Bazele Teoretice ale Chimiei Organice.

Hidrocarburi
An universitar 2013-2014
Lector dr. Adriana Urdă

Cursul 1. Formarea legăturilor chimice. Hibridizare. Polaritatea legăturilor

covalente.

Obiectivele acestui curs:

În acest curs ne familiarizăm cu noțiuni fundamentale ale chimiei organice: legături
chimice în compușii organici, hibridizarea atomului de carbon, polaritatea compușilor organici.
Probabil că unele noțiuni vă sunt cunoscute, dar altele sunt noi, iar cunoașterea lor temeinică vă
va folosi în studiul chimiei organice pe tot parcursul facultății, la înțelegerea reacțiilor din chimia
organică și a mecanismelor acestor reacții.

Cuprins
1. Scurt istoric
2. Structura atomică
3. Formarea legăturilor chimice
4. Natura legăturilor covalente: teoria legăturii de valență
5. Hibridizare
a. hibridizarea sp3
b. hibridizarea sp2
c. hibridizarea sp
6. Natura legăturilor chimice: teoria orbitalilor moleculari
7. Reprezentarea structurilor chimice
8. Formule brute și moleculare
9. Consecințe ale legăturilor chimice – clase de compuși organici, izomerie
10. Polaritatea legăturilor covalente
11. Sarcini formale
12. Acizi și baze
1. Scurt istoric
Despărțirea chimiei în două mari ramuri, anorganică și organică, datează de la sfărșitul
secolului al XVIII-lea când, în urma dezvoltării metodelor analitice, puteau fi deosebite
substanțele anorganice de cele organice. Până la acel moment, obiectele din natură erau
clasificate în funcție de proveniență în trei mari categorii: minerale, vegetale sau animale. Acest
mod de clasificare era foarte diferit de cel folosit la ora actuală (de ex., carbonatul de potasiu era
considerat substanță vegetală, deoarece se obținea din cenușa plantelor, iar acidul succinic
(HOOC – CH2 – CH2 – COOH) era considerat substanță minerală, deoarece se obținea din
chihlimbar) [Nenițescu, p. 1; McMurry, p.1].
De la sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a observat asemănarea dintre substanțele de
origine animală și vegetală, și acești compuși sunt cuprinși în categoria substanțelor organice,
spre deosebire de cele din regnul mineral care sunt denumite substanțe anorganice. Totuși,
deosebirile dintre ele, în ceea ce privește compoziția, nu erau foarte clare. Termenul de chimie
organică a fost folosit pentru prima dată de Berzelius în tratatul său de chimie din 1808. Prima
sinteză organică recunoscută ca atare a fost obținerea ureei prin încălzirea cianatului de amoniu
(F. Wohler, 1828) [Nenițescu, p. 1]:
NH4NCO H2N-CO-NH2
În majoritatea compușilor organici, carbonul este combinat cu doar câteva elemente: în
primul rând hidrogenul (H), apoi oxigenul (O), azotul (N), halogenii, sulful (S), fosforul (P); din
acest motiv, aceste câteva elemente se numesc elemente organogene. Proprietățile deosebite ale
compușilor organici se datorează structurii electronice a carbonului, deci poziției lui în sistemul
periodic. Fiind element în grupa a 4-a principală, carbonul poate pune în comun patru electroni
de valență și poate forma patru legături covalente puternice. În plus, atomii de carbon se pot lega
unii de alții, formând lanțuri lungi (numite catene) sau inele. Dintre toate elementele chimice,
carbonul este singurul capabil să formeze o diversitate foarte mare de compuși: mai mult de 99%
din cei peste 30 de milioane de compuși chimici cunoscuți conțin carbon [McMurry, p. 3]. Ca
urmare, chimia organică poate fi definită ca fiind chimia hidrocarburilor și a derivaților lor. O
altă definiție corectă este aceea conform căreia chimia organică este chimia compușilor care
conțin legături carbon-carbon. De fapt, singura caracteristică distinctivă a tuturor compușilor
organici este aceea că toți conțin carbon. Fiecare din aceste definiții ale chimiei organice are,
însă, deficiențe: de ex., metanul este compus organic dar nu are legături C – C, iar CO2 nu este
compus organic deși conține carbon.
2. Structura atomică
Atomul este constituit dintr-un nucleu cu sarcină pozitivă înconjurat la o distanță relativ
mare de electroni, ce au sarcină negativă [McMurry, p. 3]. Nucleul conține protoni, ce au sarcină
pozitivă, și neutroni, care nu au sarcină electrică. Numărul protonilor este egal cu cel al
electronilor, ceea ce face ca atomul să fie neutru din punct de vedere electric.
Nucleul conține practic întreaga masă a atomului. Electronii au masă neglijabilă.
Diametrul unui atom este de ordinul de mărime 10-10 m, adică 1 Å sau 100 pm.
Fiecare tip de atom este descris de numărul atomic (Z), dat de numărul protonilor din
nucleu (sau numărul electronilor din învelișul electronic). Toți atomii de același tip au același
număr atomic: 1 pentru hidrogen, 6 pentru carbon, 8 pentru oxigen etc., dar ei au mase diferite în
funcție de câți neutroni conțin. Atomii cu același număr atomic dar masă diferită se numesc
izotopi. Masa medie (în unități atomice de masă (u.a.m.)) a izotopilor unui element se numește
masă atomică: 1,008 pentru hidrogen, 12,011 pentru carbon etc.
Comportarea fiecărui electron într-un atom poate fi descrisă de o funcție matematică
denumită ecuație de undă. Soluția ecuației de undă se numește orbital și descrie regiunea din
jurul nucleului care este cel mai probabil să fie ocupată de către electron. Există patru tipuri
diferite de orbitali: s, p, d și f, fiecare având o altă formă. Ne vom ocupa doar de orbitalii de tip s
și p, deoarece carbonul conține aceste tipuri de orbitali, care sunt cei mai întâlniți în chimia
organică. Orbitalul de tip s este sferic, cu nucleul în centru, iar orbitalul de tip p are formă
bilobară și poate fi orientat în spațiu de-a lungul axelor de coordonate; există trei orbitali p: px, py
și pz (figura 1). Cei doi lobi ai orbitalilor p au semne algebrice diferite (+ și –) în funcția de undă
și sunt separați printr-o regiune ce are densitate electronică zero, numită nod.
Orbitalii dintr-un atom sunt organizați în straturi, care au mărime și energie din ce în ce
mai mare. Diferitele straturi electronice conțin diferite numere și tipuri de orbitali, și fiecare
orbital poate fi ocupat de maximum doi electroni. Primul strat conține doar un orbital s, denumit
1s și, prin urmare, poate avea maximum doi electroni. Al doilea strat conține un orbital 2s și trei

