
Porumb la înspicare 18,6 1,5 0,6 6,2 9,0 1,3
Fân lucernă 84,5 14,8 2,4 26,5 33,1 7,7
Fân natural (de deal) 85,6 9,6 2,5 25,7 41,4 6,4
Paie de orz şi ovăz 83,3 5,4 1,3 36,7 34,7 5,2
Coceni de porumb 82,6 4,5 1,6 37,8 33,2 5,5
Sfeclă furajeră 13,2 1,6 0,3 1,1 9,0 1,2
Porumb siloz 24,4 1,7 1,4 6,8 12,7 1,8
Porumb boabe 86,2 10,4 5,8 1,9 66,6 1,5
Orz boabe 86,4 10,8 2,1 4,2 67,1 2,2
Ovăz boabe 86,7 11,7 4,6 10,5 56,6 3,3
Soia boabe 88,5 34,4 22,6 5,5 22,4 3,6
Mazăre boabe 86,2 23,2 1,8 5,2 53,5 2,5
Tărâţe de grâu 88,4 16,8 4,3 9,7 51,4 6,2
Tăiţei de sfeclă 20,5 2,7 0,3 1,7 14,2 1,6
Făină de carne 93,6 74,8 8,6 --- 2,4 7,8
Făină de peşte 995,4 45,6 20,2 --- 3,1 26,5
Lapte integral 12,4 3,8 3,3 --- 4,2 0,9
Lapte smântânit 9,9 4,3 0,2 --- 4,6 0,8

Conţinutul în apă este variabil în structura nutreţurilor (8-96%) şi depin-

de de natura şi modul de producere a lor.
Clasificarea plantelor după conţinutul în apă:
- borhoturi: 95-99%;
- silozuri: 65%;
- nutreţuri verzi: 70-80%;
- fânuri: 15-17%;

124
 - rădăcinoase: 70-90%;
- concentrate 12-15%.
Unele furaje au în structura lor o cantitate mare de apă (laptele, tăiţeii
de sfeclă 74%, iarba verde 70%, sfecla furajeră 87%, porumbul siloz în faza
de lapte ceară 75%), alte furaje conţin o cantitate mică de apă (şroturi 8%,
făină de carne 10%, drojdiile furajere 10%, laptele praf 8%, sărurile minerale
2-6%).
Cerinţele de apă ale animalelor: 2-5 kg apă/kg SU ingerată, în funcţie
de specie, vârstă, stare fiziologică, temperatura mediului etc. Cantitatea in-
suficientă de apă potabilă duce la o scădere a consumului de substanţă uscată
ingerată şi ca urmare a producţiei animalelor.
Necesarul zilnic de apă pentru diferite specii de animale domestice este
(NRC, 1974) de circa:
- la vaci de lapte: 38-110 kg;
- la tineret taurin: 22-66 kg;
- la cai: 30-45 kg;
- la oi şi capre: 4-15 kg;
- la porci: 11-19 kg;
- la curci: 0,4-0,6 kg;
- la pui de carne: 0,2-0,4 kg.
Conţinutul de substanţe minerale (cenuşa brută) al nutreţurilor este va-
riabil şi reprezentat de: macroelemente (Ca, P, K, Na, Mg, Cl, S); microele-
mente (indispensabile: Fe, Cu, Co, Mn, Zn, I; toxice: Bo, Mo, F, As, Se şi
urme: Ti, Li, Rb, Ni, Cs) şi variază de la 1,2-5% în nutreţurile verzi şi între
5-14% în nutreţurile uscate.
Proteina brută reprezintă un grup mare de substanţe organice prezente în
toate organismele vii; alcătuite din C, H, O şi N, dar unele proteine conţin şi
sulf sau alte elemente minerale.
Proteina sub formă pură se găseşte în ouă (ovalmina), în lapte (lactalbu-
mina), în serul sanguin (seralbumina), iar în plante – în boabele de mazăre
(legumelina) şi boabele de porumb, orz, grâu (leucozina).
Conform conţinutului în proteine, nutreţurile pot fi grupate:
*nutreţuri proteice (cu conţinut mare în proteine):
- de origine animală (făinuri proteice, peşte – 50% PB);
- de origine vegetală (şroturi – 35-50% PB).

125
 * nutreţuri cu conţinut mediu în proteine:
- seminţe leguminoase şi oleaginoase (25-35% PB);
- nutreţuri verzi, fânuri leguminoase, tărâţe etc. (14-45% PB).
*nutreţuri cu conţinut redus în proteine (sub 12-13% PB):
- seminţe cereale (6,5-9,7% PB);
- fânuri de graminee, celulozice, rădăcini şi tuberculi etc. (0,4-5% PB).
Lipidele (grăsimea brută) sunt substanţe organice, au un important rol
biochimic şi fiziologic atât la plante cât şi în ţesuturile animale, reprezintă
sursa de energie (concentraţia lor ridicată în energie (cca 9,5 kcal/g), mai mare
de două ori decât în cazul glucidelor (4,1 kcal/g) cu rol de solvent pentru vi-
taminele liposolubile.
Grăsimile se găsesc în nutreţuri, în proporţii relativ reduse (până la 6-8%
din SU), excepţie făcând seminţele plantelor oleaginoase (cca 20% din SU la
seminţele de soia şi 30-50% din SU în alte seminţe de ex., floarea-soarelui);
dintre seminţele de cereale, cele de porumb şi de ovăz conţin cantităţi mai
mari de grăsimi (4-5% din SU), în rădăcini (sfeclă, morcovi) se înregistrează
cel mai redus conţinut în grăsimi (până la 1% din SU). Dintre reziduurile in-
dustriale, mai bogate în grăsimi sunt şroturile de floarea-soarelui şi soia, tărâţe
de grâu (4%) şi drojdiile furajere (1,5-8%).
Nutreţurile de origine animală, în funcţie de felul lor, conţin cantităţi di-
ferite de grăsimi, variaţia este destul de mare: făina de peste 10%; untura de
porc 99,4%, laptele 2-15% (5-20% din SU).
Consistenţa grăsimii din nutreţuri influenţează direct consistenţa grăsimi-
lor din produsele animale, fiindcă ele suferă puţine transformării biochimice.
În organism, lipidele au funcţii importante:
- sursă de energie pentru întreţinere şi producţii;
- sursă de acizi graşi esenţiali;
- mijloc de transport pentru vitaminele liposolubile;
- constituenţi ai membranelor celulare.
Glucidele sunt substanţe energetice pentru organism, formate din C, H şi
O într-un raport aproximativ de 1:2:1. Cele mai importante sunt: glucoza, za-
haroza în rădăcinoase şi dovleci, lactoza în lapte, amidonul în boabe de cere-
ale şi cartofi, celuloza în toate plantele uscate, aceasta fiind necesară digestiei
normale mai ales la erbivore.
Glucidele sunt dominante în regnul vegetal, unde reprezintă cca 60-80%

126
din substanţele ce alcătuiesc celulele şi ţesuturile. Nutreţurile bogate în celu-
loză sunt: paiele de cereale (40%), fânurile (30%), făina de lucernă (24,3%),
tărâţele (10%), lucerna verde (4,6%), grăunţele de porumb (3%) şi cartofii
(0,6%).
În nutreţurile de origine animală, glucidele sunt în proporţii mici fiindcă
şi corpul animalelor din care se fabrică aceste făinuri are un conţinut scăzut
de glucide.
La animale, glucidele se găsesc în proporţie redusă şi relativ constantă
(cca 1% din greutatea animalului), sub formă de glucoză şi glicogen.
Substanţele biologic active
Vitaminele sunt substanţe organice care participă la dezvoltarea corpora-
lă, la funcţia de reproducere, la formarea de enzime şi hormoni.
În funcţie de solubilitatea lor, vitaminele au fost împărţite în 2 grupe:
• liposolubile: vitaminele A, D, E, K;
• hidrosolubile: vitaminele din complexul B şi vitamina C.
Lipsa sau insuficienţa vitaminelor din hrană determină apariţia unor tul-
burări grave denumite vitaminoze, respectiv avitaminoze (în lipsă) sau hipo-
vitaminoze (în carenţă/insuficienţă).
Nutreţurile conţin cantităţi importante de precursori vitaminici (provita-
mine), care în organism sunt transformaţi în vitamine. Vitaminele se consumă
pe măsura participării în anumite funcţii şi trebuie înlocuite prin hrană, fiindcă
organismul animal nu-şi poate sintetiza toate vitaminele necesare cu excepţia
complexului vitaminică B (la rumegătoare şi iepuri) şi a vitaminei K (cu ex-
cepţia păsărilor).
Substanţele organice în cantităţi mici. În plante se mai găsesc şi alte sub-
stanţe organice: acizi organici, pigmenţi, fitoestrogeni, taninuri, alcaloizi, sa-
ponine şi glucosinola.
Acizii organici, care se găsesc în nutreţurile vegetale în cantităţile
cele mai mari, sunt: acidul malic (cca 1/3 din cantitatea totală de acizi),
acidul citric, acidul succinic, acidul quinic (cca ¼ din total acizi), aci-
dul oxalic etc.
Acizii lactic, acetic şi butiric se găsesc în nutreţurile murate, primii doi
favorizează digestia când se găsesc în cantităţi mici, iar acidul butiric se for-
mează în silozuri cu fermentaţie aerobă şi dăunează sănătatea animalelor.

127
 Acidul oxalic se găseşte în frunzele de sfeclă şi gulii, în cantitate mare
favorizează eliberarea Ca din organism, acidul tonic se găseşte în frunzele şi
coaja arborilor şi are efect constipant.
Alcoloizii şi glucozii apar în cantităţi mici în nutreţuri, rareori pot provo-
ca intoxicaţii alimentare.
3.1.2. Clasificarea resurselor furajere
Caracteristica diferitor grupe de furaje. Resurse furajere sunt toate
produsele de origine vegetală, animală, minerală şi de sinteză, care determi-
nă asigurarea funcţiilor vitale ale animalelor şi punerea în valoare a potenţi-
alului productiv al acestora.
După origine, nutreţurile sunt clasificate în 4 categorii: nutreţuri de ori-
gine vegetală, nutreţuri de origine animală, nutreţuri de origine microorga-
nică şi nutreţuri de origine minerală.
După conţinutul în substanţe nutritive, nutreţurile se împart în două ca-
tegorii: nutreţuri concentrate şi nutreţuri voluminoase.
Nutreţurile, utilizate în alimentaţia animalelor, sunt clasificate după ori-
gine sau după principalele însuşiri (tabelul 32).
Clasificarea botanică a plantelor furajere cuprinde acele plante a căror
producţie se foloseşte în întregime ca nutreţ pentru animale, fie în stare ver-
de sau murată (siloz), fie uscată sau sub formă de fân.
Plantele furajere sunt grupate după cum urmează:
- graminee anuale: porumbul, orzul, ovăzul, secara, sorgul, iarba de su-
dan, meiul;
- graminee perene: raigrasul, golomăţul, păiuşul de livadă, timoftica,
obsiga;
- leguminoase anuale: soia, mazărea, măzărichea, bobul, lupinul;
- tuberculifere şi rădăcinoase: cartoful, topinamburul, sfecla de zahăr,
morcovul furajer, napii de mirişte;
- bostănoase: pepenele furajer, dovleacul, dovlecelul;
- alte plante: floarea-soarelui, rapiţa, varza furajeră, gulia furajeră.

Suculente
Nutreţurile verzi (fig. 60): se obţin de pe pajiştile naturale şi cultivate,
având o valoare nutritivă diferită în funcţie de compoziţia botanică a pajiş-
tilor şi de faza de vegetaţie.

128
 Tabelul 32
Clasificarea diferitor grupe de furaje
- nutreţuri verzi
- nutreţuri murate
- rădăcinoase
Suculente - tuberculi
- bostănoase
Voluminoase

- borhoturi
- resturi culinare
- fânuri
Fibroase
- făinuri, granule şi brichete de nutreţuri fibroase
- paie de cereale
- coceni de porumb
- ciocălăi
Grosiere
- vreji
- plevuri
- gozuri
- concentrate cultivate
Concentrate

- concentrate industriale
Concentrate - făinuri proteice de origine vegetală
- făinuri proteice de origine animală
- spărturi de cereale

- grăsimi vegetale şi animale de uz furajer

- zahăr furajer
Substanţe
- glucoză
energetice
- amidon
- melasă
Substanţe
- macroelemente şi microelemente
Suplimente furajere

minerale
- vitamine
- aminoacizi
- antibiotice furajere
- substanţe enzimatice
Aditivi furajeri - coloranţi
- antioxidanţi
- substanţe sintetice ne proteice
- chimioterapice
- coccidiostatice
- nutreţuri combinate
- nuclee
Preparate
- premixuri
furajere
- substituenţi din lapte
- preparate proteino-vitamino-minerale (PVM)

129
 Figura 60. Nutreţuri verzi
Furajele verzi reprezintă hrana de bază a animalelor în timpul verii, sunt
palatabile şi se caracterizează printr-o digestibilitate ridicată (70-80%) şi un
conţinut ridicat de proteine, vitamine şi săruri minerale.
Valoarea nutritivă medie a acestor nutreţuri este de 0,15-0,20 UN şi 20
g PD/1 kg.
Dintre leguminoasele cultivate pentru nutreţ, prezintă o importanţă de-
osebită lucerna, trifoiul, sparceta, ghizdeiul (ca plante perene) şi mazărea,
măzărichea, soia furajeră, fasoliţa (ca plante anuale). Aceste furaje se carac-
terizează printr-un conţinut ridicat de proteină, săruri de calciu şi potasiu
uşor asimilabile, caroten, vitamina C şi E.
Valoarea nutritivă medie a leguminoaselor perene cultivate este de 0,7
UN şi 25-30 g PD.
Leguminoasele anuale (mazărea, măzărichea, soia) sunt cultivate de
cele mai multe ori în amestecuri cu graminee, fiind cunoscute sub denumirea
de borceaguri (tabelul 33).
Gramineele cultivate sunt reprezentate, în primul rând, de cele anuale
(porumb, secară, iarbă de Sudan, orz, ovăz, sorg) şi mai puţin de cele perene
(golomăţ, obsigă, timoftică, firuţă), fiind consumate bine de către animale
începând încă de primăvara foarte timpuriu.
Valoarea nutritivă a gramineelor anuale este, în medie, de 0,17 UN şi
10-15 g PD, iar a celor perene ajunge la 0,20 UN şi 15 g PD. Se folosesc în
special în hrana taurinelor (vaci de lapte) şi a cabalinelor (tabelul 34).

130
 Tabelul 33
Valoarea nutritivă a leguminoaselor anuale, g/kg
Caroten,
Denumirea furajului SU UN, kg PBD Ca P
mg/kg
Mazăre, formarea păstăilor 150 0,11 29 3,1 0,5 60
Măzăriche 150 0,12 29 2,9 0,7 70
Borceag de toamnă (secară,
210 0,17 26 1,3 0,7 46
măzăriche)
Borceag de primăvară
170 0,17 21 1,2 0,6 55
(ovăz, mazăre)

Tabelul 34
Valoarea nutritivă a gramineelor, g/kg
Denumirea Caroten,
SU UN, kg PBD Ca P
furajului mg/kg
Golomăţ 230 0,17 15 1,2 0,7 40
Raigras 150 0,16 26 1,0 0,6 61
Păiuş 280 0,20 14 1,3 0,7 50
Timoftică 300 0,21 14 1,7 0,9 40

Porumbul se recoltează la înălţimea de 60-70 cm când producţia ajunge

la 15-20 tone la hectar şi până la faza apariţiei paniculelor, după care scade
gradul de consumabilitate.
Alte plante, cultivate pentru masa verde, sunt: varza furajeră (în special
pentru vacile de lapte), floarea-soarelui şi rapiţa.
Prin păşunat, animalele beneficiază de mişcare, dezvoltându-se armonios,
se evită carenţele vitamino-minerale şi infecunditatea, se realizează producţii
economice.
Valoarea nutritiva a păşunilor în decursul vegetaţiei este variabilă, este
mult depreciată de plante (tabelul 35).
Tabelul 35
Valoarea nutritivă a nutreţului de pe păşune, g/kg
Caroten,
Denumirea furajului SU UN, kg PB Ca P
mg/kg
Pajişti de deal 21,5 0,19 24 2,0 0,8 45
Pajişti de câmpie 23,0 0,22 24 1,3 0,7 45
Pajişti de terenuri nisipoase 0,50 0,23 33 0,9 0,5 35

Nutreţurile verzi cultivate se produc pentru suplimentarea păşunilor care

devin insuficiente în lunile de vară cu secetă, cât şi pentru a produce materie

131
prima necesară conservării nutreţurilor prin însilozare, folosite în sezonul de
iarnă (tabelul 36). Leguminoasele perene mai valoroase sunt lucerna, trifoiul,
sparceta şi ghizdeiul.
Tabelul 36
Necesarul de masă verde pentru animale
Specia şi categoria kg/zi Specia şi categoria kg/zi
Vaci lactante 60 Boi de muncă 60
Tauri 30 Tineret cabalin 2-3 ani 45
Tineret femel 18-27 luni 50 Tineret cabalin 1-2 ani 30
Tineret femel 12-18 luni 35 Tineret cabalin sub 1 an 8
Viţei 6-12 luni 20 Oi adulte, berbeci 8
Viţei 0-6 luni 8 Tineret ovin peste 1 an 8
Tineret mascul 12-24 luni 20
Tineret ovin sub 1 an 6
Cai de muncă 60
Păşunatul începe când iarba are înălţimea de 25-30 cm, pe parcele care
asigură hrana pentru 4-6 zile, pe acestea se revine la păşunat, după refacerea
înălţimii ierbii, în 25-35 zile.
Conveierul verde. Resursele vegetale furajere permit ca în orice exploata-
ţie agricolă, în cadrul asolamentului, să se organizeze un conveier verde, adică
o succesiune de culturi în decursul unui an, care să contribuie la o alimentare
susţinută şi echilibrată a animalelor care se cresc. Prin acest conveier de cultu-
ră, animalele sunt asigurate permanent cu nutreţ verde şi proaspăt. Important
este ca recoltarea plantelor folosite în conveier să fie astfel eşalonate, încât să
se obţină treptat, pe măsura cerinţelor de hrană a animalelor.
Se deosebesc trei tipuri de conveier:
- artificial, în regiunile secetoase, lipsite de pajişti naturale, unde conveie-
rul verde este alcătuit din plante cultivate, dintre care două treimi sunt plante
de nutreţ anuale, iar restul plante perene (de exemplu, lucerna);
- natural, în regiunile umede, unde pajiştile naturale sunt suficiente şi de
bună calitate; baza conveierului verde o formează păşunile şi otava fâneţelor;
acesta este un conveier natural;
- mixt, în regiunile mai puţin umede, unde există pajişti naturale, dar care nu
satisfac decât parţial necesarul de nutreţ verde; o parte din necesar este satisfăcută
de producţia pajiştilor naturale şi o altă parte din producţia plantelor cultivate.
Conveierul verde se poate organiza astfel, încât să satisfacă mai multe
categorii de animale sau se poate organiza câte un conveier pentru fiecare
categorie de animale.

132
 Furajul murat (fig. 61). Murarea este o
metodă de conservare a nutreţurilor suculente
şi o metodă de preparare a nutreţurilor grosie-
re. Prin murare se asigură animalelor nutreţuri
suculente în perioada de iarnă. Furajul murat
se obţine prin conservarea plantelor verzi în-
silozate care suferă procese biochimice (de
fermentaţie lactică, acetică, alcoolică şi buti-
rică – nedorită). Însilozarea este un procedeu
de conservare în scopul asigurării unei hrane Figura 61. Furajul murat
bogate în substanţe nutritive şi vitamine, su-
culentă şi dietetică, la un cost redus.
Proprietăţile unui siloz de calitate pot fi definite astfel:
- conţinutul în SU: 30-50%;
- celuloză: 23-26%;
- proteină: 14-17%;
- acidul butiric: lipsă;
- acid lactic: 1,2-2,5%.
Condiţionări de însilozare.
Pentru reuşita procesului de însilozare trebuie să se ţină cont de factorii
care influenţează calitatea şi valoarea nutritivă a silozurilor.
Conţinutul în glucide fermentabile. Există un minim glucidic, care repre-
zintă cantitatea de glucide necesară formării acizilor în siloz, care să-i asigure
un pH de 4-4,2. Conţinutul în zaharuri fermentabile este criteriul după care
plantele se împart în trei grupe:
- furaje uşor însilozabile, la care conţinutul real de glucide este mai mare
decât minimul glucidic. Din această categorie fac parte plantele din familia gra-
mineelor – ierburi, secară, orz, porumb, sorg, amestecuri cu 40-50% graminee;
- furaje greu însilozabile, care au un conţinut în glucide apropiat mini-
mului glucidic (leguminoase perene şi anuale, lucerna, trifoiul), amestecuri
cu peste 50% leguminoase, care au un conţinut redus de zaharuri fermen-
tescibile), la care se adaugă efectul de tamponare a sucului celular, datorat
aminoacizilor, fosfaţilor şi altor substanţe care neutralizează acizii formaţi în
masa însilozată;
- furaje neînsilozabile, la care conţinutul real în glucide este foarte re-
dus: soia, urzica etc. Pentru însilozarea acestor furaje este necesară corectarea
conţinutului în glucide: pălirea, adăugarea de surse de glucide, melasă (2-4%),
uruieli de cereale 3-5% sau prin însămânţarea cu diverse preparate pe bază de
bacterii lactice.
Conţinutul în apă. Fermentaţiile optime se realizează la un conţinut de

133
65-75% de apă. Peste această valoare este favorizată fermentaţia acetică şi,
mai ales, cea butirică.
Gradul de mărunţire sub 1 cm favorizează eliberarea sucului celular bo-
gat în glucide fermentescibile, dar asigură şi dezvoltarea mai rapidă a condiţi-
ilor de anaerobioză, favorabile înmulţirii bacteriilor lactice.
Tasarea furajului supus însilozării se realizează, de regulă, cu tractoare cu
şenile şi are drept scop asigurarea condiţiilor de anaerobioză, având ca efect
oprirea proceselor biochimice determinate de respiraţia plantelor (reducerea
pierderilor de substanţe nutritive) şi distrugerea microflorei spontane aerobe.
Tot în acest mod se previne formarea mucegaiurilor şi se asigură dezvoltarea
bacteriilor de fermentaţie lactică.
Momentul recoltării influenţează valoarea nutritivă a silozului şi se con-
sideră optim atunci când acumularea de substanţe nutritive este maximă, re-
spectiv: pentru porumb, când bobul este în pârgă, la borceaguri când grami-
neele sunt în pârgă, iar leguminoasele au format păstăile, iar la silozurile de
leguminoase (lucernă, trifoi etc.) – de la începutul înfloririi până când jumăta-
te din plante sunt în floare.
Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la rece, însilozarea la
cald, însilozarea prin folosirea de aditivi şi însilozarea cu umiditate scăzută.
Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de compo-
ziţia materialului vegetal care se însilozează, în special conţinutul în glucide
solubile, conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile unităţii, în
aşa fel, încât procesul de însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul obţinut
să fie de foarte bună calitate.
a) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un conţinut de
apă 65-70%, bogate în glucide solubile. Când plantele au un conţinut scăzut
de astfel de glucide se însilozează în amestec cu plante bogate în ele. La aceas-
tă metodă umiditatea nutreţurilor trebuie să fie cuprinsă între 60-70% şi cel
puţin 10% glucide fermentescibile din substanţa uscată.
Din punct de vedere tehnologic, plantele se recoltează din câmp cu com-
bine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin tocare şi
se aşează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu aşezarea, se face ni-
velarea şi o puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată.
Umplerea silozului trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, având
grijă ca, în final, să se asigure o etanşeizare cât mai bună, prin acoperire cu
diferite materiale.
Temperatura în masa silozului se ridică la 25-300C, iar pierderile prin
oxidare sunt mult mai mici faţă de însilozarea la cald (circa 12-17%).

134
 b) Însilozarea la cald se practică în cazul plantelor sărace în glucide fer-
mentescibile, adăugându-se acizi organici sau anorganici pentru coborârea
pH-ului până la 4,2 şi împiedicarea activităţii bacteriilor nedorite, este puţin
utilizată în practică, deoarece pierderile de substanţe nutritive digestibile ajung
la 20-30%. Temperatura ridicată (>300) favorizează dezvoltarea bacteriilor de
fermentaţie butirică, iar însuşirile organoleptice ale nutreţului se înrăutăţesc.
Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o umi-
ditate de peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2
zile, temperatura din masa silozului se ridică la 50-600C, după care se tasează
şi se aşează straturile următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se
umple silozul, când se izolează de mediu prin acoperire. Prin această metodă,
încărcarea unui siloz durează mai mult, iar calitatea este mult inferioară decât
în cazul însilozării la rece.
c) Însilozarea prin folosire de aditivi. Se recomandă în cazul conservării
furajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea obiş-
nuită, cu deosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi pentru
a mări conţinutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din
masa însilozată la valori de pH sub 4,5.
Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în aditivi furajeri,
chimici şi biologici.
Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele:
- uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantităţi de 50-100 kg/t de material vegetal;
- fân tocat sau paie tocate în proporţie de 10-30% din masa ce se însilo-
zează, pentru reducerea umidităţii;
- melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pen-
tru însilozarea leguminoaselor fără ofilire în prealabil;
- melasă soluţie, diluată cu 1-2 părţi apă, în proporţie de 2-4%;
- zahăr furajer în proporţie de 2%;
- graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea le-
guminoaselor, în proporţie de 1,5-2 părţi graminee la o parte de leguminoase
bine tocate.
Aditivi chimici. Pentru conservarea plantelor greu însilozabile se pot fo-
losi diferiţi aditivi chimici, cum ar fi: acizi organici sau anorganici, precum şi
unele preparate (Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu acţiune bacteri-
ostatică pentru organismele ce provoacă fermentaţia butirică.
Pentru îmbunătăţirea calităţii silozului pot fi folosite adaosuri de uree de
3-5 kg/t (în cazul ierburilor sau a porumbului) şi adausuri de melasă de 20-40
kg/t (în cazul leguminoaselor).

135
 d) Însilozarea la umiditate scăzută este o metodă care se bazează pe redu-
cerea umidităţii prin pălire şi însilozarea la 55-65%, obţinându-se semisilozul
sau semifânul la 35-55%; se aplică cu mare succes în însilozarea leguminoase-
lor, dar şi a gramineelor furajere, fiind practică, economică şi asigurând pier-
deri mici de substanţe nutritive.
După 40-60 de zile, furajul însilozat poate fi folosit în alimentaţia diferi-
telor categorii de animale.
În funcţie de conţinutul plantelor în apă în momentul însilozării, respectiv
de conţinutul în SU, furajele însilozate se clasifică astfel:
- siloz, când plantele de pajişti cu umiditatea de 70-80% se însilozează
imediat după cosire;
- semisiloz, semifânul, când plantele de pajişti sunt parţial pălite şi cu
umiditatea de sub 70%, de regulă 40-60%.
Clasificarea furajelor însilozate

Silozuri din plante cu umiditate Silozuri din plante cu umiditate

ridicată (peste 60 %) silozurile redusă (sub 60%) semisilozurile;
propriu-zise semifânurile

Silozul este un furaj ce conţine peste 70% apă. Pierderile de substanţe

nutritive în câmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat după
recoltare, însă pierderile în timpul preparării şi păstrării silozului sunt cele mai
mari. Sub această formă se conservează plantele care au un conţinut mare de
glucide solubile, uşor însilozabile, cum ar fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul
etc. (fig. 62).
Principalele plante care se pot însiloza sunt:
- porumbul în faza de lapte-ceară;
- floarea-soarelui recoltată când
au înflorit 50% din plante;
- gramineele în faza de înspicare;
- leguminoasele recoltate la în-
ceputul înfloririi;
- frunzele de sfeclă la recoltarea
sfeclei.
Pentru ca însilozarea nutreţului
să fie reuşită în masa acestuia tre-
buie să aibă loc fermentaţia lactică.
Acest tip de fermentaţie este produs Figura 62. Păstrarea silozului

136
de bacterii anaerobe care trăiesc, deci, în absenţa aerului. Rezultă că pentru
a crea condiţii favorabile de dezvoltare a acestor bacterii este necesar să se
scoată aerul cât mai complet din masa silozului.
Porumbul ocupă un loc important în asigurarea nutreţului însilozat, de-
oarece are un potenţial de producţie ridicat, se cultivă cu rezultate bune în
diferite condiţii pedoclimatice şi se însilozează uşor, având un conţinut ridicat
de glucide solubile. Porumbul murat recoltat şi însilozat în faza de lapte-ceară
constituie cel mai bun nutreţ suculent pentru iarnă, conţinând 0,20 UN şi 10-
12 g PD.
Porumbul se însilozează în faza de ceară a boabelor când acestea pot să
reprezinte 36-38% din totalul substanţei uscate al plantei întregi.
Porumbul masă verde se seamănă după o cultură ce a părăsit terenul în
ultima jumătate a primăverii sau prima jumătate a verii şi se administrează
animalelor de la sfârşitul lunii iulie şi până la sfârşitul lunii octombrie. De pe
un hectar de porumb masă verde se pot obţine până la 9000 UN. Atât porum-
bul masă verde, cât şi silozul sunt bine consumate de către toate speciile de
animale, având şi un coeficient ridicat de digestibilitate.
Pentru masă verde, porumbul poate fi recoltat când înălţimea plantelor a
ajuns la 60-70 cm şi până la apariţia inflorescenţelor, ceea ce corespunde, în
funcţie de hibrid, unei perioade de 20-30 de zile. Nu este indicat să se recolteze
aceeaşi parcelă în diferite fenofaze, ci semănatul să se facă eşalonat sau să se
folosească hibrizi cu perioada de vegetaţie diferită, pentru ca în toate cazurile
recoltarea să se facă în perioada corespunzătoare (până în momentul apariţiei
paniculului), când cantitatea de substanţă uscată este mare şi consumabilitatea
şi digestibilitatea sunt optime. După apariţia paniculului scade foarte mult şi
rapid consumabilitatea şi digestibilitatea plantelor. Porumbul pentru masă ver-
de se poate recolta şi prin păşunat raţional, când plantele au ajuns la 40-60 cm
înălţime sau când seceta din vară împiedică creşterea plantelor.
Pentru siloz, porumbul trebuie recoltat la faza optimă – la maturitatea
boabelor în lapte-ceară, când boabele au un conţinut de 33-35% substanţă
uscată, moment în care însilozarea se poate face în cele mai bune condiţii.
Întârzierea fazei de recoltat face însilozarea mai dificilă, prin faptul că tasarea
se realizează mai greu, dar creşte valoarea silozului. O astfel de însilozare este
indicată doar dacă ferma dispune de utilaje corespunzătoare.
Producţiile porumbului pentru masă verde sunt de până la 50 tone, de-
pinzând de momentul însămânţării şi al recoltării. La porumbul pentru siloz,
producţiile trebuie să fie de peste 60 tone în cultură neirigată şi se ajunge la
100 tone în condiţii de irigare.

137
 Silozul de porumb reprezintă prin excelenţă componenta energetică a ra-
ţiilor furajere, deoarece 1 kg poate asigura 0,32-0,37 UNL sau 0,2-0,27 UN.
Ponderea silozului în structura raţiei la diferite categorii de taurine poate
să oscileze între 55% şi 70% din totalul necesarului de substanţă uscată.
Cantităţile zilnice orientative de administrare a silozului sunt de 25-40 kg
la vacile în lactaţie, 15-30 kg la tineretul taurin supus îngrăşării, 15-20 kg la
viţelele de reproducţie de peste 12 luni.
Semisilozul este tipul de siloz care se obţine după ce materialul a fost lăsat
în brazdă pentru a se ofili până la sub 70% umiditate, sunt tocate la 0,5 cm şi
tasate puternic în silozuri de suprafaţă. Valoarea nutritivă a semisilozului este
de 0,25-0,35 UN/kg, faţă de 0,15-0,20 UN/kg la nutreţul însilozat obişnuit.
Semisilozurile de consum au umiditatea minimă de 30%, ceilalţi parame-
tri de calitate fiind identici cu a nutreţului verde, murat prin metoda clasică. În
acest tip de siloz, pH-ul scade la 4,5 (sau sub această valoare), suficient pentru
a se păstra. În general, faţă de silozul propriu-zis, pierderile sunt mai mici şi
consumabilitatea mai ridicată.
Cele mai corespunzătoare furaje pentru a fi însilozate printr-o astfel de meto-
dă (numită şi metoda ofilirii) sunt gramineele şi leguminoasele anuale şi perene.
În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de fermentaţie, ca şi în
cazul silozului obişnuit. În cazul semisilozului, pierderile prin fermentaţie şi
scurgere sunt mai mici, fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea
furajului realizat este mai bună, în comparaţie cu silozul obişnuit.
Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor cu umiditate
de 45-55%. Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare cu cea
aplicată la semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă, reali-
zându-se în timp de 24-48 ore. O atenţie deosebită trebuie acordată mărunţirii
cât mai fine a plantelor, îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai rapide
şi izolării cu folii de material plastic. Procesul de fermentaţie are loc la scară
redusă, de aceea semifânul poate avea un conţinut mai scăzut în acid lactic, un
pH relativ ridicat, iar acidul butiric, de regulă, nu se formează datorită conţi-
nutului scăzut în apă, în timp ce conţinutul în glucide solubile este mai ridicat,
comparativ cu silozul şi semisilozul.
Furajul murat întră în hrana vacilor de lapte, fiind numit şi păşune de
iernat. Introducerea sa în alimentaţie se face numai după ce s-au luat probe, în
scopul determinării calităţilor nutritive şi al celor toxice. În alimentaţia anima-
lelor se va folosi doar furajul murat al cărui aspect prezintă structura plantelor
din care este alcătuit, cu gust dulce-acrişor, miros plăcut de pâine dospită.
Nu se va folosi un furaj murat care are un gust acru şi miros înţepător,

138
semn că are un conţinut ridicat de acid acetic, şi nici unul care miroase a
peşte stricat, semn că are un conţinut mare de acid butiric. Aciditatea totală a
furajului bine murat trebuie să fie cuprinsă între 1,5 şi 2,5 grade. Acidul lactic
trebuie să reprezinte o proporţie de 70-75% din aciditatea totală a furajului, cel
acetic să nu depăşească 0,5%, iar acidul butiric să fie sub 1%.
Raţia furajeră zilnică a unei vaci trebuie să înglobeze 25-30 kg de furaj murat,
iar pentru o vacă gestantă îi pot fi distribuite 10-12 kg. Cu trei săptămâni înainte de
fătare furajul murat se va suprima, fiind înlocuit cu supliment de concentrate.
Juncile consumă zilnic 8-12 kg de furaj murat, taurinele la îngrăşat – 25-
30 kg, iar unui taur i se vor aloca 10-15 kg.
Tineretului bovin de 6-18 luni li se vor administra 3-10 kg, iar celui de
peste 18 luni – 10-20 kg. În alimentaţia viţeilor, furajul murat se introduce
treptat, începând de la o lună cu o raţie de 0,1 kg, iar la înţărcare să se ajungă
la un consum de 3-4 kg.
Ovinele consumă şi valorifică foarte bine furajul murat, fiind recomanda-
tă o raţie de 2-3 kg zilnic pentru oile adulte, 3-4 kg – pentru berbeci şi 0,4-0,6
– pentru tineret, iar ovinelor pentru îngrăşare li se vor completa raţia zilnică cu
4-6 kg furaj murat. Pentru oile aflate în gestaţie avansată se recomandă o raţie
zilnică de 0,5 kg furaj murat, având grija ca acesta să fie scos din alimentaţie
cu cel puţin o săptămână înainte de fătare.
Rădăcinoasele (sfeclă furajeră, de zahăr, morcovi, napi), tuberculiferele
(cartofii şi topinamburul) şi bostănoasele (dovleacul şi pepenele) constituie
nutreţuri suculente, caracterizate printr-un conţinut mare de apă (80-90%),
cantităţi mari de SEN şi printr-o digestibilitate
ridicată. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20
UN şi 10-15 g PD.
Sfecla furajeră (fig. 63). Compoziţia chi-
mică orientativă de 9-14% SU, 0,8-1% PB,
1-1,2% CB, 5-8% SEN, 3-4,5% zahăr din
extractive fără azot şi 0,5% GB. Compoziţia
acesteia variază, însă, în funcţie de mai mulţi
factori: climă, sol, cultivare sau tehnologii de
cultură folosite. Conţinutul în SU este princi-
palul factor urmărit la producerea de sfeclă, 1
kg de masă uscată corespunde 1 UN, de masă
brută – 0,12-0,13 UN.
Datorită suculenţei şi a conţinutului mare
în glucide uşor digestibile, sfecla furajeră este Figura 63. Sfeclă furajeră

139
consumată cu plăcere de rumegătoarele de fermă, în cazul cărora digestibi-
litatea substanţelor organice (SO) din sfeclă este apreciată la 85,5%, aceasta
favorizând lactogeneza.
Utilizarea prelungită a sfeclei furajere în hrană în perioada stabulaţiei de
iarnă a rumegătoarelor asigură şi o bună valorificare a carotenului din celelalte
furaje prevăzute în raţii sau a celui existent în rezervele organismului.
Valoarea nutritivă medie a sfeclei furajere este apreciată la 0,12-0,15 UN,
0,17 UNL, 0,18 UNC, şi 8,5-10 g PD, 7,6 g PDIN, 11,1 g PDIE la un kilo-
gram.
Principalul element de nutriţie al sfeclei este zahărul – 7-8% din substanţa
uscată, până la 10-12% în masa brută. Frunzele reprezintă 35-40% din recolta
biologică.
Sfecla se administrează în special femelelor în lactaţie, stimulând produc-
ţia de lapte:
- vaci în lactaţie: 15-30 kg;
- vaci în gestaţie: 10-15 kg;
- taurine adulte supuse recondiţionării: 20-30 kg;
- tineret taurin supus îngrăşării semiintensive sau extensive:10-25 kg;
- tineret taurin femel de reproducţie de peste 12 luni: 10-15 kg;
- tineret taurin femel de 6-12 luni: 5-6 kg;
- tineret taurin de 3-6 luni: 1-2 kg;
- oi şi capre în lactaţie: 2-3 kg;
- oi şi capre în gestaţie, berbeci şi ţapi: 1-2 kg;
- tineret ovin şi caprin: 0,5-1 kg;
- în amestecurile furajere.
Sfecla de zahăr (fig. 64) se poate adminis-
tra uneori în hrana animalelor (conţine substanţe
nutritive uşor digestibile, datorită procentului
ridicat de glucide, aceasta fiind consumată cu
plăcere de toate rumegătoarele). În comparaţie
cu sfecla furajeră, aceasta este superioară atât în
privinţa conţinutului în energie, cât şi a celui în
proteină.
În hrana vacilor de lapte, în asociere cu nu-
treţul însilozat, cu fibroasele şi concentratele,
sfecla de zahăr permite o dezvoltare excelentă
a florei microbiene ruminale, astfel că digestia
Figura 64.Sfecla de zahăr are loc în condiţii foarte bune. Cantităţile care

140
se administrează la vaci nu trebuie să depăşească
1 kg sfeclă pentru fiecare kilogram de lapte ob-
ţinut, iar la tineretul femel, destinat reproducţiei,
cantităţile se reduc la jumătate, în comparaţie cu
cele recomandate vacilor în lactaţie.
Morcovii (fig. 65) reprezintă un furaj ex-
celent pentru îngrăşarea animalelor, având un
conţinut mare de caroten, este indicat pentru re-
producătorii masculi (1-4 kg/zi), tineret de repro-
ducţie şi păsări.
Calităţi nutritive: apă: 86-88%, glucide:
6,0-9,1%, protide: 0,7-1,5%, caroten: 6,0-9,0
mg/100g. Valoare energetică: 35-70 Kcal/100g Figura 65. Morcovii
Morcovii prezintă o importanţă deosebită
pentru animalele tinere. Se poate folosi direct
sau sub forma unui nutreţ murat, singur sau cu
alte furaje care au un conţinut mai mic de apă.
De asemenea se pot folosi şi frunzele care au o
bună valoare nutritivă. În ţară se cultivă morco-
vul alb şi galben furajer.
Nap de mirişte (fig. 66) - rădăcina legu-
minoasă conţine vitaminele A, B6, C, K, fibre,
grăsimi, proteine, carbohidraţi, potasiu şi cu-
pru. De obicei, napii sunt de mărimea unui măr, Figura 66. Nap de mirişte
având o culoare albă în partea de jos şi violet în
partea de sus.
În general, napii se cultivă în regiunile
cu climă temperată. Speciile mici sunt consu-
mate de om în timp ce soiurile cele mai mari
sunt păstrate pentru hrănirea animalelor.
Tuberculiferele
Topinamburul (gulia de câmp) (fig. 67) –
plantă originară din Mexic, la noi în ţară cul-
turile au început în ultimul timp să se extindă.
Tuberculii şi plantele verzi sunt folosite ca fu-
raje suculente. Tuberculii se formează numai Figura 67. Topinambur
toamna. Ciclul de cultură este cuprins între (gulia de camp)

141
180-210 zile, iar potenţialul de producţie al speciei este cuprins între 40 şi 60
t/ha (4-6 kg/mp) în funcţie de tipul de plantă şi de sistemul de cultură.
Recoltarea se face toamna după formarea inflorescenţelor, plantele se re-
coltează şi se însilozează. Producţii – 30-35 t/ha de tuberculi, 30-50 t/ha tul-
pini cu frunze. Se pot face silozuri de suprafaţă sau semiîngropate sau se pot
păstra în depozite în condiţii de mediu controlat (0°C şi 90-95% umiditate),
însă în ambele cazuri se înregistrează pierderi importante.
Cartoful furajer (fig. 68). Se remarcă prin constituenţi ca: hidraţi de car-
bon – 22%, proteine – 1,88%, lipide – 0,14%,
săruri minerale – 1,06%, apă – 74,68%, vita-
minele B1, B6 şi acidul pantotenic. Sub coaja
lui se concentrează solanina, substanţă toxică
pentru om numai în cantităţi foarte mari. Este
şi un furaj valoros pentru animale.
Bostănoasele (pepenele furajer, dovlea-
cul, dovlecelul) sunt fructele suculente ce
conţin 90-94% apă cu digestibilitate ridicată
(peste 70%) şi valoare nutritivă mai scăzută
Figura 68. Cartof furajer (0,10 UN şi 10 g PD).
Pepenele furajer (fig. 69) – valoarea nu-
tritivă este de 0,10 UN şi 9 g PD/kg. Are
o compoziţie chimică asemănătoare bosta-
nului, dar, în general, conţinutul în apă este
mai ridicat, conţine: proteină brută – 0,84-
13,96%, substanţe grase – 0,70-11,55%,
substanţe extractive neazotate – 2,34-
38,61%, celuloză – 1,61-26,56%, vitami-
nele B1, C, PP, săruri minerale, mai ales să-
ruri de fier. Sunt bine valorificate de toate
speciile de animale. Se foloseşte tocat ca şi
bostanul, dar cantităţile administrate pot fi Figura 69. Pepene furajer
ceva mai mari.
Dovleacul (bostanul, fig. 70): conţinutul în apă este de 93%, proteină –
1,5%, substanţe extractive neazotate – 2,9% şi sub 1% - celelalte componente,
respectiv celuloza şi grăsimea. Seminţele reprezintă 2% din masa bostanului
şi sunt bogate în grăsimi (35% din SU). Valoarea nutritivă a bostanului este de
0,10 UN şi 9 g PD/kg.
Dovleacul furajer este o cultură productivă cu fructe ce pot ajunge la gre-

142
utăţi de 6-8 kg şi mai mult, şi cu 2-3 fructe la un vrej. Producţia la 1hectar
poate ajunge la 150-200 t. Se poate utiliza în hrana vacilor de lapte, tocat în
cantitate de 10-15 kg/zi. Pepenele şi bostanul pot fi folosite la însilozarea co-
cenilor de porumb, utilizându-se două părţi din acestea la o parte de coceni.
Dovlecelul (fig. 71) este o plantă anuală cu un aspect similar castravetelui,
cu coaja fină şi subţire, de culoare galbenă sau verde.
Fructul este aproape cilindric, colorat în alb, alb-verzui sau alb-gălbui, cu
pulpa fină şi ritm de creştere mare.

Figura 70. Dovleacul (bostanul) Figura 71. Dovlecelul
Furajele fibroase:
- fânuri naturale – de luncă, câmpie, deal, conţin în general, în compoziţia
floristică 35-65% de graminee, 8-35% – leguminoase şi 10-20% – plante din
alte familii botanice;
- fânuri cultivate:
- de leguminoase: lucernă, trifoi, sparcetă;
- de graminee anuale şi perene: iarbă de Sudan, lolium, golomăţ etc.;
- amestecuri de graminee şi legumi-
noase anuale (borceagurile) şi perene;
- făina şi granulele de lucernă.
Fânuri (fig. 72). Fânul se obţine prin
uscarea naturală sau artificială a plantelor
verzi, înainte de a ajunge la maturitatea
fiziologică prin reducerea umidităţii de
la 80 la 13-14%, formă sub care se poate
conserva.
După provenienţă, fânurile pot fi: fâ-
nuri naturale şi fânuri cultivate.
Figura 72. Fân

143
 Fânurile naturale, provenite de pe pajişti naturale, pot fi: de luncă, de
baltă, de câmpie, de deal, de munte.
Fânurile cultivate se obţin din culturile de plante furajere. Se disting mai
multe tipuri: fân de lucernă, de trifoi, de sparcetă, de iarbă de Sudan etc.
Fânurile cultivate sunt reprezentate de fânurile de leguminoase care au
valoare nutritivă de 0,50 UN şi 100-120 g PD; fânurile de graminee – de 0,50
UN şi 40-60 g PD; fânurile de borceag (leguminoase + graminee) – de 0,50
UN şi 80 g PD, făină de lucernă – de 180 g PD.
Fibroasele reprezintă o sursă importantă de săruri minerale, în special cal-
ciu: 4-6 g/kg la fânurile naturale şi de graminee şi 10-13 g la fânul de lucernă
şi un conţinut în fosfor de 1,5-2,5 g/kg.
Fânurile se administrează tuturor speciilor de animale. La taurine, cabali-
ne şi ovine, fânul este administrat în cantităţi de 1-2 kg/100 kg greutate vie, iar
la porci şi păsări se administrează sub formă de făină de fân, de leguminoase,
în cantitate de 5% din raţie.
Valoarea nutritivă a fânurilor este influenţată şi de: compoziţia floristică,
faza de vegetaţie în momentul recoltării, condiţiile de preparare şi păstrare
(tabelul 37).
Tabelul 37
Valoarea nutritivă a fânurilor
SU UN PBD Ca P Caroten
Denumirea fanului
(g/kg) (g/kg) (g/kg) (g/kg) (g/kg) (mg/kg)
Fân de graminee 827 0,52 47,6 7,6 1,4 30,0
Fân de deal 860 0,47 56 5,4 2,0 18

Fânul de lucernă este de cea mai bună calitate, datorată digestibilităţii

ridicate şi valorii sale nutritive, prin conţinutul de proteină, provitamină şi
săruri minerale. Fânul de lucernă este recomandat la toate speciile şi la toate
categoriile de animale (tabelul 38, 39).
Tabelul 38
Valoarea nutritivă a fânului de lucernă
Faza de recoltare SU UN PBD Ca P Caroten
a lucernei (g/kg) kg (g/kg) (g/kg) (g/kg) (mg/kg)
Îmbobocire 853 0,53 132 19,8 1,9 32
Început de înflorire 844 0,48 122 16,8 1,3 26
Înflorire deplină 853 0,41 96 10,0 1,6 18

144
 Tabelul 39
Elementele nutritive conţinute in fânul de lucernă comparat cu
100% substanţă uscată kg/ha
Producţie de lucernă, t/ha N P2O5 K2O Mg S
9 200 48 175 27 16
13 318 72 276 42 25
18 440 105 367 58 32

Acest deziderat se obţine prin cosirea plantelor, când 30% din ele sunt
înflorite, deoarece procesul de scuturare este mai redus în acest moment. Se
usucă 30 de ore în brazdă până la 40% umiditate, se lasă 1-2 zile în câmp, apoi
se depozitează în şiră şi se usucă în continuare cu aer rece până la 14-15%
umiditate.
Fânul de trifoi se recoltează la înflorire, deoarece recolta mai timpurie,
datorită suculenţei îngreunează uscarea (tabelul 40).
Tabelul 40
Valoarea nutritivă a fânului de trifoi
Faza de recoltare SU UN PBD Ca P Caroten
a trifoiului (g/kg) kg (g/kg) (g/kg) (g/kg) (mg/kg)
La începutul înfloririi 836 0,62 105 10,3 3,2 36
La înflorirea completă 836 0,59 92 9,8 2,8 25
Trecut de înflorit 840 0,52 79 9,3 2,2 17

Modul de preparare. Producerea fânurilor se realizează prin uscarea fu-

rajelor verzi provenite de pe pajişti naturale sau a plantelor cultivate în acest
scop. Se recomandă recoltarea gramineelor la începutul înspicării, iar a legu-
minoaselor la începutul înfloririi.
Uscarea se poate efectua la soare (uscare naturală), prin diferite procedee
tehnice (artificială) sau combinată.
Uscarea naturală se poate face:
- pe sol, în brazde, la umiditatea de 25-30% se adună în căpiţe de 200-300
kg până la uscarea definitivă;
- pe suporţi, când, după ofilire furajul se aşează pentru uscare pe: prepe-
leci, 300-600 de bucăţi la hectar, capre piramidale 30-40 de bucăţi la hectar
sau garduri suedeze – 80-100 m/ha;
- combinată: furajul se menţine pe sol până la o umiditate de 35-40%,

145
după care se balotează sau se transportă şi se realizează şirele. Uscarea se con-
tinuă cu ventilatoare cu aer rece până la un conţinut de 16-17% apă;
Uscarea artificială – deshidratarea, se practică pentru obţinerea granulelor
sau a făinii de lucernă. Se realizează în staţiile de deshidratare a furajelor verzi
(SDFB) la temperaturi de 400-8000C.
Plantele valoroase din fâneţe sunt: firuţa, raigrasul, golomăţul, obsiga,
ovăsciorul, trifoiul mărunt, trifoiul sălbatic, ghizdeiul, măzărichea.
Momentul cosirii ierburilor este de mare importanţă atât în ce priveşte
cantitatea, cât şi calitatea fânului. Dacă iarba se coseşte prea devreme, în stare
“crudă”, se obţine fân puţin şi cu valoare nutritivă scăzută. Dacă iarba se co-
seşte “bătrână”, deşi se obţine fân mai mult, este puţin consumat de animale şi
valoarea nutritivă este mică. Momentul cel mai potrivit pentru cosirea ierburi-
lor din fâneţele naturale este atunci când majoritatea plantelor au înspicat (fără
ca spicul să se coacă) şi trifoiul sălbatic a înflorit. Dacă se coseşte în această
fază, se obţine un fân valoros, din punct de vedere nutritiv, şi sunt toate şan-
sele să se producă şi otavă. Înălţimea optimă de tăiere a ierbii este de 4-7 cm,
pentru a se favoriza otăvirea.
Condiţiile de uscare a fânului influenţează mult calitatea acestui nutreţ.
Un fân bun, vitaminos şi bogat în proteină digestibilă şi săruri minerale, tre-
buie să nu fie plouat în timpul uscării, nici ars de soare, culoarea ideală după
uscare fiind verde intens.
Ca să nu fie plouat şi nici dogorit excesiv de razele solare, fânul se usucă
în condiţii optime, folosind instalaţii simple - capre, prepeleci, palane - pe care
cositura se aşează în strat subţire şi, fără să se mai desfacă, se lasă până la us-
carea deplină. Pe vreme ploioasă, cositura se adună şi se pune imediat pe aces-
te instalaţii, iar la vreme secetoasă, cositura se lasă o zi în brazde (poloage),
a doua zi se răsfiră poloagele şi când fânul este pe jumătate uscat, se pune pe
capre şi prepeleci unde se continuă uscarea fără ca fânul să se mai desfacă. În
felul acesta fânul se va usca lent, fără să fie dogorit de soare, îşi va menţine cu-
loarea verde intens şi nu se va fărâmiţa. Lăsând fânul în strat subţire pe capre
şi prepeleci, fără să se mai desfacă, se realizează o economie de forţă manuală
de muncă, ce poate fi folosită la prăşit şi la alte lucrări din gospodărie.
Administrare (cantităţi):
- la vaci: 2 (3)-10 (12) kg, în medie, 6-8 kg;
- la tauri de reproducţie: 8-10 kg;
- la tineret taurin peste 12 luni: 3-5 kg;
- la tineret taurin de 6-12 luni: 2-3 kg;
- la tineret de 0-16 luni: 1-2 kg;

146
 - la oi: 1-1,5 kg;
- la berbeci: 1,5-2 kg;
- la tineret ovin: 0,5-1 kg.
Făina de lucernă se utilizează în structura nutreţurilor combinate admi-
nistrate suinelor şi păsărilor în proporţie de:
- 5-8% la scroafe în lactaţie;
- 2-4% la scroafe în gestaţie;
- 2-3% la păsări.
Furajele grosiere:
- paie de cereale, coceni de porumb, ciocălăi, vreji, plevuri şi gozuri.
Prepararea prin amestecare a nutreţurilor grosiere. Nutreţurile grosie-
re se pot introduce în diferite proporţii alături de alte componente (fibroase,
concentrate, suculente) în structurile mai simple sau mai complexe ale aşa
numitelor „amestecuri furajere unice – AFU”.
Dintre furajele grosiere, care se pretează cel mai bine preparării prin
amestecare, sunt ciocălăii de porumb ca atare sau din ştiuleţii de porumb, dar
şi cocenii, paiele sau vrejii de leguminoase.
În funcţie de destinaţie: tineret bovin sau ovin supus îngrăşării, vaci în
lactaţie cu producţii de până la 4000 l lapte, se pot recomanda diferite structuri
de AFU, bineînţeles, avându-se în vedere şi disponibilul de furaje din fermă,
precum şi posibilităţile de folosire a unor componente specifice rumegătoare-
lor, respectiv melasa (chiar ureea) şi complexul de macro-microelemente.
Orientativ, în structura AFU se pot introduce: grosiere (ciocălăi, coceni,
paie, vreji) – 15-30%; fânuri, mai ales cele naturale – 10-25%; silozuri – 40-
60%; concentrate – 20-30%; suplimente minerale – 1,0-1,5%.
Dar, pentru a fi mai expliciţi, prezentăm un exemplu de preparare a unui AFU
în condiţiile unei ferme de taurine familiale, în care greutatea medie a vacilor este
de cca 550 kg, iar producţia zilnică de lapte este de 14 l cu 3,8-4,0% grăsime.
După ce s-a stabilit valoarea nutritivă a 1 kg de AFU, se revine la datele
tabelului 29 şi se stabileşte prin calcul cantitatea zilnică de AFU necesară unei
vaci care este după cum se poate constata de 26 kg şi care satisface necesarul
pentru întreţinere şi producţie al animalului.
De regulă AFU se prepară zilnic, deoarece ferma dispune de 20 vaci în
fiecare zi se va pregătii 520 kg AFU, adică se va mărunţii şi apoi se va omo-
geniza următoarele cantităţi de furaje: 104 kg de fân natural, 73 kg de coceni
de porumb, 234 kg de siloz de porumb, 52 kg de porumb ştiuleţi, 52 kg de şrot
floarea-soarelui, 1 kg de sare, 2 kg de cretă furajeră, 1 kg de fosfat disodic şi
1 kg de premix.

147
 Ciocălăile (fig. 73) reprezintă o
categorie de nutreţuri grosiere cu o va-
loare nutritivă scăzută şi conţinut mare
în substanţă uscată, de aceea este mai
puţin recomandată însilozarea lor se-
parată, dar prezintă interes însilozarea
ciocălăilor în amestec cu tăiţei de sfe-
clă umezi sau cu borhoturi.
După recoltarea ştiuleţilor, ciocălăi-
Figura 73. Ciocălăii de porumb le rămase se vor toca la dimensiuni mici
(1-1,5 cm), tocătura rezultată se va depo-
zita în locul de murare (ca şi în cazul murării porumbului plantă întreagă) împreu-
nă cu tăiţeii umezi sau cu borhotul – 30-50 kg la 100 kg de ciocălăi tocaţi.
Distribuirea tăiţeilor sau a borhotului se poate face în straturi alternative cu
ciocălăie sau prin amestecare omogenă cu aceştia. În cazul aşezării în straturi alter-
native, se începe cu un strat de ciocălăie, iar tasarea se face de fiecare dată înaintea
distribuirii stratului de tăiţei sau borhot. Pentru a umecta foarte bine ciocălăile şi a
asigura condiţii foarte bune de murare, se recomandă ca straturile de  ciocălăie să
nu fie foarte mari (mai puţin de 20 cm). În cazul în care straturile de ciocălăie sunt
groase se pot forma pungi de mucegai, care, prin extindere, depreciază o mare par-
te din nutreţ. Pentru a nu apărea probleme de acest gen, se recomandă amestecarea
ciocălăilor tocaţi cu tăiţeii umezi sau cu borhotul înainte de depozitare în siloz. Şi
de această dată este recomandat să se efectueze o tasare foarte bună şi închiderea
cât mai urgentă a silozului. Utilizarea unui astfel de nutreţ în alimentaţia animale-
lor se poate face după minim 30 zile de la închiderea silozului.
Furajele concentrate
Concentrate cultivate: din această grupă fac parte seminţele de graminee,
de leguminoase, oleaginoase, caracterizate prin digestibilitate ridicată şi un
conţinut ridicat de substanţe nutritive.
Gramineele anuale furajere. Mai frecvent sunt utilizare boabele de po-
rumb, orz, ovăz, secară şi grâu (tabelul 41).
Gramineele anuale furajere sunt cultivate atât pentru faptul că sunt o im-
portantă sursă de nutreţ pentru animale, cât şi pentru calităţile deosebite pe
care acestea le prezintă:
- sunt mai puţin pretenţioase faţă de condiţiile de creştere, mai ales faţă
de umiditate, multe fiind rezistente la secetă;
- realizează producţii sporite dacă sunt asigurate condiţii optime de creş-
tere şi dezvoltare;

148
 - sunt bogate în hidraţi de carbon, însă conţin mai puţine proteine decât
leguminoasele;
- se pot folosi ca nutreţ verde, fân, nutreţ murat, nutreţ concentrat, mate-
riale de aşternut pentru animale etc.;
- se pretează la tehnologii complet mecanizate.
Tabelul 41
Compoziţia chimică a principalelor cereale (% în raport cu SU)
Alte substanţe
Denumire Glucide Lipide Proteine Celuloză Cenuşă
neazotoase
Orz 71 2,5 11,8 5,7 4,0 3,1
Grâu 76 2,0 14,5 2,9 2,8 2,2
Secară 74 2,0 13,5 2,4 5,8 2,4
Ovăz 61 6,1 13,4 12,4 2,4 3,5
Porumb 70 5,8 11,6 4,2 7,6 1,2
Sorg 70 3,0 10,9 2,3 - 2,1
Orez 81 0,5 9,0 2,3 - 0,4

Porumbul furajer (fig. 74). Boabele de porumb conţin între: 11,5-14%

apă, 9,5-15% proteine, 5-8% grăsimi, 1,5-2% săruri minerale (din care 45%
săruri de fosfor şi numai 2% săruri de calciu), 65-72% amidon; 1 kg de po-
rumb are 70-80 g proteină digestibilă şi 1,20-1,30 unităţi nutritive.
Particularităţile biologice şi alimentare deosebite au determinat culti-
varea porumbului în diverse zone ale lumii, ocupând locul trei ca suprafaţă
după grâu şi orez.
Importanţa alimentară şi furajeră a porumbului este dată de următoarele însuşiri:
- în alimentaţia omului se foloseşte sub formă de faină de porumb (mălai),
fulgi de porumb, floricele, boabe fierte etc.;
- în industrie, boabele de porumb consti-
tuie materia primă pentru fabricarea spirtului,
amidonului, glucozei şi dextrinei;
- conţinutul ridicat de grăsimi (peste 6%)
în germenii de porumb face din porumb o
plantă din care se extrage ulei de foarte bună
calitate, folosit în alimentaţia dietetică;
- în hrana animalelor porumbul se foloseş-
te sub diferite forme: boabe concentrate, furaj
verde sau însilozat, fân, coceni;
- deoarece în compoziţia proteică a po-
Figura 74. Porumb furajer

149
rumbului lipsesc unii aminoacizi esenţiali (triptofanul, lizina), hibrizii creaţi
în ultima perioadă posedă o genă care determină sinteza acestor aminoacizi
(Opaque-2), iar folosirea acestora în hrana animalelor duce la obţinerea unor
rezultate spectaculoase;
- folosirea porumbului pentru siloz, considerat ,,păşunea de iernat a ani-
malelor”, constituie modul cel mai eficient de hrănire a animalelor în perioada
de stabulaţie, având un grad foarte ridicat de consumabilitate;
- din punct de vedere tehnologic, porumbul se poate cultiva drept cultură
principală sau în cultură succesivă (dublă), după plantele ce se recoltează mai
devreme;
- folosirea unor hibrizi cu perioade de vegetaţie diferite, permite o culti-
vare eşalonată a porumbului, asigurându-se, astfel, furaje verzi în tot timpul
perioadei de vegetaţie.
Importanţa porumbului se datorează şi următoarelor însuşiri agrobiolo-
gice şi agrotehnice: rezistenţa ridicată la secetă şi cădere, la unele boli şi dă-
unători, mecanizarea totală a lucrărilor agrotehnice şi de recoltare, o bună
valorificare a îngrăşămintelor organominerale şi a apei de irigaţie etc.
În hrana animalelor se administrează sub formă de uruială, în ameste-
cul de fermă sau nutreţuri combinate industriale, în care porumbul participă
în proporţie variabilă, 25-30% pentru taurine, 60-80% pentru porcine, 40%
cabaline,70% la găini ouătoare şi 60% la puii de carne.
Orz (fig. 75). Compoziţia chimică a boa-
belor de orz, raportată la substanţa uscată:
- 59-65% amidon;
- 9,5-11% proteină brută;
- 2-3% grăsimi;
- 4-7% celuloză.
Orzul constituie un nutreţ excelent pen-
tru creşterea şi îngrăşarea animalelor, având
un conţinut mic de grăsime şi celuloză, fi-
ind bogat în amidon; se foloseşte mai ales
în hrana cabalinelor, a porcilor la îngrăşat
pentru carne şi o grăsime de bună calitate.
Se foloseşte şi la vacile de lapte, contribuind Figura 75. Orz furajer
la îmbunătăţirea calităţii laptelui.
Ovăzul (fig. 76), valoarea nutritivă este de: 1 UN şi 85-95 g PD, are ace-
laşi conţinut ca grâul, dar mai multe grăsimi nesăturate şi conţine întregul
complex de vitamina B.

150
 Figura 76. Ovăz furajer Figura 77. Secara
Ovăzul conţine proteine, lipide, glucide, lecitine, săruri minerale, fosfor,
magneziu, calciu, vitamine (A, B1, B2, D şi PP), siliciu, fier şi estrogeni, având
o acţiune remineralizantă, întăritoare, tonică, este indicat în mod deosebit repro-
ducătorilor masculi, tineretului mascul pentru reproducţie şi cailor de muncă.
Secara (fig. 77) conţine 1,2 UN şi 100 g PD, folosindu-se mai puţin în
hrana animalelor, ca, de altfel, şi grâul. Culturile destinate folosirii în calitate de
furaj verde, primăvara devreme, se recoltează la înălţimea de 30-35 cm, când se
foloseşte prin administrarea la iesle, sau se păşunează la înălţimea de 20-25 cm.
Perioada de folosinţă este de 15-20 zile, până la sfârşitul fazei de burduf.
Recoltarea pentru boabe se face la maturitatea deplină, când umiditatea
boabelor este de 14%. Culturile pentru boabe realizează între 3000-5000 kg /
ha boabe, iar cele folosite ca furaj ver-
de, între 25-35 t / ha masă verde.
Boabele de leguminoase. Boabele
de leguminoase sunt reprezentate de:
mazăre, soia, linte, bob, fasoliţă, carac-
terizate prin conţinut ridicat de proteină
cu valoare biologică ridicată (20-40%
proteină) şi digestibilitate mare (peste
80%).
Mazărea furajeră (fig. 78) are o
valoare nutritivă de 1 UN şi 180-200g
PD; se administrează sub formă uruită,
cu precădere animalelor care solicită Figura 78. Mazărea furajeră

151
 mai multă proteină (tineret, reproducă-
tori, animale de lapte) în proporţie de
5-25% din totalul concentratelor. Po-
tenţialul de producţie de masă verde:
25-35 t/ha; producţia de sămânţă: 2000-
4000 kg/ha.
Soia (fig. 79) se foloseşte mai rar
sub formă de boabe, fiind utilizată mai
des sub formă de şroturi, adică ceea ce
Figura 79. Soia rămâne după extracţia uleiului din soia.
Valoarea nutritivă este de 1,4 UN şi 350
g PD, iar la şroturi – de 1,1 UN şi 400 g PD, în medie la 1 kg.
Boabele de soia se caracterizează şi printr-un conţinut de factori antinu-
triţionali. Aceşti factori antinutriţionali sunt obstacolul de care ar trebui să ţină
cont procesatorii de soia pentru eliminarea sau, cel puţin, minimalizarea efec-
telor defavorabile ale acestora. Dintre aceşti factori antinutriţionali amintim:
- inhibitori de tripsină şi chimotripsină, care obstrucţionează digestia pro-
teinelor prin inactivarea tripsinei şi chimotripsinei;
- acidul fitic este implicat în blocarea absorbţiei corespunzătoare a mine-
ralelor;
- hemaglutinina provoacă aglutinarea celulelor roşii;
- ureaza, această enzimă este importantă întrucât prezintă informaţii des-
pre gradul de procesare a boabelor de soia (indicele de urează);
- factorii alergenici – glicina şi beta conglicina – reduc absorbţia substan-
ţelor nutritive, afectând integritatea microbilor intestinului subţire;
- lipaza şi lipoxilipaza determină peroxidare;
- izoflavonele au proprietăţi estrogenice, care pot duce la apariţia proble-
melor de reproducţie;
- antivitaminele sunt compuşi care determină un efect de inhibare parţială
sau totală a activităţii vitaminelor prin descompunerea, inactivarea sau împie-
dicarea asimilării acestora.
Soia se foloseşte în hrana porcilor, păsărilor, dar şi a animalelor de re-
producţie şi producătoare de lapte, în vederea echilibrării raţiilor din punct
de vedere proteic. Se mai administrează şi sub formă de boabe, dar toastată,
adică prăjită.
Plantele oleaginoase (oleifere) sunt speciile în seminţele cărora se găsesc
cantităţi mari de grăsimi lichide, numite curent uleiuri, ce se extrag cu uşurinţă
pe cale industrială. Din grupa plantelor oleifere, în general, fac parte: floarea-

152
soarelui, ricinul, inul de ulei, bumbacul, soia, alunele de pământ, macul, rapi-
ţa, muştarul, camelina, susanul, şofrănelul, perila, lalemanţia şi altele.
Plantele din care se obţine ulei se clasifică în:
- plante tipice pentru ulei: rapiţa; soia; floarea-soarelui; şofrănelul; inul
pentru ulei; ricinul; măslinul; camelina; susanul; alunele de pământ; crambele;
perila; lalemanţia;
- plante cu utilizare mixtă: bumbacul, cânepa şi inul – pentru fibre, culti-
vate pentru fibre de la care se obţine ca produs secundar, ulei din seminţe, în
această grupă se încadrează:
- soia, arahidele – pentru obţinerea de ulei şi proteine;
- cerealele – porumbul şi sorgul ca alimente din care se obţine şi ulei;
- dovleacul – pulpa pentru furaj, iar seminţele pentru extragerea uleiului
(V. Tabără, 2005);
- alte plante cu utilizare mixtă (din alte grupe fitotehnice) sunt leguminoa-
sele pentru boabe (soia şi arahidele) şi plante textile (bumbac, in pentru fibre
şi cânepă).
Concentrate industriale. În alimentaţia animalelor se folosesc pe scară
largă anumite reziduuri provenite de la industriile ce prelucrează o materie
primă vegetală, în scop alimentar. Acestea se obţin în diferite etape ale proce-
sului tehnologic din industriile respective, obţinându-se chiar mai multe rezi-
duuri de la aceeaşi industrie.
Compoziţia chimică, valoarea nutritivă şi caracteristicile acestor rezidu-
uri variază mult în funcţie de felul industriei de la care provin, felul materi-
ei prime utilizate etc. În general, se pot clasifica astfel: după conţinutul lor
(apoase şi concentrate); după natura industriei de la care provin (de la industrii
extractive şi fermentative).
Reziduurile de la industria alimentară
Reziduurile de la industria moră-
ritului se obţin de la prelucrarea semin-
ţelor, îndeosebi a grăunţelor de cereale,
în făină, griş etc. Aceste reziduuri, care
se folosesc în hrana animalelor, sunt:
tărâţele de grâu, zoana, praful de moa-
ră şi făină furajeră. Dintre acestea pre-
zintă importanţă mai mare tărâţele şi,
în mod special, cele de grâu.
Tărâţele de grâu (fig. 80) sunt
caracterizate printr-un conţinut ridicat Figura 80. Tărâţele de grâu

153
de proteină (12%), vitamine din complexul B şi săruri de fosfor. Sărurile de fosfor
se găsesc sub forma unui compus, numit fitină, care este asimilat numai în prezen-
ţa enzimei fitază (se găseşte în unele tărâţe sau este produsă de microorganismele
tubului digestiv). Datorită acestei fitine, tărâţele au un rol laxativ. Digestibilitatea
acestora este ridicată în special în cazul rumegătoarelor, fiind mai puţin digerată de
către porci şi păsări (datorită celulozei). Prin conţinutul ridicat de P, este necesară
folosirea lor în vederea echilibrării raportului Ca/P. Tărâţele sunt recomandate în
hrana tuturor animalelor, reprezentând până la 50% din valoarea nutritivă a raţiei
pentru vacile de lapte, 20-30% – în hrana tineretului erbivor, 40-60% – pentru
taurine şi ovine la îngrăşat, 10-15% – la suine şi 8-10% – la păsări.
Tărâţele de grâu şi secară sunt recomandate pentru vacile cu lapte, scroa-
fele lactante şi păsări, iar cele de orz, ovăz şi porumb, mai bogate în celuloză,
se recomandă bovinelor la îngrăşat.
Reziduurile de la industria uleiurilor vegetale. Uleiul se extrage din se-
minţele plantelor oleaginoase, din seminţele altor plante şi din anumite fructe.
Extragerea uleiului se poate face cu mijloace mecanice (presare) sau chi-
mice (cu ajutorul diferiţilor solvenţi organici). Reziduurile, rezultate în urma
extragerii uleiului pe cale mecanică, se cunosc sub formă de turte, iar cele
rezultate în urma extragerii pe cale chimică se numesc şroturi. Prin şroturi se
mai înţeleg şi resturile de turte măcinate.
Şroturile se caracterizează printr-un conţinut ridicat de proteină (35-40%);
se utilizează pentru echilibrarea proteică a raţiilor. Dintre şroturile utilizate în
hrana animalelor, cele mai răspândite sunt cele de floarea-soarelui şi soia.
Şrotul (fig. 81) şi turtele (fig. 82) de floarea-soarelui (tabelul 38). Şrotul
de floarea-soarelui, rezultat în urma extragerii grăsimii din seminţele de floa-
rea-soarelui, constituie subprodus denumit generic „şrot”.

Figura 81. Srotul de floarea-soarelui Figura 82. Turte de floarea-soarelui

154
 În vederea obţinerii în cantităţi cât mai mari a grăsimii din seminţele de
floarea-soarelui, se practică extracţia cu solvenţi, proces în urma căruia în
produsul secundar rămâne o cantitate redusă de grăsime, respectiv sub 1%. În
cazuri mai rare, extragerea uleiului se face şi prin presare la rece, situaţie în
care produsul secundar obţinut poartă denumirea de turte, acestea conţinând
grăsime chiar până la 20%.
Condiţiile tehnice de calitate ale şrotului de floarea-soarelui, utilizat ca mate-
rie primă în industria de furaje combinate, impun respectarea următoarelor carac-
teristici: un aspect de masă măcinată, fără particule arse sau mucegăite, de culoare
alb-cenuşie, cu un miros specific (nu de mucegai, de acru sau încins), cenuşă brută
maximum 9% şi minimum 30% proteină brută (tabelul 42). Ponderea de utilizare
de 10-15% în furajele combinate în hrana suinelor adulte de reproducţie, a păsă-
rilor adulte şi a porcilor supuşi îngrăşării şi de 5-7% în furajele combinate sunt
destinate purceilor sugari, broilerilor de găină, de curcă, de raţă şi de gâscă.
Tabelul 42
Variabilitatea compoziţiei chimice a şrotului şi turtei de floarea-soarelui, %
Specificare Şrotul de floarea-soarelui Turte de floarea-soarelui
PB (proteină brută) 37,00 40,5
Grăsime brută 1,50 1,35
Celuloză brută 18,00 16,00
Lizină 1,28 1,33
Metionină + cistină 1,39 1,42
Calciu 0,25 1,42
Fosfor total 1,00 1,07
Reziduurile de la industria amidonului
Principalele materii prime, folosite pen-
tru fabricarea amidonului, sunt: porumbul,
grâul şi cartoful (fig. 83).
Fabricarea amidonului constă în fracţi-
onarea constituenţilor bobului pe cale ume-
dă, utilizând mari cantităţi de apă. Dacă uti-
lizăm ca materie primă grâul, ca produs de
bază se utilizează faina din care se separă cu

Figura 83. Turte de floarea-soarelui.

Grăunciori de amidon la cereale: 1 - grâu;
2 - secară; 3 - porumb; 4 - orez; 5 - orz; 6 -
ovăz; 7 - mei; 8 - sorg; 9 - hrişcă

155
ajutorul apei amidonul şi glutenul. Se cunosc mai multe procedee de extracţie,
care diferă prin cantitatea de apă folosită şi tehnicile de separare a amidonului
şi glutenului (spălare cu apă, decantarea, certifugarea).
Măcinatul pe cale umedă permite separarea amidonului aproape pur (con-
ţine mai puţin de 0,3% proteine); o fracţiune bogată în proteine (60-70%);
parţi solide provenite de la înmuiere care conţin 23% de proteine solubile,
26% de acid lactic, 18% de minerale şi 7% de acid fitic, germeni bogaţi în
lipide, fibre celulozice reprezentate de învelişurile boabelor.
Coprodusele sunt amestecate fără amidon şi rezultă un produs pentru
alimentaţia animalelor-borhot. Aceste reziduuri sunt, în general, apoase şi se
folosesc, în special, în hrana animalelor supuse îngrăşării (taurine, ovine, su-
ine). Ele se pot usca şi păstra mai multă vreme. În mod obişnuit, amidonul se
extrage din cartofi, porumb şi grâu. Valoarea nutritivă a acestora variază foarte
mult în funcţie de sursa din care provin şi conţinutul de apă.
Pulpa de cartof (impropriu “borhot de cartofi”) rezultă din extragerea ami-
donului din cartofi, având un conţinut ridicat de apă (80%). Conţinutul în ami-
don constituie 11,5%, este sărac în proteine, vitamine şi săruri minerale, conţine
150 g SU/kg, 0,16 UN/kg, 10 g PBD/kg, 0,1 g Ca/kg şi se foloseşte în hrana ta-
urinelor la îngrăşat; 30 kg în stare proaspătă sau 2 kg sub formă uscată. Are gust
fad, de aceea animalele trebuie obişnuite treptat cu consumul acestora. Digesti-
bilitatea este mare (80%), iar valoarea nutritivă, în medie, reprezintă 0,15 UN.
Borhotul de porumb din industria amidonului are un conţinut mai redus
de apă (75%) şi ca atare o valoare nutritivă mai mare (0,30 UN şi 20 g PD).
Borhotul de porumb conţine în stare proaspătă: 240 g SU/kg, 0,32 UN/
kg, 22 g PBD/kg, 0,1 g Ca/kg, 0,3 g P/kg, iar sub formă uscată conţine: 1,24
UN/kg şi 122 g PBD/kg.
Tabelul 43
Compoziţia chimică medie a borhotului din cereale şi cartofi, % SU
Borhot din:
Componente
Porumb Grâu Orz Orez Cartofi
Substanţă organică 95,3 91,4 97,9 96,5 87,4
Proteină brută 25,5 34,8 31,3 42,4 27,0
Grăsime brută 11,7 2,2 10,2 3,5 2,7
Celuloză 10,6 3,4 13,7 5,9 8,1
Substanţe extractive neazotate 47,6 51,0 42,7 44,7 49,9
Substanţe minerale 4,7 8,6 2,1 3,5 12,6
Substanţă uscată (aproximativ) 8,5 4,2 26,0 8,0 6,0

156
 În stare proaspătă, borhotul poate fi administrat bovinelor puse la îngră-
şat; în stare uscată, poate fi folosit în hrana tuturor speciilor în proporţie de
10-20% din amestecul de concentrate. Se utilizează în hrana bovinelor la în-
grăşat (25 kg, proaspete), la vacile cu lapte (3 kg uscate) şi porcii la îngrăşat
(0,5 kg uscat).
Borhotul de grâu (“borhotul dulce”) se caracterizează prin însuşiri ase-
mănătoare cu cel de porumb (tabelul 43).
Reziduurile de la industria zahărului sunt reprezentate de tăiţeii de sfe-
clă şi melasă.
Tăiţeii de sfeclă (impropriu numit “borhot de sfeclă’) rezultă în urma
extragerii sucului de sfeclă, după ce aceasta a fost tocată. Tăiţeii de sfeclă
reprezintă un furaj destul de valoros, cu un conţinut de 4,8 la sută substanţe
extractive neazotate şi 93-94 la sută apă, ceea ce îngreunează transportul şi
conservarea lor; substanţa uscată fiind formată în cea mai mare parte din SEN,
reprezentate prin zaharuri uşor asimilabile. Au conţinut scăzut în proteină,
grăsime, săruri minerale şi vitamine. Digestibilitatea este mare (80-85%). Tăi-
ţeii proaspeţi se folosesc cu precădere în hrana bovinelor puse la îngrăşat şi în
cantităţi mai mici la vacile de lapte. Conţin cantităţi mici de zahăr, proteină,
grăsimi şi săruri minerale. Valoarea nutritivă este de 0,08 UN/kg, 6 g PBD/
kg, 0,7 g Ca/kg, 0,1 g P/kg. Se comercializează sub formă proaspătă, care se
păstrează prin murare, fiind singur sau în amestec cu grosiere tocate sau sub
formă uscată, cu 15% umiditate.
Pentru a se mări durata de conservare ei se pot usca sau mura. Prin usca-
re, conţin numai 10-12% de apă şi se pot păstra mai multă vreme în camere
uscate şi curate (sunt higroscopice). În hrana animalelor nu se administrează
sub această stare, ci înmuiaţi în apă (4-5 ori mai mult de cât volumul lor) fiind
ţinuţi pentru rehidratare 5-6 ore.
O modalitate de conservare a tăiţeilor de sfeclă proaspeţi este însilozarea
în amestec cu grosiere tocate, pentru reducerea sub 80 la sută a umidităţii,
condiţie esenţială în obţinerea unui furaj de calitate, al cărui conţinut de sub-
stanţă uscată creşte de până la 25 la sută faţă de 6-8 la sută a tăiţeilor proas-
peţi. Însilozarea în amestec se face stratificat, în celule de beton îngropate sau
semiîngropate, adăugând la fiecare strat de 80-100 de centimetri coceni sau
paie tocate un strat de 50-70 de centimetri tăiţei. Depozitaţi astfel, tăiţeii de
sfeclă pot fi folosiţi în hrana animalelor chiar şi după un an, fără să-şi piardă
din calităţile nutritive.
În hrana vacilor de lapte se administrează 25-30 de kilograme de tăiţei
proaspeţi sau 15-18 kg de tăiţei însilozaţi cu grosiere. Bovinele adulte supu-

157
se îngrăşării pot primi 40-60 de kilograme
de tăiţei proaspeţi sau 25-30 kg de amestec.
Ovinelor adulte se administrează câte 2-3 kg
de furaj însilozat cu grosiere. În alimentaţia
tineretului şi a bovinelor de muncă tăiţeii
proaspeţi sunt mai puţin indicaţi.
Tăiţeii uscaţi se administrează după în-
muiere în apă caldă sau se macină sub for-
mă de făină şi se dau în amestec cu nutreţuri
concentrate cultivate.
Melasa (fig. 84) se obţine ca rezid de la
cristalizarea zahărului, prezentându-se sub Figura 84. Melasa
forma unui sirop vâscos, lipicios, brun, cu gust dulceag şi miros caracteristic.
Conţine 20-25% de apă (tabelul 44), iar SU este reprezentată în cea mai mare
parte prin glucide simple. Este bogată în săruri minerale (de potasiu), are o
acţiune purgativă şi de aceea în cantităţi mari produce diaree. Se recomandă
să fie folosită împreună cu furajele care au o acţiune constipantă.
Digestibilitatea mare poate ajunge până la 90%, iar valoarea nutritivă este
de 0,80 UN şi 50 g PD. Nu se administrează ca atare, ci numai sub formă de
soluţie (3-4 părţi apă). Cu această soluţie se stropesc furajele grosiere, îmbu-
nătăţind gustul lor, sau la însilozarea furajelor. Se foloseşte obligatoriu când
se administrează uree în hrană.
Tabelul 44
Compoziţia chimică a melasei din sfeclă şi trestie de zahăr
Provenienţa melasei
Compusul
Sfeclă de zahăr
Apă, % 20 – 25
Substanţă uscată, % 75 – 80
Zahăr total, % 44 – 52
Zahăr invertit,% 0,1 – 0,5
Rafinoză, % 0,6 – 1,8
Azot total, % 1,2 – 2,4
Substanţe minerale, % 7,6 – 12,3
pH 6,0 – 8,6

158
 Reziduurile de la industria berii
De la fabricarea berii, care foloseşte ca materie primă orzul, rezultă: colţii
de malţ, borhotul de bere şi drojdia de bere, ultimele două prezentând cea mai
mare importanţă.
Borhotul de bere (de malţ) reprezintă reziduul rămas după filtrarea mustu-
lui de malţ, fiind format din tegumentul grăunţelor de orzoaică, resturi de em-
brioni etc. Se caracterizează prin conţinut ridicat de apă (80%), proteină (25%
din SU), digestibilitatea 65-70% şi o valoarea nutritivă medie de 0,35 UN şi
80-90 g PD. Dacă se usucă, valoarea nutritivă va fi mai mare (0,9 UN şi 190
g PD). Datorită extragerii amidonului şi creşterii concomitente a conţinutului
de celuloză, furajul are, totuşi, un coeficient de digestibilitate mai mic decât al
grăunţelor din care provine.
În hrana animalelor este indicat a se administra proaspăt, neputându-se con-
serva nici pentru câteva zile din cauza conţinutului mare de apă şi proteine, ce
favorizează procesele fermentative nedorite, în urma cărora rezultă acid butiric.
Zilnic, se pot administra 10-20 kg de borhot proaspăt. Divizarea acestor
cantităţi în timp îndelungat trebuie evitată, deoarece creează perturbări ale
metabolismului mineral şi proteic. De aceea, raţia furajeră ce include borhotul
de bere necesită obligatoriu un supliment de calciu, deoarece este sărac în
acest element. În acelaşi timp, prin hrănirea masivă a vacilor şi juncilor ges-
tante cu borhot de bere, nu se poate asigura necesarul optim de vitamină D,
care, asociat cu o insuficientă iradiere, reprezintă cauza naşterii unor viţei la
care este prezent aşa zisul rahitism frust.
În hrana porcilor la îngrăşat se poate adăuga în cantităţi de 2-4 kg pe zi.
Deoarece porcinele îl digeră greu, un adaos de lapte degresat îmbunătăţeşte
asimilarea substanţelor nutritive. Oilor în lactaţie, cât şi tineretului la îngrăşat
li se pot da 12 kg borhot proaspăt pe zi. De precizat, că folosirea furajului în
hrana cabalinelor nu este indicată. În amestec cu concentrate şi grosiere toca-
te, poate fi administrat în cantităţi de 5-7 kg pe cap.
Drojdia de bere, rezultată după sedimentarea mustului de malţ, se carac-
terizează prin conţinut foarte ridicat de proteine (50%), cu valoare biologică
sporită (conţine lizină, metionină şi triptofan) şi vitamine din complexul B. Se
utilizează proaspătă (lichidă), conţine 77% de apă sau sub formă uscată (12%
de apă). Digestibilitatea substanţelor nutritive este ridicată, ajungând până la
92%, iar valoarea nutritivă este de 0,35 UN şi 115 g PD la drojdia proaspătă,
de 1,1 UN şi 450 g PD – la cea uscată.
Printre cele mai importante substanţe conţinute în drojdia inactivată se
află vitaminele B:

159
 - B1 susţine sistemul nervos şi cardiovascular;
- B2 ajută la menţinerea sănătăţii pielii, fiind necesară în afecţiuni derma-
tologice;
- B3 echilibrează sistemul nervos;
- B5 este un stimulent natural al glandelor cortico-suprarenale, crescând
rezistenţa la infecţii şi la stres;
- B7, B8 au rol important în metabolismul colesterolului şi al proteinelor;
- B9 susţine echilibrul hormonal şi înlătură anemia;
- B12 susţine sistemul nervos prin creşterea capacităţii de concentrare şi
eliminarea stresului psihic;
- B15 favorizează schimbul de oxigen la nivel celular.
Datorită conţinutului ridicat în proteine şi vitamine, drojdia de bere este
indicată în hrana speciilor şi categoriilor de animale care necesită multă pro-
teină (tineret în general): păsări, suine şi reproducători.
Reziduurile de la industria spirtului
Pentru fabricarea spirtului se folosesc, ca materie primă, în mod curent,
cartoful şi porumbul. Reziduurile se numesc borhoturi.
Borhotul de cartofi din industria spirtului conţine 50 g SU/kg, 0,05 UN/
kg, 7 g PBD/kg, 0,1 g Ca/kg, 0,5 g P/kg. Se utilizează 30 kg la vacile cu lapte
şi 40 kg la bovinele adulte.
Borhotul de porumb din industria spirtului conţine, în stare proaspătă,
80 g SU/kg, 0,09 UN/kg, 13 g PBD/kg, 0,5 g Ca/kg şi 3,1 g P/kg. Cantităţile
utilizate sunt 30 kg pentru taurine la îngrăşat şi lactante sub formă proaspătă,
în cantitate de 15 kg.
Borhotul proaspăt se caracterizează printr-un conţinut ridicat de apă (90-
94%), un conţinut scăzut în grăsime, celuloză şi săruri minerale (sub 1%). Di-
gestibilitatea este ridicată (75-80%), iar valoarea nutritivă constituie 0,05-0,10
UN şi 6-12 g PD. În stare proaspătă se administrează în hrana taurinelor puse
la îngrăşat şi chiar a vacilor cu lapte.
Borhotul uscat conţine 9-10% apă şi o valoare nutritivă de 0,52-1,20 UN şi
60-150 g PD; cel de porumb are valoare nutritivă superioară celui de cartof.
Reziduurile de la industria vinurilor şi rachiurilor de fructe
Prezintă o importanţă mai redusă tescovina, boştina etc., având doar uti-
lizare locală în hrana animalelor.
Drojdiile furajere (fig. 85). În rezolvarea deficitului de proteine pentru
hrana animalelor, importanţă deosebită prezintă făinurile obţinute prin cultura
unor microorganisme, cunoscute sub numele de drojdii furajere. Producerea
lor se bazează pe capacitatea unor organisme inferioare de a sintetiza proteine

160
specifice din substanţe neproteice, dacă au condiţii convenabile de mediu. În
Republica Moldova, drojdiile furajere se obţin prin cultivarea unor specii de
levuri (Torula utilis, Monilia murmanica etc.) în sistemul industrial pe medii
nutritive bogate în glucide. În acest scop, se folosesc reziduuri ca: leşiile bi-
sulfatice de la industria celulozei şi a hârtiei, deşeurile de la industria lemnului
(talaş, rumeguş) sau de la culturile agricole (pleavă, coceni, vreji). Drojdiile
furajere se caracterizează prin: apă 9,7%, proteine 42,5%, grăsimi 2,1%, SEN
35,5% şi săruri minerale 9,8% (formate din microelemente ca Fe, Cu, Mn,
S), conţin vitamine, enzime şi hormoni. Digestibilitatea substanţelor organice
este de 95%, iar valoarea nutritivă – de 1,15 UN şi 350-400 g PD.

Figura 85. Drojdiile furajere

Furajele de origine animală. În general, produsele de origine animală, fo-
losite ca furaje, se caracterizează prin: conţinut mare de proteine cu valoare
biologică ridicată, de săruri minerale, în special de calciu şi fosfor şi de vitamine
– îndeosebi complexul B, – lipsa celulozei şi, ca urmare, au o mare digestibili-
tate (98%) şi o valoare nutritivă ridicată. Datorită acestor însuşiri sunt utilizate
pentru echilibrarea raţiilor în proteine, iar uneori chiar în substanţe minerale
şi vitamine; fiind produse în cantităţi insuficiente se recomandă a se folosi în
special în hrana tineretului în creştere, a reproducătorilor masculi valoroşi şi a
suinelor şi păsărilor. Furajele de origine animală se încadrează în două grupe:
lapte şi subprodusele lui şi făinurile animale.
Laptele şi subprodusele lui
Laptele matern reprezintă lichidul biologic, secretat de glanda mamară a ma-
miferelor femele, principala hrană a tineretului sugar al tuturor speciilor de mami-
fere domestice, iar în prima parte a vieţii sugarilor, chiar hrana lor exclusivă.
În hrana tineretului din diferite specii, în afară de laptele matern, se folo-
seşte laptele de vacă (integral sau smântânit) ca supliment de hrană. În gene-
ral, laptele se caracterizează printr-o digestibilitate ridicată a tuturor compo-
nentelor sale (cca 98%), fiind considerat ca furaj integral valorificat.

161
 Compoziţia chimică a laptelui variază de la o specie la alta, existând o
strânsă corelaţie între conţinutul laptelui matern în proteine şi substanţe mine-
rale şi viteza cu care tineretul speciilor respective îşi dublează greutatea de la
naştere (tabelul 45).
Tabelul 45
Compoziţia chimică a laptelui
Specificare UM Vacă Bivoliţă Capră Oaie
Energie Kcal/l 650-720 755-1425 600-700 1050-1150
SU % 12,6-12,8 16,6-17,5 11,3-13,4 17,5-18,3
Grăsime % 3,7-3,9 6,8-7,9 3,3-4,1 6,6-7,1
Proteine % 3,3-3,4 4,0-4,1 2,9-3,3 5,2-5,7
Lactoză % 4,7-4,8 4,8-5,0 4,4-4,8 4,6-4,9
Săruri minerale % 0,7-0,9 0,7-0,8 0,7 0,8-0,9

Laptele de vacă conţine 3% proteine cu valoare nutritivă sporita, împreună

cu calciu, fosfor, cazeină şi o cantitate nu prea mare de albumine şi globuline.
Laptele mai conţine 3% de grăsimi, care se află în formă de sfere mici, făcân-
du-le uşor asimilabile, conţin colesterină echilibrată satisfăcător cu lecitină.
Lactoza laptelui (4,7%) se descompune în intestin în glucoză şi galactoză.
Valoarea nutritivă a laptelui normal este, în medie, de 0,28 UN şi 33 g PD.
În cadrul aceleiaşi specii, compoziţia chimică a laptelui se modifică în funcţie
de: rasă, vârstă, lactaţie etc.
Laptele produs în primele zile după fătare, numit şi colostru, prezintă în-
suşiri caracteristice. Astfel, în primele 3-7 zile după fătare, colostrul se carac-
terizează printr-o culoare gălbuie, gust pronunţat sărat, miros specific, coagu-
lează la fierbere, având o cantitate mare de SU la început (24% SU), cantitate
care scade treptat pe măsură ce se încheie perioada colostrală.
Compoziţia lui chimică se modifică şi după 4-5 zile se apropie de conţinu-
tul laptelui normal (tabelul 46, fig. 86). Colostrul este bogat în proteine, săruri
minerale şi vitamine, având o aciditate ridicată. Îndeplineşte în organismul
noului născut funcţii importante ca: eliminarea meconiului datorită efectului
său laxativ, preîntâmpinând fermentaţiile şi putrefacţia din intestine datorită
acidităţii sale, are un conţinut ridicat de anticorpi şi astfel preîntâmpină infec-
ţiile etc.

162
 Tabelul 46
Compoziţia chimică a colostrului şi a laptelui normal (în %)

Substanţă

Albumină

globulină

Grăsimi
Cazeină

Lactoză

Săruri
uscată
Felul laptelui

şi
Colostru imediat după fătare 33,6 5,6 15,6 6,5 3,0 1,2
Colostru după 24 ore de la fătare 19,4 4,5 6,3 4,8 2,8 1,0
Colostru după 48 ore de la fătare 14,2 3,2 3,2 4,2 3,5 1,8
Colostru după 72 ore de la fătare 13,3 3,3 1,0 4,1 4,1 0,8
Lapte normal 12,5 3,0 0,5 3,6 4,6 0,8

Figura 86. Compuşii principali ai laptelui

Subprodusele laptelui – dintre acestea, în hrana animalelor se folosesc:

lapte smântânit (ecremat), zara, zerul şi resturile de la fabricarea brânzeturilor
(tabelul 47).

163
 Tabelul 47
Compoziţia chimică a laptelui integral şi degresat

Laptele smântânit se obţine din laptele integral de vacă, după separarea

grăsimii prin centrifugare. Compoziţia lui chimică se deosebeşte de cea a lap-
telui integral numai prin conţinutul mai scăzut în grăsime (0,5%) şi, totodată,
în vitamina A. Valoarea nutritivă este de cca. 0,14 UN şi 30 g PD. Prin uscare,
sub formă de praf, se poate conserva timp îndelungat, având o valoare nutriti-
vă mult mai mare (1,3 UN şi 230 g PD). Conţine numai 5% de apă şi ca atare
se va administra diluat în apă călduţă. Se foloseşte mai ales proaspăt în hrana
viţeilor sugari, pentru înlocuirea treptată a laptelui integral, în hrana purceilor
sugari pentru completarea raţiei şi în hrana tineretului aviar, în amestec cu
concentratele. Mai este folosit şi pentru producerea furajelor combinate şi în
diferite reţete de înlocuitori ai laptelui.
Zara se obţine în urma extragerii untului din laptele de vacă sau din
smântână, conţinând 0,5% de grăsime, 3,4% de proteină digestibilă şi întreaga
cantitate de lactoză şi substanţe minerale ale laptelui integral. Se poate utiliza
sub formă proaspătă (cu 9% SU) sau ca praf (92% SU). Sub formă proaspătă
se foloseşte dulce sau acidulată, pentru băut sau pentru umectarea concentra-
telor (uruieli) în hrana tineretului porcin şi aviar. Zara acidificată are un rol
important în prevenirea şi combaterea coccidiozelor la tineretul aviar. Sub
formă de praf, se foloseşte la producerea înlocuitorilor de lapte sau a furajelor
combinate. Valoarea nutritivă a zarei este la fel ca cea a laptelui smântânit.
Zerul (fig. 87) este subprodusul care rezultă la fabricarea brânzeturilor
ca urmare a coagulării cu cheag, prin acidifiere naturală sau de la fabricarea
cazeinei chiag sau clorhidrice. Zerul se prezintă ca un lichid de culoare
verde gălbui. În funcţie de modul de obţinere, putem avea zer dulce
(aciditate 10-200 T), obţinut de la coagularea laptelui cu cheag, şi zer

164
acid (aciditate 50-700 T), obţinut de
la coagularea cu bacterii lactice, re-
spectiv cu acizi minerali.
Compoziţia chimică a zerului vari-
ază în funcţie de materia primă iniţia-
lă şi de procesul tehnologic utilizat la
fabricarea brânzeturilor şi cazeinei. Se
caracterizează prin: conţinut în apă – de
93-94%, conţinut în proteină – de 0,8%,
grăsime – 0,2%, restul componentelor Figura 87. Zerul
fiind în aceleaşi cantităţi ca laptele integral.
Valoarea nutritivă este mai scăzută decât la zară, fiind, în medie, de 0,10
UN şi 8 g PD. Se utilizează dulce sau acidificat, pentru băut sau în amestec cu
uruieli. Se poate usca obţinându-se zerul praf, cu aceleaşi utilizări ca şi zara
sau laptele smântânit.
Zerul de urdă se obţine prin fierberea zerului obişnuit, fiind sărac în pro-
teine şi lactoză, însă având gust plăcut poate fi utilizat ca atare sau în amestec
cu uruieli în hrana porcilor puşi la îngrăşat.
Făinurile de origine animală
În urma uscării şi măcinării resturilor de la prelucrarea industrială a dife-
ritelor cărnuri (din cărnurile improprii consumului de către om sau din resturi-
le de la abatoare, servicii de ecarisaj etc.) rezultă făinurile cu utilizare furajeră.
Sunt furaje concentrate proteice, cu valoare biologică ridicată, servind pentru
echilibrarea raţiilor în proteină. Se caracterizează şi printr-un conţinut ridicat
în vitaminele B, dar sărace în A şi D, sunt bogate în P, şi uneori în Ca şi Fe.
Principalele făinuri de origine animală cu utilizare furajeră sunt: făina de car-
ne, de sânge, de cadavre (carne-oase) şi de peşte.
Făina de carne se obţine din resturile de carne de la fabricile de conserve,
fie din carne improprie consumului uman, uscată şi măcinată. Se prezintă sub
forma unei pulberi grosiere de culoare galben-brună sau alb-murdar, cu mi-
ros specific. Compoziţia chimică variază în funcţie de calitatea materiei brute
din care provine, fiind: 7-12% – apă, 70-75% – proteină, 8-15% – grăsime şi
3-4% – cenuşă. Digestibilitatea componenţilor este de 90-95%, iar valoarea
nutritivă de 1,5 UN şi 650 g PD. Se recomandă în hrana păsărilor şi a tinere-
tului suin în proporţie de 1-5% din valoarea nutritivă a raţiei. În hrana taurilor
şi armăsarilor se poate administra în cantitate de 400-500 g, iar la berbeci şi
vieri de 100-300 g.

165
 Făina de sânge (fig. 88) se obţine din
sângele rezultat la sacrificarea animalelor,
defibrilat, uscat şi măcinat, reprezentând
8-12% din cantitatea de sânge proaspăt uti-
lizat. Prezintă aceleaşi caracteristici ca făi-
na de carne, având valoarea nutritivă de 1,1
UN şi 800 g PD.

Făina de carne şi oase (fig. 89) se obţi-

Figura 88. Făina de sânge
ne din cadavrele animalelor jupuite şi tratate
cu vapori supraîncălziţi sub presiune de 2-5
atmosfere timp de 8 ore, pentru a distruge
eventualii agenţi patogeni. După fierbere se
îndepărtează spuma, se usucă şi se macină.
Compoziţia chimică este următoarea: apă
8-10%, proteină brută 40-45%, grăsime 10-
15%, cenuşă 10-30%. Digestibilitatea este
mai scăzută decât la făina de carne şi sânge,
iar valoarea nutritivă constituie 0,6-0,8 UN
Figura 89. Făina de carne
şi 250-400 PD.
şi oase
Făina de peşte (fig. 90) se obţine din
resturile de la fabricile de conserve sau din
peştii improprii prelucrării prin conserva-
re sau pentru consumul omului.
Compoziţia chimică a făinii de peşte
de bună calitate este următoarea: SU cca
95%, proteină brută 50%, grăsime 3-5%,
săruri minerale peste 35%. Dintre sub-
stanţele minerale este necesar ca NaCl să
nu depăşească 10%, restul fiind reprezen-
Figura 90. Făina de peşte
tate prin P, Ca, K, I.
Făina de peşte se mai caracterizează printr-o valoare biologică a proteinei
crescută, prin conţinutul mare în vitaminele A şi B, iar digestibilitatea este de
cca 90%. Valoarea nutritivă variază în limite destul de largi, fiind, în medie,
de 0,7-1,2 UN şi 320-480 PD. Grăsimea conţinută în făina de peşte vine în
completarea celorlalţi acizi graşi prezenţi în hrană. Starea generală de sănătate
a animalelor este îmbunătăţită, în special atunci când medicamentaţia uzuală

166
nu este folosită. Îmbunătăţeşte, de asemenea, formarea oaselor. Făina de peşte
reprezintă o sursă concentrată de energie. Cu 70% până la 80% conţinut de
proteină digestibilă şi grăsimi, energia conţinută în făină de peşte este mai mare
decât a multor altor produse proteice.
Făina de peşte are un conţinut relativ ridicat de minerale, precum fosforul,
într-o formă uşor asimilabilă pentru animale. Conţine în plus o gamă largă de
elemente secundare, precum seleniu. De asemenea sunt prezente şi alte vita-
mine într-o proporţie apreciabilă: complexul de vitamine B, incluzând colina,
biotina şi vitamina B12, de asemenea vitamina A şi D şi taurina. Se utilizează
în hrana animalelor în aceleaşi condiţii ca şi făina de carne.
În afara furajelor de origine animală amintite, în hrana animalelor se mai
pot folosi şi alte resurse de origine animală, ca, de exemplu, broaştele, râmele,
omizile, crisalidele viermilor de mătase, producându-se, însă, în cantităţi mici,
importanţa lor este redusă.

Furajele de origine minerală

Pentru echilibrarea raţiilor în substanţe minerale, trebuie administrate
anumite suplimente minerale. Acest supliment este format fie din diverşi com-
puşi minerali (NaCl, sulfat de cupru etc.), fie din furaje de origine animală, dar
care au un conţinut ridicat de săruri minerale, în special Ca şi P (făină de oase,
de scoici şi cojile de ouă).
Sarea de bucătărie (NaCl) este un supliment mineral obligatoriu în hrana
animalelor şi, în special, a ierbivorilor. Se administrează fie sub formă de bul-
gări (la bovine, ovine, caprine) la discreţie, fie sub formă măcinată în amestec
cu uruielile de concentrate (la suine şi păsări), în cantităţi determinate conform
normelor de alimentaţie. În zonele carenţate în iod, se recomandă administra-
rea de sare iodată (care conţine 5 mg iodură de potasiu la 1 kg) pentru a preve-
ni apariţia guşii la animale. Cantitatea de NaCl necesară în hrana animalelor
variază în funcţie de specie, vârsta animalului, producţie etc., fiind, în medie,
de 1% din SU a raţiei, ceea ce ar reprezenta cca 25-50 g la bovine, 20-40 g la
cabaline, 5-15 g ovine şi 1-3 g la păsări şi suine.
Făina de oase se obţine prin două căi: pe cale chimică (fosfatul precipitat
de oase) sau prin calcinarea şi măcinarea oaselor. Fosfatul precipitat de oase
se obţine prin tratarea oaselor, în prealabil degresate şi degelatinate, cu acid
clorhidric, după care acidul din soluţie este neutralizat cu lapte din var. Preci-
pitatul obţinut este spălat, uscat şi măcinat. Conţine 23% calciu, 17% fosfor,
sub formă de fosfaţi bicalcici. Făina de oase, obţinută prin degresare, apoi
măcinată şi calcinată, conţine 25-27% calciu şi 10-12% fosfor sub formă de

167
fosfat tricalcic. Se foloseşte în amestec cu uruieli de concentrate în următoare-
le cantităţi: 25-30 g – la taurine şi cabaline, 10-20 g – la ovine şi suine şi 1-3
g – la păsări.
Creta furajeră. Făina de cretă sau carbonatul de calciu se obţine prin mă-
cinarea rocilor naturale de carbonat de calciu. Este necesar ca aceasta să nu
conţină mai mult de 1% siliciu, care ar provoca tulburări în organism. Conţine
Ca în proporţie de 45-50%. Se administrează în cantităţi de 10 g/100 kg greu-
tate vie la mamifere şi 1 g din SU la păsări.

Substanţe azotate sintetice cu utilizare furajeră

Pentru apropierea necesarului proteic în hrana animalelor, în ultimii ani,
se utilizează tot mai frecvent diferite substanţe sintetice care conţin azot. Din-
tre acestea se folosesc mai ales ureea, apele amoniacale şi sărurile de amoniu
care substituie o parte din proteina raţiilor. În Republica Moldova în acest
scop se utilizează în hrana rumegătoarelor, de obicei, ureea sintetică ce se
obţine pe cale industrială dintr-un amestec de două părţi amoniac şi o parte
de acid carbonic, conţinând cca 40% azot. Ureea poate substitui (fără a dăuna
sănătăţii animalelor) 30-35% din proteina raţiilor la vacile cu lapte şi cca 50%
la taurinele puse la îngrăşat. Administrarea ureei sintetice se face în mod trep-
tat, pentru a preveni intoxicaţiile; ureea se adaugă în raţii alături de melasă sau
sfecla de zahăr. Se administrează sub multiple forme:
- în amestec cu uruieli de concentrate;
- în soluţie de melasă cu care apoi se stropesc furajele grosiere;
- odată cu însilozarea;
- diluată în apă (4-5 părţi apă la o parte uree) cu care apoi se stropesc
furajele însilozate;
- introduse în furajele combinate.

Aditivii furageri
Se pot clasifica în:
· aditivi nutriţionali: vitamine, oligominerale, aminoacizi;
· aditivi pronutriţionali: enzime, antibiotice, probiotice, prebiotice, emul-
sifianţi, antioxidanţi, agenţi detoxifianţi, preparate hormonale;
· aditivi tehnologici: conservanţi, lianţi, arome, edulcoranţi, pigmenţi,
agenţi de control ai mediului;
· aditivi medicinali: coccidiostatice, histomonostatice, alte produse sau
substanţe medicamentoase, extracte naturale din plante (Pop, 2002).

168
 Aditivi vitaminici. Asigurarea vitaminică se face doar prin adăugarea
diferitelor preparate vitaminice în furajele combinate. De regulă, vitaminele
sunt clasificate după criteriul solubilităţii în liposolubile: A, D, E, K, F, şi
hidrosolubile: complexul vitaminei B şi C. Întrucât sunt indispensabile anima-
lelor, necesarul în aceşti nutrienţi se satisface prin aport exogen, prin hrană,
respectiv prin diferite componente ale acesteia mai bogate în anumite vita-
mine. Când acest aport devine insuficient, de exemplu în creşterea intensivă
a animalelor, se impune suplimentarea vitaminică, utilizându-se produse in-
dustriale obţinute prin sinteză sau biotehnologic. Ca şi surse de suplimentare
a vitaminelor în furajele combinate se pot aminti diferite preparate vitaminice
care asigură o singură vitamină sau sub formă de blenduri vitaminice. Mai
există o variantă de asigurare a vitaminelor prin blenduri vitaminice.
Aminoacizii de sinteza. Aminoacizii sunt elementele constitutive ale
tuturor proteinelor naturale, atât din plante cât şi din animale; ei sunt strict
necesari organismului animal pentru sinteza proteinelor proprii. Cei mai utili-
zaţi aminoacizi de sinteză ca aditivi furajeri sunt lizina, metionina, treonina şi
triptofanul. Utilizarea lor în alimentaţia animală este reglementată în Uniunea
Europeană prin Directiva 471/82 şi 520/89, care precizează produsele înregis-
trate şi autorizate în acest sens (Pop, 2002).
Aminoacizii de sinteză sunt obţinuţi prin sinteza chimică sau biosinteză, cei
mai utilizaţi în alimentaţia animalelor fiind L-metionina şi L-lizina, dar pot fi
utilizate şi amestecuri de L-aminoacizi (glicina, alanina, prolina şi histidina).
Metionina a început să fie produsă în anii ‘50, prin sinteza chimică, aceas-
tă cale fiind folosită şi în prezent; majoritatea animalelor pot converti izomerul
D-metionină în L-metionină, ceea ce face ca produsul obţinut pe cale chimică
(DL-metionina) să satisfacă atât sub aspect nutriţional, cât şi economic.
Lizina a fost pentru prima data produsă la scară industrială în anii ‘60, odată
cu definirea rolului său major în alimentaţia animalelor şi creşterea cerinţelor
industriei furajere pentru includerea ei ca aditiv în nutreţurile combinate.
Prin biotehnologie se poate obţine L-lizină pură, comercializată ca L-lizi-
na HCl sau L-lizină sulfat; forma de prezentare poate fi de pulbere cu aspect
cristalin şi culoare deschisă (în general, conţinând 98% L-lizina HCl, respec-
tiv min. 78% lizină), granulată (L-lizina sulfat, cca 47% lizină) sau sub formă
lichidă (conţinând 12-50% lizină).
Enzimele. Termenul de „enzimă” a fost folosit pentru prima dată de către
Kuhne (în anul 1887) pentru a numi o substanţă catalitică obţinută din drojdii;
după ce, în anul 1926, Sumner a cristalizat ureaza şi a demonstrat activitatea
sa catalitică, s-a stabilit şi faptul că toate enzimele sunt, în fapt, proteine. Ca

169
atare, cea mai simplă definiţie a enzimelor poate fi de proteine cu activitate
catalitică.
Antibioticele. Pe plan mondial, consumul de antibiotice în sectorul creşte-
rii animalelor depăşeşte cu mult consumul uman, acestea fiind utilizate atât ca
agenţi terapeutici, cât şi ca aditivi furajeri (promotori de creştere).
Antibioticele furajere pot fi definite ca substanţe bacteriostatice sau bac-
tericide care, folosite în doze de zeci/sute de ori mai mici decât cele terapeu-
tice, acţionează la nivelul florei digestive, contribuind la menţinerea stării de
sănătate a animalelor şi la îmbunătăţirea valorificării hranei, realizând un efect
promotor al creşterii acestora. Proporţiile curente de utilizare a antibioticelor
furajere sunt cuprinse între 5- 50 mg/kg nutreţ, în funcţie de tip, specie, cate-
gorie de vârstă, stare fiziologică (Pop şi col., 1997).
Probioticele sunt microorganisme vii, ce refac balanţa bacteriană intesti-
nală şi cresc rezistenţa la germenii patogeni.
Probioticele au un rol foarte important asupra sănătăţii animalelor prin
stimularea digestiei şi împiedicarea dezvoltării bacteriilor patogene care pot
cauza infecţii grave. Bacteriile de bună natură ar trebui să se găsească în or-
ganismul animal în proporţie de până la 80%, iar cele patogene ar trebui să fie
undeva până la 20%. Majoritatea probioticelor sunt bacterii lactice şi anihi-
lează alte bacterii patogene în tubul digestiv. Probiotice putem găsi în produ-
sele lactate ca: brânza de vaci, chefir, iaurt, lapte bătut, în legume fermentate,
precum varza şi soia. Trebuie evitat, pe cât este posibil, pasteurizarea acestor
produse, deoarece pasteurizarea distruge majoritatea bacteriilor.
Probioticele pot intra în hrana zilnică a fiecărui animal, dar mai ales când
animalul prezintă o gastrită sau alte afecţiuni la nivelul tubului gastro-intesti-
nal, în constipaţie sau diaree, stări de stres puternic, schimbarea regimului ali-
mentar sau când acesta conţine o cantitate redusă de fibre, infecţii bacteriene
sau micotice. Un tratament prelungit cu antibiotice poate duce la un dismicro-
bism intestinal grav, de aceea este foarte indicată administrarea de probiotice
imediat după tratamentul cu antibiotice. Probioticele pot fi folosite şi în cazul
intoleranţei la alimente, deoarece acestea măresc digestibilitatea.
Probioticele naturale stimulează şi sistemul imunitar, favorizând absorb-
ţia fierului, antioxidanţilor şi altor nutrienţi în organism, producând în ace-
laşi timp biotină, acid folic şi vitamine din grupul B. Probioticele ajută şi la
reducerea stărilor de alergie şi inflamaţie având un bun efect în combaterea
bacteriilor patogene.
Prebioticele sunt definite ca substanţe care favorizează dezvoltarea şi
multiplicarea microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor.

170
Administrate separat sau concomitent cu un probiotic, prebioticele creează în
tractusul intestinal condiţii de mediu sau de hrană favorabile microorganisme-
lor utile; în acelaşi timp, prebioticele pot acţiona specific împotriva colonizării
germenilor cu potenţial patogen (salmonele, clostridii, E. coli etc.) pe epiteliul
pereţilor intestinali.
În categoria prebioticelor se înscriu unele oligozaharide şi acidifianţi.
Emulsifianţii. Multe nutreţuri combinate au un conţinut ridicat în grăsimi,
uneori chiar adiţionate pentru creşterea nivelului energetic. Valorificarea grăsi-
milor din hrană presupune o fază digestivă, de degradare enzimatică a grăsimi-
lor până la nivel de monogliceride şi acizi graşi şi emulsionarea lor, urmată de
faza absorbativă, reprezentată de formarea unor structuri micelare care permit
pasajul fracţiunilor absorbabile prin peretele intestinal în mediul intern.
Agenţii detoxifianţi. În condiţiile conservării unor nutreţuri cu umiditate
mărită (peste 15%), în masa lor se pot dezvolta o serie de mucegaiuri (ex.
Fusarium), producătoare de micotoxine-aflatoxine, zearalenonă, trichotecene
(vomitoxina sau deoxinivalenol – DON), ochratoxine, T-2, acid fusaric.
Agenţii detoxifianţi sunt folosiţi la anihilarea micotoxinelor din nutre-
ţurile deja contaminate. Aceştia au la bază glucomananii esterificaţi, extraşi
enzimatic din peretele celular al drojdiei Saccharomyces cerevisiae.
Micotoxinele apar în condiţii de umiditate crescută atât în câmp, înainte de
recoltare, cât, mai ales, după recoltare şi păstrare în condiţii necorespunzătoare.
Micotoxinele sunt metaboliţi toxici pentru animalele consumatoare, produşi de
către fungi (mucegaiuri); afecţiunile determinate sunt denumite micotoxicoze.
Micotoxinele influenţează negativ ingestia de nutreţ, starea de sănătate şi per-
formanţele zootehnice ale animalelor, cele mai sensibile fiind suinele şi păsările,
rumegătoarele (datorită florei ruminale) fiind mai rezistente.
Hormonii. În scopul biostimulării producţiilor animale, se utilizează în
special hormonii anabolizanţi (pentru îmbunătăţirea performanţelor în pro-
ducţia de carne) şi cei cu potenţial de sporire a producţiei de lapte (ca BST-ul
sau somatocrinina), incluşi în hrană, injectaţi sau implantaţi subcutanat.
Anabolizanţii hormonali sunt substanţe cu rol reglator şi biostimulator
asupra asimilaţiei şi sintezei proteice în organismul animal, îmbunătăţind bi-
lanţul N şi favorizând formarea şi dezvoltarea musculaturii în condiţiile unei
valorificări superioare a proteinelor şi energiei din hrană; efectele utilizării lor
diferă mai ales în funcţie de sexul, specia şi vârsta animalelor.
După originea lor, anabolizanţii hormonali pot fi grupaţi în mai multe
categorii: naturali/artificiali, endogeni/exogeni, steroizi/nesteroizi; hormonii
fiind şi ţinând cont de glanda secretoare, modul de asociere, activitatea lor etc.

171
Utilizarea preparatelor hormonale în hrana tineretului taurin, destinat produc-
ţiei de carne, deşi controversată, este relativ extinsă, îndeosebi în SUA.
Conservanţii. Agenţii conservanţi sunt folosiţi pentru a menţine intac-
te caracteristicile unor nutreţuri pe durata păstrării lor. Una dintre aplicaţiile
conservanţilor urmăreşte buna păstrare sub aspect cantitativ şi calitativ a unor
materii prime furajere, caz în care sunt puse în contact cu acestea la depozitare
(de ex., agenţi de însilozare, inhibitori de mucegaiuri) şi oferă o protecţie spo-
rită chiar şi în cazul unor condiţii mai puţin optime de depozitare (umiditate
peste normal, variaţii mari de temperatură).
Lianţii sunt aditivi furajeri naturali sau de sinteză chimică introduşi în
nutreţuri combinate, concentrate PVM sau premixuri, în scopul creşterii capa-
cităţii de absorbţie a pulberilor fine (provenite din măcinarea materiilor prime
sau chiar unele substanţe utile folosite în această formă), precum şi – în cazul
nutreţurilor finite – pentru favorizarea unor prelucrări, de tipul granulării. În
principal, lianţii măresc gradul de adezivitate între diferitele particule aflate în
componenţa unui amestec furajer, reduc pierderile de substanţe utile şi îmbu-
nătăţesc calitatea granulelor obţinute, dar pot avea şi alte efecte benefice (deşi
secundare) chiar sub aspect nutriţional.
Aromele furajere definesc o serie de compuşi organici naturali sau sintetici cu
miros şi/sau gust distinct plăcut, folosiţi în alimentaţia animalelor pentru a modifica
în sens util aceste caracteristici ale hranei; folosirea lor prezintă mai multe avantaje:
- creşterea palatabilităţii raţiilor ce includ materii prime mai puţin accep-
tate de animale datorită unui gust sau miros specific, dar care pot fi preferabile
din punct de vedere al costului şi disponibilităţii lor;
- atragerea animalelor spre hrană şi stimularea consumării ei;
- mascarea unor mirosuri nedorite sau neplăcute, caracteristice unor nu-
treţuri sau care pot fi preluate de hrană din mediu;
- îmbunătăţirea potenţialului de marketing al unor nutreţuri prin imprima-
rea unei semnături specifice de aromă (gust/miros).
Îndulcitorii (edulcoranţi) reprezintă o altă categorie de substanţe utilizate
în scopul îmbunătăţirii palatabilităţii nutreţurilor şi creşterii ingestiei de hrană,
îndeosebi la purcei. Folosirea îndulcitorilor a apărut ca alternativă la folosirea zahă-
rului în alimentaţia purceilor (care preferă gustul dulce), în scopul stimulării unui
consum cât mai timpuriu şi consistent a altor nutreţuri decât laptele matern, pentru a
depăşi uşor criza de înţărcare şi a le îmbunătăţi performanţele de creştere.
Aditivii medicinali sunt substanţe chimice sau naturale cu rol medicamen-
tos, care pot fi introduse fie în premixuri sau concentrate PVM, fie direct în
nutreţurile combinate (sau raţii), în scop:

172
 - profilactic, împotriva apariţiei unor boli cu incidenţă mare (ex., coccidi-
oza la pui, histomonoza la curci, dizenteria hemoragică la porci);
- terapeutic, pentru combaterea unor boli specifice (ex., enterite infecţi-
oase, parazitoze etc.).
Folosirea aditivilor medicinali în scop profilactic presupune o adminis-
trare de lungă durată, conform unui program specific sau chiar pe întreaga
perioadă de creştere a animalelor (ex., la puii de carne), dar cu o perioadă de
excludere înaintea sacrificării şi cu respectarea anumitor reguli specifice.
Agenţii anticoccidieni (numiţi curent coccidiostatice), în funcţie de mo-
dul de acţiune, se împart în două categorii:
- agenţi care permit instalarea unei imunităţi anticoccidiene (acţionează
în faza a doua a ciclului evolutiv al coccidiilor) şi, ca urmare, sunt utilizaţi în
special la găinile de reproducţie, de regulă până la vârsta de 16 săptămâni (pot
influenţa negativ ouatul), putând fi, însă, folosiţi şi la puii broiler;
- agenţi care acţionează în prima fază a ciclului evolutiv al coccidiilor,
nepermiţând instalarea imunităţii, drept pentru care sunt folosiţi îndeosebi la
puii broiler (continuu, până cu circa 5 zile înainte de sacrificare).
Substanţele tranchilizante au o acţiune sedativă asupra animalelor, asi-
gurând prevenirea şi diminuarea stării de stres. Dozele recomandate variază
în funcţie de specie şi sunt de 5-150 mg/animal/zi. Cele mai utilizate sunt:
Clorpromaxina, Meprobamatul, Hidroxizinul şi Reserpina.
Pigmenţii aparţin grupului carotinoidelor folosindu-se în acest sens ex-
tractul de lucernă în cantitate de 0,2-0,3% care conţine 1500 mg/kg xantofilă
şi 750 mg/kg de caroten şi extractul de soia ce conţine capsantină şi capsorubi-
nă. Sunt utilizaţi, mai ales, la păsări pentru asigurarea unei pigmentaţii plăcute
a puilor broiler, a gălbenuşului de ou. Actualmente, se mai folosesc în vederea
pigmentării untului, brânzeturilor şi a culorii păstrăvului.

Furajele combinate
Furajele combinate (nutreţurile) combinate sunt produse obţinute din
ingrediente combinate, astfel încât să satisfacă cerinţele nutritive ale unei
anumite categorii de animale la nivel optim şi prezintă un amestec omogen
din diverse surse furajere (grăunţoase, deşeuri de la industria de prelucrare –
şroturi şi tărâţe, aditivi furajeri etc.), compuse după reţete elaborate conform
cerinţelor ştiinţific argumentate de hrană a animalelor în scopul folosirii cât
mai suficiente a surselor nutritive din raţii.
Utilizarea nutreţurilor combinate în alimentaţia animalelor prezintă câte-
va mari avantaje, printre care:

173
 - conţinut nutritiv bine echilibrat, ceea ce conduce la realizarea unor per-
formanţe optime;
- prevenirea apariţiei unor boli şi menţinerea în consecinţă a unei stări de
sănătate corespunzătoare a animalelor;
- oferă avantajul mecanizării alimentaţiei, se reduc cheltuielile de furaja-
re, lucru care, corelat cu sporirea producţiilor animalelor, conduce la creşterea
eficienţei economice a fermelor zootehnice.
Materia primă de bază, folosită la producerea furajelor combinate, o con-
stituie grăunţele de cereale, boabele de leguminoase şi reziduurile industriale
la care se mai adaugă furaje proteice de origine animală, suplimente minerale,
preparate vitaminice etc. Componenţa furajelor combinate diferă de la o specie
la alta, iar în cadrul speciei de la o categorie la alta – în funcţie de cerinţele ani-
malului. Datorită acestui fapt, este necesar ca la întocmirea reţetelor pentru pre-
pararea furajelor să se ţină cont de o serie de indici calitativi, şi anume: valoarea
energetică a raţiei, raportul proteic, conţinutul în aminoacizi, conţinutul în celu-
loză, în vitamine, raportul calcido-bazic şi Ca/P. Producerea furajelor combinate
se realizează pe baza numeroaselor procedee tehnice având loc diferite operaţii
de mărunţire, amestecare, umezire, presare, uscare etc. Clasificarea acestora se
face în funcţie de forma de pregătire şi rolul pe care-l au în hrana animalelor.
Furajele combinate pentru diferite specii şi categorii de animale pot fi:
brichete, amestecuri de uruieli sau făinuri şi formă granulată.
Brichetele sunt formate din fibroase şi concentrate, având ca liant melasa,
de forma unor cărămizi, folosite pentru cabaline şi taurine.
Amestecurile de uruieli sau făinuri se folosesc pentru completarea raţiilor
la toate speciile sau pot constitui raţia în întregime la păsări şi porci.
Amestecurile granulate de diferite mărimi se folosesc cu precădere în
hrana porcilor şi păsărilor.
După rolul pe care îl au în alimentaţia animalelor, furajele combinate pot
fi: complete, de completare şi speciale.
Furajele combinate complete pot alcătui singure raţia animalelor (suine şi
păsări) în care sunt dozate toate substanţele nutritive necesare animalelor. În
componenţa acestora intră grăunţele de cereale în proporţia cea mai mare (60-
70%), boabele de leguminoase, tărâţe, şroturi, făină de fân, făinuri de origine
animală, antibiotice şi suplimente minerale. Se pot prezenta fie sub formă de
amestecuri de uruieli şi făinuri, fie sub formă granulată.
Furajele combinate de completare (preamestecuri) se folosesc ca supli-
mente ce se adaugă la raţia de bază cu scopul de a o echilibra în proteine, vi-
tamine, săruri minerale. În componenţa acestor furaje bogate în proteină intră
vitamine şi săruri minerale sau chiar preparate sintetice. Aceste preamestecuri

174
poartă denumiri ca: premix, vamix, zoofort etc. De altfel, se consideră că aces-
te preamestecuri reprezintă forma cea mai avantajoasă de echilibrare a raţiilor
de bază utilizate în hrana animalelor, asigurându-le valoarea completă.
Furajele combinate speciale se folosesc cu scopul de a substitui laptele
integral (înlocuitori ai laptelui) în hrana purceilor şi viţeilor. Sunt alcătuite, în
general, din furaje cu conţinut foarte redus de celuloză şi cu adaosuri de prepa-
rate proteino-vitamino-minerale. Aceste furaje combinate poartă denumiri di-
ferite în funcţie de marca fabricii producătoare şi cu scopul urmărit (înţărcarea
timpurie, îngrăşarea specială a viţeilor etc.). În Republica Moldova se folosesc
atât preparatele indigene (lactovit, larovit), cât şi importate (latolio neve).
Resturile culinare. De la unităţile de alimentaţie publică, de la unele fa-
brici de produse alimentare, ca şi din gospodărie, rezultă o serie de produse
alimentare care pot fi utilizate în hrana animalelor, constituind o importantă
sursă pentru îngrăşarea porcilor, administrate în cantitate de 15 kg maximum.
Compoziţia şi valoare nutritivă este foarte diferită în funcţie de provenienţa
lor. În medie conţine 80% de apă, având 1 UN/kg SU.

3.2. Aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor

Unitatea de măsură TSD. Această unitate de apreciere a valorii nutritive a
nutreţurilor s-a pornit de la considerentul că substanţele nutritive digerate repre-
zintă substanţe nutritive efectiv utilizate de către organismul animal. Deoarece s-a
căutat să se echivaleze aceste substanţe pe baza valorilor lor energetice, conside-
rând că proteinele şi glucidele pun la dispoziţia organismului aproximativ 4 Kcal,
pentru fiecare gram, în timp ce lipidele digestibile – cca 9 Kcal/g, rezultă că aces-
tea pun la dispoziţia organismului o cantitate de energie de 2,25 ori mai mare.
Pentru a aduce lipidele la aceeaşi valoare cu proteinele şi glucidele, ele se
înmulţesc cu factorul 2,25. Această nouă valoare se însumează cu proteinele
şi glucidele digestibile, obţinându-se conţinutul total de substanţe nutritive
digestibile (TSND), din furajul sau raţia respectivă.
Rezultă că: TSND = proteina digestibilă +(grăsimea digestibilă x2,25)
+ celuloza digestibilă +SEN digestibile.
Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza valorii energetice.
Cantitatea de energie conţinută de furaj sau raţie este cunoscută sub numele
de energie totală sau energie brută şi se exprimă în Kcal (kilocalorii) sau direct
prin determinarea chimică a componenţilor, care se vor înmulţi cu echivalenţii
calorici respectivi: 9 Kcal/g pentru grăsime, 5,7 Kcal/g pentru proteine şi 4
Kcal/g pentru glucide şi se poate determina direct prin arderea unui gram în
bomba calorimetrică.
După schema acestor transformări energetice, se constată că din energia

175
brută, aflată în furaje, o parte se pierde prin substanţe nedigerate din fecale
(energia din fecale), rezultând energia digestibilă. În continuarea transformă-
rilor care au loc, din energia digestibilă o parte se pierde prin gazele de fer-
mentaţie ce se formează în tubul digestiv (energia de gaze), iar altă parte este
eliminată prin urină (energia din urină). Scăzând din energia digestibilă, ener-
gia din gaze şi cea din urină rămâne energia metabolizabilă, o parte este chel-
tuită de organism pentru munca de digestie şi asimilare a hranei. Aceasta ia
formă de căldură, iar organismul o utilizează pentru menţinerea temperaturii
constante a corpului (energie calorică). Scăzând şi această formă rezultă energia
netă, pe care organismul o utilizează pentru asigurarea funcţiilor vitale (energie
de întreţinere) şi pentru diferite producţii (energie pentru producţie) (fig. 91).

Figura 91. Schema transformărilor energetice din organism

Sistematizând schema, rezultă urătoarele:

E. Brută – E. Fecale = E. digestibilă (E.D.)
E. D. - (E. gaze + E. urină) = E. metabolizabilă (M)
E. M. – E. calorică = E. netă
E. netă – E. întreţinere = E. productivă
Unitatea de măsură a valorii energetice. Aprecierea valorii nutritive
a nutreţurilor pe baza conţinutului lor de energie se bazează pe constatarea,
că un furaj va avea o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât va pune la
dispoziţia organismului o cantitate mai mare de energie netă, sau cu cât va
determina obţinerea unei producţii cu o caloricitate mare. Paralel cu această
metodă de lucru, s-au întocmit şi tabelele cu valoarea nutritivă a furajelor.
Valoarea energetică se exprimă în Kcal, Mkcal, Jouli (J, MJ).
Pentru exprimarea valorii nutritive se utilizează mai frecvent energia

176
metabolică (EM); ecuaţiile de calcul se bazează tot pe conţinutul de sub-
stanţe, nutritive digestibile, rezultând echivalenţi energetici de calcul aşa
cum sunt exprimaţi.
Unităţile de măsură ale efectivului productiv. Conform acestei me-
tode, se consideră că un furaj sau raţie are o valoare nutritivă cu atât mai
mare cu cât determină obţinerea unei cantităţi mari de carne, grăsime, lapte,
muncă etc.
Unitatea furajeră orz (UF) reprezintă efectul producţiei de lapte (3 kg),
a unui kg de orz de calitate bună, în prezent este utilizată în ţările scandina-
ve ca unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor şi raţiilor fiind denu-
mită şi unitate furajeră, sau unitate scandinavă, prezentând importanţă mai
mult pentru vacile de lapte, decât pentru alte specii.
În afară de unităţile de măsură scandinave amintite anterior (UF), în
prezent au încă o largă răspândire unităţile: echivalentul amidon şi unitatea
nutritivă ovăz (sovietică).
Echivalentul amidon (Ea) a fost stabilit de cercetătorul german Oskar
Kellner. În stabilirea acestei unităţi de măsură, el a plecat de la premiza
echivalării în amidon pe baza depunerii de grăsime în corp, a tuturor sub-
stanţelor nutritive din furaje. În acest scop, a executat experienţe respira-
torii pe boi adulţi puşi la îngrăşat, stabilind efectul de producţie-grăsime a
furajelor. Pentru aceasta Kellner introduce în hrana animalelor o cantitate
de substanţe pur digestibile pentru a le stabili efectul de producţie-grăsime
şi consideră că ele au acelaşi efect ca şi substanţele nutritive digestibile
conţinute în furaj. Pe baza acestor date, se stabileşte ca unitate de măsură a
valorii nutritive a furajelor echivalentul amidon (Ea), luând ca etalon can-
titatea de grăsime (248 g) depusă în organism ca efect al hrănirii cu 1 kg
amidon pur digestibil. Cu acest etalon el compară efectul de producţie-gră-
sime al diferitelor furaje şi îl exprimă în echivalentul amidon, raportându-l
la 100 kg de furaj studiat.
Unitatea furajeră ovăz (UN). Unitate de măsură a valorii nutritive a
furajelor a fost stabilită de către cercetătorii sovietici, din care cauză mai
poartă denumirea de unitate nutritivă sovietică. O UN este considerată egală
cu depunerea a 0,150 kg grăsime în corp sau cu o energie netă de 1,414 Kcal,
respectiv efectul productiv al unui kg de ovăz de calitate mijlocie.
Stabilirea acestei unităţi de măsură s-a pornit de la efectul productiv-gră-
sime, însă în locul amidonului s-a folosit ca etalon ovăzul de calitate mijlocie
(de unde şi denumirea de UN – ovăz). În comparaţie cu Ea, prezintă avantajul
că foloseşte ca etalon un furaj cu o largă răspândire în hrana animalelor. Pe

177
baza acestei unităţi de măsură s-au făcut echivalările valorii nutritive a tuturor
furajelor, întocmindu-se tabele cu această valoare nutritivă exprimată în UN.
Între unităţile de măsură calculate pe baza efectului productiv, există rela-
ţii matematice de echivalare, necesare fiindcă nu toate ţările utilizează aceeaşi
unitate de măsură (tabelul 31).
Tabelul 31
Relaţii de echivalare în unităţile de măsură a valorii nutritive a furajelor
Coeficienţi de Echivalare
Unitatea de măsură (l cal) EN
Ea UN UF
Ea 2360 1,00 1,66 1,43
UN ovăz 1414 0,60 1,00 0,86
UN orz (UF) 1650 0,70 1,16 1,00

Echivalările au la bază caloricitatea producţiei de grăsime rezultate prin

creşterea animalelor de experienţă.

3.3. Aprecierea valorii biologice a furajelor

Valoarea nutritivă a furajului se exprimă prin diferite unităţi de măsură,
stabilite, în mod convenţional, pe baza diferitelor criterii şi este determinată
de rezultatul interacţiunii dintre furaje şi organism, deci măsura în care pro-
prietăţile furajului şi forma de prezentare a componentelor lui corespund par-
ticularităţilor biologice ale animalului, precum şi modul în care influenţează
creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi productivitatea animalelor.
Aşadar, valoarea nutritivă a unui furaj sau a unei raţii nu este aceeaşi pen-
tru toate animalele, ci diferă în funcţie de specie, categorie de vârstă şi formă
de producţie.
Metodele pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor şi raţiilor au evo-
luat în decursul timpului, paralel cu îmbogăţirea cunoştinţelor în domeniul
alimentaţiei. S-a încercat aprecierea valorii nutritive după compoziţia chimică
brută a furajelor; cele care au o cantitate mai mare de substanţe nutritive brute
vor avea şi o valoare nutritivă mai ridicată.
Pe cale experimentală, aprecierea valorii nutritive se poate stabili după
conţinutul în substanţe nutritive digestibile, pe baza cantităţii de energie pusă
la dispoziţia organismului pentru diferite scopuri (producţie) şi pe baza efectu-
lui productiv al furajelor şi raţiilor în organism (carne, grăsime, lapte etc.).
În prezent, se face aprecierea complexă a valorii nutritive a furajelor şi
raţiilor, deci se face aprecierea “valorii complete” a hranei administrate. În

178
aprecierea valorii complete a furajelor şi raţiilor se folosesc rezultatele obţi-
nute prin toate metodele de lucru amintite, fără, însă, a li se atribui o valoare
absolută, aşa cum se făcea anterior.
Prin valoarea biologică a furajelor se înţelege capacitatea unui furaj de a
influenţa creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi producţia animalelor.
Această valoare biologică a furajelor este dată, în primul rând, de calita-
tea proteinelor, în conţinutul de vitamine şi săruri minerale.
Aprecierea valorii biologice a furajelor sau a componentelor acestora nu
constituie o metodă de apreciere a valorii nutritive, ci doar o completare a
metodelor utilizate în acest scop. Din această cauză cercetările mai recente
recomandă să se studieze nu numai valoarea biologică a furajelor, ci şi efectul
raţiei în totalitate asupra sănătăţii, creşterii, producţiei şi funcţiei de reproduc-
ţie, efect exprimat prin aşa numita valoare completă a raţiei.
Din punct de vedere nutriţional, un furaj este caracterizat de conţinutul
său nutritiv în substanţe energetice, proteice, minerale, vitaminice şi de con-
sumabilitate.
Aceşti doi parametri, componenţi ai valorii de furajare depind, în pri-
mul rând, de compoziţia chimică şi morfologică a plantei, ale căror nivele de
conţinut şi structură se modifică pe măsură ce plantele cresc şi înaintează în
vegetaţie.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu digestibilitatea materiei organice în gene-
ral şi pe fiecare principiu nutritiv în parte (proteine, grăsimi, celuloză etc.) şi
care, după determinările mai sofisticate pe animale şi în laborator, arată cât la
sută dintr-un principiu nutritiv sau substanţe organice ingerate sunt reţinute
de organism pentru nevoi personale (funcţii de întreţinere, de reproducţie) şi
pentru producţie, din totalul ingerat.
Digestibilitatea determină calitatea furajului.
Cunoaşterea digestibilităţii sau, mai bine spus, a evoluţiei acesteia pe par-
cursul unei perioade de vegetaţie a plantelor are o mare importanţă, întrucât ea
exprimă cu fidelitate calitatea unui furaj dată de conţinutul său nutritiv.
În relaţie, un furaj mai sărac în principii nutritive este mai puţin consuma-
bil, mai puţin digestibil, iar, în final, şi valoarea de furajare a acestuia este mai
mică. Totuşi, relaţia nu este atât de simplă şi nu întotdeauna direct proporţio-
nală, mai ales când se compară soiurile sau speciile de plante între ele.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul este nevoie să pătrundem mai adânc
în structura plantelor, la nivel celular.

179
 Factorii care influenţează digestibilitatea nutreţurilor
Factorii dependenţi de animale sunt:
Specia. Dintre factorii dependenţi de animale, specia influenţează, în cea
mai mare măsură, digestibilitatea nutreţurilor, însă, în corelaţie cu compoziţia
nutreţurilor.
Nutreţurile cu un conţinut scăzut în celuloză brută sunt aproximativ egal
digerate de toate speciile de animale; în schimb nutreţurile cu un conţinut
ridicat în celuloză brută sunt mai bine digerate de rumegătoare faţă de mono-
gastrice. Există unele deosebiri şi printre speciile aparţinute rumegătoarelor,
astfel bovinele faţă de ovine digeră ceva mai bine nutreţurile celulozice şi
ovinele faţă de bovine digeră ceva mai bine concentratele, cele cu un conţinut
mai scăzut în celuloză.
Explicaţia poate fi pusă pe seama duratei de stagnare a nutreţurilor în
tubul digestiv, în special în rumen care este mai mare la ovine faţă de bovine.
Cabalinele digeră mai ineficient decât rumegătoarele nutreţurile cu un conţi-
nut mai ridicat în celuloză, fapt explicabil printr-o masticaţie mai ineficientă şi
printr-un tranzit mai rapid al nutreţurilor prin tubul digestiv. În ceea ce priveş-
te digestia proteinelor nu există deosebiri printre speciile aparţinând rumegă-
toarelor. Există, însă, deosebiri importante între monogastrice şi rumegătoare,
în sensul că monogastricele digeră evident mai bine proteinele din nutreţuri.
Rasa influenţează digestibilitatea nutreţurilor, în medie, cu 3-4%. Deose-
birile apar ţinând seama de gradul de ameliorare a raselor. De exemplu, rasa
Holştein Friză, o rasă ameliorată de taurine, digeră mai ineficient nutreţurile
celulozice decât Sură de stepă, o rasă neameliorată de taurine. Invers, rasele
ameliorate de taurine digeră mai bine decât cele neameliorate nutreţurile cu un
conţinut scăzut în celuloză precum concentratele, rădăcinile, nutreţurile verzi.
Vârsta poate influenţa digestibilitatea nutreţurilor prin prisma gradului
de dezvoltare şi funcţionare a tubului digestiv. Animalele adulte ar trebui să
digere ceva mai bine nutreţurile decât animalele tinere. Deşi, per total, anima-
lele adulte faţă de cele tinere digeră mai bine nutreţurile, în medie, cu 2-4%,
animalele tinere pot compensa parţial printr-o modificaţie mai eficientă.
Individul. În cadrul aceleiaşi rase pot apărea deosebiri între indivizi în
ceea ce priveşte digestibilitatea datorită tipului comportamental. Diferenţele
între indivizi sunt mai mari la cabaline (Animale mai temperamentale) şi în
cazul nutreţurilor de volum pot ajunge până la 10%.
Starea fiziologica - animalele gestante şi în lactaţie digeră aproximativ
egal nutreţurile faţă de animalele neproductive (sterpe) dacă nutreţurile sunt
administrate la acelaşi nivel, în aceeaşi cantitate. Practic, însă, animalele ges-

180
tante şi în lactaţie sunt hrănite la niveluri mai mari decât cele neproductive, si-
tuaţie în care digestibilitatea nutreţurilor scade datorită accelerării tranzitului.
Constituenţii chimici şi digestibilitatea plantelor furajere. La baza struc-
turii plantelor stă celula vegetală, a cărei conţinut interior (suc celular) este
limitat la exterior de peretele celular. Aşadar, şi constituenţii chimici ai plan-
telor pot fi categorisiţi, şi anume: constituenţi intracelulari şi constituenţi ai
pereţilor celulari. Constituenţii intracelulari (de conţinut) au o digestibilitate
adevărată, totală la rumegătoare în cazul zaharurilor şi fructozanilor şi foarte
ridicată la grăsimi şi substanţe azotate.
Peretele celular cu cei doi constituenţi esenţiali - celuloza şi hemiceluloza
- are şi el o digestibilitate foarte ridicată, de 90-100% la plantele foarte tinere,
dar scade la cel puţin 40% pe măsură ce pereţii celulari se încrustează cu lig-
nină şi se îngroaşă, atunci când plantele îmbătrânesc.
Trebuie de reţinut că lignina din pereţii celulari este nu numai nedigestibi-
lă, ci constituie şi o barieră pentru digerarea furajelor de către microoganisme-
le din rumen, în accesul lor spre conţinutul celular. Rezultă, că digestibilitatea
materiei organice a furajelor şi valoarea ei utilă pentru organismul animal (ru-
megătoare) depinde esenţial de conţinutul şi digestibilitatea pereţilor celulari.
Ţesuturile lignificate ale pereţilor celulari sunt aproape complet nedige-
rate, deoarece aceştia se înrăutăţesc pe măsură ce plantele avansează în ve-
getaţie, într-un ritm mai rapid după perioada optimă de recoltare a plantelor.
Cu alte cuvinte, după această perioadă relativ scurtă, de 7-8 zile, chiar dacă
plantele şi-ar păstra în totalitate conţinutul nutritiv, lucru care, de fapt, nu se
întâmplă, organismul animal nu îl poate valorifica în mod eficient.
Frunzele leguminoaselor şi laminele în cazul gramineelor sunt mai bo-
gate în constituenţi intracelulari, în special în proteine şi mai sărace în pereţi
celulari decât tulpinile. Diferenţa creşte odată cu vârsta plantei, la frunzele de
leguminoase într-un ritm mai rapid decât la graminee.
Ca urmare, frunzele sau laminele, fiind mai digestibile decât tulpinile,
digestibilitatea întregii plante este strâns legată de proporţia frunzei (lamine)/
tulpinii. Aşa se explică faptul, că începând cu coasa a doua, deşi conţinutul
plantelor furajere în nutrienţi, la aceeaşi fază de vegetaţie, este în scădere, pro-
porţia mai mare a frunzelor şi laminelor în cadrul celor două grupe de plante
conduce la creşterea digestibilităţii şi consumabilităţii acestora, compensând
deficitul de nutrienţi.
Astfel, plantele din regenerări (otava) au o valoare de furajare mai ridi-
cată. De aceea, se recomandă ca otava să fie administrată cu prioritate în raţia
tineretului la rumegătoare şi la vacile cu producţii ridicate de lapte ca tain

181
separat, în raţia celor cu probleme de sănătate sau ca parte în alcătuirea unei
raţii în care fânul este de calitate mai slabă.

Factorii dependenţi de condiţiile de hrănire:

Compoziţia nutreţurilor. Fiecare constituent al nutreţurilor influenţează
într-o manieră proprie digestibilitatea. Digestibilitatea este influenţată cel mai
mult de conţinutul în glucide al nutreţurilor. Digestibilitatea glucidelor simple
este totală, a amidonului – aproape totală, al ligninei – aproape nulă, iar a poli-
zaharidelor membranare (celuloza, hemiceluloza) – foarte variabilă. Cu cât un
nutreţ are un conţinut mai ridicat în proteină cu atât digestibilitatea lui este mai
mare datorită faptului că sunt stimulate secreţiile enzimatice din proteină. Grăsi-
mile influenţează favorabil digestibilitatea numai dacă nivelul lor în nutreţuri se
situează între anumite limite. Sub şi peste aceste limite digestibilitatea scade.
Componenţa raţiilor. În cazul raţiilor mixte, formate din nutreţuri de vo-
lum şi nutreţuri concentrate administrate rumegătoarelor digestibilitatea întregii
raţii, nu este întotdeauna media ponderată a digestibilităţii componentelor ei.
Explicaţia este pusă pe seama interferenţelor dintre componentele nutreţurilor
de volum şi a celor concentrate – “Efecte de asociativitate”. Dacă animalelor ru-
megătoare li se administrează raţii bogate în concentrate, deci în amidon, acesta
se degradează în rumen şi, în special, prin acidul propionic rezultat determină
scăderea pH-ului ruminal şi implicit încetinesc activitatea florei celulolitice din
rumen care acţionează la parametrii optimi către un pH neutru. Consecinţa este
scăderea digestibilităţii nutreţurilor de volum şi implicit a întregii raţii .
Nivelul de hrănire se măsoară în multiplii de întreţinere (“m“ ):
- 1 ”m” corespunde cantităţii de nutreţuri care le permite animalelor să îşi
menţină viaţa;
- 3 ”m” la vaci cu o producţie de 20 de kg pe zi de lapte;
- 5-6 “m” la vacile cu producţie de peste 50 de kg de lapte pe zi;
Cu cât nivelul de hrănire este mai ridicat cu atât digestibilitatea nutreţuri-
lor scade, deoarece nutreţurile stagnează un timp mai scurt în tubul digestiv.
Forma de administrare a nutreţurilor. De cele mai multe ori înainte de
a fi administrate nutreţurile se prepară sub o anumită formă. Forma de admi-
nistrare poate influenţa digestibilitatea lor. De exemplu, digestibilitatea cea
mai bună a nutreţurilor concentrate se obţine dacă ele sunt măcinate grosier în
cazul rumegătoarelor şi măcinate fin în cazul monogastricelor. Cea mai bună
digestibilitate a nutreţurilor celulozice (fân, paie) se obţine dacă acestea sunt
tocate la 2-3 cm. Digestibilitatea scade atât sub 2 cm cât şi peste 3 cm. Tot în
vederea creşterii digestibilităţii, nutreţurile grosiere (paie, coceni) se pot trata

182
prin intermediul unor substanţe chimice precum NH4 anhidru şi NaOH. Prin
aceste tratamente se relaxează legăturile celulozice, ele sunt mai uşor accesi-
bile florei celulolitice şi creşte digestibilitatea.
Numărul de tainuri (nr. de mese) – dacă numărul de tainuri este mai mare,
digestibilitatea nutreţurilor este mai mare, fapt explicabil tot prin timpul de
stagnare al nutreţurilor în tubul digestiv (tabelul 48).
Tabelul 48
Cerinţele de bază faţă de calitatea furajelor principale
Conţinutul 1 kg SU
Productivitatea, Energie
Nutreţuri Proteină Zahăr, Caroten,
kg lapte/an metabolizabilă,
brută, g g mg
Mj
6000 8,89 124 35 22
7000 8,97 128 38 25
8000 9,03 132 40 27
Fân
9000 9,10 136 42 30
10000 şi mai mult 9,16 140 45 32
6000 9,20 132 34 50
7000 9,39 140 37 55
8000 9,57 146 39 60
Fânaj
9000 9,75 154 41 65
10000 şi mai mult 9,92 162 43 70
6000 9,20 132 12 60
7000 9,37 143 14 65
8000 9,56 149 16 70
Siloz
9000 9,74 157 18 75
10000 şi mai mult 9,91 165 20 80
6000 12,2 190 70 40
7000 12,6 201 70 40
Nutreţ 8000 12,9 213 80 60
combinat 9000 13,1 225 80 60
10000 şi mai mult 13,1 225 80 60

183
 3.4. Principiile alimentaţiei normate a animalelor de fermă
Noţiuni de alimentaţie normată a animalelor agricole. Norma furajeră
reprezintă cantitatea de substanţe nutritive necesare zilnic unui animal pentru
satisfacerea funcţiilor vitale şi pentru realizarea producţiilor.
Cunoaşterea cerinţelor de substanţe nutritive (fig. 92) pentru diferite spe-
cii şi categorii de animale este necesară pentru aplicarea alimentaţiei raţionale.
Cerinţele de substanţe nutritive ale animalelor sunt exprimate prin normele de
hrană, care reprezintă cantitatea de substanţe nutritive necesare unui animal în
timp de 24 de ore atât pentru asigurarea funcţiilor vitale, cât şi pentru obţinerea
diferitelor producţii. La stabilirea normelor se ţine seama de greutatea animalu-
lui, de starea fiziologică, de cantitatea şi calitatea producţiei pe care o oferă.
Normele de hrană aplicate în Republica Moldova sunt exprimate în: UN,
AD, săruri minerale şi vitamine. Pentru păsări se folosesc şi norme exprimate
în TSD, AD sau PD, săruri şi vitamine.
Alimentaţia care se face pe baza parametrilor nutritivi normaţi se numeşte
alimentaţie normată.
Folosirea alimentaţiei normate prezintă următoarele avantaje:
• Permite hrănirea animalelor conform stării fiziologice şi capacităţii pro-
ductive;
• Influenţează favorabil sănătatea şi producţia animalelor;
• Evită efectul dăunător al supraalimentaţiei şi subalimentaţiei.
Raţia furajeră reprezintă cantitatea de nutreţuri administrate zilnic în
hrana animalelor.
În tehnica hrănirii animalelor se folosesc mai multe tipuri de alimentaţie:
• uscat, în care nutreţurile suculente reprezintă cel mult 10% din valoarea raţiei;
• suculent, în care nutreţurile suculente reprezintă 50-60% din valoarea
raţiei;
• voluminos, în care predomină nutreţurile grosiere, fibroase şi suculente;
• concentrat, în care predomină nutreţurile concentrate şi combinate.
Necesarul de hrană pentru animalele domestice se stabileşte în funcţie de
necesarul pentru funcţii vitale, la care se adaugă un supliment pentru realiza-
rea producţiilor.
Necesarul de hrană pentru animalele domestice se exprimă în cerinţe ener-
getice (UN), proteice (PBD), săruri minerale (Ca, P, NaCl) şi vitamine (caroten)
şi se calculează la 100 kg greutate vie, în mod diferit, în funcţie de specie.

184
 Figura 92. Stabilirea necesarului de hrană
Tehnica alcătuirii raţiilor furajere la bovine
Raţia furajeră se alcătuieşte prin parcurgerea următoarelor etape de lucru:
1. Stabilirea necesarului de energie şi substanţe nutritive. Se stabileşte ne-
cesarul de energie şi substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vitale şi
pentru producţia de lapte pe baza normelor de hrană. Pentru vacile cu o greutate
corporală de 600, 650 şi 700 kg, necesarul de întreţinere este prezentat în nor-
mele de hrană. Cu ajutorul tabelelor de norme se stabileşte mai întâi necesarul
de hrană pentru animalul a cărui raţie urmează să se întocmească. Norma se sta-
bileşte în UN, AD sau PD, săruri minerale (în special, Ca şi P) şi vitamine. După
ce s-a stabilit necesarul de hrană, se trece la stabilirea nutreţurilor care vor intra
în raţie, ţinând seama de posibilităţile gospodăriei şi de cerinţele animalului.
2. Inventarierea furajelor care vor alcătui raţia. În al doilea rând, se în-
tocmeşte lista cu furajele care vor întra în alcătuirea raţiei. Furajele se aleg în
funcţie de cerinţele animalelor şi de existenţa lor în fermă.
3. Alcătuirea raţiei. Alcătuirea propriu-zisă a raţiei constă în stabilirea can-
tităţii fiecărui furaj, introdus în raţie, şi calculul conţinutului în energie şi în sub-
stanţe nutritive cu care contribuie furajul respectiv la valoarea totală a raţiei.
Cunoscând valoarea nutritivă a fiecărui nutreţ, se calculează valoarea nu-
tritivă a fiecărui nutreţ şi a cantităţilor înscrise. Cantitatea pentru fiecare furaj
(kg) se poate stabili prin metoda tatonării şi a experienţei acumulate sau prin
programe specifice de calculator, până când se obţine o raţie, care să satisfacă
necesarul de hrană şi să îndeplinească condiţiile menţionate anterior. În orice
raţie se introduc mai întâi nutreţurile de bază, după care se suplimentează cu
celelalte în scopul completării raţiei.
Pentru fiecare cantitate de furaj, introdusă în raţie, conţinutul de energie

185
şi substanţe nutritive se stabileşte cu ajutorul tabelelor de valoare nutritivă
a furajelor. Prin însumarea valorilor parţiale ale furajelor utilizate se obţine
conţinutul total în energie şi substanţe nutritive a raţiei furajere.
4. Verificarea raţiei constă în compararea valorii totale de energie şi sub-
stanţe nutritive asigurat prin furaje cu necesarul stabilit în funcţie de greutatea
animalului şi producţia de lapte. Se recomandă ca raţia să corespundă normei,
admiţându-se depăşiri de până la 10% la energie şi proteină digestibilă. În conti-
nuare se va verifica volumul şi structura raţiei, raportul proteic şi raportul Ca/P.
Pentru a putea întocmi raţii pentru diferite specii şi categorii de animale,
se vor folosi tabelele de norme prezentate, precum şi tabelele ce conţin valoa-
rea nutritivă a principalelor nutreţuri folosite în hrana animalelor.
Se poate verifica dacă raţia este săţioasă prin asigurarea cantităţii de SU
şi UIDL de care are nevoie vaca pentru a se sătura.
5. Împărţirea raţiei în tainuri se face în funcţie de vârstă, de nivelul de
producţie şi de starea fiziologică a animalului. În general, raţia (pentru anima-
lele adulte) se împarte în 2-3 tainuri/zi.
În concluzie, pentru obţinerea unei raţii furajere trebuie să cunoaştem:
- necesarul pentru întreţinere;
- necesarul pentru producţie;
- categoriile de furaje disponibile;
- valoarea nutritivă (conţinutul în energie şi substanţe nutritive) de furaje
disponibile;
- tehnica alcătuirii unui amestec de concentrate;
- modul (etapele) de calcul al unei raţii în funcţie de furajele disponibile.
Tipurile de alimentaţie la animale
Prin „tip de alimentaţie” se înţelege aplicarea unei alimentaţii cu particu-
larităţi cantitative şi calitative caracteristice. Într-un anumit tip de alimentaţie
predomină utilizarea pe un timp mai îndelungat a unui nutreţ sau a unor gru-
puri de nutreţuri.
Tipul de alimentaţie influenţează mărimea, calitatea şi preţul de cost al
producţiei animalelor; sunt denumite după conţinutul raţiilor în nutreţurile sau
grupele de nutreţuri care predomină; se stabilesc diferenţiat pe zone naturale
de producţie şi în cadrul acestora pe specii şi categorii de animale.
În cazul vacilor cu lapte, principalele tipuri de alimentaţie sunt:
- tipul “concentrat”, în care se administrează o cantitate mare de concen-
trate pentru 1 litru de lapte, respectiv 400-500 g;
- tipul “semiconcentrat”, în care se administrează 250-300 g concentrate
pentru 1 litru de lapte;

186
 - tipul “puţin concentrat”, în care mărimea suplimentului de concentrate
este de 110-220 g pentru 1 litru de lapte;
- tipul “suculent”, în care predomină nutreţurile suculente în timpul iernii.
- tipul “voluminos”, în care predomină nutreţurile voluminoase, revenind
pentru 1 litru de lapte 0-100 g concentrate;
- tipul “uscat”, în care suculentele intra în proporţie de 10% din substanţa
uscată a raţiei.
Pentru a se obţine producţii la un preţ de cost cât mai scăzut, gospodă-
riile trebuie să se orienteze către tipurile de alimentaţie şi să se ţină cont de
alegerea nutreţurilor (în afară de specie şi categoria de animale pentru care se
stabileşte) care, în condiţiile respective, sunt mai eficiente.
Alimentaţia taurinelor
Creşterea bovinelor ocupă şi va ocupa locul prioritar în economia pro-
ducţiei animale. Importanţa creşterii lor este dată de varietatea produselor pe
care le furnizează.
- produse principale: lapte, carne;
- produse secundare: piei, bălegar;
- subproduse abator: unghii, coarne, sânge, păr.
Alimentaţia taurinelor are un anumit specific, legat de particularităţile
anatomo-fiziologice ale tubului digestiv. Taurinele pot să consume cantităţi
mari de nutreţuri voluminoase şi pot să valorifice mai bine nutreţurile cu un
conţinut ridicat în celuloză (fân, paie, coceni etc.) decât celelalte specii de ani-
male. Datorită microorganismelor existente în prestomacele lor, au loc o serie
de procese prin care îşi asigură cantităţi însemnate de proteină şi vitamine. Tot
datorită acestor microorganisme, taurinele sunt aprovizionate cu vitaminele
din complexul B şi nu suferă din cauza insuficienţei acestora în hrană.
Particularităţile anatomo-fiziologice ale tubului digestiv fac ca în hrana tauri-
nelor să fie mai indicate următoarele nutreţuri: fânurile, paiele, cocenii de porumb,
nutreţul verde, nutreţul murat, rădăcinoasele, bostănoasele, borhoturile etc.
Alimentaţia taurinelor se diferenţiază în funcţie de categoria de animale,
de producţia pe care acestea o dau: tauri de reproducţie, vaci gestante, vaci cu
lapte, viţei şi tineret de prăsilă, taurine puse la îngrăşat şi boi de muncă.
Alimentaţia taurilor de reproducţie
Alimentaţia, îngrijirea şi întreţinerea taurilor trebuie făcută astfel încât să
fie menţinuţi tot timpul în condiţie de reproducţie şi să fie folosiţi o perioadă
de timp cât mai îndelungată. În perioada de montă, taurii nu trebuie să pri-
mească o cantitate de hrană mai mare faţă de perioada de inactivitate. Pentru
hrănirea raţională a taurilor, nutreţurile trebuie alese pentru asigurarea pro-

187
teinei, a sărurilor minerale şi a vitaminelor. Se va acorda o atenţie deosebită
nutreţurilor care influenţează favorabil spermatogeneza, de ex.:
- Din fibroase: fânurile de leguminoase (lucernă şi trifoi) şi fânul de bor-
ceag. Fânul se administrează în cantitate medie de 1-1,5 kg zilnic pentru 100
kg greutate vie.
- Din suculente se folosesc: morcovul roşu şi nutreţul murat în perioada
de stabulaţie şi nutreţul verde în perioada de vară. Morcovul se dă în cantitate
de 2-4 kg pe cap şi pe zi, iar nutreţul murat – 8-15 kg pe cap şi pe zi.
- Din nutreţurile concentrate cele mai indicate sunt: ovăzul, tărâţele, şro-
turile, mazărea şi porumbul. Se dau în cantitate de 2,5-3,5 kg pe cap şi pe zi.
Taurii trebuie adăpaţi de 2-4 ori pe zi, în funcţie de natura nutreţurilor din
raţie. Alimentaţia trebuie asociată cu măsurile de igienă necesare şi cu plim-
barea zilnică timp de 1-2 ore.
Alimentaţia vacilor gestante
Durata repausului mamar variază în funcţie de vârstă, stare de întreţinere,
mărimea producţiei de lapte. Pentru vacile adulte care dau un viţel pe an se
consideră că perioada de repaus mamar este de 60 zile. Pentru vacile încă în
creştere, durata în medie este de 90 de zile.
Perioada de repaus mamar este absolut necesară şi chiar crucială pentru
vacile de lapte, cu următoarele caracteristici:
· viţelul realizează o creştere ce reprezintă ¾ din greutatea corporală la naştere;
· vacile îşi intensifică metabolismul, continuarea depunerii rezervelor cor-
porale în săptămâna a 8-a înainte de fătare;
· apetitul scade, devenind cel mai redus;
· vacile manifestă activităţi comportamentale specifice pregătirii pentru
fătare şi începutul lactaţiei;
· furajele trebuie să aibă un conţinut mai mic de calciu, deoarece în aceas-
tă perioadă se definitivează osatura viţelului, iar prin depuneri masive de cal-
ciu, acesta creşte în volum, rezultând probleme la fătare.
Stabilirea duratei repausului mamar se face cu ajutorul datelor din tabelul 49.
Tabelul 49
Durata repausului mamar recomandat (în zile)
Nivelul productiv
Categoria Redus Mijlociu Ridicat
Vara Iarna Vara Iarna Vara Iarna
Vaci primipare 60-65 66-70 60-65 66-70 71-75 76-80
Vaci multipare 40-45 46-50 51-55 56-60 61-65 66-70

188
 Ţinând seama de aceste considerente rezultă necesitatea hrănirii vacilor
în această perioadă cu raţii echilibrate şi care conţin cantităţi suficiente de
proteine şi vitamine.
Necesarul de hrană la vaci în ultima etapă a gestaţiei variază în funcţie
de producţia probabilă de lapte (tabelul 50). Vacile gestante, a căror producţie
este de peste 3000 kg în cursul unei lactaţii, vor fi alimentate cu hrana cores-
punzătoare unei vaci cu lapte de 10-12 kg de producţie zilnică.
Aproximativ cu două luni înainte de fătare, vaca trebuie lăsată din muls
(înţărcată) pentru a-şi reface rezervele din organism şi pentru ca fătul (viţelul)
să se dezvolte normal. În această perioada furajarea trebuie să fie bine echili-
brată, mai bogată în fânuri şi mai săracă în nutreţuri concentrate şi se elimină
total din raţie nutreţurile suculente acide (porumb siloz, borhot etc.)
Furajele trebuie să fie de calitate, fără mucegaiuri, neîngheţate sau cu pă-
mânt pe ele, iar apa să aibă temperatura normală (din fântână), nu rece sau cu
gheaţă. Furajele se administrează în 2-3 tainuri, la distanţe de 6-7 ore între ele,
tainul de seară fiind în cantitate mai mare, în special grosiere sau fân.
Tabelul 50
Norma de hrană pentru vacile în gestaţie avansată, cap/zi
Indici
Producţia
3000 4000 5000 6000 7000 8000
planificată, kg
Masa corporală, kg 400 500 400 500 500 600 500 600 600 700 600 700
Unităţi nutritive ovăs,
6,6 7,7 7,9 8,8 9,9 10,7 11,5 12,3 13,5 14,1 14,2 14,9
UNO
Unităţi nutritive
8,0 8,9 9,2 10,5 11,6 12,5 13,2 14,2 15,3 15,9 16,2 17,0
energetice, UNE
Energie metabolică,
80 89 92 105 116 125 132 142 153 159 162 170
MDj
Substanţă uscată, kg 9,4 10,5 9,6 11,0 11,6 12,5 12,5 13,5 14,2 14,8 14,6 15,3
Proteină brută, g 1115 1310 1310 1450 1675 1810 1845 2085 2285 2385 2470 2590
Proteină degradată, g 715 797 823 940 1038 1120 1180 1270 1370 1423 1450 1522
Proteină nedegradată, g 400 513 487 510 637 690 665 815 915 962 1020 1068
Proteină digestibilă, g 725 820 850 970 1090 1175 1265 1360 1485 1550 1605 1685
Lizină, g 66 77 67 77 81 88 85 90 100 104 102 107
Metionină, g 33 39 34 39 41 44 43 45 50 52 51 54
Triptofan, g 24 28 24 28 29 32 30 32 36 37 37 38
Celuloză brută, g 2350 2750 2305 2640 2670 2900 2660 2840 2980 3040 2920 3060
Amidon, g 640 750 750 850 1175 1270 1370 1465 1930 2015 2085 2190

189
Zahăr, g 580 655 680 775 930 1000 1140 1220 1485 1550 1605 1685
Grăsime brută, g 200 230 245 280 335 365 415 445 515 535 585 610
Sare de bucătărie, g 40 50 45 55 60 70 65 75 80 90 85 95
Calciu, g 60 80 70 90 95 100 105 120 130 140 135 150
Fosfor, g 35 45 40 50 55 65 60 70 75 85 80 90
Magneziu, g 16 19 17 20 21 23 22 23 24 25 26 27
Potasiu, g 53 62 58 66 70 76 81 87 90 94 97 102
Sulf, g 18 21 19 22 23 25 27 29 30 31 32 34
Fier, mg 460 540 540 615 695 750 805 860 945 985 1020 1070
Cupru, mg 65 75 75 90 100 105 115 125 135 140 145 155
Zinc, mg 330 385 385 440 495 535 575 6 5 675 705 730 765
Cobalt, mg 5,1 5,4 5,4 6,2 6,9 7,5 8,1 8,6 9,5 9,9 10,2 10,7
Mangan, mg 330 385 385 440 495 535 575 615 675 705 730 765
Iod, mg 5,1 5,4 5,4 6,2 6,9 7,5 8,1 8,6 9,5 9,9 10,2 10,7
Caroten, mg 295 345 385 440 495 535 635 675 810 845 875 920
Vitamina D, mii UI 6,6 7,7 7,7 8,8 10,9 11,8 12,7 13,5 16,2 16,9 17,5 18,4
Vitamina E, mg 265 310 310 350 395 430 460 490 540 565 585 600
Concentraţia de UNE
0,85 0,85 0,95 0,95 1,0 1,0 1,05 1,05 1,07 1,07 1,11 1,11
în 1kg substanţă uscată
Proteină digestibilă la 1
91 92 92 92 94 94 96 96 97 97 99 99
UNE, g
Raportul zahăr/proteină 0,80 0,80 0,80 0,80 0,85 0,85 0,90 0,90 1,0 1,0 1,0 1,0

Alimentaţia vacilor cu lapte

Imediat după fătare, vaca va primi zilnic o cantitate de concentrate mai
mare decât cantitatea de lapte obţinută prin muls. În acest fel, cantitatea de
lapte zilnic va creşte până când se va obţine un maxim ce nu mai este influen-
ţat de furajare, celelalte componente zilnice din hrană fiind oarecum la discre-
ţie. În acest moment se va scădea raţia de concentrate până când se va mulge
o cantitate mai mică de lapte.
Pentru obţinerea unui litru de lapte, în medie, se administrează aproxima-
tiv 350-400 g concentrate de bună calitate. Crescând din nou raţia de concen-
trate până la revenirea laptelui la cantitatea maximă, a fost stabilită raţia finală
la un randament ideal de valorificare al furajelor, fără pierderi.
Necesarul se stabileşte în funcţie de greutatea corporală (tabelul 51), pro-
ducţia de lapte scontată, conţinutul în grăsime al laptelui, faza lactaţiei etc.

190
 Necesarul pentru întreţinere, raportat la 100 kg GV, este: 1 UN, 60 grame
PBD, 5 grame Ca, 5 grame P, 20 mg caroten.
Tabelul 51
Norme pentru vacile în lactaţie (întreţinere + producţie)*
(după Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 bis., 28.03.2003)
% Producţia de lapte SU UNL PDI Ca P
grăsime (l/zi) Maximă (kg/zi) (/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi)
5 14,2 7,83 538 38 29
10 15,9 10,27 800 53 38
15 17,5 12,59 1062 69 46
3,5 20 18,9 14,97 1325 84 54
25 20,4 17,35 1589 100 62
30 22 19,72 1850 115 70
35 22,5 22,1 2113 131 78
40 23,5 24,48 2375 146 86
5 14,2 8 538 38 31
10 16,2 10,53 800 54 39
15 18,1 13,07 1062 70 47
4 20 19,5 15,59 1325 86 56
25 21,3 18,14 1589 102 65
30 22,6 20,68 1850 118 73
35 23,3 23,21 2113 134 82
40 23,8 25,75 2375 150 90
5 14,2 8,15 538 39 31
10 16,5 10,85 800 55 40
15 18,6 13,54 1062 72 49
4,5 20 20,1 16,24 1325 88 58
25 22,1 18,93 1589 105 67
30 23,2 21,62 1850 121 76
35 24,1 24,32 2113 138 85
40 24,1 27,01 2375 154 94
* Valorile sunt calculate pentru 550 kg masă corporală; corecţia pentru
100 kg masă corporală
Necesarul pentru producţie. Pentru fiecare kg de lapte produs, cu 3,5%
grăsime, se asigură în medie: 0,5 UN, 60 g PBD, 3 g Ca, 2 g P, 15 mg caroten.
La un procent de grăsime de 3%, necesarul este de 0,45 UN şi 55 g PBD\K g
lapte, iar la 4% grăsime se asigură 0,55 UN şi 65 g PBD/kg lapte.
În legătură cu faza de lactaţie, este ştiut că vacile, în prima parte a lactaţiei
(până la 10 săptămâni), au un apetit mai redus şi scad în greutate. În acest sens,
se reduce norma de SU cu 2-3 kg.

191
 De asemenea, trebuie cunoscută variaţia greutăţii corporale a vacilor în
funcţie de stadiul lactaţiei. Pierderea în greutate a 1 kg este echivalentă cu 2,8
UN (tabelul 52).
Pentru depunerea unui kg în greutate este necesar: 3,4 UN, 300 g PBD,
18 g Ca, 9 g P.
Tabelul 52
Monitorizarea schimbării în greutate a vacilor
Schimbarea
Săptămâna de Schimbarea în Efectul net asupra
greutăţii pe
lactaţie greutate (kg\zi) greutăţi corporale (kg)
10 săptămâni (kg)
0 - 10 - 0,5 - 35 - 35
11 - 20 0 0 - 35
21 - 30 + 0,5 + 35 0
31 - 40 + 0,5 + 35 + 35
41 - 52 + 0,75 + 63 + 98

Necesarul de SU la vacile de lapte se poate stabili fie pornind de la volumul

normal al raţiei (2,5-3 kg SU\100 kg GV), fie folosind următoarea relaţie:
SU (kg\zi) = 0,025 G + 0,1 Y
unde: G = greutatea corporală (kg)
Y = producţia de lapte (kg\zi)
În perioada de stabulaţie se recomandă fânuri (fânul de lucernă, fânul de
trifoi, fânul de borceag). La producţii mai mici de lapte se pot da şi grosiere
(coceni de porumb, paie etc.).
Porumbul siloz este suculentul de bază (21-26 kg/cap/zi), se mai poate
administra şi sfecla de zahăr (10-15 kg), sfecla furajeră (20-25 kg), cartofi
(15-20 kg), borhot de bere 10-15 kg). In total, suculentele de iarna trebuie să
nu depăşească 30-35 kg/cap/zi (cu excepţia vacilor de mare producţie).
În perioada de vară se administrează nutreţuri verzi, dar cel mai indicat
este scoaterea animalelor pe păşune.
Sfecla de zahăr se poate da zilnic în cantităţi de 8-16 kg. Borhoturile
umede se pot da 20-35 kg pe cap şi pe zi. Dovlecii şi pepenii furajeri – 25-30
kg pe cap/zi.
Nutreţuri concentrate 1 kg la 10 kg lapte şi 3 kg la 15 kg lapte şi 4 kg
concentrate la 20 kg lapte.
Hrănirea vacilor cu nutreţ verde se poate face la păşune, cu nutreţ verde
cosit şi administrat la grajd sau în tabere de vară. Păşunatul se face după un
plan, în care se stabilesc: încărcarea la hectar, numărul tarlalelor, timpul de

192
păşunare pe o tarla etc. Suprafaţa de păşune necesară pentru o vacă este de
2,5-5 ha pe păşunile de calitate slabă şi 0,4-0,5 ha pe cele de calitate foarte
bună. Pe o păşune bună se pot obţine zilnic 10-12 kg de lapte fără supliment
de concentrate.
Adăparea vacilor variază în funcţie de nutreţ şi condiţii climatice. Se
apreciază că 4 l de apă pentru fiecare kg SU din raţie.

Alimentaţia viţeilor sugari

Nutreţurile de bază în hrana viţeilor sunt: colostrul, laptele integral şi
laptele smântânit care se suplimentează cu amestecuri de concentrate, fân de
bună calitate şi nutreţuri suculente. Colostrul reprezintă unica hrană în prima
săptămână de viaţă. În prima zi: 4-5 tainuri a câte 1-1,5 kg şi în zilele urmă-
toare cantitatea de colostru la un tain creşte până la 8-10 kg. Colostrul trebuie
administrat imediat după ce a fost muls la temperatura de 37-380C. Este bine
ca până la 3 săptămâni viţeii să primească lapte de la mamele lor. Cantitatea
totală de lapte, integral consumată de un viţel în perioada de alăptare, este
între 200-400 kg. De la vârsta de 3-4 săptămâni se începe substituirea laptelui
integral cu laptele smântânit, treptat cu 0,5 kg până se înlocuieşte total cu lapte
smântânit, cantitatea ajungând la 10-12 kg zilnic, după care se reduce în mod
treptat până la vârsta de 4-6 luni. Pe măsura înaintării în vârstă, hrana de bază
trebuie suplimentată cu nutreţuri concentrate, fân de bună calitate sau nutreţuri
suculente. Nutreţurile concentrate se introduc de la vârsta de 2-3 săptămâni.
În perioada de iarnă, se introduc nutreţurile suculente: morcovi roşii şi nutreţ
murat. In perioada de vară, hrana viţeilor este formată din lapte, supliment de
concentrate şi nutreţ verde.

Alimentaţia tineretului taurin după înţărcare

În perioada de stabulaţie, nutreţul de bază este fânul de bună calitate, în
special cel de leguminoase. Se poate da, în medie, 1,5-2 kg pentru 100 kg gre-
utate vie. Nutreţurile suculente de 2-4 kg de sfeclă de nutreţ, 1-3 kg de sfeclă
de zahar şi 4-6 kg de nutreţ murat – toate la 100 kg greutate vie. Adăparea se
face de 2 ori pe zi iarna şi de 3-4 ori pe zi – vara. Cantitatea de apă este de 4-5
kg pentru fiecare kg substanţă uscată din raţie.

Alimentaţia taurinelor puse la îngrăşat (tineret şi adulte)

Îngrăşarea taurinelor se face cu scopul de a obţine o cantitate sporită de
carne bună, aceasta depinde de rasă, vârstă, stare de întreţinere şi alimentaţie.
Vacile, după încheierea ciclului productiv (4-6 viţei fătaţi), se supun unui

193
proces de refacere. Procesul de recondiţionare durează 3-4 luni. Vacile pri-
mesc în raţii nutreţuri de volum 70% şi concentrate 30%.
Hrănirea tineretului taurin supus îngrăşării. De obicei, pentru îngrăşare se
folosesc masculi necastraţi, pentru că ei posedă o viteză de creştere mai mare
şi pentru că depun mai puţină grăsime în carcasă. Castrarea este absolut nece-
sară la greutăţi mai mari de 500 kg. Îngrăşarea tineretului taurin se efectuează
în 3 sisteme:
1. În sistemul intensiv: sunt 3 tehnologii de îngrăşare:
a) baby-beef: pe bază de orz. Sacrificarea la 300 kg;
b) baby-beef clasic: ritm de creştere continuu la nivel maxim de creştere,
determinat de potenţialul genetic. În aceste condiţii, hrănirea presupune folo-
sirea unor raţii foarte concentrate din punct de vedere nutritiv. Silozurile se
folosesc cel mai adesea sau semisilozurile de porumb sau ierburi. Ponderea
concentratelor în raţie este destul de ridicată (50-60%), până la limita apariţiei
tulburărilor digestive. Este greu de precizat cantitatea de nutreţuri folosită. Se
administrează la discreţie. Sacrificarea animalelor are loc în orice situaţie sub
20 de luni în funcţie de cerinţele pieţii. Dacă piaţa permite absorbţia animale-
lor mai grase, sacrificarea poate avea loc către 20 luni, când se ating greutăţi
de 550-600 kg. Dacă sacrificarea nu se face la 300-350 kg, se constată sporuri
de peste 1 kg/zi;
c) ultra baby-beef (pentru carne albă) se supun numai masculii. După
perioada colostrală, hrănirea se face numai cu lapte şi cu substituenţi de lapte
până la 3-4 luni, când ating 150-200 kg, 1 kg spor se realizează cu 1,4-1,5 kg
lapte praf în diluţie de 1/9-1/10.
2. Sistemul semiintensiv se caracterizează printr-o creştere discontinuă,
dar susţinută. Se urmăreşte o valorificare mai bună a păşunii. Sacrificarea are
loc la 20-30 de luni (600-650 kg). Acest tip de îngrăşare se foloseşte numai la
tăuraşii castraţi şi tineretul femel respins de la reproducţie, aparţinând numai
raselor de carne. Se divizează pe mai multe sezoane de păşunat (peste 30 luni).
Nutreţurile de volum (păşunatul pe timpul verii) constituie hrana exclusivă.
Cu câteva luni înainte de sacrificare se recomandă includerea unor cantităţi
modeste de concentrate.
Explicaţia unor termeni folosiţi în fasciculă
conveier – plan organizatoric de producere eşalonată a nutreţurilor verzi
pentru a asigura hrănirea continuă a animalelor de primăvară până toamna;
cultură pură – cultura unei singure specii de plante fără a forma un
amestec;

194
 dozare – a pune împreună în proporţii ştiute anterior a componentelor ce
formează un amestec;
ingestibilitate – capacitate de consum a furajului;
PB (proteina brută) – proteina care se găseşte în furaj
PD (proteina digestibilă) – proteina valorificată de către animal după con-
sumul furajelor
PDIA (proteina digestibilă intestinală de origine alimentară) – proteina din fu-
raj nedigerată de către microorganismele din rumen şi absorbită în intestinul vacii
PDIM (proteina digestibilă intestinală de origine microbiană) – proteina
care provine din sinteza microorganismelor din rumen şi care se absoarbe în
intestinul vacii
SU (substanţa uscată) – partea care rămâne din furaj după extragerea
completă a apei. Substanţa uscată satură vaca, asigură senzaţia de plin, re-
spectiv saţietatea.
Tatonare – încercări repetate de a stabili structura optimă
UIDL – unităţi de încărcare digestivă pentru vaci cu lapte. Unitate stan-
dard prin care se măsoară încărcarea digestivă a unui nutreţ. Pentru vacile cu
lapte, standardul este reprezentat de o vacă cu masa corporală de 600 kg care
produce 25 kg lapte cu 4% grăsime, care ingera 17 kg SU. Furajul de referinţă
este pasiunea de calitate (cu 15% Proteină Brută (PB), 25% Celuloză Brută
(CB) şi un coeficient de digestibilitate de 77%. Astfel, 1 UID = 1 kg SU masă
verde de păşune;
UN (unitate nutritivă) – unitate care exprimă cerinţele energetice ale unei vaci
UNL (unitate nutritivă lapte) – unitate care exprimă cerinţele energetice
ale unei vaci pentru producţia de lapte.

195
 Capitolul IV. Tehnologia creşterii bovinelor

4.1. Importanţa creşterii şi particularităţile biologice ale bovinelor

În cadrul economiei, în general, şi a agriculturii, în special, bovinele au
o importanţă socio-economică deosebită. Aceasta se explică prin faptul, că
ele furnizează un volum mare şi diferit de producţii şi produse animaliere
de primă importanţă pentru consumul populaţiei ca şi materii prime pentru
industriile prelucrătoare. Totodată, creşterea bovinelor constituie o ramură de
producţie agricolă intensivă, o sursă de venituri pentru economie şi un mijloc
de valorificare superioară a unor resurse naturale.
Rolul principal al bovinelor constă în asigurarea mijloacelor de existenţă
necesare omului. Astfel, bovinele furnizează peste 96% din cantitatea totală
de lapte ce se consumă pe glob şi peste 24% din producţia totală de carne.
Laptele este unul dintre cele mai importante produse alimentare datorită
compoziţiei chimice complexe. El conţine proteină valoroasă, grăsime, hidraţi
de carbon, vitamine, substanţe minerale etc.
Substanţele nutritive din lapte au un grad înalt de asimilare (proteina –
96-97%, grăsimea 95%, hidraţii de carbon – 98%). Trebuie de menţionat, că
din lapte se fabrică un număr mare de produse lactate, ceea ce diversifică
alimentaţia umană. El se consideră un produs dietetic şi de neînlocuit în ali-
mentaţia oamenilor de diferite vârste, în special pentru alimentaţia copiilor,
oamenilor în covalescenţă şi cu vârsta înaintată.
În condiţii normale de exploatare o bovină poate să asigure necesarul
optim de carne pentru 6-8 locuitori, iar de lapte – pentru 10-15. Un litru de
lapte are valoare nutritivă echivalentă cu 600 g carne de vacă, 750 g de brânză,
125 g pâine, 100 g miere. Carnea, de asemenea, prezintă un produs cu mare
valoare energetică, biologică şi dietetică.
Bovinele furnizează materia primă necesară industriei laptelui şi cărnii,
pentru realizarea produselor lactate şi carnate. Dar, alături de carne, în ali-
mentaţie se folosesc şi unele subproduse alimentare: ficatul, creierul, inima,
rinichii, splina, plămânii, limba, ugerul, urechile, buzele etc. Sângele se folo-
seşte atât pentru unele preparate de carne, cât şi sub formă de plasmă uscată,
hemoglobină şi albumină alimentară.
Organele splahnice, glandele endocrine şi sângele se utilizează şi ca ma-
terie primă pentru industria farmaceutică, din care se face o serie de produse
de uz sanitar şi veterinar. Astfel, din ficat se extrage lecitina, heparina, glico-
genul, hormonii şi enzimele, iar extractul de ficat se foloseşte în combaterea
anemiilor. De asemenea, gonadele servesc pentru extragerea testosteronului,
iar ovarele pentru anestrol şi progesteron.

196
 Toate aceste produse au o largă utilizare în profilaxia şi combaterea unor
boli, precum şi în stimularea proceselor de reproducţie şi de creştere a anima-
lelor, sporirea rezistenţei la infecţii etc.
Totodată, sângele serveşte pentru obţinerea unor produse (fibrină, trom-
bină, histidină, ser terapeutic etc.), utilizate în terapia umană. Din sânge se
prepară şi o serie de produse biologice de uz veterinar: seruri normale, seruri
imune, precum şi produse pentru serodiagnostic. Sângele se foloseşte şi în
scopuri tehnice şi furajere. Din el se prepară albumina tehnică, cleiul de sânge
şi făina de sânge.
Pielea constituie o materie primă de neînlocuit pentru industria pielăritu-
lui. Pielea bovinelor se caracterizează prin compactitate, rezistenţă, capacitate
de îmbibaţie redusă. Ea serveşte, în urma prelucrării, pentru industria încălţă-
mintei, a îmbrăcămintei, ca şi în artizanat.
De asemenea, de la bovine se foloseşte părul, pentru pensule şi drept ma-
terial de umplutură, copitele şi coarnele se utilizează în producerea făinii fura-
jere, a cleiului cheratinic, la confecţionarea unor obiecte de artizanat.
Bovinele reprezintă „o uzină vie” care transformă în lapte şi carne nu-
treţurile verzi, suculente şi grosiere, deşeurile culturilor de câmp şi tehnice,
reziduurile industriei alimentare. Pentru producerea laptelui în raţiile vacilor
se utilizează 30-35% concentrate, pe când în raţiile păsărilor şi porcinelor con-
centratele reprezintă 80-90%. Prioritatea bovinelor faţă de păsări şi porcine
constă în aceea că până la 25% din proteina raţiei poate fi înlocuită cu sub-
stanţe azotate neproteice.
Bovinele furnizează şi îngrăşământ organic folosit în agricultură (circa
10 tone gunoi de la o vacă pe an), care asigură îmbunătăţirea fertilităţii solu-
lui, a structurii lui fizice şi chimice, intensifică activitatea microorganismelor
acestuia şi capacitatea de reţinere a apei. Gunoiul de la bovine sporeşte recolta
(10-25%) în cadrul agriculturii intensive.
• Bovinele sunt cele mai mari animale de fermă din familia Bovidae, având
dezvoltarea corporală, în general, mare, dar foarte variabilă (talia: 80-180 cm,
masa corporală: 200-1750 kg). Au cap mare, coarne de diferite dimensiuni,
forme şi direcţii, faţa îngustată spre bot, botul lung şi umed, acoperit cu o
membrană ce are însuşiri intermediare între piele şi mucoasă, numită „oglinda
sănătăţii”, la maxilarul superior incisivii lipsesc, fiind înlocuiţi cu un burelet
glenoidal, iar la cel inferior se găsesc 8 incisivi, caninii lipsesc complet, iar
premolarii şi molarii servesc la mărunţirea hranei, formula dentară fiind urmă-
toarea: I = 0/8, C = 0/0, Pm = 6/6, M = 6/6; buzele sunt mobile, limba foarte
mobilă şi aspră.

