Infracţionalitate patrimonială – delapidarea

Teme şi idei din dreptul penal contemporan

Infracţionalitate patrimonială – delapidarea

Legile metabolismului social,aflate încă într-un frământat proces de de clarificare,au dat

naştere,în ultimele două decenii,prin starea de aproximare care a favorizat comportamentul
infracţional, unor circumstanţe în care patrimoniul unei persoane juridice sau private a avut
de suferit prin afectarea lui pe căi infracţionale prevăzute şi descrise de Codul Penal
românesc.

Adesea,în declaraţiile publice ale unor oameni de afaceri care vizau căile alese pentru
atingerea nivelului de prosperitate scontat,aceştia nu se sfiau să invoce vidul legislativ sau
permisivitatea textelor de lege care înlesneau încălcarea sau ocolirea acestora.

Pe de altă parte,tentaţia obţinerii unor venituri ilicite,motivată fie prin starea materială ,fie
printr-o anumită construcţie psiho-socială a individului,mută responsabilitatea din sfera
presupusei lejerităţi legislative în sfera comportamentul infracţional care,sub raport
psihologic,cunoaşte trepte specifice de evoluţie ce descriu drumul de la nevoie la
tentaţie,încheiat de cele mai multe ori în sala de judecată.

Cu o frecvenţă destul de ridicată,între speţele care au ca obiect atingerea patrimoniului,se

distinge infracţiunea de delapidare care,după cum se va vedea,comportă o complexitate
specială atunci când este analizată şi sub aspectul relaţiilor interumane.

Legislaţia română incriminează delapidarea în articolul 215/1,Cod Penal.Ea cunoaşte două

variante – varianata tip şi varianta agravantă.

Prima variantă apare înfăţişată în art.215/1,alin.(1),Cod Penal ,ea constând în

însuşirea,folosirea sau traficarea de către un funcţionar,în interesul său sau pentru altul,de
bani,valori sau alte bunuri aflate în gestiunea sau în administrarea sa.

Consecinţele deosebit de grave, succesive infracţiunilor enumerate,dau naştere variantei

agravante care este prevăzută de art.215/1,alin.(2) din Codul Penal.

Periculozitatea acestei infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului (acesta fiind înţeles în

dreptul penal nu în sensul universalităţii bunurilor şi drepturilor convertibile ale individului
,ci în sensul individualităţii lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace
frauduloase ori de a fi distruse,deteriorate,tăinuite sau gestionate cu rea credinţă) rezidă mai
întîi din urmările dăunătoare pentru patrimonial unei persoane juridice private sau publice şi
mai apoi din conduita persoanei care săvârşeşte o astfel de faptă.Aici intervine agravanta
socială semnificată de nesocotirea obligaţiei de fidelitate şi probitate ce este o componentă
nemijlocită a statutului profesional al oricărui gestionar sau administrator care dispune, prin
atribuţii de post, de patrimoniul unei persoane juridice.

În săvârşirea infracţiunii făptuitorul se foloseşte de atributele sale profesionale ceea ce îi

oferă facilităţi de operare cât şi multiple căi de disimulare a faptei.Aceste aspecte îi sporesc
gradul de periculozitate socială .
În înfăţişarea sa tipică,infracţiunea de delapidare cunoaşte o structură alcătuită din obiectul
infracţiunii şi subiecţii infracţiunii,fiecare dintre aceste elemente cuprinzând sub-structuri
menite să încadreze cât mai bine natura infracţiunii.Astfel,în structura obiectului infracţiunii
se va face mai întâi referire la obiectul juridic special care este constituit din relaţiile sociale
de natură patrimonială ale căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de menţinerea
poziţiei de fapt a bunurilor ce aparţin sau interesează o persoană juridică privată sau
publică împotriva actelor gestionarilor sau administratorilor, de însuşire sau folosire în
scopuri personale a bunurilor ce constituie obiectul activităţii de gestionare sau
administrare.Infracţiunea fiind săvârşită de un funcţionar public sau de un funcţionar,are ca
obiect juridic secundar relaţiile sociale care asigură desfăşurarea normală şi corectă a
serviciului unităţii private sau publice.[1]

Delapidarea are ca obiect material bani,valori sau alte bunuri din patrimoniul public sau
privat,aflate în gestiunea sau administrarea făptuitorului.