2
orbitali 2p, deci poate conține maximum 8 electroni. Al treilea strat conține un orbital 3s, trei
orbitali 3p și 5 orbitali 3d, cu o capacitate totală de 18 electroni (figura 2).

Orbital s Orbital px Orbital py Orbital pz

Fig. 1. Reprezentarea orbitalilor s și p; culorile diferite ale lobilor orbitalilor p indică
faptul că au semne algebrice diferite în funcția de undă.
Ocuparea cu electroni a orbitalilor se produce urmând trei reguli:
1. Se ocupă mai întâi orbitalii cu energia cea mai scăzută: 1s → 2s → 2p → 3s→ 3p → 4s
→ 3d ... (orbitalul 4s are energie mai scăzută decât 3d).
2. Electronii se rotesc în jurul axei proprii (spin), iar rotația se poate produce în două
sensuri, fapt reprezentat prin două săgeți: sus (↑) și jos (↓). Doar doi electroni pot ocupa
un orbital, și ei au spin opus (principiul de excluziune al lui Pauli¸ vezi figura 2).
3. Dacă sunt disponibili mai mulți orbitali cu aceeași energie (ex. cei trei orbitali p), se
ocupă cu câte un electron fiecare orbital până când toți orbitalii sunt semi-ocupați, și apoi
se ocupă cu cel de-al doilea electron (regula lui Hund).
Energie

Fig. 2. Nivelele energetice ale orbitalilor dintr-un atom (straturile 1-3).