197
 • Bovinele sunt animale ce se cresc pentru obţinerea producţiei de lapte-
marfă, de la care se obţine peste 96% din producţia totală de lapte, folosit în
alimentaţie.
• Bovinele sunt animale liniştite, dar uşor iritabile; sunt mamifere, ho-
meoterme, poligastrice, rumegătoare, erbivore şi, în general, unipare. Au o
longevitate mare (10-50 de ani), precocitate foarte variabilă (ating maturitatea
corporală între 4-7 ani), manifestă capacitate mare de adaptare, au rezistenţă
şi rusticitate pronunţate, mai ales speciile sălbatice.
• Bovinele transformă eficient în lapte şi carne resursele naturale de origi-
ne vegetală (păşuni, produse secundare din agricultură, nutreţuri voluminoase,
reziduuri industriale etc.). Au o durată mare a gestaţiei (280-320 zile) şi a
lactaţiei (150-360 şi mai multe zile).
• Caracterele productive sunt diferite, variind în funcţie de nivelul de
ameliorare, gradul de specializare, condiţiile de creştere şi alimentare etc.
Astfel, există bovine cu aptitudini multilaterale (carne-lapte-tracţiune), cu ap-
titudini mixte (lapte-carne sau carne-lapte) şi cu aptitudini unilaterale (lapte
sau carne).
• Bovinele se caracterizează prin intensitate mare de creştere – sporul me-
diu zilnic în greutate constituie 800-1000 g, potenţialul biologic fiind de 2000
şi mai mult. Acesta permite obţinerea masei optime la realizare (450-500 kg)
la vârsta de numai 13-15 luni şi producerea cărnii de calitate superioară.

4.2. Tipurile morfo-productive de taurine

Exteriorul taurinelor, în mare măsură, este în legătură cu dezvoltarea osa-
turii şi musculaturii, care, la rândul lor, determină tipul constituţional al aces-
tora. Animalelor cu diferit tip de producţie le sunt caracteristice particularităţi
constituţionale specifice. La rasele de lapte musculatura este mai puţin dez-
voltată, iar la cele de carne gradul de dezvoltare este mai avansat, musculatura
este mai afânată.
Tipul morfo-productiv de lapte. Pentru animalele din tipul dat este ca-
racteristic forma unghiulară a corpului. Musculatura este dezvoltată moderat,
trunchiul este alungit şi prezintă un triunghi, partea anterioară a corpului fiind
mai îngustă ca cea posterioară. Capul este expresiv, fin, îngust şi lung, gâtul
subţire şi lung cu un număr mare de cute la piele, toracele adânc şi lung, coas-
tele sunt înclinate (fig. 93).
Linia superioară a trunchiului este dreaptă, crupa lungă, abdomenul volu-
minos; coada subţire şi lungă, ultima vertebră coboară mai jos de jaret; mem-
brele lungi cu osatură fină; pielea este elastică şi subţire cu părul fin şi luciul

198
bine pronunţat. Ugerul voluminos, glandular, cu sferturile uniform dezvoltate,
în formă de vană şi de cupă. Venele laptelui trebuie să fie groase şi ondulate,
mameloanele cilindrice şi larg amplasate.

Figura 93. Tipul morfo-productiv de lapte

Tipul morfo-productiv de carne. Caracteristic pentru aceste animale este
trunchiul cilindric şi masiv cu spinare lată, coaste rotunjite şi musculatura bine
dezvoltară (fig. 94). Capul este masiv, iar gâtul scurt şi gros; toracele este larg şi
adânc cu pieptul bine dezvoltat. Greabănul este lat, linia superioară a trunchiului
orizontală, crupa largă, lungă şi bine îmbrăcată cu musculatură. Abdomenul este
adânc şi lung, ugerul slab dezvoltat, pielea este groasă cu ţesuturile conjunctiv
şi adipos bine dezvoltate. Membrele sunt relativ scurte, însă bine dezvoltate cu
aplomb corect. Părul este des, lung, moale la unele animale undulat.

Figura 94. Tipul morfo-productiv de carne

Tipul morfo-productiv mixt. Animalele din acest tip au constituţie ro-

bustă. Scheletul şi musculatura sunt bine dezvoltate, toracele lat şi adânc, ab-
domenul bine dezvoltat şi rotunjit. Grebănul şi crupa sunt late, linia superioară
orizontală, osatura, în general, este bine dezvoltată. Producţia de lapte şi carne
nu sunt uniform dezvoltate, în cele mai multe cazuri predomină producţia de
lapte sau carne şi, în funcţie de aceasta, tipul conformaţiei corporale este mai

199
aproape de un tip sau altul. Înclinaţia spre tipul de lapte sau carne depinde de
rasă, intensitatea selecţiei şi condiţiile de creştere şi alimentaţie.
Tipul morfo-productiv mixt întruneşte calităţi morfo-fiziologice care-l fac
superior faţă de tipurile specializate unilateral în ceea ce priveşte constituţia,
viabilitatea, adaptabilitatea, reproducţia etc.

Producţia de lapte
Laptele este un produs al glandei mamare, care funcţionează în strânsă
legătură cu multe organe şi sisteme ale organismului mamiferelor. O mare
importanţă pentru funcţionarea glandei mamare are sistemul nervos central,
organele digestive şi circulatorii, glandele cu secreţie internă. Secreţia laptelui
se reglează de sistemul nervos şi cel humoral.
Laptele se formează din substanţele sanguine, care sunt prelucrate de
glanda mamară. Glanda mamară este alcătuită din ţesut glandular şi conjunc-
tiv. La animalele cu producţii mari de lapte predomină ţesutul glandular, iar
cele cu profil de producţie de carne, cel conjunctiv. Raportul optimal acestor
ţesuturi este: glandular 75-80% şi conjunctiv 20-25%.
Secreţia laptelui se realizează de alveolele epiteliale ale sistemului alveo-
lar din uger. Prin secreţie se subînţelege formarea laptelui în protoplasma epite-
liului glandei mamare din substanţe nutritive transportate la uger cu sângele.
Secreţia laptelui se petrece neîntrerupt, însă intensitatea ei depinde de gra-
dul de acumulare a laptelui în uger şi presiunea pe care o exercită acesta. Secre-
ţia laptelui este foarte intensivă după mulgere şi se reduce pe măsură ce canalele
de evacuare se umplu cu lapte, iar când presiunea intramamară este de 35 mm
Hg secreţia practic încetează. Pentru a menţine procesul de secreţie activ, laptele
din uger trebuie să se evacueze periodic, prin mulsul de 2 sau 3 ori pe zi.
Sistemul de evacuare reprezintă o serie de canale prin care laptele secretat
în alveole este condus în „cisterna ugerului”, de unde, prin canalul mameloane-
lor, este evacuat prin muls sau prin supt de către viţel.
Reflexul de eliberare a laptelui se manifestă prin două faze. Prima fază,
numită neuro-reflectoare, are loc după 1-4 secunde de la excitarea mamelo-
nului în timp ce laptele se scurge în cisternă. Faza a doua neuro-humorală
are loc sub influenţa ocitocinei, care acţionează mioepiteliul alveolelor. Re-
flexul de eliberare a laptelui continuă 5-6 minute, apoi ocitocina îşi pierde
activitatea şi se descompune. După aceasta se sfârşeşte eliberarea laptelui
indiferent de faptul dacă vaca a fost deplin sau parţial mulsă. Mulsul trebuie
executat în timp de 5-6 minte. Prelungirea acestui proces duce la reţinerea
laptelui în alveole.

200
 Mulsul sistematic incomplet provoacă tulburări ale activităţii secretoare a ce-
lulelor ugerului, involuţia glandei mamare şi reducerea productivităţii de lapte.
Spre deosebire de alte glande, glanda mamară nu funcţionează permanent.
Perioada de funcţionare activă a ei de la fătare până la înţărcarea vacii se
numeşte lactaţie. Se consideră normală durata lactaţie de 300-305 zile. Perioa-
da de la fătare până la începutul unei noi gestaţii se numeşte service-period.
Durata optimală a acestuia este de 40-80 zile. În decursul lactaţiei organismul
femel funcţionează într-un ritm intens şi pierde o parte din masa corporală, de
aceea pentru a obţine producţie mare de lapte în lactaţia următoare el are nevoie
de un repaus pentru restabilirea rezervelor consumate.
Perioada de la înţărcare până la următoarea fătare se numeşte „repaus
mamar”. Durata optimală a repausului mamar constituie 50-60 de zile şi este
obligatoriu pentru obţinerea unui nou născut viabil. În perioada lactaţiei cantita-
tea laptelui obţinut variază de la o lună la alta şi chiar de la o zi la alta.
Evoluţia zilnică sau lunară se poate reprezenta grafic cu ajutorul curbei de
lactaţie, care variază în dependenţă de rasă, sezonul fătării, producţia de lapte,
individ etc. După caracterul curbei de lactaţie există trei categorii de vaci:
I – cu activitate de lactaţie stabil înaltă. Vacile au producţie înaltă de lapte.
II – cu activitate de lactaţie înaltă, dar nestabilă. Cantitatea înaltă de lapte
pe zi după fătare scade repede.
III – cu activitate stabilă joasă. Vacile cu producţie mică de lapte.
Cantitatea zilnică maximă de lapte se înregistrează în luna a doua sau a treia
a lactaţiei. După aceasta secreţia laptelui se reduce în unele cazuri mai lent, în
altele mai repede. Se consideră, că cantitatea de lapte obţinută de la fiecare vacă
în timpul lactaţiei depinde de producţia zilnică maximă de lapte (25%) şi de
caracterul scăderii curbei de lactaţie (75%).
Producţia de lapte se caracterizează prin cantitatea şi calitatea laptelui obţi-
nut într-o anumită perioadă de timp: zi, lună, lactaţie, an calendaristic, perioada
de exploatare.
În cursul lactaţiei se produc unele modificări în componenţa laptelui. La
majoritatea vacilor conţinutul de grăsime în lapte scade la luna a doua – a treia
de lactaţie, apoi creşte până la sfârşitul lactaţiei. Se modifică şi conţinutul de
proteină. În primele zile ale lactaţiei, laptele are un conţinut sporit de proteină,
micşorându-se la luna a doua şi sporind lent până la sfârşitul lactaţiei.
Variaţii mai mari ale compoziţiei laptelui au loc în primele zile ale lactaţiei
(tabelul 52).

201
 Tabelul 52
Modificările compoziţiei laptelui după fătare
Componentele Ziua lactaţiei
laptelui, % 1 3 5 10
Proteine 14,92 6,64 4,96 4,54
Inclusiv: cazeină 5,13 3,44 3,07 3,19
Albumine şi globuline 3,32 2,33 0,79 0,63
Alte componente azotate 1,44 1,06 0,87 0,81
Lactoză 4,00 4,51 4,67 4,80
Grăsime 6,25 5,48 4,91 4,66
Cenuşă 1,01 0,83 0,82 0,80
Sodiu 0,28 0,21 0,20 0,21
Aciditatea, grade Thorner 53,3 41,6 32,0 27,9
Densitatea la 200C 1,0397 1,0384 1,0369 1,0335

Factorii care influenţează producţia de lapte. Producţia de lapte este su-

pusă influenţei factorilor interni şi externi.
Factorii interni sunt specia, rasa, individualitatea, tipul fiziologic, vârsta,
perioada de lactaţie, gestaţia, dezvoltarea corporală, vârsta la prima fătare, sta-
rea de sănătate.
Influenţa rasei. Producţie mai mare se obţine de la rasele specializate în
producţia de lapte: Bălţată cu negru, Holştein, Ayrshire, Roşie de stepă, Roşie
daneză etc. De la vacile raselor menţionate, pe an, se obţine între 4000-10000 kg
de lapte cu 3,5-3,8% grăsime şi 3,1-3,4% proteine.
La rasele mixte este dezvoltată producţia de lapte şi carne cu predominarea
uneia din ele. Acestea sunt rasele Simmental, Schwyz, Brună americană etc.
Producţia de lapte variază între 4000-8000 kg, cu conţinutul de grăsime 3,7-
3,9% şi proteine – 3,3-3,5%.
Producţia mică de lapte este caracteristică raselor specializate în producţia
de carne (Hereford, Aberdeen - Angust, Charolaise), care variază între 1500-
2200 kg.
Vârsta vacilor. Producţia de lapte sporeşte în funcţie de precocitatea rase-
lor până la lactaţia a 4-6, după care începe treptat să se reducă.
Dezvoltarea corporală. Între dezvoltarea corporală şi producţia de lapte
există legătură pozitivă. Vacile cu greutate corporală mai mare în cadrul aceleaşi
rase au mai bine dezvoltate organele interne, aparatul digestiv, pot folosi o can-
titate mai mare de furaje şi produc mai mult lapte pe lactaţie.

202
 Perioada de lactaţie influenţează, atât cantitatea de lapte, cât şi conţinutul
în substanţe nutritive. Cantitatea de lapte sporeşte în primele 3 luni de lactaţie,
apoi treptat se reduce până la sfârşitul lactaţiei. Concentraţia substanţelor nutri-
tive evaluează invers.
Starea de sănătate este prima condiţie pentru ca organismul să poată func-
ţiona productiv. Îmbolnăvirea vacilor reduce consumul de hrană şi apă, provo-
când o scădere esenţială a producţiei de lapte şi a calităţii lui prin starea sanitară
nesatisfăcătoare a laptelui.
Factorii externi sunt alimentaţia, condiţiile de întreţinere, mulgerea, adă-
parea, intervalul dintre fătări, durata lactaţiei, durata repausului mamar, durata
service-periodului etc.
Alimentaţia vacilor influenţează producţia de lapte şi compoziţia lui chimică.
Furajele grosiere sporesc conţinutul de substanţe nutritive, iar cele verzi şi su-
culente sporesc cantitatea de lapte, dar micşorează concentraţia de substanţă uscată.
Subnutriţia poate reduce producţia de lapte cu 25-50%.
Suprafurajarea tot este nedorită, fiindcă nu duce la creşterea producţiei, dar
măreşte consumul de furaje, ca urmare a îngrăşării vacilor, se poate deregla
funcţia de reproducţie.
Condiţiile de întreţinere. Asupra producţiei de lapte influenţează tempera-
tura, umiditatea şi saturaţia aerului cu gaze. Microclimatul optimal pentru vaci
este temperatura între 5-150C, umiditatea relativă a aerului de 70-75%, viteza
curenţilor de aer de 0,5 m/sec., concentraţia bioxidului de carbon nu mai mare
de 0,25%, amoniacului nu mai mare de 20 mg/m3.
Mulgerea vacilor. Mulgerea corectă şi la timp influenţează pozitiv asupra
secreţiei şi eliminării laptelui. Mărirea numărului de mulsori de la două la trei-
patru sporeşte producţia cu 5-15%. Masajul ugerului acţionează pozitiv asupra
dezvoltării glandei mamare, ameliorează circulaţia de sânge şi aprovizionarea
ei cu substanţe hrănitoare.
Durata repausului mamar. Dezvoltarea glandei mamare are un caracter
ciclic, condiţionată de starea fiziologică a vacii. Cu începerea gestaţiei treptat
are loc involuţia ţesutului alveolar al ugerului, însoţit de absorbţia alveolelor.
Mai intensiv are loc acest proces începând cu luna a 5-a a gestaţiei. Odată cu
involuţia are loc renaşterea noilor ţesuturi de secreţie. Mai intensiv are loc acest
proces în ultimele 1,5-2 luni de gestaţie. În funcţie de producţia de lapte şi sta-
rea vacii repausul mamar durează 40-60 zile. La reducerea lui scade producţia
de lapte, viţeii născuţi sunt mai slab dezvoltaţi. Dacă lipseşte repausul mamar,
vacile după fătare nu au colostru.
Asupra cantităţii şi calităţii laptelui influenţează şi alţi factori, ca: masajul

203
ugerului, moţionul, întreţinerea pe păşune, sezonul fătării, stimularea producţiei
de lapte în primele luni de lactaţie etc.
Evidenţa producţiei de lapte este necesară la fermele de prăsilă şi de pro-
ducţie. Vacile se apreciază după producţia de lapte în primele 305 zile de lactaţie
sau pe an calendaristic. Cantitatea de lapte pe lactaţie poate fi determinată prin
cântărirea sau măsurarea zilnică a cantităţii de lapte. Metoda dată este mai pre-
cisă însă şi costisitoare, de aceea, în practică, se foloseşte metoda mulsorilor de
control cu intervale aproximativ egale de 5, 10, 15, 20 şi 30 zile.
Producţia pe perioada între datele de control se determină înmulţind canti-
tatea de lapte în ziua precedentă de control la numărul zilelor în perioadă, astfel
determinându-se producţia de lapte pe lună sau o perioadă mai mică, iar sumând
cantitatea de lapte obţinută în toate lunile de lactaţie, determinăm producţia in-
dividuală obţinută într-o lactaţie totală sau normală.

Producţia de carne
Carnea joacă un rol important în alimentarea oamenilor, contribuind la
dezvoltarea armonioasă a organismului. Valoarea nutritivă a cărnii se datoreşte
conţinutului sporit de proteine, care se caracterizează prin valoarea biologică
deplină, condiţionată de prezenţa aminoacizilor esenţiali în cantităţi suficiente
pentru organism. Carnea de bovine este preferată, având un conţinut optim de
grăsime care sporeşte valoarea ei calorică. Carnea conţine aproape toate vita-
minele şi numeroase microelemente. Datorită acestor calităţi, carnea de bovine
este foarte solicitată în alimentaţia raţională a omului, de aceea în toate ţările se
acordă atenţie sporirii producţiei de carne.
Producţia de carne se apreciază cantitativ şi calitativ. Indicii cantitativi sunt:
masa corporală, masa carcasei, randamentul la sacrificare, iar cei calitativi –
componenţa carcasei (proporţia ţesutului muscular, adipos, osos şi conjunctiv),
compoziţia chimică şi valoarea energetică. Pentru aprecierea producţiei de car-
ne, important este consumul specific, precocitatea şi sporul zilnic în greutate.
Prin sacrificarea bovinelor se obţin carcase, diferite subproduse alimentare şi
materie primă (ficat, rinichi, limbă, inimă, ugerul, plămâni, splina, piei, coarne,
sânge, glande cu secreţie internă – pancreasul, tiroida, hipofiza etc.).
Din componenţa carcasei fac parte ţesutul muscular, adipos, osos, con-
junctiv, cartilajele, ligamentele. Calitatea cărnii se apreciază prin componenţa
morfologică şi histologică, compoziţia chimică şi însuşirile gustative. Valoarea
nutritivă a cărnii se determină prin conţinutul energetic, iar valoarea biologică
este influenţată de raportul aminoacizilor esenţiali (lizină, metionină, triptofan
etc.) şi neesenţiali (oxiprolina).

204
 Culoarea cărnii depinde de conţinutul de mioglobulină în muşchi care este
mai ridicat la animalele adulte. Suculenţa cărnii depinde de capacitatea ei de a
reţine apa în procesul prelucrării termice, precum şi de cantitatea de grăsime
intramusculară.
Prin noţiunea de carcasă se înţelege corpul animalului sacrificat după
înlăturarea sângelui, capului, membrelor de la genunchi şi jarete, a pielii şi a
organelor interne cu excepţia rinichilor.
Masa de abator reprezintă masa carcasei plus masa grăsimii interne.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul dintre masa de abator (Ma) şi
greutatea vie (Gv) exprimată în procente şi se determină după relaţia:
R,%= Ma/Gv x100
Ţesutul muscular este componentul cel mai important al carcasei şi se
conţine până la 70% la tineretul îngrăşat şi până la 40-45% ­– la animale adulte
îngrăşate.
În componenţa lui intră proteinele valoroase care conţin aminoacizi esenţi-
ali (lizină, metionină, triptofan). În ţesutul muscular, conţinutul proteinei varia-
ză între 13-22%.
Ţesutul adipos alcătuieşte 12-30% din greutatea carcasei la tineret şi până la
35-40% la animale adulte. În prezent, se consideră valoroasă carnea cu conţinut de
grăsime de 12-18%. Grăsimea de bovine se împarte în următoarele categorii:
1. Grăsime subcutanată;
2. Grăsime intermusculară;
3. Grăsime intramusculară;
4. Grăsime internă.
Ţesutul osos. La naştere, masa scheletului variază între 25-28% din masa car-
casei, la vârsta de 18 luni – 16-20%, iar la animalele adulte îngrăşate – 10-13%.
Ţesutul conjunctiv formează tendoanele, ligamentele, fascii este compus
din colagen şi elastin şi are valoare nutritivă redusă. În funcţie de starea de în-
grăşare se conţine până la 11-14%.
Factorii care influenţează producţia de carne. Producţia de carne este
influenţată de mai mulţi factori principalii fiind:
Rasa animalului. Rasele specializate pentru carne se caracterizează prin
precocitate, au spor zilnic şi randament mai ridicat, consumul specific este mai
mic ca la rasele de lapte şi mixte. La rasele de carne se depun cantităţi mai mari
de grăsime intermusculară şi intramusculară, iar masa relativă a ţesutului osos
este mai redusă ca la rasele de lapte şi mixte. La rasele de carne, consumul spe-
cific constituie 7-8 UN, randamentul – 60-72% şi raportul carne-oase 4,7:1, iar
la rasele de lapte, respectiv, 10-12; 44-52 şi 3,7:1.

205
 Vârsta influenţează toţi parametrii producţiei de carne. Masa corporală şi
respectiv a carcasei creşte pe măsura înaintării în vârstă a animalului, atingând
valoare maximă la vârsta adultă (60% la un an, 80% la doi ani, 90% la trei ani,
100% la 4-5 ani). Randamentul la sacrificare variază mult în raport cu vârsta:
58-60% la viţei, 55-58% la tineret şi 45-55 la animale adulte. Carnea de viţel,
cu vârsta până la 4 luni, are un conţinut în apă şi proteină ridicat (70% respec-
tiv 20%), de grăsime redus (6%), fiind fragedă şi suculentă. Carnea de tineret
(10-18 luni) este echilibrată în elemente nutriţionale (substanţă uscată 33-54%,
proteine 17-19%, grăsime 11-34%), fiind marmorată, are culoare şi gust plăcute.
Carnea taurinelor adulte conţine cantitate ridicată de substanţă uscată, cu valoa-
re energetică cea mai mare şi frăgezime mai redusă.
Sexul animalului. Între sexe există diferenţe semnificative în producţia
de carne.
Tăuraşii au spor în greutate mai ridicat cu 10-20% faţă de femele, mai bine
valorifică furajele, randamentul la sacrificare este mai mare, ponderea cărnii
în carcase este mai mare cu 5-10% faţă de femele, iar conţinutul de substanţă
uscată al cărnii mai – mic cu 2%.
Masculii castraţi au spor în creştere mai mic cu 20-25% faţă de cei ne-
castraţi, consumul specific mai mare cu 20-30%, însă carnea este de calitate
mai bună.
Femelele au greutatea corporală la sacrificare, randament şi carcase mai
mici decât tăuraşii, iar carnea este mai marmorată, mai fragedă, mai suculentă,
cu gust şi aromă mai plăcute.
Alimentaţia. În corespundere cu tipul şi nivelul de alimentaţie se schimbă
masa corporală, compoziţia morfologică a sporului în greutate şi consumul spe-
cific de furaje.
Alimentaţia deficitară influenţează, în primul rând, creşterea ţesutului
muscular şi adipos. Creşterea intensivă nu numai sporeşte masa corporală, dar,
considerabil, modifică compoziţia morfologică a cărnii. La nivel scăzut de ali-
mentaţie consumul specific se măreşte cu 0,2-1,0 UN în comparaţie cu nivelul
mediu. La utilizarea tipului concentrat de alimentaţie în carne se conţine mai
multă grăsime şi mai puţină apă.
Asupra producţie de carne influenţează şi alţi factori, ca: starea de sănătate,
condiţiile de întreţinere, sistemul de îngrăşare, starea de îngrăşare.

4.3. Rase de taurine

În secolul trecut, cea mai răspândită clasificare a raselor de taurine era
după criteriul geografic. Luând în consideraţie relieful, în zona creşterii rase-

206
lor, A. Teer a propus următoarea clasificare: rase de şes, rase de munte şi rase
intermediare.
Timp îndelungat a fost cunoscută clasificarea raselor după nivelul muncii
de selecţie, propusă de Zategast şi prevedea următoarea reprezentare: rase per-
fecţionate, rase intermediare şi rase primitive.
Dorinţa de a uni în grupe mai multe rase cu caractere identice a dus la ela-
borarea clasificării conform producţiei care predomină. Astfel de clasificare a
fost propusă de Pridoroghin M.I. şi Kuleşov P.N.
Pridoroghin a clasificat taurinele în rase: de lapte, mixte, de carne şi tracţi-
une; suplimentar, împărţind rasele de lapte în subgrupe.
Kuleşov P.N. a propus clasificarea în rase: de lapte, de tracţiune şi carne
cu divizarea celor de lapte în subgrupe. Această clasificare crea incomodităţi
la repartizarea raselor pe grupe şi subgrupe. O mare parte din rasele contempo-
rane şi-au obţinut denumirea conform locului de creare (Olandeze, Germane,
Franceze etc.). Uneori, la denumirea geografică se adaugă denumirea culorii
caracteristice rasei respective (Brună alpină, Roşie estoniană etc.).
Pentru studierea raselor existente se consideră că este suficientă repartiza-
rea tuturor raselor în trei grupe, după producţia care predomină: rase de lapte,
rase mixte (lapte-carne, carne-lapte) şi rase de carne (V. Lupan şi col., 1997).
Conform datelor din literatura de specialitate, în prezent, pe glob, există
peste l000 de rase de bovine, dintre care mai răspândite sunt circa 250. Pe conti-
nentele African şi Asiatic predomină rasele aborigene, care au producţia de lapte
redusă (500-1000 kg).
În funcţie de nivelul productiv şi capacităţile de adaptare la condiţiile de
mediu, cea mai mare răspândire o au rasele: de lapte – Bălţată cu negru, Holş-
tein, rasele mixte – Brună alpină, Simmental şi rasele specializate în produc-
ţia de carne – Charolaise, Hereford, Aberdeen Angus.

Rasele de taurine specializate în producţia de lapte

Rasa Bălţată cu negru (Friză, Olandeză). Este originară din Olanda şi
provine din vechile populaţii locale de taurine bălţate alb cu negru, supuse unei
selecţii riguroase după producţia de lapte. O influenţă deosebită la formarea
rasei a avut-o climatul blând, cantităţile mari de precipitaţii căzute, suprafeţele
mari de păşuni şi iarna scurtă de pe acele meleaguri.
La început se creşteau trei varietăţi de taurine, care, mai apoi, au devenit
rase de sine stătătoare: Bălţată cu negru, Bălţată cu roşu şi Groningen cu capul
alb, ele deţin în Olanda respectiv – 74, 24 şi 2% din tot efectivul de taurine. Din
Olanda, rasa Bălţată cu negru s-a răspândit pe toate continentele. În majorita-

207
tea ţărilor, unde această rasă se importă şi animalele se cresc în rasă pură, ele
poartă denumirea de Friză (Anglia, Franţa) sau Holştein Friză (S.U.A., Canada,
Japonia). În multe ţări (Suedia, Polonia, Rusia) animalele autohtone au fost în-
crucişate cu rasa Friză olandeză şi, ca rezultat, au fost formate rasele Bălţate cu
negru locale.
Rasa Bălţată cu negru se caracterizează prin tip morfologic de lapte, profil
corporal trapezoidal. Are cap fin, linia superioară corectă, crupa lată, toracele
adânc (73,7 cm), talie înaltă (132 cm), iar în perspectivă se prevede sporirea
acesteia până la 138 cm, abdomenul spaţios, ugerul mare, bine prins, simetric;
aplombul membrelor este corect (fig. 95).

Figura 95. Vacă de rasa Olandeză

Rasa Friză Bălţată cu roşu are talia cu l-2 cm mai mică, însă musculatura
este mai dezvoltată.
Rasa Bălţată cu negru are constituţie fină robustă, temperament vioi şi pre-
cocitate remarcabilă. Manifestă capacitate bună de adaptare la condiţii climate-
rice diferite, însă necesită alimentaţie echilibrată, cu nivel energetic ridicat, în
special în primele 3 luni de lactaţie.
Masa vacilor adulte este de 550-650 kg, iar a taurilor – de 800-l000 kg. Rasa
manifestă aptitudini remarcabile pentru producţia de lapte, obţinându-se într-o
lactaţie peste 15000 kg lapte. Din anul 1905 până în anul 1976, după datele con-
trolului oficial, conţinutul de grăsime în lapte a sporit de la 3,17 până la 4,2%. În
ultimii ani s-a îmbunătăţit considerabil forma ugerului la vaci – predomină ugerul
în formă de cupă. Indicele mamar este de 44-45%, viteza de muls – 2,4 kg/min.
Rasa înregistrează producţii sporite şi de carne. Tineretul îngrăşat intensiv reali-
zează spor de creştere de peste l000 g/zi, randamentul la sacrificare este de 55%.
La perfecţionarea rasei, un rol important l-au avut animalele din linia tau-
rului Adema 197, care se caracterizează printr-un conţinut ridicat de grăsime în
lapte.

208
 Rasa Holştein-Friză. Provine din rasa Bălţată cu negru olandeză. Aceste
animale au fost importate în SUA de imigranţii olandezi, scandinavi şi germani
în perioada anilor 1852-1905, fiind importate în acest răstimp 7757 de vaci,
viţele şi tauri. În anul 1885 a fost deschis registrul genealogic, în care se înscrie
animalele care corespundeau cerinţelor standardului după producţia de lapte şi
exterior.
În 1872, în SUA a fost înfiinţată Asociaţia crescătorilor de animale de rasa
Bălţată cu negru, iar în 1891 o asociaţie similară a fost formată în Canada.
Spre deosebire de Olanda şi alte ţări europene, în SUA şi Canada selecţia
animalelor se efectua ţinându-se cont de producţia înaltă de lapte şi masa corpo-
rală şi mai puţină atenţie se acorda conţinutului de grăsime în lapte.
Ca rezultat, fără aplicarea încrucişării, în SUA şi Canada s-a format un
efectiv mare de animale bălţate cu negru, care se deosebeşte de efectivul iniţial
prin producţia de lapte, masa corporală, exterior, forma şi volumul ugerului.
Rasa Holştein se caracterizează prin tip morfologic de lapte (fig. 96, 97).
Constituţia este fină, temperamentul vioi, precocitatea pronunţată, capacitatea
bună de valorificare a hranei şi de adaptare.
Capul este fin, uscăţiv, gâtul relativ subţire, linia superioară dreaptă, crupa
lată toracele adânc, trunchiul trapezoidal, membrele sunt puternice cu aplomb co-
rect. Culoarea este bălţată cu negru, însă se întâlnesc şi animale bălţate cu roşu.

Figura 96. Vacă de rasa Holstein Figura 97. Rasa Holstein

(bălţată cu negru) (bălţată cu roşu)

Ugerul este voluminos, sferturile acestuia sunt simetrice, cu ţesutul glandu-

lar dezvoltat, mameloane – cilindrice, pretabile la mulsul mecanic.
Rasa Holstein este masivă, având talia de 144 cm, masa corporală a vacilor
este de 670-700 kg, a taurilor de 960-1200 kg. Aceasta este una din cele mai
productive rase de lapte, producţia medie este de 7000-9000 kg lapte pe lactaţie,

209
cu 3,67% grăsime şi 3,2% proteină. Recordul mondial al acestei rase a constituit
mai mult de 30000 kg lapte pe lactaţie. Vacile au aptitudini foarte bune pentru
mulsul mecanic, indicele mamar este de 45-46%, viteza de muls – 2,5 kg/min
(maximă 3,2-3,5 kg/min), indicele la lapte este de peste 1:10. Producţia de car-
ne este mai redusă decât la rasa Friză europeană. Această rasă este considerată
drept un rezervor mondial de gene pentru sporirea producţiei de lapte. Ea a fost
folosită în încrucişări cu rase de tip Friză în scopul majorării producţiei de lapte
şi ameliorarea calităţilor ugerului pentru mulsul mecanic.
Rasa Holştein a participat la formarea şi ameliorarea multor rase prin me-
toda de absorbţie şi infuzie de sânge, iar în Republica Moldova a participat la
formarea tipului Bălţat cu Negru Moldovenesc.
Tipul Bălţat cu Negru Moldovenesc a fost format în Republica Moldova
începând cu anul 1974.
La formare au participat rasele locale Simmental, Roşie de stepă şi rasele
importate: Holştein şi Bălţată cu negru. Schema de formare prevedea obţinerea
metişilor de generaţia a III-a şi a IV-a şi creşterea lor în sine. În zona de Sud
şi Centru s-a încrucişat rasa Roşie de stepă cu Bălţată cu negru, iar în zona de
Nord – rasa Simmental cu Holştein. În anul 1990, metişii din generaţia a II-a şi a
III-a aveau o pondere de 96% din efectivul total de taurine în Moldova şi această
populaţie a fost denumită Bălţată cu Negru Moldovenesc.

Figura 98. Vacă de rasa de tip Bălţat cu Negru Moldovenesc

Tipul Bălţat cu Negru Moldovenesc se caracterizează prin dimensiuni cor-
porale medii: talia – de 130-131 cm, masa corporală la vaci – de 520-600 kg, la
tauri – de 850-950 kg. Sporul zilnic de creştere a tineretului este de 750-1000
g. Viţelele la vârsta de 16-18 luni au masa corporală de 380-400 kg. Tăuraşii
îngrăşaţi intensiv, la vârsta de 15-18 luni, ating masa corporală de 450-500 kg.

210
Producţia de lapte a vacilor constituie 4500-5000 kg/an cu 3,5-3,6% grăsime şi
3,2-3,3% proteină în lapte.
La formarea acestei populaţii, cei mai înalţi indici au fost obţinuţi în ra-
ioanele Briceni şi Slobozia, unde producţia de lapte a depăşit 5000 kg/an la o
vacă. Animalele au o conformaţie corporală specifică raselor de lapte: capul fin
şi expresiv, trunchiul alungit, toracele adânc, ugerul bine dezvoltat, mai frecvent
în formă de cupă, cu mameloane cilindrice, adaptate pentru mulsul mecanic,
membre subţiri şi bine dezvoltate cu aplomb corect (fig. 98).
Culoarea este bălţată cu negru. Constituţia este fin-robustă, temperamen-
tul vioi, precocitatea bună (vârsta primei fătări sub 30 luni). Cerinţele faţă de
condiţiile de hrănire şi întreţinere sunt mai mari ca faţă de rasele substituite (V.
Lupan şi col., 1997).
Rasa Roşie de stepă s-a format în sudul Ucrainei la sfârşitul secolului
XVIII – începutul secolului XIX prin încrucişarea animalelor locale roşii şi sure
ucrainene cu taurine aduse de coloniştii ruşi şi germani, în cea mai mare par-
te Ostfrisland. Vara în sudul Ucrainei temperaturile sunt ridicate şi păşunile se
usucă, creând un deficit mare de furaje. Prin creşterea şi selectarea animalelor în
aceste condiţii, la animalele de rasa Roşie de stepă, s-au format calităţi excep-
ţionale de adaptare la climatul din sudul Ucrainei. Astfel, s-a format un masiv
de animale roşii, care, în anii 60 ai secolului XIX, au fost numite taurine roşii
nemţeşti. În scopul sporirii producţiei de lapte, a conţinutului de grăsime şi ame-
liorării conformaţiei corporale, în a doua jumătate a secolului XIX, s-au efectuat
încrucişări cu rasele Angler, Vilstermarş, Ostfrisland, Şhorthorn. Pentru sporirea
producţiei de lapte, încrucişările prin infuzie de sânge au fost efectuate şi mai
târziu, folosindu-se rasele Roşie daneză, Angler, Brună letonă şi Şhorthorn.
În anii 1910-1911, efectivul de animale a fost studiat de E.F. Liscun, şi tipul
Roşie de Stepă a fost recunoscut ca rasă. În a doua jumătate a secolului XIX,
rasa Roşie de stepă s-a răspândit în Crimeea, Caucazul de Nord, apoi în Siberia,
Asia Mijlocie şi Transcaucazia.
În interiorul rasei sunt două tipuri de animale – unul cu conformaţia uscă-
ţivă şi al doilea – cu trunchiul mai voluminos, constituţie robustă, producţia şi
masa corporală mai mare. Talia animalelor este de 120-130 cm, capul uscăţiv,
trunchiul alungit (152-156 cm), spinarea şi şalele lungi, perimetrul fluierului
este de 17-19 cm, ugerul bine dezvoltat, pielea subţire şi elastică, culoarea este
roşie de diferite nuanţe de la roşu deschis până la vişiniu. Masa corporală a
vacilor este de 460-520 kg, a taurilor – 800-900 kg. Producţia medie de lapte
constituie 3000-3500 kg/an, însă în fermele de prăsilă, de la o vacă se obţin
anual, 4100-5200 kg de lapte. Conţinutul de grăsime în lapte este de 3,6-3,8%,
de proteină – de 3,2-3,5% (fig. 99).

211
 Ugerul, la majoritatea vacilor, are forma de cupă, indicele mamar variază
de la 42 la 46%, viteza de muls – 1,2-1,6 kg/min. Producţia de carne este satis-
făcătoare, randamentul la sacrificare constituie 50-55%, la creşterea intensivă a
tineretului – 54-55%, la masculii adulţi îngrăşaţi – până la 60%. În cadrul rasei
au fost formate peste 70 de linii şi grupe înrudite, mai răspândite fiind liniile
Premier 357-N, Kazbek ZAN-60, Veseolîi ZAN-45 etc.

Figura 99. Vacă de rasa Roşie de stepă

Activitatea lucrului de prăsilă se efectuează în direcţia îmbunătăţirii formei
şi volumului ugerului, exteriorului, adaptării la condiţiile tehnologiilor indus-
triale, folosindu-se în aceste scopuri, pentru încrucişare, tauri de rasa Angler şi
Roşie daneză. Se preconizează obţinerea vacilor cu masa corporală de 550-570
kg şi producţia de lapte de 5500-6000 kg cu 3,8-4,0% grăsime.
Rasa Ayrshire s-a format la sfârşitul secolului XVIII, în Scoţia, regiunea
Aur, bogată în păşuni naturale.

Figura 100. Rasa Ayrshire

212
 Animalele din rasa Ayrshire se caracterizează prin dezvoltare proporţiona-
lă, constituţie bine dezvoltată şi acomodare bună la diferite condiţii climateri-
ce. Rasa sus-menţionată s-a format prin încrucişarea taurinelor locale cu rasele
Olandeză, Shorthorn, Flamandă, Jersey, Guerhsey. După părerea unor specia-
lişti, o influenţă mai mare în formarea rasei Ayrshire a avut-o rasa Olandeză.
Rasa Ayrshire a fost cunoscută ca rasă de taurine în 1862. La început s-a răspân-
dit în Scoţia, apoi în restul teritoriului Marei Britanii, unde deţine 21% din tot
efectivul de taurine, în Finlanda – 25%. De asemenea se creşte în Suedia, Nor-
vegia şi SUA. Conformaţia corporală a taurinilor din rasa Ayrshire este specifică
raselor de lapte, osatura este uşoară şi subţire, talia – de 123-125 cm, perimetrul
fluierului – de 17-18 cm, adâncimea toracelui – de 63-65 cm, lărgimea toracelui
– de 36-38 cm, indicele mamar este de 44%, pielea elastică şi subţire, culoarea
este bălţată alb cu roşu (fig. 100).
Animalele din rasa dată au constituţie fină şi capacităţi bune de adapta-
re. Durata exploatării vacilor performere în Finlanda este mai mult de 10 ani.
Producţia de lapte în Finlanda şi SUA este de 6000-6500 kg cu un conţinut de
grăsime de 4,3%, masa corporală a vacilor este de 450-500 kg, a taurilor – de
700-880 kg. Sporul mediu zilnic în greutate al tăuraşilor puşi la îngrăşare este
de 700-850 g, randamentul la sacrificare a animalelor adulte – 50-54%, după
îngrăşare – până la 60%.
În prezent, rasa Aurshire se foloseşte pe larg pentru încrucişare cu alte rase
de lapte în scopul sporirii conţinutului de grăsime în lapte şi ameliorării aptitu-
dinilor ugerului pentru mulsul mecanic.
Rasa Jersey s-a format pe o insulă mică, cu aceeaşi denumire, din strâm-
toarea Mânicii (La Manche), aşezată între litoralul Franţei şi Angliei.

Figura 101. Rasa Jersey

213
 Această regiune se caracterizează prin păşuni bogate şi climat foarte blând,
vacile se află pe păşuni 24 de ore, începând cu luna mai până în octombrie. Pe
timp de iarnă, animalele, ziua se întreţin pe păşuni, iar noaptea în adăposturi,
unde, suplimentar, li se dă fân, rădăcinoase şi concentrate.
Date concrete despre originea rasei Jersey lipsesc, însă se presupune că ea
provine din populaţiile autohtone din Normandia şi Bretonia. În anul 1789 a fost
elaborată o lege care interzicea importul altor rase de taurine pe insulă şi, din
acel moment, animalele se cresc în rasă pură. Scopul principal al creşterii tauri-
nelor a fost producerea untului, care era solicitat pe piaţa Europei Occidentale.
În anul 1866 a fost iniţiat registrul genealogic al taurinelor de rasa Jersey.
La ameliorarea animalelor din rasa Jersey a fost folosită pe larg creşterea
înrudită. Exportul animalelor de rasă în alte regiuni geografice s-a început în
anul 1850. În prezent, rasa Jersey se creşte în SUA, Australia, Danemarca, An-
glia, Canada, Suedia, Germania etc.
Vacile au masa corporală de 360-400 kg, în SUA – 450-500 kg, taurii –
540-770 kg, viţeii la naştere – 18-22 kg. Producţia de lapte constituie 3500-4000
kg cu 5,5-6,0% de grăsime, 3,5-4,0% de proteină, iar în SUA – 4500-4900 kg
de lapte cu 4,9% de grăsime. Vacile recordiste produc în decursul unei lactaţii
10000-14000 kg. Pe glob, nu există nici o rasă, care ar putea concura cu rasa
Jersey după conţinutul de grăsime şi proteină în lapte.
Tipul morfologic al animalelor este caracteristic raselor specializate în pro-
ducţia de lapte. Animalele au aspect uscăţiv (fig. 101), trunchi în formă de pară,
cap fin şi expresiv, uger glandular, bine dezvoltat. Culoarea este brună-gălbuie,
cu zone mai deschise pe uger şi părţile interne ale membrelor. Botul, ongloanele,
vârful coarnelor şi smocul cozii sunt negre, constituţia fină, temperamentul vioi,
precocitatea pronunţată şi capacitatea bună de adaptare la condiţiile de alimen-
taţie şi climatice.
La încrucişare cu alte rase specializate la producţia de lapte, rasa Jersey este
folosită ca rezervor de gene pentru sporirea conţinutului de grăsime în lapte. În
Republica Moldova, rasa Jersey a fost folosită în anii 1961-1974 pentru sporirea
conţinutului de grăsime în lapte la rasele Roşie de stepă şi Simmental.
Rasa Roşie daneză s-a format în Danemarca prin încrucişarea animalelor
locale cu rasa Angler şi infuzia de sânge a rasei Shorthorn.
Pentru sporirea productivităţii, metişii se selectau în dependenţă de produc-
ţia de lapte, conţinutul de grăsime în lapte şi conformaţia corporală. Efectivul de
animale selectat a fost recunoscut ca rasă în anul 1878.

214
 Figura 102. Rasa roşie daneză
Animalele de rasa Roşie daneză au fost exportate în Norvegia, SUA, Polo-
nia, Suedia, republicile baltice, Belarusi, Ucraina, Moldova etc. În majoritatea
ţărilor, unde au fost importate, se foloseau pentru încrucişare cu animalele locale
pentru formarea de rase noi.
Animalele au culoare roşie cu diferite nuanţe, tip morfo-productiv de lapte
(fig. 102). Constituţia este robustă, temperamentul vioi, talia 130 cm, torace adânc
(65-69 cm) si larg (42-45 cm), linia superioară dreaptă, spinarea lată, ugerul bine
dezvoltat, mai frecvent sub formă de cupă, indicele mamar – 42-45%, mame-
loanele cilindrice, corect amplasate. Producţia de lapte constituie, în medie, pe
rasă 6776 kg lapte cu 4,22% grăsime şi 3,48% proteină. Masa corporală a vacilor
este de 550-650kg, a taurilor – până la 1000-1300 kg. Rasa manifestă aptitudini
pronunţate în producţia de carne, la îngrăşarea tineretului se obţine spor zilnic în
greutate de 800-1000 g şi un randament la sacrificare de până la 57%.
Rasa Roşie daneză este folosită pe larg pentru încrucişare cu alte rase roşii
de aceeaşi origine pentru sporirea producţiei de lapte, a conţinutului de grăsime,
ameliorarea conformaţiei corporale şi aptitudinilor pentru mulsul mecanic.

Rasele de taurine cu producţii mixte

Rasa Simmental este originară din cantonul Berna din Elveţia. În procesul
formării, sub influenţa cerinţelor economice, a suferit modificări esenţiale în
ceea ce priveşte conformaţia corporală, culoarea şi productivitatea.
Timp îndelungat, această rasă s-a folosit atât pentru obţinerea producţiei de
lapte şi carne, cât şi pentru tracţiune. Dacă la început erau preferate animalele cu
capacităţi bune de tracţiune, atunci, în a doua jumătate a secolului XIX, activitatea
de selecţie s-a modificat, preferându-se animalele masive, cu osatura bine dezvol-

215
tată. Creşterea acestui tip de animale, din punct de vedere economic, era neraţio-
nală şi, din anii 30 ai secolului trecut, cerinţele faţă de animalele acestei rase s-au
schimbat din nou. Din această perioadă se preferă obţinerea animalelor robuste, cu
trunchi larg, musculatură bine dezvoltată şi producţie înaltă de lapte.

Figura 103. Rasa Simmental

Din Elveţia, rasa Simmental a fost exportată practic în toate ţările europe-
ne, iar în ultimii ani şi în SUA, Canada, Argentina şi alte ţări pentru încrucişare
cu rasele de carne. Ca rezultat, se obţin metişi cu spor mare de creştere, carca-
sele au un conţinut mai mic de grăsime. Rasa Simmental a fost folosită pentru
ameliorarea animalelor locale şi formarea raselor noi.
În anii 60-70, s-a intensificat selecţia în scopul obţinerii animalelor de pro-
ducţie mixtă, care manifestă producţii mari de lapte. În această perioadă s-a
început încrucişarea rasei Simmental cu rasa Red Holştein. În rasa Simmental
se evidenţiază două tipuri de animale: lapte-carne şi carne-lapte, primul predo-
minând în majoritatea ţărilor.
Animalele se caracterizează prin conformaţie armonioasă, musculatura
şi osatura bine dezvoltate, formatul corpului dreptunghiular cu linia superioa-
ră dreaptă, constituţie robustă, vitalitate, fecunditate, natalitate, longevitate şi
sănătate bune. Are capacităţi bune de adaptare la climatul temperat şi în zone
cu altitudine ridicată (până la 1800 m), valorifică bine păşunile, fibroasele şi
reziduurile industriale. Manifestă caracter docil. Culoarea este bălţată alb cu
galben, abdomenul şi membrele de culoare albă; se întâlneşte un număr mare
de animale bălţate cu roşu. Talia este de 138-145 cm, capul mare, fruntea largă,
abdomenul bine conturat, ugerul mare, bine prins, cu rezerve mari, mameloane
de formă conică şi cilindrică, membrele solide, aplomb relativ corect (fig. 103).
Masa corporală a vacilor este de 700-750 kg, iar a taurilor – de 900-1200 kg.

216
 Producţia de lapte, în medie pe rasă, este de 5806 kg cu 4,4% grăsime, iar la
vacile adulte – de 6637 kg cu 4,1% grăsime. Are aptitudini bune pentru mulsul
mecanic (viteza de muls 2,73 kg/min., indicele mamar – 42-45%).
Este o rasă care manifestă capacităţi foarte bune în producţia de carne, spo-
rul zilnic la păşune este până la 800 g, iar la îngrăşarea intensivă – 1000-1200 g.
Randamentul la sacrificare este de 52-60%.
Rasa a participat la formarea mai multor rase de tip Simmental: Bălţată
germană, Bălţată austriacă, Bălţată românească etc.
Rasa Brună alpină (Schwyz) s-a format cu 200 de ani în urmă în zona mun-
ţilor Alpi din Elveţia, cantonul Schwyz. Provine din taurine de tip brahicer, a fost
creată prin selecţie riguroasă a animalelor locale în condiţii bune de exploatare.

Figura 104. Rasa Brună alpină (Schwyz)

La început se folosea pentru lapte, carne şi tracţiune. Mai târziu selecţia s-a
efectuat în scopul creşterii producţiei de lapte şi carne. Din Elveţia s-a răspândit,
practic, în toate ţările europene şi pe alte continente (America, Africa).
Producţia de lapte în Italia, Franţa, Austria, Germania, Elveţia este de 6391
kg cu 4,0% grăsime şi 3,3% proteine. În SUA, unde animalele sunt mai masive,
cu tip de lapte bine exprimat, producţia de lapte este de 6888 kg cu 4,02% gră-
sime şi 3,54% proteine.
Rasa Brună alpină este o rasă de tip morfo-productiv mixt (lapte-carne),
cu un format corporal dreptunghiular, talia la vaci – 132 cm, la tauri – 146 cm.
Masa corporală la vaci este de 600-650 kg, la tauri – 900-l000 kg.
Capul este scurt, fruntea largă, linia superioară dreaptă, crupa pătrată şi
musculoasă, toracele adânc (67-69 cm) şi larg (42-45 cm), abdomenul volumi-
nos, ugerul este mare, bine ataşat pe corp cu ţesut glandular dezvoltat, aptitudini
bune pentru mulsul mecanic. Culoarea este brună de diferite nuanţe. Are consti-
tuţie robustă (fig.104), capacitate bună de adaptare.

217
 Se caracterizează prin precocitate mijlocie (vârsta primei fătări – 30 luni)
şi longevitate productivă bună (8-10 ani). Producţia de carne este bună, tineretul
îngrăşat realizează la 12 luni masa corporală de 350 kg, la 15 luni – 450 kg şi
la doi ani – de 580 kg. Randamentul la sacrificare variază de la 50 la 60%, în
funcţie de vârstă, masă corporală şi starea de îngrăşare.
Ameliorarea rasei se efectuează în direcţia păstrării şi în perspectivă a profi-
lului mixt de producţie (lapte-carne), urmărindu-se sporirea producţiei de lapte,
îmbunătăţirea precocităţii. Pentru realizarea acestor obiective se prevede încru-
cişarea acesteia cu rasa Brună americană.
Rasa Schwyz a participat la formarea mai multor rase: Brună americană,
Brună austriacă, Brună italiană, Brună de Maramureş, Kostroma etc.

Rasele de taurine specializate în producţia de carne

Rasa Hereford s-a format în comitatul Hereford (Ţara Galilor) în secolul
XIX prin încrucişarea taurinelor locale cu rasele Devon, Shorthorn, Red Poli,
Aberdeen Angus. La prima etapă de formare, animalele erau folosite atât pentru
tracţiune, cât şi pentru obţinerea cărnii. Mai târziu, datorită selecţiei, animalele
au devenit mai compacte, cu membre scurte, mai precoce, cu însuşiri deosebit
de bune pentru producţia de carne. În prima jumătate a secolului trecut, din An-
glia, această rasă s-a răspândit în multe ţări europene şi continentele American,
Australian şi African.
Rasa Hereford este specializată în producţia de carne, are format corporal
dreptunghiular, musculatură bine dezvoltată (fig.105).

Figura 105. Taur de rasa Hereford

Are constituţie robustă şi aptitudini bune de adaptare în zonele temperate şi
semitemperate. Capacitatea de alăptare este bună (circa 2000 kg lapte/lactaţie cu

218
4,0-4,5% grăsime), sporul zilnic la păşune este de 800 g, iar la îngrăşarea inten-
sivă – peste 1l00 g; randamentul la sacrificare este de 60-65%. Carnea produsă
este de calitate foarte bună. Animalele nu sunt masive – au talia 124-126cm,
masa corporală a vacilor este de 550-600 kg, iar a taurilor – cca 900 kg. Culoa-
rea animalelor este bălţată roşu cu alb, dar capul, pieptul, abdomenul, membrele
şi coada parţial albe.
Hereford este o rasă de importanţă universală pentru producţia de carne,
se creşte în rasă curată şi este folosită la încrucişări industriale pentru obţinerea
metişilor (Fi ) crescuţi pentru carne şi la formarea de noi rase şi populaţii bune
de carne (Cazahă cu capul alb, Barzona, Braford, Beef Maşter etc.). În Republi-
ca Moldova, rasa Hereford a fost folosită pe larg în anii 1960-1973 la încrucişări
industriale cu rasele Roşie de stepă şi Simmental.
Rasa Aberdeen Angus s-a format în Scoţia, comitatele Aberdeen şi Angus
pe baza animalelor locale de culoare neagră şi infuzie de sânge cu rasa Beef
Shorthorn. A fost recunoscută ca rasă în 1835, s-a răspândit în Marea Britanie,
Argentina, SUA, Canada, Brazilia, Australia, Noua Zeelandă, Rusia, Africa de
Sud etc. Rasa are conformaţie corporală compactă, torace adânc şi larg, talia
relativ mică (118-120 cm), capul scurt, trunchiul cilindric, membre scurte, mus-
culatura bine dezvoltată (fig.106). Se caracterizează prin culoare neagră şi lipsa
coarnelor. Această particularitate se transmite prin ereditate în cazul încrucişării
rasei Aberdeen Angus cu alte rase.

Figura 106. Taur de rasa Aberdeen Angus

Rasa se caracterizează prin constituţie fină, robustă-afânată, capacitate bună

de valorificare a hranei. Masa corporală a vacilor este de 500-550 kg. Tineretul
îngrăşat intensiv la 15-16 luni atinge greutatea de 450-500 kg. Este o rasă pre-
coce, randamentul la sacrificare constituie 65-68%, carnea este apreciată pentru
calitatea superioară, marmorată, cu raportul carne-oase foarte favorabil (5:1).

219
Neajunsul rasei constă în aceea, că la un grad avansat de îngrăşare creşte indice-
le de seu. Producţia de lapte este mică – 1500-1700 kg.
Rasa a participat la ameliorarea şi formarea diferitor rase (Dexter, Lincoln,
Barzona etc.). În prezent, se foloseşte atât pentru producţia de carne, cât şi la
încrucişări industriale, asigurând îmbunătăţirea precocităţii şi calităţii cărnii. În
Republica Moldova această rasă a fost folosită la încrucişări industriale (anii
1960-1973) cu rasele Roşie de stepă şi Simmental pentru sporirea producţiei de
carne şi îmbunătăţirea calităţilor organoleptice ale cărnii.
Rasa Charolaise este originară din Franţa. Formarea s-a început la mij-
locul secolului al XVIII-lea prin încrucişarea taurinelor locale de culoare albă
cu rasa Simmental şi, mai târziu, cu rasa Shorthorn. Particularitatea principală
a rasei Charolaise este capacitatea bună de creştere a musculaturii şi depunerile
comparativ reduse de grăsime. Furajul de bază este iarba de păşune, iar iarna –
fânul de calitate foarte bună. Datorită calităţilor bune de carne, rasa s-a răspândit
în peste 70 de ţări de pe toate continentele lumii.
Rasa Charolaise se caracterizează prin tipul morfo-productiv de carne (fig.
107). Animalele sunt masive (talia 133-135 cm), trunchiul lung, larg şi adânc,
osatura grosolană, gâtul scurt şi foarte gros, culoarea este alb-murdară. Consti-
tuţia este robustă, comportament blând, precocitatea şi indicii de reproducţie
buni, dar fătările, în multe cazuri, sunt distocice (7-14%). Capacitatea de alăpta-
re a vacilor este bună (2500 kg lapte).

Figura 107. Taur de rasa Charolaise

Particularitatea acestei rase este sporul foarte înalt de creştere, după acest
indice rasa ocupă unul din primele locuri în lume între rasele specializate de
carne. Sporul mediu zilnic, în perioada de creştere a viţeilor, este de 940-1300

220
g şi se menţine pe o perioadă lungă. Aptitudinile pentru producţia de carne sunt
foarte bune, la vârsta de un an masa corporală a tăuraşilor îngrăşaţi ajunge la
500 kg, la 16 luni – peste 600 kg. Masa corporală la vaci este de 750-800 kg, a
taurilor – de 1100-1500 kg, randamentul la sacrificare este de 60-70%.
Rasa Charolaise reprezintă un rezervor genetic important pentru sporirea
producţiei de carne şi, în prezent, se foloseşte la încrucişări industriale cu rasele
de lapte şi carne.
Ea a participat la formarea multor rase de taurine de carne (Charbray, Can-
chin etc.). În Republica Moldova, rasa Charolaise a fost folosită în anii 1960-
1973 la încrucişări industriale cu rasele Roşie de stepă şi Simmental.
Rasa Santa Ghertruda – o rasă originară din sudul Tehasului, SUA. S-a
format prin încrucişarea zebului Brahman cu Beef Shorthorn, având 5/8 sânge
Shorthorn şi 3/8 sânge Brahman. Formarea rasei s-a început în 1910, iar în 1940
a fost recunoscută ca rasă. Din Tehas s-a răspândit în peste 45 ţări. Animalele
din această rasă se caracterizează prin rezistenţă bună la condiţii climaterice cu
temperaturi înalte, având un mecanism de termoreglare aproape perfect, mani-
festă rezistenţă mare la bolile tropicale, rezistă bine la lipsa de apă. Producţia
de carne este bună, sporul zilnic în greutate depăşeşte l000 g. Animalele pot fi
îngrăşate pe păşune sau cu nutreţuri voluminoase, fără concentrate. Se carac-
terizează prin tip morfo-productiv de carne, talia este de 128-134 cm, trunchi
lung, larg şi adânc, membre puternice, gât scurt cu cocoaşă cervico-toracală,
culoarea este roşie de diferite nuanţe. Randamentul la sacrificare este de 60-
65% cu raportul carne:oase foarte favorabil (5:1). Producţia de lapte este mică
(pe zi 5-10 kg cu 4,6% grăsime). Masa corporală a vacilor este de 550-620 kg, a
taurilor de 830-1180 kg. Rasa are o importanţă deosebită, în primul rând, pentru
zonele tropicale, unde se cresc în rasă curată, cât şi pentru încrucişare. În scopul
ameliorării producţiei de carne, a participat la formarea de noi rase şi populaţii
de carne (Retenita, Barzona, Metizo).

4.4. Selecţia taurinelor

Selecţia vacilor de reproducţie. Criteriile de selecţie pentru rasele de lapte
sunt: originea, dezvoltarea corporală, conformaţia şi constituţie, producţia de
lapte, cantitatea de grăsime, proteine, substanţa uscată din lapte, uniformitatea
lactaţiei, aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic, capacităţile de reproduc-
ţie, durata exploatării, consumul specific, rezistenţa la maladii.
Pentru a realiza un câştig genetic cât mai mare este necesar de a efectua
selecţia după un număr cât mai mic de caractere, ştiind că diferenţa de selecţie
se reduce proporţional cu 1/n şi în consecinţă câştigul genetic se micşorează prin

221
creşterea numărului de criterii de selecţie. Pentru aceasta în selecţie se stabileşte
un caracter de bază şi apoi se aleg criteriile suplimentare, ţinând seama de core-
laţiile dintre caractere.
Selecţia vacilor după fenotipul ascendenţilor şi rudelor colaterale. Me-
toda este mai puţin eficientă, însă selecţia vacilor după fenotipul ascendenţilor
are avantajul de a oferi informaţii foarte timpurii, chiar de la naştere, fapt pentru
care este folosită în toate ţările.
În acest caz, se analizează originea pe baza datelor din „pedigriu econo-
mic”. Aceasta trebuie să cuprindă informaţii cu privire la performanţele de pro-
ducţie ale ascendenţilor pe minimum două generaţii.
În cazul raselor de lapte şi mixte, pentru ascendenţii pe linie maternă, în
pedigriu sunt înregistrate date privind producţia de lapte pe lactaţii, conţinutul
şi cantitatea de grăsime şi proteine, aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic.
Pentru ascendenţii pe linie paternă, se înscriu date privind rezultatele testării
după descendenţi şi clasa de bonitare. Aprecierea după ascendenţi este un cri-
teriu secundar în selecţia vacilor, datorită certitudinii reduse pe care o conferă,
comparativ cu celelalte surse de informaţii.
Mult mai eficientă este aprecierea şi selecţia după rude colaterale (surori,
semisurori), datorită posibilităţii utilizării informaţiilor de la un număr mai mare
de rude. Conform datelor lui F. Ăisner, corelaţia între aprecierea după semisurori
şi calitatea descendenţei constituie 0,5-0,6, iar corelaţia aprecierii după calitatea
descendenţei şi productivitatea ascendenţilor materni constituie 0,15-0,20.
Selecţia după dezvoltarea corporală, conformaţie şi constituţie. Dez-
voltarea corporală este un criteriu important în munca de selecţie care trebuie
folosit având în vedere corelaţia pozitivă cu producţia de lapte. Vacile cu masa
corporală mai mare în condiţii normale de hrănire, de regulă au producţie de
lapte mai mare. Se explică aceasta prin faptul că astfel de vaci folosesc cantităţi
mari de furaje pe care le transformă în lapte. Majoritatea vacilor cu producţie
mare de lapte au masă corporală mai mare decât media pe efectiv sau rasă. Însă,
sporirea producţiei de lapte are loc atât timp, până când se păstrează la vaci tipul
de lapte. Este de dorit ca producţia de lapte să depăşească masa corporală de
8-10 ori, ceea ce demonstrează că vacile aparţin tipului de lapte.
În selecţia vacilor după acest criteriu se urmăreşte realizarea masei corpora-
le optime care, pentru tipul Bălţat cu Negru moldovenesc, este de 550-600 kg.
Conformaţia corporală şi constituţia sunt o sursă importantă de informaţie
asupra însuşirilor biologice ale animalului (vitalitatea, rezistenţa organică, capa-
citatea de adaptare, longevitatea, temperamentul etc.).
Aprecierea după conformaţie şi constituţie capătă o importanţă deosebită

222
pentru vacile-mame de tauri, fiindcă există riscul amplificării unor defecte de
exterior la descendenţă.
Conformaţia corporală şi constituţia se apreciază la lactările I, II şi III, între
lunile 2 şi 5 de la fătare.
Aprecierea şi selecţia vacilor după producţia de lapte. Caracterele după
care se apreciază vacile de lapte sunt cantitatea de lapte (kg), cantitatea de gră-
sime şi proteină pură (kg), conţinutul laptelui în grăsime (%) şi proteină (%).
Aprecierea mai deplină se face după producţia de lapte pe toată viaţă. Acest
indice este de importanţă mai mare când producţia de lapte este mai mare, deoa-
rece se poate stabili capacitatea organismului de a funcţiona intensiv o perioadă
lungă de timp. Totodată, în practică, vacile se apreciază după producţia de lapte
la prima lactaţie neterminată (100-180 zile), prima lactaţie terminată, lactaţia or-
dinară terminată, lactaţia cu producţie maximă, care se ia în considerare la stabi-
lirea clasei de bonitare. Repetabilitatea producţiei de lapte pe diferite lactaţii nu
este înaltă (0,37-0,58). Aprecierea şi selecţia după coeficientul de repetabilitate
se complică din cauza condiţiilor de mediu diferite. Repetabilitatea producţiei
de lapte în cea mai mare parte este determinată de uniformitatea condiţiilor de
hrănire şi întreţinerea pe parcursul exploatării vacilor. Repetabilitatea producţiei
de lapte este mai mare în fermele unde condiţiile de hrănire sunt normale şi sta-
bile, iar producţia de lapte din an în an se află la nivel înalt.
La aprecierea vacilor după producţia de lapte este necesar de luat în consi-
deraţie condiţiile de hrănire şi întreţinere.
În practică, pe larg se utilizează selecţia vacilor după producţia de lapte a ma-
melor, însă analiza datelor pe efective mari demonstrează, că selecţia vacilor de lapte
după producţia mamelor este mai puţin eficientă. În prezent, mai eficientă metodă
de selecţie a vacilor, care se aplică în practică, este selecţia după producţia de lapte a
primiparelor. Aprecierea şi selecţia vacilor în baza performanţelor proprii la I lactaţie
necesită creşterea şi introducerea în efectiv a 25-30 de juninci la 100 de vaci.
Aprecierea şi selecţia vacilor după aptitudinile ugerului pentru mul-
sul mecanic. Aplicarea tehnologiilor intensive de producere a laptelui necesită
intensificarea proceselor de selecţie şi acordarea atenţiei mai mare caracterelor
tehnologice în legătură cu aplicarea mulsului mecanic şi utilizarea în aceste sco-
puri a diferitor instalaţii pentru muls.
Ugerul mai mult ca oricare organ, care poate fi apreciat vizual, este legat
cu producţia de lapte. Cu cât mai uniforme sunt dezvoltate sferturile ugerului,
cu atât mai mult se egalează timpul la mulsul lor şi mai puţin timp se cheltuie la
obţinerea unui kg de lapte.
Aprecierea ugerului pentru mulsul mecanic se efectuează la prima şi a treia

223
lactaţie. Momentul optim este luna a 2-3 de lactaţie la mulsoarea de dimineaţă.
Criteriile de apreciere a ugerului sunt:
- Dezvoltarea şi structura;
- Forma ugerului şi simetria dezvoltării sferturilor;
- Forma, mărimea şi amplasarea mameloanelor;
- Viteza medie de muls.
Dezvoltarea şi structura. Vacile cu producţie mare de lapte au uger glan-
dular bine dezvoltat. Există corelaţie înaltă între volumul ugerului şi mulsul zil-
nic (0,661) şi producţia de lapte (0,606). Structura ugerului se determină după
raportul ţesutului glandular şi conjunctiv. Secreţia laptelui are loc mai bine în
ugerul care conţine 75-80% de ţesut glandular. Caracterele structurii glandulare
a ugerului sunt: piele subţire, flexibilă, lipsa depunerilor de grăsime subcutanate
şi rezervă mare a ugerului care se apreciază după muls.
Forma ugerului. Există următoarele forme a ugerului: de vană, cupă, ro-
tunjită, de capră. Formele dorite sunt: de vană şi cupă, iar nedorite sunt de capră,
care nu se admit pentru mulsul mecanic.
Simetria sferturilor. Acest caracter este strâns legat de durată şi gradul
de eliminare a laptelui cu aparatul de muls. Dacă sferturile nu sunt egale atunci
după eliminarea cantităţii principale de lapte se cheltuie nu mai puţin timp pen-
tru eliminarea rămăşiţelor de lapte din două sau un mamilon. În acest timp sfer-
turile care nu mai au lapte sunt supuse acţiunii vacuumului. De regulă, sferturile
anterioare sunt dezvoltate mai slab.
Forma, mărimea şi amplasarea mameloanelor joacă un rol important
la mulsul mecanic. Există următoarele forme: cilindrică, conică, creion, butelie
şi pâlnie. Forma dorită este cilindrică sau puţin conică. Pentru mulsul mecanic
sunt dorite mameloane cu lungimea de 6-9 cm şi diametrul 2-2,5 cm.
Viteza medie de muls. La începutul mulsului, în cisternele ugerului se află
aproximativ 1/3 din cantitatea totală de lapte. Cantitatea principală de lapte se gă-
seşte în alveole şi se elimină prin comprimarea celulelor care înconjoară alveola.
Laptele din alveole trece în canaluri sub acţiunea hormonului ocitocină. Ocitocina
se elimină din hipofiză la apariţia reflexului neuro-hormonal. Acţiunea hormo-
nului este de scurtă durată (4-6 min), după care el se descompune şi laptele din
alveole nu mai trece în canaluri. Prin urmare, este important ca eliminarea laptelui
să se efectueze rapid şi mulsul să se termine înainte ca ocitocina să-şi piardă acti-
vitatea. Sunt stabilite devieri mari la viteza de muls, utilizând aceleaşi aparate de
muls (1,09-3,09 kg/min). Aceste devieri se explică prin structura anatomică dife-
rită a mameloanelor (diametrul diferit a canalelor mameloanelor, structura diferită
a muşchilor de închidere a canalului mamelonului).
Cantitatea maximală de lapte în majoritatea cazurilor revine la prima minu-

224
tă de muls, mai rar – la a doua şi numai ca excepţie – la a treia. În mediu, cantita-
tea laptelui obţinut în prima minută constituie 40-45% din laptele unei mulsori.
Determinarea vitezei de muls se efectuează cu ajutorul aparatului de muls pe
sferturi. Viteza de muls se calculează prin raportul dintre cantitatea totală de lapte
(kg) şi timpul total de muls (în secunde) şi se exprimă în kg/minut, după relaţia:
VM = Lkg•60/ t
În care: Lkg – cantitatea de lapte muls mecanic;
t – timpul total de muls în secunde.
Simetria funcţională se stabileşte cu ajutorul aparatului de muls pe sferturi
şi se exprimă prin indicele mamar, după relaţia:
IM = SA+DAx100/Lkg
În care: SA – cantitatea de lapte muls din sfertul stâng anterior; DA – canti-
tatea de lapte muls din sfertul drept anterior; Lkg – cantitatea de lapte muls.
La organizarea mulsului mecanic, importanţă deosebită are eliminarea com-
pletă a laptelui din uger. Aceasta se apreciază după cantitatea de lapte obţinută
prin mulsul manual după detaşarea paharelor de muls. Este de dorit ca această
cantitate de lapte să constituie 50-200 g maximum 500 g.

Selecţia taurilor de reproducţie

Selecţia taurilor pentru reproducţie este alcătuită din mai multe acţiuni care
se desfăşoară etapizat:
- după fenotipul ascendenţilor şi rudelor colaterale;
- preselecţia tăuraşilor de reproducţie;
- pe baza performanţelor proprii;
- după calitatea descendenţei.
Selecţia tăuraşilor după fenotipul ascendenţilor şi rudelor colaterale.
La selecţia după origine este important de determinat gradul dezvoltării caracte-
rului la diferite grupe de ascendenţi a taurului din pedigriul economic.
Luând în consideraţie faptul, că jumătate din capacităţile ereditare descen-
dentul le obţine de la un ascendent şi jumătate de la altul, la selecţia după origine
atenţie mai mare se acordă dezvoltării caracterelor de selecţie la ascendenţi din
primul rând al pedigriului.
La selecţia strictă a tăuraşilor după origine este necesar de luat în consi-
deraţie nu mai puţin de 3-4 rânduri de ascendenţi a pedigriului deoarece la un
inbreding mai apropiat sau mai îndepărtat, şi la potrivirea omogenă a perechilor
unii ascendenţi pot influenţa calităţile ereditare a animalului apreciat.
Datele acumulate de cercetările ştiinţifice şi practică demonstrează că uti-
lizarea taurilor cu clasă înaltă la bonitare, selectaţi după producţia de lapte a

225
ascendenţilor din primele două rânduri ale pedigriului pe linia maternă influen-
ţează pozitiv asupra calităţilor productive ale vacilor în populaţiile unde produc-
ţia medie este mai mică decât media pe rasă. În populaţiile cu producţia de lapte
mai mare ca media pe rasă, folosirea acestor tauri deseori nu este eficientă.
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice demonstrează, că în populaţiile cu pro-
ducţia de lapte la nivelul standardului rasei din efectivul taurilor selectaţi după
producţia de lapte a ascendenţilor circa 40-50% sunt amelioratori la producţia
de lapte sau grăsime şi circa 20-25% pe ambele caractere.
Originea taurilor serveşte ca un caracter prealabil pentru selecţia taurului şi
este folosită până se obţin date despre productivitatea descendenţei.
Profesorul F. Ăisner a stabilit că aprecierea taurilor după semifraţi şi semisu-
rori este mai eficientă comparativ cu aprecierea după rudele directe. Datele obţi-
nute demonstrează, că corelaţia între aprecierea după semisurori şi aprecierea ulte-
rioară după calitatea descendenţei a fost 0,5-0,6 pe când corelaţia între aprecierea
după calitatea descendenţei şi productivitatea mamelor – numai 0,15-0,20.
În cazul când taurul în testare are semisurori şi semifraţi, producţia cărora
este cunoscută, aceasta înseamnă că tatăl lor este apreciat după calitatea des-
cendenţei. Prin urmare, aprecierea tatălui după calitatea descendenţei asigură
posibilitatea de apreciere a oricărui fiu al lui după semisibsi.
Preselecţia tăuraşilor de reproducţie. În vederea selecţiei tăuraşilor pen-
tru reţeaua de însămânţări artificiale, tăuraşii, proveniţi din împerecheri nomi-
nalizate, sunt supuşi unei preselecţii folosind ca surse de informaţii pedigriul
economic, greutatea şi conformaţia corporală. La început se face identificarea
tăuraşilor de specialiştii organizaţiilor autorizate, se stabileşte valoarea previ-
zibilă de ameliorare a acestora pe baza fenotipului ascendenţilor şi a rudelor
colaterale, folosind în acest scop indicele valorii de ameliorare, se execută testul
fenogrupului sanguin, pentru atestarea originii tăuraşilor în cadrul unui laborator
de specialitate autorizat, eliminându-se cei a căror origine nu este confirmată.
La vârsta de 1-3 luni, fiecare tăuraş este supus unui examen privind dezvol-
tarea corporală, corectitudinea generală a conformaţiei cu accent asupra mem-
brelor şi articulaţiilor, starea de sănătate, prezenţa unor anomalii ereditare sau
neereditare a organelor genitale şi membrelor. Preselecţia se încheie cu elimina-
rea până la 25% din totalul tăuraşilor obţinuţi din împerecheri nominalizate.
Selecţia tăuraşilor pe baza performanţelor proprii. Testul performanţelor
proprii este o metodă modernă folosită în multe ţări, care asigură un progres gene-
tic mai rapid. În urma preselecţiei, tăuraşii, la vârsta de 1-3 luni, sunt transferaţi în
fermele de testare (elever) după performanţele proprii unde se întreţin până la 15-
16 luni. Pe parcursul testării, tăuraşii parcurg mai multe etape tehnologice: caran-

226
tinizare, controlul capacităţii de creştere, aprecierea exteriorului şi conformaţiei
corporale, consumul specific, aprecierea aptitudinilor de reproducţie.
Întreţinerea. Se recomandă întreţinerea liberă în boxe individuale sau co-
mune asigurându-se 4,5-6 m2/cap. Boxele sunt prevăzute cu jgheaburi din beton,
precum şi adăpători cu nivel constant. Grajdurile pentru testare după performan-
ţele proprii au şi alte amenajări pentru efectuarea unor acţiuni sanitar-veterinare,
carusel pentru dirijarea spre cântar şi asigurarea regimului de mişcare, instalaţii
fixe sau mobile pentru igiena corporală, sala pentru recoltare şi laboratorul de
control al spermei. După vârsta de un an tăuraşilor trebuie să li se asigure supra-
faţa de 7-8 m2/cap, iar întreţinerea poate fi şi în stabulaţie legată.
Regimul de hrănire. Tăuraşii în testare după performanţe proprii sunt hră-
niţi cu raţii standardizate, folosind tehnologia de hrănire din stoc. Tehnologia de
hrănire este diferenţiată pe faze.
Faza I-a (120-150 de zile) cuprinde două subfaze. În prima subfază (30-60
de zile) hrănirea se bazează pe substituenţi de lapte, nutreţ combinat special şi
fân de graminee şi leguminoase. În subfaza a II-a, care durează 90 de zile, se
utilizează furaj combinat special, fân, siloz şi fânaj.
În faza a II-a (180 de zile) hrănirea se bazează pe nutreţ combinat special şi
fân. Vara o parte din fân se înlocuieşte cu nutreţ verde pălit.
În faza a III-a (120 de zile) hrănirea se bazează pe combifuraj special şi fân.
Vara o parte din fân se înlocuieşte cu nutreţ verde pălit.
Aprecierea şi selecţia propriu-zisă a tăuraşilor după performanţe proprii se
realizează în perioada de vârstă 1-3 luni la 15-16 luni în trei etape succesive,
diferenţiate ca obiectiv, în care se apreciază:
1. Creşterea şi dezvoltarea (producţia de carne).
2. Exteriorul şi constituţia.
3. Aptitudinile pentru reproducţie.
Aprecierea creşterii şi dezvoltării (producţia de carne) se face pe baza spo-
rului zilnic, masei corporale şi capacităţii de valorificare a hranei (UN/kg/spor) pe
perioada de vârstă până la 12 luni. În fiecare lună se efectuează cântărirea indivi-
duală a tăuraşilor, se determină consumul de hrană pe baza înregistrării consumu-
lui individual şi se stabileşte valoarea tăuraşilor, luându-se în consideraţie sporul
mediu zilnic realizat, consumul specific de hrană şi masa corporală.
Aprecierea exteriorului şi constituţiei are loc tot la sfârşitul acestei peri-
oade (12 luni), urmărindu-se încadrarea în timpul dorit atât ca dezvoltare cât şi
ca exterior, corectitudinea aplomburilor, în special a membrelor posterioare şi
absenţa defectelor de conformaţie ce se transmit ereditar.
După stabilirea ierarhiei valorice pe baza informaţiilor fenotipice obţinute,

227
35-40% din tăuraşi sunt eliminaţi din testare, restul fiind admişi în etapa urmă-
toare – selecţia după testul aptitudinilor de reproducţie.
Aprecierea aptitudinilor de reproducţie se efectuează în intervalul de timp de 12-
14 luni şi se urmăreşte: comportamentul sexual, însuşirile macroscopice şi microscopice
ale materialului seminal, inclusiv pretabilitatea la congelare, capacitatea fecundată a tau-
rului prin însămânţarea a 80-100 de vaci. În urma acestei aprecieri sunt eliminaţi 10-15%
din tăuraşi, iar restul sunt supuşi testării după calitatea descendenţei.
Testarea taurilor după calitatea descendenţei se efectuează în ferme
unde producţia de lapte depăşeşte 3000 kg pe an. Lista fermelor pentru testare
se acceptă prin ordinul Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare. Tes-
tarea se efectuează simultan în 3-5 ferme. Cu materialul seminal al taurului în
testare se însămânţează 100 de vaci, inclusiv 20 de viţele. În perioada testării,
materialul seminal obţinut se congelează. Pe parcursul testării de la fiecare taur
se acumulează 20-30 mii doze de material seminal. Fiicele obţinute şi contem-
poranele se cresc în fermele de provenienţă. De la fiecare taur se cresc nu mai
puţin de 30 de fiice primele născute. Fiicele se însămânţează la vârsta nu mai
mare de 18 luni cu masa corporală de 380 kg.
Evidenţa producţiei de lapte se efectuează individual. Taurii se apreciază
în prealabil după producţia de lapte a fiicelor pe primele 90 de zile din lactaţie
şi la sfârşitul lactaţiei normale (305 zile). Aptitudinile ugerului pentru mulsul
mecanic se apreciază în luna a doua–a treia de lactaţie.
Există următoarele metode de testare a taurilor după calitatea descendenţilor:
1. Compararea fiicelor cu mamele,
2. Compararea fiicelor cu contemporanele,
3. Compararea fiicelor cu media pe cireadă,
4. Compararea fiicelor cu standardul rasei,
5. Compararea fiicelor mai multor tauri în staţiuni speciale.
Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu mamele. Există câteva
variante de comparare prin metoda fiică-mamă. Cea mai simplă din ele este
compararea productivităţii fiicelor şi a mamelor. Valoare de prăsilă a taurului (T)
se determină prin diferenţă între productivitatea medie a fiicelor (F) şi mamele
lor (M) raportate la prima lactaţie.
T=F–M
În cazul când fiicele au superioritate faţă de mame, atunci diferenţa cu sem-
nul plus caracterizează gradul de ameliorare a taurului. În cazul când diferenţa
între fiice şi mame este cu minus, aceasta înseamnă că taurul este înrăutăţitor.
Astfel de comparare este bine venită numai în fermele unde sunt asigurate con-
diţii asemănătoare de hrănire şi întreţinere pentru mame şi fiice.

228
 Dezavantajele acestei metode constau în aceea că este foarte dificil de asigu-
rat aceleaşi condiţii la fiice şi mame şi atunci diferenţa între producţia fiicelor şi
mamelor indică mai mult despre condiţiile diferite decât genotipul taurului testat.
De aceea testarea după caractere care depind de condiţiile de creştere şi
hrănire (masa, cantitatea de late, producţia de carne) este destul de relativă, fi-
indcă este greu de egalat toate condiţiile de mediu.
Totodată, această metodă prezintă interes când testarea se referă la carac-
tere mai puţin influenţate de factori de mediu (forma ugerului, mameloanelor,
conţinutul de grăsime).
Metoda indicelui intermediar, de asemenea, se bazează pe principiul com-
parării fiicelor cu mamele. Acest indice a fost elaborat în SUA şi se bazează pe
principiul participării egale a mamei şi tatălui în transmiterea descendenţei unor
sau altor calităţi. Se presupune, că în diferenţa (plus sau minus) între producţia
fiicelor şi mamelor este exprimată numai jumătate din influenţa ereditară a tatălui,
iar valoarea de prăsilă adevărată a lui se caracterizează prin diferenţa dublată.

,
Unde, F este productivitatea fiicelor, M este productivitatea mamelor.
Neajunsul principal al indicelui intermediar constă în faptul că el este mai
real pentru un efectiv mare de animale fiindcă în fiecare caz în parte poate domi-
na ereditatea tatălui sau mamei. La această metodă se păstrează acelaşi neajuns
ca şi la compararea directă fiice-mame, condiţiile de hrănire şi întreţinere.
Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu contemporanele.
Această metodă este mai răspândită şi este utilă atât pentru rasele de lapte, cât
şi de carne şi are prioritate că se compară animalele crescute şi exploatate în
condiţii asemănătoare. De aceea, diferenţa între fiice şi contemporane destul de
precis caracterizează genotipul taurului.
Metoda este acceptabilă la utilizarea însămânţărilor artificiale când descen-
denţa obţinută în diferite ferme sau într-o fermă poate fi comparată cu contem-
porani. Valoarea de prăsilă a taurului se determină prin diferenţa între producţia
medie a fiicelor şi contemporanelor după relaţia:
T = F – C,
Unde: F este productivitatea fiicelor taurului testat, C este productivitatea
fiicelor altui taur, crescute în condiţii asemănătoare cu fiicele taurului testat.
Prin producţia medie a contemporanelor se înţelege producţia medie a va-
cilor din cireadă de aceeaşi vârstă şi sezonul fătării, care lactează în acelaşi an
cu fiicele taurului în testare.
În cazul când fiicele lactează în câteva ferme atunci compararea fiicelor cu

229
contemporanele se efectuează în fiecare fermă aparte. Pentru totalizarea apreci-
erilor efectuate şi obţinerea medie pe toate fermele se calculă numărul de fiice
efective după următoarea relaţie:

,
Unde: Fe – fiice efective; F – fiice, C – contemporane.
Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu media pe cireadă.
Această metodă este asemănătoare cu metoda fiice-contemporane. Avantajul
principal este că şi aici se păstrează condiţiile asemănătoare pentru fiice şi ci-
readă. Pentru comparare se foloseşte un număr mare de animale şi ca rezultat se
egalează după proveninţă.
Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu standardul rasei. Con-
form metodei acceptate în 1969, taurii se apreciază prin compararea fiicelor cu
standardul rasei după astfel de indici ca: producţia de lapte, conţinutul de grăsi-
me, masa corporală, aptitudinile pentru mulsul mecanic etc.
Aprecierea taurilor în staţiuni speciale. Această metodă, pentru prima
dată, a fost aplicată în 1945 în Danemarca. Ideea principală constă în crearea
condiţiilor asemănătoare pentru fiicele taurilor testaţi şi suficiente pentru sti-
mularea producţiei de lapte în prima perioadă de lactaţie. Se selectează câte
20 de fiice asemănătoare ca vârstă la prima fătare (27-33 de luni) şi sezonul
fătării. Cu 3-4 săptămâni până la fătare junincile se transferă la staţiune. Primele
6 săptămâni de lactaţie se hrănesc asemănător şi cu un surplus de 2 UN pen-
tru stimularea producţie de lapte. Frecvenţa mulsorilor de 3 ori pe zi. Evidenţa
producţiei de lapte se efectuează pe fiecare 100 de zile, totodată se apreciază
modificarea masei corporale, consumul specific, exteriorul, aptitudinile pentru
mulsul mecanic.
Metoda a căpătat o răspândire limitată. În Anglia, Franţa, Italia s-a consi-
derat că metoda este costisitoare şi, totodată, există devieri climaterice mari în
alte ţări, ceea ce nu are loc în Danemarca. În acelaşi timp, rezultatele aprecierii
în staţiuni nu coincid cu alte metode folosite în condiţii de fermă.
Utilizarea taurilor testaţi după calitatea descendenţei. Taurii, care sunt
testaţi după calitatea descendenţei şi au obţinut categorii amelioratoare, sunt ex-
ploataţi intensiv. În ferme de prăsilă de categoria I-a şi a II-a se foloseşte mate-
rial seminal al taurilor care au obţinut categoriile A1B1; A1B2, în ferme de prăsilă
de categoria a III-a – material seminal al taurilor de categoria A2B1 şi A2B2, în
celelalte ferme material seminal de la tauri cu alte categorii.
La alcătuirea planului de potrivire a perechilor pentru taurii care au ca-
tegorii se ia în consideraţie producţia de lapte, conţinutul de grăsime şi viteza

230
de muls. Taurul selectat trebuie să aibă producţia fiicelor mai mare ca media
primiparelor din cireadă. Taurii cu categoria „neutru” se folosesc în fermele de
producţie unde producţia de lapte este mai mică ca la fiicele lui. Utilizarea ma-
terialului seminal de la tauri înrăutăţitori este interzisă.

Tehnica aprecierii taurinelor de reproducţie (bonitarea)

Bonitarea este aprecierea animalelor după calitatea de prăsilă şi productivă
în scopul stabilirii valorii de reproducţie.
Bonitarea se efectuează pentru următoarele categorii de taurine: taurinele
de reproducţie (tauri, vaci, tineret mascul şi femel) care aparţin unităţilor agri-
cole sau crescătorilor particulari cuprinse în controlul oficial al producţiei. Bo-
nitarea se îndeplineşte anual de o comisie tehnică de specialişti.
Proprietarii care deţin taurinele ce urmează să fie bonitate au următoarele obligaţii:
- Hrănirea raţională a animalelor în vederea exteriorizării potenţialului genetic;
- Înregistrarea tuturor datelor de evidenţă zootehnică privind: originea, in-
dividualizarea, datele de producţie şi reproducţie (producţia de lapte, dezvolta-
rea corporală, aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic, sporul de creştere a
greutăţii corporale, calitatea descendenţilor, raţiile furajere administrate).
Aprecierea şi încadrarea animalelor în clase de calitate se face în urma exa-
menului individual, pe baza unor criterii şi cerinţe minimale diferenţiate pe ca-
tegorii de vârstă, sex, tip productiv şi rasă.
Apartenenţa de rasă este atestată de datele privind originea, iar la tauri
aceasta se confirmă şi prin testul grupelor sangvine. În cazul când nu se cunoaşte
originea apartenenţa de rasă se stabileşte după robă şi caracterele de exterior.
Taurinele sunt bonitate anul întreg: taurii – o dată pe an, vacile – la încheie-
rea lactaţiei, viţelele şi tăuraşii de prăsilă începând cu vârsta de 6 luni. Darea de
seamă pe rezultatele bonitării se întocmeşte până la 1 octombrie.
Criteriile de apreciere a taurinelor de reproducţie diferă de sexul şi catego-
ria animalului astfel:
- Tineret, începând cu vârsta de 6 luni, cuprinde masculi şi femele care se
apreciază după trei criterii: origine (genotip), dezvoltare corporală şi conforma-
ţie – constituţie.
- Vaci, această categorie cuprinde toate femelele, începând cu prima fătare
şi până la reformare se apreciază după cinci criterii: producţia de lapte şi grăsi-
me, dezvoltarea corporală, conformaţie corporală – constituţie, viteza mulsului,
origine (genotip).
- Taurii – reproducătorii se apreciază după trei criterii: dezvoltare corporală,
conformaţie – constituţie, origine (genotip).

231
 Tehnica de bonitare
1. Originea se apreciază la toate categoriile de taurine pe baza analizei pe-
digriului. Dezvoltarea corporală se apreciază în funcţie de greutatea vie pe baza
cerinţelor minime, diferenţiate după vârstă, sex şi rasă. Greutatea corporală se
stabileşte prin cântărire înainte de hrănire, astfel: la vaci în luna a 2-3 după prima,
a doua şi a treia fătare. La, tauri, anual până la vârsta de 5 ani, precum şi la data
bonitării. La tineret – la naştere, 6 luni, 12 luni, 18 luni şi la data bonitării.
2. Conformaţia corporală şi constituţia se apreciază după obţinerea vârstei
de 6 luni, prin examinarea fiecărui individ, folosind metoda punctelor.
În funcţie de categorie, perioada cea mai indicată pentru efectuarea apreci-
erii este:
- La tineret: între vârsta de 6-24 luni.
- La vaci: în luna a II-a – III-a după fătare la lactaţia I, II şi a III.
- La tauri: anual, până la vârsta de 5 ani.
Dacă taurinele nu au fost apreciate la vârsta indicată după conformaţie,
atunci se apreciază la bonitarea ordinară.
Performanţa productivă constituie criteriul de bonitare numai pentru vaci şi
taurii testaţi după descendenţă. La vaci se apreciază cantitatea de lapte, grăsime
şi proteine, conţinutul de grăsime şi proteine pe lactaţia normală pe baza cerin-
ţelor minime diferenţiate pe rase.
La tauri se ia în considerare rezultatele testării după calităţile descendenţei.
După clasarea întregului efectiv bonitat se stabileşte:
1. Destinaţia taurinelor care poate fi:
- Taurine pentru reproducţie rămase în fermă care alcătuiesc lotul de prăsilă;
- Taurine de prăsilă reformate şi destinate vânzării;
- Vaci din lotul de producţie a căror produşi vor fi livraţi pentru producţia de carne;
- Taurine reformate pentru îngrăşare şi sacrificare.
2. Animalele care îndeplinesc cerinţele pentru înscrierea în registrul anima-
lelor de rasă.
3. Programul de împerecheri nominalizate.
4. Programul de potrivire a perechilor.
Rezultatele bonitării sunt sintetizate în tabele, analizate şi comparate cu
situaţia din anii anteriori. Pe baza rezultatelor bonitării se elaborează planul de
creştere a tineretului, măsurile organizatorice de mărire a productivităţii anima-
lelor, programul de selecţie cu efectivul din fermă.

4.5. Reproducţia taurinelor

Sporirea efectivului de animale este în funcţie de durata exploatării vacilor şi

232
fertilitatea lor. Pubertatea este în funcţie de rasă, condiţiile de creştere şi hrănire.
La rasele precoce pubertatea apare mai timpuriu ca la cele tardive. La viţelele ra-
selor de lapte pubertatea apare mai timpuriu în comparaţie cu rasele pentru carne.
Alimentaţia limitată şi neechilibrată reţine creşterea şi apariţia pubertăţii.
Durata zilei, temperatura şi umiditatea aerului influenţează dezvoltarea
funcţiei organelor reproductive. În raioanele de sud, pubertatea animalelor apare
mai timpuriu ca în cele de nord.
În condiţiile normale de creştere, pubertatea la viţele apare la vârsta de 6-9
luni, la tăuraşi spermatogeneza începe la vârsta de 7-8 luni. Pentru prevenirea
fecundării înainte de termenul optim se recomandă întreţinerea separată a viţe-
lelor şi tăuraşilor începând cu vârsta de 5 luni.
În condiţii normale de creştere maturitatea fiziologică la viţele în funcţie de
rasă apare la vârsta de 15-18 luni, iar la tăuraşi – la 14-15 luni. La această vârstă,
viţelele şi tăuraşii încep să fie folosiţi pentru reproducţie. Vârsta optimă pentru
însămânţarea viţelelor este 16-18 luni, iar masa corporală trebuie să constituie
minimum 70-75% din masa femelelor adulte.
Abaterile de la momentul optim de introducere a viţelelor la reproducţie
generează o serie de neajunsuri:
- Introducerea timpurie determină stagnări de creştere a junincilor şi vaci-
lor primipare, fătări distocice, viţei cu masa corporală redusă care se dezvoltă
nesatisfăcător, nivelul producţiei la prima lactaţie redus, dereglări ale funcţiei de
reproducţie la vacile primipare.
- Introducerea târzie la reproducţie afectează funcţia de reproducţie a viţelei
prin apariţia degenerării ovarelor, provoacă călduri repetate, chisturi ovarieni, înrău-
tăţeşte dezvoltarea şi structura ugerului, datorită lipsei gimnasticii timpurii a glandei
mamare, are efecte negative asupra calităţii ugerului, determinând o producţie de
lapte scăzută, reducerea numărului de viţei şi a producţiei de lapte pe viaţă. Prima
fătare la dezvoltare normală trebuie să aibă loc la vârsta de 25-28 luni.
Ciclul căldurilor la vaci şi viţele se repetă periodic, în medie, peste 20-21 de
zile. Căldurile durează, în medie 12-18 ore cu devieri de la 3 la 36 ore.
Stabilirea începutului căldurilor se efectuează după comportamentul animalelor.
Ele sunt agitate, mugesc frecvent, ţin capul ridicat, se angajează în lupte cu caracter
de joacă, sar pe alte animale, scade producţia de lapte. În perioada de iarnă aceste
semne caracteristice căldurilor sunt mai slab pronunţate ca primăvara şi vara.
În legătură cu faptul, că durata vieţii spermatozoizilor şi ovulei în tractusul
genital al vacii este limitat, însămânţarea trebuie efectuată la mijlocul şi sfârşitul
căldurilor. În acest caz fecunditatea ajunge la 60-80%. Pentru obţinerea rezulta-
telor dorite, însămânţarea se petrece după 10-12 ore de la începutul căldurilor.

233
 Termenul optim de însămânţare după fătare. Pentru stabilirea termenului
de însămânţare trebuie de luat în considerare starea de sănătate, nivelul de produc-
ţie, procesele fiziologice care au loc după fătare, condiţiile de hrănire şi întreţinere.
Fecundarea are loc după involuţia uterului, de aceea însămânţarea se petrece în
această perioadă. Involuţia uterului în condiţii normale are loc după 28 de zile de
la fătare, însă căldurile pot apărea şi până la terminarea involuţiei uterului.
Involuţia se reţine la fătările cu dificultăţi, hrănirea nesatisfăcătoare, lipsa
moţionului, întreţinerea anul întreg în stabulaţie etc. În aceste cazuri însămânţa-
rea vacilor, în prima căldură, este puţin eficientă.
Vacile cu producţia de lapte mai redusă în condiţii normale se fecundează în
termene mai reduse după fătare. La vacile cu producţia mare de lapte restabilirea
funcţiilor aparatului genital se reţine, de aceea aceste vaci însămânţate în prima
şi în a doua căldură deseori rămân nefecundate.
Pentru a obţine de la fiecare vacă câte un viţel într-un an perioada între
fătări trebuie să nu depăşească 12 luni. Mărirea intervalului între fătări (service-
period peste 90 zile) nu asigură sporirea producţiei de lapte pe viaţă. Ca urmare,
cel mai convenabil termen de însămânţare la o stare normală a vacilor este a
doua lună de la fătare. Pentru vacile cu producţii mari de lapte (5000-7000 kg)
acest termen se măreşte până la 70-90 de zile. Controlul gestaţiei se face după
45-60 de zile de la ultima însămânţare.
Deseori motivul dereglării capacităţilor de reproducţie sunt: hrănirea, în-
treţinerea şi exploatarea incorectă. Nivelul scăzut de hrănire sau prea abundent
influenţează negativ termenul fecundării, măreşte perioada de sterilitate. Ste-
rilitatea temporară poate avea loc când în raţie nu ajung substanţe minerale şi
microelemente, în special iod. Suplimentarea raţiei cu iod asigură restabilirea
funcţiilor reproductive la animale. Totodată, trebuie permanent de controlat ca-
litatea materialului seminal.
Sistemul de reproducţie. La creşterea bovinelor, în ultimele decenii, sub-
stanţial, s-a extins însămânţarea artificială. De rând cu însămânţarea artificială,
se practică, şi monta care poate fi liberă şi dirijată.
Însămânţarea artificială este o metodă eficientă de ameliorare care permite
pe larg de folosit cei mai valoroşi tauri. La montă, taurul elimină 4-5 cm3 de mate-
rial seminal. Cu această cantitate se poate însămânţa 10-20 de vaci. Utilizând dife-
riţi diluanţi cu material seminal obţinut de la un taur, în medie, se poate însămânţa
1500-2500 şi mai multe vaci pe an. Aplicând însămânţarea artificială se poate
evita răspândirea bolilor infecţioase. În acelaşi timp, se reduc necesităţile taurilor.
În gospodăriile mari specializate la producerea laptelui, însămânţarea se
planifică astfel ca fătările să aibă loc eşalonat pe parcursul anului pentru produ-
cerea ritmică a laptelui.

234
 Particularităţile întreţinerii vacilor la complexe (întreţinerea în stabulaţie,
lipsa moţionului, păşunilor) influenţează negativ asupra funcţiilor de reproduc-
ţie, iar căldurile pot fi slab pronunţate. Din aceste motive depistarea la timp a
vacilor în călduri are mare importanţă la utilizarea tehnologiilor intensive.
Monta liberă se practică mai frecvent la creşterea raselor specializate în
producţia de carne şi, mai rar, la rasele de lapte. Taurul se află împreună cu vacile
în timpul efectuării moţionului, aflării vacilor în padoc sau la păşune. Avantajul
acestui tip de montă constă în aceea că vacile în călduri sunt depistate şi montate
la timp. Taurul poate monta aceeaşi femelă de mai multe ori pe parcursul căl-
durilor ceea ce sporeşte fecunditatea vacilor. Totodată, aceasta duce la aceea că
taurii se epuizează în termen mai scurt şi se reduce termenul lor de exploatare.
Dacă în acelaşi timp apar căldurile la mai multe vaci, atunci unele din ele pot să
rămână nemontate. Totodată, nu este exclusă răspândirea unor boli infecţioase,
traumarea unor femele când taurul este masiv. Apar dificultăţi la evidenţa împe-
recherilor şi înţărcării vacilor. Pentru un taur, pe sezon se întăreşte un număr mic
de femele (20-30 de capete). În fermele de prăsilă, acest sistem este interzis, iar
pentru fermele de producţie şi sectorul privat nu se recomandă.
Monta dirijată are mai multe avantaje faţă de monta liberă. Un taur pe
sezon poate monta mai multe femele, se măreşte durata exploatării, este posibil
organizarea potrivirii perechilor, este posibil de efectuat evidenţa montei, pla-
nificarea înţărcării şi fătării. Taurii se întreţin separat şi se folosesc la montă pe
măsura apariţiei căldurilor la femele. Monta are loc în stand special. Pe sezon, la
fiecare taur se întăresc 80-100 de femele.

4.6. Tehnologia creşterii tineretului taurin

Importanţa creşterii tineretului taurin. Creşterea raţională a tineretului
taurin de reproducţie constituie o problemă cardinală de tehnologie care influ-
enţează asupra imunităţii, ameliorării şi eficienţei economice a exploatării tau-
rinelor.
Sarcinile care trebuie rezolvate de crescătorii de taurine prezintă importanţă
colosală şi prevăd sporirea efectivului, majorarea producţiei de lapte şi carne,
îmbunătăţirea calităţilor de prăsilă.
La înmulţirea acestei specii sunt cunoscute unele dificultăţi (capacitate re-
productivă redusă, maturizare sexuală relativ tardivă, longevitate reproductivă
nu prea mare în comparaţie cu alte specii de animale (porcine, iepuri, păsări). De
asemenea, taurinele au anumite limite în ameliorare, determinate de intervalul
mare între generaţii, de heritabilitate redusă a caracterelor de lapte, ca şi unele
neajunsuri economice (cheltuieli mari de întreţinere, perioadă lungă neproduc-

235
tivă de aproximativ 25% din durata de exploatare). De aceea, pentru a realiza
efectele pozitive dorite, parametrii ridicaţi de producţie şi economici, se impune
adoptarea unei strategii adecvate în creşterea tineretului taurin. În acest context,
se evidenţiază următoare obiective în creşterea tineretului taurin:
- Sporirea numărului de viţei prin folosirea la reproducţie a tuturor vacilor
şi viţelelor apte de reproducţie, creşterea natalităţii, reducerea procentului de
sterilitate, avorturilor şi a mortalităţilor la viţei şi tineret.
- Îmbunătăţirea calitativă a tineretului de reproducţie prin asigurarea unui
potenţial genetic superior.
- Sporirea eficienţei economice prin optimizarea sporului de creştere, mini-
mizarea consumului şi a costului sporului în greutate în diferite etape de creştere,
precum şi prin reducerea pagubelor produse de mortalităţi, ca şi morbiditate.
Realizarea acestor sarcini este în funcţie de obţinerea şi creşterea tineretu-
lui, asigurarea dezvoltării lui normale.
Se ştie că producţia de lapte şi carne, capacitatea de reproducţie sunt strâns le-
gate de sănătate, constituţie, masă corporală, dezvoltarea sistemului digestiv şi respi-
rator. De aceea, scopul final al creşterii tineretului este obţinerea animalelor masive,
cu conformaţie corporală normală, apte să utilizeze cantităţi mari de furaje. Numai
astfel de animale pot asigura o producţie înaltă de lapte, capacităţi normale de repro-
ducţie, timp îndelungat să menţină un spor înalt la creştere şi îngrăşare.
Astfel, creşterea corectă a tineretului este un procedeu important de obţine-
re a animalelor cu producţie înaltă, şi de perfecţionare a raselor de taurine.
Totodată, trebuie de avut în vedere, că animalele de diferite tipuri morfo-pro-
ductive au particularităţi specifice ale exteriorului, interiorului şi metabolismului.
Pentru a obţine o producţie înaltă de lapte, vacile trebuie să utilizeze canti-
tăţi mari de furaje, dar pentru aceasta este necesar ca ele să aibă organe digesti-
ve, respiratorii şi hematogeneze bine dezvoltate.
Animalele specializate în producţia de carne transformă substanţele nutritive în
carne, au ţesuturile muscular şi conjunctiv mai bine dezvoltate. Prin urmare, condiţi-
ile de creştere a tineretului din rasele de lapte şi carne trebuie să fie diferite.
Noţiuni de creştere şi dezvoltare a tineretului. Creşterea reprezintă un
proces de schimbări cantitative, însoţite de acumularea masei în creştere şi, tot-
odată, de înmulţire a celulelor. Deci, creşterea se realizează prin sporirea masei
corporale a organismului, creşterea lui în dimensiune, volum şi greutate.
Prin dezvoltare se înţeleg toate modificările calitative, care au loc în orga-
nism de la stadiul de zigot până la forma adultă. În procesul dezvoltării, masa în
creştere se diferenţiază şi capătă o anumită structură (ţesuturi, organe, sisteme
funcţionale).

236
 Creşterea nu este altceva decât mărirea masei vii a unui organism în cursul
dezvoltării individuale ca urmare a proceselor de metabolism.
Creşterea şi dezvoltarea organismului viu constituie rezultatul acţiunii reci-
proce a bazei ereditare concentrate în zigot şi a mediului ambiant în care acest
organism se dezvoltă. Prin urmare creşterea şi dezvoltarea sunt două laturi ale
aceluiaşi proces. Creşterea şi dezvoltarea sunt procese biologice strâns legate
între ele şi reciproc condiţionate, însă se desfăşoară în ritmuri diferite.
Este cunoscut faptul, că în perioada creşterii intensive, modificările cali-
tative sunt reduse şi invers. În prima perioadă de gestaţie a femelei, masa cor-
porală a fetusului constituie numai 15-20% din masa la naştere, însă în această
perioadă are loc diferenţierea masei în creştere şi formarea tuturor organelor şi
sistemelor.
S-a constatat, că în perioada embrionară cresc mai intensiv acele organe,
care asigură vitalitatea organismului în primele perioade de viaţă. În perioada
embrionară, scheletul periferic se dezvoltă mai intensiv ca cel osial, aceasta se
observă la viţei după naştere, ei fiind înalţi, dar scurţi. În perioada embrionară de
asemenea mai intensiv creşte musculatura, pielea, inima, intestinele. Subnutriţia
femelelor gestante reţine dezvoltarea la fetus a organelor, care în perioada dată
cresc mai intensiv.
După naştere organismul, de asemenea, nu se dezvoltă uniform. În primele
12-14 luni din viaţă mai intensiv creşte musculatura, organismul tânăr mai efi-
cient transformă proteina din furaje în proteină din ţesutul muscular, de aceea în
această perioadă raţiile trebuie să fie bine asigurate cu proteine.
Producţia de lapte şi carne este condiţionată de ereditate şi poate să se mani-
feste pe deplin numai în condiţii normale ale mediului înconjurător. Este stabilit,
că organismul tânăr posedă o plasticitate mai mare. Influenţa eficientă a hrănirii
şi întreţinerii la formarea calităţilor productive, trebuie să se bazeze pe legităţile
dezvoltării animalului în perioadele embrionară şi postembrionară.
Perioada de creştere se clasifică în embrionară şi postembrionară. Perioada
embrionară la rândul său se împarte în trei subperioade:
1. Germinativă.
2. Prefetală.
3. Fetală.
Subperioada germinativă durează 34 de zile, în acest timp au loc procese
complicate de diferenţiere a ţesuturilor şi începutul formării sistemelor şi or-
ganelor. În subperioada prefetală, care durează 26 de zile, are loc dezvoltarea
intensivă a ţesuturilor, organelor şi sistemelor. Această subperioadă se sfârşeşte
cu formarea fătului, care, din punct de vedere anatomic, este identic cu orga-

237
nismul viţelului nou născut. În perioada fetală, care durează de la a 61-a zi de
viaţă a embrionului până la naştere, au loc procese de transformări calitative ale
organismului pentru asigurarea necesităţilor vitale după naştere.
Dezvoltarea postembrionară se clasifică în următoarele perioade:
1. De nou născut.
2. De alăptare.
3. Creştere intensivă şi maturitate sexuală.
4. Formarea intensivă a productivităţii.
5. Maturitate şi activitate funcţională maximă.
6. Îmbătrânire.
În perioada de nou născut brusc se modifică condiţiile de viaţă a orga-
nismului. El trece la alimentaţie, respiraţie, circulaţie sangvină, reglarea tem-
peraturii corpului de sine stătător. La condiţiile noi de viaţă nou născutul se
acomodează în 10-15 zile.
În perioada de alăptare furajul de bază este laptele care treptat este înlo-
cuit cu alte furaje vegetale. Această perioadă durează până la 2-6 luni şi este în
funcţie de cantitatea laptelui utilizat.
Perioada de creştere intensivă şi maturitate sexuală se caracterizează
prin aceea că animalele au sporuri mari în greutate, folosind furaje vegetale. La
sfârşitul acestei perioade, aproximativ 10-12 luni în funcţie de rasă şi intensita-
tea de creştere, animalele ating maturitatea sexuală.
Perioada formării intensive a productivităţii se începe din momentul
atingerii maturităţii sexuale şi continuă până la starea maturităţii depline.
Intensitatea de creştere şi formare a productivităţii este în funcţie de nivelul
şi tipul de hrănire. Utilizarea cantităţilor mari de lapte reţine dezvoltarea apara-
tului digestiv, iar deprinderea timpurie a viţeilor cu furaje vegetale va contribui
la dezvoltarea aparatului digestiv. Procesul de creştere se urmăreşte prin cântări-
rea individuală în fiecare lună şi efectuarea unor măsurători în anumite perioade
de vârstă, precum şi a intensităţii sau coeficientului de creştere. Prin „energia
de creştere” se înţelege capacitatea animalului de a atinge o anumită masă sau
dimensiune corporală la vârsta adultă. Indicele dat indică potenţialul de creştere
al organismului şi depinde de potenţialul genetic cât şi de specie, rasă etc. De
exemplu, viţelele de rasă Bălţată cu negru la vârsta de 18 luni ating greutatea
corporală de 350-380 kg, iar de rasa Jersey – de 280-320 kg.
Energia de creştere în diferite perioade de vârstă este neuniformă. Viteza de
creştere exprimă valoarea absolută de sporire a masei corporale într-o anumită
perioadă de timp. În practică se determină sporul absolut de creştere şi sporul
absolut zilnic de creştere, care se calculează după relaţiile:

238
 Unde: Sa – sporul absolut;
Saz – sporul absolut zilnic;
M1 – masa la începutul perioadei;
M2 – masa la sfârşitul perioadei;
t1, t2 – perioada de timp.
Exemplu: un viţel la naştere cântăreşte 30 kg, la vârsta de 1 lună – 50 kg
Sa = 50-30 = 20 kg

Intensitatea creşterii sau viteza de creştere exprimă raportul dintre viteza

absolută totală de creştere şi masa animalului la începutul perioadei exprimată
în procente. Viteza relativă de creştere se determină după relaţia:

şi demonstrează cu câte procente s-a mărit masa corporală faţă de perioa-

da precedentă.
În perioada de maturitate şi activitate funcţională maximă productivi-
tatea atinge nivelul maxim. Această perioadă durează de la prima până la şapte-
opt fătări.
În perioada îmbătrânirii se reduce productivitatea, funcţia de reproducţie
şi rezistenţa organismului.
Coeficientul de creştere exprimă raportul dintre masa corporală realizată
la o anumită vârstă şi masa corporală la vârsta de adult.
Se calculează coeficientul de creştere după relaţia:

Unde: C – coeficientul de creştere, %

M1 – masa la vârsta examinată;
Ma – masa la vârsta de adult.
Importanţă mare are capacitatea organismului după o oarecare reţinere în
creştere din cauza hrănirii insuficiente să compenseze aceste reţineri la amelio-
rarea condiţiilor de creştere. Gradul compensării este în funcţie de vârsta anima-
lului şi gradul de dereglare a procesului de creştere.
Creşterea dirijată şi sistemele de creştere a tineretului. Prin creştere di-
rijată a tineretului se înţelege folosirea metodelor raţionale de influenţă asupra

239
organismului, cu scopul creşterii animalelor înalt productive. Elementele prin-
cipale ale creşterii dirijate sunt:
1. Determinarea scopului creşterii tineretului (tipul animalului matur, pro-
ductivitatea lui, corespunderea la tehnologiile noi de întreţinere şi hrănire).
2. Selectarea factorilor de influenţă (sistemul de întreţinere, tipul de hrănire,
substanţe hormonale, transferul de embrioni etc.).
3. Determinarea perioadei de aplicare a factorilor de influenţă (embrionară,
postembrionară).
4. Dozarea factorilor de influenţă, pentru obţinerea noilor modificări în or-
ganism în funcţie de puterea şi durata influenţei unuia sau a altui factor.
În prezent sunt cunoscute câteva sisteme de creştere a viţelelor de reproduc-
ţie care se deosebesc prin intensitatea de creştere în diferite perioade.
1. Creşterea intensivă care prevede scăderea treptată a sporului în greutate
cu avansarea în vârstă. Prin aceasta se realizează însuşirile biologice ale organis-
mului tânăr de a depune intensiv în organism substanţele proteice.
2. Creşterea viţeilor cu intensitate moderată a sporului în primele două-trei
luni şi obţinerea sporului mare în perioadele ulterioare. Acest sistem se utilizea-
ză frecvent în SUA, Anglia, Canada etc., şi se bazează pe economisirea nutreţu-
rilor lactate costisitoare.
3. Creşterea viţelelor cu oarecare reţinere în creştere până la vârsta de 1,5
ani şi cu nivelul înalt de hrănire a junincilor. Acest sistem este recomandat de A.
Hanson şi pe larg se utilizează în Suedia.
4. Creşterea viţelelor cu sporuri diferite pe sezoanele anului, mai ridicate în
perioada de vară şi moderate în perioada de iarnă.
Pentru condiţiile Republicii Moldova mai raţională este primul sistem, care asi-
gură dezvoltarea normală a viţelelor la vârsta însămânţării (18 luni), ca rezultat se
obţin primipare de la care se poate obţine producţie mare de lapte (5-6 mii kg).
Indicele care determină intensitatea de creştere a viţelelor la rasele de lapte
şi mixte este coeficientul măririi masei corporale la vârsta de 12 şi 18 luni. La
creşterea intensivă greutatea vie în raport cu cea la naştere trebuie să se măreas-
că de 7-8 ori la vârsta de 12 luni şi de 11-12 ori la vârsta de 18 luni.
Alimentaţia viţeilor. Perioada de alăptare reprezintă timpul când hrana de
bază a viţelului este laptele, iar durata acestuia este în funcţie de tehnologia
adoptată. Având în vedre particularităţile biologice care caracterizează alimen-
taţia în perioada de alăptare, aceasta se structurează în două subperioade: colos-
trală şi de alăptare propriu zisă.
Tehnica de alăptare a viţeilor în subperioada colostrală. Primele zile
după naştere organismul viţelului necesită cantităţi majore de substanţe proteice

240
şi vitamine. Colostrul reprezintă prima hrană a noului născut, care nu poate fi
înlocuit cu alte nutreţuri datorită însuşirilor fizico-chimice pe care le întruneşte.
Imediat după fătare colostrul este mai bogat de circa 2,5 ori în substanţă uscată
şi de circa 6 ori în proteine faţă de laptele normal. Peste 5-7 zile laptele colostral
devine normal (tabelul 53).
Tabelul 53
Dinamica compoziţiei laptelui colostral, %
Lapte
Componentele La fătare La 6 ore La 12 ore La 24 ore
normal
Substanţă uscată 32,5 - 20,4 15,6 12,5
Grăsimi 6,5 - 2,5 3,6 3,8
Proteine totale 22,5 - 13,4 6,8 3,3
Inclusiv cazeină 5,6 - 4,5 3,6 2,7
Albumine şi globuline 16,9 - 8,9 6,8 0,6
Lactoză 2,1 - 3,5 4,2 4,8
Săruri minerale 1,4 - 1,0 1,0 0,7
Anticorpi 100 67 34 28 -

Conţinutul bogat de imunoglobuline asigură transferul imunităţii pasive de

la mamă la făt. Colostrul întruneşte o serie de însuşiri laxative, ajutând la elimi-
narea meconiului.
La stabilirea regimului de hrănire, trebuie de avut în vedere, că chiagul (o
cameră a stomacului) la rumegătoare are un volum limitat, compoziţia laptelui
se schimbă repede şi rentabilitatea mucoasei intestinale, pentru imunoglobuline,
scade vertiginos în primele 24 de ore.
Ţinând seama de aceste caracteristici şi de principalii factori ce influenţea-
ză transferul imunităţii pasive de la mamă la noul născut, se impune de respectat
următoarele principii:
- Administrarea primului tain colostral să se facă la un interval cât mai scurt
de timp de la fătare, în prima oră de viaţă (40-60 min) şi nu mai târziu de 1,5 ore,
în cantitate de 0,5-0,6 l.
- În prima zi, laptele colostral se administrează în cantitate de circa 2,5-2,8
l, în minim 5 tainuri, în următoarele două zile acesta creşte cu 0,7-1,0 l pe tain
(circa 3-3,5l), iar din ziua a 4-a cantitatea creşte treptat, astfel ca la finele primii
săptămâni de viaţă să ajungă la 6 l pe zi, administrat în 3 tainuri.
- În lume există preocupări pentru conservarea colostrului în vederea uti-
lizării ulterioare. În acest scop, se aplică următoarele metode: conservarea prin

241
adaos de substanţe chimice, congelarea şi liofilizarea. Metoda cea mai practică
este congelarea.
Tehnica hrănirii viţeilor în subperioada de alăptare propriu zisă. Sub-
perioada de alăptare propriu zisă se caracterizează prin faptul că alimentul prin-
cipal în hrana viţeilor îl reprezintă laptele, paralel cu aceasta ei se obişnuiesc
treptat cu consumul furajelor vegetale – fân calitativ de plante leguminoase.
Modul de hrănire a viţeilor este diferit şi poate fi grupat în sisteme tradiţionale
şi intensive.
Sistemele tradiţionale de hrănire a viţeilor se bazează pe utilizarea unor
cantităţi mari de lapte şi nutreţuri vegetale, înţărcarea se realizează la vârsta de
4-6 luni. Din aceste sisteme mai răspândite sunt următoarele:
Hrănirea cu lapte integral se aplică în fermele unde se foloseşte alăptarea
naturală (rasele de carne) şi în gospodăriile populaţiei. Laptele se administrează
zilnic în 2-4 reprize timp de 3-5 luni pentru rasele de lapte şi 6-8 luni la discreţie
(lângă mamă) pentru rasele de carne. În această perioadă la rasele de lapte se
consumă 320-360 kg de lapte în funcţie de schema adoptată, şi la rasele de carne
– cantităţi mai mari (1200-2000 kg) în funcţie de producţia de lapte a rasei.
Hrănirea cu lapte integral şi smântânit. Se bazează pe folosirea laptelui
integral pe parcursul a 1-2 luni după care acesta se înlocuieşte cu lapte degresat.
Laptele integral şi cel degresat se administrează în tainuri diferite şi nu se
amestecă. Acest sistem dă posibilitatea de economisit laptele integral. Schemele
de hrănire prevăd diferite cantităţi de lapte integral (180-400 kg) şi degresat
(400-1200 kg) în funcţie de scopul urmărit.
Sistemele intensive de hrănire a viţeilor. Se bazează pe folosirea unor
cantităţi reduse de lapte, pe înlocuirea acestuia cu substituenţi de lapte şi nutre-
ţuri combinate sub denumirea de „starter”. Substituenţii de lapte se administrea-
ză de la vârsta de 10-20 de zile. Perioada de alăptare pentru tăuraşi supuşi îngră-
şării este de 60 de zile, iar pentru viţele de reproducţie – 120 de zile, consumul
de lapte (praf) fiind respectiv 30 şi 50 kg.
În afară de lapte şi nutreţ combinat, viţeii consumă fân de calitate la dis-
creţie. Substituentul de lapte se diluează cu apă, 1 kg substituent praf la 9 l de
apă, cu o temperatură de 50-550C şi se administrează la temperatura de 38-390C,
conform schemei adoptate.
În Republica Moldova, substituentul de lapte se fabrică după două reţete:
pentru viţei de vârstă până la 20 de zile şi peste 20 de zile. Substituentul se ad-
ministrează în găleţi din masă plastică sau cu folosirea adăpătoarelor automate.
Se prepară cantitatea necesară pentru o hrănire. Tăuraşii se înţarcă la 60 de zile,
iar viţelele – la 120 de zile.

242
 Sistemele şi metodele de alăptare. Hrănirea viţeilor cu lapte se numeşte
„alăptare”, iar după modul de administrare există sistemul de alăptare natura-
lă, artificială şi mixtă, fiecare din ele prezentând diferite metode. În funcţie de
avantajele sau dezavantajele fiecărui sistem şi metodă de alăptare ele îşi găsesc
utilizare diferită în tehnologiile de creştere a viţeilor.
Alăptarea naturală reprezintă sistemul de administrare a laptelui prin supt.
Există două variante de alăptare naturală: alăptare prin supt de la mamă şi alăp-
tare prin supt de la „vaci doici”.
Alăptarea prin supt se utilizează în tehnologiile de creştere extensivă a va-
cilor pentru lapte, în gospodăriile populaţiei şi în fermele care cresc vaci de rase
specializate pentru carne. Metoda prezintă unele avantaje cât şi dezavantaje.
Avantajele. Asigură ingerarea laptelui la temperatură constantă şi în canti-
tăţi reduse ceea ce influenţează favorabil asupra digestiei laptelui de către viţei
şi a sănătăţii acestora.
Dezavantajele. Nu se cunoaşte cantitatea de lapte ingerat; se consumă can-
tităţi mari de lapte integral; nu se cunoaşte producţia de lapte a vacii; metoda
este costisitoare, întrucât se consumă mult lapte integral; se pot transmite unele
boli de la mamă la viţei (tuberculoza, bruceloza).
Alăptarea la vaci doici constă în alăptarea naturală a 3-4 viţei la o vacă în
acelaşi timp. Înţărcarea se efectuează la vârsta de circa 3 luni, după ce la aceeaşi
vacă se alăptează alţi 3-4 viţei.
Când unităţile agricole dispun de cantităţi necesare de nutreţ combinat de
tip „starter”, viţeii se pot înţărca la vârsta de 60-70 de zile. Este necesar ca va-
cile „doici” să fie alese dintre cele sănătoase, cu uger şi mameloane sănătoase.
Producţia de lapte a vacilor se stabileşte prin mulsul de control. Este de dorit ca
la un viţel pe zi să se revină 4-4,5 kg de lapte. În acest caz, ei folosesc mai bine
şi mai timpuriu furajele vegetale. Trecerea viţeilor la vaci „doici” se face după
perioada colostrală (după 5-7 zile de la naştere). Viţeii se selectează după vârstă,
masă corporală şi temperament. Diferenţa de vârstă să nu depăşească 7-10 zile
şi masa corporală – 10 kg. Accesul viţeilor la supt se face în grup de trei ori pe
zi. Înaintea suptului ugerul se spală, se şterge şi se mulg primele jeturi de lapte.
Viţeii se întreţin în aceleaşi adăposturi cu vacile, dar în boxe separate şi au acces
la vaci conform programului stabilit. Din primele zile la viţei se administrează
şi alte furaje. Se înţarcă tot lotul odată şi se trece la hrănirea în grup conform
schemelor stabilite. Metoda permite organizarea raţională a alăptării, sporeşte
productivitatea muncii îngrijitorilor. Astfel, un grup de 14-16 vaci şi 50-60 de
viţei alăptaţi poate fi îngrijit de un lucrător.
Alăptarea artificială poartă denumirea de alăptarea artificială, fiindcă lap-
tele în prealabil este muls şi apoi se administrează prin diferite metode.

243
 Principalele avantaje sunt:
- cunoaşterea şi reglarea cantităţilor de lapte administrat şi dirijarea contro-
lată a creşterii viţeilor;
- asigură posibilitatea folosirii laptelui provenit numai de la vaci sănătoase;
- înlocuirea parţială sau totală a laptelui integral cu lapte smântânit sau sub-
stituent de lapte;
- permite organizarea judicioasă a procesului de producţie şi măreşte pro-
ductivitatea muncii.
În acelaşi timp, aplicarea acestui sistem este condiţionată de existenţa unor
muncitori calificaţi, de gradul de dotare a unităţii cu mijloace tehnice necesare
şi de asigurare a condiţiilor de zooigienă exemplară.
Metodele de alăptarea artificială: la biberon, la găleată şi alăptarea în grup
(cu ajutorul instalaţiilor mecanice).
Alăptarea la biberon este cea mai indicată metodă de alăptare artificială,
deoarece imită suptul natural, laptele ajunge în cheag într-un interval mai lung,
prin urmare este mai uşor digerat şi asimilat, ceea ce evită multe tulburări diges-
tive. La folosirea acestei metode este necesar de respectat condiţiile de igienă şi
temperatura de administrare a laptelui (37-380C).
Alăptarea la găleată reprezintă una din metodele mai frecvente, deşi este
mai puţin indicată deoarece viţeii ingeră laptele cu mult mai repede decât prin supt,
ceea ce determină formarea unor coaguli mari şi ca o parte din lapte să nu treacă
prin cheag şi nimereşte în rumen. Ca urmare, se îngreuiază digestia şi se formează
apariţia afecţiunilor gastrice. Pentru a evita aceste neajunsuri este necesar:
- de introdus această metodă de alăptare la viţei cu vârsta de peste 1 lună;
- igienă perfectă a vaselor de alăptare;
- respectarea temperaturii laptelui administrat (37-380C);
- ştergerea obligatorie pe bot a viţeilor după tain pentru a evita sugerea
reciprocă.
Alăptarea în grup se bazează pe principiul de alăptare la biberon, adaptată
unor instalaţii sau dispozitive, care asigură hrănirea concomitentă a mai multor
viţei. Aceste dispozitive de alăptare sunt foarte variate ca tip şi capacitate de
deservire. Ele sunt prevăzute cu un recipient central de distribuire a laptelui,
înzestrat cu un sistem termostat de încălzire a laptelui la 36-370C, de unde prin
intermediul unui dozator şi conducte, laptele este distribuit în recipiente de alăp-
tare prevăzute cu biberon.
Tehnica hrănirii viţeilor cu nutreţuri vegetale. Din punct de vedere eco-
nomic şi pentru reducerea cantităţii de lapte în hrana viţeilor, o importanţă deo-
sebită are utilizarea cât mai timpurie a nutreţurilor vegetale. Evoluţia dezvoltării

244
compartimentelor stomacale este strâns legată de timpul când se introduc nutre-
ţurile vegetale în hrana viţelului. Nutreţurile concentrate reprezintă primul furaj
vegetal care se introduce în alimentaţia viţeilor fiindcă ele favorizează în măsură
mai mare dezvoltarea microflorei ruminale şi, totodată, cel mai bine completea-
ză necesarul de substanţe nutritive. Nutreţurile concentrate se pot administra în
alimentaţia viţeilor, începând cu vârsta de 10-12 zile. Se recomandă să se încea-
pă cu făina cernută sau fulgi de ovăz şi orz.
De la 15-20 zile se administrează tărâţe de grâu, uruială de porumb, orz,
şroturi de soia sau floarea-soarelui. De asemenea, se pot folosi nutreţuri com-
binate, produse după reţete speciale. Până la vârsta de 3 luni aceste furaje se
distribuie la discreţie, iar după această vârstă câte 1,5-2 kg pe zi (la 5-6 luni).
Nutreţurile fibroase se introduc în alimentaţia viţeilor la discreţie conco-
mitent cu cele concentrate. La vârsta de 10-12 zile, în boxele viţeilor trebuie să
se asigure fân de calitate bună (lucernă sau trifoi). La început consumul de fân
se realizează în cantităţi reduse (40-70 g/zi), apoi creşte la 150-200 g la finele
primii luni şi la 1-1,2 kg la sfârşitul lunii a doua. Alimentaţia cu apă potabilă se
asigură de la naştere câte 0,5 l, iar de la 5 zile câte 1 l de apă fiartă (30-380C) pe
zi. De la vârsta de 1 lună viţeii utilizează la discreţie apă potabilă obişnuită.
Primul furaj suculent care se introduce în hrana viţeilor este masa verde
care se poate administra de la vârsta de 14-16 zile. Consumul acestuia creşte
treptat în funcţie de vârstă. În perioada de iarnă nutreţurile suculente se introduc
la o vârstă mai târzie. Primul furaj ce se utilizează este morcovul preferabil după
4 săptămâni, după vârsta de 2 luni sfecla furajeră şi după 3 luni senajul. Silozul,
de foarte bună calitate, se poate introduce în furajare după luna a 4-a. În funcţie
de vârsta înţărcării viţelul trebuie să consume între 3-5 kg/zi suculente, îndeo-
sebi rădăcinoase.
Întreţinerea şi îngrijirea viţeilor în perioada de alăptare. Prin întreţine-
re se subînţelege respectarea normelor de igienă corporală şi a adăpostului, de
mişcare zilnică în funcţie de vârstă.
Pentru fătarea vacilor şi întreţinerea viţeilor nou-născuţi, la ferme se con-
struiesc maternităţi cu profilactorii, iar pentru viţei în perioada de alăptare – adă-
posturi speciale.
În profilactoriu viţeii se întreţin primele 20 de zile după fătare. Profilacto-
riul trebuie să aibă 2 compartimente, ca să poată fi aplicat principiul populării
şi depopulării totale. Viţeii sunt întreţinuţi în boxe individuale, astfel se înlătură
contactul între viţei şi, deci, transmiterea agenţilor patogeni, se exclude suptul
reciproc, iar supravegherea viţeilor este mai uşoară.
În profilactoriu trebuie să se asigure condiţii optime de microclimat, tempe-

245
ratura în timpul iernii – 17-200C, umiditatea relativă a aerului – de 70%, viteza
curenţilor de aer – de 0,1 m/s, conţinutul bioxidului de carbon – nu mai mult de
0,15%, amoniacului – 10 mg/m3. Boxele individuale sunt metalice, cu grătar de
lemn şi dimensiunile de 110/55 cm.
Din profilactoriu viţeii se trec în adăpost unde se întreţin până la vârsta de 6
luni. Adăpostul este amenajat cu boxe colective pentru 10-20 de viţei, asigurân-
du-se suprafaţa de 1,7 m2 şi front de furajare de 35 cm pentru fiecare viţel. Par-
doseala boxei este continuă. Boxele sunt prevăzute cu jgheaburi pentru hrănire şi
adăpătoare, de dorit cu nivel constant. Accesul la găleţile de alăptare trebuie să fie
individualizat printr-un grilaj metalic prevăzut cu un sistem de blocare a capului
viţelului în timpul alăptării. Microclimatul trebuie să fie ca şi în profilactoriu însă
temperatura în timpul iernii să nu fie mai mică de 10-120C. Mişcarea viţeilor con-
stituie un factor important de întreţinere care contribuie la dezvoltarea armonioasă
a organismului. În cazul când întreţinerea se face în boxe colective, în adăposturi
închise, ideal este ca aceste adăposturi, să fie prevăzute cu padocuri la care viţeii
să aibă acces liber vara, la 4-5 zile de la naştere viţeii se scot din profilactoriu în
padoc pentru plimbare câte 10-15 min în primele zile, apoi durata plimbării treptat
se măreşte. După vârsta de o lună, ziua, viţeii se pot afla în padocuri unde sunt
amenajate umbrare, iesle şi adăpători. Dacă ferma dispune de păşuni în apropierea
adăpostului, atunci viţeii, în vârstă de 4-6 săptămâni se scot la păşunat, fiindcă
mişcările în aer liber influenţează pozitiv asupra sănătăţii lor.
În timpul iernii, pe timp frumos, viţeii se scot la plimbare începând cu vâr-
sta de o lună timp de 1-2 ore/zi. Plimbarea se face după o oră de la alăptare. Pe
timp nefavorabil viţeii nu se lasă în padoc.
Unele unităţi agricole practică întreţinerea viţeilor în cuşti individuale, am-
plasate în afara adăpostului. Viţeii sunt crescuţi în aceste cuşti după perioada
colostrală, până la vârsta de 2,5-3 luni. Cuştile sunt confecţionate din lemn şi
prezintă două zone: cuşcă propriu zisă şi padocul. Cuşca propriu zisă are lungi-
mea de 1,5 m, lăţimea – de 1,2 m şi înălţimea – de 1,1 m.
Indiferent de sezonul anului, în cuşcă se pune un strat de paie care se com-
pletează la nevoie. În padoc viţeii au acces liber, aici se asigură circa 2 m2/cap şi
se amplasează grătarul pentru fân, suportul pentru găleata de alăptare şi adăpare
şi găleata pentru concentrate.
Iarna, cuştile se amplasează sub o copertină a căror trei pereţi se închid cu
baloţi de paie. Pe timpul călduros de vară cuştile se amplasează sub umbrar.
Întreţinerea viţeilor în cuşti individuale în perioada de alăptare asigură hrănirea,
îngrijirea şi tratarea individuală, limitează difuzarea bolilor, reduce morbidita-
tea, se obţin sporuri de creştere mai mari, se înlătură posibilitatea de formare a
viciului suptului.

246
 Tehnica întreţinerii şi hrănirii tineretului de reproducţie
Întreţinerea tineretului femel în sezonul de iarnă se asigură în adăpos-
turi închise, în sistem legat sau liber.
În sistem legat adăposturile sunt prevăzute cu pat scurt pentru odihnă, adă-
pători automate, sistem mecanic de distribuire a furajelor şi evacuarea a dejecţi-
ilor. Lungimea şi lăţimea patului de odihnă este în funcţie de vârsta animalelor.
Întreţinerea în stabulaţie liberă se realizează în boxe colective de 10-20
de capete, pentru care se asigură suprafeţe de odihnă ce diferă în funcţie de vâr-
stă. Stabulaţia liberă se poate asigura într-un spaţiu de odihnă şi mişcare comun
cu podea plină sau pe grătar şi cu zonă individuală de odihnă.
Alimentaţia cu apă se asigură prin câteva adăpători automate (una pentru
7-10 capete). În toate cazurile se prevede ca boxele să fie prevăzute cu acces
liber în padocuri unde, în unităţile care nu pot asigura, în sezonul de vară, între-
ţinerea pe păşune, tineretul este menţinut cea mai mare parte a zilei.
În adăposturi trebuie asigurat un microclimat corespunzător. Temperatura optimă
să fie de 14-160C, pentru tineretul în vârstă de 12 luni şi de 12-140C – pentru tineretul
peste această vârstă, cu umiditatea relativă a aerului de 70-75%, viteza de mişcare a
aerului este 0,3 m/s în sezonul de iarnă şi de până la 1-1,5 m/s în sezonul de vară.
Concentraţia gazelor nocive din aer trebuie să fie inferioare limitei de 0,02
mg/l pentru CO2 şi NH3 şi 0,015 mg/l pentru hidrogenul sulfurat.
Îngrijirea corporală se realizează prin ţesălarea şi perierea zilnică a anima-
lelor. Regimul de mişcare la întreţinerea liberă este asigurat în padocuri. Când
adăposturile nu dispun de padocuri, este necesar să se amenajeze culoare de
plimbare cu lungimea de 100 m minim şi lăţimea de 6-8 m, unde tineretul să se
poată mişca activ 2-2,5 ore zilnic.
Întreţinerea în sezonul de vară se recomandă pe păşune, iar unităţile care
nu dispun de păşuni, trebuie să fie prevăzute cu padocuri unde animalele să se
găsească cea mai mare parte a zilei, unde se asigură şi administrarea nutreţu-
rilor verzi. Păşunile trebuie să fie de calitate bună, iar compoziţia floristică a
covorului ierbos să fie reprezentată în proporţie de cel puţin 25% prin plante
leguminoase. Totodată, păşunile să fie prevăzute cu tabere de vară, puncte de
alimentare cu apă şi umbrare. De asemenea, taberele trebuie să fie prevăzute
cu iesle pentru administrarea concentratelor şi a suplimentului de masă verde şi
padocuri de odihnă pentru noapte.
Pentru tineretul întreţinut în stabulaţie liberă, suprafaţa boxelor şi accesul
lui în padocuri asigură un regim corespunzător de mişcare nefiind nevoie de
culoare pentru plimbare. Când adăposturile nu sunt prevăzute cu padocuri este
necesar să se amenajeze culoare de plimbare.

247
 Hrănirea tineretului femel de reproducţie urmăreşte o creştere moderată
cu o dezvoltare bună a aparatului digestiv şi conformaţie armonioasă, specifice
vacilor de lapte. Normele de hrănire trebuie să asigure parametrii de creştere
pentru realizarea masei corporale corespunzătoare cu vârsta şi rasa. Trebuie de
avut în vedere ritmul de creştere şi consecinţele pe care le atrage o alimentaţie
carenţată, neechilibrată sau prea abundentă.
Nutreţurile principale care se folosesc în alimentaţia tineretului sunt furaje-
le fibroase, suculente şi concentrate.
Nutreţurile concentrate se administrează sub formă de amestecuri, în can-
titate de 1-2 kg/zi. Se recomandă uruielile de orz, ovăz, porumb, mazăre, tărâţele
de grâu şi şroturile la care se adaugă nutreţurile minerale şi vitaminele. Mai
preferate sunt nutreţurile combinate.
Nutreţurile fibroase. Dintre aceste nutreţuri se recomandă fânul natural de
calitate bună în care plantele leguminoase să aibă o pondere minimă de 30-35%
sau fân de graminee şi leguminoase în proporţii egale. În funcţie de vârstă şi
structura raţiei se administrează 3-6 kg de fân. Fânurile de leguminoase se pot
administra şi sub formă de făină în amestec cu concentratele în proporţii de până
la 55% sau sub formă de granule.
Nutreţurile suculente se administrează în cantităţi de 10-30 kg în funcţie
de vârstă. Morcovul se administrează în cantităţi de 3-5 kg, sfecla furajeră – de
5-10 kg şi silozul de calitate bună – de 10-20 kg.
Nutreţurile minerale se administrează sub formă de amestec, câte 30-50 g şi
20-30 g sare împreună cu concentratele sau sub formă de brichete (pentru lins).
Întreţinerea tăuraşilor de reproducţie poate fi realizată liber în boxe in-
dividuale şi de grup până la vârsta de 12 luni, iar după această vârstă – liber în
boxe individuale sau la sistem legat. Lungimea şi lăţimea standului este în func-
ţie de vârstă. Adăparea se realizează prin adăpători cu nivel constant. Adăpostu-
rile sunt cu uşi laterale pentru acces direct în padocuri, unde se asigură 5-6 m2/
cap. Padocurile trebuie să fie betonate şi compartimentate pentru grupe de 5-10
tăuraşi sau individuale. În perioada de vară sunt întreţinuţi majoritatea timpului
în padocuri, care trebuie prevăzute cu umbrare, iesle şi adăpători.
Hrănirea tăuraşilor de reproducţie. În perioada colostrală, tăuraşii sunt
crescuţi după aceeaşi tehnologie ca şi viţelele. Însă, după transferarea în adăpos-
turile de creştere, ei trebuie crescuţi folosind scheme speciale. Alimentaţia lor
se deosebeşte faţă de cea a viţelelor prin nivelul mai ridicat şi tipul de nutriţie
(moderat, voluminos şi acid).
În afară de lapte (substituent) tăuraşii trebuie să aibă la dispoziţie apă, nu-
treţ combinat şi fân la discreţie. Astfel de hrănire poate asigura sporuri medii de
creştere de 800-900 g şi greutate la înţărcare (4 luni) – 120-140 kg.
248
 De la înţărcare până la 18 luni necesarul nutriţional este cu 20-25% mai mare
decât la viţele pentru a asigura sporuri mari de greutate (900-1000 g/zi). Tipul de
hrănire se modifică în raport cu vârsta. În timpul iernii, pentru hrănire se folosesc nu-
treţuri combinate, fânurile (leguminoase sau amestec de leguminoase şi graminee)
şi suculente (morcovul, sfecla, siloz de foarte bună calitatea, senaj), iar vara se poate
administra masă verde uşor pălită. Raţia se administrează în 2-3 tainuri pe zi.

4.7. Exploatarea taurinelor pentru lapte

Sistemele de întreţinere a vacilor pentru lapte. Întreţinerea cuprinde
factori tehnologici de adăpostire, mişcare şi igienă corporală, care vor asigura
vacilor realizarea potenţialului lor productiv. În funcţie de sezon şi amenajările
interioare ale adăposturilor se cunosc diferite sisteme de întreţinere.
Întreţinerea vacilor pe timp de iarnă. În timpul iernii pentru protejarea
vacilor de factorii nefavorabili ele sunt întreţinute în adăposturi.
Există două metode de întreţinere a vacilor în adăposturi; întreţinerea la
legătură şi liberă. Întreţinerea la legătură a vacilor este cea mai răspândită
metodă de întreţinere practicată în Republica Moldova, cât şi pe plan mondial.
Întreţinerea la legătură are următoarele avantaje: asigură normarea mai precisă
în hrănirea vacilor; se supraveghează mai uşor starea sănătăţii; se stimulează
mai uşor producţia de lapte în prima perioadă a lactaţiei; se asigură condiţii su-
perioare de deservire a vacilor, se obţine producţie de lapte mai mare.
Totodată, acest sistem are şi unele neajunsuri: se măresc cheltuielile de mun-
că la distribuirea furajelor; evacuarea dejecţiilor; limitarea mişcării vacilor influ-
enţează negativ starea de sănătate, funcţia de reproducţie; norma de îngrijire este
mai mică, iar cheltuielile pentru o unitate de producţie sunt mai mari ca la întreţi-
nerea liberă. În raport cu capacitatea adăpostului, amenajarea interioară şi modul
dispunerii vacilor în adăpost, există mai multe variante de întreţinere la legătură.
Întreţinerea la legătură cu aşezarea pe două rânduri şi dispunerea vacilor
cap la cap. Această variantă de întreţinere a vacilor este cea mai răspândită la noi
în republică. Mecanizarea proceselor de distribuire a furajelor şi evacuarea de-
jecţiilor se realizează mai uşor în astfel de adăposturi. Capacitatea unui adăpost
este de 100-120 de capete. Legarea vacilor se realizează prin sistemul vertical
de tip Grabner. În ultimul timp, tot mai mult se practică sistemul de legare şi
dezlegare a vacilor în grup. Prin limitarea mişcării laterale se obţine consumarea
de fiecare vacă numai a raţiei atribuite. În adăposturile de acest tip există o alee
de furaje situată central, între două rânduri de vaci şi două alei de serviciu. O altă
variantă de întreţinere la legătură a vacilor cu aşezarea pe două rânduri este dis-
punerea lor crupă la crupă, cu amenajarea în adăpost a trei alei: două de furajare

249
şi una de serviciu. Aleile de furajare sunt amplasate între pereţii longitudinali şi
iesle, lăţimea fiind de 1-1,2 m. Aleea de serviciu se găseşte la mijlocul adăpos-
tului. La ambele variante, evacuarea dejecţiilor se realizează mecanic, adăparea
prin intermediul adăpătorilor mecanice cu clapetă, sau cu nivel constant una la
două vaci, mulgerea se poate realiza prin două variante la bidon sau cu instala-
ţiile de colectare şi transport centralizat al laptelui.
Întreţinerea la legătură a vacilor cu aşezarea pe patru rânduri. Aceste
adăposturi au capacitatea de 204 vaci. Dispunerea vacilor este cap la cap, fiind
aşezate pe patru rânduri. În adăpost există două alei de furajare, trei alei de ser-
viciu şi o alee transversală. Aleile de furajare au lăţimea de 2,3-2,5 m. Sistemul
de legare este de tip Grabner. Furajele se administrează cu remorca tehnologică.
Mulgerea se efectuează mecanic cu instalaţia de muls la bidon sau instalaţie de
colectare şi transport centralizat al laptelui. Adăpatul şi evacuarea dejecţiilor se
realizează mecanic.
La întreţinerea legată a vacilor importanţă deosebită are asigurarea igienei
corporale şi mişcării animalelor. Temperatura de confort pentru vacile de lapte
este de 12-150C, limitele critice minime fiind de 20C şi maxime de 250C. Aba-
terile temperaturii faţă de zona de confort şi mai ales faţă de cea critică aduce
la deranjamente şi modificări metabolice, care influenţează negativ producţia şi
consumul specific. Astfel, temperaturile joase atrag după sine o creştere a consu-
mului specific cu 20-25%. La temperatura mai mare de 200C producţia de lapte
începe să scadă şi la 350C se reduce aproape la jumătate.
Umiditatea relativă optimală a aerului este de 65-75%, viteza curenţilor de
aer maxim 0,3 m/sec – iarna şi de 1-1,5 m/sec – vara, concentraţia maximă de gaze
nocive care se poate admite în adăposturi este de cel mult 0,3% CO2, 0,003% NH3
şi 0,001% SH2. Igiena adăpostului se asigură prin evacuarea dejecţiilor de trei ori
pe zi, schimbarea aşternutului şi aerisirea adăpostului. De două ori pe an adăpos-
turile se curăţă minuţios, sunt supuse dezinfecţiei şi se văruiesc.
Igiena corporală trebuie să fie executată zilnic prin ţesălare şi periere. În-
treţinerea legată favorizează creşterea intensivă a ongloanelor, de aceea moni-
torizarea se face regulat, în special la vacile bătrâne şi cu masă corporală mare.
Scurtarea ongloanelor se face la interval de 3-4 luni. Dacă nu se execută acest
lucru apar devieri de aplomb, şchiopătări etc., care afectează producţia de lapte
şi durata de exploatare a vacilor.
Mişcarea vacilor este un factor obligatoriu. Adăposturile trebuie să fie pre-
văzute cu padoc unde vacile să se poată mişca de două ori pe zi dimineaţa şi
după amiază.
Întreţinerea liberă a vacilor. Animalele se întreţin în grup şi au posibilita-

250
tea să se mişte liber în adăpost şi padoc. Acest sistem de întreţinere a vacilor are
următoarele avantaje:
- Procesele tehnologice sunt mecanizate;
- Productivitatea muncii creşte de 2-4 ori;
- Vacile permanent se află în mişcare;
- Se ameliorează indicii de reproducţie;
- Se obţine lapte de calitate superioară;
- Sunt folosite mai eficient suprafeţele adăposturilor, vacile se menţin în
stare curată.
Sistemul prezintă şi anumite dezavantaje:
- Tratamentul de grup, la hrănire şi îngrijire reduce producţia de lapte;
- Sunt mai frecvent traumele, avorturile;
- Consumul de furaje la unitatea de producţie scade cu 5-10%.
În funcţie de condiţiile climaterice, există două variante de întreţinere liberă
a vacilor – în adăposturi semideschise şi închise.
Adăposturile semideschise se prezintă sub formă de hală cu trei pereţi care
comunică cu padocul. În interior lipseşte orice amenajare. Pardoseala este aco-
perită cu aşternut gros de paie. În adăpost se asigură 4-5 m2 pentru un animal,
în padoc – 8 m2.
Întreţinerea liberă în adăposturi semideschise prezintă următoarele avantaje:
- Costul adăposturilor se reduc cu circa 25-30%;
- Mai eficient se foloseşte gunoiul de grajd;
- Se ameliorează sănătatea animalelor ca rezultat al contactului nemijlocit a
acestora cu factorii de mediu.
Printre dezavantaje se pot menţiona:
- În timpul iernii se consumă mai mult nutreţ pentru întreţinerea funcţiilor
vitale;
- Se consumă mai multe paie pentru aşternut;
- Vacile cu productivitate ridicată nu pot realiza întregul potenţial din cauza
temperaturilor scăzute iarna.
A două variantă este întreţinerea nelegată a vacilor în adăposturi închise.
Această metodă în republica noastră se foloseşte limitat. Întreţinerea nelegată a
vacilor se foloseşte în diferite variante care se deosebesc prin metoda de evalu-
are a dejecţiilor, mecanizarea distribuirii furajelor, regimul de hrănire, mulgere
şi întreţinere. Cele mai răspândite variante sunt:
- Întreţinerea liberă în cuşete individuale, cu acumularea dejecţiilor în fose-
le din subsolul adăpostului;
- Întreţinerea liberă în cuşete individuale cu evacuarea dejecţiilor în mod hidraulic;

251
 - Întreţinerea liberă în cuşete individuale cu eliminarea dejecţiilor cu ajuto-
rul plugului raclor de tip „delta”;
- Întreţinerea liberă a vacilor cu hrănirea acestora în încăperi speciale.
Întreţinerea liberă a vacilor în spaţii individualizate se practică pe scară
largă în fermele de tip industrial.
Adăposturile sunt prevăzute pentru 100-200 de vaci, în grupe tehnologice
de circa 50-60 de vaci. Indiferent de amenajarea interioară a adăpostului, el
trebuie să aibă trei zone:
- Zona de odihnă – poate fi amplasată de-a lungul pereţilor longitudinali sau
la mijlocul adăpostului;
- Zona de hrănire poate fi amplasată în faţa cuşetelor sau opus zonei de
odihnă. Distribuirea furajelor se efectuează cu remorcă tehnologică sau distri-
buitor staţionar cu transportorul cu racleţi sau bandă rulantă;
- Zona de mişcare este situată între zona de odihnă şi cea de furajare. Lă-
ţimea zonei de mişcare trebuie să fie de minimum 2,5 m. Mulgerea vacilor se
realizează în sala de muls.
Comparativ cu adăposturile semiînchise în adăposturile închise se asigură
condiţii corespunzătoare de microclimat, confort în timpul odihnei, se micşo-
rează consumul de nutreţuri pentru întreţinerea funcţiilor vitale, nu se cheltuiesc
paie pentru aşternut.
Pentru evitarea stresurilor la întreţinerea liberă trebuie de menţinut componenţa
grupurilor şi completarea lor să se facă cu animale de aceiaşi stare fiziologică.
Întreţinerea vacilor pe timp de vară. Întreţinerea vacilor în sezonul de
vară se poate realiza în stabulaţie pe păşune sau mixtă.
Întreţinerea în stabulaţie (adăpost) în timpul vierii se practică în majoritatea
fermelor din republica noastră. Întreţinerea vacilor pe timpul verii în stabulaţie are une-
le avantaje: cheltuielile pentru funcţiile vitale sunt mai reduse; se evită degradarea pă-
şunilor prin călcare (pe timp ploios) şi poluarea cu dejecţii. Nutreţul verde administrat
se consumă în întregime, iar pe păşune nutreţul verde este consumat selectiv.
Printre dezavantaje se poate menţiona costul mai ridicat al laptelui, deoare-
ce se efectuează cheltuieli suplimentare pentru recoltarea, transportul, adminis-
trarea nutreţului verde şi evacuarea dejecţiilor. De asemenea, mişcarea limitată
influenţează negativ asupra stării de sănătate, funcţiei de reproducţie, constituţi-
ei şi longevităţii productive.
Pentru a evita dezavantajele întreţinerii în stabulaţie se recomandă întreţi-
nerea vacilor în padoc atât ziua, cât şi noaptea, în adăpost fiind duse numai în
timpul mulgerii şi administrării concentratelor.
Întreţinerea vacilor pe păşune (în tabere de vară) este cel mai recomandat

252
sistem, fiindcă factorii naturali din acest sezon influenţează favorabil asupra să-
nătăţii, activităţii de reproducţie, asigurând un cost redus pe unitate de produs.
Taberele de vară se organizează în cazul când păşunile sunt situate la dis-
tanţe mai mari de 2-3 km faţă de fermă. Se construiesc şoproane care se prevăd
cu iesle pentru furajarea suplimentară. Totodată, se amenajează punctul de însă-
mânţări artificiale, se asigură sursa de apă potabilă. Mulsul se poate efectua la
bidon sau la platformele mobile de muls. Păşunea trebuie să fie parcelată şi să se
aplice păşunatul „raţional” periodic sau păşunatul „în front”. Se recomandă de
făcut păşunatul dimineaţa între orele 7-11 şi după amiază – între orele 15-19.
Întreţinerea mixtă se practică când păşunile sunt situate la distanţe mai mici
de 2 km faţă de fermă. După mulsul de dimineaţă, animalele sunt scoase la păşu-
ne, iar seara se reîntorc în adăposturi pentru muls şi adăpostirea pe timp de noapte,
unde, dacă este necesar, li se administrează supliment masă verde. În fermele unde
mulsul se efectuează de 3 ori pe zi şi păşunile se află la 1-1,5 km de fermă, ani-
malele sunt readuse la fermă şi pentru mulsul de prânz, iar dacă păşunile se află la
distanţe de peste 1,5 km, mulsul de prânz se efectuează pe păşune.
Astfel de întreţinere reprezintă avantajul folosirii adăposturilor pe tot parcursul
anului şi nu se fac cheltuieli suplimentare pentru construcţia taberelor de vară.

Sistemele de hrănire a vacilor lactante

Hrănirea vacilor pe timp de vară. Indiferent de sistemul de exploatare,
alimentaţia vacilor de lapte în perioada de vară se realizează în bază de nutreţuri
verzi care pot reprezenta 70-100% din totalul de substanţe nutritive prevăzute
în raţie. Nutreţurile verzi de calitate bună corespund cerinţelor fiziologice ale
taurinelor şi pot asigura o producţie zilnică de 10-15 kg lapte, fără a consuma
concentrate.
Trecerea de la regimul de hrănire de iarnă la cel de vară trebuie să se desfă-
şoare treptat în decurs de 7-10 zile. Această pregătire constă în următoarele ac-
ţiuni: efectuarea examenului zoo-veterinar, vaccinarea cu 2-3 săptămâni înainte
de scoaterea la păşune, toaletarea ongloanelor. Scoaterea la păşune sau furajarea
vacilor cu masă verde se va face, în primele zile, numai după ce au consumat un
tain de nutreţ fibros sau siloz. Nutreţul verde va intra în hrană treptat, astfel ca la
cantităţile normale să se ajungă numai după un interval de 7-10 zile.
Prima dată animalele se introduc pe păşune după ce au consumat cantităţi
suficiente de nutreţuri fibroase. Primele zile vacile păşunează 2-4 ore. În peri-
oada de trecere de la hrănirea de iarnă la cea de vară în raţia vacilor se include
1-2 kg de fân, paie sau 5-6 kg de siloz. Aceasta asigură animalele cu celuloză,
substanţă uscată, totodată se previn dereglările proceselor de digeste, scăderea

253
producţiei de lapte şi a conţinutului de grăsime. În programul zilnic trebuie să fie
prevăzut păşunatul cel puţin 10-12 ore pe zi. Păşunatul are loc în cea mai mare
parte dimineaţa şi seara, iar când temperatura este ridicată păşunatul se face şi
noaptea.
Cantitatea de masă verde ingerată este influenţată de apetitul animalului,
calitatea masei verzi, stadiul de dezvoltare a plantelor şi conţinutul de substanţe
nutritive, talia plantelor, starea vremii ş.a. În funcţia de producţia de lapte, raţia
se va completa cu nutreţuri concentrate. În cazul când masa verde de pe păşune
nu poate acoperi întregul necesar se vor administra suplimentar, nutreţuri verzi.
Se recomandă ca păşunile să fie tarlalizate, durata folosirii fiecărei tarle trebuie
să fie de 5-6 zile cu revenirea la acestea peste 28-45 de zile în funcţie de calitatea
păşunii. Înălţimea preferată a lanului ierbos trebuie să fie de 10-15cm.
În cazul exploatării intensive a vacilor şi în cazul lipsei păşunilor se folo-
seşte sistemul de hrănire a vacilor cu nutreţuri verzi la iesle. Neajunsul acestui
sistem constă în aceea că pe timp ploios nu poate fi asigurată recoltarea şi trans-
portarea ritmică a masei verzi pentru hrănire, iar înlocuirea nutreţului verde cu
cel murat reduce producţia de lapte. În ceea ce priveşte calitatea furajelor care
formează conveierul verde, ele îşi modifică compoziţia chimică pe parcursul
vegetaţiei într-un termen relativ scurt. Ca urmare scade atât valoarea nutritivă,
cât şi cantitatea ingerată de furaj, reducându-se şi producţia de lapte. Raţiile se
alcătuiesc în funcţie de masa corporală şi producţia de lapte a vacilor.
Hrănirea vacilor pe timp de iarnă. Trecerea de la regimul de hrănire de
vară la cel de iarnă trebuie să se facă treptat, în decurs de 10-12 zile, pentru
obişnuirea vacilor cu furaje noi.
În sezonul de iarnă raţia vacilor de lapte este alcătuită din nutreţuri volu-
minoase, acestea fiind suplimentate cu concentrate. Este de dorit, ca furajele de
bază în sezonul de iarnă să fie fânul de leguminoase, rădăcinoasele, porumbul
însilozat, fânajul, reziduurile industriale şi nutreţurile concentrate.
La alcătuirea raţiilor trebuie să se ţină seama ca furajele de volum să fie uti-
lizate în cantităţi maxime. Cu cât se acoperă, prin nutreţuri de volum, o cantitate
mai mare din substanţe nutritive necesare cu atât raţia este mai economică şi este
nevoie de o cantitate mai mică de concentrate.
Se recomandă următoarele cantităţi de concentrate (pentru a obţine 1 kg de
lapte); vacile cu producţia zilnică de până la 10 kg – 0-100 de g, cu producţia de
10-15 kg lapte – 100-150 g, cu producţia de 15-20 kg – 150-200 g, cu producţia
de 20-25 kg – 200-250 g, cu producţia de 25-30 kg – 250-300 g şi cu producţia
peste 30 kg de lapte – 350 g.
Raţiile vacilor trebuie să conţină cantităţi suficiente de proteină. În funcţie

254
de producţia de lapte la 1 UN trebuie administrat 100-120 g proteină digestibilă.
Este necesar ca raţiile să fie asigurate cu cantităţi necesare de calciu, forsor şi
caroten. Cu cât producţia de lapte este mai mare cu atât gama furajelor incluse în
raţie trebuie să fie mai variată. În raţiile cu cantităţi mari de nutreţuri suculente,
substanţa uscată poate reprezenta 3,0-3,5 kg la 100 kg masă corporală, iar în
raţiile cu cantităţi limite de suculente - 2,5-3,0 kg SU.
Prin tehnica hrănirii se urmăreşte ca fiecare vacă să aibă satisfăcut necesarul
de substanţe nutritive. În ferme cu efective mari acest lucru nu este uşor de reali-
zat, deoarece necesarul individual diferă foarte mult de la o vacă la alta. Pentru
realizarea unei alimentaţii diferenţiate, în cadrul grupei se stabileşte o raţie de
bază formată în special din nutreţuri de volum. Pentru vacile cu producţii mai
mari decât media pe grupă se administrează suplimentar sfeclă şi concentrate
până la satisfacerea cerinţelor nutritive. Structura raţiei trebuie să fie păstrată un
timp cât mai îndelungat. În mod obişnuit, raţia se administrează într-un număr
de tainuri egal cu cel al mulsorilor.
Repartizarea raţiei se face în funcţie de sortimentul şi cantitatea furajelor astfel:
- Nutreţurile concentrate se administrează obişnuit dimineaţă sau la prânz,
când cantitatea nu depăşeşte 2 kg, în două tainuri când se dau 2-5 kg şi în trei
tainuri – dacă vacile primesc peste 5 kg concentrate.
- Fânurile se administrează la fiecare tain cu menţiunea ca la ultimul tain
(seara) să se administreze 50%.
- Suculentele se distribuie obişnuit în două tainuri, de regulă, dimineaţa şi
la prânz.
Sub raportul organizării muncii se recomandă următoarea succesiune: nu-
treţurile concentrate, apoi cele suculente şi la urmă fibroase.
În unele gospodării alimentaţia, pe parcursul anului, se efectuează cu nu-
treţuri conservate.
Se foloseşte porumbul însilozat pentru asigurarea energiei şi lucerna pentru
asigurarea proteinei.
Ca avantaj al unei astfel de hrăniri se consideră constanta raţiei, o mai bună
organizare şi mecanizare a furajării.
Adăparea vacilor în timpul iernii are o importanţă deosebită, deoarece aces-
tea folosesc cantităţi mari de substanţă uscată.
S-a constatat, că pentru degerarea 1 kg de substanţă uscată din raţie taurine-
le au nevoie de circa 6 l de apă. Tehnica adăpării constă în asigurarea permanen-
tă a animalelor cu apă ca acestea să o poată consuma când doresc şi cât doresc.
Cel mai bun sistem de adăpare este cel automat. Temperatura apei trebuie să
constituie 12-160C.

255
 Tehnologia mulgerii vacilor. Mulgerea asigură o „gimnastică funcţională”
a ugerului, influenţează dezvoltarea lui, mai ales la vacile tinere, asigură dezvol-
tarea ţesutului glandular. Procesul de mulgere urmăreşte: evacuarea întregii can-
tităţi de lapte; obţinerea laptelui de calitate superioară; prevenirea transferului
microorganismelor patogene de la vacile bolnave la cele sănătoase. În practică
se cunosc două sisteme de muls: mulsul manual şi mulsul mecanic.
Sistemul de mulgere manual. Mulgerea manuală are răspândire limitată.
Ea se practică la vacile cu mameloane deformate, cu edem al ugerului după
fătare, în gospodăriile individuale.
Tehnica mulsului manual cuprinde un ansamblu de acţiuni: pregătirea lo-
cului de mulgere; pregătirea mulgătorului şi a vaselor pentru muls; pregătirea
ugerului; mulgerea propriu zisă şi încheierea mulsului.
Pregătirea locului de muls constă în scularea vacilor, îndepărtarea dejecţi-
ilor de pe stand, aerisirea adăpostului şi curăţirea trenului posterior al vacilor,
dacă este murdar, pregătirea vaselor pentru muls. Până la începerea mulsului,
mulgătorul verifică starea de curăţenie a găleţilor şi bidoanelor de colectare a
laptelui, le clătesc cu apă pentru înlăturarea prafului. Vasele şi strecurătoarea se
aduc în adăpost.
Pregătirea mulgătorului constă din verificarea unghiilor, spălarea mâini-
lor cu apă caldă şi săpun, îmbrăcarea halatului şi bonetei. Echipamentul pentru
muls constă din găleată pentru muls, găleată pentru spălarea ugerului, recipient
pentru mulgerea primelor jeturi de lapte, scăunel pentru muls, cureluşă pentru
imobilizarea cozii.
Pregătirea ugerului are mare importanţă, deoarece constituie o sursă de
contaminare a laptelui datorită prafului, murdăriei părului, bacteriilor de pe pie-
lea ugerului care cad în lapte. Ugerul şi mameloanele se spală cu apă caldă la
40-450C. După spălare se şterge cu un prosop curat şi se efectuează masajul, la
începutul şi sfârşitul mulsului. Masajul iniţial se face după spălare şi ştergerea
ugerului cu o durată până la 45 sec. Se mulg primele jeturi de lapte din fiecare
mamelon într-un recipient separat. Apoi se începe mulsul propriu zis care se
poate efectua cu „mâna plină” sau cu „două degete”. Mulgerea cu mâna plină
este considerată cea mai bună metodă, deoarece necesită mai puţin timp, evită
durerile, mulgătorul oboseşte mai puţin. Se recomandă viteza de muls cu circa
65 presări a mamelonului pe minut. Mulgerea cu două degete se aplică la vacile
cu mameloane scurte.
În ceea ce priveşte procedeul de muls, poate fi aplicat mulsul direct (se
mulg sferturile posterioare apoi cele anterioare), la mulsul lateral - sferturile de
pe partea dreaptă, apoi cele de pe partea stângă şi mulsul încrucişat (se asociază

256
un mamelon anterior cu cel posterior de pe partea opusă). La sfârşitul mulsului
se efectuează masajul final care durează 20-30 sec. şi are ca scop eliminarea
completă a laptelui din uger cu conţinut mai înalt de grăsime.
Sistemul de mulgere mecanică. Se practică la toate fermele unităţilor agri-
cole. Mulgerea mecanică comparativ cu cea manuală, are mai multe avantaje:
productivitatea muncii creşte de 2-4 ori; se reduce considerabil efortul fizic al
mulgătorului; se obţine lapte de calitate superioară.
La întreţinerea liberă, mulsul se efectuează în sala de muls cu instalaţie de tip
„Tandem”, „Brăduleţ”, „Rotolactor”. La întreţinerea legată, mulsul vacilor se rea-
lizează la bidon sau cu instalaţii cu colectarea şi transportul centralizat al laptelui.
Aparatele de muls folosite pentru aceste instalaţii pot fi în doi şi în trei tempi.
Pentru introducerea mulgerii mecanice trebuie să se asigure un şir de condi-
ţii: vacile să aibă ugerul bine dezvoltat, sferturile simetrice, mameloanele potri-
vite cu lungimea de 6-9 cm şi diametru de 2-3 cm, de formă cilindrică sau puţin
conică; şcolarizarea muncitorilor mulgători pentru a cunoaşte în cele mai mici
detalii tehnologia de mulgere mecanică.
Pregătirea ugerului pentru muls se efectuează după cum a fost menţionat la
mulsul manual. Îmbrăcarea cupelor de muls pe mameloane se efectuează nu mai
târziu de 30-40 sec, după terminarea masajului iniţial.
La sfârşitul mulsului se efectuează masajul final – printr-o tragere uşoară a
aparatului de muls de pe mameloane cu mâna stângă, iar cu dreapta se efectuea-
ză un uşor masaj a fiecărui sfert. Mulgerea suplimentară durează 20-50 secunde.
Este necesar să nu fie admis mulsul în gol, fapt care are mare importanţă la evi-
tarea traumării ugerului şi la îmbolnăvirea acestuia de mastită.
Din condiţiile tehnice ale mulsului mecanic importanţă deosebită prezintă
respectarea nivelului optim al vacuumului (380 mmcol Hg) şi a numărului de
pulsaţii ( 65 min.).
Controlul stării de sănătate ale ugerului se efectuează sistematic. În cazul
depistării unor modificări anormale ale ugerului sau mameloanelor, aceste ani-
male se izolează pentru tratament.
În scopul prevenirii răspândirii maladiei, mulgerea vacilor bolnave de mas-
tită se efectuează după terminarea mulsului celor sănătoase.
Se interzice amestecul laptelui obţinut de la vacile sănătoase cu al celor
obţinut de la vacile bolnave de mastită. Laptele muls din sferturile bolnave de
mastită acută se nimiceşte, cel din sferturile sănătoase, după fierbere se foloseşte
în alimentaţia tineretului animal.
Tehnologia producerii laptelui în flux continuu
Esenţa tehnologiei producerii laptelui în flux continuu constă în aceea că ea

257
asigură mărirea eficacităţii şi îmbunătăţirea indicilor calitativi, ca:
- Organizarea specializării în cadrul fermei pe principiul acomodării teh-
nologiei la starea fiziologică şi productivitatea vacilor în diferite perioade de
lactaţie şi gestaţie;
- Organizarea reproducţiei intensive, reducerea perioadei post-partum şi a
animalelor sterile;
- Îmbunătăţirea organizării muncii, reglarea zilei de lucru şi ridicarea pro-
ductivităţii muncii;
- Folosirea mai raţională a adăposturilor şi a capacităţilor de producţie;
- Folosirea raţională a furajelor;
- Aprofundarea muncii de selecţie;
- Planificarea şi îndeplinirea măsurilor zooveterinare;
- Participarea zilnică a specialiştilor nemijlocit în procesele de producţie;
- Îmbunătăţirea calităţii producţiei;
- Reducerea costului producţiei şi mărirea rentabilităţii.
Tehnologia producerii laptelui în flux continuu prevede organizarea secţii-
lor de întreţinere a vacilor conform stării fiziologice şi deplasarea lor pe secţii în
funcţie de perioada lactaţiei şi gestaţiei.
Acest sistem de producere a laptelui contribuie la stimularea producţiei de
lapte în prima perioadă de lactaţie şi organizarea mai bună a reproducţiei efec-
tivului matcă.
Tehnologia producerii laptelui în flux continuu prevede organizarea următoa-
relor patru secţii pentru întreţinerea vacilor: repaus mamar; fătării; stimulării pro-
ducţiei de lapte şi însămânţării; şi producerii laptelui. Durata aflării în secţie este
legată de starea fiziologică. Schema tehnologică este prezentată în tabelul 54.
Toate secţiile sunt amenajate cu padocuri.
În secţia repausului mamar vacile se trec cu 60 de zile până la fătare şi
se recomandă întreţinerea liberă cu ieşire în padoc. Adăposturile se împart în
3-4 secţii pentru întreţinerea vacilor la care gestaţia să nu aibă diferenţă peste
15 zile. Efectivul vacilor în secţie trebuie să fie până la 30 de capete. În această
secţie se prevede hrănirea echilibrată conform normelor stabilite. Importanţă
deosebită are asigurarea raţiei cu vitamine şi substanţe minerale. În perioada
de iarnă în raţie se include fân de graminee şi leguminoase, fânaj, rădăcinoase
şi concentrate. În perioada de vară raţiile se alcătuiesc în baza furajelor verzi şi
concentrate. Sporul zilnic în această perioadă trebuie să fie de 800-1000 g.

258
 Tabelul 54
Schema tehnologică la producerea laptelui în flux continuu
Necesi- După un operator
Durata se întăresc vaci la
tatea de Metoda de
Secţia întreţine-
locuri, întreţinere întreţine- întreţine-
rii, zile
% rea legată rea liberă
Liberă cu
utilizarea
Repaus mamar 50 14 60 90
padocurilor,
boxe, legată
Fătări 25 7
Inclusiv
subsecţiile:
Până la fătare 8 2 Liberă - -
Liberă în
Fătării 2 1 - -
boxe
După fătare 15 4 Liberă - -
Stimulării producţiei
Legată, li-
de lapte şi însămân- 90 25 20-25 Până la 100
beră în boxe
ţării
Legată, li-
Producerii laptelui 200 54 25-50 Până la 100
beră în boxe
Total 365 100 - - -

În secţia fătării se amenajează patru subsecţii: până la fătare, unde vacile

se întreţin 10 zile; fătării, unde vacile se află 1-2 zile; după fătarea, unde vacile se
întreţin 14-15 zile; secţia a patra (profilactoriu) este prevăzută pentru nou-născuţi,
unde ei se întreţin până la 20 de zile. În subsecţia fătării se amenajează boxe
individuale pentru fătare cu suprafaţa de 9 m2. Hrănirea viţeilor are loc prin supt
natural. Viţelul născut se află împreună cu vaca 24 de ore. El reglează de sine stătă-
tor cantitatea de colostru utilizată, ceea ce ridică rezistenţa organismului, totodată
pozitiv influenţează asupra organismului vacii. Se observă mai puţine cazuri de
reţinere a învelitorilor fetale şi îmbolnăviri de mamite. După 24 de ore viţeii sunt
trecuţi în profilactoriu, unde se întreţin până la 20 de zile în boxe individuale. În
subsecţia până la fătare vacile se întreţin legate. Ele primesc fân de calitate superi-
oară la discreţie şi 1,5-2 kg de concentrate. În secţia după fătare, atenţie deosebită
se acordă stării ugerului şi profilaxiei mastitei. Primele 3-4 zile se administrează

259
fân de calitate bună, apoi treptat se administrează concentrate sub formă de terci.
La raţia deplină vacile sunt trecute peste 12-14 zile după fătare.
Secţia stimulării producţiei de lapte şi însămânţării se completează cu
animale din secţia fătării. În această secţie se determină potenţialul productiv,
se apreciază primiparele după performanţele proprii şi se reformează vacile cu
producţii necorespunzătoare. Totodată, se rezolvă întrebarea principală – repro-
ducerea cirezii.
Sarcina principală a secţiei este mărirea producţiei de lapte în primele luni
de lactaţie şi însămânţarea vacilor în prima - a două căldură, profilaxia mamite-
lor. Vacile se află în această secţie până la 100 zile.
La stimularea producţiei de lapte vacile se hrănesc stimulativ. Raţiile se întoc-
mesc pe un termen de 10 zile. Această secţie îndeplineşte şi funcţiile de selectare a
primiparelor pentru completarea efectivului. Metoda de întreţinere trebuie să asi-
gure mişcarea activă zilnică ceea ce contribuie la însămânţarea în termeni optimi.
Regimul de muls este acelaşi ca şi în secţia de producere a laptelui.
Organizarea corectă a stimulării producţiei de lapte necesită evidenţă bine
chibzuită. Elementul principal este mulsul de control o dată în 10 zile, în baza
căruia se alcătuiesc raţiile. Întreţinerea legată permite hrănirea individuală în
perioada stimulării producţiei de lapte, un operator îngrijeşte 25-30 de vaci, iar
la întreţinerea liberă – 70-100 de vaci.
Organizarea reproducţiei efectivului. Organizarea reproducţiei şi profila-
xia sterilităţii se efectuează prin dispensarizarea obstetrico-ginecologică, orga-
nizarea mişcărilor active, însămânţarea vacilor la prima sau a doua căldură, sti-
mularea căldurilor şi tratarea animalelor bolnave. Se face totul pentru obţinerea
de la fiecare vacă câte un viţel pe an.
Eficacitatea însămânţării este în funcţie de efectuarea ei la timp. Valoarea
mai deplină a ciclului sexual este legată de faptul că în prima lună după fătare nu
are loc deficitul de vitamine, substanţe minerale şi proteice. Se face totul pentru
însămânţarea în prima lună, dar nu mai târziu de a doua lună după fătare.
Secţia producerii laptelui se completează cu animale din secţia stimulării
producţiei de lapte. Pentru evitarea stresurilor, vacile se află în aceeaşi grupă
până la sfârşitul lactaţiei. Durata completării grupei este în funcţie de efectivul
vacilor din fermă şi mărimea grupei tehnologice. Pentru ridicarea productivităţii
muncii se utilizează legătură semiautomată şi automată. La utilizarea instalaţii-
lor de muls „Brăduleţ” şi „Tandem” întreţinerea este liberă în boxe. În perioada
de iarnă sunt necesare mişcările active ale vacilor. Tipul de hrănire a vacilor lac-
tante în perioada de iarnă este siloz – fânaj – rădăcinoase – concentrate. Vara se
utilizează nutreţul verde şi cantităţi moderate de concentrate (250 g/1kg lapte).

260
 În perioada de vară, vacile din secţia de repaus mamar se recomandă de
întreţinut în tabere de vară. Dacă lipsesc păşunile, se organizează mişcări active.
În secţia de producere a laptelui întreţinerea, vara, nu trebuie să se deosebească
de întreţinerea în perioada de iarnă.
Pentru desfăşurarea normală a proceselor tehnologice şi organizarea evidenţei
necesare se creează serviciul zootehnic de dispecerat unde sunt încadraţi specialiştii.
Funcţiile lor se concretizează în corespundere cu tehnologia. Specialistul participă
nemijlocit în organizarea proceselor tehnologice. Serviciul zootehnic de dispecerat
este alcătuit din următoarele subdiviziuni: acumularea datelor, centrul analitic, siste-
mul de îndeplinire. Dirijează cu acest serviciu zootehnicianul selecţioner.

4.8. Sistemele şi metodele de îngrăşare

Există diverse sisteme şi metode de îngrăşare a taurinelor, care se pot cla-
sifica în următorul mod:
a) După producţia finală: îngrăşarea poate fi pentru carne “albă” sau îngră-
şarea ultraprecoce a viţeilor; îngrăşarea intensivă a tineretului pentru “baby-be-
ef”; îngrăşarea taurinelor pentru obţinerea cărnii de bovină cu calităţi ordinare.
b) După componenţa raţiei: îngrăşarea viţeilor cu lapte integral, degresat
sau substituenţi; îngrăşarea cu lapte şi concentrate; îngrăşarea cu raţii pe bază
de siloz, senaj, masă verde, tăieţei de sfeclă şi melasă, deşeuri ale culturilor de
câmp, reziduuri ale industriei alimentare.
c) După procesul tehnologic sistemul de îngrăşare poate fi: intensiv, semi-
intensiv, extensiv, îngrăşare în sistem de stabulaţie sau pe păşune.
Fiecare sistem de îngrăşare întruneşte diverse metode tehnologice, care va-
riază de la o îngrăşătorie la alta, în funcţie de condiţiile pe care le întruneşte.
Tehnologia îngrăşării în sistem intensiv. Acest sistem prevede utilizarea nive-
lului înalt de hrănire, folosind raţii bine echilibrate corespunzător cerinţelor fiziologice,
care vor asigura obţinerea indicilor tehnico-economici de producţie cât mai mari.
Îngrăşarea pentru carne “albă” sau ultraprecoce a viţeilor se practică
în ţările unde se cresc rase specializate pentru carne şi cele cu producţii mari
de lapte, ceea ce permite hrănirea viţeilor în exclusivitate cu lapte integral. În
ultimii 25-30 de ani, preţul laptelui integral a crescut esenţial şi s-a schimbat si-
tuaţia privind îngrăşarea numai cu lapte integral. Acest produs a fost înlocuit cu
substituenţi, iar pentru carne “albă” se cresc şi viţei din rasele de lapte şi mixte.
Cu mărirea producerii substituenţilor ieftini acest proces se va putea lărgi.
Viţeii crescuţi pentru carne “albă” cu însuşiri valoroase dietetice se sacrifică
la vârsta cuprinsă între 2 şi 5 luni cu greutatea corporală de 100-250 kg. Sporul
zilnic în greutate de la naştere până la sacrificare este de 1000 g şi mai mult.

261
 Randamentul la sacrificare reprezintă circa 60%, carcasa este bine confor-
mată, cu ţesuturile musculare suficient dezvoltate şi de culoare albă. Aceste ca-
racteristici pot fi realizate numai în condiţiile în care hrana viţelului este formată
în exclusivitate din lapte integral sau substituenţii lui. În cazul folosirii şi a al-
tor nutreţuri indicii menţionaţi se pot modifica. Datorită costului înalt al hranei
această metodă de îngrăşare pe plan mondial are răspândire limitată, iar la noi
în republică nu se practică.
Îngrăşarea tineretului în sistem intensiv. Această metodă cunoscută şi
sub denumirea de “baby-beef” (carne de tineret) a fost elaborată în SUA, pre-
luată şi adoptată de alte ţări, unde, în funcţie de condiţiile specifice de hrănire a
animalelor şi organizare a proceselor tehnologice, reprezintă tehnologii de sine
stătător, bazate pe principiile fundamentale ale tehnologiei americane.
În funcţie de vârsta şi masa corporală la valorificare, îngrăşarea tineretu-
lui poate fi foarte precoce, precoce şi normală. La majoritatea complexelor din
Republica Moldova s-a practicat metoda de îngrăşare normală cu valorificarea
tăuraşilor la vârsta de 16-18 luni. Această metodă se foloseşte în gospodăriile
specializate cu capacitatea de 5000-10000 de capete, dar se poate utiliza şi în
gospodării de fermieri, respectând cerinţele tehnologiei menţionate.
Creşterea şi îngrăşarea intensivă prevede valorificarea sub 20 de luni, creş-
tere aproape de potenţialul genetic, masa la realizare nu mai mică de 350 kg cu
starea de îngrăşare superioară. În Republica Moldova au fost supuse îngrăşării
intensive toate rasele crescute, însă cele mai bune rezultate au fost obţinute de la
metişii cu rasele de carne (Charolaise şi Hereford). În baza rezultatelor obţinute
la îngrăşarea intensivă a tăuraşilor din tipul Bălţat cu Negru Moldovenesc se
recomandă următoarele sisteme de îngrăşare intensivă cu valorificarea la vârsta
de 17, 19, 21 luni cu masa corporală de 500, 550, 600 kg.
Tehnologia îngrăşării în sistemul semiintensiv. Sistemul semiintensiv
întruneşte o gamă largă de metode care prevede îngrăşarea tineretului şi valo-
rificarea lui la vârsta de circa 21-27 de luni cu masa de 450-500 kg. Hrănirea
tineretului în sistemul semiintensiv se bazează pe folosirea prioritară a furajelor
voluminoase, fibroase, grosiere, suculente, verzi, a produselor secundare prove-
nite din industria alimentară şi a cantităţilor moderate de concentrate. Aceste fu-
raje, cu excepţia concentratelor, sunt relativ ieftine dar conţinutul de energie este
redus. În majoritatea cazurilor raţiile se vor completa nu numai cu concentrate,
dar şi cu premixuri, surse de azot de origine neorganică. Numeroasele metode
de îngrăşare din sistemul semiintensiv se pot clasa în funcţie de nutreţurile a
căror pondere în structura raţiei este prioritară.
Durata perioadei de îngrăşare diferă în funcţie de vârsta şi masa corporală
la preluare şi valorificare şi de sporul în greutate scontat.

262
 Indiferent de metodă, durata perioadei de îngrăşare reprezintă trei subperi-
oade: a) de pregătire sau adaptare; b) de îngrăşare propriu-zisă; c) de finisare.
Durata fiecărei subperioade este în funcţie de vârsta şi masa corporală la
preluare şi valorificare. Nivelul de hrănire şi structura raţiei se stabilesc cores-
punzător ritmului acumulărilor de masă vie preconizate, având în vedere că nu-
treţul de bază trebuie să aibă pondere diferită în valoarea nutritivă a raţiei în cele
trei subperioade de îngrăşare.
Subperioada de pregătire (adaptare) prevede preluarea şi recepţia ani-
malelor, formarea loturilor în funcţie de sex, vârstă şi masa corporală. Apoi
urmează perioada de carantină, iar concomitent cu ea, timp de 10-30 de zile,
animalele se supun unui program de obişnuire cu consumul furajelor, care vor
constitui baza raţiilor de îngrăşare. În această perioadă ponderea furajului de
bază are un caracter ascendent fiind în medie de 35-40%.
Subperioada de îngrăşare propriu-zisă se caracterizează prin participarea
maximă a furajului care reprezintă baza raţiilor zilnice, şi în funcţie de valoarea nu-
tritivă şi calitate poate fi introdus în proporţie de 50-55% din valoarea totală a raţiilor,
iar în unele cazuri şi mai mult – 65-70%. Comparativ cu subperioadele de pregătire
şi finisare subperioada de îngrăşare propriu-zisă are cea mai lungă durată.
Subperioada de finisare reprezintă ultima perioadă de îngrăşare în care
furajele voluminoase din raţie se reduc, iar cele concentrate se măresc în scopul
îmbunătăţirii calităţilor comerciale şi condiţiilor de îngrăşare, precum şi calităţi-
lor carcaselor şi a indicilor tehnico-economici a producţiei de carne.
Tehnologia îngrăşării pe bază de furaje însilozate. Această metodă se
bazează pe includerea maximă a furajelor însilozate în raţie. Cel mai frecvent
sunt însilozate porumbul în faza de coacere lapte-ceară a boabelor, masa verde
de secară, ovăz etc. În Republica Moldova, principalul nutreţ însilozat pentru
taurine este porumbul. În condiţii favorabile fiecare hectar de porumb asigură
recolta de 25-30 de tone de siloz cu umiditatea de 65%. Pentru a produce siloz
calitativ, porumbul se va recolta la stadiul de lapte-ceară a boabelor, se va mă-
runţi până la mărimea particulelor de 0,5 cm, într-un interval de timp cât mai
scurt (3-5 zile) şi se va presa bine masa însilozată.
Pentru tăuraşii cu masa corporală de 200 kg capacitatea de ingestie a silozu-
lui reprezintă 3,5 kg substanţă uscată sau circa 15 kg de siloz pe zi, pentru ani-
malele cu masa corporală de 300 kg, respectiv, 4,5-6 kg şi 18-20 kg, iar pentru
cele cu masa corporală de 400 kg – 6-7 kg substanţă uscată sau 20-25 kg siloz.
Cantităţi maxime de acest furaj pot fi ingerate numai cu condiţia că el este calita-
tiv, conţine umiditate nu mai mult de 68% şi aciditate nu mai mare de pH-4. Cu
siloz calitativ se poate îndestula circa 70% din necesarul de energie.