În termeni de jurisprudenţă,prin bani se înţelege masa monetară cu putere de

circulatie,românească sau străină,în numerar sau la dispoziţie,deţinută de unitatea privată sau
publică.În speţă,noţiunea juridică de valoare se referă la hârtiile de valoare şi înscrisurile de
orice fel,precum obligaţiunile C.E.C.,cecurile,hârtiile de virament,timbrele,titlurile de
credit,de creanţă şi altele,dacă încorporează drepturi a căror valorificare este legată de
deţinerea respectivelor înscrisuri.

Alte bunuri desemnează,în spaţiul terminologiei juridice,bunurile mobile corporale,altele

decât banii ori valorile asimilate acestora,care au o valoare economică şi fac parte din sfera de
gestionare sau administrare a făptuitorului.Totodată,unitatea înglobează în patrimoniul
propriu plusurile de bani sau mărfuri,indiferent de sursa acestora,fiind însă apărute în cadrul
operaţiunii de gestionare şi administrare a făptuitorului.

Deasemenea,poate fi obiect material şi un bun ajuns în mod eronat în gestiunea sau

administrarea unităţii private sau publice.

Pentru ca un bun să devină obiectul material al unei infracţiuni de delapidare este necesar
ca acesta să aibă o existenţă materială întrucât numai astfel de bunuri pot fi sustrase.[2]
Infracţiunea de delapidare nu există,din punct de vedere juridic, dacă bunul însuşit nu are o
valoare economică efectivă şi,totodată,o situaţie juridică fără echivoc,în sensul de a face parte
din patrimoniul unei persoane juridice,dacă nu e în posesia sau detenţiunea acesteia şi dacă
nu se află în masa bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor.

Un bun se integrează în patrimonial unei persoane juridice atunci când a fost preluat în mod
concret de prepusul acesteia şi iese din portofoliul patrimonial în clipa în care a avut loc
predarea lui efectivă către beneficiar. Momentul intrării sau ieşirii unui bun din sfera
patrimonială se stabileşte în funcţie de primirea/ predarea materială a bunului şi nu în funcţie
de transcrierea operaţiunii respective în actele contabile ale persoanei juridice.

În consecinţă,un gestionar sau un administrator poate fi acuzat de săvârşirea infracţiunii de

delapidare doar după preluarea efectivă a bunului şi nu mai este posibilă după predarea
efectivă a acestuia,indiferent dacă predarea sau preluarea respectivului bun nu au fost
consemnate prin operaţiuni scriptice specifice.[3]

Obiectul material al delapidării îl formează numai bunurile corporale mobile.

Subiecţii infracţiunii de delapidare sunt subiectul activ nemijlocit şi subiectul pasiv. În
economia temei,cum e şi firesc,cea mai mare dezvoltare o va cunoşte segmentul subiectului
activ nemijlocit.Rolul acestuia este îndeplinit exclusiv de un funcţionar public sau un
funcţionar care administrează ori gestionează bunurile unei unităţi publice sau private.Prin
urmare,în cazul acţiunii de delapidare săvârşitorul vădeşte două calificări.Prima dintre acestea
este acoperită de calitatea profesională a funcţiei de funcţionar public sau funcţionar,iar cea
de-a doua de responsabilitatea,deasemenea profesională,de a gestiona sau administra bunurile
unităţii publice sau private în care îşi desfăşoară activitatea.

Aceste două calităţi vor fi îndeplinite cumulativ,întrucât absenţa vreuneia dintre ele exclude
existenţa infracţiunii de delapidare.