Configurația în stare fundamentală a unui atom reprezintă o listă a orbitalilor ocupați cu
electroni în atomul respectiv. De ex., hidrogenul are configurația electronică 1s1, iar carbonul
(care are șase electroni) are configurația 1s22s2 2p2 (sau 1s2 2s2 2px1 2py1). Numărul de electroni
din fiecare orbital este notat ca exponent.
3. Formarea legăturilor chimice
Atomii se leagă unii de alții, deci formează legături chimice, deoarece compusul rezultat
are energie mai scăzută, adică este mai stabil, decât atomii individuali. Prin formarea legăturilor
chimice se eliberează energie, iar pentru ruperea lor se consumă energie [McMurry, p. 8].
Teoria electronică a valenței, formulată independent de W. Kossel și G.N. Lewis, are la
bază ideea că în transformările chimice ale elementelor sunt implicați electroni din stratul
exterior, numiți electroni de valență. În reacțiile chimice atomii tind să își modifice învelișul de
3
electroni astfel încât să dobândească o configurație electronică stabilă de dublet sau de octet, și
anume cea a gazului inert cel mai apropiat. Se formează o legătură în care o pereche de electroni
este pusă în comun de doi atomi [Avram, p. 24]. Moleculele cu mai mult de opt electroni la unul
dintre atomi sunt foarte instabile, în timp ce acelea cu mai puțin de opt electroni la un atom sunt
în mod obișnuit foarte reactive față de sistemele donoare de electroni [Carey și Sundberg, p. 3].
Există două căi pentru a atinge configurația de gaz inert. O primă cale constă în
transferul de electroni, în care un atom cedează electroni și devine ion pozitiv, iar celălalt
acceptă electronii și devine ion negativ; ambii dobândesc astfel configurația gazului inert cel mai
apropiat [Avram, p. 24]. De exemplu, atomul de litiu (1s2 2s1) cedează un electron și formează
un ion de litiu (Li+), cu configurația electronică a heliului (1s2), în timp ce atomul de fluor (1s2
2s2 2p5) acceptă un electron și formează un ion negativ (F¯) cu configurația electronică a
neonului (1s2 2s2 2p6). Ionii sunt atrași între ei prin forțe electrostatice, și astfel ia naștere o
electrovalență (numită uneori legătură electrovalentă sau ionică).
Li + F → Li+ + F ¯
Cea de a doua cale constă în punerea în comun a câte unui electron de la fiecare atom; ia
naștere o legătură de doi electroni numită legătură covalentă sau covalență.
H• + H•→ H : H sau H–H
Fiecare din cei doi atomi care participă la formarea covalenței are în jurul nucleului o
configurație de gaz inert (dublet în cazul hidrogenului). Legătura covalentă formată din cei doi
electroni este o legătură adevărată, care ține atomii strâns uniți între ei prin atracția fiecăruia din
cele două nuclee atomice pozitive pentru perechea de electroni dintre ele. Simbolul legăturii
covalente este liniuța de valență.
Un mod simplu pentru reprezentarea legăturilor covalente este utilizarea structurilor
Lewis sau electronice. În structura Lewis, nucleul atomic și electronii de pe straturile interne
(care nu participă la formarea legăturii) pot fi grupați împreună (miez) și reprezentați prin
simbolul atomic. Miezul este înconjurat de electronii de valență, reprezentați fiecare printr-un
punct [McMurry, p. 9] (figura 3).

Metan Amoniac Apă Metanol

(CH4) (NH3) (H2O) (CH3OH)
Fig. 3. Reprezentarea moleculelor prin structuri Lewis (sus) și Kekule (jos).
O reprezentare mai simplă decât structura Lewis este structura Kekulé sau formula de
structură, în care legătura covalentă formată din doi electroni este reprezentată printr-o liniuță
între cei doi atomi [McMurry, p. 9] (figura 3).

4
 Carbonul și hidrogenul au tendință pronunțată de a forma covalențe și tendință redusă de
a dona sau accepta electroni pentru a forma ioni monoatomici (datorită electroneutralității
atomilor și datorită razelor atomice mici, care permit apropierea puternică a celor doi atomi)
[Avram, p. 25].
Atomul de carbon are patru electroni în stratul de valență: 1s2 2s2 2p2. Un ion C4+ ar avea
un volum foarte mic, datorită celor patru sarcini pozitive din nucleu care ar atrage foarte puternic
electronii rămași. Un astfel de ion nu poate exista. Atomul de carbon poate accepta patru
electroni, formând ionul C4¯, care are afinitate foarte ridicată pentru protoni. Ionul C4¯ apare în
unele carburi metalice (ex. C3Al4, CBe2) care sunt însă stabile doar în absența apei. În prezența
apei sunt extrași protoni din apă și se formează metan:
C3Al4 + 12 H2O → 3 CH4 + 4 Al(OH)3
Atomul de hidrogen poate forma doi ioni: protonul și ionul hidrură. Protonul (H+) nu
există liber, iar în soluțiile apoase ale acizilor Brönsted protonul apare sub forma ionului de
hidroniu (H3O+). Acesta se formează prin transferul de proton de la acid (donor de protoni) la
molecula de apă (accepton de protoni). Reacția este reversibilă:
HA + H2O A¯ + H3O+
Ionul hidrură, H:¯, există în hidrurile ionice (ex. LiH) stabile în stare solidă în absența
apei. Ionul hidrură este o bază puternică; el extrage protonul apei cu degajarea de hidrogen:
H:¯ + H2O → H2 + HO¯
Numărul de electroni necesar pentru completarea stratului de valență este egal cu
numărul de legături covalente care se vor forma. Astfel, carbonul are patru electroni de valență
(2s2 2p2) și are nevoie de încă patru electroni pentru a atinge configurația neonului (2s2 2p6), deci
va forma patru legături covalente. Hidrogenul sau fluorul au nevoie fiecare de un electron și vor
forma fiecare doar o singură legătură [McMurry, p. 9].