263
 Reuşita îngrăşării taurinelor cu siloz de porumb este în funcţie de calitatea şi
valoarea lui nutritivă, precum şi de echilibrarea raţiilor cu necesarul de proteină, sub-
stanţe minerale şi vitamine. În acest scop, la furajul de bază din raţie se vor adăuga
fânul din culturi leguminoase, nutreţuri concentrate, adausuri furajere, premixe.
În perioada de vară, raţiile se completează cu furaje verzi, care parţial înlo-
cuiesc silozul şi paiele. Vârsta animalelor, preluate pentru îngrăşare prin această
metodă, trebuie să fie nu mai mică de 6-7 luni. Fiind aplicată corect prin această
metodă se poate obţine spor zilnic în greutate de 700-900 g cu consum specific
de 7-9 unităţi nutritive la tineret şi 10-12 la animalele adulte.
Îngrăşarea pe bază de tăiţei de sfeclă. Tăiţeii de sfeclă proaspeţi sau în-
silozaţi reprezintă deşeuri ale industriei producerii zahărului. Au un conţinut
bogat de apă şi se folosesc pentru îngrăşarea tineretului în vârstă de peste 12
luni şi a animalelor adulte. Îngrăşarea se poate efectua cu tăieţei proaspeţi, us-
caţi şi însilozaţi (muraţi). Tăieţeii proaspeţi şi însilozaţi conţin 6-7% substanţă
uscată, zilnic se poate administra 6-7 kg/100 kg masă vie în amestec cu grosiere,
concentrate, adausuri furajere pentru completarea raţiei cu substanţe minerale,
azotate şi vitamine. Tăieţeii uscaţi conţin 88-92% de substanţă uscată, se admi-
nistrează în cantităţi zilnice de 1,5-6 kg/100 kg masă vie în funcţie de vârstă în
amestec cu fân, paie, siloz, senaj, concentrate.
Tăiţeii de sfeclă conţin puţină proteină digestibilă (6 g/kg tăiţei umezi şi 38
g/kg tăiţei uscaţi), cantitate mică de substanţe minerale (fosfor) şi puţine vita-
mine. Echilibrarea raţiilor cu substanţele deficitare în tăieţei permite de a obţine
sporuri medii zilnice în masă corporală de 0,7-0,9 kg cu un consum specific de
7-9 unităţi nutritive la tineret şi 10-12 la taurinele adulte.
Concomitent cu folosirea tăieţeilor de sfeclă la îngrăşarea taurinelor se utilizează
şi alt deşeu al industriei zahărului-melasă, introducerea căreia în raţie sporeşte ingestia
tăieţeilor, permite folosirea ureei în scopul lichidării deficitului de proteină în raţii.
Tăieţeii de sfeclă au un conţinut mic de celuloză (38 g/kg pentru tăieţeii
umezi şi 190 g/kg pentru cei uscaţi). Pentru asigurarea necesarului de celuloză,
la îngrăşarea taurinelor cu tăiţei de sfeclă în funcţie de masa corporală zilnic se
administrează 3-6 kg/cap paie sau fân. În structura raţiei la îngrăşarea cu tăieţeii
de sfeclă nutreţul concentrat reprezintă 30-35% din valoarea nutritivă a raţiei.
Îngrăşarea pe bază de borhoturi de la fabricarea alcoolului şi ami-
donului. Aceste borhoturi se caracterizează prin conţinut ridicat de apă (peste
90%) şi se pot utiliza în amestec cu diferite nutreţuri grosiere mărunţite sau sub
formă uscată în amestec cu concentrate. În stare proaspătă, se administrează
în cantitate de 5-10 kg/100 kg masă vie. În funcţie de structura raţiei, vârstă şi
masă corporală sporurile pot fi de 400-900 g cu consum specific de 7,5-9 UN.

264
 Tehnologia îngrăşării în sistemul extensiv. Acest sistem de îngrăşare se ca-
racterizează prin utilizarea nutreţurilor de valoare inferioară sau a celor calitative,
dar în cantităţi insuficiente. În astfel de condiţii mai frecvent sunt îngrăşate taurinele
reformate sau tineretul la vârsta peste un an care nu a fost supus unei creşteri inten-
sive. Prin metoda dată se obţin sporuri sub 600 g/zi, se măreşte durata îngrăşării şi
consumul specific. Sistemul extensiv cuprinde mai multe metode de îngrăşare.
Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase şi grosiere. Această metodă se
bazează pe folosirea cantităţilor mari de nutreţuri grosiere, fibroase şi deşeurile
acestora. Paiele de cereale sunt constituite, în principal, din ţesuturi lignificate.
Pereţii celulari reprezintă peste 3/4 din substanţa uscată, circa 50% din pereţii
celulari nu sunt degradabili de către microorganismele din rumen şi intestinul
gros. Ele au o digestibilitate foarte scăzută (45%), sunt prea sărace în proteine,
substanţe minerale, vitamine necesare microorganismelor din rumen.
Nutreţurile fibroase şi grosiere pot reprezenta 50-60% din valoarea nutriti-
vă a raţiei, se administrează mărunţite cu dimensiuni sub 1 cm în comun cu nu-
treţurile suculente, verzi şi concentrate. Pentru îmbunătăţirea valorii energetice
şi sporirea ingestiei se practică administrarea fibroaselor şi grosierelor în comun
cu adausul de melasă, sfeclă furajeră, uree şi concentrate.
Adausul de uree se face după o perioadă de adaptare de 8-10 zile, ajungând
la 20-30 g/100 kg masă corporală. Pentru evitarea intoxicaţiilor, ureea se include
în raţie în amestec cu melasa, sfeclă mărunţită şi concentratele. Pentru mărirea
ingestiei şi digestiei nutreţurilor, grosiere se aplică o prelucrare prealabilă a lor,
care constă în mărunţirea, stropirea cu soluţie de melasă (1:9 melasă-apă), ames-
tecarea cu nutreţuri suculente şi concentrate. Acest amestec de furaje se pregă-
teşte pentru fiecare tain, lăsându-se pentru încălzire timp de 12-14 ore.
Îngrăşarea pe bază de masă verde. Se face prin mai multe metode: cu
folosirea culturilor furajere sau a păşunilor naturale, cu administrarea nutreţu-
rilor concentrate sau fără ele. La folosirea păşunilor naturale tineretul taurin se
îngraşă începând cu vârsta de 12 luni. În funcţie de condiţiile zonale, durata
îngrăşării este de 5-6 luni. Tăuraşii supuşi acestui sistem de îngrăşare – trebuie
să fie castraţi la vârsta de 5-7 luni sau cel puţin cu 30 de zile înainte de a-i scoate
pe păşune. Performanţele maxime realizate la păşune coincid cu primele luni
ale sezonului de păşunat atunci când cantitatea şi calitatea furajelor verzi ating
valori nutritive optime. Performanţele de creştere şi îngrăşare scad în sezonul de
vară şi mai cu seamă în cel de toamnă, ca urmare a valorii nutritive şi cantităţilor
plantelor disponibile, precum şi datorită creşterii stării de îngrăşare a animalelor.
În asemenea cazuri se impune completarea raţiei la păşune cu nutreţuri însiloza-
te şi concentrate, ceea ce va permite menţinerea sporurilor mari în greutate.

265
 Îngrăşarea pe baza nutreţurilor verzi a culturilor furajere se realizează, de
regulă, în condiţii de stabulaţie a animalelor. Această metodă pe larg este utili-
zată în Republica Moldova. În aceste scopuri se alcătuieşte conveierul verde cu
folosirea următoarelor culturi: rapiţa de toamnă, secara, grâul, lucerna, sparceta,
porumbul şi sorgul. Raţiile alcătuite din nutreţuri verzi pe măsura necesităţii se
vor completa cu siloz, fânaj, fân şi concentrate pentru obţinerea unor sporuri
zilnice mari în greutate preconizate.

4.9. Metode de întreţinere a taurinelor destinate pentru producţia de carne

În funcţie de sistemele şi metodele de îngrăşare, taurinele sunt întreţinute
în stabulaţie permanentă (liberă sau legată) sau în stabulaţie (iarna) şi pe păşune
(vara). Adăposturile trebuie să asigure confortul necesar.
Caracteristicile şi amenajările interioare ale adăposturilor diferă în funcţie
de sistemul de întreţinere şi tehnologia aplicată, însă, în toate cazurile, ele trebu-
ie să asigure parametrii optimi de microclimat (temperatura optimă de 10-150C,
umiditatea – de 65-75% şi viteza curenţilor de aer – de 0,1-0,3 m/s).
Întreţinerea legată în stabulaţie. Se practică în adăposturi cu capacitatea
de 100-200 de locuri. Animalele sunt amplasate cap la cap pe două sau patru
rânduri. Dimensiunea patului de odihnă depinde de vârsta şi masa corporală a
animalelor şi alcătuieşte 130 cm pentru animalele cu masa sub 300 kg şi 160 cm
pentru animalele cu masa de circa 300-600 kg. Legarea este verticală, dejecţiile
se evacuează mecanizat cu ajutorul transportoarelor cu racleţi batanţi sau a la-
melor racloare sub grătar.
Nutreţurile se distribuie cu remorca tehnologică, iar adăparea se asigură
prin intermediul adăpătorilor automate, câte una pentru fiecare două animale.
Întreţinerea liberă în stabulaţie este cel mai răspândit sistem de întreţi-
nere a tineretului taurin pentru carne. În aceste scopuri se folosesc adăposturi
închise, amenajate cu boxe colective de câte 15-20 de locuri, ele au pardoseala
cu suprafeţe continui sau cu grătar. Frontul de furajare constituie 45 cm/cap pen-
tru animalele cu vârsta sub 12 luni şi 65 cm/cap pentru animale cu vârsta peste
12 luni. Suprafaţa pentru un animal în boxele colective constituie 1,5 m2 pentru
un animal cu vârsta sub 6 luni şi 1,7 m2 pentru un animal cu vârsta peste 12
luni. Alimentaţia cu apă se efectuează prin adăpători colective, câte una la două
loturi. Distribuirea furajelor se efectuează cu remorci tehnologice, iar evacuarea
dejecţiilor se face hidraulic sau mecanic.
Întreţinerea pe păşune. În perioada de vară păşunile trebuie să reprezinte
o parte integrată în fluxul tehnologic al diferitelor metode de îngrăşare.
La organizarea procesului de îngrăşare pe păşune, trebuie de avut în vedere,

266
că păşunatul se realizează în perioada dintre 1 mai – 15 octombrie, păşunile se
parcelează în 6-10 parcele, durata de păşunat este 4-6 zile, iar durata de refacere
a acestora este de 28-35 de zile. Pentru administrarea suplimentului de nutreţ
verde sau fibros şi concentrate, pe păşune, se asigură hrănitoare şi suporturi pen-
tru „brichetele” vitamino-minerale. Când păşunile se află la distanţe mari atunci
se amenajează tabere de vară prevăzute cu umbrare pentru odihnă, asigurând o
suprafaţă pentru odihnă de 2-2,2 m2 şi 4-5 m2 de padoc pentru un animal.
Tehnologia producerii cărnii în complexele industriale
Tipurile şi caracteristicile complexelor. Complexul pentru producerea
cărnii de bovine reprezintă o întreprindere agricolă specializată, cu nivel înalt
de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie. Complexul este con-
struit după un anumit proiect şi este dotat cu utilaj necesar, asigurat cu materiale,
mijloace tehnice, nutreţuri şi cadre calificate.
Complexele se clasifică după specializare şi forma de proprietate.
După tipul de specializare complexele pot fi:
- Cu ciclu închis (cuprinde perioadele de alăptare, creştere şi îngrăşare);
- Complexe specializate pentru alăptare şi creştere;
- Complexe specializate numai pentru îngrăşare.
După forma de proprietate, complexele pot fi: cu capital de stat, de tip coo-
peratist şi intergospodăresc.
În funcţie de condiţiile climaterice, complexele pot prezenta: adăposturi
închise, complexe de tip mixt şi platforme pentru îngrăşat.
În complexele, care prezintă adăposturi închise, toate procesele tehnologice
au loc în adăposturi. În cele de tip mixt, creşterea în cele două perioade (alăptare
şi creştere) are loc în adăposturi închise, iar îngrăşarea propriu-zisă se efectuea-
ză pe platforme pentru îngrăşat.
Complexele care prezintă adăposturi închise şi cele de tip mixt au capacita-
tea de 5000 şi 10000 de locuri, iar platformele pentru îngrăşat au capacitatea de
1000, 3000, 5000 şi 20000 şi mai multe locuri.
Popularea complexelor şi cerinţele privind selectarea viţeilor. Comple-
xele se populează cu viţeii din unităţile agricole. Relaţiile între complex şi uni-
tăţile agricole se stabilesc în baza unui contract, care prevede:
- Efectivul tăuraşilor care se vor transfera la complex în fiecare lună;
- Calitatea tăuraşilor cu indicarea vârstei şi a masei corporale;
- Măsurările efectuate în unităţile agricole pentru dezvoltarea normală a
tăuraşilor de la naştere până la transferarea la complex şi măsurările pentru pre-
venirea livrării viţeilor bolnavi.

267
 Pentru a obţine viţei sănătoşi, faţă de unităţile agricole se înaintează urmă-
toarele cerinţe:
- Lipsa în cadrul unităţilor agricole a bolilor infecţioase;
- Respectarea igienei întreţinerii vacilor şi a viţeilor în primele ore şi zile
după fătare;
- Respectarea cerinţelor zooveterinare la hrănirea vacilor gestante;
- Înţărcarea vacilor în termeni optimi, respectarea igienei fătării;
- Pregătirea zooveterinară a viţeilor pentru transportare la complex.
Pentru complexe se selectează viţei sănătoşi cu masa corporală de 45 kg la
vârsta de 10-20 de zile. Dacă aceste cerinţe nu pot fi respectate, masa corporală a
viţeilor selectaţi poate fi redusă la 35-40 kg. În aceste cazuri, complexele trebuie
să fie asigurate cu cantităţi suficiente de substituenţi de lapte şi furaj combinat.
Viţeii selectaţi pentru complexe se ecornează în unităţile de provenienţă la
vârsta de 5-15 zile de la naştere sau la sosirea la complex. Pentru aceasta se folo-
seşte termocauterul electric sau metoda chimică, utilizând hidroxidul de potasiu
(KOH) sau hidroxidul de sodiu (NaOH).
Înaintea îmbarcării viţeilor în maşini, ei trebuie să se cureţe, copitele se dez-
infectează cu soluţie de sulfat de cupru de 10% sau soluţie de formalină de 5%.
Viţeilor li se asigură o dietă de 3-4 ore înaintea plecării. Pentru prevenirea stresuri-
lor şi a altor boli de oboseală înaintea transportării viţeilor se administrează soluţie
de glucoză (la 2 l de apă fiartă cu temperatura de 38-400 C se adaugă 125 g de
glucoză, 3 ml de polivitamine A.D.E., 1 g de acid ascorbic, 1 mg de aminazină la
1 kg masă vie), apoi, intramuscular, se administrează 400-500 mii UI tetraciclină
sau oxitetraciclină. Laptele este exclus. Aminazina poate fi administrată şi intra-
muscular în doză de 0,5-0,7 mg/kg masă corporală sub formă de soluţie de 2,5%
în cazul când nu s-a efectuat prelucrarea complexă antistres.
Viţeii se transportă la complex cu mijloace auto specializate: iarna tempe-
ratura trebuie să fie de 15-160C, vara – de 250C şi viteza curenţilor de aer de 0,3-
0,5 m/s. Dacă transportarea durează până la 3-5 ore se poate transporta în poziţie
ortostatică şi pentru un viţel se asigură 0,3 m2, iar când durata transportării este
mai îndelungată atunci se asigură 0,6 m2.
După sosirea la complex, viţeii se examinează individual cu termometrie
obligatorie. Copitele se dezinfectează cu soluţie de sulfat de cupru de 10% sau
de formalină de 5%, învelişul pilos se tratează cu soluţie de clorofos de 1%, apoi
se usucă într-o cameră specială şi viţeii se repartizează pe loturi în funcţie de
masa corporală şi vârstă.
Tehnica hrănirii şi întreţinerii tăuraşilor la complexe. La întocmirea
raţiilor, criteriile principale sunt: vârsta, masa corporală şi sporul în greutate.

268
Eficienţa utilizării nutreţurilor este în funcţie de raportul substanţei uscate, ce-
lulozei, hidraţilor de carbon şi concentrarea energiei. Nu se recomandă schim-
barea frecventă a furajelor, iar în caz de necesitate trecerea de la un furaj la altul
se face treptat. Tăuraşii se cresc la complexe de la vârsta de 10-20 zile până la
16-18 luni, atingând masa corporală finală de 400-450 kg.
Creşterea şi îngrăşarea tineretului se împarte în trei perioade: alăptare, creş-
tere şi îngrăşare. Fiecare perioadă are specificul său legat de condiţiile de hrănire
şi întreţinere. Perioada de alăptare durează până la vârsta de 4-5 luni, de creştere
– până la 12-13 luni şi de îngrăşare – până la livrare (16-18 luni).
Hrănirea în perioada de alăptare. Această perioadă cuprinde două faze
câte 60 de zile. Pentru fiecare fază este elaborată schema de hrănire. În prima
fază se utilizează substituent de lapte, nutreţ combinat şi fân. Substituentul de
lapte se administrează prima dată la complex la 7-8 ore de la sosire câte 1,5-2
kg. Substituentul se dizolvă în apă la temperatura de 550 C în proporţie de 1:9.
Frecvenţa administrării substituentului de lapte este de 2 tainuri pe zi. Nutreţul
combinat (KR-1) conţine 1,27 UN şi 180 g de proteină digestibilă într-un kg de
furaj. În prima fază se cheltuiesc 30 kg de substituent de lapte, 35 kg furaj com-
binat şi 15,6 kg de fân pentru un animal.
În faza a doua (60 de zile) viţeii sunt hrăniţi cu nutreţ combinat (KR-2), care
conţine 1,0 UN şi 140 g de proteină digestibilă la 1 kg de nutreţ, fân de lucernă
şi senaj. Pe întreaga fază pentru un tăuraş se consumă: nutreţ combinat – 107 kg,
fân – 66 kg şi senaj – 88 kg.
În lipsa nutreţurilor concentrate standarde (KR-1 şi KR-2) se prepară ames-
tecuri de concentrate cu adausuri de substanţe minerale şi vitamine care vor
avea calităţi asemănătoare cu cele ale nutreţurilor combinate.
Hrănirea în perioada de creştere. În funcţie de intensitatea creşterii, această
perioadă poate fi diferită. La creşterea tăuraşilor până la vârsta de 16-18 luni cu
masa corporală de 450 kg această perioadă durează de la 4 până la 12-13 luni.
Pentru hrănirea tineretului se utilizează furajele concentrate, suculente, ver-
zi, grosiere, alte subproduse agricole şi ale industriei alimentare.
Pentru asigurarea tineretului cu proteină digestibilă în raţie se include fân,
senaj, făină de iarbă şi substanţe azotate neproteice. Paiele trebuie să fie supuse
prelucrării fizice, chimice sau biotermice pentru ridicarea valorii nutritive şi ca-
lităţilor gustative.
În perioada de vară când se foloseşte masa verde de lucernă, cantitatea nece-
sară de zahăr se echilibrează cu siloz de porumb şi melasă. La utilizarea masei ver-
zi de porumb cantitatea necesară de proteină se echilibrează cu fânaj din lucernă.

269
 Hrănirea în perioada îngrăşării. Există mai multe metode de îngrăşare în
funcţie de furajele utilizate: cu nutreţuri verzi, siloz, fânaj, deşeurile industriei
alimentare, concentrate şi granule. Pentru îngrăşare este supus tineretul în vârstă
de 12-15 luni cu masa medie de 300 kg. Pentru hrănirea tineretului în timpul
iernii se foloseşte silozul, fânajul, grosierele, concentratele, iar în timpul verii –
nutreţuri verzi şi concentrate. Pentru echilibrarea raţiilor se folosesc substanţe
azotate neproteice şi adausuri minerale. În unele zone se practică îngrăşarea cu
tăieţei de sfeclă. Sporul zilnic în greutate trebuie să fie de 900-1000 g, iar la
vârsta de 16-18 luni să se realizeze greutatea de 450 kg. În perioada îngrăşării,
furajele se administrează sub formă de amestecuri naturale cât şi granulate sau
brichetate. Hrănirea cu granule se începe cu 2-3 kg/cap/zi şi se trece la norma
deplină la a 10-12-a zi. La utilizarea granulelor, obligatoriu se foloseşte fân sau
paie câte 1-2 kg/cap/zi.
Sistemul de întreţinere. Tineretul taurin este întreţinut în complexe timp
de 15-18 luni şi cuprinde perioadele de alăptare, creştere şi îngrăşare. Amenaja-
rea interioară a adăposturilor depinde de vârstă şi masa corporală a tineretului.
Întreţinerea în perioada de alăptare se efectuează pe secţii cu capacitatea de
40-50 de viţei, care funcţionează în sistemul autonom de asigurare a proceselor
vitale. Viţeii se întreţin în boxe colective a câte 8-10 capete, la distanţa de 50 cm
de la pardoseală. Substituentul de lapte se pregăteşte cu ajutorul instalaţiei de
tipul AZM-0,8 şi se transportă în secţii prin conducte, unde se atribuie viţeilor
cu ajutorul găleţilor.
Întreţinerea în perioada de creştere în faza I-a (4-6 luni) se efectuează în
adăposturi, în boxe colective, câte 10-15 capete. Podeaua în adăposturi este cu
grătar, pentru odihnă se amenajează boxe individuale cu pardoseală din lemn.
Lungimea cuşetelor este de 1,3 m, lăţimea – de 0,6 m. Frontul de furajare este
de 40 cm/cap şi suprafaţa de întreţinere – de 1,5 m2/cap. Adăparea se realizează
prin adăpători de grup, iar administrarea furajelor – cu remorci tehnologice.
În faza a II-a (6-12 luni) tineretul este întreţinut în adăposturi de tip hală,
cu stabulaţie liberă, în boxe colective a câte 20 de capete. Pardoseala este din
grătar de beton armat cu lăţimea grilelor de 8 cm şi fante între ele de 3-3,5 cm.
Suprafaţa de întreţinere este de 1,7-1,8 m2/viţel, frontul de furajare – de 60 cm/
cap. Adăparea se efectuează cu adăpători de grup cu nivel constant. În această
perioadă adăposturile pot fi amenajate cu cuşete individuale, cât şi fără ele. Iar-
na adăposturile nu se încălzesc. Distribuirea furajelor se realizează cu remorci
tehnologice, dejecţiile se evacuează hidraulic sau mecanic. Regruparea nu se

270
admite, deoarece provoacă activitatea sexuală a tăuraşilor şi, ca rezultat, apar
stresuri şi traume.
Întreţinerea în perioada de îngrăşare. Această perioadă durează de la
vârsta de 12-13 până la 15-18 luni. Tineretul este întreţinut în adăposturi de tip
hală, cu stabulaţie liberă, în boxe colective câte 20 de capete, pe pardoseală din
grătar de beton armat; grilele cu lăţimea de 9 cm şi fante între ele de 4 cm. Adă-
patul se efectuează din adăpători de grup. Distribuirea furajelor se realizează cu
remorci tehnologice, iar dejecţiile se evacuează hidraulic sau mecanic. În aceas-
tă perioadă se acordă atenţie deosebită prevenirii stresurilor, deoarece tăuraşii
devin agresivi şi, ca rezultat, apar traume şi sacrificări înainte de termen.
Condiţiile igienice de întreţinere şi crearea microclimatului. La între-
ţinerea animalelor în adăposturi închise, productivitatea, sănătatea şi eficienţa
utilizării furajelor este în funcţie de microclimat. Microclimatul necorespunză-
tor influenţează negativ asupra animalelor de toate vârstele şi, în special, asupra
viţeilor în prima fază de creştere. Influenţa microclimatului asupra organismului
este condiţionată de mai mulţi factori, însă principalii sunt: temperatura, umidi-
tatea, viteza curenţilor de aer şi concertarea gazelor nocive (tabelul 55)
Tabelul 55
Parametrii microclimatului
Vârsta, luni
Indicii 10 zile – 9-14 şi
3-4 5-8
1 lună peste
Temperatura optimă, 0C 18-16 15-12 13-11 8-10
Umiditatea relativă a aerului, % 50-70 50-70 50-70 50-70
Viteza curenţilor de aer, m/s
Iarna 0,1 0,2-0,3 0,3 0,3-0,5
Vara 0,3-05 0,6-0,8 0,8-1,0 1-1,5
Conţinutul maximal de gaze:
Amoniac, mg/m2 10 15 15 15
Bioxid de carbon, % 0,15 0,25 0,25 0,25
Hidrogen sulfurat, mg/m3 5 10 10 10

Microclimatul optimal se asigură cu ajutorul ventilaţiei. Cu ajutorul ventilaţiei

se menţine temperatura, se elimină surplusul de umezeală, praful din aer şi gazele
nocive. Pentru reglarea schimbului de aer în adăposturi se instalează utilaj din seria
„Klimat-4”, care funcţionează în regim automat. Încălzirea cu raze infraroşii şi tera-

271
pia cu raze ultraviolete se efectuează cu instalaţia ICUF-1, dotată cu iradiatoare. Un
iradiator poate deservi două cuşti individuale în profilactoriu sau 4 m2 din suprafaţa
boxei colective. Este necesar de respectat regimul de lucru al instalaţiei, deoarece
mărirea dozei de iradiere influenţează negativ sănătatea tineretului. Lămpile infraroşii
trebuie să funcţioneze 24 de ore, cu întrerupere de 3 ore la hrănire, sau 3 ore încălzesc
şi 30 minute repaus. Lămpile ultraviolete trebuie să funcţioneze câte o oră pe zi.
Mecanizarea proceselor tehnologice. Furajele se administrează ca ames-
tec unic, iar pentru pregătirea lui trebuie să existe linii tehnologice de tipul
CORC-15, care mărunţesc şi amestecă furajele grosiere, silozul, senajul, con-
centratele, adausurile minerale şi masa verde.
Distribuirea furajelor se efectuează cu distribuitoare mobile sau staţionare.
Distribuitoarele mobile sunt mai sigure în exploatare şi dozează furajele, însă nu
se utilizează cca 30% din suprafaţa adăpostului (aleile de furajare).
Asigurarea cu apă este automatizată. Evacuarea dejecţiilor se face hidrau-
lic, prin plutire liberă şi mecanic.
Determinarea stării de îngrăşare a bovinelor şi organizarea livrării ani-
malelor îngrăşate. Îngrăşarea este un proces fiziologic, datorită căruia masa cor-
porală sporeşte şi care caracterizează cantitatea şi calitatea producţiei de carne.
Componenţa sporului zilnic al masei corporale nu este constantă şi se mo-
difică în dependenţă de ereditate, vârstă, starea de îngrăşare, nivelul de hrănire
etc. În componenţa carcasei viţelului nou-născut, la două treimi de ţesut muscu-
lar revine o treime de ţesut osos. În perioada postembrionară, ţesutul muscular
se dezvoltă mai intensiv ca cel osos.
La naştere, carcasa conţine o cantitate foarte mică de grăsime, care sporeş-
te treptat şi atinge cantităţi maxime spre sfârşitul îngrăşării. Grăsimea este cel
mai variabil component al corpului şi carcasei, iar componenţa morfologică şi
chimică a cărnii se modifică în funcţie de acumularea depunerilor de grăsime.
Starea de îngrăşare reflectă calitatea comercială a animalelor înainte de sacrifi-
care şi este determinată de dezvoltarea ţesutului muscular şi adipos. Bovinele,
conform standardului GOST 5110-87, se împart în următoarele grupe:
1. Animalele adulte: vaci, tauri, viţele care nu au fătat la vârsta de peste 3 ani.
2. Primipare: în vârstă până la 3 ani care au fătat o singură dată.
3. Tineret: tăuraşi, castraţi şi viţele în vârstă de peste 3 luni până la 3 ani.
4. Viţei: tăuraşi şi viţele în vârstă de la 14 zile până la 3 luni, hrăniţi prepon-
derent cu lapte.
Toate grupele de animale, în funcţie de starea de îngrăşare, se împart în
următoarele categorii:

272
 Animale adulte
1. Vaci, boi, viţele cu vârsta de peste 3 ani
I-a categorie – musculatura suficient dezvoltată, conformaţia corporală pu-
ţin unghiuloasă, spata se evidenţiază, coapsa puţin convexă, vertebrele lombare
şi dorsale, ischiii şi şoldurile se evidenţiază puţin: depunerile de grăsime există
la baza cozii, ischii, pliul iei.
A II-a categorie – musculatura dezvoltată mai puţin satisfăcător, conforma-
ţia corporală unghiuloasă, spata se evidenţiază esenţial, coapsa este plată, profil
concav, vertebrele lombare şi dorsale, ischii şi şoldurile se evidenţiază esenţial,
depunerile de grăsime în cantităţi mici pe ischii şi regiunea lombară.
2. Tauri
I-a categorie – conformaţia corporală rotunjită, musculatura bine dezvolta-
tă, toracele, spinarea, şalele şi regiunea posterioară destul de largi, oasele sche-
letului nu se evidenţiază, spata acoperită cu musculatură.
A II categorie – conformaţia corporală puţin unghiuloasă, oasele schele-
tului puţin se evidenţiază, musculatură suficient dezvoltată, toracele, spinarea,
şalele şi regiunea posterioară nu sunt largi, musculatura pe coapse şi spată mai
puţin dezvoltată.
3. Primiparele în vârstă de până la 3 ani trebuie să aibă masa corporală
peste 350 kg şi în funcţie de starea de îngrăşare se împart:
I-a categorie – conformaţia corporală largă, bine dezvoltată, spata şalele,
regiunea posterioară şi coapsa cu musculatură bine dezvoltată, vertebrele, ischii
şi şoldurile puţin se evidenţiază, depunerile de grăsime se află la baza cozii.
A II-a categorie – conformaţia corporală puţin unghiuloasă, musculatura
suficient dezvoltată, grebănul, vertebrele dorsale şi lombare, ischii, şoldurile se
evidenţiază, depunerile de grăsime lipsesc.
4.Tineret bovin – destinat sacrificării în funcţie de vârstă şi masa corporală
se împarte în patru clase conform standardului GOST 779-87 (tabelul 56).
Tineretul în vârstă până la doi ani, cu masa corporală peste 420 kg, se înca-
drează în clasa superioară.
Tineretul din clasa superioară, I-a şi a II-a se repartizează la categoria I-a, iar
din clasa a III-a în funcţie de starea de îngrăşare se împarte în două categorii:
I-a categorie – conformaţie corporală rotunjită, musculatura bine dezvolta-
tă, spată, şalele, coapsa şi regiunea posterioară bine îmbrăcate cu musculatură,
vertebrele lombare şi dorsale, ischii şi şoldurile puţin se evidenţiază, depunerile
de grăsime se află la baza cozii.

273
 Tabelul 56
Clasa tineretului conform masei corporale şi a carcasei
Clasa Masa corporală, kg Masa carcasei, kg Randamentul, %
Superioară Peste 450 Peste 230 51,1
I De la 400 până la 450 De la 195 până la 230 48,75
II De la 350 până la 400 De la 168 până la 195 48,0
III De la 300până la 350 De la 167 şi < 47,0

A II-a categorie – conformaţie corporală mai puţin rotunjită, musculatură

suficient dezvoltată, grebănul, vertebrele lombare şi dorsale, ischii şi şoldurile
se evidenţiază, depunerile de grăsime nu se palpează.
5. Viţeii, în funcţie de starea de îngrăşare, se împart în două categorii:
I-a categorie (de lapte) – musculatura suficient dezvoltată, vertebrele nu
se evidenţiază, învelişul pilos este neted, învelişul mucos al ochilor – alb fără
nuanţe roşii; a gingiilor – alb sau nuanţă puţin roz, a buzelor – alb sau cu nuanţă
galbenă. Masa corporală este peste 30 kg.
A II-a categorie (au folosit şi alte furaje) – musculatura dezvoltată mai puţin
suficient, vertebrele lombare şi dorsale se evidenţiază puţin. Învelişul mucos al
ochilor, gingiilor şi buzelor poate avea o nuanţă roşietică.
6. Taurinele, care după starea de îngrăşare nu corespund I-a sau a II-a cate-
gorie, se consideră slabe.
Taurinele îngrăşate se livrează întreprinderilor de prelucrare a cărnii. În
condiţiile Republicii Moldova taurinele se transportă la abator, în exclusivitate,
cu mijloace auto. Autocamioanele pot fi specializate sau obişnuite, însă acestea
necesită o pregătire specială.
7. Tineretul taurin se transportă în stare liberă, iar animalele adulte numai lega-
te. Aşezarea poate fi longitudinală sau transversală pe axul automobilului şi mixtă.
Orice transport pentru taurine trebuie însoţit de acte de proprietate şi certificat
de sănătate conform legislaţiei în vigoare. Înainte de îmbarcarea în mijloacele de
transport, animalele se cântăresc şi se completează actele de proprietate.
Există două metode de livrare – conform masei vii şi conform cantităţii şi
calităţii cărnii.
La livrarea animalelor conform masei vii, plata se efectuează ţinându-se
cont de masa vie şi starea de îngrăşare a animalului, iar la livrarea animalelor
conform cantităţii şi calităţii cărnii, plata se efectuează în corespundere cu gre-
utatea şi categoria carcasei.

274
 Capitolul V. TEHNOLOGII ÎN CREŞTEREA SUINELOR

5.1. Importanţa creşterii şi particularităţile bioeconomice ale suinelor

Creşterea suinelor reprezintă o ramură de producţie animală de mare im-

portanţă, cu tradiţie îndelungată, considerată una din preocupările populaţiei
încă din cele mai vechi timpuri. Specia suine este mare producătoare de carne,
precum şi de diverse alte produse. În Republica Moldova creşterea suinelor asi-
gură circa 55% din producţia totală de carne, iar la nivel mondial – 38-42% din
consumul uman total de carne, însă sunt ţări unde carnea de porc ocupă până la
60-70%. În prezent, peste 80% din populaţia globului consumă carne de porc
sub formă proaspătă sau de preparate, aceasta constituind o sursă principală în
asigurarea cu proteine de origine animală. Carnea de porc are o valoare energeti-
că superioară cărnii altor specii de animale, unde capacitatea calorică constituie
3000-3200 kcal, pe când la bovine – 1550 kcal, la ovine – 1250 kcal. Proporţia
de apă este mai mică în carnea de porc, de aceea posibilităţile de conservare sunt
mai mari. Grăsimea de porc are o mare valoare energetică (8100 kcal/kg), con-
stituind o sursă importantă în echilibrarea balanţei energetice în alimentaţie. Din
carnea de porc se pot obţine foarte multe produse, ca: semipreparate, mezeluri,
afumături, conserve etc., cu calităţi gustative deosebite şi care se conservă mai
uşor faţă de produsele ce se obţin din carnea altor specii de animale.
În lume se numără circa 965,8 mil. suine, iar în Republica Moldova efecti-
vul constituie 511,8 mii de capete, producţia de carne fiind corespunzător de 102
mil. tone şi 56,89 mii tone.
Creşterea suinelor are o importanţă economică deosebită, fapt ce se da-
torează însuşirilor biologice pe care le prezintă această specie: prolificitate şi
precocitate mare, adaptivitate bună la condiţiile de mediu, rezistenţă la boli, ca-
pacitate foarte bună de folosire a hranei, care determină realizarea unor sporuri
zilnice mari cu un preţ de cost relativ scăzut. În consecinţă, se poate obţine o
producţie eficientă în baza folosirii animalelor înalt productive, a mecanizării şi
automatizării proceselor de muncă.
Creşterea suinelor prezintă avantaje sociale prin utilizarea eficientă a forţei de
muncă, întrucât procesele de producţie nu sunt sezoniere, ceea ce dă posibilitate ca
muncitorii să se specializeze într-o anumită activitate, să-şi îmbogăţească cunoş-
tinţele teoretice şi practice. Procesele de producţie sunt, în majoritate, mecanizate,
factor important pentru remunerarea personalului în sectorul respectiv. Caracte-

275
rele morfologice ale suinelor prezintă o serie de particularităţi faţă de alte specii
de animale, şi anume: suinele se caracterizează printr-o talie şi greutate corporală
mijlocie spre mare, cu înălţimea la crupă mai mare cu 3-5 cm decât talia. Greu-
tatea corporală poate atinge la femele 180-250 kg, iar la masculi (stare de adult)
– 250-350 kg, uneori chiar până la 400 kg. Lungimea corpului variază de la 125
până la 162 cm. Animalele tinere îngrăşate pot acumula o masă corporală de 110-
120 kg la vârsta de 6-8 luni. Înălţimea la greabăn este de 70-90 cm în funcţie de
rasă. În ansamblu, corpul are formă cilindrică şi alungită. Capul este relativ mic,
reprezentând circa 5-6%, iar membrele 2,5% din greutatea corpului. Totodată sunt
slab dezvoltate şi organele interne, inima şi pulmonii, reprezentând 1,2%, iar tubul
digestiv – aproximativ 2,7%. Aceste caracteristici determină un randament foarte
bun la sacrificare. Suinele se caracterizează prin fecunditate ridicată, astfel, în con-
diţii optime de creştere, se poate realiza un coeficient de fecunditate de 92-96%.
Durata gestaţiei la suine este de 115-116 zile, timp relativ scurt în comparaţie cu
bovinele şi ovinele, fapt ce permite obţinerea a 2,3-2,6 fătări pe an.
La majoritatea raselor de suine prolificitatea constituie 10-12 purcei la o
fătare, iar când se obţin 2,0-2,6 fătări pe an, cu 20-26 de purcei, sunt îngrăşaţi
până la 100-120 kg şi produc peste 2 tone de carne în masă vie.
Suinele se caracterizează prin precocitate înaltă, la vârsta de 7-8 zile purceii
îşi dublează masa corporală de la naştere, la vârsta de 6 luni realizează 60-65% din
masa corporală a adultului, iar la 23-24 luni îşi încheie creşterea. Vârsta atingerii
masei corporale de 100 kg la toate rasele constituie, în medie, 195 de zile.
Viteza de creştere a purceilor la vârsta de 2-4 luni este de 500-550 g, iar în
perioada intensivă de îngrăşare – 750-900 g, limita biologică fiind de 1500 g pe
zi. Consumul de nutreţuri pe kg spor constituie 2,5-4,0 UN, fapt ce confirmă o
valorificare foarte bună a furajelor. Fiind animale omnivore, porcii pot utiliza un
sortiment foarte variat de furaje de origine vegetală şi animală. Pe lângă nutre-
ţurile concentrate ei consumă şi masă verde, cartofi, sfeclă furajeră, precum şi
reziduuri industriale de origine animală.
Suinele realizează un randament la sacrificare cu mult superior altor specii
de animale. La masa corporală de 110-115 kg, randamentul la sacrificare con-
stituie 75-80%.
Specia suine dispune de o mare capacitate de aclimatizare şi adaptare, se
creşte în majoritatea zonelor climaterice, şi se adaptează uşor la creşterea exten-
sivă sau intensivă, dar şi la creşterea în unităţile de tip industrial.
Toate aceste însuşiri biologice a suinelor asigură posibilitatea să producă o can-
titate mare de carne într-un scurt interval de timp, valorificând eficient furajele să asi-
gure o utilizare şi amortizare bună a adăposturilor şi o eficienţă economică ridicată.

276
 Însuşirile morfo-fiziologice şi economice ale suinelor. Scopul principal al
creşterii suinelor este obţinerea unei producţii superioare de carne de bună cali-
tate cu consumuri reduse de furaje. Producţia suinelor este corelată cu caractere-
le morfologice, cum ar fi: exteriorul şi conformaţia, fiziologice – prolificitatea şi
precocitatea şi economice – consumul specific de furaje şi randamentul la sacrifi-
care. Cunoaşterea însuşirilor morfo-fiziologice şi bioeconomice permit stabilirea
metodelor de înmulţire, de creştere şi ameliorare ale suinelor. Studierea acestor
însuşiri este foarte necesară, ţinând seama de relaţia dintre formă şi funcţiunea
unor regiuni şi organe, modul în care acestea condiţionează producţia.
Însuşirile morfologice. Una dintre principalele însuşiri este exteriorul sui-
nelor, prin care se înţelege totalitatea caracterelor fenotipice sau ansamblul carac-
terelor morfologice exterioare, care caracterizează un animal. Exteriorul reprezin-
tă o caracteristică de rasă şi variază în funcţie de vârstă, sex, starea de întreţinere şi
de sănătatea individului, fiind într-o strânsă legătură cu constituţia şi cu rezistenţa
organismului, precum şi cu însuşirile productive ale animalelor. Studiul exteri-
orului ne ajută la aprecierea corectă a rasei şi a tipului productiv. Activitatea de
selecţie este îmbinată de însuşirile de exterior. Principalele subiecte în aprecierea
exteriorului sunt conformaţia şi dezvoltarea corporală în ansamblu şi a diferitor
regiuni corporale, culoarea, părul şi pielea, sănătatea animalului.
Conformaţia corporală reprezintă aspectul exterior sau formatul corporal
al suinelor, care depind de lungimea şi lărgimea regiunilor corporale. Pentru
fiecare rasă sau tip morfo-productiv este caracteristică o anumită conformaţie,
exprimând dezvoltarea corporală. Ea poate fi armonioasă sau defectuoasă, fiind
influenţată de condiţiile de mediu, dar şi de vârsta animalului.
Pentru o apreciere mai profundă a regiunilor corporale, corpul suinelor se
împarte în trei părţi: anterioară, mijlocie şi posterioară. Partea anterioară cuprin-
de 5 regiuni: capul, gâtul, greabănul, pieptul şi membrele anterioare. Ea este
dezvoltată mai bine la masculi, decât la femele, la rasele primitive comparativ
cu rasele ameliorate fiind un neajuns, deoarece în această regiune se produce
carne de calitate mai inferioară.
Capul privit în ansamblu ne poate da informaţii despre rasa, precocitate şi
modul de întreţinere a porcinelor. Capul mic este caracteristic pentru rasele pre-
coce. S-a stabilit o corelaţie pozitivă între lărgimea capului, calitatea carcasei şi
randamentul la sacrificare. Urechile reprezintă un caracter de rasă, fiind scurte şi
purtate în sus (Hampshire), mijlocii şi purtate în sus şi înainte (Marele alb), mari
şi atârnate în jos (Landrace).
Gâtul trebuie să fie bine îmbrăcat cu musculatură, rasele primitive au gâtul
lung, slab şi musculatura slab dezvoltată.

277
 Greabănul cuprinde primele 6-7 vertebre dorsale, trebuie să fie lung, larg şi
cu musculatura bine dezvoltată.
Pieptul este reprezentat de partea anterioară a cutiei toracice. Regiunea tre-
buie să fie largă, adâncă cu musculatură uniform dezvoltată. Aceasta asigură
o bună dezvoltare a aparatului respirator şi circulator, organismul obţinând o
rezistenţă şi vitalitate mai mare.
Membrele anterioare este de dorit să fie normal dezvoltate, să nu prezinte
defecte (membre în formă de „x”).
Partea mijlocie este prezentată de următoarele regiuni corporale: spinarea,
şalele, abdomenul, ugerul (la scroafă) şi furoul (la vier), toracele şi flancurile.
În regiunea spinării şi şalelor se formează carne de calitate superioară,
cantitatea fiind determinată de dezvoltarea muşchiului lungul dorsal. De aici
spinarea trebuie să fie largă, lungă, dreaptă, iar muşchiul în secţiune să aibă o su-
prafaţă cât mai mare. S-a constatat, că există o corelaţie pozitivă între suprafaţa
„ochiului de muşchi” şi calitatea carcasei. Animalele care valorifică slab hrana,
tardive şi sub acest aspect neeconomice – au spinarea îngustă, ascuţită, convexă.
Şalele trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi spinarea.
Toracele larg şi adânc – indică starea sănătăţii, deoarece aici se află inima
şi pulmonii. Cavitatea toracică (forma, dimensiunile) variază în funcţie de tipul
morfo-productiv, starea de sănătate şi condiţiile de alimentaţie a animalelor.
Flancurile asigură o carne de calitate superioară, de aceea trebuie să fie
largi, adânci, cu musculatură bine dezvoltată.
Ugerul are ca bază anatomică glanda mamară, care este reprezentată de
8-14 mameloane (sfârcuri), repartizate simetric pe două rânduri. Aşezarea sfâr-
curilor influenţează producţia de lapte a mamelelor. Perechile 1-4 toracale (sfâr-
curi pectorale) produc cea mai mare cantitate de lapte, perechile 6-7 abdominale
au o cantitate mai mică de lapte. Ultimele perechi de sfârcuri produc cantitatea
cea mai mică de lapte. Se scot de la reproducţie scroafele cu sfârcuri asimetrice
înfundate, mici, care nu pot fi supte de purcei.
Furoul la vieri este plasat în regiunea abdomenului şi trebuie să fie integru,
bine prins, având funcţia de adăpostire şi protejare a penisului.
Partea posterioară este regiunea care produce cea mai mare cantitate de
carne macră, fiind cuprinsă de membrele posterioare şi crupă, ultima trebuie să
fie largă, lungă, dreaptă şi bine îmbrăcată în musculatură, din care să se poată
pregăti un jambon de calitate înaltă.
Membrele posterioare trebuie să fie bine dezvoltate, iar musculatura să se
extindă până la jaret.
O altă însuşire morfologică a suinelor este culoarea părului şi a pielii. Este

278
o însuşire cu caracter de rasă. La suine deosebim următoarele culori: albă, întâlnită
la majoritatea raselor (Marele alb, Landrace, Yorkshire), blondă (Mangaliţa), nea-
gră (Marele negru), roşie (Duroc) şi bălţată (Pietrain). Cea mai preferată culoare
este cea albă, deoarece asigură un aspect plăcut al carcaselor, însă animalele de
această culoare prezintă mai puţină rezistenţă şi sunt favorizate de insolaţie.
Dentiţia reprezintă o caracteristică morfologică. Purceii se nasc cu 8 dinţi
de lapte, iar până la vârsta de 3 luni se formează 28 de dinţi. Schimbarea dinţilor
de lapte începe la vârsta de 7-8 luni, iar la 20 de luni se instalează dentiţia per-
manentă în număr de 44 de dinţi.
Însuşirile fiziologice. Suinele sunt animale omnivore, adică consumă şi
valorifică o gamă largă de nutreţuri pe care le transformă eficient în carne de
calitate. La această specie de animale prolificitatea şi precocitatea sunt destul de
ridicate, asigurând o stare fiziologică corespunzătoare reproducţiei la vârsta de
8-10 luni. Scroafele sunt animale poliesterice, manifestând călduri pe tot par-
cursul anului, indiferent de anotimp. Anume din aceste considerente creşterea şi
îngrăşarea suinelor este eficientă.
O însuşire fiziologică foarte valoroasă, care influenţează cantitatea şi calitatea
producţiei este temperamentul, care indică tipul şi intensitatea reacţiilor nervoase
şi endocrine ale organismului la condiţiile de mediu. Temperamentul se corelează
cu capacitatea de reproducţie şi tipul constituţional. Cele mai principale tipuri de
temperament sunt: temperament vioi, caracteristic animalelor precoce, tempera-
ment limfatic, mai mult întâlnit la animalele cu constituţie grosolană şi tempera-
ment nervos caracteristic pentru animalele fricoase, neliniştite, agresive. Cele mai
dorite pentru exploatare sunt animalele cu temperament vioi.
Particularităţile bioeconomice. Actualmente, se remarcă o tendinţă de
creştere a producţiei şi a consumului cărnii de porc, având la bază importante
caracteristici biologice şi economice. Producerea unor mari cantităţi de carne
la un cost redus este asigurată de însuşirile biologice, cum ar fi: prolificitatea şi
precocitatea ridicată, consumul specific redus de furaje, capacitatea suinelor de
a se adapta la condiţii intensive de creştere şi exploatare, precum şi randamentul
mare la sacrificare. Frăgezimea, suculenţa, marea valoare nutritivă, precum şi
calităţile gustative superioare ale produselor cărnii de porc influenţează mult
solicitările şi preferinţele consumatorilor. Suinele se adaptează cel mai bine la
modificările care se produc în tehnologiile de creştere şi exploatare, realizând
într-un timp relativ scurt o cantitate mai mare de carne, determinată de faptul, că
ciclul de reproducţie este mai redus, iar creşterea lor în greutate este mai rapidă.
Astfel, o singură scroafă, prin purceii fătaţi, poate asigura o producţie anuală de
peste 2000 kg de carne în masă vie.

279
 Producţia suinelor. Producţia principală a suinelor constituie carnea, care
este mult apreciată de către consumatori, deoarece conţine o valoare energetică
ridicată, este suculentă, fragedă şi cu gust foarte plăcut. În prezent, grăsimea de
porc este încadrată la producţia secundară, deoarece este consumată de către om
într-o proporţie mai redusă şi doar în rezultatul unor prelucrări speciale. Cu toa-
te acestea, slănina, provenită de la suine, este consumată cu plăcere sub formă
prelucrată, mai ales cea provenită de pe regiunile dorsale şi din cea a pieptului.
Eforturile cercetărilor şi ale tehnologiilor moderne sunt canalizate în direcţia
sporirii producţiei de carne în carcasă şi reducerii grăsimii, precum şi a părţilor
cu carne de calitate medie sau cu proporţii reduse de carne. Din punct de vedere
al calităţii cărnii de suine, se preferă carnea „slabă”, cu fibre musculare fine, uşor
sau mediu marmorată cu grăsime.
Factorii care influenţează producţia la suine. Producţia suinelor este in-
fluenţată de factorii endogeni şi exogeni (sau interni şi externi). În categoria fac-
torilor endogeni (sau interni) intră: rasa, vârsta, sexul, individualitatea, starea
de sănătate şi, mai nou, gradul de consangvinizare.
Rasa are influenţa cea mai mare asupra producţiilor obţinute de la suine,
în special asupra producţiei de carne. Rasele de suine, care, în urma sacrificării
oferă cantităţi de carne de calitate superioară, sunt: Landrace, Duroc, Marele
alb, Hampshire, Yorkshire şi Pietrain. În mod curent, spunem despre o carcasă
că este de calitate superioară când posedă proporţii ridicate de carne de calitate
(muşchiuleţi, cotlete, jamboane) şi redusă de slănină şi oase. Există diferenţe
între rasele locale şi cele specializate, dar şi între rasele pure şi hibrizi, privind
viteza de creştere, valorificarea hranei, calitatea carcasei şi calitatea cărnii. Por-
cinele din rasa Marele alb realizează, în perioada de îngrăşare, un spor mediu
zilnic de cca 620-710 g cu un consum de 3-4 kg furaj/kg spor, iar rasa Duroc
750-800 g, cu un consum de 3,1-3,2 UN.
Dintre principalele rase care se cresc în Republca Moldova, în ultimul timp, se
remarcă rasa Pietrain, alături de rasele Landrace, Duroc şi Hampshire, mai ales în
ceea ce priveşte proporţiile de carne în carcasă şi greutatea jamboanelor. Proporţii
ridicate de carne în carcasă se obţin şi de la animalele trirasiale, rezultate din încru-
cişarea scroafelor F1 (Landrace x Marele alb) cu vierii din rasele Duroc, Pietrain sau
Hampshire. Rezultate foarte bune se înregistrează şi de la metişii tetrarasiali, obţinuţi
în unităţile industriale, în care forma maternă este reprezentată de scroafe F1 (Lan-
drace x Marele alb) şi vierii hibrizi F1 (Hampshire x Pietrain sau Duroc).
În prezent, se pune un mare accent pe liniile paterne de vieri sau pe liniile
sintetice, care contribuie la formarea unor hibrizi de mare productivitate, alături
de liniile materne.

280
 Sexul influenţează asupra producţiilor obţinute de la suine, atât prin sporu-
rile diferenţiate de creştere în greutate vie, cât şi prin calitatea carcasei. Se con-
stată, în general, că până la vârsta de 6 luni, sporurile cele mai mari de creştere
se înregistrează la vieruşi, urmaţi de masculii castraţi, apoi de scrofiţe.
Până la vârsta specificată mai sus, calitatea carcasei este, de asemenea, mai
bună la vieruşi; la această categorie înregistrându-se şi cele mai reduse gro-
simi medii ale stratului de slănină dorsală. Se evidenţiază valorile superioare ale
scrofiţelor şi după viteza de creştere.
Vârsta influenţează producţia de carne obţinută de la suine, în sensul că
la animalele tinere producţia este majoră celor adulte. Producţiile de carne şi
grăsime, în valori absolute, cresc odată cu vârsta, însă proporţia de oase scade.
Ţesutul muscular are o creştere relativ constantă până la greutatea de 60-70 kg,
însă de la greutatea de peste 90 kg se înregistrează depuneri mai mari de ţesut
adipos. Evoluţia dimensiunilor corporale sunt în strictă concordanţă cu vârsta
animalului. Odată cu înaintarea în vârstă şi creşterea greutăţii corporale se înre-
gistrează şi o scădere constantă a cantităţii de apă. Cu toate acestea, în condiţiile
Republicii Moldova, greutatea suinelor eficientă de sacrificare variază între 100-
120 kg, în funcţie de rasă şi tehnologia de îngrăşare, când se înregistrează şi cele
mai convenabile randamente la sacrificare.
Factorii exogeni sunt prezentaţi de alimentaţie, tehnologiile de exploatare,
livrare şi transportul porcinelor.
Alimentaţia are o influenţă deosebită atât asupra vitezei de creştere şi a efi-
cienţei economice, cât şi asupra calităţii carcaselor şi a cărnii la porcine. Hrănirea
necorespunzătoare, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, micşorează produc-
ţia animalelor, precum şi calitatea cărnii şi a slăninii. Folosirea în alimentaţia por-
cinelor a furajelor cu miros specific influenţează calitatea cărnii la suine.
Tehnologia de exploatare influenţează, de asemenea, producţia de carne.
Pentru realizarea potenţialului genetic, porcinele trebuie să posede condiţii op-
time de temperatură, umiditate, ventilaţie, precum şi densitate în boxe. Aceste
condiţii sunt create în funcţie de categoria de vârstă a animalelor, greutatea cor-
porală şi starea fiziologică. Spre exemplu, temperatura normală pentru scroafele
lactante este de 18-200C, iar pentru purceii sugari în prima săptămână de viaţă
– de 30-320C. În acest caz, se aplică încălzirea locală a purceilor.
Livrarea şi transportul porcinelor reprezintă operaţiuni importante, care
influenţează atât cantitatea, cât şi calitatea cărnii.
Odată cu intensificarea îngrăşării porcinelor şi obţinerii cărnii de calitate
superioară, este foarte important să nu se admită pierderi ale producţiei la reali-
zare. În timpul pregătirii pentru sacrificare (care durează 22-36 de ore), gospo-

281
dăriile pierd până la 3,5-4,5 la sută din producţia obţinută în masa vie. Pierderi
considerabile se marchează la transportarea animalelor, fapt demonstrat de nu-
meroase studii. Animalele care sunt transportate suportă o serie de manipulări.
Operaţiunile de încărcare-descărcare din mijlocul de transport şi până la destina-
ţie produc animalelor o serie de şocuri de o intensitate mai mare sau mai mică,
mai ales la porcii hibrizi.
Statisticile internaţionale confirmă faptul, că cele mai multe şi mai grave
consecinţe se înregistrează la transportarea porcilor. Tehnologiile intensive de
producere a cărnii de porc, de regulă, prevăd întreţinerea porcilor fără padocuri,
unde mişcările se limitează, ca urmare membrele la ei sunt mai puţin rezistente
şi animalele foarte greu suportă transportarea la distanţe, mai ales dacă într-o
maşină sunt transportaţi porci din diferite loturi, ori dacă se folosesc mijloace de
transport nespecializate. Pierderile prin transport rezultă din animalele moarte
şi reducerea masei corporale. Înrăutăţirea calităţii cărnii (masa vie) a porcinelor
transportaţi cu automobile la distanţa de 25 kg se micşorează cu 1,4 la sută, de
60 km – cu 4,1 la sută, de 250 km – cu 4,3 la sută deoarece pierderile se pot mări.
Masa ţesuturilor afectate care se înlătură din carcasă atinge greutatea de 5-9 kg.
S-a constatat, că distanţa de transportare influenţează procentual din pierderi,
mai ales când temperatura depăşeşte +100C.
În general, osteneala (istovirea), traumatizarea, supraîncălzirea ori suprară-
cirea animalelor micşorează rezistenţa organismului şi creează condiţii normale
pentru pătrunderea microorganismelor din intestine prin sistemul sangvinic în
muşchi şi organe.
Pierderile la transportare se măresc şi când viteza automobilului încărcat
depăşeşte 60 km/oră, pe drumuri de asfalt şi 40 km/oră pe drumuri de ţară, în
caz de frânare bruscă, atârnare brutală faţă de animale la încărcare-descărcare.
În toate cazurile, în afară de pierderile în masă vie, considerabil se înrăutăţesc
indicii de calitate a cărnii, iar aceasta influenţează asupra proprietăţilor tehnolo-
gice ale cărnii de porc.
Aprecierea producţiei de carne după sacrificare. După sacrificarea sui-
nelor, carcasele se supun unor operaţiuni multiple pentru măsurarea greutăţii şi
a dimensiunilor acestora.
Prin carcasă se înţelege corpul animalului sacrificat, fără organe interne şi
fără extremităţile membrelor. Sacrificarea cuprinde mai multe operaţii, care se
fac după o anumită schemă tehnologică. Ordinea operaţiilor pentru obţinerea
carcaselor este stabilită printr-o tehnologie specială, care diferă în funcţie de
scopul urmărit şi se desfăşoară în spaţii adecvate.
În figura 108 se prezintă cantităţile medii ale produselor principale, secun-

282
dare şi subproduse, obţinute prin sacrificarea unui porc de 100 kg în viu, cu un
strat de slănină dorsală de 10 mm (după Aurelia Cuc, 2006).
Pentru aprecierea carcaselor sunt utilizate mai multe metode, care se pot
grupa: în metode directe şi metode indirecte.
Metodele directe se bazează pe tranşarea şi degresarea totală a carcasei,
urmată de separarea acestuia în carne (carne, oase) şi în grăsime (slănină + osân-
ză). După cântărirea separată a cărnii şi apoi a grăsimii şi oaselor se calculează
raportul sau proporţia carne/grăsime. Metoda este precisă, dar solicită un volum
mare de muncă. Concomitent se separă şi porţiunile cu carne de calitate supe-
rioară (cotlet, antricot, muşchiuleţ, şuncă posterioară sau jambon, şuncă anteri-
oară sau spată etc.), calculându-se diferite rapoarte sau procente. În continuare,
oasele se separă de carne şi se calculează raportul carne/oase, care constă din în
sumarea cărnii, slăninii şi osânzei împărţită la oase.
Metodele indirecte se bazează pe existenţa unor corelaţii pozitive sau ne-
gative între anumite dimensiuni ale carcasei şi proporţiile de carne sau de gră-
sime. Efectuarea măsurătorilor pe carcase, ca de altfel şi tranşarea acestora, se
fac după 24 de ore de la sacrificare, timp în care sunt zvântate şi depozitate la
temperatura de 40C. Pentru aprecierea carcaselor se utilizează determinări di-
mensionale, gravimetrice şi planimetrice.
Dintre determinările dimensionale prezintă importanţă lungimea mare a
carcasei. Cu cât aceasta va fi mai mare cu atât vom obţine mai multă carne de
calitate superioară. Diferenţele reduse dintre lungimea mare şi lungimea mică
ale carcaselor prezintă garanţia că există mai multă carne de calitatea superioară
şi mai puţină de calitate medie (din regiunea gâtului). De asemenea, sunt dorite
diferenţe reduse între lungimea externă şi cea internă a carcasei. Diferenţe mari
sunt mai mult pe seama stratului de slănină, deci în carcasă sunt proporţii redu-
se de carne. De mare importanţă este determinarea şi apoi calcularea grosimii
medii a stratului de grăsime dorsală: cu cât valoarea medie va fi mai redusă cu
atât carcasa se va încadra la calitatea superioară, deci are mai multă carne. Şun-
ca posterioară se apreciază prin lungimea şi prin perimetrul jambonului, iar în
unele situaţii şi de suprafaţa nucleului cărnos din jambon.
Determinările planimetrice sunt utilizate pentru calcularea suprafeţei co-
tletului şi, separat, a suprafeţei „ochiului de muşchi”, lungul dorsal (Longissi-
mus dorsi).
O carcasă de calitate superioară are şi partea cărnoasă din cotlet mare şi
grăsimea redusă, existând o corelaţie strâns pozitivă între suprafaţa „ochiului
muşchiului” şi proporţia de carne din carcasă.

283
 Greutatea vie 100 kg

Figura 108. Produsele obţinute la sacrificarea unui porc de 100 kg

Pe baza datelor obţinute se poate calcula şi raportul carne/grăsime din

cotlet, raport care este corelat cu raportul carne/grăsime din întreaga carcasă.
Datorită importanţei determinării suprafeţei „ochiului de muşchi” Longissimus
dorsi s-au preluat şi alte metode, numite liniare, când se iau în calcul lărgimea
şi înălţimea muşchiului lungul dorsal, determinate pe conturul (desenul) muş-
chiului efectuat pe secţiune transversală. Cea mai exactă metodă este cea care
prevede utilizarea planimetrului polar.
În tabelul 57 redăm influenţa vârstei la sacrificare şi a tipului morfo-produc-
tiv asupra proporţiilor părţilor componente ale carcaselor la rasa Marele alb.

284
 Tabelul 57
Structura morfologică a carcaselor la suine în funcţie de vârstă şi ti-
pul morfo-productiv (după Şeico I., Smirnov V., 2005)
Tipul morfo-productiv
Ţesuturile Indicele mediu în %
Vârsta, luni
carcasei din masa carcasei grăsime carne/ bacon
grăsime
3 63,7 62,4 63,5 65,4
Muscular
6 51,8 49,6 51,7 53,8
3 21,8 23,6 21,5 19,7
Adipos
6 38,4 40,8 38,6 36,2
3 14,5 14,0 15,0 14,9
Osos
6 9,8 9,6 9,7 10,0

Determinările gravimetrice prevăd cântărirea carcaselor şi calcularea randamen-

tului. Randamentul la sacrificare poate fi determinat: la cald, la rece şi comercial.
Randamentul la rece este cel mai mic (cu circa 2,5%) iar cel comercial cel
mai mare, deoarece sunt incluse şi organele comestibile. Randamentul la rece la
suine este mai mare faţă de alte specii, acesta fiind cuprins între 70-75%. Cele
mai mari valori se înregistrează la rasa Pietrain (cca 82%), iar la hibrizi valorile
se apropie de 85%. Raportul carne/grăsime se stabileşte calculând cantitatea de
carne ce revine la 1 kg de grăsime. La rase de carne sau hibrizii acesteia raportul
carne/grăsime poate fi de 3,5/1, pe când la cele de grăsime este de 1/1 şi chiar
mai redus. Raportul carne/oase se determină în scop ştiinţific, când după dezo-
sarea carcasei se face cântărirea oaselor şi separat a cărnii şi a grăsimii. Valorile
calculate ne arată câtă carne + grăsime revine la 1 kg de oase. Aceste valori
diferă în funcţie de rasă, finisarea îngrăşării (vârsta şi greutatea la sacrificare),
precum şi de alţi factori.
Unităţile de creştere şi îngrăşare a suinelor nu vor performa, decât prin
practicarea unor tehnologii de selecţie şi hibridare, hrănire şi exploatare, moder-
ne şi eficiente (Bereş, L., et al, 1994).
Utilizarea acestor tehnologii trebuie să asigure creşterea continuă a calităţii
carcaselor şi a cărnii prin reducerea consumului de furaje pe kilogram spor.
Performanţele şi competitivitatea nu se pot obţine cu profitabilitate decât prin
creşterea hibrizilor tri- şi tetra-rasiali cu folosirea în schemele de încrucişare a
celor mai productive rase, linii şi tipuri de suine, aclimatizate şi selecţionate în
condiţiile autohtone (Dinu, I., et al, 2002). Intensitatea de creştere, capacitatea
de îngrăşare şi producţia la suine, în mare măsură, depind de valoarea materia-
lului biologic folosit pentru îngrăşare.

285
 Producătorii privaţi (fermierii) trebuie să aplice hotărât tehnicile moder-
ne de creştere şi îngrăşare a porcinelor, fiind profitabile incontestabil. Pentru
obţinerea unor producţii de calitate este necesară o valorificare mai eficientă a
fenomenului heterozis prin realizarea liniilor sintetice selecţionate pentru anu-
mite caracteristici şi direcţii de productivitate (Cabanov V., 2005). Populaţiile
de suine formate, precum şi genotipurile de import, fiind folosite eficient, pot fi
foarte utile în acest proces.
Pentru crescătorii de suine este important ca hibridul produs să posede o ener-
gie de creştere superioară şi un consum specific redus pe kg spor. Pe procesator mai
mult îl interesează calitatea carcaselor pentru a obţine produse competitive. Rezulta-
tele determinării indicilor de calitate a carcaselor sunt prezentate în tabelul 58.
Tabelul 58
Rezultatele aprecierii carcaselor la tineretul suin
Grosimea
Perime-
Masa Lungi- stratului
Masa muş- trul jam-
Combinări de rase carca- mea car- de slănină
chiuleţului, g bonu-
sei, kg casei, cm la spinare,
lui, cm
mm
Marele alb x Hampshire 80,41 98,62 560 83,25 24,3
Marele alb x Pietrain 82,36 96,26 540 85,15 19,4
Marele alb x Landrace 81,22 98,31 485 79,81 23,5
Marele alb x (Ladrace x
83,24 100,2 562 80,83 16,8
Pietrain)

Datele prezentate în tabel relevă faptul, că hibrizii obţinuţi au produs carca-

se care diferă după greutate şi lungime. Carcase mai grele şi cu o lungime mai
mare au realizat suinele formate din hibrizii Marele alb x Landrace x Pietrain.
Masa carcaselor a atins valoarea de 83,24 kg, iar lungimea 100,2 cm. Aceşti
hibrizi sunt urmaţi de hibrizii Marele alb x Pietrain, Marele alb x Hampshire şi
Marele alb x Landrace. În mod semnificativ, proporţia de carne în carcasă este
influenţată şi de dezvoltarea jamboanelor posterioare. Jamboane cu o lungime
mai mare s-au obţinut de la hibrizii MA x L x P, iar mai globuloase – de la Ma-
rele alb x Pietrain.
O creştere mai intensivă a muşchiuleţului s-a constatat la tineretul suin MA
x L x P, greutatea căruia s-a egalat cu 562 g, fiind mai mare cu 77 g comparativ
cu hibrizii MA x L.

286
 Tabelul 59
Rezultatele tranşării pulpei şi cotletului la suine, g
Pielea+
Grăsimea
Greuta- grăsimea Muş- Pier-
intermuscu- Oase
Combinări de rase tea, kg subcuta- chi deri
lară
nată
Pulpa
Marele alb x Hampshire 9105 1990 689 909 5486 31
Marele alb x Pietrain 9363 1960 450 953 5971 29
Marele alb x Landrace 8674 2000 512 874 5262 26
Marele alb x (Ladrace x 9250 1970 420 805 6020 35
Pietrain)

Cotlet
Marele alb x Hampshire 5890 1605 519 720 3022 24
Marele alb x Pietrain 6096 1560 495 780 3240 21
Marele alb x Landrace 5862 1660 525 754 2898 25
Marele alb x (Ladrace x 6760 1549 487 805 3893
Pietrain)

Rezultatele tranşării carcaselor pe porţiuni la suine demonstrează, că can-

titatea de grăsime subcutanată la tineretul suin variază, însă mari diferenţe între
hibrizi nu s-au semnificat (tabelul 59). S-au înregistrat diferenţe, în special, după
cantitatea de grăsime depusă intermuscular în pulpă. Ele s-au egalat între produ-
şii MA x H şi MA x L x P cu 269 g, MA x H x şi MA x P corespunzător au 239
g, MA x H şi MA x L – 177 g. Cantitatea de masă musculară în pulpă a variat
de la 5262 până la 6020 g, diferenţele între hibrizi au constituit până la 758 g.
Greutatea muşchilor în cotlet s-a egalat la hibrizii MA x L x P cu 3893 g, pe când
la MA x L cu 2898 g diferenţa constituind 995 g.
Astfel de diferenţe după cantitatea de masă musculară s-au semnalat şi în
regiunea pieptului. O dezvoltare mai bună a pieptului s-a înregistrat la hibrizii
MA x L x P şi MA x P, unde la încrucişare a fost utilizată rasa Pietrain în ca-
litate de forma paternă (fig. 109). Cantitatea de grăsime subcutanată a fost în
minoritate la hibrizii MA x L x P şi în majoritate – MA x H, diferenţa formată a
constituit 190 g. O cantitate mai mică de masă musculară s-a stabilit la hibrizii
MA x L, egală cu 1796 g, fiind mai redusă cu 579 g.

287
 Figura 109. Carcase de hibrizi de suine

Datele demonstrează, că procentul de grăsime subcutanată în pulpă la

majoritatea hibrizilor constituie peste 21, pe când la hibrizii MA x L valoarea
acestui indicator s-a egalat cu 23 diferenţa fiind de 2% (tabelul 60). Grăsimea
intermusculară se află, în majoritate, la hibrizii obţinuţi prin încrucişarea raselor
Marele alb şi Hampshire, egală cu 7,57% pe când la hibrizii MA x L x P acest
indice s-a egalat cu 4,49%, diferenţa constituind 3,08%.
Tabelul 60
Structura morfologică a pulpei şi cotletului în funcţie de genotipul
suinelor (%)
Pielea+grăsimea Grăsimea
Combinări de rase Oase Muşchi Pierderi
subcutanată intermusculară
Pulpa
Marele alb x 21,86 7,57 10,00 60,30 0,34
Hampshire
Marele alb x Pietrain 20,93 4,81 10,18 63,77 0,31
Marele alb x
Landrace 23,02 5,88 10,06 60,53 0,30
Marele alb x (Ladrace
x Pietrain) 21,30 4,54 8,70 65,08 0,38

288
 Cotlet
Marele alb x 26,93 8,70 12,08 50,71 0,40
Hampshire
Marele alb x Pietrain 25,59 8,12 12,80 53,15 0,34
Marele alb x
Landrace 28,32 8,95 12,87 49,44 0,43
Marele alb x (Ladrace
x Pietrain) 22,92 7,20 11,91 57,59 0,38

Diferenţa după conţinutul de muşchi între hibrizii MA x L x P şi MA x H

s-a egalat cu 4,09%, iar MA x L x P şi MA x L– peste 3%.
Calitatea cărnii este determinată de compoziţia chimică, culoare, consistenţă,
frăgezime, suculenţă, miros, gust, aciditate, capacitatea de reţinere a apei etc.
Compoziţia chimică influenţează valoarea nutritivă a cărnii. Carnea este
compusă din apă, proteine, grăsimi, glucide şi săruri minerale. Compoziţia chi-
mică variază în funcţie de rasă, vârstă, regiune anatomică a carcasei, stare de
îngrăşare, hrană şi tehnologia de exploatare.
Animalele tinere au o carne cu mai multă apă, mai bogată în proteine, fiind,
astfel, mai valoroasă. Pe măsura înaintării în vârstă scade cantitatea de apă, creş-
te proporţia de grăsime şi valoarea energetică a cărnii. Caracteristicile fizice şi
tehnologice ale cărnii în funcţie de rasă sunt prezentate în tabelul 61.
Aciditatea sau pH-ul este o caracteristică fizică, care depinde de cantitatea
de glicogen din musculatură în momentul sacrificării. Carnea proaspătă de porc
are un pH de 6-6,5, iar cea alterată – de peste 6,6.
Printre caracteristicile tehnologice, o importanţă deosebită o are capacitatea de
reţinere a apei, reprezentând forţa cu care proteinele cărnii păstrează apa proprie.
Tabelul 61
Compoziţia chimică, caracteristicile fizice şi tehnologice
ale cărnii de porc
Rasa Tipuri noi
Indicii calităţii Marele
Estonă de bacon de carne
alb
Apă, % 72,82 73,18 74,47
Proteină, % 19,78 21,21 19,89
Grăsime, % 6,76 5,06 5,05
Cenuşă, % 0,64 0,64 0,63
pH 5,70 5,70 5,53
Capacitatea de reţinere a apei 47,9 48,7 35,86
Pierderea sucului la încălzire, % 30,89 32,28 37,89

289
 Mirosul şi gustul depind de conţinutul cărnii în sulf şi amoniac. Dacă conţinutul
în aceste elemente este mare, produsele din carne au un gust mai puţin plăcut.
Frăgezimea cărnii este determinată de conţinutul acestea în ţesutul conjunc-
tiv, de mărimea şi fineţea fibrelor şi fascicolelor musculare, precum şi de conţinutul
în grăsimi. Carnea fragedă se mastică şi se digeră mai uşor, mai ales când provine
de la animalele tinere şi corect îngrăşate. Muşchii Psoaşi au o proporţie de ţesut
conjunctiv mai redus, motiv pentru care frăgezimea şi suculenţa sunt deosebite.
Suculenţa este determinată de abundenţa sucurilor pe care cedează carnea
în timpul masticaţiei, având la bază conţinuturile mari în apă şi în grăsimi. Car-
nea de suine este mai suculentă decât cea de ovine sau bovine.
Calităţile grăsimii de porc. În termologia actuală, grăsimea este considera-
tă un produs secundar. Grăsimea de suine este utilizată în alimentaţia omului, fie
sub formă de grăsime preparată, fie sub formă topită, deci – de untură. Osânza
este utilizată numai sub formă topită, cu preponderenţa în produse de patiserie.
Slănina este folosită foarte mult şi în prepararea mezelurilor, după sortimen-
tul acestora. Ea este o parte componentă la prepararea salamurilor obişnuite şi
uscate. În industrie, grăsimea se poate utiliza la fabricarea săpunurilor şi intră
în componenţa furajelor combinate pentru echilibrarea energetică a raţiilor de
hrană, mai ales pentru tineretul de păsări şi de porcine.
Din punct de vedere chimic, grăsimile reprezintă un amestec de esteri ai
glicerinei cu acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi, ca: oleic, stearic, linoleic, palmitic,
arahidonic etc.
În grăsimea de porc se conţin, în proporţii reduse, şi în alte substanţe, cum
ar fi: fosfatide, lecitină, vitaminele A, D, E, substanţe proteice, glucide, substan-
ţe minerale, aminoacizi (lizină), pigmenţi etc. În organism, grăsimile se formea-
ză pe seama lipidelor, glucidelor şi uneori a proteinelor din carne, în urma unor
procese biofizice şi biochimice ce se desfăşoară la nivelul intestinului. Proporţi-
ile de acizi graşi nesaturaţi din grăsimea de porc sunt mai reduse în comparaţie
cu alte specii de animale de fermă.
Grăsimea de porc este de culoare albă, consistenţă moale, iar după sacrificare
şi răcire are o consistenţă tare, dacă provine de la animale corect îngrăşate. Ali-
mentaţia influenţează în mare măsură consistenţa grăsimii: porumbul determină
o consistenţă moale, iar masa verde, secara, orzul şi unele suculente determină, în
general, o consistenţă mai tare. Temperatura de topire (lichefiere) variază între 28
şi 480C, iar de solidificare – între 22-320C. Componentul principal care influenţea-
ză aceste valori, reprezentându-l proporţia de glicerină din grăsime. Grăsimea de
porc este relativ rezistentă la râncezire dacă este păstrată în vase închise, la tempe-
raturi joase, ferită de lumină şi fără un contact direct cu unele metale.

290
 Preocupările privind creşterea procentului de carne-macră în carcasă au de-
terminat stabilirea unui sistem modern de clasificare a carcaselor şi, începând cu
anul 1989, ţările din Uniunea Europeană au introdus obligatoriu în abatoarele ce
sacrifică peste 200 de porci pe săptămână standardul de clasificare a carcaselor,
denumit Sistemul EUROP. Conform reglementărilor respective, carcasele de por-
cine sunt grupate în clase în funcţie de conţinutul de carne-macră în vederea efec-
tuării unei plăţi diferenţiate, bazată pe calitate. Luând în considerare diferenţele
mari privind calitatea carcaselor, acestea se împart în 5 clase comerciale, fiecărei
clase superioare atribuindu-se câte 5% de carnea-macră, în plus peste 40% sub
care se plasează clasa cea mai de jos (tabelul 62). Unele ţări optează pentru exis-
tenţa şi a 6-a clasă pentru porcii cu procent foarte mare de carne peste 60%.
Tabelul 62
Clasificarea carcaselor după conţinutul de carne, %
Clasele comerciale Conţinutul estimat în muşchi, y
S y ≥ 60
E y=55<60
U y=50<55
R y=45<50
O y=40<45
P y≤40

Subprodusele obţinute de la suine sunt pielea, părul, organele interne co-

mestibile, sângele, stomacul, intestinele, glandele cu secreţie internă.
Pielea rezultată de la sacrificarea suinelor, prezintă importanţă pentru indus-
tria uşoară şi se încadrează între 3-5% din greutatea corporală în funcţie de vârstă
(greutatea corporală), rasă, sex şi starea de îngrăşare. La suine pielea este mai
poroasă şi cu mai multă grăsime în dermă, faţă de cele de bovine şi ovine. Dato-
rită porozităţii este utilizată mai puţin în industria de încălţăminte. Calitatea pielii
depinde de condiţiile de hrănire, de îngrijirea animalului, de tehnica de jupuire,
de starea de sănătate, precum şi de integritatea acesteia. Pielea vierilor este mai
densă decât cea a scroafelor, iar cea rezultată de la animale tinere este mai puţin
densă decât la cele adulte. Pielea provenită de la animale hrănire raţional este mai
elastică şi mai rezistentă, faţă de cele care nu au beneficiat de condiţii normale de
alimentaţie. După sacrificare şi jupuire pielea se rade de grăsimea aderentă şi se
conservă prin sărare pe ambele feţe, depozitându-se în spaţii aerisite.
Părul de porc se recoltează de pe regiunile greabănului şi a spinării prin

291
smulgere, utilizându-se pentru confecţionarea de perii, pensule şi pentru alte
scopuri. Este foarte apreciat părul cu lungimea de peste 10 cm, provenite de la
rasele tardive şi cu grosimea între 250-350 microni. După recoltare şi porţionare
în mănunchiuri, acestea se usucă timp de 12 ore la temperaturi de 700C, după
care se sortează pe calităţi.
Organele interne comestibile sunt încadrate, după unii autori, la produse
secundare, alături de grăsime, iar după alţi autori – la subproduse. În această ca-
tegorie intră, în ordinea preferinţei pentru consumatori: creierul, ficatul, inima,
limba, rinichii, splina şi uneori pulmonii.
De la un porc de 100 kg greutatea vie rezultă circa 3,3 kg de organe interne
comestibile, din care: ficatul are cca 1,4 kg, inima – 0,3 kg, creierul – cca 0,25
kg etc. Aceste organe sunt folosite în alimentaţia umană şi se consumă în special
în stare proaspătă.
Sângele, rezultat de la sacrificarea suinelor, este foarte bogat în proteine
şi reprezintă circa 3,5% din greutatea vie a animalului. Sângele se recoltează
imediat după înjunghiere şi se utilizează în scop alimentar (la prepararea unor
mezeluri), în scop farmaceutic (la prepararea de seruri şi extracte antianemice)
şi în alte scopuri. Cea mai mare utilizare este în producerea făinii de sânge, care
este deosebit de necesară în echilibrarea proteică şi minerală a nutreţurilor com-
binate destinate tineretului aviar şi chiar suin.
Stomacul se foloseşte ca membrană naturală pentru prepararea tobei, iar
din mucoasă se extrage pepsina.
Intestinele sunt utilizate ca membrane naturale pentru mezeluri, după sa-
crificare se golesc de conţinut şi se spală foarte bine inclusiv detaşarea grăsimii
aderente. Se conservă prin sărare şi temperaturi joase. Lungimea intestinelor
este între 20-23 m la greutatea vie de 101-115 kg.
Glandele cu secreţie internă sunt utilizate în industria farmaceutică (ti-
roida, parateroida, glande supra renale, hipofiza). În scop farmaceutic se mai
utilizează şi ochii, ficatul, măduva şi creierul, pulmonii, bila şi chiar placenta.

5.2. Tipurile morfo-productive şi rasele de suine

Tipurile morfo-productive de suine. Pentru specia de porcine a cărei pro-
ducţie este exclusiv carnea şi grăsimea, conformaţia şi tipul morfo-productiv
determină cantitatea şi calitatea acestor produse şi chiar raportul dintre ele.
Tipurile morfo-productive la suine sunt o consecinţă directă a selecţiei, în
urma căreia s-au diferenţiat rase, populaţii linii specializate pentru producţia de
carne şi mai puţin pentru producţia de grăsime şi mixte (de carne-grăsime). Fie-
cărei forme de producţie îi corespunde o anumită conformaţie corporală.

292
 La suine se evidenţiază următoarele tipuri morfo-productive pentru carne,
pentru bacon, mixte şi de grăsime.
Tipul morfo-productiv pentru carne (fig. 110). În acest tip se încadrează
un număr mare de rase specializate pentru producţia de carne, caracterizându-se
printr-o dezvoltare corporală bună, corp lung şi cilindric. Lungimea corpului
depăşeşte cu 15-20 cm perimetrul toracic. Trunchiul este larg şi puţin adânc.
Şuncile anterioare sunt largi, fără a fi prea proeminente, iar cele posterioare sunt
bine dezvoltate şi descinse. În urma sacrificării rezultă carcase de bună calitate,
cu raportul carne-grăsime net în favoarea cărnii, iar randamentul este mare.

Figura 110. Tipul morfo-productiv de carne

Animalele aparţin tipului constituţional robust sau fin, cu temperamentul

vioi. Scroafele sunt bune mame, posedă prolificitate şi capacitate de alăptare bună.
În ansamblu, suinele de acest tip apar zvelte, viguroase, cu un format corporal
dreptunghiular. Ca reprezentanţi se pot include cu precădere rasa Marele alb, pre-
cum şi rasele Marele negru, Duroc, Hampshire, Edelschwin, Pietrain etc.
Tipul morfo-productiv pentru bacon (fig. 111). Acest tip este o variantă
îmbunătăţită a celui pentru carne, apărută în urma selecţiei, caracterizându-se
prin alungirea trenului mijlociu şi dezvoltare foarte bună a părţii posterioare,
aşa în cât animalele au formă de „pară”. Corpul are forma de trapez, deoarece
linia superioară este dreaptă şi ascendentă. Lungimea corpului este mai mare cu
20-22cm faţă de perimetrul toracic.
Capul este mic, membrele scurte, scheletul fin şi rezistent, ceea ce asigură
un randament foarte bun la sacrificare. Corpul foarte lung şi bine îmbrăcat în
muşchi, precum şi dezvoltarea bună a şuncilor posterioare asigură o proporţie
mare de carne în carcasă şi o grăsime redusă şi uniformă a stratului de slănină.

293
La toate animalele constituţia este fină sau o variantă între fină şi robustă. În
această categorie poate intra rasa Landrace, precum şi metişii dintre rasele Ma-
rele alb şi Landrace. Randamentul de carne, prin care se înţelege raportul dintre
ţesutul muscular, adipos şi osos în carcasă, constituie 58-60%.

Figura 111. Tipul morfo-productiv pentru bacon

Tipul morfo-productiv mixt (carne-grăsime) Suinele care aparţin acestui

tip se caracterizează, în general, printr-un format bine proporţionat, apropiat de
tipul de carne. Trunchiul este mai scurt, mai larg şi mai adânc, comparativ cu
cel de carne aşa încât lungimea corpului este aproximativ egală cu perimetrul
toracic. Şuncile posterioare sunt mai puţin dezvoltate decât la tipul de carne.
Constituţia este robustă, temperamentul vioi, rezistenţa organică mare şi o bună
capacitate de aclimatizare. La această categorie aparţin rasele: Marele alb, Berk,
Albul ucrainean de stepă etc. De la porcii tineri de tip carne-grăsime cu masa
corporală de 110 kg se obţine carne fragedă, suculentă, utilă pentru prepararea
mezelurilor de calitate înaltă. Randamentul de carne constituie 53-55%
Tipul morfo-productiv pentru grăsime (fig. 112). Se caracterizează printr-
un format corporal scurt, adânc şi larg. Perimetrul toracic este mai mare cu 5-10
cm faţă de lungimea corpului. Linia superioară este convexă, iar cea inferioară
lăsată încât trenul mijlociu apare bine dezvoltat, având forma de butoi. Coaste-
le sunt scurte şi mult arcuite. Sunt animale cu gâtul scurt şi gros, crupa teşită,
şuncile posterioare puţin dezvoltate, uneori osatura puţin rezistentă. Prolifici-
tatea este redusă, precocitate moderată, temperament vioi şi o mare rezistenţă
organică. Proporţii de carne 48-52%. În această categorie intră rasa Mangaliţa
şi parţial Micul alb.
În prezent, se promovează la reproducţie indivizii cu tipul morfo-productiv pen-
tru carne şi pentru bacon, deoarece cererea de grăsime este din ce în ce mai redusă.

294
 Figura 112. Tipul morfo-productiv pentru grăsime

Rase de suine
În prezent, pe glob se numără mai mult de 400 de rase de suine, din care cir-
ca 100 de rase au importanţa practică. O răspândire mai largă o au rasele Marele
Alb şi Landrace, care se caracterizează prin calităţi reproductive şi productive
superioare. În ultimii ani sporesc efectivele de porcine de rase Yorkshire, Duroc,
Hampshire şi Pietrain.
Efectivul de suine din Republica Moldova în trecut consta din porci locali
neproductivi, tardivi, la formarea cărora au participat porcinele cu părul creţ de
origine balcanică, mangaliţa etc. Ulterior ei s-au aflat într-o continuă scădere
numerică, deoarece performanţele de reproducţie, creştere şi de carcasă erau
reduse şi, astfel, neeficiente în utilizarea pentru producerea cărnii.
Cele mai principale rase, care au participat la ameliorarea efectivului de su-
ine din Republica Moldova, au fost Marele alb şi Berkshire. La încrucişare, de
mai mare popularitate se bucură rasa Berkshire, deoarece ea se deosebea printr-o
precocitate ridicată şi cel mai bine se acomoda la condiţiile locale. În rezultatul
încrucişării pe timp îndelungat a creaţiilor locale de porcine cu porcul creţ şi rasa
Berkshire, în prima jumătate a secolului IX, s-au format porcii locali moldove-
neşti comparativ amelioraţi de culoare neagră, utili mai mult pentru grăsime.
În următoarele etape de dezvoltare a suiniculturii, în Republica Moldova
au început să fie importate, concomitent cu rasa Marele Alb, şi rasele Albul
ucrainean de stepă, Estoniană de bacon, Nord caucaziană, Landrace, însă unele
repede au dispărut, deoarece nu s-au aclimatizat la condiţiile locale. Actualmen-
te, în ţară, începând cu anul 2003 au fost aduse din Lituania şi România rasele
Yorkshire, Landrace, Hampshire şi Duroc, iar începând cu 2005 – şi rasa Pie-
train din Ungaria.

295
 Rasele de porcine ameliorate se clasifică în rase materne şi paterne, în func-
ţie de specializarea lor pe direcţii de producţie şi de locul pe care îl ocupă în
schemele de încrucişare.
Rasele materne sunt specializate pentru producţia de purcei, caracterizân-
du-se prin performanţe superioare de reproducţie, menţinându-se însă şi o pon-
dere corespunzătoare a selecţiei pentru capacităţile de creştere şi calitatea car-
caselor. Aici se includ rasele Marele alb, Yorkshire, Landrace, Albul Ucrainean
de stepă şi altele.
Rasele paterne sunt specializate pentru producţia mare de carne în carca-
să de calitate superioară, viteză mare de creştere şi consum specific redus. În
această grupă, în ţara noastră, se includ rasele: Duroc, Hampshire, Pietrain şi
Landrace. Aceste rase sunt utilizate pentru obţinerea de vieri terminali, necesari
la producerea hibrizilor comerciali tri- şi tetrarasiali.
Rasa Marele alb a fost creată în Anglia, în urma unor încrucişări între sui-
nele locale englezeşti, porcul chinezesc cu mască, porcul napolitan, rasele Micul
alb şi Essex din Anglia. În urma selecţiei s-a obţinut o rasă nouă cu caractere
morfologice şi fiziologice distincte.
După perfecţionarea şi consolidarea rasei, în anul 1868, s-a stabilit standar-
dul rasei şi s-a schimbat denumirea din York în Marele alb. Caracterele şi însu-
şirile valoroase ale rasei au determinat răspândirea rapidă pe teritoriul Angliei
şi a altor ţări.
În Republica Moldova, suinele de rasa Marele alb de origine engleză au
fost importate la sfârşitul secolului XIX, fiind folosite pentru crearea fermelor
de selecţie, precum şi la încrucişările cu porcii locali. În prezent, animalele aces-
tei rase sunt înalt productive şi bine adaptate la condiţiile mediului extern.
Particularităţile exteriorului sunt caracteristice tipului morfo-productiv
universal cu constituţie robustă, conformaţie corporală armonioasă, de culoare
albă, temperamentul este calm (fig. 113).
În cadrul rasei sunt formate două tipuri: de carne şi carne-grăsime. Cel de
carne este mai mult răspândit în Europa de vest, iar cel mixt în partea estică.

296
 Figura 113. Scroafă de rasa Marele Alb
Animalele sunt destul de mari, vierii de reproducţie ating masa corporală de
300-350 kg, scroafele – 220-280 kg. La vârsta de 9-10 luni vierii de reproduc-
ţie cântăresc 140-150 kg, scrofiţele – 130-142 kg, prolificitatea scroafelor adulte
constituie 10-12 purcei. Capacitatea de alăptare este de 50-52 kg, masa medie a
purceilor la vârsta de o lună – 6-8 kg, la 60 de zile – 18-20 kg, uneori – 22-25 kg.
Vârsta atingerii masei corporale de 100 kg (precocitatea) este de 180-190
de zile, sporul mediu zilnic – de 650-700 g, consumul specific de hrană – de 3,9-
4,0 UN/kg, grosimea stratului de slănină la a 6-7-a vertebră toracală – de 30-32
mm, suprafaţa „ochiului de muşchi” – 32 cm2, lungimea carcasei – 93 cm, masa
jambonului – 10 kg. Randamentul de carne în carcasă constituie 57-58%.
Rasa Marele alb este folosită la încrucişările industriale şi hibridare în ca-
litate de rasă maternă.
Rasa Albul ucrainean de stepă a fost creată prin metoda încrucişărilor
reproductive o scroafelor locale albe din Ucraina, regiunea Herson cu vierii de
rasa Marele alb. Scopul principal la formarea rasei a fost de a îmbina în nouă
rasă viabilitatea, constituţia robustă, capacitatea bună de adaptare cu producţia
sporită a animalelor din rasa Marele alb. La crearea rasei au fost folosite împere-
cherile înrudite şi rebutarea riguroasă a animalelor nedorite. Rasa a fost aprobată
în anul 1934.
Porcinele sunt de dimensiuni mari, au scheletul bine dezvoltat, membre-
le puternice, pielea groasă, acoperită cu păr des, conformaţie puternică, corp
alungit şi larg, sunt acomodate la condiţiile de stepă. Corpul este lat, spinarea
dreaptă, pulpele bine dezvoltate. Animalele au o constituţie robustă, tipul mor-
fo-productiv de carne-grăsime (mixt) (fig. 114).

297
 Figura 114. Vier de rasa Albul ucrainean de stepă

Animalele se caracterizează prin indici valoroşi de dezvoltare. Masa cor-

porală a vierilor adulţi constituie 300-320 kg, a scroafelor – 200-220 kg, prolifi-
citatea scroafelor – 10-11 purcei, capacitatea de alăptare – 48-50 kg, masa unui
purcel la vârsta de 60 de zile – 16-18 kg.
Vierii şi scroafele au o energie de creştere înaltă, consum specific şi calităţi
bune de carne. Masa de 100 kg o realizează la vârsta de 195-210 zile. Sporul
mediu zilnic variază în limitele 600-650 g, consumul specific – 3,9-4,2 UN,
grosimea slăninii – 32 mm, masa jambonului – 10 kg. Randamentul de carne în
carcasă – 57%.
Rasa Landrace (fig. 115). S-a format în Danemarca, în perioada anilor 1850-
1900, prin încrucişarea porcinelor locale cu rasa Marele alb. Datorită calităţilor
sale superioare de carne, rasa s-a răspândit în Danemarca, Germania, Olanda şi
alte ţări. În rezultatul lucrului de selecţie, în aceste ţări s-au format efective locale
de suine de rasa Landrace – Landrace danez, Landrace olandez filandez, german,
suedez, englez etc. La crearea rasei un rol important la avut tipul de alimentaţie
bazat pe lapte degresat şi concentrate în care a predominat orzul.
Porcinele sunt de talie mijlocie spre mare, ceea ce asigură o masă corporală
mare şi o conformaţie mai fină. Capul este lung, urechile mari şi îndreptate în
jos, trunchiul este foarte lung, crupa este aproape orizontală, lungă şi largă, iar
şuncile-deschise, cu musculatura foarte bine dezvoltată. Membrele sunt potrivit
de înalte, cu osatură fină, dar suficient de rezistente, pielea este fină, de culoarea
albă-roz, cu părul alb, tipul morfo-productiv pentru carne. Corpul are formă
de „pară”, jambonul este mai bine dezvoltat decât partea anterioară a corpului,
carnea posedă calităţi superioare.

298
 Figura 115. Scroafa de rasa Landrace

Scroafele au greutatea de 210-230 kg, vierii de reproducţie – 250-300 kg.

Prolificitatea constituie 10-12 purcei, capacitatea de alăptare – 50-52 kg, masa
lotului de purcei la vârsta de 60 de zile – 180-200 kg, a unui purcel – 18-20 kg.
Precocitatea este foarte bună, tineretul, în condiţii optime de întreţinere şi
alimentaţie, ating masa corporală de 100 kg la vârsta de 185-195de zile, sporul
mediu zilnic constituie 680-720 g, consumul specific de furaje variază de la 2,8
la 3,5 UN/kg, grosimea slăninii – de 22-24 mm, masa jambonului –10,6 kg şi
suprafaţa “ochiului de muşchi” – 34-36 cm2.
Porcii de rasa Landrace au fost importaţi în Moldova din Lituania, Letonia
şi Ucraina, se folosesc ca rasă paternă şi maternă la încrucişările industriale.
Rasa Yorkshire (fig. 116) s-a creat în SUA, având la bază rasa Large White
din Anglia, importată în statul Minnesota, în anul 1893. A fost formată prin izo-
lare reproductivă şi supusă selecţiei în direcţia obţinerii unor animale specializate
pentru producţia de carne, dar care, în acelaşi timp, să valorifice bine porumbul.
Animalele din această rasă au conformaţie corporală, asemănătoare cu rasa Mare-
le alb, profilul capului puţin concav, iar urechile sunt drepte şi purtate în sus. Trun-
chiul este lung, cu linia superioară uşor convexă, cu spinarea, şalele şi crupa sunt
bine „îmbrăcate” cu musculatură, iar şuncile sunt bine dezvoltate. Membrele sunt
puternice, cu osatura rezistentă. Pielea este albă ca şi părul care este potrivit de
des. Prolificitatea scroafelor în ţara de origine este foarte bună, de 10-12 purcei la
o fătare, fiind bune mame şi au o capacitate bună de alăptare – de 55-58 kg. Masa
lotului de purcei la înţărcare, la vârsta de 60 de zile poate ajunge la 195-200 kg, iar
a unui purcel – de 20-21 kg. Precocitatea este bună, tineretul în testare a realizat
un spor mediu zilnic la îngrăşare de 688-760 g, consum specific – de 3-3,2 kg de
nutreţ combinat şi grosimea stratului de slănină – de 20-20,5 mm.

299
 Figura 116. Vier de rasa Yorshire
Rasa Duroc s-a format în SUA, prin selecţia porcinelor locale de culoare
roşie. Este o rasă specializată pentru producţia de carne. Este cea mai răspândită
rasă în SUA, fiind crescută în toate statele producătoare de carne de porc.
Animalele din această rasă sunt de talie mijlocie spre mare (80-90 cm), cu
capul mic şi urechi mici şi îndreptate înainte, cu linia spinării convexă, care asi-
gură o lungime mare a cotletului. Spata este musculoasă, crupa cu musculatură
puternică, şuncile sunt foarte bine dezvoltate, largi şi globuloase. Masa corpora-
lă la vierii adulţi este de 310-410 kg, la scroafe – de 300-350 kg (fig.117).
Rasa Duroc este rezistentă, bine adaptată la sistemul de creştere la păşune,
uşor se adaptează la condiţii intensive de exploatare. Cerinţele faţă de proteine
în raţie constituie 17%. Jamboanele sunt bine dezvoltate, deschise până la jaret,
largi şi globuloase.

Figura 117. Vier de rasa Duroc

Prolificitatea este de 8-9 purcei la o fătare, capacitatea de alăptare – 52 kg.
Purceii se nasc cu greutatea de 1,5-1,7 kg. Precocitatea este foarte bună – de 184
de zile, tineretul supus testării după performanţe proprii a realizat un spor mediu
zilnic la îngrăşare de 750 g, cu un consum specific de 3,0-3,3 kg furaje concentrate
şi o grosime a slăninii de 17,4-18,2 mm. Suprafaţa „ochiului de muşchi” – 35-42

300
cm2, randamentul de carne – 62-65%. Rasa Duroc în Republica Moldova, se folo-
seşte la încrucişările industriale şi hibridare în calitate de rasa paternă.
Rasa Hampshire s-a format în SUA, în baza porcilor anterior importaţi din
Anglia. Selecţia a fost orientată spre reducerea stratului de slănină şi sporirea
producţiei de carne în carcasă. Rasa este specializată pentru producţia de carne,
animalele din această rasă sunt de talie mijlocie, au corpul cilindric şi linia supe-
rioară convexă. Spinarea, şalele şi crupa sunt bine “îmbrăcate” în musculatură,
şuncile foarte bine dezvoltate, musculoase şi globuloase (fig. 118).
Suinele se caracterizează prin dimensiuni mari ale corpului, constituţie ro-
bustă, calităţi bune la sacrificare. Culoarea tipică a rasei este neagră cu „brâu”
alb, lăţimea este de 20-40 cm, care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor,
cuprinzând şi membrele anterioare.

Figura 118. Vier de rasa Hampshire

Porcinele sunt pretenţioase faţă de conţinutul în proteină în raţie. Prolifici-

tatea este, în medie de 8-9 purcei, capacitatea de alăptare – de 42-45 kg. Purceii
suportă greu stresul de înţărcare, sunt sensibili la condiţiile de hrănire şi întreţi-
nere. Precocitatea este bună – de 180 de zile. Tineretul suin realizează un spor
mediu la îngrăşare – de 700-800 g, cu un consum specific de 2,7-3,2 kg. Grosi-
mea slăninii constituie 16,2-17,5 mm. La sacrificare de la aceşti porci se obţin
carcase cu puţină grăsime şi multă carne de calitate superioară, randamentul de
carne este de 65-70%, suprafaţa „ochiului muşchiului” – 35-40 cm2.
Rasa Pietrain a fost creată în localitatea Pietrain din Belgia, în anii 1920-
1950, prin încrucişarea reproductivă a raselor Berkchire, Marele alb, Iorkshire,
Bayeux şi altele. Rasa se caracterizează prin forme excelente de carne şi muscu-
latura puternic dezvoltată, specializată în producţia de carne.
Animalele sunt de talie mijlocie, cu corpul cilindric, spetele largi şi foar-

301
te bine dezvoltate, şuncile globuloase, deschise până la articulaţia jaretului şi
foarte bine „îmbrăcate” în musculatură. Corpul este cilindric, capul este mic,
urechile îndreptate în sus şi înainte. Greabănul, spinarea, şalele şi crupa sunt
largi şi musculoase. Membrele sunt scurte, cu aplomburi corecte. Culoarea este
albă-bălţată cu pete negre, uneori de culoare roşcată (fig.119). Rasa se evidenţi-
ază prin jamboane extrem de bine dezvoltate, extinse până la jaret.

Figura 119. Vier de rasa Pietrain

Rasa produce 8-10 purcei la fătare, dar scroafele nu sunt prea bune mame şi
au capacitatea de alăptare mai redusă, până la 40 kg. Precocitatea este de 210-220
de zile, fiind mai redusă faţă de alte rase specializate în producţia de carne, consu-
mul specific de furaje – 4,5-5,0 U.N./kg, sporul mediu zilnic – 500-550 g.
Randamentul de carne din carcasă constituie 70%, suprafaţa „ochiului muş-
chiului” – 40-42 cm2. Rasa Pietrain este foarte sensibilă la condiţiile de întreţinere şi
la factorii de stres. Vierii acestei rase se folosesc pentru crearea liniilor specializate
de carne şi a raselor noi de carne. Este răspândită în multe ţări, mai ales în cele Euro-
pene, inclusiv şi în Republica Moldova, unde se foloseşte la producerea hibrizilor.
Tipul moldovenesc de carne “Sudic”. Crearea tipului nou de carne “Su-
dic”, în Republica Moldova, prezintă rezultatul activităţii de nouă ani a amelio-
ratorilor în frunte cu prof. univ. Guci F.A. în gospodăriile “Ungheni” din raionul
Ungheni, “Copanca” din Slobozia, “Codreanca” municipiul Chişinău. Tipul a
fost creat pe bază de încrucişare reproductivă prin utilizarea tipurilor de carne
Moldovenesc, Belarus şi de Poltava.
Animalele sunt de culoare albă, relativ masive, cu formele de carne pro-
nunţate, cu trunchiul lung, lat şi adânc, jambonul dezvoltat, capul uşor cu urechi
îndreptate în jos. Masa corporală a vierilor adulţi constituie 320 kg, lungimea
trunchiului – 185 cm, a scroafelor – respectiv – 185 kg şi 168 cm (fig. 120).

302
 Figura 120. Vier din tipul de carne “Sudic”
Indicii medii productivi sunt următorii: prolificitatea – 10-11 purcei, capa-
citatea de alăptare – 53 kg, masa lotului la 60 de zile – 182 kg, vârsta atingerii
masei corporale de 100 kg – 181 de zile, consumul specific – 3,48 UN, grosimea
stratului de slănină – 26 mm şi masa jambonului – 11,6 kg.
Rasa Berkshire a fost creată în Anglia, în localitatea Berkshire, în seco-
lul XVIII, prin încrucişarea reproductivă a suinelor locale englezeşti cu cele
chinezeşti, siameze şi napolitane. Rasa este specializată în producţia de carne-
grăsime. Este rezistentă la condiţiile de adăpostire şi alimentaţie, valorifică bine
păşunea şi furajele suculente. A fost utilizată pentru formarea raselor noi, cum
sunt: Poland China, Mirgorod, Barna şi altele.
Suinele de rasă au: capul mic şi scurt, râtul concav, urechile mici îndreptate
în sus, membrele scurte, puternice şi drepte cu aplomburi bune; spinarea lungă
şi dreaptă; pulpele bine îmbrăcate în musculatură şi late; abdomenul voluminos
cu mameloane simetrice şi bine dezvoltate; trunchiul robust, pielea subţire, pă-
rul lung, fin şi des, culoarea neagră (fig. 121).

Figura 121. Vier de rasa Berkshire

303
 Masa corporală a vierilor adulţi este de 220-250 kg, a scroafelor – 180-200 kg.
Prolificitatea scroafelor este de 8-9 purcei, viabilitatea purceilor la 60 de zile – 85%,
sporul mediu zilnic la îngrăşare – 672 g, consumul specific – 4,06 UN/kg, vârsta
atingerii masei – de 100 kg – 197 de zile, randamentul la sacrificare – 58%.
În tabelul 63 sunt prezentate capacităţile reproductive şi performanţele pro-
ductive ale suinelor de rasă Yorkshire, Landrace, Hampshire, Duroc şi Pietrain,
ameliorate în Republica Moldova.
Tabelul 63
Capacităţile reproductive ale raselor de suine
Masa la naştere, kg La înţărcare
Prolificitatea, Greutatea
Rasa Nr. Lotul de Numărul de
cap Unui purcel unui
purcei purcei, cap
purcel, kg
Rase materne
Yorkshire 15 10,2 12,75 1,25 9,5 10,2
Landrace 14 10,8 14,14 1,31 9,8 10,6
Rasele paterne
Hampshire 8 9,5 11,41 1,20 9,0 10,4
Duroc 7 8,9 12,90 1,45 8,6 11,5
Pietrain 6 8,5 11,05 1,34 8,0 10,9
Datele, prezentate în tabel, relevă că prolificitatea scroafelor variază în
funcţie de rasă. Rasele materne s-au caracterizat prin capacităţi reproductive
majore, prolificitatea fiind cu 1,3-2,3 purcei mai mare comparativ cu rasele pa-
terne. Masa lotului de purcei la naştere (kg) a fost în creştere la rasa Landrace
(14,14), urmată de Duroc (12,90) şi Yorkshire (12,75). Diferenţele între aceste
rase şi rasele Hampshire şi Pietrain s-au egalat cu 1,24-3,09 kg. Purceii la naşte-
re s-au caracterizat printr-o bună dezvoltare, însă greutatea medie variază de la
o rasă la alta. O creştere mai intensivă s-a semnalat la rasa Duroc (1,45), apoi la
Pietrain (1,34), masa corporală la rasa Duroc fiind cu 0,25 kg mai mare compa-
rativ cu rasa Hampshire şi 0,20 faţă de Yorkshire. Această tendinţă s-a păstrat şi
la înţărcare, când diferenţa privind masa unui purcel s-a egalat cu 1,1 şi 1,3 kg,
însă purceii la înţărcare au fost păstraţi într-un număr mai mare la rasele paterne.
La rasele materne Yorkshire şi Landrace diferenţa a fost de 0,7-1,0 purcei.
Creşterea purceilor s-a manifestat în mod diferenţiat şi în perioada de în-
grăşare, având o influenţă directă asupra vârstei atingerii greutăţii de 100 kg şi a
consumului specific. Rezultate mai bune a realizat tineretul suin din rasa Duroc,
care s-a caracterizat printr-o viteză de creştere mai mare şi o cantitate de nutreţ

304
mai redusă consumată pentru formarea unui kg spor. Din datele prezentate în
tabelul 64 rezultă, că la suinele de diferite rase capacitatea de îngrăşare variază.
Greutatea de 100 kg tineretul suin din rasa Duroc a atins-o în 180 de zile pe când
cel de rasa Pietrain – în 227 zile, diferenţa fiind semnificativă, egală cu 47 zile.
Datele demonstrează o precocitate mai redusă a tineretului suin din această rasă
comparativ cu rasele Duroc, Yorkshire şi Hampshire.
Tabelul 64
Performanţele productive ale suinelor de diferite rase
Vârsta atingerii Sporul Consumul Grosimea
Rasa Nr. greutăţii de 100 kg, mediu specific, kg stratului de
zile zilnic, g nutreţ slănină, mm
Yorkshire 20 188 531 4,01 20,0
Landrace 16 200 500 4,12 19,0
Duroc 16 180 620 3,83 21,9
Hampshire 18 192 560 3,98 18,2
Pietrain 20 227 518 4,31 17,5

5.3. Organizarea reproducţiei şi selecţia suinelor

Producţia de purcei într-o populaţie de suine depinde de numărul de purcei,
înţărcaţi de la o scroafă pe an. Acest indice este influenţat de numărul de purcei,
înţărcaţi după fiecare fătare, precum şi de fătările realizate anual de scroafe pe
an. Luând în calcul, că perioada de gestaţie şi perioada de lactaţie sunt relativ
stabile, numărul zilelor reproductive reprezintă o importanţă majoră în mărirea
eficienţei economice într-o unitate de producţie. Efectivul de porci îngrăşaţi anu-
al va fi mai mare atunci, când prolificitatea va fi mai ridicată şi mortalitatea mai
redusă în perioada de alăptare. Mărimea lotului de purcei la fătare este diferită
de la o fermă la alta fiind influenţată de rata ovulaţiei şi dezvoltarea purceilor, iar
ultimele – de potenţialul ereditar şi condiţiile de mediu.
Mai sunt şi alţi factori, printre care pot fi menţionaţi specializarea rasei
şi capacitatea de reproducţie a vierului, vârsta scroafei etc. După prima fătare,
producţia de purcei la scroafe creşte de la 8-9 până la 10-12 purcei, iar privind
numărul de fătări productivitatea scroafelor se măreşte până la a 6-7 fătare, de-
venind maximă de la a 4-6 fătare.
Introducerea vierilor şi scroafelor la reproducere. Vieruşii, care au atins
maturitatea sexuală, produc spermatozoizi apţi pentru fecundare, aceasta având
loc înainte de terminarea creşterii corporale, astfel formându-se diferenţe de câ-
teva luni între maturitatea sexuală şi cea somatică (corporală).

305
 La vieruşi, maturitatea sexuală apare la vârsta de 6-7 luni. Folosirea timpurie
a vierilor de reproducţie duce la epuizarea rapidă a organismului. Pentru a preveni
împerecherile timpurii se recomandă ca, începând cu vârsta de 4 luni, vieruşii să
fie separaţi pe sexe sau să se recurgă la castrarea masculilor. Introducerea vierilor
la montă depinde de vârstă şi rasă. Se consideră momentul potrivit de folosire la
montă când animalele au atins 70-75% din dezvoltarea corporală a adulţilor. Ast-
fel vierii din rasa Marele alb se dau la montă la 10-12 luni, când ajung la o greutate
de 120-140 kg. Vierii de rasa Landrace pot fi daţi la montă începând cu vârsta de
9-10 luni, cu condiţia că au atins greutatea de cel puţin 120 kg.
Uneori, din cauza lipsei de mişcare şi a unei hrăniri neraţionale, vierii devin
greoi fără apetit sexual. Rezultă, că vierii se hrănesc raţional, moderat se folo-
sesc la montă, fiind zilnic în mişcare.
Vârsta introducerii scroafelor la reproducţie. Maturitatea sexuală la
scrofiţe se manifestă prin apariţia căldurilor la vârsta de 6-7 luni. Însă, intro-
ducerea scrofiţelor la montă la această vârstă nu se admite, deoarece ele nu au
atins maturitatea corporală şi organismul nu poate suporta fără urmări acest
efort reproductiv. În rezultat, scrofiţele repede se epuizează, produc purcei pu-
ţini la număr, slab dezvoltaţi, neviabili. De aceea, scrofiţele nu se dau la montă la
această vârstă. Maturitatea sexuală economică este atinsă la vârsta de 8-10 luni
în funcţie de precocitatea rasei şi monta la această vârstă nu afectează producţia.
Pentru aceasta este nevoie ca alimentaţia să asigure necesităţile scroafelor în
substanţe nutritive şi ale embrionilor în dezvoltare. Greutatea corporală a scrofi-
ţelor la montă se solicită a fi de 90-110 kg pentru fermele de selecţie. Maturita-
tea corporală este atinsă în funcţie de factorii genetici şi de mediu. Folosirea la
împerechere a liniilor şi tipurilor specializate pentru producerea hibrizilor fac ca
hibrizii obţinuţi să posede un ritm de creştere mai mare şi, în rezultat, ei ajung
mai repede la maturitatea sexuală. Printre factorii de mediu, o influenţă mai
mare o au alimentaţia, mişcarea, factorii de microclimat etc.
Întreţinerea animalelor în adăposturi închise face ca ele să ajungă la matu-
ritatea sexuală mai târziu, comparativ cu cele care au posibilitatea să se mişte
în padocuri.
Depistarea căldurilor şi organizarea montei la scroafe. Reproducţia por-
cinelor nu are un caracter sezonier, deoarece scroafele sunt animale poliestrice,
adică ele pot fi fecundate în orice perioadă a anului. Depistarea căldurilor are
ca obiectiv stabilirea cu mare precizie a momentului optim pentru montă sau
însămânţare, care, din punct de vedere biologic, înseamnă maturitatea ovulelor
în folicule şi din acest moment fiind apte pentru fecundare.
La scroafe, căldurile apar la a 6-8 zi după fătare, în funcţie de vârstă, starea

306
de întreţinere particularităţile individuale. Ele reprezintă o parte componentă a
ciclului sexual la mamifere.
Ciclul sexual reprezintă totalitatea modificărilor organice şi de comporta-
ment, care se manifestă pe tot parcursul anului, repetându-se periodic. În medie,
durata unui ciclu sexual la scroafe este de 21 de zile, cu variaţii de la 16-25 de
zile. Căldurile la scrofiţe se manifestă la început prin nelinişte, fiind foarte agi-
tate, umblând prin boxă. Manifestările sunt mai evidente, dacă în apropiere sunt
vieri. Scroafele, în acest timp, consumă puţină hrană sau deloc, emit un grohăit
strident, sar pe alte scroafe. În această perioadă, scroafa manifestă interes faţă
de vier, dar nu-l acceptă. Perioada a doua de călduri se caracterizează printr-o
intensitate mai mare şi, în rezultat, scroafa devine imobilă în momentul saltului
vierului sau când crescătorul apasă cu mâna în regiunea şalelor. Această stare
poartă denumirea de sindrom de imobilitate, fiind şi momentul optim pentru
montă sau însămânţare, deoarece ovulele sunt apte pentru fecundare.
Crescătorul identifică scroafele, care ar putea fi în călduri, apoi le contro-
lează la sindromul de imobilitate prin apăsarea în regiunea lombo-sacrală, iar
în unele cazuri chiar se poate aşeza pe animal. Rezultate foarte bune se obţin
atunci, când sunt folosite ambele metode de depistare. Depistarea instrumenta-
lă presupune folosirea aparatelor electronice. Precizia este mare, dar din cauza
costului aparaturii, această metodă este mai puţin răspândită.
Stimularea intrării în călduri a scroafelor. Se folosesc mai multe meto-
de: flushing – administrarea scroafelor după înţărcare a unei cantităţi mai mari
de furajare cu conţinut de proteină ridicat. Metoda biologică – introducerea vie-
rilor de trei ori pe zi în boxa scroafelor; stimularea hormonală se recomandă să
fie făcută numai de medicul veterinar, deoarece utilizarea ei la întâmplare poate
aduce urmări grave asupra funcţiei de reproducţie. Se realizează prin utilizarea
hormonilor exogeni în diferite doze şi combinaţii pentru creşterea şi maturitatea
foliculilor. Doza şi schema de tratament se alege de către specialişti.
Organizarea montei. Monta naturală la scroafe poate fi efectuată în harem
şi dirijată. Monta în harem se efectuează în grup, format din vieri şi scroafe.
Folosind acest sistem nu se poate controla rezultatul împerecherilor, deoarece
nu se cunoaşte vierul care a participat la montă şi data ei;
Monta dirijată este cea mai practicată şi recomandată, deoarece se poa-
te duce o evidenţă precisă, se cunoaşte paternitatea şi procesul se poate dirija
în vederea ameliorării calităţilor productive ale populaţiei de porcine. Monta
se efectuează în baza unui plan de împerecheri, care se elaborează preventiv,
ţinându-se cont de metoda de creştere aplicată în unitate (prăsilă – rasa curată,
producţie – încrucişare şi hibridare). Monta se supraveghează de îngrijitor iar

307
în registru se notează data montei şi numerele matricole ale scroafei şi vierului.
După 12 ore monta se repetă, folosind acelaşi vier sau altul în funcţie de scopul
urmărit. În acest mod, se asigură viabilitatea spermatozoizilor în preajma ovula-
ţiei şi posibilitatea fecundării optimale a ovulelor.
În cazul întreţinerii individuale a vierilor, scroafele în călduri se duc la
vier, monta efectuându-se în boxa vierului, iar dacă vierii se întreţin în boxe
comune, pentru montă se amenajează boxe speciale. Ele trebuie să fie spaţioase,
iar pardoseala să nu alunece. Evidenţa montelor este absolut necesară pentru a
organiza o exploatare raţională a vierilor, transferarea la timp a scroafelor în ma-
ternitate, identificarea scroafelor sterile, aprecierea performanţelor productive
ale vierilor şi scroafelor, excluderea împerecherilor înrudite. Scroafele se folo-
sesc în reproducţie sezonier sau în flux continuu în unităţile de mare capacitate
unde montele şi fătările decurg uniform în timpul anului, iar numărul de scroafe
pentru montă se planifică zilnic.
În acest stadiu se mai constată, că vulva este roşietică, întredeschisă şi pre-
zintă scurgeri de mucus.
Pentru scrofiţe sunt necesare următoarele condiţii de intrare în călduri:
- să fie mature din punct de vedre hormonal;
- să aibă o condiţie de reproducător, să fie sănătoase, asigurându-se un con-
fort corespunzător;
- să se asigure o nutriţie favorabilă pentru manifestarea căldurilor.
Depistarea căldurilor se efectuează cu:
- vierul încercător;
- de către om;
- instrumental.
Depistarea căldurilor cu vierul încercător se bazează pe urmărirea compor-
tamentului scroafelor în prezenţa vierilor încercători. Vierul prin anumite stimuli
(auditiv, olfativ) favorizează apariţia căldurilor şi chiar calitatea lor. Prin contactul
nazo-nazal, scroafa poate mirosi saliva vierului, iar aceasta conţine particule cu
miros specific – feromonii, care excită scroafa, mărind intensitatea căldurilor. Se
recomandă, ca depistarea căldurilor să se facă de două ori pe zi, dimineaţa după
furajare şi seara. Dacă scroafele sunt întreţinute în grup, atunci vierul se introduce
în interiorul boxei, simţind feromonii care se conţin în saliva vierului. Scroafele în
călduri vin în contact cu el (nazo-nazal, nazo-genital etc.) şi unele îşi pot manifes-
ta sindromul de imobilitate în cazul maturării ovulelor. Dacă scroafa nu acceptă
saltul, înseamnă, că ea nu este pregătită pentru fecundare.
Depistarea căldurilor la scroafe se face de către crescători calificaţi, cu o
experienţă de lungă durată, fără prezenţa vierului. În unităţile, în care nu se pot asi-

308
gura condiţiile necesare de microclimat, se practică montele în anumite perioade
ale anului, care sunt mai favorabile pentru obţinerea rezultatelor scontate.
Organizarea însămânţării artificiale. Însămânţarea artificială reprezintă
o metodă biotehnică superioară, eficienţă în optimizarea funcţiei de reproducţie
la porcine, care poate fi organizată de către crescători.
Avantajele însămânţării artificiale:
- reducerea numărului de vieri folosiţi la reproducţie, astfel creându-se pre-
mize în utilizarea vierilor cu cea mai mare valoare genetică;
- accelerarea procesului de ameliorare a populaţiilor de suine prin folosirea
vierilor de performanţă;
- reducerea riscurilor de contaminare a porcinelor prin introducerea în efec-
tiv a unor vieri din alte unităţi de selecţie;
- efectuarea controlului calitativ al materialului seminal;
- crearea premizelor de însămânţare a scroafelor tinere cu spermă obţinută
de la vieri valoroşi adulţi cu o greutate corporală mare;
- schimbul internaţional de material seminal şi posibilitatea transportării
materialului seminal dintr-o zonă în altă.
Actualmente,, datorită acestor avantaje, metoda progresează, existând în
multe ţări reţele cu centre de prelucrare şi difuzare a materialului seminal. Ele
asigură deplasarea în ferme cu maşini speciale, conform listelor de comenzi,
unde se organizează depistarea căldurilor, însămânţarea artificială, diagnosticul
gestaţiei, precum şi alte activităţi solicitate. În ţara noastră, IS „Moldsuinhibrid”
realizează material seminal de diferite rase de porcine fermierilor, care sunt in-
teresaţi în ameliorarea calităţilor productive ale porcinelor.
Gestaţia la scroafe. Efectuarea montei sau însămânţării artificiale corect
duce la fecundarea ovulelor şi scroafa intră în stadiul fiziologic de gestaţie. În
organism au loc transformări hormonale, care pregătesc uterul scroafei pentru
asigurarea dezvoltării şi protecţiei fetuşilor.
Durata gestaţiei la scroafă este de 114-115 zile, calculată din momentul
montei. Pe toată perioada de gestaţie trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru
prevenirea accidentelor mecanice şi a îmbolnăvirilor. Se efectuează diagnosticul
gestaţiei în scopul aprecierii dacă scroafa este gestantă sau negestantă, dar se ur-
măreşte şi factorul economic spre a micşora intervalul neproductiv al scroafei.
Diagnosticul gestaţiei poate fi efectuat prin observare şi metode instrumen-
tale. Observările se fac de către crescător, folosind în acest scop un vier încer-
cător. Instalarea gestaţiei se consideră că a avut loc, dacă scroafa nu mai repetă
căldurile la 16-25 de zile de la montă, devenind mai liniştită.
Cele mai moderne metode sunt determinarea nivelului hormonal prin ra-

309
dio-imuno-analiză şi metoda ultrasonoră. Prima metodă este foarte precisă şi se
realizează chiar în primele zile de la însămânţare, deoarece presupune dozarea
nivelului de progesteron din sânge. Metoda se realizează numai în laboratoare
specializate.
Metoda ultrasonoră prevede folosirea aparatelor, care au ca principiu modi-
ficarea undelor ultrasonore şi transformarea lor în semnale sonore şi vizuale de
avertizare. Aceste aparate uşor sunt utilizate de crescătorii de porcine.
Organizarea fătărilor la scroafe. Înainte de fătare se pregătesc minuţios
adăposturile. Ele se curăţă, dezinfectează, se usucă şi se încălzesc. După aceasta,
în unităţile cu sistem intensiv, cu 3-6 zile înainte de fătare, scroafele se cazează
în boxe individuale instalate în maternitate. Fătarea se poate produce în orice mo-
ment al zilei, însă cca 60% dintre scroafe fată în a doua jumătate a nopţii, spre
dimineaţă, când se formează o linişte mai semnificativă. Semnele clinice de apro-
piere a fătării sunt: respiraţie şi puls accelerat, agitaţie, culcări şi ridicări frecvente
ale scroafei, apariţia secreţiei lactante cu 12-24 de ore înainte de fătare.
Fătarea este actul fiziologic prin care purceii sunt expulzaţi în mediu extern,
datorită dezvoltării complete a lor. Fătarea durează 2-5 ore, uneori mai mult –
8-12 ore în situaţii deosebite. Purceii sunt expulzaţi la intervale de 5-15 minute
sau mai mult. Se recomandă supravegherea şi acordarea de asistenţă tehnică.
În caz de canibalism, uneori observat la scroafele aflate la prima fătare (pri-
mipare), se recomandă îndepărtarea purceilor, administrarea unui tranchilizant
scroafei, iar după instalarea stării de linişte purceii sunt aduşi în boxă.
Intensificarea reproducţiei la suine. Unul din indicii principali, folosit
pentru aprecierea intensificării folosirii efectivului matcă, este numărul de pur-
cei înţărcaţi de la o scroafă pe an. Acest indicator depinde de prolificitate, ca-
pacitatea de alăptare, viabilitatea purceilor şi numărul de fătări, obţinute de la o
scroafă anual. Cheltuielile totale se divizează la un număr mai mare de purcei
crescuţi şi, astfel, se reduce costul fiecărui porc.
Cea mai mare parte a ciclului de reproducţie la scroafe îl ocupă gestaţia şi
durata ei este strict fixată de codul genetic. Însă, în unele cazuri, prin sincroniza-
re se poate de micşorat durata gestaţiei, fără a avea prejudicii privind starea de
sănătate a scroafei şi descendenţilor ei. Mărirea randamentului de purcei obţinut
anual de la o scroafă, se poate realiza pe contul unei prolificităţi mai avansate
a scroafelor. Însă un procedeu mai eficient şi uşor de implementat în unităţile
de producţie constă în micşorarea perioadei de lactaţie şi a intervalului dintre
înţărcarea purceilor şi monta scroafelor.
Reproducerea se consideră eficientă atunci când randamentul anual de pur-
cei de la o scroafă este de 18-20 de capete.

310
 Productivitatea scroafelor şi, în primul rând, numărul de purcei crescuţi de
la o scroafă pe an, în mare măsură influenţează eficacitatea producerii. Rezulta-
tele cercetărilor specialiştilor statului Aiova (SUA) au demonstrat, că preţul de
cost al unui purcel de 18 kg dintr-un lot cu 5 capete este de 54 dolari, din 9–30
dolari, iar din 11–26 dolari. Specialiştii polonezi au constatat că dacă de la o
scroafă anual se obţin 20 de purcei, atunci preţul de cost al unui purcel este cu
40% mai mic în comparaţie cu randamentul de 10 purcei de la scroafă.
Capacitatea de reproducţie a scroafelor şi vierilor depinde, în primul rând,
de factorii fiziologici din care se evidenţiază prolificitatea potenţială şi factică,
fecunditatea, capacitatea de alăptare, însămânţarea la timp a scroafelor, calitatea
materialului seminal al vierilor şi mortalitatea embrionilor.
Realizarea acestor deziderate depinde de nivelul selecţiei în populaţia de
suine, condiţiile de alimentaţie şi întreţinere, precum şi de metodele de reglare a
proceselor de reproducţie.
Elaborarea tehnologiilor moderne de reproducţie se efectuează ţinând cont
de aspectele biologice, fiziologice şi economice.
Intensificarea reproducţiei la suine prin metode tehnologice se efectuează
prin creşterterea producţiei la scroafe pe viaţă şi micşorarea intervalului dintre
fătări. Intensificarea reproducţiei depinde de numărul fătărilor obţinute de la o
scroafă anual sau pe întreaga perioadă de exploatare şi de intervalul dintre fătări.
În ţările unde creşterea suinelor prospera, nivelul de intensificare a reproducţiei
se determină după numărul de fătări obţinute anual de la o scroafă, care, la rân-
dul său, influenţează indicele de folosire a scroafelor. Astfel, dacă anual se obţin
1,5 fătări de la o scroafă nivelul este extensiv, 2,0 – mijlociu şi corespunzător
2,3-2,5 – intensiv.
Producţia scroafelor pe viaţă depinde şi de apartenenţa de rasă, astfel de la rasa
Marele alb se obţin 5,4 fătări, iar scroafele hibride realizează 6,5 fătări pe viaţă.
Cercetările efectuate şi rezultatele obţinute demonstrează, că cei mai buni
indici (numărul de purcei născuţi şi înţărcaţi, masa lotului la înţărcare) pot fi
obţinuţi din a 4-a fătare. Începând cu a 6-a fătare aceşti indici se micşorează
considerabil.
Intensitatea folosirii scroafelor se poate mări, reducând intervalul dintre
fătări, adică micşorînd perioada de alăptare şi odihnă a scroafelor. O deosebită
atenţie se acordă perioadei de alăptare, deoarece durata ei poate fi modificată şi
astfel să se influenţeze durata ciclului de reproducţie. Pe contul micşorării peri-
oadei de alăptare se poate de mărit numărul de fătări obţinute de la o scroafă pe
an de la 2,05, când înţărcarea purceilor se face la vârsta de 8 săptămâni, până la
3, când purceii sunt înţărcaţi îndată după naştere. În aşa mod, perioada de la în-

311
ţărcare până la fecundare se egalează cu 7 zile. Însă, din mai multe considerente,
aceste calcule nu coincid cu rezultatele din practică. În primul rând, scroafele
de obicei nu vin în călduri în perioada de lactaţie şi scroafa poate fi montată nu
mai devreme decât peste câteva zile după înţărcare. În al doilea rând, reducând
perioada de alăptare – productivitatea scroafelor se micşorează.
Cercetările savanţilor engleji şi belgieni dovedesc că înţărcarea extratimpu-
rie (la a 7 zi şi mai degrabă) micşorează în cele din urmă productivitatea scroa-
felor cu 2 purcei anual. În afară de aceasta se măreşte perioada de la înţărcare
până la monta productivă, scade fecunditatea.
Urmările negative ale înţărcării extratimpurii, în special, sunt simţite la
scroafele primipare. Având în vedere aceasta, în unităţile de producţie, mai des,
înţărcarea purceilor se face la vârsta de 28-36-42 de zile.
Actualmente, în diferite tipuri de gospodării, înţărcarea purceilor poate fi or-
ganizată tradiţional – 45-60 de zile; timpurie – 21-44 de zile, extratimpurie – până
la 20 de zile. Cel mai răspândit tip de înţărcare este înţărcarea timpurie – la vîrsta
de 35-42 de zile. Înţărcarea timpurie a purceilor, comparativ cu cea tradiţională,
necesită un nivel mai ridicat de alimentaţie. Dacă nu este posibil de organizat un
astfel de nivel, atunci vârsta de înţărcare se măreşte. Reproducţia la scroafe se
poate intensifica şi pe contul micşorării perioadei de odihnă (repaus).
Dacă depistarea scroafelor în călduri se face la timp, corect se organizează
însămînţarea şi alimentaţia în timpul lactaţiei, practicând plimbările active, se
poate de atins o înaltă fecunditate când durata perioadei de odihnă este de 8 zile.
Deoarece heritabilitatea acestui caracter este de 0,25 iar repetabilitatea – 0,28,
perioada de odihnă normală a scroafelor se poate de micşorat prin selecţie. În
cele mai multe cazuri pe contul perioadei de repaus, ciclul de reproducţie a
scroafelor crescute în rasă pură cu 2-8 zile este mai mare decât la hibrizi. La
hibrizii obţinuţi prin participarea raselor Yorkshire, Hampshire şi Berkshire, pe-
rioada de odihnă este mai scurtă comparativ cu metişii obţinuţi prin încrucişarea
raselor Landrace, Duroc, Marele Negru şi Lacomb.
Intervalul dintre înţărcare şi apariţia căldurilor la scroafe se poate de micşo-
rat şi prin folosirea metodelor tehnologice. Spre exemplu, scroafele nu se lipsesc
de hrană şi apă în ziua înţărcării, dar numai se micşorează cantitatea, mărind
nivelul alimentaţiei scroafelor în perioada de după înţărcare (3,5-3,6 kg nutreţ
pe zi cu 16% de proteină brută). O altă metodă prevede întreţinerea vierilor în
acelaşi adăpost cu scroafele.
Întreţinerea separată pe sectoare a suinelor la fermele de tip industrial re-
duce contactul vierilor şi scroafelor şi, în rezultat, se micşorează funcţiile de
reproducţie a scroafelor. Pentru stimularea căldurilor şi depistarea scroafelor în

312
călduri se folosesc vierii încercători, care, la fel ca vierii de bază, influenţează
scroafele printr-un complex de receptori (acustici, vizuali, palpabili şi olfactivi
(de miros), stimulând venirea căldurilor.
Trebuie de menţionat, că întreţinerea vierilor încercători necesită cheltuieli
adăugătoare. De aceea, în ultimii ani, în practica mondială, au început să se fo-
losească instalaţii mecanice pentru depistarea şi stimularea căldurilor cu miros
de vier ori folosirea feromonului – preparat sintetic cu miros de vier. Folosirea
acestui preparat (suidor) a mărit venirea scroafelor în călduri cu 3,4-8,7%. Un
efect mai mare s-a obţinut atunci când feromonul a fost folosit cu 3-5 zile înainte
de înţărcarea purceilor.
O altă metodă de stimulare constă în activizarea factorilor neirohumorali
prin introducerea în organismul animalelor preparate ori furaje, care conţin poli-
fenoloxidază. Fenoloxidaza se conţine în cartofi nefierţi, boabe încolţite şi iarbă
fragedă. Preparatul pregătit din extractul din cartofi nefierţi, introdus scroafelor
sub piele în doză de 100-200 mg/cap, a doua zi după înţărcare stimulează veni-
rea căldurilor şi mărirea fecundităţii.
Tehnologia în flux de obţinere a purceilor în fermele industriale necesită re-
glarea căldurilor şi înţărcărilor. În multe unităţi industriale, în prezent, se foloseşte
serul de iapă gestantă (SIG) împreună cu surfagon şi acidul piroglutaminic.
Pentru stimularea căldurilor şi ovulaţiei la scroafă, după înţărcarea purcei-
lor se folosesc două scheme:
1. Peste 24 de ore după înţărcare, scroafelor li se introduce 2000 UI de ser,
apoi după 55-56 de ore se injectează 10 mkg de surfagon. Peste 16-40 de ore
după introducerea surfagonului, scroafele se însămânţează fără a fi depistate în
călduri.
2. Peste 24 de ore după înţărcare scroafelor li se injectează 700 mkg de acid
piroglutaminic. Peste 18-24 de ore ele se însămânţează fără a fi depistate în căl-
duri. Folosirea ambelor scheme au micşorat cu 70% cheltuielile de muncă privind
depistarea scroafelor în călduri şi cu 4 zile au micşorat intervalul dintre fătări.
Selecţia suinelor. În munca de ameliorare a porcinelor, selecţia reprezintă
una din cele mai importante metode aplicate. Selecţia constituie o condiţie a pro-
gresului atât în unităţile de prăsilă, cât şi în acţiunile de hibridare a porcinelor.
Din punct de vedere genetic, selecţia reprezintă un mijloc de modificare a
structurii genetice, a unei populaţii, ceea ce însemnă înlăturarea unor indivizi
neproductivi din procesul de formare a efectivelor dorite de porcine.
Munca de selecţie se realizează în unităţile de elită, gospodăriile de prăsilă,
gospodăriile şi fermele de reproducţie. Scopul principal constă în efectuarea
muncii de selecţie privind ameliorarea raselor existente de porci şi furnizarea

313
animalelor de calitate superioară pentru înmulţirea în rasă pură şi hibridare în
fermele de producţie şi în unităţile industriale.
Selecţia, în final, urmăreşte alegerea animalelor pentru prăsilă cu însuşiri repro-
ductive şi productive valoroase în scopul obţinerii unei descendenţe de calitate.
În lucrările de ameliorare a porcinelor se folosesc două metode de selecţie,
şi anume: selecţia individuală şi selecţia masală. Pentru efectuarea selecţiei in-
dividuale se folosesc mai multe criterii, care urmăresc obţinerea unor informaţii
mai exacte despre fondul genetic al animalului. Pe lângă aprecierea fenotipului
(exterior şi constituţie, dezvoltare corporală şi producţie), selecţia se efectuează
şi după fenotipul ascendenţilor, rudelor colaterale şi fenotipul descendenţilor.
Selecţia masală prevede alegerea reproducătorilor numai după însuşirile feno-
tipului propriu. Luând în calcul, că la această specie de animale prolificitatea
şi precocitatea sunt însuşiri foarte reprezentative se poate conta în practică pe
o intensitate mare a selecţiei, astfel putem alege cei mai buni dintre mulţi buni.
Intensitatea de selecţie, în esenţă, se determină de procentul de animale oprite
pentru prăsilă din tabelul efectivului. De aici se desprinde, cu cât mai puţine
animale vom reţine pentru prăsilă, cu atât acestea vor fi de calitate superioară.
Intensitatea selecţiei la porcine se calculează după formula clasică:
R = E/Fx100, în care:
R – intensitatea selecţiei
E – procentul de înlocuire (câte scroafe se reformează şi trebuie înlocuite anual)
F – numărul de scrofiţe ce se pot obţine anual de la scroafe matcă.
În Republica Moldova, selecţia se efectuează după principiul piramidal.
Piramida este formată din trei trepte.
Treapta I-a (vârful piramidei) cuprinde Întreprinderea de Stat pentru Cer-
cetare în Selecţia şi Hibridarea Suinelor „Moldsuinhibrid” cu Centrul de Selecţie
şi Hibridare, Staţiunea de testare a suinelor, unde sunt concentrate nucleele cele
mai valoroase din principalele rase materne – Yorkshire, Landrace şi paterne –
Hampsire, Duroc, Pietrain, utilizate în procesul de hibridare. Munca de prăsilă
se efectuează în direcţia ameliorării în rasă pură a performanţelor reproductive
şi productive a acestor rase. Sarcina întreprinderii constă în crearea liniilor şi
crosurilor.
Paralel cu aceasta se:
- realizează testarea vierilor şi a scroafelor după calitatea descendenţilor;
- efectuează testarea raselor după capacitatea combinativă în diferite variante;
- prezintă recomandări privind utilizarea animalelor de performanţă;
- efectuează coordonarea tehnologică a procesului de selecţie şi ameliorare,
creştere şi întreţinere a suinelor în Republica Moldova.

314
 Progresul genetic, realizat în centrul de selecţie se difuzează în fermele de
producţie direct prin vierii şi materialul seminal livrat şi prin scrofiţe în fermele
de hibridare.
Treapta a II-a este reprezentată de fermele materne de hibridare. Obiectul
de activitate a acestor ferme constă în producerea scrofiţelor hibride în baza în-
crucişării birasiale a raselor materne şi livrarea lor în fermele de treapta a III-a,
preocupate de producerea hibrizilor comerciali. Efectul încrucişării, obţinut în
fermele de hibridare, se transmite în fermele de producţie prin scrofiţe birasiale.
Fermele pentru producerea scrofiţelor birasiale îşi asigură în mod obligatoriu,
reproducătorii din Centrul de Selecţie şi Hibridare. Programarea efectivelor
matcă aflate pe această treaptă se face în funcţie de necesarul de înlocuire din
fermele de producţie.
Treapta a III-a este reprezentată de gospodării şi ferme pentru producerea
hibrizilor comerciali (complexe, ferme din cadrul societăţilor pe acţiuni, ferme
private, gospodării de fermieri şi individuale). La nivelul acestei trepte se apli-
că încrucişările trirasiale şi tetrarasiale prin utilizarea vierilor din rase paterne
sau vieri F1 (birasiali) din centrul de selecţie şi hibridare şi scrofiţe hibride ob-
ţinute din încrucişările birasiale (ferme de hibridare), realizându-se astfel hi-
brizi comerciali destinaţi sacrificării. Livrarea porcinelor pentru sacrificare se
efectuează în baza contractelor încheiate între întreprinderile de producere şi de
prelucrare a cărnii.
Pentru reglementarea relaţiilor de activitate a fermelor de selecţie şi unităţi-
lor de producţie în vederea realizării procesului de ameliorare a raselor, tipurilor
şi crosurilor de suine se elaborează un contract tehnologic, unde este stipulată
subordonarea tehnologică a fermelor de prăsilă din ierarhie inferioară celor de
ierarhie superioară. Totodată, în contract se înscriu principii concrete, ce tre-
buie respectate reciproc în activitatea de colaborare tehnologică. Condiţiile de
colaborare sunt coordonate cu Inspectoratul Zootehnic de Stat al Ministerului
Agriculturii şi Industriei Alimentare.
Progresele realizate în lucrările de ameliorare genetică au evidenţiat im-
portanţa specializării raselor de suine pe direcţii de producţie.
Rasele materne se caracterizează prin performanţe superioare reproductive.
În unităţile de prăsilă, unde se cresc suine de astfel de rase, lucrările de selecţie
se efectuează în direcţia măririi performanţelor de reproducţie, menţinându-se o
pondere corespunzătoare a selecţie pentru indicii de creştere şi calitatea carcase-
lor. În această direcţie de specializare sunt incluse rasele Yorkshire şi Landrace.
Rasele paterne se caracterizează prin producţie mare de carne în carcasă,
viteză accelerată de creştere şi consum specific redus. Selecţia în cadrul acestor

315
rase se efectuează preponderent după precocitate, consum specific şi calitatea
carcaselor, menţinându-se la nivelul corespunzător parametrilor de reproducţie.
Estimarea calităţii cărnii în funcţie de modul de utilizare constituie un criteriu
major de apreciere a eficienţei selecţiei. În această direcţie de specializare sunt
incluse rasele Hampshire, Duroc şi Pietrain.
Parametrii genetici ai turmei de porcine se caracterizează şi de către repeta-
bilitatea care reflectă stabilitatea caracterelor în ontogeneza animalelor.
Caracterele şi indicii selecţiei. În plan genetic, deosebim caractere calita-
tive şi cantitative. Caracterele calitative (culoarea părului, ţinuta urechilor) sunt
determinate de unul ori de un număr relativ de gene. Selecţia după caracterele
calitative este foarte simplă şi rezultatele ei se pot prognoza cu o mare precizie.
Caracterele cantitative sunt determinate de particularităţile anatomice, fizi-
ologice, biochimice ale organismului, fiecare din ele este la rândul lor determi-
nat de mai mulţi geni, şi chiar de sisteme de geni şi interacţiunea lor este supusă
influenţei condiţiilor de mediu. Selecţia animalelor după caracterele cantitative
este cu mult mai compusă faţă de cea calitativă. Ea cere multe cheltuieli de
muncă şi evidenţa multor factori.
Toate caracterele morfo-productive sunt cantitative. Pentru o caracterizare
mai facilă, ele se împart în patru grupe. În prima grupă se includ caracterele de
reproducţie (capacitatea de fecundare, prolificitatea şi altele).
Caracterele din grupa a doua se folosesc pentru aprecierea capacităţii de
îngrăşare: sporul mediu zilnic, vârsta de atingere a masei de 100 kg, consumul
specific pe unitate spor.
A treia grupă include caracterele folosite pentru aprecierea carcaselor: ran-
damentul la sacrificare, grosimea stratului de slănină, suprafaţa „ochiului muşchiu-
lui”, raportul după masă a diferitor părţi, proporţia de carne şi grăsime în carcasă.
În grupa a patra se includ caracterele de apreciere a calităţii cărnii. Ele se
împart în obiective: culoarea, consistenţa, aciditatea, capacitatea de reţinere a
apei, compoziţia chimică şi subiective – gustul, frăgezimea, aromatul ş. a.
Caracterele de reproducţie au o deosebită importanţă în realizarea planuri-
lor economice, deoarece obţinerea unui număr mai mare de produşi pe scroafă
creează premize pentru producerea unei cantităţi mai mare de carne. În afară de
aceasta asigură o bază bună pentru efectuarea unei selecţii mai riguroase.
Prolificitatea este însuşirea scroafelor de a produce un număr mare de purcei la fă-
tare. Acest caracter are o heritabilitate mică (circa 0,14) şi o repetabilitate scăzută (circa
0,18), de unde şi reiese influenţa mare a condiţiilor de mediu asupra acestui caracter.
Capacitatea de alăptare este alt caracter de reproducţie, luat în considerare
în selecţie, constând din greutatea lotului de purcei la vârsta de 21 de zile.

316
 Acest caracter este o sinteză a mai multor însuşiri: numărul de purcei năs-
cuţi vii, numărul de purcei crescuţi, producţia de lapte a scroafei, calitatea de
bună mamă, numărul de sfârcuri la scroafă, viabilitatea purceilor. Coeficientul
de heritabilitate a capacităţii de alăptare este foarte mic (circa 0,17).
Fecunditatea - caracter folosit pentru aprecierea vierilor, reprezentând nu-
mărul de scroafe fecunde din numărul total de scroafe montate de vier.
Fertilitatea (sau natalitatea) - numărul de scroafe fătate din cele montate
(h = 0,20), indică posibilitatea redusă de ameliorare prin selecţie.
2

Între însuşirile de reproducţie există o corelaţie strânsă, pozitivă (r = 0,47-0,67).

Pentru aprecierea capacităţii de îngrăşare o importanţă deosebită îi revine
vitezei de creştere şi consumului de hrană.
Sporul mediu zilnic are o heritabilitate medie de h2 = 0,30 (0,20-0,40).
Această însuşire este determinată de ereditate şi condiţiile de mediu.
Caracterele de carcasă au un coeficient de heritabilitate ridicat (circa 0,5-
0,7), ceea ce asigură posibilităţi de îmbunătăţire mai rapide prin selecţie.
Heritabilitatea grosimii stratului de slănină determinată pe animalul viu, de
circa 0,6, şi corelaţia genetică foarte ridicată între măsurătoare pe viu şi propor-
ţia de carne din carcasă (r = 0,5-0,8) demonstrează că metoda asigură o precizie
suficientă pentru a fi utilizată în lucrările de ameliorare a calităţii carcaselor.
Procentul de carne în carcasă este o însuşire cu h2 ridicat (0,6-0,7) şi se
foloseşte în selecţie ca sursă de informaţii pentru reproducători, fiind asigurată
prin descendenţii sau colateralii sacrificaţi.
Alte însuşiri ale carcasei sunt lungimea corelată negativ cu grosimea slăni-
nii şi suprafaţa „ochiului muşchiului”, care se corelează (r = 0,6) cu procentul
de carne din carcasă.
Caracterele din limitele fiecărei grupe (capacitatea de reproducţie, calităţile
de îngrăşare de carne) foarte bine corelează între ele, iar corelaţia între carac-
terele diferitor grupe este foarte slabă, ori chiar lipseşte. Folosirea corelaţiilor
uşurează alegerea caracterelor pentru selecţie şi permite de a micşora numărul
lor, folosind ca bază principalul. Astfel se organizează selecţia după un număr
limitat de caractere.
Estimarea calităţilor de îngrăşare şi carne la suine după performanţe
proprii. În ţara noastră, ca şi în alte ţări, iniţial s-a adoptat testarea după descen-
denţi, cu scop de cercetare, în anul 1971 la Staţiunea Institutului de Zootehnie
şi Medicină Veterinară
Dezavantajul metodei constă în creşterea intervalului între generaţii, care
reduce progresul genetic anual.
Ulterior, s-a trecut la testarea după performanţe proprii ca mijloc de bază al

317
ameliorării în unităţile de selecţie. Cu cât numărul de indivizi este mai mare, cu
atât gradul de precizie a estimării este mai mare. Când se testează 5 descendenţi,
iar h2 este de 0,3, valoarea regresiei este de 0,29; la 10 descendenţi – 0,45, la 20
de descendenţi – 0,62 etc. Sistemul de ameliorare după performanţe prevede
că fiecare unitate trebuie să dispună de un sector propriu de testare după per-
formanţe proprii şi aplicarea preselecţiei animalelor la introducere în testare;
posibilitatea de înregistrare a performanţelor individuale şi colateralilor pentru
aprecierea calităţii carcasei; prelucrarea informaţiilor pe grupe de fraţi şi semi-
fraţi pentru aprecierea după descendenţi a scroafelor şi vierilor.
Testarea după performanţe proprii începe la greutatea de 30 kg şi se în-
cheie la 100 kg.
În testare este introdus lotul de purcei a unei scroafe, dacă îndeplineşte
următoarele condiţii:
- nu are indivizi cu anomalii congenitale;
- a realizat baremurile privind performanţele lotului;
- pierderile de purcei nu sunt mai mari de 50%.
Animalele sunt cazate în boxe de maximum 10 capete, separat pe sexe, cu
o suprafaţă de pardosea de 0,9 m2 pe individ.
În perioada de testare se urmăresc următoarele însuşiri:
- sporul mediu zilnic de la naştere până la 100 kg,
- vârsta atingerii greutăţii de 100 kg;
- lungimea trunchiului la 6 luni;
- consumul specific la masculi, determinat individual pe întreaga perioadă
de testare conform prevederilor din instrucţiunile de apreciere;
- grosimea slăninii pe viu cu aparatul cu ultrasunete la greutatea corporală
de 85-110 kg.
- performanţele proprii în testare (ritmul de creştere, consumul specific la
masculi, grosimea slăninii pe animalul viu);
- precocitatea sexuală proprie, exprimată prin vârsta scrofiţelor la apariţia primelor
călduri, completată cu greutatea realizată la introducerea la montă sau însămânţare;
- performanţele de reproducţie proprii pentru scroafe;
- performanţele de reproducţie ale semisurorilor, pentru vierii destinaţi la
însămânţări artificiale.
Pentru rasele paterne, la care caracterele urmărite au o heritabilitate medie
şi ridicată, se pune un accent deosebit pe rezultatele obţinute la testarea după
performanţele proprii şi colaterali privind:
- performanţele proprii pentru viteza de creştere, consum specific (la mas-
culi) şi grosimea slăninii determinată pe animalul viu;

318
 - calitatea carcasei la colaterali, determinată la sacrificarea de control.
Ponderea acordată diferitelor caractere în cadrul indicilor sau în cazul fo-
losirii selecţiei după nivele independente este diferită, în funcţie de „speciali-
zarea” raselor şi liniilor din cadrul raselor, ca şi de scopul urmărit pentru per-
spectivă în evoluţia acestora. În funcţie de intensitatea de selecţie prevăzută se
reţin la reproducţie primii ierarhizaţi. Un criteriu eliminatoriu este conformaţia,
constituţia; indivizii necorespunzători din acest punct de vedere se elimină de la
reproducţie indiferent de valoarea indicelui realizat.
Utilizarea reproducătorilor reţinuţi la reproducţie se face prin împerecheri
dirijate cu femele valoroase, dar neînrudite, după principiul „foarte bun cu foar-
te bun”, în vederea consolidării însuşirilor dorite.
- proporţia de carne în carcasă pe baza colateralului sacrificat (scrofiţe la
rasele paterne, vieruşi la materne) la ieşirea din testare.
Rezultatele testării se folosesc la luarea deciziilor de selecţie.
Metode de valorificare a realizărilor selecţiei la creşterea suinelor. O me-
todă eficientă şi admisibilă folosită în practica măririi productivităţii de carne şi
ameliorării calităţii ei este folosirea pe larg a încrucişărilor de producţie – metode
ce au drept scop valorificarea fenomenului heterozis (termen introdus în anul 1914
de C. Selle). El se manifestă prin sporirea energiei de creştere, viabilităţii, rezisten-
ţei organice, prolificităţii şi producţiei de carne la produşii obţinuţi.
Deci, direcţia principală de ameliorare în unităţile de producţie este încru-
cişarea şi hibridarea în urma cărora la metişi sau hibrizi se manifestă fenomenul
heterozis.
Ea este orientată spre obţinerea produşilor de folosire curentă, adică a ani-
malelor comerciale. În acest scop se folosesc diferite metode bazate pe împere-
cheri între rase, sub denumirea comună de încrucişări industriale, practicate pe
larg în gospodăriile pentru producerea cărnii de porc. Din punct de vedere al re-
alizării heterozisului, orice tip de încrucişare industrială va fi eficientă numai la
folosirea lui cu pricepere în scopuri bine determinate. Este important să cunoaş-
tem condiţiile necesare pentru manifestarea pe deplin a fenomenului heterozis,
fiindcă rezultatele diferitor variante de încrucişări industriale sunt foarte diferite.
Pentru folosirea în practică este important să alegem o astfel de încrucişare,
care, în mod garantat, ar asigura creşterea producţiei. Iată de ce în procesul de
organizare a încrucişărilor trebuie de luat în evidenţă unele condiţii care trebuie
îndeplinite pentru realizarea efectului încrucişării. Cele mai principale sunt:
1. Efectuarea lucrărilor preventive de analiză genetică a populaţiilor, luând
în consideraţie că dacă gradul de heritabilitate a caracterelor este mic, heterozi-
sul este posibil, iar dacă este mare – atunci este puţin posibil.

319
 2. Nivelul înalt de selecţionare a animalelor din rasele participante la în-
crucişare.
3. Divergenţa genetică între rasele parentale.
Una din cele mai simple metode de folosire a fenomenului de heterozis în
producere este încrucişarea industrială între două rase. Acest tip de încrucişare
a căpătat o răspândire largă atât în practica creşterii porcinelor în ţara noastră,
cât şi peste hotare.
Încrucişarea între două rase are 2 forme: simplă şi alternativă (încrucişarea
simplă constă din împerecherea vierilor dintr-o rasă cu scroafele din altă rasă.
Descendenţa obţinută se foloseşte pentru îngrăşare).
Pentru obţinerea unor rezultate bune în urma acestei încrucişări trebuie să
se împerecheze scroafe dintr-o rasă cu însuşiri materne (producţie de purcei)
foarte bune cu vieri din altă rasă care au calităţi foarte bune privind precocitatea
şi calitatea carcaselor. Exemplu: MA x L ori Duroc.
Încrucişarea alternativă între 2 rase constă din împerecherea scroafelor
hibride din fiecare generaţie cu masculii din una din cele două rase participante.
Deci, vierii din fiecare rasă pură sunt folosiţi alternativ la împerecheri în generaţii
succesive, iar scrofiţele metise din fiecare generaţie sunt reţinute pentru prăsilă
Încrucişarea alternativă se recomandă pentru aplicare atunci când cele două
rase posedă însuşirile morfo-productive valoroase (adică cele dorite).
Prima dată, încrucişarea alternativă între două rase a fost aplicată în SUA
(Ioganson I.), apoi într-un şir de state din Europa la ferme mijlocii, unde se poate
de organizat evidenţa necesară fără cheltuieli mari.
Prioritatea metodei de încrucişare alternativă constă în faptul că cheltuielile
pentru procurarea animalelor de prăsilă pentru reproducţie sunt scoase, deoare-
ce scrofiţele se produc pe loc, în afară de aceasta se micşorează probabilitatea
răspândirii diferitor boli din alte gospodării.
Însă această metodă are şi părţi negative. În primul rând, se micşorează posi-
bilitatea de a obţine heterozisul. După calculele teoretice, s-a constatat, că folosind
această încrucişare, heterozisul se manifestă numai la 67% din cel potenţial.
Încrucişarea industrială între trei rase (trirasială) se foloseşte la creş-
terea porcinelor, ca şi încrucişările între două rase după 2 scheme simplă şi de
rotaţie între 3 rase.
Metoda cea simplă prevede 2 etape:
În prima se obţin scrofiţe hibride (A x B). Aici are o însemnătate alege-
rea corectă a raselor. Rasa maternă trebuie să se caracterizeze prin: prolificitate
mare, capacitatea de alăptare bună, iar paternă – înaltă energie de creştere. În
afară de aceasta, ambele rase trebuie să fie acomodate la condiţiile aborigene.

320
La etapa a 2-a scrofiţele metise se împerechează cu vierii de rasa C. Pentru ele
se folosesc tipurile şi rasele specializate de carne. Descendenţa obţinută se folo-
seşte pentru îngrăşare. În practică se foloseşte încrucişarea de rotaţie.
Hibridarea la suine. În calitate de metode de bază a realizării heterozisului
la suine sunt considerate diferite forme de încrucişări interrasiale, industriale şi
hibridare, care au o mare însemnătate la creşterea porcinelor. Hibridărea la suine
se organizează în baza elaborării unor programele de hibridare. Cu toate acestea,
s-a constatat, că combinările de rase deja controlate nu întotdeauna dau rezultate
bune, ele variază în funcţie de rasă. Aceste neajunsuri se pot lichida dacă selecţia
la heterozis se efectuează bazându-se nu pe rase, dar pe liniile special selecţiona-
te la efectul heterozis. Hibridarea porcinelor reprezintă încrucişarea îndepărtată a
populaţiilor genetic izolate, de exemplu a porcilor domestici cu mistreţul sălbatic.
Descendenţii obţinuţi în rezultatul acestor încrucişări se numesc hibrizi.
În ultimii ani, noţiunea de hibridare la creşterea porcinelor s-a lărgit consi-
derabil. Hibrizii au început să fie numiţi nu numai animalele obţinute în urma
încrucişării diferitor specii, dar şi cele obţinute din încrucişarea diferitor linii
specializate.
Prin hibridare se înţelege un sistem de creştere ce prevede încrucişarea ra-
selor şi liniilor special create, selecţionate într-o perioadă îndelungată de timp
după un număr limitat de caractere şi testate după capacitatea combinativă.
Hibridarea în tratarea contemporană este o metodă supremă de mobilizare a
potenţialului genetic al porcinelor, care include realizările selecţiei şi încrucişării
şi permite de a mări rapid performanţele de producţie a porcinelor. Ea este bazată
pe împerecherea animalelor ce aparţin liniilor selecţionate şi controlate după ca-
pacitatea combinativă, şi spre deosebire de încrucişarea industrială, hibridarea asi-
gură stabilitatea heterozisului în condiţii de producţie. Pentru hibridare se folosesc
rase specializate după calităţile de reproducţie, îngrăşare ori de carne.
Pentru implementarea cu succes a unui program de hibridare în practică,
este necesar de îndeplinit următoarele cerinţe obligatorii:
1. Izolarea genetică a formelor parentale iniţiale (linii, tipuri, rase specializate).
2. Nivel înalt de selecţionare a formelor iniţiale, care participă la încrucişa-
re – linii, tipuri, rase specializate.
3. Organizarea muncii de selecţie după principiul piramidal şi integrarea
fermelor de selecţie pe verticală.
Deoarece la crearea raselor ori liniilor se manifestă două procese care de-
curg în acelaşi timp şi sunt strâns legate între ele – cum ar fi activizarea funcţii-
lor vitale şi schimbarea eredităţii, este foarte important ca ambele să acţioneze în
aceeaşi direcţie şi anume să contribuie la mărirea întregului complex de calităţi

321
de producţie. Faptul este că primul proces întotdeauna are loc la încrucişarea
populaţiilor genetic izolate, iar al doilea este determinat de genotipul concret
al formelor parentale iniţiale. De schimbat genotipul populaţiei se poate în mai
multe cazuri prin selecţia planificată destinată unui anumit scop. Liniile specia-
lizate se creează după principiul selecţiei independente, după un număr redus de
caractere (unul sau mai multe).
Formele materne se selectează, în primul rând, după calităţile de reproduc-
ţie (fecunditatea, prolificitatea, viabilitatea purceilor).
Formele paterne – după activizarea vierilor în procesul de montă, eficienţa
folosirii hranei, calităţile de carne.
Experienţa de lucru la hibridarea interliniară dă dovadă de eficienţa selec-
ţiei liniilor materne şi paterne separate. Numai selecţionarea după capacitatea
combinativă a liniilor contribuie la obţinerea descendenţei cu o înaltă hetero-
zigoţie. Depistând liniile care se combină bine şi fiind folosite pentru obţinerea
hibrizilor se pune sarcina de a prelucra aceste linii la capacitatea combinativă
specifică care se efectuează după metoda selecţiei recurente repetate.
Folosind această metodă se poate nu numai de determinat capacitatea com-
binativă, dar şi să se perfecţioneze liniile privind efectul de încrucişare.
Ciclul selecţiei recurente repetate se realizează în trei etape:
1. Experimentarea liniilor pentru a identifica cele mai bune combinări de
vieri şi scroafe.
2. Înmulţirea şi perfecţionarea liniilor materne.
3. Încrucişarea pentru producerea formei hibride.
Se aplică şi selecţia reciproc recurentă.
Selecţia reciproc recurentă se deosebeşte de cea recurentă prin faptul că combi-
narea liniilor se apreciază nu numai după încrucişările directe dar şi indirecte (reci-
proce). Aceasta permite să se determine experimental ce linie este raţional să se fo-
losească în calitate de linie maternă şi paternă. Ciclul selecţiei periodice şi reciproce
are loc după aceleaşi trei etape: experimentarea – înmulţirea – încrucişarea.
Principiul combinării liniilor stă la baza hibridării interliniare. Reiese că
selecţia pe baza heterozisului este, în primul rând, un sistem bine organizat al
muncii de prăsilă, unde de la formarea liniilor şi până la obţinerea hibrizilor se
folosesc toate metodele şi procedeele zootehnice avantajoase.
Un exemplu de hibridare la porcine este formarea hibridului „Hypor” în
Olanda, care rezultă din încrucişarea liniilor consangvine specializate, obţinute
pe baza selecţiei desfăşurate timp de 12 ani cu folosirea iniţială a 20 de rase. În
ultima etapă sunt folosite liniile materne ABC şi D, iar pentru obţinerea taţilor –
liniile consangvine E, F, C şi H.

322
 Practica de creştere a porcinelor în diferite regiuni demonstrează faptul că
trecerea de la încrucişarea industrială simplă la hibridare se efectuează în 2 etape:
1. Efectuarea încrucişărilor industriale cu scopul obţinerii celor mai bune
combinări rasiale, totodată creând linii şi tipuri de prăsilă specializate şi conso-
lidate după un anumit număr de caractere.
2. Hibridarea propriu-zisă constă din încrucişarea liniilor specializate cu
capacităţi combinative superioare pentru obţinerea hibrizilor înalt productivi.
Pentru realizarea acestor etape trebuie de creat baza de prăsilă – se constru-
iesc staţii de testare şi se creează centre de selecţie şi hibridare.
Hibridarea reprezintă, de asemenea, şi noi forme de organizare şi tehnici
ale muncii de prăsilă, care se sprijină pe cooperarea grupelor de gospodării de
prăsilă ce îndeplinesc strict anumite funcţii la fiecare din ele (gospodării pentru
crearea liniilor materne, gospodării pentru crearea şi reproducerea liniilor pater-
ne, gospodării de reproducţie pentru producerea formei hibride de marfă).
Hibridarea interliniară, în forma ei practică, este posibilă în următoarele variante:
1. Încrucişarea a 2 linii reciproc combinative din cadrul unei rase sau din
rase diferite.
2. Încrucişarea scroafelor unei rase cu o linie specializată, creată pe bază de
consangvinizare.
3. Scroafe obţinute în urma încrucişării a două linii din cadrul unei rase ori
rase diferite cu vierii din rasa a treia.
4. Scroafele materne obţinute în urma încrucişării a două linii, se încruci-
şează cu reproducători care au o origine biliniară (hibrizi bi-, tri- şi tetraliniari).
Bonitarea şi clasarea suinelor. Scopul bonitării constă în aprecierea cali-
tăţilor productive şi de prăsilă a porcinelor, determinarea claselor de bonitare şi
destinaţia lor de producţie. În caz de necesitate, în baza rezultatelor bonitării se
efectuează corectivele necesare în programul de ameliorare.
În toate unităţile, care se ocupă cu creşterea animalelor de prăsilă, se boni-
tează următoarele grupe de porcine: tineretul de prăsilă, tineretul de reproducţie,
vierii de control, scroafele de control, vierii de bază şi scroafele de bază.
Bonitarea porcinelor se efectuează în fiecare an, folosind materialele evi-
denţei zootehnice acumulate în decursul anului.
Pentru aprecierea calităţilor productive şi a clasei generale de bonitare se
folosesc criterii concrete incluse în instrucţiunea de bonitare.
Tineretul de reproducţie se selectează din loturile de purcei, obţinuţi în gru-
pele de scroafe de bază la vârsta de 45 sau 60 de zile. Se aleg purcei sănătoşi,
cu masa corporală corespunzătoare cerinţelor clasei I-a, care au 12 şi mai multe
mameloane normal dezvoltate şi simetric repartizate.

323
 Tineretul de reproducţie se cântăreşte periodic, se apreciază vizual exteri-
orul şi constituţia, iar la vârsta de 6-9 luni şi înainte de montă, concomitent, se
măsoară şi lungimea trunchiului. Tineretul de reproducţie, care, în urma apreci-
erii, s-a încadrat în clasa a II-a nu se admite în reproducţie.
Clasa de bonitare generală la tineretul de reproducţie până la vârsta de 6
luni se determină după 3 indici – clasa de bonitare generală a tatălui, clasa de
bonitare generală a mamei şi clasa obţinută pentru masa corporală.
Tineretul care a atins vârsta de peste 6 luni, clasa de bonitare generală se de-
termină luând în calcul şi clasa pentru lungimea trunchiului, grosimea stratului
de slănină la 6-7 vertebre toracale, măsurată la 85-110 kg.
Tineretul de reproducţie, care a obţinut clasa de bonitare sumară elita şi I-a
se utilizează la reproducţie, iar cel de clasa a II-a şi în afară de clasă nu se folo-
seşte, se transferă în grupele pentru îngrăşare sau sacrificare.
Scroafele se bonitează după masa corporală o singură dată, în baza ultimei
cântăriri înainte de prima montă. Lungimea trunchiului se măsoară la a 5-a zi
după fătare. Exteriorul scroafelor şi vierilor se apreciază după grila de 100 de
puncte. Pentru clasa elita este necesar ca scroafele şi vierii să acumuleze 90 şi
mai multe puncte, clasa I-a – 85-89 şi clasa a II-a – 80-84 de puncte.
Animalele, cu cap mops, rât strâmb, muşcătura incorectă, greabăn îngust,
sfârcuri înfundate sau mai puţin de 12, membrele anterioare în formă de „X”,
strangulare după omoplaţi, spinare convexă se reformează.
Productivitatea scroafelor se apreciază după fătare, folosindu-se următorii
indici: prolificitatea şi masa lotului de purcei la înţărcare la 45 sau 60 de zile.
Pentru determinarea clasei generale de bonitare a scroafelor sunt obligatorii
6 indici – exteriorul, masa corporală, lungimea trunchiului, grosimea stratului
de slănină, prolificitatea, masa lotului de purcei la vârsta de 45 sau 60 de zile.
Bonitarea vierilor se efectuează după exterior, masa corporală, lungimea
trunchiului, grosimea stratului de slănină pe viu, masa medie a unui descendent
la vârsta de 45 sau 60 de zile. Aceşti cinci indici sunt obligatorii pentru determi-
narea clasei generale a vierilor.
Pentru conferirea scroafelor şi vierilor clasa de bonitare “Elita Record” sunt
necesare rezultatele aprecierii lor după calitatea descendenţei, determinându-se
prin metoda îngrăşării de control următorii indici: vârsta atingerii masei corpo-
rale a descendenţilor de 100 kg, consumul de nutreţ pe kg spor, grosimea stratu-
lui de slănină la 6-7 vertebre toracale, lungimea carcasei, masa jambonului.
Porcinelor în baza rezultatelor bonitării generale li se conferă patru clase de
bonitare sumare: Elita-record, Elita, I-a (prima) şi a II-a (a doua).
După bonitare se efectuează analiza totală a indicilor de reproducţie şi

324
producţie a efectivului de animale. În rezultat se formează nucleul de prăsilă
folosind cei mai valoroşi reproducători vierii şi scroafe cu o dezvoltare bună,
constituţie robustă şi productivitate excelentă care au obţinut clasa generală Eli-
ta-record, Elita şi clasa I-a. Folosind rezultatele bonitării se elaborează planul de
împerecheri a vierilor şi scroafelor, se face lista animalelor pentru înscrierea în
Registrul Genealogic de Stat.

5.4. Tehnologii de creştere şi exploatare a suinelor

Tehnologia reprezintă un ansamblu de metode şi tehnici utilizate în procesul
de creştere a porcinelor în scopul organizării şi desfăşurării activităţii de produc-
ţie de la popularea cu animale până la valorificarea lor. Aceasta este reprezentată
pe categorii de animale, stări fiziologice, etape şi sectoare de producţie. Fiecare
tehnologie are caracteristicile ei, începând cu dotarea tehnică specifică (boxe,
aparatură, utilaje etc.) şi continuând cu metode de lucrări aplicate.

5.4.1.Tehnologia de creştere şi exploatare a vierilor de reproducţie

Importanţa vierilor de reproducţie este incontestabilă, deoarece aceştia in-
fluenţează obţinerea unui număr mare de purcei de la scroafe prin potenţialul lor
genetic şi productiv. Întreţinerea şi exploatarea unor efective de reproducători
cu însuşiri morfo-productive şi genetice valoroase constituie una din condiţiile
principale în reproducţia porcinelor. Producţia vierilor este influenţată de matu-
ritatea lor sexuală, adică de momentul în care aparatul genital este bine dezvoltat
şi capabil să producă celule sexuale mature şi apte pentru fecundare.
La vârsta de 4-6 luni, la suine apare maturitatea sexuală în funcţie de precocitatea
rasei, modul de întreţinere şi de particularităţile individuale. Însă exploatarea vierilor
nu poate fi acceptată la această vârstă, deoarece ei n-au atins maturitatea corporală.
Prin capacitatea de reproducţie a vierilor se înţelege însuşirea acestora de a
fi capabili să efectueze actul montei şi de a produce spermă corespunzătoare din
punct de vedere cantitativ şi calitativ. Calitatea vierilor se determină la intrarea
la reproducţie, precum şi periodic pe parcursul exploatării, apreciind sănătatea
prin examinarea animalului, dezvoltarea corporală coordonată cu vârsta, dezvol-
tarea organelor genitale, cantitatea şi calitatea spermei, determinate periodic, la
2-3 luni. Se analizează fecunditatea scroafelor montate într-o anumită perioadă,
care trebuie să fie de cel puţin 70% şi cu o prolificitate corespunzătoare. Pentru a
putea alege vieri cu capacităţi reproductive valoroase se recomandă să se reţină
sau să se procure de cca 1,5 ori mai mulţi vieruşi decât necesarul planificat.
Folosirea vierilor în reproducţie se efectuează în funcţie de rasă la vârsta
de 10-12 luni şi masa corporală de 120-140 kg. Utilizarea timpurie a vierilor

325
în reproducţie nu se recomandă, deoarece aceasta are urmări negative asupra
indicilor de reproducţie:
- datorită epuizării reproductive rapide a vierilor – reducerea duratei de
exploatare;
- cantitatea de spermă se reduce, spermatozoizii sunt nematurizaţi, purceii
au vitalitate şi greutate redusă, se produce un număr mic de purcei la fătare,
iar în unele cazuri – purcei neviabili. Vierii de reproducţie trebuie să se afle
permanent în condiţie de reproducător, de aceea condiţiile de creştere trebuie să
garanteze o activitate sexuală bună, exploatare îndelungată, să creeze premize
în realizarea potenţialului genetic al vierilor.
Alimentaţia şi întreţinerea incorectă a vierilor este, deseori, cauza reducerii
capacităţii de fecundare a scroafelor.
Întreţinerea vierilor se organizează în boxe individuale sau în boxe comune,
în funcţie de capacitatea fermei, numărul de reproducători, cât şi sistemul de ex-
ploatare folosit. În fermele mici, care deţin un număr relativ mic de reproducă-
tori se poate folosi întreţinerea individuală. Acest sistem de cazare are avantajul
că se pot crea condiţii de hrănire a vierilor în funcţie de vârstă, masa corporală
şi intensitatea folosirii în reproducţie. Boxele individuale sunt amenajate şi cu
padocuri, care dau posibilitate vierilor să folosească aerul curat, soare şi miş-
care. Metoda este avantajoasă în planul de evidenţă a hrănirii şi evitarea unor
accidente individuale datorită luptei între masculi.
Suprafaţa boxei se recomandă a fi de 6-7 m2, la care se mai adaugă şi pado-
cul egal în suprafaţă cu boxa, deci, este costisitoare.
Boxa trebuie prevăzută cu sistem de furajare, adaptare şi de evacuare a
dejecţiilor. Cu toate că întreţinerea individuală este cea mai recomandată, are
totuşi, dezavantajul că suprafaţa alocată pentru un vier este relativ mare.
Repartizarea boxelor în adăposturi se face, ca regulă, în două rânduri. Cori-
dorul central are o lăţime de 2,2 m, frontul de alimentaţie la un vier – de 45 cm,
adăpătoarele se instalează la înălţimea de 80 cm.
Cazarea vierilor în boxe comune a câte 4-5 capete este mai avantajoasă atât
din punct de vedere economic, cât şi biologic şi se foloseşte mai mult în fermele
mijlocii şi mari, care efectuează monta naturală şi deţin un număr mare de vieri.
Avantajul constă în faptul, că suprafaţa ce revine la un animal este mai mică şi
constituie 2,0-2,5 m2, deci investiţiile capitale sunt mai reduse din contul sporirii
normelor de îngrijire. Plimbările vierilor se fac mai uşor în grup. Din punct de ve-
dere biologic, vierii, fiind mai mulţi într-o boxă, fac mai multă mişcare, îşi menţin
apetitul sexual, pe când întreţinerea individuală predispune la odihnă permanentă
şi masturbare. Formarea grupelor de vieri se face în funcţie de vârstă, masă corpo-

326
rală şi intensitatea de folosire în reproducţie. Se recomandă gruparea vierilor la o
vârstă mai tânără în momentul introducerii la reproducţie.
Boxele pentru vieri trebuie amplasate în apropierea spaţiilor destinate scroa-
felor în aşteptare, astfel în cât ambele sexe să-şi poată stimula activitatea sexuală.
S-a stabilit că, indiferent de sistemul de întreţinere, între microclimat şi
capacitatea de reproducţie a vierilor există o corelaţie directă, temperaturile ex-
tensive având o influenţă negativă asupra producţiei spermatice şi fecundităţii.
Astfel, pentru a obţine o productivitate înaltă, se cere menţinerea unui mi-
croclimat corespunzător; temperatură de 15-180C, umiditate relativă a aerului
– 65-70%, concentraţia de gaze nocive – 0,3% CO2 şi 0,03% NH3, viteza circu-
laţiei aerului iarna este de 0,25-0,30 m/s, vara – 0,8 m/s.
Mişcarea vierilor este o parte componentă a tehnologiei de exploatare atât în ferme,
cât şi în complexele industriale. Plimbările se organizează la 1-2 km timp de 2 ore.
În general, vierii de prăsilă se pot folosi la reproducţie până la 5 ani. În
fermele de producţie – 3-4 ani, în sistemul industrial se recomandă – 2,5-3 ani,
datorită exploatării mai intensive şi lipsei de mişcare. Anual, în fermele de se-
lecţie se reformează 25% de vieri, în fermele de producţie – 30%, iar în sistemul
intensiv – 40% din totalul de vieri reproducători.
Intensitatea de exploatare a vierilor în reproducţie depinde de vârsta lor,
starea de întreţinere, particularităţile individuale şi sistemul de exploatare. Re-
zultate foarte bune se obţin atunci, când scroafele mature sunt montate de vieri
tineri, iar scroafele tinere – de vieri adulţi în vârstă de 3-5 ani.
Se recomandă ca vierii să fie utilizaţi efectiv şi raţional. Pentru aceasta se
dirijează montele şi repausul dintre ele. Vierii adulţi în condiţii optime efectu-
ează două monte pe zi, cu un repaus de 12 ore între monte. După 4-5 zile de
activitate sexuală este indicat un repaus de o zi fără monte. Aceasta este posibil
în cazul fermelor, unde fătările se organizează sezonier, adică de 2 ori pe an şi
montele se efectuează intens, într-o anumită perioadă de timp, după care vierii
intră în repaus sexual aproape total.
Tehnologiile intensive prevăd organizarea fătărilor în flux continuu, de
aceea şi montele se efectuează pe parcursul anului. În astfel de condiţii, vierii
adulţi efectuează două monte pe zi în decurs de 2-3 zile, după care este necesar
repausul de 1-2 zile.
Utilizarea vierilor pentru însămânţări artificiale este mult mai avantajoasă,
deoarece de la un vier se pot obţine anual 1500-2000 de doze de spermă cu care
se pot însămânţa 800-1000 de scroafe. În cazul însămânţărilor artificiale regi-
mul de folosire al vierilor la recoltarea spermei este asemănător cu cel utilizat
pentru montă. Vierii nu trebuie utilizaţi pentru montă sau recoltare la frecvenţe

327
mai mari decât cele recomandate, deoarece spermatozoizii maturi se epuizează
rapid şi fertilitatea scade.
Normele de utilizare a vierilor se stabilesc în funcţie de vârstă. Cel mai
intensiv se exploatează vierii adulţi. Se recomandă ca în fermele de selecţie să
se asigure un vier la 15 scroafe, în unităţile de tip intensiv – un vier la 18-20
scroafe, iar în fermele de reproducţie – un vier la 25 de scroafe.
Utilizarea intensivă a vierilor cere o alimentaţie corespunzătoare normelor
în vigoare. Raţiile se echilibrează cu proteină, vitamine şi substanţe minerale.
În unităţile de tip industrial, în alimentaţia vierilor se folosesc nutreţuri
combinate cu valoarea nutritivă completă, echilibrate privind aminoacizii indis-
pensabili, vitaminele, macro- şi microelementele, necesarul cărora la animale,
în astfel de condiţii, creşte.
În lipsa nutreţurilor combinate, când pentru alimentaţia vierilor se folosesc
nutreţuri de producţie proprie, în raţie trebuie introduse furaje uşor digestibile şi
calitative de o valoarea nutritivă completă, care nu produc depuneri de grăsime.
După capacitatea nutritivă generală corelaţia de nutreţuri poate fi următoarea:
amestec de concentrate – 75-80%, făină de ierburi suculente – până la 10% şi nu
mai puţin de 10% nutreţuri de origine animală. Pentru un vier adult cu greutatea
de 250-350 kg se recomandă a se include în raţia zilnică, în perioada de iarnă,
2,3 kg amestecuri de concentrate, 0,8 kg de mazăre, 4 kg de nutreţuri suculente,
0,5 kg de făină de iarbă, 3 kg de zer, 40 g de cretă, 50 g de sare; în perioada de
vară – concentrate – 2,9 kg, mazăre – 0,9 kg, masă verde – 3 kg, cretă – 20 g, 45
g – sare. În raţie trebuie să se conţină 4,9 UN şi 690 g – proteină digestibilă.

5.4.2 Tehnologia de creştere şi exploatare a scroafelor în perioada de pre-

gătire pentru montă şi gestaţie
Obiectivul principal la creşterea scroafelor de reproducţie constă în spori-
rea fertilităţii prin asigurarea unor condiţii favorabile pentru producerea şi ma-
turitatea unui număr cât mai mare de ovule, asigurarea procesului de fecundare
şi, ulterior, a dezvoltării normale a embrionilor.
Pregătirea scroafelor către montă are o importanţă majoră în tehnologia
creşterii suinelor, scopul fiind crearea condiţiilor optime de creştere şi dezvolta-
re a organismului femel pentru obţinerea noilor produşi.
La scrofiţe, la vârsta de 5-6 luni, apare maturitatea sexuală, marcată prin
manifestarea căldurilor însoţite de ovulaţie. Capacitatea organismului de a pro-
duce ovule, capabile de a fi fecundate, nu coincide cu dezvoltarea fizică a orga-
nismului. Se recomandă ca scrofiţele să fie date la montă de prima dată la vârsta
de 10-12 luni în fermele de selecţie şi 8-11 în fermele de producţie, când ating
masa corporală de 90-120 kg.

328
 Scroafele pot fi fecundate în orice perioadă a anului, deoarece sunt animale
poliesterice. În aparatul genital, ca de altfel în întregul organism femel, au loc
modificări specifice, care se repetă periodic în decursul anului. Complexul de
fenomene şi procese ce se repetă în organismul femelei, după o ordine bine sta-
bilită, se numeşte ciclul sexual sau ciclul estral, care durează la scroafe 20-21 de
zile şi se împarte în câteva perioade sau stadii (proestru – durează 1-2 zile, estru
– 2-2,5 zile, metestru – 7 zile şi diestru – 9 zile). Intrarea scroafei în ciclul sexual
se manifestă prin apariţia căldurilor, iar momentul favorabil pentru montă este
perioada de estru, când la scroafă apare sindromul de imobilitate. La scroafele
nemontate sau nefecundate, la fiecare trei săptămâni, ciclul sexual se repetă.
Pregătirea pentru montă a scrofiţelor constă în asigurarea condiţiilor nece-
sare, care formează organismul lor pentru reproducţie.
La vârsta de 7 luni, când începe depistarea căldurilor la scrofiţe se aplică o
hrănire stimulativă cu 3-3,5 kg de furaj sub formă uscată sau umedă.
Până la intrarea la reproducţie, scroafele se hrănesc restricţionat cu cca 2,4-
2,6 kg/zi de nutreţ combinat în funcţie de dezvoltarea corporală şi starea de
întreţinere, obiectivul fiind obţinerea unei creşteri de 550 g/zi. Trebuie evitate
supraalimentarea şi îngrăşarea scroafelor.
În raţia zilnică a scroafelor, aflate în perioada de pregătire pentru montă şi
în prima perioadă de gestaţie în funcţie de masa corporală, se include în:
• perioada de iarnă: amestec de concentrate – 1,1-1,6 kg, turte de floarea-
soarelui – 0,2-0,3 kg, suculente – 4-5 kg, făină de iarbă – 1 kg, cretă – 10 g,
sare – 35-40 g.
• perioada de vară: amestec de concentrate – 1,8-2 kg, turte de floarea
soarelui – 0,1-0,2 kg, suculente – 5-6 kg, cretă – 10-20 g, sare – 40 g. În raţie se
conţine 3,4-3,8 UN şi 365-400 g de proteină digestibilă.
Înainte de montă cu două săptămâni este organizată o alimentaţie stimula-
tivă (suplimentară) a scroafelor pentru intrarea în călduri la momentul optim şi
dezvoltarea intensă a foliculilor. Raţia trebuie să fie asigurată cu 14-15% de pro-
teină brută. O acţiune favorabilă asupra funcţiilor de reproducţie au nutreţurile
verzi (lucerna – 2-3 kg) administrate vara şi morcovul, sfecla – iarna.
Scroafele multipare se pregătesc pentru montă în funcţie de starea de între-
ţinere, după înţărcarea purceilor, precum şi în funcţie de intensitatea folosirii lor
la reproducţie (vârsta de înţărcare a purceilor). În cazul când scroafele produc
o cantitate mare de lapte sau lactaţia durează o perioadă mai mare de timp, iar
alimentaţia este necorespunzătoare, se cere o perioadă mai îndelungată pentru
restabilire, fiindcă ele pierd foarte mult în greutate.
Pierderea în greutate a scroafelor în perioada de lactaţie, în măsură de 20-

329
22%, necesită o perioadă de pregătire pentru montă. În caz contrar, aceste scroa-
fe nu întră la timp în călduri sau poate avea loc o mortalitate embrionară mare şi,
ca rezultat, obţinerea unui număr redus de purcei. Scroafele slăbite se recoman-
dă a fi furajate intensiv timp de 20 de zile (durata ciclului sexual).
Totodată, a fost stabilit, că dacă înţărcarea purceilor se face la vârsta de
35 de zile, scroafele se menţin într-o stare bună de întreţinere şi ele nu trebuie
special pregătite pentru montă.
Întreţinerea scroafelor în perioada de pregătire pentru montă se efectuează
în boxe comune a câte 10-15 capete. Adăposturile se amenajează cu padocuri
pentru a da posibilitate scroafelor să se mişte în aer liber.
Boxele au suprafaţa de 1,5-1,9 m2/cap, iar padocurile – 5 m2 /cap. Tempe-
ratura în adăpost se menţine în limitele de 15-180C, umiditatea relativă a aerului
– de 70-75%, iar concentraţia de gaze nocive – 0,3% CO2 şi 0,03% NH3. Viteza
circulaţiei aerului – 0,2-0,3 m/s.
Gestaţia reprezintă starea fiziologică în care se află femelele din momentul
fecundării până la fătare. Scroafele care nu vin în călduri timp de 18-26 de zile
după montă sunt considerate gestante. Starea fiziologică de gestaţie la scroafe
se manifestă prin modificări moro-funcţionale ale organismului femel. Aceste
modificări au drept scop crearea condiţiilor optime pentru dezvoltarea normală a
embrionilor şi fetuşilor în organism. În perioada gestaţiei, alimentaţia scroafelor
se organizează conform normelor şi stării fiziologice. Scopul constă în:
1. asigurarea scroafelor cu energie şi substanţe nutritive pentru întreţinerea
funcţiilor vitale;
2. dezvoltarea produşilor;
3. acumularea rezervelor de substanţe în organism pentru viitoarea lactaţie.
Scroafele gestante se alimentează în mod normat şi echilibrat în funcţie
de cerinţele organismului. Ele se menţin în stare de reproducător fără a se
permite îngrăşarea peste limita fiziologică admisă. Alimentaţia necalitativă în
prima treime a gestaţiei are ca urmare pierderea de embrioni. Raţia de hrană
se alcătuieşte din nutreţuri variate, uşor digestibile şi calitative. Se limitează
nutreţurile, care favorizează îngrăşarea (porumbul până la 30–40%, şroturile
până la15–20% din total).
Raţia în funcţie de perioada anului este compusă în felul următor:
• perioada de iarnă: amestec de concentrate – 1,8-2,2 kg, turte de floa-
rea-soarelui – 0,3-0,4 kg, suculente – 5-6 kg, făină de iarbă – 0,5 kg, cretă –
20-45 g, sare – 40-45 g.
• perioada de vară: amestec de concentrate – 2,4-2,6 kg; turte de floarea-
soarelui – 0,3 kg; suculente – 3,5-5,0 kg, făină din iarbă – 0,5 kg, cretă – 40-

330
45 g, sare – 40-45 g. În raţie se conţin – 3,9-4,4 UN, 440-490 g – de proteină
digestibilă.
Procesele de creştere a fetuşilor şi depunerea substanţelor de rezervă sunt
mult mai active în perioada a doua de gestaţie, din aceste motive raţiile de hra-
nă sunt deosebite atât ca volum, precum şi ca valoare nutritivă. Volumul raţiei
se reduce în această perioadă, pe când cantitatea de proteine creşte cu 15-20%,
iar cea de săruri minerale cu – 40-50%. Raţia insuficientă şi cea prea abun-
dentă sau neechilibrată, adăparea cu apă rece, folosirea nutreţurilor mucegăite
sau reci, excesul de NaCl în hrană, cantităţile mari de melasă, neghină, cartofi
înmuguriţi, nutreţ însilozat pot provoca avorturi. Scroafele gestante se cazează
în loturi a câte 10-15 capete în fiecare boxă, cu suprafaţă de 1,3-1,5 m2 după
vârstă, starea de întreţinere şi a stadiului de gestaţie. Se interzice de a întreţine
scroafele gestante de diferite vârste în boxe comune. Temperatura optimă în
adăpost se menţine la nivelul de 15-180C, umiditatea relativă a aerului de 70-
75%, concentraţia maximă de gaze nocive în aer – de 0,3% CO2, 0,03% NH3,
viteza curenţilor de aer – 0,2-0,3 m/s iarna şi 1 m/s – vara.
Un rol important în reproducţia porcinelor îi revine intensificării folo-
sirii scroafelor. În acest scop se practică diagnosticarea timpurie a gestaţiei
prin două metode: cu ajutorul “vierului încercător” şi folosind aparate speci-
ale care funcţionează pe baza ultrasunetelor. Depistarea scroafelor cu ajutorul
“vierilor încercători” se efectuează în perioada de la 16 până la 25 de zile de la
montă, perioada care coincide cu durata ciclului sexual. Metoda este eficientă
numai în cazul, când căldurile la scroafe se manifestă pronunţat energic. În ca-
zul când căldurile se manifestă slab şi sunt neexteriorizate se folosesc diferite
aparate ultrasonore. Se mai practică metoda palpaţiei, care constă în apăsarea
peretelui drept al abdomenului deasupra ultimilor două sfârcuri, în luna a treia
de gestaţie, când se pot identifica fetuşii.
Se mai folosesc: metoda biochimică pentru diagnostificarea gestaţiei, care
constă în determinarea hormonilor estrogeni şi a progesteronului din sânge; şi
metoda histologică – examinarea histologică a biopsiilor vaginale etc.
Modificări în componenţa grupelor de scroafe în perioada de gestaţie nu
se efectuează. Cu 3-5 zile înainte de fătare scroafele gestante se transferă în
maternitate, unde se întreţin în boxe individuale.