Din această pricină un funcţionar care a săvârşit fără mijlocire acte de însuşire a unor
bunuri,fără a fi implicat în gestionarea sau administrarea acestora,alături de o persoană care
are asemenea responsabilităţi,nu va fi considerat coautor la infracţiunea de delapidare ci
complice.

Aprofundarea noţiunii de funcţionar,în înţelesul acordat acesteia de către art.215/1,Cod

Penal se va face în conformitate cu precizările art.145 din aceiaşi lege.În conformitate cu
aceasta,prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau
temporar,cu orice titlu,indiferent de forma investiturii,o însărcinare de orice
natură,retribuită sau nu ,în serviciul unei unităţi dintre cele specificate în art.145 din Codul
Penal.

Noţiunea de funcţionar desemnează persoana ce se regăseşte menţionată la alin.(1) precum şi

orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul altei persoane juridice decât cele
prevăzute în aliniatul respectiv.

Aceste prevederi generale (art.147 Cod Penal) coroborate cu normele de incriminare a

infracţiunii de delapidare generează concluzia că îndeplineşte calitatea de subiect activ
nemijlocit al delapidării atât funcţionarul public cât şi funcţionarul .

Detaliile inserate mai sus susţin ideea potrivit căreia noţiunea de funcţionar este destul de
cuprinzătoare,accentul căzând pe exercitarea în fapt a activităţii,titlul,modul de investire sau
retribuţie,cât şi durata exercitării însărcinării în folosul unei persoane juridice private sau
publice nefiind neapărat relevante.

Infracţiunea de delapidare implică calitatea de funcţionar numai în circumstanţa în care

săvârşitorul are stabilite cu persoana juridică particulară sau publică relaţii de serviciu care
prevăd în sarcina sa atribuţii de administrare sau gestionare a patrimoniului persoanei juridice
respective.

În conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr.22/1969,referitoare la angajarea

gestionarilor,constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea
bunurilor,dobândeşte calitatea de gestionar acel funcţionar care are ca atribuţii principale de
serviciu,primirea,păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea,folosinţa sau
deţinerea permanentă/temporară unei unităţi publice sau a oricărei alte persoane
juridice,indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile.
De aici rezultă că activitatea de gestiune desfăşurată de un funcţionar are următoarele
caracteristici :

1. 1. constituie o activitate de primire a unor bunuri,în speţă,de luare în primire a

acestora în cantitatea,calitatea şi sortimentul specificate în actele însoţitoare;
2. 2. este o activitate de păstrare,aceasta însemnând păstrarea bunurilor în spaţii de
depozitare,asigurarea integrităţii acestora cu scopul de a se efectua în bune condiţii
mişcarea bunurilor gestionate.Activitatea de păstrare presupune în mod firesc acte
corespunzătoare din care să rezulte exact cantitatea,gama sortimentală şi calitatea
bunurilor aflate în păstrare.Activitatea de păstrare nu este sinonimă cu aceea de
pază.Persoana care păzeşte un bun nu îndeplineşte decât atribuţii tehnice care constau
în păstrarea integrităţii fizice a bunului şi în a împiedica sustragerea acestuia.Persoana
însărcinată cu paza nu are nici una dintre atribuţiile gestionarului,nu ia în primire
bunul şi,implicit,nu este autorizat să îl elibereze.Ea asigură doar,pe baza unui
consemn individual,securitatea unui ansamblu de bunuri aflate într-o anumită
locaţie.În cazul în care această persoană sustrage din bunurile ce i s-au încredinţat
spre pază,infracţiunea săvârşită de el nu este delapidare ci furt.

Persoanele care primesc bunuri ale unităţii în care lucrează spre a le folosi în procesul de
producţie ( materiale de protecţie ) sau cele care manipulează respectivele bunuri în timpul
procesului de încărcare/descărcare sunt,deasemenea,în afara responsabilităţilor specifice
gestionarului;

1. este o activitate de eliberare a bunurilor,prin aceasta înţelegându-se

operaţiunea de predare a acestora de către funcţionarul gestionar celor
îndreptăţiţi,respectând cantitatea,calitatea şi gama sortimentală specificate în actele
de eliberare.