1 legătură 4 legături 3 legături 2 legături 1 legătură

Electronii de valență care nu sunt utilizați pentru legături se numesc electroni
neparticipanți. De ex., atomul de azot din amoniac pune în comun cu hidrogenul 6 electroni de
valență în trei legături covalente și are 2 electroni neparticipanți. Aceștia sunt deseori omiși la
scrierea structurilor, dar trebuie ținut cont de ei.
Pereche de electroni neparticipanți

sau sau

5
 4. Natura legăturilor covalente: teoria legăturii de valență
Formarea unei legături covalente prin punerea în comun a electronilor de către doi atomi
poate fi explicată prin două modele: teoria legăturii de valență și teoria orbitalilor moleculari.
Conform teoriei legăturii de valență, o legătură covalentă se formează atunci când doi
atomi se apropie unul de celălalt suficient de mult pentru ca un orbital ocupat cu un singur
electron al unia dintre atomi să se suprapună cu un orbital similar (ocupat cu un singur electron)
al celuilalt atom [McMurry, p. 11]. Electronii sunt acum pereche în orbitalii suprapuși și sunt
atrași de nucleele ambilor atomi, legând astfel cei doi atomi. De ex., în molecula de hidrogen,
legătura H – H apare din suprapunerea a doi orbitali 1s ocupați fiecare cu câte un electron:

1s 1s Molecula de H2

Secțiune
circulară
Fig. 4. Formarea legăturii covalente între doi atomi de hidrogen.
Legătura covalentă formată între cei doi atomi de hidrogen are simetrie cilindrică: dacă
un plan ar secționa legătura la mijloc, secțiunea ar fi un cerc. Astfel de legături, formate prin
suprapunerea orbitalilor de-a lungul unei axe ce unește cele două nuclee, se numesc legături
sigma (σ). Dacă orbitalii implicați în formarea legăturii σ sunt de tip s, legătura este numită σss.
Similar se pot forma legături σsp sau σpp.

Fig. 5. Formarea legăturilor σsp (sus) și σpp (jos).

În timpul formării legăturii se eliberează energie, ceea ce arată că produsul este mai stabil
decât reactanții. Valoarea energiei eliberate (436 kJ/mol pentru formarea moleculei de hidrogen)
reprezintă tăria legăturii respective. Pentru desfacerea legăturii molecula va trebui să primească
o energie de 436 kJ/mol (energia de disociere a legăturii este egală cu energia eliberată la
formarea ei, deci cu tăria legăturii).
Apropierea celor două nuclee atomice în legătura covalentă nu poate fi prea mare. Dacă
sunt prea apropiate ele se vor respinge, deoarece ambele au sarcină pozitivă. Dacă sunt prea
depărtate, orbitalii nu se vor putea suprapune. Ca urmare, există o distanță optimă între nuclee,
care conduce la stabilitate maximă și care poartă numele de lungime a legăturii (74 pm sau 0,74
Å în molecula H2). Fiecare legătură covalentă are o lungime a legăturii caracteristică.
Orbitalii p orientați paralel se pot întrepătrunde lateral, dând naștere unei legături π.

6
 Fig. 6. Formarea legăturii π prin întrepătrunderea laterală a orbitalilor p.
5.Hibridizare
Atomii elementelor din perioada a doua au electronii de valență în orbitali cu energii și
geometrii diferite: orbitalii 2s cu energie joasă și geometrie sferică și orbitalii 2p cu energie mai
ridicată, având doi lobi orientați de-a lungul axelor de coordonate. Nici unul din acești orbitali nu
poate atinge o întrepătrundere maximă cu un alt orbital s sau p al unui alt atom [Avram, p. 38].
Pe de altă parte, dacă în compușii organici (de ex. în metan, CH4) carbonul ar folosi două tipuri
de orbitali pentru a forma legături, am observa două tipuri diferite de legături C – H [McMurry,
p. 12]. Acest lucru nu a fost observat. Situația sterică și energetică cea mai favorabilă pentru
formarea legăturilor se obține prin contopirea orbitalului 2s cu orbitali 2p [Avram, p. 38].
Orbitalii astfel formați, hibrizi între orbitalii s și p, se numesc orbitali hibridizați, iar fenomenul
se numește hibridizare. Orbitalii hibridizați sunt dirijați diferit în spațiu; ei nu mai formează
unghiuri de 90° ca în cazul orbitalilor p, ci unghiuri care depind de tipul și gradul de hibridizare.
Hibridizarea este o proprietate specifică a elementelor din perioada a doua. Ea este
favorizată la atomii cu volum mic, atunci când orbitalii care se întrepătrund sunt apropiați în
spațiu. Hibridizarea este un fenomen care are loc la formarea legăturilor covalente; ea nu există
în atomii liberi.
În atomul liber de carbon, cei patru electroni de valență se află repartizați astfel: doi
electroni (cu spin opus) în orbitalul 2s și doi electroni în orbitalii p (câte unul în fiecare, cu spin
paralel). Sub inflența atomilor cu care se combină (de ex. hidrogen) ei se plasează în orbitali
hibridizați sp3, sp2 sau sp. Observăm că energia orbitalilor sp este mai scăzută decât a celor sp2,
care la rândul lor au energie mai mică decât cei sp3. Cu cât energia orbitalilor este mai mică, cu
atât aceștia sunt mai stabili. Observăm că exponentul (de ex. 3 din sp3) ne arată câți orbitali de
tipul p se combină în formarea hibridului, nu câți electroni există în acel orbital hibrid.