5.4.3. Întreţinerea şi alimentaţia scroafelor cu purcei

Scroafele gestante se transferă în maternitate cu 3-5 zile, înainte de fătare,
după ce boxele au fost pregătite, adică curăţate, dezinfectate şi reparate. În
maternitate se întreţin scroafele care alăptează purceii sugari până la vârsta

331
de înţărcare. Organizarea normală a fătării are o influenţă directă asupra pro-
ductivităţii scroafelor, cât şi a calităţii purceilor. Pregătirea pentru fătare se
începe în luna a patra de gestaţie, perioadă care reprezintă o etapă importantă
în reproducţia suinelor. În această perioadă se observă o creştere intensivă a
purceilor în uterin, de aceea şi organizarea corectă a alimentaţiei şi întreţinerii
scroafelor are o influenţă deosebită asupra masei corporale şi stării de sănătate
a purceilor.
Pentru întreţinerea scroafelor cu purcei se folosesc boxe individuale, care
cuprind trei zone pentru încălzire, una din mijloc pentru scroafă şi două pentru
încălzirea suplimentară a purceilor. Suprafaţa totală a boxei în gospodăriile de
prăsilă este de 7,5 m2, în cele de producţie – 5 m2, inclusiv zona pentru purcei
– 2-2,5 m2 (fig. 122).
În unităţile de tip industrial se folosesc boxe, care sunt prevăzute pentru
întreţinerea fixată a scroafelor în timpul fătării şi în primele 10-15 zile după
fătare.
Fiecare boxă include o zonă pentru fătare şi întreţinerea fixată a scroafei
timp de 10-15 zile şi două zone pentru purcei (una pentru odihnă şi alta pentru
hrănire), hrănitoare, adăpătoare, un bec infraroşu pentru încălzire. Eficientă
este şi încălzirea pardoselii cu rezistenţă electrică. Se mai folosesc boxe, con-
strucţia cărora permite schimbarea poziţiei unui perete lateral în direcţia zonei
de odihnă a purceilor în scopul măririi suprafeţei de boxă şi creării condiţiilor
de mişcare liberă a scroafelor.

Figura 122. Boxă pentru întreţinerea scroafelor cu purcei

pentru fermele de selecţie

Pentru întreţinerea scroafelor lactante se mai folosesc şi boxe suspendate

332
de sol cu o suprafaţă de 3,6 m2 (fig. 123). Construcţia lor permite crearea unui
microclimat mai favorabil, micşorându-se astfel acţiunea gazelor nocive asupra
organismului purceilor.

Figura 123. Boxă pentru întreţinerea scroafelor cu purcei în fermele de

producţie

Temperatura în maternitate se menţine la nivelul de 16-240C, iar pentru

purcei, în prima săptămână după naştere, temperatura se asigură la un nivel de
30-32°C, micşorându-se treptat până la 22-240C. Acest mediu se poate uşor de
creat prin încălzirea locală a purceilor, folosind becurile infraroşii sau încălzirea
pardoselii cu rezistenţe electrice.
Organizarea normală a fătării scroafelor are o importanţă deosebită.
Prognozarea fătării se face prin observaţii asupra modificării organelor ge-
nitale ale scroafei, care se măresc în volum, iar glanda mamară se lasă în jos,
răsuflarea şi pulsul se intensifică. Cu o zi înainte de fătare, la scroafe apare in-
stinctul caracteristic de aşi face cuib din aşternut, acest proces intensificându-se
cu 5-6 ore înainte de fătare. Ca regulă, fătarea scroafelor are loc peste 12 ore din
momentul apariţiei colostrului în mameloane. Durata normală a fătării variază
de la 2 la 5 ore, intervalul dintre naşterea purceilor este de 15-20 minute. Acest
interval este mai scurt la scroafele tinere şi mai lung la cele adulte.
Până la fătare, se pregăteşte un coş curat cu paie. După expulzare, imediat
se curată gura şi orificiile nazale de mucozităţi ale purceilor pentru a evita po-
sibilitatea asfixiei, după ce fiecare purcel se şterge bine cu cârpă curată se taie
apoi ombilicul la 4-5 cm lungime şi se tratează cu o soluţie de tinctură de iod
şi glicerină sau alcool. Purceii se pun în coşul pregătit sub becul infraroşu sau
direct în boxă pe covoraşul electric din zona de odihnă a purceilor.
După terminarea fătării, ugerul scroafei se dezinfectează cu o soluţie de 1%

333
de permanganat de potasiu, se storc primele jeturi de lapte din sfârcuri, după
care, la maximum o oră de la fătare, se repartizează purceii mai mici la sfârcurile
pectorale, urmărindu-se ca fiecare purcel să sugă colostru. Pentru a preveni ră-
nirea ugerului scroafei, colţii purceilor se tocesc sau se taie în primele zile după
fătare cu un cleşte special.
Timp de 24 de ore de la fătare se urmăreşte dacă s-a declanşat secreţia laptelui.
Scroafele cu agalaxie (nu se produce lapte) se scot din compartiment, iar purceii se
redistribuie la alte scroafe lactante, care au fătat în aceiaşi perioadă de timp.
Scroafa necesită o îngrijire şi o hrănire deosebită. În primele 24 de ore înainte
de fătare şi după fătare, când i se distribuie numai apă cu temperatura de 12-150C
sau un barbotaj, în care au fost incluse circa 500-600 g de tărâţe de grâu. În pri-
mele zile, raţia scroafelor lactante trebuie să aibă un volum şi o valoarea nutritivă
mai redusă pentru a preveni secreţia abundentă de lapte, care nefiind consumat,
poate stimula apariţia mastitei şi a diareii la purcei. Începând cu a doua zi raţia se
măreşte treptat, astfel ca în ziua a 6-7-ea să se ajungă la o raţie corespunzătoare
necesităţilor fiziologice, care asigură o productivitate normală de lapte. În perioa-
da de lactaţie până la două luni o scroafă produce de la 200 până la 350 kg lapte
(cele mai productive – 500 kg). Dacă luăm în considerare că la formarea 1 kg de
lapte se consumă 0,85 UN, atunci pentru producerea zilnică a 4-5 kg de lapte sunt
necesare suplimentar, numai pentru producerea laptelui, 3-5 UN.
Scroafa primeşte zilnic 2,5-3,0 kg de substanţă uscată la 100 kg masă cor-
porală, iar într-un kg de SU a raţiei se conţine 1,3 UN. Raţia scroafelor cu purcei
este compusă din 65-85% concentrate (inclusiv 10-15% de mazăre), 5% – făină
de iarbă, 15-35% de nutreţuri suculente şi verzi. Într-un kg de nutreţ trebuie să
se conţină 1,12 UN sau 12,4 MJ energie metabolică, 160 g – proteină brută, 125
g – proteină digestibilă, 6,9 g – lizina, 4,1 g – metionină, 60 g – celuloză brută,
8 g – calciu, 6,5 g – fosfor.
În raţia scroafelor cu purcei, în funcţie de masa corporală şi numărul de
purcei, se include în:
• perioada de iarnă: amestec de concentrate – 1,8-2,8 kg; turte de floarea-
soarelui – 0,4-0,6 kg; tărâţe – 0,8-1,5 kg; zer – 1-2 kg; suculente – 6,5-8 kg;
făină din fân – 0,5 kg, sare – 45-60 g; cretă – 55-80 g.
• perioada de vară: concentrate – 2,4-5 kg; suculente – 9-13 kg; sare – 45-
70g; cretă – 55-80 g.
În perioada de alăptare, o importanţă deosebită are organizarea hrănirii su-
plimentare a purceilor. Aceasta trebuie să fie efectuată cât mai timpuriu, deoare-
ce ea influenţează creşterea şi contribuie la o înţărcare mai uşoară a purceilor.

334
 5.4.4. Tehnologia creşterii purceilor sugari
Creşterea tineretului suin până la înţărcare reprezintă o etapă importantă a
procesului de reproducţie, deoarece are o valoare hotărâtoare asupra eficienţei
creşterii suinelor. Sarcina principală la creşterea purceilor sugari constă în asi-
gurarea integrităţii şi dezvoltării lor intensive pentru ca la vârsta de 2 luni fiecare
purcel să atingă greutatea de cel puţin 16 kg. Numai purceii bine crescuţi în pe-
rioada alăptării, cu o greutate relativ mare la înţărcare, pot asigura un spor ridicat
şi o calitate bună a carcaselor. Totodată în această direcţie influenţează mai mulţi
factori, printre ei putem enumera: nivelul de dezvoltare a purceilor în perioada
embrionară; particularităţile individuale; producţia de lapte a scroafelor; condiţiile
de alimentaţie şi întreţinere; măiestria operatorului; viabilitatea purceilor. Datorită
perioadei scurte de gestaţie şi prolificităţii mari, vitalitatea purceilor la naştere este
mai scăzută comparativ cu produşii altor specii. Greutatea unui purcel la naştere
alcătuieşte doar 0,6-0,8% din greutatea scroafei mame, în timp ce un viţel sau
miel – circa 8-10% din masa mamei. Anume din aceste considerente situaţia este
problematică în această perioadă de creştere. În timpul dezvoltării embrionare rit-
mul de creştere al tubului digestiv este scăzut şi, abia în ultima lună a gestaţiei,
creşterea lui se intensifică.
Volumul stomacului şi a intestinelor se măreşte de 50-60 ori, sau de 2-3
ori mai repede decât masa întregului organism. Iată de ce tulburările frecvente
ale funcţiei aparatului digestiv la purceii mici, în mare măsură, sunt cauzate de
creşterea rapidă a lor în perioada de alăptare.
În primele săptămâni de viaţă, la purcei sucul gastric nu conţine acid clor-
hidric liber, care, după cum se ştie, nimiceşte microflora şi activează fermentul
pepsină. Din aceste considerente trebuie să creăm condiţii zooigienice favorabi-
le, evitându-se pătrunderea în organele digestive a microbilor. Corpul purceilor
mici conţine o rezervă neînsemnată de fier - element ce intră în componenţa he-
moglobinei şi participă la un şir de reacţii fiziologice în organism. Pentru fiecare
kg spor în greutate sunt necesare 21 mg Fe, iar laptele consumat în timpul zilei
poate asigura numai 1mg. Deci, rezervele de fier se epuizează în primele 8-10
zile, vârsta la care purceii nu consumă furaje şi dacă ei suplimentar nu primesc,
atunci apare anemia feriptivă (alimentară). Pentru profilaxie se aplică un şir de
preparate (ferodex – 1,5 ml, feroglinchin – 1,5 ml, urzoferon – 5 ml, ferodex-
tran) la 2-3 zi, apoi se repetă peste 3 săptămâni.
În primele zile de viaţă la purcei foarte slab funcţionează sistema de termo-
reglare. Centru de termoreglare este nedezvoltat, de aceea sugarii nu rezistă la
temperaturi scăzute. La aceasta se mai adaugă şi stratul de slănină subţire, care
este termoizolator bun, părul este foarte rar, iar la o unitate de masă corporală

335
revine o suprafaţă mare a corpului. Cunoaşterea particularităţilor biologice im-
portante contribuie la creşterea normală a purceilor. Purceii la naştere cântăresc
între 800 g şi 2 kg. Greutatea purceilor este influenţată atât de vârsta scroafei, cât
şi de modul de hrănire în perioada a doua de gestaţie. Există o corelaţie strânsă
între masa corporală a purceilor la fătare şi la înţărcare în sensul că purceii, cu
o greutate mai mare la fătare, realizează şi o masă corporală mare la înţărcare.
Există, de asemenea, o corelaţie pozitivă a masei la fătare cu întreagă viaţă pro-
ductivă ulterioară respectiv cu masa la sacrificare şi cu sporul mediu zilnic.
După fătare, purceii cu o greutate mai mică sunt aşezaţi la sfârcurile pecto-
rale pentru a suge colostrul şi este important ca fiecare purcel să nu piardă nici
un supt (18-20 de ori suge purcelul în primele zile). În timpul suptului, purceii
trebuie supravegheaţi – dacă pierd 1-2 supturi nu numai că nu-şi asigura hrana,
dar suferă şi de sete, întrucât laptele din primele zile asigură atât substanţele
nutritive cât şi necesarul în apă.
Principala sursă de hrană în primele zile este laptele matern. Purceii sunt
puşi să sugă la scurt timp după fătare, deoarece colostrul constituie o hrană
absolut necesară pentru viaţa şi rezistenţa organismului (tabelul 65). Datorită
componenţilor săi cu un mare coeficient de digestibilitate, cât şi conţinutului de
anticorpi indispensabili pentru asigurarea imunităţii, deoarece ei se nasc fără ea.
Întrucât conţinutul de anticorpi din colostru scade treptat, se impune folosirea
lui cât mai repede după fătare. Colostrul este mai bogat în substanţe uscate, pro-
teine (globuline), vitaminele A, C, tiamina decât laptele, care conţine mai mult
calciu, fosfor şi substanţe minerale.
Tabelul 65
Compoziţia colostrului
Indicii 0 ore 12 ore
Substanţa uscată 30 20,8
Grăsime 7,2 7,2
Proteine 18,9 10,2
Lactoza 25 3,4

Necesitatea în substanţe nutritive se asigură până la vârsta de 21 de zile de

către laptele mamei, apoi cantitatea laptelui se micşorează, iar cerinţele cresc în
nutreţ. De aceea, tineretul porcin trebuie deprins cu hrana suplimentară cât mai
devreme. În complexele industriale, purceilor li se distribuie nutreţuri combina-
te speciale (prestarter) – de la a 8-9-a zi (conţin orz prăjit 48-50%, tărâţe, şrot de
soia ş.a.). În gospodăriile unde se folosesc nutreţurile locale, vara se adminis-

336
trează iarba verde. De la a 3-5-a zi – orz cu lapte integral, a 11-15-a zi – amestec
de concentrate uscate (tabelul 66).
Tabelul 66
Schema de alimentaţie a purceilor sugari
Vârsta purceilor, zile Total,
Furaje, g
6-10 11-20 21-30 31-40 41-50 51-60 kg
Lapte integral 50 150 250 100 50 – 5,75
Zer – – 150 300 500 600 15,5
Cereale 25 50 80 100 120 150 5,25
Crupe – 50 100 200 300 350 12,0
Rădăcinoase – 50 100 150 350 750 13,8
(sfeclă de zahăr, morcov)
Făină de iarbă – 10 20 50 50 100 2,0
Făină de peşte – 5 10 10 15 20 0,6
Sare 2 3 4 4 5 10 0,3
Cretă 3 3 5 5 10 15 0,4

Deoarece după 21 de zile producţia de lapte la scroafe scade, iar necesa-

rul în substanţe nutritive creşte, se impune organizarea hrănirii suplimentare a
purceilor. Deprinderea se începe la a 6-10-a zi după naştere, folosind hrănitoare
speciale cu mai multe compartimente, unde se distribuie orz prăjit (25-100 g),
lapte integral – 50-350 g, cărbune lemnos şi cretă furajeră. De la a 11-15-a zi
se foloseşte laptele degresat – 50-700 g, amestecuri de concentrate (50-500 g)
uscate ori umede în raport de 1:1,5. Nutreţurile rădăcinoase se introduc în raţie
treptat, începând cu a 15-20-a zi după naştere – 10-200 g. Vara se folosesc nu-
treţuri verzi (boboasele mărunţite – 20-350 g). Purceii se hrănesc de 3-4 ori pe
zi cu furaje proaspete, iar accesul la apă fiind la discreţie.

5.4.5. Întreţinerea şi alimentaţia purceilor înţărcaţi

Vârsta de înţărcare se stabileşte în funcţie de tehnologie, condiţiile de între-
ţinere şi aclimatizaţie, destinaţia purceilor. Înţărcarea poate fi tradiţională, când
purceii sunt alăptaţi timp de 60 de zile, timpurie – 21-45 de zile şi extratimpurie
– până la 21 de zile.
În primele zile după înţărcare, purceii sunt influenţaţi de mai mulţi factori: lipsa
laptelui matern, schimbarea locului de întreţinere, microclimatul, lotizarea purceilor,
cântărirea, efectuarea lucrărilor de profilaxie ş.a. De aceea, purceii se deprind cât
mai devreme posibil cu furajele care vor fi folosite după înţărcarea lor.
Problema înţărcării timpurii a purceilor a fost preocupaţia multor cercetă-
tori şi practicieni. Aceasta se explică prin faptul, că înţărcarea este strâns legată

337
de necesitatea intensificării folosirii scroafelor. Dacă durata alăptării purceilor
se reduce, atunci se pot obţine mai multe fătări pe an de la scroafă. Actualmente,
înţărcarea timpurie este des utilizată, iar vârsta de înţărcare a purceilor este in-
fluenţată de tehnologia utilizată în unităţile pentru creşterea suinelor. În acelaşi
timp, înţărcarea purceilor la vârsta de 4-10 zile după naştere este foarte dificilă,
deoarece alimentaţia purceilor înţărcaţi, în primele zile de viaţă, nu este efectivă,
datorită faptului că aparatul digestie nu poate funcţiona fără lapte. Numai la vâr-
sta de 35-60 de zile el obţine o astfel de însuşire. În afară de aceasta, stomacul
purceilor este mic în volum şi poate valorifica o cantitate foarte redusă de hrană.
Anume prin aceasta se explică faptul că purceii sug lapte de 20-23 de ori pe zi,
în prima săptămână, de 18-16 – în a doua, de 15 – în a treia şi de 13 –în a cincea
săptămână de viaţă. În condiţiile de producere, hrănirea tineretului în aşa ritm,
practic, este imposibilă. Hrănirea nelimitată nu poate fi oranizată deoarece poa-
te provoca dereglarea digestiei. Aparatul digestiv la purcei este slab dezvoltat
nu numai în volum, dar şi funcţional. Până la trei săptămâni ei nu pot asimila
proteina din furajele naturale din lipsa acidului clorhidric în stomac. De aceea,
înlocuirea pe deplin a laptelui de scroafă cu nutreţuri concentrate în condiţii
de fermă nu este posibilă. Combifurajele pentru purceii înţărcaţi extratimpuriu,
trebuie să conţină cca 50% de lapte degresat şi alte nutreţuri de origine animală,
10% de zahăr, multe substanţe biologice active care sunt foarte scumpe. Econo-
mic mai real este folosirea nutreţurilor combinate mai puţin costisitoare, însă ele
se pot utiliza în alimentaţie începând cu vârsta de 40-60 de zile. La rând cu cele
relatate, trebuie de menţionat faptul, că involuţia aparatului genital la scroafă
durează 14-20 de zile. Anume din aceste considerente înţărcarea purceilor mai
devreme de 3 săptămâni după fătare nu este raţională. S-a constatat, că micşo-
rarea vârstei de înţărcare a purceilor de la 60 la 21-42 de zile nu produce schimbări
în rezultatele îngrăşării comparativ cu înţărcarea la 60 de zile. Înţărcarea timpurie
a purceilor, astăzi, este pe larg răspândită în diferite ţări. În unităţile de tip intensiv
industrial, înţărcarea purceilor se efectuează la vârsta de 26-35 de zile, iar în gospo-
dăriile de prăsilă la vârsta de 42-45 de zile. Micşorarea perioadei de lactaţie până la
35 de zile nu influenţează negativ asupra capacităţii de reproducţie a scroafelor. S-a
constatat, că la purceii înţărcaţi la această vârstă mai bine se dezvoltă organele inter-
ne şi sistema de secreţie. Datorită acestui fapt viteza de creştere şi eficienţa folosirii
nutreţurilor este mai mare decât la purceii înţărcaţi la 60 de zile (tabelul 67).

338
 Tabelul 67
Eficienţa comparativă a înţărcării purceilor la vârsta de 35 şi 60 de zile
(după V. Cozlovski)
Vârsta înţărcării
Indicii
35 60
Numărul de scroafe, cap 10 10
Pierderea în greutate a scroafelor în perioada de lactaţie, kg 242 428
Consumul de nutreţ pe scroafă: în perioada de lactaţie, kg; 219 384
pentru restabilirea masei corporale, kg 108,9 129
Consumul de nutreţ pe cap de purcel în 60 de zile, kg 26,1 19,4
Consumul total de nutreţ pentru creşterea unui purcel, kg 59,8 80,1
Numărul de zile (mediu) de la înţărcare până la montă 8 9
Intervalul dintre fătări 157,6 183,1
Prolificitatea scroafelor în fătările următoare, cap 11,0 10,9

Înţărcarea purceilor la 35 de zile contribuie la reducerea intervalului dintre

fătări cu 25 zile, se micşorează pierderile în greutate a scroafelor, precum şi
consumul de nutreţuri, în medie, cu 20 kg (tabelul 68).
Tabelul 68
Producţia potenţială a scroafelor pe an în funcţie de vârsta purceilor
la înţărcare
Vârsta purceilor la înţărcare,
Indicii săptămâni
1 3 5 7 8
Perioada de gestaţie, zile 114 114 114 114 114
Durata lactaiei, zile 7 21 35 49 56
Perioada de repaus, zile 10 10 10 10 10
Durata ciclului de reproducţie, zile 131 145 159 173 180
Numărul de fătări pe scroafă/an 2,8 2,5 2,3 2,1 2,0
Numărul de purcei în lot 9 9 9 9 9
Numărul de purcei înţărcaţi pe scroafă/an 25,2 22,5 20,7 18,9 18,0

În primele 10-15 zile după înţărcare se recomandă să se administreze pur-

ceilor nutreţuri, care au fost folosite pentru hrana în ultimele zile a perioadei de
alăptare. Purceii trebuie să consume cantitatea necesară de proteine, substanţe
minerale şi vitamine, elemente, care sunt absolut necesare pentru creşterea in-
tensivă a ţesutului muscular şi osos. Purceii se hrănesc la intervale egale de
timp, iar în raţie se includ amestecuri de concentrate, zer, făină din peşte, carne
şi oase, suculente şi nutreţuri aspre (făină din iarbă şi fân) (tabelul 69).

339
 Tabelul 69
Raţia pentru purceii înţărcaţi la vârstă de 2-4 luni
Perioada
iarna vara
Furaje, kg
Vârsta purceilor, luni
2-3 3-4 2-3 3-4
Amestec de concentrate 0,9 1,0 1,0 1,2
Suculente 2,3 2,8 1,5 2,0
Făină de iarbă 0,1 0,2 – –
Iarbă de leguminoase – – 1,5 2,0
Zer 1,0 1,0 1,0 1,0
Cretă, (g) 20 20 – –
Sare, (g) 10 15 10 15
Se conţine în raţie, UN 1,6 2,05 1,7 2,1
Proteină digestibilă, g 190 220 195 225

Pentru obţinerea unor sporuri mari în greutate este necesar ca purceii după
înţărcare să fie hrăniţi în funcţie de normele în vigoare şi cerinţele în substanţe
nutritive. Este important să nu admitem micşorarea sporului în greutate. Trece-
rea la un regim de alimentaţie independent în bază de concentrate fără laptele
matern trebuie să se producă treptat. Nu se admite supraalimentaţia purceilor în
primele zile după înţărcare pentru a nu provoca dereglări în aparatul digestiv.
Trebuie să ţinem cont şi de faptul, că în această perioadă purceii cresc intensiv,
iar nivelul creşterii ţesuturilor muscular şi osos este mare. În multe gospodării
se observă un deficit în lizină – aminoacid ce influenţează creşterea purceilor. În
cereale, precum şi în şroturi, cartofi se conţine o cantitate foarte mică de acest
aminoacid. Având în vedere, că tubul digestiv nu este bine dezvoltat, este indicat
de a folosi în raţie nutreţuri uşor digestibile cu o concentraţie de substanţe nutri-
tive mare. Aceste condiţii sunt uşor îndeplinite de nutreţurile concentrate, care
în raţie trebuie să constituie 80-85% după valoarea nutritivă şi nutreţuri combi-
nate de calitate superioară. Pentru hrănirea purceilor se foloseşte orzul, ovăzul
curăţit, porumbul şi şroturile. Mazărea poate fi folosită în raţie până la 15%.
Sunt necesare şi nutreţurile de origine animală, făina de peşte, carne şi oase,
drojdiile furajere. Suculentele şi nutreţurile verzi se recomandă a fi folosite mă-
runţite. În gospodăriile de tip intensiv industrial, purceii înţărcaţi se hrănesc cu
nutreţuri combinate de valoare completă, adică astfel de nutreţuri care asigură
organismul purceilor cu toate substanţele nutritive. În fermele tradiţionale, unde
se folosesc nutreţurile locale, în structura raţiei se includ concentrate, suculente
(siloz combinat, nutreţurile verzi), furaje de origine animală, inclusiv 1 kg de

340
lapte degresat pentru fiecare purcel. În componenţa raţiei se include: 25-40%
de orz, 25-40% de porumb, 5-15% de făină de ovăz, 5-10% de mazăre, 10-20%
de tărâţe de grâu, 10-20% de turte de floarea-soarelui ori şrot, 4-8% de drojdii
furajere, 3-6% de făină de oase-carne, 2-3% făină din peşte, 1-1,5% de cretă
furajeră, 0,3-0,5% de sare .
În gospodăriile de producţie, purceii înţărcaţi se întreţin în loturi a câte 10-
25 de capete fără padocuri, iar în fermele de prăsilă este obligatoriu de instalat
padocuri pentru fiecare lot de purcei. Se folosesc boxe diferite după construcţie
în funcţie de tehnologia aplicată în gospodărie şi vârsta de înţărcare a purceilor.
Eficientă este întreţinerea în loturi familiare fără a efectua lotizarea purceilor,
deoarece se exclude apariţia stresurilor. Întreţinerea în boxele de fătare în pe-
rioada de creştere până la vârsta de 90-100 de zile în boxele de fătare până la
realizarea la carne.

5.4.6. Creşterea tineretului suin de reproducţie

Selectarea tineretului de reproducţie are o însemnătate primordială în pro-
cesul de formare a efectivului de suine pentru reproducţie. În gospodăriile de
prăsilă, anual, se reformează 25-35% de scroafe. Pentru înlocuirea efectivului
de scroafe de bază este necesar de a lăsa pentru creştere, la prima etapă, de trei
ori mai mult tineret, decât numărul de scroafe reformate.
Tineretul de reproducţie se alege după înţărcarea purceilor, luând în con-
siderare indicii de productivitate a strămoşilor, manifestarea particularităţilor
de rasă la tineret, dezvoltarea generală, constituţia, armonia conformaţiei, nu-
mărul (nu mai puţin de 12) şi repartizarea sfârcurilor, controlul privind starea
mameloanelor (sfârcuri înfundate), starea de sănătate. Următoarele două se fac
la vârsta de 3-5 luni, când se reformează indivizii bolnavi, nedezvoltaţi şi neco-
respunzători scopului stabilit.
A patra testare de selectare se realizează la vârsta atingerii greutăţii de 100 kg,
se fixează vârsta şi grosimea stratului de slănină, determinat pe animalul viu.
Ultima testare a tineretului suin se efectuează înainte de montă sau însă-
mânţare. Din efectivul de animale selectate sunt excluse scrofiţele, la care căl-
durile se manifestă nepronunţat sau deloc.
Vieruşii pentru reproducţie în toate categoriile de gospodării se selectează
numai de la părinţii testaţi după calitatea descendenţei. În crescătoriile de stat,
la fiecare 10 vieri-reproducători, la vârsta de 4 luni, se aleg peste 50 de vieruşi
buni, care mai apoi, în perioada de creştere, se apreciază după viteza de creşte-
re, grosimea stratului de slănină, dezvoltarea testiculelor, activitatea sexuală şi
calitatea materialului seminal.

341
 Creşterea vieruşilor de reproducţie de la vârsta de 4 până la 12 luni se re-
alizează la nivelul obţinerii sporului mediu zilnic de 600-650 g. Nu se admit
nici sporuri în greutate reduse şi nici prea mari. În primul caz, se obţin vieruşi
nedezvoltaţi, iar în al doilea – vieruşi cu o constituţie slab dezvoltată şi tendinţe
de depunere a grăsimii, care în continuare nu sunt apţi pentru exploatare pe timp
îndelungat.
Vieruşii de reproducţie se hrănesc folosind nutreţuri combinate de valoare
completă. Pentru vieruşi, nivelul de alimentaţie trebuie să fie permanent inten-
siv. Dacă în gospodărie este făină de iarbă de calitate superioară, ea se poate
adăuga în combifuraj până 10-15% din valoarea nutritivă. Vara în raţie se poate
de inclus suc de iarbă sau pastă de iarbă.
Pentru unităţile în care se folosesc amestecuri de nutreţuri concentrate, se
recomandă următoarea structură a raţiei: iarna: concentrate – 65-75%; suculente
(rădăcinoase) – 15-20%; făină din iarbă – 10-15%; nutreţuri de origine anima-
lă – 5-7%; vara: amestecuri de concentrate – 70-75%, masă verde – 15-20%,
nutreţuri de origine animală – 5-10%.
Când vieruşii ating greutatea de 90 kg, se admite sporirea conţinutului de
celuloză de la 6,4 până la 8,1%.
Vieruşii de reproducţie se întreţin, de obicei, în loturi a câte 10-15 capete în
boxe speciale. Pentru un vier se recomandă 1,2 m2 cu pardoseală tare, temperatura
în hale – 200C. Creşterea scrofiţelor de reproducţie în crescătoriile de stat se efec-
tuează în mod diferenţiat. Până la atingerea greutăţii de 100 kg scrofiţele se cresc
intensiv, sporul mediu zilnic fiind de 550-700 g. La această greutate se apreciază
producţia de carne, intensitatea de creştere şi eficienţa folosirii nutreţurilor, apoi
nivelul de alimentaţie se reduce pentru a nu admite îngrăşarea animalelor. Scopul
creşterii în această perioadă constă în menţinerea stării de reproducător, iar sporul
mediu zilnic se admite în limitele de 500-550 g. Cu 10 zile înainte de însămânţare,
norma zilnică de alimentaţie din nou se măreşte în scopul intensificării ovulaţiei şi
stimulării emiterii unui număr cât mai mare de ovule.
În alte tipuri de gospodării se admite creşterea moderată a scrofiţelor de la
vârsta de 3-4 până la 8,5-9,5 luni, cu un spor de 500 g/zi, iar cu 10 zile înainte
de însămânţare scrofiţele se hrănesc intensiv. Sporul minimal admisibil pentru
scrofiţele de reproducţie de la naştere şi până la însămânţare este de 450-500 g/
zi şi de 600 g/zi de la 3-4 luni până la însămânţare.
În perioada de vară, iarba este principalul nutreţ suculent folosit în raţia
scrofiţelor. În unităţile industriale, în alimentaţia scrofiţelor de reproducţie sunt
folosite nutreţurile combinate de valoare completă (tabelul 70).
Formarea funcţiilor de reproducţie este influenţată, în mare măsură, de sis-

342
temul de întreţinere. Scrofiţele de reproducţie se cresc în încăperi separate, dota-
te cu boxe prevăzute pentru întreţinerea a 10 capete în fiecare. Suprafaţa boxelor
asigură 1 m2/cap, a padocurilor – 1,5 m2/cap, frontul de alimentaţie – 30 cm/
cap. Temperatura în hale se menţine în limitele de 18-200C, umiditatea relativă
a aerului – de 60-70%. În timpul favorabil se recomandă întreţinerea scrofiţelor
în padocuri, pentru plimbări active în aer liber. La această tehnologie se poate
de atribuit şi hrănirea cu nutreţuri suculente, măsură ce contribuie la formarea
unui sistem de reproducţie, care poate asigura obţinerea unui număr mare de
purcei. Organizarea creşterii scrofiţelor pe baza plimbărilor active contribuie
la o dezvoltare mai bună a organelor reproductive iar prolificitatea potenţială
se măreşte. Întreţinerea fără padocuri micşorează prolificitatea, capacitatea de
alăptare şi numărul de purcei crescuţi până la vârsta de 2 luni.

Tabelul 70
Raţie de alimentaţie pentru scrofiţe de reproducţie
Perioada
Perioada toamna-iarna
primăvara-vara
Furaje, kg Vârsta, luni
4-5 5-6 6-7 7-8 4-5 5-6 6-7 7-8
Amestec de concentrate 1,1 1,2 1,3 1,4 1,0 1,1 1,2 1,3
Mazăre, turte de floarea-
soarelui 0,1 0,1 0,15 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2
Suculente 4,0 5,0 6,5 3,2 3,2 4,3 5,5 6,0
Făină de iarbă – – – – 0,2 0,3 0,4 0,5
Zer 1,0 0,5 – – 1,0 0,5 – –
Sare, g 25 25 25 40 30 35 35 35
Cretă, g 15 15 25 30 15 25 30 35
Se conţine în raţie: UN 2,25 2,6 3,0 3,3 2,25 2,6 3,0 3,3
Proteină digestibilă, g 260 290 3,0 340 260 285 310 335

5.5. Sisteme de îngrăşare a suinelor

Îngrăşarea constituie faza finală de creştere a porcinelor, în care animalele
sunt pregătite pentru a fi livrate pentru sacrificare. Prin “îngrăşare” se înţelege, în
primul rând, depunerea de carne, prezentă în carcasă în proporţie cât mai mare.
Tehnologia de îngrăşare diferă în funcţie de scopul urmărit (porci pen-
tru carne, porci pentru semicarcase pentru bacon, porci pentru salamuri uscate,
porci pentru şuncă etc.) şi de sistemul de îngrăşare practicat.
Îngrăşare pentru carne este sistemul cel mai practicat în ţara noastră şi
în toată lumea. În acest scop se utilizează tineret suin în vârsta de 3-3,5 luni cu

343
greutatea de 25-30 kg. Porcinele sunt supuse creşterii şi îngrăşării până la vârsta
de 6-8 luni, când ating masa corporală de 110-120 kg, fiind apţi pentru livrare şi
sacrificare. În rezultat se obţin carcase în care predomină carnea, în timp ce gră-
simea nu depăşeşte 25-35%. Cei mai potriviţi porci pentru acest tip de îngrăşare
sunt cei din rasele perfecţionate pentru carne (Marele Alb, Yorkshire, Landrace,
Pietrain, Hampshire, tipul Moldovenesc de carne, precum şi produşii încruci-
şării acestor rase). În îngrăşătoriile moderne se folosesc porci birasiali (Marele
Alb x Landrace; Marele Alb x Hampshire; Marele alb x Tipul Moldovenesc
de carne), trirasiali (Yorkshire x Landrace x Pietrain) şi tetrasiali (Yorkshire x
Landrace x Duroc x Pietrain).
Din punct de vedere economic, îngrăşarea pentru carne este cea mai efici-
entă, deoarece consumurile specifice de furaje sunt reduse (2,5-3,5 UN/kg spor),
iar sporurile zilnice în greutate – cele mai ridicate (500 g la vârsta de 3-5 luni şi
700-800 g – la 5-8 luni).
Porcii îngrăşaţi timpuriu produc carne fragedă, având gust şi miros plăcut
şi, astfel, potrivită pentru consumul în stare proaspătă şi mai puţin corespunză-
toare pentru prepararea salamului, deoarece conţine multă apă.
Eficienţa îngrăşării şi calitatea carcaselor este influenţată, în primul rând, de
alimentaţie. Pentru hrănirea tineretul suin cu greutatea de 25-50 kg sunt utilizate
amestecuri de concentrate cu un nivel de proteină brută de 16%, în continuare
proteina brută scade până la 14% pentru suinele cu masa corporală 50-70 kg şi
până la 12-13% – pentru cei de 71-120 kg. În unităţile de tip industrial se folo-
sesc nutreţuri combinate, care se administrează în două tainuri.
În fermele gospodăreşti individuale şi de fermieri mai frecvent se utilizează
amestecuri de furaje concentrate, alcătuite din cereale (porumb, orz, grâu etc.),
din reziduuri ale industriei de panificaţie şi a uleiului (tărâţe de grâu, şroturi
de soia şi floarea-soarelui) şi din adausuri proteino-vitamino-minerale (PVM).
Consumul zilnic de furaje concentrate în funcţie de masa corporală constituie
1,5 kg pentru un animal de 30 kg; pentru un animal de 70 kg – 1,5-2 kg; de 80
kg – 2,5-3 kg. În perioada de vară se administrează masă verde din lucernă, câte
1,5-3 kg în funcţie de masa corporală a purceilor.
Concentratele din raţia suinelor pot fi înlocuite cu sfeclă de zahăr, furajeră,
morcov şi alte furaje suculente, cantitatea cărora poate constitui până la 35% din
valoarea nutritivă a raţiei.
În Moldova, în cadrul întreprinderilor de tip industrial, îngrăşarea pentru
carne se efectuează în baza folosirii în raţie a 85-87% de concentrate. Pentru a
acoperi insuficienţa de proteină în raţie se includ nutreţuri de origine vegetală
şi animală cu un conţinut înalt de proteină. O sursă importantă de proteină este

344
mazărea şi soia. Includerea în raţie a 12-15% de mazăre asigură pe deplin canti-
tatea de lizină necesară porcilor în perioada de îngrăşare.
Deosebit de favorabil este includerea în raţie a 3-5% de nutreţuri de origine
animală (lapte degresat, făină de carne, oase, de peşte, zer, zară), mai ales în
prima perioada de îngrăşare până la 50-60 kg când tineretul creşte intensiv.
Nutreţurile care micşorează calitatea cărnii şi a grăsimii, înainte de rea-
lizarea suinelor cu 2-3 luni se limitează (porumbul, turte de floarea-soarelui).
Resturile de peşte, făina din peşte şi alte nutreţuri cu miros specific se exclud din
alimentaţia animalelor, spre a evita apariţia acestor mirosuri în carne.
Suinele la îngrăşat se cazează în boxe comune, în număr de 20 de capete.
Suprafaţa de pardosea constituie 0,6 m2/cap în prima perioada (vârsta 3-5 luni)
şi 0,8 m2 – în a doua perioadă (vârsta de 6-8 luni). Zona de grătar constituie cca
40% din suprafaţa boxei. În adăpost se menţine temperatura de 18-200C, umidi-
tatea relativă a aerului – 65-70%.
Îngrăşarea pentru bacon. Îngrăşarea pentru bacon constă în obţinerea car-
caselor pentru prepararea cărnii de porc cu destinaţie specială – numită bacon.
Prin denumirea de bacon se înţelege o şuncă specială, de la care s-au îndepărtat
şira spinării şi osul spetei, după care se sărează şi se afumă după o metodă spe-
cială, realizată în abatoare.
Carnea destinată preparării baconului de calitate trebuie să fie fragedă, de
culoare roză, cu un grad de perselare (marmurare) bine pronunţat, ceea ce în-
seamnă că grăsimea este bine intercalată între fibrele musculare, contribuind,
astfel, la formarea unei cărni suculente şi gustoase. Este foarte important ca
partea mijlocie a carcaselor să aibă o lungime cât mai mare, deoarece sporeşte
randamentul de carne pentru bacon.
Pentru producerea baconului se folosesc porci de culoare albă din rasele
de carne, care se sacrifică la vârsta de 6-7 luni cu masa corporală de 75-86
kg. Slănina trebuie să fie tare cu grosimea cât mai uniform repartizată pe linia
superioară a carcasei, iar grosimea stratului trebuie să se încadreze între 15-20
mm. O jumătate de carcasă trebuie să cântărească, după îndepărtarea oaselor
menţionate, 22-32 kg.
Pentru obţinerea baconului de calitate, la îngrăşare se foloseşte tineret suin
din rasele Landrace, Marele Alb de carne, Estonă de bacon şi Yorkshire. Porcii
din rasele tardvine, bolnavi, cu pielea încreţită sau cu cicatrice, reformate după
prima fătare, vierii castraţi mai târziu de 4 luni nu sunt admişi pentru prepararea
baconului.
Calitatea baconului este influenţată şi de modul de hrănire. Pentru menţine-
rea creşterii intensive a ţesutului muscular, în prima perioadă de îngrăşare pen-

345
tru fiecare unitate nutritivă trebuie să revină 120-130 g de proteină digestibilă.
În perioada de finisare se măreşte cota nutreţurilor cu conţinut înalt de hidraţi
de carbon, iar nivelul de proteină se reduce în raţie până la 100-110 g pe unitate
nutritivă. Calitatea baconului depinde de nutreţurile folosite la îngrăşare.
Nutreţurile bune pentru obţinerea baconului sunt: orzul, grâul, meiul, sfe-
cla, morcovul şi în cantitate mică – furaje verzi – lucerna, trifoiul, sparceta,
laptele (smântânit sau integral), zerul, zara. Este bine ca aceste nutreţuri să se
administreze în amestecuri de cel puţin 2-3 nutreţuri diferite după structură. Po-
rumbul, tărâţele de grâu, melasa, secara pot fi folosite în prima fază de îngrăşare
împreună cu nutreţurile din prima categorie în proporţie de 25-35% (maximum
50%) din valoarea nutritivă a raţiei.
Nutreţurile nerecomandate pentru obţinerea baconului sunt: ovăzul, faso-
lele, soia, şroturile, turtele de floarea-soarelui şi borhoturile. Aceste nutreţuri
condiţionează obţinerea cărnii cu gust neplăcut şi slănină moale de culoare găl-
buie. Ele pot fi incluse în prima fază de îngrăşare în proporţii de cel mult 25%
din valoarea nutritivă a raţiei.
Pe lângă nutreţurile sus numite, în raţie pot fi incluse şi furaje suculente,
până la 25-30% din valoarea nutritivă a raţiei. Calitatea baconului se îmbună-
tăţeşte atunci când în raţie se include lapte smântânit (1-2 litri pe zi) în ultima
fază a îngrăşării.
Creşterea şi îngrăşarea suinelor pentru bacon este o acţiune eficientă, deoa-
rece se înregistrează sporuri mari de creştere, iar produsul obţinut este bine plătit
la export pe piaţa externă.
Îngrăşarea pentru semiconserve. Pentru prepararea semiconservelor şi
conservelor se foloseşte carnea de porc din anumite zone anatomice ale corpu-
lui, în special, din jambon. Aceste cerinţe au contribuit la specializarea creşte-
rii şi îngrăşării porcilor pentru obţinerea acestor produse. În ţările, care produc
şuncă pentru conserve, cerinţa principală o constituie îngrăşarea porcilor care se
caracterizează printr-o bună dezvoltare a jambonului, iar carnea produsă să fie
lipsită de miopatie (carne exudativă), care depreciază şi face carnea inutilizabilă
pentru producerea conservelor.
Pentru producerea semiconservelor de şuncă se foloseşte carnea obţinută
de la rasele de porcine cu stratul de slănină subţire şi o bună dezvoltare a jam-
bonului (Landrace belgian, german, suedez, Pietrain, Selghers Hibrid, tipul de
carne Moldovenesc).
Îngrăşarea pentru salamuri uscate. Salamurile uscate se prepară din car-
ne, obţinută de la porcii tineri îngrăşaţi cu greutatea corporală de peste 130-140
kg sau porcii adulţi, scroafele şi vierii reformaţi şi apoi supuşi îngrăşării. Pentru

346
favorizarea depunerii grăsimii în procesul de îngrăşare sunt folosite nutreţuri
combinate bogate în energie metabolică. Important este ca grăsimea să fie în
formă de grăuncior de dimensiunea unui bob de mei şi repartizată uniform între
fibrele musculare.
Tehnologiile moderne de preparare a salamurilor uscate, actual, prevăd fo-
losirea şi a cărnii obţinută de la animale adulte, care corespund cerinţelor înain-
tate pentru prepararea salamurilor uscate.
Îngrăşarea mixtă pentru carne şi grăsime. În rezultatul acestei îngrăşări,
în organismul suinelor se formează aproximativ aceiaşi cantitate de carne şi
grăsime. Scopul este obţinerea cărnii de bună calitate, suficient pătrunsă de gră-
sime, bună pentru fabricarea mezelurilor obişnuite şi pentru consumul proaspăt
(pentru friptură) şi a slăninii bune pentru consum ca atare. ­­­­­La îngrăşare se folo-
sesc porcine cu vârsta de 4-5 luni, având greutatea corporală de 52-55 kg, care,
fiind supuşi îngrăşării la 10-12 luni, ating greutatea de 130-150 kg. Pentru îngră-
şare se folosesc porci din rase mixte, produşii rezultaţi din încrucişarea acestor
rase cu rasele de carne şi ulterior îngrăşaţi peste greutatea de 120 kg. Astfel, se
obţin carcase unde stratul de slănină nu depăşeşte 40 mm, iar consumul specific
de furaje constituie 4-4,5 UN/kg. Îngrăşarea se face pe bază de nutreţuri verzi,
suculente şi concentrate, resturi de bucătărie şi adaos de cereale.
Îngrăşarea pentru grăsime. Scopul acestei îngrăşări constă în obţinerea
unei cantităţi mari de grăsime (slănină şi osânză), respectiv peste 50% din gre-
utatea după sacrificare. Preponderent se folosesc scroafele şi vierii de prăsilă,
reformaţi din efectivul de bază. La îngrăşare pot fi introduşi şi porci din rasele
de grăsime, care au peste 120 kg. Prin îngrăşarea acestor animale, pe lângă creş-
terea cantităţii de grăsime, se reface calitatea cărnii, deoarece vierii înainte de
îngrăşare se castrează. Îngrăşarea durează cel mult 4 luni până la greutatea de
220 kg, iar în cazul vierilor şi scroafelor reformate mult mai mare – 300-350 kg.
Hrănirea animalelor se efectuează cu nutreţuri mai puţin costisitoare.
Consumul mare de nutreţuri, raportat la sporul obţinut, face mai puţin răs-
pândit acest tip de îngrăşare (cu excepţia animalelor reformate). Raţia este alcă-
tuită din uruieli de cereale: 90-95% de porumb, orz etc. şi un adaos de mazăre
uruită, şroturi sau alte furaje proteice (5-10% din raţie). Se mai pot folosi uru-
ieli de cereale (amestecul sus numit – 35% din raţie) şi sfeclă (65% din raţie)
sau uruieli de cereale (60-70% din raţie) şi furaje suculente – sfeclă şi morcov
(30-40% din raţie). O parte din furajele suculente din raţie, în prima perioadă a
îngrăşării, o pot constitui dovlecii (3-5 kg/zi) şi borhotul.
Înainte de sacrificare cu două luni, cantitatea de furaje suculente se reduce
până la 20-25%, iar în ultima lună – la 10% din valoarea nutritivă a raţiei. Spo-

347
rurile în greutate în prima perioadă constituie 1,4-1,8 kg; în a doua – 1,1-1,3
şi la finisarea îngrăşării – 0,7-0,9 kg. Consumul de nutreţ atinge 5-7,5 şi chiar
10-11 UN/kg.

5.6. Tehnologii intensive de producere a cărnii de porc

În cadrul unităţilor industriale, carnea de porc se produce prin metode in-
tensive. Ele reprezintă întreprinderi mari cu o tehnologie şi tehnică modernă,
care permite de a organiza procesul tehnologic în baza reproducţiei porcinelor în
flux continuu. Întreprinderile pentru creşterea porcinelor se construiesc folosind
proiecte elaborate de către instituţiile de proiectare. În Republica Moldova au
fost implementate o serie de proiecte tipice cu capacităţi de îngrăşare a 12; 24;
54 mii de porcine anual.
Tehnologia industrială, aplicată în unităţile de tip intensiv, prevede un înalt
grad de mecanizare şi automatizare a proceselor de producere, folosirea repro-
ducţiei în flux continuu, alimentaţie de valoare completă şi microclimat cores-
punzător fiecărei grupe tehnologice de porcine.
Bazele producerii intensive a cărnii de porc o constituie fluxul tehnologic,
care reprezintă un conveier, alcătuit din grupe tehnologice de porcine: scroafe,
vieri-reproducători, purcei sugari, purcei-înţărcaţi, tineret de reproducţie, tineret
la îngrăşare.
Principiile tehnologiei intensive prevăd:
- specializarea şi concentrarea efectivului de porcine într-o singură între-
prindere;
- producerea cărnii uniform (ritmic) în decursul anului, pe bază ritmurilor
de producere cu durata de 1; 2 şi 7 zile;
- alimentaţia animalelor cu nutreţ combinat de valoare completă;
- crearea în toate încăperile a unui microclimat în corespundere cu cerinţele
biologice a porcinelor de diferite vârste.
Fluxul se bazează pe o astfel de organizare a reproducţiei, îngrăşării şi miş-
cării efectivului numeric de porcine, care asigură o producţie majoră a suinelor la
fiecare etapă a procesului tehnologic, folosirea intensivă a utilajului, a mijloacelor
de mecanizare şi a forţei de muncă. La baza procesului tehnologic sunt puse re-
producerea neîntreruptă a efectivului de animale şi formarea grupelor omogene
în decursul unui interval de timp, numit ritm de producere. Grupele de scroafe
se păstrează în aceiaşi componenţă în decursul perioadelor de gestaţie şi alăptare
până la înţărcarea purceilor. Tineretul după înţărcare se grupează în loturi, care
trec etapele de creştere şi îngrăşare păstrându-se în aceiaşi componenţă. În funcţie
de volumul producţiei de carne, pot fi folosite diferite scheme tehnologice de re-

348
producţie, care se deosebesc prin particularităţile organizaţionale şi durata ritmu-
lui în decursul căruia se formează grupe de scroafe şi tineret.
Ritmul de producere se determină prin intervalul de timp necesar pentru
însămânţarea unei grupe de scroafe. El depinde de capacitatea unităţii, altfel,
menţionat de efectivul de porcine îngrăşate anual (12; 24; 54; 108 mii capete).
Ritmul va fi egal cu 14; 7; 2 şi 1 zile, ceea ce înseamnă că grupa de scroafe va
fi formată în 14; 7; 2 şi 1 zile. Durata ritmului depinde de mărimea grupei de
scroafe lactante şi perioada de formare a grupelor. Numărul de scroafe în grupă
nu trebuie să fie mai mic de 30 de capete, aceasta asigură sarcina de muncă
normală a operatorului, după el fiind întărite una sau două grupe de scroafe în
funcţie de nivelul de mecanizare a proceselor de producere. Durata ritmului nu
trebuie să depăşească 14 zile.
Producerea cărnii de porc în flux continuu se efectuează după principiul
sectorial.
Sectorul pentru întreţinerea scroafelor în aşteptare (repaus) şi condi-
ţional în gestaţie este compus din adăposturi pentru scroafe şi vieri, unde este
amplasat şi punctul de însămânţare artificială.
În perioada de pregătire pentru montă, întreţinerea scroafelor se organizea-
ză în boxe comune a câte 10-13 animale, revenind câte 1,5 m2 de pardoseală
pentru fiecare cap şi individuale – pentru scroafele condiţional în gestaţie. Bo-
xele sunt utilate cu hrănitoare şi adăpătoare automate. Scroafele, condiţional în
gestaţie, se întreţin în boxe individuale timp de 32 zile.
Vierii se întreţin în boxe individuale cu o suprafaţă de 7 m2. Temperatura în
secţie trebuie să fie 16-180C, umiditatea relativă a aerului – 65-75%.
Sectorul pentru întreţinerea scroafelor gestante este destinat pentru în-
treţinerea scroafelor în boxe comune cu capacitate de 11-13 capete fiecare. Su-
prafaţă de boxă pentru o scroafă constituie 1,8-2 m2. Regimul de temperatură şi
umiditate este analogic sectorului precedent. În acest sector scroafele se întreţin
80-82 de zile, începând cu a 33-a până la a 112-a zi de gestaţie.
Sectorul de întreţinere a scroafelor cu purcei. În acest sector scroafele
sunt transferate cu 2-4 zile înainte de fătare din sectorul precedent, fiind întreţi-
nute în boxe individuale până la înţărcarea purceilor. Boxele sunt compuse din
trei zone: pentru întreţinerea fixată a scroafelor, hrănirea şi încălzirea suplimen-
tară a purceilor, utilate cu hrănitoare şi adăpătoare pentru scroafe şi purcei.
Încălzirea locală a purceilor se efectuează folosind rezistenţe electrice sau
becuri infraroşii. Temperatura aerului în locul odihnei purceilor este de 26-320C,
iar în secţie – 180C, umiditatea relativă a aerului – 65-70%. Un operator îngri-
jeşte 30-60 de scroafe.

349
 Scroafele, după înţărcarea purceilor se trec în sectorul de însămânţare, iar
purceii după 2 zile – în sectorul pentru creşterea purceilor (în funcţie de metoda
de întreţinere).
Sectorul de creştere a purceilor înţărcaţi. Purceii înţărcaţi se întreţin în
loturi a câte 25-30 de capete sau în loturi familiale, dacă boxele au capacitatea
de 10 capete. Boxele sunt înzestrate cu sistemul de încălzire şi hrănitoare pentru
nutreţuri umede. Pentru fiecare purcel revine 0,35 m2 din suprafaţa boxei; fron-
tul de alimentaţie – 20 cm, temperatura – 20-220C, umiditatea relativă a aerului
– 70 %. La atingerea vârstei de 3,5-4 luni şi a masei corporale de 40 kg, purceii
se transferă în sectorul de îngrăşare.
Sectorul de îngrăşare are o capacitate de 2000-3200 de capete. Animalele
se întreţin în boxe în loturi a câte 25-30 de capete. Pentru fiecare animal suprafaţa
constituie 0,7-0,8 m2. Boxele sunt utilate cu hrănitoare şi adăpătoare. Temperatura
în hale se menţine de 18-200C, umiditatea relativă a aerului –70-75%.
Îngrăşarea purceilor durează 116-120 de zile până la realizarea masei cor-
porale de 112-120 kg. Sporul mediu zilnic la îngrăşare este de 500-650 g. Vârsta
la finele îngrăşării constituie 222 de zile.
Pentru alimentaţia porcinelor până la înţărcare în unităţile de tip intensiv se
folosesc furaje combinate cu un conţinut ridicat de proteină digestibilă, adminis-
trate în funcţie de vârsta purceilor în felul următor:
– în perioada de 7-14 zile, combifuraj „Prestarter” (furaj de preînceput, cu
24% proteină brută);
– în perioada de 14-35 zile combifuraj „Starter” (furaj început, cu 18%
proteină brută);
– în perioada de 36-56 zile combifuraj “Grover” (furaj de creştere ce con-
ţine 16% proteină brută).

350
 Capitolul VI. TEHNOLOGII DE creşterii A păsărilor

6.1. Importanţa şi perspectivele creşterii păsărilor în economia naţională

Sectorul zootehnic are o importanţă strategică în dezvoltarea economiei naţio-
nale, deoarece destinaţia prioritară a acestuia este de a satisface necesităţile popula-
ţiei cu produse agroalimentare, precum şi de a aproviziona întreprinderile agricole
şi industriale cu materie primă. Conform tradiţiilor şi necesităţilor, o bună parte a
producţiei vegetale şi zootehnice continuă să rămână în circuitul mondial.
În Republica Moldova, avicultura prezintă o ramură importantă a complexului
agroindustrial, care, pe parcursul a mai multor ani, a devenit mai dezvoltată, mai indus-
trializată şi mai dotată tehnologic în comparaţie cu celelalte ramuri ale zootehniei.
Producţia avicolă se bucură de o creştere sporită de ouă, carne, tineret de o zi,
pene, puf, care sunt solicitate mereu pe piaţa din Moldova şi peste hotarele ei.
Produsele avicole şi-au câştigat poziţie prioritară în rândul alimentelor de
provenienţă animalieră datorită calităţilor lor nutritive, cât şi costului de produc-
ţie redus faţă de alte alimente de aceeaşi origine.
Parametrii tehnici care caracterizează şi asigură viabilitatea aviculturii mo-
derne sunt dimensiunea unităţii de producţie şi mărimea efectivului de păsări.
În ţările cu avicultură dezvoltată au fost fondate complexe avicole complet
integrate pentru producerea cărnii de pasăre şi de ouă. Factorii principali care au
contribuit la dezvoltarea intensivă a ramurii sunt producţia de furaje combinate,
centre de selecţie, hibridare şi difuzare a materialului biologic pentru popularea
unităţilor de producere, abatoare, staţiuni de sortare şi ambalare a ouălor. Pro-
ducţia de carne de pasăre şi ouă se livrează numai în sistem industrial în mari
concentrări prin utilizarea unor tehnologii moderne.
Sporirea producţiei de ouă şi carne de pasăre se datorează nu numai factori-
lor extensivi ci şi perfecţionării esenţiale a metodelor de selecţie, a măsurilor de
ordin economic şi tehnologic întreprinse.
În ţările industriale, o atenţie deosebită se acordă exploatării cât mai efici-
ente a capacităţilor de producţie şi folosirii raţionale a suprafeţei productive.
Unităţile economice ale acestei ramuri, care implementează permanent teh-
nologii avansate şi metode de perfecţionare a muncii, îşi extind capacităţile de
producţie, prin urmare îşi reduc caracterul sezonier de furnizare a producţiei
avicole, ceea ce conduce la o alimentaţie ritmică şi garantată a populaţiei.
Ca rezultat al reutilării complexului avicol şi a implementării tehnologiilor
moderne avansate considerabil, au fost îmbunătăţiţi indicii tehnico-economici.
Avicultura a devenit o ramură de perspectivă a sectorului agroindustrial.

351
 În procesul de dezvoltare a aviculturii au fost înregistrate unele dificultăţi,
care se referă la sistemul de planificare centralizat care se dovedeşte a fi obstacol
cu influenţă negativă. Evidenţierea obstacolelor oferă posibilitatea de a efectua
o analiză a acestora, separându-le după caracterul lor de funcţionare.
Printre primele fiind evidenţiate abaterile tehnologice şi ecologice, con-
tractarea bazei furajere, ignorarea producţiei gospodăriilor mici, concentrarea
producerii în gospodării mari, dezvoltarea insuficientă a infrastructurii de pro-
ducere, prelucrare şi comercializare a producţiei avicole.
Printre alte contradicţii se evidenţiază: supraaprecierea totală a rolului spe-
cializării gospodăriilor avicole, hipertrofia sistemului centralizat de planificare
şi desfacere a producţiei, evaluarea neadecvată a rolului investiţiilor capitale,
abaterile tehnologice în avicultură.
Analizând factorii intensivi de dezvoltare a aviculturii naţionale şi mondi-
ale, se concluzionează, că doar îmbinarea factorilor biologici şi tehnologici se
soldează cu creşterea considerabilă a eficienţei.
Practica ţărilor cu avicultură avansată demonstrează că nu este posibilă re-
alizarea tehnologiilor de creştere a păsărilor fără organizarea unei infrastructuri
adecvate tehnologiilor moderne.
Specializarea gospodăriilor avicole constituie calea de intensificare a ramu-
rii şi comercializare a producţiei.
În afară de selectarea speciei pentru producţia de ouă sau carne, o impor-
tanţă sporită o are specializarea gospodăriei şi selectarea speciilor, a liniilor sau
hibrizilor pentru obţinerea produselor avicole.
Cea mai răspândită formă de organizare a producţiei avicole industriale
este integrarea pe verticală de la producerea materialului biologic şi până la co-
mercializarea produsului finit. Sistemul intensiv industrial prevede o organizare
mai bună a producerii, un management mai eficient şi un transfer mai uşor al
noutăţilor tehnologice şi ştiinţifice.
Specializarea aprofundată a producţiei avicole creează condiţii economico-
tehnologice favorabile pentru dezvoltarea competitivă a aviculturii. În funcţie
de scopurile şi sarcinile care rezultă din cererea pieţei avicole, specializarea în
cadrul ramurii prevede mai multe tipuri de gospodării. Practica activităţii în ra-
mura avicolă a dovedit, în condiţiile specializării industriale, viabilitatea mai
multor tipuri de gospodării, aşa ca: creşterea păsărilor de prăsilă, de reproducţie
de ordinul I şi II, şi de producţie.
Specializarea consecventă oferă posibilităţi de utilizare eficientă a potenţi-
alului genetic, a sistemului ordinar sau dublu de reproducţie, a sistemului tehni-
co-material de întreţinere a diverselor grupuri şi specii de păsări.

352
 Sistemul intensiv de întreţinere a păsărilor dispune de priorităţi economi-
ce, tehnologice şi biologice. Aceasta permite crescătorilor de păsări să utilizeze
integral potenţialul păsărilor într-o măsură mult mai mare faţă de alte animale
şi specii productive, obţinând produse cu un consum mai mic de nutreţuri şi
alte materiale la o unitate de producţie la preţuri de comercializare rezonabile.
Rezultatele favorabile în cadrul acestui sistem avicol specializat în majoritatea
ţărilor sunt obţinute datorită fenomenului heterozis. Fiind implementat nu nu-
mai în gospodării mari sau mijlocii, ci şi, parţial, în gospodăriile de fermieri, se
obţine calitate şi volumul producţiei mult mai semnificativ.
Perfecţionarea sistemului integrat de reproducţie a hibrizilor, lărgirea, apro-
fundarea lucrărilor de selecţie, hibridarea şi organizarea staţiilor genetice cu
fonduri de genotece duc la relansarea aviculturii naţionale în baza implementării
sistematice a hibrizilor finali cu potenţial economic competitiv.
Pentru organizarea comercializării produselor avicole cu o eficienţă mai
mare este necesară menţinerea pieţei angro, care dispune de mai multe priorităţi
şi este solicitată nu numai de cumpărătorii interni, ci şi de cei externi, interesul
acestora constă în posibilitatea de furnizare ritmică a producţiei la preţuri acce-
sibile sezoniere şi conjuncturale.

Producţiile avicole
Creşterea păsărilor a devenit o îndeletnicire răspândită datorită varietăţii de
produse obţinute în urma exploatării unui număr vast de specii. Printre cele mai
importante şi cele mai frecvent obţinute produse avicole sunt carnea, ouăle, fica-
tul gras, puful, penele şi dejecţiile. Fiecare din aceste produse sunt caracterizate
prin valori superioare, datorită cărui fapt şi sunt produse.
Ouăle şi carnea de pasăre sunt caracterizate ca produse cu valoare nutritivă
înaltă. Datorită însuşirilor organoleptice şi dietetice specifice ale ouălor şi cărnii
de pasăre, aceste produse în cea mai mare măsură corespund cerinţelor alimentare.
Ouăle şi carnea de pasăre au fost în toate timpurile solicitate de către consumator.
Implementarea tehnologiilor moderne care corespund cerinţelor biologice
de exploatare a păsărilor au făcut posibil ca aşa produse solicitate ca ouăle şi
carnea în diferite sortimente să asigure pe deplin piaţa.
Producţia de ouă. Ouăle sunt produsele principale obţinute în rezultatul
exploatării raselor şi crosurilor de ouă. Ouăle pot fi obţinute cu scopul consu-
mului lor sau pentru reproducerea cârdului de păsări. În sectorul industrial se
exploatează rase şi crosuri cu direcţia productivităţi de ouă. Din rasele mixte o
direcţie îi revine raselor cu direcţia productivităţii ouă-carne. O răspândire largă
în industria producerii de ouă îi aparţine şi prepeliţelor japoneze.

353
 Producţia de ouă în cazul exploatării găinilor din rasele grele, a curcilor, gâşte-
lor şi raţelor din rasele grele este folosită pentru reproducţia cârdurilor de păsări.
Prin producţia de ouă se înţelege numărul total de ouă depuse de o pasăre
într-o anumită perioadă de timp şi se exprimă prin producţia numerică sau prin
producţia de masă-ou.
Producţia de ouă se poate exprima zilnic, săptămânal sau anual.
Cel mai frecvent producţia de ouă se raportează la anul biologic sau la pe-
rioada de exploatare. Producţia de ouă se raportează la o pasăre furajată sau la o
pasăre introdusă în cârd.
Producţia de ouă este influenţată de un şir de factori, cum ar fi: sănătatea,
sezonul anului, microclima, alimentaţia păsărilor în perioada de producere a ou-
lui, vârsta păsărilor şi altele. Nerespectarea cerinţelor tehnologice la producerea
oului, considerabil influenţează calitatea şi numărul de ouă obţinute.
Producţia de carne. Carnea de pasăre este unul din produsele recomandate
tuturor categoriilor de vârstă. Carnea de pasăre este întrebuinţată indiferent de
tradiţie şi credinţă.
Prin carnea de pasăre se înţelege atât masa musculară, cât şi pielea care este
consumabilă.
Cei mai dezvoltaţi muşchi la păsări sunt muşchii pectorali, muşchii coapsei
şi muşchi gambei.
În ultimul timp, producţia de carne este obţinută în urma creşterii tineretului
de găină - din rase specializate sau hibrizi de carne. Actualmente, există tendinţă
producerii cărnii de pasăre de curcă, raţă, gâscă, prepeliţe şi alte specii.
La fel ca şi la găinile cu producţia de ouă, la unele specii de păsări (de ex.,
curci şi gâşte), carnea este producţia principală. Producţia de carne se poate
exprima prin greutatea vie la sfârşitul anumitor perioade, viteza absolută şi re-
lativă de creştere, intensitatea de creştere, greutatea carcaselor, randamentul la
sacrificare, greutatea şi proporţia părţilor tranşate etc.
Culoarea carcaselor este dependentă de culoarea pielii, şi cel mai frecvent
are culoare galbenă, albă sau chiar neagră, cum ar fi la unele rase de găini. In-
tensitatea culorii galbene diferă după categoria de vârstă. Culoarea galbenă a
carcasei este favorizată de mai mulţi factori, precum: categoria de vârstă, starea
de îngrăşare şi condiţiile de furajare a păsărilor.
Carnea de pasăre secţionată are culoare de la roz până la roşu, şi este depen-
dentă de specie, de vârstă şi de regiunea anatomică.
Carnea de pasăre este caracterizată ca carne albă şi carne roşie, diferen-
ţa fiind dependentă de regiune, muşchii pieptului au culoare albă, iar muşchii
coapsei şi a gambei au culoare roşie.

354
 Aspectul carcasei este determinat de integritate, culoare şi gradul de dez-
voltare a penajului.
Mirosul şi gustul cărnii de pasăre are caracteristici specifice speciei, dar mi-
rosul şi gustul poate fi influenţat de sortimentul de furaje. Astfel, raţiile cu conţinut
sporit de peşte, carne-oase poate provoca miros caracteristic acestor furaje.
În compoziţia chimică a cărnii de pasăre intră: apă, proteine, grăsimi, sub-
stanţe extractive neazotate şi cenuşă. Compoziţia chimica a cărnii de pasăre
depinde de specie, vârstă, rasă, sex şi altele.
Carnea de pasăre are un coeficient de digestibilitate foarte ridicat şi o valoa-
re alimentară sporită.
Producţia de ficat gras. În ultimul timp, o întrebuinţare tot mai largă o are
ficatul gras, care este cu succes folosit în bucătăria europeană datorită gustului
specific. Ficatul gras este materia primă la fabricarea pateului din ficat gras.
Ficatul gras este obţinut în urma tehnologiei specifice de îndopare a gâştelor
din rasele grele. După îndopare, ficatul gras poate atinge o greutate de 1-2 kg şi
mai mult. În urma îndopării, conform tehnologiilor actuale, se obţine greutate a
ficatului de 500-800 g.
În ultimul timp se practică producţia de ficat gras de calitate superioară în urma
creşterii mularzilor – hibrizilor obţinuţi între rasa Leşească şi raţe din rase grele.
Producţia de pene. Penele şi puful de pasăre sunt folosite în industrie la
fabricarea diferitelor obiecte, datorită calităţii lor.
Puful şi penele sunt obţinute prin diferite metode:
- Jumulire pe viu;
- Jumulire după sacrificare.
Penele şi puful de raţe şi gâscă sunt foarte preţioase. Ele se sortează după
culoare, calitate, grad de curăţenie, umiditate şi altele.
Producţia de pene şi puf şi valoarea lor diferă în funcţie de specie, categoria
de vârstă, fiind influenţate de modul de recoltare, tehnologia de creştere şi ex-
ploatare. De la o pasăre adultă sacrificată se poate recolta circa 250-400 g pene
de gâşte, 300-350 g – de la curci, 90-120 g – de la raţe, 90-120 g – de la găini şi
bibilici. Cele mai apreciate sunt penele de gâscă, fiind mai moi şi mai elastice,
cu un conţinut ridicat de puf.
La palmipede se poate practica şi jumulirea pe viu, de 2-3 ori pe an, obţinându-
se un produs cu valoare mult mai superioară celui rezultat de la păsările sacrificate.
Penele sunt folosite pentru producerea făinii de pene, care este folosită în
alimentaţia animalelor, datorită conţinutului ridicat de proteină. Conţinutul prin-
cipal al penelor este cheratina – substanţă proteică, greu hidrolizabilă, cu conţi-
nut înalt de aminoacizi cu sulf.

355
 Producţia de dejecţii. Dejecţiile de păsări sunt folosite în scopul fertilizării
solului, fiind un îngrăşământ valoros.
Nu se recomandă introducerea dejecţiilor proaspete în sol, de aceea acestea
necesită să fie compostate. Dejecţiile pot fi folosite în calitate de îngrăşământ
indiferent de modul de întreţinere a păsărilor.
Dejecţiile se pot recolta în stare curată fără amestecarea lor cu alte materii
sau numai cu amestecarea acestora cu o cantitate neînsemnată de furaje. Dejec-
ţiile de pasăre după conţinutul de azot, fosfor, potasiu şi microelemente sunt mai
bogate decât gunoiul de grajd obţinut de la mamifere (tabelul 71).
Toate păsările se înmulţesc prin ouă mari, care conţin toate substanţele nu-
tritive necesare unei dezvoltări normale ale embrionului.
Păsările există pe pământ mai mult de 150 milioane de ani. Numărul de
specii actuale este de 8600, dintre care aproximativ 800 se întâlnesc pe teritoriul
ţărilor europene (Ruban B., 2002).
Speciile de păsări se deosebesc între ele prin dimensiuni, culoarea penaju-
lui, habitat, specificul alimentaţiei şi altele. Cea mai mică pasăre în lume este
pasărea colibri, cu o greutate de 1,6 g, iar cea mai mare este struţul african, cu
o greutate de 150 kg.
Tabelul 71
Conţinutul de dejecţii obţinut de la o pasăre şi compoziţia lor chimică
Compoziţia chimică, %
Cantitatea de
Specia apă azot fosfor potasiu
dejecţii, g/cap./zi
Găini de ouă 150-160 71-73 1,2-1,3 0,6-0,7 0,5-0,6
Curci 260-280 64-67 1,7-1,8 0,6 0,4
Raţe 340-370 80-83 1,0 1,4 0,6
Gâşte 400-450 82-85 1,4 0,6 0,4

Particularităţile biologice ale păsărilor domestice

Interesul sporit către păsări şi exploatarea lor în captivitate se explică prin
aceea, că păsările se deosebesc prin procesul intensiv de transformare a protei-
nelor vegetale ale nutreţurilor în albumină de origine animală şi sunt mai supe-
rioare după acest indice faţă de suine şi bovine.
Păsările digeră celuloza foarte slab şi sunt foarte sensibile la conţinutul spo-
rit de sare în raţia zilnică, supradozarea cu sare provoacă intoxicaţii sau chiar
moartea păsărilor.
O altă particularitate biologică este conversia înaltă a nutreţului. Pentru

356
producerea 1 kg de masă-ou se consumă 2,2-2,4 kg de nutreţ, iar pentru produ-
cerea 1 kg de carne de pui broiler – 2-3 kg de nutreţ.
Păsările au o prolificitate sporită ce este caracterizată prin obţinerea tinere-
tului viabil de la o femelă, dependent de numărul de ouă produse, fecunditatea
lor şi corespunderea acestora calităţilor incubabile.
De la o găină ouătoare, pe parcursul unui an, se poate obţine, în mediu, 120
de pui (aproximativ 200 kg carne), de la o raţă – 100-140 de boboci (250-300 kg
de carne), de la o gâscă – 40-50 de boboci (200 kg de carne), de la o curcă – 70-
80 de pui (320-400 kg de carne), de la o prepeliţă – 100-120 de pui (80-100 kg
de carne), de la un struţ – 20 de pui (peste o tonă de carne).
Particularităţile de înmulţire ale păsărilor se deosebesc de cele ale animalelor.
Etapele de bază ale dezvoltării embrionare au loc în afara corpului matern – în ou,
ceea ce permite desfăşurarea incubaţiei artificiale în proporţii industriale şi posibili-
tatea corectării dezvoltării embrionare în diferite faze ale procesului de incubaţie.
Corpul păsării este acoperit cu pene. Penajul protejează corpul păsării şi
este recunoscut ca cel mai bun izolator natural de căldură care favorizează men-
ţinerea temperaturii corpului. Penele de pe aripi participă la zbor, iar penele de
pe coadă menţin echilibrul păsărilor în timpul mişcării. Numărul de pene este
diferit la păsări şi variază în dependenţă de specie.
O altă particularitate dobândită de păsări este capacitatea de a depune gră-
sime sub stratul adipos al pielii, formând un strat de grăsime, dezvoltarea căruia
este dependent de specie, rasă, vârstă, sex şi sezonul anului. Stratul de grăsime
serveşte ca rezervă energetică folosită în perioada de creştere, reproducţie, nă-
pârlire şi iernare.
În menţinerea temperaturii constante a corpului, un rol important îl joacă
sistemul circulator. Temperatura corporală la păsări este de 42,0-42,20C (până la
450C la păsările mici). Cantitatea de sânge la păsări este comparativ mai mare şi
constituie 9% din greutatea corporală.
Eliminarea apei din organismul păsărilor are loc diferit faţă de mamifere
din lipsa de glande sudoripare şi se efectuează prin organele respiratorii.
O altă particularitate esenţială care deosebeşte păsările de mamifere este
prezenţa sacilor aerieni, care compensează volumul pulmonilor şi participă la
zbor. Sacii aerieni la păsări sunt situaţi printre organele interne. Rolul sacilor ae-
rieni este de a favoriza zborul păsărilor şi participă la respiraţie, cât şi în procesul
de termoreglare a corpului. La palmipede sacii aerieni contribuie la înot, sporesc
volumul corpului în comparaţie cu masa corporală.
Numărul de pulsaţii al cordului la păsări este mare şi variază de la 128 până
la 340 de bătăi pe minut.

357
 La păsări, muşchii pectorali sunt cei mai dezvoltaţi şi constituie 15-20% din
masa corporală.
Păsările au văzul foarte bine dezvoltat. S-a constatat, că păsările vad mai bine
decât omul de opt ori. Se consideră ca păsările se află pe primul loc din lumea ani-
mală după perceperea mediului şi distanţei. Găina are câmpul de vedere de 3000,
iar unghiul de rotaţie al capului la păsări este de 1800. Auzul la păsări la fel este
bine dezvoltat şi favorizează orientarea păsărilor în mediul înconjurător.
O altă particularitate este structura sistemului digestiv care începe cu cioc
şi nu are dinţi. Păsările pot deosebi gusturile: dulce, sărat, acru. Altă particula-
ritate este prezenţa guşii (ingluvies) la găini şi curci în care are loc prelucrarea
primară a nutreţului, iar raţele şi gâştele au o extindere fusiformă a esofagului
care îndeplineşte acelaşi rol ca şi guşa.
Prelucrarea de bază a nutreţului la păsări are loc sub influenţa sucurilor
gastrice în stomacul muscular.
Particularităţile biologice ale găinilor. Durata de incubaţie la oul de găină
este de 21 de zile. Precocitatea sexuală este atinsă de puicuţe la vârsta de 20 de
săptămâni, iar de cocoşeii – la vârsta de 22 de săptămâni la rasele de ouă şi la 24
de săptămâni la rasele de carne.
Precocitatea sexuală este vârsta depunerii primului ou. După atingerea pre-
cocităţii sexuale puicuţele încep ouatul stabil, care durează 10-14 luni.
Perioada producerii oului de la început şi până la producerea ultimului ou
se numeşte ciclu de ouat. La sfârşitul ciclului de ouat se începe năpârlirea fi-
ziologică, care durează 7-10 săptămâni. După primul ciclu de ouat şi finisarea
năpârlirii se începe ciclul doi de ouat.
Pe parcursul ciclului de ouat găinile cu direcţia productivităţii de ouă produc,
în medie, 250-320 de bucăţi, de la rasele de carne se pot obţine, în medie, 150-180
de ouă, iar de la rasele mixte se obţin, în medie, 220-250 de ouă. Producţia de ouă,
în primul ciclu de ouat, la găini este mai înaltă decât în ciclul doi cu 10-15%, iar în
ciclul trei producţia de ouă este mai scăzută cu 20-25% decât în ciclul doi.
Pentru obţinerea ouălor fecundate este nevoie să se asigure raport sexual de
1:8-1:10. Pentru obţinerea ouălor de incubaţie găinile se întreţin cu cocoşi, iar la
producerea ouălor de consum fără cocoşi.
La unele rase de găini instinctul de clocit este foarte dezvoltat, astfel în pe-
rioada clocirii găinile nu se ouă, deoarece instinctul de clocit predomină asupra
instinctului de formare a oului.
Particularităţile biologice ale palmipedelor. Palmipedele după particu-
larităţile biologice se deosebesc de găini prin durata de dezvoltare embrionară,
atingerea precocităţii sexuale, productivitate etc.

358
 Tineretul de raţe atinge precocitatea sexuală la vârsta de 24-26 de săptă-
mâni de viaţă, iar tineretul de gâscă atinge precocitatea sexuală la vârsta de
27-28 de săptămâni.
Durata de incubaţie la oul de raţe este de 28 de zile, cu excepţia rasei Mus-
cus la care această perioadă este de 30-34 de zile, iar la gâşte durata de incubaţie
este de 30 de zile.
Durata ciclului de ouat la raţe este de 10-12 luni, în această perioadă raţele
produc 90-120 de ouă, cu greutatea medie de 80-90 g. Pentru obţinerea ouălor
fecundate este necesar să se asigure raportul sexual de 1:3.
După finisarea ciclului de ouat, la raţe se începe năpârlirea care durează 5-6
săptămâni, iar după năpârlire începe al doilea ciclu de ouat, care finisează cu
năpârlire şi urmează un alt ciclu de ouat. Producţia de ouă la ciclul doi de ouat
la raţe poate fi cu 5-10% mai scăzută decât în primul ciclu, sau egală, iar la al
treilea ciclu producţia de ouă scade şi din aceste considerente economic nu se
recomandă exploatarea raţelor pentru producerea ouălor de incubaţie mai mult
decât trei cicluri.
După atingerea precocităţii sexuale gâştele se exploatează 3-4 cicluri, de-
oarece producţia de ouă la gâşte creşte odată cu vârsta păsărilor, în aşa fel, încât
la primul ciclu gâştele produc 35-50 de ouă, la ciclul doi în medie – 50-65 de
ouă, la ciclul trei – 60-70 de ouă, iar la ciclul patru – 55-65 de ouă.
Producţia numerică de ouă, obţinută de la o gâscă, pe ciclu de ouat este de
55-65 de bucăţi. Se consideră, că producţia maximă de ouă la gâşte poate fi ob-
ţinută la ciclul doi şi trei de ouat. După ciclul patru de ouat, producţia de ouă la
gâşte începe să scadă. Greutatea medie a unui ou variază între 150-200 g. Pentru
a obţine ouă fecundate este necesar de a asigura raport sexual de 1:4.
Gâştele, ca şi raţele, sunt păsări sezoniere şi încep ouatul la sfârşitul lunii
februarie începutul lunii martie.
Particularităţile biologice ale curcilor. Curcile sunt cele mai mari păsări
domestice şi cele mai târziu domesticite. Durata incubaţiei ouălor de curcă este
de 28 de zile. Tineretul atinge precocitatea sexuală la vârsta de 32-34 de săp-
tămâni de viaţă. Curcile se exploatează pentru producerea ouălor de incubaţie
timp de 5-6 luni, producând, în acest timp, 70-80 de ouă pe ciclu de ouat cu
greutatea unui ou de 70-75 g. Coaja minerală a ouălor de curcă este pigmentată
în cafeniu. După 3-4 luni de ouat la curci se manifestă instinctul de clocit, care
necesită să fie stopat prin izolarea femelei la întuneric timp de trei zile fără ad-
ministrarea nutreţului.
Pentru obţinerea ouălor fecundate este necesar să se asigure raport sexual
de 1:15 sau 1:20. După primul ciclu de ouat, la curci, se începe năpârlirea care

359
durează 6-7 săptămâni, iar după primul ciclu de ouat se începe un alt ciclu şi
apoi urmează ciclul doi şi trei. Producţia de ouă la ciclul doi şi trei este mai scă-
zută decât la ciclul întâi cu 10-20%, reieşind din acesta este eficientă exploatarea
curcilor două cicluri.

6.2. Rasele de păsări domestice

Rase şi crosuri de găini
Găinile au devenit una din cea mai răspândită specie de păsări exploatate
în sectorul industrial şi fermier, datorită capacităţii lor sporite de adaptare la
diferite condiţii de mediu. Actualmente, în lume există peste 150 de rase de
găini, numărul de crosuri fiind în continuă creştere, datorită lucrului de selecţie
cu această specie de păsări.
Clasificarea raselor a fost efectuată luându-se în consideraţie diferite crite-
rii, aşa ca: culoarea penajului, forma crestei, provenienţa rasei şi altele, însă cea
mai actuală clasificare rămâne aceea care reuneşte rasele de găini după indicii
productivi şi după criteriile geografice. Rasele de găini se împart în: rase de ouă
(uşoare), de carne (grele), mixte (cane-ouă; ouă-carne) şi decorative.
Rase şi crosuri de găini de ouă. Actualmente, în Republica Moldova se
exploatează diferite rase şi crosuri cu direcţia productivităţii de ouă.
Una dintre cele mai răspândite rase rustice este rasa Leghorn (fig. 124).
Rasa Leghorn provine dintr-o populaţie italiană foarte veche, în anii 1835-
1837, această populaţie a fost exportată în Statele Unite ale Americii prin portul
italian Levorno de la care şi primeşte denumirea rasei. În SUA, populaţia a fost
îmbunătăţită în direcţia producţiei de ouă şi a greutăţii corporale.
Culoarea caracteristică acestei rase este albă, capul este mic şi creasta sim-
plă. Greutatea corporală a masculilor este de 2,0-2,7 kg, iar a femelelor – 1,7-
2,2 kg, producţia de ouă este de 180-270 de bucăţi pe ciclu de ouat cu greutatea
medie a unui ou de 55 g, iar culoarea coji minerale este albă. Consumul specific
de furaj combinat pentru producerea unui ou este de 170-180 g. Fecunditatea
ouălor este de 80-92%, iar ecloziunea puilor fiind de 80-87%. La rasa Leghorn
instinctul de clocit se manifestă foarte rar.

360
 Figura 124. Rasa Leghorn
Rasa Albă Rusească (fig. 125) a fost creată în Rusia prin încrucişarea gă-
inilor locale cu rasa Leghorn. Culoarea penajului la rasa Albă Rusească este
albă. Fenotipic, nu se deosebeşte de rasa Leghorn, unica deosebire fiind forma
spinării la cocoş. Greutatea corporală la masculi este de 2,5-2,7 kg, iar la femele
– de 1,9-2,2 kg, producţia de ouă – 230-250 de bucăţi, cu greutatea medie a unui
ou de 58-60 g.

Figura 125. Rasa Albă Rusească

Pentru obţinerea ouălor de consum la fabricile avicole se exploatează diferite
crosuri. În Moldova sunt răspândite şi se exploatează mai multe crosuri de ouă.
Roso SL (fig. 126) este un hibrid patru-liniar, creat în România, şi speciali-
zat pentru exploatarea în baterii cu cuşti în sectorul industrial sau în condiţii de
producere intensivă. Culoarea penajului este cafenie cu penele cozii de culoare
albă. Creasta este simplă, ciocul şi membrele au culoarea galbenă intens. Gre-
utatea găinilor este de 1,7-1,8 kg, producţia de ouă este de 280-290 de bucăţi
cu greutatea medie a unui ou de 50 g, iar culoarea cojii minerale – cafenie. La
crosul Roso SL lipseşte complet instinctul de clocit.

361
 Figura 126. Crosul Roso SL

Lohman Brovn (fig. 127) este un cros patru-liniar, creat în Germania, spe-
cializat pentru producerea ouălor de consum. Culoarea penajului este cafenie
deschis, iar penele cozii – de culoare albă. Greutatea corporală a găinilor este de
1,8 kg, producţia de ouă – 290-300 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea me-
die a unui ou de 59-60 g şi culoarea cojii minerale – cafenie. Lipseşte complet
instinctul de clocit.

Figura 127. Crosul Lohman Bronn

Shaver Brovn (fig. 128) este un cros patru-liniar, creat în Israil, specializat
pentru exploatare în sectorul industrial. Culoarea penajului este cafenie deschis,
cu penele cozii albe. Greutatea corporală a găinilor este de 1,7 kg, producţia de
ouă fiind de 310-320 bucăţi pe ciclu de ouat cu greutatea medie a unui ou de
60-62 g şi culoarea cojii minerale – cafenie închis. Lipseşte complet instinctul
de clocit.

362
 Figura 128. Crosul Shaver Brovn

Rase şi crosuri de găini de carne. Rasa Cornish (fig. 129) a fost creată
în Anglia, în regiunea Cornwall. Cea mai răspândită varietate a acestei rase este
culoarea albă. Rasa Cornish este folosită la împerecheri în calitate de rasă pater-
nă pentru obţinerea puilor broiler. Culoarea pieli la această rasă este galbenă.
Greutatea corporală a masculilor este de 4,5-5,5 kg, iar a femelelor – de
3,5-4,0 kg, producţia de ouă este de 100-130 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu gre-
utate medie a unui ou de 60-65 g, culoarea cojii minerale este pigmentă în brun.
Fecunditatea ouălor constituie 82-90%.
Randamentul la sacrificare a puilor la vârsta de 60 de zile este de 78-79%.

Figura 129. Rasa Cornish

363
 Rasa Cochinchina (fig. 130) a fost creată în China. Rasa Cochinchina
prezintă cinci varietăţi de culoare: galbenă, potârniche, albă, neagră şi barată.
Greutatea corporală a masculilor este de 3,5-5,5 kg, iar a femelelor 3-4,4 kg,
producţia de ouă este de 120-140 de bucăţi pe ciclu de ouat şi greutatea medie a
unui ou – de 53 g, iar culoarea cojii minerale este galben-brună.

Figura 130. Rasa Cochinchina

Rasa Brahma (fig. 131) este originară din Asia. Are două varietăţi de cu-
loare: herminată deschis şi herminată închis.
În Republica Moldova este întâlnită mai mult în gospodăriile crescătorilor
amatori de păsări.
Are conformaţie şi greutate corporală asemănătoare rasei Cochinchina.
Producţia de ouă variază între 120-150 de bucăţi pe ciclu de producţie, cu greu-
tatea medie a unui ou de 60 g. Instinctul de clocit este dezvoltat.

Figura 131. Rasa Brahma

364
 În afara raselor specializate pentru producerea cărnii de pasăre, un aport
mare îi revine crosurilor de carne, care sunt exploatate pentru producerea cărnii
la toate avicolele industriale din ţară.
Crosul Cobb 500 (fig. 132) are culoarea penajului albă şi culoarea pielii
genetic galbenă. La furajarea puilor cu nutreţ obişnuit culoarea va fi galbenă.
Crosului îi sunt caracteristici indicii productivi înalţi, intensitate sporită de creş-
tere în perioadă scurtă de timp. La 35 de zile de creştere puii ating greutate
medie corporală de 1,9 kg, iar la 42 de zile – 2,4 kg.
Crosul Cobb 500 este considerat cel mai eficient cros din lume. Avantajele
crosului faţă de celelalte crosuri crescute pentru producţia de carne sunt:
- creştere eficientă;
- creştere şi dezvoltare omogenă a puilor;
- cheltuieli reduse pentru producerea cărnii;
- randament sporit de carne albă;
- menţinere sporită a puilor în perioada de creştere – 95-96%.

Figura 132. Crosul Cobb 500

Un alt cros de pui de carne care a obţinut răspândire largă este Ross 308
(fig. 133). Crosul de carne Ross 308 are intensitate înaltă de creştere, precocitate
sporită şi cheltuieli scăzute de nutreţ. Potenţialul puilor acestui cros este unic.
Sporul mediu zilnic de creştere poate fi, în medie, de 52-58 g, consumul de
nutreţ de 1,8 chintale pentru un chintal de spor în greutate. Masa musculară la
puii din crosul Ross 308 se formează la începutul creşterii. Termenii optimali de

365
sacrificare a puilor crescuţi pentru carne sunt la vârsta de 6-9 săptămâni la atin-
gerea greutăţii corporale de 1,5-2,0 kg. Pentru creşterea puilor din crosul Ross
308 este necesar de a asigura următoarele condiţii optimale:
- aşternut permanent de calitate;
- furajarea puilor cu nutreţ combinat uscat;
- respectarea condiţiilor de microclimă;
- reglarea regimului de iluminare în perioada de creştere.

Figura 133. Crosul Ross 308

Rase de găini intermediare. Rasa Rhode Island (fig. 134) a fost formată
în SUA. Culoarea penajului este roşie cu penele cozii şi vârful aripilor negre cu
reflexe verzui. Greutatea corporală la masculi este de 3-4 kg, iar la femelă de 2,5-3
kg, producţia de ouă – 170-240 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a
unui ou de 58 g. Consumul specific de furaje este de 3,5 kg nutreţ pentru un kg
masă-ou. Fecunditatea ouălor constituie 85-90%, iar ecloziunea puilor – 80-90%.

Figura 134. Rasa Rhode Island

366
 Rasa Sussex (fig. 135) a fost formată în Anglia. Cea mai răspândită vari-
etate de culoare este herminată deschis, culoarea de fon a penajului este albă-
argintie curat. Greutatea corporală a masculilor este de 3-4 kg, iar a femelelor
– de 2,5-3 kg. Producţia de ouă pe ciclu de ouat este de 180-200 de bucăţi cu
greutatea medie a unui ou de 55 g.

Figura 135. Rasa Sussex

Rasa Austrolorp (fig. 136) a fost formată în Australia. Culoarea penajului
este neagră cu luciu verde. Greutatea corporală a masculilor fiind de 3,0-3,5 kg,
iar a femelelor – de 2,0-2,5 kg, producţia de ouă este de 190-220 de bucăţi, cu
greutatea medie a unui ou de 55 g. La rasa Austrolorp este foarte bine dezvoltat
instinctul de clocit. Caracteristica specifică de exterior a acestei rase este culoa-
rea ciocului şi fluierului violet întunecat.

Figura 136. Rasa Austrolorp

Rasa Plymouth Rock (fig. 137) a fost formată în SUA. Se întâlnesc şapte va-
rietăţi de culoare, cele mai răspândite fiind albă şi barată. Rasa se foloseşte în calitate
de rasă maternă la încrucişări pentru obţinerea hibrizilor de pui broiler. Greutatea

367
corporală a masculilor la majoritatea varietăţilor este de 3,5-4,0 kg, iar a femelelor –
de 2,5-3,0 kg. Producţia de ouă este de 170-215 bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea
medie a unui ou de 55 g. Fecunditatea ouălor fiind de 80-88%, iar ecloziunea puilor
– de 70-76%. La rasa Plymouth Rock instinctul de clocit este de 15-20%.

Figura 137. Rasa Plymouth Rock

Rasa New Hampshire (fig. 138) a fost creată în SUA. Culoarea penajului
este roşu cărămiziu cu o nuanţă de galben-auriu: penele de pe coada la cocoş sunt
negre, iar secerile mari şi mici au culoarea negru-verzui cu luciu metalic cu subpe-
naj galben. Femelele au penaj mai deschis şi mai uniform decât cocoşii. Greutatea
corporală a masculilor este de 3,8-4,2 kg, femela – de 2,5-3,2 kg. Producţia de ouă
este de 180-200 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 55 g.

Figura 138. Rasa New Hampshire

368
 Rasa Gât golaş de Transilvania (fig. 139) a fost formată în România. Sunt
cunoscute şase varietăţi de culoare. Greutatea corporală a masculilor fiind de
2,3-3 kg, iar a femelelor – de 2,0-2,5 kg. Producţia de ouă pe ciclu de ouat este
de 130-150 bucăţi, cu greutatea medie la unui ou de 48 g.

Figura 139. Gât golaş de Transilvania

Rasa Adler argintie (fig. 140) a fost formată în Rusia. Rasa Adler argintie
este foarte răspândită în Moldova în sectorul particular, datorită caracteristicilor
sale productive înalte. Culoarea de bază a penajului este sură, iar penele gâtului
şi cozii fiind de culoarea neagră, formând un voal argintiu. Greutatea corporală
a masculilor este de 2,8-3,2 kg, iar a femelelor 2,6-2,7 kg. Producţia de ouă este
de 220-230 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 55 g. La
această rasă lipseşte instinctul de clocit.

Figura 140. Rasa Adler argintie

Rasa Cucinsc jubiliară (fig. 141) a fost formată în Rusia. Este o rasă larg
răspândită în Republica Moldova. Există două varietăţi de culoare aurie şi bru-
nă. Greutatea corporală a masculilor este de 2,8 kg, iar a femelelor – de 2,5 kg.

369
Producţia de ouă pe ciclu de ouat constituie 180-200 de bucăţi, cu greutatea
medie a unui ou de 60 g. Instinctul de clocit se pronunţă la 25% de femele.

Figura 141. Rasa Cucinsc jubiliară

Rase de palmipede
În lume se cunosc 40 de rase de gâşte şi 35 de rase de raţe, dintre care o
mare parte se exploatează în sectorul industrial şi privat în Republica Moldova.
Rase de raţe. Rasele de raţe se clasifică după greutatea corporală în câteva
categorii:
- Rase grele specializate pentru producţia de carne, care au greutatea corporală
de 3-4 kg;
- Rase uşoare specializate pentru producţia de carne cu greutatea corporală de
1,5-1,8 kg;
- Rase de ornament.
Din cele mai răspândite rase de raţe sunt Pekin, Sură Ucraineană, Neagră cu
pieptul alb, Leşească etc.
Rasa Pekin (fig. 142) a fost creată în China. În anul 1575 această rasă nimereş-
te în Anglia, unde este îmbunătăţită şi mai apoi este răspândită pe larg în lume.
Culoarea penajului este albă, uneori cu o uşoară nuanţă gălbuie. Greutatea
corporală a masculilor este de 3,7-3,8 kg, iar a femelelor – de 3,0-3,3 kg. Pro-
ducţia de ouă este de 85-90 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui
ou 86-90 g, culoarea cojii minerale a ouălor fiind albă uneori cu nuanţă verde.
Raţele încep ouatul în februarie-martie. Greutatea corporală a bobocilor la vâr-
sta de opt săptămâni de creştere este de 2,2-2,5 kg.

370
 Figura 142. Rasa Pekin

Rasa Sură ucraineană (fig. 143) a fost creată în Ucraina prin încrucişarea
raselor locale cu rasa Pekin şi alegerea urmaşilor cu coloarea penajului asemă-
nător raţelor sălbatice. Greutatea corporală a masculilor este de 3,5-4,0 kg, iar a
femelelor – de 2,9-3,0 kg. Producţia de ouă pe ciclu de ouat este de 100-120 de
bucăţi, cu greutatea medie a unui ou de 85-90 g. La rasa Sură ucraineană instinctul
de clocit se pronunţă la 25-30% de femele. Bobocii la vârsta de 8 săptămâni de
creştere ating greutatea corporală de 3,0-3,3 kg, cu consum specific de furaje com-
binate pentru un kg spor în greutate de 2,8-3,0 kg. Tineretul de reproducţie de rasa
Sură ucraineană atinge maturitatea sexuală la vârsta de 24-25 săptămâni de viaţă.

Figura 143. Rasa Sură ucraineană

Rasa Leşească (Muscus, fig. 144) este originară din America de Sud (Bra-
zilia şi Paraguay). Culoarea penajului este diversă: neagră, albă, bălţată sau săl-
batică. Greutatea corporală a masculilor este de 4,8-5,0 kg, iar a femelelor – de

371
2,2-2,5 kg. Producţia de ouă pe ciclu de ouat este de 60-80 de bucăţi, cu greuta-
tea medie a unui ou de 70 g. Instinctul de clocit la femele este foarte dezvoltat şi
se manifestă la 90-100% de femele, cu o fecunditate foarte înaltă a ouălor.
Păsările adulte au capacitate de a zbura. Raţele pot fi crescute fără suprafeţe de apă.

Figura 144. Rasa Leşească

Rasa Campbell (fig. 145) a fost formată în Anglia, la sfârşitul secolului XIX,
prin încrucişarea raţelor locale cu rasa Indiană alergătoare. Rasa este specializată
pentru producţia de carne-ouă. Culoarea de bază este kaki. Greutatea corporală a
masculilor este 2,5 kg, iar a femelelor – de 2,0 kg. Producţia de ouă pe ciclu de
ouat este de 250-300 de bucăţi, cu greutatea medie a unui ou de 65 g. La vârsta de
8 săptămâni de creştere bobocii ating greutatea corporală de 1,5-1,6 kg.

Figura 145. Rasa Campbell

Rasa Neagră (fig. 146) cu pieptul alb este originară din Ucraina. Rasa a fost ob-
ţinută în urma încrucişării raselor locale cu rasa Pekin şi alegerea indivizilor de culoare
neagră-verzui cu pieptul alb. Greutatea corporală a masculilor este de 3,5-3,8 kg, iar a
femelelor – de 3,0-3,8 kg. Producţia de ouă este de 100-120 de bucăţi pe ciclu de ouat,
cu greutatea medie a unui ou de 80-90 g. Bobocii după 8 săptămâni de creştere ating
greutatea corporală de 2 kg. Raţele au instinctul de clocit pronunţat la 25% femele.

372
 Figura 146. Rasa Neagră cu pieptul alb
Rasa Indiană alergătoare (fig. 147) este specializată pentru producţia de
carne-ouă. Rasa este originară din India şi s-a format în mod natural. Denumirea
provine de la mersul grăbit şi puţin legănat. Există foarte multe varietăţi de culoare
ale acestei rase, cele mai răspândite fiind sălbatică şi neagră. Greutatea corporală a
masculilor este de 2,0 kg, iar femelele au greutatea corporală de 1,8 kg, producţia
de ouă fiind de 170-180 de bucăţi, cu greutatea medie a unui ou de 65 g.

Figura 147. Rasa Indiană alergătoare

Rase de gâşte. Toate rasele de gâşte se cresc pentru producţia de carne şi
se împart în trei subgrupe: rase grele, rase semigrele şi rase uşoare.
Una din cele mai răspândite rase de gâşte în Moldova este rasa Holmogor
(fig. 148), care a fost formată în Rusia. Rasa Holmogor a fost obţinută în urma în-
crucişării raselor de gâşte locale cu rasa Chineză. Există două varietăţi de culoare
sură şi albă. Caracteristic rasei Holmogor îi este prezenţa carunculului situat la
baza ciocului. Greutatea corporală a masculilor este de 10,0-12,0 kg, iar a feme-

373
lelor – de 7,5-9,0 kg. Producţia de ouă pe ciclu de ouat este de 45-50 bucăţi, cu
greutatea unui ou de 180-200 g. Bobocii crescuţi la vârsta de 9-10 săptămâni ating
greutatea corporală de 3,8-4,0 kg, cu consum de 3,4-3,5 kg furaj combinat pentru
un kg spor în greutate. Instinctul de clocit se pronunţă la 60-70% din femele.

Figura 148. Rasa Holmogor

Rasa Toulouse (fig. 149) a fost formată în sudul Franţei. Rasa a fost creată
pentru producerea de carne, grăsime şi ficat gras. Trăsături caracteristice exte-
riorului acestei rase sunt: abdomenul ajunge aproape până la pământ şi fanonul
abdominal este dublu.
Culoarea penajului este gri-deschis, abdomenul fiind de culoare albă.
Greutatea corporală a masculilor fiind de 10-12 kg, iar a femelelor de 8-9
kg. Producţia de ouă este de 40-60 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea medie
a ouălor de 180-220 g. Masculii adulţi îngrăşaţi pot atinge o greutate corporală
de 16-20 kg. Bobocii la vârsta de 8-10 săptămâni ating o greutate de 6 kg. Fe-
cunditatea ouălor este de 45-50% şi ecloziunea bobocilor de 23-45%.

Figura 149. Rasa Toulouse

374
 Rasa Sură măşcată (fig. 150) a fost creată în Rusia. Culoarea penajului este sură
cu abdomen de culoare albă. Greutatea corporală a masculilor este de 6-7 kg, iar a
femelelor – de 5,5-6 kg. Producţia de ouă pe ciclu de ouat este de 35-40 de bucăţi, cu
greutatea medie a unui ou de 175 g. Ecloziunea bobocilor constituie 58%. Instinctul de
clocit se pronunţă la 40% de femele. După 9 săptămâni de creştere, bobocii ating gre-
utatea corporală de 4,2-4,5 kg, bobocii foarte bine valorifică nutreţul. Tineretul poate fi
crescut pentru producerea de ficat gras, care poate atinge 350-450 g.

Figura 150. Rasa Sură măşcată

Rasa Chineză (fig. 151) a fost formată în China de Nord. Există două va-
rietăţi de culoare cenuşiu brună şi albă. Greutatea corporală a masculilor este de
5-6 kg, iar a femelelor – de 4-5 kg. Producţia de ouă este de 60-70 de bucăţi, cu
greutatea medie a unui ou de 140-180 g.
Rasa este foarte rezistentă la diferite condiţii climaterice şi este foarte avantajoasă.

Figura 151. Rasa Chineză

375
 Rasa Albă Italiană (fig. 152) a fost creată în Italia şi este specializată pen-
tru producerea cărnii şi ficatului gras. Culoarea penajului este albă. Greutatea
corporală a masculilor este de 6,5 kg, iar a femelelor – de 5,7 kg. Producţia de
ouă pe ciclu de ouat este de 45-50 de bucăţi, cu greutatea medie a unui ou de 150
g, ecloziunea bobocilor este de 67%. Femelele clocesc. Bobocii crescuţi până
la vârsta de 8-10 săptămâni ating următoarea greutate corporală: masculii – 3,5-
4,0 kg, iar femelele – 2,5-3 kg.

Figura 152. Rasa Albă Italiană

Rasele de curci
În lume există 20 de rase de curci. Clasificarea raselor de curci se face după
mai multe criterii (Ioan Vacaru-Opriş, et all., 2007):
- Greutatea corporală a masculilor la vârsta de adult:
curci grele cu greutatea de peste 14 kg;
curci semigrele cu greutatea corporală între 12-14 kg;
curci uşoare cu greutatea corporală sub 12 kg.
- Conformaţia corporală:
curci cu pieptul larg;
curci cu pieptul înalt.
- Culoarea penajului:
curci bronzate;
curci negre;
curci roşii;
curci albe.
Rasa Bronzată cu pieptul larg (fig. 153) a fost creată în SUA prin selecţie
dirijată în vederea măririi greutăţii corporale şi a masei muşchilor pectorali.
Penajul este de culoare bronzată, de la baza gâtului şi de pe partea ante-
rioară a aripilor şi spinări sunt de culoare neagră, cu reflexe verzui-cenuşii şi

376
violet-bronzate. În partea posterioară penele de la aripi sunt tot negre, dar barate
cu linii albe. Penele de la mijlocul spinării spre coadă sunt negre, fiecare pană
se termină la vârf cu două benzi, una de culoare bronzată şi alta neagră. Coada
este neagră, barată cu linii.
Greutatea corporală a masculilor este de 15-16 kg, iar a femelelor – de 8-9 kg.
Producţia de ouă este de 80-90 de bucăţi, cu greutatea medie a unui ou de 85 g.
Tineretul crescut la vârsta de 18 săptămâni atinge următoarea greutate cor-
porală: masculii – 7, 0 kg, iar femelele – 5,0 kg.

Figura 153. Rasa Bronzată cu pieptul larg

Rasa Albă cu pieptul larg (fig. 154) a fost creată în SUA în urma selecţiei
indivizilor de culoare albă a penajului. Greutatea corporală a masculilor este de 16
kg, iar femelele au greutatea de 8 kg. Producţia de ouă este de 100-120 de bucăţi, cu
greutatea unui ou de 80 g. Instinctul de clocit se manifestă la 80-85% din femele.
Consumul de nutreţ pentru un kg spor în greutate la această rasă este de
3,6-3,8 kg.

Figura 154. Rasa Albă cu pieptul larg

377
 Rasa Tihoresk (fig. 155) a fost creată în Rusia, regiunea Stavropol, prin
alegerea din populaţiile locale a indivizilor cu culoarea penajului neagră cu nu-
anţe verzui. Greutatea corporală a masculilor este de 9-10 kg, iar a femelelor
– de 6-7 kg. Producţia de ouă este de 75 bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea
medie a unui ou de 80 g. Instinctul de clocit se pronunţă la 96% din femele.

Figura 155. Rasa Tihoresk

Rasa Argintie (fig. 156) s-a format în Rusia, în regiunea Stavropol în urma
încrucişării rasei Argintie de Uzbekistan şi a rasei Albe cu pieptul lat. Această
rasă este foarte bine adaptată pentru întreţinerea în gospodăriile de tip fermier,
nu este pretenţioasă faţă de condiţiile de furajare. Această rasă are viteză sporită
de creştere. Culoarea penajului colorată şi este specifică acestei rase, puful fiind
de culoare albă. Greutatea corporală a masculilor este de 15 kg, iar a femelelor –
de 7 kg. Producţia de ouă este de 70-75 de bucăţi pe ciclu de ouat, cu greutatea
medie a unui ou de 70-75 g. Ecloziunea puilor – de 65-70%.

Figura 156. Rasa Argintie

378
 6.3. Reproducţia la păsări
Aparatul genital mascul este format din două testicule situate în interiorul
cavităţii abdominale, in regiunea lombară, două canale deferente şi penis.
Testiculele sunt situate în regiunea sublombară a cavităţii abdominale şi au
formă ovoidală, culoare alburie şi consistenţă moale.
Structural, testiculele sunt formate dintr-un număr mare de tubi seminiferi,
în mucoasa cărora se produce sperma. Ele converg în canale deferente, care
se deschid în cloacă.
Organul copulator se găseşte localizat în partea ventrală a cloacei. La galina-
cee (cocoş şi curcan), organul copulator este absent, iar în loc de penis este prezent
o mica papilă (proeminenţă), situată la marginea cloacei, săpată în lungimea sa de
un şanţ, prin care în timpul ejaculării se scurge sperma.
La palmipede, organul copulator este reprezentat printr-un apendice răsucit
în formă de tirbuşon.
Glandele anexe lipsesc din alcătuirea aparatului genital mascul la păsări.
În urma actului sexual, sperma este depusă în partea posterioară a
oviductului şi de aici spermatozoizii se deplasează, în 5-10 ore, până în trompa
acestuia în aşteptarea ovulei pentru fecundare.
Deşi numărul de spermatozoizi dintr-un ejaculat este foarte mare (până la
2 milioane) şi au vigoare îndelungată, nu toate ouăle ajung să fie fecundate. În
medie, procentul de oua fecundate este de circa 90% la găini şi curci, 85% – la
raţe şi 80% – la gâşte.
Aparatul genital femel este format, în perioada embrionară, din două
ovare cu oviductele corespunzătoare. În perioada post-embrionară, ovarul şi ovi-
ductul drept se atrofiază, rămânând în funcţie numai ovarul şi oviductul stâng.
Ovarul se găseşte în regiunea sublombară, fiind suspendat printr-un „me-
zou” de plafonul cavităţii abdominale şi are aspectul unui ciorchine, alcătuit
din foliculi ovarieni cu ovule - aflate în diferite stadii de dezvoltare, care au
dimensiuni de la mărimea unui grăunte până la cea a unui gălbenuş normal.
Numărul ovulelor primare este foarte mare, dar cea mai mare parte din ele
intra într-un proces de involuţie, numit „atrezie foliculară”.
Oviductul se întinde de la ovar până la cloacă şi se prezintă sub forma unui
tub musculos, foarte elastic şi flexuos. Pe traiectul său se disting 5 segmente,
şi anume: trompa, camera albuminogenă, istm, uterus şi vagin care concură la
formarea componentelor ce intra în structura unui ou.
Formarea oului. În momentul în care ovula matură (gălbenuşul) şi-a atins
dimensiunile maxime, este eliberată din membrana foliculară şi cade în trompa
oviductului care are forma unei pâlnii cu marginile răsucite. Aici ea este fecun-
dată sau nefecundată, în funcţie de prezenţa sau absenţa spermatozoizilor.

379
 Din trompă, gălbenuşul este împins, prin contracţii succesive ale muşchilor
oviductului, în camera albuminogenă, unde se îmbracă în patru straturi de al-
buş, secretat de pereţii săi.
În continuare gălbenuşul, acoperit cu albuş, trece în istm unde se aco-
peră cu două foiţe, numite „membrane cochiliere”. Din istm, oul, în formare,
pătrunde în camera cochilieră a oviductului. Pereţii acesteia secretă o substanţă
bogată în calciu care se întăreşte şi dă naştere la coaja oului. Tot în camera co-
chilieră se depun şi pigmenţii care colorează coaja.
După acoperirea cu coajă, oul este împins de contracţiile oviductului în vagin.
În actul ouatului, vaginul se apleacă peste orificiul anal, astfel încât oul este expul-
zat în afară fără să treacă prin cloacă. Expulzarea se face cu vârful ascuţit înainte.
Formarea unui ou durează 24-26 ore, iar timpul dintre ouat şi viitoarea ovu-
laţie variază între 15-75 minute.
Structura oului. Oul prezintă, de la interior spre exterior, următoarele părţi
componente: gălbenuşul, albuşul, membrane cochiliere, camera de aer, coaja şi
cuticula (fig. 157).
Gălbenuşul este o celulă gigantică, de formă sferoidală, care reprezintă
ovula produsă de ovar. El comunică cu centrul gălbenuşului printr-o prelungire
numita „latebră”.
Vitelusul nutritiv este format din straturi concentrice de gălbenuş de culoa-
re albă şi galbenă.
La exterior, gălbenuşul este îmbrăcat într-o foiţă numită „membrana viteli-
nă”, care îi menţine formă sferică.
Albuşul înveleşte gălbenuşul sub forma a 4 straturi concentrice, de consis-
tenţă diferită. Primul strat este alcătuit din albuş dens, care spre capetele oului
se răsuceşte, formând două prelungiri, denumite „şalaze”. Ele menţin gălbenu-
şul în centrul oului, amortizând eventualele şocuri mecanice la care este supus
oul. În continuare, urmează un strat de albuş fluid, apoi unul dens şi din nou un
strat de albuş fluid.
Membranele cochiliere sunt două: una aderă strâns pe suprafaţa albuşului şi alta
pe faţa internă a cojii. Aceste membrane sunt lipite între ele, cu excepţia zonei de
la capătul rotunjit al oului, unde formează un spaţiu numit „camera de aer”.
Din punct de vedere fizic, membranele cochiliere au rol de ultrafiltre, căci,
în stare umedă, sunt permeabile pentru gaze şi vapori de apă.
Camera de aer ia naştere la capătul rotunjit al oului, prin despărţirea mem-
branelor cochiliere. Pe măsură ce se evaporă lichidele din ou, dimensiunea ca-
merei de aer se măreşte, ajungând după câteva zile de circa 2 cm. La ouăle foarte
vechi, camera de aer ocupa 1/3 din interiorul acestora.

380
 Coaja este alcătuită din lamele calcaroase şi are rolul de a proteja embrio-
nul până la ecloziune. Fiind străbătută de numeroşi pori (5.000-9.000), permite
să se facă schimbul de gaze şi vapori de apă cu mediul extern în timpul dez-
voltării embrionului.
Cuticula este reprezentată printr-o peliculă fină de natură proteică, cu
proprietăţi bacterio-statice care acoperă coaja oului în timpul parcurgerii porţiu-
nii finale a uterului. Ea are rolul de a feri oul de uscarea exagerată şi de pătrun-
derea microorganismelor prin porii cojii, care pot altera conţinutul acestuia. De
aceea, se recomandă ca atât ouăle pentru incubat, cât şi cele pentru consum, să
nu fie spălate sau şterse, pentru a menţine integritatea cuticulei.

Figura 157. Secţiune prin ou

1. Cuticula, 2. Coaja minerală, 3. Pori, 4. Membrana cochilieră externă, 5. Mem-
brana cochilieră internă, 6. Primul strat de albuş fluid, 7. Primul strat de albuş dens,
8. Şalaze, 9. Camera de aer, 10. Al doilea strat de albuş fluid, 11. Al doilea strat de
albuş dens, 12. Membrana vitelină, 13. Stravitelus deschis, 14. Vitelus închis, 15.
Latebra, 16. Discul germinativ.
Factorii care influenţează calitatea ouălor înainte de a fi produse. Îna-
inte de a fi produse, calitatea ouălor, exprimată prin procentul de fecunditate şi
de ecloziune, depinde de: vârstă, raportul între sexe şi de condiţiile de furajare
şi întreţinere.
Valoarea păsărilor se determină odată cu formarea loturilor de reproducţie
şi se apreciază în funcţie de: conformaţia corporală şi constituţie, precocitatea
ouatului, producţia de ouă, consumul specific de hrană, rezistenţa la boli etc., în
raport cu standardul rasei sau al hibridului respectiv.
În fermele de selecţie, excluderea de la reproducţie a păsărilor cu perfor-
manţe slabe sau cu defecte de exterior se face împreună cu toate surorile lor.
Vârsta păsărilor. La găini, procentul maxim de fecunditate şi de ecloziune

381
se obţine de la ouăle obţinute în primul an de producţie, de aceea, în fermele de
exploatare, ele se menţin până la vârsta de 1-2 ani. În fermele de selecţie, găinile
se pot exploata timp de 3-4 cicluri de producţie, daca descendenţa lor are indici
productivi ridicaţi.
La curci, raţe şi gâşte, cele mai bune ouă de incubaţie se obţin între 1-2 ani,
menţinându-se în producţie până la vârsta de 3-4 ani. Excepţie fac gâştele care
se pot exploata mai mult de patru cicluri de ouat.
Raportul între sexe are o influenţă foarte mare asupra procentului de fe-
cunditate a ouălor. Raportul variază în limite largi, în funcţie de sistemul de
împerechere practicat.
În cadrul împerecherii libere, sistemul de bază în reproducţia păsărilor se
repartizează: la un cocoş – 12-15 găini din rasele uşoare, 8-12 găini din rasele
mixte şi 6-7 găini din rasele grele. La celelalte specii, pentru a se obţine ouă de
calitate, încărcătura pe mascul trebuie să fie: de 8-10 femele la curci, 5-8 feme-
le la raţe şi 3-4 femele la gâşte.
Condiţiile de furajare influenţează, de asemenea, în mare măsură asupra
fecundităţii şi ecloziunii ouălor. Obţinerea ouălor cu indici superiori de incuba-
ţie impune hrănirea păsărilor cu raţii echilibrate în substanţe energetice, prote-
ină, elemente minerale şi vitamine. Insuficienţa sau excesul în aceste substanţe
determină producţii mici de ouă de calitate inferioară.
Întreţinerea păsărilor influenţează calitatea ouălor şi mai ales capacitatea
de ecloziune. Pentru a obţine ouă bune de incubat, trebuie asiguraţi la un nivel
optim toţi factorii de microclimat din adăposturi (temperatura, umiditatea,
regimul de lumină, puritatea aerului etc.). Daca unul sau mai mulţi factori de
microclimat se abat de la limitele admise, va fi afectată atât sănătatea păsărilor,
cât şi producţia de ouă, precum şi calitatea lor pentru incubaţie.

Factorii care influenţează calitatea ouălor după producerea lor. În in-

tervalul de la producerea ouălor şi până la introducerea în incubator, ouăle îşi
pot pierde din calitate, ceea ce este influenţat de un şir de factori, care au acţiune
negativă asupra dezvoltării embrionare şi a rezultatelor incubaţiei. Aceşti factori
se refera la: recoltarea, ambalarea, transportul, depozitarea şi păstrarea ouălor.
Recoltarea ouălor se face manual sau mecanizat, evitându-se mişcările
bruşte, lezarea sau murdărirea cojii. În acest scop, înainte de colectare, perso-
nalul trebuie sa-şi spele mâinile.
Ambalarea ouălor se face în cofraje speciale de carton sau masă plastică,
care se strâng şi se acoperă cu huse de material plastic, pentru a preveni depune-
rea prafului. Ouăle nu trebuie sa rămână în hale o durată lungă de timp, deoarece

382
în timpul aflării ouălor în cuibare are loc infectarea lor sau, chiar sub influenţa
aflării păsărilor în cuib, are loc începerea dezvoltării embrionare, ceea ce dimi-
nuează calitatea ouălor.
Transportul ouălor din hale la depozite sau la staţia de incubaţie se efectu-
ează cu echipament special, electrocare sau maşini specializate, care trebuie să
fie curate şi dezinfectate.
Depozitarea şi păstrarea ouălor se face până la alegerea lor pentru incubaţie,
în camere speciale, cu microclimat corespunzător, pentru a se evita degradarea
fiziologică şi afectarea vieţii embrionilor. Temperatura optimă de păstrare a
ouălor este de 100C, iar umiditatea relativă a aerului de 70-80%.
Pentru distrugerea microbilor, ouăle sunt supuse fumegării cu un amestec
de formol şi permanganat de potasiu, timp de o oră la temperatura de 37,50C sau
timp de trei ore la temperatura de 18-220C. După fumegare pe suprafaţa cojii
minerale nu se depistează microorganisme de putrefacţie.

Incubaţia ouălor. Prin incubaţie sau clocit se înţelege asigurarea factorilor

de microclimat necesari pentru reluarea proceselor de segmentare a zigotului –
întrerupte la expulzarea oului în mediul extern – din care va lua naştere şi se va
dezvolta embrionul până la stadiul de pui sau de boboc eclozionat.
După fecundarea ovulei de către spermatozoid, are loc formarea zigotului
care, timp de 24 ore, se segmentează în câteva mii de celule numite „blastome-
re”. Odată cu expulzarea oului, prin actul de ouat, procesul de segmentare se
opreşte “şi zigotul intră în stare latentă, în care viaţa embrionului continuă.
În momentul când oul fecundat este pus la incubaţie, sub influenţa factori-
lor optimi de microclimat, zigotul iese din starea latentă şi îşi reia dezvoltarea, în
urma căreia se formează embrionul şi, în final, puiul sau bobocul. La încheierea
termenului de incubaţie, puiul sau bobocul eclozionează.
Durata incubaţiei variază în dependenţă de specia de păsări (tabelul 72).
Tabelul 72
Durata incubaţiei la diferite specii de păsări
Specia de păsări
Specificare Prepeliţă Raţă
şi Găină Bibilică Curcă Gâscă Raţă
leşească
porumbel

Zile 16-18 19-22 26-29 27-29 28-33 26-28 33-35

La creşterea păsărilor, incubaţia ouălor se poate face natural şi artificial.
Incubaţia naturală este un sistem foarte vechi şi se realizează cu ajutorul pă-

383
sărilor – a cloştii. Are un randament scăzut şi din acest motiv nu prezintă interes
pentru crescătorii de păsări şi este folosită doar în gospodăriile populaţiei.
Incubaţia artificială se realizează cu ajutorul aparatelor speciale numite „in-
cubatoare” şi reprezintă sistemul utilizat în unităţile avicole.
În comparaţie cu incubaţia naturală, sistemul artificial de incubaţie are ur-
mătoarele avantaje:
- se incubează concomitent un număr mai mare de ouă, din care se obţin
loturi de pui sau de boboci uniforme ca vârstă;
- se uşurează înmulţirea speciilor şi raselor care nu clocesc sau care au in-
stinct de clocit mai puţin dezvoltat;
- se obţin pui şi boboci pe tot parcursul anului;
- se înlătură posibilitatea transmiterii diferitelor boli de la cloşti la pui sau
boboci;
- costul puilor sau bobocilor este mai scăzut;
- permite aplicarea tehnologiilor industriale de creştere atât la păsările de
reproducţie, cât şi la cele exploatate pentru ouă sau carne.
Rezultatele incubaţiei sunt influenţate de un şir de factori: temperatură,
umiditate, ventilaţie şi întoarcerea ouălor.
Temperatura este factorul principal care declanşează reluarea dezvoltării
embrionare. Pe întreaga perioadă de incubaţie, acest factor trebuie să fie între
37,2-38,00C. Depăşirile acestor limite duc la scăderea procentului de ecloziune
sau chiar la moartea embrionilor.
În cazul clocitului, temperatura este asigurată de căldură emanată de regi-
unea abdominală a cloştii care vine în contact direct cu ouăle. În incubatoare,
temperatura este furnizată de sursa de încălzire a aerului, care se repartizează
artificial cu ajutorul ventilatoarelor.
Umiditatea acţionează asupra embrionului, determinând cantitatea de apă
care se evaporă din ou în perioada de incubaţie. Valorile ei variază, în funcţie de
etapa incubaţiei, în limitele de 50-70% la ouăle de găină, 50-60% – la cele de
curcă şi 45-50% – la cele de raţă şi gâscă.
Excesul de umiditate, mai ales în ultima etapă a incubaţiei, împiedică eva-
porarea apei din ou, provocând asfixia puilor sau bobocilor. În aceeaşi perioadă,
umiditatea prea scăzută, duce la evaporarea exagerată a apei din ou, complicând
procesul de ecloziune a puiului sau bobocului, prin lipirea pufului de coaja oului.
Ventilaţia este un alt factor care asigură distribuirea uniformă a căldurii şi
umidităţii în interiorul incubatorului şi schimbarea aerului, prin eliminarea bio-
xidului de carbon şi introducerea de aer proaspăt.
Întoarcerea ouălor se efectuează cu mai multe scopuri. Mai întâi, cu sco-

384
pul repartizării uniforme a temperaturii şi umidităţii pe toată suprafaţa ouălor,
precum şi evitarea lipirii embrionului de coaja. Neglijarea acestui procedeu al
tehnologiei de incubaţie duce la creşterea mortalităţii embrionare. Întoarcerea
ouălor începe în prima zi după introducerea lor în incubator şi se suspendă odată
cu trecerea ouălor din dulapul de incubaţie în cel de ecloziune, pentru a permite
embrionilor să ia poziţia convenabilă pentru ecloziune.
Mijloacele de incubaţie artificială sunt reprezentate prin incubatoare, unde
se desfăşoară cea mai mare parte a procesului de clocire, şi eclozionare, în care
are loc ieşirea puilor şi bobocilor din ouă.
În funcţie de modul de aşezare a ouălor şi repartizarea căldurii, se deose-
besc două tipuri de incubatoare: de suprafaţă şi de volum.
Incubatoarele de suprafaţă au forma unor mese cu sertar. În interiorul lor
ouăle sunt repartizate pe un singur rând, în poziţie orizontală.
Repartizarea căldurii, de la sursa de încălzire spre ouă, se face de sus în jos,
prin crearea unui circuit natural de aer, ce străbate orificiile de ventilaţie.
Eclozionarea are loc în compartimentele prevăzute în corpul incubatorului.
Incubatoarele de suprafaţă, având capacitate mică (100-1.000 de ouă) se
folosesc în gospodăriile populaţiei, fără a prezenta interes pentru întreprinderile
industriale.
Incubatoarele de volum se caracterizează prin repartizarea căldurii, de la sur-
sa de încălzire spre ouă, artificial, cu ajutorul unor ventilatoare acţionate electric.
Ouăle se aşează cu axul longitudinal la 450, cu excepţia celor de gâscă care
se pun pe sertare în poziţie orizontală.
În funcţie de capacitate, se clasifică în mici (cu o capacitate de 600-1.200
de ouă), mijlocii (2.500-4.000 de ouă), mari (6.000-1.0000 de ouă) şi foarte
mari (12.000-60.000 de ouă sau chiar mai mult), fiind utilizate în întreprinderile
avicole industriale.
Încălzirea incubatorului se asigură prin rezistenţe electrice cu termoregu-
latoare, omogenizarea temperaturii şi schimbarea aerului cu ventilatoare axiale
acţionate electric, umidificarea aerului cu duze pentru pulverizarea apei şi în-
toarcerea ouălor prin înclinarea automată a sertarelor sub un unghi de 450.
Regimul de incubaţie este reglat automat, de la un tablou de comandă,
montat în exteriorul incubatorului.
Tehnica incubaţiei artificiale. Tehnica incubaţiei artificiale cuprinde ur-
mătoarele operaţiuni: alegerea ouălor pentru incubat, pregătirea şi încărcarea
incubatoarelor cu ouă, asigurarea regimului de incubaţie şi controlul biologic
al ouălor.
Alegerea ouălor pentru incubat se face din loturile cu vechimea nu mai

385
mult de 5 zile la găini şi raţe şi 9 zile la curci şi gâşte. Odată cu învechirea ouă-
lor, scade procentul de ecloziune.
Ouăle de incubaţie se supun examenului de exterior şi de interior.
Examenul exterior se referă la determinarea greutăţii, formei ouălor şi la
aspectul şi calitatea cojii.
- Greutatea ouălor corespunzătoare incubaţiei variază în funcţie de specie, între:
55-65 g – la găina, 85-110 g – la curcă, 80-100 g – la raţă şi 110-220 g – la gâscă.
- Forma ouălor pentru incubat trebuie sa fie ovală caracteristică speciei. Nu
se incubează ouăle alungite sau prea rotunjite, bombate sau ascuţite la ambele
capete şi cele cu deformări sau sugrumări evidente, deoarece au un procent de
ecloziune scăzut.
- Coaja ouălor trebuie să aibă grosimea caracteristică speciei, să fie intactă,
netedă, uniformă şi curată. Nu se admit la incubaţie ouăle cu coaja prea groasă
sau prea subţire, crăpată sau fisurată.
Examenul interior al ouălor se face prin intermediul ovoscopului, evidenţi-
indu-se conţinutul oului.
Ouăle, bune de incubat, trebuie să posede camera de aer până la maxim
20 mm, amplasată în poziţie normală, albuşul transparent, cu şalazele intacte şi
gălbenuşul dispus central, de forma globuloasă şi culoare închisă. Se înlătură de
la incubaţie ouăle cu camera de aer mărită peste limita admisă sau fără camera
de aer, cu cheaguri de sânge în albuş sau gălbenuş, cu albuşul lichefiat şi şalaze
slăbite sau rupte, cu gălbenuşul deformat sau mobil.
Înainte de introducerea ouălor în incubatoare, acestea se pun în funcţiune,
pentru a verifica dacă asigură nivelul factorilor de incubaţie şi constanţa lor.
În continuare, se execută curăţirea incubatoarelor prin spălarea după ce se
face dezinfecţia lor cu vapori de formol, timp de 30 minute.
Ouăle se aşează pe sitele cu cel puţin 12 ore şi cel mult 24 ore înainte de
incubaţie, unde sunt supuse unei ultime fumigaţii cu formol de 40% şi perman-
ganat de potasiu circa 300C Formaldehida pătrunde prin porii cojii şi dezinfec-
tează oul în interior.
Încărcarea incubatoarelor se face dimineaţa, într-o singură repriză la cele de
suprafaţă şi în mai multe reprize la cele de volum.
Regimul de incubaţie este determinat de totalitatea factorilor necesari incu-
baţiei şi eclozionării în bune condiţii a ouălor şi este specific fiecărei specii.
În cazul întreruperii accidentale a sursei de încălzire, embrionii pot rezista
10-12 ore la temperatura de 20-210C, dar pentru a se evita asfixia lor din cauza
nefuncţionării ventilatorului, se recomandă deschiderea uşilor incubatorului şi
mărirea temperaturii în sala de incubaţie.

386
 Controlul biologic al incubaţiei are drept scop urmărirea modului în care
decurge dezvoltarea embrionului în ou. Lucrarea se execută cu ajutorul ovosco-
pului şi se mai numeşte miraj (tabelul 73).
În timpul incubaţiei se efectuează mai multe controale biologice, care vari-
ază în funcţie de specie şi tipul de incubator folosit.
La primul control biologic, se determină ouăle nefecundate şi cele cu em-
brionii vii sau morţi.
Ouăle nefecundate sunt lipsite de embrion, de aceea la ovoscop se văd tot
atât de clare ca şi cele proaspete, având doar camera de aer mărită şi gălbenuşul
mai mobil. Ele se elimină de la incubaţie.
Tabelul 73
Mirajul ouălor la principalele specii de pasări
(după Diadicikina L.F., Pozdniacova N.S., Glavatschih O.V., et all., 2004)
Termenii efectuării controlului biologic, zile
Specia de păsări Primul control Controlul doi Controlul
biologic biologic biologic trei
Găini de ouă 7,0-7,5 11,0-11,5 18,0-18,5
Găini de carne-ouă, carne 7,0-7,5 11,0-11,5 18,5
Curci de rase uşoare 8,0 13,0 24,5
Curci de rase grele 8,5 13,5 25,0
Raţe de rase uşoare 7,5 12,5 24,5
Raţe de rase grele 8,0 13,0 25,0
Raţe de rasa Leşească 10,0 17,0 31,0
Gâşte de rase uşoare 9,0 14,5 27,5
Gâşte de rase grele 9,5 15,0 28,0
Prepeliţe 5,5 9,5 15,5

Ouăle cu embrionii morţi prezintă un inel roşu complet sau incomplet în-
chis. În mijlocul acestuia se vede o pată mai întunecată, care nu este altceva
decât embrionul mort.
Toate ouăle cu embrionii morţi se înlătură de la incubaţie.
La efectuarea celorlalte controale biologice a ouălor se determină ouăle
limpezi şi cele cu embrionii morţi rămase nedescoperite la primul miraj.
Rezultatele incubaţiei sunt direct influenţate de efectele abaterilor factorilor
de incubaţie asupra dezvoltării embrionare.
Fiecare abatere de la regimul normal de incubaţie şi, mai cu seamă tempe-
ratura, umiditatea şi ventilaţia provoacă tulburări în dezvoltarea embrionilor.

387
 Supraîncălzirea în primele zile de incubaţie duce la monstruozităţi ale ca-
pului, iar în a doua jumătate a incubaţiei determină scăderea exagerată în greu-
tate a ouălor şi un număr mare de pui morţi în coajă.
Subîncălzirea încetineşte dezvoltarea embrionară şi consumul de albuş şi
gălbenuş, ecloziunea ouălor se face cu întârziere şi se prelungeşte, iar puii obţi-
nuţi au abdomenul bombat.
Supraumiditatea nu permite evaporarea în ritm normal a apei din ou, fapt
care determină moartea prin înecare a embrionilor în lichidul amniotic acumu-
lat. La ecloziune, puii sunt slabi şi murdari.
Subumiditatea are ca efect evaporarea exagerată a apei din ou şi produce,
în majoritatea cazurilor, întârzierea ecloziunii, puii au puful şi resturi de coajă
lipite pe corp, având viabilitatea redusă.
Ventilaţia insuficientă, mai ales în a doua jumătate a incubaţiei, produce
dereglări asemănătoare cu cele determinate de supraîncălzire.
Întoarcerea incorectă a ouălor provoacă, de regulă, apariţia unui număr
mare de embrioni morţi, lipiţi de coajă. Puii eclozionaţi sunt slabi.

6.4. Creşterea şi exploatarea păsărilor domestice

În practica actuală a unităţilor avicole se folosesc mai multe sisteme de
creştere şi exploatare a pasărilor, dar cele mai răspândite fiind semiintensiv
(gospodăresc) şi intensiv (industrial).
Creşterea şi exploatarea păsărilor de diferite specii în sistem semiin-
tensiv. La pasări, prin sistem semiintensiv (gospodăresc) se înţelege creşterea
şi exploatarea lor în condiţii de semilibertate, în adăposturi fixe, prevăzute cu
padoc şi solar sau numai cu solar.
În prezent, acest sistem se practică, îndeosebi, la curci, raţe, gâşte şi mai
puţin la găini.
Particularităţile acestui sistem de creştere a păsărilor sunt:
- tineretul avicol se obţine, de regulă, prin incubaţie naturală şi rareori prin
incubaţie artificială;
- pentru creşterea păsărilor nu se fac investiţii importante în construcţii şi
forţa de muncă;
- păsările sunt întreţinute în libertate în curţi şi grădini şi au acces liber la
terenurile agricole sau lacurile aflate în vecinătate, de unde îşi completează raţia
cu surse ocazionale din flora şi fauna spontană;
- îngrijirea păsărilor se reduce la administrarea zilnică a unei raţii, formate
din grăunţe sau faina de porumb cu apă, iar adăpostirea lor, pe timp nefavorabil,
se face în adăposturi improvizate;

388
 - de la păsările, întreţinute în acest sistem, se obţine o producţie mică de
carne şi ouă, ca urmare, acest sistem de întreţinere nu prezintă interes pentru
marea producţie zootehnică.
Creşterea semiintensivă a puilor şi bobocilor. În unităţile avicole, care nu
dispun de mijloace de incubaţie, puii şi bobocii sunt primiţi de la staţiunile de
incubaţie ale întreprinderilor specializate, la vârsta de o zi. Puii sunt transportaţi
cu mijloace auto specializate, iar la distanţe mai mari – cu avionul, în cutii spe-
ciale din carton. În interior, acestea sunt separate în compartimente.
Pentru a se evita asfixierea puilor şi bobocilor pe timpul transportului, fi-
ecare cutie de ambalare are prevăzute, în capac şi pe pereţii laterali, orificii de
ventilaţie.
Întreţinerea puilor şi bobocilor. În sistemul semiintensiv, întreţinerea pu-
ilor şi bobocilor se face în adăposturi încălzite, numite puierniţe. Cele construite
la sol au capacitatea de 2.000 de capete, iar cele etajate pot caza un număr de
2-3 ori mai mare.
Durata întreţinerii în puierniţă variază în funcţie de specie, astfel: 60-90 de
zile – la puii de găină şi curcă, 30-60 de zile – la bobocii de raţă şi gâscă.
Înainte cu câteva zile de popularea puilor şi bobocilor, trebuie să fie finisate
toate lucrările de pregătire şi amenajare a puierniţelor. În general, aceste lucrări
au în vedere: văruirea interioară şi exterioară a pereţilor, curăţirea mecanică,
spălarea şi dezinfecţia pardoselii şi a utilajului de hrănire, adăpare şi îngrijire,
aşezarea aşternutului, instalarea jghebuleţelor de furajare, asigurarea şi verifica-
rea mijloacelor de încălzire etc. În puierniţe, în calitate de aşternut poate servi
rumeguşul de lemn, paie tocate sau coaja de floarea-soarelui etc.
Căldura se asigura, de regulă, cu ajutorul elevezelor. Acestea sunt utilaje de
tablă zincată în formă de umbrelă, prevăzute în interior cu rezistenţe electrice sau
cu becuri infraroşii. Ele sunt montate pe picioare sau stau suspendate cu lanţuri de
tavan, la înălţimi ce pot fi reglate după nevoie. Elevezele trebuie să fie amplasate la
70-80 cm una de alta. Sub umbrela lor se adună puii sau bobocii când le este frig.
Imediat după sosirea la întreprindere, puii şi bobocii se scot din cutii, se
numără alcătuindu-se loturi pe categorii de calitate. După aceea, se introduc în
compartimentele amenajate, care sunt separate prin pereţi. Fiecare comparti-
ment poate conţine câte 250-300 de pui sau boboci, respectându-se o anumită
densitate la un metru pătrat de pardoseală.
Dacă densitatea puilor şi bobocilor depăşeşte limitele prevăzute, devin
complicate creşterea şi îmbrăcarea lor cu penaj (tabelul 74).
În cazul modificărilor de temperatură în încăpere, puii şi bobocii se îngră-
mădesc într-o parte a compartimentului şi se pot asfixia.

389
 La creşterea puilor, apare frecvent şi canibalismul, viciu care se răspândeşte
rapid, determinând pierderi în efectiv.
Microclimatul din încăpere se referă la factorii de temperatură, umiditate,
ventilaţie şi la regimul de lumină.
În prima săptămână de viaţă, temperatura sub eleveze trebuie să fie de 340C,
micşorându-se cu 2-30C săptămânal, pe măsură ce puii şi bobocii înaintează în vâr-
stă, în restul compartimentului temperatura poate fi mai mică cu 7-80C, dar nu mai
scăzută de 13-200C. Abaterile în plus sau în minus influenţează negativ procesul de
creştere şi contribuie la mărirea procentului de mortalitate a puilor sau bobocilor.
Tabelul 74
Densitatea maximă a puilor şi bobocilor în încăpere
Specia şi direcţia de Numărul de tineret pe etape de vârstă, cap/m2
productivitate
1-30 zile 31-60 zile 61-90 zile
Pui de găină de:
Rase uşoare 24 18 15
Rase mixte 18 15 12
Rase grele 15 12 10
Pui de curcă 12-15 8-9 6-7
Boboci de raţă 14-18 8-10 -
Boboci de gâscă 8-10 6-7 -

Umiditatea optimă în încăpere variază între 60-70%. Umiditatea minimă

duce la creşterea cantităţii de praf în aşternut, apar mâncărimi ale pielii, afec-
ţiuni oculare şi respiratorii. Umiditatea excesivă are efecte negative, deoarece
creează în încăpere un mediu favorabil dezvoltării unor germeni patogeni; de
asemenea, aşternutul se degradează şi emană cantităţi mari de amoniac, ceea ce
face ca puii să slăbească şi să aibă penajul ud şi murdar.
Ventilaţia se realizează natural prin gurile de admisie a aerului proaspăt şi
gurile de evacuare a aerului viciat. Pe timp călduros, aerisirea poate fi activată şi
prin deschiderea ferestrelor, dar fără să se producă curenţi puternici.
Regimul de lumină are o mare influenţă asupra puilor şi bobocilor. În prima
lună de viaţă, o durată mai mare a zilei de lumină stimulează creşterea şi, respec-
tiv, dezvoltarea, grăbind, astfel, instalarea maturităţii sexuale.
Iluminarea încăperilor se realizează natural, prin ferestre.
La începutul creşterii (perioada de puierniţă), puii şi bobocii se hrănesc şi
se asigură cu apă.
Aşternutul în încăpere se curăţă şi se schimbă în porţiunile umede şi murdare.

390
 În timpul verii, puii şi bobocii se scot în padoc de la vârsta de o săptămână
sau chiar mai devreme şi sunt întreţinuţi afară toată ziua dacă padocul este pre-
văzut cu umbrare de adăpostire.
La vârsta de 3-4 săptămâni, în încăpere se instalează, paturi de dormit pen-
tru puii de găină şi curcă.
După finisarea perioadei de puierniţă, puii şi bobocii se transferă în adă-
posturi pentru tineret. Aici ei sunt întreţinuţi în aceleaşi condiţii ca şi păsările
adulte. Dacă transferarea coincide cu perioade mai reci, tineretul se va ţine încă
1-3 săptămâni în hale încălzite.
Furajarea tineretului. În perioada de puierniţă, puii şi bobocii se hrănesc
cu amestecuri de nutreţuri concentrate vegetale sau nutreţuri combinate, nutre-
ţuri de origine animală; nutreţuri suculente; nutreţuri minerale şi nutreţuri bo-
gate în vitamine.
Tabelul 75
Cantităţile medii de furaje concentrate administrate
la pui şi boboci, g/cap/zi
Pui Boboci
Vârsta, zile
Găină Curcă Raţă Gâscă
1-10 7 15 20 25
11-20 14 30 50 60
21-30 25 45 100 100
31-45 45 85 130 110
46-60 55 110 170 120

Tehnica şi particularităţile de hrănire a puilor şi bobocilor diferă de la o

specie la alta.
Hrănirea puilor de găină începe imediat după popularea lor în încăpere şi
cuprinde două perioade: 0-8 săptămâni şi 8-18 săptămâni (tabelul 75).
În perioada 0-8 săptămâni, puii se hrănesc cu nutreţ combinat de tip starter,
având un conţinut de 3.000 kcal de energie metabolizabilă/kg furaj şi 21,5% de
proteină brută. În primele 3 zile, puii primesc un amestec uscat de uruieli fine, iar
după această vârstă se administrează, alternativ, şi un amestec de uruieli umezite
şi nutreţuri verzi tocate mărunt. Amestecul de uruieli (uscat sau umed) este for-
mat din: 25-40% de porumb, 20-25% de orz, 20-30% de ovăz şi 20-25% de tărâţe
de grâu. În masa acestuia se încorporează şi 6-10% de nutreţuri minerale.
Începând cu a doua decadă, amestecul de concentrate este alcătuit din uruieli din
ce în ce mai mari, iar de la vârsta de 3 săptămâni în raţie pot intra şi grăunţe zdrobite.
Cantităţile medii de amestec de nutreţuri concentrate variază pe etape de
vârstă. Raţia se distribuie în 8-10 tainuri în prima decadă, 5-6 tainuri între 10-40

391
de zile şi 4-5 tainuri între 40-60 de zile. Adăparea se face, la discreţie, din tăviţe
sau adăpători automate.
În perioada 8-18 săptămâni, cocoşeii şi puicuţele se hrănesc cu aceleaşi
amestecuri de nutreţuri concentrate sau cu nutreţuri combinate, având un con-
ţinut proteic brut de 18,5-19,5%, între 8-14 săptămâni şi de 15,5-16,5% – între
14-18 săptămâni. Cantităţile de furaje administrate în această perioadă se majorea-
ză cu 10-12%. Asigurarea apei se face la temperatura de 12-150C.
În alimentaţia puilor de curcă trebuie să se ţină seama de faptul, că ei au o
viteză de creştere destul de redusă. De aceea, la începutul creşterii, aportul pro-
teic în raţie trebuie să fie mai mare (circa 26% de proteină).
În primele 15 zile de viaţă, puii de curcă primesc, la discreţie, un amestec
format din: 45% de uruială de porumb, 28% de şroturi, 25% de făină de carne,
1% de lucernă, 1% de nutreţuri minerale (sare şi cretă furajeră).
Începând cu vârsta de 3 săptămâni, amestecul trebuie să cuprindă: 45% de porumb,
35% de orz, ovăz şi grâu furajer, 17% de tărâţe de grâu şi 3% de săruri minerale.
În a 4-a săptămână, granulaţia uruielilor poate fi mai mare. Raţia se distri-
buie în 6-7 tainuri pe zi.
La puii crescuţi în libertate pe păşuni, necesarul zilnic de nutreţ combinat
sau de amestec se reduce la jumătate.
Hrănirea bobocilor de raţă se face în prima săptămână de viaţă, cu un ames-
tec format din: 40% de uruială de porumb, 30% de făină de ovăz cernută şi 30%
de tărâţe de grâu.
După vârsta de o săptămână, în raţia bobocilor se foloseşte un amestec de
porumb uruit, orz uruit, tărâţe de grâu, floarea-soarelui, nutreţuri verzi tocate
(lucernă, trifoi, morcovi etc.), săruri minerale (sare, creta furajeră) şi nisip sau
pietriş foarte mărunt, ce servesc la digerarea hranei. Nutreţurile verzi trebuie
să reprezinte 25-40% din valoarea energetică a raţiei. Nivelul proteic al raţiei
trebuie să fie de 18-19% de proteină brută.
Administrarea hranei se poate face sub formă uscată, umedă sau combinată.
Numărul de tainuri pe zi este de 7-9 în prima decadă, după care scade trep-
tat, ajungând la 3-4 în finalul perioadei de puierniţă.
Hrănirea bobocilor de gâscă este asemănătoare cu a bobocilor de raţă, cu
deosebirea că necesită cantităţi mai mari de furaje, deoarece au o intensitate de
creştere mai ridicată.
De la 0-3 săptămâni, pentru bobocii de gâscă se foloseşte o raţie cu valoarea
proteică de 20% de proteină brută, iar după aceea, până la sfârşitul perioadei de
puierniţă, 18% de proteină brută.
În lipsa nutreţurilor combinate, bobocii pot primi, în prima săptămână de
viaţă, porumb uruit în amestec cu ovăz măcinat şi cernut.
392
 După prima săptămână de viaţă, în amestecul de cereale se includ tărâţe
de grâu, şroturi de floarea-soarelui, faină de carne-oase şi săruri minerale. De
la vârsta de 4 săptămâni, bobocii pot consuma şi grăunţe întregi. Ele trebuie să
reprezinte 40% din raţie.
Începând cu vârsta de 4 săptămâni, bobocii se aclimatizează foarte bine la
creşterea pe păşuni, mirişti, bazine naturale de apă, unde îşi pot asigura până la
50% din raţia de hrană.
Exploatarea semiintensivă a păsărilor adulte. Speciile de pasări de fer-
mă se întreţin în hale, prevăzute în exterior cu padocuri.
Mărimea optimă a loturilor de păsări, repartizate în compartimente, şi densita-
tea recomandată în adăposturi şi padocuri variază în funcţie de specie (tabelul 76).
Utilajele din hale sunt reprezentate prin paturi de dormit (la găini şi curci),
cuibare, hrănitoare şi adăpători semiautomate.
Temperatura în halele de găini şi curci trebuie sa fie de 12-150C primăvara
şi toamna, 20-260C – vara şi 4-80C – iarna, iar în cele pentru raţe şi gâşte: 12-
150C – primăvara şi toamna, 20-220C – vara şi 4-80C – iarna.
Tabelul 76
Mărimea loturilor şi densitatea populării păsărilor
adulte în hale şi padocuri
Hale de ouat Padocuri, cap/m2
Ferme de
Ferme de selecţie şi Ferme de
Ferme de producţie
selecţie şi
Specia reproducţie producţie
reproducţie
Norma pe Norma pe Norma pe Norma pe
Maximum, Maximum,
aşternut, aşternut, aşternut, aşternut,
cap/lot cap/lot
cap/m2 cap/m2 cap/m2 cap/m2
Găini de rase uşoare 3-5 250 4 500 15-40 7-20
Găini de rase grele 3 250 3,5 500 15-40 7-20
Curci 1,25 125 2 250 15-40 29-60
Raţe de carne 2,5 125 3 250 5 2
Raţe de ouă 3,25 250 4 500 5 2
Gâşte de rase
1,5 25-100 2 250 50-75 5
uşoare
Gâşte de rase grele 1,25 25-100 1,5 250 50-100 40-60

Umiditatea aerului în hale trebuie să fie de 60-70%. Excesul de umiditate

duce la degradarea aşternutului.
Regimul de lumină trebuie dirijat, încât în anotimpurile anului cu ziua mai
scurtă să se poată folosi lumina artificială, mărind durata zilei de lumină la 12-
14 ore. Prelungirea zilei de lumina stimulează producţia de ouă.

393
 Ventilaţia în hale se face ca şi în adăposturile de creştere a puilor şi boboci-
lor, prin guri de aerisire şi de evacuare.
Aşternutul în adăposturi se aşează în straturi de 10-15 cm. Prin uşiţele pre-
văzute în partea de jos a peretelui frontal al halei, păsările au acces la padoc.
Durata de exploatare a găinilor ouătoare variază între 14-16 luni. Recoltarea
ouălor se face manual.
Găinile adulte spre deosebire de celelalte specii, se caracterizează prin-
tr-o mobilitate mai mare, temperament mai vioi, temperatură corporală mai
ridicată şi metabolism mai intens. Datorită acestor caracteristici, necesarul de
substanţe nutritive pentru asigurarea funcţiilor vitale, este mai ridicat decât la
curci, raţe şi gâşte.
Întocmirea raţiilor la găini se face ţinând cont de tipul productiv, vârstă,
nivelul de producţie, sezon şi starea fiziologică.
Structura raţiei administrate la găini este formată din 70% de nutreţuri con-
centrate, 25% de nutreţuri suculente de vară sau de iarnă şi 5% de nutreţuri mine-
rale. Pentru puicuţele tinere, care au început ouatul, raţia se majorează cu 10-20%
faţă de necesar, pentru a se asigura continuitatea creşterii şi dezvoltării lor. Admi-
nistrarea raţiei se poate face sub formă de amestec uscat, umed sau grăunţe.
Amestecul uscat este alcătuit din uruieli de cereale, şroturi de floarea-soa-
relui, tărâţe, făină de carne, făină de lucernă, făină de oase şi sare de bucătărie.
Acestea se distribuie în hrănitoarele semiautomate şi se lasă în permanenţă la
dispoziţia păsărilor. Hrana se distribuie în 3 tainuri – vara şi 4-5 tainuri – iarna,
având grijă ca apa să fie la discreţie.
Hrănirea curcilor diferă în funcţie de sezonalitatea producţiei, care cuprinde:
perioada de pregătire pentru reproducţie, perioada de ouat şi perioada de repaus.
Perioada de pregătite a reproducţiei durează din luna octombrie până la
sfârşitul lui decembrie, timp în care se asigură curcilor un amestec de nutreţuri
concentrate uruite, făinuri animaliere, astfel ca raţia să aibă un conţinut proteic
de 17% de proteină brută.
În perioada de ouat, care durează din ianuarie până în iunie, curcile primesc un
amestec de nutreţuri concentrate sub formă de uruieli şi grăunţe întregi, făină de ori-
gine animală şi nutreţuri suculente, asigurându-se în raţie de 18% de proteină brută.
Vara, în raţie se administrează nutreţuri verzi în cantităţi de 200-300 g/cap/zi.
Hrana se administrează în 4-5 tainuri şi chiar mai multe, atunci când se
aplică programul de iluminat artificial pentru stimularea ouatului.
Perioada de repaus durează din iunie şi până în octombrie. În această peri-
oadă, curcile se hrănesc în libertate pe păşuni sau în hale prevăzute cu padocuri,
unde primesc nutreţuri concentrate.

394
 În sezonul de ouat şi în timpul iernii, hrana de bază o constituie amestecuri-
le de concentrate în proporţie de 75% de uruieli şi 25% de grăunţe. La amestecu-
rile de concentrate se adaugă şroturi, nutreţuri de origine animală, nutreţ verde,
cartofi şi săruri minerale.
Furajele concentrate uruite, împreună cu cele de origine animală şi minerală
se amestecă şi se administrează numai sub formă umedă. Raţia se administrează
iarna – în 3 tainuri şi vara – în 4 tainuri.
Hrănirea gâştelor se face diferenţiat în 3 etape, astfel:
- etapa mai-octombrie, când gâştele se întreţin la păşune, hrana de bază este
masa verde, iar cea suplimentară un amestec de concentrate;
- etapa octombrie-ianuarie, care corespunde pregătirii pentru ouat, hrănirea
se face cu un amestec de concentrate, uruieli şi sub formă de boabe, nutreţuri
suculente şi minerale;
- etapa ianuarie-mai, când are loc ouatul intens, raţia trebuie să cuprindă
cantităţi mai mari de concentrate.
Creşterea şi exploatarea în sistem intensiv-industrial. În toate ţările lu-
mii, inclusiv şi în Republica Moldova creşterea şi exploatarea în sistem intensiv
se practică la toate speciile de păsări.
Acest sistem este specific aviculturii moderne şi prezintă următoarele par-
ticularităţi:
- păsările sunt întreţinute pe parcursul anului în adăposturi închise, unde,
pe suprafeţe mici, este concentrat un număr mare de păsări, ceea ce permite
obţinerea de carne şi ouă în cantităţi mari;
- procesele de producţie sunt mecanizate şi automatizate;
- asigurarea posibilităţilor largi lucrului de selecţie şi practicării unei ali-
mentaţii raţionale;
- investiţiile iniţiale făcute pentru întreţinerea intensivă a păsărilor sunt mari;
- producţia de ouă şi carne ce se obţine de la păsările întreţinute intensiv, se
realizează la preţuri reduse, ca urmare al mecanizării proceselor de producţie,
iar productivitatea păsărilor este ridicată, ca rezultat al selecţie şi alimentaţiei
bine calculate.
Creşterea intensivă a găinilor. În sistem intensiv, găinile se cresc şi se
exploatează pentru obţinerea ouălor de consum şi a cărnii de pui.
Creşterea şi exploatarea găinilor pentru ouă de consum. La exploatarea găini-
lor pentru producţia de ouă, aprecierea după exterior se face prin luarea în considera-
re a particularităţilor capului, corpului, abdomenului, cloacei, penajului şi pielii.
Creşterea puicuţelor de înlocuire se efectuează în două tipuri de ferme, şi
anume:

395
 - în ferme de reproducţie, unde se selecţionează şi se cresc liniile pure de
bunici şi părinţi, ce se folosesc la obţinerea hibrizilor industriali;
- în ferme de producţie, unde se cresc şi se exploatează hibrizii industriali
obţinuţi pentru producerea ouălor de consum.
La păsările crescute pentru carne, selecţia se face prin evidenţa caracte-
relor de exterior care indica producţia de carne, ca: masa corporală, viteza de
îmbrăcare cu penaj, lungimea corpului, lungimea şi diametrul mic al fluierului
şi dezvoltarea musculaturii.
Un ciclu productiv durează:
- 64 săptămâni în fermele de reproducţie, din care 20 – pentru faza de creş-
tere a tineretului şi 44 – pentru faza de exploatare a găinilor adulte;
- 77 săptămâni în fermele de producţie, din care 18 – pentru faza de creştere
a tineretului şi 59 – pentru faza de exploatare a găinilor adulte.
Atât în fermele de reproducţie, cât şi în cele de producţie creşterea tine-
retului şi exploatarea găinilor se realizează în două sisteme de întreţinere: pe
aşternut permanent şi în baterii cu cuşti.
Creşterea tineretului pe aşternut permanent. În afara duratei propriu-
zise de creştere (20 de săptămâni în fermele de reproducţie şi 18 săptămâni în
cele de producţie), fluxul tehnologic al unei serii de tineret mai include încă 4
săptămâni şi, respectiv, 3 săptămâni, care reprezintă „vidul sanitar” sau timpul
necesar pentru curăţirea, dezinfecţia şi odihna halelor de creştere.
La baza tehnologiei de creştere pe aşternut permanent se află principiul „all
in” şi „all out”, în strânsă legătură cu respectarea unui anumit raport între halele
de creştere a tineretului şi halele de exploatare a găinilor adulte. Acest raport tre-
buie sa fie de 1:2 în fermele de reproducţie şi de 1:3 – în fermele de producţie.
Ventilaţia se realizează prin „guri” de evacuare şi de admisie a aerului viciat
şi, respectiv, proaspăt.
Încălzirea halelor se face prin eleveze electrice.
Aşternutul permanent se asigură cu un strat de rumeguş cu o grosime de
circa 25 cm.
Temperatura sub eleveze trebuie sa fie de 35-370C în prima săptămâna de
viaţă, după care scade treptat până la 13-180C.
Umiditatea relativă a aerului trebuie sa fie de 80% în prima zi de viaţă, apoi
să scadă treptat până la 60%.
Regimul de lumină este de 23 ore/zi în primele 4 săptămâni, după care sca-
de la 8 ore/zi şi se menţine la acest nivel până la sfârşitul perioadei de creştere.
Furajarea se face cu nutreţ combinat, cu conţinut de 2.800 kcal de energie
metabolizabilă/kg furaj şi 16-21% de proteină brută.

396
 În primele doua luni de viaţă hrana se administrează la discreţie. După ace-
ea furajarea se face în regim restrictiv, deoarece tineretul nu trebuie să depă-
şească o anumită greutate, fapt care ar putea influenţa negativ producţia de ouă
a păsărilor.
Adăparea se face la discreţie din adăpători semiautomate.
Exploatarea găinilor în baterii cu cuşti şi pe aşternut permanent. Întreţi-
nerea găinilor la fermele de reproducţie şi la cele de producţie este asemănătoare.
Popularea halelor se face la 3-4 săptămâni de la eliberarea seriei anterioare,
interval destinat vidului sanitar.
Parametrii de microclimat trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: tem-
peratura 14-180C – iarna şi 24-260C – vara, umiditatea relativă a aerului – 60-
65% şi regimul de lumină maximum – 16 ore/zi.
Furajarea găinilor se face cu nutreţ combinat, având un conţinut energo-pro-
teic de 2.750 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 17% de proteină brută.
Colectarea ouălor se face mecanizat, cu ajutorul unor benzi transportoare,
amplasate între doua rânduri de cuibare.
Creşterea tineretului în baterii. Creşterea în baterii cu cuşti nu este foarte
variată faţă de fluxul tehnologic specificat la întreţinerea pe aşternut permanent.
În halele de tineret se folosesc bateriile trietajate. La fiecare nivel sunt mon-
tate, spate la spate, câte două cuşti cu capacitatea de 11-12 pui.
Jgheaburile de furaje sunt confecţionate din tablă şi se află în partea exteri-
oară a cuştilor. Distribuirea nutreţului combinat se realizează cu transportorul cu
lanţ, montat pe fundul jgheaburilor de furajare.
Adăparea se face la adăpători de tip picurător.
Dejecţiile, care cad prin plasa metalică a cuştii, sunt colectate şi transporta-
te pe o bandă, prevăzută la fiecare nivel al bateriei.
Condiţiile de microclimat din hale, cerinţele de nutriţie, conţinutul energo-
proteic al reţetelor sunt aceleaşi ca şi la tineretul crescut pe aşternut permanent.
În fermele destinate creşterii găinilor pentru reproducţie, acestea sunt între-
ţinute în baterii individuale, iar în fermele industriale, destinate păsărilor cres-
cute pentru obţinerea ouălor de consum, întreţinerea se face în baterii a câte 5-7
capete sau mai multe.
Cuştile sunt confecţionate din metal, la care peretele din faţă serveşte şi ca
uşă de acces. Acestea sunt aşezate la 50-60 mm una faţă de alta, pentru ca găini-
le să aibă posibilitatea să consume nutreţul din hrănitori.
Podeaua bateriei este înclinată pentru a asigura rostogolirea ouălor în jghea-
bul de colectare şi căderea fecalelor pe un transportor plasat sub baterii.
Administrarea hranei, colectarea dejecţiilor şi a ouălor se face mecanizat.

397
 Exploatarea găinilor în baterii are unele avantaje – recuperarea într-un in-
terval scurt a investiţiilor pentru utilaj, deoarece sistemul prezintă următoarele
avantaje faţă de celelalte sisteme de întreţinere:
- pe unitatea de suprafaţă construită se obţine pe cap de pasăre o producţie
superioară de ouă, la costuri mai scăzute, deoarece procesele de producţie sunt
mecanizate, iar consumul de substanţe nutritive este mai scăzut.
- procentul de mortalitate la păsări este mai scăzut, deoarece sistemul asigu-
ră posibilităţi sporite de efectuare a dezinfecţiei şi a supravegherii găinilor.
Pentru ca întreţinerea în baterii să întrunească avantajele enumerate mai
sus, este necesar să se respecte următoarele condiţii:
- Pentru fiecare găina întreţinută în baterie este necesar să se asigure 0,134
m podea. Reducerea spaţiului prin mărirea densităţii populaţiei, conduce la scă-
2

derea producţiei de ouă, iar mărirea spaţiului prin micşorarea densităţii nu face
economii.
- Sistemul de ventilaţie în încăpere este necesar să asigure minim 1 m3 de
aer proaspăt/oră pentru 1 kg masă vie de pasăre.
- În hală se va asigura o temperatură de 15-160C, o umiditate relativă de
50-55% şi un regim de lumină de 14-15 ore.
Creşterea puilor de găina în baterii, faţă de creşterea pe aşternut permanent,
asigură un spor de creştere cu 9-12% mai ridicat, reducerea timpului de creştere
cu l0-14%, reducerea consumului de nutreţuri pe kg spor cu 20-23% şi a costu-
rilor de producţie cu 13,1-18,5%.
În acelaşi timp, la 1 m2 de podea, producţia de carne creşte de 1,4-2,4 ori.
Exploatarea găinilor în baterii, este un sistem eficient.
Încăperile destinate găinilor de reproducţie sunt echipate cu baterii cu doua
nivele, iar cele ale găinilor de producţie – cu baterii cu trei nivele.
Distribuirea furajelor, adăparea şi evacuarea dejecţiilor se face mecanizat,
la fel ca în halele cu baterii pentru tineret.
Condiţiile de microclimat, cerinţele nutriţionale şi nivelul energo-proteic al reţete-
lor de nutreţ combinat sunt aceleaşi ca la exploatarea găinilor pe aşternut permanent.
Colectarea ouălor se face manual sau mecanizat cu ajutorul unor benzi, cu
lăţimea de 10 cm, întinse de-a lungul bateriilor.
Creşterea puilor pentru carne. În cadrul sistemului de exploatare intensiv,
carnea de pui se obţine prin exploatarea puilor broiler. Puii se cresc până la
vârsta de 6-8 săptămâni, când ating greutatea de 1,8-2,0 kg, cu un consum de
2,0-2,2 kg nutreţ combinat pentru un kg spor.
Puii pentru carne se cresc în complexe industriale de mare capacitate, unde
întreţinerea se poate face pe aşternut permanent şi în baterii.

398
 Creşterea puilor broiler pe aşternut permanent. Complexele industriale de
creştere pe aşternut permanent funcţionează pe principiul „populării şi depopu-
lării totale”.
Ciclul productiv este de 11 săptămâni, din care 8 săptămâni – pentru creş-
tere şi 3 – pentru vidul sanitar.
Puii sunt populaţi în ţarcuri, în care sunt instalate hrănitoarele şi adăpătoa-
rele. În interiorul ţarcurilor se pune aşternut permanent de paie mărunţite sau
rumeguş de lemn. Densitatea populării este de 800-1000 pui în ţarc. La vârsta
de 10-14 zile ţarcurile puilor se demontează. De la această vârstă, furajarea se
asigură din hrănitoare tronconice şi adăpători tronconice.
Hrănirea puilor se face la discreţie, cu nutreţ combinat cu valoare energo-
proteică este de 3.000 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 21% de
proteină brută.
Temperatura în hală este de 350C în primele 3 zile de viaţă, după ce scade
cu 10C/zi până la vârsta de 2 săptămâni, apoi cu câte l0C/săptămâna până la
sfârşitul perioadei de creştere.
Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de circa 70% şi puţin mai scăzută
în primele săptămâni de viaţă.
Iluminatul se asigură în următorul mod: în prima săptămâna de viaţă – 23
ore de lumină şi o oră de întuneric, în a doua săptămână – câte 2 ore de lumină
şi o ora de întuneric, şi în a treia săptămână – câte o ora de lumină, alternând cu
o oră de întuneric.
Creşterea puilor broiler în baterii. În complexele industriale pentru creş-
terea puilor broiler în baterii, fluxul tehnologic este organizat tot pe principiul
„populării şi depopulării totale”.
Ciclul de producţie se poate realiza în două variante: 8 săptămâni – creşte-
re şi 2 săptămâni – vid sanitar sau 7 săptămâni – creştere şi 3 săptămâni – vid
sanitar.
Pentru creşterea puilor broiler se folosesc baterii cu trei nivele, asemănătoare
cu cele folosite la creşterea puilor destinaţi pentru obţinerea găinilor ouătoare.
Bateriile se populează cu câte 12 pui de o zi, care pe parcursul creşterii se răresc.
Alimentaţia puilor se asigură din hrănitoarele montate pe peretele frontal
al cuştilor.
Adăparea puilor se face la adăpători de tip picurător, montate în cuşti.
Dejecţiile cad prin plasă pe transportor, unde sunt colectate şi transportate
în exteriorul halei.
Microclimatul din hale, cerinţele nutriţionale şi reţetele de nutreţuri combi-
nate sunt similare celor utilizate la puii broiler crescuţi pe aşternut permanent.

399
 Creşterea intensivă a curcilor. Tehnologia intensivă de creştere a curcilor
prevede creşterea tineretului de reproducţie, exploatarea curcilor adulte de re-
producţie şi creşterea tineretului pentru carne.
Creşterea tineretului de reproducţie se face în hale, pe aşternut permanent
şi durează 28 de săptămâni.
Halele de creştere sunt amenajate cu ţarcuri, în care se populează câte 250
de pui de o zi. La vârsta de 3 săptămâni puii se răresc, asigurându-se o densitate
de 4-5 capete/m2.
Încălzirea se realizează cu ajutorul elevezelor electrice, montate în mijlocul
ţarcurilor.
Alimentaţia şi adăparea se face din hrănitoare instalate pe podea.
Temperatura sub eleveză, în prima săptămâna de viaţă, trebuie sa fie de
260C, după care se reduce treptat până la 200C.
Umiditatea relativă optimă a aerului este de 65-70%.
Programul de lumină în hale este de 24 ore în primele două zile de viaţă,
apoi se reduce până la 14 ore/zi.
Hrănirea puilor de curcă pentru reproducţie se face cu nutreţ combinat, cu
o valoare energo-proteică de 2.600 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi
circa 18% de proteină brută.
Exploatarea curcilor adulte se face în hale (cu aşternut permanent), separate
în loturi, despărţite între ele. Între loturi este prevăzută o alee, care serveşte pen-
tru recoltarea ouălor din cuibare.
Iluminatul, necesar declanşării ouatului, este de 14,5 ore-lumină/zi. După
aceea, intervalul se măreşte la 17 ore-lumină/zi.
În perioada de exploatare a curcilor se impune desclocirea lor, deoarece
până la 80% din curci cad cloşti, fiind influenţată negativ producţia de ouă. În
acest scop, curcile sunt izolate în alt compartiment cu podea prevăzută cu grăta-
re de lemn, sub care se formează un curent de aer rece.
Furajarea curcilor adulte de reproducţie se face cu nutreţ combinat cu nivel energo-
proteic de 2.700 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 18% de proteină brută.
Creşterea puilor de curca pentru carne se aseamănă cu a tineretului de
reproducţie. Tehnologia prezintă, însă, câteva deosebiri.
Durata de creştere este de 14 săptămâni, vârsta la care puii ating greutatea
medie de 5,4 kg, cu un consum specific de 2,5-2,7 kg de furaj.
Densitatea la popularea halelor este de 400 capete/ţarc, iar rărirea se face la
6 săptămâni când trebuie realizată o densitate de 7 capete/m2.
Furajarea se asigură cu nutreţ combinat cu conţinut energo-proteic mai mare,
3.000 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 23% de proteină brută.

400
 Creşterea intensiva a raţelor. În cadrul tehnologiei de creştere a raţelor în
sistem intensiv se are în vedere creşterea tineretului de reproducţie, exploatarea
raţelor adulte de reproducţie şi creşterea bobocilor pentru carne.
Creşterea tineretului de reproducţie se realizează în hale cu aşternut perma-
nent şi durează 18-19 săptămâni.
La populare, bobocii se introduc în ţarcuri, cu o densitate de maximum 300
de boboci/ţarc.
Temperatura sub eleveze, în prima zi de viaţă, trebuie să fie de 33- 350C,
după care scade zilnic cu câte 10C până la vârsta de 2 săptămâni.
Programul de lumină este de 24 ore în primele două zile, iar în următoarele
4 săptămâni se reduce la 23 ore, după această vârstă se trece la regimul luminii
naturale.
Hrănirea tineretului de raţă, destinat reproducţiei, se face cu nutreţ combi-
nat, cu 2.900 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 22% de proteină brută
în perioada de demaraj a creşterii (primele 10 zile) şi 16% de proteină brută în
perioada următoare de creştere.
Până la vârsta de 4 săptămâni, hrana se distribuie la discreţie, iar după aceea
restrictiv pentru a evita îngrăşarea bobocilor.
Exploatarea raţelor adulte de reproducţie se face în hale cu aşternut perma-
nent, despărţite în zona de hrănire, de adăpare şi de cuibare.
Densitatea populării este de 3 capete/m2.
Pregătirea pentru ouat are loc în perioada 18-24 săptămâni. Aceasta se rea-
lizează prin mărirea programului de iluminare a halelor la 18 ore/zi şi prin majorarea
nivelului de furajare, astfel ca după 10 zile hrana să se administreze la discreţie.
Hrănirea raţelor adulte de reproducţie se face cu nutreţ combinat, cu o va-
loare energo-proteică de 2.700 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 15%
de proteină brută.
Sezonul de ouat la raţe durează circa 38 săptămâni.
Creşterea bobocilor de raţă pentru carne durează 7-8 săptămâni, la care se
adaugă 3 săptămâni destinate vidului sanitar. În acest interval, ei ajung la 2,5-2,7
kg cu un consum specific de 2,8 kg.
Întreţinerea bobocilor de raţă pentru carne se poate face pe aşternut perma-
nent, pe grătare şi în baterii cu cuşti.
Hrănirea bobocilor de raţă pentru carne, se face cu nutreţ combinat cu conţinut
de 2.900 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 16-22% de proteină brută.
Creşterea intensivă a gâştelor. Tehnologia intensivă de exploatare a
gâştelor cuprinde: creşterea tineretului, exploatarea gâştelor adulte şi creşterea
bobocilor pentru carne.

401
 Creşterea tineretului de gâscă pentru reproducţie durează 35 de săptămâni
şi se face în hale cu aşternut permanent. Într-un ţarc se populează 125-140 de
boboci de o zi.
Temperatura sub elevezele montate în ţarcuri este de 34-350C în prima zi,
apoi treptat scade până la 22-250C.
Furajarea bobocilor de gâscă, în prima zi de viaţă, se face cu uruieli fine de
porumb sau nutreţ combinat.
La vârsta de 8 zile, bobocii încep să consume şi nutreţ verde pentru echili-
brarea raţiei în substanţe nutritive. Începând cu a 9-a săptămână, bobocii se scot
la păşune, iar raţia se completează cu nutreţ combinat.
Nutreţul combinat are valoare energo-proteică de 2.650 kcal de energie me-
tabolizabilă/kg de furaj şi 17% de proteină brută.
Pregătirea gâştelor pentru ouat începe la vârsta de 26 de săptămâni. Aceasta
constă în asigurarea unui program de iluminare a halelor de 14 ore/zi şi în fura-
jarea păsărilor la discreţie.
Exploatarea gâştelor adulte de reproducţie se face timp de 4 ani.
Durata unui sezon de ouat este de 17-22 de săptămâni (ianuarie-iunie), dar la gâştele
cu stare de întreţinere bună, se poate înregistra şi un sezon suplimentar de toamnă.
Întreţinerea gâştelor de reproducţie se face în hale cu aşternut permanent, prevă-
zute cu padocuri. În hale se amenajează cuibare pentru ouat, câte unul la 4 femele.
Temperatura din hale, în timpul ouatului, nu trebuie să scadă sub 00C sau să
treacă de 200C, deoarece masculii refuză să se împerecheze.
Programul de lumină în hale se recomandă sa fie de 14 ore/zi.
Hrănirea se face cu nutreţ combinat cu valoare energo-proteică de 2.500
kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj şi 13% de proteină brută.
Creşterea bobocilor de gâscă pentru carne durează 8 săptămâni. În acest
interval, ei ating greutatea de 3,5-4,5 kg, cu un consum specific de 3,5 kg de
nutreţ combinat.
Tehnologia de creştere a bobocilor de gâscă, destinaţi pentru carne, se asea-
mănă cu tehnologia de creştere a tineretului de gâscă crescut pentru reproducţie.
Tehnologia îndopării palmipedelor. Îndoparea palmipedelor are drept
scop obţinerea ficatului gras de raţă şi gâscă. Tehnologia cuprinde două perioa-
de: de preîndopare şi de îndopare propriu-zisă.
Perioada de preîndopare durează 3-4 săptămâni. În acest interval, păsările
trebuie să acumuleze cantităţi suficiente de vitamine, deoarece în perioada ur-
mătoare ele vor fi hrănite cu furaje deficitare în aceste substanţe.
Acumularea vitaminelor se poate asigura prin păşunat sau prin adminis-
trarea în hrana palmipedelor a unor cantităţi mari de nutreţuri verzi tocate. Cu

402
această ocazie se produce şi o dilatare a esofagului, astfel, ca păsările pot prelua
cantităţi mari de furaje în cea de-a doua etapă a îndopării.
Perioada de îndopare propriu-zisă constă în hrănirea forţată a palmipedelor
cu cantităţi mari de porumb boabe, pentru a se realiza o creştere rapidă a masei
corporale şi, mai ales, o creştere a ficatului.
Îndoparea propriu-zisă durează 3-4 săptămâni şi se efectuează manual sau
cu ajutorul unor maşini speciale.
Zilnic, fiecare pasăre consumă o cantitate de 1,0-1,5 kg de boabe, distribu-
ită în 3 tainuri. Înainte de administrare, boabele se ţin timp de 5 minute în apă
clocotită, la care se adăugă 1% de sare de bucătărie. După aceea, se scot şi se
lasă o oră să se zvânte. Apoi se ung cu grăsime (20 g/kg boabe) pentru a asigura
alunecarea lor în guşă.
În momentul administrării fiecărui tain, boabele trebuie să fie calde, cu o
temperatură de 35-400C.

6.5. Exploatarea prepeliţelor

Prepeliţele sunt exploatate în mai multe ţări cu scopul obţinerii produselor
înalt valoroase de carne şi ouă.
Domesticirea prepeliţelor a avut loc cu 600 de ani în urmă. Această specie
de păsări se deosebeşte prin particularităţile genetice înalte pentru producerea
ouălor. Particularităţile ereditare condiţionate ale producţiei înalte de ouă s-au
manifestat încă la formele sălbatice ale prepeliţelor, care produceau 18-20 de
ouă şi erau mai superioare după producţia de ouă decât găinile cu 50-70% şi cu
20-40% decât curcile.
Prepeliţele domesticite se deosebesc de prepeliţele sălbatice prin producţia
înaltă de ouă şi prin cantităţi incomparabile după conţinutul de vitamine, mi-
cro-, macroelemente şi aminoacizi. Organismul prepeliţei reprezintă o fabrică
perfectă şi efectivă de producere a masei-ou. Masa medie a unui ou de prepeliţă
variază între 9,5-12 g, ce constituie 7% din masa corporală a unei prepeliţe.
Greutatea corporală a unei prepeliţe variază între 110-145 g, prolificitatea
caracteristică acestei specii este de 130-150 de pui pe an, producţia de ouă –
300 de bucăţi, ecloziunea puilor – – 85-95%, durata de incubaţie – 15-18 zile,
maturitatea sexuală – 35-45 de zile, rezistenţă sporită la diferite boli, densitate
de populare pe m2 înaltă, posibilitatea întreţinerii în baterii cu cuşti multietajate
cu înălţimi mici, toate cele enumerate condiţionează ca prepeliţele să fie obiect
universal de întreţinere atât în condiţii industriale, cât şi de tip fermier.
Este cunoscut faptul, că indicii productivi depind de rasa de prepeliţe ex-
ploatate, condiţiile de alimentaţie şi întreţinere.

403
 Printre dezavantajele însemnate a acestei specii este raportul sexual scăzut
1:2-3, istovirea masculilor (trei luni de exploatare), agresivitate sporită a păsă-
rilor în lot, cerinţe înalte a tineretului către regimul de temperatură, cerinţe în-
alte către valoarea furajului combinat, cheltuieli înalte de furaj pentru 1 kg spor
(3,5-4 kg), sensibilitate sporită la imbriding (încrucişări înrudite).
Sporirea esenţială a efectivului de prepeliţe şi răspândirea lor largă în dife-
rite ţări este o dovadă convingătoare, că avantajele prevalează asupra dezavan-
tajelor acestei specii. Prepeliţele sunt exploatate pentru ouă şi carne, de aceea au
fost create rase specializate pentru aceste producţii.
Cele mai răspândite rase de prepeliţe sunt: Japoneză; Estoniană; Albă en-
glezească; Neagră englezească; Japoneză sură; Australiană galbenă-cafenie;
Manjuriană aurie; Faraon şi altele.
Prepeliţa japoneză (fig. 158) este rasa de prepeliţe cu direcţia producti-
vităţii de ouă. Prepeliţele acestei rase încep ouatul la vârsta de 35-40 de zile,
producţia medie de ouă pe an este de 300 de bucăţi, cu masa medie a unui ou de
9-11 g. Consumul de nutreţ pentru un kg masă ou nu depăşeşte 2,6 kg. Femelele
au greutatea corporală mai mare decât masculii, astfel femelele cântăresc, în
medie, 135-140 g, iar masculii – 115-120 g. Fertilitatea ouălor este de 90%, iar
ecloziunea puilor – de 70%.

Figura 158. Rasa Japoneză

Rasa Estoniană (fig. 159) a fost creată în Estonia. Această rasă are indici
productivi înalţi. Producţia de ouă pe ciclu de ouat este de 315 de bucăţi, cu
masa medie a unui ou de 12 g sau 3,78 kg masă ou, consumul de nutreţ pentru
un kg masă-ou este de 2,8 kg, cu cheltuieli zilnice de nutreţ de 33 g. Greutatea
corporală a femelelor este de 200 g, iar a masculilor – de 160-170 g. Femelele
încep ouatul la vârsta de 37-38 de zile. Intensitatea medie anuală de ouat este de
80%. Menţinerea tineretului este de 98%.

404
 Figura 159. Rasa Estoniană

Rasa Faraon (fig. 160) a fost creată în SUA şi este selecţionată pentru
producţia de carne. Greutatea corporală a femelelor este de 200-310 g, iar a mas-
culilor – de 160-265 g. Producerea ouălor se începe la vârsta de 43-48 de zile, cu
producţia de ouă de 220 de bucăţi, cu masa medie a unui ou de 12-14 g. Rasa este
specializată pentru producerea cărnii de prepeliţă broiler. La vârsta de 7 săptămâni
păsările ating greutatea corporală de 160-190 g. Culoarea carcasei este roz-pală cu
nuanţe violete, din lipsa de grăsime subcutanată şi prezenţa pigmenţilor.

Figura 160. Rasa Faraon

Particularităţile de creştere a prepeliţelor. În rezultatul lucrărilor de se-

lecţie, prepeliţa a ajuns la cele mai înalte performanţe productive, care îi oferă
perspective deosebite în cadrul aviculturii industriale.
Puiul de o zi este foarte mic, dar are o intensitate sporită de creştere, greu-

405
tatea lor la vârsta de o lună fiind de circa 15 ori mai mare decât cea iniţială, la
vârsta de 6 săptămâni de peste 20 de ori decât greutatea la ecloziune.
Sexele se pot diferenţia la vârsta de 21 de zile, după culoarea penajului, iar
la păsările adulte după cântec, cântecul strident diferenţiază masculul de cânte-
cul femelei, care este armonios şi cu sonoritate redusă.
Pentru asigurarea procesului de reproducţie la această specie trebuie să se
asigure raportul sexual de 1:2-3. Femelele se întreţin împreună cu masculii timp
de 1-2 zile, apoi se separă masculii în compartimente individuale. Actul împere-
cherii durează 15-20 secunde. Pentru obţinerea procentului maxim de fecundi-
tate se recomandă aplicarea însămânţărilor artificiale.
Pentru incubaţia ouălor pot fi utilizate incubatoare obişnuite, cu respectarea
particularităţilor privind dimensiunea ouălor şi regimul de incubaţie. Ecloziunea
are loc la ziua a 17-a şi durează 4-6 ore. Procentul de ecloziune, din numărul
total de ouă fecundate, este de 87-95%.
La creşterea tineretului de prepeliţă, regimul termic este asemănător cu regimul
termic pentru puii de găină. Temperatura în hala de creştere a tineretului de prepeliţă
în prima zi trebuie să fie de 25-270C , iar cea de sub eleveză – de 35-370C.
În a doua perioadă de creştere temperatura trebuie să se menţină la nivel de
25-270C, iar la vârsta de 30 de zile – 20-220C.
Creşterea şi exploatarea păsărilor adulte se realizează în condiţii optime în
baterii cu cuşti. Bateria pentru puii de prepeliţă poate avea până la 15 nivele,
deoarece înălţimea minimă a unui nivel este de 19 cm. Pereţii cuştilor pot fi con-
fecţionate din plasă metalică sau material plastic, cu ochiuri de 5x5. În primele
5-7 zile de creştere, peste plasă se aşează covoraşe de hârtie.
Densitatea puilor pe 1 m2 de cuşcă este de 50-60 de capete.
În baterii, pentru întreţinerea păsărilor adulte este de 125 capete/m2 de baterie.
În primele două săptămâni de creştere, regimul de lumină este de 23 de ore,
iar în următoarele zile durata zilei de lumină se reduce cu câte 2 ore la fiecare
cinci zile, până la realizarea unei durate de 12-15 ore pe zi.
Puii de prepeliţă au cerinţe mai înalte faţă de conţinutul de proteină din
raţie în primele 3-4 săptămâni de viaţă decât puii celorlalte specii de păsări, apoi
consumul de proteină se reduce.
Indicele de consum al hranei este de 3,5-4 kg furaj combinat cu conţinut de
energie metabolizabilă în 1000 g de 2.900 kcal, până la vârsta de 6 săptămâni.
Consumul specific pentru 1g ou este de 3 g furaj combinat.