Cazuistica judiciară în care apare ca speţă săvârşirea infracţiunii de delapidare de către

persoane ce deţin statutul de funcţionar public-gestionar sau funcţionar-gestionar a dat
naştere unei tipologii specifice, de rit infracţional,care uşurează încadrarea unor fapte
specifice.Astfel,infracţiunea de delapidare apare în situaţiile de mai jos:

 casierul îşi însuşeşte sumele cuvenite persoanelor trecute pe ştatul de plată;

 funcţionarul unui birou financiar îşi însuşeşte suma pe care urma să o predea
casierului;
 subofiţerul de poliţie îşi însuşeşte o parte din sumele încasate ca amenzi;
 distribuitorul de bilete pentru transportul auto îşi însuşeşte contravaloarea biletelor
vândute;
 şeful oficiului poştal îşi însuşeşte sume de bani utilizînd instrumente de plată
aparţinătoare unor persoane decedate;
 oficiantul poştal îşi însuşeşte sume de bani din pensile pe care urma să le distribuie;
 oficiantul poştal sustrage sume de bani din cantitatea monetară rezultată în urma
operaţiunilor specifice locului său de muncă ( încasări CEC,încasări de facturi
telefonice,TV,alocaţii,trimiteri poştale,etc);
 administratorul angajat al unei asociaţii de locatari îşi însuşeşte sume de bani din
contribuţiile băneşti ale locatarilor;
 casierul unei instituţii particulare de învăţământ sustrage sume din taxele de
şcolarizare achitate folosind documente de evidenţă false;
  casierul parohial îşi însuşeşte o parte din sumele depuse de enoriaşi pentru renovarea
lăcaşului lor de cult.

În toate cazurile în care angajatul unei persoane juridice îndeplineşte o funcţie prin care,în
conformitate cu legea,dobândeşte calitatea de gestionar,acesta este considerat gestionar de
drept.Apar însă situaţii de fapt în care alţi angajaţi efectuează acte specifice activităţii de
gestionare,deşi nu deţin o funcţie care să îi îndreptăţească în aceasta.Codul penal dă
termenului de funcţionar un înţeles foarte larg,din această pricină putându-se considera că
şi această gestionare,cunoscută sub denumirea de gestionare de fapt să îl îndrituiască pe cel
ce o exercită cu calitatea de gestionar,fiind supus tuturor consecinţelor generate de
aceasta.În concluzie,gestionarul de fapt este acea persoană salariată a unei unităţi
economice care exercită activităţi şi emite acte specifice gestionării bunurilor unei
persoane juridice,fără a avea obligaţii în acest sens.[4]

Persoana juridică are obligaţia de a cunoaşte exercitarea activităţii de gestiune în fapt.În caz
contrar gestionarul de fapt care săvârşeşte infracţiunea de delapidare nu poate fi considerat ca
având o însărcinare specifică de serviciu în cadrul unităţii economice publice sau private.

Practica judiciară a decis ca activitatea desfăşurată de gestionarul de fapt al unei spocietăţi

comerciale să se regăsească în definirea noţiunii de funcţionar dat prin art.147,alin.(2) din
Codul Penal.De aceea însuşirea, folosirea sau traficarea de către gestionarul de fapt,în
interesul său sau pentru altcineva,de bani,valori sau alte bunuri,aflate în gestiunea sau
administrarea sa constituie infracţiunea de delapidare.[5] În aceiaşi sferă infracţională se
înscrie şi fapta celui care,funcţionând ca gestionar de fapt,a utilizat în folos propriu o parte
din sumele obţinute din vânzarea unor bunuri aflate în propria gestiune.Şi aici este vorba de
fraudă.