Starea fundamentală Hibridizare sp3 Hibridizare sp2 Hibridizare sp

2p
x y z sp3 z y z
sp2
sp
2s

a. Hibridizarea sp3 (tetraedrică). Atunci când orbitalul 2s (cu energie scăzută) al

atomului de carbon se contopește cu cei trei orbitali 2p (cu energie mai ridicată) se formează
patru orbitali având același conținut de energie, numiti orbitali hibridizați sp3 (deoarece provin
dintr-un orbital s și trei orbitali p). Energia lor este mai scăzută decât a orbitalilor 2p, dar mai
ridicată decât a orbitalului 2s din care au provenit [Avram, p. 38].

7
 Energia consumată pentru a ridica electronii de pe orbitalul s în orbitalii sp3 se numește
energie de promovare și este furnizată de energia ce se eliberează la formarea legăturii
covalente.
Cei patru orbitali hibridizați sp3 ai atomului de carbon sunt orientați în spațiu în cel mai
simetric mod posibil, corespunzător colțurilor unui tetraedru regulat, în al cărui centru se află
nucleul atomului de carbon. Unghiul dintre axele a doi orbitali sp3 (egali toți între ei) se numește
unghiul legăturii și este de 109°28' (aprox. 109,5°). Figura 8 explică formarea moleculei de
metan din orbitalii sp3 ai carbonului și s ai hidrogenului.

Hibridizare

4 orbitali hibridizați sp3

orbital hibridizat sp3

Fig. 7. Formarea orbitalilor hibrizi sp3 în atomul de carbon.

109,5º
1,09 Å

4 orbitali
hibridizați sp3
Metan

4 orbitali atomici 1s
ai hidrogenului

Fig. 8. Formarea moleculei de metan.

Orbitalii hibrizi sp3 sunt bilobari. Unul dintre lobi este mai mare decât celălalt, deci se
poate suprapune mai bine cu alți orbitali (de ex. cei s ai hidrogenului) pentru formarea de legături
σ. Ca rezultat, orbitalii hibrizi sp3 formează legături σ mai puternice decât orbitalii s sau p
[McMurry, p. 12-13].
Legăturile covalente simple C – H σ sp3-s și C – C σ sp3-sp3, datorită simetriei cilindrice a
orbitalilor sp3-s și sp3-sp3, permit rotația liberă a atomilor unul față de celălalt.

8
 Fig. 9.Formarea legăturii C – C σ sp3-sp3 în etan; este permisă rotația liberă în jurul axei.
Legăturile au lungimi definite caracteristice, de ex. în hidrocarburile saturate C – H are
aprox. 1,09 Å, iar C – C are 1,54 Å.
Hibridizarea sp3 se întâlnește la toți compușii elementelor din perioada a doua în stare
tetracovalentă, de ex. în combinații ca CH3¯, BH4¯, NR4+ [Nenițescu, p. 69].
În molecula de metilamină (CH3NH2), un derivat organic al amoniacului (NH3) și care
este substanța ce dă mirosul de pește în putrefacție, unghiurile legăturilor H – N – H sunt 107,1º,
iar cel al legăturii C – N – H este 110,3º, ambele apropiate de unghiul tetraedric de 109,5º din
metan [McMurry, p. 19]. De aceea, presupunem că azotul este hibridizat sp3, cu unul dintre
orbitali ocupat de perechea de electroni neparticipanți, iar ceilalți trei orbitali având fiecare câte
un electron. Orbitalii partial ocupați se suprapun cu orbitali ai altor atomi (C sau H) pentru a
forma metilamina. Observăm că perechea de electroni neparticipanți ocupă același spațiu ca și
electronii de legătură din ceilalți orbitali.