406
 6.6. Valorificarea produselor avicole
Sortarea şi valorificarea ouălor. Odată cu apariţia tehnologiilor moderne
de exploatare a păsărilor, un rol deosebit de important îi revine valorificării pro-
duselor şi a subproduselor obţinute. O dezvoltare însemnată au obţinut-o meto-
dele de prelucrare a ouălor şi cărnii de pasăre şi utilizarea resturilor de incubaţie
şi a găinaţului.
Ouăle de găină sunt clasificate ca ouă dietetice şi de consum datorită terme-
nului de păstrare, calităţii şi greutăţii lor. Ouăle dietetice sunt ouăle cu greutatea
nu mai mică de 54 g, care sunt folosite în alimentaţie nu mai târziu de 7 zile de la
data producerii lor. Oul dietetic destinat realizării pe piaţă cu o durată mai mare
de 7 zile trece în categoria ouălor de consum.
Ouăle de consum, în dependenţă de modul şi termenul de păstrare, se cla-
sifică în ouă proaspete şi ouă păstrate în frigider. Ouăle proaspete sunt ouă păs-
trate la temperatura de 1+ 20C nu mai mult de 25 de zile după obţinere, iar ouăle
proaspete păstrate în frigider au termen de păstrare nu mai mare de 120 de zile
în condiţii de frigider.
Ouăle dietetice şi de consum se clasifică, în dependenţă de greutate, în trei
categorii:
- Ouă selectate (măşcate);
- Categoria I-a;
- Categoria a II-a.
Dezavantajul metodelor de producere a ouălor este fisurarea în masă a cojii
minerale (spargerea cojii minerale). La fabricile avicole de producere a ouălor
raportul mediu de ouă fisurate constituie 8-10% din totalul de ouălor produse
(7,5-8,0 miliarde ouă anual).
Printre numeroşii factori care influenţează asupra apariţiei fisurării cojii mi-
nerale a ouălor se enumeră imperfecţiunea utilajului tehnic, instalarea şi folosi-
rea inadecvată a utilajului.
Fisurarea în masă este observată datorită imperfecţiunii constructive a pla-
sei cuştilor în care se întreţin găinile ouătoare, incorectitudinea unghiului plasei
cuştii în partea şinei de colectare a ouălor şi altele.
Cel mai frecvent coaja minerală a ouălor se fisurează la rostogolirea ouălor
pe banda de colectare sau pe masa de acumulare a ouălor.
Ouăle sunt colectate şi sortate manual, folosindu-se instalaţii speciale pe par-
cursul a 24 de ore de la depunerea lor. La sortare, ouăle se apreciază după unifor-
mitatea cojii minerale, starea albuşului şi gălbenuşului, diametrul camerei de aer
prin intermediul ovoscopiei ouălor. Oule care nu corespund cerinţelor stabilite nu
sunt admise pentru realizare în reţeaua de desfacere.

407
 În reţeaua comercială nu se admite pătrunderea ouălor cu coaja minerală
murdară şi ouă cu defecte. Pe coaja minerală se exclude prezenţa urmelor de sân-
ge şi dejecţii.
Ouăle cu coaja minerală murdară şi încărcătură bacteriană sporită sunt spă-
late folosindu-se aparate speciale şi preparate sintetice de spălat, permise pentru
folosire de către Ministerul Sănătăţii.
Ouăle destinate consumului şi ouăle destinate păstrării îndelungate în frigide-
re nu se admit a fi spălate.
Pentru prelucrarea industrială sunt folosite ouăle cu coajă minerală deformată,
dar curată, fără semne de scurgere, ouă cu coajă minerală deformată şi membrană
cochilieră cu semne de scurgere cu condiţia păstrării gălbenuşului. Asemenea ouă
sunt păstrate nu mai mult de 24 de ore (înafara zilei de obţinere a ouălor), şi se
prelucrează la fabricile avicole în corespundere cu regulile de igienă stabilite.
Folosirea ouălor este dependentă de sezon, iar păstrarea îndelungată se reflec-
tă negativ asupra calităţii lor şi este nedorită.
Starea inadecvată a drumurilor, a cofrajelor de utilizare multiplă duce la ace-
ea, că multe loturi de ouă dietetice se transformă în ouă sparte şi resturi tehnice,
acest raport de ouă constituind circa 4%.
Din cele mai răspândite produse din ouă prelucrate sunt cele îngheţate şi us-
cate. Producerea lor permite lichidarea pierderilor de ouă legată de păstrarea în-
delungată.
Produsele din ouă îngheţate şi uscate sunt pe larg folosite în industria ali-
mentară. Ca produse obţinute în urma prelucrării ouălor sunt melanjul şi praful
de ouă.
Melanjul este îngheţat în vase cu volum de 2,8; 4,5 şi 8 kg. Melanjul în-
gheţat prezintă o masă din granule, care uşor poate fi ambalată şi foarte uşor
dezgheţată.
Pentru obţinerea fainei de ouă se foloseşte tehnologia ce prevede uscarea
masei-ou. Denaturarea albuminei din ou are loc la temperatura de 52-600C.
La uscarea masei-ou are loc concentrarea substanţei, raportul procentual
de albumine, grăsime şi a conţinutului de apă. Norma aproximativă de obţinere
a fainei de ou cu umiditate de 17% constituie 27,4% din masa-ou folosită. În
acest produs se conţin componenţi preţioşi: albumină, grăsime, săruri minerale,
vitaminele A, D, E şi B.
Făina proaspătă de ou are culoare galben-deschisă, consistenţă omogenă,
fără conglomerări. Făina de ou poate fi păstrată o perioadă îndelungată de timp
fără schimbări esenţiale în condiţii optimale de păstrare la temperatura de +20C
şi umiditatea aerului de 80%. Durata de păstrare a fainei de ou este de doi ani.

408
 Tendinţa de bază în dezvoltarea liniilor pentru producerea melanjului şi
fainei de ouă constă în crearea sistemelor care permit reformarea tehnologiilor
în corespundere cu cerinţele înaintate.
Prelucrarea cărnii de pasăre. Standardele pentru prelucrarea carcaselor
de pasăre prevăd obţinerea de carcase:
- eviscerate;
- semieviscerate;
- neeviscerate.
Carcasele eviscerate sunt carcasele la care au fost înlăturate toate organele
interne, capul, gâtul fără piele şi membrele. Grăsimea internă din partea interi-
oară a abdomenului nu se înlătură. Se permite eliberarea carcaselor eviscerate
cu pulmoni şi rinichi.
Carcasele eviscerate cu setul de organe interne şi gât sunt carcasele în cavi-
tatea cărora se introduce setul de organe interne prelucrate (ficat, inima, stomacul
muscular) şi gâtul, ambalate în ambalaj special, prevăzut în standard. Producerea
carcaselor eviscerate este mai eficientă din punct de vedere economic, deoarece
spre realizare produsele sunt mai pregătite pentru prelucrarea culinară.
Carcasele semieviscerate sunt carcase la care au fost înlăturate intestinele
cu cloaca, stomacul glandular şi oviductul.
Carcasele neeviscerate au înlăturate doar organele interne.
Tehnologia de prelucrare a carcaselor prevede următoarea schemă tehnologică:
- contenţia păsărilor;
- transportarea;
- abatorizarea;
- prelucrarea carcaselor.
Cel mai vulnerabil segment al tehnologiei de sacrificare a păsărilor este
contenţia păsărilor. Această operaţie constituie 25-45% din cheltuielile de mun-
că din totalul de cheltuieli pentru producerea cărnii de pui broiler.
Abatorizarea şi prelucrarea păsărilor are loc folosindu-se linii mecanizate
şi automatizate cu capacitate de prelucrare de la 500 până la 20.000 de carcase/
oră. Asemenea volum de prelucrare a păsărilor poate fi realizat prin folosirea
utilajului înalt productiv şi automatizarea maximă a operaţiunilor tehnologice.
Recepţia păsărilor pentru sacrificare se efectuează în baza evidenţei numă-
rului de păsări şi greutăţii corporale.
După abatorizarea şi prelucrarea păsărilor, neprelucrate rămân 28-30% din ma-
teria primă necomestibilă aşa ca: cap, intestine, membre, cuticule, sânge şi penaj.
Din resturi de abator se prepară făină de carne, făină de sânge, grăsime
tehnică şi altele.

409
 Făina de carne-sânge conţine 52-58% de proteină şi are un conţinut înalt de
energie metabolică şi aminoacizi.
Digestibilitatea fainei de carne-sânge este de 68-88%.
Resturile de abator sunt prelucrate prin două metode de bază: umedă şi
uscată. Metoda umedă este mai puţin efectivă. În ţările europene, resturile de
abator se valorifică la uzine specializate. La aceste uzine sunt construite linii
separate pentru producerea fainei din carne, sânge şi pene. Mai eficientă este
prelucrarea subproduselor în cadrul fabricilor avicole, deoarece sunt excluse
cheltuielile pentru transportare.
Prelucrarea producţiei de pene. Din totalul de pene, obţinut la sacrifica-
rea păsărilor, doar o parte neînsemnată (30%) este prelucrată pentru obţinerea
confecţiilor din puf şi pene. Cealaltă parte (70%) de pene este folosită pentru
fabricarea fainei din pene. Luându-se în consideraţie, că cererea la produsele
din puf şi pene creşte şi sortimentul lor creşte necontenit, nu este posibil de a
recunoaşte normal acel fapt, că avicultura se dezvoltă în favoarea păsărilor de
uscat, şi nu şi a palmipedelor, deoarece doar în urma exploatării palmipedelor se
obţine cel mai valoros puf şi pene.
Materia primă puf-pene este obţinută la sacrificarea păsărilor după prelucra-
rea carcaselor. Tehnologia de obţinere a pufului şi penelor prevede deplumarea
de pe pasăre, spălarea în secţia de prelucrare, deshidratarea preventivă, spălarea,
centrifugarea în scopul înlăturării umidităţii, uscarea, ambalarea şi transportarea.
Ambalarea penelor şi pufului se efectuează în saci cu capacitate de 15-20 kg.
La fabricile avicole se efectuează prelucrarea primară a penelor şi pufului după
ce se transportă la întreprinderile de prelucrare, unde se pregătesc diverse obiecte.
Valoare prezintă penele şi puful de gâscă, care posedă calităţi înalte de ter-
moizolare. Obţinerea pufului de gâscă se poate efectua prin colectarea lui pe viu.
Actualmente obţinerea pufului pe viu se practică pe larg în Ungaria, Bulgaria,
Germania şi alte ţări. La o colectare se poate obţine până la 500-600 g de puf şi
pene, fără a dăuna productivitatea păsărilor. Cererea înaltă la acest produs pe piaţa
mondială face ca acest tip de produs să fie eficient din punct de vedere economic.
Utilizarea dejecţiilor. Utilizarea găinaţului de pasăre, actualmente, este
studiată în contextul protecţiei mediului înconjurător, deoarece problema este
legată de pericolul colectări resturilor la întreprinderile avicole şi poluarea me-
diului înconjurător. Cantitatea de găinaţ, obţinută la o fabrica avicolă anual, poa-
te influenţa asupra balanţei ecologice a naturii.
De la 1000 de găini ouătoare, pe parcursul perioadei de exploatare, se obţi-
ne, în medie, 45 t de găinaţ cu conţinut de apă de 75%.

410
 Găinaţul de pasăre conţine toate substanţele necesare pentru plante, totoda-
tă, poluează mediul ambiant, deoarece este concentrat pe o suprafaţă limitată.
Practica mondială are un şir de soluţii pentru această problemă ecologică,
însă nici una din ele nu este perfectă.
Găinaţul de pasăre este colectat în urma întreţinerii păsărilor pe aşternut
permanent şi în baterii cu cuşti.
Cercetările au arătat, că aşternutul permanent este o sursă valoroasă de sub-
stanţe nutritive. Compoziţia chimică a aşternutului se schimbă în dependenţă
de termenul de utilizare. În aşternutul păstrat în încăpere mai mult de 60 de zile
creşte conţinutul de proteină până la 20%, sporeşte conţinutul de substanţe mi-
nerale, iar conţinutul de celuloză scade.
Metoda de bază a utilizării găinaţului este transportarea lui pe teren în ca-
litate de îngrăşământ după păstrare timp de 6-10 luni, cu scopul dezinfectării
termice.
La utilizarea găinaţului, obţinut în urma întreţinerii păsărilor în baterii cu
cuşti, sunt folosite diferite măsuri.
Cea mai simplă soluţionare a problemei este stocarea găinaţului în depozite
la fabricile avicole şi transportarea lui pe terenurile agricole fără diluare cu apă,
însă s-a constat, că această metodă duce la pierderile de azot până la 50%.
Metoda îmbogăţirii solului cu găinaţ în urma aratului la adâncime de 55-56
cm este mai eficientă şi se foloseşte odată în 6-8 ani.
Prelucrarea găinaţului la fabricile avicole trebuie să devină o parte compo-
nentă a tehnologiilor de producere a produselor avicole.

411
 Capitolul VII. PARTICULARITĂŢILE Tehnologiilor
CREŞTERII ovinelor şi caprinelor

7.1. Importanţa, particularităţile biologice şi morfo-productive

ale ovinelor
Ovinele reprezintă o specie de animale domestice cu mari flexibilităţi bi-
ologice, tehnice şi economice, în sprijinul acestei afirmaţii existând mai multe
argumente, concretizate în capacitatea ovinelor de a utiliza eficient resursele
furajere sărace de pe terenurile accidentate, posibilitatea integrării lor în forme
şi sisteme diferite de creştere, contribuind la fondul produselor animaliere (car-
ne, lapte, lână, piei şi pielicele), iar dezvoltarea oviculturii se efectuează fără
investiţii prea mari.
Creşterea şi exploatarea ovinelor este o activitate practicată pe toate con-
tinentele şi în majoritatea ţărilor. Creşterea ovinelor s-a bucurat de o deosebită
importanţă de-a lungul timpului datorită particularităţilor biologice şi producti-
ve, precum şi diversităţii producţiilor obţinute de la ovine. Ovinele posedă însu-
şiri biologice importante, atât pentru răspândirea lor în zonele unde se practică
agricultura, cât şi din punct de vedere al economiei producerii produselor va-
loroase alimentare şi a materiei prime pentru mai multe domenii ale industriei.
Vom menţiona cele mai importante calităţi ale ovinelor.
Datorită conformaţiei botului, mobilităţii buzelor, formelor dinţilor, struc-
turii organelor digestive, ovinele, în funcţie de specificul raselor şi particulari-
tăţile lor morfo-productive, utilizează cel mai eficient atât resursele ieftine de
furaje de pe păşuni naturale, cât şi reziduurile din fitotehnie şi ale industriei de
prelucrare a materiei prime agricole. În cazul deficitului de proteine în furaje,
ovinele, ca animale rumegătoare, pot folosi sursele neproteice de azot, ceea ce
sporeşte digestibilitatea furajelor ingerate. Ovinele s-au adaptat bine la parcur-
gerea distanţelor mari în căutarea hranei (tehnologia clasică de transhumanţă
practicată în multe ţări şi regiuni geografice).
Datorită rolului protector al învelişului pilos, ovinele posedă rezistenţă spo-
rită la condiţiile aspre de climă, atât în zonele aride şi semiaride, cât şi în zonele
cu temperaturi joase, cu excepţia regiunilor cu umiditate sporită a aerului din zo-
nele polare ale tundrei. Aceasta este foarte convenabil economic, fiind necesare
puţine investiţii la construcţia diferitor tipuri de adăposturi pentru întreţinerea
ovinelor.
Comparativ cu bovinele, prolificitatea la ovine este mai mare, iar durata
gestaţiei mai mică, ceea ce permite obţinerea a două fătări pe ani la creşterea
raselor specializate pentru producţia intensivă de carne, produs alimentar mult

412
solicitat de consumatori. În condiţii bune de alimentaţie, tineretul ovin are o
viteză mare de sporire a greutăţii corporale, ceea ce favorizează creşterea inten-
sivă a tineretului cu folosirea furajelor din perioada de vară, ieftine în perioada
de vegetaţie a plantelor furajere.
În ultima perioadă, au crescut preferinţele consumatorilor pentru carnea de
ovine şi pentru produsele lactate preparate din lapte de oaie, acest fapt datorân-
du-se atât tradiţiilor alimentare, deficitului de proteină de origine animală din
alimentaţia omului, pe plan mondial, cât şi a însuşirilor nutritive deosebite ale
acestor produse.
Multitudinea produselor ovicole, consumul redus de energie la producţia
unor unităţi de lapte şi carne, faptul că ovinele consumă mari cantităţi de furaje
de origine vegetală, în deosebi iarba de pe păşune, creşterea ovinelor nu face
concurenţă omului, ca, de exemplu, păsările şi porcinele care consumă multe
concentrate, conferă creşterii ovinelor caracterul unei activităţi rentabile, dura-
bile şi de certă perspectivă.
În actuala conjunctură economică internă şi internaţională, precum şi în
perspectiva dezvoltării creşterii ovinelor în lume şi la noi în ţară este necesară
reevaluarea posibilităţilor de dezvoltare a producţiilor obţinute, în scopul renta-
bilizării exploataţiilor zootehnice. Se impune creşterea producţiilor de carne şi
de lapte la toate rasele omologate în Republica Moldova, ceea ce asigură spori-
rea eficacităţii producerii produselor ovicule.
Apreciind avantajele economice ale creşterii ovinelor, în special în dome-
niul producţiei de carne, lapte, lână şi secundar ale celorlalte produse obţinute de
la această specie, numeroase ţări fac eforturi deosebite pentru înmulţirea efecti-
velor şi a creşterii producţiilor acestora.
Conform datelor FAO, creşterea ovinelor, pe plan mondial, s-a dezvoltat mai
puţin prin creşterea numerică a efectivelor şi mai mult prin sporirea producţiilor
pe cap de oaie exploatată, atât în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, în
special în cele din Uniunea Europeană, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.
Creşterea ovinelor, ramură importantă a zootehniei, cu mari tradiţii în Re-
publica Moldova, trebuie sa fie orientată în scopul realizării unor producţii ba-
zate pe cerinţele pieţei şi, în acelaşi timp, să fie favorabilă mediului înconjurător,
în funcţie de particularităţile biologice ale raselor.
În prezent, există o bază biologică propice pentru exploatarea mixtă a ovi-
nelor, datorită cerinţelor foarte mari ale pieţei pentru produsele obţinute de la
ovine, perspectiva apropiată indicând o dezvoltare majoră a raselor specializate
pentru producţia de lapte şi carne, precum şi cu producţii mixte, dintre care cele
mai importante sunt cele de lapte-carne şi carne-lapte.

413
 Preocupările crescătorilor de ovine trebuie să fie orientate către sporirea şi
îmbunătăţirea calităţii cărnii la ovine şi pentru sporirea cantităţii şi calităţii lap-
telui, aceasta putându-se realiza prin crearea unor rase, populaţii şi linii de ovine
specializate pentru producţia de carne sau lapte, fără a se neglija producţia de
lână sau pielicele, concomitent cu aplicarea selecţiei la rasele existente în Repu-
blica Moldova şi prin îmbunătăţirea tehnologiilor de creştere şi exploatare.
Stabilirea raportului între diferitele producţii şi al limitelor între care acestea
se pot mări, fără a prejudicia echilibrul fiziologic, constituie problema majoră de
însemnătate practică, pentru sporirea rentabilităţii în domeniul creşterii ovinelor.
În condiţiile integrării Republicii Moldova la cerinţele Uniunii Europene,
este absolut necesară accelerarea sporirii progresului tehnico-ştiinţific în toate
ramurile zootehniei, care asigura sporirea calităţilor şi competitivităţii produse-
lor animaliere pe baza ameliorării calităţilor biologice, sporirii potenţialului pro-
ductiv al raselor de animale domestice şi prin utilizarea tehnologiilor avansate.
Noile orientări tehnologice se fundamentează pe îmbinarea criteriului economic
cu criteriul energetic, costul energiei determinând şi modificări în tehnologia
producerii şi utilizării resurselor furajere.
Pentru eficientizarea exploataţiilor de ovine se urmăreşte şi ridicarea cali-
tăţii produselor obţinute cu scopul de a deveni competitive la export. Calitatea
produselor este în raport cu valoarea de întrebuinţare a produselor, de proprietă-
ţile lor fizice şi chimice.
Concomitent cu creşterea produselor de ovine, trebuie să se urmărească în
permanenţă îmbunătăţirea metodelor de furajare, conservare a furajelor, valori-
ficarea superioară a furajelor, care să asigure mărirea gradului de digestibilitate
al acestora, elaborarea raţiilor furajere în funcţie de cerinţele nutriţionale şi a ca-
pacităţii de ingestie a diferitelor categorii de ovine, scăderea costurilor realizate
pentru întreţinerea şi, în special, cu hrănirea acestor animale în vederea creşterii
eficienţei economice.
Parametrii tehnici pe care trebuie să-i atingă exploataţiile de ovine trebuie
să sporească, pentru obţinerea unui profit net corespunzător, acţiune ce trebuie
să fie dublată de creşterea dimensiunilor exploataţiilor crescătoare de ovine şi
aplicarea unor tehnologii integrate, moderne şi eficiente, precum şi dotarea cu
maşini şi echipamente adecvate, pentru obţinerea, prelucrarea, depozitarea şi
valorificarea, la indicatori calitativi superiori ai produselor ovicule.
Evoluţia efectivelor şi produselor de ovine. Pe plan mondial, creşterea
ovinelor este o ramură importantă a sectorului zootehnic. Situaţia acestei ra-
muri, nivelul de productivitate a raselor de ovine şi eficacitatea economică a

414
producerii produselor de ovine pe diferite continente şi ţări depinde de gradul
de dezvoltare a economiei naţionale, acţiunile de ameliorare, reproducţie şi ali-
mentaţie a ovinelor. Din analiza evoluţiei efectivelor de ovine pe o perioadă mai
îndelungată a producerii principalelor produse, ca: lâna, laptele, carnea, se pot
trage concluzii referitor la situaţia şi tendinţele dezvoltări ramurii, iar crescătorii
de ovine se vor orienta mai bine spre necesitatea investiţiilor referitor la crearea
fermelor moderne şi obţinerea principalelor produse solicitate de consumatori şi
întreprinderile de prelucrare a materiei prime agricole (tabelele 77-80).
Cel mai mare efectiv de ovine există în ţările Asiatice – 451299 mii de
capete, inclusiv în China – 128557 mii, India – 65717 mii, Iran – 53800 mii,
Pakistan 27432 mii de capete. Pe plan mondial, în anii 1995-2009, efectivele de
ovine au rămas la acelaşi nivel, în ţările economic dezvoltate şi în curs de dez-
voltare, pe continentul African, în America Centrală şi Asia numărul de ovine a
sporit, iar în Europa, inclusiv Uniunea Europeană, America cu excepţia America
Centrală, Oceania au diminuat. În Oceania, cele mai multe ovine se cresc în
Australia şi Noua Zeelandă. În Republica Moldova, efectivele de ovine au fost
în permanentă reducere, iar în 2008 şi 2009 au rămas, practic, la acelaşi nivel cu
o tendinţă spre majorare. În perioada analizată schimbări esenţiale au avut loc la
producerea lânii (tabelul 78).
În ansamblu pe plan mondial şi în majoritatea continentelor, în anii 1995-
2009, s-a redus producerea lânii. Cele mai majore reduceri (aproape de două
ori) au avut loc în ţările din America de Nord şi Oceania. Producerea lânii s-a
majorat în ţările în curs de dezvoltare şi în cele de pe continentul Asiatic, iar în
ţările Africane, din 1995 până în 2007, producţia lânii s-a micşorat, apoi, până
în 2009, s-a produs o creştere uşoară.
În Republica Moldova, în ultimii 15 ani, producerea lânii a fost în perma-
nentă reducere, iar lâna grosieră, obţinută de la ovinele Karakul, practic, nu are
valoare comercială şi nu este solicitată pentru prelucrare industrială. Din toate
ţările lumii, cele mai mari cantităţi de lână se produc în Australia (370,6 mii
tone), China (364 mii), Noua Zeelandă (179,2 mii), Iran (74,7 mii), Maroc (55,0
mii), Sudan (54,0 mii), India (40,0 mii tone).

415
 Tabelul 77
Evoluţia efectivelor de ovine pe plan mondial
Efectiv de ovine, mii capete 2009 la
Continentele 1995 2000 2006 2007 2008 2009 1995,%
Total mondial 1075545 1058833 1099824 1100289 1089720 1077267 100,2
Africa 212823 245505 281693 286999 289923 294473 138,4
Asia 412799 414243 454790 457656 456167 451299 109,3
Europa, total 178290 146691 137050 136371 134604 132402 74,3
Uniunea
128243 122671 109540 107908 104434 102293 79,8
Europeană
America de
9628 7846 7143 7019 6795 6575 68,3
Nord
America
6748 6317 7824 8073 8390 8440 125,1
Centrală
America de Sud 83826 74417 77007 76919 76706 75938 90,6
America total 101941 91565 95149 95075 94985 93954 92,2
Oceania 169693 160828 131142 124187 114041 105139 62,0
Ţările economic
123659 113666 140833 146891 154886 159759 129,2
dezvoltate
Ţările în curs de
123190 144676 166984 170585 174905 180013 146,1
dezvoltare
R. Moldova 1411 930 818 835 754 762 54,0

Tabelul 78
Evoluţia producerii lânii pe plan mondial
S-a produs lână nespălată, tone 2009 la
Continentele
1995 2000 2006 2007 2008 2009 1995,%
Total mondial 2578944 2311148 2209125 2170543 2114324 2044270 79,3
Africa 217328 205093 207793 205902 217276 221692 102,0
Asia 727847 719209 855700 849175 851567 850746 116,9
Europa, total 351769 257146 247707 259651 257206 257000 73,1
Uniunea
223279 196685 175768 186718 183396 181525 81,3
Europeană
America de
30345 22150 17771 17191 16320 15280 50,4
Nord
America
4055 4176 4312 4519 4361 3140 77,4
Centrală
America de Sud 229499 175174 164416 165676 162440 146569 63,9
America total 263899 201500 186499 187386 183121 164989 62,6
Oceania 1018100 928200 711426 668429 605154 549843 54,0
Ţările economic
202505 157303 174154 181837 187612 193217 95,4
dezvoltate
Ţările în curs de
81166 88887 92868 88174 95566 98429 121,3
dezvoltare
R. Moldova 2924 2067 2170 2145 2021 1996 68,3

416
 De menţionat, că Australia se situează pe primul loc nu numai la categoria
producerii lânii, dar şi la calitatea acestui product şi productivitatea de lână a
ovinelor. Altă situaţie există la producerea laptelui de oaie (tabelul 79) şi a cărnii
de ovine (tabelul 80), care, actualmente, din punct de vedere economic, au de-
venit cele mai importante produse ale ovinelor.
Sporirea producerii laptelui de oaie în ţările de pe majoritatea continentelor,
în ansamblu pe glob, în ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare demon-
strează importanţa acestui produs alimentar pentru satisfacţia cerinţelor crescân-
de de produse alimentare de origine animală a consumatorilor.
Creşterea mai mare a producţiei de lapte în ţările economic dezvoltate com-
parativ cu restul ţărilor, după părerea noastră, se datorează activităţilor de ame-
liorare pentru sporirea producţiei de lapte a ovinelor. De menţionat, că în ţările
din America de Nord şi Centrală şi din Oceania nu există practica de muls oile,
din care cauză lipsesc datele statistice în baza de date ale FAO, care nu s-au
prezentat în tabel.
Tabelul 79
Evoluţia producerii laptelui de oaie pe plan mondial
S-a produs lapte, tone 2009 la
Continentele
1995 2000 2006 2007 2008 2009 1995, %
Total mondial 7986471 8084321 9268689 9137173 9118093 9246922 115,8
Africa 1498793 1634350 1990437 1905626 1942655 1988306 132,7
Asia 3576183 3533965 4143754 4137466 4027030 4074473 113,9
Europa total 2866020 2880886 3098878 3058410 3110502 3145396 109,7
Uniunea
2631756 2696824 2882517 2861371 2913813 2951086 112,1
Europeană
America de
- - - - - - -
Nord
America
- - - - - - -
Centrală
America de
45474 35120 35620 35670 37905 38746 85,2
Sud
America total 45474 35120 35620 35670 37905 38746 85,2
Oceania - - - - - - -
Ţările
economic 540546 627162 689308 685861 750098 790175 146,2
dezvoltate
Ţările în curs
1322598 1494098 1686526 1598231 1657618 1731486 130,0
de dezvoltare
R. Moldova 8388 13932 19885 20684 21618 22800 271,9

417
 Din ţările lumii, cel mai mult lapte de oaie produc China (1150 mii tone),
Grecia (780 mii), România (600,4 mii), Italia (599,5 mii), Iran (557 mii), Spania
(506,7 mii tone).
În Republica Moldova, producţia de lapte, conform datelor prezentate la
FAO, a sporit mai mult de 2,7 ori. Considerăm, că datele prezentate pot fi nerea-
le. Informaţia referitor la producerea cărnii de ovine se prezintă în tabelul 80.
Tabelul 80
Evoluţia producerii cărnii de ovine pe plan mondial
S-a produs carne, tone 2009 la
Continentele 1995 2000 2006 2007 2008 2009
1995,%
Total mondial 7208876 763474 8153154 8442271 8258722 8240029 114,3
Africa 982912 1105737 1266865 1273671 1238553 1260474 128,2
Asia 2996554 3517238 4044196 4246635 4126804 4293533 143,3
Europa, total 1612242 1412853 1271055 1264891 1197052 1138100 70,6
Uniunea
1241933 1200255 1037470 1019875 945776 877698 70,7
Europeană
America de
140774 118935 101230 99695 98253 97263 69,1
Nord
America
32486 34673 49227 49948 52691 55143 169,7
Centrală
America de
284279 252828 244212 240405 242649 247441 87,0
Sud
America,
462525 414565 403152 400266 404307 411086 88,9
total
Oceania 1154641 1213079 1167885 1256807 1292004 1136836 98,5
Ţările
economic 767902 702764 760009 814990 854148 911736 118,7
dezvoltate
Ţările în curs
456516 532899 604861 615700 621531 650213 142,4
de dezvoltare
R. Moldova 3228 3200 2339 2300 2166 3000 92,9

Carnea de ovine este un produs mult solicitat de consumatori în majoritatea

ţărilor, ceea ce explică sporirea acestui produs, pe plan mondial din 1995 până
în 2009, cu 14,3%, în Asia – cu 43,3%, în Africa – cu 28,2%, în America Cen-
trală – cu 69,7%, în ţările în curs de dezvoltare – cu 42,4%, în ţările economic
dezvoltate cu 18,7%. Totodată, în aceiaşi perioadă, s-a diminuat producţia cărnii
de ovine în ţările din America şi Europa. În Oceania, producţia a devenit aproa-
pe constantă. Cantităţi mari de carne în 2009, au produs China (2090 mii tone),

418
Australia (658,4 mii), Noua Zeelandă (478,4 mii), Iran (350 mii), Anglia (302,6
mii tone). În Republica Moldova acest produs s-a redus cu 7,1%.
În favoarea dezvoltării ramurii creşterii ovinelor este şi faptul că în perioada
restructurării agriculturii Republicii Moldova şi trecerii la economia de piaţă după
anul 1990 această ramură a avut mai puţin de suferit comparativ cu creşterea bo-
vinelor şi porcinelor. Populaţia din ţara noastră, în toate timpurile, a preferat creş-
terea ovinelor şi folosirea lactatelor în toate categoriile de gospodării private. Prin
urmare, se cer mai puţine investiţii pentru restabilirea numerică a ovinelor, creării
unor exploataţii profitabile în condiţiile sectorului privat din mediul rural.
Scopul selecţiei – crearea unui tip nou de ovine Karakul, care să îmbine în sine
masa corporală mare (cu aptitudini de carne), producţia de lapte sporită, calităţile bune
de pielicică cu rezistenţa sporită la condiţiile de mediu ale Republicii Moldova.
Originea ovinelor. Din punct de vedere filogenetic, se presupune că genul
Ovis face parte din clasa mamiferelor ordinul Ungulate, subordinul paracopitate,
grupa rumegătoare, familia Cavicorne, subfamilia Ovideae. Se consideră, că cel
mai îndepărtat strămoş al ovinelor este Coryphodonul, din care provin toate ma-
miferele actuale Ungulate.
Din studierea particularităţilor anatomo-morfologice, cum ar fi forma şi mă-
rimea coarnelor, cozii, învelişul pilos s-a ajuns la concluzia că formele actuale de
ovine au origine polifiletică, provenind în principal, din Muflonul european şi asi-
atic, Arkarul sau oaia de stepă şi Argalul, răspândit în Asia Centrală, Tibet şi Kam-
ceatka. Domesticirea a avut loc cu circa 10-12 mii de ani în urmă. Actualmente,
careva strămoşi ai ovinelor se mai întâlnesc în unele zone montane.
Principalele particularităţi morfologice, economice şi productive sunt
următoarele:
1. Ovinele sunt animale domestice excelent acomodate pentru păşunat. Con-
formaţia buzelor şi dinţilor permit cea mai bună utilizare a plantelor de pe păşune
la cea mai mică distanţă de sol, inclusiv a unor forme de vegetaţie care nu pot fi
folosite de alte specii de animale domestice cu excepţia caprinelor.
2. Ca animale rumegătoare au un aparat digestiv care permite o mai bună
valorificare a furajelor grosiere şi a reziduurilor fitotehnice cu conţinut sporit de
celuloză, precum şi substanţe azotate de origine neproteică.
3. Au membrele bine dezvoltate ce le permit deplasarea la mari distanţe în
căutarea hranei (transhumanţă pastorală folosită în multe ţări).
4. Datorită dezvoltării bune a învelişului pilos au rezistenţă sporită la condiţi-
ile aspre de climă, fapt ce nu necesită investiţii mari pentru construcţia adăpostu-
rilor, comparativ cu bovinele, porcinele, păsările domestice.

419
 5. Se caracterizează cu longevitatea utilă a exploatării economice, care în
funcţie de rasă, tehnologia creşterii, tipul morfo-productiv, constituie 6-8 ani.
6. Durata scurtă a gestaţiei (145-155 de zile) permite obţinerea a două fătări pe
an, ceea ce este foarte important pentru ovinele crescute pentru producţia de carne.
7. Tineretul ovin are o capacitate sporită de creştere în primele luni de
viaţă, ceea ce permite creşterea intensivă şi producerea cărnii cu consum mi-
nim de furaje la o unitate de spor zilnic în greutate, obţinerea cărnii cu conţi-
nut mic de grăsimi, recomandată ca produs alimentar dietetic.
8. Ovinele mature au o capacitate pronunţată de depunere a unor cantităţi
de grăsime în calitate de rezervă pentru întreţinerea organismului în perioade-
le anului cu rezerve minimale de furaje pe păşune, ceea ce este caracteristic
pentru zonele aride şi semiaride, unde nu se pot creşte alte specii de animale
de fermă.
9. După tipul morfo-productiv, ovinele, comparativ cu alte specii de ani-
male de fermă, asigură producerea celei mai mari diversităţi de produse ali-
mentare şi materie primă. Ele se caracterizează ca animale producătoare de
lână, carne, lapte, piei şi pielicele, blănuri şi seu (grăsime alimentară).

7.2. Rasele de bază ale ovinelor

Domesticirea ovinelor a avut scopul principal de a obţine carne, lapte şi
blănuri. Concomitent cu dezvoltarea industriei textile apare necesitatea spori-
rii producţiei de lână a ovinelor, ceea ce a contribuit, în mod hotărâtor, la crea-
rea raselor pentru producţia de lână. Primele rase de oi cu lână fină s-au format
în Asia Mică, cu peste trei mii de ani î.e.n. prin mutaţie şi selecţie naturală a
ovinelor cu lână semifină.
Ulterior, aceste ovine s-au răspândit în Spania, Grecia, Italia şi alte ţări.
În Spania s-a efectuat selecţia şi s-a format primul tip de ovine cu lână fină,
uniformă, exportul căruia era strict interzis câteva sute de ani. După ridicarea
embargoului (anul 1760) din Spania, acest tip de ovine s-a răspândit în mai
multe ţări, din care s-au creat rase cu lână fină de tip Merinos, apoi apar şi rase
specializate pentru alte producţii, inclusiv cu producţii mixte.
Conform datelor FAO în toate ţările de pe glob se cresc mai mult de 1300
de rase de ovine, care se divizează în următoarele tipuri morfo-productive
specializate pentru producerea: lânii, laptelui, cărnii, pielicele-carne-lapte,
carne-blănuri şi carne-seu.
De la majoritatea raselor se obţin producţii mixte, fie carne-lapte, carne-
lapte-lână, lapte-carne-lână, pielicele-carne-lapte, blănuri-carne, piei-carne-
seu etc.

420
 Principalele rase de ovine, crescute în Republica Moldova, sunt: rasa Ka-
rakul pentru producţia de pielicele-carne-lapte şi rasa ţigaie pentru producţia
de lapte-carne-lână.
Caracteristica principalelor rase pentru producerea lânii. Cele mai
renumite rase pentru producţia lânii sunt: Merinosul Rambouilliet din Franţa,
Merinosul Rambouilliet american, Merinosul australian, Merinosul precoce
german, Merinosul precoce sovietic, Merinosul de Palas, Merinosul de Sta-
vropol şi alte rase. Rasele de ovine Merinos au cea mai mare producţie de lână
fină obţinută anual de la fiecare animal. Din această categorie fac parte rasele
cu lână fină (tip Merinos) şi semifină (ţigaie).
Un interes deosebit prezintă Merinosul de Palas – o rasă cu o producţie
mare de lână fină, iar în cadrul ei, în ultimul timp, s-au creat şi linii specializa-
te pentru producţia de carne şi lapte.
Rasa s-a creat la Institutul de Cercetări şi Producţie pentru Ovine şi Ca-
prine de la Palas-Constanţa. Ovinele din rasa Merinosul de Palas au o confor-
maţie corporală armonioasă, cu un format mezomorf, sunt masive, greutatea
corporală medie a oilor adulte fiind de 64 kg cu limite de 48-96 kg, la berbeci
– 102 (85-154) kg (V. Taftă, 2008) şi producţia de lână a oilor şi berbecilor
respectiv, 6-7 şi 12-14 kg.
Lâna are fineţea de 21-22 de microni, lungimea relativă 7,5 la oi şi 9,3 cm
la berbeci. Producţia de lapte pe întreaga perioadă de lactaţie de 128 de zile
constituie 129 (111-140) kg la oile cu un miel şi 137 (74-193,6) kg la oile cu
fătări gemelare. Tineretul are o viteză mare de creştere, ajungând la vârsta de
9 luni a femelelor la 42 kg şi a masculilor la 52 kg.
De menţionat, că în Republica Moldova nu sunt omologate rase de ovi-
ne cu lână fină. În raioanele de sud se cresc ovine din rasa Ţigaie cu lână
semifină. S-au efectuat unele cercetări în vederea încrucişării rasei Ţigaie cu
Merinos, care au demonstrat, în final, pierderea calităţilor specifice lânii ţiga-
ie din care cauză s-a renunţat la astfel de încrucişări. Din aceste aspecte, s-a
considerat necesar de perfecţionat rasa Ţigaie în scopul sporirii producţiei de
lapte şi carne.
Lucrările de selecţie şi ameliorare a ovinelor s-au efectuat de către cerce-
tătorii Institutului Ştiinţifico-Practic de Biotehnologii în Zootehnie şi Medici-
nă Veterinară.
Activitatea de ameliorare a fost direcţionată la sporirea productivităţii
ovinelor locale ţigaie cu folosirea reproducătorilor din tipurile de ovine ţigaie
din Crimeea şi regiunea Azov. Pentru sporirea producţiei de lapte s-au efectuat

421
încrucişări ale ovinelor din tipul local ţigaie cu rasa Friză, iar, în final, s-a creat
tipul nou de ovine a rasei Ţigaie pentru producţia de lână-lapte-carne. Carac-
teristica ovinelor acestui tip la momentul aprobării se prezintă în tabelul 81.
Tabelul 81
Productivitatea ovinelor din nucleul de selecţie
Greutatea corporală, kg Producţia de lână, kg
Nucleul de ± la ± la
Cap. cerinţe la cerinţe
selecţie la aprobare cerinţe cerinţe
minime aprobare minime
minime minime
Berbeci
20 82,05±1,69 80,0 + 2,05 7,78±0,15 6,0 + 1,78
reproducători
Oi adulte 695 56,64±0,34 50,0 + 6,64 5,18±0,04 4,0 + 1,18
Berbecuţi la 12
30 63,47±1,11 45,0 + 18,47 7,29±0,79 6,0 + 1,29
-13 luni
Mieluşe la 12-13
275 48,12±0,22 40,0 + 8,12 5,46±0,04 4,5 + 0,96
luni

La momentul aprobării tipului nou, greutatea corporală a oilor adulte con-

stituia, în medie, 56,6 kg, a berbecilor – 82 kg, iar producţia de lână brută re-
spectiv a fost de 5,2 şi 7,8 kg, cu lungimea şuviţei de 15,2 cm. Tineretul, de
asemenea, avea o dezvoltare bună. Producţia de lapte pe 180 de zile de lactaţie
a constituit 126,3 kg, inclusiv după înţărcarea mieilor – 29,3 kg.
Caracteristica principalelor rase pentru producţia laptelui. Pentru pro-
ducţia laptelui se cresc mai multe rase de ovine, inclusiv cele specializate pentru
producţia de lapte, de carne şi cu producţii mixte: lapte-carne, carne-lapte-lână,
pielicele-lapte-carne. Din ovinele cu cele mai mari producţii de lapte putem
numi rasele: Friza, Lacaune şi Awassi.
Rasa Friza, originară din Germania (Ostfriesishes Milchschaf), are o pro-
lificitate de 225–250%, greutatea corporală – 50-55 kg la oi şi 95 kg la berbeci,
producţia medie de lapte – de 400 kg, recordul fiind de 1500 kg în 8-9 luni de
lactaţie.
Rasa Lacaune s-a format în regiunea Mont de Lacaune din masivul Cen-
tral al Franţei, are două tipuri de lapte şi de carne, greutatea oilor este de 45-60
kg, a berbecilor – de 80-100 kg, producţia medie de lapte este de 200-280 kg cu
grăsimea de 7-8% în 6 luni de lactaţie.
Rasa Awassi s-a creat în Israil şi este specializată în producţia de lapte şi
carne. Greutatea corporală a oilor este de 55-65 kg, a berbecilor – de 80-90 kg. În
medie, de la o oaie se obţine 250-300 kg de lapte timp de 6-8 luni de lactaţie.

422
 Producţia şi calitatea laptelui a unor rase crescute în SUA sunt prezentate în
tabelul 82 (după publicaţia W.J. Boylan, 1995).
Tabelul 82
Producţia de lapte a unor rase crescute în SUA
Producţia medie Conţinutul Conţinutul Conţinutul
Substanţă
Rasa (maximă) de lapte, de grăsime, de proteine, de lactoză,
uscată, %
kg % % %
Suffolk 69 (157) 6,7 5,9 4,7 18,1
Finnsheep 44 (100) 6,1 5,5 4,5 16,7
Targhee 62 (141) 6,9 5,9 4,8 18,4
Dorset 61(139) 6,3 5,7 4,5 17,2
Lincoln 53(121) 6,8 5,8 4,7 18,0
Rambouilliet 65(148) 6,6 6,1 4,9 18,3
Romanov 44 (100) 7,1 5,9 4,8 18,6
Outaouais 54(123) 7,3 6,1 4,6 18,7
Rideau 77(176) 6,6 5,8 4,8 18,0
Media 57(130) 6,6 5,8 4,7 17,9
W.J. Boylan menţionează, că în SUA şi Canada întreprinzătorii importă
ovine, embrioni şi material seminal ale rasei Friza Orientală (East Friesian).
Această rasă, originară din Germania, s-a acomodat bine la condiţiile locale din
America. De la aceste oi se obţine 450-500 kg de lapte cu conţinutul de grăsime
de 5,5-6,5% şi 5% proteină în 220-240 zile de lactaţie.
Tipul de lapte Palas s-a format începând din 1973 (autori dr. ing. I. Pău-
nescu, dr. ing. R. Răducu) prin încrucişarea rasei Palas-Constanţa mai întâi cu
rasa Awassi, apoi cu Friza importată din Germania.
Greutatea corporală a tineretului la vârsta de 6 luni constituie 22,7-26,7 kg la
femele şi 24,4-28,6 kg – la masculi (citat după C. Pascal, 2007). Producţia medie
de lapte în 225 de zile de lactaţie constituie 170 kg la oi primipare şi 180 kg – la
multipare, conţinutul mediu de grăsime este de 5,8%, iar de proteină – 6,56%.
Caracteristica principalelor rase pentru producţia de carne. Carnea de
oaie se produce de la toate rasele, indiferent de tipul morfo-productiv, dar cei mai
superiori indici ai producţiei de carne se obţin de la rasele specializate pentru aceas-
tă producţie, dar cel mai frecvent se cresc pentru producţia dublă carne-lână.
Rasele crescute pentru producţia de carne au precocitatea sporită şi viteza

423
mare de creştere care permite obţinerea sporului zilnic de 300-350 g de la tine-
retul crescut intensiv.
Cele mai renumite rase originare din Anglia şi crescute pentru carne-lână
sunt: Leicester, Romney-Marsh, Lincoln, Suffolk, Hampshire.
Oile din rasa Leicester au greutatea corporală de 85-110 kg, berbecii –
120-130 kg, randamentul la sacrificare constituie 55-58%.
Rasa Lincoln este una din cele mai masive. Greutatea corporală la oile
adulte din rasa Lincoln poate ajunge la 100-120 kg, la berbeci – la 135-140 kg,
iar tineretul crescut intensiv până la vârsta de un an poate avea greutatea de 95
kg şi randamentul la sacrificare de 55%. Masive sunt şi ovinele din rasa Hamps-
hire (femele – 75-85, masculii – 110-120 kg). Sporul mediu zilnic al tineretului
crescut intensiv deseori ajunge la 400 g, iar la vârsta de numai 4 luni poate avea
greutatea corporală până la 50 kg (C. Pascal, 2007).
Din rasele franceze crescute pentru carne-lână cele mai importante sunt Ile
de France, Texel, Merinos Soissonais, Mouton Charollais şi altele.
Greutatea corporală a oilor adulte din rasa Ile de France este cuprinsă între
70-90 kg, a berbecilor – 100-130 kg, sporul mediu zilnic a tineretului în primele
6 luni de viaţă constituie 250-300 g. Masive sunt şi ovinele din rasa Mouton
Charollais (80-100 kg femele şi 110-140 kg masculi), tineretul crescut intensiv
până la vârsta de 70 de zile pot atinge greutatea corporală de 24-27 kg, iar până
la 4 luni – la greutatea de 45 kg.
În Germania au fost create rase cu producţia mare de carne, din care cele
mai renumite sunt Merinolandschaf, Merinofleisch, German Texel şi altele. Indicii
greutăţii corporale şi a sporului mediu zilnic a tineretului crescut intensiv demon-
strează aptitudini mari ale producţiei de carne a raselor germane (tabelul 83).
Tabelul 83
Producţia de carne a raselor de ovine germane
Rasa
Specificare
Merinolandschaf Merinofleisch German Texel
Greutatea corporală femele, kg 70-85 70-80 70-80
Greutatea corporală masculi, kg 120-140 120-140 120-140
Sporul mediu zilnic a mieilor, g 300-400 350 450

Cele mai răspândite rase de ovine crescute pentru producţia de carne în

America sunt Cheviot, Dorset, Hampshire, N. County Cheviot, Montadale,
Oxford, Shropshire, Suffolk, Texel, Tunis, Southdown cu calităţi excelente ale
producţiei de carne.
Luând în consideraţie preferinţele consumatorilor şi cerinţele crescânde ale

424
pieţei internaţionale la carnea de oaie, în ultimii 40-50 de ani în cadrul unor rase
de ovine, care iniţial au fost create şi se creşteau pentru producţia de lână, au
fost create linii specializate pentru producţia de carne. Astfel, în rasa Merinos
de Palas, care a fost încrucişată cu rasa Ile de France, s-a creat linia pentru
producţia de carne cu următoarele caracteristici: greutatea mieilor la naştere –
4,5-5,5 kg, la vârsta de trei luni – 28-30 kg, la 5-6 luni – 35-40 kg, sporul mediu
zilnic – 300-320 g, femele adulte – 55-60 kg, berbeci – 90-100 kg.
Această linie este bine adaptată la condiţiile de creştere din sudul României
şi se poate folosi şi în Republica Moldova (C. Pascal, 2007). Conform datelor
Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Creşterea Ovinelor şi Caprinelor Pa-
las linia de Carne-Palas se aseamănă genetic în proporţie de 55,47% cu rasa Ile
de France şi 39,83% cu rasa Merinos de Palas. Linia este competitivă pe plan
internaţional şi poate fi omologată ca o nouă creaţie a institutului.
Caracteristicile liniei:
• sporul mediu zilnic – îngrăşare intensivă – 300-320 g;
• greutate la vârsta de 150 de zile – 38-48 kg;
• randament la sacrificare – 50%;
• carcase de calitate – clasele U şi R din grila europeană SEUROP.
Linia poate fi folosită pentru producerea berbecilor terminali necesari în
programele de hibridare care au ca obiectiv principal obţinerea de miei îngră-
şaţi, competitivi pe piaţa Uniunii Europene. Din această linie se livrează anual
reproducători şi material seminal crescătorilor interesaţi de creşterea producţiei
de carne la ovine.
Caracteristica principalelor rase pentru producţia pielicelelor. Pentru
producerea pielicelelor cea mai răspândită şi renumită este rasa Karakul (fig.
161). Din informaţiile arheologice se ştie că această rasă, creată în Asia Mijlocie
(Buhara, Turchestanul de West), era cunoscută cu circa 1400 ani î.e.n. De la
ovinele Karakul se obţine carne şi lapte, dar cea mai valoroasă şi importantă este
producţia de pielicele, care după culoare pot fi negre (arabi), brumării (shiraz),
cafenii (comor sau combar) şi albe.

425
 Majoritatea pielicelelor sunt de culoare neagră (90%), după care urmează
cele brumării (7-8%), iar restul colorate.

Figura 161. Miei Karakul

Rasa Karakul se creşte în mai multe ţări din Asia, Europa, Africa de Sud,
America de Sud şi America de Nord. Pielicele de o calitate mai inferioară se
produc de la rasa ţurcană răspândită în România, Republica Moldova, precum
şi metişii ei cu rasa Karakul.
Cercetătorii Institutului Ştiinţifico-practic de Biotehnologii în Zootehnie şi
Medicină Veterinară din Republica Moldova (N. Bogdanovici, I. Buzu şi alţii)
în baza ameliorării rasei locale ţuşca şi încrucişărilor cu rasa Karakul de tip
asiatic au creat tipul moldovenesc al rasei Karakul pentru producţia de pielicele-
lapte-carne.
Caracteristica productivităţii ovinelor adulte şi a tineretului crescut pentru
reproducţie obţinut în cercetările Institutului Ştiinţifico-Practic de Biotehnologii
în Zootehnie şi Medicină Veterinară din Republica Moldova şi prezentat pentru
aprobare se prezintă în tabelul 84.
Tipul nou de ovine Karakul Moldovenesc posedă însuşiri avantajoase
faţă de standardul rasei Karakul clasic, după masa corporală (producţia de car-
ne) – cu 45,1%, producţia de lapte – cu 53,2% şi cedând puţin după calităţile de
pielicică (ponderea pielicelelor de sortul I) – cu 15%.

426
 Scopul creşterii urmăreşte majorarea masei corporale, ameliorarea indicilor
de exterior, calităţilor de carne şi precocităţii tineretului, ameliorarea calităţilor
de pielicică şi sporirea producţiei de lapte.
Tabelul 84
Caracteristica producţiei ovinelor Karakul Moldovenesc
Berbeci Mioare
Specificare Berbeci Oi
18 luni 6 luni 18 luni

Masa corporală, kg 85-100 50-55 65-70 35-36 45-50

Descendenţi cu pielicica de sortul I, % 80-85 70-75 x x x
Producţia de lapte pe lactaţie, kg x 70-80 x x x
Randamentul la sacrificare, % x 50-54 x 47-48 x
Masa carcasei, kg x 30-32 x 16-17 x
Indici corporali, %: formatului 120 124 127 x 128
robusteţii 110 107 106 x 98
toracic 68 72 64 x 63
osaturii 14,8 16,3 12,8 x 13,0

Blănuri se obţin de la majoritatea raselor de ovine, dar cea mai renumi-

tă rasă specializată pentru această producţie este rasa Romanov din Federaţia
Rusă (fig. 162). Rasa s-a creat în lunca râului Volga la Nord-Vest de Moscova,
este deosebită nu numai prin calităţile blănurilor, dar şi greutăţile corporale şi
calităţile reproductive.
Însămânţarea oilor poate fi nu numai în perioada de toamnă, dar şi în alte
luni, ceea ce permite obţinerea a două fătări pe an, producţii mai mari de carne
şi blănuri. Blana este de culoare gri închis cu nuanţe albăstrui şi reprezintă pro-
ducţia principală de la exploatarea acestor ovine.

Figura 162. Ovine din rasa Romanov

427
 Blănurile obţinute de la sacrificarea tineretului la 4-6 luni sunt uşoare şi
foarte apreciate în industria pielăritului. Rasa Romanov se creşte în Anglia şi
America de Nord, are o prolificitate sporită care poate ajunge la 5-6 miei la o
fătare, iar în America de Nord s-a înregistrat obţinerea a 7 miei sănătoşi la o
singură fătare. Pentru blănuri se mai cresc ovine din rasa Kulundin (regiunea
Altai din Federaţia Rusă), ovinele nordice şi cele din Siberia, dar calitatea blă-
nurilor, comparativ cu cele a rasei Romanov, este mai inferioară.
În Republica Moldova blănuri se obţin de la ovinele rasei Ţigaie, care după
prelucrare sunt vopsite cu imitarea blănurilor preţioase ale diferitor animale
crescute pentru producţia de blănuri sau obţinute prin vânatul animalelor sălba-
tice (urşi, tigri etc.).
Caracteristica principalelor rase pentru producţia seului. Cele mai repre-
zentative din această grupă sunt rasele Gissar, Edilbaev şi Sardjin. Acestea sunt ovine
cu talia mare, depozit de grăsime (seu) la crupă, fesă şi baza cozii, numit kurdiuk.
Greutatea corporală este cuprinsă între 80-95 kg la femele şi 120-150 kg
– la masculi. Lâna are extindere slabă pe corp şi nu reprezintă importanţă eco-
nomica pentru industria textilă.
Ovinele din acest grup morfo-productiv se cresc în zonele aride şi semiaride din
sud-vestul Asiei cu tradiţii în consumul cărnii şi grăsimii de oaie (Kazahstan, Turc-
menistan, Tadjikistan, partea sudică a Siberiei şi în regiunea oraşului Astrahan).

7.3. Întreţinerea şi alimentaţia ovinelor

Pentru întreţinerea ovinelor există două sisteme de întreţinere: în stabulaţie
permanentă la adăpost şi în stabulaţie sezonieră cu întreţinere vara pe păşune (la
stână) şi la adăpost iarna. Ultima metodă este practică şi cea mai răspândită în
Republica Moldova. Întreţinerea în stabulaţie permanentă nu permite folosirea
furajelor ieftine de pe păşune este mai costisitoare, din care cauză nu se practică
în gospodăriile existente a sectorului particular.
Întreţinerea în stabulaţie sezonieră reprezintă varianta cea mai utilizată în toate
ţările unde se cresc ovinele. Pe durata păşunatului, care începe primăvara din martie-
aprilie şi se termină toamna în octombrie-noiembrie, ovinele sunt întreţinute pe pă-
şuni naturale sau pajişti cultivate. Pentru întreţinerea ovinelor pe păşune nu se con-
struiesc grajduri, dar se prevăd locuri amenajate pentru odihna şi mulgerea oilor.
Adăposturile pentru întreţinerea ovinelor în gospodăriile din ţara noastră
pot fi de trei feluri: închise cu patru pereţi, semiînchise cu un compartiment
închis pentru fătarea şi întreţinerea ovinelor îndată după fătare şi un al doilea
compartiment pentru întreţinerea oilor până la fătare, a tineretului ovin şi a ber-
becilor. Al treilea tip sunt adăposturi numai cu trei sau doi pereţi.

428
 Important ca partea deschisă să fie orientată spre sud, iar pereţii să protejeze
animalele de vânturile dominante în zonă. La astfel de adăposturi podul va proteja
animalele de depuneri atmosferice (ploaie, zăpadă), iar pereţii împreună cu podul –
de curenţii puternici de aer. În interiorul adăposturilor este necesar de prevăzut insta-
laţii pentru distribuirea hranei şi adăpătoare comună pentru fiecare grupă de ovine.
Alimentaţia ovinelor este asemănătoare cu ale animalelor rumegătoare,
dar există şi unele particularităţi. Astfel, ovinele pot valorifica resurse naturale
de hrană mai puţin folosite de alte specii de animale de fermă, dar raţia trebuie
să includă toate substanţele nutritive care acoperă necesarul fiziologic al orga-
nismului şi necesarul pentru obţinerea producţiei preconizate.
În perioada păşunatului principala sursă de hrană este iarba de pe păşune,
care se va suplimenta, în caz de necesitate şi în perioada de pregătire pentru
sezonul de montă, cu concentrate, fân, siloz de porumb, premixe sau micro- şi
macroelementele necesare conform normelor existente de alimentaţie.
Sursele principale în alimentaţia ovinelor sunt furajele verzi, fie de pe pă-
şuni naturale sau artificiale, fie ale culturilor furajere. Se foloseşte fân din plante
de pe fâneţuri sau plante furajere, reziduuri fitotehnice şi a industriei de pre-
lucrare a materiei prime agricole, concentrate, surse a substanţelor minerale,
vitamine. Nutreţurile suculente pot fi incluse în cantităţi de 40-45% din valoarea
nutritivă a raţiei, dar aceste furaje în partea a doua a gestaţiei şi special cu circa
2-3 săptămâni înainte de fătare se vor înlocui cu fân şi concentrate. Pentru aco-
perirea parţială a deficitului de proteină (până la 25% din necesar) se pot folosi
surse de azot neproteic (ureea, amoniac), administrate după adaptarea ovinelor
şi cu condiţia existenţei în raţie a surselor de hidraţi de carbon.
Alimentaţia efectivului matcă, pregătit pentru montă, constă în furajarea
stimulativă cu 20-25 de zile înaintea şi după perioada de montă prin creşterea
cantităţii şi calităţii furajelor, administrarea concentratelor. Necesarul valorii de
energie pentru întreţinere se suplimentează cu 0,2-0,3 UN, iar necesarul de pro-
teină se va asigura la nivelul de 80-90 g la UN.
În prima perioadă a gestaţiei, pentru a preveni mortalităţile embrionare se
recomandă de continuat nivelul alimentaţiei şi calitatea furajelor folosite în pe-
rioada de montă.
În a doua perioadă a gestaţiei, când are loc dezvoltarea intensă a fetusului,
alimentaţia are o deosebită importanţă, cerinţele nutritive fiind prezentate în ta-
belul 85.
Normele de alimentaţie a mioarelor în a doua etapă a gestaţiei se suplimen-
tează cu 10% la unităţi nutritive şi 20% la proteină digestibilă.
Furajarea ovinelor în stabulaţie. În stabulaţie, furajarea ovinelor se va

429
face în funcţie de rasă, greutatea corporală şi tipul de gestaţie (simplă sau dublă),
conform cerinţelor nutriţionale prevăzute de norme.
Tabelul 85
Norme de alimentaţie a oilor aflate în perioada a doua de gestaţie
Greutatea vie, Proteină
kg
UN
digestibilă, g
Calciu, g Fosfor, g
40 0,9-1,0 65-75 7,0 3,6
50 1,1-1,2 75-85 7,5 3,9
60 1,2-1,3 85-95 8,3 4,3
70 1,3-1,4 95-105 9,0 4,7

Oile matcă, la intrarea în stabulaţie, se găsesc în primele 2-3 luni de ges-

taţie şi sunt în curs de refacere a rezervelor corporale de grăsime. Rezervele de
grăsime acumulate vara şi toamna, în perioada de pregătire pentru montă şi în
primele 2-3 luni de gestaţie (septembrie-decembrie) rămân relativ constante,
până la fătare, dacă se face o furajare raţională a oilor.
După intrarea în stabulaţie, până în luna a 4-a de gestaţie, oile îşi păstrează
aceste rezerve prin consumul zilnic a 1,5-2 kg de fân şi 2-5,2 kg de coceni sau
tulpini de leguminoase. Perioada de gestaţie avansată (luna a IV-a şi a V-a) este
cea mai dificilă, deoarece fetusul (fetuşii) cresc rapid, limitând, la oile mame,
capacitatea de ingestie a furajelor. Din acest moment este absolut necesar să
introducem, treptat, concentrate în raţie (0,2-0,5 kg/zi).
O subalimentaţie îndelungată, în această perioadă, conduce la scăderea masi-
vă a rezervelor de grăsime, la reducerea viabilităţii şi a greutăţii mieilor la naştere,
ambele situaţii cu influenţe negative asupra producţiei de lapte după fătare şi, prin
urmare, a dezvoltării tineretului în perioada alăptării. Pe de altă parte, în ultimele 6
săptămâni de gestaţie se refac peste 90% din acizii glandulari ai ugerului.
Diagnosticul de gestaţie. Pentru alimentaţia corectă ideal ar fi, ca la începutul
perioadei de stabulaţie să facem diagnosticul de gestaţie (în luna a doua) cu ajutorul
ecografului, şi apoi să clasăm oile în gestaţie cu doi miei, cu un miel şi sterpe, pentru
a realiza o furajare economică, pe tip de gestaţie în perioada de stabulaţie.
Consecinţele furajării deficitare. O perioadă critică apare odată cu in-
trarea oilor în stabulaţie (decembrie-ianuarie). Unii crescători apreciază că oile
sunt bune (grase) şi le furajează numai cu cantităţi mici de grosiere (tulpini de
mazăre sau soia, coceni de porumb, paie), cu scopul de a economisi furajele
pentru perioada fătărilor.
Dacă această furajare carenţată durează mult (peste 2 săptămâni), în primul

430
rând, la oile grele şi grase, cu gestaţie dublă, apare riscul instalării cetonemiei
de gestaţie, prin degradarea intensă a grăsimii interne, până la corpii cetonici.
Aceste oi nu se ridică de pe aşternut, tremură, ţin capul sus şi nu mai consumă
furaje. După 2-5 zile, survine avortul sau moartea oilor.
În momentul în care apar primele oi cu aceste simptome, se corectează de urgenţă
raţia, administrând treptat cantităţi tot mai mari de furaje energetice (orz sau porumb,
în asociere cu sfecla de zahăr - cea mai bună şi/sau furajeră. La oile cu simptome de
cetoză, se intervine cu gluconat de calciu, asociat cu terapie hidroelectrolitică.
Consumul de furaje suculente îngheţate (sfecla siloz, tăiţei de sfeclă, bos-
tani) provoacă o reacţie peristaltică intestinală puternică, urmată adesea de con-
tracţii ale uterului şi avort.
De asemenea, hrănirea oilor gestante cu furaje, fân, grosiere, concentrate
foarte mucegăite (conţin toxine puternice de tipul aflatoxine şi substanţe cu ac-
ţiune estrogenică) poate provoca moartea fetusului sau dezechilibre grave între
progesteron şi estrogeni, urmată, în ambele situaţii, de avort.
Mai rar, au fost semnalate cazuri de avort şi ca o consecinţă a consumului
de furaje (sfeclă, porumb, siloz, fân de lolium) cu un conţinut ridicat de nitraţi,
nitriţi şi/sau pesticide.
În turmele de oi gestante trebuie să se evite aglomerările şi înghesuielile
care pot provoca avorturi mecanice sau moartea oilor. Aceste situaţii apar în
lipsa apei sau a hranei pe o perioadă de câteva zile. Pentru a preveni asemenea
cazuri, se măreşte frontul de furajare sau adăpare, iar oile se vor asigura cu can-
titatea necesară de furaje.
Oile, închise noaptea în saivan, au dimineaţa tendinţa să iasă toate odată
afară. Pentru a evita înghesuirea pe colţurile zidurilor de la uşi, acestea trebuie
să fie largi şi pe margine să aibă rulouri cilindrice. Totodată, un cioban trebuie să
stea lângă uşă pentru a tempera graba oilor de a ieşi afară.
Prevenirea avorturilor infecţioase. Chiar dacă furajarea oilor se face
conform normelor ştiinţifice, există riscul apariţiei unor avorturi infecţioase sau
parazitare. Măsurile de prevenire a acestor avorturi constă în efectuarea vacci-
nurilor specifice, conform normelor sanitar-veterinare, pentru a preveni urmă-
toarele avorturi: salmonelic, vibrionic, brucelic şi listerelic. Cel mai frecvent se
întâlneşte avortul Salmonelic în toate zonele ţării, motiv pentru care vaccinarea
(vaccinul Salmovin etc.) pentru prevenirea acestui avort este obligatorie, în luna
a 4-a de gestaţie. Prevenirea altor forme de avorturi se face prin diagnosticarea
la timp a maladiilor respective.
Dacă apar avorturi, crescătorul de ovine trebuie să se adreseze de urgenţă
medicului veterinar din zonă. Acesta va recolta probe de placentă şi avortoni, pe

431
care le va trimite la un laborator sanitar-veterinar pentru a preciza diagnosticul,
în vederea instituirii unui tratament curativ corect.
După fătare, chiar în condiţii normale de furajare, este posibil să apară
boala agalaxia contagioasă a oilor sau mamita gangrenoasă (răsfugul), boli care
reduc parţial sau total producţia de lapte şi creşterea tineretului. Pentru a preveni
această boală gravă, tot în luna a 3-a de gestaţie, oile se vaccinează preventiv
(vaccinul Agavac etc.). Aplicarea unei furajări la nivelul cerinţelor oilor ges-
tante, pentru ca, în momentul fătării, acestea să posede 4-6 kg grăsime cu care
să susţină cu energie producţia de lapte, pe de o parte, şi prevenirea avorturilor
şi îmbolnăvirilor, de pe altă parte, sunt condiţii esenţiale pentru obţinerea unor
producţii performante de lapte de oaie (Ioan Pădeanu, 2008).
După fătare, necesarul de substanţe nutritive este mai mare şi dacă nu se
acoperă cu furajele necesare oile vor folosi rezervele din corp (tabelul 86).
Tabelul 86
Necesarul de substanţe nutritive pentru ovinele care alăptează
Proteină
Greutatea vie, kg UN Calciu, g Fosfor, g
digestibilă, g
40 1,4-1,6 135-142 7,0 3,6
50 1,6-1,7 142-153 7,5 3,9
60 1,7-1,8 153-165 8,3 4,3
70 1,8-2,0 165-180 9,0 4,7

În raţie se vor include furaje care stimulează producţia de lapte: 1,5 kg de

fân de bună calitate sau 3-4 kg de masă verde, 1,5 kg de tulpini de leguminoase,
3-4 kg de suculente (sfeclă, siloz) şi 200-400 g de concentrate. Cantitatea de
concentrate poate fi mărită la începutul lactaţiei, când lipseşte masa verde şi în
lunile august-septembrie, când se reduce cantitatea de masă verde pe păşune.
Alimentaţia tineretului ovin. O bună dezvoltare a mieilor în perioada de
alăptare se asigură prin deprinderea de a folosi furaje vegetale (fân, concentra-
te, masă verde) de la vârsta de 12-15 zile. Pentru mieii care realizează sporuri
zilnice în greutate de circa 170 g până la vârsta de 65 de zile, când pot avea
greutatea de 15 kg, raţia zilnică va conţine 0,5 kg de substanţă uscată, 0,4 – UN,
40 g – proteină digestibilă.
După înţărcare, tineretul se va creşte separate de oile mame, iar în raţia
zilnică se vor include 0,20-0,35 kg de fân calitativ, 1,0-1,5 kg de suculente sau
masă verde, 0,15-0,25 kg de concentrate. Normele de nutriţie pentru tineretul de
reproducţie se prezintă în tabelul 87.
Tineretul supus îngrăşării se va alimenta cu furaje verzi, suculente, fân,
concentrate, reziduuri din fitotehnie şi industria alimentară. Pentru atingerea

432
greutăţii corporale de 45 kg, raţia zilnică va asigura 1,3 kg SU, 1,4 – UN, 150
g – proteina şi 4 g – sare de bucătărie.
Ovinele, rebutate din turma de reproducţie, se vor supune îngrăşării pe par-
cursul a 4-6 săptămâni, iar raţia zilnică va include 3-4 kg fânaj, 2,5 kg – fân,
reziduuri fitotehnice, 3-4 kg – de siloz.
Tabelul 87
Cerinţe nutriţionale pentru tineretul ovin de reproducţie
la 100 kg greutate vie
Rase cu lână
Rase crescute pentru carne
Vârsta, luni fină şi semifină
UN proteină, g UN proteină, g
3-5 2,8 325 3,1 425
5-6 2,7 300 2,8 450
6-8 2,3 250 2,7 350
8-11 1,8 175 2,4 255
11-15 1,7 160 1,9 200
15-20 1,6 125 1,7 150
Reproducţia ovinelor
Reproducţia ovinelor are importanţă atât pentru sporirea efectivelor, cât şi
pentru ameliorarea raselor şi sporirea producţiilor animalelor, în ultimele decenii
a evoluţionat remarcabil datorită elaborării metodelor de combatere a sterilităţii,
perfecţionării tehnologiilor de însămânţare artificială şi transfer de embrioni.
Maturitatea sexuală a tineretului crescut pentru reproducţie apare la vâr-
sta de 6-10 luni la rasele precoce şi 15-18 luni – la rasele semitardive şi tardive.
Mioarele cu dezvoltarea corporală satisfăcătoare, ca regulă, sunt admise pentru
reproducţie la vârsta de 15-18 luni, iar miorii – nu mai devreme de 2-2,5 ani. În
cazul necesităţii de multiplicare a tineretului foarte valoros şi cu o dezvoltare ex-
treme de bună, mioarele pot fi admise pentru reproducţie în primul an de viaţă,
la vârsta de 8-10 luni.
Însămânţarea ovinelor. Oile fac parte din categoria femelelor poliestrice
cu cicluri sezoniere care, cel mai frecvent, apar cu diminuarea lungimii zilei de
lumină şi a temperaturii aerului atmosferic în lunile de toamnă, dar pot apărea
şi în extrasezon. Odată apărut, ciclul sexual se repetă, în medie, la circa 21 zile.
Dacă oaia n-a fost fecundată, ciclul sexual poate apărea din nou, după 21 de zile.
La unele rase, un nou ciclu poate să apară în primele zile după fătare, la altele
după 5-7 luni (C. Pascal, 2007).
Drept sisteme de fecundare la oi pot fi monta naturală şi însămânţare ar-

433
tificială. Monta naturală poate fi liberă sau necontrolată, când berbecii se află
în turma de oi, fie sau nu repartizate pe clase. În asemenea cazuri, un berbec
poate fecunda 25-30 de oi. Se mai practică şi monta în harem când un berbec
se foloseşte pentru însămânţarea a 30-50 de femele, de la care se va cunoaşte
provenienţa descendenţei.
Însămânţarea artificial este cel mai efectiv sistem de reproducţie a oilor, deoare-
ce permit obţinerea unui număr mare de produşi de la cei mai valoroşi reproducători
care au fost testaţi după performanţele productive ale descendenţei. Pentru însămân-
ţarea artificială se foloseşte material seminal brut, inclusive diluat, material seminal
diluat şi conservat la 2-30C sau congelat în azot lichid la minus 1960C.
Gestaţia durează, în medie, 150 de zile cu limite cuprinse între 144-155 de
zile după instalarea fecundaţiei. Cea mai importantă este a doua perioadă a ges-
taţiei, când fătul se dezvoltă intensiv şi este esenţială asigurarea bună cu hrană
calitativă. În această perioada nu se permite administrarea furajelor suculente,
îngheţate sau mucegăite şi a apei potabile cu temperatura mai joasă de +80C,
precum şi întreţinerea înghesuită a oilor gestante.
Organizarea fătărilor şi îngrijirea tineretului după fătare
Pentru fătarea oilor se organizează maternitatea – loc curat şi dezinfectat
pentru fătare, cu aşternut de paie curate, fără mucegai. Fătarea oilor, ca regulă,
nu este dificilă, dar pentru aceasta trebuie separate din turmă oile care fată şi
cresc mieii în primele 5-7 zile după naştere.
Se vor supraveghea mieii nou născuţi, iar, în caz de necesitate, vor fi apropi-
aţi de mamele lor pentru ai usca, şi vor putea să sugă colostru. Mieii nou-născuţi
consumă pe zi 450-600 g de colostru, numărul supturilor fiind de 20-25, iar în
cazul mieilor gemelari – până la 40 ori. Colostru are un conţinut mai bogat de
substanţe nutritive şi vitamine similare cu laptele (tabelul 88).
După 60 de ore, compoziţia colostrului este asemănătoare cu a laptelui.
Important ca mieii să folosească colostru pentru a opune rezistenţă agenţilor
patogeni, pentru a supravieţui şi spori imunitatea şi vitalitatea.
Tabelul 88
Evoluţia compoziţiei chimice a colostrului de oaie, %
(după Bottazzidi, citat de V. Taftă, 1997)
Momentul Substanţă Albumină Substanţe
Proteină Cazeină Lactoză Grăsime
recoltării uscată +globulină minerale
La fătare 33,22 21,57 8,33 13,24 0,98 9,7 0,97
12 ore 27,75 17,06 6,73 10,33 2,20 7,6 0,89
24 ore 25,11 10,17 4,46 6,24 3,05 10,5 0,86
36 ore 21,60 8,21 4,85 3,36 3,65 8,9 0,84
48 ore 19,50 7,23 4,66 2,57 3,56 7,9 0,81

434
60 ore 17,36 6,50 4,65 1,85 3,68 6,4 0,78
20 zile 14,62 5,00 4,00 1,00 4,71 4,10 0,81
După naştere, mieii se lasă cu mamele lor în maternitate, iar după 8-10 zile
por fi separaţi sau lăsaţi în continuare cu mamele lor până la înţărcare. După 10-15
zile de viaţă, mieii trebuie deprinşi să folosească concentrate şi fân de calitate, iar la
păşunat vor urma împreună cu mamele sau, la necesitate, se vor separa. Alăptarea
poate fi naturală sau artificială, cu folosirea laptelui din căldări sau cu biberoane.
Înţărcarea mieilor (separarea mieilor de mame după perioada de alăptare)
poate fi ultraprecoce după perioada de colostru, precoce – la vârsta de 12-20
de zile, timpurie – la 30-35 de zile şi tradiţională – la 60-90 de zile. În cazul
înţărcărilor ultraprecoce, precoce şi timpurie se poate spori cantitatea de lapte-
marfă, dar laptele natural se va înlocui cu substituenţi compuşi din praf de lapte
degresat cu adaosuri de grăsimi vegetale, vitamine, microelemente şi alte sub-
stanţe nutritive. După înţărcare, tineretul se creşte pentru reproducţie sau pentru
sacrificare, după o perioadă de îngrăşare.
Intensificarea reproducţiei la ovine se realizează prin aplicarea următoa-
relor metode şi procedee:
- sporirea indicilor de reproducţie;
- folosirea timpurie a mieluşilor crescuţi pentru reproducţie;
- organizarea fătărilor de două ori pe an şi extratimpurii;
- transferul de embrioni şi clonare;
- sincronizarea ciclului sexual, gruparea sau eşalonarea fătărilor în cele mai bune
condiţii de alimentaţie şi întreţinere a oilor gestante şi tineretului după naştere;
- alimentaţia corectă a efectivului matcă;
- profilaxia maladiilor, inclusiv transmise prin sistemul organelor de reproducţie.
Durata folosirii pentru reproducţie este influenţată de mai mulţi factori,
dar este necesar de menţinut, că, după 6-8 ani de exploatare, la oi scade produc-
ţia de lapte, care poate influenţa diminuarea producţiilor de carne şi lână.

Creşterea tineretului ovin

În creşterea mieilor se evidenţiază următoarele perioade principale: colos-
trală, de alăptare, de înţărcare, creştere după înţărcare.
În perioada colostrală, mielul, după fătare, trebuie să consume colostru de
la propria mamă, iar în cazul lipsei colostrului la oaia de la care s-a născut mie-
lul, se va administra colostru altei oi care a fătat în aceiaşi zi sau cu o zi înainte.
Colostru are o importanţă foarte mare încât lipsa lui poate provoca tulburări
gastrointestinale sau chiar mortalitatea neonatală.
Colostru, comparativ cu laptele de oaie, este mai bogat în conţinutul de sub-

435
stanţe nutritive şi vitamine. Din aceste considerente, mieii nou-născuţi trebuie
să consume colostru nu mai târziu de primele două ore de viaţă pentru a evita
dezvoltarea microorganismelor patogene de tipul Escherichia şi Clostridium. În
această perioadă, mieii pot suge de la 20 la 40 de ori timp de 24 de ore.
Cantitatea de colostru, consumată de fiecare miel variază între 450-600 g, iar
durata totală a fiecărui supt este de cca 85 de secunde. Timp de 3-4 zile de lactaţie,
componenţa colostrului devine asemănătoare cu cea a laptelui normal şi se epuizează
perioada colostrală. În perioada colostrală mieii se cresc împreună cu mamele lor.
Perioada de alăptare începe îndată după perioada colostrală şi se termină oda-
tă cu înţărcarea mieilor. Durata perioadei de alăptare poate fi diferită în funcţie de
tehnologia creşterii mieilor. Înţărcarea foarte precoce începe îndată după perioada
colostrală, mieii fiind alăptaţi artificial cu înlocţiitori de lapte până la vârsta de 30-
40 de zile, după care vor fi hrăniţi cu furaje concentrate speciale pentru tineretul
ovin şi cu furaje vegetale de cea mai înaltă calitate.
În cazul înţărcării precoce, separarea mieilor se va face la vârsta de 12-20 de
zile. În acest caz mieii sunt alăptaţi cu înlocţiitori de lapte timp de 20-30 de zile şi
apoi pe durata unei perioade de 10-15 zile – cu nutreţuri concentrate pentru tine-
retul ovin (C. Pascal, 2007).
Înţărcarea timpurie a mieilor se face la vârsta de 30-35 de zile cu greutatea
corporală de 10-12 kg. Înţărcarea tardivă a mieilor are loc la 60-90 de zile cu gre-
utatea corporală de 15-20 kg.
După perioada de alăptare, mieii vor fi crescuţi separat de mamele lor în sis-
tem intensiv, semiintensiv sau extensiv. Pentru producţia de carne, mieii se vor
creşte în sistem intensiv pe păşune până la vârsta de 6-7 luni şi greutatea corporală
de 35-40 kg, folosind viteza sporită de creştere a organismelor tinere din primele
luni de viaţă. Sporul mediu zilnic a mieilor poate constitui în această perioadă 150
g pe zi. Pentru realizarea acestui spor în greutate se vor folosi furajele de pe păşu-
ne, iar în cazul deficitului de furaje verzi se va administra şi concentrate.
În sistem semiintensiv, tineretul ovin se creşte fie pentru reproducţie, fie pentru
producţia de carne. Tineretul va fi crescut pe păşune, iar în perioada de iarnă – în
grajduri, separate de oile adulte, folosind în alimentaţie o cantitate de furaje care
permite obţinerea sporului mediu zilnic de la înţărcare până la perioada de utilizare
la reproducţie de 60-80 g. În sistem semiintensiv mieii vor fi crescuţi pentru carne de
la înţărcare până la vârsta de 6-7 luni şi greutatea corporală de 30-35 kg.
Sistemul extensiv de creştere a tineretului ovin se bazează pe valorificarea
masei verzi de pe păşune, a furajelor fibroase şi însilozate în perioada de stabu-
laţie, fără administrare concentratelor. Acest sistem este cel mai des practicat în
condiţiile gospodăriilor individuale din republica noastră. Sporul mediu zilnic

436
şi greutatea la sacrificare sau admitere pentru reproducţie variază foarte mult şi
depinde de cantitatea şi calitatea furajelor, administrate tineretului ovin.

7.4. Tehnologia producerii cărnii de ovine

Importanţa economică a cărnii de ovine în alimentaţia populaţiei. Car-
nea de oaie este un produs mult solicitat de consumatori în ţările în curs de dez-
voltare, care dispun de multe terenuri de păşune, folosite efectiv pentru creşterea
ovinelor. De asemenea, carnea de oaie este mult solicitată în numeroase ţări din
Orient şi Occident, unde consumatorii preferă acest produs pentru valoarea lui
nutritivă superioară şi însuşirile dietetice şi organoleptice, deosebit de apreciate
comparativ cu carnea altor specii de animale de fermă.
Cerinţele faţă de producerea cărnii de ovine sunt în permanentă creştere nu
numai în ţările cu tradiţii seculare de consum a acestui produs alimentar (Aus-
tralia, Noua Zeelandă, Anglia, Argentina, ţările arabe şi alte regiuni), dar şi în
ţările în curs de dezvoltare economică.
Aici este foarte mult preferată carnea tineretului ovin crescut intensiv în
primul an de viaţă a mieilor, iar costul acestui produs, adeseori, este mai mare
decât carnea de pasăre şi de bovine, datorită calităţilor sale gustative şi valorii
nutritive superioare.
Concluzia constă în faptul, că persoanele care doresc să investească în pro-
ducerea cărnii de ovine trebuie să implementeze tehnologii intensive de creştere
a tineretului ovin pentru obţinerea categoriilor comerciale de carne solicitate pe
plan mondial.
În Republica Moldova, consumul de carne datează de mult timp, atât ca
produs alimentar, cât şi ca important factor economic. Însă, consumul cărnii de
miel are un caracter sezonier: primăvara este solicitat mielul de Sfintele Paşti,
sacrificându-se miei cruzi cu vârsta între 1-3 şi 45 de zile în special de la ovinele
raselor Karakul şi ţurcană.
Consumul de toamnă din sacrificarea tineretului din anul curent şi a
ovinelor adulte reformate. Din consumul total de carne a tuturor speciilor de
animale de fermă cărnii de ovine îi revine circa 2-3% sau de 3-4 ori mai puţin
decât în ţările cu tradiţii mult mai remarcabile.
În economie, statistică, industria producerii cărnii şi marketing se folosesc
diferite noţiuni de carne.
Carnea de ovine în greutate vie este produsul obţinut din creşterea ovine-
lor într-o perioadă de timp – lună, trimestru, jumătate de an, anul calendaristic.
Producţia totală a unui animal sau a unui efectiv de animale este exprimată în
kilograme, quintale sau tone. Pentru a valorifica calităţile de carne şi îngrăşare a

437
ovinelor se apreciază sporul mediu zilnic în grame şi consumul de furaje în UN
pentru obţinerea unui kilogram de spor în greutate.
Carnea de ovine în greutate de abator este produsul obţinut de la sa-
crificarea animalelor, care include carcasa şi subprodusele comestibile (inima,
rinichii, ficatul, plămânii, splina, seul, limba, creierii, partea comestibilă a mem-
brelor, înlăturate la abatorizare).
Carnea de ovine în formă de carcase este partea corpului ovinelor fără
cap, membre, piele, organele din cavitatea toracică şi abdominală plus seul din
regiunea rinichilor care nu se desprinde de carcasă. Carcasele pot fi comerciali-
zate întregi (miei cruzi şi tineret) sau tranşate în jumătăţi de carcase.
Carnea de ovine tranşată sau dezosată se apreciază prin tranşarea co-
mercială a carcasei, care se împarte în câteva părţi din carcasă cu sau fără oase.
La dezosarea din carcasă, bucăţile de carcase se desprinde carnea de pe oase şi
cartilaje ce nu pot fi folosite în alimentaţie.
Carnea de ovine – produs pentru comercializare poate fi carcasa întrea-
gă sau unele părţi ale carcasei, sau carne dezosată, destinată comercializării,
carne tocată şi în altă formă solicitată de unităţile comerciale.
Carnea de ovine proaspătă este produsul obţinut din sacrificare, nesupus
refrigerării sau congelării, destinat folosirii în calitate de produs alimentar ime-
diat după sacrificare.
Carnea de ovine refrigerată este produsul supus răcirii la temperaturi
de + 1,+20 C, dar nu mai jos de 00C, destinat pentru depozitare pe termen scurt
până la prelucrare sau comercializare.
Carnea de ovine congelată este produsul supus congelării la tempe-
raturi de minus 27-280C, care poate fi păstrat până la prelucrare, comercializa-
re timp de până la 6 luni.
Din subproduse comestibile fac parte ficatul, rinichii, inima, limba, cre-
ierii, care, de asemenea, se consumă (comercializează) imediat după obţinere
sau pot fi congelate şi depozitate.
Tehnologii de obţinere a categoriilor comerciale de carne de ovine,
aprecierea calitativă a carcaselor pe animal viu şi carcasa
În funcţie de cerinţele preferenţiate ale consumatorilor pot fi implementate
următoarele tehnologii de producere a categoriilor comerciale de carne de ovină.
Tehnologia producerii cărnii de miel crud de lapte constă în creşterea
intensivă a mieilor de la naştere sacrificaţi la vârsta de 1,5-2,0 luni cu greu-
tatea corporală de 8-12 kg la rasele mixte şi de 15-20 kg – pentru metişii şi
rasele specializate în producţia de carne. Aceşti miei se hrănesc cu laptele
mamelor şi o cantitate mică de concentrate. Carnea lor are un conţinut sporit
438
de umiditate şi proteină nematurată. Din punct de vedere economic, produce-
rea acestei cărni nu este rentabilă, având în vedere consumul excesiv şi costul
laptelui folosit de miei care şi aşa este un produs valoros alimentar.
Tehnologia producerii cărnii de miel de 100 de zile puţin diferă de
tehnologia precedentă, deoarece este bazată pe un consum mare de lapte şi
folosirea în alimentaţia mieilor a unor cantităţi mici de furaje vegetale şi con-
centrate. Mieii provin de la oile care au fătat în noiembrie-decembrie, sunt
crescuţi intensiv în perioada de iarnă şi la abatorizare au o greutate corporală
de 25-30 kg şi carcasele de la aceşti miei cântăresc 10-15 kg.
Un exemplu de producere intensivă a cărnii de miel există în Franţa.
Crescătorii de ovine din Franţa au implementat o tehnologie de producere a
cărnii de miel cu denumirea de „Agneau du Périgord”, care se referă la miei
cu vârsta de sacrificare între 80 şi 180 de zile, cu greutatea carcasei de 15-21
kg şi o buna conformaţie a acesteia datorită selecţiei raselor de carne în cazul
berbecilor, oile provenind din rase rustice sau semirustice (Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene).
Tehnologia producerii cărnii de tineret ovin este cea mai răspândită
pentru creşterea până la vârsta de 6-7 luni a berbecuţilor şi mieluşilor excluse
de la reproducţie, dar supuşi îngrăşării intensive până la greutatea de 30-40
kg şi abatorizaţi toamna pentru a nu prelungi îngrăşarea în perioada de iernat,
care este mai costisitoare decât cea de vară-toamnă cu folosirea maximă a fu-
rajelor verzi şi reziduurile fitotehnice şi ale industriei de prelucrare a materiei
prime agricole.
Tehnologia producerii cărnii de batal tânăr se practică în gospodăriile
care produc lână şi cresc tineretul mascul castrat până la vârsta de 12-13 luni
când vor fi tunşi şi abatorizaţi. Greutatea corporală la această vârstă este în
funcţie de cantitatea şi calitatea furajelor folosite pentru creşterea şi îngrăşarea
batalilor tineri. În condiţiile actuale din Republica Moldova nu se mai practică
astfel de tehnologii.
Tehnologia producerii cărnii de batal tânăr adult se practică în zonele
de producere a lânii unde batalii se cresc până la vârsta de 3-4 ani, apoi după
o perioadă de îngrăşare – de circa 3-4 luni.
Carne de ovine adulte – oi şi berbeci în vârsta de peste 5 ani – se
obţine de la ovinele din grupa de reproducere care, după rebutare, se supun
îngrăşării timp de 30-40 de zile şi apoi se sacrifică. Această categorie de carne
are cele mai inferioare calităţi comerciale.
Aprecierea calităţilor comerciale ale ovinelor vii destinate sacrificării
se efectuează prin cântărirea individuală sau în grup a câte 3-6 capete pe lo-

439
turi de calitate după 12 ore de post la sau în absenţa postului prin scăzământ
de 3-6% în raport de distanţa de transport din gospodărie până la unităţile de
abatorizare. Este recomandat şi timpul de odihnă de 24 ore, fiind necesar pen-
tru prevenirea sângerării incomplete la sacrificare, diminuării conţinutului de
glicogen şi a creării pH-lui cărnii care favorizează culoarea cărnii.
Aprecierea conformaţiei se face după profilul şi formatul corporal în
funcţie de rasă, sex, vârstă. Aprecierea stării de îngrăşare se face prin palpaţia
maniamentelor. Ordinea de palpare este următoarea: pliul cozii (la ovinele cu
stare bună de îngrăşare este plin şi puţin consistent), şalele şi spinarea (apreci-
erea depuneri de grăsimi subcutanate), pieptul (de avut în vedere că este mai
dezvoltat la berbeci decât la oi), în regiunea abdomenului se evaluează acu-
mulările de grăsime pe toată regiunea corporală, spată şi pulpă cu acumulări
neesenţiale de grăsime. Cerinţe minimale pentru aprecierea calităţilor comer-
ciale pe viu a ovinelor destinate sacrificării sunt prezentate în tabelul 89.
Tabelul 89
Cerinţe pentru încadrarea ovinelor în calităţi de valoare sau comerciale
Nr. Calitatea Oi Batali
- Musculatura bine dezvoltată,
- Musculatura bine dezvoltată, forma corpului rotunjită;
forma corpului rotunjită; - Maniamente mai dezvoltate
1. Calitatea I-a
- Maniamente dezvoltate la baza şi numeroase ca la oi (baza
cozii, în regiunea şalelor cozii, regiunea şalelor, spinării,
pieptului şi spetei).
- Musculatura suficient
- Musculatura suficient
dezvoltată, însă cu unghiuri
dezvoltată, însă cu unghiuri
Calitatea a osoase reliefate;
2. osoase reliefate;
II-a - Maniamente la baza cozii (mai
- Maniamente prezente la
dezvoltat) şi la şale (foarte puţin
spinare, şale şi baza cozii.
dezvoltat).
- Animale cu musculatura
- Animale cu musculatura
slab dezvoltată, respectiv
slab dezvoltată, respectiv
Subcalitatea unghiuloase;
3. unghiuloase;
II-a - Maniamentele lipsesc sau sunt
- Maniamentele nu sunt
prezente, dar slab dezvoltate la
prezente.
baza cozii.

În baza indicilor obţinuţi la sacrificarea ovinelor se apreciază încadrarea în

clase de calitate conform cerinţelor minime prezentate în tabelul 90.

440
 Metodele de apreciere a calităţilor carcasei. Aprecierea carcaselor se
face în raport cu greutatea corporală, starea de îngrăşare, conformaţie, calitatea
cărnii şi depunerile de grăsime.
Greutatea carcasei se apreciază pe cald după abatorizare prin cântărire
individuală după care se apreciază randamentul la sacrificare.
Starea de îngrăşare a carcasei se apreciază după grosimea şi modul de repar-
tizare pe carcasă a stratului grăsimii de acoperire, consistenţa şi culoarea grăsimii.
Conformaţia imprimă carcasei aspectul comercial, atrăgător se apreciază
după aspectul general şi prin efectuarea unor măsurători pe carcase, după dez-
voltarea musculaturii şi caracterul de acoperire cu stratul de grăsime.
Calitatea cărnii se notează după mărimea fibrilajului, consistenţă şi culoare,
estimată cu: I-II – când granulaţia este mare, consistenţa moale şi culoarea roşu în-
chis; III-IV – când granulaţia este mijlocie, consistenţa semitare, culoarea roşu de-
gradat; VI-VIII – când granulaţia este fină, consistenţa densă, culoarea spre roz.
Tabelul 90
Baremuri minime pentru valorificarea ovinelor pe clase de calitate, pe
baza randamentelor la tăiere şi a indicilor de seu existente în România
Indici de abator
Nr. Animale Randament Indice
Clasa
cu lână fără lână de său
I-a 41,5 42,5 0,8
1. Oi şi capre adulte a II-a 39,0 40,0 0,3
Subcalit. a II-a 37,0 38,0 -
I-a 48,5 1,0
Batali (fără cap,
2. a II-a 46,5 0,4
picioare şi organe)
Subcalit. a II-a 43,0 -

Tineret ovin îngrăşat cu

3. Calitatea I-a 43,0 43,5 -
greutatea peste 30 kg

Tineret ovin îngrăşat

4. Calitatea I-a 43,0 43,0 -
cu greutatea 20-30 kg
5. Miei reformaţi Calitatea I-a 50,0 -

Clasificarea carcaselor conform reglementărilor UE. Clasificarea carca-

selor de ovine adulte se efectuează prin aprecierea succesivă:
- a conformaţiei, în şase clase: S, E, U, R, O, P

441
 - a stării de îngrăşare, în cinci clase: 1. Foarte slabă; 2. Slabă; 3. Medie; 4.
Grasă; şi 5. Foarte grasă.
Pentru a fi clasificată în clasa S, carcasa de conformaţie superioară nu tre-
buie să prezinte nici un defect în porţiunile sale esenţiale (pulpă sau jigou, mus-
culatură dorso-lombară şi spată).
Pentru a fi clasificată în E, carcasa de conformaţie excelentă nu trebuie să
prezinte defecte în porţiunile esenţiale (pulpă sau jigou, musculatură dorso-lom-
bară şi spată).
Pentru carcasele de conformaţie U, R, O, P, carcasa nu prezintă un caracter
omogen la nivelul celor trei porţiuni esenţiale, clasa va fi dată de cea în care se
încadrează două, din cele trei porţiuni esenţiale.
Clasele pentru conformaţia carcasei sunt următoarele: S – superioară; E –
excelentă; U – foarte bună; R – bună; O – suficient bună; P – acceptabilă (foarte
slabă, slabă, medie, grasă, foarte grasă).

Însuşirile fizico-chimice şi nutritive ale cărnii şi grăsimii de oaie

Principalele caracteristici fizice se referă la culoare, consistenţă, depuneri
de grăsime şi fibrilaj, apreciate pe carnea în stare crudă şi la gust, miros, sucu-
lenţă şi frăgezime, apreciate ca preparate.
Culoarea este condiţionată de cantitatea de hemoglobină, mioglobină şi pig-
menţi, variază de la roz-pal la roz-viu sau închis la ovinele adulte. Culoarea de-
pinde de rasă, vârstă, starea de îngrăşare, starea de sănătate, structura şi calitatea
furajelor, durata transportului către abator şi repausul înainte de sacrificare (12
ore), regiunea corporală. Carnea de miel este de culoare mai deschisă spre pal.
Consistenţa cărnii este mai mare la animalele adulte şi cele slabe, decât
la tineret. Se apreciază după rapiditatea revenirii elastice la forma iniţială, după
apăsare cu degetul. Carnea proaspătă şi maturată are o consistenţă clasică mai
pronunţată, urmele lăsate la apăsarea cu degetul dispar repede.
Consistenţa cărnii variază în raport cu starea de conservare, vârstă şi starea de
îngrăşare. Consistenţa poate fi moale, semitare sau densă, care de altfel este de dorit.
Depunerile de grăsime corelează cu însuşirile de suculenţă şi frăgezime
privită prin prisma perselării şi marmorării. Grăsimea din carcasă de 16-18 kg
nu trebuie să depăşească grosimea de 12 mm, măsurată deasupra cotletului, în
trei puncte diferite şi cantitatea de 250-300g.
Grăsimea sau seul la ovine este de culoare albă cu tendinţe spre uşor găl-
buie, consistenţă tare şi sfărâmicioasă la răcire. Seul nedorit este de culoare în-
chisă, consistenţă moale uleioasă, se oxidează şi se întăreşte uşor (tabelul 91).
Fibrilajul este corelat cu frăgezimea şi suculenţa cărnii şi se apreciază pe

442
muşchiul secţionat transversal, după mărimea „grăuntelui sau bobului” de car-
ne. Fibrilajul la miei are diametrul de 28-30 microni, la oile adulte – 34-37
microni.
Tabelul 91
Grăsimea din carcasă (%) la tineret şi oi adulte (V. Taftă, J. Zuhair, 1981)
Oi
Specificare Tineret Merinos Spancă Ţigaie Ţurcană
adulte
Grăsime subcutanată, mm 0,88 0,46 0,48 0,46 0,57 0,33
Grăsime depuneri, g 1,73 0,73 0,69 0,88 0,77 0,59
inclusiv: grăsime perirenală, g 1,18 0,42 0,31 0,51 0,50 0,37
grăsime internă, g 0,55 0,31 0,38 0,36 0,28 0,21
grăsime totală, g 2,62 1,91 1,16 1,34 1,34 0,91
Frăgezimea reprezintă proprietatea de a opune o oarecare rezistenţă la tăie-
re, rupere, presare sau zdrobire prin masticare. Depinde de cantitatea şi calitatea
grăsimii de infiltraţie, precum şi a ţesutului conjunctiv în cadrul fiecărei rase şi
regiuni anatomice.
Suculenţa reprezintă însuşirea cărnii de a reţine o anumită cantitate din
sucul intra- şi intercelular, perceptibil în timpul masticării şi fierberii, corelează
cu conţinutul de apă şi grăsime.
Gustul şi aroma depind în mare măsură de nivelul şi modul de hrănire şi cel
de pregătire culinară. Este condiţionat de cantitatea de substanţe (lipide, hidraţi de
carbon şi săruri minerale) de conţinutul de sulf şi amoniac şi de mirosul cărnii.
Calitatea carcaselor poate fi apreciată şi în funcţie de randamentul regiunilor
corporale la tranşarea carcaselor. Tranşarea se efectuează în scopul acordării posi-
bilităţilor de a alege părţile preferate ale carcasei sau reieşind din posibilităţile de
procurare ale cărnii (fig. 163). Tranşarea carcaselor se face pe regiuni anatomice.

Figura 163. Carne de ovine tranşată

443
 Compoziţia chimică a cărnii depinde de specie, starea de îngrăşare, vârstă,
sex, greutatea corporală, regiunea de măcelărie şi calitatea cărnii. Valorile medii
ale cărnii de ovine adulte şi tineret se prezintă în tabelul 92.
Cercetările ştiinţifice, efectuate în România, au demonstrat că compoziţia
chimică a cărnii de oaie depinde de starea de îngrăşare a animalelor înainte de
abatorizare (V. Taftă, 1997).
Glucidele (glicogenul, glucoza, maltoza) sunt în cantităţi reduse, dar con-
tribuie la captivitatea contractilă a musculaturii şi la calitatea cărnii.
Lipidele (gliceride, steridele, fosfatidele etc.) se găsesc în cadrul fibrei
musculare a ţesutului conjunctiv, participă la perselarea şi marmorarea cărnii,
fiind şi principalul suport al vitaminelor A, D3, E şi K.
Tabelul 92
Componenţa chimică a cărnii de ovine adulte şi miei în funcţie
de starea de îngrăşare
Starea de Conţinutul cărnii, %
Categoria
îngrăşare apă proteine lipide minerale Calorii/100g
Grasă 57,3 14,3 27,5 1,0 314,4
Ovine adulte Medie 64,8 17,0 17,2 1,0 229,6
Slabă 75,0 20,0 4,0 1,0 119,2
Grasă 61,0 18,0 20,1 0,9 260,7
Miei
Slabă 72,0 21,0 6,1 0,9 142,8
Sărurile minerale sunt reprezentate în special de P, Ca, K, Fe, Co, Zn şi
Iod, care participă la funcţionarea diferitor sisteme şi organe şi în maturarea căr-
nii. Valoarea nutritivă a cărnii este determinată şi de conţinutul de calciu, fosfor
şi fier. Între proteină şi conţinutul de calciu există o corelaţie pozitivă r=0,80.
Vitaminele care se găsesc în cantitate mai mare sunt cele din cadrul com-
plexului B, după care urmează vitaminele A, C, D, PP, E.
După conţinutul de aminoacizi carnea de ovine are valori apropiate de
cele a altor specii de animale de fermă. După conţinutul de aminoacizi carnea
de ovine satisface cerinţele fiziologice ale omului sau depăşesc (izoleucină, leu-
cină, lizină, treonină, valină).
Factorii care condiţionează producţia de carne sunt de trei categorii.
Factorii genetici includ: Rasa care condiţionează producţia cantitativă şi ca-
litativă în funcţie de gradul de precocitate şi tipul de conformaţie, dimensiunile
de lărgime şi adâncime ale corpului. Prin metodele existente de selecţie se vor
depista animalele cu cei mai superiori indici ai producţiei de carne în scopul
folosirii factorilor genetici de ameliorare a raselor de ovine.

444
 Individualitatea. În cadrul fiecărei rase, indiferent de gradul ei de preco-
citate există o anumită proporţie de plus variante cu aptitudini mai dezvoltate
pentru producţia de carne, care necesită folosiţi maxim pentru multiplicarea ani-
malelor înalt productive.
Sexul şi tipul de fătare. Masculii sunt mai masivi decât femelele, au o
energie de creştere mai mare. Produşii proveniţi din fătări unipare au o energie
de creştere şi îngrăşare mai mare comparativ cu cei din fătări gemelare. Actual-
mente, există metode de obţinere, la dorinţa crescătorului de ovine, a mai multor
masculi, care cresc mai repede şi au greutatea corporală sporită.
Dintre factorii de mediu intern fac parte vârsta, care este strâns legată de
capacitatea de conversie a furajelor, potenţialul de creştere şi îngrăşare, dezvol-
tarea musculaturii şi depunerile de grăsime. Pentru producţia de carne trebuie
de folosit la maxim gradul sporit de creştere a tineretului în primele luni de viaţă.
Starea de îngrăşare şi fiziologică poate influenţa ritmul de creştere, gradul
de dezvoltare şi procesul de îngrăşare. Acest factor va contribui la sporirea ren-
tabilităţii producerii cărnii de oaie.
Factorii de mediu extern sunt: Clima, solul, temperatura, viteza şi umi-
ditatea relativă a aerului şi caracterul vegetaţiei. Aceşti factori pot fi reglaţi
în adăposturile ovinelor, prin crearea condiţiilor de odihnă a ovinelor la păşunat,
ameliorarea producţiei vegetale de pe pajişti.
Nivelul de alimentaţie şi calitatea furajelor sunt factorii decisivi în spo-
rirea producţiei de carne şi ameliorarea calităţilor ei.
Intensitatea reproducţiei, de asemenea, poate spori numărul de miei cres-
cuţi pentru carne. Important de obţinut şi două fătări pe anul calendaristic.
Tehnologia creşterii şi organizarea activităţilor tehnologice zilnice în
ferma de ovine pot influenţa pozitiv sau negativ producţia de carne, dar se va
organiza în aşa mod tehnologia şi activităţile la creştere a ovinelor pentru a ob-
ţine cât mai multă şi calitativă producţie de carne.

7.5. Tehnologia producerii laptelui de ovine

Importanţa laptelui de oaie. Laptele de oaie şi produsele obţinute din pre-
lucrarea lui constituie alimentul de bază în hrana omului în mai multe ţări din
Asia, Africa de Nord, Europa datorită valorii biologice şi nutritive înalte. Lapte-
le de oaie este şi materia primă importantă pentru industria alimentară. Nichans,
citat de V. Taftă (1983), afirmă că consumul laptelui de oaie sporeşte imunitatea
omului la tuberculoză, iar datorită conţinutului bogat în acid orotic sau uricilic
şi magneziu poate preveni apariţia cancerului.
Sporirea producţiei de lapte a ovinelor favorizează majorarea efectivelor de
ovine, creşterea tuturor mieilor în perioada de alaptare, creşterea producţiei de

445
carne şi lână, de lapte marfă după înţărcarea mieilor. Se cunoaşte că în turmele
de ovine cu producţia sporită de lapte tineretul are o viteză mai mare de creştere.
Din aceste considerente este extrem de necesar de ameliorat aptitudinile produc-
ţiei de lapte la toate rasele de ovine prin activităţile de selecţie şi îmbunătăţire a
condiţiilor de creştere, reproducţie, alimentaţie şi întreţinere a ovinelor.
Însuşirile fizice şi componenţa chimică a laptelui de oaie. Culoarea, mirosul,
gustul, densitatea şi aciditatea sunt însuşiri fizice ale laptelui. Însuşirile fizice sunt
diferite la lapte şi colostru, ultimul fiind destinat alimentaţiei mieilor şi nu prezintă
valoare în calitate de materie primă pentru industria de procesare a laptelui.
Culoarea laptelui proaspăt de oaie este alb-opalescent la începutul şi mij-
locul lactaţiei, iar spre sfârşitul lactaţiei, concomitent cu sporirea conţinutului de
grăsime, laptele capătă nuanţe gălbui. Culoarea laptelui se poate schimba puţin
şi căpăta nuanţe roşietice când oile folosesc furaje cu conţinut bogat de caroten
şi xantofilă sau nuanţe galben-verzui, dacă furajele folosite de oi au un conţinut
sporit de pigmenţi din grupa flavonelor.
Mirosul laptelui este specific datorită conţinutului bogat de acizi graşi, dar se
poate devia din cauza folosirii furajelor parţial alterate sau din cauza unor plante
medicinale de pe păşune cu miros specific. Laptele poate căpăta alt miros în cazul
depozitării necorespunzătoare împreună cu alte substanţe sau produse alimentare.
Gustul laptelui proaspăt este plăcut şi dulciu. În cazul consumului pelinului,
rapiţei gustul devine amărui. Gustul se poate schimba şi la consumul unor cantităţi
mari de rădăcinoase sau a hranei însilozate şi depozitate fără respectarea cores-
punzătoare a tehnologiei. Mastitele clinice şi alte maladii ale glandei mamare pot
modifica esenţial gustul laptelui, iar în multe cazuri astfel de lapte nu mai poate fi
folosit în alimentaţia oamenilor sau poate provoca intoxicaţii consumatorilor.
Densitatea laptelui proaspăt, nefalsificat, este cuprinsă între 1,030 şi 1,036
şi are dependenţă de conţinutul de grăsime şi proteină a laptelui.
Compoziţia chimică este prezentată de conţinutul de apă, substanţe grase
şi proteice, minerale şi vitamine, determină valoarea nutritivă şi energetică a
laptelui. Valorile medii ale compoziţiei chimice şi valoarea energetică a laptelui
de oaie, comparativ cu cel al altor mamifere, se prezintă în tabelul 93.
Comparativ cu bovinele, caprinele, bivoliţele, cămilele, ovinele produc lap-
te cu cel mai mare conţinut de substanţă uscată, inclusiv grăsime şi proteină, şi
are o valoare energetică superioară.
Compoziţia chimică a laptelui este influenţată de mai mulţi factori şi frec-
vent se poate modifica în timpul lactaţiei, mulsului, apariţiei unor maladii, inclu-
siv a glandei mamare, precum de influenţa rasei, tipul morfo-productiv, a stării
de sănătate şi îngrăşare, a vârstei animalelor, a factorilor climaterici etc.

446
 Tabelul 93
Compoziţia chimică şi valoarea energetică a laptelui
(după Matassino citat de C. Pascal, 2007)
Valoarea
Provenienţa Substanţă Conţinut Conţinut Conţinut Substanţe Greutate
energetică,
laptelui uscată de grăsime de proteină de lactoză minerale specifică
kcal/kg
Femele 12,4 3,4 1,6 6,7 0,22 1,030 682,2
Ovine 19,5 7,5 6,2 4,9 0,92 1,038 1263,6
Caprine 13,2 4,6 3,4 4,5 0,73 1,031 812,1
Bovine 12,7 3,5 3,5 4,7 0,78 1,032 712,6
Bivoliţă 16,4 7,2 4,8 4,7 0,75 1,031 1084,6
Iapă 9,5 0,9 2,1 6,3 0,35 1,035 448,6
Cămilă 12,2 4,7 3,3 3,5 0,67 1,000 773,7
Căţea 20,9 9,2 7,4 3,19 1,07 1,035 1423,8

Substanţele grase sunt prezentate de steride, gliceride şi fosfatide, iar dia-

metrul mai mare al globulelor de grăsime din laptele de oaie determină o smân-
tânire mai rapidă comparativ cu laptele de vacă (C. Pascal, 2007).
Din substanţele proteice fac parte lactoalbumina şi lactoglobulina în can-
tităţi mai mari comparativ cu laptele de vacă şi capră.
Substanţele minerale. În laptele de oaie se conţin macroelemente (Ca, Na,
Mg, K) şi microelemente (Fe, Cu, Br) în cantităţi superioare comparativ cu lap-
tele altor specii de animale domestice.
Laptele de oaie are un conţinut bogat în vitamine (A, C, D2, D3, E, K, M, PP şi
complexul B) şi superior în comparaţie cu laptele altor mamifere. Conţinutul de vi-
tamine A şi C comparativ cu laptele de vacă, este mai mare în lunile de primăvară.
În lapte se mai conţin şi enzime, predominant fosfataza, iar în cantităţi mai
reduse ribonucleaza, xanthinaoxidaza şi lizozima.
Lactaţia este perioada în care oile se mulg, care se poate prelungi 7-8 luni
de la fătare până la înţărcare. Durata lactaţiei este condiţionată de rasă, tipul
morfo-productiv, individualitate, nivelul de ameliorare şi nutriţie, vârstă, siste-
mul de reproducţie, starea de sănătate şi îngrăşare, factorii climaterici, durata
alăptării mieilor şi sistemul de înţărcare, numărul de miei alăptaţi. La oile cu
producţia mare de lapte şi un singur miel, perioada lungă de alăptare influen-
ţează negativ producţia totală de lapte, inclusiv lapte-marfă, întrucât aceste oi
produc mai mult lapte decât poate suge mielul, mai cu seamă în primele luni
de lactaţie. La oile cu doi şi mai mulţi miei durata alăptării stimulează creşterea
producţiei totale de lapte şi a laptelui-marfă.
447
 Lactaţia include următoarele faze principale: faza scurtă de colostru (ma-
xim de 5-7 zile) de la începutul lactaţiei, faza ascendentă în prima perioadă de
lactaţie, platoul cu vârful lactaţiei, faza descendentă cu care se termină perioada
de lactaţie la înţărcare.
Caracterul lactaţiei, redat printr-o curbă, care demonstrează nivelul produc-
ţiei de lapte în diferite perioade de lactaţie, este influenţat de rasă, tipul mor-
fo-productiv, starea sănătăţii şi individualitatea animalului, nivelul alimentaţiei
oilor şi calitatea furajelor, condiţiile meteorologice, perioada anului, condiţiile
de întreţinere a animalelor etc.
În primele zile după fătare, oile produc colostru care se deosebeşte de lapte
prin compoziţia sa chimică, valoarea nutritivă şi energetică, are un conţinut mai
bogat de substanţe uscate, inclusiv grăsime, proteine, vitamine şi anticorpi, care
sporeşte imunitatea mieilor faţă de agenţii patogeni.
Faza ascendentă, în mod general, se caracterizează prin sporirea producţiei
zilnice de lapte până la platoul lactaţiei, în care se atinge vârful curbei de lacta-
ţie. În faza ascendentă, cu durata de circa 90 de zile, se poate obţine aproximativ
65% din cantitatea totală de lapte pe lactaţie. Între nivelul producţiei maxime de
lapte pe lactaţie şi durata fazei ascendente există o corelaţie negativă (V. Taftă
citat de C. Pascal, 2007).
În platoul lactaţiei, producţia de lapte se menţine aproximativ la acelaşi nivel
pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată în dependenţă de factorii care deter-
mină producţia de lapte. Debitul maxim sau platoul lactaţiei de cele mai multe ori
apare în diferite variante posibile. (I) Când debitul maxim apare în luna iunie, pot
fi obţinute cele mai mari producţii de lapte. (II) Dacă acest debit este atins în luna
mai, se obţin cele mai reduse producţii de lapte. (III) Când lactaţia intră cu faza
platou în lunile mai-iunie, se obţin producţii intermediare de lactaţie (V. Taftă şi
colab. citat de C. Pascal, 2007). În mod practic, de aceste particularităţi biologice
ale lactaţiei se va ţine cont la planificarea însămânţărilor şi fătărilor oilor.
Mulsul oilor poate fi manual sau mecanic cu aparate de muls. Se va lua în
consideraţie particularităţile biologice ale glandei mamare, care este formată din
două compartimente şi practica existentă de fixare a oilor la muls.
Mulsul manual al oilor este cel mai răspândit sistem în Republica Moldova,
România, Bulgaria, Macedonia, Croaţia, Slovenia, Ucraina şi alte ţări, unde se
practică varianta posterioară cu poziţia mulgătorului faţă de oaie după mem-
brele posterioare. În alte ţări din Europa se practică şi mulsul lateral cu poziţia
mulgătorului ca şi în cazul mulsului vacilor.
La mulsul manual, oile sunt fixate la un cotar (strungă), care nu permite
mişcări ale oilor în perioada mulsului.

448
 Mulsul manual se execută în trei faze. În prima fază, mulgătorul cu o mână
prinde ugerul, iar cu cealaltă stoarce primele jeturi, desfundând mameloanele.
În a doua fază, ugerul este cuprins cu ambele mâini şi supus unei presiuni la-
terale de sus în jos, astfel încât din ambele mameloane laptele să fie evacuat în
jeturi lungi şi continue. În următoarea fază pentru evacuarea ultimelor picături
de lapte se trece la mulsul cu nod la fiecare mamelon. Perioada mulsului unei oi
constituie, dimineaţa, aproximativ 60 de secunde, la prânz şi seara – 30-40 de
secunde, iar toată turma trebuie să fie mulsă în circa 60-90 de minute.

Figura 164. Instalaţie de muls oile

Pentru mulsul mecanic se folosesc instalaţii fixe în grajduri sau instalaţii
mobile pe păşune (fig. 164). Cu toate că unele cercetări recente au demonstrate
reducerea producţiei de lapte, este important de reţinut că lapte cu calitatea sani-
tară superioară se va obţine folosind instalaţii mecanice, iar din asemenea lapte
se pot produce lactate conform reglementărilor UE, solicitate la export. Aparatul
de muls ovinele şi caprinele are două pahare pentru cele două compartimente ale
ugerului. În dependenţă de faza lactaţiei şi nivelul producţiei de lapte, mulsul
manual sau mecanic se va efectua de două sau trei ori pe zi.
Calitatea laptelui se determină prin metode organoleptice, aprecierea
gradului de impurificare, analize de laborator cu determinarea conţinutului de
grăsime şi proteine, a densităţii şi acidităţii. Aceste metode se aplică în sco-
pul depistării falsificărilor laptelui şi destinaţiei pentru procesare. Prin metode
organoleptice se determină culoarea şi aspectul, gustul, mirosul şi consistenţa
laptelui. Gradul de impurificare se realizează prin filtrare.
Falsificările laptelui pot fi efectuate cu apă, diferite substanţe chimice pen-
tru diminuarea gradului de aciditate, adaos de lapte de vacă sau capră, grăsimi
vegetale sau de origine animală, cu excepţia grăsimilor din lapte, iar în unele
cazuri în lapte pot nimeri antibiotici şi preparate veterinare folosite la tratarea
oilor bolnave. Falsificările reduc calitatea, valoarea nutritivă şi energetică, den-
sitatea şi aspectul laptelui, iar prin falsificări cu substanţe chimice şi preparate

449
veterinare laptele poate provoca diferite maladii sau intoxicaţia consumatorilor
de lactate. Falsificările laptelui pot fi depistate prin analize şi metode organolep-
tice ale calităţii laptelui.
Metode de sporire a producţiei de lapte şi controlul în perioada lacta-
ţiei. Metodele de sporire a producţiei de lapte se referă la (I) activităţi genetice
de ameliorare a raselor de ovine, (II) folosirea raselor specializate şi cu produc-
ţii sporite de lapte pentru încrucişarea cu rasele specializare la producţia lânii,
cărnii, pielicelelor şi blănurilor, (III) ameliorarea condiţiilor de alimentaţie şi
întreţinere, folosirea metodelor de intensificare a reproducţiei ovinelor, inclusiv
obţinerea a două fătări pe an.
Conform recentelor reglementări ale UE, controlul producţiei de lapte la
ovine include evidenţa producţiei pe perioada totală a lactaţiei şi unele perioade
ale ei. Durata lactaţiei include durata de alăptare a mieilor şi durata mulgerii
exclusive după înţărcarea mieilor, respectiv producţia de lapte poate fi apreciată
pe toată perioada lactaţiei sau numai pe perioada mulgerii exclusive.
Frecvenţa şi numărul controalelor producţiei de lapte. Producţia de lap-
te în perioada alăptării poate fi calculată reieşind din greutatea mieilor şi aplica-
rea unor coeficienţi pentru fiecare rasă de ovine.
Pentru aprecierea producţiei de lapte în perioada mulgerii exclusive în ca-
zul mulsorilor zilnice intervalul mediu dintre două controale succesive ale pro-
ducţiei de lapte pe turmă este de 30 de zile (cu variaţii de 28-34) pentru primele
trei luni de lactaţie. Numărul total de controale nu este fixat şi poate fi stabilit în
funcţie de rasă şi categoria de vârstă a animalelor. Pentru fiecare oaie intervalul
maxim dintre două controale este de 70 de zile.
Valorificarea laptelui include obţinerea produselor lactate în formă de
brânză, telemea, caşcaval, unt, iaurt şi alte produse lactate acidofile, dar cele
mai răspândite şi solicitate de consumatori sunt caşcavalul şi brânza cu diverse
tehnologii de producere şi denumiri comerciale sau de origine.
Ferma se va baza pe comercializarea produselor tradiţionale, obţinute din
lapte de oaie, precum caşul şi urda. Cele două produse se vor obţine din tehno-
logie tradiţională fără conservanţi şi aditivi, ceea ce le face solicitate, în special,
de populaţia de la oraşe, care doreşte să consume produse BIO.
Un alt produs comercializat este carnea de miel, animalele vor fi îngrăşate
în sistem intensiv pentru a se obţine o greutate cât mai mare la sacrificare, alături
de carne de bună calitate. Animalele se vor fi comercializate fie în viu, fie sacri-
ficate şi tranşate, în miniabatorul amenajat în fermă, contra cost. Pe lângă carnea
de miel, se va comercializa şi carnea de oaie, provenită de la oile reformate.
Factorii care influenţează producţia de lapte la ovine. Rasa influenţează

450
în limite foarte largi atât cantitatea, cât şi calitatea laptelui în cadrul aceluiaşi tip
fiziologic, chiar dacă animalele au fost întreţinute în condiţii similare. În funcţie
de cantitatea de lapte pe lactaţie, rasele de ovine se clasifică în patru grupe, astfel:
• specializate, cu peste 201 litri de lapte (Friză, Awassi, Lacaune, Sardă,
Oaia britanică de lapte, Chios, Langhe, Mytilene etc.);
• cu producţii bune ce se încadrează între 101 şi 200 litri de lapte (Cap
negru de Teleorman, Ţigaie ameliorată, Ţurcană ameliorată, Merinos de Palas,
Biella, Comiso, Vlakiko etc.);
• cu producţii mijlocii între 61 şi 100 litri de lapte (Merinos de Transilvania,
Spancă, Siciliană, Kivircik, Bluefaced Leicester etc.);
• cu producţii mici – sub 60 litri de lapte (Karakul, rase derivate din Meri-
nos Australian, unele rase englezeşti de carne etc.).
Calitatea laptelui de oaie exprimată prin componenţii chimici poate prezen-
ta diferenţe, în funcţie de rasă, de cca 20%. Astfel, supuse unui experiment, rase-
le de oi apropiate filogenetic, întreţinute în aceleaşi condiţii, au avut un procent
de grăsime diferit: Ţurcana brumărie – 6,5% şi rasa Karakul – 8%. În general,
rasele de oi cu producţii mari de lapte prezintă un procent de grăsime mai mic
(Friză – 6,3%).
Varietatea. În cadrul unor rase s-au format varietăţi care diferă mult prin can-
titatea de lapte realizată pe o lactaţie. La rasa Ţigaie, varietatea Ruginie şi cea Bu-
călaie dau producţii mai ridicate de lapte decât Ţigaia, varietatea albă sau neagră.
Ecotipul. La unele rase şi varietăţi s-au format ecotipuri consolidate gene-
tic cu producţii ridicate de lapte. Rasa Ţurcană, varietatea albă ecotipul de Sibiu,
realizează producţii mult mai mari faţă de ecotipul Ţurcană albă din Apuseni.
De asemenea, în cadrul rasei Ţigaie, varietatea Bucălaie, ecotipul de Banat şi
Ţigaia ruginie ecotipul de Covasna realizează producţii mai ridicate comparativ
cu celelalte ecotipuri ale acestor varietăţi.
Unele ecotipuri au grupuri mai mari de oi, denumite populaţii, care se dis-
ting prin producţii mai ridicate de lapte. În zona Caransebeşului s-a format o
populaţie distinctă de oi Ţurcane albe, cu lână ondulată, denumite local oi creţe
de Caransebeş, mai performante pentru producţia de lapte.
La rasa Ţurcană s-au consolidat încă două populaţii cu producţii mai mari
de lapte în zona Văii Jiului, Ţurcana de Jieţ sau Ţurcana brează, cu o brezătură
pe faţă, iar în zona Slatina Ţurcana de Brastavăţu, cu lână albă, dar capul şi gâtul
colorat. Aceste populaţii pot fi punctul de plecare pentru a crea rase româneşti de
ovine specializate pentru producţia de lapte.
Individul. Variaţia individuală a producţiei de lapte în turmele neselecţio-
nate de ovine de aceeaşi vârstă, rasă şi întreţinute în aceleaşi condiţii depăşeşte

451
diferenţele medii dintre rase privind producţia de lapte. Astfel, în aceste turme
s-au găsit oi cu producţii medii pe lactaţie cuprinse între 25 şi 250 kg, rezultând
un raport între aceste producţii de 1/10 - mult mai mare decât în cazul vacilor de
lapte (1/4-1/5). Şi în activitatea practică s-a observat, că, deşi în condiţii bune de
întreţinere, sunt oi care an de an dau o producţie de lapte foarte scăzută, nepu-
tând să-şi crească mielul.
Variabilitatea mare a cantităţii de lapte semnalată mai frecvent la oi are drept
cauză neglijarea selecţiei, ca mijloc de ameliorare a acestei însuşiri. O însemnată
variaţie individuală o prezintă şi principalii componenţi ai laptelui, dintre care
se detaşează procentul de grăsime. Variabilitatea individuală este rezultatul unui
potenţial genetic, diferit de la un individ la altul, acesta fiind o sursă reală de ame-
liorare prin selecţie (h2= 0,3) a caracterului respectiv (Ioan Pădeanu, 2011).
Tehnologii de obţinere a unor produse din laptele de oaie
Caşul dospit de oaie. După închegare, laptele se desprinde uşor cu mâinile
de pe pereţii cazanului şi se mărunţeşte bine până la mărimea bobului de mazăre,
timp de 10 minute, pentru scoaterea zerului. Apoi se amestecă uşor încă cca 5 mi-
nute. În continuare, se adaugă 5 litri de zer, încălzit la 40-42°C, la 100 litri de lapte,
pentru păstrarea constantă a temperaturii de 37°C. Coagulul (laptele închegat) se
“adună” uşor, timp de 10 minute, cu ambele mâini, formându-se un conglomerat
mare şi rotund, pe sub care se trece cu atenţie, în vederea aşezării lui pe crintă, sub
o greutate uşoară. După 5 minute, se “rupe” în bucăţi de mărimea unui ou, apoi
se leagă sedilă (săculeţ din pânză pentru scurgerea zerului din caş) şi se presează
cca 2 minute. Urmează o nouă mărunţire până se ajunge la mărimea “bobului de
mazăre”, după care sedila se leagă, fiind supusă ultimei presări uniforme şi mode-
rate, cca 2 ore, cu ajutorul unei plăci mai groase din lemn de fag sau de stejar, pe
care, eventual, se poate aşeza - după caz - şi o lespede de piatră de mărime potri-
vită şi curată. În ceea ce priveşte cheagul, în lipsa soluţiei industriale de pepsină,
se foloseşte stomacul mieilor sacrificaţi până la vârsta de 3 săptămâni, în care se
adaugă lapte şi sare multă. După circa 2-3 săptămâni se secţionează, iar conţinutul
se dizolvă prin frecare între degete în cca 2 kg de apă caldă, după care se filtrează.
Tot în acelaşi scop se poate folosi şi mucoasa stomacului de porc, frecată cu sare
multă, după care se introduce într-un vas, peste care se toarnă lapte, lăsându-se cca
2 săptămâni în această stare, apoi se filtrează şi se foloseşte.
Urda. Zara, rămasă după prepararea “caşului dulce”, se fierbe timp de 1
oră la temperatura de 85-90°C, interval în care are loc precipitarea restului de
proteină. Pe tot timpul fierberii, zerul se agită continuu cu o lingură de lemn,
ca să nu se prindă de fundul cazanului şi să nu se “afume”. Bucăţelele de urdă
se ridică treptat la suprafaţa cazanului, unde se culeg cu o lingură şi se pun în

452
sedilă pentru scurgerea zerului, timp de 10-12 ore. În această fază, urda apare ca
o pastă omogenă, granulată fin şi de culoare alb-cenuşie. Se consumă proaspătă
sau sărată, frământată şi presată în putini sau în diverse forme, confecţionate din
coajă de brad, pentru conservare timp mai îndelungat. Din cca10-12 litri de zer,
rezultă, de regulă, 1 kg de urdă.
Caşul sărat se obţine din caşul dospit. Acesta se taie în felii şi se introduce
în zer clocotit. Pasta obţinută se presează în forme mici, rotunde sau dreptun-
ghiulare, din lemn, cu baza sau feţele sculptate în diferite modele florale şi cu
capacitate de 250-300 g, unde rămâne câteva minute. Se introduce apoi într-o
baie de saramură pentru 10-12 ore, după care se trece la zvântare şi afumare,
pentru conservare îndelungată.

7.6. Producţia de pielicele

Pielicica este blăniţa mielului sacrificat la 1-3 zile după naştere. În această
perioadă învelişul pilos al mieilor are forma de buclaj şi este cunoscut cu denu-
mirea comercială de Karakul, Astrahan şi Persan.
Pielicelele prezintă materie primă pentru industria confecţionării hainelor, în-
călţămintei şi a altor obiecte de uz casnic, precum şi pentru activităţile de artizanat.
Acest produs este mult apreciat şi solicitat pe piaţa internaţională. Pentru produ-
cerea celor mai valoroase pielicele se cresc ovinele rasei Karakul şi deferiţi metişi
obţinuţi din încrucişarea unor rase (Ţurcana, Reşetilov) cu rasa Karakul.
Karakul este una din cele mai vechi rase create pentru producerea pielicele-
lor. De la ovinele Karakul se mai obţine lapte şi carne, produse destul de apreci-
ate de consumatori. În 15-20 de ani preţul celor mai valoroase pielicele Karakul
nu a depăşit 150 lei, iar de la o oaie Karakul anual se obţine 60-80 kg de lapte
din care se produc 10-15 kg de brânză, costul total al căreia este de 500-700 de
lei şi cel puţin 20 kg de carne la un preţ de circa 400 de lei.
Rezultă, că, actualmente, cele mai valoroase produse sunt laptele şi carnea,
dar nu pielicelele. Totodată, nu se poate renunţa absolut de producerea pielice-
lelor, totuşi activitatea de ameliorare necesită să fie direcţionată, atât la sporirea
calităţii pielicelelor, cât şi la sporirea cantităţii şi calităţii laptelui şi cărnii. Pen-
tru sporirea eficacităţii economice a creşterii ovinelor Karakul rămâne impor-
tant diversificarea asortimentelor de pielicele, sporirea pielicelelor colorate şi a
nuanţelor de culoare la pielicelele brumării. Orientarea actuală, care predomină
în creşterea şi exploatarea ovinelor pentru pielicele, este sporirea numerică a
efectivelor de ovine, ameliorarea calităţii pentru obţinerea buclajului tubular de
diverse lungimi, în formă de bob cu grad mare de închidere a buclelor, modela-
rea, uniformitatea dorită a buclelor şi luciul preferat de consumatori.

453
 Cele mai importante activităţi în tehnologia producerii pielicelelor include:
1. Testarea reproducătorilor şi determinarea valorii de ameliorare a calităţii
pielicelelor.
2. Potrivirea perechilor, organizarea montei şi sporirea indicilor de reproducţie.
3. Alimentaţia şi întreţinerea ovinelor în perioada gestaţiei, organizarea fă-
tărilor şi îngrijirea mieilor în perioada de alăptare.
4. Recoltarea, conservarea şi depozitarea pielicelelor.
5. Prevenirea defectelor pielicelelor.
Din rezultatele cercetărilor şi practica creşterii ovinelor se cunoaşte, că, în
general, de la părinţi valoroşi se obţin pielicele de calitate bună. Problema con-
stă în aprecierea valorii de ameliorare şi transmiterea prin ereditate a calităţilor
de la părinţi fiecărui produs. Teoretic, se presupune că influenţa părinţilor este
de 50 la 50%, a bunicilor – de 25 la 25%, străbunicilor – de 12,5 la 12,5%. În
realitate, această proporţie nu este întocmai aşa şi iată de ce. De la cea mai bună
oaie se poate obţine anual unu, mai rar, doi miei, iar de la un producător – de la
câteva zeci la câteva mii de produşi, având în vedere posibilitatea însămânţărilor
artificiale. Din aceste considerente, este extrem de important testarea berbeci-
lor după calităţile descendenţei şi aprecierea reproducătorilor amelioratori de la
care se doreşte obţinerea celor mai mulţi descendenţi.
Aprecierea probabilităţii părinţilor de transmitere prin ereditate a calităţi-
lor sale descendenţei la creşterea ovinelor pentru pielicele se face la bonitarea
mieilor la vârsta de 1-3 zile după naştere sau la sacrificare, pentru obţinerea
pielicelelor, prin metode cunoscute în zootehnie.
O importanţă mai mare trebuie de acordat testării berbecilor după calităţile
descendenţei. Există mai multe metode de testare, dar determinantă este aprecie-
rea calităţilor pielicelelor la un număr posibil mai mare de produşi. Cu cât numărul
produşilor va fi mai mare cu atât mai corectă va fi determinată valoarea de ameli-
orare a berbecilor. În testare se introduc mai mulţi berbeci, care se vor exploata în
condiţii asemănătoare, iar oile, de la care se obţin produşi de la berbecii introduşi
în testare, vor fi în condiţii asemănătoare de alimentaţie şi întreţinere în perioada
gestaţiei. Bonitarea mieilor, executată la 1-3 zile după naştere prin examinarea pe
viu a calităţilor buclajului, este obligatore şi necesară pentru aprecierea valorii de
ameliorare a berbecilor, introduşi la testare. Rezultatele se vor înregistra şi analiza
de zootehnicieni sau tehnicieni cu experienţă de bonitare. Din analiza rezultatelor
testării, berbecii reproducători se divizează în trei categorii.
În prima categorie se includ berbeci cu valoarea înaltă de ameliorare a cali-
tăţilor pielicelelor la descendenţă, care se vor folosi pentru a obţine posibil mai
mulţi produşi la fermele de prăsilă şi la cele de producţie-marfă.
În a doua categorie se includ berbeci cu valoare neutră de ameliorare a

454
calităţilor pielicelelor la descendenţă care se vor folosi numai la fermele de pro-
ducţie-marfă, în cazul lipsei berbecilor de prima categorie.
În a treia categorie se includ berbeci cu valoare negativă de ameliorare a
calităţilor pielicelelor la descendenţă, (înrăutăţitori), care se vor rebuta.
La elaborarea planului de potrivire a perechilor, pentru sezonul de montă,
se va lua în consideraţie categoria berbecilor după valoarea de ameliorare a ca-
lităţilor pielicelelor la descendenţă şi folosirea maximă a celor amelioratori. Po-
trivirea perechilor se face reieşind din categoria de bonitare a efectivului matcă
şi a berbecilor reproducători, calitatea pielicelelor şi tipul buclajului, culoarea
şi nuanţele de culoare a pielicelelor, gradul de înrudire a efectivului matcă şi a
berbecilor. Pentru asigurarea progresului genetic al calităţii pielicelelor la potri-
virea perechilor se va ţine cont de faptul, că calităţile reproducătorilor trebuie să
fie superioare calităţilor efectivului matcă.
La potrivirea perechilor este necesar de a cunoaşte particularităţile pielicelelor
brumării, uniformitatea culorii şi metodele de producere a pielicelelor brumării.
Culoarea neagră a pielicelelor Karakul poate fi cea mai răspândită, după care ur-
mează, în ordine descrescândă, culorile: brumărie, sură, cafenie şi albă. Varietăţile
de culoare a pielicelelor este prezentată în tabelul 94 (C. Pascal, 2007).
Tabelul 94
Culorile pielicelelor la ovinele Karakul
Varietatea
Specificare Culoarea fibrelor Nuanţa culorii
Karakul
albăstruie, gudronată, normală,
negru neagră
roşcată, mată
Fibre uniform normală, închisă, deschisă,
maro maro
colorate nuanţe bej-ciocolatie
hermin, normal, untiu, gălbui,
alb albă
cretat
normal: liliachiu, argintiu,
Amestec de perlat
închis: plumburiu, gri-petrol,
fibre colorate brumăriu albă şi neagră
sidefiu, cărunt
diferit deschis: nuanţe lăptoase
normal: chihlimbariu, platiniu
albă şi închis: cărămiziu
Fibre colorate roz deschis: nuanţă bejuliu
maro
diferit pe
baza neagră sau argintit, aurie, platinată, arămie,
lungimea lor sur
maro, vârful deschis bronzată antic

455
 baza neagră, vârful
sur argintie, aurie, platinată,
Fibre de deschis, albă clar
arămie, bronzată antic
culori diferite,
roz Vârful maro,
intercalate şi normală, închisă, deschisă
briliantiu depigmentat
depigmentate
pe lungimea lor Halili Benzi maro dispuse pe un fond negru
“Piebald” Pete colorate diferit dispuse pe un fond simplu

Pielicelele brumării se pot obţine de la împerecherea oilor brumării cu ber-

becii brumării, dar este necesar de a cunoaşte că la ovinele brumării există gena
letală, care, în cazul împerecherilor omogene, ea se transmite prin ereditate şi
poate provoca apariţia produşilor neviabili. Din împerecherile omogene brumă-
riu x brumăriu vor rezulta în descendenţă 25% homozigoţi brumăriu cu vitalita-
te redusă; 25% homozigoţi negri viabili şi 50% heterozigoţi brumăriu viabili.
Din heterozigoţii brumării viabili se vor alege berbeci pentru reproducţie
şi, după evaluarea absenţei genei letale, se vor folosi pentru împerecheri cu oile
brumării pentru multiplicarea acestei populaţii, precum şi berbeci pentru obţine-
rea pielicelelor brumării de la oi Karakul negre.
Depistarea mieilor purtători ai factorului letal se identifică în primele 1-2
luni de viaţă prin analiza şi descoperirea pigmentaţiei intense a pielii, unghiilor,
irisului, nărilor, buzelor, bolţii palatine (cerul gurii) şi a limbii. Indivizii cu astfel
de pigmentaţie nu se vor admite pentru reproducţie.
Din aceste considerente, pentru producerea pielicelelor brumării se vor prac-
tica împerecheri heterogene, când oile negre se vor împerechea cu berbeci brumă-
rii, iar posibilitatea apariţiei albinoizilor cu gene letale se va reduce consistent.
Referitor la transmiterea ereditară a unor însuşiri calitative ale buclajului,
potrivit valorilor determinate pentru coeficientul de heritabilitate, acestea pot fi
încadrate în grupa celor cu o heritabilitate redusă, excepţie făcând tipul de buclă
care are o valoare calculată pentru h2 cuprinsă între 0,41 şi 0,58.
Din împerecherile Karakulului negru cu cel cafeniu rezultă miei atât negri,
cât şi cafenii, deoarece negrul este epistatic faţă de cafeniu, care, în această situ-
aţie, devine hipostatic (V. Taftă, 2008).
Pentru producerea pielicelelor, în Republica Moldova, a fost creat şi apro-
bat tipul moldovenesc al rasei Karakul de la care se obţin pielicele valoroase.
Aceasta se confirmă prin însuşirile ovinelor noului tip în fermele principale de
prăsilă a Staţiunii Experimentale a Institutului Ştiinţifico-practic de Biotehnolo-
gii în Zootehnie şi Medicină Veterinară (IŞPBZMV) şi a Cooperativei Agricole
de Producţie Agrosargal. Selectarea permanentă a animalelor după calităţile de
prăsilă a condus la evoluţia progresivă a clasamentului ovinelor.

456
 Sporirea indicilor de reproducţie poate fi garantată prin aplicarea meto-
dei de însămânţare în mod artificial, pregătirea bună a reproducătorilor şi efec-
tivului matcă pentru montă, asigurarea condiţiilor corespunzătoare de alimen-
taţie a oilor în perioada gestaţiei. Ţinând cont că apariţia foliculelor primare şi
secundare din care se dezvoltă fibrele de acoperire şi susţinere a buclelor, este
importantă alimentaţia corectă a oilor gestante în perioada de la 60 până la 115
zile ale embrionului, precum şi în a doua perioadă de gestaţie.
Momentul optim de recoltare a pielicelelor este condiţionat de gradul de
dezvoltare şi formare a buclajului şi se încadrează, cel mai frecvent, în perioada
de 1-3 zile de viaţă a mieilor, când buclele se menţin în cea mai bună formă, iar
după 4-5 zile buclele pierd forma normală până la dispariţia completă.
Sacrificarea mieilor se face prin aplicarea unei incizii longitudinale de 4-5
cm în partea inferioară a gâtului, secţionarea venei jugulare pentru scurgerea sân-
gelui apoi se practică o incizie longitudinal pe partea inferioară a corpului, înce-
pând de la nivelul buzelor inferioare până la vârful cozii, apoi se mai fac două inci-
zii la nivelul membrelor anterioare şi posterioare de la mijlocul părţii interne până
la stern şi regiunea unghiilor. Se mai fac incizii circulare în jurul anusului, botului,
ochilor. Jupuirea se efectuează manual cu ajutorul pumnului, preliminar introdu-
când aer sub piele pentru a desprinde mai uşor de ţesuturile corpului mielului.
Conservarea pielicelelor se va efectua îndată după jupuirea pielii prin uscare
sau sărare-uscare în spaţii închise (camera cu ventilaţie) sau la aerul atmosferic, dar
se va exclude expunerea pielicelelor sub razele solare pentru a evita apariţia arsurilor
pielii, ceea ce este un defect al pielicelelor care reduce valoarea şi preţul lor.
Depozitarea pielicelelor se produce în camere închise cu ventilaţie şi aer
uscat. Pe toată perioada depozitării se vor lua măsurile corespunzătoare pentru a
evita apariţia insectelor şi rozătoarelor care pot deteriora pielicelele.
Producţia de lână pentru crescătorii de ovine ţigaie din Republica Moldova
a devenit o activitate secundară, primordială fiind producţia de lapte şi carne.
Tunderea oilor, în Republica Moldova, se practică la sfârşitul lunii mai –
începutul lunii iunie după ce temperatura stabilă a aerului atmosferic devine ziua
nu mai puţin de +150C, şi noaptea +70 C. Oile pot fi tunse manual sau cu instalaţii
electromecanice. În gospodăriile cu un efectiv mic de ovine se foloseşte tunsul
manual cu foarfece speciale. Această metodă necesită un efort fizic considerabil
din partea tunzătorilor. Un muncitor poate tunde într-o zi cca 30 de oi cu lână fină,
55 de oi cu lână semifină (Ţigaie) şi 80 de oi cu lână grosieră (Karakul, Ţurcana).
Pentru tunderea oilor se amenajează în interiorul fermei un loc curat, se pregătesc
instrumentele de tuns şi preparatele pentru dezinfecţia posibilelor răni.
Lâna se sortează în dependenţă de fineţe, culoare, vârsta ovinelor se amba-
lează, apoi poate fi depozitată sau realizată pentru prelucrare.

457
 7.7. Creşterea caprinelor
Importanţa zootehnică şi economică a creşterii caprinelor. În prezent,
creşterea şi exploatarea caprinelor cunoaşte o dezvoltare ascendentă datorită
particularităţilor lor biologice şi economice valoroase fapt pentru care această
specie a căpătat o largă răspândire pe întreagă suprafaţă a globului.
În ultimele decenii, concomitent cu sporirea lor numerică, s-au ameliorat o
serie de rase autohtone şi s-au creat altele noi, specializate atât pentru producţia
de lapte, cât şi pentru producţia mixtă, anume de lapte-carne, cu prolificitate
ridicată şi de lână–puf şi carne.
De asemenea, s-au elaborat şi lansat o serie de metode şi tehnologii eficien-
te privind valorificarea maximală a potenţialului productiv în diferite sisteme de
întreţinere şi exploatare a caprinelor.
Specia caprină, datorită însuşirilor de a se înmulţi rapid, a potenţialului su-
perior de producţie şi cheltuielilor reduse de exploatare (urmare a rusticităţii şi
valorificării eficiente a furajelor celulozice), se bucură în continuare de multă
importantă, atât în rândul crescătorilor, cât şi al diferitelor organisme interna-
ţionale, ca, de exemplu, FAO (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură –
ONU ) şi FEZ ( Federaţia Europeană de Zootehnie).
În societatea umană există două opinii contrare referitor la importanţa creş-
terii caprinelor. Unii consideră că caprinele se cresc în ţările şi regiunile (gospo-
dăriile) sărace, iar existenţa lor se consideră indicatorul sărăciei. Alţii consideră
caprinele cele mai efective animale domestice, care pot aduce profit crescători-
lor de animale. Se poate afirma că, actualmente, caprinele se cresc atât în ţările
şi regiunile sărace din punct de vedere economic (multe ţări din Africa şi Asia,
Oceania), cât şi în ţările cu economia prosperă (Anglia, Germania).
Despre importanţa caprinelor se cunoaşte din antichitate. O legendă afirmă,
că Capra Amalteea, cea care l-a hrănit pe micul Jupiter, a fost răsplătită, zeul
zeilor transformând-o dintr-o biată capră într-o mare constelaţie. Există multe
informaţii care confirmă necesitatea folosirii laptelui de capre. Se spune că regi-
na Egiptului, Cleopatra, era atât de frumoasă datorită băilor pe care le făcea în
lapte de capră, cunoscut pentru calităţile antiinflamatorii la tenurile cu probleme,
sensibile ori îmbătrânite. În reţete vechi, se recomanda utilizarea brânzeturilor
în cosmetică, mai ales brânza de capră, pentru eliminarea pistruilor. Brânza se
amesteca cu ulei de floarea-soarelui, şi se aplică imediat după baie. În combina-
ţie cu mierea de albine, elimină vânătăile. În aplicaţii externe sub formă de com-
prese, zerul din lapte de capră ajută la vindecarea exemelor şi degerăturilor.
Originea caprelor. Caprinele sunt animale mamifere, rumegătoare, răs-
pândite în toată lumea, cu excepţia zonelor polare şi subpolare. Se consideră, că
caprele au fost domesticite în Orientul Apropiat cu peste 9 mii de ani în urmă.

458
Ele au fost printre primele animale domesticite datorită calităţilor sale. Din tim-
purile străvechi se cunoaşte, că caprele au fost exploatate de oameni încă în din
epoca de piatră. În perioada marilor migraţii ale populaţiei, caprinele din Asia au
trecut în câmpiile Europei de Sud, apoi prin peninsula Balcani s-au răspândit în
centrul şi nordul continentului (Italia, Elveţia, Spania şi alte ţări).
Herodot, Homer, Aristotel amintesc despre caprine, care puţin diferă de
cele pe care, actualmente, noi le cunoaştem. Pe cele mai străvechi monumente
Egiptene se găsesc imagini ale caprinelor. Despre aceste animale se aminteşte
şi în Sfânta Scriptură, ceea ce mărturiseşte de proveninţa şi importanţa acestor
animale în dezvoltarea omenirii.
În baza cercetărilor se consideră că caprinele domestice, cel mai probabil,
au provenit de la trei strămoşi – Capra Bezoar (Aegagrus), Capra Falconeri cu
coarnele în formă de tirbuşon şi Capra Europeană sau Prisca. Caprinele domestice
au mai multe asemănări cu strămoşii lor – forma craniului, a coarnelor, exteriorul,
culoarea învelişului pilos, modul de alimentaţie. Referitor la grupa raselor, cres-
cute în Asia Mijlocie şi Mongolia, se consideră că aceste animale ar proveni de la
Capra Prisca şi alţi strămoşi. Imaginile descoperite pe suprafaţa de roci si bolovani
demonstrează, că prada principală a oamenilor primitivi au fost caprinele care se
aseamănă mai mult cu Capra Bezoar. Din aceste considerente, mulţi cercetători
consideră Capra Bezoar şi Capra Falconeri principalii strămoşi ai caprinelor.
Strămoşii, de la care provin caprele domestice, se mai întâlnesc, actualmen-
te, în munţii din Europa şi Asia, în special în Turcia, Irac, Pachistan, pe insulele
Britanice, în SUA, Mexic, Venezuela, Cili, Argentina, Australia, Noua Zeelandă
şi pe insulele oceanice.
Cele mai multe caprine se cresc în ţările din Asia, circa 60% din efectivul
mondial şi Africa – cu 34%. Efectivul de caprine se află în creştere în Asia, Afri-
ca, Oceania, ţările economic dezvoltate, dar cea mai mare creştere a efectivelor
de caprine, în perioada 1995-2009, a avut loc în ţările economic dezvoltate şi
ţările în curs de dezvoltare, Oceania şi Africa. În ansamblu pe toate ţările lumii
şi aceeaşi perioadă, efectivele de caprine s-au majorat cu 30,7% (tabelul 95). În
perioada analizată s-a redus efectivul de caprine în Europa, inclusiv în ţările din
Uniunea Europeană, precum şi în America Centrală şi de Nord, iar în America
de Sud au rămas aproape la acelaşi nivel. Sporirea efectivelor de caprine în ţările
economic dezvoltate demonstrează importanţa creşterii acestei specii de anima-
le de fermă nu numai pentru ţările în curs de dezvoltare, unde se atestă un deficit
mare de produse alimentare, dar pentru consumatorii din ţările bogate, unde
consumatorii sunt bine asiguraţi cu produse alimentare, inclusiv de origine ani-
mală. Reducerea efectivelor de caprine în Europa, inclusiv Uniunea Europeană,
America Centrală şi de Nord se datorează sporirii producţiilor caprinelor.

459
 Importanta creşterii şi exploatării caprinelor, pe plan mondial şi în ţara
noastră, se justifică prin calitatea de excepţie a laptelui de capre, care se reco-
mandă, în mod deosebit, în alimentaţia copiilor, a bătrânilor şi bolnavilor. Alt
produs obţinut de la caprine reprezintă carnea, care are calităţi dietetice deosebi-
te. Pentru aceasta este bine ca în fiecare gospodărie să-si găsească loc şi această
specie valoroasă de animale domestice.
Tabelul 95
Evoluţia efectivelor de caprine pe plan mondial
Efectivul de caprine, mii capete 2009 la
Continentele
1995 2000 2006 2007 2008 2009 1995, %
Total mondial 672942 749030 832709 841449 863314 879745 130,7
Africa 200572 234220 279127 288733 294222 298226 148,7
Asia 414147 458521 493326 494117 510145 524846 126,7
Europa total 19989 18955 17938 17835 17919 15916 79,6
Uniunea Europeană 14216 14444 13776 13673 13845 11949 84,1
America de Nord 3099 3148 3078 2867 2330 1879 60,6
America Centrală 10292 8874 9061 9053 9135 9083 88,3
America de Sud 21678 20208 22166 21319 21224 21090 97,3
America total 36030 34938 38034 37332 37411 37152 103,1
Oceania 2203 2396 4223 3432 3618 3604 163,6
Ţările economic
74271 89874 123289 131732 137473 139687 188,1
dezvoltate
Ţările în curs de
17589 20283 24965 25985 26859 27617 157,0
dezvoltare

Evoluţia efectivelor de caprine. Conform datelor FAO, efectivul total de

caprine în lume are tendinţa de creştere. Astfel, pe plan mondial, din 1995 până
în 2006, efectivul de caprine a crescut cu 26,6%.
În ţările economic dezvoltate se cresc rase de caprine cu cea mai înaltă pro-
ducţie de lapte, iar în ţările din Africa şi cele în curs de dezvoltare – caprine cu
producţia de lapte extreme de mică. Din aceste cauze, ţările economic dezvolta-
te cu numai 3,1% din efectivul mondial de caprine produc 34,7% din producţia
mondială de lapte, iar ţările din Africa şi cele în curs de dezvoltare care dispun,
respectiv, de 34 şi 15,9% din efectivul total de caprine de pe glob produc numai
21,5 şi 7,2% din producţia globală de lapte.
În perioada anilor 1995-2009, producţia de lapte a sporit în ţările în curs de
dezvoltare cu 82,6%, în ţările economic dezvoltate – cu 52,1%, pe continental
Asiatic – cu 40,9% şi în ansamblu pe toate ţările lumii – cu 31,5%. În acelaşi

460
timp, producţia totală de lapte a rămas, practic, la acelaşi nivel în ţările Europene
şi ale Americii de Sud.
Producţia cărnii de caprine, de asemenea, a fost influenţată de nivelul de
ameliorare a raselor de caprine crescute atât pentru carne, cât şi pentru lapte,
având în vedere că pentru a obţine această producţie se creşte tineretul mascul
ale tuturor raselor de caprine. Producerea cărnii de caprine pe plan mondial şi în
majoritatea continentelor, are o evoluţie ascendentă.
În ansamblu, pe plan mondial, în ţările din Africa şi Asia producţia cărnii de
caprine în perioada anilor 1995-2009 s-a majorat de 1,5 ori, în America de Nord
şi ţările economic dezvoltate de 2 ori. Din ţările Europene, mai mari cantităţi de
carne de caprine produc: Grecia – 54,2 mii tone, Spania – 8,8 mii tone, respectiv,
Franţa şi România – 6,5 şi 4,4 mii tone.
În Republica Moldova, efectivul de caprine în toate categoriile de gospodă-
rii, de asemenea, se află mereu în creştere (tabelul 96).
În anul 2010, comparativ cu anul 1995, în ţara noastră ,efectivul de caprine
s-a majorat cu 23,3%, iar efectivul de ovine s-a diminuat cu 42,3%. Aceste date
demonstrează un interes mai mare al crescătorilor de animale pentru caprine
comparativ cu ovinele. Nu există date statistice referitor la producerea cărnii de
caprine, iar producerea laptelui, din 1995 până în 2009, a crescut de 4 ori.
Tabelul 96
Dinamica efectivelor de caprine şi ovine în Republica Moldova

Specia de animale Efectivul de caprine, mii capete 2010 către 1995,

domestice ±%
1995 2000 2010
Caprine 90,0 100,0 111,0 +23,3
Ovine 1393 930 804 -42,3

Considerăm, că, în Republica Moldova, creşterea caprinelor poate deveni

o activitate importantă a zootehniei în gospodăriile sectorului privat cu condiţia
creării fermelor de prăsilă, ameliorarea populaţiei locale de caprine prin încru-
cişarea cu cele mai productive rase de caprine specializate pentru producţia de
lapte, îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire şi întreţinere.
Actualmente, în Republica Moldova se practică creşterea caprinelor, pre-
ponderent, pentru asigurarea necesităţilor familiei cu lapte proaspăt sau unele
lactate (smântână, lapte acru etc.). Important este trecerea de la creşterea a do-
uă-trei sau câteva capre în gospodăriile de tip familial la crearea fermelor cu

461
tehnologii moderne de producere a laptelui-marfă, inclusiv la crearea în locali-
tăţile rurale mari şi a centrelor industriale a secţiilor de prelucrare primară şi pro-
ducere a lactatelor conform reglementărilor Uniunii Europene privind calitatea
lactatelor şi securitatea alimentară.
Comparativ cu bovinele, creşterea caprinelor necesită investiţii reduse pen-
tru construcţia grajdurilor şi amenajarea lor cu utilaje de distribuire a furajelor,
evacuare a dejecţiilor, mulgere cu aparate de muls.
Prin urmare, caprele sunt cele mai bune animale domestice în gospodăriile
sectorului particular şi în cazul existenţei surselor financiare limitate pentru cre-
area fermelor noi de producere a produselor animaliere.
Particularităţile biologice şi economice ale caprinelor
Caprinele au rusticitate pronunţată, sunt rezistente la condiţiile aspre ale
mediului în care s-au format şi, actualmente, se cresc, se pot deplasa rapid în
regiuni muntoase, pe drumuri accidentate, datorită specificului constructiv al
scheletului, muşchilor, articulaţiilor şi aparatului tendo-ligamentar. Pentru că-
utarea hranei în decursul zilei, capra parcurge distanţe mai mari cu 50% decât
oaia şi cu 80% mai mult decât bovinele.
Caprinele au mobilitate mare a buzelor, conformaţia botului şi a dentiţiei
care permit valorificarea tuturor sortimentelor de vegetaţie şi, îndeosebi, a celei
lemnoase cu conţinut sporit de celuloză, ceea ce contribuie la supravieţuirea
speciei şi în zonele aride cu multă vegetaţie de arbuşti, în care alte specii de ru-
megătoare nu pot rezista. Capra digeră mai bine fracţiunile celulozice ale plan-
telor, preferând în proporţie de 60% arboretul, care se va suplimenta cu 20%
graminee şi 20% alte plante.
Caprinele sesizează cu uşurinţă aspectul, calitatea şi distribuirea sortimentu-
lui de furaje, fapt care influenţează capacitatea lor de ingestie, refuzând, uneori,
sau acceptând cu dificultate unele nutreţuri, chiar şi dacă ar avea nevoie de hrană.
Caprinele sesizează bine gustul şi mirosul furajelor, preferă să înghită re-
pede hrana, care apoi este supusă rumegării. Caprinele nu sunt capricioase la
hrană şi se pot asigura cu furaje în regiunile muntoase şi semiaride, cu populaţie
sărăcăcioasă de plante. Caprinele folosesc efectiv furajele cu conţinut bogat de
celuloză, inclusiv arbuştii, care se răspândesc pe multe terenuri de păşune şi nu
pot fi folosiţi de alte specii de animale domestice.
Caprinele au posibilitate pronunţată de diferenţiere a celor patru gusturi
(amar, dulce, sărat, acru), care participă la caracterul de selectivitate a furajelor,
au capacitatea de alegere a părţilor ingerate din hrană – îndeosebi a frunzelor bo-
gate în glucide, preferând plante în diferite stadii de maturitate. Selectivitatea se
reduce pe măsură ce depozitul de furaje scade, pentru prevenirea înfometării.

462
 Caprinele au obişnuinţa de a se sprijini pe membrele posterioare pentru a se
înălţa în vederea consumării crenguţelor (mai cu seamă în perioada secetoasă,
când lipsesc alte plante furajere), pentru asigurarea funcţiilor vitale şi diversifica-
rea consumului zilnic de hrană. Rumegarea nocturnă la caprine este mai intensă şi
în funcţie de durata ciclului respectiv, fiind ceva mai mare decât la ovine.
Caprinele sunt sensibile la condiţiile necorespunzătoare de igienă, la frig,
curenţi de aer şi umiditate excesivă, ceea ce favorizează contactarea unor mala-
dii pulmonare şi parazitare, dar sunt mai rezistente la bruceloză şi tuberculoză.
La temperaturile ridicate, transpiră mai puţin decât oile, ceea ce înseamnă că au
un necesar mai mic de apă pentru supravieţuire şi pentru formarea producţiei de
lapte, aceasta fiind mai redusă la caprine comparativ cu ovinele, fapt ce le per-
mite să suporte mai bine condiţiile aspre din zonele aride şi secetoase.
Necesarul de apă la caprine are o viteză de circulaţie cu 11% mai redusă decât
la ovine, este asigurat parţial din frunzele tinere cu un conţinut de apă până la 60%.
La caprine, prezenţa stratului adipos subcutanat şi dezvoltarea acestuia sub
formă de depozit perineal, în general abdominal, constituie rezerve considerabi-
le de energie utilizabilă în perioada de subnutriţie.
Caprinele adulte au greutatea corporală de 36-84 kg, sunt mai mici decât
oile, greutatea corporală medie a cărora constituie 41-136 kg. Au coarne mari în
formă de spirală, înclinate spre spate, dar la unele rase (Saanen) lipsesc coarnele,
sunt ciute. La masculi coarnele sunt mai masive şi mai apropiate unul de altul.
Caprinele au învelişul pilos, diversificat în funcţie de rasă şi condiţiile pedo-
climatice. Culoarea învelişului pilos variază de la alb la brună-întunecat, neagră.
Există şi caprine cu diverse culori ale învelişului pilos pe unele regiuni ale corpului.
Învelişul pilos la caprine este compus din fibre scurte, strălucitoare şi aplicate ori-
zontal pe corp, care reflectă o mare parte din excesul de căldură incident, ca mijloc
de protecţie împotriva acestuia. Masculii au barbă, iar unele femele – cercei.
Lactaţia la capre durează 7-8 luni, iar, în caz de necesitate, lactaţia continuă
şi mai mult, prelungindu-se în al doilea an şi înscriind un nou vârf al curbei de
lactaţie, care poate ajunge până la 700 de zile.
Longevitatea biologică ajunge până la 10-12 ani, cu maxima de 18 ani, iar
cea economică (longevitatea productivă optimală) până la circa 7 ani.
Caprinele se caracterizează prin pretabilitate la intensificarea reproducţiei,
fiind frecvente cazurile de intersexualitate a produşilor rezultaţi, în deosebi la ra-
sele ameliorate. Au o capacitate pronunţată de combinabilitate, prin încrucişări
cu rasele ameliorate şi de îngrăşare intensivă a tineretului.
Caprinele se pretează la întreţinere atât în turmă, inclusiv şi cu ovinele, cât
şi în mod solitar.

463
 Caprinele sunt animale docile, îşi recunosc stăpânii şi se deprind repede cu
stăpânul care le creşte şi îngrijeşte, dar pot fi nărăvoase şi agresive cu omul.

7.7.1. Rasele de caprine

Toate rasele de caprine se divizează în câteva grupe: pentru producerea
laptelui, cărnii, fibrelor, pieilor, dar mai pot fi folosite ca animale de companie.
Din fiecare grupă vom menţiona cele mai cunoscute rase care pot fi importate şi
crescute în Republica Moldova.
Rasa Saanen, originară din Elveţia, reprezintă, actualmente, 20% din şep-
telul elveţian, are o talie de 80-90 cm la masculi şi 74-80 cm – la femele, corpul
alungit, cap potrivit de lung şi de larg cu profil aproape drept, piept adânc, larg
cu bună capacitate toracică, spata largă şi bine prinsă, gât lung şi relativ subţire
şi cu cercei sub maxilar, cu ongloane rezistente, uger bine dezvoltat cu mame-
loane mijlocii înclinate lateral si înainte, iar părul este scurt, des şi mătăsos (fig.
165). Greutatea corporală a femelelor constituie 50-55 kg, a masculilor – 70-80
kg. Producţia medie de lapte în 8-9 luni este de 700-740 kg cu maxime de 1800-
2000 kg. Rasa Saanen se poate folosi cu rezultate bune la încrucişări cu rasa
Carpatină şi alte rase crescute pentru producţia de lapte.
Rasa Alpină Franceza este o rasă de caprine mult apreciată în Franţa pen-
tru producţia foarte mare de lapte. Rasa Alpină deţine în Franţa mai mult de
trei sferturi din şeptel, datorită nivelului ridicat de productivitate, implicit de
rentabilitate. Sunt exploatate intensiv pentru lapte şi îngrăşare pentru carne în-
tr-o largă varietate de sisteme şi tehnologii de exploatare. Au talia de 70-80 cm,
părul scurt şi de culoare variată (fig. 166). Pieptul este adânc, spinarea rectilinie,
bazinul larg şi puţin înclinat, membre solide cu articulaţii puternice şi aplomburi
corecte. Glanda mamară voluminoasă, bine prinsă antero-posterior, mameloane
mijlociu dezvoltate. Producţia medie de lapte (250 zile) este de 600 kg, recordul
rasei este de 2200 kg în 305 zile.
Rasa Toggenburg, răspândită în Germania, Elveţia, SUA şi alte ţări, are
culoarea corpului maro-deschis cu pete albe pe faţă, urechi, pe extremităţile
membrelor şi pe coadă. Are greutatea corporală de 55-70 kg şi producţia medie
de lapte – de 600-650 kg. Recordul rasei realizat în SUA, în ultimii ani, a fost de
2610 kg de lapte pe 305 zile de lactaţie.
Rasa Carpatină, originară din România, reprezintă 75-80% din efectivul
total de caprine din ţară. Învelişul pilos este alcătuit din 30-35% de păr şi 65-
70% de puf. Producţia medie de lapte în 8-9 luni de lactaţie constituie 220-280
kg cu 4,8-5,0% grăsime şi 12-14% substanţă uscată. Producţia maximă de lapte
este de 800 kg, prolificitatea – de 130-140%. Conform cercetărilor profesorului

464
universitar V. Taftă şi N. Machedon, tineretul supus îngrăşării intensive la vârsta
de 2 luni atinge greutatea de 12,82 kg la masculi şi 11,70 kg – la femele, iar la 7
luni, respectiv, 33,40 şi 30,70 kg.
Rasa Albă de Banat din România s-a obţinut prin încrucişarea rasei Car-
patine cu rasele Saanen şi Nobilă Germană. Greutatea corporală a femelelor este
de 40-48 kg, a masculilor – de 50-70 kg. Are o prolificitate bună de 200-220%.
Producţia de lapte variază între 250-1300 kg, media fiind de 450-500 kg cu 3,8-
4,0% grăsime.

Figura 165. Rasa Saanen Figura 166. Rasa Alpină

Rasa Angora se creşte, în principal, pentru producţia de lână cu lungimea
şuviţelor de 18-24 cm şi fineţea fibrelor de 23-34 de microni (fig. 167). Lâna este
formată din fibre uniforme, semifine, rezistente şi elastice, de culoare albă, foar-
te lucioasă, cunoscută cu denumirea de «mohair». Se întâlnesc animale cu lâna
neagră, galbenă, ruginie şi cenuşie. Cantitatea de lână la o tundere este de 3-4 kg
cu maxima de 8,2 kg la femele şi 12 kg – la masculi, randamentul la spălare – de
75%. Producţia medie de lapte pe lactaţie constituie 120-140 kg.
Rasa Cashmere (fig. 168) se exploatează pentru a obţine lână, cunoscută cu de-
numirea de «caşmir». Circa 60% din cantitatea mondială de această lână produce Chi-
na (123 mil. capete în 1994), restul în Turcia, Afganistan, Irac, Iran, Australia, Noua
Zeelandă etc. http://en.wikipedia.org/wiki/File:Old_O102_cropped_small.jpg.

Figura 167. Rasa Angora Figura 168. Rasa Cashmere

465
 Rasa Boer crescută pentru carne (fig. 169) se presupune că provine de la
caprinele indigene din Anglia de Sud, ameliorată în Franţa prin încrucişare cu
unele rase pentru producerea de lapte şi carne. Greutatea corporală medie a fe-
melelor este de 80 kg, a masculilor – de peste 100 kg. Se caracterizează cu o pro-
ducţie bună de carne şi lapte, bine acomodată la condiţiile climatului din zonele
aride şi semiaride. Caprinele din rasa menţionată sunt rezistente la îmbolnăviri.
În Africa de Sud această rasă se creşte din anul 1900. De asemenea, este cunos-
cută pentru producţia de carne şi răspândită în regiunile Centrale şi de Vest ale
statului Texas din SUA, unde, iniţial, a fost importată din Noua Zeelandă, apoi
direct din Africa de Sud.

Figura 169. Rasa Boer Figura 170. Rasa neagră din Bengalia

Principalele rase de capre care se cresc pentru producerea pieilor sunt: Nea-
gră din Bengalia, capra de Don (fig. 170).
Rasele de capre care se cresc în calitate de animale de companie sunt: Ni-
geriană şi capra Pitic.
Vom menţiona, că cercetările efectuate de doctorul în ştiinţe agricole Oleg
Maşner relatează, că în Republica Moldova n-au existat ferme pentru creşterea
caprinelor de prăsilă, iar cele crescute la noi prezintă metişi ale unor rase cu
originea neidentificată.
Crescătorul de animale trebuie să se decidă ce rasă de caprine îl interesează.
Pentru înfiinţarea fermelor de producere a laptelui de capră în ţara noastră, se
recomandă două rase de caprine din România: rasa Albă de Banat şi rasa Carpa-
tină care sunt influenţate de zona de creştere, la care se mai adaugă şi metişi, la
interferenţa zonelor de creştere. Recomandăm achiziţionarea unor rase de capre
cu producţie mare de lapte: Saanen care poate fi importată din Elveţia, Germa-
nia, Ucraina, Federaţia Rusă, etc. deoarece potenţialul productiv (cantitatea de
lapte intr-o lactaţie) contează, in funcţie de furajarea acestora, diferenţa fiind
nesemnificativă între aceste rase.

466
 7.7.2. Producţia caprelor
Factorii care influenţează producţia caprelor
Vârsta influenţează direct viaţa productivă de reproducţie a caprinelor.
Cumpărătorul trebuie să fie atent şi să verifice vârsta, prin aprecierea dentiţiei,
în special, la cele care deja au înregistrat prima fătare şi provin din părinţi cu
producţie ridicată de lapte.
Conformaţia corporală prezintă însemnătate practică, deoarece exprimă
potenţialul productiv al caprinelor şi tipul morfo-productiv. Capul trebuie să fie
alungit, cu profil drept, uneori uşor bombat, privirea vioaie; urechile având for-
me şi mărimi diferite, în funcţie de rasă şi ecotip, reprezintă criterii de apreciere
a producţiei de lapte. Prezenţa coarnelor nu este semnificativă, dar este preferată
o capră fără coarne din motive de exploatare şi tehnologie de creştere, fiind mai
uşor de manipulat. Gâtul trebuie să fie lung şi subţire, cu poziţie uşor oblică,
prezentând la unele exemplare “cercei” în partea inferioară a capului.
Trunchiul caprelor trebuie să fie lung şi îngust, cu înălţimea la greabăn (par-
tea din faţă) cuprinsă între 60-80 cm şi linia superioară a spinării în creştere
uşoară de la greabăn la crupă (partea din spate a animalului), fără defecte de
exterior sau de aplomb, unghii infectate etc. Se remarcă forma de triunghi de
la cap spre partea din spate a animalului unde se dezvoltă, iar în partea de jos a
corpului, lângă membrele posterioare, este prins ugerul.
Ugerul. Din punct de vedere al formei şi mărimii, este globulos, de mărime
mijlocie spre mare, aşezat înapoi, cu sfârcurile uşor ascuţite şi orientate spre fată.
Ugerul dezvoltat normal, cu pielea uşor unsuroasă şi păr puţin, cu mameloane
simetrice şi bine dezvoltate indică capra cu mare producţie de lapte, deoarece
există o corelaţie strânsă între formă şi volumul ugerului şi producţia de lapte.
Ugerul slab dezvoltat, cu o formă spre ascuţit-îngust, denotă un ţesut glan-
dular redus şi, deci, o capacitate lactogenă mică. Controlul producţiei de lapte
se efectuează de vânzător, la mulsul de dimineaţă şi seara, cu avizul acestuia.
Din media celor două controale, se apreciază producţia de lapte, în funcţie de
luna de lactaţie. În caz contrar, se negociază producţia de lapte, aceasta având o
contribuţie esenţială la stabilirea preţului caprei.
Situaţia reproducţiei se apreciază, în mod normal, din datele pe care le deţine
vânzătorul, fie din registrul crescătoriei, fie din date verbale. Se are în vedere numă-
rul iezilor la fătare (prolificitatea) şi naşterile ritmice anuale. Pentru o apreciere mai
concludentă este bine ca, în momentul vânzării caprei, să se vândă şi iedul ei, adică
ultimul produs. Nu se admit pentru prăsilă caprele care au crupa tesită, pulpe slabe,
cu poziţie defectuoasă a picioarelor, coate de vacă, uger prea coborât sau slab dez-
voltat, cu mameloane mici sau neegale şi cu pielea aspră şi cu păr prea mult.

467
 Starea de sănătate reprezintă o condiţie esenţială pentru evoluţia vieţii pro-
ductive a caprei. Aceasta se apreciază după starea de întreţinere şi vioiciune, care
poate fi: foarte bună, bună sau slabă, după aspectul exterior al caprei prezentate la
vânzare. Din punct de vedere sanitar-veterinar, este absolut necesar să se prezinte
certificatul, emis de medicul veterinar de la circumscripţia din zonă. Acest act este
foarte important, deoarece sunt specificate în el atât vaccinurile administrate până
în momentul vânzării caprei, cât şi starea ei de sănătate. De asemenea, dacă capra
cumpărată urmează să fie introdusă în efectivul de caprine existent, se va efectua
o carantină de 40 de zile, pentru a preveni eventualele îmbolnăviri ale turmei re-
spective. În concluzie, după părerea noastră, cumpărarea trebuie să se desfăşoare
în prezenţa unui specialist pentru a fi evitate unele greşeli.
Ameliorarea caprinelor. Activitatea de ameliorare a raselor de caprine tre-
buie să urmărească, în primul rând, sporirea producţiei de lapte, folosind meto-
dele genetice, de reproducţie şi ameliorare, tehnologiile de creştere a tineretului
pentru reproducţie, crearea condiţiilor de alimentaţie respective pentru sporirea
producţiilor de lapte, carne şi a altor produse. În condiţiile Republicii Moldova
activitatea de ameliorare se va baza atât pe importul şi folosirea celor mai pro-
ductive rase specializate la producţia de lapte, cât şi pe încrucişarea populaţiei
autohtone de capre cu rasele amelioratoare Saanen, Alba de Banat şi Toggen-
burg. Se va urmări crearea fermelor de prăsilă pentru producerea laptelui şi asi-
gurarea crescătorilor de animale cu tineret pentru reproducţie.
În procesul de selecţie o atenţie deosebită se va acorda sporirii producţiei
de lapte şi calităţii lui, greutăţii corporale, constituţiei şi conformaţiei corporale,
formei şi mărimii glandei mamare şi mameloanelor, stării de sănătate şi rezis-
tenţei la maladii. Pentru reproducţie se aleg animale sănătoase, cu temperament
vioi, păr neted şi lucios uniform repartizat pe tot corpul, piele elastică şi densă,
cu constituţia robustă şi fină. La aprecierea conformaţiei corporale, care are o în-
semnătate esenţială pentru obţinerea producţiei sporite o atenţie deosebită se va
acorda dezvoltării proporţionale a corpului determinată prin torace adânc, spi-
nare, şale drepte şi destul de largi, crupă suficient de largă, lungă şi uşor oblică,
abdomen voluminos, aplomburi corecte, articulaţii solide, ongloane rezistente.
Glanda mamară trebuie să fie bine dezvoltată, globuloasă, cu consistenţă
moale, pielea fină, elastică, cu vascularizare evidentă. După mulgere, ugerul tre-
buie să rămână flasc şi mic, iar diferenţa dintre volumul ugerului până la mulsoare
şi după mulsoare trebuie să fie cât mai mare. Dacă la palpare ugerul este tare aces-
ta manifestă predominanţa ţesutului conjunctiv şi producţie mai mică de lapte.
Ţapul trebuie să fie bine dezvoltat, cu capul potrivit de mare, gâtul scurt şi
musculos, spinarea şi şalele puternice, coapsele dezvoltate, membrele solide,

468
învelişul pilos potrivit de lung, des, lucios, constituţia robustă, testiculele bine
dezvoltate, tari, de mărime proporţional egale şi suficient de coborâte.
La caprine se consideră defectuoase crupa teşită, fesele şi coapsele slab dez-
voltate, prezenţa coatelor de vacă la membrele posterioare, ugerul exagerat de
coborât şi slab ataşat de corp, mameloanele insuficient de dezvoltate şi scurte.

Producţia de lapte
Importanţa laptelui şi a lactatelor din lapte de capră. La creşterea caprine-
lor se obţin produse valoroase, cum ar fi: laptele, carnea, puful, pielea şi blăniţele de
ied. Cel mai important produs obţinut de la creşterea caprelor este laptele datorită
compoziţiei sale chimice şi a calităţilor curative. Laptele prezintă producţia princi-
pală la majoritatea raselor de capre. Laptele de capră se poate folosi atât sub formă
proaspătă, cât şi în formă de lactate. Laptele este considerat un medicament preven-
tiv, curativ şi ieftin, fiind bogat în importanţi aminoacizi esenţiali (treonină, lizină,
izoleucină, cistină, tirozină, valină), vitaminele A, B1, B2 şi C. Din aceste consideren-
te şi pentru a asigura mai bine consumatorii cu acest product se practică prepararea
laptelui pudră sau se practică două gestaţii pe anul calendaristic (fig. 171).
Cura cu lapte de capră are efecte imediate: redă vioiciunea şi optimismul,
sănătatea generală, capacitatea de a lupta cu bolile, inclusiv cu cancerul. Laptele
de capră este mai sănătos decât cel de vacă. Încă din vechime a fost cunoscut acest
leac cu acţiune lentă, dar asigură pentru multe suferinţe. Este întăritor şi hrănitor.
Prin compoziţia lui mai bogat în substanţe benefice decât cel de vacă, laptele de
capră are şi rolul de a preveni multe boli grave, totodată, opreşte evoluţia cance-
rului. În oraşe şi centrele industriale se găseşte greu, este adevărat, dar dacă aveţi
ocazia să vă aprovizionaţi cu acest lapte, nu ezitaţi. În numai câteva zile, o să-i
simţiţi efectele terapeutice. Veţi fi mai fortificaţi, mai cu poftă de viaţă, întocmai ca
locuitorii de pe înălţimile Caucazului, cei mai longevivi oameni de pe planetă.

Figura 171. Lapte de capră

469
 Din datele cercetătorilor francezi de animale se cunoaşte că capra cu greu-
tatea corporală de 45 kg poate produce 1200 kg de lapte în 270-300 de zile de
lactaţie, ceea ce se poate compara cu o vacă de 600 kg de la care se obţine 9000
kg de lapte în 330 de zile de lactaţie, dar cu acelaşi conţinut de grăsime de 3,3-
3,5% (Leroy, citat de V. Taftă, 2008). La fiecare 100 kg a greutăţii corporale,
capra produce, în perioada unei lactaţii, peste 6 kg de lapte, iar vaca – numai
3,0-3,5 kg sau de 1,5-2,0 ori mai puţin.
Producţia medie anuală de lapte a caprelor constituie 450-550 kg, în cele
mai bune ferme până la 1000 kg. Conţinutul de grăsime în lapte este de 3,8-
4,5%. Producţii record de lapte, obţinute de la caprine în SUA, au constituit la
rasele Toggenburg – 2610 kg, Saanen – 2495 kg, Alpină – 2215 kg, Lamancea
– 2047 kg, Nubiană – 2007 kg pe an (http://webfermer.narod.ru).
În compoziţia chimică a laptelui de capră, comparativ cu laptele de vacă, se
conţine o cantitate mai mare de proteină, în componenţa căreia circa 75% pre-
zintă cazeina. Caracteristica compoziţiei chimice a laptelui de capre, comparativ
cu laptele de vacă şi oaie, după datele Institutului Palas-Constanţa din România
se prezintă în tabelul 97 (citat după V. Taftă, 2008).
Tabelul 97
Compoziţia laptelui de capră, oaie şi vacă, %
Componentele Lapte de
laptelui capră oaie vacă
Apă 80,30-87,00 83,57 87,3
Substanţă uscată 13,00-19,00 16,43 12,70
Proteină 4,05-6,03 6,00 3,30
Grăsime 4,40-8,49 6,18 3,90
Lactoză 3,20-4,50 4,17 4,70
Substanţe minerale 0,59-1,02 0,93 0,70

Laptele de capră, comparativ cu cel de vacă, are un conţinut mai mare de

grăsime şi proteină, dar puţin se deosebeşte de laptele de oaie.
Laptele de capră este ideal pentru oase. Chiar dacă sunt mai puţin agrea-
te de crescătorii de animale, pentru că sunt neastâmpărate şi stricătoare, caprele
sunt cele care dau cel mai sănătos lapte.
Acest lapte fortifică organismul şi întăreşte imunitatea naturală contra tu-
berculozei (în special cu localizare pulmonară), anemii, dezechilibre hormonale
cu pierdere în greutate, cancere în forme începătoare, convalescenţe, afecţiuni
paratiroidiene, care generează spasmofilii rebele la tratamente clasice, atrofii
musculare, astenie de primăvară.

470
 Specialiştii din medicina umană confirmă că laptele de capră previne, prin
aportul de minerale, anemia şi demineralizarea osoasă. Acţionează ca un medi-
cament, înlăturând slăbiciunea, redând vigoarea şi optimismul şi ajutând orga-
nismul să lupte cu boala. Administrarea preventivă îi face pe cei bolnăvicioşi
din fire să devină mai rezistenţi la virozele de sezon sau să suporte mai uşor
eventualele îmbolnăviri contagioase, îi fereşte pe adolescenţi de epuizare fizică
şi îi ajută pe copiii distrofici să se dezvolte normal.
Speranţă în tratarea cancerului. Laptele de capră, spre deosebire de lap-
tele de vacă, conţine un acid organic puternic care s-a demonstrat, că opreşte
evoluţia cancerului aflat în stadiul incipient, dar are efecte benefice şi în une-
le cazuri terminale, cu metastază osoasă. În tratamentul bolnavilor de cancer,
laptele de capră se poate consuma în reprize scurte de 2-3 zile. Pentru astm, se
fierbe lapte de capră cu flori şi frunze de păstârnac, timp de 10-15 minute, la foc
mic. Se ia de pe foc şi după 30 de minute se bea câte 100-200 ml, de 3-5 ori/zi.
Laptele de capră se apropie mult de cel uman şi se poate consuma fără riscul
îmbolnăvirii pe care îl prezintă deseori laptele de vacă pentru unii oameni. Me-
dicina naturistă recomandă laptele de capră cu culoarea învelişului pilos roşie,
deoarece capra neagră atrage soarele, iar cea albă îl respinge.
Contra sterilităţii se foloseşte o reţetă cu lapte de capră. Timp de 49 de zile
se bea dimineaţă, la răsăritul soarelui, şi seara, la apusul soarelui, câte o cană de
lapte de capră proaspăt muls, în care se adaugă două linguri de suc obţinut prin
stoarcerea tulpinilor proaspete de năprasnic.
Calităţile curative ale laptelui de capră sunt demult recunoscute de medicii
pediatri, care îl recomandă ca cel mai bun produs pentru înlocuirea laptelui ma-
tern, în caz de necesitate, în primele zile de viaţă ale copiilor sugari.
Conţinutul de grăsime în laptele de capră este de circa 4%, iar grăsimea
este compusă din diverse componente lipide uşor asimilate de organismul uman.
În componenţa grăsimii se află acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi, fosfolipidele,
tocofenolii şi vitaminele solubile în grăsime. Digestibilitatea grăsimii constituie
o problemă atât pentru maturi, cât şi pentru copii, în special pentru cei crescuţi
fără laptele matern, iar în acest caz laptele de capră este cea mai bună soluţie.
Proteina laptelui conţine circa 82% de cazeină şi 18% de albumină de zer.
La înăcrire, cazeina precipitează, iar albumina rămâne în partea lichidă. Caze-
ina reţine calciu şi fosforul, din care cauză brânza din laptele de capră are un
conţinut sporit de aceste elemente. În lapte se mai află diferiţi fermenţi şi careva
hormoni.

471
 Lactoza şi sărurile minerale în laptele de capră sunt absolut solubile, al-
buminele şi sărurile minerale se află în stare coloidală, ceea ce face laptele de
culoare albă. Important că carotina, fiind prelucrată de organismul caprelor în
vitamina A, lipseşte în lapte. Laptele crud proaspăt posedă calităţi bactericide,
conţine imunoglobulin, lizoţim, lactoferin, peroxidază, previne dezvoltarea mi-
croorganismelor şi apariţia unor maladii.
Lactoza – principalul hidrat de carbon din laptele de capră, prezintă o sursă
importantă de energie, se asimilează uşor de organism, contribuie la metabolism,
asimilarea fosforului, calciului, magniului şi a vitaminei D. Comparativ cu laptele de
vacă, cel de capră este biologic mai activ din toate punctele de vedere, conţine mai
multe vitamine B1 (50%) şi B2 (80%), se poate consuma în cazul acidităţii, gastritei
sporite şi a ulcerului stomacal. În laptele de capră se conţine o cantitate sporită de
acizi graşi nesaturaţi, care sporesc rezistenţa organismului la maladiile infecţioase
şi normalizează metabolismul colesterolului, prevenind efectele sclerotice. Coles-
terolul din lapte este bine balansat şi necesar pentru activitatea sistemului nervos,
previne riscul influenţei negative a colesterolului asupra organismului.
Conţinutul sporit de calciu şi fosfor în laptele de capră este apropiat de
laptele matern, ceea ce este foarte important pentru alimentaţia copiilor mici. Cer-
cetările au demonstrat că digestibilitatea laptelui de capră este de 5 ori mai mare
comparativ cu laptele de vacă. Aceasta este deosebit de important pentru alimen-
taţia consumatorilor la o vârstă înaintată sau în covalescenţă şi a tuturor copiilor.
Laptele de capră, comparativ cu cel de vacă, conţine de 1,5 ori mai mult acid
ascorbic şi de 3 ori mai mult acid nicotinic (vitamina PP), calciu, fer, mangan,
cupru, clor, fluor, siliciu deoarece caprele folosesc mai multe plante. Folosirea
lui este benefică pentru combaterea rahitismului şi poate fi folosit de oamenii
care suferă de balonare sau au suferit din cauza unui atac de cord.
Caprinele nu se îmbolnăvesc de tuberculoza şi laptele lor se poate folosi
în stare proaspătă, îndată după muls. Acest lapte este foarte folositor copiilor
slabi şi celor care au probleme cu alergia şi bolile organelor gastro-intestinale.
Folosirea lui permanentă previne dereglările metabolismului, sporeşte activita-
tea vitală a oamenilor, moderează îmbătrânirea, foloseşte la tratarea glandei tiro-
idale, profilaxia tumorilor, bolilor organelor respiratorii, tuberculozei, alergiei,
eczemelor şi iradierilor radioactive.
Efectul terapeutic s-a constatat şi la tratarea astmului, migrenei, co-
litelor, artritelor şi bolilor ficatului. Copiii şi oamenii maturi (99%), care nu
suportă laptele de vacă, pot folosi fără probleme laptele de capră. El are un efect
benefic şi asupra psihicului oamenilor, folosirea lui elimină depresia, starea de
nervozitate, insomnia, paradontoza, bolile alergice şi apărute din cauza răcelii.