Funcţionarul ale cărui atribuţii profesionale cuprind şi efectuarea de acte de dispoziţie

referitoare la bunurile aparţinătoare unităţii publice sau private,în conformitate cu natura şi
scopul activităţii acestora deţine calitatea de administrator.Actele de dispoziţie au în vedere
planificarea,aprovizionarea,des-

facerea şi repartizarea plăţilor,fiind îndeplinite de cei cu atribuţii de conducere şi,implicit,cu

atribuţii de administrare a patrimoniului unităţii respective.Din categoria administratorilor fac
parte directorii,contabilul-şef,inginerul-şef,consilierii şi alte persoane cu funcţii similare.

Între gestionar şi administrator există o deosebire susţinută de faptul că primul vine în contact
direct şi material cu bunurile prin prisma atribuţiilor sale legate de primirea,păstrarea şi
eliberarea bunurilor,iar cel de-al doilea are doar tangenţă virtuală şi juridică cu bunurile pe
care le administrează,materializată prin actele de dispoziţie pe care le decide în legătură cu
acestea.

În situaţia în care subiectul activ nemijlocit este administratorul judiciar sau lichidatorul
averii unui debitor,conform prevederilor Legii nr.85/ 2006 privind procedura
insolvenţei,precum şi orice reprezentant sau prepus al acestuia,fapta reprezintă o variantă
specială de delapidare, incriminată de art.145 din legea nr.85/2006.[6]

Jurisprudenţa speţei semnalează însă o controversă în legătură cu împrejurarea în care

administratorul unei asociaţii de locatari sau de proprietari are calitatea de funcţionar şi poate
comite infracţiunea de delapidare.Unele instanţe au considerat că administratorul asociaţiei
de proprietari sau locatari nu îndeplineşte calitatea de funcţionar aşa cum este ea înfăţişată în
art.147,alin.(2) din Codul Penal,iar fapta sa de însuşire,folosire sau traficare ,în interes
personal sau în folosul altuia,de bani,valori sau bunuri pe care le gestionează sau le
administrează constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă,incriminată de art.214,alin.(2)
din Codul Penal.Alte instanţe au considerat că prin conduita sa ilicită de însuşire,folosire sau
traficare a unor bunuri ce i-au fost încredinţate de componenţii asociaţiei de proprietari sau
locatari,administratorul asociaţiei dispune pe nedrept de acele bunuri comiţând astfel
infracţiunea de abuz de încredere incriminată de art.213 din Codul Penal.În sfârşit,alte
instanţe s-au pronunţat în sensul că administratorul asociaţiei de proprietari sau de locatari
are calitatea de funcţionar în sensul prevăzut de art.147,alin.(2) Cod Penal iar fapta acestuia
de însuşire,folosire sau traficare,în interesul său sau al altuia de bani,valori sau alte bunuri pe
care le gestionează sau administrează constituie infracţiunea de delapidare aşa cum este ea
incriminată de art.215/1 din Codul Pe

nal.

În intenţia de a consfinţi aplicarea unitară a prevederilor legale referitoare la cele înfăţişate

mai sus,Curtea Supremă de Justiţie a stabilit următoarele norme unice:[7]

 Administratorul asociaţiei de proprietari sau locatari are calitatea de funcţionar.

 Fapta acestuia de însuşire,folosire sau traficare,în interesul său sau al altei persoane de
bani,valori ori alte bunuri pe care le gestionează sau administrează constituie
infracţiune de delapidare.

Infracţiunea de delapidare poate fi comisă de o singură persoană sau în participaţie,în

oricare dintre formele acesteia.Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă calitatea
de funcţionari gestionari sau administratori.Cazuistica judiciară a impus decizia de a se
considera că săvârşesc infracţiunea de delapidare prin însuşire conducătorul şi contabilul
şef al unei unităţi publice,având şi calitatea de administrator al bunurilor unităţii,dacă
primesc de la gestionar o parte din plusul constatat în gestiunea acestuia,ori îi acordă în
mod neîntemeiat perisabilităţi contra unor sume de bani sau sustrag sumele reprezentând
garanţii personale,ori acordă persoanelor încadrate în muncă avansuri din retribuţie pe care
le înregistrează în contul debitelor ce nu mai pot fi urmărite,sau folosesc în interesul lor
avansurile primite pentru procurarea de materiale,chiar dacă uneori,nu au profitat personal
de sumele şi bunurile sustrase.[8]

În cazul infracţiunii de delapidare subiectul pasiv nu poate fi decât instituţia publică sau
oricare altă persoană juridică în cadrul căreia îşi exercită activitatea funcţionarul care a comis
acţiunea de însuşire,traficare sau folosire a bunului ce constituie obiectul material al
infracţiunii.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare cunoaşte două laturi: o latură obiectivă şi o

altă latură subiectivă.