Electroni Electroni
neparticipanți neparticipanți

Fig. 10. Hibridizarea azotului în metilamină (CH3NH2, stânga) și hibridizarea oxigenului

în metanol (CH3OH, dreapta).
În mod similar, fosforul în fosfații organici (de ex. în fosfatul de metil, CH3OPO32¯) sau
sulful în tioli (ex. metiltiol, CH3SH) sau sulfuri (ex. dimetilsulfura, CH3–S–CH3) au hibridizări
sp3 (deși sulful prezintă unghiuri ale legăturilor cu devieri mari de la valoarea 109,5º).
b. Hibridizarea sp2 (trigonală).Orbitalii hibridizați sp3 se formează doar atunci când
urmează să se realizeze legături cu alți patru atomi. Dacă urmează să se formeze legături cu doar
trei atomi, atunci se hibridizează doar trei orbitali, prin contopirea orbitalului 2s al atomului de
carbon cu doi dintre orbitalii săi 2p [Hendrickson, p. 73]. Orbitalii rezultați se numesc orbitali
hibridizați sp2 deoarece la formarea lor au participat un orbital s și doi orbitali p; un orbital p
rămâne nehibridizat. Energia orbitalilor sp2 este mai scăzută decât a celor sp3. Ei sunt situați în
același plan, iar axele lor formează între ele unghiuri de 120°. Orbitalul nehibridizat p (mai bogat
în energie) se află într-un plan perpendicular pe planul celorlalți trei orbitali, având un lob
deasupra și unul sub planul orbitalilor hibridizați sp2 [Avram, p.40].

9
 Hibridizare

3 orbitali hibridizați sp2

Orbital hibridizat sp2

Atom de carbon hibridizat sp2

Vedere laterală

Fig. 11. Formarea orbitalilor hibrizi sp2 în atomul de carbon.

Când doi atomi de carbon hibridizați sp2 se apropie unul de celălalt, ei formează o
legătură σ prin suprapunerea a doi orbitali hibrizi sp2 (legătură σsp2-sp2). Simultan, orbitalii
nehibridizați p se apropie unul de celălalt cu geometria corespunzătoare pentru suprapunerea
laterală, formând o legătură π. Ca urmare, cei doi atomi hibridizați sp2 au în comun patru
electroni (2 e¯ în legătura σ și 2 e¯ în cea π) și sunt legați printr-o legătură dublă. Electronii din
legătura σ ocupă zona dintre cele două nuclee, în timp ce electronii din legătura π ocupă regiuni
de o parte și de alta a axei dintre cele două nuclee [McMurry, p. 16]. În molecula de etenă ceilalți
patru orbitali sp2 sunt legați fiecare de câte un atom de hidrogen (toți cei șase atomi, 2C și 4H, se
găsesc în același plan). Rotirea liberă în jurul legăturii C = C este împiedicată de existența
legăturii π.

Legătură π

Legătură σ

Fig. 12. Structura moleculei de etenă.

Legătura dublă C = C este mai scurtă și mai puternică decât legătura simplă, deoarece are
patru electroni implicați, față de doar doi electroni. Lungimea legăturii duble este de 1,34 Å (față
de 1,54 Å la cea simplă), iar tăria este de 728 kJ mol-1 (față de 376 kJ mol-1).
Un atom de carbon hibridizat sp2 apare în carbocationul și radicalul metil (CH3+ și CH3•),
care au trei legături C – H σ sp2-s și un orbital p. Acest orbital p poate fi vacant (în carbocationul
CH3+) sau ocupat cu un electron (în radicalul metil liber CH3•) [Avram, p. 40].
c. Hibridizarea sp (digonală). Prin contopirea orbitalului 2s cu un singur orbital p iau
naștere doi orbitali hibridizați sp și rămân doi orbitali p nehibridizați. Orbitalii hibridizați sp sunt
10
coliniari, cu un unghi de 180° între ei. Cei doi orbitali p nehibridizați formează între ei unghiuri
de 90° (ca și la orbitalii atomici).

Hibridizare

Orbitali hibridizați sp

2 orbitali
hibridizați sp

Atom de carbon hibridizat sp

Fig. 13. Formarea orbitalilor hibridizați sp în atomul de carbon.

În molecula de acetilenă, HC≡CH, atomii de carbon hibridizați sp sunt legați între ei
printr-o legătură triplă, constituită dintr-o legătură σ (formată prin întrepătrunderea axială a celor
doi orbitali hibrizi sp) și două legături π (formate prin întrepătrunderea laterală a orbitalilor p
nehibridizați, doi câte doi). Astfel, în legătura triplă sunt implicați șase electroni. Atomii de
hidrogen sunt legați de atomii de carbon prin legături σ:
Legătură σ

Legătură π

Legătură π

Fig. 14. Formarea moleculei de acetilenă.