472
 Laptele de capră crud, obţinut în condiţii sanitare corespunzătoare, este un
produs extrem de curat. El se poate păstra două zile într-un vas închis în frigider,
nu trebuie încălzit la o temperatură mai mare de 470C sau pasteurizat, ceea ce va
distruge enzimele şi calităţile sale curative.
Câteva contraindicaţii. Deoarece are un conţinut ridicat de grăsimi, lap-
tele de capră nu se administrează fără avizul medicului persoanelor cărora ali-
mentele grase le dăunează (obezi, hipertensivi, persoane cu probleme hepatice).
Persoanele cu afecţiuni pulmonare sau cei care au renunţat la fumat, dacă nu au
astfel de restricţii, pot consuma un litru de lapte zilnic, nediluat, timp de minim
14 zile. În scop curativ şi preventiv, cura cu lapte de capră fiert durează între 14-
90 zile, câte 2-3 căni zilnic.
Pentru copii, laptele de capră se diluează cu lapte de vacă, iar pentru adulţii
predispuşi la diaree sau cu ficat sensibil, în prima săptămână din cură se admi-
nistrează amestecat în părţi egale cu lapte de vacă. Gustul specific, care nu este
pe placul oricui, poate fi îmbunătăţit cu miere de albine. După primele 14 zile,
rezultatele sunt vizibile: reapare culoarea în obraji, dispar oboseala şi depresia,
creşte rezistenţa la efort, apare creşterea în greutate şi este vizibilă o stare gene-
rală mai bună.
Laptele de capră preferat în UE. Includerea laptelui de capră, normal
sau îmbunătăţit în calciu, în dietă favorizează utilizarea digestivă şi metabolică
a fierului, calciului, magneziului şi fosforului şi depozitele lor în organele ţintă.
Laptele şi brânza de capră au proprietatea de a trata afecţiuni pulmonare, cardio-
vasculare şi intestinale, ca şi laptele de măgăriţă şi laptele de zebu în Asia şi în
Caucaz. Produsele din lapte de capră sunt foarte apreciate în Uniunea Europea-
nă şi, în special, în Franţa, unde a fost înregistrat brevetul cu numărul 2530952,
care indică faptul că laptele de capră este şi un bun stimulator de creştere a
părului. Dar mai este folosit şi în hrănirea bebeluşilor.
De reţinut un lucru extrem de important pentru crescătorii de animale. În
ţările UE există cotă la producerea laptelui de vacă şi a lactatelor din el, dar pen-
tru lactate din lapte de capră nu există cote. Astfel, dacă lactatele sunt produse
conform reglementărilor UE, aceste produse pot fi exportate în ţările UE şi spori
profitul crescătorilor de caprine.
Reţeta longevităţii din Caucaz. Se cunoaşte că cei mai bătrâni oameni de
pe planetă trăiesc în munţii Caucaz. Conform Guiness Book, cel mai faimos a fost
azerul Shirali Muslimov, care a murit la 2 septembrie 1973 la incredibila vârstă de
168 de ani. Acest lucru a atras atenţia cercetătorilor ruşi încă din 1940.
S-a descoperit, că localnicii din Caucaz consumă zilnic chefir din lapte de
capră, după o reţetă ţinută secret generaţii la rând. Chefirul este util în insomnii,

473
nevroze şi alte afecţiuni la nivelul sistemului nervos, infecţii cronice de tip her-
pes. Mulţi specialişti recomandă chefirul în dieta bolnavilor de SIDA. Aşadar,
laptele de capră face minuni.
Lactatele din lapte de capre cu bune şi rele comparativ cu cel de vacă:
• Laptele de vacă integral, neprelucrat, este bogat în grăsimi, majoritatea satura-
te. Un pahar de lapte conţine aceeaşi cantitate de colesterol ca o friptură de 100 g.
• Laptele degresat conţine mai puţine grăsimi, dar şi lactoză şi proteine greu
digerabile.
• Laptele de capră este bogat în acid omega 3, ingredient care lipseşte total
în laptele de vacă.
• Brânza dulce este cea mai bogată sursă de proteine.
• Laptele bătut conţine bacterii lactice, necesare pentru menţinerea florei
bacteriene normale în intestin. Este mai uşor digerabil decât laptele crud.
• Iaurtul, preparat biologic în condiţii de casă, este mai dulce şi mai sănătos
decât cel din comerţ. Este digerabil, asimilabil şi reface flora intestinală. Un
iaurt bun, proaspăt, aduce aport de calciu şi scade colesterolul.
Zerul s-a dovedit extrem de valoros în tratarea sclerozei multiple. Acidul
orotic (vitamina B13) fixează magneziul la nivel celular şi creşte valoarea ener-
getică a celulelor muşchiului inimii, mărind, astfel, rezistenţa la efort şi stres.
Proteinele din zer scad colesterolul, stimulează creşterea numărului de celule
imunitare de tip T, distrug bacteriile, stopează evoluţia tumorilor benigne şi ma-
ligne, SIDA, favorizează creşterea masei musculare, reglează greutatea, combat
anemia şi vindecă guta.
Evidenţa producţiei individuale de lapte a caprelor este necesară la fermele
animalelor de prăsilă. Controlul producţiei de lapte este important pentru selectarea
caprinelor şi ameliorarea potenţialului lor productiv. Pentru controlul producţiei de
lapte există mai multe metode, dar nu toate sunt aplicabile. Cu o mare exactitate se
va determina producţia individuală în cazul cântăririi laptelui muls la fiecare mul-
soare, dar această metodă este imposibilă din punct de vedere al lucrului depus pen-
tru realizarea ei. Important este ca evidenţa cantităţii individuale de lapte să asigure
o exactitate posibil mai mare şi să cuprindă toată perioada lactaţiei.
În perioada de alăptare a iezilor, cantitatea de lapte se poate determina prin
cântărirea iezilor la vârsta de circa 3-4 săptămâni – interval în care ei consumă
aproape în exclusivitate lapte matern. Sporul greutăţii corporale a iezilor din
această perioadă se va transforma în cantitatea de lapte, reieşind din coeficientul
6, ceea ce înseamnă că pentru fiecare kg de greutate a iezilor s-a consumat 6 kg
de lapte. Cantitatea totală de lapte, din această perioadă, este egală cu sporul în
greutate înmulţit cu 6.

474
 Pentru perioada menţionată mai există două posibilităţi de control:
1. Se poate mulge numai un mamelon, celălalt fiind lăsat pentru ied;
2. Se mulge tot laptele, care apoi va fi distribuit iedului, ţinând cont că, din
cauza instinctului matern, mama la muls reţine 50% din tot laptele produs în
prima lună şi 30% în cea de a doua lună de lactaţie.
După înţărcarea iezilor, cantitatea de lapte se apreciază prin cântărire sau
măsurarea volumului de lapte cu un vas gradat în fiecare zi sau în zilele de
control, la intervale egale de timp. Dacă nu s-a apreciat producţia individuală
de lapte pentru selecţie, se va efectua un sondaj de 2-3 ori în perioada lactaţiei
pentru a evidenţa caprele cu producţia mai mare de lapte.
Se vor determina unii coeficienţi prin aprecierea producţiei de lapte în primele
3 sau 4 luni de lactaţie, care sunt folosiţi pentru a estima cantitatea de lapte pe toată
lactaţia, dar aceşti indici sunt valabili pentru ferma (turma) concretă de animale.

Producţia de carne
Producţia de carne a caprinelor se caracterizează prin indicatorii greutăţii
corporale şi randamentului la abatorizare, a stării de îngrăşare, greutatea şi cali-
tatea carcaselor, care, la rândul lor sunt în dependenţă de rasă, vârstă, sex, con-
diţiile de alimentare şi creştere. Caprinele, în calitate de surse pentru producerea
cărnii, cedează bovinelor, dar sunt puţin superioare ovinelor.
Carnea caprinelor la culoare este ceva mai deschisă decât carnea de oaie.
Caprinele acumulează o cantitate mai mare de grăsime albă în cavitatea abdo-
minală şi mai puţin ca oile grăsime subcutanată.
Din categoriile comerciale de caprine folosite pentru carne putem menţiona:
ied crud de lapte, ied îngrăşat, tineret îngrăşat intensiv şi capre adulte recondiţi-
onate pe bază de îngrăşare după reformare din efectivul matcă. Carnea obţinută
de la tineretul îngrăşat intensiv se consideră foarte preţioasă şi dietetică.
Carnea de ied crud de lapte se obţine de la produşii destinaţi pentru sa-
crificare la vârsta de 1,5-2 luni cu greutatea corporală de circa 8-10 kg. Aceşti
iezi sunt crescuţi preponderant cu lapte la care se adaogă o cantitate mică de
concentrate şi făină din lucernă, administrate la discreţie.
Carnea de ied îngrăşat se obţine de la tineret cu vârsta de circa trei luni şi
greutatea corporală de 15-18 kg, folosind pentru alimentare lapte, concentrate,
făină de lucernă sau masă verde. Raţia zilnică va include circa 0,8 unităţi nutri-
tive şi 150 g de proteină digestibilă, iar în ultima lună de îngrăşare, respectiv,
1,2 UN şi 170 g PD/cap/zi, folosind făină de porumb în cantitate de 40-50% din
raţie, 30% făină de lucernă, 1-2% şrot de soia, supliment de minerale. Această
carne are un conţinut mai redus de apă, cartilagii şi proteină nematurată.

475
 Carnea de tineret îngrăşat intensiv până la vârsta de 6-7 luni şi greutatea
corporală de 30-35 kg este competitivă cu carnea tineretului ovin de aceeaşi
vârstă şi crescut în condiţii asemănătoare. În experienţa efectuată de V. Taftă,
N. Machedon, 1980, tineretului caprin şi celui ovin s-a administrat aceeaşi raţie
furajeră de 0,632 kg/cap/zi de concentrate cu conţinutul de 0,9 UN şi 808 g de
proteină în faza de acomodare şi, respectiv, 0,918 kg şi 881 g în faza de finisare.
Această categorie de carne este gustoasă, fără miros specific datorită conţinutu-
lui mai redus de grăsime.
Indicatorii obţinuţi la creşterea şi îngrăşarea tineretului caprin la vârsta de
60 şi 90 de zile se prezintă în tabelul 98 (C. Neaşcu, 1997).
Din datele tabelului rezultă că cantitatea şi calitatea cărnii, randamentul de
abator şi cel comercial depind de vârstă şi sistemul de îngrăşare a animalelor.
Carne preţioasă se poate obţine de la masculii castraţi la vârsta de 4 săp-
tămâni şi de la ieduţe cu vârsta de până la un an, care au fost supuse îngrăşării
intensive. Rezultatele obţinute în cercetările Institutului Palas Constanţa privind
îngrăşarea masculilor castraţi şi necastraţi în sistem intensiv şi semiintensiv sunt
prezentate în tabelul 99 (citat după V. Taftă, 2008).
La îngrăşare în sistemul intensiv, consumul zilnic de furaje la masculii ne-
castraţi a fost mai puţin comparativ cu cei castraţi. Masculii castraţi îngrăşaţi in-
tensiv au consumat zilnic mai multe concentrate pe cap comparativ cu masculii
necastraţi în condiţii similare de hrănire, diferenţa fiind foarte mică. Consumul
specific de furaje a variat între 6,40 şi 8,42 kg, fiind mai mare la masculii ne-
castraţi îngrăşaţi semiintensiv cu 23,28-31,56%, comparativ cu îngrăşarea in-
tensivă. În aceleaşi condiţii de hrănire, consumul specific de furaje la masculii
necastraţi a fost cu 6,30% mai mic comparativ cu masculii castraţi.
Tabelul 98
Producţia de carne a tineretului caprin îngrăşat
intensiv şi semiintensiv (ţapi)
Îngrăşare intensivă Îngrăşare semiintensivă
Specificare la vârsta de la vârsta de
60 zile 90 zile 60 zile 90 zile
Greutate vie, kg 30,80±1,51 33,56±1,48 28,63±1,39 31,20±1,59
Carcasa, kg 14,41±0,81 15,79±0,82 12,38±0,71 13,70±0,71
Randament abator, % 46,79±2,31 47,05±2,26 43,24±2,21 43,81±2,35
Randament comercial, % 52,56±2,95 52,87±2,90 48,94±2,84 49,51±2,76
Raport carne/oase 3,03 3,22 2,74 2,83
Raport carne+grăsime/oase 3,60 3,85 3,25 3,36

476
 Carnea caprelor reformate din motive de vârstă, sterilitate, diferite accidente,
deşi este de calitate mai inferioară, comparativ cu carnea tineretului, poate fi bună
dacă caprele după reformare au fost supuse îngrăşării timp de 2-3 luni. Îngrăşarea
se face pe bază de furaje verzi, iar în faza de finisare timp de circa 35 de zile în
raţie se va adăuga zilnic câte 0,8 kg amestec de concentrate la fiecare animal.
Tabelul 99
Consumul de furaje a masculilor îngrăşaţi în sistem intensiv şi semi-
intensiv
Îngrăşare
Îngrăşare intensivă
Specificare semiintensivă
masculi necastraţi masculi castraţi masculi castraţi
Spor mediu zilnic, g 132,830 125,870 115,220
Consum cap/zi, kg 0,850 0,860 0,970
din care: fibroase 0,255 0,258 0,582
concentrate O,595 0,602 0,388
Consum la 1kg spor, kg 6,400 6,830 8,420
din care: fibroase 1,920 2,049 5,052
concentrate 4,480 4,781 3,368

Carnea ţapilor folosiţi la reproducţie, de asemenea, poate fi bună şi fără

mirosul specific care provine de la piele şi vezica urinară. Pentru aceasta, la
sacrificarea ţapilor nu se admite ca lucrătorul care a pus mâna pe piele sau a
înlăturat vezica urinară să lucreze cu carcasele sau carnea tranşată.
În carcasa caprelor adulte cu starea bună de îngrăşare se conţine 20-28 kg
de carne macră, 4-6 kg de sală, iar în carcasa iezilor abatorizaţi la vârsta de 7-10
luni, respectiv, 12 şi 1,5 kg. În funcţie de vârstă şi starea de îngrăşare, cantitatea
de grăsime în carcasă variază între 5 şi 20%.
Producţia de lână
Învelişul pilos al caprinelor crescute pentru lână este compus din fibre omo-
gene, care formează şuviţe cu lungimea de 15-18 cm, la caprele raselor pentru
puf şi lapte învelişul pilos este compus din puf şi fibre groase. Caprele se tund
odată pe an după instalarea sezonului cald, a caprelor pentru puf – după piep-
tănarea pufului. În regiunile cu climă caldă caprele pot fi tunse a doua oară în
lunile august-septembrie. În medie, de la ţapi se poate obţine 4-6 kg de lână, de
la capre – 3-5 kg de lână pe an. Fineţea pufului constituie, în medie, 15-20 de
microni şi se consideră lână fină. Pieptănatul pufului se face primăvara, obţinând
de la caprele crescute pentru puf câte 0,2-0,3 kg, maximum 2 kg de puf pe an.

477
 7.7.3. Reproducţia caprinelor
Durata medie a vieţii sexuale a caprelor constituie 9-10 ani, longevitatea
productivă şi efectivă – 7-8 ani. Maturitatea sexuală la ieduţe apare la vârsta
de 5-8 luni, dar la această vârstă ele nu vor fi însămânţate pentru a asigura o
creştere şi dezvoltare mai bună în continuare. Caprele tinere, având o dezvoltare
corporală bună, sunt admise pentru însămânţare la vârsta de 14-18 luni.
La caprine activitatea de reproducţie are caracter sezonier, căldurile la
majoritatea caprelor declanşându-se toamna, existând o strânsă corelaţie cu durata
de lumină a zilei când aceasta este mai redusă. Durata căldurilor este de 36-48 ore,
acestea repetându-se, în medie, la 17 (10-23) zile. La o proporţie redusă de anima-
le, căldurile pot apărea mai devreme, în lunile iunie–iulie, acestea trebuie identifi-
cate, însămânţate, grupate separat, deoarece însuşirea este ereditară şi caprele pot
fi folosite în organizarea de fătări extratimpurii. Intensitatea maximă a căldurilor
este în octombrie–noiembrie, iar în cazul montei naturale are loc în libertate pe
întreaga perioadă, repartizându-se un mascul la 30-40 de femele.
Ţapii tineri nu se vor admite la montă în primul an de viaţă. Ţapii tineri
sub 2 ani vor executa numai două monte pe zi (dimineaţa şi seara) pentru evita-
rea epuizării fizice şi sexuale, creşterii sterilităţii caprelor, obţinerea de produşi
debili sau neviabili. Folosirea la reproducţie a ţapilor fără coarne, indiferent de
sistemul de montă naturală sau artificial, se poate face după verificarea atentă
a aptitudinilor  de reproducţie pentru evitarea apariţiei cazurilor de sterilitate,
hermafrodiţi, nereproductibili din cauza folosirii ţapilor fără coarne.
Căldurile la capre pot apărea în toate perioadele anului, dar sunt mai
pronunţate toamna în perioada de montă. La unele capre căldurile apar înaintea
sezonului de montă, începând cu lunile iunie şi iulie. Durata căldurilor este de
1-2 zile, repetându-se, în caz de nefecundare, în medie, la 17 zile (de la 10 la 23
zile). Fecunditatea la capre este în mod obişnuit de 97-99%. Durata căldurilor
sporeşte la 36-48 ore, iar în timpul ciclului de reproducţie (10-23 zile) se pot
matura doi-patru foliculi, a căror ovulaţie nu se declanşează simultan, dar apare
la un interval de până la patru ore.
În sezonul de montă se recomandă ca ţapii să fie întreţinuţi separat de fe-
mele în boxe individuale cu înălţimea pereţilor nu mai mică de 1,5 m. Pentru
monta naturală, ţapilor maturi se vor repartiza 50-60 de femele şi numai 25-30
de capete în cazul montei libere sau în harem.
Se recomandă monta naturală sau însămânţările artificiale. În ultimul
caz se vor folosi la maxim calităţile celor mai buni reproducători, dar pentru
aceasta se cere o pregătire bună a tehnicienilor, dotarea laboratorului cu apara-
tură necesară pentru controlul calităţii materialului seminal.

478
 Există mai multe măsuri de sporire a calităţilor de reproducţie. Importan-
ţă are înţărcarea timpurie a iezilor, deoarece prezenţa iedului lângă mamă şi suptul
poate prelungi repaosul sexual şi apariţia căldurilor, precum şi starea de sănătate a
femelelor, pregătirea femelelor şi reproducătorilor pentru sezonul de montă.
Alimentaţia şi durata zilei de lumină pot avansa sau întârzia începutul
şi sfârşitul sezonului de montă. Toamna durata zilei de lumină se reduce, scad
temperatura aerului, ceea ce sporeşte activitatea de reproducţie a caprinelor.
Calitatea furajelor şi nivelul de alimentaţie au o influenţă determinantă nu
numai pentru nivelul de producţie şi starea de sănătate a caprinelor, dar şi pentru
intensificarea reproducţiei. În perioada de pregătire către sezonul de montă, care
începe cu 1,5-2 luni înainte, se va controla şi asigura raţia cu elementele nutriti-
ve necesare, suplimenta cu concentrate şi alte furaje calitative.
Temperatura ridicată şi luminozitatea sporită pot diminua, până la dis-
pariţie, dorinţa de împreunare a femelelor cu masculii, reduc ritmul de dezvol-
tare al celulelor sexuale.
Gestaţia la caprine durează, în medie, 150 de zile cu variaţii cuprinse între
145 şi 158 zile, în funcţie de precocitatea rasei, vârsta mamei şi data primei
fătări, numărul şi sexul produşilor, condiţiile de alimentaţie şi întreţinere etc.
Prolificitatea medie a caprelor este de 1-2 iezi, uneori ajungând la 5 iezi la o sin-
gură fătare. Starea de gestaţie se cunoaşte după absenţa căldurilor şi dezvoltarea
treptată cu asimetrie proeminent pe dreapta abdomenului.
În perioada gestaţiei este importantă hrănirea caprelor cu nutreţuri calita-
tive, nealterate, cu conţinut necesar de proteină, vitamine, micro- şi macroele-
mente. Cu 1-2 luni înainte de fătare se va întrerupe mulgerea caprelor pentru
pregătirea mai bună la următoarea lactaţie. Mulgerea trebuie întreruptă cu cel
puţin 4 săptămâni înainte de fătare, pentru pregătirea viitoarei lactaţii şi acu-
mularea de substanţe nutritive necesare dezvoltării fătului. În cazul în care la
unele capre apare secreţia treptată de lapte înaintea fătării, acestea trebuie mulse
pentru evitarea mamitelor.
Pentru obţinerea unor indici superiori de reproducţie se recomandă o pregă-
tire bună a caprelor pentru sezonul de montă. În condiţii bune de alimentaţie şi
întreţinere de la o capră se poate obţine şi două fătări pe an. Greutatea corporală
a ţapilor maturi constituie, în medie, 60-65, maximum 100 kg, a caprelor mature
– 40, maximum – 60 kg.
La unele capre, cu vârsta de 10-12 luni, glanda mamară poate secreta lapte-
le şi în cazul când n-au fost gestante. Aceasta are loc ca urmare a unor procese
hormonale, ceea ce, conform opiniei unor specialişti, indică o capacitate lacto-
genă superioară.

479
 Fătarea se anunţă prin inflamarea şi congestionarea vulvei, adâncirea
flancurilor, coborârea abdomenului, mărirea ugerului şi apariţia primelor pică-
turi de colostru, eliminarea dopului de gestaţie.
Fetusul pătrunde şi traversează conductul pelvin datorită contracţiilor mus-
culaturii uterine, apoi, datorită musculaturii, este eliminat de aici în cca 20-25
de minute la aproximativ două ore, urmând a fi eliminate anexele fetale. În cazul
fătărilor normale, iedul iese cu membrele anterioare înainte bine întinse şi ca-
pul între acestea. În cazul unor poziţii anormale ale fetusului (distocii) se impu-
ne intervenţia specialistului.
După fătare căldurile pot apărea la 2-3 săptămâni, manifestându-se prin
nelinişte, urinări dese, zbârlirea părului, lipsa poftei de mâncare, agitaţia cozii,
reducerea activităţii lactogene.
În adăpost se impune crearea şi menţinerea unui microclimat corespunzător
cu o temperatură de 14-150C, fără curenţi şi umezeală, cu aşternut curat şi bine
uscat. După fătare, la un interval de 1,0-1,5 ore, animalului i se administrează
apă călduţă pentru băut sau fiertură de tărâţe şi este lăsat să se odihnească  2-3
zile. De regulă, fătările au loc primăvara sau la sfârşitul iernii. Fătările de primă-
vară, comparativ cu cele de toamnă, datorită folosirii în alimentaţie a vegetaţiei
în creştere, influenţează favorabil producţia de lapte şi dezvoltarea iezilor.
După perioada colostrală de 4-5 zile de la capre se poate mulge lapte pentru
producerea lactatelor. Dacă au o cantitate mai mare de colostru decât cea folosi-
tă de iezi, pentru preîntâmpinarea mamitelor, caprele se vor mulge, iar colostru
se va folosi pentru alimentarea iezilor orfani.
După fătare, caprelor se administrează nutreţ de bună calitate în cantitate
redusă: fân de lucernă sau masă verde în funcţie de sezon, amestec de concentra-
te, sare sub formă de bulgăre sau brichete şi apă potabilă, iarna, la temperatura
de 10-150C. Treptat timp de 3-5 zile se trece la raţia obişnuită cu administrarea
nutreţurilor de bună calitate, fân, concentrate şi nutreţuri verzi. După fătare, se-
creţia lactogenă este intensă şi caprele se pot mulge de 2-3 ori pe zi.
La rasele de capre ameliorate pot fi organizate două fătări pe an – toamna şi
primăvara, ceea ce asigură sporirea producţiei de lapte sau eşalonarea unei fătări
în două etape ale anului calendaristic, în cadrul aceleiaşi turme de animale. În
acest caz perioada de lactaţie se prelungeşte şi lapte proaspăt se va obţine pe tot
parcursul anului calendaristic, ceea ce necesită o bună pregătire a caprelor pen-
tru montă şi o deplină asigurare cu furaje calitative în cantităţi necesare, reieşind
din potenţialul productiv al animalelor, starea de îngrăşare şi sănătate.

480
 7.7.4. Tehnologia creşterii şi înţărcării iezilor
Intervenţia la fătare  constă în îndepărtarea mucozităţilor din jurul nărilor
şi de pe corpul iezilor cu ajutorul unei pânze curate, care are şi rol de masaj
menit să învioreze şi intensifice circulaţia sanguină periferică. După 20-30 de
minute de odihnă după naştere iedul se secţionează, dezinfectează şi se leagă
ombilicul la o distanţă de 3-4 cm de abdomen. Dacă nu o poate face singur iedul
este ajutat să sugă colostru după îndepărtarea  primelor picături  purtătoare de
microorganisme. În primele 6-12 ore de la naştere, vilozităţile intestinale au o
mare capacitate de absorbţie, de aceea suptul unei cantităţi cât mai mare de co-
lostru în acest interval este foarte importantă. Ulterior, în următoarele două-trei
zile această capacitate scade treptat.
Suptul colostrului are drept efect mărirea rezistenţei tineretului la infecţii până
la dezvoltarea sistemului reticulo-endotelial de apărare împotriva infecţiilor. Datori-
tă conţinutului ridicat în săruri minerale, colostru favorizează eliminarea  meconiu-
lui (reziduuri acumulate în perioada fetală). Conţinutul foarte bogat în proteine şi
grăsime a colostrului măreşte vitalitatea şi ritmul de creştere şi dezvoltare al iezilor.
În prima săptămână, iezii pot suge de 20-30 de ori pe zi o cantitate totală
de 700-800 g/zi,   iar la patru-cinci săptămâni cantitatea poate ajunge peste 1 kg.
În exploatarea intensivă sau semiintensivă iezii rămân la mame după perioada
colostrală până la vârsta înţărcării, la aproximativ două luni. În cazul exploatării
intensive (pentru producţia de lapte), iezii se separă de mame după 2- 4 zile şi se
cresc cu înlocuitori de lapte. După suptul iezilor, ugerul mamei trebuie golit prin
mulgere, în special la mamele cu producţii superioare de lapte. Surplusul de co-
lostru poate fi administrat iezilor gemelari sau iezilor de la caprele tinere care nu
dispun de o cantitate necesară de colostru pentru alimentaţia tineretului. În cazul
rănirii mameloanelor de la incisivii iezilor şi refuzul mamei de a-l mai primi, se va
recurge la hrănirea la biberon timp de 8-10 zile cu lapte de la propriile mame.
Iezii slab dezvoltaţi se separă din turmă şi li se asigură nutreţuri la discreţie.
La fermele cu efectiv mare de animale iezii se grupează în loturi a câte 30-40 de
capete. Această grupare poate fi efectuată îndată după fătare sau la vârsta de la
7-8 până la 15-30 de zile.
Pentru selectarea tineretului în scopul reproducţiei, iezii se cântăresc, se nu-
merotează şi se înscriu în registrul de însămânţări şi fătări. La vârsta de circa 8-15
zile după naştere se efectuează ecornarea (înlăturarea mugurilor coarnelor) cu fo-
losirea unui baton de sodă caustică pentru prevenirea accidentelor la vârsta adultă.
Tot la această vârstă se va efectua vaccinarea contra enterotoximiei şi a pasteurelo-
zei. În cazul caprelor tinere, care nu admit iezii să sugă, printr-un tratament blând,
prietenos şi masajul ugerului, ele se pot obişnui treptat cu suptul iezilor.

481
 Există două metode de creştere a tineretului – creştere naturală şi separată
sau creştere artificială.
Tehnologia creşterii naturale prevede creşterea tineretului împreună cu
mamele lor până la înţărcare. În măsura posibilităţilor se vor forma turme de
mame cu iezi de aproximativ aceeaşi vârstă. După 12-15 zile de la naştere, iezii
pot merge în aer liber cu mamele la păscut – primăvara, iarna sau se scot în pa-
doc, când temperatura o permite. În felul acesta, iezii se obişnuiesc să consume
de timpuriu furaje solide, ceea ce determină intensificarea dezvoltării sistemului
enzimatic şi a tubului digestiv.
Metoda de creştere separată prevede separarea tineretului după perioada
colostrală sau la vârsta de circa două săptămâni (tabelul 100). Începând cu vârsta
de 14-16 zile se amenajează un compartiment special cu microclimat corespun-
zător, cu aşternut curat, despărţit de restul adăpostului de un  gard – grătar mobil.
În acest compartiment, unde numai iezii pot trece dintr-o parte în alta, trebuie să
se găsească furaje de cea mai bună calitate, concentrate măcinate şi apă potabilă
la discreţie. Pentru obişnuire, timp de 3-4 zile, separarea iezilor trebuie însoţită
de un zgomot pentru crearea reflexului.
Tabelul 100
Cantitatea de lapte necesară pentru iezi în perioada de vârstă 0-3 luni

Specificare 0-1 luni 1-3 luni 4-6 luni 7-8 luni 8-12 luni
Cantitatea de lapte (g/tain) 150 200 350 250 150
Nr. tain/zi 5 4 3 3 3
Consumul zilnic de nutreţuri concentrate pentru un ied este de 20-30 g şi un
plus de fân de otavă de leguminoase, la discreţie. Furajele voluminoase în raţiile
tineretului sunt necesare pentru favorizarea dezvoltării tuturor compartimentelor
stomacului (foiosul, rumenul, reţeaua şi compartimentul glandular). De reţinut, că
concentratele prea fin măcinate pot produce acidoză ruminală. Proporţia fibrelor
în hrana iezilor de lapte trebuie să fie de circa 15%. Depăşirea acestei limite va
reduce sporul mediu zilnic, creşterea şi dezvoltarea normală a tineretului.
Tehnologia creşterii artificiale constă în separarea iezilor de mame după
4-5 zile de la naştere şi furajarea lor cu înlocuitori de lapte, fân de calitate şi
nutreţuri combinate. În acest fel, cantitatea cea mai ridicată de lapte din primele
2-3 luni de lactaţie poate fi recoltată şi valorificată pentru obţinerea lactatelor.
Acestea sunt avantajele tehnologiei de creştere artificială a iezilor practicată
în ţările europene. Sistemul generalizat în Franţa şi Elveţia prezintă mai multe
avantaje de creştere artificială a iezilor, după cele ce urmează:

482
 - eliminarea stresului de înţărcare a iezilor;
- supravegherea mai atentă a iezilor;
- sporirea prolificităţii caprelor înţărcate;
- recuperarea iezilor orfani sau subponderabili;
- planificarea creşterii tineretului femel bine dezvoltat la monta timpurie (în
primul an de la naştere);
- mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice de creştere a iezilor.
Alăptarea iezilor cu substituenţi se face la găleată ori la biberon, sau cu
ajutorul unor instalaţii automate în boxe speciale cu câte 10-12 iezi, unde se mai
găsesc fân de lucernă, furaje combinate şi apă potabilă la discreţie. Hrănirea nu-
mai pe bază de lapte natural sau substituenţi de lapte favorizează dezvoltarea sto-
macului glandular în detrimentul celorlalte compartimente (foios, rumen, reţea).
Substituentul clasic de lapte este alcătuit  din 70% de lapte smântânit des-
hidratat, 20-30% de grăsime, 1% de lecitină, 1% de supernucleu  vitamino-mi-
neral. Amestecul se face la un kg substituent solid – 6 kg apă. Se amestecă iniţial
substituentul cu o parte din apă la 65-670C (pentru distrugerea florei saprofite),
după care se adaugă restul de apă la 400C. Se omogenizează bine şi, după răcire,
se administrează la 35-360C în mai multe tainuri.
Adăpostul, în care se creşte tineretul trebuie să fie ferit de curenţii de aer în
perioada rece a anului, uşor de curăţat şi dezinfectat, cu microclimat corespunzător,
care să asigure 10-200C în primele 10 zile de viaţă a iezilor, după care se reduce la
12-150C cu umiditatea de 60-65%, o circulaţie a aerului de 0,2 metri pe secundă.
Înţărcarea iezilor se face în funcţie de obiectivul principal de exploatare –
obţinerea unei cantităţi mai ridicate de lapte comercializabil sau destinaţia iezilor
pentru prăsilă sau sacrificare. În cazul creşterii iezilor cu mamele, înţărcarea se va
face la vârsta iezilor de 5-6 săptămâni, dacă aceştia sunt destinaţi creşterii pentru
carne, sau la 2-3 luni dacă se reţin pentru reproducţie. Înţărcarea iezilor poate fi:
• tardivă, la vârsta de 2-3 luni şi greutatea corporală de 13-15 kg la rase nea-
meliorate;
• timpurie, la vârsta de 1 lună şi greutatea de 9-10 kg la rasele ameliorate
pentru producţia de lapte;
• foarte precoce, la vârsta de numai 4-5 zile, hrănirea făcându-se cu înlocuitori
de lapte şi concentrate până la  atingerea greutăţii corporale optime de 15-20 kg.
Înţărcarea se va efectua treptat pentru a evita apariţia stresului, care poate
duce la stagnarea sau încetinirea procesului de creştere şi dezvoltare a tineretu-
lui timp de 10-12 zile. În primele două zile iezii vor fi lăsaţi cu mamele numai
de două ori pe zi - dimineaţa şi seara, apoi timp de 4 zile – numai o singură dată
pe zi după care se vor separa definitiv. Concomitent, iezii se vor asigura cu con-
centrate, fân şi alte furaje calitative.

483
 7.7.5. Alimentaţia caprinelor
O particularitate biologică şi, implicit, economică a speciei de caprine re-
prezintă valorificarea superioară a tuturor categoriilor de nutreţuri, în deosebi
a furajelor cu conţinut sporit de celuloză. Pentru alimentaţia caprinelor se vor
folosi furaje din următoarele categorii:
Vegetale – masă verde, fân, făinuri din lucernă şi alte plante, pleavă, paie,
siloz, rădăcinoase, frunzare, concentrate, deşeuri tehnice de la prelucrarea fruc-
telor, legumelor etc.;
Animale – reziduuri lactate sau de peşte etc.;
Industriale – tărâţe, făină furajeră, şrot de floarea-soarelui sau soia, rezidu-
uri microbiologice şi din industria alimentară;
Minerale – sare de bucătărie;
Vitamine.
Este foarte important ca furajele să nu fie alterate, mucigăite sau cu micotoxine.
Nu se recomandă folosirea furajelor verzi de lucernă, trifoi şi alte plante leguminoa-
se când ele sunt umede după ploaie, fiindcă pot provoca timpanie. În asemenea ca-
zuri, furajele verzi pot fi folosite numai după ce au fost zvântate sau parţial uscate.
Fânul de calitate bună se pregăteşte din plante furajere leguminoase sau
cerealiere, amestec din plante leguminoase şi cerealiere (de exemplu, măzăriche
cu ovăz), recoltate în faza de înflorire sau formare a păstăilor la leguminoase şi a
spicului la cerealiere. Caprinele folosesc bine fânul recoltat de pe păşune sau din
pădure, paiele de ovăz, diverse plante de pădure şi câmp. Paiele sunt mai bine
folosite când se mărunţesc şi se amestecă cu concentrate.
Frunzarele se pregătesc în lunile iunie-august sub formă de snopi din cren-
guţe cu lungimea de 50-60 cm şi diametru nu mai mare de 1-2 cm de mesteacăn,
ulm, frasin, stejar, arţar, tei, plop, salcie, salcâm, dud, castan, evitându-se frun-
zarele după stropirea plantelor cu chimicale, care pot provoca intoxicaţie. Se
va observa care specie de plante preferă caprele în timpul păşunatului pentru a
pregăti frunzare, care se vor folosi în perioada de stabulaţie şi iarna. Crenguţele
cu frunze verzi se leagă în mănunchiuri cu grosimea de 15-20 cm, se usucă la
umbră, se depozitează şi se folosesc în timpul iernii.
Necesarul de furaje depinde de rasă, sex, vârstă, nivelul producţiei de lap-
te sau carne, urmate de starea de întreţinere sau fiziologică a animalelor şi de
calitatea furajelor.
Caprinele nu sunt pretenţioase la hrană, însă sunt lacome cu pronunţat simţ
preferenţial faţă de anumite sortimente de nutreţuri şi chiar părţi din acestea şi
foarte capricioase faţă de starea de igienă, mirosul şi gustul furajelor.
Alimentaţia în perioada de păşunat. Păşunatul se organizează pe toată

484
perioada de vegetaţie a plantelor, de primăvara până la începutul iernii când se
mai pot folosi resturile plantelor uscate. Timpul de păşunat este de 10-12 ore
pe zi, în care intră şi cel rezervat pentru mulgere. Masa verde  ingerată este de
8-10 kg/zi la caprele adulte, 4-5 kg – la tineretul peste şase luni şi 2-3 kg/zi – la
iezi şi depinde de faza dezvoltării şi calitatea vegetaţiei, anotimp, temperatura
aerului.
În cadrul acestui sistem se mai poate asigura furajarea, folosindu-se ames-
tecul unic pe bază de  furaje fibroase 65% (din care câte jumătate fân şi grosie-
re), siloz, masă verde, rădăcinoase tocate 20% şi  15% ştiuleţi de porumb, totul
tocat, omogenizat şi eventual umectat cu soluţie slabă de sare sau melasă.
Păşunatul se face pe păşuni naturale sau cultivate, starea sanitară a căror
trebuie să fie controlată periodic pe toată perioada păşunatului. La păşune ca-
prinele se scot posibil cât mai dimineaţă, când iarba înrourată se consumă mai
repede şi cu mai multă plăcere. Sunt preferate păşunile curate, lipsite de miros
degajat de gunoi sau fecale în descompunere. Primăvara este necesară obişnu-
irea animalelor cu consum de masă verde timp de 4-5 zile. În această perioadă
animalele se vor hrăni concomitent cu furaje folosite în perioada iernatului şi cu
masă verde.
Caprinele preferă păşunile montane sau de pe coline cu diferiţi arbuşti,
frunze, lăstăriş, muguri de arbori, plante aromate. De asemenea, caprinele folo-
sesc şi resturile de bucătărie, de la grădinile de zarzavat, coji de fructe, pepeni,
cartofi, varză, salată, pastă de leguminoase, fructe proaspete căzute din pomi,
dar nealterate. În exploatarea extensivă, în libertate, consumul de ierburi variază
de la 5 la 80% din necesarul zilnic de hrană. Nu se practică păşunatul în plantaţii
pomicole pentru a evita deteriorarea pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Furajele verzi pot fi folosite atât pe păşune, cât şi cosite şi distribuite în
grajd sau pe padocuri. Pentru caprinele raselor ameliorate, folosite pentru produ-
cerea laptelui cu productivitatea de peste 600 kg pe lactaţie, se vor forma pajişti
cultivate şi valorificate parcelat sau masă verde sub formă cosită şi administrată
la locul de întreţinere permanent a caprinelor. Păşunatul poate fi prelungit până
la căderea zăpezii, folosind terenurile nesemănate cu culturi de iarnă. În condi-
ţiile gospodăriilor familiale, unde se cresc puţine animale (3-10 capete), caprele
pot fi legate şi lăsate să se hrănească pe păşune.
  Producerea şi valorificarea pajiştilor cultivate. Pentru înfiinţarea pa-
jiştilor se fac alături la 25-30 cm cu nivelare prin tăvălugire, însămânţare la
2-3 cm, erbicidare, administrare de îngrăşământ natural organic câte 50 tone la
1ha sau chimic N – 50 kg/ha; P – 50 kg/ha şi K – 50 kg/ha. Structura optimă
a amestecului furajer este de 70% graminee (lolium, dactylis, festucă) şi 30%

485
leguminoase (lucernă, trifoi, ghizdei etc.), cantitatea totală de sămânţă fiind de
30-35 kg/ha. Iarba de pe pajişti, unde au fost introduse îngrăşăminte organice şi
minerale sau erbicide care-şi păstrează mirosul, caprele nu o va folosi.
Pe pajişte se impune asigurarea unei surse fixe sau mobile de apă. Terenul
se împarte în 5-6 parcele, pentru fiecare revenind 5-6 zile de păşunat, intrarea în
prima parcelă făcându-se când plantele au înălţimea de 12-14 cm. Pentru efici-
entizare, parcelarea se face prin delimitare cu garduri vii, din arbuşti de foioase
şi răşinoase (soc, sălcioară, cătină albă, păducel, alun). În lipsa arbuştilor se pot
executa garduri permanente sau mobile în scopul delimitării parcelelor.
Alimentaţia caprinelor în stabulaţie. Stabulaţia durează 140-150 de zile
în funcţie de durata sezonului de iarnă. În această perioadă caprinele se hrănesc,
în mod tradiţional, cu diferite fânuri, frunzare, paie, siloz, sfeclă furajeră şi con-
centrate numai în prima lună de lactaţie în cantităţi de 200-300 g/zi.
În exploatarea semiintensivă şi intensivă, hrănirea se face pe bază de norme
şi raţii. Nivelul de consum atinge 3-3,5% de substanţă uscată din greutatea vie
şi variază în raport cu starea  fiziologică, fiind minimă la sfârşitul gestaţiei şi
maximă între 6 şi 10 săptămâni de lactaţie.
În condiţiile de stabulaţie permanentă în adăpost, cu furajare dirijată, ca-
prinele sunt hrănite pe bază de norme şi raţii pentru intensificarea producţiilor
lor. Rasele perfecţionate produc, în general, o cantitate de lapte de 20 de ori mai
mare decât greutatea proprie şi un număr de peste 155% de iezi. De reţinut, că
unele furaje şi plante pot modifica gustul, mirosul sau culoarea laptelui. Din
aceste furaje fac parte borhoturile tratate cu conservanţi (acid formic), varza, ra-
piţa, muştarul, pelinul, gălbenelele, usturoiul sălbatic, unele plante din pădure.
Datorită particularităţilor sale morfo-fiziologice ale tubului digestiv, capri-
nele valorifică toate categoriile de furaje produse în Republica Moldova pentru
alimentaţia animalelor rumegătoare şi pot fi întreţinute permanent în stabulaţie
sau combinat – stabulaţie şi pe păşune. În perioada stabulaţiei se vor folosi toate
plantele furajere cultivate şi vegetaţia de pe păşune cu excepţia vegetaţiei de pe lo-
curile joase şi umede, deşeuri alimentare cu mirosuri grele şi reziduurile apoase.
Norme de alimentaţie. Necesarul de alimentaţie pentru desfăşurarea nor-
mală a funcţiilor vitale variază în raport cu greutatea lor corporală şi nivelul pro-
ducţiei zilnice de lapte. Astfel, pentru o capră cu greutatea corporală de 40-60 kg
sunt necesare 0,75-1,1 UN (orz) şi 65-80 g proteină digestibilă. Pentru caprele
tinere cu starea de îngrăşare submedie, necesarul se va majora cu 10-15% pentru
a asigura dezvoltarea lor normală în continuare şi a le pregăti pentru viitoarea
lactaţie, în care, de obicei, nivelul producţiei de lapte pe lactaţia a doua este mai
mare comparativ cu prima lactaţie.

486
 Normele de alimentaţie a caprelor în lactaţie în dependenţă de greutatea lor
corporală şi nivelul producţiei zilnice a laptelui sunt prezentate în tabelul 101.
Tabelul 101
Normele de alimentaţie a caprinelor în lactaţie pentru un cap pe zi
Greutatea Producţia Proteină Sare de
Unităţi Substanţă Calciu, Fosfor,
corporală, de lapte, digestibilă, bucătărie,
nutritive uscată, kg g g
kg kg/zi g g
1,0 1,1 110 1,2 5 3 5
2,0 1,5 160 1,6 7 4 5
3,0 1,9 210 2,0 10 6 6
35-40 4,0 2,3 260 2,4 14 8 7
5,0 2,8 310 2,8 18 10 8
6,0 3,3 360 3,2 21 12 9
1,0 1,3 130 1,4 5 3 6
2,0 1,7 180 1,8 7 4 7
3,0 2,1 230 2,2 10 6 8
41-50 4,0 2,5 280 2,6 14 8 9
5,0 3,0 330 3,0 17 10 10
6,0 3,5 380 3,4 21 12 11
1,0 1,4 140 1,6 7 4 8
2,0 1,8 190 2,0 9 5 9
3,0 2,2 240 2,4 12 7 10
4,0 2,6 290 2,8 15 8 11
51-60 5,0 3,1 340 3,2 19 11 12
6,0 3,6 390 3,6 22 13 13
7,0 4,1 450 4,0 24 14 14

Hrana este mai bine valorificată de capre dacă se distribuie zilnic în 2-3 ta-
inuri şi include sortimente cât mai diferite, iar pe noapte se vor distribui furajele
grosiere (fân, paie, frunzare). Concentratele mărunţite se distribuie sub formă
uscată sau umectate cu apă, separate sau în amestec cu siloz şi sfecla furajeră.
Pentru caprelor tinere până la 3 ani, normele indicate în acest tabel se vor
suplimenta cu 0,25 UN şi 35 g proteină digestibilă pentru a le asigura creşterea
şi dezvoltarea normală. În perioada repaosului mamar (după înţărcare), precum
şi caprelor din rasele de lână şi puf se vor folosi normele de alimentaţie prevăzu-
te pentru caprele cu producţia de lapte de 1 kg pe zi. Pentru caprele cu producţia
zilnică de 5 kg lapte, în perioada repaosului mamar, se vor folosi normele pentru
caprele cu producţia zilnică de 3 kg lapte. În tabelul 102 sunt prezentate unele
raţii furajere pentru caprele în lactaţie (citat după V. Taftă, 2008).

487
 Tabelul 102
Raţiile furajere pentru caprele în lactaţie, kg/cap/zi
Producţia zilnică de lapte, kg
2 4 6
Raţia I-a Raţia a II-a Raţia I-a Raţia a II-a Raţia I-a Raţia a II-a
Lucernă
Fân 2 Fân 2 Fân 1 Fân 2,2 Fân 1,5 5
verde
Masă
Sfeclă 1 Sfeclă 4 Borceag 2 Frunzar 1 0,5 Tărâţe 1
verde
Tărâţe 0,4 Orz 0,3 Sfeclă 3 Siloz 2 Tărâţe 1,5
Şrot 0,4 Orz 2
Şrot 0,1 Mazăre 0,2 Tărâţe 1 Ovăz 0,5
Ovăz 0,2

Pentru caprele în lactaţie cu greutatea corporală de 60 kg, care produc 2 kg

de lapte pe zi sunt necesare: 5 g de fosfor şi 8,5 g de calciu; pentru cele cu 4 kg
de lapte, respectiv, 9 g de fosfor şi 19,5 g de calciu; pentru cele cu 6 kg de lapte
necesarul este de 12 g de fosfor şi 26,5 g de calciu. Pentru un ţap, cu greutatea
corporală de 60 kg, sunt necesare 4 g de fosfor şi 5 g de calciu pe zi, iar pentru
iezi, cu vârsta de până la 3 luni, respectiv, 1,7 g de fosfor şi 3,6 g de calciu, iar
cu vârsta de la 3 la 6 luni 1,8 g de fosfor şi 3,5 g de calciu.
În perioada de pregătire a masculilor pentru sezonul de montă se vor admi-
nistra 2,0-2,5 kg de fân calitativ de leguminoase, 1,0-1,5 kg de morcovi, 0,5-0,8
kg de concentrate (ovăz, mei, tărâţe, mazăre, şrot). În această perioadă, raţia
zilnică trebuie să conţină 0,5-1,0 UN, 100 g de proteină digestibilă, 5-6 g de
calciu, 5 g de fosfor şi 15 g de sare de bucătărie.
Întreţinerea caprinelor
Există trei sisteme de întreţinere a caprinelor:
1. Împreună cu turmele de oi;
2. Formarea turmelor numai din capre;
3. Întreţinerea în cadrul gospodăriilor ţărăneşti, individuale.
Caprinele pot fi întreţinute câte 2-6 capete – pe lângă casă, 20-60 de cape-
te – crescute în turmele de ovine şi foarte rar – în ferme specializate câte 60-100
şi mai multe capete. In cazul în care unii crescători de animale vor să-şi sporeas-
că efectivele, aceasta se realizează prin două metode: sporirea efectivelor din
prăsila proprie şi cumpărări de la alţi crescători de animale.
Cea mai răspândită metodă de întreţinere în Republica Moldova este îm-
preună cu turmele de oi, efectivul cărora diferă şi depinde de localitate. În acest
caz, oile şi caprele valorifică păşunile împreună, dar caprele sunt animale mai

488
vioaie, comparativ cu comportamentul moderat al ovinelor. Aceasta asigură o
folosire mai bună a păşunilor, deoarece caprinele folosesc mai mult arbuştii, iar
ovinele – plantele la cea mai mică distanţă de la sol. Seara, oile şi caprele pot fi
aduse la stăpâni sau rămân în turmele din stână.
Al doilea sistem prevede formarea turmelor numai de capre, a câte 50-200
de capete, care se vor întreţine în stână sau vor fi aduse seara la proprietari. Tur-
mele se formează în primele 1-2 săptămâni după înţărcarea iezilor şi se menţin
până la sfârşitul păşunatului (toamna). Acest sistem de întreţinere se practică
mai puţin, dar se va extinde concomitent cu apariţia turmelor de capre din rasele
ameliorate pentru producţia de lapte sau carne.
Grajdurile pentru întreţinerea caprinelor, comparativ cu cele ale bovi-
nelor, sunt mai simple din punct de vedere al amenajării cu utilaje tehnologice,
dar ceva mai călduroase decât grajdul ovinelor. Întreţinerea în grajduri poate
fi nu numai în perioada de stabulaţie, care durează 4-5 luni, dar şi permanent,
în toată perioada anului în cazul efectivelor de 200-300 de capete şi mai mult.
Grajdul trebuie să asigure pe timpul iernii temperatura aerului de 10-150C şi
umiditatea de 60-70%. Ferestrele trebuie să fie instalate la o înălţime de 1,5-1,7
m de la podea pentru a nu fi sparte şi a asigura luminozitatea corespunzătoare.
De-a lungul pereţilor se recomandă construcţia platformelor cu lungimea de 80-
90 cm şi lăţimea de 50-60 cm, fixate la o înălţime de 30-40 cm, pe care anima-
lele se odihnesc şi se joacă. În grajdurile cu astfel de paturi caprele sunt bine
protejate împotriva răcelii şi au permanent corpul curat.
Pentru efectuarea mulsului mecanic, recomandat în ţările Uniunii Europene,
în grajd se va prevedea instalarea unei platforme, mărimea căreia depinde de efec-
tivul din fermă şi poate asigura concomitent mulgerea a 8-12 capre. Platforma se
va instala direct în grajd sau într-un compartiment separat (sala de muls). Se va
prevedea şi o cameră de depozitare sau prelucrare primară a laptelui, cu instalaţie
de răcire a laptelui. Pentru distribuirea furajelor se prevăd jgheaburi (iesle).

7.8. Proiectul model cu soluţii tehnologice şi constructive

pentru ferma de caprine cu 300 de capete
Date generale. În condiţiile aderării Republicii Moldova la Uniunea Euro-
peană, se impune, ca o necesitate absolută, să fie redus sistemul actual al pro-
ducţiei de subzistenţă, şi înlocuirea acestuia cu ferme de dimensiuni care să
permită livrarea pe piaţă a produselor realizate.
Un astfel de tip de fermă este posibil de realizat din punct de vedere teh-
nico-organizatoric şi cu mari şanse de reuşită din punct de vedere economico-
financiar, este cel pentru creşterea raţională, internă a caprelor.

489
 Dacă fermierul – crescătorul de animale, producătorul de lapte sau carne
doreşte să obţină profit, să ajungă cu producţie competitivă pe piaţă, trebuie să
realizeze următoarele obiective:
• Să construiască un adăpost nou sau să modernizeze adăpostul existent într-
un adăpost cu tehnologii performante şi condiţii optime de creştere a animalelor;
• Să asigure ameliorarea rapidă a efectivelor sub raportul producţiei prin
evidenţa şi selecţia individuală a producţiei, dirijarea montei;
• Să asigure condiţii necesare pentru obţinerea producţiei sporite şi calitati-
ve conform reglementărilor Uniunii Europene;
• Să participe la organizarea crescătoriilor sau miniîtreprinderilor în struc-
turi asociative în scopul procesării producţiei crescute;
• Să se orienteze spre sporirea producţiei de carne prin îngrăşarea intensivă
a tineretului pe păşune sau în stabulaţie permanentă după înţărcare;
• Sporirea sau menţinerea unui număr relativ mare de animale în fermă
(150 oi/100 capre).
Prezentul proiect s-a propus pentru a fundamenta necesitatea şi oportunita-
tea realizării unei ferme de 300 de capete pentru creşterea caprelor, cu următoa-
rele caracteristici:
- producţia de lapte a caprelor la prima lactaţie – 400-500 kg, la caprele cu
două şi mai multe lactaţii – 500-700 kg;
- prolificitatea – 150-160 de iezi de la o sută de capre;
- sistemul de creştere este de 155 de zile în stabulaţie şi 210 zile la păşune,
folosindu-se furaje de cea mai bună calitate, condiţii de creştere specifice capri-
nelor în ceea ce priveşte hrănirea, adăparea şi climatizarea;
- integrarea fermei fie într-un grup cooperatist, fie într-o formă asociativă sau pe
lângă un integrator care să-i asigure preluarea produselor, cât şi să-i apere şi interesele;
- posibilitatea existenţei terenului necesar pentru asigurarea bazei furajere
în proprietatea fermierului sau alte forme: concesiune, arendă şi, totodată, pro-
ducerea şi obţinerea furajelor la un preţ de cost cât mai redus.
Elementele funcţionale necesare pentru proiectarea adăpostului. La alege-
rea terenului pentru construcţia fermei noi se va ţine cont de următoarele cerinţe:
• Distanţa între fermă şi cea mai aproape localitate să fie nu mai puţin de
150-200 m, iar între fermă şi căile de comunicaţii, nu mai puţin de 50-100 m;
• Posibilitatea extinderii fermei, sporirii volumului de producţie, în caz de
necesitate, pe viitor;
• Posibilitatea accesului mijloacelor de transport pentru transportarea fura-
jelor şi producţiei în orice condiţii de timp;
• Evitarea locurilor inundabile de lângă mlaştini, râu, bălţi;

490
 • Existenţa terenului pentru producerea furajelor sau păşunat cât mai aproa-
pe de grajd;
• Existenţa posibilităţii de asigurare a fermei cu apă potabilă calitativă ne-
limitată;
• Posibilitatea racordării la reţelele electrice existente sau construcţiei unei
reţele locale de energie electrică;
• Existenţa locului de depozitare şi prelucrare a gunoiului de grajd;
• Evitarea posibilităţii de poluare a aerului, apei şi solului pentru localităţi
şi vecini;
• Protecţia faţă de vânturile dominante din zonă;
• Asigurarea unui bun iluminat natural;
• Menţinerea unei temperaturi optime în interiorul adăpostului;
• Procesul de ameliorare a rasei este dirijat prin testarea reproducătorilor şi
evidenţierea amelioratorilor;
• Înfiinţarea pajiştilor cultivate;
• Mecanizarea proceselor tehnologice din fermă;
• Îngrăşarea intensivă a tineretului şi realizarea iezilor pentru abatorizare la
vârsta de 7-8 luni cu greutatea corporală nu mai puţin de 30 kg.
În faza de proiectare a adăpostului destinat creşterii şi exploatării caprinelor
trebuie să se ţină seama de interacţiunea unor factori care influenţează condiţiile
de confort, în aşa fel încât animalele să-şi manifeste cât mai deplin întreg poten-
ţialul productiv pentru ca exploatarea lor să devină rentabilă.
Din punct de vedere tehnic, gradul de mecanizare a proceselor de muncă
influenţează modul de proiectare a adăpostului şi a instalaţiilor aferente, cu efect
benefic asupra nivelului de producţie.
La stabilirea caracteristicilor primare ale fermei se pleacă de la:
- efectivul de capre şi producţia lor anuală;
- volumul total de producţie şi a producţiei-marfă;
- efectivul de iezi obţinuţi la fătare, de tineret crescut în fermă, de ţapi;
- sistemul de exploatare;
- orientarea producţiei: lapte, masculi pentru carne şi tineret femel de repro-
ducţie pentru înlocuirea mătcii şi vânzare;
- tipul de furajare;
- sistemul de adăpare;
- organizarea interioară, precum şi dotările aferente.
Dimensiunea fermei, în general, şi al adăpostului, în particular, structura
elementelor de închidere (pereţi, acoperiş, pardoseli), modul de compartimen-
tare interioară, se aleg în aşa fel încât să asigure desfăşurarea proceselor de pro-

491
ducţie în condiţii impuse şi să ofere animalelor o ambianţă sănătoasă, respec-
tând normele legale în vigoare.
Pe lângă respectarea normelor în vigoare se va ţine seama şi de comporta-
mentul animalelor, de necesitatea de-a putea efectua un control igienico-sanitar,
de mărimea loturilor, asigurându-le un spaţiu corespunzător (spaţiu fizic şi soci-
al) pentru odihnă şi mişcare.
Condiţiile ambientale, alături de o furajare corespunzătoare, permit reali-
zarea unui randament productiv optim.
Acest obiectiv impune ca pe lângă spaţiile necesare întreţinerii animalelor
să se ia în considerare toţi factorii care asigură o stare corespunzătoare clima-
terică a mediului ambiant, cum ar fi: temperatura, umiditatea relativă a aerului,
iluminarea, viteza curenţilor de aer.
Grajdul pentru întreţinerea caprinelor trebuie să asigure condiţiile necesare
de obţinere a producţiilor conform potenţialului genetic al animalelor, confortul
fiziologic, buna sănătate şi starea de reproducţie pe toată perioada de longevitate
productivă, sporirea calităţii laptelui şi a eficienţei economice a creşterii capri-
nelor. Aceasta va fi posibil cu respectarea cerinţelor necesare de menţinere la
parametrii optimali a curăţeniei localului şi a calităţii aerului, confortului termic
şi luminozităţii, în special în perioada de stabulaţie a animalelor (tabelul 103).
Tabelul 103
Parametrii ambientali pentru caprine
Temperatura Umiditate Volum Viteza
Categoria de animale aerului, 0C relativa aer aerului
iarna vara % m / cap m/s
Capre de reproducţie 3-5 15 - 21 70 - 80 2,5 - 4 < 0,5
Capre în maternitate 8- 10 18 - 21 60 - 70 3-5 0,2
Iezi - în prima luna de viaţă 8 - 14 18 - 21 60 - 70 1,5 - 2 0,2
- în luna a doua 12 15 - 21 60 - 70 1,5 - 2 0,2
Ţapi 3-5 15 - 21 70 - 80 3-5 < 0,5

Un adăpost bun pentru caprine trebuie să asigure o ventilare

corespunzătoare a grajdului, pereţii şi tavanul trebuie să fie fără condensat,
mai cu seamă în perioada rece a anului, să asigure locuri curate şi uscate
pentru odihna animalelor, accesul liber la hrană şi sursele de apă potabilă,
mecanizarea proceselor de distribuţie a furajelor, a apei potabile, a mulsu-
lui, de evacuare a dejecţiilor, prelucrarea primară, depozitarea şi transportarea
laptelui la unităţile comerciale, punctele de colectare sau procesare a laptelui.

492
 Confortul termic optimal de întreţinere a caprinelor în adăposturi este
uşor de menţinut, având în vedere că pentru caprine nu sunt necesare surse su-
plimentare de încălzire a adăpostului în timp de iarnă. Caprinele sunt animale
care nu transpiră şi suportă mai bine temperaturile scăzute decât căldura.
Problema confortului optimal, atât de importantă pentru obţinerea
producţiilor la nivelul potenţialului genetic, a stării bune de sănătate şi
reproducţie, folosirii eficiente a furajelor, se rezolvă cu folosirea la maximum
a posibilităţilor de ventilaţie naturală şi nu necesită mari investiţii pentru folo-
sirea instalaţiilor electrice de ventilaţie cu mare consum de energie.
De menţionat, că confortul termic pentru caprele mulgătoare se menţine
în limitele de 0-250C, iar sporirea temperaturii aerului mai sus de 260C
condiţionează reducerea consumului de furaje şi a productivităţii şi stării de
sănătate a animalelor. În perioada rece a anului, temperatura în adăposturi
trebuie asigurată în limitele de 2-30C pentru a nu permite îngheţarea apei po-
tabile în sistemul de adăpare sau deteriorarea lui.
Ventilaţia corespunzătoare, asigurarea volumului necesar de aer cu-
rat cu folosirea mijloacelor mecanice sau naturale, sunt importante pentru
a elimina căldura, umezeala şi mirosurile din adăpost. În toate anotimpurile
anului, caprinele trebuie să dispună de acces liber în padocuri, iar în perio-
ada păşunatului trebuie de prevăzut loc umbrit pentru odihna animalelor între
orele 11 şi 16, în caz contrat pot apărea probleme de respiraţie, care duc la
apariţia pneumoniei, pierderea unei cantităţi din producţia de lapte şi majo-
rarea consumului specific de furaje şi cheltuieli neargumentate.
Lumina este un factor important pentru întreţinerea animalelor. În gra-
jdurile închise luminozitatea se asigură de suprafaţa ferestrelor prin care
pătrunde lumina soarelui pentru căldură şi uscarea localului şi prezintă o sursă
de vitamina D pentru animale. În perioada de vară, ferestrele deschise sunt
importante pentru mişcarea aerului. În adăposturile bine luminate este mai
uşor de păstrat curăţenia şi ele vor fi mai uscate.

493
Capitolul VIII. Tehnologia creşterii animalelor de blană

8.1. Aspectele economice în creşterea iepurilor de casă

Ramura zootehniei care se ocupă cu creşterea, alimentaţia şi ameliorarea
iepurilor de casă se numeşte cunicultură. Cunicultura are o importanţă deosebită
în sectorul privat, întrucât creşterea iepurilor nu cere cheltuieli mari atât pentru
procurarea lor, necesarul de încăperi (întreţinerea), cât şi pentru nutreţul şi vo-
lumul de muncă depus.
Condiţiile de întreţinere a iepurilor nu prezintă dificultăţi. Ei pot fi crescuţi
în încăperi speciale sau în cuşti – în gospodăriile individuale. Paralel cu o canti-
tate redusă de concentrate, ei folosesc cele mai diverse nutreţuri vegetale ieftine.
Aceste animale cresc şi se înmulţesc repede, au o prolificitate înaltă, iar ciclul de
reproducere este cel mai scurt, comparativ cu alte specii de animale domestice.
Producţiile de bază obţinute de la iepuri sunt: carnea, blăniţele, puful, părul.
După calităţile gustative, carnea de iepure de casă se aseamănă cu cea de pasăre,
însă conţine mai puţină grăsime şi colesterol, este un produs dietetic.
De la 30-40 de capete de iepuraşi, obţinuţi de la o iepuroaică într-un an, se
poate obţine o cantitate de carne în viu de 60-80 kg.
Creşterea iepurilor de casă poate fi efectuată în scopuri diferite: pentru pră-
silă, pentru satisfacerea cerinţelor familiei în carne dietetică şi ieftină, pentru a
realiza carnea.
În Republica Moldova, iepurii de casă se cresc, în prealabil, pentru produc-
ţia de carne.
Animalele de blană sunt crescute pentru producţia de blănuri scumpe, cele
mai răspândite animale crescute în captivitate sunt: nutria, nurca, vulpea obiş-
nuită şi vulpea polară. Creşterea animalelor cu blană scumpă în captivitate se
efectuează de aproximativ 100 de ani şi această îndeletnicire a devenit principa-
lul furnizor de blănuri scumpe din lume.
Animalele de blană se cresc într-un număr mai mare într-un şir de ţări, pre-
cum ar fi: SUA, Canada, Danemarca, Rusia, Suedia şi Germania. În Republica
Moldova această ramură este mai puţin dezvoltată, deşi, în ultimul timp, apar tot
mai mulţi doritori de a se ocupa cu creşterea lor.
Pentru a stimula creşterea animalelor de blană, este necesar de a crea punc-
te de colectare a blănurilor, a cărnii şi a altor produse, precum şi ferme de prăsilă
care ar asigura crescătoriile de animale cu material genetic de valoare.
Principalele avantaje obţinute în urma creşterii iepurilor de casă sunt: car-
nea de iepure este dietetică, iar, pe piaţa republicii, există un deficit de carne de

494
iepure, blana poate fi folosită în industria uşoară, iepurii pot fi crescuţi pe supra-
feţe reduse, perioada de gestaţie este scurtă şi ciclul de înmulţire rapid.

Particularităţile fiziologice şi biologice ale iepurilor

Cunoaşterea particularităţilor biologice şi fiziologice au o mare însemnăta-
te zootehnică şi economică.
Iepurii de casă au câteva particularităţi fiziologice şi biologice care obligă
crescătorii respectarea unor cerinţe tehnologice aparte de creştere şi întreţinere.
Particularităţile fiziologice ale iepurilor:
- temperatura corpului;
- schimbul de substanţe;
- activitatea inimii;
- activitatea sistemului digestiv.
Temperatura corpului la iepuri nu este constată şi variază în funcţie de tem-
peratura mediului înconjurător (aer), ca exemplu: la o temperatură a aerului de
+ 50C; + 100C; +200C; +350C; +400C, temperatura corpului la iepuri va fi cores-
punzător; + 37,50C; +380C; +38,70C; +40,50C; +41,60C. La o creştere a tempe-
raturii corpului mai mare de 440C, iepurii pier.
Iepurii bine suportă atât temperaturile înalte, cât şi cele joase, de la -300C
până la +300C, însă sunt foarte receptivi la curenţii de aer şi umiditate ridicată.
Temperatura optimă a aerului pentru iepuri constituie de la 15 până la 220C.
Numărul de inspiraţii este de 50-60 ori, uneori până la 100 de inspiraţii pe
minut. Iepurii sunt foarte sensibili la concentraţia amoniacului din aerul inspirat,
concentraţia admisă constituie 0,01 mg/l. Umiditatea optimă a aerului recoman-
dată constituie 60-75%.
Bătăile inimii constituie 120-160 ori pe min., însă uneori pot ajunge până la
200-220 bătăi pe minut în cazuri de stres.
Stomacul la iepuri este simplu – cu o singură cameră, însă, comparativ
mare, volumul poate ajunge la 180-200 ml. La întreţinerea liberă, iepurii maturi
consumă furaje, în medie, de 25-30 ori pe diurnă (24 ore) a câte 5-10 min. Ti-
neretul în primele zile după înţărcare, când trec definitiv la alimentaţia vegetală,
consumă furaje mai des – pot ajunge şi la 60 ori pe diurnă.
Particularităţile biologice ale iepurilor:
- animale poliestrice, se pot împerechea în orice anotimp al anului, nu sunt
animale sezoniere;
- capacitate mare de înmulţire, se pot obţine până la 8 fătări pe an;
- vârsta şi durata folosirii la reproducţie, ating vârsta de reproducţie la
3,5-4 luni, însă la împerechere se recomandă la vârsta de 5-6 luni de viaţă, se

495
folosesc la reproducţie 3-4 ani după această perioadă scade prolificitatea, ferti-
litatea;
- capacitatea de refacere a organelor de reproducţie, pot fi montate din
primele zile de după fătare, deoarece organele de reproducere au o mare propri-
etate de refacere;
- durata gestaţiei – 30 de zile;
- prolificitate înaltă, se obţin de la 6 la 12 pui la o fătare sau până la 50
cap pe an;
- precocitate înaltă, greutatea puilor la fătare constituie 40-90 g, la o lună pot
atinge cca 500 g, iar la 3 luni până la 2,2 kg, aceasta se datoreşte laptelui matern
foarte nutritiv care are10-13% de proteină şi grăsime – 15-22% (uneori 27%), în
perioada de vară cantitatea de proteină se măreşte şi scade cel de grăsime. Pentru
un gram de spor în greutate sunt necesare 2 grame de lapte matern (puii până la
vârsta de 20-21 de zile de viaţă consumă numai lapte matern). Producţia de lapte
la iepuroaice variază de la 50 până la 270 g lapte pe parcursul a 24 ore. Dezvolta-
rea corporală la iepuri se sfârşeşte la vârsta de 8-10 luni de viaţă.
- longevitatea vieţii este de 7-10 ani;
- coprofagia, consumul excrementelor din timpul nopţii. Iepurii elimină
2 tipuri de excremente: de zi şi de noapte, care se deosebesc după compoziţia
chimică. Rolul coprofagiei – asigurarea organismului iepurelui cu vitaminele
grupei B, datorită acestui proces scade carenţa de vitamine a grupei B.
- sensibilitatea, sunt sensibili la condiţii de întreţinere: frig, căldură, umidi-
tate, lipsa apei, alimentaţie, schimbarea bruscă a furajului;
- dentiţia, puii nou născuţi au câte 16 dinţi, adulţii – 28 de dinţi, schimbarea
dinţilor de lapte în permanenţi începe din a 18-a zi de viaţă şi se finisează la a
28-a zi de viaţă.

Particularităţile fiziologice şi biologice ale animalelor de blană

Cunoaşterea particularităţilor legate de biologia şi fiziologia animalelor de
blană permite crescătorilor să înţeleagă şi să folosească corect evoluţia anumitor
procese patologice.
Nutria este animal rozător, erbivor, se hrăneşte cu cele mai diverse nutreţuri
de origine vegetală, acest fapt permite folosirea cărnii în hrana omului.
Nutria este animal semiacvatic, bun înotător, se deplasează mai uşor şi mai
repede în apă decât pe uscat. Puii pot înota imediat după fătare, dar se pot îneca
atunci când bazinele sunt construite defectuos şi nu pot ieşi din apă. Membrele
sunt lipsite de păr. Buza superioară la nutrie este despicată, astfel încât cu gura
închisă se văd incisivii. Buzele se închid în spatele incisivilor, ceea ce permite

496
ca nutria să roadă şi sub apă fără s-o înghită. Este bine dezvoltat auzul, mirosul,
simţul tactil, mai slab este dezvoltat simţul vizual.

Principalele particularităţi fiziologice şi biologice ale nutriilor:

1. animale poliestrice, pot veni în călduri în orice perioadă a anului, deci,
nu au un sezon anumit de reproducţie, fată de două ori pe an;
2. conductul auricular şi nările sunt prevăzute cu membrane speciale, care
acţionează automat la scufundarea animalului în apă prin închidere ermetică;
3. proprietate înaltă de refacere a organelor de reproducţie, pot fi mon-
tate din primele zile după fătare;
4. durata folosirii la reproducţie – 3-4 ani, apoi după această perioadă
prolificitatea scade şi, totodată, scade şi rentabilitatea creşterii lor;
5. conformaţia corporală, greutatea corporală a nutriilor adulte este de
5-7 kg, se întâlnesc exemplare ce ating 15-20 kg, masculii sunt mai masivi decât
femelele cu 10-15%, iar capul la masculi este mai mare şi mai lat, lungimea cor-
pului se măsoară de la bot până la baza cozii şi variază între 45 şi 85 cm, coada
are o lungime de 25-45 cm şi este acoperită cu solzi;
6. durata gestaţiei – 127-133 de zile sau cca 4 luni;
7. prolificitatea – a câte 2-8 pui, rare cazuri mai mulţi;
8. longevitatea vieţii – de la 8-12 ani;
9. precocitate înaltă, greutatea puilor la fătare – 150-200 g, puii se nasc cu
ochii deschişi, văd, sunt bine acoperiţi cu puf, din primele zile de viaţă pot înota
şi consuma furaj vegetal, la vârsta de 2 luni pot atinge peste 70% din greutatea
corporală a animalului adult, la vârsta de 4-5 luni pot intra la reproducţie, dez-
voltarea corporală se finisează la vârsta de 1,5 ani;
10. numărul de mameloane, are 8-10 mameloane, situate nu pe abdomen,
ca la alte specii de mamifere, dar pe părţile laterale ale corpului mai aproape
de spinare. Această particularitate permite ca nutriile să hrănească puii chiar şi
atunci când se află în apă;
11. membrele la nutrii sunt scurte, au câte 5 degete la ambele perechi de
membre, însă la membrele posterioare 4 degete sunt unite prin membrană inter-
degetală, ceea ce permite nutriei să înoate foarte bine. Cu ajutorul membrelor
anterioare nutria spală furajele, îşi piaptănă permanent părul. În cazul când din
anumite motive (ca exemplu, de întreţinere, necorespunzătoare, bătăilor dintre
nutrii), unghiile se frâng sau cad, atunci scade calitatea blănii în urma împâslirii
şi lipirea diferitor deşeuri;
12. sensibilitatea, nutriile suportă rău frigul, iar în condiţii geroase le pot
îngheţa labele şi coada;

497
 13. dentiţia, la fătare puii au câte 2 incisivi pe fiecare maxilar, schimbarea
dinţilor de lapte nu s-a observat pe parcursul vieţii, după vârsta de 2 luni apar
molarii, nutriile adulte au câte 20 de dinţi.
Nurca este animal semiacvatic, capul mic, rotund, botul ascuţit, puţin turtit,
prevăzut cu mustăţi, masculii sunt mai masivi decât femelele.

Principalele particularităţi fiziologice şi biologice ale nurcilor:

1. animale carnivore, la creşterea în captivitate, sunt hrănite preponderent
cu produse de origine animală, carne, deşeuri de la sacrificarea animalelor sau
de la prelucrarea cărnii, peştelui;
2. animale monoesterice, adică sunt animale sezoniere, care se reproduc
numai o dată pe an în perioada de primăvară;
3. longevitatea vieţii – 8-10 ani;
4. durata folosirii la reproducţie – 3-4 ani, apoi prolificitatea scade;
5. greutatea corporală, la fătare puii cântăresc 9-15 g, se nasc orbi, încep
să vadă la 30 – 35 de zile de viaţă, greutatea animalelor adulte a femelelor – 800-
1200 g, a masculilor – 1800-2300 g;
6. conformaţia corporală, lungimea corpului – 40-60 cm, a cozii – 20 cm, este
animal sprinten, se deplasează prin îndoiri ale corpului, urmate de salturi, membrele
posterioare sunt mai lungi comparativ cu cele anterioare, degetele la membrele pos-
terioare sunt unite prin membrană interdegetală, graţie acestora înoată foarte bine;
7. durata gestaţiei – de la 40-73 de zile, o variaţie atât de mare se dato-
reşte factorilor de întreţinere, alimentaţie, s-a constatat că deficitul de alimente
şi condiţiile proaste de întreţinere duc la stoparea dezvoltării embrionului pe o
perioadă de câteva săptămâni,
8. prolificitatea – de la 2 până la 17 pui la o fătare,
9. dentiţia, puii de nurcă se nasc fără dinţi, la 3 săptămâni încep să apară
dinţii de lapte, iar la 6 săptămâni au 28 de dinţi de lapte, apoi începe schimbul
dinţilor de lapte în permanenţi care se sfârşeşte la vârsta de 16 săptămâni, numă-
rul de dinţi permanenţi la indivizii maturi – 34 de dinţi.

Principalele particularităţi fiziologice şi biologice ale vulpilor:

1. animale monoesterice, sezoniere, împerecherile au loc o singură dată pe
an, în perioada februarie-martie;
2. precocitatea, sunt animale destul de precoce, ating maturitatea sexuală
la vârsta de 9-10 luni, greutatea puilor la naştere – 80-100 g, se nasc orbi, goi,
neputincioşi, ochii se deschid la a 14-18-a zi de viaţă, greutatea masculilor adulţi
– 5-8 kg, a femelelor adulte – 4-7 kg;

498
 3. longevitatea vieţii – 9-16 ani, vulpile roşcate se înmulţesc normal, până
la vârsta de 5-6 ani, vulpile polare – până la 3-4 ani, apoi prolificitatea scade;
4. conformaţia corporală, la vulpile roşcate lungimea corpului este de 40-
90 cm, a cozii – 40-60 cm, la cele polare lungimea corpului – până la 75 cm, a
cozii – 30-50 cm;
5. durata gestaţiei este 51-53 de zile;
6. prolificitatea – de la 3 până la 12 pui, care sunt alăptaţi până la 7 săptă-
mâni de viaţă;
7. dentiţia, puii nou născuţi de vulpe nu au dinţi, şi numai la 2-3 săptămâni
de viaţă apar dinţii de lapte, la 6 săptămâni au 28 dinţi de lapte, de la 2,5 până la
4 luni de viaţă este vârsta schimbului dinţilor de lapte în permanenţi iar numărul
de dinţi permanenţi este de 42.
Nerespectarea mult timp a acestor particularităţi fiziologice şi biologice
duce la numeroase eşecuri şi pierderi în creşterea animalelor de blană mai ales
la creşterea animalelor în sistem intensiv industrial.

Particularităţile fiziologice de schimbare a învelişului pilos

La animalele de blană carnivore schimbarea învelişului pilos (năpârlirea)
se petrece de două ori pe an, excepţie – vulpea. Primăvara cade învelişul pilos
din iarnă şi creşte cel de vară, iar toamna se schimbă cel de vară în cel de iarnă.
Schimbarea învelişului pilos primăvara este influenţat de majorarea duratei de
lumină. La vulpile polare în perioada martie-aprilie învelişul pilos de iarnă se
schimbă în fire mai scurte şi mai întunecate.
Nurcile, de asemenea, năpârlesc de două ori pe an, prima năpârlire se în-
cepe după împerechere şi se termină în iulie, iar la sfârşitul lui august începe a
doua năpârlire.
La vulpi, toamna, creşte blana pentru iarnă, fără să cadă părul de vară, iar
primăvara cade cel de iarnă.
Năpârlirea de primăvară are menirea de a schimba blana de iarnă în iarnă,
în această perioadă cade puful şi, practic, rămâne numai spicul în blană. La
năpârlirea de toamnă se îndeseşte puful, de aceea cele mai bune blăniţe de la
animalele carnivore se obţin în perioada de iarnă (decembrie-martie).
Năpârlirea de primăvară este provocată de mărirea zilei cu lumină. Durata
perioadei de năpârlire la animalele carnivore de blană durează 2-2,5 luni.
La nutrii nu s-a observat o schimbare abundentă a blănii, pe tot parcursul
anului se observă o cădere moderată a părului, însă o calitate mai bună a blănii
şi a învelişului pilos se observă în perioada de iarnă. Cea mai bună calitate a
învelişului pilos se înregistrează în perioada noiembrie-martie.

499
 Blana iepurelui suportă pe parcursul vieţii două năpârliri de vârstă.
Prima se începe din prima lună de viaţă şi se prelungeşte până la vârsta de
4 luni de viaţă, apoi la vârsta de 4,5 luni de viaţă începe cea de a doua năpârlire
de vârstă care se termină la 7,5 luni de viaţă.
Năpârlirea se face treptat pe anumite regiuni corporale, şi începe de la vâr-
ful botului, de la partea inferioară a gâtului, apoi se răspândeşte pe membre, şira
spinării, coapse şi alte regiuni sau părţi ale corpului. Intensitatea năpârlirii este
în directă dependenţă cu factorii de alimentaţie şi întreţinere.
În dependenţă de stadiul năpârlirii se apreciază calitatea pielicelei, cele de cali-
tate mai bună se obţin la sacrificarea iepurilor la vârsta de 4,5 şi 7,5 luni de viaţă.
La iepurii adulţi are loc schimbarea sezonieră a învelişului pilos. În martie,
iar uneori la sfârşitul lui februarie, învelişul pilos îşi pierde luciul şi firele de păr
încep să cadă treptat, toamna începe schimbarea învelişului pilos de vară în cel
de iarnă, năpârlirea de toamnă se încheie prin luna decembrie.

8.2. Caracteristica zootehnică şi economică a raselor de iepuri de casă

Clasificarea raselor de iepuri

Rasele de blană Rasele de carne-blană Rasele de puf Rasele de carne
Cu lâna normală:
1. Uriaşul cenuşiu
Cu lâna normală: 2. Argintiu 1. Angora de puf 1. Californiană
1. Marder 3. Uriaşul Alb 2. Alb pufos 2. Neozelandeză
Sovietică 4. Negru Roşcat
2. Himalaia rusă 5. Argintiu voalat
Cu lâna scurtă: Cu lâna scurtă:
1. Rex 1. Chinchila sovietică Rasele decorative
2. Albastru vienez 1. Berbec
3. Fluture
4. Veveriţă

Rasele de iepuri de blană

Cu lâna normală:
Marder Sovietică (fig. 172) provine din selecţia Uriaşului albastru vienez.
Se deosebesc 2 varietăţi de culoare: albastru-închis şi albastru-deschis. În timpul
verii blana devine mai ruginie.
Precocitatea – ating maturitatea sexuală la vârsta de 6-7 luni de viaţă, masa
corporală la iepurii adulţi – 3,5-4 kg.

500
 În dependenţă de sistemul de exploatare se pot obţine de la 4 până la 6
fătări pe an, prolificitatea, în medie, este de 7-8 pui la o fătare.

Figura 172. Marder Sovietică

Himalaia rusă. Caracteristica – culoarea de acoperire este albă, cu excepţia bo-

tului, urechilor, cozii şi membrelor care sunt de culoare închisă neagră sau albastră.
Se presupune că s-a format din încrucişarea iepurelui de vizuină cu iepurii argintii
din Anglia. Este o rasă rustică, rezistentă, uşor aclimatizabilă. Masa corporală a iepu-
rilor adulţi – 2,3-3 kg. Prolificitatea, în medie, este de 6-8 pui la o fătare.
Cu lâna scurtă:
Rex (fig. 173). În această categorie se încadrează iepurii al căror înveliş
tegumentar este scurt, cu mare aderenţă la tegument. Lungimea firelor de păr
ce intră în structura blănii sunt 1,5-2,0 cm, de aceea blana are aspectul de tuns.
S-a format în Franţa, unde a fost numit la început ca “regele iepurilor de casă”
– adică Rex. În cadrul acestei rase s-au diferenţiat pe parcursul timpului o serie
de varietăţi din punctul de vedere al greutăţii:
- Grupa raselor mari, greutatea corporală – cca 4,5 kg.
- Grupa raselor mijlocii, greutatea corporală – cca 3,5 kg.
- Grupa raselor mici, greutatea corporală – cca 3,0 kg.
Prolificitatea – în dependenţă de variaţie, de la 5 până la 8 pui la o fătare.

Figura 173. Rasa Rex

501
 Rasele de carne şi blană
Cu lâna normală:
Uriaşul cenuşiu (fig. 174) a fost creat prin încrucişarea iepurilor locali din
Rusia cu iepurii de rasa Flandra. După culoarea învelişului pilos se împart în
două grupe de bază: cenuşiu, (iepurele de câmp) şi cenuşiu închis.
După precocitate, consum de nutreţ, randament la sacrificare şi calitatea căr-
nii, această rasă corespunde indicilor medii. Greutatea vie a animalelor mature, în
medie, constituie 5 kg, lungimea corpului – 61 cm, perimetrul toracic – 38 cm.
Se caracterizează prin prolificitate şi vitalitate sporită, de la o femelă la o
fătare se obţin, în medie, 8-9 pui.

Figura 174. Uriaşul cenuşiu

Argintiu (fig. 175) are culoarea argintie, depinde de raportul dintre firele
de păr negru şi alb, puii se nasc negri, primele nuanţe ale culorii argintii apar
pe la vârsta de o lună, la patru luni – culoarea complet argintie. Vârful botului,
urechile, membrele şi partea superioară a cozii, au de obicei, o culoare mai întu-
necată. Capacitate bună la îngrăşare, calitatea înaltă a cărnii, greutatea vie – 4,5
kg, lungimea trunchiului – 57 cm, perimetrul toracic – 36 cm.
Prolificitatea, în medie, constituie 8 pui la o fătare, producţii de lapte sporite la femele.

Figura 175. Argintiu

502
 Uriaşul Alb (fig. 176) s-a format în Germania în urma selecţiei exemplarelor
de culoare albă, unde s-a urmărit indicele precocităţii şi calitatea cărnii. Se caracteri-
zează prin adaptabilitate înaltă la condiţiile climaterice din Republica Moldova. Pro-
ducţia de pielicele se remarcă prin elasticitate şi calitatea înaltă, varietăţi de culoare
şi desime a părului şi pufului. Masa corporală medie – 5,5-6 kg, lungimea corpului
– 60 cm, perimetrul – 37 cm. Prolificitatea, în medie, constituie 8 pui la o fătare.

Figura 176. Uriaşul alb

Cu lâna scurtă:
Chinchila sovietică (fig. 177) – coloraţia părului este zonală, neomogenă,
culoarea de bază este argintie, cenuşie şi albăstruie. Pe ceafă are o dungă cenuşie
deschisă, caracteristică pentru această rasă.
Constituţie robustă, forţă vitală sporită, adaptabilitate uşoară la diferite condi-
ţii climaterice. Tineretul se dezvoltă intensiv la vârsta timpurie. Greutatea medie la
iepurii maturi – 5 kg, lungimea corpului – 62 cm, perimetrul toracic – 37 cm.
Prolificitatea, în medie, constituie 8 iepuraşi la o fătare, femelele îşi alăp-
tează bine puii.
Caracteristic pentru indivizii din această rasă este o mărime relativ mică a capului.

Figura 177. Chinchila sovietică

503
 Albastru vienez (fig. 178) este una dintre cele mai vechi rase de iepuri de
casă, producătoare de carne şi blană. A fost creat în Austria, în urma încrucişării
iepurilor locali de culoare albastră cu cei de rasa Uriaşul belgian. Selecţia a avut
drept scop îmbunătăţirea calităţii blănii, sporirea dimensiunii corpului şi mărirea
calităţilor de adaptare la diferite zone climaterice. Greutatea vie medie a anima-
lelor mature – 4,5-5 kg, lungimea corpului – 57 cm, perimetrul toracic – 36 cm.
Ating maturitatea reproductivă la 7-9 luni de viaţă.
Prolificitatea constituie 7-8 pui la o fătare. Femelele se deosebesc printr-o
producţie sporită de lapte.
Munca de selecţie în cadrul acestei rase este orientată spre sporirea preco-
cităţii tineretului, îmbunătăţirea producţiilor de carne şi micşorarea gradului de
pubescenţă a membrelor.

Figura 178. Albastru vienez

Negru Roşcat (fig. 179) a fost creat în urma încrucişării a trei rase: Flandra,
Uriaşul Alb şi Albastru vienez. La formarea acestei rase s-a urmărit obţinerea
unei rase de iepuri cu prolificitate şi randament de carne sporit, iar culoarea este
originală asemănătoare cu blana de vulpe, care se poate de folosit şi în stare
naturală. Tineretul se deosebeşte prin creştere destul de intensivă, iar la vârsta
de 2 luni masa vie a iepurilor constituie 1,7 kg, la trei luni – 2,5 kg, la indivizii
maturi – 5 kg, lungimea corpului – 61 cm, perimetrul toracic – 37 cm.
Femelele sunt fecunde, prolificitate medie este de 8 pui la o fătare şi alăp-
tare bună a puilor.

504
 Figura 179. Negru Roşcat

Fluture (fig. 179) a fost creat în Anglia, selecţia a fost dusă pentru sporirea
greutăţii vii, randamentului de carne şi îmbunătăţirea calităţilor de adaptabilitate
la condiţiile de creştere. Culoarea de bază este albă, sunt preţuiţi pentru culoarea
originală a blănii. Petele de pe nas şi fălci se aseamănă ca forma unui fluture cu
aripi. Urechile, cercurile ochilor şi partea superioară a cozii sunt negre.
Greutatea corporală constituie 5-6 kg. Animalele au o capacitate înaltă de
îngrăşare, puii sunt precoci şi ating la vârsta de 3 luni o greutate de 2,5 kg. Vâr-
sta de reproducţie – la 6-7 luni de viaţă şi se obţin câte 7-9 pui la o fătare.
Când animalele se folosesc pentru producţia de carne – nu se atrage atenţia
la desen, iar când sunt crescuţi pentru blană-carne – culoarea are importanţă.

Figura 179. Fluture

505
 Rasele de puf
Angora de puf (fig. 180). Nu se cunoaşte originea exactă a iepurelui An-
gora, se presupune că rasa a fost formată în Anglia şi se deosebeşte mai multe
tipuri. Numele rasei provine de la capra Angora, care are firul de păr lung. Cu
cât firul de lână este mai lung şi mai fin cu atât este considerat mai valoros.
Lungimea firului de 3,5 cm este considerat ca bun, iar cea de 6 cm este foarte
bun. Aria de răspândire a iepurelui Angora nu se limitează numai la Europa, s-a
extins atât pe continentul American, cât şi pe cel Asiatic. China furnizează 80%
din producţia mondială de lână Angora, obţinută de la iepuri.
Greutatea corporală se încadrează în grupa raselor mijlocii cu masa cu-
prinsă între 3-4,5 kg. Lungimea corpului – 45-60 cm. Membrele sunt scurte şi
acoperite abundent cu fire de păr. Nu sunt preferate exemplarele mici, deoarece
influenţează negativ la producţia de lână, dar nu sunt doriţi nici indivizii mari –
cantitatea de lână pe care o dau nu acoperă costul hranei pe care o consumă, în
plus calitatea părului obţinut este mai inferioară faţă de la cea a indivizilor mici
sau mijlocii.
La iepurii Angora părul creşte continuu şi poate ajunge până la lungimea de
30 cm. După tuns, părul creşte din nou, fără a mai aştepta perioada de năpârlire.
În cadrul acestei rase se deosebesc următoarele subrase: angora englez, ameri-
can, german, rusesc, francez, siberian şi românesc.
Prolificitatea constituie 6-9 pui la o fătare.
Producţia anuală de păr poate varia între 700 şi 1200 g/an în dependenţă de
varietăţile rasei, cea mai mare cantitate de lână obţinută este de 1570 g/an.

Figura 180. Angora de puf Figura 181. Alb pufos

Alb pufos (fig. 181) a fost formată în urma împerecherii iepurilor de puf
locali din Rusia cu rasa Angora. Se cunosc două varietăţi care se deosebesc după
productivitate.

506
 Masa corporală a indivizilor maturi constituie în medie 3,5-4,2 kg. Masa
corporală a tineretului la o lună de viaţă constituie 350-400g, iar la două luni –
1,4 kg, cantitatea de lână obţinută variază de la 350 g pe an până la 450 g, iar la
o alimentaţie normată se poate obţine şi 850 g lână pe an. Suprafaţa acoperită
cu puf constituie 92-96% din corpul animalului. Lungimea firului de lână poate
ajunge până la 10-11 cm. La femele firele de lână sunt mai subţiri şi mai unifor-
me faţă de masculi. Perioada de folosire la reproducţie a femelelor constituie 5-6
ani, iar prima însămânţare se petrece la vârsta de 8-9 luni de viaţă. Nu se practică
lactaţia concomitent cu gestaţia.
Iepuroaicele acestei rase sunt prolifice cu 8-9 pui, dar cantitatea de lapte se-
cretată este mică, de aceea în cuib se lasă pentru creştere nu mai mulţi de 6 pui.
Sexul (genul) se determină îndată după naştere şi se lasă la creştere mai mult
femelele, deoarece cantitatea şi calitatea de lână este mai mare.
Tunsul lânii se practică peste fiecare 90-100 de zile, începând cu luna a 3-a
de viaţă. Cantitatea şi calitatea de lână obţinută la I-a tunsoare este inferioară,
apoi cantitatea de lână se măreşte, iar la a III-a tunsoare este cea mai mare. Daca
cantitatea de lână obţinută este mică la a treia tunsoare, indivizii se rebutează.

Rasele de carne
Californiană (fig. 182) – numele provine de la denumirea statului Califor-
nia, unde a şi fost creată. La baza creării acestei specii a stat ideea obţinerii unui
iepure de mare valoare comercială, precoce şi cu mare producţie de carne. Pen-
tru formarea acestei rase au participat la împerechere rasa Chinchila şi rasa Hi-
malaia, în urma acestor încrucişări au fost aleşi acei indivizi la care s-au păstrat
cea mai mare parte din caracterele ereditare de la părinţi şi au fost împerecheaţi
la rândul lor cu indivizi din rasa Neozelandeză albă, cu scopul de a imprima
produşilor dimensiuni corporale mai mari şi a spori gradul de precocitate.
Dinamica greutăţii corporale:
Vârsta (luni) 1 2 3 4 5 6 7
Greutatea (kg) 0,5 1,0 1,7 2,3 2,8 3,4 4,0
Greutatea iepurilor maturi – 3,6-4,8 kg.
Maturitatea sexuală o ating la vârsta de 3,5-4 luni de viaţă. Randamentul de
carne la tăiere constituie cca 56-60%.
Femelele sunt destul de fecunde şi au câte 8-10 iepuraşi la o fătare. O singură
femelă poate asigura 5-6 fătări pe an în dependenţă de sistemul de exploatare.
Această rasă nu este pretenţioasă la condiţiile de creştere şi întreţinere.

507
 Figura 182. Californiană

Neozelandeză (fig. 183) a fost creată în SUA prin încrucişarea dintre ra-
sele Roşie de Noua Zeelandă şi Uriaşul alb. Au o constituţie robustă. O însuşire
de valoare, o trăsătură caracteristică a animalelor este gradul sporit de acoperire
cu păr a picioarelor şi comportarea liniştită. Datorită acestui fapt nu apar defecte
ale membrelor pe parcursul exploatării pe podea formată din plasă. Indivizii
acestei rase se adaptează uşor la condiţiile întreţinerii în cuşti, au precocitate
bună, randament sporit de carne la sacrificare.

Figura 183. Neozelandeză

Greutatea vie a masculilor este de 5 kg, a femelelor – 4,5 kg. La vârsta de

90 de zile, iepurii ating greutatea vie de 2-2,4 kg, sporul mediu zilnic în greutate
în primele 20 de zile constituie 15 g, iar din a 21-a până în a 56-a zi – 41,5 g,
din a 56-a zi până în a 90-a zi – 33g pe zi, apoi sporul zilnic scade. Folosindu-se
de această particularitate, animalele pentru carne se întreţin până la vârsta de 3
luni, apoi se sacrifică.

508
 Consumul de nutreţuri granulate cu valoare deplină pentru obţinerea 1 kg
spor în greutate constituie 3,8 kg.
Dinamica greutăţii corporale:
Vârsta (luni): 1 2 3 4 5 6 7
Greutatea (kg): 0,6 1,2 2,0 2,4 3,1 3,6 4,4
Femelele au prolificitatea de 8-12 pui la o fătare şi au o producţie bună
de lapte. Maturitatea sexuală apare la vârsta de 3,5 luni. Animalele sunt bine
adaptate la creşterea în cuşti din plasă de sârmă, însă sunt relativ pretenţioase la
condiţiile de hrană şi întreţinere. Randamentul de carne la vârsta de 56 de zile
constituie 62%.
Dinamica masei corporale:
Rasa Neozeelandeză
Conform Standardului:
Vârsta (luni) 1 2 3 4 5 6 7
Greutatea (kg) 0,5 1,0 1,7 2,3 2,8 3,4 4,0
Conform cercetărilor efectuate:
Vârsta (luni) 1 2 3 4 5 6 7
Greutatea (kg) 0,52 1,1 1,8 2,4 2,8 3,4 4,3

Rasa Californiană
Conform Standardului:
Vârsta (luni) 1 2 3 4 5 6 7
Greutatea (kg) 0,5 1,0 1,7 2,3 2,8 3,4 4,0
Conform cercetărilor efectuate:
Vârsta (luni) 1 2 3 4 5 6 7
Greutatea (kg) 0,51 1,0 1,6 2,2 2,75 3,35 3,9

Rasele de iepuri decorativi

Rasa de iepuri Berbec (fig. 184). Se cunosc mai multe varietăţi, şi anume:
Berbecul german, Berbecul englez, Berbecul francez. Se caracterizează prin
corp scurt, foarte dezvoltat, carnea obţinută este de calitate superioară. Urechile
sunt foarte lungi şi atârnă, iar capul aminteşte pe cel de berbec, de unde provine
şi denumirea. Lungimea urechilor în dependenţă de varietate sunt de la 38 până
la 65 cm şi atârnă permanent. Greutatea corporală variază de la 3,5 kg până la
5,5 kg în dependenţă de varietate.
Maturitatea sexuală apare la vârsta de 8-10 luni şi au prolificitatea medie
de 6-7 pui.

509
 Figura 184. Rasa Berbec

Caracteristica zootehnică şi economică a tipurilor

de animale sălbatice de blană
Animalele de blană constituie animalele cu blănuri scumpe, ca exemplu:
nutria, nurca, vulpea, vulpea polară, dihorul, zibelina, castorul, chinchila, her-
melina, jderul, ursul, câinele enot, aceste animale mai înainte erau vânate din
natură, însă acest mod de obţinere a blănurilor este redus. În prezent, ele se
cresc în captivitate în cuşti, crescătorii construite special după anumite proiecte,
precum şi în condiţii de casă. Creşterea animalelor de blană în cuşti se practică
de aproximativ 100 ani şi această îndeletnicire a devenit principalul furnizor de
blănuri scumpe în lume. În mod intensiv, animalele de blană de diverse specii
se cresc într-un şir de ţări, precum: SUA, Danemarca, Rusia, Suedia, Germania.
În Republica Moldova această ramură este mai puţin dezvoltată, deşi în ultimul
timp apar tot mai mulţi doritori de a se ocupa cu creşterea lor.
Scopul principal al creşterii animalelor cu blănuri scumpe este obţinerea
blănurilor apreciate pentru frumuseţea lor, multitudinea de culori, rezistenţă. De
la unele dintre aceste specii de animale, de exemplu, de la nutrii, în afară de
blăniţe, se foloseşte şi carnea, care, ca şi cea de iepure, este un produs dietetic
în hrana omului. Blănurile obţinute se folosesc la confecţionarea mantourilor,
scurtelor, căciulilor, gulerelor etc. Eficienţa economică de la creşterea acestor
animale depinde de specie, numărul de pui obţinuţi, dimensiunile blănurilor şi
calitatea lor, inclusiv culoarea blănurilor, deoarece cu cât mai rar se întâlnesc
tipurile de culori, cu atât mai scump sunt apreciate.
Drept exemplu pot servi următoarele cazuri: primul mantou confecţionat
din blană de nurcă de culoare albastru-gri a fost vândut în anul 1943 cu 18 000

510
dolari SUA, iar cu zece ani mai târziu un alt mantou de nurcă Safir a fost apre-
ciat la 36 000 dolari SUA.
Nurcile şi vulpile sunt animale carnivore şi din acest motiv cheltuielile la
creşterea lor sunt mai mari comparativ cu iepurii sau nutriile, însă preţurile la
blănuri sunt cu mult mai înalte.

Tipurile de nurci
Nurcile sunt animale de blană care, în natură, cresc în apropiere de surse de
apă. Înoată foarte bine şi pot sta până la două minute sub apă. Datorită substan-
ţei, secretată de nurci pentru uns puful, blana nu se udă. Odată cu domesticirea,
nurcile de fermă se deosebesc de cele sălbatice din punct de vedere fiziologic.
Nurcile de fermă pot rezista o perioadă fără apă pentru scăldat, însă fenomenul
de sălbăticie s-a păstrat.
Nurcile au corpul alungit, lungimea de la bot până la baza cozii la mascul
este de 35-50 cm, la femele – 30-45 cm. Greutatea corporală variază la masculi
de la 1,5 la 3 kg, la femele – 0,9-1,5 kg. Se pot întâlni şi indivizi mai masivi.
Maturitatea sexuală la nurci apare la vârsta de 9-10 luni de viaţă, longevita-
tea vieţii constituie 7-10 ani, însă la reproducţie se folosesc 2-4 ani. Prolificitatea
poate ajunge până la 16-17 pui, dar, în medie, constituie 4-8 pui. S-a înregistrat
un caz cu 24 pui la o fătare. Pentru creştere este de dorit de a lăsa la femelă nu
mai mult de 8 pui.
Nurca se evidenţiază prin cele mai multe culori ale părului, peste 100, com-
parativ cu alte animale de blană. Nurca sălbatică are culoarea blănii brună (Stan-
dard) cu diverse nuanţe. Primele culori noi stabilite la nurcă au fost: albastră,
bej şi albă şi au apărut în urma mutaţiilor spontane, iar apoi, folosind diverse
metode genetice, au fost create multiple culori.
După culorile obţinute în urma mutaţiilor, nurcile se împart în trei grupe:
• maro,
• albastre,
• albe.
Din grupa nurcilor de culoare maro fac parte: Pastel Royal, Imperial Pastel,
Palomino Pastel, suedez, finlandez, american, Moyl, Chihlimbar.
Nurcile de culoare albastră a blănii pot fi de diverse nuanţe: Silver blue
(albastru gri), Stel blue (albastru de oţel), Imperial (luciu metalic), Aleutină
(aproape neagră).
Mai puţin numeroasă este grupa nurcilor albe – Hedlund (culoarea alb-stră-
lucitor) şi Albino (corpul alb, iar nasul, coada şi picioarele sunt negre).
Nurca Standard (fig. 185) poate avea diverse nuanţe ale învelişului pilos:

511
de la maro – cafenie până la cea neagră. Cele de tipul maro au dimensiuni mai
mari ale corpului, capul mai masiv şi o prolificitate mai înaltă în comparaţie cu
nurcile de tipul negru.

Figura 185. Nurca Standard

Nurca Hedlund (fig. 186) are blană de culoare albă pe tot corpul, iar ochii
sunt de culoare neagră, uneori – albaştri. Aceste animale sunt predispuse spre
surzenie şi au prolificitatea redusă. În scopul evitării acestor consecinţe, se reco-
mandă de a împerechea femele Standard cu masculi Hedlund.

Figura 186. Nurca Hedlund

Nurca Cafenie (fig. 187) este colorată brun, însă pe corp (îndeosebi pe
părţile laterale) se întâlnesc pete albe şi din această cauză nu are o răspândire
largă.

512
 Figura 187. Nurca Cafenie

Nurca Safir (fig. 188) a fost obţinută în urma încrucişărilor între nurca
Aleutină şi cea Platinată. Ea are culoarea albastră cu ton deschis sau închis. Blă-
niţele sunt foarte solicitate, însă animalele au o fertilitate şi rezistenţă scăzută şi
sunt sensibile la maladii.

Figura 188. Nurca Safir

Nurca Albino (fig. 189) a fost obţinută în Canada şi are culoarea părului
albă cu nuanţe castanii pe cap, picioare şi coadă. Culoarea ochilor este roză, iar
blana are părul rar şi structură grosolană.
Nurca Palomino poate avea diverse nuanţe de culoare, de la bej-deschis
până la bej-închis, iar culoarea ochilor este roză. Se cunosc două varietăţi: Po-
lomino americană şi Polomino suedeză.
Nurca Moyl se evidenţiază prin diverse nuanţe ale părului – de la bej-des-

513
chis până la maro. Este folosită în obţinerea diferitor combinaţii de culoare la
descendenţi.
Nurci: Albino, Palomino, Moyl.

Figura 189. Nurci de rasa Albino, Palomino, Moyl

Nurca Aleutină (fig. 190) este una dintre primele mutaţii apărute la nurcă
şi are culoarea aproape neagră cu o nuanţă albăstruie, cu ochii negri, însă se
întâlnesc diverse nuanţe – maro, fumurie, cenuşiu-închisă. Este folosită atât la
creşterea propriu-zisă, cât şi la formarea unor culori combinate la descendenţi.

Figura 190. Nurca Aleutină

Nurcă Platin Imperial (fig. 191) are un luciu metalic puternic, este foarte
sensibilă la condiţii de nutriţie şi întreţinere.

514
 Figura 191. Nurca Platin Imperială

Nurcă Americană (fig. 192) are dimensiuni mai mari ale corpului – circa
60 cm, blana are o valoare mai mare, deoarece este mai fină.

Figura 192. Nurca Americană

Tipurile de vulpi polare

Se cunosc peste 17 tipuri de vulpi polare şi 35 de varietăţi de culoare. Vulpi-
le au corpul lung, cap alungit şi botul îngust, urechile drepte, membrele drepte.
Se alimentează, în general, cu furaj de origine animală. Se înmulţesc odată în an,
sunt active pe tot parcursul anului. Năpârleşte o singură dată pe an, primăvara,
dar noul păr creşte încet, vara fiind mic şi abia la sfârşitul lunii decembrie blana
este formată în totalitate.
Maturitatea sexuală apare la vârsta de 9-10 luni, atât la femele, cât şi la
masculii. Durata vieţii este de 9-16 ani, se folosesc la reproducere 5-6 ani, apoi
scade prolificitatea femelelor. Prolificitatea constituie 3-12 pui, gestaţia – 51-53

515
de zile, puii sunt alăptaţi 7 săptămâni. Greutatea corporală a masculilor – 5-8 kg,
a femelelor – 4-7 kg.
Vulpea Albastră (fig. 193). În cadrul acestui tip se deosebesc un şir de
varietăţi apărute în diverse condiţii geografice, precum ar fi:
- Vulpea Albastră de Alaska
- Vulpea Albastră de Groenlanda
- Vulpea Albastră de tundră
Vulpile albastre au o pată pe piept numită “stea”.

Figura 193. Vulpea Albastră

Vulpea Argintie (fig. 194) este una dintre cele mai răspândite tipuri, are
spicul negru cu brâul argintat spre vârful firului şi cu vârful negru pe fondul
deschis al pufului, iar vârful cozii este alb. În cadrul acestui tip, în dependenţă
de gradul de repartizare a pigmentului, se deosebesc mai multe varietăţi:
Vulpea Platinată
Vulpea Argintie cu faţa albă

516
 Figura 194. Vulpea Platinată şi Argintie cu faţa albă
Vulpe Albă (fig. 195) are culoarea aproape albă, având peri suri cu nuanţă
brună pe partea dorsală a corpului.

Figura 195. Vulpea Albă

Vulpea Neagră (fig. 196) este o varietate a Vulpii Negre cu cruce, părul
fiind negru uniform pe tot corpul.

Figura 196. Vulpea Neagră

517
 Tipurile de nutrii
La nutrii, culoarea pielii şi a părului nu constituie un caracter de rasă, fapt
pentru care nu are rol important în studierea exteriorului, servind doar ca indiciu
la identificare a varietăţii şi a purităţii acesteia. Nefiind un indiciu de rasă, culoa-
rea a servit, totuşi, ca un criteriu pentru clasificarea varietăţilor de culoare.
Se cunosc circa 30 de variaţii de culoare, unite în 5 grupe: nutrii cafenii
(standard), albe, negre, aurii şi bej.
Culoarea albă este în urma lipsei pigmenţilor din păr şi piele, prezenţa pe-
telor colorate pe bot, picioare şi blană indică impuritatea variaţiei. În condiţii
naturale, la nutrii nu se întâlneşte varietatea de culoare albă. Această culoare
a apărut în urma selecţiei. Nutria albă este una din cele mai preferate varietăţi,
culoarea albă are caracter dominant, şi, în urma încrucişării cu alte variaţii de
culoare, 50% din produşi au culoarea albă.
Culoarea neagră se datorează prezenţei pigmenţilor melanici în părul şi
pielea nutriilor. Culoarea neagră este destul de frecventă şi prezintă o serie de
avantaje faţă de culoarea albă, fiind mai practică.
Culoarea aurie (roşcată) se întâlneşte frecvent, dar este mai puţin apreciată
faţă de culoarea albă şi cea neagră.
După culoare nutriile se împart în culori simple şi compuse, culorile simple
sunt albe, negre, aurii (roşcate) cu varietăţi mai deschise sau mai închise.
Culorile compuse se întâlnesc, în special, la prima generaţie din încrucişă-
rile între nutriile de culoare albă şi cele bej. Ca particularităţi de culoare la nutrii
se consideră petele albe pe bot şi frunte, precum şi cele în partea inferioară a
gâtului, crupei şi vârful cozii.
Nutria Standard (fig. 197) – varietate închisă şi deschisă, este una din cele mai
răspândite tipuri de nutrii. Sunt animale rezistente, cu o prolificitate înaltă, calităţi ma-
terne bune, nepretenţioase la condiţii de creştere şi întreţinere. Ca neajunsuri ale tipului
de nutrii Standard sunt: repartizarea neuniformă a culorii pe corpul animalelor şi o
încreţire slabă a firelor de puf, ceea ce duce la ruperea mai uşoară a lor.

Figura 197. Nutria Standard

518
 Nutria Albă (fig. 198) a fost obţinută în urma selecţiei indivizilor albi de la
împerecherile nutriilor de culoare deschisă. Culoarea animalelor este albă curat
atât a spicului, cât şi a pufului. Unele animale pot avea pete pigmentate în jurul
ochilor, urechilor şi la baza cozii. Ochii au culoarea cafenie. Se deosebesc diver-
se varietăţi: Nutrie Albă de Azerbaidjan şi Nutrie Albă italiană.

Figura 198. Nutria Albă

Nutria Pastel (fig. 199) are culoarea brună-deschis sau brună. La naştere
puii au culoarea brună, iar în continuare blana se deschide la culoare. La ani-
malele adulte apare o pigmentare zonală pe lungimea firelor de păr de acoperire
– ceea ce dă o coloraţie uniformă a blănii.

Figura 199. Nutria Pastel

Nutria Aurie (fig. 200) sau de chihlimbar are culoarea galben-aurie, răs-
pândită uniform pe corp, cu o nuanţă mai deschisă la rădăcina firelor de păr. La
creşterea obişnuită a nutriilor aurii, prolificitatea este mai redusă şi constituie
3-4 pui, iar pentru a spori prolificitatea se recomandă ca ele să fie încrucişate cu
cele Standard.

519
 Figura 200. Nutria Aurie

Nutria Neagră (fig. 201) – pentru prima dată a fost obţinută în Argentina
şi are corpul acoperit cu păr de culoare neagră, în jurul botului şi al nărilor pot fi
fire albe de păr. Firul de spic este elastic, des şi mai scurt, comparativ cu nutria
Standard, iar puful – foarte des.

Figura 201. Nutria Neagră

Nutria Bej (safir) (fig. 202) este un tip foarte răspândit cu diferite varietăţi
de culoare de la gri-bej până la bej închis, iar ochii sunt de culoare brună. În
urma încrucişării nutriilor Bej cu cele Standard descendenţii obţinuţi au culoa-
rea argintie.

520
 Figura 202. Nutria Bej (safir)

Nutria Sidefie (fig. 203) nu este foarte răspândită din cauza culorii gri-
murdar.
Nutrii Sidefii şi Neagră Standard

Figura 203. Nutria Sidefie

La toate varietăţile de nutrii, pielea este bine întinsă pe tot corpul, fără a
prezenta cute, chiar şi în zona gâtului.
Pentru a stimula creşterea animalelor de blană, este necesar de a crea puncte
de colectare a blănurilor, a cărnii şi a altor produse, precum şi ferme de prăsilă,
care ar asigura crescătoriile de animale cu material genetic de mare valoare.

8.3. Particularităţile tehnologice de întreţinere şi exploatare a iepurilor de casă

Întreţinerea şi exploatarea iepurilor de diferite vârste. Creşterea iepu-
rilor în funcţie de fluxul tehnologic aplicat poate fi organizat în adăposturi ame-
najate sau construcţii noi numite hale compartimentate, prevăzute cu sector de
maternitate, creştere a tineretului şi sector de îngrăşare.

521
 Iepurii maturi se întreţin în cuşti individuale, femelele, care nu au pui, pot
fi întreţinute împreună până la apropierea fătării. Pentru tineret pot fi construite
cuşti separate, prevăzute cu voliere pentru mişcare, însă nu trebuie suprapopula-
te. Nu se recomandă a ţine împreună masculii, întrucât nu numai că se vor lupta
între ei, dar şi se pot castra unul pe altul, deci, ei se vor ţine aparte.
Întreţinerea şi exploatarea iepurilor de casă poate fi organizată:
a. în grup, care constă în gruparea a 8-10 femele şi un mascul într-un spaţiu
împrejmuit, cu suprafaţa de 15 m2 amplasat la sol. Animalele stau în libertate, pe
aşternut permanent de paie sau rumeguş. Aşternutul se schimbă la 1-2 ani, când
se face reforma animalelor adulte, dar se împrospătează când acesta a prins crus-
tă sau s-a umezit. Acest sistem se practică în gospodăriile ţărăneşti cu posibilităţi
materiale reduse. Are avantajul, că necesită investiţii reduse, dar nu se recoman-
dă de întrebuinţat, deoarece nu se poate face controlul sanitar şi productiv al
reproducătorilor, iar creşterea împreună a animalelor de diferite vârste creează
condiţii pentru răspândirea rapidă a bolilor şi chiar la apariţia canibalismului.
b. creşterea în cuşti individuale este cel mai răspândit sistem de creştere
a iepurilor. Cuşca este prevăzută cu hrănitoare, adăpătoare şi cuib pentru pui.
Femelele şi masculii stau în cuşti individuale.
c. creşterea în colonie pe plasă de sârmă este asemănătoare cu creşterea în
grup, cu diferenţa că iepurii nu mai vin în contact cu solul (aşternutul). Cuşca
este dotată cu hrănitoare, adăpătoare şi cuib de fătare pentru fiecare femelă.
d. întreţinerea tineretului în cuşti pentru reproducţie sunt prevăzute pentru
masculii şi femelele de înlocuire a efectivului. Aceste cuşti trebuie să asigure
spaţiu pentru montă.
e. întreţinerea în cuşti pentru îngrăşarea puilor. Tineretul la îngrăşat se îm-
parte în grupe de 6-10 capete, uniformi ca dezvoltare corporală, cu o densitate
de 16-20 de animale pe m2 de cuşcă. Această densitate este valabilă pentru iepu-
rii de carne care se sacrifică la 15-20 de săptămâni.
Întreţinerea iepurilor de diferite vârste poate fi în felurile prezentate cu aşezarea cuş-
tilor în hale pe un singur nivel, pe două niveluri, trei, patru, etajate în sistem baterie.
Iepurii au cerinţe specifice vitale şi fiziologice, care pot fi mai bine satisfă-
cute atunci când animalul este crescut după o anumită metodă complexă.

Sistemele de întreţinere a iepurilor

După cum se ştie, crescătorii de iepuri urmăresc în activitatea lor să obţină
un număr cât mai mare de producţii, cu o bună stare de sănătate, un ritm cât mai
intens de creştere, carne cât mai multă şi mai bună din punct de vedere calitativ,
să se realizeze un consum de hrană specific redus şi blănuri cât mai valoroase.

522
 Toate aceste obiective nu pot fi atinse decât prin asigurarea unor condiţii de
hrană şi adăpostire în conformitate cu recomandările ştiinţifice şi cu cerinţele
lor biologice. În caz contrar, rezultatele nu corespund dorinţelor crescătorului, ci
condiţiilor de mediu create, chiar dacă fondul genetic este valoros.
Practica a demonstrat, că iepurii cu un fond genetic valoros pot să, totuşi,
producţii scăzute (sub nivelul posibilităţilor lor), în timp ce alţii, cu toate că
dispun de un fond genetic inferior, dau producţii mai bune.
Explicaţia este următoarea, condiţiile de mediu nu permit exploatarea potenţia-
lului genetic, iar producţiile sunt inferioare, dacă hrana şi adăpostul nu corespund ce-
rinţelor biologice, atunci producţiile lui nu vor fi la înălţimea posibilităţilor, şi chiar
dacă potenţialul genetic al animalului este inferior, în schimb, dacă condiţiile asigu-
rate de crescător sunt bune, efectivul îşi va pune în valoare întregul său potenţial.
Cu cât sunt mai bune condiţiile de hrănire, adăpostire, îngrijire cu atât spo-
resc posibilităţile animalelor de a-şi pune în valoare potenţialul genetic.
Dar nu toate rasele de iepuri au aceleaşi pretenţii faţă de condiţiile de adă-
postire. Cu cât o rasă este mai perfecţionată cu atât este mai sensibilă, mai pre-
tenţioasă la condiţiile de hrănire şi adăpostire. Cu cât dorim să obţinem producţii
mai mari la creşterea iepurilor cu productivitate înaltă cu atât mai mult va trebui
să ne ocupăm de furajare, condiţii de adăpostire şi îngrijire.
Sunt cunoscute 4 sisteme de întreţinere a iepurilor de casă: sistemul exten-
siv, semiintensiv, intensiv şi sistemul foarte intensiv s-au industrial.
Sistemul extensiv este unul de tip familial, foarte vechi, practicat încă de
pe vremea romanilor, dar se menţine şi în zilele noastre. În vederea practicării
lui se aleg anumite suprafeţe de teren care nu pot fi utilizate pentru agricultură.
Terenul destinat acestui scop trebuie să asigure iepurelui condiţii corespunză-
toare de hrană, înmulţire şi adăpare, trebuie să aibă o pantă care să asigure scur-
gerea apelor rezultate din precipitaţii şi să dispună de o sursă naturală de apă cu
acces liber, pe terenuri este bine să fie arbuşti care să asigure umbră.
Creşterea extensiva se realizează în 2 modalităţi:
Creşterea în ţarcuri
Iepurii cresc într-un ţarc (confecţionat din plasa sau scânduri) cu suprafaţa
de 50-60 m2 şi au posibilitatea de a se adăposti într-un şopron.
În afară de iarba care creste în interiorul ţarcului, iepurii mai primesc si
suplimente de masă verde, fân, paie, coceni, suculente si concentrate.
În acest mod putem creste maxim un efectiv de până la 50 de capete.
Creşterea la sol
Se realizează în grajduri sau şoproane cu pardoseala din pământ şi comparti-
mentate. Pentru fiecare iepuroaica şi puii ei va trebui să repartizăm cam 10-15 m2.

523
 În aceste condiţii, iepuroaicele gestante îşi sapă cuiburi subterane în care
vor făta şi vor creşte puietul.
Creşterea la sol se poate efectua în grajduri, şoproane etc., care se împarte
în compartimente, pentru mai multe loturi. Raportul între sexe este de 1 mascul
/ 5 femele. Acest sistem se practică în gospodării mici, cu 5-40 de femele.
Iepurii în decursul anului sunt expuşi la aer curat şi la soare în funcţie de
condiţiile meteorologice. Aceasta este modalitatea cea mai des practicată în micile
ferme de casă, unde producţia este îndreptată spre satisfacerea nevoilor casnice.
Creşterea iepurilor în cuşti sub cerul liber este mai economică deoarece nu
necesită fonduri pentru construirea de clădiri. În acest caz, o singură persoană
poate avea grijă de 80-100 de femele, împreună cu puii lor până la maturizarea
acestora. Această modalitate de creştere este foarte potrivită pentru rasele cu
folosire pentru carne. 
Sistemul extensiv reprezintă un mijloc de valorificare a unor terenuri şi
obţinerea producţiilor de carne şi blănuri cu cheltuieli reduse.
Dezavantajele acestui sistem constă în aceea că monta nu poate fi dirijată,
animalele se tratează greu, apar condiţii pentru răspândirea coccidiozei.
Sistemul semiintensiv este un sistem care înlătură o parte din neajunsurile
sistemului extensiv. Se poate aplica în variante diferite, în raport de condiţiile
naturale şi economice ale fiecărei gospodării.
În general, el este aplicabil nu doar în mediu rural.
Acest sistem ca şi cel extensiv nu asigură mecanizarea principalelor lucrări
şi nu asigură o producţie constantă de carne pe tot parcursul anului, întrucât
iepurii se reproduc doar în sezonul călduros al anului. În cazul ambelor sisteme
nu se valorifică potenţialul genetic al animalelor.
Acest sistem se practică în crescătorii cu un efectiv de 40-100 de femele, în
adăposturi amenajate.
În cadrul acestui sistem, iepurii de casă se cresc în cuşti bine izolate termic,
amplasate sub cerul liber, sub şoproane sau în spaţii închise. Cuştile pot fi sim-
ple, dar cu pereţii bine izolaţi termic în vederea menţinerii aşternutului uscat şi
călduros, ele se pot amplasa pe un singur sau două nivele. Cuştile pentru feme-
lele de reproducţie trebuie dotate cu cuiburi de fătare, fixe sau mobile. 
Utilizarea acestui sistem de creştere a iepurilor de casă presupune reproducerea
sezonieră, cu prima montă la 15 februarie şi ultima înţărcare în luna noiembrie. 
Sistemul semiintensiv este cunoscut şi sub denumirea de sistem gospodăresc, este cel
mai răspândit în crescătoriile de tip familial, necesitând, totuşi, o serie de amenajări în func-
ţie de numărul de iepuri ce se cresc. În acest sistem se pot creşte iepuri pentru producţia de
carne, lână şi blăniţe. Iepurii se înmulţesc în aceste condiţii în spaţiul unei cuşti.

524
 Sistemul de întreţinere semiintensiv este folosit pe o scara larga în tara
noastră şi permite obţinerea a minimum 3 fătări pe an, în urma cărora se pot
înţarcă 26-28 pui/femelă.

Figura 204. Cuşti etajate

Sistemul intensiv asigură fluxul tehnologic cu material biologic pentru re-

producţie, alimentaţie raţională, adăposturi corespunzătoare cu condiţii optime,
patru fătări pe an şi obţinerea a peste 35 de pui înţărcaţi de la o femelă.
Acest sistem presupune hale de creştere cu tehnologie riguroasă (adică mi-
croclimat dirijat, furaj granulat, reproducători de valoare şi altele). Tocmai de
aceea, întreprinzătorii trebuie să acorde o importanţă capitală, construcţiei şi
dispunerii cuştilor în adăposturi.
Cuştile folosite la creşterea intensivă a iepurilor sunt:
a) Cuştile etajate  (acestea sunt folosite mai rar în microferme). Cuştile
etajate reprezintă baterii la care cuştile individuale (fig. 204) sunt dispuse pe 2
nivele (uneori chiar 3). Sub fiecare nivel exista tăviţe de colectare a dejecţiilor.
Hrănirea şi adăparea iepurilor se poate face semiautomat. Acest sistem se adre-
sează amatorilor de iepuri, care urmăresc şi obţinerea de profituri băneşti de pe
urma creşterii iepurilor, cu practicarea cuştilor etajate.
Sistemul foarte intensiv (industrial). Prin perfecţionarea continuă a ac-
tivităţii creşterii iepurilor de casă s-au îmbunătăţit mereu sistemele de creştere.
Sistemul foarte intensiv constă în obţinerea a minimum 6 fătări pe an de la o
femelă şi a minimum 50 de capete de pui înţărcaţi.
Acest sistem prevede utilizarea hibrizilor industriali, adăposturi-hale cu
microclimat dirijat, furaje combinate granulate echilibrate în indici nutritivi şi
sisteme de reproducţie (tabelul 104).

525
 Regimurile de microclimă şi lumină. Modificările factorilor de mediu (tem-
peratura, umiditate, ventilaţie, teama, spaima, zgomotele, lumina, mirosurile etc.)
constituie pentru iepuri stresuri majore care influenţează, prin sistemul nervos central,
activitatea glandei suprarenale, provocând secreţia unei cantităţi sporite de adrenalina.
Microclima în adăposturi trebuie să se menţină constantă, aceasta are o
mare importanţă, deoarece modificările bruşte, precum şi zgomotele bruşte con-
stituie pentru iepuri factori de stres puternici. Aceştia provoacă o secreţie de
adrenalină care poate duce la tulburări circulatorii, respiratorii şi digestive.
Tabelul 104
Ritmurile de reproducţie la iepuri în funcţie de sistemul de exploatare
Sistemul Ritmul de Data ciclului de reproducţie
de exploa- reproduc-
tare ţie I II III IV V VI
monta 1 martie 15 iunie
Extensiv fătarea 1 aprilie 15 iulie
15 septem-
înţărcarea 1 iunie
brie
monta 1 martie 20 mai 10 august
Semiinten- fătarea 1 aprilie 20 iunie 10 septem-
siv brie
25 octom-
înţărcarea 15 mai 5 august
brie
5 ianu- 5 septem-
monta 25 martie 15 iunie
arie brie
5 februa- 5 octom-
Intensiv fătarea 25 aprilie 15 iulie
rie brie
22 mar- 20 noiem-
înţărcarea 10 iunie 30 august
tie brie
1 ianu- 13 septem- 15 no-
Foarte monta 4 martie 7 mai 10 iulie
arie brie iembrie
intensiv 1 februa- 13 octom- 15 de-
fătarea 4 aprilie 7 iunie 10 august
(industri- rie brie cembrie
al) 10 septem- 13 noiem- 15 ianu-
înţărcarea 1 martie 4 mai 7 iulie
brie brie arie
Zgomotele obişnuite, produse de ventilaţie, personalul de deservire, distri-
buirea furajelor, manipularea utilajelor, care au loc zilnic, nu constituie pentru
iepuri factori de stres. De asemenea, o mare importanţă o au modificările bruşte
ale factorilor de mediu (temperatura, umiditatea, lumina, ventilaţia etc.).
Temperatura optimă în maternitate este de 17-190C (în cuib se asigură 30-
32 C), în compartimentul de tineret de 22-230C în primele 2-3 zile după înţăr-
0

care, de 20-220C la vârsta de 4-6 săptămâni şi de 16-180C între 6-14 săptămâni

de viaţă a iepurilor.
În adăposturile de adulţi confortul termic este asigurat între 14-160C. În de-

526
cursul unei zile nu trebuie să se înregistreze diferenţe mai mari de 2-40C. Tempera-
tura critică minimă pentru iepuri este de -50C şi maximă de +300C (tabelul 105).
Tabelul 105
Influenţa temperaturii asupra performanţelor în creştere
Indicii/temperatura 50C 100C 300C
Consum, g/zi 182 158 123
Spor de greutate g/zi 36,1 37,4 25,4

Consumul de furaje scade odată cu creşterea temperaturii şi, respectiv, spo-

rul în greutate.
Umiditatea constituie un factor de microclimat important cu implicaţii di-
recte în echilibru fiziologic al iepurilor. O umiditate relativă cuprinsă între 65-
80% asigură confortul biologic al iepurilor. Nivelul relativ al umidităţii relativ
de sub 55% şi peste 85% sunt considerate praguri critice pentru viaţa iepurilor.
Ventilaţia are un rol important în împrospătarea aerului din adăpost, evacu-
area gazelor nocive, scăderea temperaturii şi excesul de umiditate din adăpost.
Există două sisteme de ventilaţie: naturală şi artificială.
Ventilarea naturală se realizează prin deschiderea ferestrelor, uşilor, iar eva-
cuarea aerului viciat se face prin coşurile de evacuare. În acest caz aerul introdus
prin deschiderea ferestrelor şi uşilor nu se repartizează în mod uniform în interi-
orul adăpostului şi, în acelaşi timp, se creează curenţi mari în hală, fapt ce poate
influenţa nefavorabil asupra sănătăţii iepurilor şi, în special, a tineretului.
Repartizarea aerului trebuie să se facă uniform în tot adăpostul, cu viteza
aerului (la nivelul iepurilor) de 0,30-0,40 m/s sunt bine acceptate de iepuri vara,
pentru a le asigura pierderile de căldură ale organismului; din contra, iarna va-
lorile se reduc între 0,10-0,20 m/s, pentru a micşora schimbul de aer între orga-
nism şi mediul înconjurător (tabelul 106).
Tabelul 106
Schimbarea umidităţii şi curenţilor de aer în funcţie de temperatura
aerului în adăpost
Temperatura, 0C Umiditatea, % Viteza aerului, m/s
12-15 60-65 0,10-0,15
16-18 70-75 0,15-0,20
19-22 75-80 0,20-0,30
23-25 80-85 0,30-0,40
Lumina are o influenţă majoră asupra funcţiei de reproducere. Programul
de lumină la femelele de reproducţie din compartimentul de maternitate este de

527
16 ore lumină/zi cu intensitatea de 3-4 W/m², iar la masculi – de 10 ore lumină/
zi cu intensitatea de 2 W/m². În compartimentul de tineret de reproducţie, cu
vârsta cuprinsă între 29-98 de zile, se asigură 8 ore pe zi de lumină cu intensita-
tea de 1-2W/m². Tineretul femel de reproducţie, întreţinut cu program de lumină
de 8-10 ore/zi cu 4-8 zile înainte de prima montă va fi trecut brusc la programul
de 10 ore lumină/zi. La tineretul pentru carne se poate utiliza un program de 2-3
ore lumină/zi cu o intensitate de numai 0,5 W/m².
Starea de sănătate este şi ea un factor foarte important ce influenţează asu-
pra productivităţii şi reproducţiei la iepuri. Dacă animalele nu sunt sănătoase,
atunci femelele şi masculii nu pot fi folosiţi în reproducţie. Dacă, totuşi, sunt
folosiţi, în acest caz se obţin rezultate mici la prolificitate şi, totodată, influen-
ţează negativ asupra urmaşilor, dispunându-i la diverse boli şi la o imunitate
slabă, ceea ce duce, de obicei, la moartea lor. De asemenea, are influenţă asupra
alimentaţiei, ceea ce duce la scăderea în greutate şi obţinerea unei cantităţi mici
de carne şi o blană de proastă calitate, fără luciu.
Alt factor tehnologic de o mare importanţă atât asupra productivităţii, cât şi
a reproducţiei constituie selecţia efectivului de animale.
În ferme, de obicei, se cresc animale în două sectoare de producţie: pentru nu-
cleul principal şi iepurii crescuţi pentru reproducţie şi îngrăşare. În ferma direcţio-
nată spre producţia de carne se recomandă să se crească în special iepurii din rasele
Neozeelandez-Alb şi Californiană, dar pot fi crescute şi alte rase (la solicitare).
Iepurii din nucleul principal se cresc câte unul în cuşcă. În nucleul principal se
menţine un raport între sexe de 1:8 până la 1:10, în avantajul fermelor, adică unui
mascul îi revine 8-10 femele, tehnologia prevede ca în cazul creşterii iepurilor
sub cerul liber sau în şoproane să se obţină câte 5 fătări anual, iar în cazul creşterii
acestora în spaţii închise cu un microclimat regulat – câte 7 fătări (tabelul 107).
Tabelul 107
Cerinţele minime privind suprafaţa de pardoseală alocată în
creşterea iepurilor în cuşti sau în ţarcuri*
Suprafaţa minimă (m2)
Specificare
În cuşti În ţarcuri
Iepuroaice cu pui până la vârsta de 5
0,56/cuşcă 0,75/ţarc
săptămâni
Iepuroaice cu pui până la vârsta de 8
0,74/cuşcă 0,93/ţarc
săptămâni
Tineret de iepuri între 5-12 săptămâni 0,07/ individ 0,09/ individ
Tineret de iepuri peste 12 săptămâni 0,18/ individ 0,35/ individ
Iepuroaice şi iepuroi pentru
0,56/ individ 0,75/ individ
reproducţie
*www.defra.gov.uk
528
 8.4. Organizarea şi efectuarea bonitării iepurilor de casă
şi a animalelor sălbatice de blană
1.1 Bonitarea iepurilor de casă prevede aprecierea calităţilor morfo-produc-
tive a animalelor.
1.2 Organizarea şi efectuarea bonitării se încredinţează zootehnicianului-
şef, zootehnicianului selecţioner, şefului de fermă şi medicului veterinar.
1.3 Bonitarea iepurilor de casă se petrece la o lumină bună solară dispersată
sau lumină electrică artificială.
1.4 Înainte de efectuarea bonitării este necesar:
- de a verifica corespunderea numerelor de marcare aplicate pe urechi,
marcate în registrul de evidenţă.
- de supus controlului veterinar toţi iepurii prevăzuţi bonitării şi de a rebu-
ta iepurii în vârstă şi bolnavi;
- de a preciza starea de îngrăşare a iepuraşilor, dacă este necesar de a efec-
tua îngrăşarea iepurilor până la condiţia corespunzătoare.
Notă: La fermele de prăsilă şi în nucleul de reproducţie al fermei, tineretul
de iepuri se individualizează prin tatuare pe urechea stângă, la vârsta de 1-2
luni până la înţărcare. Pe urechea dreaptă se aplică numărul de rând care este la
fermă, în fiecare an se începe de la 1; pe urechea stângă - numărul în care prima
cifră corespunde lunii, a doua – ultima cifră a anului naşterii iepuraşului, iar a
treia – numărul secţiei;
1.5 Iepurii de casă se apreciază după însuşirile lor de rasă, greutatea corpo-
rală, conformaţie corporală, culoare şi pentru reproducţie, suplimentar se apre-
ciază după prolificitate şi fecunditate.
1.6 Anual, în luna noiembrie-decembrie se bonitează:
- la fermele de prăsilă – iepurii din lotul de bază, de înlocuire, masculii şi
tineretul;
- la fermele de marfă – femelele şi masculii nucleului de prăsilă, tineretul
prevăzut pentru reproducţie la vârsta de 2-3 luni.
1.7 Tineretul de reproducţie în vârstă de 5-7 luni se bonitează:
- după însuşirile de rasă, greutate corporală şi conformaţie corporală. Ie-
purii nucleului de bază şi tineretul de reproducţie, transferaţi în turma de bază,
inclusiv iepuroaicele de înlocuire, se bonitează în luna noiembrie, după însu-
şirile de rasă, greutate corporală, conformaţie corporală, calitatea şi culoarea
învelişului pilos.
1.8 În cunicultură, toate criteriile se apreciază pe clase. Sunt aprobate urmă-
toarele clase: elita, clasa I-a, a II-a, a III-a şi în afara clasei. La clasa elita şi clasa
I-a se referă iepurii fără defecte, la clasa a II-a animalele cu 1 defect, la clasa a

529
III-a, corespunzător, cu două şi mai multe defecte după conformaţia corporală.
Iepurii cu vicii se rebutează.
1.9 Bazându-se pe rezultatele bonitării, după indicii productivi şi reproduc-
tivi, se apreciază capacitatea de prăsilă, selecţia şi potrivirea perechilor, elabora-
rea planului de perfecţionare a calităţilor productive şi reproductive.

Organizarea şi efectuarea bonitării animalelor sălbatice de blană

2.1 Bonitarea se efectuează (conform instrucţiunii) cu participarea comisiei
speciale, aprobată de către directorul gospodăriei. Responsabil de aprecierea co-
rectă a calităţilor productive şi reproductive o poartă specialiştii: zootehnicianul
selecţioner şi medicul veterinar.
2.2 La ferme se bonitează: animalele mature a nucleului de prăsilă şi ale
turmei de bază, inclusiv tineretul (ţâncii) de reproducţie. Animalele sălbatice
de blană se bonitează după: însuşirile tipului, starea conformaţiei corporale şi
calitatea învelişului pilos în conformitatea cerinţelor oglindite.
2.3 Bonitarea animalelor de blană prevede: aprecierea calităţii şi culorii
învelişului pilos, starea conformaţiei corporale, caracterele indicate se apreciază
în puncte. Bonitarea se petrece atunci când s-a terminat formarea învelişului
pilos: la nutrii – la vârstă de 6 luni la vulpile obişnuite şi vulpile polare – în luna
octombrie-noiembrie, la nurci – anual, în luna noiembrie.
2.3.1 Tipul selecţionat se determină de către specialiştii gospodăriei, după
intensitatea culorii şi structura învelişului pilos.
2.3.2 Toate criteriile de bază se apreciază cu 5 puncte, iar conformaţia cor-
porală – cu 10 puncte.
2.3.3 Animalele sălbatice pentru reproducţie se apreciază suplimentar după
următoarele criterii: lungimea pufului în regiunea abdomenului, spinării şi uni-
formitatea învelişului pufos (producţia pufoasă) şi culoarea învelişului pilos
(varietăţi de blană).
2.3.4 Controlul bonitării iepurilor şi animalelor sălbatice de blană se exerci-
tă de către Ministerul Agriculturii şi Industriei Prelucrătoare al Republicii Mol-
dova şi anume de către Inspectoratul de Stat pentru Selecţie şi Reproducţie în
Zootehnie, care eliberează certificatul de prăsilă. Fără prezenţa certificatului de
prăsilă, întreprinderea nu are dreptul să realizeze animalele de reproducţie.

Tehnica bonitării iepurilor de casă

3.1 Aprecierea însuşirilor de rasă. La rasa pură se referă iepurii proveniţi
de la animale de aceeaşi rasă. Provenienţa se confirmă prin examinarea actelor
zootehnice şi manifestarea criteriilor de bază a rasei. La rasa pură se referă şi

530
metişii tipici rasei de iepuri, începând de la generaţia a IV-a încrucişării de ab-
sorbţie, la elita şi clasa I-a se referă numai animalele de rasă pură.
3.2 Determinarea greutăţii corporale. Greutatea corporală se determină
prin examinarea individuală a animalelor mature cu precizie până la ± 0,1 kg şi
se apreciază conform cerinţelor.
3.3 Conformaţia corporală. Conformaţia corporală a iepurilor se aprecia-
ză, în mod vizual, după gradul de dezvoltare a osaturii, lărgimea şi adâncimea
toracelui, forma şi mărimea corpului, aspectul exterior al spatelui, a regiunii
lombare, sacrale, crupei, taliei şi aplombului membrelor.
La viciile conformaţiei corporale se referă: osatură slabă sau foarte slab
dezvoltată, pieptul îngust, spinare înşeuată, crupă retezată, ascuţită, îngustă,
membre subţiri “şterse” sau de oaie şi incorecte faţă de corp.
3.4 Aprecierea desimii şi uniformităţii învelişului pilos. Desimea înveli-
şului pilos la iepurii de carne-blană şi de carne se determină vizual, la mijlocul
coloanei vertebrale după mărimea suprafeţei fundului “rozetei”, formate la su-
flarea părului, iar uniformitatea desimii – prin compararea şi aprecierea suprafe-
ţei fundului “rozetei ”pe crupă, coloana vertebrală şi coastele.
3.5 Aprecierea producţiei de puf. Producţia de puf la iepurii maturi se de-
termină (la rasa de puf) după pieptănarea pufului pe an, iar a tineretului – după
primele două colectări, la vârsta de 2 şi 4 luni.
3.6 Aprecierea culorii învelişului pilos. Culoarea învelişului pilos la rasele
de carne-blană se apreciază vizual cu folosirea luminii naturale sau artificiale cu
intensitate înaltă.
3.7 Aprecierea prolificităţii iepuroaicelor. Pentru aprecierea prolificităţii iepu-
roaicelor se iau în consideraţie indicii referitor la numărul de iepuraşi născuţi şi cres-
cuţi pe parcursul anului, după fiecare fătare, inclusiv după ultimele două fătări.
3.8 Aprecierea masculilor de reproducţie. Capacitatea de reproducţie a
masculilor se determină după procentul de fecunditate a iepuroaicelor pe par-
cursul anului.
3.9 Determinarea clasei după complexul de caractere. Pe baza datelor bo-
nitării se stabileşte categoria de clasă a animalelor. Iepurii de rasă pură şi cu
conformaţie corporală robustă, care în lunile noiembrie-decembrie au primit
aprecierea “elita” după toţi indicii bonitării, şi dacă nu au defecte şi neajunsuri
de exterior se încadrează în categoria elita.
Iepurii de rasă pură cu conformaţia corporală robustă, care nu au defecte şi
neajunsuri de exterior şi care au fost apreciaţi ca fiind de clasa I-a după toţi indi-
catorii sau chiar la unul dintre ei a avut clasa superioară, se referă clasa I-a .
Iepurii cu conformaţia corporală robustă, care au fost apreciaţi ca fiind de

531
clasa a II-a după toţi indicatorii sau măcar după unul dintre ei au obţinut clasa
superioară, se referă la clasa a II-a.
Iepurii cu conformaţia corporală robustă, apreciaţi ca fiind de clasa a III-a
după toţi indicatorii, sau măcar după unul dintre ei, chiar dacă au obţinut o apre-
ciere mai mare se încadrează în clasa a III-a.
La determinarea clasei pentru rasele de carne şi blană a iepurilor, aprecierea
culorii pufului nu reduce mai mult decât cu o treaptă categoria de clasă sumară
ce a fost obţinută conform celorlalţi indicatori.
În cazul bonitării animalelor la vârsta de 2 sau 3 luni, clasa se stabileşte conform
cerinţelor indicate mai sus şi după indicii de acoperire cu înveliş pilos a membrelor.
3.10 Formele obligatorii de evidenţă zootehnică la fermele de iepuri:
Forma 1 crol. “Fişa masculului din efectivul de bază”;
Forma 2 crol. “Fişa femelei din efectivul de bază”;
Forma 3 crol. “Registrul efectivului de bază ale iepurilor în a. 20__”;
Forma 4 crol. “Registrul de producţie pe anul 20___”;
Forma 5 crol. “ Registrul de apreciere a masculului după calităţile urmaşilor”;
Forma 6 crol. “Registrul de alegere a perechilor”;
Forma 7 crol. “Registrul de producţie a fermei de iepuri de casă”;
Forma 8 crol. “Registrul de individualizare şi bonitare a tineretului de re-
producţie”.

Tehnica bonitării animalelor sălbatice de blană

4.1 Aprecierea însuşirilor de tip. După aprecierea însuşirilor de rasă, la cate-
goria de tip (varietate) sunt incluse animalele sălbatice, ce provin de la părinţi de
unul şi acelaşi tip (varietate), inclusiv metişii, începând cu a IV-a generaţie, obţi-
nuţi pe calea încrucişării de absorbţie, confirmate prin acte zootehnice corespun-
zătoare şi prin gradul de manifestare reală a principalelor caractere ale tipului.
4.2 Aprecierea conformaţiei corporale. Conformaţia corporală se apreciază
după măsurarea lungimii corpului şi determinarea greutăţii corporale. Lungimea
corpului se determină cu panglica prin măsurarea animalului de la botişor până
la baza cozii. Se efectuează cântărirea individuală, cu precizie de ± 0,1 kg.
4.3 Aprecierea culorii (calităţii) învelişului pilos. Nurcile, vulpile polare şi
nutriile colorate, inclusiv mutante la care nu se determină culoarea de bază se
referă la tipul (varietate) corespunzător, determinând genotipul de care depinde
culoarea învelişului pilos. Animalele sălbatice de blană cu mutaţii domestice se
apreciază aparte, ca tip de bază.
4.4 Aprecierea intensităţii culorii învelişului pilos. Culoarea pufului se
apreciază vizual, prin suflarea părului în regiunea inferioară a spinării. Se apre-

532
ciază după culoarea vârfurilor învelişului pilos, care formează intensitatea cu-
lorii generale.
Lăţimea zonală a învelişului pilos de acoperire se determină (vizual) în re-
giunea inferioară şi spinării, după lăţimea zonei deschise, limitată de către firele
pigmentate.
Voalul se determină după examinarea culorii vârfurilor firelor pigmentate
de acoperire şi de formare a învelişului pilos.
4.5 Formele evidenţei de prăsilă la fermele de creştere a animalelor sălba-
tice de blană:
Forma 1 – ab. “Fişa masculului din efectivul de bază”;
Forma 2 – ab. “Fişa femelei din efectivul de bază”;
Forma 3 – ab. “Tiparul masculului din efectivul de bază”;
Forma 4 – ab. “Tiparul femelei din efectivul de bază ”;
Forma 5 – ab. “Tiparul tineretului”;
Forma 6 – ab. “Registrul de bonitare”;
Forma 7 - ab. “Registrul de evidenţă a animalelor la început de an”.

533
 Capitolul IX. Tehnologia creşterii albinelor, obţinerii
produselor apicole şi polenizării culturilor agricole

Apicultura este o ramură a zootehniei, care se ocupă cu studiul biologiei albinei

melifere, tehnologiilor de creştere a familiilor de albine şi obţinere a produselor apico-
le, precum: mierea, ceara, polenul, păstura, lăptişorul de matcă, propolisul şi veninul
de albine. Un rol deosebit apicultura îl joacă şi în polenizarea culturilor agricole, fapt ce
duce la sporirea producţiei de seminţe şi fructe şi la îmbunătăţirea calităţii lor.
Conform datelor statistice ale FAO, în anul 2005, efectivul familiilor de
albine pe glob a fost de 62,38 mil., iar în 2009 – 65,13 mil. Pe parcursul a 5 ani
se observă o tendinţă de creştere a efectivului familiilor de albine cu 4,41%.
Producţia de miere, în anul 2005, a constituit 1,38 mil. tone, iar în anul
2009 – 1,51 mil. tone, a crescut cu 130 mii tone sau cu 10,4%.

9. 1. Biologia familiei de albine

Dirijarea procesului de recoltare a nectarului şi polenului, prelucrarea şi
conser­varea lor, polenizarea plantelor, producerea produselor apicole este impo­
sibilă fără cunoaşterea instinctelor sociale şi caracterului evoluţiei vieţii sociale
a familiei de albine.
Principalele instincte sociale sunt instinctul construcţiei cuibului, acumulă-
rii rezervelor de hrană şi educării puietului.
La albinele melifere, educarea puietului constituie un proces multilateral,
fiindcă oul se depune în celula goală şi nu numai nutriţia larvei este permanentă,
dar se asigură regimul de temperatură, umiditate, componenţa aerului, sterili-
tatea cuibului ş. a. în procesul dezvoltării de la ou până la imago, fapt posibil
numai în familie cu diferenţierea funcţiilor între indivizi.
Dezvoltarea indivizilor din familia de albine. Procesul de dezvoltare
(transformare) a indivizilor prin care trec oul, larva, prenimfa, nimfa, adultul se
numeşte metamorfoză.
Dezvoltarea se împarte în două etape: embrionară şi postembrionară. Oul
depus de matcă este de culoare albă, are lungimea de 1,6-1,8 mm, lăţimea –
0,31-0,33 mm, masa – 0,12-0,16 mg. Oul are membrană, nucleu şi citoplasmă.
Dezvoltarea embrionară se petrece în ou şi durează trei zile (tabelul 108). În
prima zi se începe împărţirea nucleului, iar în ziua a doua se segmentează embri-
onul şi la a treia zi apare larva. La momentul eclozionării, albinele-doici asigură
larvele cu hrană, depozitând la fundul celulei lăptişor de matcă.

534
 Tabelul 108
Durata de dezvoltare a indivizilor din familia de albine (zile)
Stadiul de dezvoltare Matca Albina Trântorul
Ou 3 3 3
Larvă 5 6 7
Prenimfă 2 3 4
Nimfă 6 9 10
Total (zile) 16 21 24

Dacă oul a fost fecundat se va dezvolta albină sau matcă în dependenţă de hrana
primită pe parcursul stadiului de larvă. Din oul nefecundat se va dezvolta trântor.
Larva eclozionată din ou are culoare albă, lungimea – 1,66 mm, masa – 0,11
mg, iar corpul este alcătuit din 13 segmente. Stadiul de larvă la albine durează 6
zile, dintre care primele 3 zile primesc de la albinele-doici lăptişor, iar apoi – un
amestec din miere şi păstură.
Primind hrană proteică din belşug, larva creşte foarte repede şi la sfârşitul
stadiului masa se măreşte de 1556 ori, la matcă – de 2926 ori. Pe parcursul creş-
terii, larva năpârleşte de 5 ori, peste 12-18, 36, 60, 78-89 şi 144 ore. Larva arun-
că învelişul exterior în locul căruia creşte unul nou cu dimensiuni mai mari.
La a 6-ea zi albinele căpăcesc celula cu un căpăcel poros din ceară şi păstu-
ră. După căpăcire se produc o serie de modificări anatomice şi se transformă în
prenimfă, apoi în nimfă. În această perioadă se petrec procese de histoliză, de
dispariţie a unor organe care nu mai sunt de folos, iar în schimb începe procesul
de histogeneză – de formare a unor noi organe.
La a 12-ea zi după căpăcirea celulei nimfă se transformă în albină adultă,
roade căpăcelul şi eclozionează.
Durata de dezvoltare a indivizilor din familie, de la ou până la adult, la mat-
că constituie 16 zile, la albina lucrătoare – 21, iar la trântor – 24 de zile.
Componenţa familiei de albine. Familia de albine reprezintă un organism
complex, compus dintr-o singură matcă, câteva zeci de mii de albine lucrătoare
şi câteva sute de trântori (fig. 205).
Structura familiei este foarte complicată şi instabilă. Între membrii ei exis-
tă divizarea funcţiilor, ce determină interdependenţa lor. Unitatea familiei se
susţine printr-un complex de relaţii reciproce, printre care – contactele tactile şi
trofice, sunete, mişcări etc.
Familia de albine trăieşte şi se dezvoltă normal numai în componenţă deplină.

535
 1 – matca; 2 – albina lucrătoare; 3 – trântorul
Figura 205. Indivizii familiei de albine

Matca este o femelă cu ovarele bine dezvoltate, funcţia ei princi­pală este

depunerea ouălor din care se dezvoltă toţi membrii familiei. Matca trăieşte până
la 3, uneori până la 5 ani, însă prolificitatea ei este mai înaltă în primii doi ani
(fig. 206). Mătcile bătrâne depun multe ouă nefecundate.

Figura 206. Matca (regina familiei de albine)

Dimensiunile corporale sunt mai mari decât la ceilalţi membri ai familiei
– lungimea corpului este egală cu 20-25 mm, greutatea – cu 200-250 mg la cea
fecundată şi – cu 150-190 mg la cea nefecundată. În perioada creşterii intensive
a familiei, matca depune 1000-2000, dar unele chiar până la 2500 de ouă pe
parcursul a 24 de ore. În dependenţă de sezon, fiecare ou cântăreşte de la 0,130
până la 0,220 mg. Greutatea ouălor, depuse într-o zi, poate fi cu mult mai mare
decât greutatea corporală a mătcii. Aşa prolificitate se datorează albinelor lucră-
toare care, cu stăruinţă, permanent îngrijesc matca, curăţă după ea, o hrănesc cu
lăptişor şi menţin condiţiile necesare în cuib.
Dezvoltarea atât de puternică a organelor de reproducere s-a făcut posibilă

536
numai prin pierderea instinctelor de culegere a hranei şi specializarea mătcii la
unica funcţie – depunerea ouălor. Aceasta demonstrează şi faptul că creierul
măt­cii este cu mult mai mic, iar volumul guşii formează numai 50% din guşa
albinei lucrătoare.
Încă o funcţie importantă a mătcii în viaţa familiei constă în influenţa ei prin
feromoni şi sistemul hormonal.
La matca tânără (6-8 zile după eclozionare), încep să funcţioneze glandele
amplasate sub al 2:3:4-lea tergit abdominal, mirosul specific al cărora este atrac-
tiv pentru trântori şi albine. În complexul mirositor al mătcii intră şi secreţiile
glandelor mandibulare, care sunt linse de pe corp de către albinele lucrătoare şi
repartizate tuturor membrilor familiei. Acest secret, numit ca substanţă de matcă
(feromon), conţine: substanţe volatile, acidul ceto - 9 - dec - 2 - transenic şi aci-
dul trans - 9 - hidroxi - dec - 2 - enoic. În afară de atracţie, împiedică dezvoltarea
ovarelor la albinele lucrătoare.
În aşa fel, matca (prin sistemul său hormonal) este un factor de coeziune şi
reglementare a reproducerii familiei.
Albinele lucrătoare sunt femele, se nasc din ouăle fecundate, au organele
sexuale nedezvoltate şi, în condiţii normale, nu depun ouă.
Lungimea corpului este egală cu 12-14 mm, masa corporală, în dependenţă
de rasă şi sezon, oscilează de la 90 până la 118 mg, în medie, un kilogram de
albine conţine 10-11 mii de indivizi (fig. 207).

Figura 207. Albina lucrătoare

Albinele lucrătoare, îndreptăţind denumirea, îndeplinesc toate lucrările în

stup şi în afara lui. Ele produc ceara şi construiesc fagurii în cuib, hrănesc şi
educă puietul, culeg nectar şi polen şi le transformă în miere şi păstură, menţin
curăţenia în stup, apără stupul, îngrijesc matca, reglează temperatura, umidita-

537
tea, sterilitatea, componenţa aerului şi multe alte lucrări. Longevitatea albinei
depinde de sezonul anului şi intensitatea de lucru, vara este egală cu 35-45 de
zile. O viaţă mai îndelungată au albinele care eclozionează toamna. Ele nu par-
ticipă la educarea puietului, însă, se hrănesc intensiv şi îndeplinesc lucrări, ce
favorizează formarea rezervelor de elemente în corp, deshidratării organismului
şi ridicării conţinutului masei uscate. Aceste albine rămân “tinere” fiziologic,
iernează şi cresc generaţia de primăvară.
Albinele sunt poichiloterme (temperatura corpului este egală cu cea a me-
diului înconjurător), însă, ele pot regla temperatura în cuib, grupându-se şi folo-
sind procesele metabolismului.
Albinele lucrătoare cu vârsta fac schimb de obligaţii ce este dictat de nece­
sităţile familiei şi starea fiziologică a albinei.
Albina, după eclozionare, în primele 3-4 zile, ca regulă, nu ia hrană din
celulă, dar o cere de la alte albine, începe curăţarea celulelor şi încălzirea puie-
tului. În acest timp, se dezvoltă glandele producătoare de lăptişor şi ea devine
hrănitoare şi educatoare a larvelor. Acest lucru îl continuă până la vârsta de 12-
14 zile, după ce glandele se reduc, dar încep să se dezvolte cele ceriere.
După vârsta de 12 zile, albina îndeplineşte lucrări în stup şi începe primele
zboruri. Odată cu excretarea cerii şi construcţia fagurilor, ea primeşte nectarul şi
îl transformă în miere, culege şi presează polenul, curăţă cuibul. După 20-24 de
zile îndeplineşte funcţia de protecţie a cuibului, dar la 30 de zile trece complet
la colectarea nectarului.
Este greu să găsim un criteriu precis pentru delimitarea vârstnică a îndepli-
nirii lucrărilor şi trecerii de la o perioadă de viaţă la alta, fiindcă aceste lucrări pot
devia în timp în dependenţă de factorii externi şi starea familiei în întregime.
Familia de albine este un sistem flexibil autoregulator, destul de repede şi
efectiv reacţionează la schimbarea condiţiilor de viaţă şi lucru.
Trântorii sunt masculi, unica funcţie a cărora este împerecherea cu mătcile
tinere în timpul zborului nupţial, fără care nu se realizează reproducerea gene-
raţiilor în familie. Ei se nasc din ouăle nefecundate şi sunt haploizi, lungimea
corpului constituie 15-17 mm, masa corporală – 200-250 mg.
Albinele cresc trântorii numai vara (mai-iulie), când apar mătcile tinere.
Trântorul se maturizează peste 10-14 zile după eclozionare şi poate trăi până la
sfârşitul verii după ce va fi alungat din stup. În caz că familia nu are matcă, ei
nu se alungă şi pot ierna.
Nu trebuie să uităm, că comportamentul familiei de albine este foarte com-
plicat şi evoluţionează prin perfecţionarea instinctelor sociale, ce favorizează
supravieţuirea speciei.

538
 Reieşind din cele spuse, putem afirma, că familia de albine reprezintă un sistem
biologic integru, deschis, sineregulator, toţi membrii căruia sunt strâns interdepen-
denţi prin legături furajere, tactile, biochimice, biofizice, care, permanent, controlea-
ză condiţiile mediului înconjurător şi reacţionează adaptiv la schimbările lui.
Cuibul albinelor. Familia de albine trăieşte în cuib.
Cuib se numeşte spaţiul ocupat de faguri cu puiet, miere şi păstură, unde
se adăpostesc albinele şi se întreţine un regim constant de temperatură şi umidi-
tate. În cuib, când se creşte puietul, temperatura este de 340 C±10 C indiferent de
temperatura din exteriorul stupului.
Dacă temperatura, vara, se ridică mai sus de acest indice, atunci albinele
ventilează stupul, dacă scade – ele se aglomerează împrejurul puietului în formă
de ghem, protejându-l de frig. Când în familie nu este puiet, temperatura cuibu-
lui oscilează între 15-250 C.
Toţi membrii familiei se cresc numai în cuib, în afara lui matca nu depune ouă.
Având glande ceriere, albinele lucrătoare clădesc faguri şi îşi formează cui-
bul, lăsând între faguri un spaţiu de 12-13 mm.
Albinele melifere construiesc fagurii de sus în jos. Grosimea fagului este de
24-25 mm. Dacă apicultorul, în timpul culesului, măreşte spaţiul dintre fagurii
cu miere, aceştia pot să atingă grosimea de 32 mm, iar spaţiul între ei se micşo-
rează până la 5 mm.
Albinele clădesc fagurii când este cules în natură. S-a stabilit, că la produ-
cerea unui kilogram de ceară, albinele consumă 3,5-4 kg de miere.
Fagurele albinelor melifere are un perete interior comun, pe care, din am-
bele părţi, se află celule hexagonale. Fundul fiecărei celule este format din trei
rombi, care, pe de altă parte, formează fundul a trei celule, ceea ce măreşte
rezistenţa lui.
Fagurii conţin celule de albine şi celule de trântori, care se deosebesc după
dimensiuni.
Celulele de albine au diametrul de 5,4 mm şi adâncimea – de 11-12 mm. În ele
se creşte puietul de albine şi se depozitează mierea şi păstura (polenul). Într-o celulă
de albină se depozitează, în medie, 0,4 g de miere sau 0,2 g de polen. Pe o parte a
fagului se află circa 4000 de celule, iar pe ambele părţi – 8000-9000 de celule de
albine lucrătoare. Într-un pătrat de 5 x 5 cm = 25 cm2 se află circa 100 de celule.
Celulele de trântori sunt destinate pentru creşterea trântorilor, albinele le
folosesc şi pentru a depozita mierea. Ele au diametrul egal cu 6,6 mm şi adânci-
mea – de 13-16 mm. În cele mai dese cazuri, celulele de trântori se află în partea
inferioară a fagului şi se deosebesc după dimensiuni de celulele de albine.
Între celulele de albine şi cele de trântori se află celule de trecere (inter­

539
mediare), de formă neregulată. În timpul culesului, albinele lungesc celulele şi
le înclină puţin în sus.
În partea superioară şi laterală a fagului albinele clădesc celule pentru de-
pozitarea mierii, ele au o înclinare mai mare în partea de sus şi sunt mai adânci.
În asemenea celule albinele nu cresc puiet.
Când familia de albine se pregăteşte de roire în părţile laterale şi inferioare
ale fagului apar potiraşe, iar după ce matca depune în ele ouă, albinele clădesc
botce. În familia de albine sunt botce de roire (multe la număr), care se află în
partea inferioară a ramei şi de salvare (puţine la număr) şi se află în partea cen-
trală a fagurilor. Ele au adâncimea de 20-25 mm şi sunt destinate pentru creşte-
rea larvelor de matcă. După ieşirea mătcilor, albinele distrug botcele.
Fagurii nou clădiţi au o culoare galbenă deschisă, însă, cu cât mai mult
puiet a eclozionat, cu atât culoarea lor se întunecă, devine cafenie, şi după 15-
20 de generaţii se înnegresc. În perioada creşterii larvele năpârlesc, în celule se
acumulează şi excrementele lor, diametrul celulelor se micşorează şi se obţin
albine mărunte. Totodată, în fagurii negri se păstrează focare de infecţie. Din
acest motiv, se recomandă ca apicultorul, anual, 40-50% din faguri să-i înlocu-
iască cu faguri artificiali.
Prima ramă cu faguri artificiali se introduce alături de margine şi în apro-
pierea puietului. Dacă se introduc mai multe rame, ele trebuie intercalate între
fagurii clădiţi din cuib. Albinele melifere clădesc fagurii artificiali atunci, când
în natură este cules, iar dacă culesul lipseşte ele nu secretă ceară. Un fagure nou
construit conţine 140 g de ceară. Dintr-un fagure brun se obţin 100 g de ceară,
iar din cel negru – 70 g de ceară.
Hrana albinelor. Albinele melifere se alimentează cu nectar, miere, polen,
păstură şi apă.
Pe parcursul anului, familiile de albine consumă circa 30-40 kg de hrană
proteică (polen, păstură) şi 80-100 kg de miere. Ele pregătesc polenul pentru
păstrare înde­lungată prin fermentare, ce duce la un consum considerabil de
energie.
Nectarul este secretat de celulele nectarifere ale florilor. Concentraţia gluci-
delor depinde de specie, umiditate, temperatura aerului şi variază de la 5 până la
80%. Însă, cel mai preferat nectar este cel cu concentraţia de glucide de 50-60%.
Albinele nu recoltează nectarul, ce conţine concentraţia zahărului mai mică
de 10%,. În perioada de vară, în momente deficiente de nectar floral, albinele
recoltează secreţiile dulci ale afidelor şi altor insecte-paraziţi, care trăiesc în co-
lonii mari şi se alimentează cu seva plantelor, rezultând miere de mană.
Având un conţinut mai însemnat de substanţe minerale, mierea de mană

540
este dăunătoare pentru albine mai ales în timpul iernii, producând toxicoze, dia-
ree şi mortalitatea albinelor, uneori şi a familiilor întregi.
În componenţa nectarului intră glucidele, reprezentate de zaharoză, gluco-
ză, fructoză, maltoză, trehanoză, rafinoză, melizitoză, acizi organici, dextrine,
pro­teine, enzime, vitamine, substanţe minerale şi aromatice, ce conferă o valoa-
re bio­logică specifică.
Albinele lucrătoare, frecventând plantele melifere, recoltează nectarul şi îl
transportă în guşă în stup, unde este depozitat în celule.
Transformarea nectarului în miere are loc datorită procesului biochimic şi fizic.
Albinele lucrătoare, prelucrând nectarul, adaugă enzimele invertaza şi ami-
laza, care transformă zaharoza în glucoză şi fructoză. Deoarece nectarul con­ţine
un procent mare de apă, albinele elimină surplusul de apă prin ventilare.
Când procentul de apă scade până la 18-20%, albinele căpăcesc celulele şi
mierea poate fi păstrată un timp îndelungat.
Mierea asigură organismul albinei cu energie datorită glucidelor, care al-
cătuiesc 80-85%, iar în componenţa glucidelor 80-100% constituie glucoza şi
fructo­za. Mierea, cu un procent înalt de glucoză, se cristalizează foarte repede,
din ce cauză nu se recomandă pentru hrana albinelor în timpul iernii.
Mierea asigură organismul albinei cu enzime, vitamine, proteine, substanţe
minerale şi acizi organici.
Polenul este unica sursă de proteine în hrana albinelor. El este recoltat şi
transportat în cuib în formă de ghemotoace în coşuleţele situate pe picioruşele
poste­rioare. Greutatea a două ghemotoace este de 8-20 mg. În cuib, polenul este
depozitat şi presat în celule în jurul puietului. Când ¾ din celulă este ocupată
cu polen, albinele lucrătoare aplică un strat subţire de propolis sau miere (în
timpul culesului celulele sunt completate cu miere) şi căpăcire cu un căpăcel
de ceară. În lipsă de aer, polenul se transformă în păstură, datorită proceselor de
fermentaţie lactică.
Faţă de polen, păstura are un conţinut mai scăzut de substanţe biologic active.
Compoziţia polenului este foarte variată, în el au fost identificate peste 250
de substanţe şi elemente. În dependenţă de specia plantei de pe care este cules,
conţinutul substanţelor oscilează: proteină – 4,5-33%, hidraţi de carbon – 1,2-
48%, apă – 3,4-17,5%, grăsimi – 1,8-17%. În afară de aceasta, polenul conţine:
enzime, vitamine, acizi organici şi substanţe minerale.
Apa constituie un component important al hranei. Ea este necesară în di-
gestie, asimilare, la schimbul de substanţe din ţesuturi, la eliminarea secreţiilor
glandulare şi hemolimfei. Apa este folosită şi pentru a întreţine nivelul optim al
temperaturii şi umidităţii în cuib vara.

541
 O familie de albine, primăvara, consumă 50-200 g, iar vara – 300-350 g de
apă pe zi.
Funcţiile îndeplinite de albine. Albinele îndeplinesc lucrările în stup în
funcţie de starea fiziologică şi de necesităţile familiei. Lucrătoarele din familie
se pot grupa în două categorii: albine nezburătoare, care îndeplinesc lucrările în
interiorul stupului şi albine zburătoare, culegătoare în afara acestuia.
După eclozionare, primele zile albinele sunt relativ inactive. Treptat trec
la curăţarea celulelor şi pregătirea pentru depunerea ouălor de către matcă. De
la a 3-a până la a 6-a zi albinele alimentează larvele, care au peste 3 zile. Toto-
dată, ele folosesc păstură, ceea ce stimulează dezvoltarea glandelor faringiene.
De la a 6-a până la a 12-14-a zi la albinele lucrătoare deja sunt bine dezvoltate
glandele faringiene şi, îndeplinind funcţia de albine crescătoare sau doici, ele
alimentează larvele tinere de 1-3 zile cu lăptişor.
La a 12-14-a zi glandele faringiene încetează eliminarea lăptişorului, însă,
în această perioadă la albinele lucrătoare încep să se dezvolte glandele ceriere şi
ele îndeplinesc funcţia de clăditoare. La clăditul fagurilor ele participă până la
vârsta de 20-21 de zile, după ce funcţia glandelor ceriere se sistează.
Albinele nezburătoare efectuează diferite lucrări la curăţarea şi ventilarea
cuibului, stupului, prelucrarea nectarului, întreţin temperatura constantă în cuib
unde este puiet 340C±10C, umiditatea aerului – de 60-80%, precum şi paza urdi-
nişului de albine-hoaţe şi diferiţi duşmani.
După 20-21 de zile albinele devin culegătoare de nectar, polen, propolis şi
apă. Această funcţie ele o îndeplinesc până la vârsta de 40-45 de zile când mor.
În categoria albinelor zburătoare este un grup de albine cercetaşe, care, ple-
când în câmp de dimineaţă până seara, caută noi surse de nectar şi polen. Desco-
perindu-le, prin intermediul dansului circulator sau balansat, transmit informaţia
celorlalte culegătoare direcţia şi distanţa până la sursa depistată.
Ciclul biologic al familiei de albine pe parcursul anului. La unele insecte
(viespi, bondari) familia toamna dispare, supravieţuiesc numai femelele împere-
cheate, care petrec iarna izolat în diferite ascunzişuri naturale.
Ciclul biologic anual al familiei de albine este strâns legat de succesiunea
anotim­purilor care influenţează la evoluţia vegetală şi, respectiv, la asigurarea
albinelor cu hrană.
Pe parcursul unui an, familia de albine trece prin 6 perioade: perioada re­
paosului de iarnă, perioada înlocuirii albinelor care au iernat, perioada creşterii
po­pulaţiei, perioada roirii, perioada valorificării culesului şi perioada creşterii
albi­nelor care vor ierna.
Perioada repaosului de iarnă. Pregătirile către repaosul de iarnă încep

542
din luna august. Odată cu controlul de toamnă, apicultorul execută o serie de
lucrări: completează stupii cu faguri de bună calitate, aranjează corect rezervele
de hrană, asigură păstrarea căldurii în interiorul cuibului, înlătură fagurii noi fără
puiet, rebutează fagurii vechi de culoare neagră şi cei cu celule de trântori.
Fagurii cu miere sunt aranjaţi, având-se în vedere particularitatea biologică
a albinelor de a depune mierea deasupra cuibului cu puiet şi de a se aduna în
ghem, pe partea liberă a fagurilor, ocupând celulele goale, ceea ce permite de a
mări densitatea ghemului. Pe măsură ce hrana se consumă, albinele urcă în sus,
folosind mierea din fagurii între care se află. Amplasarea rezervelor de hrană
poate fi: bilaterală, centrală şi unilaterală (fig. 208).

bilaterală centrală unilaterală

Figura 208. Amplasarea rezervelor de hrană
Modurile de amplasare central şi unilateral se folosesc doar în cazul fami-
liilor slabe şi cu rezerve insuficiente. Cel mai des se recurge la modul bilateral,
care permite unei familii puternice să aibă o suprafaţă suficientă de contact cu
mierea şi să păstreze temperatura necesară, având şi o densitate mare a ghemu-
lui. Fagurii din mijlocul cuibului, umpluţi cu miere, trebuie să alcătuiască, cel
puţin, 2/3 din suprafaţă, ceea ce va permite ca albinele să ajungă în partea de sus
a ramelor la sfârşitul iernării.
Iarna, albinele nu consumă hrană proteică, însă rezervele de păstură trebuie
introduse numaidecât în cuib, pe 1-2 rame, care vor fi folosite către sfârşitul
iernării pentru creşterea puietului.
Succesul iernării depinde şi de calitatea mierii. Prezintă pericol pentru viaţa
albinelor mierea florală în amestec cu cea extraflorală pe care albinele o culeg,
în lipsa nectarului (mierea de mană). Această miere se deosebeşte de cea florală
prin conţinutul înalt al dextrinelor şi al diferitor săruri, este foarte densă şi are o
digestibilitate foarte scăzută în organismul albinelor.
Orice miere extraflorală trebuie numaidecât eliminată din cuib, fiindcă, prin
consumarea ei, albinele pot fi atacate de nosemoză şi, ca urmare, va creşte pro-
centul mortalităţii lor.

543
 Pentru asigurarea unui mediu uscat, cuibul trebuie bine aerisit: ambele ur-
dinişuri (cel de jos şi de sus) se deschid; pernele termoizolatoare se fac din ma-
teriale permeabile. La fiecare urdiniş se pun gratii contra şoarecilor.
Albinele menţin temperatura necesară numai în ghem, dar nu şi în stup. In-
diferent de temperatura din afara stupului, nu frigul, ci vântul poate cauza răcirea
cuibului, deci, stupina trebuie protejată de vânturile reci. Temperatura minimă în
interiorul ghemului este de 150C, iar în timpul creşterii puietului – de 340C.
Perioada înlocuirii albinelor care au iernat începe odată cu depunerea
primelor ouă, prin luna februarie. Până la zborul de curăţire matca depune zilnic
50-100 de ouă, iar cu apariţia culesului de nectar şi polen intensifică ouatul.
Albinele bătrâne, care au petrecut iarna, mor una după alta, iar cele tinere le iau
locul. Peste 35-40 de zile şi această generaţie de albine va fi înlocuită cu urmă-
toarea, mai numeroasă.
Perioada de creştere a populaţiei. Pe măsură ce temperatura aerului creş-
te, apare culesul (nectar, polen), necesar pentru întreţinerea indivizilor din fami-
lie. Matca intensifică ouatul până la 1000-1500 de ouă pe zi. În această perioadă,
apicultorul trebuie să ia măsuri pentru lărgirea cuibului cu faguri buni pentru
creşterea puietului.
Dacă lipseşte culesul în natură, familiile de albine se alimentează cu sirop
de zahăr în raport de 1:1 cu apă, care se administrează în cantităţi mici 0,5-1,0 l
la o porţie, câteva zile. Dacă siropul este consumat, se repetă în măsura creşterii
populaţiei de albine.
Perioada de roire. Când numărul albinelor a crescut şi în natură nu este
cules, ele devin inactive, încep să construiască botce, în care matca depune ouă
şi, în cele din urmă, albinele tinere împreună cu matca părăsesc stupul, fenomen
ce poartă denumirea de roire.
Perioada de valorificare a culesului. Colectarea nectarului şi a polenului
din florile plantelor de către albine poartă denumirea de cules.
Eficienţa economică a unui cules este determinată de puterea şi starea fizio­
logică a familiei de albine, cantitatea şi calitatea nectarului în plantele din apro­
pierea stupinei, condiţiile meteorologice ş. a.
După putere, culesul poate fi apreciat ca:
Culesul de întreţinere, egal cu consumul familiei (0,2-0,4 kg);
Culesul productiv – când cantitatea de nectar adus este mai mare decât
consumul şi surplusul poate fi valorificat;
Culesul principal – când familia de albine depozitează zilnic cel puţin 2-3
kg, dar în multe cazuri – 10-12 kg şi mai mult.
După perioada de apariţie, culesul poate fi:

544
 Timpuriu (primăvara devreme) – de la arţar, pomii fructiferi, salcie ş. a.;
Cules de vară – de la salcâmul alb, tei, salvie, levănţică, floarea-soarelui,
sparcetă, sulfină ş. a.
Culesul târziu (sfârşitul verii şi toamna) – de la tutun şi alte culturi.
Între perioada de cules, tipul culesului şi zonele agricole există o legătură
strânsă.
Albinele zboară în căutarea hranei, realizând instinctul acumulării rezerve-
lor de hrană. Albinele, care lucrează la culesul nectarului, pot fi împărţite în mai
multe grupe: albine cercetaşe – care sunt foarte active în căutarea noilor surse
de nectar; albine culegătoare – care alcătuiesc majoritatea, se ocupă de culesul
nectarului; albinele ocupate cu recepţionarea şi prelucrarea nectarului. Necta-
rul prelucrat ulterior poate fi păstrat ca rezervă de hrană timp îndelungat.
Perioada creşterii albinelor care vor ierna. După încetarea culesului de
la floarea-soarelui, are loc reducerea activităţii de zbor şi a intensităţii de creşte-
re a puietului ce duce la micşorarea populaţiei din familia de albine.
Succesul iernării depinde de calitatea albinelor în familie. Cel mai bine
iernează şi trăiesc o viaţă mai lungă albinele, crescute în a doua jumătate a lunii
august – începutul lui septembrie, care nu participă la recoltarea şi prelucrarea
nectarului, la hrănirea larvelor şi rămân fiziologic tinere, lucru important pentru
creşterea puietului în timpul primăverii.
Din această cauză, mai ales în timpul iernii, familiile de albine trebuie în-
destulate cu hrană proteică (polen sau păstură), ca albinele crescute să-şi forme-
ze rezerve de proteină, substanţe nutritive în corpul său, ce le va prelungi viaţa.
Controlul familiilor de albine. În prima zi caldă, când temperatura se ri-
dică cel puţin până la 120C, albinele îndeplinesc zborul de curăţare, ele fac câ-
teva cercuri în jurul prisăcii şi eliberează punga rectală de cele aproximativ 40
mg de reziduuri (excremente) acumulate pe parcursul iernii. Albinele îşi curăţă
intestinul pe rând şi numai după 2-3 zboruri familia este curăţată totalmente.
În condiţiile climaterice ale Moldovei aşa zile de curăţare parţială pot fi şi în
timpul iernii. Cu cât mai devreme albinele vor face acest zbor, cu atât mai re-
pede începe creşterea puietului primăvara. Pentru hrănirea larvelor cu lăptişor
albina trebuie să consume hrană proteică – polenul ce este posibil numai după
ce intestinul este curăţat.
Controlul fugitiv. După acest zbor, se face controlul familiilor – control
fugitiv, cu scopul de a defini trei poziţii – prezenţa mătcii, prezenţa hranei, pro-
tecţia cuibului de frig.
Controlul fugitiv se face repede, fără desfacerea completă a cuibului, ca să
nu se răcească puietul. Se ridică un fagure din centrul cuibului pentru a afla dacă

545
sunt ouă depuse recent, se observă prezenţa mierii (fără a determina cantitatea
ei) şi a pernelor termoizolatoare.
Primăvara, familiile puternice cu rezerve bune de hrană nu necesită îngrijire
specială, pot menţine regimul termic şi creşte cantităţi mari de puiet. Multă atenţie
cer familiile slabe şi cele fără matcă. Dacă familia este fără matcă, iar albinele ocu-
pă mai mult de patru intervale, i se dă în colivie o matcă din cele de rezervă. Dacă
familia a slăbit din cauza mătcii rele, care depune puţine ouă şi în mod neregulat,
ea nu poate fi îndreptată şi se lichidează ca şi cele cu ouă de trântoriţe.
Pe parcursul sezonului, apicultorul petrece un şir de controlări în ordine
consecutivă, îndeplinind lucrările stabilite. Trebuie să ne călăuzim de următoa-
rele reguli principale de lucru cu albinele.
Controlul familiilor, fără un oarecare scop, nu se efectuează, fiindcă aceasta
deranjează albinele şi influenţează negativ productivitatea lor.
Controlul familiei poate fi total şi parţial. În primul caz se controlează toţi
fagurii din stup. În timpul sezonului se fac numai câteva – reviziile de primăvară
şi toamnă, completarea cuibului către iernare. În al doilea caz, cuibul se desface
parţial şi se mişcă o parte din faguri (lărgirea cuibului), introducerea fagurilor
artificiali ş. a.
Controlul total poate fi făcut când temperatura (la umbră) va fi nu mai
joasă de 15-160C, cel parţial – de la 120C.
Înainte de a începe lucrul, apicultorul trebuie să pregătească inventarul şi
utilajul apicol necesar şi să atragă atenţia igienei personale. Albinele se irită de
la mirosurile puternice de transpiraţie, alcool, ceapă, usturoi, parfum ş. a. Nu se
permite lucrul în timpul rece şi cu vânt, astfel dezechilibrând regimul termic.
Apicultorul trebuie să lucreze îmbrăcat uşor şi în halat de culoare albă, ceea ce
nu irită albinele.
Controlul total se face atent, deoarece aduce la o deranjare puternică a fa-
miliei, după care ea îşi pierde capacitatea de lucru pentru toată ziua, întrerupe
colectarea nectarului şi polenului.
Se deschide capacul care se aranjează lângă peretele din spate al stupului.
În timpul lucrului nu se stă înaintea urdinişului, fiindcă se blochează accesul
albinelor la stup şi va aduce la iritarea familiei.
Trebuie să lucrăm stând în partea laterală a stupului, astfel ca soarele să bată
din spate, iluminând celulele fagurelui ce uşurează controlul.
După scoaterea pernei şi deschiderea cuibului se dă puţin fum pentru eli-
berarea de albine a spaţiului de lucru. Cu ajutorul dălţii apicole desprindem 1-2
rame, care la umeri sunt lipite cu propolis. Rama cu faguri se apucă de umeri şi
se scoate direct în sus fără înclinări, ca să nu strivim albinele.

546
 Dacă avem nevoie să controlăm partea centrală a fagurelui, mişcăm rama în
jurul osiei, în aşa mod, ca fagurele să fie permanent în poziţie verticală, altfel el
poate să se frângă şi să curgă nectarul, ghemotoacele de polen ş. a.
Tot lucrul se face deasupra cuibului ca matca sau albinelor să nu cadă în
afara lui.
Dacă trebuie să eliberăm locul de lucru, rama cu fagure şi albinele pe el se
introduce în lada de transportare care se închide, nu trebuie să punem ramele pe
pământ (iarbă), lângă stup, pentru a evita furtişagul albinelor, se ţine deschisă
numai partea cuibului care se controlează.
Pe parcursul lucrului nu se fac mişcări bruşte sau mătăhăiri din mâini, fapt
ce irită albinele.
Terminând controlul cuibului, ramele se introduc în ordinea precedentă.
Toate lucrările trebuie executate repede şi cu acurateţe.
Mărimea unei stupine. Cunoscând numărul de familii, necesar pentru a
asigura polenizarea culturilor agricole, potenţialul melifer din jurul stupinei şi
ţinând cont de stupăritul pastoral, se stabileşte numărul total de familii de albine
care poate fi întreţinut la stupina respectivă.
În locurile cu cules slab (floarea-soarelui, fâneaţă), la o vatră se recomandă
25-30 de familii de albine, în cele cu cules mediu – 40-60 şi în cele cu cules
puternic – 80-100 de familii.
Vatra pentru stupină trebuie să fie cât mai aproape de sursa de cules, se ia în
consideraţie şi distanţa de la alte stupine şi starea lor sanitar-veterinară, distanţa
de la sursele de apă, starea terenului şi drumurilor.
La alegerea vetrei pentru stupină se atrage atenţia la relieful locului. Nu se re-
comandă locurile ridicate, deschise din toate părţile, crestele de deal, văile adânci,
deoarece aceste locuri sunt mai reci, cu vânturi puternice şi umezeală mai mare.

9.2. Rasele şi înmulţirea albinelor

După clasificarea contemporană, albina meliferă aparţine clasei Insecta,
ordi­nul Hymenoptera, familia Apidae, genul Apis. Genului Apis, afară de Apis
melli­fera, îi aparţin încă trei specii – Apis dorsata sau albina gigantică, Apis
florea sau albina pitică şi Apis indica (Apis cerana) albina indiană, care sunt
răspândite numai în regiunile tropicale ale Indiei, Indoneziei şi Indochinei.
Familia de albine uriaşe (Apis dorsata) construieşte un singur fagure, care
îl întăresc pe partea de jos a stâncii sau crengile orizontale ale pomilor. Fagurele
poate avea dimensiunea de 1,5-1,9 m în lungime şi 0,9 m în lăţime, grosimea lui
în partea de sus poate fi până la 10 cm. Aici se găseşte mierea, uneori în cantităţi
destul de mari (12-35 kg).

547
 Albinele lucrătoare au cele mai mari dimensiuni corporale de 15-16 mm,
iar matca – de 36-37 mm. Puietul se află numai în partea de jos a fagurelui.
Celulele albinei lucrătoare sunt de două ori mai adânci şi au aproape acelaşi
diametru ca la Apis mellifera, trântorii cresc în celule similare. Albinele sunt
agresive, au un instinct de roire şi migraţie foarte dezvoltat. Dacă în natură nu
este nectar, au obiceiul de a părăsi cuibul în căutarea sursei mai abundente.
Albina pitică (Apis florea) construieşte un fagure de 10 x 15 cm în care
se depozitează cca 0,5 kg şi se preţuieşte pentru cali­tăţile curative. Este cea mai
mică specie de albine, având lungimea corporală la albinele lucrătoare de 5-6
mm şi 13 mm la matcă.
Albina indiană (Apis indica), care se mai numeşte şi Apis cerana, are un areal
de răspândire mai mare – India, Pachistan, China, Japonia, Indochina, Indonezia.
După dimensiune este mai mică decât cea meliferă şi construieşte cuibul
din mai mulţi faguri în locuri închise, scorbură de copaci ş. a. şi dacă este des
deranjată părăseşte cuibul. Ea poate fi întreţinută în stupi sistematici.
Sub denumirea de “rasă” în apicultură se înţelege o grupă mare de familii
de albine în cadrul unei specii, care ocupă regiuni teritoriale considerabile cu
condiţii ecologice (biotice şi abiotice), climaterice şi floristice determinate, ca-
racterizată prin însuşiri comune morfologice, fiziologice, biochimice şi indici de
producţie transmişi ereditar. Dacă arealul răspândirii este mai mare, rasa poate fi
compusă din mai multe grupe sau populaţii.
Albina meliferă (Apis mellifera) este cea mai răspândită în lume. După
arealul răspândirii, rasele ei se împart în trei grupe: mediteranean-occidental,
irano-mediteranean şi african.
Primul grup (mediteranean-occidental) cuprinde o singură rasă – Apis mel-
lifera L sau albina Brună Europeană, care este răspândită în toată Europa Centrală
şi de Nord. Veriga intermediară de legătură cu albina Nord – Africană (A. m. inter-
missa) este albina Brună iberică, apoi urmează Franţa, Marea Britanie, Germania,
ţările Scandinave şi cele Baltice (după ultima perioadă glacială) şi Rusia Centrală.
Deoarece în Europa s-au schimbat destul de brusc condiţiile ecologice şi
s-au micşorat culesurile, albinele Brune Europene au redus productivitatea de
miere şi, cu părere de rău, au fost metizate cu alte rase europene.
Mai bine s-a păstrat o subrasă a acestor albine care locuieşte în partea pădu-
roasă a Rusiei Centrale sub denumirea de albina Întunecată de pădure (Albina
Medială Rusă), care s-a răspândit spre nord până la Ural şi în Siberia.
Aceste albine au masa corporală de 100-110 mg şi sunt cele mai măşcate,
comparativ cu toate rasele. Au culoarea brună-închisă fără gălbeneală, lungimea
trompei de 6,0-6,4 mm, cu glandele ceriere comparativ mai mari şi sunt bune con-

548
structoare, depun mierea deasupra cuibului, căpăcirea celulelor cu miere este uscată,
adică între capac şi suprafaţa mierii se lasă un strat de aer. Este o albină irascibilă. La
cercetarea familiei, albinele se retrag într-un colţ al stupului sau zboară.
Prolificitatea mătcilor este înaltă şi ajunge, în timpul creşterii intensive, la
2-2,5 mii ouă pe zi, astfel, către culesul de vară formează familii puternice;
roiesc până la 50% de familii. După comportament, albinele sunt agresive şi
irascibile, nu sunt predispuse către furtişag, depăşesc chiar şi pe cele Brune Eu-
ropene după rezistenţă la iernare şi la unele boli, de exemplu, la nosemoză, loca
europeană şi americană ş. a.
Grupul irano-mediteranean cuprinde mai multe rase, dintre care albinele
Carniole, Caucaziene şi Italiene. Sunt cele mai răspândite în lume.
Rasa Italiană (Apis mellifera ligustica Spin) include trei populaţii – aurie,
sură şi cu trei dungi. Ultima este cea mai răspândită. În apicultura industrială,
în primul rând în ţările cu clima subtropicală şi temperată se utilizează anume
această rasă. Din acest grup de rase este cea mai măşcată albină, masa corporală
a albinei lucrătoare la eclozionare din celulă este egală cu 110-120 mg, lungi-
mea trompei – de 6,4-6,7 mm.
Mătcile de rasă Italiană sunt cele mai prolifice şi, în perioada creşterii inten-
sive, depun până la 3 mii de ouă pe zi, fapt ce contribuie la creşterea familiilor
foarte puternice cu 6-8 kg de albină.
Calităţile educative ale familiilor sunt înalte. În timpul culesurilor de primă­vară se
observă tendinţa de a utiliza toată hrana adusă la educaţia puietului. Foarte întreprinză-
toare în căutarea hranei şi trec operativ la sursa mai abundentă de nectar şi polen.
Albinele Italiene sunt active în furtişag, însă îşi apără bine cuibul propriu.
Comparativ cu alte rase, au cele mai măşcate glande ceriere şi construiesc fagu-
rii foarte calitativ, menţin curăţenia în cuib, sunt blânde şi continuă să lucreze
liniştit în timpul reviziilor.
Formând familii numeroase, valorifică deplin culesurile puternice târzii de
vară, depun mierea dintâi deasupra cuibului, folosesc căpăcirea uscată. Roirea
familiilor este temperată (30%), însă imediat scade la apariţia culesului.
Albinei Italiene îi aparţine recordul productivităţii de miere – 450 kg de la
o familie (în Australia).
Rezistenţa acestor albine la iernare este redusă, familiile reacţionează la
orice schimbare bruscă de temperatură iarna, hrana nu se consumă economic.
Rasa Carnioliană (Apis mellifera carnica Pollm.), datorită caracterului
biologic şi productiv, s-a răspândit în centrul Europei – în regiunea alpină, şi
cuprinde teritoriul Austriei, nordul Iugoslaviei, Sloveniei, Cehiei. Albinele şi
trântorii sunt de culoare brună-închisă. Trompa are o lungime de 6,3-6,6 mm.