Latura obiectivă este compusă la rândul ei din mai multe componente,acestea fiind:

 Elementul material ce constă în acţiunea de a sustrage definitiv sau temporar un bun

aflat în patrimoniul unei persoane juridice,acţiune întreprinsă de persoana care
gestionează sau administrează bunul respectiv.
Însuşirea,folosirea sau traficarea nu sunt altceva decât faţete operaţionale ale
sustragerii.Existenţa infracţiunii nu este afectată de faptul că sustragerea s-a făcut în interesul
săvârşitorului sau al unei alte persoane.

 Însuşirea,ca formă de sustragere a unui bun,constă în scoatere acelui bun din posesia
sau deţinerea unei persoane juridice şi trecerea acestuia în stăpânirea săvârşitorului ce
poate dispune de el consumându-l,utilizându-l sau înstrăinându-l.

Exemple:

1. 1. agentul imobiliar îşi însuşeşte avansurile achitate de beneficiari pentru realizarea

unor spaţii locative,la încheierea contractelor, folosindu-se de formularele firmei;
2. 2. gestionarul îşi însuşeşte bunuri care apar doar scriptic predate către beneficiar;
3. 3. gestionarul înmatriculează pe numele său un vehicul care face parte din masa
materială gestionată

 Folosirea este semnificată de un act iniţial de luare sau scoatere a unui bun din masa
patrimonială a unei unităţi publice sau private urmată de un act subsecvent de
întrebuinţare a bunului sustras care are ca rezultat obţinerea de foloase în favoarea
săvârşitorului sau a altei persoane.Astfel,delapidarea prin folosire este semnificată de
sustragerea repetată a unor sume de bani din gestiune pentru acoperirea unor lipsuri
anterioare sau de luarea din gestiune a unor utilaje sau aparate spre a fi folosite în
interes propriu o perioadă de timp.Infracţiunea există chiar dacă nu sunt aduse
prejudicii masei patrimoniale gestionate,întrucât scoaterea temporară din gestiune a
bunului a creat pericolul deteriorării,pierderii sau înstrăinării acestuia.
 Traficarea semnifică deasemenea o formă de sustragere şi constă în scoaterea,pe de o
parte,a bunului din masa patrimonială,urmată de specularea bunului respectiv cu
scopul obţinerii de foloase.Ca şi în cazul folosirii bunul este scos temporar din masa
patrimonială,dar,spre deosebire de această circumstanţă în care bunul era folosit
pentru nevoi personale,în cazul traficării bunul este folosit pentru obţinerea de
profit.Paguba rezultată în urma traficării unui bun aflat în masa patrimonială
gestionată sau administrată de către săvârşitor constă în uzura fizică a acestuia ,iar
dacă obiectul material a fost reprezentat de o sumă de bani,în echivalentul dobânzii
legale pe durata cât suma a fost blocată prin utilizarea ei în afara sferei
gestionabile.Infracţiunea este constituită chiar dacă gestionarul miza pe recuperarea
unor datorii de la alte firme,pe aprobarea şefului ierarhic sau pe acoperirea valorii
materiale prin bunuri personale introduse în gestiune sau prin bunuri sustrase din alte
gestiuni.

În cazul infracţiunii de delapidare,fără deosebire de modul de comitere,urmarea imadiată

este semnificată de scoaterea bunului din masa patrimonială şi lipsirea unităţii publice sau
private de bunul respectiv,de posibilitatea de a-l deţine şi a-l utiliza ceea ce poate cauza
pagube unităţii respective echivalente cu valoarea bunului sustras sau,în cazul sumelor de
bani,cu echivalentul cumulat al sumei şi al dobânzii,în funcţie de tipul de sustragere.