Datorită hibridizării sp a atomilor de carbon acetilena este o moleculă liniară, în care
unghiurile legăturilor H – C – C sunt de 180º. Lungimea legăturii triple C ≡ C este de 1,20 Å, iar
tăria legăturii de 965 kJ mol-1, fiind cea mai scurtă și cea mai puternică dintre legăturile carbon-
carbon. Nici în acest caz nu este permisă rotația în jurul legăturii σ [McMurry, p. 18].
Unghiurile legăturilor atomului de carbon sunt, în general, apropiate de cele prevăzute:
109°28' (sp3), 120° (sp2) și 180° (sp). Când toți atomii atașați sunt identici (și tipurile de legături
la fel), atunci unghiurile sunt exact cele prevăzute, dar dacă substituenții diferă atunci apar mici
diferențe. Aceste diferențe pot fi explicate prin hibridizarea asimetrică (ex. 23 % sau 27 %
contribuție a orbitalului s in loc de 25 % in hibridizarea sp3).
Atomii care au perechi de electroni neparticipanți (O și N) urmează aceeași schemă de
hibridizare ca și carbonul substituit nesimetric, unghiurile în legăturile simple fiind apropiate de

11
cele din tetraedru. Aceasta înseamnă că o pereche de electroni neparticipanți ocupă un orbital
hibrid sp3 și se comportă ca un substituent legat.
Caracteristicile legăturilor pot fi rezumate astfel [Hendrickson, p. 89]:

Orbitali
Număr Unghi
hibridizați Orbitali Nr. de Tip de Rotație
de atomi între Geometrie Legătură
(% nehibridizați electroni legătură liberă
legați orbitali
caracter s)
4 4 sp3 (25%) - 109,5° Tetraedrică simplă 2 σ Da
3 sp2
3 1p 120° Plană dublă 4 σ+π Nu
(33,3%)
2 2 sp (50%) 2p 180° Liniară triplă 6 σ + 2π Nu

6. Natura legăturilor chimice: teoria orbitalilor moleculari

Teoria orbitalilor moleculari este cel de-al doilea model utilizat pentru descrierea
legăturilor covalente. În această teorie, legătura covalentă apare dintr-o combinare matematică a
orbitalilor atomici (funcții de undă) din atomi diferiți, cu formarea unor orbitali moleculari
(denumiți astfel pentru că aparțin întregii molecule, nu doar unui atom) [McMurry, p. 21].
Similar cu definiția orbitalului atomic, un orbital molecular descrie regiunea din spațiul unei
molecule unde există cea mai mare probabilitate să existe electronii.
Ca și orbitalii atomici, orbitalii moleculari (OM) au o anumită mărime, formă și energie.
În molecula de H2, de ex., doi orbitali atomici 1s ocupați fiecare cu un electron se combină
pentru a forma doi orbitali moleculari. Combinarea orbitalilor atomici (OA) se poate produce în
două moduri: prin adunare (aditiv) sau prin scădere. Combinarea aditivă conduce la formarea
unui OM de legătură, cu energie mai scăzută decât a orbitalilor din care a provenit, în care
electronii se găsesc în cea mai mare parte a timpului în regiunea dintre cele două nuclee.
Combinarea prin scădere conduce la un OM de antilegătură, cu energie mai ridicată decât a OA
inițiali, având formă bilobară și un plan nodal între cele două nuclee (figura 15).

OM de antilegătură (σ* sau π*)

OA1 (s sau p) OA2 (s sau p)

OM de legătură (σ sau π)

Plan nodal

Orbital de
ENERGIE

antilegătură σ*

Orbitali atomici s

Orbital de
legătură σ

Fig. 15.Formarea orbitalilor moleculari σ și σ*.

12
 Plan nodal

ENERGIE
Orbital de
antilegătură π*

Orbitali atomici p

Orbital de
legătură π

Fig. 16. Descrierea cu orbitali moleculari a formării legăturii C = C π în etenă.