549
Prezintă instinct foarte accentuat de roire şi de clădire a fagurilor cu celule de
trântori. Este o albină apreciată pentru producţiile sporite pe care le realizează.
Rasa Carpatică (Apis mellifera Carpatica) este răspândită în zona munţilor
Carpaţi, inclusiv pe teritoriul României, Republicii Moldova şi al Ucrainei Occiden-
tale (Transcarpatia).
Albinele au culoare gri (sură), fără gălbeneală. Prezintă trei varietăţi: de
câmpie, de deal şi de munte. Masa corporală constituie peste 100 mg, lungimea
trompei – 6,3-6,7 mm, se deosebeşte prin dislocarea discoidală pozitivă. După
comportament este blândă şi nu părăseşte fagurii în timpul controlului familiei,
nu este predispusă la furtişag. Căpăcirea celulelor intermediare în mai multe
cazuri este uscată, depozitează mierea dintâi deasupra cuibului cu puiet, apoi în
el, este activă în căutarea hranei.
Prolificitatea mătcilor este bună – 1600-1800 de ouă pe zi primăvara şi până
la 2000 – în timpul creşterii intensive. Dezvoltarea familiilor începe primăvara
devreme în timpul înfloririi livezilor, ce joacă un rol pozitiv la polenizarea lor.
Albina Carpatică este puţin roitoare, schimbă liniştit matca, rezistentă la
iernare. Conform rezultatelor, experienţele petrecute în Moldova au arătat rezul-
tate bune la producerea roiurilor în pachet.
Corespunzător zonelor bioclimaterice, câteva ecotipuri ale acestei rase au
fost studiate şi descrise de către Barac I. ş. a. în România, Avetisean G., Gubin
V., Davîdenco I. în Ucraina Occidentală, Eremia N., Neicovcena I. ş. a. în Repu-
blica Moldova. Producţia de miere record a fost de 160 kg pe familie.
Rasa Caucaziană Sură de Munte (Apis mellifera caucazica Gorb.) este
răspândită în regiunile din Caucaz – Georgia, Azerbaidjan şi Armenia. Este o
rasă cunoscută şi răspândită în multe ţări ale lumii, fiindcă are trompa cea mai
lungă, comparativ cu toate rasele, – 6,7-7,25 mm.
Albinele au o culoare sură cu o nuanţă argintie, sunt foarte blânde, în timpul
controlului familiei continuă să lucreze, iar matca – să depună ouă. Se deose-
besc cu un spirit întreprinzător excepţional în căutarea surselor noi de hrană şi
repede se acomodează la ele, însă, această proprietate biologică are şi o latură
negativă – sunt cele mai dispuse către furtişag.
Caracteristic pentru albina Sură Caucaziană este blocarea creşterii puietului
la apariţia culesului, fiindcă mierea se depune în jurul puietului şi apoi deasupra
în magazin. Propolizează cuibul şi urdinişul, lăsând pentru iarnă numai o gaură
mică. Dacă în natură nu este propolis, foloseşte alte substanţe răşinoase. Căpă-
ceşte mierea umed, este puţin rezistentă la iernare.
Această rasă este compusă din mai multe populaţii (ecotipuri) izolate, cu
diferite particularităţi, fapt caracteristic pentru regiunile muntoase.

550
 Rasa Caucaziană Galbenă de Şes (Apis mellifera remipes Gerst). Aceste
albine sunt răspândite în regiunile de şes ale Caucazului de Nord (reg. Krasno-
dar, Stavropol). Există opinii, că ele sunt rezultatul încrucişării albinelor Sure de
Munte cu albina Persiană (Apis meda). Are primele trei tergite galbene, lungi-
mea trompei – 6,5-6,9 mm, masa corporală – 80-90 mg. Albine blânde, la con-
trolul acestora se poate lucra fără mască, se întâmplă convieţuirea a două mătci,
foarte roitoare, depun multe botce de roire (peste 300), prolificitatea mătcilor
este înaltă – peste 2000 ouă pe zi. Predispuse la furtişag, căpăcesc mierea umed,
are rezistenţa slabă la iernare. Albina Galbenă de Şes trăieşte numai în arealul ei
natural şi în ultimele decenii intensiv se înlocuieşte cu cea Sură de Munte.
Grupul irano-mediteran include un şir de rase cu arealuri mici de răspân­
dire, importanţă neînsemnată în apicultura mondială şi obţinerea producţiei api-
cole limitate.
Albina Greacă (Apis mellifera cecropia). Există păreri diferite despre pro­
venienţa acestor albine. Unii autori o alătură la rasa Carnioliană, alţii consideră
că, după comportament şi alţi indici, este asemănătoare cu rasa Caucaziană. Încă
Aristotel le-a descris şi socotea, că albinele sure sunt mai bune ca cele galbene.
Aceste albine sunt rezistente, foarte prolifice şi nu roiesc.
Albina Cipriotă (Apis mellifera cypria P.), împreună cu albina de pe insula
Creta (A. m. Adami), intră în grupul raselor Răsăritului Apropiat. La începutul
veacului XX (în 1909) a fost introdusă şi studiată în Basarabia, însă, fără succes.
Albina Cipriotă este galbenă, irascibilă, prolificitatea mătcii înaltă.
Din grupul albinelor Răsăritului Apropiat fac parte:
Albina Siriană (Apis mellifera sirjica);
Albina Palestiniană (Apis mellifera saneta);
Albina Sură Turcească (Apis mellifera insularium);
Albina Iraniană (Apis mellifera iranica).
Grupul de albine Africane. Există, neapărat, legătură între rasele de albi-
ne africane şi europene, însă ultimele se găsesc la o treaptă mai înaltă a dezvol-
tării evoluţionare. Г.Д. Билаш şi Н.И. Кривцов (1991) consideră, că această
legătură se urmăreşte prin răspândirea lor pe două căi – prin Gibraltar, unde s-au
format albinele Brune Europene şi prin peninsula Balcani, unde s-au format
rasele galbene şi sure.
Rasele africane sunt studiate mai puţin şi au o valoare mai mică pentru api-
cultura avansată din ce cauză îi dăm o caracteristică mai scurtă. Totuşi, aceasta
este important pentru sistematica apicolă.
Albina Neagră Nordafricană (Apis mellifera intermissa) locuieşte în
regiu­nile atlantice şi mediterane ale Africii de Nord, Maroco, Algeria şi Tunis.

551
 Albină foarte agresivă şi irascibilă, cea mai măşcată în Africa, propolizează
excesiv, foarte roitoare, prolificitatea mătcilor înaltă, lungimea trompei – 6,4-6,5
mm. Albine foarte neliniştite care pot lasă fagurii cu hrană şi puiet, rezistente la
nosemoză şi loca europeană, arată rezultate bune la încrucişarea cu alte rase.
O ramură a albinei Neagră Nordafricană este rasa Siciliană sau Sicula (Apis
mellifera siciliana) cu caracteristică similară.
Albina din deşertul Sahara (Apis mellifera sahariensis) locuieşte în oa-
zele sudice ale Algeriei, are abdomenul galben, lungimea trompei 6,25 mm,
moderat agresivă.
În Maroco, în munţii Rif, locuieşte albina Apis mellifera major, care are
lungimea trompei de 7,04 mm şi, după exterior, se asemănă cu A. m. iberica.
Albina Egipteană (Apis mellifera lamarchii sau A. m. fasciata), care lo-
cuieşte aici de pe timpul faraonilor, are o culoare galbenă, lungimea trompei de
5,45-5,7 mm, moderat agresivă, roitoare, construieşte multe botce de roire.
Albina din Sudan (Apis mellifera nubica) trăieşte în nord-estul Africii,
este cea mai măruntă dintre albinele Africane şi cea mai galbenă, cu lungimea
trompei de 5,45 mm, foarte agresivă.
Albina din estul Africii (Apis mellifera scutellata) are un areal mai mare
de răspândire în regiunile tropicale Africane: Etiopia, Tanzania, Kenya, Ruanda,
Burundi, Zimbabve. După exterior, este asemănătoare cu albina Egipteană, lun-
gimea trompei aproximativ 6 mm. Rasa este tipică pentru savana Africii centra-
le, pe măsura creşterii altitudinii cresc şi dimensiunile corpului, dar gălbeneala
scade, foarte agresivă şi roitoare.
Albina Africană de Munte (Apis mellifera monticola) este răspândită în
regiunile muntoase est-africane la altitudinea de 2400-3100 m. Albină măşcată,
blândă, are culoare întunecată, lungimea trompei aproximativ de 6,2 mm, este
asemănătoare cu A. m. intermissa.
Albina din Coasta de Vest a Africii (Apis mellifera adansoni) este răspân-
dită în savană şi în selvă. Are culoare oranj, lungimea trompei – 5,85-6,26 mm,
bine adaptată la viaţa în tropice, migrează, foarte agresivă, reacţionează negativ
la mirosuri puternice, mătcile – foarte prolifice şi cresc familii puternice, roieşte
intensiv pe parcursul anului.
Fiind importate în America Latină (Brazilia), s-au înmulţit repede şi au pro-
dus hibrizi cu albina locală, ridicând randamentul de miere în aceste ţări.
Albina Sud-Africană (Apis mellifera capensis) are culoare întunecată,
este destul de blândă, lungimea trompei – 5,9 mm. Albinele depun ouă nefe-
cundate, din care, prin partenogeneză, se dezvoltă exemplare feminine, inclusiv
mătci cu valoare deplină. Mecanismul genetic al acestui fenomen biologic, până

552
în prezent, nu este definit. Perioada de dezvoltare a albinelor lucrătoare (până la
imago) este mai scurtă – 18 zile.
Albina din Madagascar (Apis mellifera unicolor) are culoarea corpului
foarte întunecată fără nici o nuanţă gălbuie, este destul de blândă, cu lungimea
trompei de 5,6 mm.
Albina Iemenită (Apis mellifera jemenitica) populează partea sud-vestică
a peninsulei Arabe, zona seacă a Etiopiei, Ciad, Sudan, Kenya. Albina este mă-
runtă, de culoare galbenă, lungimea trompei – 5,45 mm.
Roirea naturală este unica cale de înmulţire a familiilor de albine, instinct
format în procesul de evoluţie la aceste insecte sociale, care permite menţinerea
neîntreruptă a vieţii şi răspândirea speciei.
Unii autori consideră, că roirea este o modificare a însuşirii formelor soci-
ale de albine către migrare, pentru a schimba locul de trai, în căutarea celei mai
abundente surse de hrană.
Alţii, bazându-se pe faptul, că albinele roiului se deosebesc prin dezvolta-
rea mai intensivă a ovarelor, consideră că roirea este o proprietate de a forma
familii noi.
Acesta este un proces obligatoriu pentru fiecare familie de albine şi începe
cu mult înainte de momentul divizării familiei şi ieşirea roiului din familia ma-
ternă, fiind etapa finală a proceselor complicate pregătitoare.
În timpul pregătirii către roire, familia, în prealabil, creşte trântori şi mătci
tinere şi acumulează multe albine.
Primul indice că familia poate să roiască este depunerea ouălor în celulele
de trântori, fiindcă durata dezvoltării lor este mai mare decât a mătcilor şi a
albinelor lucrătoare.
Următorul indice este apariţia pe marginile laterale ale fagurilor cu puiet a
temeliilor de botce - străchinuţelor, însă, aceasta nu înseamnă că familia va roi
numaidecât, ele pot să rămână nefolosite dacă alte condiţii vor fi nefavorabile.
Începutul precis al pregătirii către roire se consideră depunerea ouălor în
străchinuţele de roire (început de botcă) şi aceasta este legat de starea fiziologică
şi componenţa vârstnică a familiei.
Acest proces este dirijat de suita mătcii, compusă din 15-20 de albine agitate,
care, grămădindu-se foarte aproape de ea, o împing către străchinuţele pregătite.
Unele albine excitate urcă pe spinarea mătcii şi acolo fac mişcări tremurătoare.
Matca, nimerind în aşa împrejurare, depune ouă în fiecare străchinuţă care
nimereşte în calea ei. Înconjurată de suita excitată, ea se află timp de trei zile,
prin urmare, apar larve care se deosebesc după vârstă cu 1-3 zile.
Larvele, care se găsesc în botcele de roire, sunt alimentate de albinele-doici

553
cu lăptişor în aşa cantitate, încât ele plutesc pe suprafaţa hranei care ocupă o ju-
mătate din volumul celulei (botcei). Peste cinci zile, larva se îndreaptă cu capul
în sus şi albinele căpăcesc celula.
În botca căpăcită rămâne încă mult lăptişor de matcă care este folosit ca
hrană şi în timpul când larva începe să toarcă gogoaşa, transformându-se în pre-
nimfă (prepupă), apoi în nimfă (pupă). După opt zile în botcă se găseşte matca
deplin formată. Mătcile căpătate din botcele de roire întotdeauna sunt mai măş-
cate decât cele crescute în botcele de salvare, construite pe orice larvă în vârstă
de 1-3 zile, colocată în celula albinei lucrătoare a fagurelui.
Depunerea ouălor de către matcă în timpul pregătirii familiei către roire se
întrerupe. Concomitent cu creşterea mătcilor tinere, începe pregătirea albinelor
tinere pentru roire: familia intră în altă stare fiziologică – în frigurile roitului.
Albinele încetează să hrănească abundent matca cu lăptişor, astfel scade prolifi-
citatea ei, ce aduce la consecinţe cardinale. Se micşorează masa corporală şi, ca
urmare, scade brusc volumul ovarelor, iar a sacilor respiratori ai abdomenului se
măreşte, ce face posibil zborul mătcii împreună cu albinele roiului.
În fiecare zi, tot mai multe albine tinere se eliberează de la lucrul de hrănire
a larvelor, apar multe albine inactive, toate lucrările în cuib, treptat, se reduc.
Familia care are botce de roire în cuib lucrează slab la colectarea nectarului
şi polenului, vitalitatea ei scade brusc. Diminuarea colectării hranei proaspete
duce la suspendarea producerii cerii şi construcţiei fagurilor. În acelaşi timp,
în cuibul familiei se află o mare cantitate de puiet căpăcit, care nu are nevoie
de hrănire şi îngrijire şi din contul căruia se va restabili puterea familiei după
plecarea roiului.
În aşa fel, paralel cu creşterea mătcilor, în familia de albine se acumulează
multe albine tinere inactive din care va fi compusă masa principală a roiului.
Vârsta acestor albine va fi diferită, dar toate sunt fiziologic tinere, unele din ele
încă nu au început să lucreze, însă majoritatea s-au reţinut pe fazele timpurii de
îndeplinire a lucrărilor.
Un rol însemnat în pregătirea către roire îl au şi albinele cercetaşe, care în
acest timp trec la căutarea unui loc nou pentru aşezarea roiului.
Dacă familia este puternică, are multe albine şi puiet căpăcit, ea poate să
elibereze două, uneori şi trei roiuri, primul cu matca bătrână fecundată şi celelal-
te cu matcă nefecundată. Primul roi părăseşte cuibul peste nouă zile după depu-
nerea oului în celulă, când albinele căpăcesc botcele. Reţinerea roiului în stup pe
1-2 zile este posibilă numai în cazul condiţiilor nefavorabile. Înaintea părăsirii
cuibului albinele îşi umple guşile cu miere, pentru a avea o rezervă de energie
după ce destul de repede, aproximativ în 10-15 minute ies din stup, producând

554
un sunet specific de mobilizare. Rezerva de miere din guşă permite albinelor să
trăiască (în stare liniştită) până la două săptămâni. Albinele se adună deseori pe
o creangă de copac, unde se găseşte matca, formând un ghem-globular – ceea
ce se numeşte roi.
Dacă albinele nu găsesc matca, ele se vor întoarce în stupul său. Adunarea
roiului are un sens biologic: albinele numaidecât contactează cu matca şi stabi-
lesc prezenţa ei – fără matcă roiul este sortit pieirii.
Pe suprafaţa roiului albinele cercetaşe dansează, indicând direcţia de zbor
spre locul nou de trai. Pot fi arătate mai multe direcţii de zbor şi alegerea locului
de trai poate fi făcută în timp de câteva ore sau zile, pe parcursul acestui timp
roiul se va găsi pe creanga copacului.
După aşezarea cu traiul în locuinţa nouă, roiul lucrează mult mai intensiv
decât familia obişnuită, fiindcă este compus din albine, fiziologic tinere, cu ener-
gie mai mare de viaţă. Familia maternă se completează repede cu albine tinere
ieşite din puietul căpăcit numeros depus înaintea roirii.
Din câteva mătci care vor ecloziona în curând, prin selecţia naturală va fi
aleasă una din cele mai dezvoltate, potenţial mai prolifică. Aceasta se face prin
fenomenul denumit „cântecul mătcilor”, când prima matcă eclozionată produ-
ce sunete la care răspund celelalte aflate încă în botce.
Ieşirea roiului al doilea nu este binevenit. Prevenirea roirii nu întotdeauna
este posibilă, fapt ce impune cunoaşterea metodelor de colectare şi folosire a
roiurilor. De obicei, matca iese din stup la sfârşitul ieşirii roiului şi zboară numai
după ce a trecut urdinişul. În acest timp ea poate fi prinsă şi introdusă în colivie
şi roiul numaidecât se va întoarce în stup.
Ca regulă, roiul ieşit se instalează pe o creangă de copac de unde se culege
cu ajutorul roiniţei, care se aşează sub el. Cu o lovitură bruscă roiul se scutură
în roiniţă, după ce ea se spânzură în acest loc şi albinele singure se vor aduna
înăuntru. În roiniţă albinele se ţin la răcoare şi întuneric până seara. Introduce-
rea în stupul, pregătit dinainte, se face prin scuturarea albinelor direct deasupra
ramelor cu faguri artificiali sau pe un placaj, aşezat înaintea urdinişului.
Ca să prevenim părăsirea stupului de către albine, introducem în mijlocul cui-
bului un fagure cu larve tinere luat din orice familie sănătoasă. Cuibul se formează
din 1-2 faguri construiţi şi 2-3 rame cu faguri artificiali ca să folosim predispoziţia
roiului la construcţie, la margini se pun câte un fagure cu miere şi păstură. De obi-
cei, la fiecare kilogram de masă vie a roiului se pun patru rame cu faguri.
Asupra pregătirii familiei de albine către roire influenţează mulţi factori,
printre care şi cei ai mediului înconjurător, cum ar fi: starea timpului, prezenţa
sau lipsa culesului etc.

555
 Apicultorul trebuie să folosească metodele contra roirii care depind de el:
ocuparea maximă permanentă a albinelor cu muncă, ca în organismele lor să nu
fie surplus de substanţe hrănitoare nefolosite, iar albinele tinere să fie ocupate
activ în lucrul din interiorul stupului.
În primul caz trebuie să le dăm posibilitatea să lucreze intensiv la culesul
nectarului (transportăm familiile către sursele abundente de nectar). Prezenţa
unui cules bun opreşte instinctul de roire şi chiar suspendează pregătirea către
roire în toate stadiile ei.
Ca măsuri contra roirii, care contribuie la ocuparea cu lucru înăuntrul stu-
pului, pot fi: lărgirea la timp a cuiburilor, introducerea fagurilor artificiali, inten-
sificarea ventilaţiei stupilor.
Lărgirea cuibului poate fi pasivă şi activă. În primul caz, fagurii se introduc
alături cu cei deja ocupaţi şi folosirea lor depinde numai de albine. Se întâmplă
că nu le ocupă şi continuă să se pregătească către roire. În al doilea caz, fagurii
(şi construiţi şi artificiali) se introduc în centrul cuibului şi în alte locuri între cei
cu puiet, atunci albinele sunt nevoite să valorifice fagurii introduşi.
Excretarea cerii pentru construcţia fagurilor şi pentru lărgirea cuibului ocu-
pă albinele tinere cu lucru şi reduce instinctul de roire.
E mai uşor să preîntâmpinăm roirea dacă avem în prisacă albine de rasă
puţin roitoare sau neroitoare cum este Carpatică.
Roirea naturală are un şir de dezavantaje pentru lucrul în prisacă: nu putem
şti când şi ce familie va roi, din ce cauză se urmăreşte atent şi permanent prisaca
cu o pierdere mare de timp; este imposibilă planificarea dezvoltării prisăcii; nu
putem urmări indicii calitativi ai înmulţirii; prin roire se răspândesc un şir de
boli ale albinelor; este dificil de dus evidenţa familiilor care roiesc, lucrul de
selecţie ş. a. Toate aceste dezavantaje dispar dacă în prisacă se produce roirea
artificială.
Roirea artificială. Pentru a evita roirea naturală folosim tehnologiile de în-
mulţire artificială a familiilor de albine şi, în primul rând, de creştere a mătcilor.
Roiurile, create artificial, cel mai timpuriu, pot fi făcute folosind mătcile
de rezervă care au iernat în nuclee şi nu au fost folosite în familiile orfanizate în
timpul iernării.
În condiţiile climaterice ale Republicii Moldova, roirea artificială se efectu-
ează în luna mai, imediat după culesul de la salcâm, când familia are mai mult
de 4 kg de albină şi peste 20 mii de celule cu puiet căpăcit. Roiul se face cu o
matcă fecundată, dar poate fi şi cu matcă nefecundată sau cu o botcă. În primul
caz, în dependenţă de puterea familiilor, luăm 4-5 faguri cu albine şi puiet că-
păcit dintr-o familie (sau câte 2-3 faguri din două familii) şi 2 faguri cu miere

556
şi păstură şi le introducem într-un stup liber. Matca, din primele zile, începe să
depună ouă şi creşterea familiei noi va fi neîntreruptă, roiul destul de repede va
ajunge la valoarea celorlalte familii. Când folosim mătci nefecundate sau botce,
lucrul se face în două etape – dintâi formăm nucleul din 2 rame cu puiet şi 2
cu hrană şi introducem matca. Peste 8-10 zile când matca va începe depunerea
ouălor, adăugăm încă 2-3 faguri cu puiet căpăcit fără albine. Formarea artificială
a roiurilor este de dorit să fie făcută în prezenţa unui cules cât de mic.
Roirea artificială efectuată primăvara previne roirea naturală şi garantează
sporirea numărului de familii în stupină.
Mai târziu (în iunie), când puterea familiei de albine este mare şi prolificita-
tea mătcilor se apropie de nivelul maxim, se practică înmulţirea familiilor prin
divizarea în două sau în jumătate a albinelor de zbor.
În acest caz, familiile noi se formează din puiet, matcă şi albine de toate
vârstele. Pentru împărţirea familiei, alături cu stupul, se pun suporturi sau se bat
ţăruşi la o distanţă egală de 40-50 cm în ambele părţi. Într-o parte se mută stupul
cu albine, în cealaltă parte – stupul gol, care este de dorit să fie vopsit în aceeaşi
culoare. Din stupul cu albine se scot câte una ramele şi se aşează strict egal în
ambii stupi albine, puiet şi hrană. Fagurele pe care se găseşte matca se introduce
în stupul nou, albinele rămase se scutură în cantităţi egale în ambii stupi. Întor-
cându-se la stup, jumătate din albinele zburătoare intră în stupul din dreapta şi
jumătate în cel din stânga.
După 3-4 ore, în stupul orfanizat, albinelor li se dă în colivie o matcă fe-
cundată, care, în ziua următoare, se eliberează, controlând, în prealabil, dacă
albinele nu au construit botce. Dacă găsim botce le nimicim, iar matca o lăsăm
în colivie încă o zi.
În cazul când folosim mătci nefecundate cuibul familiei se împarte în două
părţi neegale. În stupul cu matcă fecundată se introduc mai puţini faguri cu
puiet, dar mai mulţi faguri cu celule libere ca matca să compenseze cantitatea
puietului. În cealaltă familie introducem mai mult puiet de diferită vârstă.
Producerea roiurilor la pachet. Denumirea vine de la modul de transpor-
tare a albinelor la distanţe destul de mari prin poştă într-o ladă specială numită
pachet.
Sensul acestei produceri constă în folosirea albinelor vii, neocupate cu lu-
cru după culesul de la salcâm, pentru vânzare.
Roiurile se pot face pe 6-8 faguri după metodele descrise. În stupii pre-
gătiţi în centru se aranjează fagurii cu puiet, câte un fagure artificial de fiecare
parte, apoi fagurii cu păstură şi miere.
Formarea roiului prin metoda „zborul la matcă” constă în aceea că în

557
familia aleasă se lasă jumătate din faguri cu hrană şi puietul căpăcit, matca şi al-
binele lucrătoare de pe faguri. În alt stup pregătit se instalează jumătatea a doua
de faguri cu hrană şi puietul necăpăcit. În stupul nou se mai scutură albinele de
pe 2-3 rame. Stupul nou se plasează la un alt loc din stupină. Albinele zburătoare
se întorc la locul iniţial la matcă. În stupul nou cu albine tinere se introduce o
matcă nouă sau o botcă.

9. 3. Tehnologia obţinerii produselor apicole

9.3.1. Tehnologia obţinerii, condiţionării, păstrării şi utilizării mierii

Recoltarea mierii. Principalul produs care se obţine de la albine este mie-
rea. Nectarul colectat, prelucrat şi depozitat în celulele fagurilor serveşte ca re-
zervă de hrană pentru albine.
Mierea este o substanţă naturală dulce, produsă de albine din nectarul flo-
rilor sau din sucurile dulci ale plantelor, fructelor, pe care albinele le colectează,
le transportă, le combină cu substanţele lor specifice.
Mierea de albine se clasifică după provenienţă, mod de obţinere şi consistenţă.
După provenienţă: Mierea monofloră provine în cea mai mare parte din
nectarul unei singure specii şi poartă numirea plantei (miere de salcâm, tei, floa-
rea-soarelui, hrişcă etc.).
Mierea polifloră provine din nectarul recoltat de la diferite plante care în-
floresc în aceeaşi perioadă, fără predominanţa uneia din ele: miere de fâneţe, de
pădure, câmpie etc.
Mierea de mană se obţine din sucurile dulci ale altor părţi ale plantelor şi
din excreţiile unor insecte care parazitează şi se alimentează cu seva plantelor.
După modul de obţinere se deosebesc:
- miere în faguri (faguri noi construiţi, fără puiet sau în secţiune);
- miere cu bucăţi de fagure;
- miere extrasă prin centrifugare;
- miere scursă, obţinută prin scurgerea liberă din faguri;
- miere presată, obţinută prin presarea fagurilor;
- miere filtrată, obţinută prin filtrarea mierii şi îndepărtarea impurităţilor.
După consistenţă: fluidă, siropoasă, vâscoasă şi cristalizată.
Producţia de miere a familiilor depinde de o mulţime de factori genetici
şi fenotipici, care se pot sistematiza ca interni: rasa, puterea şi particularităţi-
le indi­viduale ale familiei de albine, starea fiziologică a albinelor, componen-
ţa vârstnică a familiei, calitatea şi vârsta mătcii, ventilaţia stupului, prezenţa
fagurilor goi pentru depozitarea nectarului etc. şi externi: prezenţa resurselor

558
melifere, agrotehnica de cultivare a plantelor melifere, mediul ambiant şi con-
diţiile climaterice, distanţa de la stupină până la sursa meliferă, alegerea vetrei,
amplasarea stupinei şi folosirea stupăritului pastoral.
Este cunoscut faptul că în familiile de albine puternice la culesul abundent
în câmp ca culegătoare participă până la 60-65 % din efectivul total de albine,
iar în cele slabe – circa 15-20%.
Albinele din familiile puternice la culesul principal se implică la colectarea
şi prelucrarea nectarului la vârsta de 4-5 zile, evitând creşterea puietului.
La un cules slab albinele culegătoare depozitează singure nectarul în celule,
iar la un cules abundent în familie se formează un grup de albine care primesc
nectarul, apoi îl prelucrează. Aceste albine tinere au bine dezvoltate glandele
faringiene, care produc o secreţie cu enzime – invertaza. Sub acţiunea acestei
enzime glucidele compuse se descom­pun în glucoză şi fructoză.
În acest context, pentru valorificarea bună a culesului, familia de albine tre­
buie să conţină nu numai culegătoare, dar şi albine de diferite vârste şi în special
tinere, care primesc şi prelucrează nectarul.
Cercetările de mai mulţi ani au demonstrat că lipsa mătcii în familie în
timpul culesului principal duce la scăderea productivităţii de miere cu 40-45%.
Familiile de albine cu mătci tinere prolifice colectează şi depozitează mai multă
miere faţă de cele cu mătci de doi sau trei ani.
Pe parcursul culesului, apicultorul trebuie să asigure familiile cu faguri goi
pentru depozitarea nectarului colectat, în caz contrar, productivitatea familiilor
se micşorează cu cca 40%. Dacă la culesul principal se vor folosi numai ramele
cu faguri artificiali, productivitatea lor scade cu 40-45%.
Asigurarea oportună cu faguri goi stimulează considerabil instinctul co­
lectării şi depozitării nectarului ceea ce duce la majorarea productivităţii de mie-
re cu 10-15%.
Factorul hotărâtor la obţinerea unei productivităţi înalte este utilizarea stupă-
ritului pastoral pe parcursul sezonului activ de la unele surse melifere la altele.
Cu cât sursa de nectar este mai departe de stupină, cu atât albinele consumă
mai mult nectar în zbor şi mai puţin aduc în stup. Stupina trebuie amplasată dacă
este posibil în centrul lanurilor, în caz contrar distanţa nu trebuie să depăşească 2
km. Nu se recomandă amplasarea stupinei mai aproape de 50-100 m de linia cu
tensiune înaltă, unde câmpul electromagnetic irită albinele, ele devin agresive şi
producţia de miere se micşorează cu 30-40%.
La sfârşitul culesului se îndeplinesc următoarele procese tehnologice:
alegerea fagurilor şi ridicarea lor din stup, descăpăcirea fagurilor, extracţia (cen-
trifugarea) mierii, filtrarea, limpezirea, condiţionarea, ambalarea şi păstrarea.

559
 Ridicarea fagurilor. Spre finele culesului se face controlul de sondaj pentru a
aprecia dacă mierea în faguri este matură. Unul din criteriile care indică că mierea
este maturată sunt fagurii căpăciţi sau prezenţa coroanei cu miere căpăcită în partea
superioară a ramei (fig. 209). Se recomandă ca extracţia mierii să se termine cu o
zi-două înaintea încetării culesului de producţie. Dacă culesul s-a sfârşit, fagurii cu
miere se ridică din stup spre seară sau dimineaţa. Ei se ridică pe rând, se înlătură
albinele de pe ei prin scuturare şi periere. Se recomandă ca fagurii ridicaţi din stup să
se transporte la locul de extracţie a mierii într-o ladă specială de 4-6 sau 10 rame.

Figura 209. Fagure nou cu miere căpăcită

Extracţia mierii se efectuează în cort din prelată sau tifon. Fagurii cu mie-
re se descăpăcesc pe masa de descăpăcit sau pe tava. Pentru descăpăcire se fo-
losesc cuţite apicole (simple), cu aburi, electrice şi furculiţe. Înainte de folosire,
cuţitul simplu se ţine în apă fierbinte.
Descăpăcirea se efectuează de sus în jos prin mişcări scurte şi rapide ale cu-
ţitului. După descăpăcire, fagul din ambele părţi se instalează în carcasa mesei
până ce se acumulează numărul de rame ce încap într-un extractor.
Fagurii care se introduc în centrifugă trebuie să fie de acelaşi tip şi greutate.
La folosirea centrifugei tangenţionale fagurii se întorc pentru ca mierea să se
extragă din partea opusă. Pentru extragerea mierii sunt utilizate extractoarele
radiale şi cordiale (tangenţionale), viteza de rotire se măreşte treptat. După ce
s-a extras mierea din faguri ei se întorc în familia din care s-au ridicat.
La finele lucrului, toate vasele şi inventarul este spălat cu apă fierbinte şi cu
o soluţie de 5% de sodă, apoi cu apă curată.
Condiţionarea mierii. După extracţie, mierea se filtrează de impurităţi (că-
păcele de ceară, larve, albine etc.). În acest scop se folosesc site duble cu diferite
dimensiuni ale orificiilor. Limpezirea mierii se face în vase de stocare. Cu ajuto-
rul unei linguri se înlătură impurităţile care s-au ridicat la suprafaţă.

560
 Mierea se ambalează în diferite vase de sticlă, lemn, masă plastică, inox
etc., cu volum de la 30 g până la 100 kg.
Mierea se păstrează în încăperi uscate, fără mirosuri specifice, la tempera-
tură de 8-120C şi o umiditate relativă de 60%. Nu se recomandă ca mierea să fie
depozitată în vase de cupru, zinc, plumb sau aliajele acestora.
În ultimul timp este mult apreciată mierea în faguri noi construiţi şi în sec-
ţiuni. Mierea de calitate superioară are culoare deschisă, nu se cristalizează şi îşi
păstrează integral aroma, gustul şi conţinutul substanţelor biologic active.
Proprietăţile fizice şi chimice ale mierii. Mierea este un aliment deosebit
de plăcut, hrănitor, uşor asimilabil, cu mare valoare biologică şi calorică.
Proprietăţile fizice ale mierii, care pot fi examinate organoleptic, se referă
la: culoare, consistenţă, gust, aromă, higroscopicitate şi densitate.
Culoarea mierii, în mare măsură, depinde de pigmenţii vegetali care-i con-
ţine. Ea poate fi incoloră spre un galben deschis (miere de lucernă, sulfină, sal-
câm), galbenă cu diferite intensificări (facelia, floarea-soarelui), verzuie-brună
(de pădure, castan, mană), roşietică-brună (de hrişcă, salvie).
Culoarea se poate stabili cu ochiul liber, pentru aceasta se ia o eprubetă
incoloră în care se toarnă mierea fluidă lipsită de cristale şi impurităţi, apoi pe
un fon alb se apreciază (fig. 210).

Figura 210. Miere de albine

561
 Mirosul (aroma) şi gustul mierii se apreciază prin mirosire şi gustare.
Aro­ma mierii depinde de conţinutul uleiurilor eterice şi de specia de pe care s-a
re­coltat nectarul. Aroma poate fi bine pronunţată (tei, hrişcă), moderată (salcâm,
zmeură) şi discretă (tutun). Mierea de mană are o aromă mai puţin pronunţată
faţă de mierea florală, uneori mirosul chiar lipseşte.
Mierea poate avea gust dulce plăcut, puţin acrişor, amărui, spirtos. Gustul este
determinat de prezenţa glucidelor, acidului gluconic, prolinii şi a altor substanţe.
Consistenţa mierii poate fi apoasă, fluidă, fluidă-vâscoasă şi cleioasă, iar cea
cristalizată-cristalizată fin, nisipos sau grosier. Mierea fluidă poate fi de la salcâm,
fluidă-vâscoasă de la hrişcă, de mană. Consistenţa mierii, în mare măsură, depinde
de temperatura păstrării, de corelaţia dintre fructoză şi glucoză şi de conţinutul de
apă.
Transparenţa mierii poate fi strălucitoare, opalescentă, tulbure etc.
Cristalizarea mierii, în mare măsură, depinde de cantitatea de glucoză şi
fructoză. Cu cât procentul de glucoză depăşeşte conţinutul fructozei, cu atât mai
rapid se cristalizează.
Ca exemplu, mierea de la salcâmul alb, salvie, castan ş. a. are o perioadă de
cristalizare mai îndelungată, iar de la rapiţă, sparcetă, floarea-soarelui, de mană
se cristalizează foarte repede. În dependenţă de mărimea cristalelor, se deose-
beşte mierea cu cristalele mici şi mari.
Higroscopicitatea este una din proprietăţile mierii de a absorbi vaporii de
apă din mediu.
Densitatea mierii depinde de temperatura şi cantitatea de apă şi este egală,
de regulă, cu 1,40-1,45.
Mierea este un produs caloric, 1 kg de miere alcătuieşte 13,2 kdj sau 1 g -
3,15 kkal.
Capacitatea de conducere a căldurii, preponderent, depinde de conţinu-
tul de apă în miere şi temperatura ei. Cu cât procentul de apă este mai mic cu atât
mierea are un coeficient de conducere a căldurii mai ridicat.
Aciditatea mierii (pH) depinde de componenţa şi concentraţia substanţelor
minerale şi acizilor organici. Aciditatea mierii variază: la tei – 3,2-5,8, la floarea-
soarelui – 3,4-5,7, la hrişcă – 3,6-4,3, la sulfină – 3,3-4,0, la facelia – 3,2-3,6.
Compoziţia chimică a mierii în dependenţă de provenienţă şi modul de
păstrare. În miere au fost depistate aproximativ 300 de elemente şi substanţe,
dintre care 37 de micro- şi macroelemente, 120 de substanţe aromatice, 23 de
aminoacizi, acizi organici, uleiuri eterice, pigmenţi, substanţe inhibitoare, vita-
mine, enzime ş. a.
Mierea conţine 16-20% de apă şi 80-84% de substanţe uscate, din ele 95%

562
sunt glucidele, care au fost identificate mai multe de 42. Componenţa glucidelor
în miere, în mare parte, depinde de provenienţa ei.
Glucoza (C6H12O6) este un monosaharid care se conţine în miere şi alcătu-
ieşte 28-35% din cantitatea totală de zaharuri. Glucoza se cristalizează mult mai
repede ca alte zaharuri.
Mierea naturală conţine, de asemenea, 35-42% de fructoză, 1-5% zaharoză,
6-9% maltoza, 1-3% zaharuri complexe, 1-4% dextrine.
Substanţele proteice din componenţa mierii sunt de origine vegetală (din
plante) şi animală (din saliva care albinele o adaugă în procesul de prelucrare a
nectarului). Mierea conţine 0,04-2,4% substanţe proteice.
În componenţa mierii a fost depistat un şir de enzime, ca: invertaza, catala-
za, amilaza, diastaza, lipaza, reductaza, proteaza, fosfolipaza, fosfotaza etc.
Invertaza catalizează reacţiile de transformare a zaharozei în glucoză şi
fructoză, amilaza – a amidonului în dextrine până la stadiul de maltoză, catalaza
– reacţiile de descompunere a peroxizilor cu eliberare de oxigen.
La ridicarea temperaturii mierii are loc inactivarea ireversibilă a enzimelor.
În componenţa mierii intră acizi organici: acidul malic, lactic, tartic, oxa-
lic, citric; şi într-o cantitate neînsemnată acizi neorganici: acidul fosforic şi
clorhidric.
Conţinând o varietate suficientă de acizi, mierea are o reacţie acidă între 3,26-
4,36, totodată, acizii organici influenţează pozitiv la gustul şi aroma mierii.
În componenţa mierii au fost depistate substanţe minerale micro- şi ma­
croelemente. Din macroelemente au fost identificate potasiu, sodiu, calciu,
magneziu, fosfor etc. Din microelemente se conţin în cantităţi mai mici: alumi-
niu, cupru, mangan, plumb, zinc ş. a. În miere au fost depistate şi alte ele­mente,
ca: siliciu, nichel, bariu, aur, stronţiu ş. a. Conţinutul total al substanţelor mine-
rale variază de la 0,006 până la 3,45%.
Substanţele aromatice ale mierii, care îi imprimă aromă specifică, se pre-
zentă prin aldehide, chitoane, acizi organici şi alcool eteric.
Mierea de albine conţine lipide, trigliceride şi acizi graşi, lipoide, steroli,
fosfolipide. În special, lipidele se găsesc sub formă de acizi graşi, ca: palmitic,
lauric, linoleic, oleic, stearic. În miere a fost depistată o cantitate mică de vita-
mine. Sursa principală de vitamine în miere este polenul şi nectarul. În miere se
conţin vitaminele grupei B (B1, B2, B3, B5, B6), H, C, PP, K, E.
Valoarea nutritivă a mierii este la 1 kg – 13000 Dj energie, 1 g – 3,25 kkal.
În miere au fost stabilite şi substanţele colorante de care depinde culoarea
ei: flavoanele, caroten, clorofil, xantofil.
Mierea naturală nu trebuie să conţină adaosuri, inclusiv aditivi alimentari,

563
corpuri organice sau neorganice străine compoziţiei sale (insecte, larve, impu­
rităţi), reziduuri de substanţe medicamentoase şi elemente toxice peste limitele
valorilor stabilite.
Mierea poate fi falsificată cu sirop de zahăr, sirop de zahăr invertit artifi-
cial – hrănirea albinelor în mod intensiv cu sirop de zahăr, cu sirop de porumb
sau alt hidrolizat enzimatic de amidon, cu glucoză industrială, cu melasă, cu
conservanţi (acidul salicilic, benzoic şi sărurile lor, acidul boric) cu substanţe
îndulcitoare sintetice şi de îngroşare.
Însuşirile terapeutice ale mierii de albine. Mierea este o substanţă nutri-
tivă importantă cu proprietăţi bactericide şi acţiuni terapeutice eficiente în trata-
rea diferitor tulburări şi maladii.
Se utilizează sub formă de aerosol, prin electroforeză şi aplicări locale.
Efectele terapeutice ale mierii depind, în mare măsură, de speciile de plante de
la care a fost colectat nectarul.
Mierea de tei este indicată la tuse, insomnii, bronşite, laringite, traheite,
astm, tuberculoză pulmonară, afecţiunile vezicii biliare, rinichilor, plăgi puru-
lente, arsuri etc.
Mierea de salcâm este recomandată ca calmant al tusei, este antiseptic,
diuretic şi antidiuretic.
Mierea de floarea-soarelui se utilizează în tratamentul aterosclerozei.
Mierea de albine:
- este indicată în tratamentul afecţiunilor aparatului digestiv şi cardiovascular.
- posedă acţiuni antimicrobiene, antiinflamatorii, antialergice, ex­pectorante
şi nutritive.
- este recomandată la neurastenie, manifestată prin nelinişte accen­tuată, du-
reri de cap, ameţeli, transpiraţii abundente.
- este recomandată la tratarea unor maladii infecţioase gripale, febră tifoi-
dală, tuse, convulsii etc., la afecţiuni ale pielii şi ginecologice.
- are un efect favorabil în ameliorarea stării generale a organismului şi este
indicată în pediatrie.
Totodată consumul de miere nu se recomandă bolnavilor cu diabet zaharat,
persoanelor cu hipersensibilitate faţă de miere.
Mierea de albine se recomanda, în special, în hrana copiilor, oamenilor în
vârsta, sportivilor de performantă.
Mierea de albine este folosită şi în industria cosmetică pentru fabricarea
multor produse printre care sunt:
Floramin demachiant este un preparat care are în compoziţia sa miere de
albine, ceară şi alte ingrediente folosite în industria cosmetică.

564
 Floramin cremă de faţă cu miere de albine are în compoziţie, ca elemente
active de bază, mierea şi ceara naturală de albine ş. a. Are ca principala acţiune
hrănirea şi redarea prospeţimii tenului, fiind indicată pentru întreţinerea şi în-
grijirea oricărui tip de ten. Produsul are o acţiune regeneratoare asupra pielii,
împiedicând formarea ridurilor.
Gel pentru mâini cu miere de albine – elementul activ de bază este mie-
rea de calitate superioară care asigură, datorită proprietăţilor sale complexe, o
acţiune tonică, hidratantă a produsului.
Mierea în bucătărie. În multe ţări, mierea este inclusă în diferite bucate:
pârjoale, pui cu miere, raţă cu miere, sos de miere pentru friptură etc.
Mierea este folosită din timpuri străvechi în prepararea multor produse de
patiserie turte dulci, checuri, prăjituri şi fursecuri, baghete de miere, batoane cu
miere şi stafide, biscuiţi cu nuci cu miere, torturi şi rulade cu miere. Mierea este
utilizată în diferite reţete la producerea bomboanelor şi caramelelor.
Mierea este utilizată la prepararea hidromelului şi a altor băuturi din miere.
Berea din miere este considerată a fi cea mai bună bere. Sunt cunoscute diferite
reţete de băuturi cu miere ca hidromelul, vin de coacăză, vin de miere, lichioruri
cu miere, nectar de fructe şi sucuri de fructe cu miere, siropuri de fructe cu mie-
re, limonade de fructe etc.
În ultimii ani, s-a elaborat o tehnologie nouă de obţinere a oţetului din mere
şi miere de albine, care prezintă o deosebită eficienţă în menţinerea echilibrului
între alcalinitatea şi aciditatea sângelui, completează necesarul de săruri minera-
le, vitamine şi enzime, combate şi previne unele stări patologice.
Oţetul este obţinut din miere de albine şi mere, prin fermentaţie naturală.
Produsul este un lichid limpede, cu gust plăcut, acru, caracteristic.

9. 3. 2. Tehnologia obţinerii, prelucrării, păstrării şi utilizarea cerii

Obţinerea şi prelucrarea cerii. Ceara este un produs natural, secretat de glan-
dele ceriere de pe ultimele 4 sternite ale abdomenului albinelor lucrătoare în vârstă
de 13-20 de zile. În momentul secreţiei, ceara este lichidă şi la contactul cu aerul se
solidifică sub formă de solzi­şori (1 g de ceară conţine 1250 de solzişori). Ceara con-
stituie materialul de construcţie a fagurilor din cuibul familiei de albine.
La secreţia cerii influenţează anotimpul, temperatura, intensitatea culesului,
creşterea puietului şi puterea familiei de albine. Temperatura optimă de secreţie
a cerii este de 33-360C.
Culesul abundent stimulează secreţia cerii pentru clădirea fagurilor artifici-
ali şi căpăcirea celulelor.
S-a constatat, că pentru producerea 1 kg de ceară albinele consumă circa

565
4-6 kg miere. Dacă sursele de nectar şi polen se epuizează, secreţia de ceară se
reduce treptat. În perioada sezonului activ, când nu este cules, albinele nu secre-
tă ceară şi nu clădesc faguri.
Greutatea unui solzişor de ceară secretat de albine variază între 0,25-0,8
mg. O albină poate produce în cursul vieţii până la 50 mg de ceară, iar 1 kg de
albine – 0,5 kg de ceară.
După provenienţă, ceara se împarte în trei categorii: de origine minerală,
vegetală şi animală (Mărghitaş L. A., 2005).
În categoria de ceară de origine minerală se pot întâlni:
- Ceară de pământ (se obţine prin distilarea unor petroluri);
- Ceară montană (se extrage din anumiţi cărbuni);
- Crezina (din reziduurile de petrol);
- Parafina (prin prelucrarea ţiţeiurilor parafinoase);
- Stearina (prin hidroliza seului sau a grăsimii din oasele rumegătoarelor);
- Colofoniul sau sacâzul (prin distilarea terebentinei din răşinile de co­nifere);
- Ceara de parchet (un amestec de parafină, cerezină, ceară sintetică, ceară
vegetală şi ceară roşie).
Punctul de topire la ceara de origine minerală variază între 45-1350C, den-
sitatea – 0,87-0,97.
Ceara de origine vegetală este secretată de ţesuturile unor specii de plante
de la care se recoltează fie direct prin procedee mecanice sau cu ajutorul unor
metode specifice de extracţie. Substanţele grase asemănătoare cu ceara se gă-
sesc în seminţe, fructe sau pe învelişul frunzelor.
Punctul de topire la ceara de origine vegetală variază între 30-490C şi den-
sitatea atinge 1,005 (ceara de Mirtă).
În categoria de ceară de origine animală se pot întâlni:
- Lanolina (se extrage din usucul secretat de pielea oilor – din lâna brută);
- Cetaceum (se extrage din capul şi slănina unei specii de balenă Physter-
macrocephalus);
- Ceara ghedda (se obţine de la speciile de albine Apis dorsata F., Apis
florea F., Apis cerana), care are unele deosebiri de ceara tradiţională de albine;
- Ceara de albine (secretată de glandele ceriere ale albinelor lucrătoare
Apis mellifera L.).
După modul de extracţie ceara de albine se clasifică în: ceară de stupină;
ceară de presă; ceară extractivă.
Ceara brută – cantitatea totală de ceară produsă de albine pe parcursul
sezonului activ.
Boştină – reziduurile de la prelucrarea cerii brute prin topire.

566
 Ceara de stupină se obţine prin prelucrarea directă a fagurilor de reformă,
a ramelor clăditoare, căpăcelelor şi cerii, rezultate de la curăţarea stupilor. Ceara,
produsă în stupină, poate proveni din rumeguşul de ceară de pe fundul stupilor,
curăţarea ramelor, pereţilor stupilor, diafragmelor, podişoarelor în timpul con-
trolului, fâşiile de faguri construite de albine în spaţiile goale ale stupului etc.
Extragerea cerii se face prin utilizarea topitorului solar, cu aburi şi a diferi-
tor tipuri de prese.
Ceară de presă se obţine din materia primă – boştină sau faguri rebutaţi
sub presiuni mari la prese industriale, ea conţine şi unele substanţe străine, ca
grăsimi de larve, păstură, materii răşinoase etc.
Ceara extractivă se obţine prin extragere cu ajutorul unor solvenţi (ben-
zină, benzen, sulfură de carbon) din boştina rezultată de la presele industriale şi
din alte reziduuri ce conţin ceară. Această ceară este moale, are o culoare închisă
şi miros neplăcut, de aceea se foloseşte în scopuri industriale.
Cantitatea şi calitatea cerii obţinute în stupină depinde de mai mulţi factori,
ca: sortarea, păstrarea şi extracţia din materia primă, metoda şi durata topirii,
calitatea apei şi vaselor utilizate, condiţionarea şi păstrarea ei.
Obţinerea cerii include următoarele procese tehnologice: mărunţirea şi
spălarea fagurilor în mai multe ape pentru dizolvarea resturilor de miere, păstu-
ră, excremente şi alte impurităţi.
La prelucrarea cerii se utilizează vase din lemn, aluminiu, emailate, oţel
inoxidabil (inox). Dacă ceară vine în contact cu aşa metale ca fierul, cuprul,
zincul se alterează.
Pentru extracţia cerii se pot folosi mai multe metode sau procedee:
Extragerea cerii cu ajutorul topitorului solar. Sub acţiunea energiei so-
lare se obţine ceară de cea mai bună calitate. Topitorul se recomandă să fie pro-
tejat de vânt şi umbră, într-o zi se poate topi până la 4 kg de ceară.
Extragerea cerii cu ajutorul topitorului cu aburi. După fărâmiţarea şi
înmuierea în apă caldă (40-500C), amestecarea de 2-3 ori pe zi şi spălarea în mai
multe ape fagurii rebutaţi se introduc în topitorul cu aburi. O şarjă de 4-5 faguri
se poate topi în 1,5 ore.
Extragerea cerii prin fierbere şi strecurare. Fagurii rebutaţi se fierb în
apă, după ce masa fierbinte se strecoară prin capron, tifon sau printr-o sită deasă.
După răcirea şi solidificarea cerii, se înlătură impurităţile din partea de jos cu
ajutorul dălţii apicole.
Extragerea cerii prin fierbere şi presare. Fagurii mărunţiţi şi spălaţi se
topesc într-un vas din inox sau emailat. Masa fierbinte se toarnă într-un sac de in
sau cânepă şi se presează cu ajutorul unui cleşte sau prin utilizarea presei apicole
(Bura M., Pătruică S., 2004).

567
 Condiţionarea cerii constă in curăţarea ei de impurităţi hidrofile prin topirea
repetată. Ceara se topeşte repetat în apă de ploaie la o temperatură de 900 C şi după o
răcire lentă impurităţile fine se specifică din masa de ceară şi se concentrează în par-
tea inferioară a blocului de ceară. După solidificare se înlătură stratul cu impurităţi.
Dacă este necesară îndepărtarea parţială sau totală a pigmenţilor din ceară,
se pot folosi diferite procedee fizice (albire prin expunere la lumina solară sau cu
ajutorul unor substanţe absorbante) ori chimice (acid sulfuric, perhidrol, borax,
bioxid de sulf etc.).
Proprietăţile fizice şi chimice ale cerii. Ceara face parte din clasa lipide,
grupa lipide simple şi prezintă esterii unor alcooli monovalenţi superiori cu for-
mula generală CH3(CH2)nCH2OH, cu acizi graşi superiori saturaţi monocarbo-
xilici - CH3(CH2)nCOOH. Structura acestor esteri corespunde formulei generale
R-CO-O-R1, în care R şi R1 sunt două resturi de hidrocarburi diferite de tipul
CH3(CH2)n-. Structura chimică a cerii este asemănătoare cu cea a grăsimilor
(Popescu N., Meica S., 1997).
Examenul organoleptic al cerii. Ceara produsă este solidă, cu o structură
uniformă şi fără impurităţi. În structura sa, ceara prezintă aspect cristalin, are o
plasticitate specifică.
Examenul organoleptic al cerii include aprecierea culorii, gustului, aromei,
structurii şi consistenţei.
Culoarea cerii se apreciază vizual prin examinarea blocurilor, inclusiv a
secţiunilor, la lumina zilei. Culoarea reprezintă o caracteristică principală în cla-
sificarea calitativă a cerii şi depinde de materia primă, de vârsta fagurilor, tehno-
logia de extracţie şi prelucrare, condiţionare şi de conţinutul de impurităţi. Ceara
de albine posedă o întreagă gamă de culori, care poate fi: albă, albă-gălbuie,
galbenă-deschisă, galbenă, galbenă-verzuie, galbenă-brună, galbenă-portocalie,
portocalie, verzuie, cenuşie, brună-deschisă, brună-închisă. Culoarea cerii în
secţiuni poate fi omogenă în toată masa sau neomogenă în straturi. Expusă la lu-
mina soarelui un timp mai îndelungat ceara se albeşte, dar dacă conţine coloranţi
străini, culoarea se menţine.
Gustul cerii se apreciază prin mestecarea unei bucăţi de ceară. Ceara natu-
rală are un gust aromat sau fără gust şi nu se lipeşte de dinţi, iar cea cu adaosuri
are un gust rânced, aspru şi se lipeşte de dinţi dacă conţine seu sau răşini.
Aroma cerii se apreciază la temperatura camerei, prin mirosirea unei bu-
căţi sau secţiuni, porţiuni de ceară frământată anterior. Ceara pură are aroma
specifică asemănătoare cu aroma florilor din care a fost adunat nectarul. Ceara
cu diferite adaosuri are miros străin. Ceara provenită din faguri vechi are aroma
slab pronunţată şi uneori cu nuanţă particulară.

568
 Structura se apreciază după aspectul la locul tăierii şi mărimea granulaţiei.
Ceara naturală, în structură este mată, fără luciu. Tăietura netedă este specifică
amestecului cu parafină sau cazeină, iar suprafaţa cuţitului lucioasă indică pre-
zenţa răşinii. Ceara de culoare deschisă în secţiune are o granulaţie fină, iar la
cea de culoare închisă granulaţia este mai mare.
Consistenţa se apreciază după aspectul cerii frământate între degete, trase
în fire şi presată în foi subţiri. Ceara naturală se frământă uşor, devenind plastică,
uşor lipicioasă, fără să murdărească degetele. Ceara trasă în fir nu se alungeşte,
ci se rupe scurt. Ceara care prin frământare devine foarte lipicioasă, alunecoasă,
transparentă şi se întinde ca o panglică, conţine parafină. La adaosul de cerezină,
ceara este albicioasă ca porţelanul, neuniformă, sfărâmicioasă, plastică şi nelipi-
cioasă. Ceara amestecată cu răşină este lipicioasă şi poate fi trasă cu uşurinţă în
fire, iar cea amestecată cu seu este lipicioasă, intransparentă şi unsuroasă.
Punctul de topire a cerii extrase din faguri prin topire este de 64-660C, iar
ceara extrasă din boştină cu ajutorul solvenţilor organici – între 62-640C.
Coeficientul de duritate la temperatura de 200C variază în dependenţă de
provenienţă şi modul de extracţie a cerii.
Compoziţia chimică a cerii. În componenţa cerii intră diferite substanţe.
Ceara naturală de albine este insolubilă în apă sau alcool rece, solubilă în alcool
cald, eter, benzol, benzină, sulfură de carbon, tetraclorură de carbon, cloroform,
dioxan, izopropil, tetralină, terebentină, acetonă şi uleiuri eterice.
În componenţa cerii intră aşa elemente ca: carbonul – 80%, hidrogenul –
13% şi oxigenul – 7%, substanţele răşinoase şi esteruri – 70%, acizi graşi vola-
tili – 13-15% şi apă – 2,5%.
Proprietăţile fizico-chimice ale cerii de albine trebuie să corespundă cerin-
ţelor calităţii. Densitatea relativă la 200C a cerii este de 0,930-0,970, indicele de
duritate variază între 25-48 grade, indicele de refracţie – 1,4430-1,4571 n20 D,
indicele de aciditate – 17,0-21,40 mg KOH/g, indicele de saponificare – 84,0-
102,0 mg KOH/g, indicele de esteri – 68,0-83,0 mg KOH/g, materii volatile la
1050 C – 1% max., indicele de raport – 3,50-4,50 şi indicele Buchner – 2,5-4,10
mg KOH/g. Calitatea cerii este în raport direct cu duritatea, elasticitatea şi punc-
tul de topire.
Defectele cerii. Ceara este lipsită de substanţe azotoase, glucidice şi conţi-
ne un procent redus de apă (2,5), nu este un mediu bun pentru dezvoltarea florei
microbiene, ceea ce permite păstrarea şi conservarea ei pe o perioadă lungă, fără
schimbarea calităţilor fizico-chimice. Totodată, în anumite condiţii pot apărea
unele modi­ficări nedorite.
Defecte de culoare. Ceara este de culoare albă la momentul secretării şi

569
construcţiei fagurilor, pe măsura depozitării mierii şi polenului în celule, creşte-
rii multor generaţii de puiet, culoarea devine galbenă, apoi se întunecă până la
brună-negricioasă. De aceea se recomandă să fie reformaţi anual până la 50%
din fagurii stupului. În afară de aceasta, fagurii reformaţi la prelucrare trebuie
ţinuţi în apă, apoi spălaţi repetat.
Defecte de consistenţă apar atunci când odată cu fagurii, se recoltează şi
se topeşte propolisul. Ceara, provenită din faguri vechi sau prin extracţie din
boştină, are o consistenţă mai moale.
Emulsionarea şi saponificarea apar când, în apa de topire sunt săruri, în
special a celor de calciu, ce produce emulsionarea cerii. Acizii organici eliberaţi
prin hidroliză, împreună cu acizii liberi aflaţi în ceară, se combină cu metalele
(Ca şi Mg) din apa dură şi săpunuri. Ceara emulsionată îşi pierde proprietăţile
sale, conţine o cantitate mare de apă, îşi schimbă culoarea şi structura, are un
aspect spongios şi o consistenţă friabilă.
Prezenţa impurităţilor. În timpul extracţiei în ceară pot pătrunde diferite
impurităţi, care se înlătură prin filtrare.
Falsificarea cerii de albine. Falsificarea cerii de albine se face prin adău-
garea parafinei, cerezinei, stearinei, colofoniului, diferitor răşini, seului sau altor
substanţe grase (tabelul 109).
Tabelul 109
Caracteristicile fizico-chimice ale cerii de albine şi ale agenţilor de
falsificare a ei
(după Popescu N., Meica S., 1997)
Punct de Indicele de Indicele de Indicele de
Indicele de
Substanţa topire aciditate mg saponificare esteri mg
raport
0
C KOH/g mg KOH/g KOH/g
Ceara de albine 64-66 17,5-21,4 87,0-102,0 70,0-83,0 3,5-4,4
Ceara de boştină 62,0-65,0 17,0-20,0 84,0-94,0 68,0-78,0 3,5-4,5
Seu 40-50 Sub 2 192-200 190-198 Peste 100
Stearină 56-70 200-210 200-210 0 0
Colofoniu Peste 70 150-180 165-197 15-17 Sub 1
Parafina C-ca 56 Sub 7 Sub 7 0 0
Cerezina 70-80 Sub 7 Sub 7 0 0

Falsificarea cu parafină – ceara obţinută are o duritate mai scăzută, prin

570
frământarea între degete devine moale, albicioasă, se întinde ca o panglică, lă-
sând pe degete senzaţia de grăsime şi miros de petrol.
Falsificarea cu cerezină ridică punctul de topire a cerii până la 70-800C,
are un miros slab de petrol, prin frământare devine albicioasă ca porţelanul,
neuniformă şi sfărâmicioasă.
Falsificarea cu stearină – ceara obţinută are un miros specific de grăsime
râncedă şi o structură amorfă.
Falsificarea cu colofoniu – ceara obţinută are o consistenţă tare, o structu-
ră sticloasă, frământată între degete devine albicioasă, neuniformă, se lipeşte de
dinţi, are miros de răşină.
Ceara falsificată cu seu are un gust aspru, rânced, se lipeşte de dinţi, prin
frământare între degete devine albicioasă, unsuroasă şi intransparentă în foi sub-
ţiri. Arderea acestei ceri emană mult fum şi miros neplăcut.
Ceara produsă se ambalează în lăzi de lemn căptuşite cu hârtie sau în alte
tipuri de ambalaj care asigură păstrarea calităţii produsului.
Ceara se păstrează în încăperi curate, uscate şi bine ventilate, aşezată pe
rafturi, în lăzi sau pe pardoseală.
Întrebuinţarea cerii de albine. Din timpurile cele mai străvechi, ceara de
albine se folosea pentru pregătirea lumânărilor, care erau apreciate după flacăra
strălucitoare, fără fum şi mirosul plăcut.
Cu dezvoltarea industriei utilizarea cerii s-a majorat. Ceara a început să fie
întrebuinţată în pictură şi gravură, în prelucrarea pielii, lemnului, pentru lustru-
irea şi întreţinerea mobilei, în radiotehnică, în industriile textile, poligrafie etc.
Din ceară se fac busturi, statui, figuri, mulaje. Sunt renumite muzee de figuri din
ceară din Paris, Londra, Amsterdam.
Partea considerabilă a cerii obţinute (70-80%) se utilizează la pregătirea
fagurilor artificiali (fig. 211), care revin la stupine pentru schimbarea fagurilor
vechi şi construcţia celor noi.
Totodată, ceara se foloseşte în industria lacurilor şi a vopselelor, în industria
farmaceutică, cosmetică, alimentară, chimică, optică, a sticlei, galvanoplastică,
poligrafie, industria hârtiei şi în agricultură la prepararea unor pomezi necesare
la altoirea pomilor etc.
Ceara intră în compoziţia unor balsamuri, unguente, pomezi, creme, alifii,
emulsii, depilatoare, supozitoare, măşti cosmetice, rujuri, rimeluri, leucoplaste,
parfumuri, mulaje dentare şi se utilizează la lustruirea drajeurilor medicamen-
toase.

571
 Figura 211. Faguri artificiali din ceară

Sunt cunoscute o mulţime de produse, formule cosmetice şi farmaceutice care

folosesc în compoziţia lor ceara de albine. Piaţa mondială a cerii de albine indică
o sporire constantă a acestor întrebuinţări şi o creştere nu mai puţin importantă a
preţului său, ceea ce oferă o imagine reală a valorii practice a cerii de albine.

9. 3. 3. Tehnologia obţinerii, prelucrării, păstrării şi utilizării

polenului şi păsturii
Obţinerea polenului. Sursele principale de polen sunt plantele, care pot fi
repartizate în două grupe. Majoritatea plantelor din prima grupă se polenizează
cu ajutorul vântului, dar sunt frecventate de albine pentru colectarea polenului.
Din această grupă fac parte: nucul, mesteacănul, stejarul, cornul, porumbul,
loboda, ştiriţa, plopul, alunul ş. a.
Multe plante anemofile (care se polenizează cu ajutorul vântului) înfloresc
primăvara timpuriu, când albinele au necesitate de polen proaspăt, astfel dacă
permit condiţiile climaterice, sunt frecventate de albine.
În grupa a doua sunt incluse plantele cu flori colorate, care se polenizează
prin intermediul insectelor. O sursă bogată de polen constituie salcia, arţarul,
păpădia, rapiţa, pomii fructiferi (caisul, piersicul, mărul, părul, vişinul, cireşul),
floarea-soarelui, leguminoasele (castraveţii, pepenii verzi şi galbeni, bostanul,
dovleacul).
Albinele colectează polenul de asemenea de pe flori, din fâneţe, sparcetă,
sulfină ş. a. Când albinele duc lipsă de polen ele îl colectează de la cereale, gra­
minee şi alte plante.
Albinele sunt ocupate la colectarea polenului în anumite perioade ale pri-
măverii şi verii în diferită măsură. Cea mai mare cantitate de polen revine în

572
perioada de primăvară, când în familii este mult puiet şi albinele tinere au nece-
sitate sporită de hrană proteică.
Polenul se găseşte pe anterele staminelor, sub formă de pulbere ori praf,
grăuncioare de diferite forme, mărime şi culoare, care diferă de la o specie la
alta şi reprezintă celula masculă a florii.
Mărimea grăunciorului de polen variază între 10 şi 50 de microni, cu limite
maxime până la 200 de microni la polenul de la curcubitacee (Lazăr Şt., Vornicu
O.C., 2007).
Granula de polen are forme morfologice caracteristice fiecărei plante: ro-
tunzi, cu excrescenţe, diferite ornamentaţii etc.
Albinele colectează polenul cu ajutorul organelor bucale, picioarelor şi pe-
rişorilor de pe corpul lor. Rolul principal îl au picioarele care posedă o serie de
dispozitive adaptate, ce permit curăţarea întregii suprafeţe a corpului de polenul
cu care se acoperă în timpul culesului, participând şi la confecţionarea ghemo-
toacelor de polen pe care le aduce în stup.
La curăţarea polenului de pe cap şi organele bucale albinele se folosesc de
picioarele anterioare, iar de pe torace şi abdomen – de cele mijlocii. În timpul
perierii, albina umezeşte fiecare cantitate de polen cu salivă sau nectar. Polenul
prelucrat cu membrele posterioare şi cu ajutorul periilor tarsali îl trece în co-
şuleţe, formând ghemotoace. Aceste ghemotoace albinele le aduc în stup şi le
depozitează în celulele din împrejurul puietului.
Greutatea a două ghemotoace de polen variază între 8 şi 20 mg (fig. 212).
Pentru a aduce în stup 1 kg de polen, o albină culegătoare trebuie să efectueze
între 50  000 şi 100  000 de zboruri, iar timpul necesar pentru culegerea unei
încărcături de polen este de 12-16 minute de zbor în condiţii favorabile de cules
şi de 20-30 minute în condiţii mai puţin favorabile. Durata de zbor depinde de
abundenţa polenului la florile vizitate de albine.
Ghemotoacele de polen transportate de albinele lucrătoare pot fi colectate
de către apicultor prin utilizarea diferitor tipuri de colectoare.
Cel mai comod este colectorul care se atârnă pe peretele frontal la nivelul
urdinişului de jos sau sus, cu 3-5 zile înainte de a începe colectarea polenului,
ca albinele să se adapteze.
Ghemotoacele din sertarul colectorului se scot zilnic la finele zilei şi se pun
în pachete de hârtie, în săculeţe de ţesătură, polietilenă, cu capacitate de până
la 5 kg, de asemenea se pot utiliza lăzi de lemn sau vase emailate, care se ţin
deschise. După colectare polenul se condiţionează prin reducerea umidităţii şi se
conservează. Perioada păstrării polenului colectat de albine până la conservare
nu trebuie să depăşească 2 zile.

573
 La prelucrarea cu pesticide şi insecticide a culturilor agricole, amplasate
în raza de 5 km de la stupină, polenul se colectează după 20 de zile de la finele
prelucrării lotului.

Figura 212. Ghemotoace de polen

Nu se recomandă de colectat polenul în localităţile nefavorabile la bolile

contagioase ale animalelor agricole, albinelor şi la stupinele unde se folosesc
medicamente pentru combaterea maladiilor albinelor.
De asemenea, nu se recomandă de colectat polenul în perioada când înflo-
resc plantele toxice (otrăvitoare) (piciorul cocoşului, strigoaia albă, stirigoaia
neagră ş. a.).
Polenul, care a nimerit în ploaie sau s-a umezit, nu este raţional de uscat
sau conservat. După caracterele organoleptice şi fiziologice, polenul trebuie să
corespundă condiţiilor tehnice (CT – 255 – 010 – 190 – 91).
Polenul colectat, în dependenţă de compoziţia botanică, poate fi monoflor
(de la o singură specie de plante) şi poliflor (de la mai multe specii). După com-
ponenţa polenului din ghemotoace se poate aprecia de la care plante a fost colec-
tat. De la unele specii de plante albinele intensiv colectează polenul dimineaţa,
de la altele dimpotrivă – în a doua jumătate a zilei.
Frecventând un număr egal de plante, albinele aduc o cantitate diferită de
polen pe parcursul unei ore.
Factorii care influenţează la colectarea polenului: specia de plante ca
sursă de polen, condiţiile climaterice, puterea familiilor de albine, calitatea măt-
cii şi cantitatea de puiet, tipul de colector.

574
 Flora existentă – numărul plantelor care oferă albinelor numai polen este
limitat (porumbul, alunul, nucul, mesteacănul, plopul). Există o mulţime de
plante nectaro-polenifere de la care albinele colectează atât nectar, cât şi polen.
Totodată este foarte importantă prezenţa plantelor de ambele feluri (polenifere
şi nectaro-polenifere) în raza utilă de zbor.
Temperatura influenţează activităţile albinelor legate de cules. La tempe­
ratura mai joasă de 100C plantele nu elimină nectar, dar şi albinele nu ies din stup.
În perioada cu temperaturi excesive albinele mai activ lucrează dimineaţa.
Luminozitatea mediului ambiant – în zilele însorite şi liniştite albinele
mai activ lucrează la colectarea polenului şi nectarului.
Prezenţa puietului necăpăcit în familie stimulează albinele culegătoare la co-
lectarea polenului. Familiile orfane şi fără puiet colectează cantităţi mici de polen.
Calitatea mătcii – familia de albine cu o matcă tânără şi prolifică, care are
mult puiet necăpăcit colectează o cantitate de polen mai mare şi este un indicator
pentru cele care participă la polenizarea culturilor agricole.
Componenţa chimică sau valoarea nutritivă a polenului serveşte ca
atractant pentru albine. Valoarea biologică şi nutritivă a polenului depinde de
componenţa şi conţinutul proteinelor, aminoacizilor, micro- şi macroelemente-
lor de capacitatea lor de a satisface cerinţele organismului albinelor.
Prezenţa rezervelor de hrană în stup – familiile de albine mai slab se
dezvoltă şi intensitatea creşterii puietului scade când cantitatea de miere şi polen
este limitată.
Aşadar, familia de albine mobilizează pe parcursul zilei un număr diferit de
albine în dependenţă de prezenţa polenului şi nectarului în regiunea dată. Nea-
junsul polenului în natură familia de albine îl compensează prin intensificarea
colectării lui, astfel asigurând creşterea normală a puietului. Deoarece cea mai
mare cantitate de polen albinele o aduc în stup în prima jumătate a zilei (de la
13,9 până la 125,2 g într-o oră), se recomandă ca colectoarele să se pună în func-
ţiune în orele de dimineaţă. În a doua perioadă a zilei este necesar de a ridica
placa activă, ca albinele să aibă acces liber pentru colectarea nectarului.
Proprietăţile fizice şi chimice ale polenului. Grăuncioarele de polen din
componenţa ghemotoacelor au diferite forme (sferoidale, ovale, turtite), supra-
faţa lor poate fi netedă, ondulată sau colţuroasă în funcţie de genul şi specia de
la care provin.
După indicii organoleptici ghemotoacele de polen diferă de la o specie la alta.
Culoarea polenului poate varia de la albă-gălbuie până la neagră în depen-
denţă de specia plantei. Consistenţa ghemotocului de polen trebuie să fie dură,
greu friabilă, cu miros specific floral şi gust caracteristic.

575
 Calitatea şi valoarea ghemotoacelor de polen depind de compoziţia chimi-
că, care, la rândul său, depinde de specia de plante, zonele de colectare, particu-
larităţile prelucrării de către albine, durata şi condiţiile de păstrare.
În componenţa polenului au fost depistate proteine, lipide, globuline, en-
zime (în total 42), peptone, aproximativ 32 de aminoacizi, acizi organici, pig-
menţi, caratinoizi şi flavone.
Glucidele – în număr de 28, dintre care zaharuri de reducţie şi zaharuri
nereducătoare. Dintre acestea au fost depistate: glucoza, fructoza, zaharoza, ri-
boza, dezoxiriboza, lactoza, rafinoza etc.
Lipidele din polen reprezintă esterii acizilor oleic, linolic, linoleic, palmitic,
stearic şi arahidonic.
Polenul este mult apreciat prin componenţa vitaminelor care au rolul de bi-
ocatalizatori în procesul metabolic. Dintre vitamine au fost identificate tiamina
(B1), riboflavina (B2), acidul nicotinic (PP), acidul pantotenic (B5), piridoxina
(B6), biotina, acidul folic, acidul ascorbic (C), calciferolul şi tocoferolul.
Din enzimele polenului fac parte amilaza, proteaza, invertaza, lipaza, fos-
fataza, catalaza şi lactaza.
Substanţele minerale (micro- şi macroelementele), care au fost identifica-
te în componenţa polenului, sunt: potasiul, fosforul, calciul, magneziul, sodiul,
clorul, iodul, fierul, cobaltul, borul etc. (în total 36).
În componenţa polenului au fost depistaţi aşa acizi organici ca: citric, malic,
malonic, tartric, aconitic, succinic, adipic, fumaric etc. În total, în componenţa pole­
nului au fost determinate circa 250 de substanţe şi elemente (Чудаков В.Г., 1979).
Rezultatele cercetărilor au demonstrat, că polenul colectat manual conţine
apă iniţială 2,0-22,8% şi apă higroscopică 6,5-12,8%, lipide 1,7-4,6% (Eremia
N., 2009).
În procesul colectării şi prelucrării polenului se schimbă, într-o oarecare
măsură, compoziţia chimică. Aceasta se explică prin faptul că albinele, în mo-
mentul formării ghemotocului, adaugă în polen secreţia glandelor salivare, de
asemenea sub influenţa bacteriilor lactice în procesul biochimic de tip fermenta-
tiv şi transformării polenului în păstură.
În ghemotoacele de polen au fost depistate 8,4-19,3% de apă iniţială, 8,2-
12,8% de apă higroscopică, 3,3-7,8% de lipide 1,5-7,2% de celuloză, 1,7-3,7%
de cenuşă, 0,19-0,74% de calciu şi 0,28-0,56% de fosfor. Activitatea enzimelor
transaminaze în ghemotoacele de polen a alcătuit 1,54-47,87 E/g (AST) şi 1,63-
60,80 E/g (ALT), în păstură, corespunzător, 19,53-34,41 E/g (AST) şi 25,10-
51,18 E/g a substanţei brute (ALT). În comparaţie cu polenul colectat manual, în
ghemotoace şi păstură este mult mai puţin caroten (18,43-108,61 mg/kg).

576
 Aşadar, în polenul unor specii de plante (arţarul, sparceta, salcia etc.) se
conţine o cantitate majoră de proteine, şi relativ mai puţin caroten, polenul altor
specii este mai bogat în lipide ş.a.m.d. Albinele lucrătoare colectând polenul de
pe diferite specii de plante polenifere, îndestulează familia cu toate substanţele
necesare pentru alimen­tarea normală a puietului, asigurând creşterea şi dezvol-
tarea familiei de albine.
Valoarea nutritivă a polenului este determinată, de asemenea, de un număr
major de aminoacizi esenţiali şi neesenţiali.
Rezultatele cercetărilor au demonstrat, că polenul colectat de la po­mii fruc-
tiferi conţine, în medie, 12582,4-15108,1 mg/% de aminoacizi. S-au constatat
deosebiri în conţinutul unor aminoacizi din polenul colectat de pe diferite plan-
te. Din 6 specii de pomi fructiferi (cais, vişin, cireş, prun, măr, păr), care se cul-
tivă pe suprafeţe mari în Republica Moldova, cel mai bogat în aminoacizi este
polenul prunului şi cireşului.
În procesul colectării şi conservării polenului, conţinutul aminoacizilor se
reduce (Еремия Н.Г., Еремия Н.М., 1988). În polenul colectat manual canti-
tatea totală de aminoacizi a constituit 19166,3 mg%, în ghemotoacele de polen
– 17943,9 mg% şi în păstură – 13299,2 mg%, astfel din momentul colectării şi
până la transformarea lui în păstură cantitatea totală de aminoacizi s-a redus cu
5867,1 mg%.
Valoarea păsturii o determină conţinutul înalt de acizi neesenţiali. În polenul
colectat manual acizii neesenţiali se conţin în mărime de 46,1% (8904,4 mg%),
în ghemotoace – 44,8% (8044,8 mg%), în păstură – 48,5% (6448,2 mg%) din
cantitatea totală de aminoacizi.
Polenul ca substanţă nutritivă are următoarele particularităţi esenţiale:
- este valoros prin conţinutul proteinei, care, în funcţie de specia polenu­lui,
variază de la 15,72 până la 33,4% din substanţa uscată;
- componenţa aminoacizilor confirmă calitatea superioară a proteinei, din
care aminoacizii neesenţiali variază între 36,73-55,55%, inclusiv lizina de la
4,68 până la 12,18% din cantitatea totală a aminoacizilor;
- conţinutul lipidelor, care asigură schimbul energetic, constituie 1,72-
7,83%;
- conţinutul microelementelor: calciu – 0,78%, fosfor – 0,58%;
- conţinutul carotenului variază considerabil între urme (polenul de păr)
până la 1050,3 mg/kg (vişin);
- pierderile substanţelor nutritive şi mai ales a aminoacizilor în procesul
depozitării şi conservării polenului sunt considerabile şi constituie 30,6% din
cantitatea totală a aminoacizilor;

577
 - în procesul de schimb şi pereamonizare conţinutul unor aminoacizi în
componenţa păsturii a diminuat: lizina – cu 46,9%, treonina – cu 40,9%, acidul
asparagic – cu 37,1%, serina – cu 36,1%, valina – cu 36,7%, tirozina – cu 36,1%.
Aşadar, prezenţa polenului proaspăt permite familiilor de albine să crească mai
intensiv puiet, cu mai puţine cheltuieli de energie. Aceasta, însă, nu diminuează
rolul păsturii în creşterea familiei.
Condiţionarea şi conservarea polenului. Polenul proaspăt colectat este
un produs instabil, ţinând cont că în procesul formării ghemotoacelor albinele
umezesc fiecare particulă de polen cu salivă sau nectar şi cantitatea de apă este
destul de mare.
Perioada de păstrare a ghemotoacelor de polen de la momentul colectării
până la conservarea lui nu trebuie să depăşească de 1-2 zile.
Nu se recomandă de uscat ghemotoacele de polen sub razele solare, de
asemenea în cuptor la temperaturi înalte. La temperaturi ridicate şi la uscarea
bruscă se descompun ireversibil substanţele termolabile şi fotosensibile, cum
sunt enzimele şi vitaminele.
Temperatura optimă pentru uscarea ghemotoacelor de polen este de 39-
40 C şi nu trebuie să depăşească 450C, asigurând ventilaţia pentru evacuarea
0

vaporilor de apă. Uscarea se poate realiza cu aer încălzit la temperatura de 400C,

care este suflat deasupra polenului cu ajutorul unui ventilator.
Ghemotoacele de polen pot fi uscate şi în încăperi uscate, prin aşezarea lor
pe stelaje, pe foi, cu grosimea stratului de 2-3 cm. Zilnic ghemotoacele de polen
se amestecă de 2-3 ori.
Polenul uscat, pregătit pentru păstrare, trebuie să conţină maximum 8% de
apă. După uscare, polenul se cerne pentru înlăturarea impurităţilor şi separarea
ghemo­toacelor de polenul pulbere.
O altă metodă de conservare a polenului este utilizarea bioxidului de car-
bon la ambalarea lui ermetică. În prezenţa acestui gaz nu se dezvoltă paraziţii.
Polenul poate fi păstrat şi în borcane de sticlă care se umple până la ¾, restul se
completează cu miere fluidă. De asemenea, polenul se poate conserva cu miere l:1.
Se mai poate conserva polenul prin amestecarea lui cu zahăr sau făină
de zahăr „pudră” în proporţie 1:2. Amestecul de polen cu zahăr sau pudră se
păstrea­ză în borcane închise ermetic.
Ambalarea polenului şi pastei omogenizate din polen şi miere sau zahăr
(pudră) se recomandă în vase care se închid ermetic, bidoane de 50 kg, borcane
de sticlă, saci şi pungi din polietilenă.
Depozitarea polenului ambalat se face în încăperi uscate, ventilate, la o
temperatură cuprinsă între 0-40C, fără oscilaţii.

578
 Utilizarea polenului în apicultură. Hrana albinelor, ca şi a altor fiinţe,
constă din trei grupe de substanţe organice: proteine, lipide şi glucide. În ea intră
apa, substanţele minerale şi vitaminele. Se consideră că pe parcursul anului fa-
milia de albine consumă 90-100 kg de hrană, dintre care 80 kg constituie mierea
şi 20-30 kg – polenul.
Polenul este sursa de hrană proteică şi minerală a familiei de albine. Fără
polen sau păstură albinele nu pot creşte urmaşi şi produce ceară, matca micşo-
rează ouatul şi familiile de albine se dezvoltă slab. Consumând polen sau păs-
tură, albinele doici produc lăptişor de matcă, cu care hrănesc larvele şi matca.
Pentru alimentaţia unei albine este necesar de aproximativ 120 mg de polen.
În lipsa polenului, albinele doici repede se epuizează, devin inapte la mun-
că, se micşorează longevitatea lor. Dezvoltarea rapidă a familiei de albine înce-
pe cu apariţia în natură a plantelor melifere şi polenifere.
Mai intensiv albinele colectează polenul primăvara şi la începutul verii, la în-
florirea în masă a plantelor polenifere, iar familia creşte cantitatea maximă de puiet.
Necesitatea permanentă în hrană proteică menţine familia de albine în stare
activă stabilă în colectarea polenului. Depozitarea intensă a polenului în stup
coincide cu deficitul păsturii, care se observă, de obicei, după iernare şi după o
perioadă lungă de timp nefavorabil.
Pentru evitarea pericolului foamei proteice, familia, la prima posibilitate,
intensifică colectarea polenului, efectuând, pentru creşterea puietului, primăva-
ra până la 20-25 mii de zboruri pe zi. De obicei, rezerva necesară de păstură se
menţine la depozitarea în stup a 11-16 mii de ghemotoace, care constituie 180-
250 g de polen (Полищук В.П., 1984).
Polenul, ca adaos la miere, asigură cu toate substanţele necesare activitatea
vitală a familiei de albine. Lipsa polenului în natură influenţează la creşterea,
dez­voltarea şi productivitatea familiilor de albine, calitatea mătcilor crescute,
iar suc­cesul ramurii depinde, în mare măsură, de numărul mătcilor crescute şi
potenţialul lor genetic.
Utilizarea pastei de miere şi polen, în perioada când în natură lipseşte sau
este puţin polen, asigură majorarea procentului de primire a larvelor transvazate
pentru creşterea mătcilor cu 6,2-26,9%, masa mătcilor neîmperecheate – cu 2,0-
12,0 mg, împerecheate – cu 12,0-23,8 mg şi a trântorilor la eclozionare – cu 11
mg, iar la a 10-14-a zi – cu 9,0 mg în comparaţie cu lotul martor.
În ultimii ani, polenul este pe larg utilizat în diferite ramuri, mai ales în
medicină şi dietologie.
S-a observat, că suplimentarea cu polen a raţiei animalelor de blană acce-
lerează creşterea lor şi majorează indicii de reproducere. La găinile ouătoare s-a

579
majorat numărul de ouă produse şi a ouălor fecundate, la viţeii-sugari s-a mărit
conţinutul hemoglobinei şi albuminei în sânge. În experienţele cu viţeii-sugari
s-a constatat, că administrarea polenului este eficientă la combaterea unor ma-
ladii, fapt determinat de acţiunea inhibitoare a polenului asupra dezvoltării mi-
croorganismelor patogene, mai ales a stafilococilor împotriva cărora antibioticii
sunt neefectivi.
În ultimul timp, pe larg se efectuează cercetări în vederea elaborării prepa-
ratelor noi contra diferitor maladii ale omului şi animalelor. De o atenţie deose-
bită se bucură imunostimulatoarele naturale, inclusiv produsele apicole.
Relevarea substanţelor imunologice active ale polenului şi păsturii este actu-
ală, deoarece imunostimulatorii chimici nu întotdeauna acţionează pozitiv asupra
stării generale a organismului, pe când produsele apicole, atât în formă naturală
cât şi de extracte, soluţii, au o toxicitate minimă şi o activitate biologică înaltă.
În rezultatul cercetărilor efectuate în colaborare cu medicii veterinari a fost
elaborat un remediu şi metodă de stimulare a sistemului imun al animalelor în
baza hidrolizatului alcalin al păsturii.
Remediul din păstură de albine nu posedă proprietăţi alergice sau toxice, dimpo­
trivă, activizează sistemele T- şi B-limfocitar, lizozimul, sporeşte activitatea fagoci-
tară a neutrofilelor, titrul interferonului şi activitatea bactericidă a serului sanguin.
Polenul este utilizat la fabricarea produselor energovitalizante, aşa cum sunt:
Apivitas forte – concentrat alimentar dieto-terapeutic care include extract
concentrat de polen, fără exină; miere; apilarnil liofilizat. El reprezintă un com-
plex natural de substanţe apicole cu proprietăţi dieto-nutritive, biostimulative,
vitalizante şi curative. Se recomandă în tratarea afecţiunilor cronice ale ficatului
şi stomacului, sindromului astenic digestiv, asteniei musculare şi ca stimulent în
regimul de efort.
Polen drajeuri – produs din granule de polen recoltat de albine învelite cu un strat
subţire de zahăr. Este un fortificant general pentru copii, adulţi, sportivi şi vârstnici.

9. 3. 4. Tehnologia obţinerii, păstrării şi utilizării propolisului

Obţinerea propolisului. Cuvântul „propolis” provine din limba latină
(„pro” - înainte şi „polis” - cetate), ceea ce înseamnă recoltat şi utilizat de albine
pentru păstrarea integrităţii stupului.
Se consideră că albinele ocupă o poziţie specială printre celelalte insecte, fi-
ind mai rar afectate de bacterii, microbi sau viruşi. Însuşirea de a se apăra selec-
tiv de agenţii patogeni este deosebit de preţioasă pentru albine, dacă ne gândim
la aglomeraţia mare de indivizi din familia de albine. La asemenea densitate, o
boală infecţioasă poate avea efecte dezastruoase.

580
 Albinele folosesc propolisul la astuparea fisurilor din stup, la îngustarea
urdinişului, adesea ung cu el podişorul în scopul păstrării eficiente a căldurii în
cuib, la lustruirea celulelor destinate pentru creşterea puietului.
Propolisul este de origine vegetală, răşinos, maleabil la cald, cleios, se to-
peşte la 780C şi se întăreşte la 14-150C. Are diferite culori: de la verde închis,
galbenă roşietică până la neagră.
Un şir de savanţi comunică, că materia primă din care este format propolisul
conţine două grupuri de substanţe, care se deosebesc semnificativ unul de altul.
Din primul grup fac parte substanţele răşinoase pe care albinele le colectează
de pe mugurii plantelor şi sunt aduse în stup în coşuleţele de pe membrele pos-
terioare. Sursele principale de propolis sunt plopul (Populus), castanul sălbatic
(Aesculus hippocasta­num), mesteacănul (Betula), arinul (Alunus), molidul (Pi-
cea), pinul (Pinus), frasinul (Fraxinus), cireşul (Prunus avium), prunul (Prunus
domestica), bradul (Abies), floarea-soarelui (Helianthus), salcia (Salix), ulmul
(Ulmus) şi stejarul (Quercus).
Din grupul al doilea fac parte balsamurile, formate în urma prelucrării ghemo­
toacelor de polen a culturilor entomofile eliminate din membrana lor uleioasă.
Părerile sunt diferite privitor la existenţa membranei polenului şi substan­
ţelor răşinoase în propolis, care este depozitat în stup. Unii cercetători nu sunt
de acord, că albinele colectează cel mai mult propolis în luna august, septembrie
şi octombrie, la finele apogeului culesului maximal de polen. Alţi oameni de
ştiinţă pun la îndoială posibilitatea obţinerii cantităţilor mari de propolis din cele
minime, aduse în ghemotoace.
Dacă propolisul este format în baza polenului, el trebuie să conţină sub-
stanţe azotoase, glucide şi lipide, care în polen se conţin în cantităţi comparativ
mari. Dar rezultatele analizelor chimice nu au confirmat această ipoteză. Teoria
respectivă nu este justificată nici de datele fiziologice, morfologice, biologice
şi anatomice. Concluzia principală, la etapa actuală de cercetări, este că albina
meliferă participă activ în formarea propolisului, folosind secreţiile glandelor
salivare şi produse din sursele vegetale.
Ponderea majoră a propolisului o reprezintă substanţa cleioasă, care acope-
ră frunzişoarele mugurilor plopului, mesteacănului, stejarului şi castanului, de
asemenea a mugurilor altor specii de arbori, mai ales de conifere.
Cantitatea propolisului colectat şi depozitat depinde de rasa albinelor, aşeza-
rea geografică, condiţiile climaterice, construcţia stupului, aerarea lui şi alţi fac-
tori. Albinele din rasa Caucaziană Sură de Munte colectează mai mult propolis,
comparativ cu albinele de rasă Italiană, Carpatică şi cele din Orientul Îndepărtat.
Albinele smulg cu mandibulele mici particule pe care le depozitează în
coşuleţe ca pe polen.
581
 Odată ajunse în stup, culegătoarele de propolis se îndreaptă direct la locul
unde familia are nevoie sau îl depun în rezervă, oriunde în stup, la capetele de
ataşare a ramelor, pe la colţuri, la fisurile pereţilor, la fixarea podişorului de corpul
stupului etc. Albinele prelucrează migălos materia primă, folosind substanţa de-
numită poleină, care constituie învelişul unsuros al grăuncioarelor de polen, care
protejează exina polenului de precipitaţii atmosferice. Poleina, nefiind digerabilă,
este eliminată, din cavitatea bucală şi amestecată cu o serie de secreţii ale glande-
lor mandibulare şi mai ales ale celor salivare, şi care, conţinând antibiotice, dau
propolisului elemente de mare folos în lupta familiei contra agenţilor patogeni,
ce pot fi aduşi în stup de albinele lucrătoare, elemente diferite de cele pe care le-a
avut propolisul la recoltarea lui de pe mugurii plopului. Ceea ce este mai preţios şi
mai util pentru sănătatea familiei sunt substanţele balsamice, aldehidele aromatice
ale vanilinei şi izovanilinei, balsamurile volatile şi uleiurile eterice din plante. Pe
acestea propolisul le degajă răspândindu-le în mediu, purificând nu doar interiorul
stupului, ba chiar şi atmosfera înconjurătoare la 2 metri.
Albinele folosesc propolisul în stup în diferite situaţii, fixează marginile fagu­
rilor clădiţi în scorburile copacilor. Amestecând propolisul cu ceară în proporţii
de 30%, albinele înlătură fisurile de la fundul sau capacul stupului, inclusiv din
pereţii acestuia, pentru a proteja cuibul de curenţii periculoşi pentru puiet.
Albinele culegătoare, specializate în colectarea propolisului, îşi desfăşoară
activitatea în orele călduroase ale zilei, de la ora 1000 până la 1530. Aceasta se
explică prin faptul, că în orele matinale temperatura este redusă şi propolisul se
întăreşte, ceea ce complică colectarea lui.
Propolisul are proprietăţi bactericide şi antiseptice, care împiedică dezvol­
tarea proceselor de putrefacţie.
Dacă pătrunde un corp străin sau un dăunător (şoarecele de câmp sau şo-
pârla) în stup, aceste vieţuitoare sunt nimicite prin injectarea cu venin, corpul
invadatorului este învelit cu peliculă de propolis, apoi acoperit cu un strat de
ceară. Cadavrul îm­bălsămat nu se descompune şi putrefacţia ţesuturilor nu se
produce timp de 5-6 ani.
Cel mai simplu şi, totodată mai productiv, este procedeul obţinerii propo-
lisului prin răzuirea lui cu dalta apicolă (cuţit, racleţi) de pe rame, falţurile stu-
pului, covoraşe, din urdinişuri etc. Cantitatea de propolis poate fi majorată prin
folosirea covoraşelor, care se instalează primăvara în stup deasupra cuibului. În
timpul controlului familiei de albine, covoraşele sunt întoarse la 900. Toamna
covoraşele sunt adunate şi propolisul este extras din ele.
Propolisul în cantităţi moderate este colectat de la albine în a doua decadă a
lunii iulie şi prima jumătate a lunii august, adică în perioada pregătirii familiilor

582
către iernare. Cu 60 de zile până la sosirea primelor îngheţuri, colectarea propo­
lisului trebuie întreruptă. Cuibul familiei de albine pe timp de iarnă nu poate fi
lăsat fără propolis.
Albinele depozitează propolisul pe şipcile superioare şi laterale ale ramelor,
pe falţurile stupului. Parţial, propolisul este depozitat pe covoraşe între scându­
relele de podişor şi în urdinişuri. Cantitatea propolisului colectat depinde de
rasa albinelor, aşezarea geografică, condiţiile climaterice, construcţia stupului,
ventilaţia lui şi alţi factori.
Excitarea albinelor cu mirosuri iritante asigură obţinerea unei cantităţi de
propolis pur mai mare faţă de tehnologia tradiţională. În baza cercetărilor efec-
tuate a fost elaborat “Procedeul de obţinere a propolisului” (Brevetul de Invenţie
al Republicii Moldova nr. 2442), care la expoziţia Moldexpo „Infoinvent -2005”
a fost menţionat cu Medalia de argint (Eremia N., Dabija T., 2004).
S-a constatat, că în total, în 13 reprize, de la familiile de albine s-a colectat
propolis: la utilizarea tehnologiei tradiţionale 65,26 g, în varianta cu covoraş
– 71,99 g, de la familiile de albine cu mărimea fisurilor între scândurelele de
podişor 3 mm – 99,01 g şi de la cele cu plasă – 88,12 g; la o repriză, respectiv,
5,02; 5,53; 7,61 şi 6,77 g.
Aşadar, cantitatea maximă la o repriză a fost colectată în perioada de vară, în
spe­cial în a doua decadă a lunii august, când albinele încep pregătirea pentru iernat.
Factorii care influenţează la colectarea propolisului: rasa albinelor, pu-
terea familiei de albine, activitatea de creştere intensă a puietului, spaţiul de
trecere a albinelor, temperatura aerului, sezonul apicol, zona geografică, speciile
de plante propolifere din zona respectivă.
Proprietăţile fizice şi chimice ale propolisului. Propolisul este un produs
natural cu o compoziţie chimica complexă.
Conform părerii unor savanţi, propolisul nu are o origine unică. Deoarece
provine din diverse plante, compoziţia sa chimică este variată.
În rezultatul studierii au fost identificate unele componente de tip flavonoid,
în special flavoni, flavonoli, flavonone şi un şir de terpenoide. De asemenea,
s-au depistat şi acizi aromatici nesaturaţi, acid cafeic şi acid feluric.
Conform datelor unor autori şi analizei chimice, acţiunea bactericidă, anti­
microbiană a propolisului se datorează conţinutului de flavonoide. Unul din
componenţii activi ai acestei clase este 3, 5, 7 - trioxiflavonul sau galangina. În
afară de galangină, în propolis a fost evidenţiată şi hirizina.
Din principalele substanţe identificate în compoziţia propolisului fac parte:
răşinile, flavonele, glucidele, diferiţi acizi organici, elemente minerale (fosforul,
potasiul, calciul, siliciul, manganul).

583
 Propolisul conţine 55% răşini şi balsamuri, 30% ceruri, 10% uleiuri eterice
şi 5% polen, vitamina A, C, B, micro- şi macroelemente, prezintă însuşiri bacte-
ricide, acţiuni terapeutice şi antiseptice.
Propolisul are indicele de topire 80-1040C; insolubil în apă, solubil în alco-
ol etilic concentrat, alcool eter, acetonă, benzen, propilen şi, parţial, solubil în
uleiuri vegetale, este insolubil în acizi, are densitatea de 1,112-1,136, indicele de
aciditate mai mare ca a cerii (Marin M., 1990).
Prin metodele cromatografice şi spectrometrice s-a apreciat, că în extractul de
propolis pe bază de alcool se conţin 129 de componente: alifatice (21), aromatice
(41), alcoolice (9), aldehide (6), halcane (8), dehidrohalcane (2), flavone (12), fla-
vonoide (15), hidrocarburi (1), cetone (3), terpenoide ş. a. Se mai conţin substanţe
minerale (micro- şi macroelemente) şi cantităţi limitate de substanţe azotoase.
La păstrarea îndelungată de mai mulţi ani, propolisul nu-şi pierde proprietăţi-
le sale şi nu-şi schimbă compoziţia chimică, ci rămâne intact pur şi fără microbi.
S-a studiat cantitatea de apă iniţială şi higroscopică în propolis. La usca-
rea propolisului la o temperatură de 650C, cantitatea apei iniţiale a variat de la
1,99% până la 3,30%, masa uscată a constituit 97,69-98,00%. Cantitatea apei
higro­scopice a variat de la 3,89 până la 6,23%, masa uscată la temperatura 1050C
a variat, corespunzător, 93,76-96,10%.
S-a constatat, că în mostrele de propolis, colectate în lunile august, septem­
brie şi octombrie se conţine o cantitate mai redusă de apă iniţială, în medie,
l,99% şi higroscopică – 3,89%.
Rezultatele investigaţiilor au arătat, că în propolisul colectat, începând cu
luna aprilie până la sfârşitul lunii septembrie, cantitatea aminoacizilor diferă.
Can­titatea totală a aminoacizilor în propolisul colectat în aprilie-mai a fost de
8,22 mg/100 mg de masă uscată.
Pe parcursul sezonului activ (aprilie-septembrie), în componenţa propo­
lisului se produc schimbări cantitative ale aminoacizilor.
Prin urmare, cantitatea aminoacizilor în propolis depinde şi de zona geo­
grafică şi speciile de plante propolifere de pe care a fost recoltat acesta.
Microelementele variază cantitativ şi calitativ în propolis, în funcţie de
cara­cteristicile telurice ale zonei şi speciei vegetale vizitate de albine. Activi-
tatea bio­logică a multor microelemente este legată de faptul, că ele acţionează
sinergic cu enzimele şi vitaminele.
Analizând conţinutul şi limitele admise ale concentraţiei metalelor grele şi,
comparându-le cu alte produse şi cu normele standardului, putem constata că în
propolis ele variază: plumbul 3,7-4,9 mg/kg, cadmiul 0,28-0,50 mg/kg, cuprul
2,15-3,2 mg/kg, zincul 34,9-56,9 mg/kg. Din macroelementele studiate (Ca,

584
Mg, P, P205, K şi Na), cea mai mare cantitate îi revine calciului (979,5-1311,2
mg/kg), cantităţi mai reduse – sodiului (36,2-78,0 mg/kg).
Cantitatea de macro- şi microelemente în propolis nu este stabilă în decur-
sul sezonului activ şi depinde, în mare măsură, de speciile de plante de pe care
acesta a fost colectat şi de perioada colectării.
Conform Standardului Republican, propolisul este un produs apicol,
re­coltat de albine de la o singură specie de plante sau de la un grup de plante
dintr-o anumită microzonă pedoclimaterică (fig. 213).

Figura 213. Propolis

Propolisul este un compus din substanţe răşinoase, cleioase şi balsamice, cea-
ră, uleiuri eterice şi polen, de consistenţă vâscoasă, recoltat şi transportat în interi-
orul stupului şi, parţial, prelucrat cu ajutorul secreţiilor salivare ale albinelor.
Compoziţia propolisului poate varia în dependenţă de originea surselor
vegetale, de perioada sezonului de colectare şi de destinaţia specifică a lui în
interiorul stupului.
Propolisul se obţine nemijlocit din stup, după tehnologiile aprobate şi tre­
buie să corespundă cerinţelor standardului.
Impurităţile mecanice. Toate resturile de lemn, metale, fibre, molii, albine
moarte şi alte materiale care se conţin sau pot adera la propolis.
Propolisul nu trebuie să conţină substanţe nespecifice procesului de produ-
cere şi elaborare.
Conform indicilor organoleptici, propolisul trebuie să corespundă cerinţe-
lor preconizate în tabelul 110.
Nu se permite prelucrarea termică a propolisului (încălzirea, prelucrarea cu
apă caldă sau rece etc.).

585
 Ambalarea. Propolisul brut, după recoltare, se ambalează în foi de perga-
ment care corespund cerinţelor documentaţiei normativ-tehnice.
Tabelul 110
Cerinţele de calitate către proprietăţile organoleptice ale propolisului
Caracteristici Condiţii de admisibilitate
1. Aspectul Masă solidă (bulgăraşi, fărâmituri sau brichetată),
omogenă sau eterogenă, preferabil în particule
necomprimate.
2.Culoarea Culoare omogenă sau cu aspect marmorat în secţiune
cu nuanţe de la verzuie-cenuşie la brună-cafenie.
3. Consistenţa la temperatura Maleabil, vâscos sau solid în funcţie de originea sa
mediului ambiant botanică şi geografică, la temperatura 20-400C devine
vâscos-lipicios.
4. Mirosul Plăcut aromat, caracteristic răşinilor naturale, balsamic
în funcţie de originea sa botanică şi geografică.
5. Gustul Variat de la moale şi balsamic până la puternic şi picant,
deseori iute, uneori amărui, uşor astringent, diferit în
funcţie de originea sa botanică şi geografică.
6. Puritate Fără impurităţi mecanice

Propolisul ambalat se aşează în lăzi de lemn uscat şi fără mirosuri străine

con­form standardului sau în saci de polietilenă.
Masa brută a unei unităţi ambalate (ladă sau sac) cu propolis nu trebuie să
depăşească 5 kg±0,1 kg.
Marcarea. Pe fiecare ladă care conţine propolis se lipeşte o etichetă cu
următoarele specificaţii:
- denumirea şi reşedinţa unităţii producătoare;
- caracteristica produsului după sursa de provenienţă;
- perioada de recoltare, data formării şi numărul partidei;
- greutatea brută şi netă;
- numele apicultorului.
Marcarea se face pe ambalaj sau pe eticheta de hârtie cu vopsea care nu se
pătează sau se imprimă tipografic conform standardului.
Propolisul trebuie să întrunească următoarele condiţii fizice şi chimice (ta-
belul 111).

586
 Tabelul 111
Cerinţele de calitate către proprietăţile fizico-chimice ale propolisului
Caracteristici Condiţii de admisibilitate
1. Punct de topire 75-800 C
2. Densitatea 1,112-1,136
3. Identificate flavone Pozitiv
4. Balsamuri vegetale, % 6
5. Răşini vegetale, % 54
6. Uleiuri eterice, % 15
7. Ceară, % circa 25
8. Polen, % circa 5
9. Indicele de oxidare, % -
10. Partea componentă a flavonoidelor şi altor
substanţe fenole, %, nu mai puţin 25
11. Indicele de iod, %, nu mai puţin 35
12. Impurităţi mecanice, %, nu mai mult 20
13. Oxidarea, sec., nu mai mult 22
14. Cenuşă, % 2,0
15. Apă, % 6,5
16. Adaosuri
17. Impurităţi (contaminate): În propolisul brut nu se admite nici
un tip de adaosuri
Plumb (Pb), mg/kg 8
Arsen (As), mg/kg -
18. Reziduuri -
19. Reziduuri de antibiotice -

Recepţia. Propolisul se recepţionează cu lotul. Lot se consideră orice canti­

tate, dar nu mai puţin de 100 g, prezentat pentru livrare, însoţit de un act cu
informaţie despre calitate.
În actul despre calitate se indică:
- denumirea şi adresa unităţii producătoare şi denumirea produsului;
- numărul partidelor şi cantitatea locurilor în partidă;
- perioada de recoltare, data, luna, anul;
- masa brută şi netă;
- semnificaţia standardului;
- ştampila unităţii producătoare.
Recepţia se întemeiază pe examenul organoleptic, la locul de producţie,
de colectare sau de desfacere şi se efectuează de către împuternicitul unităţii

587
bene­ficiare în prezenţa producătorului sau a delegatului acestuia. Dacă la acest
examen se va constata prezenţa corpurilor străine: aşchii de lemn, pământ, nisip,
tocătură de faguri, adaosuri şi substanţe sau preparate străine, precum şi orice
alte impurităţi, produsul se va refuza fără a se face examen de laborator.
În caz de dubiu în privinţa calităţii la un laborator autorizat, se execută una
sau toate analizele fizico-chimice, facultativ, asupra lotului de propolis. Costul
analizei necesare îl va suporta producătorul în cazul că produsul nu corespunde
cerinţelor standardului sau de către beneficiar în cazul că proba corespunde.
Probele pentru analizele de laborator se vor recolta în prezenţa produ­
cătorului sau a delegatului acestuia, alcătuindu-se în acest scop un proces verbal
în care se vor menţiona:
- cantitatea de propolis din care s-a luat proba;
- numele şi adresa producătorului;
- greutatea netă a probei;
- perioada de recoltare;
- data luării probei;
- numărul lotului şi felul ambalajului;
- numele şi semnăturile celor care au recoltat proba.
Până la efectuarea analizelor necesare, probele se vor păstra într-un loc us-
cat şi răcoros.
Proba pentru analiză va fi recoltată cu ajutorul unui burghiu din mijlocul
blocurilor, luându-se o probă medie de 15 g care se împarte în trei cantităţi egale
ce se vor ambala în flacoane de material plastic sau sticlă, parafinate şi sigilate.
Dintre acestea o probă se trimite laboratorului oficial pentru analizele cerute, o
probă rămâne la beneficiar, una se înmânează producătorului (în caz de necesi-
tate a contra-expertizei).
Proba se păstrează în congelator, protejată de lumină până la efectuarea
analizei.
Falsificarea propolisului. Propolisul poate fi falsificat cu ceară de albine,
răşină de conifere şi cu colofoniu (sacâz). Propolisul falsificat poate fi uşor de-
pistat după proprietăţile organoleptice şi fizico-chimice la analiza de laborator.
Utilizarea propolisului. Propolisul se caracterizează prin efecte bacteri-
cide şi bacteriostatice. Cada­vrele minuscule din stup, acoperite cu propolis, nu
putrezesc, datorită, în mare măsură, compoziţiei lui chimice.
Un şir de savanţi au constatat că propolisul, datorită compoziţiei chimice,
posedă o gamă largă de proprietăţi biologice (antibiotice, antiseptice, antimico­
tice, anestetice, trofice, antimicrobiene, antivirale).
Propolisul contribuie la vindecarea ulcerului, diferitor eroziuni şi micoze

588
ale cavităţii bucale. În acest scop, se foloseşte soluţia alcoolică de 2-4% de pro-
polis. Un unguent de propolis 10% pe bază de unt are efect pozitiv în cazuri de
inflamaţii ale mameloanelor femeilor care alăptează. Unguentul cu propolis de
20%, pe bază de ulei de vaselină cu lanolină se foloseşte în diferite afecţiuni ale
pielii – furuncule, carbuncule şi hidroadenite (Perşacov I.T., 1990).
Propolisul se administrează sub diverse forme, ca: tincturi alcoolizate, si­
ropuri, pastile, inhalaţii, galgare, supozitorii Mipropol, unguente sau spray, doza
maximă pe zi fiind de 1,5-2 g de substanţă (Roman S., 1990).
Aşadar, în produsele apifitoterapeutice utilizarea propolisului are o mare
importanţă, conferind medicamentelor, în a căror formulă intră, o mare parte din
proprietăţile sale antiseptice, faţă de bacterii, fungi şi drojdii în primul rând, în al
doilea, are calităţile unor extracte de plante, componente ale aceloraşi medica­
mente din grupa apifitoterapeuticelor.
Ţinând cont de multiplele sale utilizări, propolisul se foloseşte în preparate-
le farmacologice sub diferite forme: mărunţit, în granule, pulbere, extracte moi
şi uscate, precum şi în compoziţia numeroaselor preparate.
Sunt experimentate mai multe preparate apiterapice cu conţinut de propo-
lis, dintre care se enumeră: miere propolizată, supozitorii, siropuri, pastile, pre-
parate ORL, unguente ş.a.
Pasta de dinţi cu miros specific a asigurat rezultate foarte încurajatoare, în
comparaţie cu pastele de dinţi obişnuite, ea a diminuat puternic gradul de infla­
maţie a gingiilor bolnavi, a dus la înlăturarea bacteriilor în cavitatea bucală şi nu
a provocat colorarea dinţilor sau protezelor dentare.
În cosmetică se foloseşte produsul “Acneol” la tratarea diferitor afecţiuni
ale feţei, mai ales în tratamentul acneei juvenile.
În experienţele efectuate, suspensia hidroalcoolică de propolis, a influenţat
pozitiv asupra indicilor biochimici şi imunologici la puii de găină (Eremia N.,
Dabija T., Starciuc N., 2007). Astfel, s-a constatat, că administrarea suspensiei
hidroalcoolice de propolis de 5-15% la puii de găină, în proporţie de 10 ml/11
de apă potabilă, 5 zile până la vaccinare şi 5 zile după vaccinare, contribuie la
creşterea masei corporale a puilor, îmbunătăţirea indicilor biochimici şi imuno-
logici, la majorarea imunităţii, viabilităţii, rezistenţei fiziologice a organismului
puilor şi reduce mortalitatea lor.
După cum remarcă L. Mărghitaş (2005), Şt. Lazăr şi O.C. Vornicu (2007),
propolisul este utilizat la tratarea următoarelor maladii:
- boli infecto-contagioase (gripă, febră tifoidă, meningită etc.), se poate utili-
za soluţie alcoolică 20-30%, câte 30 de picături de 3 ori pe zi înaintea meselor;
- stomatologie (paradontoză incipientă, abcese paradontale, durerii dentare,

589
gingivite, stomatite), se aplică soluţie alcoolică 20-30%, câte 30 picături de 3 ori
pe zi înaintea meselor;
- O.R.L. (amigdalite, laringite, sinuzite, otite, rinite etc.) se mestecă 5-20 g
propolis pe zi, tamponare cu unguent în nas, spray, gargare, aerosol din soluţie
alcoolică 5%.
- boli respiratorii (traheite, bronşite, tuberculoză) se utilizează aerosol 10%,
soluţie apoasă sau tinctură 20% de trei ori pe zi, câte 30 picături şi de 2 ori pe
săptămână inhalaţii; se foloseşte şi sub formă de alifie 20% şi spray;
- boli ale aparatului digestiv (dureri de stomac, boli virotice ale stoma­cului)
se aplică câte 30 picături în 100 ml lapte dimineaţa; ulcer gastro-­duodenal, ente-
rite, colite – câte 40 picături din tinctură 20% dimineaţa pe nemâncate;
- boli ale aparatului circulator (hipertensiune, ateroscleroză) se aplică tinc-
tură 20% câte 30 de picături dimineaţa pe nemâncate, până la vindecare;
- infecţii urologice şi boli de prostată (rinichi, căi urinare, vezica urinară,
prostată) se aplică câte 40 picături, de două ori pe zi, în 100 ml apă caldă, înainte
de mese cu o oră; se sug 5-10 g propolis pe zi timp de 30 de zile; 1-2 supozitorii
de propolis pe zi (3-5 g propolis pentru un supozitor);
- boli ginecologice (vaginite, metrite ulceroase) se aplică tinctură alcoo­lică
3-15% prin tamponare, odată pe zi;
- boli dermatologice (intertrigo) se utilizează pomadă 30% de 2 ori pe zi,
timp de 2-6 zile; (eritrodermia descuamativă, eritem seboreic) se aplică pomadă
cu 20% propolis; (eczeme, neurodermite, ulcer varicos, fisuri anale, hemoroizi,
keratodermii, arsuri, digerări) se aplică soluţie alcoo­lică sau unguent, 20% pro-
polis; la bătături, negi se aplică în pansament o bucată de propolis topit.
Propolisul este utilizat în farmacologie şi cosmetică.
Floral (apă de gură) este o soluţie alcoolică obţinută prin macerarea ur-
mătoarelor substanţe: propolis, cortex cynamonyu, fructus cariophyly, ulei de
mentă şi ulei de eucalipt. Are un miros plăcut, aromatic, în contact cu mucoasa
bucala, dând o senzaţie de rece, împiedicând apariţia fermenţilor bucali, în con-
tact cu procesul de carie dentara neacoperită, face să înceteze acest fenomen.
Stimulează secreţia salivară, având un efect dezodorizant persistent. Apa de
gură Floral, fiind o soluţie concentrata, se întrebuinţează diluată cu apă. Se picu-
ră cu pipeta circa 30-40 de picături într-un pahar cu 100 ml de apă, obţinându-se
o soluţie lăptoasă. Cu soluţia astfel obţinută se clăteşte gura de câteva ori.
Floral (cremă de faţă cu propolis) este un extract moale de propolis, cea-
ră de albine, cetaceum şi lanolina. Este o cremă emolientă şi are o acţiune re-
generatoare asupra pielii, având un efect antiseptic şi dezinfectant permanent,
calitate datorată propolisului bogat în răşini şi balsamuri vegetale. Crema are o
acţiune calmantă asupra tenurilor obosite sau cu tendinţa de congestionare.

590
 9. 3. 5. Tehnologia obţinerii, păstrării şi utilizării lăptişorului de matcă
Obţinerea lăptişorului de matcă. Lăptişorul de matcă este o secreţie a
glandelor hipofaringiene şi mandibulare ale albinelor tinere (doici) la vârsta de
3-12 zile, care este folosită pentru hrănirea larvelor tinere în primele trei zile, a
larvelor de matcă pe toată perioada larvară şi a mătcilor (fig. 214).
Lăptişorul de matcă este o hrană proteică de o valoare biologică înaltă, care
conţine toate substanţele energetice şi plastice necesare dezvoltării puietului tu-
turor castelor. Matca este alimentată cu lăptişor pe întreaga perioadă a vieţii.

Figura 214. Lăptişorul de matcă şi larva în botcă

Principalul factor la dezvoltarea glandelor faringiene ale albinelor este pre­
zenţa larvelor în cuib. Glandele hipofaringiene încep a funcţiona la a 5-6-a zi, iar
dezvoltarea maximă o ating la albinele cu vârsta de 10-12 zile. La albinele tinere
de până la 3-5 zile glandele producătoare de lăptişor nu sunt complet dezvoltate,
astfel ele hrănesc larvele mai mari de trei zile cu un amestec de miere şi păstură.
La a 6-7-a zi albinele au glandele bine dezvoltate şi ele alimentează larvele de
1-3 zile cu lăptişor şi pe cele de matcă.
Începând cu a 11-12-a zi de viaţă a albinelor încetează treptat alimentaţia
lor cu polen, iar la a 14-15-a zi şi secreţia lăptişorului.
Se ştie, că cantitatea lăptişorului de matcă recoltat depinde de numărul de
larve propuse pentru creştere, de asemenea de numărul acceptat de către familia
doică. S-a observat, că la cantitatea lăptişorului de matcă în botce influenţează
şi vârsta larvelor transvazate. Cantitatea maximă de lăptişor se află în botcele cu
larve transvazate la vârsta de 10-15 ore.
Tehnologia obţinerii lăptişorului de matcă se bazează pe tehnologia creş-
terii mătcilor, recoltându-se din botce când cantitatea acestuia este maximă. În
experienţele efectuate s-a constatat, că cantitatea maximă de lăptişor de matcă
se află în botcele cu larve în vârsta de 68-72 ore sau după 2,5-3 zile după trans-
vazare (Бабина Н.В., 1996). În schimbul ramei extrase, familiei doică i se oferă

591
o altă ramă, cu larve transvazate. Acest procedeu se repetă la fiecare 68-72 ore,
până recoltarea lăptişorului de matcă de la familia dată este indicată şi nu cau-
zează daună perceptibilă.
Pentru producerea lăptişorului de matcă este necesar ca familia doică să
conţină un număr mare de albine tinere, să fie asigurată cu faguri cu miere şi
polen. În perioada lipsei culesului se recomandă stimularea zilnică a familiei
doică cu sirop de zahăr şi cu polen sau substituenţi.
Unul din procesele tehnologice la producerea lăptişorului de matcă este
confecţionarea botcelor (potiraşelor, străchinuţelor din ceară). Botcele artificiale
se confecţionează din ceară de o culoare deschisă de calitate superioară. Cea mai
potrivită pentru aceasta este ceara topită într-un topitor de ceară solar.
Botcele artificiale se confecţionează cu ajutorul unui bastonaş din lemn
(unul singur sau câteva unite într-un bloc).
Botcele se lipesc cu ceară pe leaţuri de lemn câte 25-30, iar acestea se mon-
tează câte 3 pe o ramă.
În producerea lăptişorului de matcă sunt implicaţi numeroşi factori, însă,
din punct de vedere tehnologic, principale sunt metoda de formare a familiilor
crescătoare (doici) şi condiţiile de alimentaţie a lor. Producţia lăptişorului de
matcă depinde, de asemenea, de cantitatea de larve oferită familiei pentru creş-
tere, numărul albinelor tinere, cantitatea de hrană glucidică, proteică şi parame-
trii microclimei cuibului (temperatura, umiditatea) care se reglează artificial.
În practica apicolă se folosesc trei procedee de formare a familiilor doici: me-
toda producerii lăptişorului prin orfanizarea deplină a familiilor de albine (înlătu-
rarea mătcii şi puietului necăpăcit); orfanizarea parţială a mătcii şi fără orfanizare
(matca se separă într-o secţie a stupului cu ajutorul unui grilaj despărţitor).
Producerea lăptişorului de matcă prin orfanizarea familiilor de albine.
La utilizarea acestei metode se înlătură din cuib matca şi puietul necăpăcit cu
3-4 ore înaintea introducerii larvelor şi se pun într-un stup separat.
În familia orfanizată, în mijlocul fagurilor rămaşi se lasă un spaţiu de o
ramă. În botcele lipite pe şipcile din ramă se transvazează larve tinere de 1-1,5
zile, cu ajutorul unei spatule. După completare, rama se introduce în spaţiul liber
din familia crescătoare orfanizată.
După 72 de ore, rama cu botce se scoate din cuibul familiei orfanizate. Botcele
se retează cu un cuţit bine ascuţit cât mai aproape de larve, apoi se înlătură larvele şi
se extrage lăptişorul cu ajutorul unui dispozitiv de absorbţie sau a unei spatule.
În botcele eliberate se transvazează din nou larve tinere şi ciclul se repetă de
trei ori, apoi familia orfanizată se uneşte cu roiul format prealabil.
Producerea lăptişorului în familia cu matcă: în familia crescătoare (doi-

592
că) se izolează matca pe un număr de faguri cu ajutorul unei gratii despărţitoare.
În com­partimentul fără matcă, peste nouă zile, când tot puietul va fi căpăcit
şi după distrugerea botcelor crescute, se introduc botce cu larve transvazate.
Transvazarea larvelor şi introducerea lor în familia crescătoare se face timp de
trei zile câte 30-60 de larve, în a patra zi se recoltează lăptişorul din botcele in-
troduse în prima zi şi în locul lor se introduc larve noi şi ciclul poate continua.
La terminarea acestui proces cele două compartimente ale familiei se unifică
prin înlăturarea gratiei despărţitoare.
În scopul majorării producţiei de lăptişor de matcă, familiile crescătoare
vor fi asigurate cu hrană bogată în proteine şi se va avea grijă ca în cuib să fie un
număr mare de albine tinere, care să alimenteze larvele transvazate.
S-a constatat, că de la familia crescătoare, care a primit hrană proteică (Bre-
vet de invenţie nr.1090; Eremia N., Belioglo N., Cebotari Valentina, Eremia
Nina, 1998), la oferirea a 30-90 de botce cu larve transvazate, s-au obţinut 4,03-
10,74 g de lăptişor de matcă la o repriză, prin metoda orfanizării.
Păstrarea lăptişorului de matcă. Lăptişorul de matcă recoltat se filtrează
printr-o sită de capron pentru înlăturarea impurităţilor (bucăţi de ceară, fragmen-
te de larvă), apoi se introduce în vase de sticlă sterile, de culoare întunecată cu
volumul de până la 250 ml.
Pe fiecare sticlă trebuie să fie o etichetă cu următoarele specificaţii:
- denumirea şi reşedinţa unităţii producătoare;
- data recoltării;
- greutatea brută şi netă;
- numele apicultorului;
- locul de recoltare, stupina.
Sticlele închise ermetic cu lăptişor de matcă se păstrează în frigider la tem-
peratura de 0-40C, la întuneric. Se practică congelarea imediată după recoltare
la temperatura nu mai mică de -180 C sau liofilizarea lui.
Proprietăţile fizice şi chimice ale lăptişorului de matcă. Lăptişorul de
matcă este un produs biologic activ şi posedă calităţi specifice care nu sunt ca-
racteristice altor produse biologice.
Lăptişorul de matcă proaspăt recoltat prezintă o masă intransparentă, după
consistenţă ca smântâna, uşor vâscoasă, de culoare albă, albă-gălbuie sau gălbu-
ie, la gust acru cu nuanţă arzătoare şi miros specific plăcut, uşor aromat.
În lăptişorul de matcă sunt prezente, practic, toate substanţele necesare pen-
tru funcţionarea oricărui organism viu: proteine, grăsimi, glucide, aminoacizi,
vitamine, substanţe minerale, fermenţi şi hormoni.
Densitatea lăptişorului de matcă este de 1,1, pH alcătuieşte 3,5-4,5, este

593
parţial solubil în apă şi în soluţie de alcool de 9-12%. În componenţa lăptişorului
intră 58,0-67,0% de apă şi 33,0-42,0 de substanţă uscată, din care: 13,8-18,0%
de proteine, 7,5-12,5% de glucide, 3,0-6,0 de lipide, 0,8-1,5% de cenuşă, sub-
stanţe nedeterminate 8,7-4% (Şt. Lazăr, O.C. Vornicu, 2007).
În lăptişor se conţin multe vitamine: acidul ascorbic (C), biotina (H), acidul
nicotinic (PP), acidul pantotenic (B3), tiamina (B1), riboflavina (B2), piridoxina
(B6), cianocobalamina (B12), însă nu au fost depistate vitaminele A, E, şi K.
În componenţa lăptişorului au fost identificaţi 18 aminoacizi, circa 15 mi-
croelemente şi alte substanţe biologic active: substanţe de tip hormonal, o sub-
stanţă antibiotică, bactericidă, un şir de enzime (colinesteraza, fosfataza, amila-
za, catalaza, invertaza, proteaza).
S-a constatat, că lăptişorul proaspăt conţine 20 de aminoacizi şi derivaţi.
Cantitatea totală a aminoacizilor studiaţi a fost de 27,271 mg/100 mg produs.
Din cantitatea totală un procent mai înalt a fost la asparagină – 17,15%, leucină
– 8,19%, valină – 6,76%. Substanţele determinate şi cele nedeterminate con-
stituie valoarea biologică a lăptişorului de matcă, ca produs natural utilizat ca
biostimulator, în scop de profilaxie şi tratament al unor maladii.
Falsificarea lăptişorului de matcă. Falsificarea se face cu substanţe ce
pot imita produsul natural din punct de vedere organoleptic. Dintre acestea pot
fi: apilarnilul (în acest caz are loc creşterea conţinutului de apă şi scăderea pro­
teinelor); adaos de amidon, de ou integral sau gălbenuş.
Capacităţile terapeutice ale lăptişorului de matcă. Datorită conţinutului bogat
de substanţe biologic active, lăptişorul de matcă poate fi utilizat sub formă de produse
şi preparate la tratarea unor maladii: astmul bronhic – 50-100 mg lăptişor de matcă sub
formă de drajeuri, se ţin sub limbă; hipertensiune arterială, pancreatite cronice.
În baza lăptişorului de matcă sunt elaborate mai multe preparate api­
terapeutice, dintre care sunt:
- Vitadon (comprimate din lăptişor de matcă liofilizat);
- Melcacin (produs granulat din lăptişor, miere şi calciu).
Lăptişorul de matcă este pe larg utilizat şi în cosmetică la fabricarea urmă­
toarelor preparate:
Apidermin - crema de faţă, are ca element activ de bază lăptişorul de mat-
ca, substanţă naturală cu numeroase principii nutritive, având calitatea de a con-
tribuii la revitalizarea pielii.
Apidermin Lux – crema de faţă cu lăptişor de matca, este o variantă îm-
bunătăţită a cremei Apidermin. Pe lângă elementul activ de baza (lăptişorul de
matcă) şi substanţele uzuale folosite în industria cosmetică (lanolina, cetaceum,
colesterol), crema conţine şi unt de cacao.

594
 Apiten este o emulsie lăptoasă cu rol nutritiv şi demachiant, de îngrijire a
tenului având în compoziţie lăptişor de matcă, ceară de albine, cetaceums şi la-
nolină. Emulsia nutritivă se constituie ca un remediu eficace pentru întreţinerea
şi hidratarea tenului cu tendinţă de ridare.
Tenapin - materiile de baza care intră în compoziţia produsului sunt: lăpti-
şorul de matcă, polenul, colesterol şi alte ingrediente cosmetice. Este un produs
cu acţiune demachiantă, de îngrijire şi hrănire a tenului.
Dermapin – loţiune de păr care conţine: lăptişor de matcă, polen, resor-
cină, colesterol, alcool. Produsul se foloseşte pentru îngrijirea şi regenerarea
părului. Combate tendinţa de cădere a părului, seboreea şi mătreaţa, are acţiune
dezin­fectantă şi degresantă.
Matca Royal – drajeuri cu lăptişor de matcă pur, preparat pe suport de gli­
cocol (un important aminoacid). Produsul este un stimulator biologic, cu acţiune
energetică şi regeneratoare, recomandându-se în stările de oboseală, surmenaj,
astenii, lipsa poftei de mâncare, convalescenţă. Se consideră eficace o cura anu-
ală de 2-3 cutii drajeuri, pentru copii, iar pentru adulţi 5-6 cutii.
Lăptişorul de matcă liofilizat este bogat în proteine, lipide, glucide, vita-
mine şi substanţe minerale. Este un aliment natural superconcentrat. Preparatul
este folosit în alimentaţie, având efecte vitalizante, tonifiante şi regeneratoare
asupra organismului uman. Nu are contraindicaţii şi este uşor asimilabil.
Lăptişorul de matcă omogenizat în miere de albine conţine lăptişor de
matcă nativ, omogenizat în miere de calitate superioară. Are efect vitalizant, to-
nifiant, cu efecte curative. Înainte de consumarea produsului este necesar avizul
medicului. Se recomandă o doză zilnică de 10 g pentru adulţi şi 5 g pentru copii
până la 10 ani.
Calităţile biologice preţioase ale lăptişorului de matcă au creat o perspecti-
vă vastă de utilizare a lui în medicină şi, în special, la tratarea maladiilor post-
chirurgicale.
Producerea lăptişorului de matcă cu întrebuinţarea diferitor suplimente
stimula­toare este avantajoasă nu numai din punct de vedere tehnologic, dar şi
economic.

9.3.6. Tehnologia obţinerii, păstrării şi utilizării veninului de albine

Obţinerea veninului de albine. Veninul de albine este un produs al glande-
lor de venin ale albinelor lucrătoare şi, împreună cu acul, se foloseşte la apărare.
Veninul se acumulează în punga cu venin şi este eliminat în momentul înţepării.
Pentru obţinerea veninului a fost propusă introducerea a mai multor albine
într-un vas de sticlă cu o picătură de eter, care era acoperit cu peliculă. Eterul

595
evaporat proavacă o agitare şi înainte de-a trece într-o stare de şoc, ele declanşau
actul de înţepare şi depuneau veninul pe sticlă. Vasul era spălat cu apă distilată,
în care se dizolva veninul. După evaporarea apei de la 1000 de albine se recoltau
50-75 mg de venin nepurificat.
Una din metodele mai simple de recoltare a veninului de albine prezintă sti-
mularea albinelor de a ataca o peliculă de provenienţă animală, cum ar fi vezica
urinară a porcului sau pelicula de pe punga testiculară de berbec.
La utilizarea acestei metode se ia un vas cu un capăt lărgit plin cu apă ste-
rilizată care este legat cu această peliculă. Acul albinelor, pătrunzând în peliculă
rămâne fixat, iar veninul de albine se revarsă necondiţionat în apă, care apoi era
supusă evaporării.
Se aplică şi metoda presării acului albinelor lucrătoare cu ajutorul pensei
(oculare) asupra lamei (acul situat între pensă şi lamă) pentru ca picătura veni-
nului eliminat să se usuce pe placă.
Metodele menţionate n-au căpătat o răspândire largă, deoarece au neajun-
suri destul de însemnate (veninul este impur şi randamentul este relativ mic).
În obţinerea veninului de albine trebuie să se ţină cont de manifestările natu-
rale ale organismului acestora în cadrul procesului. Partea vulnerantă este repre-
zentată de acul albinelor care în timpul înţepării rămâne în locul introdus şi, după
desprinderea lui, albina moare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra stării
familiilor de albine. În afară de aceasta, asemenea metode presupun eforturi fizice
inutile, nu sunt eficiente, iar calitatea veninului de albine este scăzută.
În apicultură există metode de recoltare a veninului de albine prin iritarea
albinelor cu curent electric. Recoltarea veninului de albine prin această metodă
presupune existenţa în stupină a unor familii sănătoase cu populaţie numeroasă
în plină activitate. Albinele lucrătoare sunt supuse influenţei unui slab curent
electric pentru facilitarea actului înţepării şi eliminarea veninului pe sticlă, care
după uscare se recoltează de pe sticlă prin răzuire.
Мэлаю М., Александру В. (1983) afirmau că, modul de recoltare a veni-
nului de pe pelicula casetei este adecvat celui fizic al actului înţepării.
Prin protejarea sticlei cu peliculă ei căpătau cu 4,9-158,3% mai mult venin
decât de pe sticla neprotejată. Rezultate majore s-au înregistrat prin utilizarea
peliculei din plutex vulcanizat.
În prezent, în literatura de specialitate sunt descrise multe metode de recol­
tare a veninului de albine, care au servit drept bază pentru elaborarea tehnologiei
recoltării veninului de albine în stupine.
În raport cu reacţiile familiilor de albine, aparatele propuse pot fi repartizate
în două grupe mari: mecanice şi electrice.

596
 Utilizarea majorităţii grilelor de excitaţie mecanică a albinelor pentru recol­
tarea veninului provoacă moartea lor.
Grilele de excitaţie electrică pot fi la fel repartizate în două grupe, în raport
de locul de amplasare a grilei colectoare:
- în interiorul stupului, pe direcţie verticală între faguri la marginea cuibu-
lui, pe direcţie orizontală, pe fundul stupului şi deasupra fagurilor (fig. 215);
- în afara stupului, cu amplasarea casetelor de colectare la urdiniş.
Cantitatea pe care o poate elibera la o înţepătură o albină din glandele de
venin este de circa 0,3 mg de lichid. S-a stabilit, că veninul lichid pierde prin
evaporare substanţele volatile şi apa circa 70% din greutatea iniţială. O singură
albină poate asigura recoltarea a 0,1 mg venin (substanţă uscată), deci pentru a
căpăta 1 g de venin de albine (lichid) este nevoie de circa 10 mii de albine.
Cantitatea de venin eliberată este determinată nu numai de vârsta albinelor,
de sezon, ci şi de rasă.
Albinele, imediat eclozionate din celule, nu posedă însuşirea de a elimina
venin, nu au atitudine agresivă faţă de celelalte albine sau mătci şi nu înţeapă.
Din ziua a doua de viaţă începe dezvoltarea glandelor veninoase. S-a constatat,
că la vârsta de 12 zile, acestea ating dimensiuni maxime se acumulează cea mai
mare cantitate de venin.
Această stare este în corelaţie cu metabolismul proteinelor la albinele doici,
iar asigurarea alimentaţiei optime, în mare parte, determină gradul de dezvoltare
al celulelor pungii cu venin, cantitatea şi calitatea lui.

1 – grilă de acţiune pentru recoltarea veninului de albine; 2 – şipcile grilei;

3 – sticla; 4 – acumulator; 5 – generator de impulsuri
Figura 215. Utilaj pentru recoltarea veninului de albine

597
 Albinele crescute fără polen nu sunt în stare să elimine venin: la vârsta de
18 zile încetează secreţia veninului, iar celulele (glandele) degradează.
La albinele după vârsta de 20 de zile însuşirea biologică de a acumula venin
expiră. Odată cu schimbarea funcţiilor albinelor lucrătoare (colectarea hranei şi
autoapărarea), glandele nu mai funcţionează, iar veninul acumulat se păstrează
în depoul pungii.
În majoritatea cazurilor, albinele de pază, după actul de înţepare şi elimina-
rea totală a veninului, pier. În aceasta şi constă justificarea biologică a procesului
de atrofiere a celulelor glandulare după ce punga este plină cu venin. Deci, de
la o albină zburătoare se poate recolta veninul o singură dată. Rezerva de venin
epu­izată nu se regenerează.
La albinele din generaţia de toamnă secreţia glandelor veninoase începe în
a 15-ea zi după eclozionare şi la vârsta de 20 de zile expiră. Cantitatea veninului
din rezervor la ele era mai redusă cu 50% decât la albinele zburătoare.
La prima electrocutare elimină venin mai mult de 75% din albinele lucră-
toare ale familiei şi n-au eliminat venin doar 15%.
Cea mai mare cantitate de venin s-a obţinut la prima recoltare, iar la a doua
şi a treia (peste fiecare trei zile) a scăzut brusc.
La iritarea albinelor lucrătoare cu curent electric, peste fiecare 5 zile s-a
menţionat majorarea cantităţii de venin recoltat. O cantitate mai mare s-a obţi-
nut la prima excitare, cu expoziţia aparatului conectat de 60 min. – 317,5 mg, la
a doua – 203,8 şi la a treia – 155,3 mg.
La recoltarea veninului peste 8 zile cantitatea maximă, în medie, la o fami-
lie (expoziţia aparatului conectat de 45 min.) a constituit 466,0 mg, la a doua
repriză – 418,3 mg.
La colectarea veninului peste 12 zile (expoziţia aparatului conectat 45
min.) s-a obţinut, în medie de la o familie 604,0 mg, la a doua – 575,0 mg.
În baza cercetărilor efectuate a fost elaborată tehnologia recoltării veninului
de albine, care asigură obţinerea la o şedinţă de 850 mg, cu frecvenţa de 12 zile, cu
expo­ziţia aparatului conectat de 45-60 minute, iar pe sezon 3,5 g, fără ca să influ-
enţeze negativ la polenizarea culturilor agricole şi obţinerea produselor apicole.
Recoltarea veninului conform acestei tehnologii nu influenţează negativ
nici asupra albinelor şi nici asupra creşterii, dezvoltării şi productivităţii famili-
ilor (Eremia N.G., Cebotari V. F., 1994, 1997).
Ţinând cont că veninul de albine este foarte toxic, răzuirea lui de pe sti­clele
casetelor se efectuează în cabine speciale şi se vor lua măsuri de protecţia muncii.
Veninul de albine recoltat se ambalează în flacoane de sticlă cu dop rodat şi
se păstrează la temperatura camerei la un loc întunecat sau în frigider.

598
 Proprietăţile fizice şi chimice ale veninului de albine. Veninul de albine
este un lichid transparent, incolor cu miros accentuat specific, iritant, caracteris-
tic, la gust – înţepător, amar.
După structura sa, în stare solidă, veninul de albine reprezintă o pulbere sub
formă de solzi şi granule mărunte, alb-mată, uşor cenuşie.
Culoarea depinde de impurităţi şi de acţiunea luminii. Sub influenţa razelor
solare substanţele active ale veninului se neutralizează, prin evaporare pierde o
parte din substanţele volatile şi devine gălbui.
Substanţele brute uscate ale veninului sunt reprezentate de peptide, dintre
care un rol mai însemnat îl au melitina, apamina, peptida 401, secapina, do-
famina şi noradrenalina. Melitina reprezintă 55% din conţinutul proteic, care
este responsabilă de modificarea tensiunii superficiale la suprafaţa membranelor
eritrocitare, având rol hemolitic direct; apamina – 2% are efecte neurotoxice;
histamina (0,1-1,0%) măreşte permeabilitatea capilarelor, exercitând influenţă
asupra sistemului cardiovascular şi musculaturii netede.
În componenţa veninului de albine au fost identificate derivatele amoniacale
– acetilholină, lipide (grăsimi şi stearine), cenuşă (substanţe minerale), hidraţi de
carbon (glucoză şi fructoză), nucleide, acizi clorhidrici, ortofosforici şi formic.
Veninul de albine are o reacţie acidă (pH 4,5-5,5). Este solubil în apă, in-
solubil în alcool şi sulfat de amoniu. Conţinutul substanţelor uscate este de 93-
94%, a apei – de 6-7%, de proteine – 65-75%, de cenuşă – 3,5-4%.
Rezultatele cercetărilor au demonstrat că în componenţa veninului de albi-
ne, adus la o masă constantă cu temperatura de 650C, componenţa aminoacizilor
liberi a constituit, în medie, 6,431 mg/g.
Din toţi aminoacizii studiaţi în componenţa veninului de albine o pondere mai
mare o are prolina 0,908 mg/g (sau 14,12% din cantitatea totală). Un procent mai major
prezintă grupa de monoaminodicarbonici (acidul asparagic şi glutaminic) – 15,58%, o
cantitate redusă o are cistina (1,40%) şi ornitina (0,25%) din cantitatea totală a amino-
acizilor. Aminoacizii legaţi alcătuiesc 784,774 mg/g. Din aminoacizii studiaţi cea mai
mare pondere o are acidul glutaminic 140,715 mg/g (17,93%), leucina 110,707 mg/g
(14,11%) şi izoleucina 82,699 mg/g sau 10,54% din cantitatea totală.
Într-o cantitate mai redusă se conţine metionina (6,655 mg/g), histidina
(9,792 mg/g) şi fenilalanina (13,338 mg/g), care constituie 0,85-1,70% din can-
titatea totală a aminoacizilor.
Putem menţiona, că din cantitatea totală a aminoacizilor grupa de mono­
aminomonocarbonici constituie 54,67%, monoaminodicarbonici – 21,63%,
he­terociclici – 8,99%, diaminomonocarbonici – 8,56%, ciclici-aromatizaţi –
5,30% şi sulfurici – 0,85%.

599
 Din micro- şi macroelemente veninul conţine: calciu – 37,0 mg/kg, man-
gan – 18,0, potasiu – 190,0, sodiu – 53,0, zinc – 2,7, magneziu – 0,6, fier – 4,4,
fosfor – 24,0 şi cobalt – 0,02 mg/kg (Еремия Н.Г., 1997).
Falsificarea veninului de albine. Veninul de albine poate fi falsificat cu
mai multe pulberi de culoare albă, solubile în apă, cum ar fi: albuşul de ou crud
uscat şi măcinat sub formă de făină, lapte praf, amidon sau făină de cereale, car-
bonatul, bicarbonatul sau o altă soluţie alcalină, clorură de sodiu şi zaharuri.
Însuşirile terapeutice ale veninului de albine. Printre nenumăratele pro-
duse apicole, utilizate în medicină, o atenţie deosebită se acordă veninului de
albine la tratarea a circa 400 de maladii.
Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de sezon şi de hra-
nă, iar activitatea biologică mai înaltă a veninului s-a remarcat în timpul cu­
lesului principal.
Aplicarea veninului de albine provoacă o reacţie locală şi generală a orga­
nismului, care este complexă şi depinde de doza şi activitatea biologică a ve-
ninului, starea sănătăţii omului, sexul, vârsta şi locul aplicării. Femeile şi copii
sunt mai sensibili la aplicarea veninului decât bărbaţii.
Reacţia locală a organismului la înţepătură este însoţită de usturime, hi­
peremie locală care se extinde timp de câteva ore, congestie, scădere a tensiu-
nii arteriale, creşterea temperaturii corpului ş. a. (Пастушенко Л.В. ş.a., 1985;
Сластэнский И.В., 1987).
Reacţia generală se exprimă prin tulburări respiratorii, greaţă, vomă, dureri
de cap, abdominale, diaree, la unele persoane foarte sensibile apare un şoc de
tensiune care duce la pierderea cunoştinţei, dificultăţi respiratorii, confuzii min-
tale şi chiar la moarte prin colaps respirator şi circular.
Persoanele foarte sensibile pot avea şoc de la o singură înţepătură, însă s-a
înregistrat un caz când o persoană a primit 2243 de înţepături şi a supravieţuit.
Veninul de albină, fiind substanţă biologic activă cu un spectru larg de ac-
ţiune asupra organismului, cu fiecare an se aplică tot mai larg şi în calitate de
complement în fizioterapie şi ca medicament.
Un şir de autori au folosit veninul de albine în terapia afecţiunilor de natură
reumatică - radiculită, reumatism muscular şi articular, artroze, poliartrite etc. şi
au înregistrat rezultate pozitive.
Înţepăturile albinelor stimulează sistemul imunitar, ceea ce explică, pe de o
parte, calităţile terapeutice ale veninului de albine, pe de altă parte, stimulează
se­creţia de cortizon – natural, astfel, cortizonul evidenţiindu-se ca rezultat al
acţiunii de stres al înţepării.
Veninul de albină, fiind corect întrebuinţat, este un remediu curativ-pro­

600
filactic, care acţionează nu numai asupra unui organ sau a unei maladii, ci asupra
întregului organism, contribuind la mobilizarea tuturor funcţiilor de apărare.
Veninul de albine se foloseşte în formă de înţepături directe de către albine,
injecţii, pastile, capsule, creme, unguente, soluţii, aerosol etc.

9. 4. Resursele melifere şi polenizarea culturilor agricole

Baza meliferă şi plantele melifere agricole de cultură. Prin baza meliferă
se înţelege totalitatea plantelor aflate în raza de zbor a albinelor, care oferă hrană
acestora. Sursa principală de hrană a albinelor este nectarul, furnizat de glandele
nectarifere ale florilor şi polenul. De asemenea, albinele recoltează secreţiile dulci
produse de glandele extraflorale (frunze, peţiol, baza cotiledoanelor), secreţiile dul-
ci ale unor insecte (miere de mană), sucul strugurilor şi fructelor coapte crăpate.
După natura hranei pe care o oferă albinelor, plantele melifere se împart în
trei categorii: nectarifere, nectaropolenifere şi polenifere.
Plantele nectarifere oferă albinelor nectar, fiind, totodată, puţin răspândi-
te. Dintre acestea sunt: măzărichea, pălămida, bumbacul ş. a.
Plantele nectaropolenifere asigură albinelor atât nectar, cât şi polen, fiind
cele mai răspândite, fapt pentru care prezintă şi cea mai mare importanţă api-
colă. Din această categorie fac parte: salcâmul, salcia, pomii fructiferi, păpădia,
teiul, arţarul, floarea-soarelui, rapiţa, hrişca, trifoiul, muştarul, sparceta, sulfina
şi multe altele.
Plantele polenifere furnizează albinelor numai polen, fiind în număr foarte
scăzut. Dintre acestea sunt: porumbul, plopul, mesteacănul, macul, nucul, alu-
nul, cornul ş. a.
În funcţie de potenţialul de producţie de nectar (kg/ha), plantele au fost
clasate în 6 grupe (Crane citat de Louveaux, 1987 şi de Bura M., Pătruică S.,
Bura V., 2005):
1. Părul, porumbarul, migdalul (0-25 kg/ha).
2.Floarea-soarelui, ridichioara sălbatică, pepenele, castravetele, dovlea­cul,
măcieşul, cireşul, prunul, mărul (25-50 kg/ha).
3. Varza, muştarul alb, cimbrul, trifoiul alb, bobul, pufuliţa, zmeura (51-100
kg/ha).
4. Arţarul, limba mielului, păpădia, rapiţa, muştarul de câmp, levănţica,
salvia, cimbrişorul, sulfina, varga ciobanului, rozmarinul (101-200 kg/ha).
5. Brusturele, menta, lucerna, trifoiul roşu, cimbrişorul (201-500 kg/ha).
6. Salcâmul alb, teiul cu flori mici, capul şarpelui (peste 500 kg/ha).
Intervalele de timp din cursul sezonului activ în care albinele au posibilitate
să recolteze nectar şi polen poartă denumirea de “perioada de cules” (cules

601
productiv şi de întreţinere), iar acela în care plantele nu oferă albinelor hrană –
“goluri de cules”.
Sub aspect practic, plantele melifere se împart în: plante agricole, pomi şi
arbuşti fructiferi, plante de pădure, plante din fâneţe şi păşuni, plante medicinale
şi aromate, plante legumicole, plante melifere ierboase spontane şi plante speci-
al cultivate pentru albine.
Plantele melifere agricole de cultură, la rândul lor, se clasifică în: culturi
de câmp, culturi furajere, culturi legumicole şi plante medicinale (tabelul 112),
(Eremia N., 2009).
Culturi de câmp – principalele plante din această categorie, care prezintă
interes pentru apicultură sunt: floarea-soarelui, rapiţa de toamnă, rapiţa de pri­
măvară, coriandrul, hrişca, muştarul alb ş. a.
Floarea-soarelui (Helianthus annus) reprezintă principala plantă olea­
ginoasă, cultivată în Moldova, constituind, astfel, şi o plantă meliferă de bază,
iar albinele lucrătoare participă la polenizarea ei.
Înfloreşte în ultima decadă a lunii iunie, timp de circa 30 de zile, iar hibrizii
– 15 zile. Durata de înflorire a unui calatidiu este de circa 10 zile, iar a unei flori
tubuloase – de 24-36 ore, producţia de nectar a unei flori este de 0,25-1,0 mg.
Producţia de miere variază între 30 şi 120 kg (în medie de 60 kg/ha), fiind
influenţată de condiţiile pedoclimatice, sol şi agrotehnica aplicată.
Temperatura optimă, pentru secreţia nectarului la floarea-soarelui este de
28-300C. Temperatura peste 330C, asociată cu vânt şi secetă, diminuează secre-
ţia lui până la suprimare.
În timpul culesului de la floarea-soarelui sporurile de recoltă zilnice la o
familie de albine pot varia 0,5-5,0 kg, maximum 9 kg şi o producţie totală de
miere de 10-40 kg, maximum – 60 kg.
Mierea de la floarea-soarelui este aromată, are culoare galbenă deschisă,
gust plăcut, specific plantei şi se cristalizează foarte repede.
Rapiţa de toamnă (Brassica napus oleifera) este o plantă anuală oleagi-
noasă, care se creşte pentru ulei sau furaj verde. În Republica Moldova, în anul
2008, au fost însămânţate 55 mii de hectare cu rapiţă. Se însămânţează toamna,
înfloreşte primăvara (aprilie-mai), circa 45 de zile, contribuind la dezvoltarea fa-
miliilor de albine în această perioadă. Producţia de miere la hectar variază între
40 şi 100 kg. Mierea este galbenă, uneori aproape incoloră, are miros specific,
se cristalizează foarte repede.
Muştarul alb (Sinapis alba) se cultivă pentru ulei şi producerea muştarului
alimentar, înfloreşte mai târziu cu 20-25 de zile decât rapiţa, având o durată de
înflorire de 20-35 zile, producţia de nectar este, în medie, de 40 kg/ha.

602
 Coriandrul (Coriandrum sativum) înfloreşte de la 15 iunie până la 15 iulie,
producţia de miere fiind de 20-100 kg/ha, în anii favorabili şi mai mult în funcţie
de condiţiile pedoclimatice şi agrotehnica aplicată.
Hrişca (Fagopyrum sigittatum) înfloreşte în iunie, timp de circa 30 zile,
producţia de miere variază între 30-100 kg/ha. Mierea de hrişcă are o nuanţă
roşietică, gust plăcut specific, se cristalizează repede.
Culturile furajere, multe plante furajere sunt, totodată, şi importante plan-
te melifere. Cele mai valoroase plante din această categorie sunt: sparceta, sulfi-
na albă, sulfina galbenă, lucerna, trifoiul alb, trifoiul roşu, măzărichea ş. a.
Sparceta (Onobrychis viciifolia) este o plantă perenă, înfloreşte în al doi-
lea an de vegetaţie, la sfârşitul lunii mai, timp de 15-25 de zile. Sparceta se
întâlneşte frecvent în fâneţele naturale şi este o bună plantă meliferă, care oferă
albinelor mult nectar şi polen. Producţia de nectar pe floare variază între 0,3-0,9
mg, concentraţia zahărului fiind de 38-60%. Producţia de miere la hectar este
de 120-300 kg.
Sulfina albă (Melilotus albus) este o plantă anuală, înfloreşte timp de 30
zile la începutul lunii iunie, cu flori de culoare albă. O floare produce 0,03-0,07
mg de nectar, care conţine 34-45% zahăr (Bura M., Pătruică S., Bura V., 2005).
Producţia de miere variază între 150-500 kg/ha. Mierea este gălbuie, aproape
incoloră, cu aromă de vanilie şi foarte mult apreciată.
Sulfina galenă (Melilotus officinale) este o plantă anuală, cu flori de culoa-
re galbenă, înfloreşte în iulie-august, timp de 40 zile. Producţia de miere variază
între 130-200 kg/ha în dependenţă de condiţiile pedoclimatice.
Lucerna (Medicago sativa) este o plantă furajeră foarte valoroasă, care are
importanţă apicolă. Înfloreşte din iunie până toamna târziu. Cantitatea de nectar
de la o floare variază între 0,0-0,26 mg cu concentraţia de zahăr de 18-48%.
Producţia de miere variază între 25-30, fără irigare şi 200 kg/ha cu irigare.
Trifoiul alb (Trifolium repens) este o plantă perenă, înfloreşte în al doilea
an de vegetaţie, din iunie până toamna târziu. O floare produce circa 0,04-0,4
mg nectar cu concentraţia de zahar de 35-70%. Producţia de miere la hectar
variază între 100-250 kg.
Trifoiul roşu (Trifolium pratense) este o plantă perenă furajeră, prezintă
importanţă apicolă. Producţia de miere la hectar este de 25-50 kg. Mierea are
gust plăcut, cu aromă specifică.
Măzărichea (Vicia sativa, V. vilosa) este o plantă anuală furajeră, înfloreşte
în lunile mai-iunie, producţia de miere variază între 25-100 kg/ha.
Culturile legumicole. Cele mai importante sunt: ceapa, vărzoase, rădăci-
noase, pepeni, dovleci etc.

603
 Ceapa seminceră (Allium cepa) este o plană bienală, înfloreşte în lunile
iunie-iulie, timp de 10-25 zile. Producţia de miere de la hectar variază între 70-
150 kg. Mierea are culoare deschisă şi plăcută la gust.
Varza (Brasica oleracea var. Capitata) pentru sămânţă înfloreşte în al doilea an,
la finele lunii mai şi începutul lunii iunie. Producţia de miere este de 50 kg/ha.
Morcovul (Daucus carota) este o plantă bienală, înfloreşte în lunile iunie-
august, producţia de miere la hectar variază între 15-80 kg.
Pepenele verde (Colocynthis citrullus) şi pepenele galben (Cucumis
melo) au o perioadă lungă de înflorire din iunie până în septembrie. Producţia
de miere la hectar variază între 10-100 kg, apreciată cu media de 50 kg/ha.
Dovleacul (Cucurbita maxima) şi bostanul (Cucurbita pepo) asigură albi-
nele cu nectar şi polen din vară până toamna târziu (iunie-septembrie). Produc-
ţia de miere la hectar variază între 20-100 kg, apreciată cu media de 30 kg/ha.
Plante medicinale şi aromatice se cultivă pe suprafeţe mari pentru indu­
stria farmaceutică, fiind, totodată, importante surse melifere. Din această grupă
fac parte aşa plante ca: levănţica, isopul, salvia, menta, cimbrul.
Levănţica (Lavandula spica) este un semiarbust cu o perioadă lungă de
înflorire, din iunie până în august. Producţia de miere la hectar variază între 50-
100 kg. Mierea este foarte apreciată datorită aromei şi gustului plăcut.
Isopul (Hyssopus officinalis) este o plantă perenă meliferă, înfloreşte în
iunie-iulie. Producţia de miere la hectar variază între 50-120 kg.
Salvia (Salvia officinalis) este o plantă perenă meliferă foarte valoroasă, înfloreş-
te din iunie până în septembrie. Producţia de miere la hectar variază între 200-400 kg.
Menta (Mentha piperita) este o plantă perenă, înfloreşte în lunile iunie-au-
gust. Producţia de miere la hectar variază între 100-200 kg.
Cimbrul (Thymus vulgaris) este o plantă medicinală, înfloreşte din mai
până în octombrie. Producţia de miere la hectar variază între 80-120 kg.
Pomii şi arbuştii fructiferi prezintă interes pentru apicultură datorită fap-
tului, că înfloresc primăvara timpuriu, furnizând culesuri de întreţinere, contri-
buind simţitor la creşterea şi dezvoltarea familiilor de albine. În anii favorabili,
de la pomii fructiferi se pot obţine şi culesuri de producţie de miere. Dintre cele
mai importante specii pomicole care prezintă interes pentru apicultură sunt: cai-
sul, piersicul, mărul, cireşul, vişinul, prunul, coacăzul negru, agrişul.
Caisul (Armenica vulgaris) şi piersicul (Piersica vulgaris) înfloresc înainte de
înfrunzire, în martie-aprilie. Producţia de miere la hectar variază între 20-40 kg.
Mărul (Malus domestica) este o specie pomicolă valoroasă, oferind se-
creţii de nectar şi polen, înfloreşte în aprilie-mai. Producţia de miere la hectar
variază între 30-40 kg.

604
 Cireşul (Cerasus avium) şi vişinul (Cerasus vulgaris) oferă albinelor nectar şi
polen, înfloresc în luna aprilie. Producţia de miere la hectar variază între 30-40 kg.
Prunul (Prunus domestica) înfloreşte în luna aprilie, oferă albinelor nectar
şi polen. Producţia de miere la hectar variază între 20-30 kg.
În afară de speciile pomicole menţionate, pentru apicultură prezintă un
mare interes şi arbuştii fructiferi, care oferă albinelor nectar şi polen.
Coacăzul negru (Ribes nigra) şi coacăzul roşu (Ribes rubrum) înfloresc în
aprilie-mai, producţia de miere la hectar este de circa 30 kg.
Plantele melifere de pădure. Plantele melifere de pădure pot fi grupate în:
arbori, arbuşti şi plante melifere ierboase. Din multitudinea speciilor fores-
tiere melifere le menţionăm pe cele mai importante ca: salcâmul alb, salcâmul
galben, salcâmul pitic, salcâmul japonez, teiul cu frunza mare, teiul cu frunza
mică, teiul alb, arţarul american, arţarul tătăresc, jugastrul, salcia, gledicia, cas-
tanul sălbatic, oţetarul, alunul, cornul, păducelul ş. a.
Salcâmul alb (Robinia pseudacacia) este o specie foarte valoroasă care
oferă culesul principal de primăvară (fig. 216). Salcâmul este un arbore cu înăl-
ţimea de 25-30 m, înfloreşte în luna mai, cu o durată de 8-20 zile. De multe ori,
în timpul înfloririi salcâmului plouă, sunt temperaturi scăzute, vânt, iar uneori
arşiţă şi florile se usucă în 5-6 zile, fapt ce duce la scăderea productivităţii.
Producţia de miere la hectar depinde de vârsta, desimea arborilor şi con-
diţiile pedoclimatice. Arborii, plantaţi rar, produc 1100-1700 kg, cei din masiv
– 800-1200 kg, iar arborii tineri – 300-700 kg/ha. Producţia zilnică de nectar
recoltată de o familie de albine, înregistrată la cântarul de control, este 4-6 kg,
maximum – 8-10 kg, iar producţia de miere poate fi 15-20 kg. Mierea de salcâm
este de calitate superioară cu aromă şi gust plăcut, specific, care nu se cristali-
zează un timp îndelungat.

Figura 216. Salcâmul alb

605
 Salcâmul galben (Caragana arborescens) este un arbust decorativ, originar
din Siberia şi Manciuria, înfloreşte în mai-iunie timp de două-trei săptămâni.
Producţia de miere la hectar variază între 50-150 kg.
Salcâmul pitic (Amorpha fructicosa) este un arbust, înfloreşte în luna iu-
nie, timp de 20-30 de zile. Producţia de miere la hectar este de circa 50 kg.
Salcâmul japonez (Sophora japonica) este un arbust decorativ, înfloreşte
în lu­nile iulie-august, timp de 30 zile. Producţia de miere la hectar este de circa
300-350 kg.
Teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos) înfloreşte în luna iunie, timp de
8-15 zile. Producţia de miere la hectar este de circa 800 kg.
Teiul cu frunza mică (Tilia cordata) înfloreşte după teiul cu frunza mare,
timp de 8-12 zile. Producţia de miere la hectar poate ajunge la 1000 kg.
Teiul alb (Tilia tomentosa) sau teiul argintiu înfloreşte în a doua jumătate a
lunii iunie timp de 7-21 zile. Producţia de miere la hectar poate ajunge la 1200 kg.
Arţar american (Acer negundo) înfloreşte în martie-aprilie, timp de 13-15
zile, asigură albinele timpuriu cu nectar şi polen. Producţia de miere la hectar
este de 100-200 kg.
Arţar tătăresc (Acer tataricum) înfloreşte înaintea salcâmului alb cu 8-10
zile şi oferă albinelor un cules de întreţinere timp de 10-20 zile. Producţia de
miere la hectar este cuprinsă între 300 şi 1000 kg.
Jugastrul (Acer campestre) înfloreşte la sfârşitul lunii aprilie – începutul
lunii mai, timp de 6-9 zile. Producţia de miere la hectar este apreciată cu 200-
400 kg.
Salcia căprească (Salix caprea) înfloreşte timpuriu, în martie-aprilie, ofe-
rind familiilor de albine culesuri de stimulare şi dezvoltare. Producţia de miere
la hectar este de 150-200 kg.
Gledicia (Gledischia triachantos L.) înfloreşte în luna iunie, după culesul
de la salcâm. Producţia de miere la hectar este de 250-300 kg.
Castanul sălbatic (Aesculus hippocastanum) înfloreşte în aprilie-mai. Pro-
ducţia de miere la hectar este de 30-100 kg.
Oţetarul (Ailanthus altissima) înfloreşte în lunile iunie-iulie. Producţia de
miere la hectar este de 300 kg.
Alunul (Corylus avellana) înfloreşte în februarie-martie, oferind albinelor
polen şi poate produce circa 20 kg de miere de mană la hectar.
Cornul (Cornus mas) este un arbust care înfloreşte în februarie-martie, ofe-
rind albinelor polen şi circa 20 kg de miere la hectar.
Păducelul (Crataegus oxiacantha) este un arbust melifer, înfloreşte în apri-
lie-mai. Producţia de miere la hectar variază între 25-100 kg.

606
 Plantele melifere erbacee de pădure prezintă interes apicol, asigurând,
albinele cu nectar şi polen, primăvara timpuriu. Din speciile principale sunt:
podbalul, ghiocelul, brânduşa, brebenelul, urzica moartă ş. a.
Podbalul (Tussilago farfara L.) este prima plantă meliferă care oferă albi-
nelor nectar şi polen în lunile februarie-aprilie.
Ghiocelul (Ghalanthus nivalis) înfloreşte în februarie până în aprilie în
funcţie de condiţiile meteorologice.
Brebenelul (Corydalis cava) înfloreşte în martie-aprilie, oferind albinelor
culesuri timpurii de întreţinere.
Urzica moartă (Lamium purpureum) înfloreşte din luna martie până la
culesul de la salcâm, oferind albinelor culesuri timpurii de întreţinere.
Plantele melifere din fâneţe şi păşuni. Plantele melifere din fâneţe şi pă-
şuni pot asigura însemnate culesuri de producţie. Ele înfloresc eşalonat în iunie-
august, mierea are însuşiri terapeutice şi este foarte mult apreciată. Dintre aceste
plante cele mai importante sunt: păpădia, sparceta, salvia de câmp şi de păşuni,
cimbrişorul, trifoiul alb, cicoarea, isma de baltă ş. a.
Păpădia (Taraxacum officinalis) este o plantă meliferă valoroasă, care în-
floreşte din luna aprilie până în septembrie, oferind albinelor polen şi nectar.
Poate produce circa 200 kg miere la hectar.
Salvia de câmp (Salvia pratensis) şi de păşuni (Salvia nemorosa) sunt
plante melifere valoroase, înfloresc din mai până în august, furnizând albinelor
nectar şi polen. Producţia de miere la hectar este de circa 280-300 kg.
Cimbrişorul (Thymus serpyllum) este o plantă meliferă valoroasă, înflo-
reşte din mai până în septembrie. Producţia de miere la hectar variază între 300-
400 kg.
Talpa-gâştei (Leonurus cardiaca) înfloreşte din iunie până în august. Pro-
ducţia de miere la hectar variază între 200-400 kg.
Isma de baltă (Mentha aquatica) înfloreşte începând cu a doua jumătate a
lunii iulie şi până în octombrie. Producţia de mere la hectar atinge 200-220 kg.
Plantele melifere cultivate pentru albine. Pentru îmbunătăţirea şi între-
ţinerea bazei melifere se cultivă special plante melifere pentru albine, precum:
facelia, mătăciunea moldovenească, sparceta caucaziană, limba mielului ş. a.
Facelia (Phacelia tanacetifollia) este una din cele mai bune plante melifere.
În­floreşte la 50-60 zile după ce a răsărit, timp de 40-50 zile. Producţia de miere la
hectar variază între 300 până la 1000 kg, în funcţie de condiţiile pedoclimatice.

607
 Tabelul 112
Productivitatea de miere a plantelor din Republica Moldova
Denumirea plantelor Productivitatea de
Perioada de
miere (kg/ha) sau
română latină rusă înflorire
polen
1 2 3 4 5

Plante melifere de pădure (arbori şi arbuşti meliferi)

Robinia
Salcâmul alb Акация белая 15.V - 10.VI 600 - 1000
pseudacacia
Caragana
Salcâmul galben Акация желтая 20.V - 30.V 50 - 60
arborescens
Salcâmul
Sophora japonica Софора японская 25.VI - 5.VII 200 - 300
japonez
Teiul cu frunza Липа
Tilia platyphillos 20.VI - 5.VII 800 - 1000
mare крупнолистная
Teiul pucios (cu Липа
Tilia cordata 25.VI-10.VII 800 - 1000
frunza mică) мелколистная
Teiul argintiu Tilia argentie Липа серебристая 28.VI-15.VII 800 - 1200
Arţarul tătăresc Acer tataricum Клен татарский 5.V - 17.V 300 - 600
Клен
Arţarul Acer plantanoides 5.V - 20.V 200
остролистный
Arţar Acer campestre Клен полевой 5.IV - 15.IV 100 - 120
Salcia roşie Salix purpure Ива красная 20.III - 20.IV 100 - 120, polen
Salcia albă Salix alba Ива белая 20.III - 20.IV 100 - 150, polen
Salcia căprească Salix caprea Ива бредина 22.III - 12.IV 100 - 200, polen
Răchita de
Salix viminalis Ива желтая 22.III - 12.IV 100 - 120, polen
împletit
Cornul Cornus mas Кизил 25.III - 8.IV 100-120
Zmeura Rubus idaeus Малина 10.VI-25.VIII 50 - 200
Plopul Plopulus Тополь 10.IV - 21.IV polen
Porumbelul Prunus spinosa Терн 22.IV - 2.V 24 - 57
Crataegus
Păducelul Боярышник 10.V - 25. V 35 - 163
oxiacantha
Gledischia
Gledicia Гледичия 27.V - 22.VI 250
triachantos L.
Pomi şi arbuşti fructiferi
Cireşul Cerasus avium Черешня 10.IV - 20.IV 30 - 40
Vişinul Cerasus vulgaris Вишня 20.IV - 30.IV 30 - 40, polen
Piersicul Piersica vulgaris Персик 25.III - 5.IV 20 - 40
Mărul Malus domestica Яблоня 25.IV - 15.V 20 - 30
Prunul Prunus domestica Слива 15.IV - 25.IV 20 - 30
Caisul Armenica vulgaris Абрикос 5.IV - 15.IV 20 - 40
Prăsadul Prunus communis Груша 20.IV - 30.IV 8 - 20
Corcoduşul Prunus devaricata Алыча 10.IV - 20.IV 20
Gutuiul Gutonia oblanga Айва 15.IV - 25.IV 30
Черная
Coacăzul negru Ribes nigra 15.IV - 25.IV 20 - 30
смородина
Agrişul Grossularia ribes Крыжовник 20.IV - 10.V 25 - 70

608
 Plante melifere cultivate (culturi de câmp)
Floarea-soarelui Helianthus annus Подсолнечник 25.VI - 30.VII 30 - 120
Coriandrum
Coriandrul Кориандр 21.VI - 5.VII 100 - 500
sativum
Fagopyrum
Hrişca Гречиха 20.VI - 10.VII 30 - 90
sigittatum
Brassica napus
Rapiţa Рапс 25.IV - 20.V 35 - 100
oleifera
Tutun Nicotina Tabacum Табак 10.VII - 15.IX 200 - 300
Culturi furajere
Onobrychis
Sparceta Эспарцет 25.V - 15.VI 300
viciifolia
Sulfina galbenă Melilotus officinale Донник желтый 15.VI - 15.IX 150 - 300
Sulfina albă Melilotus albus Донник белый 5.VII - 25.VIII 150 - 500
Trifoiul alb Trifolium repens Клевер белый 25.V - 20. VI 100, polen
Trifoiul roşu Trifolium pratense Клевер красный 20.V - 25.VI 25 - 50
Lucerna Medicago sativa Люцерна 10.VI - 5.VII 25 - 200
Plante medicinale şi aromate
50 - 100
Levănţica Lavandula spica Лаванда 10.VI - 30.VI
Hyssopus
Isopul Иссоп 15.VII - 5.VIII 50 - 130
officinalis
Salvia de Шалфей
Salvia officinalis 20.VI - 15.VII 200 - 400
grădină аптечный
Salvia de luncă Salvia pratensis Шалфей луговой 25.VI - 20.VII 280
Menta rece Mentha piperita Мята перечная 5.VII - 30.VIII 100 - 200
Котовник
Catuşnica Nepeta cataria 15.VII - 10.VIII 130 - 400
кошачий
Roiniţa Melissa officinalis Мелисcа 20.VI - 30.VIII 100 - 150
Plante melifere din flora spontană
Podbalul Tussilago farfara Мать и Мачеха 20.III - 5.IV polen
Taraxacum
Păpădia Одуванчик 20.IV - 10.IX polen
officinalis
Синяк
Iarba şarpelui Echium vulgare 10.VII - 20.IX 300 - 400
обыкновенный
Cimbrişorul Thymus serpyllum Чабрец 20.IV - 30.IX 150 - 400
Cicoarea Cichorium intubus Цикорий 5.VI - 15.VIII polen
Plante melifere special cultivate pentru albine
Mătăciunea Dracocephalum Змееголовник
5.VIII - 5.VIII 300 - 400
moldovenească moldavicum молдавский
Phacelia
Facelia Фацелия 25.IV - 25.V 150 - 300
tanacetifollia

Mătăciunea moldovenească (Dracocephalum moldavicum) este o plantă

anuală, înfloreşte la 60-75 de zile după ce a răsărit, în luna iunie, timp de 20-35
zile. Producţia de miere la hectar variază între 300-400 kg.
Sparceta caucaziană (Onobrychis iberica) înfloreşte în luna iunie, produ­
când circa 150-400 kg de miere la hectar.

609
 Limba mielului (Borrago officinalis) înfloreşte în lunile iunie-iulie, timp
de 30-40 de zile. Producţia de miere la hectar a fost apreciată între 200-300 kg.
Cătuşnica (Nepeta cataria) este o plantă perenă, înfloreşte în primul an de la
însămânţare, în lunile iulie-august, producând circa 400 kg de miere la hectar.
Îmbunătăţirea bazei melifere. Flora Republicii Moldova este variată, iar
repartizarea resurselor de nectar şi polen este neuniformă, din care cauză sunt
necesare măsuri pentru îmbunătăţirea bazei melifere. La planificarea acestor
măsuri se ia în consideraţie faptul, că la secreţia nectarului influenţează o serie
de factori, dintre care sunt: factorii pe­dologici (umiditatea şi fertilitatea solului,
utilizarea îngrăşămintelor, agrotehnica), lumina solară, temperatura (la tempera-
tura mai mică de 100C şi mai mare de 35-380C plantele nu secretă nectar, tempe-
ratura optimă este de 16-260C), preci­pitaţiile, vânturile şi secetele îndelungate.
Îmbunătăţirea bazei melifere se poate realiza prin efectuarea unor măsuri,
ca: însămânţări de plante melifere în păşuni şi fâneţe, semănatul plantelor meli-
fere în cultură ascunsă, folosirea culturilor de amestec, crearea loturilor semin-
cere de plante melifere şi folosirea amestecurilor furajero-melifere.
Semănarea plantelor melifere în păşuni şi fâneţe. Având în vedere că ma-
joritatea păşunilor şi fâneţelor au o valoare scăzută, necesită însămânţarea lor cu
plante valoroase, care reprezintă, totodată, şi importanţă meliferă. Dintre aceste
sunt: lucerna, trifoiul alb, trifoiul roşu, sulfina albă, sulfina galbenă, sparceta ş. a.
Semănarea plantelor melifere în cultură ascunsă, printre aceste sunt:
sulfina albă, lucerna şi trifoiul. Ele se însămânţează concomitent cu cultura de
bază, iar după recoltarea culturii protectoare se vor dezvolta în cultură pură.
Semănarea culturilor de amestec cu plante melifere cu perioada scurtă de
vegetaţie (facelia, muştarul alb, floarea-soarelui, sulfina albă), care se cultivă în
mirişte şi înfloresc la sfârşitul verii, prezentând un cules de întreţinere. După cules,
aceste plante se recoltează ca furaj sau se folosesc ca îngrăşăminte verde.
Semănarea plantelor melifere în culturi intercalate. Printre rândurile de
pomi în primii ani se seamănă aşa culturi ca: facelia, rapiţa, sparceta, hrişca,
bostănoasele, care se folosesc ca furaj sau îngrăşăminte verde, prezentând un
cules de întreţinere.
Crearea loturilor semincere de plante melifere. Se practică semănatul
faceliei, sparcetei, lucernei, sulfinei, muştarului ş. a.
Factorii care influenţează secretarea nectarului la plante. Dezvoltarea
şi productivitatea familiilor de albine, în mare măsură, depinde de baza meliferă
şi de secreţia nectarului la care influenţează mai mulţi factori, care sunt grupaţi
în: factori legaţi de plantă (varietatea plantelor cultivate, vârsta plantelor, vârsta
florii, poziţia florii, durata înfloririi); factori legaţi de sol (natura fizică şi compo-

610
ziţia chimică a solului, îngrăşămintele, microelementele, metodele agrotehnice
utilizate, umiditatea solului); factori legaţi de condiţiile climaterice (temperatu-
ra, lumina solară, cantitatea de precipitaţii, arşiţa, vântul).
Rolul albinelor melifere în polenizarea culturilor agricole. Polenizarea
culturilor agricole cu ajutorul albinelor constituie una din mă­surile agrotehnice
de bază, care asigură sporuri în recoltă.
S-a stabilit, că albinele melifere polenizează 80-90% din plantele cultivate,
restul rămânând în sarcina insectelor sălbatice (bondari, viespi, albine solitare,
gândaci, furnici, muşte etc.).
Colectând nectarul şi polenul, albinele efectuează polenizarea încrucişată a
florilor, adică le fecundează. Creşterea productivităţii culturilor agricole şi îm-
bunătăţirea calităţii recoltei în urma polenizării florilor de către albine se explică
prin heterozis.
Vizitând sute de mii de flori, transportând milioane de grăuncioare de polen
de pe o floare pe alta, efectuând prin aceasta excitarea mecanică a organelor
generative, albinele asigură condiţii favorabile pentru fecundarea selectivă.
Viaţa şi activitatea albinelor este în legătură permanentă cu plantele, deoarece,
spre deosebire de alte insecte, hrana lor se bazează exclusiv pe produse de origine
vegetală. Astfel, pentru asigurarea necesarului de substanţe hidrocarbonice, albi-
nele culeg nectar sau mană, iar pentru necesarul de proteine, substanţe minerale,
grăsimi şi vitamine – culeg polen (Eftimescu Maria, Berbecel O., 1982).
În natură sunt mii de specii de plante, florile cărora secretă nectar şi polen,
dar numai o mică parte din ele sunt importante pentru apicultură. Aceste plante
ocupă suprafeţe întinse şi, în perioada înfloririi lor, familiile de albine adună
cantităţi suficiente de nectar, iar altele înfloresc neuniform asigurând un cules de
întreţinere în perioada sezonului activ.
Familiile de albine folosesc, de obicei, baza meliferă de pe o rază de 2-3
km de la vatră. Suprafaţa unui asemenea teritoriu cu raza utilă de 2 km este de
1250 ha, de 3 km – 2800 ha.
Bura M., Pătruică S., Bura V. (2005) menţionează, că circa 80% din plante
au o polenizare entomofilă, din care sunt polenizate circa 77% de către albine,
7,5% de bondari, 3,5% de diptere, 3,5% de furnici, 3,5% de coleoptere, 2,5% de
albine solitare şi 2,5% alte insecte.
S-a constatat, că sporul de producţie agricolă, obţinut prin polenizarea cu
ajutorul albinelor, depăşeşte de 10-15 ori valoarea produselor apicole.
Polenizarea culturilor agricole cu ajutorul albinelor constituie o importantă
măsură agrotehnică, care contribuie la sporirea pe cale naturală, ecologică şi
fără investiţii suplimentare, a producţiei de seminţe şi fructe.

611
 Pregătirea şi transportarea familiilor de albine la cules şi poleniza-
rea culturilor agricole. Pentru organizarea rentabilă a creşterii şi exploatării
familiilor de albine (valo­rificarea culesului, obţinerea produselor apicole şi
polenizarea culturilor agricole), apicultorul trebuie să cunoască resursele me-
lifere şi polenifere, suprafeţele ocupate de principalele specii şi perioada de
înflorire (începutul şi sfârşitul) a lor.
În vederea realizării unor producţii sporite de miere, precum şi a pro-
ducţiei de seminţe, fructe şi legume prin polenizarea cu ajutorul albinelor a
culturilor agricole apicultorii practică stupăritul pastoral.
Înainte de efectuarea transportării familiilor de albine la cules sau la po-
lenizarea culturilor agricole, stupinele apicultorilor profesionişti, cât şi a celor
amatori trebuie să fie paşaportizate. Acest document se obţine prin interme-
diul Asociaţiei Naţionale a Apicultorilor din Republica Moldova, Ministerului
Agriculturii şi Industriei Alimentare sau Asociaţiilor raionale a apicultorilor.
Totodată, apicultorii trebuie să obţină în prealabil un certificat de sănătate
a familiilor de albine de la medicul veterinar din circumscripţia în raza căruia
se află stupina, autorizare de pastoral din ocolul silvic sau de încheiat contract
cu liderii sau proprietarii loturilor de culturi agricole, livezilor.
Înainte de transportarea familiilor de albine se verifică exteriorul stupilor,
sistemul de fixare a lor, se astupă crăpăturile (dacă sunt), se scot din cuib fa-
gurii plini cu miere. Dacă familiile sunt puternice se vor introduce 2-3 faguri
goi, care se fixează cu două cuie pentru evitarea strivirii albinelor şi se deschid
orificiile de ventilaţie ale stupilor.
Transportarea familiilor de albine la cules sau polenizare se face seara,
când s-a terminat zborul albinelor, noaptea, dimineaţa, în unele cazuri şi ziua
dacă timpul este răcoros.
Familiile de albine se transportă la începutul înfloririi culturilor principa-
le sau când au înflorit 4-5% din flori din masiv şi pentru aceasta se pot utiliza
autocamioane, pavilioane apicole, alte mijloace de transport.
În autocamioane, stupii se încarcă în aşa mod ca direcţia ramelor să fie
paralelă cu direcţia drumului şi se transportă la locul prealabil pregătit pentru
amplasarea stupilor. După descărcarea stupilor şi amplasarea lor pe suporturi se
deschid urdinişurile, a doua zi se instalează adăpătorul şi cântarul de control.
Tehnica polenizării culturilor agricole. Prin polenizare se înţelege pro-
cesul de transportare a polenului de pe antere pe stigmatul florilor, iar prin
fecundare, procesul biologic de contopire şi asimilare reciprocă a conţinutului
grăuncioarelor de polen cu cel al ovarului.
Din punctul de vedere al polenizării şi procesului de fecundare, plantele
pot fi grupate în:

612
 - plante care se polenizează şi fecundează cu polenul propriu – autofer-
tile;
- plante care se polenizează şi fecundează cu polen străin de la alte plante
sau alte soiuri – autosterile;
- plante care nu se pot poleniza reciproc, deşi fiecare dintre soiuri poate
poleniza un al treilea soi – intersterile.
Polenizarea care se efectuează cu polen propriu se numeşte directă sau
autopolenizare.
Majoritatea plantelor rodesc, însă, numai prin polenizare cu polenul pro­
venit de la alte plante de acelaşi soi, şi în acest caz, polenizarea se numeşte
indi­rectă sau încrucişată.
Experienţele au demonstrat, că polenizarea încrucişată este superioară
auto­polenizării chiar la plantele autofertile.
După agentul polenizator (care transportă polenul de pe o plantă pe alta),
polenizarea poate fi:
– Anemofilă – polenul se transportă cu ajutorul vântului;
– Entomofilă – polenul se transportă cu ajutorul insectelor poleni­zatoare
şi se întâlneşte la majoritatea plantelor;
– Hidrofilă – prin intermediul apei la unele specii de plante acvatice;
– Ornitofilă – prin intermediul unor păsări minuscule (colibri);
– Malecofilă – prin intermediul unor moluşte.
Principalul agent polenizator dintre insecte sunt albinele melifere care
înde­plinesc 75-90% de lucru, pe când celelalte insecte – restul polenizării en-
tomofile.
Albinele sunt insectele cele mai utile omului şi folosirea lor, în mod orga-
nizat, a crescut considerabil fiindcă tratamentele pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor culturilor agricole au redus simţitor entomofauna polenizatoare
sălbatică.
Pentru organizarea perfectă a polenizării culturilor trebuie să rezolvăm
următoarele întrebări:
- stabilirea timpului deplasării familiilor de albine către culturile agricole;
- cunoaşterea florei concurente, floromigraţiei şi florospecializării;
- aprecierea distanţei până la culturile ce se polenizează;
- hotărârea modului de amplasare a stupinelor şi stupilor;
- determinarea productivităţii de polen a plantelor şi timpului coacerii
polenului;
- calcularea numărului de familii de albine necesar pentru polenizarea
unui hectar;

613
 - cunoaşterea calităţii familiilor de albine (puterea familiilor şi numărul
albinelor în familie, cantitatea de puiet, vârsta albinelor);
- colectarea polenului (ca factor stimulator pentru completarea rezerve­lor
în familie);
- dresarea albinelor;
- specificul polenizării în livezile cu tehnologie intensivă şi superinte­
nsivă; în loturile semincere ca lucerna – folosirea albinelor solitare, megachile
rotundata, megachile centuncularis, Rofitoides canus, melita leporina, Encera
longicornis ect meliturga clavicornis.
Polenizarea plantelor. Polenizarea va fi eficientă dacă vom folosi corect
colaborarea biologică între plante şi albine formată în procesul evoluţiei.
Dacă se face polenizarea plantelor în monocultură (livadă de tip intensiv
ş.a.), albinele pot fi introduse şi înaintea înfloririi, însă numaidecât după ter-
minarea tratărilor chimice, ca să nu le otrăvim.
În cazul când în raza zborului productiv (2 km) au înflorit alte plante care
sunt concurente, albinele se aduc numai când înflorirea a început, fiindcă în
cău­tarea hranei albinele vizitează în acelaşi timp mai multe specii de plante,
iar pole­nizarea nu va fi efectivă.
Distanţa între albine şi cultura care se polenizează trebuie să fie cât mai
mică, ce va aduce la vizitarea multiplă a fiecărei flori în timpul zilei şi va mări
productivitatea transportării polenului în momentul maturării stigmatului.
Aceasta are o importanţă excepţională primăvara în timpul înfloririi po-
milor, când în timpul scăderii temperaturii albinele lucrează nu mai departe de
100-200 metri de la stup şi pot folosi pentru lucru apariţia soarelui şi încălzi-
rea de scurtă durată.
Apropierea albinelor către plantele înflorite reduce cheltuielile de energie
şi hrană pentru zbor şi, paralel cu intensificarea polenizării, măreşte producti-
vitatea de miere.
Amplasarea stupinelor şi stupilor se face în diferite moduri, în dependen-
ţă de speciile de plante şi tipul plantaţiei. Scopul principal este ca densitatea
albinelor zbu­rătoare să fie uniformă pe toată suprafaţa terenului.
În livezile industriale, unde densitatea pomilor este mai mare şi se obser-
vă „efectul de tunel”, trebuie de introdus câte 1-2 stupi la începutul fiecărui
rând, fiindcă albinele nu depăşesc pomii înalţi şi zboară între rânduri.
Alt exemplu: dacă câmpul de floarea-soarelui este mai mare de 2 km, se
recomandă de aranjat o stupină şi în mijlocul lui, ca albinele să zboare în toate
direcţiile.
Polenizarea va fi efectivă dacă vom asigura numărul necesar de familii

614
pentru fiecare hectar, având în vedere şi plantaţiile concurente. La fiecare hec-
tar de floa­rea-soarelui trebuie să instalăm 1 familie, sparcetă – 2-3, în livadă de
tip intensiv – 2,5-3,5, în dependenţă de vârsta pomilor, în câmpul de lucernă
pentru producerea seminţelor – 12-15 familii.
Stupii se transportă în livadă la începutul înfloririi pomilor şi se ampla-
sează în grupe câte 50-60 de familii, iar peste 1000 m – alte grupe.
O mare însemnătate are calitatea familiilor şi, mai ales, primăvara la pole­
nizarea livezilor. Intensificarea creşterii puietului trebuie începută cât mai de-
vreme, ca în timpul polenizării familiile să fie puternice şi să aibă cât mai
multe albine tinere şi puiet descăpăcit. Pentru aceasta, în fiecare stup, trebuie
să avem cel puţin 7-8 kg de miere şi păstură.
Lărgirea cuibului la momentul oportun şi existenţa mătcilor tinere permi-
te susţinerea creşterii intensive a familiei. Cele mai bune polenizatoare sunt
familiile în creştere şi cu mult puiet.
Eficacitatea polenizării este în raport cu productivitatea de polen a plante-
lor şi durata coacerii polenului în timpul zilei. Pentru fecundare, fiecare floare
de măr trebuie să fie vizitată de albină de 3-4 ori, floarea-soarelui – 6 ori,
sparcetă – de 2 ori, culturile bostănoase – de 20-30 de ori.
S-a constatat, că majoritatea culturilor produc polenul copt la mijlocul
zilei, fapt dependent de temperatura mediului şi maturizarea florilor.
Albinele au adus 54% de polen copt din culesul zilnic de la cireş în peri-
oada de la ora 1200 până la 1400, 80% de polen de măr între orele 12-1800, 93%
de polen de la prune între orele 1600-1900, la polenizarea florii-soarelui 82% de
polen – de la ora 800 până la 1200.
Confiscarea până la 20% din polenul adus poate servi ca metodă de inten-
sificare a zborului albinelor pentru restabilirea rezervelor, cu acelaşi scop se
foloseşte şi dresajul albinelor. În fiecare gospodărie este necesar să avem un
plan de pregătire şi transportare a stupinelor şi închirierea familiilor de albine
pentru polenizare.
La polenizarea pomilor fructiferi se vor lua măsuri pentru prevenirea in-
toxicaţiilor albinelor, în cazuri excepţionale albinele sunt transportate la alte
surse melifere la o distanţă de peste 5 km.
Polenizarea culturilor de câmp şi, în primul rând, a florii-soarelui se rea­
lizează prin aşezarea familiilor de albine cât este posibil mai aproape de lotul
respectiv (fig. 217).