Pentru împlinirea laturii obiective a infracţiunii de delapidare,e nevoie să existe o legătură de

cauzalitate între acţiunea de însuşire,folosire sau traficare a bunului sustras din masa
patrimonială şi urmarea imediată,lipsirea unităţii publice sau private de acel bun.Dacă lipsirea
unităţii de bunul respectiv are alte cauze precum pierderea,furtul sau distrugerea acelui
bun,infracţiunea de delapidare nu poate fi constituită.
Latura subiectivă a infracţiunii de delapidare conţine forma de vinovăţie şi mobi-

lul faptei.În privinţa formei de vinovăţie,infracţiunea de delapidare se săvârşeşte cu intenţie

directă,nefiind exclusă nici intenţia indirectă.Săvârşitorul realizează caracterul ilicit al
faptei,conştientizează pericolul social al acesteia,scontează pe el sau doar îl acceptă.Faptul că
săvârşitorul comite infracţiunea de delapidare în folos personal sau în folosul altcuiva este
nerelevant pentru instanţă întrucât legiutorul nu face nici o deosebire şi nu acordă
circumstanţe pentru vreunul sau altul dintre motivele sau scopurile săvârşirii infracţiunii.

Mobilul faptei este nerelevant în realizarea laturii subiective a infracţiunii de delapidare.Din

moment ce săvârşitorul a fost îndemnat de dorinţa de a obţine avantaje de pe urma
patrimoniului aflat în gestionarea sau în administrarea sa,mobilul este clar,natura lui fiind
însă de folos la stabilirea gradului de periculozitate concretă a infracţiunii.

În perioada de destrămare a regimului imperial chinez,spre sfârşitul secolului al XIX-

lea,funcţionarii Curţii au obţinut aprobarea de a deschide depozitele de patrimoniu care
cuprindeau cele mai surprinzătoare valori ale culturii tradiţionale.Măsura a fost luată pentru a
se obţine o infuzie de capital, necesară echilibrării economice a ţării, din vânzarea unora
dintre bunuri.Dar,peste noapte,în jurul palatului imperial au apărut zeci de mici
magazine,aparţinând gestionarilor patrimoniului imperial,în care aceştia valorificau fără jenă
obiecte sustrase din depozitele pe care le gestionau.Iată un trist şi clasic exemplu de
delapidare.[9]

Drd. Dragoş MOŞOIANU

[1] - Drept penal.Partea specială,p.291

[2] - idem,p.292

[3] – V.Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat,partea specială,vol.I,p.q365

[4] – Gh.Voinea,Subiectul activ al infracţiunii de delapidare, în Revista de drept

penal,nr.41/2000,p.120

[5] – Curtea de apel Bucureşti,Secţia I penală,decizia nr.132/2000 în Culegerea de practică

judiciară 2000,p.39

[6] – Articolul 145 din Legea 85/2006 are cuprinsul următor:” (1) Însuşirea,folosirea sau
traficarea de către administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului,precum şi de
orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani,valori ori alte bunuri pe care le gestionează
sau le administrează,constituie infracţiunea de delapidare şi se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la cincisprezece ani şi interzicerea unor drepturi.”

[7] – C.S.J.,secţiile unite,Decizia nr.111/2002 cu privire la împrejurarea dacă administratorul

asociaţiei de proprietari sau locatari are calitatea de funcţionar,în Monitorul Oficial nr111 din
24 februarie 2003

[8] – Tribunalul Suprem,Secţia penală,decizia nr.501/1988,în R.R.D.,nr.11,1988. Tribunalul

Suprem,Secţia penală,decizia nr.2278/1984,în R.R.D. nr.11,1985,p.74
[9] – Aisin-Gioro Pu I, Ultimul Împărat,Editura Recif,Bucureşti,1993