615
 Figura 217. Polenizarea florii-soarelui

Rezultatele cercetărilor au demonstrat, că în polenizarea florii-soarelui pe

lo­turile experimentale au participat albine melifere, albine sălbatice, bondari,
viespi, muşte şi buburuze.
Raza de zbor a albinelor melifere este de 2-3 km, însă mai activ ele lucrează
la colectarea nectarului, polenului şi la polenizarea plantelor în apropierea stu-
pinei până la 500 m, unde numărul lor alcătuieşte 80-95% din numărul total al
insectelor polenizatoare, întâlnite pe loturile experimentale.
Pe măsura îndepărtării de la stupină, numărul insectelor polenizatoare săl-
batice se măreşte. Dacă procentul bondarilor la distanţa de până la 500 m era
de 1-2,6%, la 1000 m alcătuia 6-14%, albinele sălbatice, respectiv, 1,5-2,1% şi
9-42%, viespile – 0,5-3,3% şi 7-22%, muştele – 1,7-3,7% şi 14-37% , buburu-
zele – 1,3-1,7% şi 6,-27%.
Reieşind din cele expuse, putem recomanda, că pentru polenizarea florii-
soarelui să fie folosită 0,5-1 familie de albine la hectar.
Stupina trebuie amplasată în aşa mod, ca cea mai îndepărtată latură a lotului
de floarea-soarelui să nu depăşească 1000 m. În caz când lotul înflorit nu este com-
pact situat (întins pe mai mult de 1 km), trebuie organizată polenizarea din partea
opusă, împărţind stupina în două şi amenajând stupii în partea opusă a lotului.
După capacitatea şi volumul polenizării florii-soarelui albinele melifere nu
cedează albinelor sălbatice, polenizând într-un minut 7,3 flori.
Cantitatea de nectar, recoltată de albine într-o zi în timpul înfloririi florii-soa-
relui, variază de la 0,7 până la 9,5 kg, iar a polenului – de la 58 până la 150 g.
Masa seminţelor de pe un calatidiu la distanţa de până la 50 m de stupină cu

616
polenizare liberă de către albine era de 48,5 g, iar celui izolat de albine – 22,6 g,
la distanţa de 750 m de la stupină, corespunzător, 37,2 şi 21,9 g.
Masa a 1000 de seminţe de floarea-soarelui la plantele polenizate cu ajuto-
rul albinelor a alcătuit 41-56 g, iar la cele izolate de albine – 31,3 g.
Folosirea albinelor melifere la polenizarea culturilor agricole contribuie la
ma­jorarea recoltei la pomii fructiferi cu 50-60%, floarea-soarelui – cu 25-50%,
rapiţă şi muştar – cu 20-30%, lucernă – cu 50-60%, sparcetă – cu 200-250%, la
culturile legumicole – cu 200-400%.
Dresajul albinelor. În natură există multe specii de plante melifere, care
oferă nectar, polen şi sunt bine cercetate de albine. Polenizarea acestor culturi se
realizează prin aşezarea familiilor de albine cât mai aproape de loturile respec-
tive. Totuşi, trebuie ţinut cont de numărul de familii necesare polenizării, iar
stupii se amplasează pe vetre, care sunt distanţate la 1-2 km una de alta.
Totodată, există şi multe culturi slab cercetate de albine, iar pentru pole-
nizarea lor se efectuează „dresarea albinelor”. Dresarea lor constă în hrănirea
albinelor cu sirop de zahăr în care s-au păstrat florile culturii care urmează a fi
polenizată. Dimineaţa siropul se administrează familiilor de albine câte 100-150
ml. Dresarea se face în fiecare zi pe parcursul perioadei de înflorire a culturii.
Dresarea albinelor poate fi efectuată şi prin hrănirea albinelor cu sirop de
zahăr în care s-au păstrat florile speciei date. Siropul se administrează în hrăni-
tor-cuşcă, iar când se adună multe albine se închide şi se duce în lanul cu planta,
unde se deschide. La început, albinele frecventează hrănitorul, iar apoi cercetea-
ză florile culturii polenizatoare.
Pentru activizarea polenizării culturilor slab cercetate de albine, se folosesc
familii cu mult puiet tânăr, înlăturarea rezervelor de păstură şi polen sau colec-
tarea polenului. Stupii se amplasează pe vetre distanţate la 800-1000 m.

617
 Capitolul X. Tehnologia procesării laptelui

10.1. Particularităţile procesării laptelui

Ridicarea nivelului de trai al populaţiei, întotdeauna, a fost asociată cu îm-
bunătăţirea alimentaţiei.  Laptele este unicul produs care este fabricat de însăşi
natura, special pentru alimentaţie. Îmbunătăţirea bunăstării şi a nivelului de trai
conduce la sporirea necesităţii şi creşterea cererii pe piaţă. Pentru a satisface
cererea, este necesară sporirea volumului de producere, îmbunătăţirea calită-
ţii materiei prime, perfecţionarea asortimentului de produse şi tehnologiilor de
producere şi prelucrare a laptelui. Perfectarea asortimentului şi programului de
producere este un factor important al creşterii economice în subdiviziunea lap-
telui Complexului Agroalimentar.
Sectorul de lapte în Republica Moldova este un sector strategic. Condiţiile
climaterice ale ţării şi solurile fertile sunt favorabile pentru creşterea taurinelor
de lapte, iar situaţia geografică este avantajoasă pentru comerţul cu produse lac-
tate cu ţările din estul şi vestul Europei, precum şi cu statele din Asia Mijlocie
şi ţările arabe.
Sectorul de lapte este un sector strategic pentru majoritatea ţărilor şi i se acor-
dă o atenţie deosebită dezvoltării lui, fapt ce conduce la majorarea volumelor de
producere a laptelui. Astfel, producerea globală a laptelui a fost notificată, în 2008,
la 693 milioane de tone şi a crescut până la 710 mil. tone, în 2009. Conform
estimărilor FAO, producerea laptelui, în 2011, a atins cifra de 724 mil. tone, o
creştere cu 2% faţă de anul 2009. O mare parte este asigurată de ţările în curs de
dezvoltare, în special Argentina, Brazilia, China şi India, acest sector va avansa, de
asemenea, şi în ţările dezvoltate în frunte cu UE, Noua Zeelandă şi SUA.
Întâietatea în lume la indicele producerea laptelui, după datele statistice
FAO, în 2008, este deţinută de SUA – cu 86160 mii tone, urmată de India – cu
44100 mii tone, China – cu 35874 mii tone şi Federaţia Rusă – cu 32100 mii
tone. Producerea anuală de lapte în ţările vecine ale Republicii Moldova, în anul
2008, a fost: în Ucraina – de 11524 mii tone, în România – de 5468 mii tone.
În ultimii ani, consumul de lapte şi produse lactate în Republica Moldova
pe cap de locuitor a crescut semnificativ, însă este net inferior nivelului din ţă-
rile Uniunii Europene. Din anul 2000, în statele europene consumul global de
produse lactate a crescut, în medie cu 2,5% anual. Această creştere s-a redus în
perioada anilor 2008-2010 la 1% anual.
În prezent, în Republica Moldova, conform datelor statistice, consumul

618
mediu de lactate anual este de 180 kg pe persoană sau cu 15% mai mic faţă
de necesarul asigurării consumului fiziologic calculat (214 kg/cap de locuitor)
pentru Republica Moldova.
În perioada anilor 2008-2010 a crescut nivelul de consum al laptelui: de la
72,4%, în anul 2008, până la 84,1%, în anul 2010, faţă de normele fiziologice şi,
respectiv, de la 52 până la 60,4% faţă de normele FAO.
Laptele şi produsele lactate sunt unele din cele mai necesare surse de pro-
teină de origine animală, cu o valoare biologică importantă. Ţinând cont de ca-
lităţile biologice şi nutritive ale laptelui, sunt recomandate următoarele cantităţi
anuale de produse lactate pe cap de locuitor:
- lapte şi produse lactate acide: 164 kg;
- brânză proaspătă de vaci: 7,4 kg;
- brânzeturi: 6,4 kg;
- unt: 5,5 kg,
- smântână: 6,6 kg etc.;
- recalculate în lapte integral: cca 450 kg sau 1,5 kg pe zi.
Consumul produselor lactate este calculat reieşind din volumele: de produ-
cere + import – stoc – export. Producţia autohtonă de produse lactate nu acoperă
necesităţile de consum intern, aceasta fiind compensată în mărime de 15-30%
cu produse din import.

10.2. Compoziţia chimică a laptelui

Laptele este cel mai important produs datorită compoziţiei chimice com-
plexe, valorii biologice şi gradului înalt de digestibilitate. El conţine peste 200
de substanţe organice şi neorganice, dintre care circa 30 de aminoacizi, 140
de acizi graşi, 30 de vitamine şi peste 30 de săruri minerale etc. Exprimată în
calorii, valoarea nutritivă a unui litru de lapte este echivalentă cu circa 400 g de
carne de porc, 750 g de carne de viţel, 7-8 ouă, 500 g de peşte, 2,6 kg de varză
sau 125 g de pâine.
Importanţa laptelui constă nu numai în valoarea nutritivă deosebită, ci şi în
faptul că poate fi transformat într-un număr foarte mare de produse lactate, ceea
ce contribuie, în mod deosebit, la diversificarea alimentaţiei umane.
Laptele, ca produs alimentar, se obţine de la unele animale domestice –
vaci, capre, oi etc.
Întrucât masa principală de lapte, ca produs alimentar, se obţine de la vaci,
noţiunea de “lapte” se referă la laptele de vacă, iar dacă se caracterizează laptele
altor specii de animale, se adaugă denumirea speciei – lapte de oaie, lapte de
capră etc.

619
 Laptele, din punct de vedere fizico-chimic, reprezintă un lichid heterogen
foarte compus, ce conţine apă, substanţă uscată totală şi gaze.
Apa, sub raport cantitativ, este componentul principal al laptelui (fig. 218).
Ea este reprezentată în lapte sub formă liberă şi sub formă fixată (de absorbţie,
de umflare şi de cristalizare). Apa are o mare importanţă fiziologică în alimenta-
ţie şi în tehnologia produselor lactate, întrucât toate procesele fizico-chimice pot
avea loc numai în soluţii apoase. Apa din lapte, în care sunt dizolvate sărurile
minerale, glucidele, proteinele serice, formează “plasma laptelui”.

Figura 218. Compoziţia chimică al laptelui

Componentul care caracterizează valoarea nutritivă a laptelui, cât şi consumul

acestuia la o unitate de produs finit este conţinutul de substanţă uscată totală. În lap-
tele de vacă se găsesc de la 11 până la 16% de substanţa uscată totală, aceasta variind
în funcţie de rasă, perioada de lactaţie, condiţii de alimentaţie, anotimp etc.
Substanţa uscată totală a laptelui este alcătuită din doi componenţi princi-
pali: lipide şi substanţa uscată degresată.
Lipidele sunt cele mai variabile componente ale substanţei uscate totale
din lapte.
Grăsimile lactate se caracterizează printr-un conţinut foarte variat de acizi
graşi, ceea ce le conferă, particularităţi nutritive şi tehnologice specifice.
În lapte, lipidele se găsesc sub formă de globule sferice sau elipsoidale, în nu-
măr de 2-10 milioane în 1 ml de lapte. Din punct de vedere structural, fiecare globulă
de grăsime este acoperită de o membrană alcătuită din trei straturi: extern – mucos,
mijloc – proteic şi interior – îndepărtat spre grăsime – lipoproteic. Datorită existenţei
acestei membrane şi încărcăturii electrice negative, globulele de grăsime nu se con-
topesc şi nu se ridică la suprafaţa laptelui imediat după mulgere.

620
 Laptele normal de vacă conţine de la 3 până la 6% grăsime în funcţie de
mai mulţi factori, cu valoarea media de 3,8%. Conţinutul de grăsime în lap-
tele (materie primă) are o mare importanţă în tehnologia fabricării produselor
lactate. Grăsimea asigură produselor lactate gustul fin, specific, aromă plăcută,
consistenţa şi structura lor, iar carotenul solubil în grăsime imprimă produselor
lactate bogate în grăsime culoare plăcută – gălbuie. Fiind cel mai caloric com-
ponent al laptelui, grăsimea condiţionează, în mare măsură, şi valoarea calorică
a produsului finit.
Conţinutul de grăsime din lapte are o mare însemnătate la colectarea ma-
teriei prime. Preţul de cost se stabileşte conform conţinutului de grăsime, recal-
culându-se cantitatea de lapte cu conţinut de grăsime bază. Pentru Republica
Moldova conţinutul de grăsime bază este de 3,5%. De aceea, cu cât este mai
mare conţinutul de grăsime în lapte, cu atât mai ridicat este preţul de realizare.
Substanţa uscată degresată din lapte. Cantitatea de substanţă uscată de-
gresată din lapte de vacă de amestec variază în limitele de 8-10%, în medie fiind
8,8%. Acest indice este mai stabil în comparaţie cu conţinutul de grăsime, de
aceea în multe ţări este considerat ca indice al integrităţii laptelui şi se ia în con-
sideraţie la stabilirea preţului de achiziţie ale laptelui – materie primă (Marea
Britanie, Elveţia, SUA, Ungaria etc.).
Fiind componentul principal al produselor lactate cu conţinut redus de gră-
sime, conţinutul de substanţă uscată degresată în laptele – materie primă in-
fluenţează direct consistenţa unora din ele (laptele de consum, produse lactate
acide etc.).
Proteinele din lapte sunt considerate de o valoare biologică superioară
datorită conţinutului în aminoacizi esenţiali nu numai în cantităţi suficiente, dar
şi într-un raport optim pentru activitatea vitală a organismului. S-a constatat, că
prin consumul zilnic a numai 0,5 kg de lapte se satisface necesarul unui om în
aminoacizi esenţiali pentru 24 ore, cu excepţia metioninei+cistinei. În afară de
aceasta, proteinele din lapte au un grad înalt de asimilare (95-97%) şi se meta-
bolizează de 3-4 ori mai repede ca proteinele pâinii, iar folosite în raţie cu alte
proteine de origine vegetală, stimulează digestia şi asimilarea acestora. Toate
aceste particularităţi impun folosirea laptelui şi produselor lactate bogate în pro-
teine, drept componenţi permanenţi în alimentaţia raţională. În laptele normal
de vacă de amestec se găsesc 3,3% proteine, respectiv 2,7% cazeină, 0,4-0,5%
albumină şi 0,1-0,2% globulină.
Cazeina este o proteină specifică numai laptelui. În lapte, cazeina se găseş-
te sub forma de micele de fosfocazeinat de calciu, aflate în soluţie coloidală, adi-
că cazeina este o fosfoproteină. Datorita acestui fapt cazeina, este componentul

621
laptelui, ce-i conferă culoarea albă. Cazeina are proprietatea de a precipita sub
acţiunea unor enzime coagulante, în mediul acid, în prezenţa alcoolului şi a unor
metale grele. Această proprietate a cazeinei stă la baza tehnologilor de fabricare
a diferitelor produse lactate.
Proteinele serice – lactoalbumina şi lactoglobulina – în laptele de vacă
constituie 15-22% din totalul de proteine. Proteinele serice se caracterizează
printr-o valoare nutritivă şi biologică ridicată, având indexul nutritiv de 1, pe
când cazeina are indexul 0,8. Ele nu precipită sub acţiunea cheagului şi a aci-
zilor la coagularea cazeinei, rămânând în zer, de aceea au căpătat denumirea
de serice. La temperaturi înalte, lactoalbumina şi lactoglobulina precipitată for-
mează pe suprafaţa utilajului pentru tratamentul termic al laptelui, împreună cu
unele săruri din lapte, aşa-numita “piatră de lapte”. Această proprietate stă la
baza fabricării urdei şi a altor produse din zer, care conţin proteine serice.
Ca şi cazeina, proteinele serice sunt nişte proteine heterogene, compuse din
mai multe fracţiuni, care se deosebesc între ele după conţinutul în aminoacizi şi
unele proprietăţi fizice şi tehnologice.
Alte proteine din lapte. În lapte se mai găseşte cca 0,1% lipoproteine lo-
calizate în învelişul globulei de grăsime. Aceste lipoproteine se caracterizează
printr-o valoare biologică sporită, fiindcă ele conţine lecitină, substanţă ce pro-
tejează organismul contra aterosclerozei.
Glucidele din lapte sunt reprezentate de dizaharide (lactoză), monozaha-
ride (glucoză şi galactoză) şi aminozaharide, care se pot găsi sub formă liberă
sau legate de proteine, lipide sau fosfaţi. Fracţiunea majorată a glucidelor o re-
prezintă lactoza, un dizaharid specific numai laptelui, căruia îi conferă gustul
dulceag. Este formată dintr-o moleculă de glucoză, se sintetizează în ugerul ani-
malului, are însuşiri optice active şi reducătoare. Conţinutul de lactoză în laptele
normal este de 4,5-4,8%. În laptele proaspăt, lactoza se găseşte în soluţie mole-
culară sub formă de doi izomeri – α şi β. Valoarea nutritivă şi efectul fiziologic
al ambilor izomeri, practic, sunt egale.
Substanţele minerale. Laptele, obţinut de la animalele sănătoase în con-
diţiile optime de alimentaţie, conţine toate substanţele minerale necesare pentru
funcţiile vitale atât ale organismului în creştere, cât şi ale celui adult. Substanţele
minerale în lapte se afla sub forma de săruri organice şi anorganice: sulfaţi, clo-
ruri, citraţi, cazeinizaţi etc. Conţinutul de substanţe minerale în lapte este com-
parativ stabil datorită faptului că în cazul neîndestulării temporare a cerinţelor
animalului, organismul pentru sinteza laptelui mobilizează substanţe minerale
din oase. Sunt cunoscute cazuri, când vacile recordiste consuma pentru sinteza
laptelui toate rezervele de săruri minerale din organism şi pier din cauza oste-

622
omalaciei. În lapte au fost evidenţiate mai mult de 80 de elemente ale tabelului
Mendeleev, care alcătuiesc circa 30 de săruri organice şi anorganice. După can-
titatea lor în lapte, substanţele minerale se clasifică în macroelemente (Ca, P,
Na, Cl, Mg, S) şi microelemente (Cu, Fe, Co, Zn, I). Mai bine de o jumătate din
substanţele minerale le revin sărurilor de Ca şi P. În tehnologia produselor lacta-
te însemnătate deosebită are Ca. Coagularea cazeinei sub acţiunea chiagului are
loc numai în prezenţa Ca, de aceea pentru a obţine un coagul cu o consistenţă
normală pentru prelucrarea lui în brânzeturi, laptele trebuie să conţină o anumită
cantitate de Ca. Coagulul obţinut din lapte cu un conţinut redus de Ca este moa-
le, iar pierderile de cazeină – la prelucrarea lui sunt mari.
La momentul actual, în lapte sunt evidenţiate acele elemente radioactive
care se elimina în atmosfera în cantităţi considerabile şi nu sunt caracteristice
laptelui: – I131, Sr90 şi Cs137. În lapte ele nimeresc prin intermediul furajelor. Sub-
stanţele radioactive pătrund în sol sub forma de precipitaţii uscate sau umede,
sunt asimilate de plante, apoi de organismului animalului. S-a stabilit, că odată
cu trecerea animalelor la păşunat sau la folosirea în hrană a furajelor verzi, ra-
dioactivitatea laptelui creşte aproximativ de doua ori. Aceasta se explică prin
asimilarea mai deplină a furajelor, şi descompunerea parţială a substanţelor radi-
oactive în perioada de păstrare a furajelor uscate. S-a stabilit, că glanda mamară
are o funcţie cumulativă fată de substanţele radioactive, de aceea conţinutul lor
în lapte este mai mare decât în sânge. Din cauza sporirii conţinutului de elemen-
te radioactive în lapte, acesta, în diferite ţari ale lumii, este supus unui control
special şi unei prelucrări suplimentare. Industria laptelui dispune de astfel de
absorbanţi, care permit reţinerea circa 90-95% de stronţium, 90-75% de ceziu
din lapte, păstrând valoarea lui biotehnologică şi nutritivă.
Vitaminele din lapte. Laptele este un produs alimentar ce conţine o mare
varietate de vitamine, astfel, fiind o sursă naturală considerabilă de vitamine.
În lapte se întâlnesc atât vitaminele liposolubile, cât şi cele hidrosolubile. Vi-
taminele liposolubile sunt: A, D, E, K, F. Întrucât ele sunt solubile în grăsime,
conţinutul lor este mai mare în produsele lactate ce conţin mai multă grăsime
– unt, smântână, brânzeturi şi, practic, lipsesc în aşa produse ca: lapte degresat,
zara si zerul. Vitaminele hidrosolubile sunt vitaminele grupei B (B1, B2, B3, B6,
B12,), PP, H, C. Întrucât ele sunt solubile în apă, conţinutul lor este mai mare în
produsele lactate ce conţin mai multă apă – lapte degresat, zara si zerul şi, prac-
tic, lipsesc în aşa produse ca: unt, smântână şi brânzeturi.
Enzimele din lapte. În lapte enzimele nimeresc atât din celulele glandei
mamare, cât şi fiind secretate de diferite microorganisme. Toate enzimele din
lapte se clasifică în trei grupe: hidrolaze şi fosforilaze (fosfotaza, lipaza, pro-

623
teaza, lactaza etc.), oxido-reductaza (peroxidaze, reductaze etc.) şi enzime de
descompunere (catalaza).
Pigmenţii din lapte. Aceştia constituie substanţa organică colorată întâl-
nită în lapte şi posedă origine dublă: endogenă, care sunt sintetizaţi de glanda
mamară (lactocromul şi riboflavina) şi sunt legaţi de grăsimea din lapte şi exo-
genă – provin din anumite nutreţuri sau din contaminarea laptelui cu unele mi-
croorganisme producătoarea de pigmenţi. Pigmenţii imprimă culoare specifică.
Astfel, carotenul dă laptelui şi produselor derivate culoarea galbenă-portocalie,
în special untului şi smântânii, lactocromul conferă laptelui culoare albăstruie-
verzuie, riboflavina conferă laptelui, respectiv lactoserului, culoarea fluorescen-
tă crem-verzuie.
Anticorpii existenţi în lapte sunt de diferite tipuri: aglutinine, precipitine,
hemolizine, bacteriolizine, opsonine, anticorpi antitoxici ş.a. Aceşti anticorpi
sunt inactivaţi prin tratamentele termice mai mari de 70ºC. Ei sunt distruşi, în
mod sigur, prin tratamentul termic de 85-95ºC, ce se aplică laptelui unde se cul-
tivă culturile starter şi se prepară maielele.
Gazele din lapte. În laptele proaspăt muls se conţin aproximativ 50-80
ml/l de gaze, dintre care 55-70% revin bioxidului de carbon, 5-10% – oxigenu-
lui si 20-30% – azotului. În procesul filtrării laptelui, cantitatea de CO2 scade,
în schimb sporeşte conţinutul de oxigen şi azot. După muls, răcire şi păstrare
laptele pierde aproximativ 20% din totalul iniţial de gaze. Prelucrarea termică a
laptelui şi centrifugarea micşorează conţinutul de gaze, iar la fierbere laptele îşi
pierde, totalmente, conţinutul de gaze.

10.3. Proprietăţile laptelui

Proprietăţile organoleptice ale laptelui. Conform standardului în vigoa-
re, calitatea laptelui integral se apreciază după următoarele caracteristici orga-
noleptice: aspect şi consistenţă, gust şi aromă, miros şi culoare.
Aspectul. Laptele normal obţinut de la animale sănătoase prezintă un li-
chid omogen de culoare albă-gălbuie, fără corpi străini vizibili şi fără sediment.
Prezenţa în lapte a corpilor străini sau a sedimentului indică condiţii de igienă
necorespunzătoare, lapte învechit sau obţinut de la animale bolnave.
Consistenţa se determină оdată cu aspectul, examinându-se urma lăsată de
lapte pe peretele vasului. Laptele normal are о consistentă fluidă. Apariţia con-
sistenţei filante, vâscoase sau mucilaginoase denotă îmbolnăvirea ugerului sau
nerespectarea igienei mulsului.
Gustul laptelui normal este dulciu, plăcut, specific laptelui proaspăt, da-
torându-se prezenţei lactozei, iar aroma plăcută – componenţilor lui. Apariţia

624
unor modificări de gust indică alimentarea necorespunzătoare sau nerespectarea
tehnologiei de recoltare şi păstrare.
Mirosul se apreciază la deschiderea vasului cu lapte. Laptele proaspăt are
un miros plăcut, caracteristic, ce se datorează acizilor, graşi volatili. Apariţia
nuanţelor străine de miros indică prezenţa laptelui vechi sau obţinerea lui în
condiţii igienice necorespunzătoare.
Culoarea laptelui de vaca este albă-gălbuie. Culoarea albă este condiţiona-
tă, în temei, de prezenţa cazeinei, nuanţa gălbuie – de prezenţa carotenului şi a
altor pigmenţi. Modificările de culoare pot apărea ca rezultat al furajării neco-
respunzătoare, falsificării laptelui, traumării ugerului etc.
Proprietăţile fizice ale laptelui. Proprietăţile fizice ale laptelui sunt condi-
ţionate de conţinutul substanţelor componente şi reflectă caracterul corelaţiilor
reciproce, de aceea mulţi indici fizici în practică se folosesc la aprecierea cali-
tăţii laptelui. Cele mai importante caracteristici fizice sunt: densitatea, punctul
de congelare, punctul de fierbere, căldura specifică, conductibilitatea electrică,
indicele de refracţie, viscozitatea şi tensiunea superficială.
Densitatea. Densitatea laptelui exprimă raportul dintre masa laptelui la
temperatura de 20°C şi masa apei în acelaşi volum la temperatura de 4°C. Den-
sitatea medie a laptelui de vaca integral se consideră de 1,027-1,032 g/cm3 pen-
tru laptele de amestec şi 1,026-1,034 g/cm3 pentru cel individual.
Densitatea constituie indicele cel mai variabil al laptelui. Este condiţionată de
raportul care există între concentraţia laptelui şi substanţele solide, negrase şi grăsime.
Variază în raport invers cu conţinutul de grăsime şi în raport direct cu conţinutul de
proteine, lactoze şi săruri. Densitatea laptelui este dată de ponderea componenţilor.
Dacă din lapte se extrage componenţa subunitară, atunci densitatea se modifică.
Valoarea densităţii laptelui este condiţionată de conţinutul total de substan-
ţe uscate în lapte şi proporţia în care ele se găsesc. Toţi componenţii substanţelor
uscate sporesc densitatea, cu excepţia grăsimii. Dar trebuie de menţionat, că în
laptele integral, оdată cu sporirea conţinutului de grăsime, densitatea nu scade,
deoarece paralel sporeşte şi conţinutul de proteine, substanţe uscate degresate.
Densitatea laptelui colostral este de 1,038-1,050 g/cm3 şi se datorează con-
ţinutului mai mare de substanţe uscate, în special al proteinelor şi sărurilor mi-
nerale. Întrucât densitatea grăsimii este sub 1, laptele degresat are о densitate
mai mare decât cel integral, atingând valoarea de 1,034-1,038 g/cm3.
Densitatea laptelui se determină cu lactodensimetrul sau areometrul la tem-
peratura de 20°C. Se permite determinarea acestui indice la temperatura de 15-
25°C, fiind apoi calculat la 20°C. Densitatea este influenţată şi de gaze şi este
determinată după 2 ore de la muls.

625
 Între densitatea laptelui, conţinutul de grăsime şi conţinutul de substanţe
uscate degresate există о corelaţie directă, ceea ce permite folosirea acestor in-
dici în diferite formule pentru calcularea conţinutului total de substanţe uscate
şi de substanţe uscate degresate. Pentru diferite scopuri densitatea poate fi ex-
primată şi în grade areometru (°A), ca valoare fiind luată a doua şi a treia cifră
după virgulă (1,028 g/cm3 – 280A).
Valoarea densităţii constituie unul din indicii principali care se iau în con-
sideraţie la aprecierea calităţii laptelui-marfă şi, conform Standardului SM-104,
laptele livrat întreprinderilor prelucrătoare trebuie să aibă densitatea nu mai
mică de 1,027 g/cm3 (270A).
Indicele densităţii serveşte drept indicator al integrităţii lui. Dacă laptele este
diluat cu арă, densitatea scade (adăugarea a 10% de арă face să scadă densitatea
cu aproximativ 30A), dacă în laptele integral se adaugă lapte degresat, densitatea
creşte (scăderea conţinutului de grăsime cu 1% duce la sporirea densităţii cu 1).
Punctul de congelare sau punctul crioscopic indică temperatura la care lap-
tele îngheaţă. Punctul de congelare pentru laptele normal este de -0,5550C, variind
în limitele de -0,54 -0,570C. Acest indice este determinat de presiunea osmotică a
laptelui, adică de concentraţia moleculelor şi a ionilor, aflaţi în plasma lui, mai cu
seamă a celor de lactoză şi cloruri. Laptele colostral are punctul de congelare mai
coborât (-0,57 -0,580C) datorită conţinutului mai mare de săruri minerale.
Punctul de congelare coboară şi în cazul îmbolnăvirii ugerului, la adăuga-
rea în lapte a sărurilor minerale (sodă, sare) şi tinde spre 0°C la diluarea lui cu
арă. În practică acest indice se foloseşte la aprecierea integrităţii laptelui. Pe
baza acestui indice se poate determina adausul de арă în lapte.
Punctul de fierbere. Laptele, în funcţie de concentraţia în substanţe uscate,
fierbe în condiţiile presiunii normale la temperatura de 100,2-100,550C. Punctul
de fierbere poate fi folosit ca un indicator secundar al falsificării laptelui cu арă.
Căldura specifică a laptelui este numărul de calorii necesare pentru a ridica
temperatura unui gram de lapte cu 1°C în intervalul de temperaturi de la 14,5
la 15,50C. Valoarea căldurii specifice, a laptelui variază în limitele de 0,92-0,94
cal/g/grad, a laptelui degresat – 0,946, a frişcăi cu 25% grăsime – 1,108 cal/g/
grad, în funcţie de compoziţia chimică şi fizică a grăsimii.
Cunoaşterea căldurii specifice a laptelui şi a produselor lactate este neapă-
rată pentru calcularea necesarului de căldură la pasteurizarea şi răcirea acestora
şi la stabilirea necesarului de gheată sau a puterii frigoriferice a instalaţiilor de
răcire a laptelui pentru ferme şi complexe.
Conductibilitatea electrică (rezistenţa specifică), acest indice indică rezis-
tenţa în ohmi a laptelui la temperatura de 25°C. Rezistenţa laptelui normal este

626
de 175-200 ohmi, fiind în relaţie directă cu concentraţia ionică globală în lapte,
rolul principal însă îl joacă clorurile.
Conductibilitatea serveşte drept criteriu pe bază căruia se poate determina
starea sănătăţii ugerului şi diluarea laptelui cu арă. În cazul îmbolnăvirii ugeru-
lui vacilor de mastită conductibilitatea electrică creşte datorită sporirii conţinu-
tului în cloruri.
Indicele de refracţie. Se determină cu ajutorul refractometrului la tempe-
ratura constantă de 17,5°C. Laptele normal are indicele de refracţie de 30-400
Zeiss, variabile, fiind în funcţie de concentraţia în lapte a compuşilor solubili.
Indicele de refracţie se foloseşte la stabilirea integrităţii laptelui, a conţinutului
de lactoză etc. Diluarea laptelui cu apă sau provenienţa lui de la vacile bolnave
de mastită provoacă scăderea indicelui de refracţie.
Viscozitatea laptelui. Datorită emulsiei de grăsime şi a particulelor coloidale,
laptele are о viscozitate cu mult mai mare ca apă. Factorii care influenţează vâs-
cozitatea laptelui sunt: compoziţia laptelui, stadiul de diviziune a globulelor de
grăsime, modificări ale stării de hidratare a proteinelor, temperatura şi agitarea.
Viscozitatea se măsoară în centipoize şi are valoarea pentru laptele integral de
1,8-2,2 centipoize, cel smântânit – de 1,5, iar viscozitatea apei este de 1 centipo-
ize. Laptele diluat cu apă are о viscozitate mai mică, la încălzire, viscozitatea, de
asemenea, scade. În procesul păstrării laptelui acest indice creşte. Valoarea visco-
zităţii se foloseşte pentru controlul procesului tehnologic de fabricare a produselor
lactate şi la calcularea coeficienţilor necesari în construcţia unor utilaje.
Tensiunea superficială este forţa care se exercită la suprafaţa de contact a
laptelui cu aerul şi se exprimă în dyne/cm2. Laptele normal integral are о ten-
siune superficială de 53-54 dyne/cm2. Falsificarea laptelui prin adaos de арă,
a cărei tensiune superficială este mai mare (73 dyne/cm2) provoacă о creştere
a tensiunii superficiale. Tensiunea superficiala sporeşte şi în rezultatul agitării
laptelui, a smântânirii lui etc. Tensiunea superficială a produselor lactate este
diferită, fapt ce se ia în consideraţie la fabricarea unor produse – a laptelui praf,
laptelui concentrat, a îngheţatei etc.
Proprietăţile biochimice ale laptelui. Laptele, fiind un lichid biologic
foarte compus, are anumite însuşiri biochimice ce sunt condiţionate de compuşi
ce-1 alcătuiesc şi raportul dintre ei. Principalii indici biochimici ai laptelui sunt:
aciditatea totală şi aciditatea liberă (pH-ul), capacitatea tampon şi proprietăţile
bactericide.
Aciditatea totală. Laptele, cu toate ca are gust dulciu, în prezenţa fenolfta-
leinei manifestă reacţie acidică, iar în prezenţa hârtiei de lacmus – reacţia este
amfoteră. Aciditatea totală a laptelui sau aciditatea titrabilă se exprimă în grade

627
Thorner (0T). Prin noţiunea de aciditate titrabilă în grade Thorner se subînţelege
cantitatea de hidroxid de sodiu (ml 0,1 n NaOH), necesară pentru titrarea a 100
ml de lapte sau a 100 g de produse lactate în prezenţa fenolftaleinei.
Laptele proaspăt muls are aciditatea titrabilă de 16-180T, valoarea ei fiind
condiţionată de conţinutul în săruri minerale (10-110T), în cazeină (4-50T) şi în
bioxidul de carbon dizolvat în lapte (1-20T). Aciditatea laptelui creşte în cazurile
alimentaţiei nebalansate a animalelor, folosirii în abundenţă a silozului acru,
necalitativ sau a concentratelor în lipsa unui moţion activ al vacilor în lactaţie.
În timpul păstrării laptelui la temperaturi mai sus de 100C aciditatea lui
creşte. Creşterea acidităţii laptelui, ca rezultat al fermentării lactozei de către
microorganismele din lapte, scade considerabil calitatea lui ca materie primă
pentru fabricarea produselor lactate calitative. Acest indice biochimic al laptelui
se foloseşte în practică pentru aprecierea prospeţimii laptelui şi determinarea
calităţii lui la livrarea întreprinderilor prelucrătoare de lapte. Conform Standar-
dului SM-104, laptele de calitatea superioară şi I-a trebuie sa aibă о aciditate
nu mai mare de 180T, iar laptele cu aciditatea de peste 210T nu este recepţionat
pentru prelucrare.
Aciditatea liberă (activă, pH-ul). Aciditatea liberă a laptelui indică con-
centraţia ionilor de hidrogen (H+) în soluţie şi se exprimă prin pH. Valoarea
pH-lui în laptele proaspăt muls, obţinut în condiţii normale de alimentaţie de
la vaci sănătoase, este de 6,3-6,9, media fiind de 6,5, adică reacţia laptelui este
slab acidă. Valoarea pH-lui are о mare însemnătate în procesul prelucrării lap-
telui şi a produselor lactate. De exemplu, dacă pH-ul laptelui este mai mare de
6,4, el poate fi pasteurizat, iar dacă pH-ul scade mai jos de 6,1 – laptele poate
coagula la fierbere. Aciditatea liberă indică, de asemenea, gradul de maturare a
brânzeturilor.
Între aciditatea totală şi aciditatea liberă a laptelui nu există о corelaţie di-
rectă, întrucât acidul care se асumulează în lapte, ca rezultat al dezvoltării mi-
croorganismelor şi cel care măreşte aciditatea totală, este într-o anumită măsură
neutralizat de grupele amine ale proteinelor, de aceea pH-ul un timp oarecare
nu se schimbă. Dacă în lapte introducem о anumită cantitate de baza, aciditatea
totală scade, iar pH-ul nu se va schimba. Numai după neutralizarea totală a gru-
pelor hidroxile şi amine ale aminoacizilor din proteine valoarea pH se schimbă
brusc.
Capacitatea tampon. Prin capacitatea tampon a laptelui se înţelege can-
titatea (ml) de bază sau acid (In) necesară de adăugat în 100 ml de lapte pentru
a schimba pH-ul cu о unitate. Aceasta proprietate are о însemnătate mare în
tehnologia produselor lactate. Datorită сарасităţii tampon cazeina coagulează în

628
laptele de vacă, în funcţie de compoziţia lui chimică la aciditatea titrabilă între
60-700T, dar la valoarea constantă a pH-lui este de 4,6. Capacitatea tampon a
laptelui se datorează prezenţei substanţelor proteice, a fosfaţilor, citraţilor, care,
în prezenţa acizilor, ca şi a bazelor, împiedică variaţia bruscă a pH-ului. Propri-
etatea tampon permite dezvoltarea normală a microorganismelor, sub acţiunea
cărora se formează gustul şi aroma multor produse lactate, mai ales a brânzetu-
rilor, la un grad de aciditate mai ridicat, asigurând maturarea acestora.
Proprietăţile bacteriostatice şi bactericide ale laptelui. Proprietatea lap-
telui proaspăt muls de a împiedică dezvoltarea microorganismelor se numeş-
te proprietate bacteriostatică, iar cea de a nimici unele bacterii – proprietate
bactericide. Perioada de timp în decursul căreia în laptele proaspăt muls nu se
dezvoltă bacteriile şi numărul lor nu creşte se numeşte perioadă bactericidă
sau faza bactericidă. Acţiunea bactericidă a laptelui se datorează proprietăţilor
de apărare a glandei mamare şi a existenţei în lapte a unor substanţe specifice,
cum sunt anticorpii legaţi cu lactoglobulină, lizocină, lactenina I-a mai activă în
colostru, lactenina a II-a – mai activă în laptele normal şi lactenina a III-a – mai
activă în laptele obţinut în ultimele zile de lactaţie.
Proprietăţile bactericide ale laptelui proaspăt variază în funcţie de particu-
larităţile individuale ale animalelor şi sunt mai pronunţate în laptele colostral
datorită conţinutului mai mare de lactoglobulină. Această proprietate a laptelui
colostral sporeşte rezistenţa nou-născutului contra multor boli infecţioase. Sub-
stanţele bactericide sunt foarte nestabile şi în laptele proaspăt nerăcit se des-
compun în primele 2-3 ore după muls, iar pasteurizarea laptelui le distruge. De
aceea, durata păstrării laptelui pasteurizat sau sterilizat la temperaturi ridicate
este cu mult mai mică decât a celui crud. Numărul de bacterii în laptele sterili-
zat, după 6 ore de păstrare la temperatura de 10-120C, s-a mărit de 432 de ori, iar
în laptele crud, chiar după 24 ore – numai de 5 ori.
Durata fazei bactericide a laptelui depinde de următorii factori – intervalul
de timp de la mulsul laptelui până la răcirea lui: cu cât laptele este răcit mai repe-
de, cu atât faza bactericidă este mai lunga. Se recomandă ca laptele să fie răcit în
procesul mulsului sau nu mai târziu de о oră după muls. Cu cât este mai scăzută
temperatura la care se răceşte laptele, cu atât durata fazei bactericide este mai
mare. Cercetările au arătat, că congelarea laptelui proaspăt muls şi păstrarea lui
la temperatura de minus 100C permite timp de 5-12 zile păstrarea proprietăţilor
lui bactericide şi asigură cu lapte proaspăt populaţia în regiunile unde laptele nu
se produce.

629
 10.4. Tehnologia tratamentului primar şi cerinţele faţă de lapte -
materie primă

Tratamentul primar urmăreşte scopul ca laptele drept materie primă să-şi

păstreze calităţile de lapte proaspăt. Tratamentul primar include toate operaţiile
care stau la baza păstrării calităţii: recepţie şi evidenţă, înlăturarea impurităţilor
mecanice, răcire şi păstrarea laptelui.
Recepţia şi evidenţa este operaţiunea în timpul căreia se determină cantita-
tea şi calitatea laptelui colectat şi înregistrarea datelor obţinute.
Cantitatea laptelui se determină prin două metode: gravimetrică şi volume-
trică. Din indicii de calitate se determină: indicii organoleptici (culoare, gust,
miros, consistenţă), conţinutul de grăsime, aciditatea şi densitatea laptelui. Toate
datele obţinute se înregistrează în registre speciale.
Înlăturarea impurităţilor mecanice se efectuează prin două metode: filtrare
sau strecurare şi centrifugare.
Filtrarea laptelui este operaţia cea mai răspândită care ajută la îndepărtarea
impurităţilor mecanice. Filtrarea se realizează în momentul turnării laptelui din-
tr-un vas în altul, folosind diferite ţesături: naturale sau artificiale aşa ca – pânza
de tifon, lavsan, rondele de vată şi diferite ţesături sintetice.
Laptele mai poate fi filtrat cu ajutorul sistemelor de site metalice şi prin
centrifugare. Filtrarea cu ajutorul sitelor metalice reprezintă una sau mai multe
site demontabile, între care se aşează 2-3 straturi de tifon sau rondele de vată.
Filtrarea prin centrifugare se efectuează cu separatoare curăţitoare.
Temperatura scăzută în primele ore după muls conduce la prelungirea fazei
bactericide.
Laptele materie prima poate fi livrat la temperaturi mai mari de 300C în si-
tuaţia în care acesta ajunge la fabrica de procesare în maxim 2-3 ore după muls.
Temperatura de refrigerare (40C) asigură o prelungire a perioadei bactericide de
24 ore, iar temperaturile mai mici de 40C conduc la o perioada de conservare de
48 ore. Răcirea laptelui poate fi asigurată de apă, gheaţă şi instalaţii frigorifice.
La momentul actual, cea mai răspândită metodă de răcire a laptelui este utiliza-
rea instalaţiilor frigorifice de diferite tipuri.
Tratamentul primar al laptelui se face în funcţie de dotarea unităţii de colec-
tare. Daca vorbim de unităţile unde se colectează o cantitate mică, tratamentul
constă doar în filtrare.
Transportul laptelui de la producător la fabrică se efectuează în cel mai
scurt timp posibil în condiţii care să asigure păstrarea calităţii materiei prime.
Modul în care este organizat transportul influenţează desfăşurarea procesului

630
tehnologic şi calitatea produselor finite. Transportarea laptelui la unitatea de
prelucrare se efectuează în bidoane sau în autocisterne.
Transportarea laptelui în bidoane se face numai în cazul în care fabrica se
aprovizionează de la un număr mare de producători care livrează cantităţi mici
de lapte. Bidoanele folosite la noi în tară sunt confecţionate din aluminiu şi au
o capacitate de 38 l.
Transportarea laptelui cu autocisterne izotermice are avantajul că previne
ridicarea temperaturii laptelui în timpul transportării, asigură o importanţă eco-
nomică şi permite o folosire raţională a capacităţii de transport. Transportul cu
autocisterna este avantajos în condiţiile aprovizionării de la furnizori care li-
vrează cantităţi mari de lapte. Se recomanda compartimentarea cisternei pentru
a se evita amestecul laptelui de diverse calităţi.
Colectarea laptelui se realizează în sistem inelar, teritorial de aprovizionare
cu materie primă a întreprinderii, reprezentând zona de colectare. Acest sistem
inelar de colectare permite organizarea transportului şi controlul materiei prime.
Laptele materie primă provine fie din gospodăriile ţărăneşti, fie din ferme.
În primul caz, laptele este colectat în puncte sau centre de recepţie-răcire, unde
se condiţionează până la transportul la fabrică.
Punctul de recepţie-răcire reprezintă cea mai mică unitate de colectare, raza
lui de activitate depăşind 5 km. Este situat, de obicei, în comune mai mari cu
drumuri de acces corespunzătoare transportului cu mijloace auto.
La punctele de colectare a laptelui se efectuează recepţia cantitativă şi ca-
litativă a laptelui (analiza organoleptică, conţinutul de grăsime, aciditatea, den-
sitatea), filtrarea pentru îndepărtarea impurităţilor mecanice, răcirea laptelui şi
depozitarea lui până la transportarea acestuia la unitatea de prelucrare.
Calitatea laptelui materie primă se apreciază în momentul recepţionării prin
colectarea probei medii de lapte din fiecare lot de producţie şi determinarea in-
dicilor organoleptici, fizico-chimici şi microbiologici.
În prezent, calitatea laptelui colectat ca materie primă pentru industria lap-
telui se apreciază conform criteriilor Standardului SM – 104 „Laptele de vacă.
Cerinţe de achiziţionare”.
Conform acestui standard, laptele colectat trebuie să fie natural, integral,
obţinut de la animalele sănătoase în concordanţă cu normele sanitar-veterinare.
Valoarea nutritivă a laptelui la colectare se apreciază prin determinarea
conţinutului de grăsime, însă acest indice nu este indicat în standard.
Pentru diferite necesităţi tehnologice în lapte, în unele cazuri, se determină
şi conţinutul de proteine, însă acest indice, ca şi conţinutul de grăsime, nu este
concretizat în standard.

631
 Conform Standardului SM – 104 „Laptele de vacă. Cerinţe de achiziţiona-
re”, laptele colectat este apreciat la calitatea superioară, I-a şi a II-a după anumiţi
indici (tabelul 113).
Tabelul 113
Indicii de calitate ai laptelui de vacă achiziţionat
Indicii Pentru calitatea
Superioară I II
Gust Dulciu, plăcut, de lapte proaspăt

Plăcut, specific laptelui, fără nuanţe Se admite miros slab

Miros de gust şi miros străin (apreciat de furaje (apreciat de
satisfăcător, bun şi foarte bun) gradul doi)

Culoare Albă sau alb-gălbuie

Consistenţă Omogenă, fără sedimente şi fulgi
Densitate, g/cm3 1,027 1,027 1,027
Aciditate, ○T 16 – 18 16 – 18 16 – 20
Grad de curăţenie, gr I I II
Impurificare bacteriană,
Până la 300 300 – 500 500 – 4000
mii/ml
Conţinutul de celule
500 500 750
somatice, mii/mil.
Prezenţa substanţelor
Nu se admite
inhibitoare

Notă: Calitatea finală este determinată conform indicelui de depreciere

Nu este recepţionat laptele care:
● nu corespunde cerinţelor standardului în vigoare;
● conţine substanţe inhibitoare şi neutralizante.

10. 5. Sortimente de produse lactate

Laptele colectat conform standardului în vigoare serveşte drept materie pri-
mă pentru fabricarea diferitor produse lactate. Produsele lactate se împart în:
lapte de consum, produse de smântânire, produse lactate acide şi brânzeturi.
Laptele de consum este unul din produsele de bază în alimentaţia zilnică
a copiilor, adulţilor,bătrânilor şi bolnavilor. Sortimentul laptelui de consum este
variat în funcţie de materia primă folosită, tehnologia aplicată şi compoziţia
chimică a produsului finit (fig. 219).

632
 Figura 219. Sortimente de lapte de consum

În funcţie de materia primă folosită se fabrică: lapte natural (materia primă

pur lactică); lapte cu adaus ( cu cacao, cafea); lapte combinat.
După tehnologia de fabricare deosebim: lapte pasteurizat; lapte sterilizat;
lapte înăbuşit.
După compoziţia chimică:
- în funcţie de conţinutul de grăsime: lapte gras (4-6 % grăsime); lapte cu
conţinut mediu de grăsime (3,2-3,5 % grăsime); lapte cu conţinut redus de gră-
sime (1,0 -2,5 % grăsime); lapte degresat (0,05 % grăsime).
- în funcţie de conţinutul de proteină: lapte cu conţinut normal de proteine
(2,8-3,0% proteină); lapte proteinizat – nu mai puţin de 4,3 % proteină.
- în funcţie de conţinutul în vitamine: lapte cu conţinut normal de vitamine;
lapte vitaminizat.
Laptele de consum are consistenţă fluidă, culoare albă cu nuanţe gălbu-
ie. Pentru laptele înăbuşit – culoarea alb-cremă, gust şi miros plăcut dulceag,
caracteristic laptelui proaspăt. După compoziţia chimică trebuie să corespundă
standardului.
Produsele lactate acide sunt considerate alimente dietetice şi au proprietăţi
curative. Valoarea dietetică şi alimentară a produselor lactate acide rezultă din
faptul că ele conţin toate substanţele nutritive din lapte, însă într-o formă uşor
accesibilă pentru organism. Substanţele proteice suferă în procesul fabricării un
început de hidroliză, ceea ce determină o digestibilitate mai mare a acestora.
Proprietăţile terapeutice ale produselor lactate acide sunt condiţionate de
conţinutul lor în acid lactic şi a unei mase enorme de bacterii lactice, care, ajun-
gând în tubul digestiv, modifică pH-ul acestuia sub limita optimă de dezvoltare
a bacteriilor de putrefacţie - dăunătoare pentru organism, indicând astfel dezvol-

633
tarea lor. S-a constatat, că, în procesul fermentării, în produsele lactate acide se
formează şi substanţe cu acţiune antibiotică, care se folosesc împreună cu alte
preparate farmaceutice la tratarea tuberculozei, anemiei, diferitor colite.
Proprietăţile terapeutice ale produselor lactate acide sunt condiţionate, pe
de o parte, de prezenţa în ele a acidului lactic şi a unei mase de bacterii lactice ,
pe de altă parte – de formarea în procesul de fabricare a antibioticelor, vitamine-
lor şi a altor substanţe biologic active. Produsele lactate acide pot fi folosite în
scopuri terapeutice, făcând însă întreruperi periodice (fig. 220).

Figura 220. Sortimente de produse lactate acide

Produsele lactate acide se clasifică în funcţie de mai mulţi indici: materia
primă folosită; indicii fizico-chimici; tehnologia de fabricare; componenţa cul-
turilor bacteriene; modul de fermentare a lactozei.
- După materia primă folosită pot fi: produse lactate acide pur lactice; pro-
duse lactate acide cu adaosuri (zahăr, scorţişoară, gemuri).
- După indicii fizico-chimici produsele lactate acide pot fi: grase; semigra-
se; degresate; cu conţinut sporit de proteine lactice.

634
 - După consistenţa coagulului produsele lactate acide pot fi: cu coagul dens
compact; cu coagul fluid omogen de smântână proaspătă.
- După tratarea termică a materiei prime produsele lactate acide pot fi fabri-
cate din: pasteurizate; sterilizate; înăbuşite.
- După tehnologia de fabricare: metoda la termostat şi metoda la rezervor.
- După componenţa microflorei : microfloră lactică; microfloră combinată.
- După modul de fermentare a lactozei: produse lactate acide, obţinute ca
rezultat al fermentării lactice ; produse lactate acide, obţinute ca rezultat al fer-
mentaţiei mixte (lactică şi alcoolică).
Smântâna are compoziţia asemănătoare cu a laptelui, singura diferenţă
constând în faptul ca are un conţinut mai ridicat în grăsime şi mai multa sub-
stanţă uscată totală, fiind obţinută din lapte integral prin procesul de smântâni-
re sau normalizare. Proprietatea cea mai importantă a smântânii este consisten-
ţa. Consistenţa smântânii este determinată nu numai de conţinutul de grăsime,
dar şi de alţi factori, cum ar fi: mărimea globulelor de grăsime; aciditatea
smântânii; temperatura smântânii.
Smântâna de consum se poate prezenta sub forma de smântână dulce (friş-
că) sau smântână fermentată.
Conform standardului în vigoare, smântâna pentru alimentaţie trebuie să cores-
pundă următoarelor caracteristice organoleptice care sunt prezente în tabelul 114.
Tabelul 114
Caracteristica organoleptică a smântânii
Caracteristici
Indicii
Smântână dulce Smântână fermentată
Omogenă, vâscoasă, fără
Aspect şi Omogeno, fluidă, fără aglomerări
aglomerări de grăsime şi
consistenţă de grăsime sau substanţe proteice
substanţe proteice
Dulceag, curat, cu aromă de Plăcut, aromat, slab acrişor de
Gust şi miros pasteurizare, fără gust şi miros fermentaţie lactică, fără gust şi
străin miros străin
Culoare De la albă până la alb-gălbui, uniformă în toată masa

Smântâna dulce la rândul ei se poate prezenta sub forma fluida sau de spuma
(frişcă bătută) şi are un conţinut de grăsime de peste 30%; smântâna fermentată
(de consum) se poate fabrica şi cu un conţinut mai redus de grăsime – minimum
20%. Smântâna dulce sub forma fluida poate fi fabricată cu conţinut de 10-12%,
grăsime cunoscută sub denumirea de “smântână pentru cafea”.

635
 În funcţie de materia primă smântâna se fabrică pur lactică şi cu adaosuri de
origine vegetală (uleiuri, proteine, germeni).
Principiul de formare a smântânii constă în separarea globulelor grase din
lapte, separarea fiind influenţată de: calitatea laptelui, temperatura de smântâni-
re, durata de aplicare a fazei centrifugă.
Smântâna obţinută pentru consum se normalizează şi omogenizează, care
urmăreşte aducerea produsului la conţinutul de grăsime conform tipului de
smântână (fig. 221).

Figura 221. Sortimente de smântână

Pe plan economic este de dorit ca materia grasă să fie de 30% pentru smân-
tâna clasică, desigur există abateri de la smântâna clasică, unde materia primă
ajung de la 10, 20 şi 30% de grăsime. Standardizarea precisă a procentului de
materie grasă se obţine prin adăugare de lapte smântânit la o smântână bogată
în materie grasă.
Brânzeturile reprezintă o formă de conservare a laptelui prin coagularea
acestuia, scurgerea zerului şi, în general, maturarea acestuia. Conservarea pro-
dusului este asigurată nu numai de micşorarea cantităţii de apă, dar şi de aci-
difierea rezultată din fermentaţia lactică, acidifiere care împiedică dezvoltarea
bacteriilor de putrefacţie.
Brânzeturile nu trebuie să fie considerate numai o formă de conservare a
laptelui, ci ele sunt produse alimentare cu o valoare nutritivă ridicată şi cu carac-
teristici organoleptice bine definite pentru fiecare sortiment în parte.
Calitatea produsului finit, în mare măsură, depinde de calitatea materiei
prime, care trebuie să corespundă atât organoleptic şi fizico-chimic, cât şi din
punct de vedere microbiologic. În ceea ce priveşte caracteristicile fizico - chi-
mice, preponderent este conţinutul laptelui în cazeină, care determină, în mod
direct, randamentul de fabricare. Conţinutul de grăsime, în majoritatea cazuri-

636
lor, depăşeşte valorile necesare şi, ca urmare, laptele este supus unui proces de
normalizare.
Lactoza suferă fermentaţie lactică cu formare de acid lactic, care are un rol
deosebit în procesul de maturare al brânzeturilor. Laptele folosit pentru fabrica-
rea brânzeturilor trebuie sa provină de la animale sănătoase (laptele cu antibio-
tice compromite calitatea produsului finit). Nu se recomandă utilizarea laptelui
provenit de la animale hrănite cu furaje însilozate, deoarece de cele mai multe
ori este infectat cu bacterii butirice (Clostridium tyrobuiricum) care provoacă
balonarea brânzeturilor.
Microflora laptelui este foarte importantă pentru o producţie reuşită de brânze-
turi, cunoscând că procesul de maturare este influenţat direct de microorganismele
din materia primă, cât şi de cele provenite din maiele de producţie adăugate.
Brânzeturile reprezintă produse lactate obţinute prin închegarea laptelui in-
tegral sau degresat, precum şi a altor derivate ale laptelui (smântână, zară, singur
sau în amestec), urmată apoi de presarea coagulului şi scurgerea zerului. Există
foarte multe tipuri de brânzeturi: proaspete, maturate, afumate, opărite, de con-
sistenţă moale, semitare, tare, cu diverse conţinuturi de grăsime, frământate,
topite ş.a. Numărul brânzeturilor produse pe scară industrială depăşesc 1000.
Definiţia internaţională a brânzei a fost formulată şi acceptată de F.A.O ca fiind
produsul proaspăt sau preparat obţinut după coagularea laptelui şi separarea zerului.
În conţinutul său, brânză are proteine, grăsimi, apă şi săruri minerale în cantităţi
variabile ce depind de sortimentul de brânza fabricat. Proteina din lapte influenţează
procesarea, deoarece oferă posibilitatea obţinerii unor brânzeturi cu caracteristici di-
ferite în ceea ce priveşte aroma, soliditatea şi termenul de garanţie.
Brânzeturile se clasifică în funcţie de componenţa microflorei, după modul
de coagulare a laptelui, după modul de tratare a coagulului şi după proprietăţile
lor comerciale. După proprietăţile comerciale brânzeturile se împart în 5 grupe:
- brânzeturi cu pastă tare şi semitare;
- brânzeturi cu pastă moale;
- brânzeturi în saramură;
- brânzeturi în ambalaj special;
- brânzeturi supuse prelucrării sau brânzeturi topite.

În grupa brânzeturilor pe pastă tare şi semitare sunt incluse sortimen-

tele, care se maturizează cu participarea numai a bacteriilor lactice sau lactice
şi propionice. Brânzeturile cu cheag tare se caracterizează printr-o formă bine
determinată corespunzătoare fiecărui sortiment (fig. 222).

637
 Figura 222. Sortimente de brânză cu pastă tare

Forma bucăţii de brânză poate fi atât rotungită, cât şi dreptunghiulară ori

cilindrică, de diferite dimensiuni. Masa unei bucăţi variază de la 1,5 kg la brân-
za “De Olanda” până la 50-100 kg la Şvaiţer. Pasta acestor brânzeturi este tare,
elastică, cu goluri de diferite dimensiuni şi repartizate în funcţie de sortiment. În
aceste găuri, la brânzeturile cu durata mare de maturare (Şvaiţer), se acumulează
apă (lacrima brânzei).
Brânzeturile cu lacrimă se consideră de calitate superioară. În reţeaua co-
mercială, aceste sunt livrate, acoperite cu un strat foarte subţire de parafină. În
prezent, unele dintre sortimentele de brânzeturi cu pastă tare şi semitare se co-
mercializează acoperite cu peliculă de masă plastică incoloră sau colorată pen-
tru protejarea masei de acţiunea nefavorabilă a mediului înconjurător.
La întreprinderile specializate din Republica Moldova, din această grupă,

638
se fabrică brânzeturile “De Olanda”, “Estoniană, “Picantă”, “De Sud” şi cu pas-
tă semitare – brânză “De Bugeac” etc.
În grupa brânzeturilor moi sunt repartizate sortimentele care se maturea-
ză sub acţiunea bacteriilor lactice şi, parţial, a bacteriilor producătoare de muce-
gai (Penicilinum). Brânzeturile moi se caracterizează prin pastă bine legată, la
unele sortimente cu goluri de fermentare, cu coajă moale sau fără coajă.
Se comercializează învelite în hârtie de pergament sau în staniol, în foi de
material plastic, cutii, pahare din hârtie sau material plastic în funcţie de cerinţe-
le standardelor. Din această grupă fac parte (fig. 223) brânzeturile “Roquefort”,
“Bucegi”. “Dorogobuş”, “Camambert”, “Moale”.

Figura 223. Sortimente de brânzeturi cu mucegai

În această grupă se poate repartiza şi brânza proaspătă de vacă şi “Pentru
ceai”, care nu are o pastă bine legată, dar aceasta este fină şi moale. Nu are formă
determinată şi se ambalează în hârtie de pergament (pachete), cutii din materiale
combinate sau în alte ambalaje.

639
 Brânzeturile proaspete de vacă se obţin prin coagularea laptelui sub acţiu-
nea exclusivă a bacteriilor lactice şi a unei enzime coagulante, ele se caracteri-
zează prin consistentă moale cu gust acrişor de fermentaţie lactică.
Brânzeturile proaspete de vacă se fabrică într-un sortiment foarte variat,
care se clasifică după următoarele criterii:
În funcţie de fracţia masică de grăsime se fabrică (fig.224-229):

Figura 224. Brânză proas- Figura 225. Brânză proaspătă de vacă cu

pătă cu grăsimea de 18 % grăsimea de 15 %de vacă

Figura 226. Brânză proaspătă de vacă Figura 227. Brânză proaspătă

cu grăsimea de 9 % de vacă cu grăsimea de 5 %

Figura 228. Brânză proaspătă de vacă Figura 229. Brânză proaspătă

cu grăsimea de 2 % de vacă degresată

640
 Brânzeturile în saramură (fig. 230) se deosebesc de alte tipuri prin faptul,
că se maturizează şi se păstrează în saramură. În această grupă sunt incluse majori-
tatea brânzeturilor naţionale – brânza de oaie, suluguni, ceanah, telemea etc. Pasta
acestor brânzeturi are o consistenţă mai tare, la tăiere poate fi puţin sfărâmicioasă,
de culoare albă sau alb-gălbuie, gust şi miros plăcut acidulat, picant, sărat.

Figura 230. Brânză în sărămură

Aşadar, în funcţie de tehnologia de preparare, există două tipuri de brânze-
turi în saramură: semigrase şi grase (cu 40 şi 50% grăsime raportate la substanţă
uscată totală) (tabelul 115). Saramura în care se introduc aceste brânzeturi mic-
şorează capacitatea de umflare a paracazeinei, de aceea pasta lor nu este elastică,
ci slab sfărâmicioasă. Acest fapt limitează fabricarea brânzeturilor în saramură
cu un procent redus de grăsime. Datorită grăsimii pasta devine afânată, zerul se
elimină în cantităţi minime, ceea ce permite obţinerea unui produs de calitate.
Deoarece în procesul de maturare şi păstrare creşte conţinutul de substanţă
uscată pe seama măririi conţinutului de sare, procentul de grăsime, raportat la
substanţa uscată, poate să se micşoreze şi, din acest motiv, se permite variaţia
acestui indice în limita de 4% (36-40 şi 46-50%). Păstrarea brânzei în saramură
timp îndelungat reduce valoarea ei nutritivă prin trecerea unor substanţe din
brânză în saramură şi creşterea conţinutului de sare în brânză, care poate să
atingă 8%, în timp ce în alte tipuri de brânză, NaCl reprezintă doar 2-3%. Brân-
zeturile în saramură sunt sortimente de brânzeturi naţionale (fig. 231-235):

641
 Fig. 231. Brânza Telemea Fig. 232. Brânza Suluguni Fig. 233. Brânza Fetta

Fig. 234. Caş Fig. 235. Sortimente de brânzeturi

în saramură
Aceste brânzeturi se fabrică din lapte de oaie, capră, vacă sau din amestec
de lapte de vacă cu lapte de oaie, capră etc. Brânza tradiţională, însă, este fabri-
cată din lapte integral de oaie.
Tabelul 115
Compoziţia chimică a unor sortimente de brânzeturi în saramură
Conţinutul, %
Sortimentul Tipul de caş Grăsime
Apă Sare
raportată la SU
Brânza “Moldova” De oaie 45 45 4-5
De vacă 50 49 4-8
Brânză în saramură
De vacă 40 52 4-8
Brânză moldovenească De vacă 40 60 4
De oaie 48 54 3-5
Caş felii în saramură
De vacă 38 54 3-5
“Plai” De vacă 30 60 1,6 – 3,0
Brânză de burduf De oaie 45 45 3
Telemea De oaie 47-50 55 4,0

642
 Brânza “Felii în saramură” se obţine prin tăierea caşului în bucăţi de
1,0-1,5 kg. Menţionăm faptul, că pentru obţinerea acestei brânze saramura se
prepară din zer (fig. 236).

Figura 236. Brânza „Felii în saramură”

Brânza “Moldova” se prepară în două varietăţi: brânza total frământată şi
brânză în straturi alternative de caş în felii şi frământată.
Brânza frământată se obţine prin mărunţirea caşului proaspăt bine scurs
de zer, sărarea lui şi ambalarea în butoiaşe în care brânza se tasează foarte bine.
A doua varietate se deosebeşte numai prin aşezarea în ambalaj a unui strat
de caş frământat şi a unui strat de felii, repetându-se operaţia până se umple
butoiaşul.
Brânza telemea, la fel, face parte din grupa brânzeturilor în saramură. Cu-
noscută ca sortiment specific ţărilor balcanice, este foarte solicitată în România.
Se fabrică din lapte de vacă, oaie sau din amestecul acestora (fig. 237).

Figura 237. Brânza Andrieş cu verdeaţă

Brânza “Plai” se fabrică din lapte de vacă normalizat. Tehnologia de fabricare
a acestui sortiment de brânză constă în pregătirea amestecului normalizat, pasteuri-
zarea la temperatura de 74-76 grade C/20-25 sec. sau 83-85 grade C/20-25 sec., apoi
răcirea la 7-9 grade C, adăugarea a 0,1-0,2 cultură bacteriană şi menţinerea pentru
maturare timp de 10-12 ore (în cazul laptelui cu aciditatea redusă) (fig. 238).

643
 Figura 238. Brânza „Plai”
Sărarea parţială se face prin introducere în masa de coagul a 300-400 g
NaCl “Extra” la 100 kg de amestec. Bobul de coagul, înainte de formare, trebuie
să aibă dimensiunile de 8-12 mm. Formarea se realizează din start şi prin turnare
în forme, care se menţin 1,5 – 2 ore pentru autopresare. După aceasta, bucăţile
de brânză se menţin o zi în saramură de 18-20% NaCl la temperatura de 10-12
grade C, apoi se ambalează în butoi şi se menţin pentru maturare 5 zile în sara-
mură din zer dezalbuminizat cu 10-14% NaCl, după care se livrează în reţeaua
comercială. Se admite ambalarea bucăţilor de brânză în pungi de polietilenă.
Brânzeturi în ambalaje speciale – Brânzeturi cu cheag în ambalaje speci-
ale (coajă de brad, burduf, cănuţe de ceramică etc.).
Brânza de burduf se obţine prin mărunţirea caşului, sărarea şi ambalarea în piei
de oaie (fig. 239), băşici naturale sau coajă de brad (fig. 240). Consumul specific: pen-
tru fabricarea 1 kg de brânză de oaie se consumă 4,5-6,0 kg de lapte de oaie integral.

Figura 239. Brânza de burduf

Figura 240. Brânza în coajă de brad

644
 Brânzeturi topite – produse obţinute prin prelucrarea termică a materiei
prime pentru fabricarea brânzeturilor topite cu adaos de săruri de topire (fig.
241).

Figura 241. Sortimente de brânzeturi topite

Brânzeturile, destinate comerţului pentru consumul uman, trebuie să po-
sede proprietăţi organoleptice specifice fiecărui sortiment,care se stabilesc în
reţeta produsului.
Untul  constituie unul din produsele valoroase în alimentaţie, consumat cu
plăcere la orice vârstă, datorită valorii sale nutritive şi gustului plăcut. Potrivit
normei FAO/OMS, untul este definit ca “un produs gras derivat exclusiv din
lapte” care trebuie sa conţină minim 80 % din greutate materie grasa şi cel mult
2 % din greutate substanţă uscată negrasă, provenind din lapte.
Materia prima pentru obţinerea untului este smântâna cu un conţinut ridi-
cat de grăsime. Operaţiile principale pentru obţinerea untului sunt smântânirea
laptelui, pasteurizarea smântânii, maturarea şi fermentarea smântânii, baterea
smântânii, spălarea şi malaxarea bobului de unt , ambalarea.
Culoarea untului trebuie sa fie alb-gălbuie până la galben-pai, cu luciu spe-
cific, miros şi gust plăcute, aromă plăcută rezultata la fermentarea smântânii prin
transformarea unei cantităţi de glucoza în substanţe aromatizate. Consistenţa
untului la 10-13°C este compactă şi onctuoasa. În secţiune se prezintă ca o masa
omogenă, fără picături vizibile de apa sau goluri de aer (fig. 242).

Figura 242. Consistenţa untului

645
 Conţinutul în grăsime este de 80% pentru untul superior şi 74% pentru
untul de masă (fig. 243).

Figura 243. Sortimente de unt

Conservele din lapte se obţin prin concentrarea şi deshidratarea totală a

laptelui materie primă. Această metodă de conservare se bazează pe însuşirea
microorganismelor de a se dezvolta numai în medii cu umiditate relativ ridicată.
Reducerea umidităţii laptelui sub 30% are ca efect reducerea şi chiar încetarea
activităţii vitale a microorganismelor. În funcţie de gradul de deshidratare a pro-
dusului se deosebesc: produse concentrate cu până la 25% apă şi produse uscate
a căror umiditate este cuprinsă între 3 şi 6%.
Laptele concentrat se obţine prin eliminarea a două treimi din apa pe care
o conţine. Laptele concentrat poate fi de mai multe categorii: fără zahăr, fără
zahăr dar aromatizat, caramelizat, fermentat (fig. 244).

Figura 244. Lapte concentrat

646
 Concentrarea trebuie realizată astfel, încât să se menţină valoarea nutritivă
a produsului, să nu se modifice proprietăţile senzoriale (gust, miros, culoare),
inclusiv să nu se ajungă la denaturarea proteinelor şi la depunerea lor sub formă
de precipitate (fig. 245).

Figura 245. Consistenţa laptelui concentrat

 
Laptele praf este un produs a cărui realizare industrială aparţine începu-
tului sec. al XX-lea. Eliminarea din lapte a apei aproape în totalitate determină
realizarea unui produs cu un conţinut ridicat de substanţă uscată, uşor de trans-
portat şi depozitat. Datorită condiţiilor improprii de dezvoltare a microorganis-
melor şi de apariţie a modificărilor chimice, laptele praf constituie un produs ce
se pretează la o depozitare de lungă durată. În timpul procesului de uscare se
urmăreşte ca proprietăţile iniţiale ale laptelui să sufere cât mai puţine modifi-
cări, obţinându-se un produs capabil să se dizolve în apă, uşor şi complet, având
caracteristici asemănătoare laptelui din care a provenit. Laptele praf a devenit
un produs alimentar important, cu valoare nutritivă ridicată şi cu o gamă largă
de folosire. Fabricarea produselor lactate uscate cuprinde trei faze principale:
- tratarea laptelui înainte de concentrare (recepţie, curăţare, normalizare, paste-
urizare); - concentrarea şi uscarea laptelui.
Din categoria de lapte praf fac parte: lapte praf cu 26-44% grăsime; lapte praf
cu 1,5-26% grăsime; lapte praf degresat cu până la 1,5% grăsime (fig. 246).

647
 Figura 246. Sortimente de lapte praf

În timpul procesului de uscare se urmăreşte ca proprietăţile iniţiale ale lap-

telui sa sufere modificări minime.
Îngheţata este un produs alimentar congelat print-un procedeu special,
format dint-un amestec de produse lactate, zahăr, coloranţi,stabilizatori şi emul-
gatori.
La momentul actual industria prelucrătoare fabrică o gamă largă de sorti-
mente de îngheţată care se pot clasifica în 3 grupe: îngheţată de lapte; îngheţată
cu fructe şi îngheţată de fructe (fig. 247).

648
Figura 247. Sortimente de îngheţată

649
 Capitolul XI. Tehnologia procesării cărnii

Importanţa mărfurilor alimentare şi, în special, cele de origine animală

este unanim recunoscută atât prin prisma necesităţii şi utilităţii lor evidente, re-
prezentând hrana de zi cu zi a omenirii, cât şi prin ponderea valorică sporită a
producţiei şi serviciilor din acest domeniu în tota­lul economiei la nivel mondial,
dar şi naţional. În domeniul producerii şi comercia­lizării mărfurilor alimenta-
re are loc, la scară mondială, o perioadă de efervescenţă explozivă, îndeosebi
în ceea ce priveşte evoluţia sortimentaţiei şi calităţii produse­lor alimentare, în
strânsă interdependenţă cu evoluţia pretenţiilor consumatorilor mai bine infor-
maţi şi, ca urmare, mai conştienţi de importanţa cunoaşterii cât mai amănunţite
a alimentelor consumate.
În contextul actual al economiei de piaţă, calitatea devine esenţială, constituind
cheia supravieţuirii şi condiţia dezvoltării. În condiţiile în care industria alimentară
din Republica Moldova trebuie să se alinieze sub toate aspectele la cerinţele unei
producţii moderne de alimente, de o calitate superioară, menite să protejeze orga-
nismul uman şi să satisfacă cerinţele consumatorului, este absolut necesar ca toate
întreprinderile de profil să-şi revizuiască atitudinea în ceea ce priveşte noţiunea de
calitate. Aceasta presupune aplicarea unor standarde de calitate igienică, a codurilor
de bune practici de lucru, a sistemului HACCP şi, în final, realizarea şi acreditarea
sistemului propriu de calitate, conform standardelor oficiale din seria ISO.
Calitatea produselor alimentare este o noţiune deosebit de complexă; este tot
mai evidentă tendinţa de abordare a calităţii prin prisma siguranţei consumato­
rului, devenită element concurenţial descalificat pentru piaţa acestor produse.
De altfel, consumatorul este unanim recunoscut ca fiind cel mai important
element în derularea activităţilor economice, a căror esenţă constă tocmai în
satisfa­cerea, într-o măsură cât mai mare, a necesităţilor, dorinţelor, preferinţelor
şi exigen­ţelor sale.
Noţiunea de calitate deschide noi perspective asupra calităţii vieţii, cu noi
speranţe de îmbunătăţire a mediului social-economic în care trăim, fapt ce ne
consolidează încrederea că prin instrumentele, metodele şi strategiile pe care
le furnizează va permite firmelor şi, implicit, societăţii în care trăim să devină
competi­tive şi să atingă excelenţa prin calitate. Preferinţa pentru excelenţă şi
performanţă este specifică profesionalismului şi competenţei, dar şi frumuseţii;
toate aceste ele­mente vin în întâmpinarea unor cerinţe sociale şi ecologice, dar
au, implicit, şi un impact economic.

650
11.1. Transportarea, recepţionarea şi întreţinerea vitelor, păsărilor şi iepu-
rilor la întreprinderile de industrializare a cărnii
Transportul animalelor de la locul de recepţie la abator prezintă importanţă
igienico-sanitară şi economică. Din punct de vedere igienico-sanitar, trebuie să
se ia măsuri ca transportarea să fie astfel organizată, încât să se evite răspândirea
de boli infecto-contagioase, iar din punct de vedere economic se urmăreşte limi-
tarea la minimum a pierderilor în greutate prin transportare, care poate influenţa
negativ calitatea cărnii.
Transportarea animalelor şi păsărilor se realizează cu următoarele tipuri de
transport: feroviar, auto, naval, rareori, pe jos. La transportare se admit doar
animalele sănătoase.
Pentru fiecare lot, destinat sacrificării de animale şi păsărilor, de la locul de
pregătire sau de expediere se eliberează certificat sanitar-veterinar. În certificat
este indicat: numărul animalelor şi păsărilor, traseul de parcurgere, informaţia
despre starea epizootică a localităţii, punctul de expediere a animalelor şi despre
examinarea animalelor (vaccine, investigaţii etc.). Certificatul sanitar-veterinar
este valabil 3 zile din momentul eliberării. Pentru lotul de expediere a anima-
lelor se eliberează fişa de evidenţă a lotului (factura de transport), în care este
indicat: specia animalelor, numărul de capete, locul de expediere şi destinaţia.
Timp de 7-10 zile până la expediere, animalele se trec la alimentarea cu re-
gim de transport. În timpul deplasării, animalele se hrănesc şi se adapă de două
ori în zi. Înainte de pornire, animalele sunt supuse, obligatoriu, examenului sa-
nitar-veterinar. Concomitent, sunt pregătite vagoanele: se curăţă, se spală cu apă
fierbinte (60-700C) cu furtunul, se înzestrează cu despărţituri din plăci şi grilaje
de lemn. Vagoanele se examinează de către specialiştii veterinari, care aprobă
permisiunea pentru încărcare.
Animalele se transportă în vagoane obişnuite sau special feroviare, amena-
jate pentru a asigura contenţia animalului, vagoanele trebuie să fie amenajate cu
adăposturi, bacuri cu apă, rafturi pentru nutreţ, iesle, cu ferestre de ventilare etc.
Factorul principal, care influenţează la pierderea în greutate a animalelor este
durata de transport, cu cât aceasta este mai lungă, cu atât este mai mare pierde-
rea în greutate a animalelor, deşi o pierdere mare se înregistrează în primele 24-
36 de ore de expediere. La pierderea greutăţii influenţează, de asemenea, masa
iniţială şi cât de bine a fost hrănit animalul.
Pe podeaua vagoanelor trebuie să fie aşternut un strat de paie sau turbă, iar
în timp de vară, pentru transportarea porcilor, se toarnă nisip umed.
Numărul animalelor în vagon depinde de mărimea vagonului, vârsta, mări-
mea şi greutatea animalelor. În vagoane încap 12-24 de vite cornute mari, 27-30

651
de viţei, 100-120 de oi şi capre şi 36-80 de porci. Vara, în zilele foarte calde, se re-
comandă a se transporta cu 10-15% mai puţini porci, iar la o temperatură mai sus
de 25-300C nu se recomandă de a transporta porcii graşi cu transportul feroviar.
Utilajul vagoanelor specializate, în general, asigură condiţii normale pentru
regimul de nutriţie şi adăpare, în afară de aceasta, se reduce numărul însoţito-
rilor de vagon, mai eficient se întrebuinţează suprafaţa vagonului, rareori scad
pierderile în greutate, iar uneori se constată creşterea în greutate, în cazul unei
hrăniri abundente.
La transportarea pe calea ferată, animalele se adapă în staţiile feroviare spe-
cial amenajate: vara – de 3 ori în zi, după fiecare hrănire, iar iarna – de 2 ori,
înainte de hrănire. La adăparea regulată în timpul deplasării animalele obosesc,
mai puţin şi au apetit pentru hrană.
Se recomandă ca raza de transport a animalelor pe calea ferată să nu depă-
şească 600 km, iar durata – nu mai mare de 4 zile.
Animalele sunt deplasate mai frecvent cu transportul auto. La întrebuinţa-
rea autocamioanelor-platformă, la care se măreşte înălţimea bordurii, se încarcă
câte 4-5 capete de animale cornute mari şi cai, 23-32 de porci cu greutatea de
60-105 kg sau 14-22 cu greutatea de 106-200 kg. Durata de deplasare cu trans-
portul auto este până la 5 ore.
Pentru transportul porcilor se întrebuinţează containere, în care încap câte
13 porci cu greutatea de 110-120 kg. Containerele prezintă o ladă din colţare şi
plăci de fier, deasupra acoperită cu gratii. Containerele se pot aduce aproape de
locul de întreţinere a porcilor la îngrăşare, se mâna animale în ele din ocol, se
încarcă în autocamion, se transportă şi, în mod analogic, se descărca la combi-
natul de carne.
Producerea de serie începută din remorci cu unul sau două nivele de tip
furgon pentru transportul animalelor are o capacitate de ridicare de la 8 până la
12 tone. Ele se unesc cu remorcherul de tip ZIL-130VI-80 şi KamAZ-5410.
Pe cale navală, animalele se realizează pe vase şi barje speciale. Pregătirea
animalelor, examenul veterinar, prelucrarea, întocmirea documentaţiei etc. se
îndeplineşte identic ca şi la transportarea pe cale feroviară.
Păsările se transportă în cuşti speciale. Cuştile cu găini şi raţe se plasează pe
patru nivele, iar cele cu curci şi gâşte – pe 3 nivele.
Pe parcursul deplasării prin intermediul tuturor tipurilor de transport, ani-
malele sunt îngrijite de către însoţitori (un însoţitor pentru fiecare 10 cai sau
vaci, 30 de porci sau viţei, 50 de oi, 10-15 lăzi cu păsări sau iepuri).
La distanţe de până la 100 km (uneori şi mai mari), animalele se duc pe jos.
Acest mod de expediere a animalelor se întrebuinţează mai frecvent în regiunile,

652
unde nu sunt accesibile drumurile (şosea şi căi feroviare). Pentru dirijare se formea-
ză grupe, a câte 150-200 de capete de animale cornute mari, 200-250 de capete de
animale tinere, 600-1000 de oi. Viteza de mişcare a turmelor de animale cornute
mari nu depăşeşte 15 km zilnic, iar a animalelor cornute mici – 10 km zilnic.
Întreţinerea animalelor în ocoalele de vite la combinatele de carne
Ocoalele de vite (bazele de colectare) de pe lângă combinatele de carne
constituie depozite de materie primă, care asigură aprovizionarea continuă cu
animale a secţiilor de abatorizare şi tranşare a carcaselor. Capacitate de eliberare
a ocoalele de vite depinde de capacitatea de producţie a întreprinderii, dar nu-
mărul minim de animale trebuie să asigure activitatea ritmică a întreprinderii în
decursul a 2 zile. Ocoalele de vite se află în apropierea secţiilor de abatorizare
şi tranşare a carcaselor.
Calitatea cărnii şi durata ei de păstrare depind, în mare măsură, de starea
animalului înainte de sacrificare, de aceea la secţiile de abatorizare a animalelor
este necesară odihna timp de 2-3 zile cu o alimentaţie, întreţinere şi îngrijire
normală. Necesitatea de odihnă este impusă de faptul, că, în timpul transportării,
animalele sunt expuse stresului, care duc mult la scăderea funcţiilor de protec-
ţie ale organismului, şi, în consecinţă, duc la pătrunderea microorganismelor,
inclusiv patogene, în vasele sanguine, în ţesuturi şi în organele animalului, sol-
dându-se cu sporirea gradului de infectare a cărnii obţinute. O importanţă destul
de însemnată o deţine odihna pentru evoluţia pH-lui cărnii după sacrificarea
animalului.
Bazele de colectare sunt utilate cu platouri pentru descărcare, cu ocoale
special amenajate pentru examinarea taurinelor, încăperi pentru carantină, izo-
latoare, abatoare sanitare, depozite pentru păstrarea hranei, terenuri pentru dez-
infectarea băligarului, spălarea şi dezinfectarea transportului cu utilaj pentru
dezinfectarea apei curgătoare.

Livrarea-recepţionarea animalelor, păsărilor şi iepurilor

În prezent, recepţionarea animalelor se realizează după greutatea vie sau a
cantităţii şi categoriilor de calitate, obţinute după prelucrarea animalelor. Păsă-
rile şi iepurii se recepţionează după masa vie.
Livrarea-recepţionarea conform greutăţii în viu
Pentru recepţionarea conform masei vii, animalele se sortează pe grupe de
vârstă şi categoriile de îngrăşare în corespundere cu standardele privind anima-
lele vii.
Animalele cornute mari se împart, după vârstă şi gen, în patru grupe: 1)
animale mai mari de 3 ani, 2) vaci nelepci, care au fătat o singură dată şi vacile

653
cu vârsta de 3 ani, care au fătat tot o singură dată, 3) animalele tinere (viţei, viţei
castraţi şi viţele cu vârsta de la 3 luni până la 3 ani), viţei (viţei şi viţele de la 14
zile până la 3 luni). Tineretul de animale cornute mari, livrate pentru sacrificare,
în funcţie de vârstă şi greutatea vie, se împart în patru clase: de calitate supe-
rioară (cu greutatea mai mare de 450 kg); clasa I-a (mai mare de 400-450 kg
inclusiv), clasa a II-a (mai mult de 350-400 kg inclusiv) şi clasa a III-a (de la 300
până la 350 kg inclusiv). Animalele cornute mari, conform gradului de îngrăşa-
re, se împart în două categorii. Animalele slabe constituie o categorie aparte.
Porcii, în funcţie de vârstă, greutatea vie şi grosimea stratului de slănină
se distribuie în patru categorii. În prima categorie intră tineretul porcin pentru
bacon cu vârsta de până la 8 luni inclusiv, hrănite în gospodării specializate,
conform raţiilor alimentare, asigurând o obţinere a beconului de o calitate înaltă.
Greutatea vie a porcilor de categoria I-a este de 80-105 kg, grosimea stratului
de slănină între a 6-a şi a 7-ea vertebră toracală (fără a se ţine cont de grosimea
pieii) este de 1,5-3,5 cm.
La a II-a categorie se atribuie tineretul porcin de carne cu greutatea vie de la
60 până la 130 kg inclusiv, cu grosimea stratului de slănină între a 6-a şi a 7-ea
vertebră spinală – de 1,5-4 cm (fără a se ţine cont de grosimea pieii) şi tineretu-
lui porcin, care au o greutate vie de la 20 până la 60 kg şi grosimea stratului de
slănină de 1 cm şi mai mult.
La a III-a categorie se atribuie porcii graşi, inclusiv scroafele şi porci cas-
traţi, cu o grosime a stratului de slănină între a 6-a şi a 7-ea vertebră din spate de
4,1 cm şi mai mult (fără a se ţine cont de grosimea pieii).
La a IV-a categorie sunt porcii castraţi şi scroafele cu greutatea mai mare de
130 kg cu o grosime a stratului de slănină de la 1,5 până la 4 cm inclusiv (fără
a se ţine cont de grosimea pieii). Purceii, numiţi ,,purcei de lapte”, cu greutatea
de 4-8 kg inclusiv, se referă la categoria a cincea. Pielea lor trebuie să fie albă
sau puţin roză, fără umflături, erupţii, hematoame, răni şi muşcături. Apofizele
osoase ale vertebrelor din spate şi a coastelor nu trebuie să fie ieşite în afară.
Animalele cornute mici, conform nivelului de îngrăşare, se distribuie în trei
categorii: înaltă, medie şi joasă.
Caii adulţi şi tineretul se clasifică, conform nivelului de îngrăşare, în două
categorii, mânzii se atribuie la I-a categorie.
Păsările, conform vârstei, se împart în tinere şi găini adulte. Greutatea pu-
ilor de găină pentru sacrificare trebuie să fie nu mai mică de 600 g, a puilor
broiler – de 900, a curcilor mici – de 2200, bibilicilor – de 700, a puilor de raţe
– 1400, a bobocilor de gâscă – de 2300 g. Se admite predarea puilor cu greutatea
de la 500 până la 600 g în cantităţi de până la 15% a lotului.

654
 Iepurii, conform nivelului de îngrăşare, se clasifică în două categorii. Iepu-
rii, care nu corespund nivelului de îngrăşare privind cerinţele pentru categoria a
doua, se includ la categoria celor slabi.
La primirea animalelor şi păsărilor se fac reduceri de la greutatea vie de facto
pentru conţinutul tractului gastro-intestinal: la animalele rumegătoare – 11-25%,
la porci – 5-12% din greutatea animalului, de aceea reducerea se determină con-
form acordului, în mărime de 1,5-6%, la animalele gestante – până la 10%.
Animalele sortate se cântăresc pe grupe conform gradului de îngrăşare. La
primirea tineretului de animale cornute mari, pentru care se achită un supliment
la preţul de cumpărare, fiecare animal se cântăreşte separat. Tineretul ovin, în
vârstă de până la 1 an, se cântăreşte pe grupe.
Animalele, conform categoriilor de vârstă, se repartizează în ocoale separate:
porcii – pe grupe, în funcţie de modul determinat de prelucrare (cu separarea pie-
ii, cu piele, cu separarea cruponului). Pentru eliberarea tractului gastro-intestinal,
nutriţia animalelor cornute mari se întrerupe cu 24 de ore până la sacrificare, a
porcilor – cu 12 ore, procedeul poartă numele de dietă, adăparea nu se opreşte.
Animalele se transmit la prelucrare pe loturi, în funcţie de cerinţele secţiei
de abatorizare şi tranşare a carcasei, de regulă, după ordinea de primire a lor la
combinatul de carne. Subiectivitatea la primire, conform masei vii, în special, la
supranutriţia animalelor, uneori duce la erori şi neînţelegeri.
Livrarea-recepţionarea conform cantităţii şi calităţii cărnii
Potrivit acestui sistem de primire, plata se efectuează conform producţiei
efective – carnea, dar nu greutatea vie. Primirea şi sortarea se efectuează la fel
ca şi după greutatea vie, dar nu se determină după nivelul de îngrăşare. Loturile
de animale primite se sortează pe grupe şi se repartizează în ocoale, păstrând
apartenenţa animalului gospodăriei-furnizor. Pentru fiecare grupă, repartizată în
ocoale, se întocmeşte fişă, în care este indicat: numărul de capete, gospodăria-
furnizor, timpul stabilit de prelucrare, iar pentru porci – modalitatea de prelucra-
re. Fişa trebuie să fie păstrată în ramă specială şi fixată de peretele ocolului. Din
momentul primirii, responsabilitatea pentru integritatea animalelor trece în sar-
cina combinatului de carne. Nivelul de îngrăşare a animalului, conform calităţii
cărnii, obţinute după sacrificare, se determină în corespundere cu standardele în
vigoare pentru animalele vii.
După prelucrarea animalelor, greutatea şi nivelul de îngrăşare a carcasei se
fixează în certificatul de greutate la primirea cărnii. Greutatea carcaselor de tau-
rine, cabaline şi a porcilor se înregistrează separat pentru fiecare cap, iar greuta-
tea carcaselor animalelor cornute mici – conform grupelor cu nivel de îngrăşare
identic.

655
 Predarea-primirea animalelor conform cantităţii şi calităţii cărnii creează
condiţii pentru evidenţierea complexă a gospodăriei în ceea ce priveşte bolile şi
alte detalii ale animalelor, deoarece diagnosticarea definitivă se stabileşte con-
form expertizei veterinare a carcaselor şi a produselor sacrificate.

Întreţinerea până la sacrificare

Secţiile de păstrare a animalelor până la sacrificare se află în apropierea
nemijlocită a secţiilor de abatorizare a animalelor şi tăierea carcaselor. Ele sunt
înzestrate cu ocoale pentru animale, sunt fixate cântare şi locuri pentru termo-
metrie. Aceste secţii sunt destinate pentru întreţinerea unui număr de animale,
care ar asigura necesitatea zilnică a secţiei de abatorizare.
Pe perioada de întreţinere până la sacrificare, animalele permanent se gă-
sesc sub controlul sanitar-veterinar. Aici se efectuează şi termometria. În această
perioada trebuie să se respecte o evidenţă a curăţeniei animalului, de aceea,
înainte de amplasarea în ocoalele de până la sacrificare, animalele sunt spălate
în bazinele exterioare (în zonele cu clima caldă) sau în camerele, care au insta-
laţii de duşare cu apă ascendent şi descendent sau cu furtunul. Temperatura apei
trebuie să fie de 20-250C.
Scopul menţinerii până la sacrificare a păsărilor constituie eliberarea trac-
tului digestiv de masa gastro-intestinală, care complică prelucrarea carcaselor.
Păsările, guşile cărora sunt pline cu rămăşiţe de mâncare, se menţin până la goli-
rea totală a guşii. În funcţie de metoda de prelucrare, specie, vârstă, caracterul de
îngrăşare şi nivelul de îngrăşare a păsărilor, durata menţinerii până la sacrificare
este de la 4 până la 8 ore. Menţinerea se efectuează în încăperi, înzestrate cu
cuşti sau podea în formă de sită. Puii şi găinile se trimit la menţinere în cuşti,
iar curcile, raţele şi gâştele se plasează în spaţii de menţinere special utilate.
Păsările înotătoare, înainte de sacrificare, se ţin în spaţii prevăzute cu bazine
special utilate, unde acestea sunt ţinute 20-30 min, ceea ce facilitează curăţirea
penajului de impurităţi.

11.2. Caracteristica merceologică a cărnii

Din punct de vedere comercial, carnea reprezintă carcasa animalelor de mă-
celărie, a păsărilor de curte sau a vânatului, cât şi produsele obţinute din acestea.
Obţinerea acestui produs valoros pentru alimentaţia umană se face în uni­tăţi
acro-zootehnice şi industriale complexe, specializate, dotate tehnic corespunză­
tor şi în care se realizează un foarte riguros control igienico-sanitar.
Din punct de vedere alimentar, carnea constituie o sursă importantă de ener-
gie şi substanţe nutritive pentru om. Datorită compoziţiei chimice echilibrate în

656
nutrienţi cu valoare biologică ridicată (proteine, grăsimi, substanţe minerale şi
vi­tamine) şi digestibilităţii superioare şi potenţialului dietetico-culinar, carnea
re­prezintă un aliment indispensabil în hrana omului.

Prezentarea structurilor anatomice

Carnea este formată din ţesuturi musculare şi conjunctive.
Ţesutul muscular este alcătuit din fascicule musculare, învelite în formaţi­
uni conjunctive fine. Dacă în spaţiul dintre fasciculele musculare, alături de ţe-
sutul conjunctiv, este acumulată grăsime, carnea este considerată marmorată,
iar dacă ţesutul adipos se găseşte în interiorul fasciculelor musculare, carnea
este perselată.
Ţesutul muscular reprezintă circa 50% din greutatea carcasei şi, datorită
componentelor uşor digerabile pe care le conţine, are cea mai mare valoare
biologi­că.
După structura histologică, ţesutul muscular poate fi: neted, striat şi cardi­
ac. Ţesutul muscular neted este format din celule omogene, netede care intră în
structura muşchilor organelor interne.
În ţesutul muscular striat predomină celulele de formă cilindrică sau pris-
matică, multinucleate, fiecare celulă constituind o fibră musculară care intră în
structura cărnii propriu-zise. Ţesutul cardiac este o varietate a ţesutului striat şi
intră în structura inimii.
Cantitatea de ţesut muscular din carne variază după specie, rasă, vârstă,
grad de îngrăşare etc. Animalele tinere şi cele pentru carne au o cantitate mai
mare de ţesut muscular în comparaţie cu animalele bătrâne şi grase.
Ţesutul conjunctiv are rol de susţinere şi legătură între diferite organe.
După forma celulelor şi natura substanţelor intercelulare, deosebim ţesut con-
junctiv propriu-zis, ţesut adipos, ţesut cartilaginos şi ţesut osos.
Ţesutul conjunctiv propriu-zis leagă muşchii de oase, formează membrane
care învelesc muşchii şi fasciculele muşchilor. Fiind format din fibre bogate în
co­lagen şi elastină, micşorează valoarea nutritivă şi comercială a cărnii.
Ţestul adipos este o formă modificată a ţestului conjunctiv şi cuprinde for-
maţiunile cu celulele care au acumulat grăsimi.
Ţesutul cartilaginos este o formă mai rezistentă a ţesutului conjunctiv, la
care substanţa fundamentală este foarte bogată în colagen şi elastină. Prin fier-
bere prelungită la temperaturi cuprinse între 70-1000C, colagenul trece în gela-
tină, care este solubilă şi asimilabilă. Elastina se hidrolizează la temperaturi mai
mari de 1300C (care nu sunt practicate la prelucrarea culinară) şi, ca urmare, nu
poate fi asimilată în organism.

657
 Ţesutul osos provine din ţesutul conjunctiv şi cartilaginos, se formează în
perioada de creştere a animalului şi intră în alcătuirea scheletului. După struc-
tura sa, ţesutul osos poate fi compact şi spongios. Cavitatea internă a oaselor
compacte, cât şi spaţiile celor spongioase conţin măduvă osoasă, care poate fi
de culoare roşie la animalele bătrâne.
Raportul cantitativ dintre ţesuturi determină calitatea şi valoarea alimentară
a cărnii. Proporţia procentuală a diferitelor ţesuturi în carnea de bovine, de cali-
tăţi diferite, este prezentată în tabelul 116.
Tabelul 116
Proporţiile ţesuturilor în carnea de bovine (%)
Calitatea Ţesut Ţesut
Ţesut adipos Ţesut osos
cărnii muscular cartilaginos
I 66,3 9,7 13,7 10,3
a II-a 59,1 8,6 17,7 14,6
a III-a 53,0 7,1 21,9 19,0
a IV-a 47,7 5,7 23,2 23,4

Sângele care intră în compoziţia cărnii este tot o formă modificată a ţestu­
lui conjunctiv, fiind alcătuit din plasmă, care ţine în suspensie globulele roşii
(eritrocite) şi globulele albe (leucocite şi trombocite).
Limfa este un lichid incolor, format din plasmă şi elemente figurate (globu­
le albe), care înconjoară toate celulele şi are rol important în schimbul de sub-
stanţe nutritive şi gazoase din ţesuturi.
Carnea păsărilor este constituită din aceleaşi tipuri de ţesuturi ca şi cea a ani-
malelor de măcelărie, însă proporţia şi caracteristicile acestora sunt diferite. Sche-
letul (ţesutul osos) păsărilor are vertebrele, în marea majoritate, sudate între ele
(cele lombare şi sacrale, împreună cu ultima vertebră dorsală şi prima vertebră co-
dală). Cutia toracică este formată din coaste unite cu coloana vertebrală şi cu ster-
nul, iar tăria şi imobilitatea acesteia se datorează apofizelor coloanei vertebrale,
care sunt sudate între ele. Osul pieptului este mai dezvoltat la păsările de carne.
Ţesutul muscular al păsărilor este tare şi fibros; cei mai dezvoltaţi sunt muş-
chii pieptului (greutatea acestora este egală sau depăşeşte chiar greutatea restu­lui
musculaturii). Culoarea muşchilor diferă în funcţie de specie şi în unele cazuri de
regiunea anatomică. Găinile şi curcile au muşchii pieptului de culoare deschisă –
„carne albă”, iar musculatura cărnii de gâscă şi raţă este mai colorată.
La păsările tinere, aflate la vârsta optimă de sacrificare, conţinutul mai re­
dus în ţesutul conjunctiv şi repartizarea grăsimii între fasciile musculare (care
prin tratamente termice difuzează între fibre) determină fineţea, frăgezimea, su-

658
culenţa, gustul şi aroma, specifice cărnii de pasăre.
Carnea păsărilor înotătoare (raţe, gâşte) are mai puţin ţesut conjunctiv, o
cantitate mai mare de ţesut adipos, însă fibrele musculare sunt mai grosiere.
Grosimea şi fermitatea ţesutului muscular al păsărilor cresc proporţional cu
vârsta, astfel, încât carnea animalelor bătrâne poate deveni inacceptabilă pentru
consum dacă este prelucrată prin tratamente termice normale.

Compoziţia chimică a cărnii

Compoziţia chimică a cărnii este diferită chiar în cadrul aceleiaşi specii, va-
riind de la un individ la altul în funcţie de raportul dintre diferite ţesuturi, vârsta
animalului, starea de îngrăşare etc. Compoziţia chimică a cărnii, provenită de la
di­ferite specii de animale este prezentată în tabelul 117.
Tabelul 117
Compoziţia chimică a cărnii la unele specii de animale
Substanţe Săruri
Starea de Apă Grăsimi Valoarea energetică
Specia proteice minerale
îngrăşare (%) (%) kcal/l00g produs
(%) (cenuşă) (%)
slabă 75,9 20,8 13,0 1,2 110,50
Bovine
medie 66,5 20,0 12,4 1,0 193,60
adulte
grasă 60,0 18,6 20,4 1,0 260,00
slabă 73,0 20,5 5,0 1,1 113,90
Porcine medie 65,0 18,0 16,2 0,8 221,22
grasă 50,6 15,0 33,7 0,7 368,17
slabă 73,6 20,0 3,7 1,1 116,49
Ovine medie 65,5 18,0 16,6 0,9 215,76
grasă 53,3 16,0 28,0 0,7 3214,40
Păsări I-a 65,5 19,8 13,7 1,0 208,6
adulte a II-a 70,9 21,4 6,8 0,9 151,0

Conţinutul de apă din carne variază invers proporţional faţă de cel de gră­
sime. La bovine este de 60-76%, la porcine – 51-73%, la ovine – 53-74%, la
găini – 65-71%, la curcani – 60-69%, iar la vânat – între 69-74%.
Conţinutul de substanţe proteice variază în funcţie de specie şi starea de
îngrăşare, fiind mai ridicat la carnea de pasăre (12-24%) şi moderat la carnea
ani­malelor de măcelărie (15-21%).
Principalele grupe de proteine din carne, în funcţie de localizarea histo-
logică şi importanţa nutriţională, sunt: proteine miofibrilare (miozina, actina,

659
tropomiozina etc.), ale sarcoplasmei (miogen, globulina X, mioalbumina, mio-
globulina), ale sarcolemei şi altor ţesuturi conjunctive (colagen, elastină, reticu-
lină, mucine şi mucoide etc.), proteinele nucleelor (nucleoproteide), proteinele
gra­nulelor sarcoplasmatice (lipoproteide, globuline, albumine, nucleoproteide).
Prote­inele miofibrilare şi sarcoplasmatice deţin o pondere ridicată în structura
proteine­lor musculare (50% şi respectiv 30%); ele conţin toţi aminoacizii esen-
ţiali. Proteinele sarcolemei şi ale ţesuturilor conjunctive sunt incomplete, fiind
deficitare în anumiţi aminoacizi esenţiali.
Conţinutul de substanţe azotate extractive din carne este de circa 1-1,7%,
fiind constituit din: aminoacizi, dipeptide (carnozină, anserină), tripeptide (glu-
tation), carnitină, nucleotide, baze purinice (xantină, hipoxantină, acid uric),
creatină şi fosfocreatină (tabelul 118).
Conţinutul de substanţe extractive neazotate este de 2-3% şi este reprezen­
tat, în principal, de glicogen, ca rezervă de glucide în ficat şi în cantităţi mici ca
sur­să de energie „imediată” în muşchi, urmat de inozitol, glucoză, acid tactic,
acid formic şi acid malic.
Tabelul 118
Conţinutul de aminoacizi (%) în carnea unor specii de animale
Specia
Denumirea aminoacizilor
Bovine Porcine Ovine
Arginină 6,4 6,4 6,2
Histidină 3,9 3,8 3,2
Lizină 8,9 8,7 8,8
Leucină 7,6 7,2 8,1
Izoleucină 5,7 5,7 5,4
Valină 5,3 5,5 5,4
Metionină 2,5 2,4 2,4
Treonină 4,5 4,5 4,8
Triptofan 1,4 1,4 1,4
Fenilalanină 4,2 4,2 4,3

Conţinutul de lipide variază în funcţie de starea de îngrăşare: bovine – 3,0-

20,0%; porcine – 3,0-34%; ovine – 3,7-26,0%; găini – 6,9-13,7%, raţe – 23-
37,0%, iepure de casă circa 10%. Ele sunt constituite, în cea mai mare parte, din
gliceride neutre şi în cantităţi mici de fosfolipide – 0,5-0,9% (lecitine, cefaline
etc.) şi steride (colesterol) – circa 0,8%.

660
 Conţinutul de substanţe minerale din carne variază între 0,7-1,5%. Com­
poziţia sărurilor minerale din carne include: potasiu, fier, fosfor, sulf, sodiu,
mag­neziu şi cantităţi mai reduse de calciu etc.; prezenţa fierului uşor asimilabil
din car­ne favorizează formarea globulelor roşii din sânge.
Conţinutul de vitamine din carne este variabil, fiind influenţat de aceiaşi
factori menţionaţi la compoziţia chimică.
Astfel, vitamina A se găseşte în ficat; vitamina B1 îndeosebi – în ficat, inimă,
rinichi şi muşchi, vitamina B2 – în ficat, rinichi, inimă; vitamina B6 – în ficat de bovi­
ne, muşchi de porc şi vacă, inimă; vitamina PP – în ficat, rinichi şi muşchi; acidul
pantotenic – în ficat, rinichi şi muşchi, creier şi inimă; acidul folie şi vitamina B12
predomină în ficat. Vitaminele C, D şi E se găsesc în carne în cantităţi mici.

Factorii care influenţează calitatea cărnii

Factorii care influenţează calitatea cărnii sunt: specia, rasa, vârsta, sexul, ali-
mentaţia, starea de sănătate, condiţiile de sacrificare, conservarea şi păstrarea.
Carnea diferitelor specii de animale se diferenţiază prin compoziţia chimi­
că, raportul diferitelor ţesuturi şi proprietăţile organoleptice.
În cadrul unei specii există deosebiri în ceea ce priveşte randamentul şi
ca­litatea cărnii în funcţie de rasă. Rasele specializate pentru carne au un randa-
ment mai bun la sacrificare, iar calitatea cărnii este superioară datorită proporţiei
mai mari a ţesutului muscular, a conţinutului mai redus de grăsime şi proprietă-
ţilor orga­noleptice deosebite.
Sexul influenţează producţia de carne la toate speciile şi rasele de animale: de
la masculi (şi în special de la cei castraţi) se obţin randamente superioare şi pro­ducţii
mai mari de carne, dar de o calitate inferioară faţă de cea provenită de la fe­mele.
Vârsta este un alt factor important de influenţă asupra calităţii cărnii. La bo-
vine se sacrifică viţeii de anumite vârste, hrăniţi special pentru obţinerea unor anu-
mite sortimente de carne. Randamente mari şi carne de calitate superioară se obţin
prin sacrificarea bovinelor cu greutatea de peste 400 kg şi la vârsta de aproxi­mativ
doi ani („carnea de mânzat”). Carnea bovinelor adulte exploatate 7-8 ani este infe-
rioară celei obţinute de la animalele sacrificate la vârsta optimă.
Porcinele pot fi sacrificate în faza de purcei de lapte (de circa 4-6 săptă­
mâni). Carnea de cea mai bună calitate se obţine de la porci tineri (5-9 luni), în
greutate de 80-120 kg. Prin sacrificarea porcilor adulţi, de 2-4 ani, randamentele
sunt reduse, iar carnea obţinută este tare, cu un conţinut mare de grăsime.
De la ovine se sacrifică mieii (care se mai hrănesc cu lapte) de peste 10 kg
în viu, berbecuţii de 7-8 luni (sacrificaţi toamna), de la care se obţine carne de
bună calitate, adulţii exploataţi 5-6 ani, inclusiv animalele mai tinere accidentate

661
sau re­formate. Carnea ovinelor adulte este inferioară celei obţinute de la berbe-
cuţi, calita­tea ei fiind variabilă în funcţie de vârstă şi starea de îngrăşare.
Puii de găină se sacrifică la o greutate de peste 1,5 kg, la vârsta de 35-60 de zile.
Pe măsura îmbătrânirii animalelor, calitatea cărnii se reduce prin creşterea
proporţiei de grăsime, dar şi de ţesut conjunctiv şi prin îngroşarea şi întărirea
fibre­lor musculare.
Alimentaţia animalelor influenţează caracteristicile organoleptice ale căr­nii,
precum şi proporţia ţesuturilor şi conţinutul în substanţe nutritive (proteine, grăsimi,
vitamine şi săruri minerale). Administrarea biostimulatorilor în hrana animalelor
(preparate tisulare, antibiotice, microelemente, aminoacizi, hormoni, antihormoni)
duce la creşterea randamentelor, însă determină o diminuare a calită­ţii cărnii.
Condiţiile de sacrificare şi modul de prelucrare după sacrificare influen­
ţează în mod direct calitatea cărnii. Pregătirea animalelor pentru sacrificare
presupu­ne asigurarea unui regim de odihnă şi repaos alimentar de circa 12-24
de ore, în funcţie de specie, cu influenţe favorabile asupra sângerării, stabilităţii
şi frăgezimii cărnii.
Înainte de sacrificare, animalele sunt supuse operaţiei de asomare. Asoma-
rea se poate face prin mai multe procedee (cu pistolul, electrică, cu mască de
dioxid de carbon sau cu narcotice) şi urmăreşte anularea sensibilităţii animale-
lor la durere prin scoaterea din funcţie a centrilor nervoşi ai vieţii de relaţie, cu
menţi­nerea funcţionalităţii celor cardio-respiratori din bulb, în scopul sângerării
cât mai complete după înjunghiere.
Efectuarea corectă a operaţiilor ulterioare de înjunghiere, sângerare, depi-
lare, jupuire, îndepărtarea capului şi a extremităţilor, picioarelor, eviscerarea şi
toaletarea carcaselor influenţează favorabil aspectul merceologic al carcaselor,
con­tribuie la reducerea gradului de infectare microbiană şi asigură o bună stabi-
litate a cărnii la păstrare.

Transformările postsacrificare şi influenţa lor asupra însuşirilor cărnii

După sacrificarea animalelor, în carne se produc o serie de modificări care
determină schimbări importante ale proprietăţilor ei organoleptice şi tehnologi-
ce. Aceste transformări pot fi normale, cum sunt: rigiditatea musculară, ma-
turarea, fezandarea, sau anormale, precum: încingerea şi putrefacţia. Trans-
formările nor­male îmbunătăţesc valoarea alimentară a cărnii.
Rigiditatea musculară apare la câteva ore de la sacrificarea animalului. Ca ur-
mare a acestui proces, muşchii îşi pierd elasticitatea şi devin rigizi sub acţiu­nea aci-
dului lactic (rezultat prin descompunerea glicogenului de către enzimele specifice),
care coagulează substanţele proteice şi produce o contracţie a fibrelor musculare.

662
 Cele mai importante modificări care au loc în faza de rigiditate muscula-
ră sunt: degradarea glicogenului la acidul lactic şi scăderea pH-lui cărnii de la
7,3-7,4 la 5,4-5,6, transformarea parţială a acidului adenozintrifosforic (ATP) în
acid adenozindifosforic (ADP) şi acid adenozinmonofosforic (AMP), formarea
comple­xului proteic actomiozină (prin unirea a două proteine din muşchi, actina
+ miozina) şi degradarea fosfocreatinei în acid fosforic şi creatină.
Apariţia rigidităţii şi durata acesteia sunt determinate de mai mulţi factori:
temperatura mediului ambiant, specia, vârsta, starea fiziologică şi starea de
obosea­lă, sănătatea animalului etc. Perioada de rigiditate durează, de regulă,
circa 24 de ore, după care urmează maturarea.

Maturarea. În procesul de maturare, cantitatea de acid lactic scade şi au

loc procese de hidroliză a substanţelor proteice. Ca urmare a acestor modifi-
cări, carnea capătă o consistenţă moale, devine mai suculentă şi fragedă, cu gust
foarte plăcut, iar culoarea roşie devine mai puţin intensă în urma combinării
pigmenţilor (hemoglobina şi mioglobina) cu oxigenul. Maturarea cărnii se face
prin păstrarea acesteia circa 3 zile la temperatura cuprinsă între 1 şi 40C. Cu cât
temperatura este mai mare, cu atât durata procesului de maturare este mai mică.
Durata acestei transformări poate fi reglată în funcţie de destinaţia cărnii.
Avansarea procesului de maturare a cărnii poate să conducă la un proces in-
cipient de autoliză; această modificare a cărnii este cunoscută sub denumirea de
fezandare. Fezandarea se practică, de regulă, la cărnurile tari, cu ţesuturi dense,
lip­site de grăsime, cum sunt cele de vânat; în urma acestui proces, carnea devine
frage­dă şi capătă un gust particular, plăcut.
Maturarea prea îndelungată, chiar prin păstrarea cărnii în condiţii de abso­
lută asepsie (lipsă totală de microbi), poate conduce la modificări organoleptice
nedorite: culoarea se schimbă, carnea capătă miros neplăcut, gustul devine acru
amărui. Această fază de maturare a cărnii se numeşte autoliza cărnii şi este un
pro­ces de dezintegrare a ţesuturilor sub acţiunea enzimelor.
Încingerea cărnii se datorează proceselor chimice şi biochimice care au
loc în carne, însoţite de creşterea temperaturii cărnii (cu 1-20C); carnea încinsă
îşi modifică culoarea şi are gust dulceag şi miros de acru.
Încingerea este un proces de alterare accidental (apare în special vara), care se
produce atunci când carnea, în stare caldă şi umedă, este depozitată fără a fi răcită
în prealabil. Prin aerisire puternică, consecinţele acestui proces pot fi diminuate.
Putrefacţia cărnii are loc sub acţiunea bacteriilor de putrefacţie aerobe şi
anaerobe care hidrolizează substanţele proteice. Drept urmare, carnea îşi schim-
bă aspectul, consistenţa şi mirosul, care devin specifice cărnii alterate. Începutul

663
alteră­rii cărnii este marcat de apariţia substanţelor volatile (amoniac, hidrogen
sulfurat şi mercaptani) şi schimbarea culorii, care devine roşie-verzuie; în aceas-
tă fază se for­mează indol, scatol, baze azotate toxice etc.
Transformările post mortale în carnea de pasăre parcurg aceleaşi faze şi
mecanisme biochimice ca şi în carnea animalelor de măcelărie, însă cu o viteză
diferită. Rigiditatea musculară apare după 1-2 ore, în funcţie de vârstă şi modul
de eviscerare şi se termină după 24 de ore. Carnea de pasăre nu necesită matu-
rare, se admite consumul imediat după sacrificare; pentru mărirea gradului de
fră­gezime se recomandă, însă, păstrarea carcaselor 1-2 zile la 40C.

Aspectele controlului sanitar-veterinar în producţia de carne

Controlul sanitar-veterinar se efectuează asupra animalelor vii, pentru de­
pistarea şi excluderea exemplarelor bolnave şi a celor care nu îndeplinesc con-
diţiile de sacrificare; totodată, pentru depistarea eventualelor boli infecţioase şi
parazitare, sunt supuse acestui control carcasele şi organele interne, rezultate în
urma sacrifică­rii animalelor.
În urma efectuării controlului sanitar-veterinar rezultă mai multe categorii
de carne, care se marchează prin ştampilare astfel:
- carnea bună pentru consum se marchează cu o ştampilă de formă ovală
cu diametrele de 6,5/4,5, în care se trece: ţara, codul judeţului, urmat fără în-
trerupere de numărul de autorizare sanitar-veterinară a unităţii de producţie şi
expresia „contro­lat sanitar-veterinar”;
- carnea admisă pentru consum condiţionat (după sterilizare prin fierbere),
provenită de la animale la care s-au depistat germeni sau paraziţi; se marchează
cu o ştampilă pătrată, cu latura de 4 cm;
- carnea de calitate şi valoare nutritivă redusă, provenită de la animale
sla­be, bătrâne, cu defecte de culoare şi miros sau de la animale sacrificate din
necesita­te; se marchează cu un cerc încadrat într-un pătrat, cu latura de 5 cm;
- carnea confiscată, care nu corespunde din punct de vedere sanitar, se mar-
chează cu o ştampilă cu formă de triunghi echilateral cu latura de 5 cm.
Carnea de porc supusă examenului trichinoscopic, la care nu s-au depistat
paraziţi, se marchează cu o ştampilă sub formă de dreptunghi cu laturile de 5/2
cm cu inscripţia „fără Trichinella”.

Tranşarea şi sortarea cărnii

Carnea reprezintă musculatura striată a carcasei animalului împreună cu
toate ţesuturile aderente, respectiv ţesutul conjunctiv, adipos, osos, vasele sang-
vine şi nervi.

664
 Prin carcasă se înţelege, de regulă, corpul animalului sacrificat, care a su­portat
operaţiunile de jupuire, eviscerare cu scoaterea organelor comestibile şi ne­comestibile,
şi îndepărtarea extremităţilor (cap, coadă, membre de la genunchi şi jaret în jos).
De obicei, carcasele de bovine se porţionează în sferturi, cele de porcine în
jumătăţi (semicarcase), iar cele de ovine şi păsări se lasă întregi.
După starea termică în care se livrează de către abatoare, carnea poate fi cal-
dă (bovine), zvântată, refrigerată şi congelată (bovine, porcine, ovine, păsări).
Carnea se tranşează în funcţie de destinaţie (pentru consumul populaţiei,
industrializare, alimentaţie publică, export, preambalată şi nepreambalată), de-
cupându-se pe zone anatomice.
Prin tranşare rezultă părţi anatomice din carcasa animalului cu valori nu­
tritive diferite, care se împart pe diferite calităţi şi sortimente.
Tranşarea se realizează pe baza următoarelor criterii: partea anatomică a car-
casei sau categoria de carne, compoziţia chimică a fiecărui sort de carne, inclu­siv
raportul dintre ţesutul muscular, osos, gras, conjunctiv, valoarea nutritivă a căr­nii.
Sortimentele şi clasele de calitate, care stau la baza schemelor de tranşare,
diferă în funcţie de destinaţia cărnii, precum şi de posibilitatea unei prelucrări
ulte­rioare conform scopului urmărit; în acest sens, deosebim:
- tranşarea tehnică, respectiv separarea cărnii în porţiuni, după sorturi de ca-
litate, în vederea aprecierii valorii carcasei pentru cercetările care vizează ameli­
orarea raselor de animale;
- tranşarea de măcelărie, respectiv tranşarea pe regiuni anatomice, sorti­
mente şi calităţi de măcelărie;
- tranşarea merceologică (comercială), care vizează tranşarea pe regiuni
anatomice şi încadrarea pe clase de calitate, aferente celor două sisteme şi anu-
me: pentru piaţa internă şi pentru export.
Pentru necesităţi industriale, carnea se livrează în carcase, semicarcase sau
sferturi de carcasă. Carnea destinată unităţilor de alimentaţie publică poate fi
clasi­ficată în funcţie de tipul de preparat care se poate obţine prin prelucrare
(carne pen­tru gătit, oase cu valoare etc.).
În continuare vom prezenta aspecte ale tranşării merceologice a carcasei
pentru principalele specii de animale.
Pentru piaţa internă, carnea de vită adultă şi de mânzat se împarte pe cate­
gorii de calitate, astfel:
• specialităţi (muşchiuleţ), cu o pondere de 2% din greutatea carcasei;
• calitate superioară, care reprezintă 49-50% din greutatea carcasei: pulpă
(28%), antricot (3-9%), vrăbioară (5-8%), spată şi braţ (3-10%);
• calitatea I-a, cu o pondere de 38-40% din structura carcasei: piept cu cap de
piept (10-12%), biet cu faţă şi fără faţă (7-8%), greabăn (7%), rasol cu chei (7-8%);

665
 • calitatea a II-a, cu o pondere de circa 10% din masa carcasei: gâtul cu
junghietura şi salba, vertebrele dorsale şi coccigiene.
Tranşarea carcasei de vită pe porţiuni anatomice corespunzătoare încadrării
pe clase de calitate este prezentată în figura 248.
Pentru export, tranşarea diferă în funcţie de cerinţele importatorului. Pentru
piaţa Uniunii Europene se foloseşte sistemul EUROP, care are în vedere două
crite­rii (Temişan V, 1995):
- gradul de dezvoltare a musculaturii şi, în special, profilul pulpei şi volu­
mul musculaturii şalelor şi spetei care dau carcasei clasa de musculatură;
- gradul de dezvoltare a depozitelor de grăsime şi, în special, a grăsimii de
acoperire, precum şi grăsimea din cavitatea abdominală şi pelviană, care dau
carca­sei clasa de grăsime.
Semnificaţia sistemului EUROP este: E – carcasă excelentă; U – carcasă
foarte bună; R – carcasă bună; O – carcasă destul de bună; P – carcasă mediocră.

Figura 248. Tranşarea carcasei de vită

1. muşchi (file); 2. antricot; 3. vrăbioară; 4. pulpă; 5. greabăn; 6. cap de piept fără
salbă şi fără mugure de piept; 7. piept; 8. biet cu faţă; 8’. biet fără faţă; 9. fleică; 10.
spată; 11. mu­gure de piept; 12. gât cu junghietură şi salbă; 13. rasol din spate; 14. che-
ie din spate; 15. rasol din faţă; 17. cheia din faţă; 18. coada (Cecilia Pop, Mircea Pop,
Cheorghe Mureşean, Ducu Ştef, 2011).
Carcasa de suine se tranşează pentru piaţa internă în: specialităţi, calitate
superioară, calitatea I-a şi calitatea a II-a:
•specialităţile reprezintă 7-8% din greutatea carcasei: muşchiuleţ (2%) şi
cotlet (5-10%);
• calitate superioară deţine cea mai mare pondere (circa 50%) din masa
carcasei: ceafa (circa 8%), antricot (10%) pulpa (circa 25%);
• calitatea I-a, cu o pondere de până la 25%: fleica (7%), spata cu braţ (15-16%);

666
 • calitatea a II-a reprezentă circa 20% din masa carcasei: cap de piept
(15%), rasol (5%).
Tranşarea tradiţională a carcasei de suine pe porţiuni anatomice corespun­
zătoare încadrării pe clase de calitate, în vederea comercializării, este prezentată
în figura 249.

Figura 249. Tranşarea carcasei de suine

1. muşchiuleţ; 2. cotlet; 3. pulpă (jambon); 4. mijlocul de piept; 5. spată; 6. ceafă cu
cap de piept; 7. fleică: 8. rasol din faţă; 9. rasol din spate; 10. cap; 11. picior din spate;
12. picior din faţă (Cecilia Pop, Mircea Pop, Gheorghe Mureşean, Ducu Ştef, 2011).

Tranşarea pentru export se face sub două forme, şi anume:

• de tip H2: pulpă cu şorici, cotlet dezosat, muşchiuleţ, spată cu şorici, cea­
fă dezosată şi chilotă;
• de tip carie.
Carcasa de ovine se clasifică în funcţie de vârsta de sacrificare a animale­lor
în: carcasa de miel, de tineret îngrăşat, de oi, de batal. Deşi se livrează întregi,
componentele carcasei se pot clasifica pentru piaţa internă în trei clase de cali-
tate, în funcţie de valoarea lor alimentară:
• calitatea I-a: jigoul (pulpa), cotlet, antricot, spată cu torace;
• calitatea a II-a: capul de piept, mijlocul de piept, fleica;
• calitatea a III-a: gât, rasol anterior şi posterior.
Pentru export, la carcasa corespunzătoare se apreciază conformaţia (scur­tă,
largă, cu piept şi jigouri bine dezvoltate), culoarea cărnii, gradul de acoperire
cât mai uniform cu grăsime şi randamentul care la rasele precoce, specializate
pentru producţia de carne, ajunge la 65%.
Tranşarea carcaselor de pasăre se face în mod diferit după piaţa de desti­
naţie, în general, carcasele se tranşează pe următoarele porţiuni anatomice:
piept, pulpe, aripi şi spinare sau piept, pulpe şi spate cu aripi.
Livrarea păsărilor se face sub formă de carcase sau tranşate, în stare refri­
gerată sau congelată. Este interzisă comercializarea păsărilor în stare deconge-
lată sau recongelată.

667
 Aprecierea calităţii cărnii
La aprecierea calităţii cărnii, un rol important este deţinut de caracteristi-
cile organoleptice. Ele permit stabilirea gradului de prospeţime şi identificarea
anumi­tor defecte determinate de starea animalelor sau operaţiunile de sacrifica-
re, prelu­crare şi conservare.
Principalele caracteristici organoleptice care definesc gradul de prospe­
ţime al cărnii sunt: aspectul exterior, culoarea, mirosul, consistenţa, aspectul
măduvei osoase şi aspectul bulionului după fierbere (tabelul 119).
De asemenea, pentru aprecierea prospeţimii cărnii se determină pH-ul aces-
teia (a cărui valoare maximă trebuie să fie de maxim 6,2) şi azotul uşor hidroli-
zabil (cel mult 35 mg NH3/100g carne).
Pentru carnea destinată prelucrării industriale prezintă importanţă şi carac­
teristicile tehnologice: capacitatea de hidratare, capacitatea de reţinere a apei,
ra­portul apă/proteină, precum şi grosimea stratului de slănină la carnea de porc
sau starea seului la carnea de ovine şi bovine, însuşiri care determină randamen-
tele de prelucrare şi proprietăţile organoleptice ale produselor fabricate.
Normele sanitar veterinare prevăd absenţa microorganismelor patogene şi
producătoare de toxiinfecţii alimentare şi a paraziţilor, limitează numărul total
de germeni mezofili pe câmp microscopic (25), numărul de bacterii sulfitoredu-
cătoare din ţesuturi (maxim 10 germeni/g), conţinutul de pesticide şi alte sub-
stanţe de po­luare.
Tabelul 119
Criterii de apreciere organoleptică pentru stabilirea prospeţimii cărnii
Starea de prospeţime
Proaspătă Relativ proaspătă Alterată
1. Aspectul exterior
La suprafaţă carnea prezin-
tă uneori o peliculă uscată, iar Suprafaţă poate fi umedă şi
La suprafaţă carnea pre-
ulterior este parţial acoperită lipicioasă, deseori acoperi­tă cu
zintă o peliculă uscată; grăsi-
cu mucus lipicios, în cantitate pete de mucegai; gră­simea are
mea are coloraţia, consistenţa
mică; uneori se pot observa aspect mat, colo­raţie cenuşie şi
şi gustul normale, tendoanele
pete de mucegai; grăsimea consistenţă redusă; are miros
sunt lucioase, elastice şi tari;
are aspect mat şi consistenţă şi gust de rânced. Tendoanele
suprafeţele articulare sunt
redu­să; tendoanele sunt relativ sunt moi, cenuşii, umede şi
netede şi lucioase; lichidul
moi, mate sau chiar cenuşii; acoperite cu mucus abun­dent;
sinoval este limpede; mădu­va
suprafeţele articulare sunt lichidul sinovial este tulbu­
oaselor –tabulară
acoperite cu mucus; lichidul re.
sinovial este tulbure.

668
 2. Aspectul ulterior (în secţiune)
În secţiune carnea este
lu­cioasă, uşor umedă, fără a
fi lipicioasă, de culoare carac­
teristică speciei şi regiunii În secţiune este umedă, fără
În secţiune este umedă şi
musculare de unde provine; a fi lipicioasă; o hârtie de filtru
foarte lipicioasă; uneori este
sucul muscular se obţine cu aplicată pe secţiune absoarbe
decolorată, alteori cenuşie
greutate şi este limpede; multă umiditate; sucul muscu-
sau verzuie
măduva din oasele tabulare lar este tulbure.
este elastică, lucioasă pe
secţiune şi aderă la marginile
osului.
3. Culoarea
La suprafaţă carnea are
La suprafaţă şi pe secţiune
culoa­re roz până la roşu,
culoarea este mată şi mai în­ La suprafaţă culoarea este
în raport cu rasa, vârsta şi
chisă în comparaţie cu cea cenuşie sau verzuie.
regiunea anatomică de unde
proaspătă.
provine.
4. Consistenţa
Este moale, atât la supra-
Este fermă şi elastică: în Atât la suprafaţă, cât şi în
faţă, cât şi în secţiune; la apă-
secţiune este compactă; nu se secţiune se formează urme
sarea cu degetele amprentele
formează amprente la apăsa­ adânci şi persistente la apăsa-
îşi revin destul de repede şi
rea cu degetele. rea cu degetele.
com­plet.
5. Mirosul
Uşor acid sau de mucegai;
câteodată la suprafaţă se simte Mirosul putred, atât la su­
Plăcut şi caracteristic
un miros greu de came neaeri­ prafaţă cât şi în straturile pro-
speciei.
sită. Mirosul de mucegai lip­ funde.
seşte în straturile profunde.
6. Măduva oaselor
Uşor dezlipită de marginea Nu umple tot canalul me­
Umple în întregime cana-
osului; mai moale şi mai în­ dular, consistenţă redusă; cu-
lul medular, este elastică, de
chisă la culoare decât mădu- loare cenuşie-murdară; perios-
culoare şi consistenţă norma­
va proaspătă; în secţiune este tul închis la culoare, adeseori
lă, în secţiune este lucioasă.
mată, uneori cenuşie. negricios.
7. Bulionul după fierbere
Tulbure, cu gust puţin plă-
Tulbure, murdar, cu flacoa-
Transparent, limpede şi cut sau chiar uşor rânced; la su­
ne; miros rânced şi de muce-
plă­cut aromat; la suprafaţă se prafaţă grăsimea se separă sub
gai; la suprafaţă aproape nu se
separă un strat de grăsime. formă de picături mici, uneori
observă pi­cături de grăsime.
cu gust rânced.

669
 11.3. Produse obţinute prin prelucrare cărnii
Pentru fabricile de industrializare a cărnii mai mari sau mai mici care pro-
duc sortimente de mezeluri, materia primă de bază este carnea, ce provine de
la bovine, porcine şi, într-o măsură mai mică, carnea de ovine-caprine, păsări,
iepuri, iar la unele sortimente diferite legume şi zarzavaturi.
Carnea este unul dintre alimentele de bază, care a intrat în preocupările
omului din cele mai vechi timpuri, fiind cel mai important aliment.
Astfel, sub denumirea de carne se înţelege ţesutul muscular şi cel conjunc-
tiv, iar în practica de toate zilele acest cuvânt a căpătat un sens mai larg, prin
carne înţelegându-se părţile componente ale carcasei animalelor de măcelărie,
după prelucrarea de abator a acestora.
Carnea este un aliment foarte valoros datorită componentelor sale. Valoarea
alimentară şi energetică a cărnii este determinată, în special, de proporţiile dintre
următoarele componente: apă, proteine, grăsime şi oase. Cu cat carnea va avea
un conţinut mai mare de grăsimi şi mai mic de apă, cu atât valoarea ei energetică
va creşte. Dacă va avea un conţinut mai mare de proteine şi mai ales dacă aces-
tea sunt şi uşor digestibile, valoarea ei ca aliment bogat în proteine va creşte.
În afară de proteine, carnea conţine săruri minerale şi vitamine foarte impor-
tante pentru organismul uman. Compoziţia chimică, valoarea nutritivă şi ener-
getică a cărnii sunt determinate de raportul în care se găsesc în carne diferitele
ţesuturi. Această proporţie este determinată, la rândul său, de specia animalului
de la care provine carnea, de vârstă, de starea de îngrăşare, precum şi de regi-
unea anatomică. Valoarea nutritivă a cărnii in alimentaţie nu este determinată
numai de cantitatea mare de substanţe proteice, ci şi de calitatea acestora.
În funcţie de proporţia de carne şi de specia de la care aceasta provine, prin
adăugarea ei la diferite preparate se obţin produse cu diferite grade de asimilare în
organism şi cu un număr mai mare sau mai mic de calorii. Astfel, carnea de porc
are un gust plăcut, un grad de asimilare ridicat şi un număr mare de calorii.
Carnea de vită se caracterizează printr-un conţinut ridicat de substanţe albu-
minoide, care au un rol important în dezvoltarea organismului.
Pentru îmbunătăţirea gustului şi a valorii calorice a preparatelor din carne,
se adaugă grăsime de porc.
Carnea, indiferent de specia de la care provine, nu se poate introduce în
fabricaţie, dacă nu poartă ştampila medicului veterinar. Calitatea cărnii este în
funcţie de rasă, sex şi vârstă, care au un rol foarte important.
Recomandabilă pentru fabricarea mezelurilor este carnea ce provine de la vite
cu vârsta de 20-22 de luni, pană la trei ani, greutatea lor variind între 450 şi 600 kg.
Pe cât este posibil, se recomandă la fabricarea mezelurilor să se întrebuin-

670
ţeze carnea provenită de la tauri cu vârsta ce variază de la 18 pană la 30 de luni.
Greutatea acestor tauri poate ajunge pană la 1200 kg. Taurii până la 3 ani au o
carne mai fină, iar la 4 ani carnea este mult mai nutritivă, cu un gust plăcut. Fi-
brele musculare sunt mai fragede şi bogate în substanţe nutritive.
Se recomandă la fabricarea mezelurilor şi carnea de la porci care sunt bine
dezvoltaţi şi au o greutate minimă de 90 kg până la 120-130 kg. Pentru fabri-
carea preparatelor din carne este preferabil să se cumpere animale cărnoase cu
puţină grăsime, iar corpul să fie bine dezvoltat. Porcii pentru şunci trebuie să
aibă greutatea de cca 120 kg (porci mijlocii), şuncile să fie dezvoltate şi pline
(rotunde). Pentru preparatele din carne se recomandă rase ameliorate de porci
cu cat mai puţină grăsime.
Pentru fabricarea preparatelor de carne se poate folosi şi carne de ovine
şi caprine, care îndeplineşte condiţiile prevăzute în normele igienico-sanitare.
Carnea de ovine şi caprine se livrează sub formă de carcase întregi, fără cap,
picioare şi organele interne.
La fabricarea mezelurilor se utilizează şi carnea de pasăre, deoarece aceas-
ta, spre deosebire de carnea mamiferelor, are fibra musculară mai fină şi cu
puţin ţesut conjunctiv, având un coeficient de utilizare digestivă mai mare decât
la carnea de mamifere, datorită conţinutului mai mare de proteine solubile şi a
punctului de topire a grăsimii mai scăzut care se apropie de temperatura corpu-
lui uman. Principalele sortimente care se fabrică sunt: pui fiert şi afumat, ruladă,
pastrama, mezeluri etc.
Pentru fabricarea preparatelor de carne se poate folosi şi carnea de iepuri,
care îndeplineşte condiţiile prevăzute în cerinţele normativelor în vigoare.
Pentru fabricarea preparatelor din carne este necesar să obţinem carnea de
la animalele domestice sănătoase şi bine dezvoltate din punctul de vedere al
randamentului de carne.
În procesul de prelucrare a cărnii, principalele elemente cu influenţă majo­
ră asupra preparatelor obţinute sunt materiile prime şi auxiliare, materialele şi
pro­cesul tehnologic.
Produsele obţinute prin prelucrarea cărnii pot fi clasificate uzual în urmă­
toarele grupe:
• preparate obţinută din carne tocată:
- preparate din carne crudă: cârnaţi cruzi (proaspeţi), pastă de carne pentru
mici, carne tocată;
- preparate de tip mezeluri;
• preparate obţinute din carne netocată:
- preparate obţinute din carne afumată;

671
 - specialităţi din carne;
• conserve şi semiconserve din carne.
Materii prime, materii auxiliare şi materiale utilizate pentru obţinerea
preparatelor din carne
Materiile prime utilizate la obţinerea mezelurilor sunt carnea, slănina şi
subprodusele.
Carnea de bovine, porcine şi ovine constituie materia primă de bază care
se utilizează frecvent la fabricarea preparatelor. Cu o pondere mai redusă se
foloseş­te şi carnea de pasăre şi vânat. Carnea folosită poate fi în stare caldă,
refrigerată sau congelată.
Slănina trebuie să fie cu consistenţă tare, în stare refrigerată, congelată sau
conservată prin sărare cu 2% de NaCl.
Subprodusele pot fi atât organe (limba, inima, ficatul, pulmonii) cât şi sub­
produse propriu-zise (cap de vită, cap de porc, şorici, sânge, picioare de porc etc.).
Ele pot fi recepţionate în stare refrigerată, congelată sau conservate prin sărare.
Dintre materiile auxiliare care intră în compoziţia preparatelor din carne
menţionăm: apa potabilă, clorura de sodiu, zahărul, azotitul (NaNCb), acidul
ascorbic şi sărurile de sodiu, polifosfaţii, aromatizanţii, potenţiatori de aromă,
hidrolizate proteice, derivate proteice.
Apa potabilă trebuie să îndeplinească condiţiile SR 1342/1984 din punct
de vedere chimic, iar din punct de vedere bacteriologic nu trebuie să conţină
ger­meni patogeni şi paraziţi. Din punctul de vedere al tehnologiei produselor
din carne, nivelul clorului rezidual liber trebuie să fie în limitele admisibile (0,1-
0,25 mg/dm3), deoarece în cantitate mare favorizează descompunerea acidului
ascorbic, iar în combinaţie cu fenolii existenţi în apă sau folosiţi ca aditivi (fum
lichid, aromă de fum) formează clorofenoli, cu miros particular.
Apa potabilă este folosită ca adaos la fabricarea bradtului, la prepararea sa­
ramurilor şi la igienizare.
Clorura de sodiu de tip A (obţinută prin evaporare, recristalizare) de cali­tate
extrafină şi de tip B (sare gemă comestibilă) de calitate extrafină, fină, uruială şi
bulgăre, trebuie să corespundă SR 1465/1972. Sarea utilizată în industrializarea
cărnii trebuie să aibă un grad de puritate cât mai mare (fără impurităţi sub formă
de cloruri de calciu şi magneziu care au efect defavorabil în sărare).
Sarea se foloseşte la obţinerea produselor din carne, pentru formarea gustu­lui,
ca agent de conservare a materiilor prime şi pentru favorizarea procesului de matu-
rare. Sarea trebuie depozitată în încăperi uscate, curate, deratizate, fără miros.
Azotitul se utilizează pentru obţinerea culorii de sărare, având şi acţiune
antiseptică.

672
 Acidul ascorbic şi sărurile de sodiu ajută la formarea rapidă a culorii roşii
care este stabilă la lumină şi oxigen
Polifosfaţii asigură reţinerea apei în produse, fără producere de suc, îmbu­
nătăţeşte suculenţa produsului.
Aromatizanţii pot fi condimente şi plante condimentare, oleorezine, uleiuri
esenţiale. Se folosesc pentru: îmbunătăţirea gustului şi mirosului, efectul anti-
septic şi antioxidant al unora dintre ei, influenţarea favorabilă a digestiei.
Hidrolizatele proteice se obţin din carne de calitate inferioară, făină de so­
ia, gluten, drojdie de panificaţie; sunt buni aromatizanţi.
Derivatele proteice folosite în industria cărnii sunt: glutenul, concentratele
şi izolatele din soia, laptele praf degresat, zerul praf, cazeina, plasma sangvină
şi derivatele proteice colagenice. Adaosurile proteice se utilizează sub formă de
pul­beri sau în stare hidratată (emulsii, geluri, dispersii în saramură).
În unele cazuri, pentru salamuri se mai utilizează o serie de materiale
de acoperire pentru prevenirea deshidratării în reţeaua comercială şi pentru
îmbunătă­ţirea aspectului comercial. În acest scop, se folosesc materiale peli-
culare: parafină, acetat de polivinil (în amestec cu citrat de triacetil şi substanţe
fungicide) sau mate­riale pulverulente (carbonat de calciu, talc, caolin etc.).
Materialele folosite în industria cărnii sunt: membranele, materialele de
legare şi ambalare şi combustibilii tehnologici.
Membranele, care se folosesc la fabricarea mezelurilor, pot fi clasificate în:
- membrane naturale (intestine), obţinute de la bovine, porcine şi ovine, du­
pă tehnologii speciale şi conservate prin sărare sau uscare;
- membrane semisintetice, obţinute pe bază de produse naturale animale
(membrane colagenice), ca atare (naturin, cutisin) sau armate cu mătase;
- membrane sintetice (pe bază de vâscoză sau poliamidice). Membranele
trebuie să îndeplinească anumite condiţii, precum:
- să fie permeabile pentru vaporii de apă şi gaze;
- să fie retractabile, adică să urmeze retracţia compoziţiei, în cazul salamuri­lor
crude şi salamurilor semiafumate mai puternic deshidratate (ex.: salam de vară);
- să adere la compoziţie, însă să se desprindă uşor de aceasta la felierea
produsului;
- să fie rezistente la umplere, legare sau clipsare;
- să fie rezistente la tratament termic uscat şi umed;
- să aibă diametrul constant pe toată lungimea lor;
- să nu prezinte miros care poate fi preluat de compoziţie;
- să poată fi imprimate şi colorate şi să aibă luciu caracteristic.
Aceste condiţii nu pot fi îndeplinite în totalitatea lor de către un singur tip

673
de membrană, motiv pentru care se realizează membrane sintetice şi semisinte-
tice diferenţiat, pentru utilizări specifice.
Materiale de legare şi ambalare. Materialul de legare este reprezentat de
sfoara 2C pentru legarea preparatelor obişnuite şi sfoara 3F (trei fire) pentru
sala­murile de durată. Materialele de ambalare sunt hârtia albă obişnuită, foliile
din ma­terial plastic şi lăzile din plastic pentru transport.
Combustibilii tehnologici. Combustibilul lemnos se foloseşte pentru obţi­
nerea fumului. Se preferă rumeguş din categoria esenţelor tari care nu conţin
sub­stanţe răşinoase care ar putea imprima produselor gust amărui şi culoare
închisă. Esenţele cele mai indicate sunt stejarul, arţarul, arinul, fagul şi frasinul,
cu umidita­te de cca 30%.

Principalele operaţiuni tehnologice şi influenţa lor asupra

calităţii produselor din carne
O influenţă mare asupra calităţii produselor din carne are şi tehnologia
de fabricare şi, mai ales, modul de desfăşurare a operaţiunilor tehnologice.
Operaţiu­nile de tranşare, dezosare, alegere şi sortare pe calităţi, curăţire, fasona-
re şi dimen­sionare optimă a bucăţilor din carne determină proprietăţile organo-
leptice şi esteti­ce ale produselor finite.
Tocarea, gradul de mărunţire şi malaxarea cărnii determină creşterea
randamentelor de prelucrare, a capacităţii de legare a apei şi, implicit, a gradului
de hidratare, înlesnind procesele de sărare şi maturare, cu efect favorabil asupra
con­sistenţei, frăgezimii, suculentei, gustului, aromei, culorii şi aspectului tutu-
ror tipuri­lor de produse.
La fabricarea unor produse din carne tocată (salamuri sau cârnaţi) se uti­
lizează două semifabricate de bază: bradtul şi şrotul.
Bradtul este o pastă de legătură cu caracteristici de adezivitate şi viscozita-
te, care se utilizează ca parte componentă la fabricarea mezelurilor cu structură
omogenă sau eterogenă, cărora le asigură consistenţă, elasticitate şi suculenţă.
Bradtul se obţine prin tocarea fină a cărnii, în special a celei de vită, cu aju­
torul maşinilor de tocat fin (cutere cu cuţite şi site sau mori coloidale), după o
prealabilă mărunţire la maşina de tocat de tip Volf, prin sita de diametrul ochiu-
rilor de 3 mm. În timpul tocării fine, carnea încorporează o cantitate suplimen-
tară de apă ce se adaugă sub formă de fulgi de gheaţă, iar pasta obţinută posedă
capacitatea de a lega compoziţia produselor (bucăţi de carne şi slănină).
Bradtul de calitate superioară se obţine din carnea caldă de vită tânără, cu
stare de îngrăşare medie. În cazul utilizării cărnii de bovine şi porcine refrigera-
tă sau congelată, se folosesc polifosfaţi care se introduc în amestecul de sărare

674
pentru mărirea capacităţii de hidratare şi legare a componenţilor naturali. Men-
ţinerea culo­rii roşii este asigurată prin adaosul de azotiţi.
Şrotul se obţine prin tocarea cărnii maturate de vită şi porc (pentru anumite
preparate se foloseşte şi carnea de oaie). Şroturile se realizează din cărnurile
dezosate şi alese pe calităţi, tăiate în bucăţi de 200-300 g şi malaxate cu ames-
tecul de sărare, inclusiv polifosfaţi. După malaxare, şrotul se aşează în tăvi sau
recipiente pe roţi, care se menţin în frigorifere la temperatura de 40C, timp de
24-48 de ore.
Sărarea şi maturarea constituie operaţiuni esenţiale la fabricarea tuturor
produselor din carne. Compoziţia amestecului de sărare şi metodele de sărare
apli­cate diferă în funcţie de categoria de produse ce urmează a fi obţinute. Car-
nea des­tinată obţinerii specialităţilor şi semiconservelor se sărează „în bucată”,
iar carnea destinată bradtului şi şrotului se sărează în stare tocată.
Maturarea cărnii sărate are loc în depozite frigorifice la temperaturi de
2-4 C şi poate dura între 2 şi 21 de zile în funcţie de produs. În timpul maturării,
0

au loc procese fizico-chimice şi biochimice complexe care conduc la frăgezirea

cărnii, la formarea caracteristicilor gustative şi a pigmenţilor specifici cărnii să-
rate (nitrozopigmenţi).
La obţinerea celor mai multe produse din carne se aplică tratamente termi­
ce (pasteurizare, blanşare, fierbere, coacere, sterilizare, afumare), în urma cărora
produsele devin comestibile, fără pregătire culinară prealabilă. Aceste tratamen-
te permit stabilizarea culorii şi formarea compuşilor de gust şi aromă specifici,
inactivează sau distrug parţial sau total microflora de alterare, conferind astfel
conservabilitatea produselor.

Preparate obţinute din carne tocată (de tip „mezeluri”)

Mezelurile sunt preparate din carne tocată, condimentată şi maturată, in­
trodusă în membrane naturale sau artificiale şi supusă unor tratamente termice
(pasteurizare, afumare sau uscare), care diferă în funcţie de tipul şi sortimentul
fa­bricat.
După diametrul membranelor folosite şi după particularităţile compoziţiei,
mezelurile se clasifică în: salamuri, la care se folosesc membrane cu diametrul
ma­re, cârnaţi la care se utilizează membrane subţiri, tobe, rulade, caltaboşi şi
sângerete.
În funcţie de tratamentele aplicate, mezelurile se clasifică în: preparate
pasteurizate (tobe, leber, caltaboşi şi sângerete); preparate afumate la cald şi
pas­teurizate (parizer, crenvurşti, salamuri diverse); preparate afumate la cald,
pasteu­rizate şi afumate la rece (salam Codru, Cabanos etc.), afumate la cald

675
(cârnaţi de porc), preparate crude (salam de Moskova, de Capitală, Sudjuc de
Chişinău), care comportă tratament de afumare şi uscare-maturare sau numai
uscare-matura­re.
Preparate pasteurizate
Preparatele pasteurizate includ tobe, produsele tip caltaboş, sângerete şi leber.
Tobele se obţin din carne de pe capul de porc, slănină şi şoriciul aferent, orga-
ne şi alte subproduse de abator comestibile, condimente şi, eventual, adaosuri (de-
rivate proteice, arpacaş, orez etc.). Componentele reţetei se fierb, se toacă în bucăţi
mai mari, se introduc în membrane naturale largi, se pasteurizează la tempe­ratura
de 75-800C, timp de 1,5-3 h, în funcţie de grosime şi se răcesc cu apă.
Tobele prezintă în secţiune bucăţi de componente, înglobate în aspic sau
într-o masă formată din sânge şi arpacaş pastificat; componentele nu se separă
la o tăiere atentă.
Produsele de tip caltaboş şi sângeretele se obţin din organe şi subproduse
de abator (carne de cap porc, inimă, rinichi, splină, şorici, urechi, ficat, plămâni,
sânge şi altele), fierte şi tocate cu maşina prin site cu diametrul ochiurilor de 3-8
mm; la acestea se adaugă supă de la fierberea capului de porc, slănină, arpacaş,
ceapă, us­turoi şi condimente.
Produsele de tip leber se obţin din carne din cap de porc, slănină, ficat şi alte
organe sau subproduse fierte, arpacaş hidratat sau amidon pregelificat, ceapă şi
condimen­te tocate şi pastificate la cuter. Compoziţia omogenizată se introduce
în membrane cu grosimea de cel mult 60 mm, se pasteurizează la temperatura
cuprinsă între 75-800C şi se răceşte cu apă.
Preparatele pasteurizate conţin apă (între 55-75%), grăsimi (30-36%), sub­stanţe
proteice (8-10%), clorura de sodiu de 3% şi azotiţi – 7 mg/100 g de produs.

Preparate afumate la cald şi pasteurizate

Preparatele afumate la cald şi pasteurizate se clasifică în preparate cu struc­
tură omogenă şi preparate cu structură eterogenă.
Din grupa preparatelor afumate la cald şi pasteurizate cu structură omoge­nă
fac parte: parizerul, salamul polonez, crenvurştii, cârnăciorii pentru bere etc.
Preparatele afumate la cald şi pasteurizate cu structură omogenă se obţin
prin prelucrarea la cuter din bradt, slănină moale, adaosuri, condimente, apă şi
fulgi de gheaţă. Compoziţia astfel pregătită se introduce în membrane, batoane-
le se su­pun zvântării, se afumă la cald şi se pasteurizează (în centrul produsului
temperatu­ra trebuie să atingă 68-690C). Datorită omogenizării la cuter, produse-
le se prezintă în secţiune ca o pastă fină de culoare roz, compactă şi uniformă.

676
 Preparatele din carne cu structură eterogenă se obţin din bradt, şrot tocat,
slănină cuburi şi în unele cazuri subproduse de abator. Compoziţia omogenizată
în malaxoare este supusă aceloraşi operaţiuni tehnologice ca şi produsele cu
structură omogenă.
Deoarece componentele nu sunt tocate fin, preparatele eterogene din carne,
afumate la cald şi pasteurizate, prezintă în secţiune un aspect mozaicat determi-
nat de prezenţa bucăţilor de slănină sau a bucăţilor de carne.
Sortimentele se diferenţiază între ele după felul şi calitatea cărnii din care
se obţin, după formă sau dimensiuni, precum şi după caracteristicile nutritive şi
or­ganoleptice.
Preparate afumate la cald, pasteurizate şi afumate la rece
Preparatele afumate la cald, pasteurizate şi afumate la rece (salam Codru,
cabanos etc.) se obţin din bradt maturat, şrot, din carne de vită, carne de porc,
slă­nină tare şi condimente prin afumare la cald, pasteurizare şi afumare la rece
(usca­re). După o afumare caldă, timp de 20-80 de minute, batoanele se fierb
1,5-3 ore şi apoi se afumă la fum rece, timp de 12-24 de ore.
Preparatele trebuie să prezinte suprafaţa curată, nelipicioasă, cu înveliş
continuu, nedeteriorat, culoare galben-cărămizie, până la brun-roşcat, fără mu-
cegai sau mâzgă. Nu se admite prezenţa grăsimii topite. În secţiune prezintă
compoziţie bine legată şi aderentă la înveliş; carnea de culoare roz până la roşie
în funcţie de sortiment, slănina de culoare albă, uniform repartizată. Consistenţa
este semi-tare şi elastică. Mirosul şi gustul sunt plăcute, de produs afumat şi de
condimentat, carac­teristice fiecărui sortiment.

Preparatele crude, uscate şi maturate

Preparatele crude, uscate şi maturate (salamuri şi cârnaţi) sunt produse cu
valoare nutritivă mare, la obţinerea cărora nu intervin tratamente termice. Co-
mestibilitatea şi caracteristicile gustative superioare se obţin în urma procese-
lor de maturare la care sunt supuse produsele. La maturare contribuie enzimele
secre­tate de microflora naturală sau de culturile de microorganisme utile (bacte-
rii, mu­cegaiuri, drojdii) adăugate.
Materiile prime utilizate pentru preparatele crude sunt: carnea de porc, vită,
oaie şi slănina; pentru anumite sortimente se folosesc amestecuri: carne de vită
şi porc; carne de vânat cu carne de porc şi slănină; carne de oaie cu carne de vită
(ex., pentru babic şi ghiuden) etc. Carnea trebuie să provină de la animale adulte
cu stare medie de îngrăşare.
Pentru dirijarea şi controlarea proceselor care au loc la maturarea salamuri­
lor crude se folosesc culturi pure de bacterii şi spori de mucegaiuri nobile.

677
 Membranele care se utilizează pot fi naturale (de cal, bovine), dar mai ales
ar­tificiale (naturin, cutisin), datorită uniformităţii lor şi rezistenţei mecanice
ridicate.
Tehnologia de fabricare comportă operaţiuni specifice: depozitarea la fri­
gider a cărnii pentru diminuarea umidităţii, tranşarea foarte atentă şi înlătura-
rea în totalitate a cheagurilor de sânge, a seului, a flaxurilor şi a slăninii moi,
scurgerea şi zvântarea cărnii tocate în bucăţi, introducerea în membrane prin
vacuumare şi compactizarea conţinutului batoanelor, zvântarea şi afumarea cu
fum rece, etuvarea (numai pentru produsele afumate), uscarea şi maturarea (care
poate dura între 1 şi 3 luni în funcţie de sortiment).

Defectele mezelurilor
Fabricarea mezelurilor cuprinde diverse operaţii tehnologice care, aplicate
necorespunzător, pot contribui la apariţia unor defecte fizice sau microbiologice.
Microflora mezelurilor este constituită din microorganisme provenite din carne,
de la utilajele folosite, de pe mesele de lucru, mâinile şi hainele lucrătorilor,
precum şi din atmosfera încăperilor respective.
Sarea folosită, dacă nu este tratată termic, reprezintă o sursă de infectare. În
sare se găsesc bacterii halofile (care suportă concentraţii mari de sare), precum
şi unele care descompun grăsimile.
Membranele naturale conţin o microflora sporulată termorezistentă formată
din Clostridium sporogenes şi altele.
De asemenea, condimentele care se adaugă în mezeluri contribuie la creşterea
numărului de microorganisme. De menţionat, însă, că unele condimente (cuişoare,
muştar, usturoi) au acţiune antibacteriană, datorită uleiurilor volatile con­ţinute.
Prezentăm în continuare defectele întâlnite cel mai frecvent la mezeluri şi
care sunt cauzate de anumite deficienţe în conducerea proceselor tehnologice.
Ruperea membranelor are loc frecvent în cazul tratării termice necores­
punzătoare. Cauzele plesnirii membranelor pot fi: utilizarea membranelor rupte,
cu rezistenţa scăzută, putrezite, deteriorate, efectuarea afumării la cald, la tem-
peraturi prea ridicate, fierberea prea îndelungată sau la temperatură prea mare,
utilizarea ficatului proaspăt, diametrul necorespunzător al membranelor.
Salamurile fierte prea mult sau insuficient fierte. Cauza constă în aceea,
că în vasul de fierbere nu s-au introdus batoane cu aceeaşi grosime. Cele fierte
prea mult (răsfierte) au compoziţia uscată, iar cele insuficient fierte au în interior
o compoziţie vâscoasă, care se lipeşte de cuţit la tăierea batonului.
Culoare cenuşie pe secţiune. Se întâlneşte la produse tăiate şi expuse la aer şi
se datorează oxidării pigmenţilor mioglobinici sub influenţa oxigenului din aer.

678
 Denaturarea culorii. În procesul de colorare, o influenţă mare o are afumarea
la cald. Culoarea membranei mezelurilor depinde de durata afumării, tempera­tura
la care se face afumarea şi starea membranelor. Folosirea la afumare a rume­guşului
de conifere duce la depunerea unui depozit de funingine pe produs, obţine­rea cu-
lorii prea închise şi imprimarea mirosului şi gustului de răşină.
Goluri de aer în compoziţie. Golurile de aer se datorează operaţiunilor de
umplere, atunci când cilindrul de încărcat n-a fost bine umplut şi conţinutul –
presat. Aceste goluri se completează în timp cu apă, creând condiţii favorabile
dezvoltării microorganismelor şi alterării produselor. Utilizarea aparatelor cu
vacuum înlătură producerea acestui defect.
Prezenţa aglomerărilor de grăsimi topite. Folosirea la fabricarea mezeluri­
lor a slăninii moale în locul slăninii tari conduce la topirea acesteia în timpul
trata­mentelor termice şi la formarea unor aglomerări de grăsime topită. Tem-
peraturile prea ridicate din timpul fierberii şi hiţuirii batoanelor sau depăşirea
timpilor de pre­lucrare termică conduc, de asemenea, la apariţia acestui defect.
Aglomerările de grăsime topită dau produsului un gust şi aspect neplăcut.
Conţinut sfărâmicios, neelastic şi slab legat. La formarea consistenţei me­
zelurilor, rolul cel mai important revine calităţii bradtului întrebuinţat. Folosirea
bradtului a cărui temperatură în timpul tocării s-a ridicat la peste 16°C sau a
cărui durată de tocare a fost prea îndelungată, precum şi malaxarea insuficientă,
dar şi pre­zenţa seului în compoziţie duc la apariţia acestor defecte.
Conţinut slab colorat. Asupra culorii conţinutului influenţează, în mare
măsură, procesul de maturare a bradtului şi şrotului. Prevenirea apariţiei acestui
de­fect de preparare poate fi făcută prin conducerea corectă a procesului de ma-
turare a bradtului şi şrotului.
Membrana neaderentă sau încreţită. Aceste defecte se întâlnesc, de regu­
lă, la salamurile afumate. Ele sunt cauzate de nerespectarea temperaturilor la
trata­mentele termice, a modului de răcire, precum şi datorită utilizării membra-
nelor ne­corespunzătoare, care şi-au pierdut proprietăţile fizico-chimice.
Gustul fad şi lipsa suculenţei apar atunci când nu s-a adăugat apă suficien­
tă la fabricarea bradtului.
Înverzirea compoziţiei este întâlnită, în special, la mezelurile fierte şi este
provocată de bacterii care oxidează hemoglobina, cu formare de pigmenţi vezi.
Înverzirea poate fi produsă la salamurile semiafumate şi afumate şi de bacteriile
lactice. Asemenea mezeluri nu sunt într-o fază avansată de alterare, însă au as-
pect şi gust neplăcut. Petele de culoare verzuie apărute în interiorul produsului
finit se pot datora şi folosirii azotiţilor în exces sau distribuirii lor neuniforme.
Mucegăirea apare la mezelurile păstrate în condiţii de umiditate relativă a

679
aerului ridicată. De regulă, mucegăirea apare la suprafaţa produselor. Dacă mezelu­
rile prezintă goluri de aer în umplutură, mucegaiurile se dezvoltă şi în interior.
Râncezirea apare în urma folosirii slăninii râncede sau datorită râncezirii
grăsimilor în timpul păstrării salamurilor. Se manifestă prin miros intens, ne-
plăcut şi gust amărui. Defectul este provocat de bacteriile lipolitice care des-
compun gră­simea în glicerina şi acizi graşi. Ulterior, aceşti produşi suferă noi
transformări, grăsimea din umplutură devenind galbenă.
Acrirea. Unele produse (ex: lebărul) au un conţinut bogat de glicogen, per-
miţând dezvoltarea bacteriilor lactice. Ele transformă glicogenul în acid lactic,
care imprimă gustul acru. Acest defect mai apare şi la preparatele care au în
com­poziţie produse vegetale ce conţin substanţe fermentescibile.
Putrezirea apare atât la salamurile fierte, cât şi la cele afumate, ca urmare a
unei conservări defectuoase; produsul capătă miros neplăcut de putregai.
Defectele specifice preparatelor din carne crudă, uscate sunt: transpiraţia
(scurgerea de grăsime), consistenţa moale, fisuri în interiorul salamului, inel
de culoare închisă la periferie, desprinderea membranei, apariţia cristalelor de
sare la suprafaţa membranelor, apariţia cristalelor de fosfaţi în interiorul şi la
suprafaţa batoanelor, apariţia de mucegai la suprafaţa salamurilor crude etuvate,
culoare în­chisă şi atacul acarienilor care formează pe suprafaţa produselor un
material pulve­rulent, asemănător fainii în care se găsesc ouă şi insecte ce pot
pătrunde în interiorul produsului.

Preparate obţinute din carne afumată („afumături”)

Sortimentul este format din: slănină, costiţă, picioare de porc, coaste, cio­
lane şi oase garf afumate.
Costiţa şi slănina afumate se obţin prin sărarea şi maturarea bucăţilor fa­sonate,
între 14 şi 21 de zile şi afumarea la rece, la temperaturi cuprinse între 30-450C.
Picioarele de porc, ciolanele şi oasele garf se sărează prin imersare, se
spală în saramură, se zvântă şi se afumă la rece, la 450C, timp de 10-12 ore.

Specialităţi din carne

Specialităţile din carne se clasifică în preparate pasteurizate (şuncă presa­
tă, rulade), preparate afumate (piept condimentat, pastrama afumată, antricot
afumat, muşchiuleţ de porc).
Preparatele pasteurizate (şuncă, rulade) se obţin din pulpă sau spată de
porc, întregi sau bucăţi. Se pot obţine şi din carne de mânzat prin sărare, matu-
rare, pasteurizare la temperatura de 750C şi răcire.
Şunca fiartă şi presată se prezintă în bucăţi paralelipipedice, ovale sau ro­

680
tunde, după forma preselor, cu suprafaţa curată, fără pete sau semne de alterare.
În secţiune, ţesutul muscular trebuie să aibă culoare uniformă de roz deschis,
consis­tenţa fragedă, compactă, masa bine legată şi nesfărâmicioasă la tăiere.
Conţinutul în apă al produselor este de 65-75%.
Preparatele se ambalează în hârtie pergament sau în folie de material plas­
tic şi se păstrează la temperatura de 2-50C şi la umiditatea de 75-80%, o durată
scurtă de timp (3 zile).
Preparatele afumate se obţin din carne dezosată prin sărare, maturare şi
hiţuire la temperaturi cuprinse între 70-1100C.
„Muşchiuleţul de porc” se prezintă în bucăţi neregulate, de forma muş-
chiuleţului de porc, cu suprafaţa uscată, roşie-brună deschis, acoperită cu un
strat de condimente măcinate. În secţiune se observă structura specifică muş-
chiului supus tratamentului termic, de culoare roşie-cărămizie, cu consistenţă
semi-tare, cu gust şi miros plăcute, corespunzătoare condimentelor utilizate
(usturoi, boia dulce, piper). Conţine circa 73% de apă şi are o durată mică de
păstrare (3 zile).

Conservele şi semiconservele din carne

Conservele şi semiconservele din carne sunt produse ambalate în recipiente
închise şi supuse tratamentelor termice. Ele se clasifică în funcţie de intensitatea
şi efectul tratamentelor termice în următoarele grupe:
- semiconserve din carne, care se obţin prin tratamente termice uşoare şi în
care se distrug formele vegetative ale microorganismelor;
- conserve din carne, care sunt supuse unor tratamente termice mai seve-
re, la temperaturi de peste 100°C şi în care se distrug formele vegetative ale
microor­ganismelor şi sporii bacteriilor mezofile;
Semiconservele din carne sunt produse care se obţin prin pasteurizarea
cărnii prelucrată mecanic, sărată şi maturată, introdusă în recipiente închise
erme­tic.
Sortimentul cuprinde semiconserve din carne de porc (pulpă, spată şi muş-
chi dorsal), din carne de vită (pulpă), din carne de porc tocată, crenvurşti pas­
teurizaţi în recipiente metalice şi altele.
Pentru obţinerea semiconservelor, carnea dezosată şi fasonată este sărată prin
malaxare sau injectare şi este supusă maturării la temperatura de refrigerare.
Malaxarea este o operaţiune importantă care influenţează, în mare măsură,
calitatea produselor. Prin malaxare se realizează o frăgezire a cărnii şi, în ace-
laşi timp, se eliberează exudatul care are rol de liant al bucăţilor de carne din
recipienţi.

681
 După malaxare şi maturare, carnea se introduce în recipiente sub vid pentru
evitarea formării de goluri şi implicit a deprecierii produselor.
Pasteurizarea se face la 73-800C şi durează până ce în centrul cutiei se atin-
ge temperatura de 69-700C. Pentru o legare mai bună a bucăţilor de carne şi
pentru evitarea separării sucului se utilizează polifosfaţi şi gelatină.
Unele sortimente de semiconserve din carne tocată se obţin din bradt şi
şrot din carnea rezultată de la fasonare, iar altele se obţin prin înglobarea bucă-
ţilor de pulpă de porc în masa bradtului.
Semiconservele din carne netocată se prezintă sub formă de blocuri de car-
ne compacte, fără goluri de aer, de culoare uniformă în secţiune, cu o consisten­ţă
şi frăgezime corespunzătoare. Sucul regăsit în semiconserve sub formă de gel
nu trebuie să depăşească 2-3% în funcţie de sortiment.
La fabricarea conservelor din carne se utilizează carnea de bovine, porci­
ne, ovine, pasăre şi mai rar vânat, organe şi subproduse de abator, legume şi
legu­minoase boabe, crupe, condimente, sare şi alţi aditivi alimentari (glutamat
monosodic, hidrolizate proteice, nitriţi, nitraţi etc.), în funcţie de natura produ-
sului fabricat.
Procesul tehnologic de fabricare a conservelor se bazează pe principiul
abiozei, aplicat prin acţiunea căldurii asupra microorganismelor care se găsesc
în produsul supus conservării şi pe împiedicarea pătrunderii de germeni din afa-
ră da­torită ambalajului ermetic.
Procesul tehnologic constă în pregătirea cărnii şi a adaosurilor, dozarea în
cutii de diferite capacităţi, închiderea ermetică, sterilizare şi termostatare.
Sortimentul este alcătuit din conserve în suc propriu, pateuri, haşeuri,
pas­te, creme de ficat, conserve mixte (carne de porc cu fasole boabe, gulaş de
porc, de vită, papricaş din carne etc.), conserve din carne tocată, conserve die-
tetice, conser­ve pentru copii şi altele.
Conservele în suc propriu se fabrică din bucăţi de carne de vită, porc sau
oaie separată de flaxuri tari, tendoane sau aponevroze mari, la care se adaugă
sare, piper şi şorici opărit. La temperatura de 100C produsul se prezintă ca o
masă com­pactă, formată din bucăţi de carne înglobate în aspic limpede, cu un
strat de grăsi­me la suprafaţă. Carnea deţine o proporţie de 65-95%.
Pateurile, haşeurile, pastele şi cremele de ficat se obţin din ficat, carne de
pe capete şi alte subproduse de abator. Pateurile, pastele şi cremele se prezintă
sub forma unei paste alifioase, uniformă şi omogenă, cu puţină grăsime exudată
în exterior. Haşeurile au compoziţia granulată.
La fabricarea conservelor dietetice se evită utilizarea supei de fierbere ce
conţine substanţe azotate solubile (aminoacizi şi peptide), care excită sucurile

682
gas­trice. Fierberea cărnii se face în apă pentru favorizarea eliminării cât mai
complete a substanţelor solubile iritante. Se exclud condimentele excitante, se
evită legumele bogate în celuloză şi se foloseşte ulei de floarea-soarelui în loc
de grăsimi de animale.
Fabricarea conservelor pentru copii se face după reţete stabilite în funcţie
de cerinţele nutriţionale specifice, folosindu-se materii prime de bună calitate.
Tehnologiile de prelucrare urmăresc păstrarea valorii nutritive şi igienizarea se-
veră a materiilor prime utilizate.
Dintre defectele conservelor menţionăm: marmorarea cutiilor în interior,
înmuierea excesivă a ţesuturilor determinată de suprasterilizare, prezenţa gus-
tului metalic, degradarea culorii legumelor, bombajul fizic, chimic, pierderea
ermeticităţii şi alterarea conţinutului. Bombajul microbiologic şi alterarea sunt
pro­vocate de substerilizare prin dezvoltarea germenilor bacteriilor mezofile sau
termofile.
Aprecierea calităţii conservelor sterilizate se face prin examinarea aspectu­
lui recipientului, a caracteristicilor organoleptice şi fizico-chimice (masă netă,
pro­porţia componentelor, azot uşor hidrolizabil, conţinut de metale grele - Sn,
Pb, Cu, conţinut de pesticide) şi prin controlul sterilităţii sau al gradului de con-
taminare cu anumite bacterii.
Păstrarea şi depozitarea conservelor sterilizate se face la temperaturi mai
mici de 15-18°C şi mai mari de 0°C, pentru a fi ferite de îngheţ, în încăperi us-
cate, pentru preîntâmpinarea corodaţiilor recipientelor.

683
 Bibliografie

1. Bucataru, N., Maciuc, V. Afaceri în creşterea iepurilor de casă şi animalelor de

blană. Chişinău, 2005. 94 p.
2. Bura, M. Creşterea şi valorificarea nutriilor. Timişoara, 1998. 267 p.
3. Bura, M. Programarea reproducerii în crescătorii. In: Ferma, 2008, nr. 5 (60), p. 98.
4. Bura, M., Pătruică, S. Elemente practice de tehnologie apicolă. Timişoara: Edi-
tura de vest, 2004. 183 p.
5. Bura, M., Pătruică, S. şi Bura, V. Tehnologie apicolă. Timişoara: Solness, 2005. 408 p.
6. Bîzgu, I. Integritate, Eficienţă, Competitivitate. Chişinău, 2000. 366 p.
7. Bălăşescu, M., Dascălu, A. şi Bălţan, Gh. Avicultura. Chişinău, 1993. 430 p.
8. Caisin, Larisa, Petcu, Ig. Tehnologia producerii şi conservării furajelor. Chişi-
nău, 2010. 418 p.
9. Chemineau, P. L ‘effictbouc, mod d’action et efficacité pour stimuler la repro-
duction des chèvres en anestrus. INRA, 1999, nr. 2.
10. Chilimar, S. Tehnologii de creştere a tineretului taurin. Chişinău: ACSA, 2003.
43 p.
11. Corcy, C.J. L’élevage de caprins, Sirc, Marigry de Chatel. France, 1991.
12. Colă, Mugurel. Zootehnie: Creşterea păsărilor domestice. Craiova, 2010, p.
316-343.
13. Creţa, V. ş. a. Zootehnie Generală şi Specială. Manual. Bucureşti: Ed. Didac-
tică şi Pedagogică, 1995. 493 p.
14. Crăiniceanu, E., Matiuţi, M. şi Crăiniceanu, D. Nutriţia animalelor. Timişoara,
2006. 679 p.
15. Dabija, Tatiana, Macari, Angela. The study reflecting the body weight of diffe-
rent breeds of rabbits. In: Lucrări Ştiinţifice, USAMV „Ion Ionescu de la Brad”. Iaşi,
2009, vol. 52(14): Seria Zootehnie, p. 290-293.
16. Dinescu, S., Badea Nicolae. Creşterea animalelor de fermă. Bucureşti, 2003. 241 p.
17. Eremia, N. Apicultura. Chşinău: IEFS, 2009. 331 p.
18. Eremia, N., Belioglo, N., Cebotari, Valentina, Eremia, Nina. Compoziţie nutri-
tivă pentru hrănirea albinelor. Brevet de invenţie, 1998, nr. 1090.
19. Eremia, N., Cebotari, Valentina. Metode eficiente de recoltare a veninului. In:
Buletin informativ, ICŞITE, 1994, nr. 90, p. 1-5.
20. Eremia, N., Cebotari, Valentina. Optimizarea tehnologiei de obţinere a veni-
nului de albine. In: Asigurarea ştiinţifică a sectorului zootehnic şi medicinii veterinare.
Chişinău, 1997, p. 114-115.
21. Eremia, N., Dabija, Tatiana. Procedeu de obţinere a propolisului. Brevet de
invenţie, 2004, nr. 2442.
22. Eremia, N., Dabija, Tatiana şi Starciuc, N. Eficienţa utilizării propolisului. Chi-
şinău, 2007. 20 p.
23. Gavrilaş, Angela, Stan V. şi Dolis M. Cresterea animalelor. Iaşi: Alfa, 2006.

684
 24. Georgescu, Gh. (coord.). Laptele şi produsele lactate. Bucureşti: Ceres, 2000.
25. Georgescu, Gh., Mărginean, Gh. şi Caragea, Nela. Managmentul producerii
laptelui de calitate. Bucureştu: ASAB, 2011. 336 p.
26. Guzun, V., Musteaţă, Gh., Rubţov, S. Industrializarea laptelui. Chişinău: Ed.
Tehnico-Info, 2001.
27. Guzun, V., Radionov, V., Şumanschii, A. (coord.). Zootehnie. Chişinău, 2004. 520 p.
28. Jarrige, R. et al. Nutrition des ruminants domestques. Ingestion et digestion.
In: INRA Paris, 1995, 123-181.
29. Jurcă, I. Tehnologia industrializării produselor animaliere. Cluj-Napoca, 1994.
30. Iliev, T. Ameliorarea animalelor. Chişinău: Universitas, 1992. 220 p.
31. Lazăr, Şt., Vornicu, O.C. Apicultura. Iaşi: Alfa, 2007. 600 p.
32. Lupan, V., Chilimar, S., Ujica, V. Tehnologia creşterii bovinelor. Chişinău,
1997. 359 p.
33. Mărghitaş, L.A. Albinele şi produsele lor. Bucureşti: Ceres, 2005. 391 p.
34. Marin, M. Aspecte fizico-chimice, bacteriologice şi farmacologice privind pro-
polisul. In. Propolis. Bucureşti: Apimondia, 1990, p. 69-70.
35. Mnerie, D. Prelucrarea carnii-sisteme tehnologice si structuri productive. Ti-
misoara, 1997.
36. Neacşu, C. Cercetări privind principalii indici calitativi şi cantitativi ai carcasei
la tineretul caprin îngrăşat în sistem intensiv şi semiintensiv: teză de doctorat, 1997.
37. Pascal, C. Creşterea ovinelor şi caprinelor. Iaşi: Prim, 2007.
38. Pădeanu, L. Producţiile ovinelor şi caprinelor. Timişoara: Miron, 2002.
39. Perşacov, I.T. Tratamentul cu propolis al hipoacuziei. In. Propolis. Bucureşti:
Apimondia, 1990, p. 177-178.
40. Pop, I. M. Biotehnologii în nutriţia animalelor. [http://ru.scribd.com/
doc/55436556/Biotehnologii-in-alimentatia-animalelor].
41. Pop, I.M. Aditivi furajeri. Iaşi: Tipo Moldova, 2006. 188 p.
42. Pop, Cecilia, Pop, M., Mureşean, Ch., Ducu, Şt. Managementul Calităţii pro-
duselor de origine animală. Cluj-Napoca 2011.
43. Pop, I.M., Halga, P. Nutritia si alimentatia animalelor. Iaşi: 2006. 837 p.
44. Popa, G., Stănescu, V. Controlul sanitar–veterinar al produselor de origine ani-
mală. Bucureşti, 1981. 241 p.
45. Popescu, N., Meica, S. Produsele apicole şi analiza lor chimică. Bucureşti,
1997. 216 p.
46. Popescu-Micloşanu, Elena. Creşterea păsărilor pentru producţia de ouă. Bucu-
reşti, 2007. 365 p.
47. Roman, S. Propolisul, adjuvant terapeutic important în unele afecţiuni ale apa-
ratului uro-genital. In: Propolis. Bucureşti: Apimondia, 1990, p. 248-250.
48. Rotaru O., Mihaiu, M. Igiena veterinara a produselor alimentare. Cluj-Napoca, 2001.
49. Stanescu, V., Apostu, S. Igiena inspectia si siguranta alimentelor de origine
animala. Cluj-Napoca, 2010.

685
 50.Stănescu, V., Laslo, C. Tehnologia produselor animaliere: lucrări practice şi de
producţie. A.M.D., Inst. Agronomic „Dr. P. Groza”, Cluj-Napoca, 1980.
51. Stanciu, G., Acatincăi, S., Cziszter, L.T. Tehnologia creşterii bovinelor (lucrări
ptactice). Timişoara: Eurostampa, 2005. ISBN: 973-687-302-1. 253 p.
52. Stoica, I., Stoica, L. Bazele nutriţiei şi alimentaţiei animalelor. Bucureşti: Co-
ral Sanivat, 2001. 637 p.
53. Stoica, I., Stoica, L., Pană, C. Aditivi furajeri. 2002. Bucureşti: Coral Sanivet,
1999. 317 p.
54. Stoică, Liliana Mădălina. Bazele fiziologice şi nutriţionale ale producţiei de
ouă. Bucureşti, 2005, p. 304.
55. Sîrbulescu, V., Stănescu, V., Vacaru-Opriş, I. Tehnologia şi valorificarea produ-
selor animaliere.. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983. 299 p.
56. Sîrbu, V., Nesterov, V. Creşterea nutriilor. Bucureşti, 1979. 194 p.
57. Tafta, V. Producţia şi reproducţia caprinelor. Bucureşti: Ceres, 2002.
58. Tafta, V. Implicaţiile intensivizării reproducţiei pentru sporirea producţiei de
carne de ovine-caprine. In: Revista de Zootehnie şi Medicină Veterinară, 2004, nr. 7.
59.Tafta, V., Machedon, N. Cercetări comparative privind îngrăşarea tineretului
caprin şi ovin în sistem intensiv. In: Simpozion Internaţional în problema creşterii capri-
nelor, Universitatea Ovidiu., Universitatea Ovidiu. Constanţa, 2006.
60. Tafta, V., Neacşu, C. Influenţa nivelului de alimentaţie şi a castrării ieduţilor
Carpatini asupra capacităţii de îngrăşare şi calităţii carcasei. Lucrare ştiinţifică
USAMV, Iaşi, 1997. 341 p.
61. Taftă, V. Creşterea ovinelor şi a caprinelor. Bucureşti: Cereş, 2008.
62. Vacaru-Opriş, I. Tratat de Avicultură. Bucureşti, 2002, vol. I, II, III.
63. Vacaru-Opriş, I. Tratat de avicultură. Bucureşti, 2007, vol. I. 316 p.
64. Van, I. Iepurele de casă. Bucureşti, 2005. 228 p.
65. Van, I. et al. Creşterea şi exploatarea pentru ouă a găinilor ouătoare. Total pu-
blishing. Bucureşti, 2009. 303 p.
66. Van, I. et al. Creşterea şi industrializarea puilor de carne. Bucureşti, 2010. 379 p.
67. Vintilă, Cornelia. Tehnologia prelucrării cărnii de calitate. Timişoara 2008. 106 p.
68. Zamfirescu, Şt., Nadolu, D., Spânu, O. Rata de concepţie la caprinele locale
însămânţate artificial cu MSC de la ţapi Saanen. In: Simpozion Internaţional, Universi-
tatea Ovidiu. Constanţa, 2006.
69. Арзуманян, E. Животноводство. Москва: Агропромиздат, 1991. 511 c.
70. Бабина, Н.В. Пчеловодство. М.: ОООСЛК, 1996. 441 c.
71. Берестов, В. Звероводство. Санкт-Петербург, 2002. 480 с.
72. Бондарев, Э. Разведение домашней птицы. Москва, 2001. 255 с.
73. Вранчaн, В. и др. Питание и кормление животных. Chişinău: UASM, 2008. 398 p.
74. Еремия, Н.Г. Технология производства и использования пчелиного яда.
Комрат, 1997. 143 c.
75. Еремия, Н.Г., Еремия, Н.М. Биохимический состав пыльцы. В: Апитерапия,

686
биология и технология продуктов пчеловодства: материалы Всесоюзной конф.
Днепропетровск, 1988, ч. II, с. 19-30.
76. Еремия Н.Г., Чеботарь В.Ф. Оптимизация технологии получения
пчелиного яда. В: Апитерапия сегодня: материалы V науч.­практич. конф. Рыбное,
1997, c. 48­50.
77. Дунченко, Н.И. Экспертиза молока и молочных продуктов, качество и
безорастность. Новосибирск, 2007.
78. Дядичкина, Л.Ф., Позднякова, О.В. и др. Руководство по биологическому
контролю при инкубации сельскохозяйственной птицы: метод. рекомендации.
Сергиев Посад, 2004, с. 35-41, 74-75.
79. Кайсын, Лариса. Питание животных. Кишинэу, 2010. 396 с.
80. Калашников, А. и др. Нормы и рационы кормления сельскохозяйственных
животных. Москва, 2003. 456 с.
81. Месропов Г.Р., Водур И.Д., Кривчанский И.Е. Крештеря епурилор де касэ
ши а нутриилор. Кшинэу, Картеа Молдовеняскэ, 1988. 214 р.
82. Мэлаю, М., Александру, В. Новая технология получения пчелиного яда. В: Пче-
линый яд - ценное естественное терапевтическое средство. Бухарест, 1983, с. 10-13.
83. Пастушенко, Л.В., Тетюшев, В.М. и др. Из кельи восковой. Л.: Лениздат,
1985. 323 с.
84. Полищук, В.П. Сбор пыльцы в период медосбора. В: Пчеловодство, 1984,
№ 11, с. 12-13.
85. Прокудина, Н., Рябоконь, Ю., Рябоконь, В. Инкубация яиц
сельскохозяйственной птицы. Харьков, 2005. 376 с.
86. Рогов, И., Забашта, А., Казюлин, И. Общая технология мяса и
мясопродуктов, М.: Колос, 2000. 370 c.
87. Рубан, Б.В. Птицы и птицеводство. Харьков, 2002, 520 с.
88. Сластэнский, И.В. Пчелы: мед и другие продукты. Ленинград: Лениздат,
1987. 160 с.
89. Чудаков, В.Г. Технология продуктов пчеловодства. М.: Колос, 1979. 159 с.
90. Resursele furajere [accesat 24.12.2012]. Disponibil: http://www.afaceri-agri-
cole.net/ 2011/04/resursele-furajere/
91. http://www.seminteplante.ro/361-467-large/seminte-sfecla-furajera-zentaur-
poly.jpg
92. Vitaminele [accesat 24.12.2012]. Disponibil: http://www.revista-informare.ro/
showart.php?id=226&rev=8
93. Variaţia compoziţiei corporale cu vârsta [accesat 24.12.2012]. Disponibil:
http://www.nutrides.go.ro/informatii/images/grafic.gif *** Le laits et les products laiti-
ers dans la nutrition humaine. ONU/FAO, Roma, 2008.
94. *** Le laits et les products laitiers dans la nutrition humaine. ONU/FAO,
Roma, 2009.
95. *** Le laits et les products laitiers dans la nutrition humaine. ONU/FAO, Roma, 2010.

687
688