În starea fundamentală sunt ocupați cu electroni numai orbitalii de legătură, σ sau π.
Orbitalii de antilegătură au energie mai înaltă, și se ocupă cu electroni numai în stările excitate
ale moleculei.
Ocuparea cu electroni a orbitalilor de legătură urmează aceleași reguli ca și la orbitalii
atomici. Ei pot fi ocupați fiecare cu maximum doi electroni, care fiecare orbitează în jurul celor
două nuclee implicate în legătură. Cei doi electroni care ocupă un orbital molecular de legătură
au spinii cuplați (↑↓). Densitatea maximă de electroni se află în spațiul dintre cele două nuclee, și
scade progresiv spre exterior.
7. Reprezentarea structurilor chimice
În structurile reprezentate mai sus, cei doi electroni dintr-o legătură covalentă au fost
reprezentați printr-o o linie între doi atomi. Deoarece reprezentarea tuturor legăturilor dintre
atomi este greoaie, chimiștii au realizat căi mai rapide pentru scrierea structurilor. În structurile
condensate legăturile C – H nu sunt prezentate, uneori nici cele C – C, ci sunt subînțelese
[McMurry, p. 22;Hendrickson, p. 54]. Dacă un atom de carbon este legat de trei atomi de
hidrogen, vom scrie CH3. De ex., 2-metilbutanul (o hidrocarbură din clasa alcanilor) poate fi
scris astfel:

Structuri condensate

sau sau
2-Metilbutan
O reprezentare și mai simplificată este cea a structurilor de schelet, care poate fi realizată
urmărind câteva reguli simple:
1. Atomii de carbon nu sunt reprezentați, ci se subînțelege că există la intersecția a două
linii (legături) sau la capătul fiecărei linii. Pentru a diferenția o legătură C – C de
următoarea, liniuțele sunt așezate la aprox. 120° (unghiul unui hexagon),

13
 reprezentând cu aproximație unghiul real al legăturii. Ocazional, atomii de carbon
sunt reprezentați pentru claritate sau pentru a fi evidențiați.
2. Atomii de hidrogen nu sunt reprezentați. Știind că atomul de carbon are valența 4,
subînțelegem numărul corect de atomi de hidrogen pentru fiecare atom de carbon.
3. Alte tipuri de atomi (în afara celor de carbon și hidrogen) sunt întotdeauna
reprezentate.
Exemple de reprezentări de schelet:

Izopren, C5H8

Metilciclohexan, C7H14

Fenol, C6H6O

Deși grupările –CH3, –OH, –NH2 etc. sunt scrise în mod obișnuit cu atomii C, O sau N în
fața atomului de hidrogen, ordinea poate fi uneori inversată pentru a face mai clare conexiunile
legăturilor din moleculă. Nu facem acest lucru și pentru grupele mai mari, ca de ex. –CH2CH3
(care inversată ar fi scrisă 3HC2HC– ) pentru a nu introduce confuzii.
Ordine inversată pentru a
Ordine ne-inversată
evidenția legătura C – C

Ordine inversată pentru a Ordine inversată pentru a

evidenția legătura C – O evidenția legătura C – N

8. Formule brute și moleculare

O substanță organică este caracterizată atunci când i se stabilește compoziția, adică dacă
se determină, prin analiza elementală cantitativă, procentul fiecărui element care o compune
[Nenițescu, p. 3]. Pentru a i se determina compoziția, substanța trebuie să fie pură (să conțină un
singur fel de molecule). Deoarece în natură și în urma sintezelor se obțin extrem de rar substanțe

14
pure, o operație foarte importantă este izolarea substanței pure (purificarea) și stabilirea purității.
Izolarea substanței din amestecuri se face de obicei prin distilare (pentru substanțele volatile) și
cristalizare (pentru solide). Se mai utilizează metodele cromatografice, extracția cu solvenți,
transformarea substanței în compuși chimici ușor de descompus etc., uneori folosindu-se
succesiv mai multe astfel de metode (vezi activitatea de laborator asociată acestei discipline).
Caracterizarea substanței pure si determinarea purității ei se realizează prin măsurarea
proprietăților ei fizice, rezultatele fiind exprimate prin valori numerice (constante fizice).
Valorile acestor constante chimice sunt caracteristice fiecărei substanțe pure în parte și nu se
modifică. Principalele constante fizice măsurate pentru substanțele organice sunt: punctul de
fierbere (p.f.), punctul de topire (p.t.), indicele de refracție (n) pentru lumină monocromatică de o
anumită lungime de undă, densitatea (d), solubilitatea în diverși solvenți, căldura de ardere. Se
mai pot determina rotația planului luminii polarizate (pentru substanțele optic active), constanta
dielectrică, viscozitatea, conductibilitatea electrică etc.
Analiza elementală cantitativă se realizează prin arderea substanței într-un tub prin care
trece un curent de oxigen, la aprox. 700°C și în prezența unui agent oxidant (oxid de cupru,
cromat de plumb). Carbonul din substanța inițială se regăsește în dioxidul de carbon format,
hidrogenul în apă, iar azotul se degajă ca atare în fază gazoasă. În substanțele care conțin
halogeni sau sulf, aceste elemente se determină prin alte metode: distrugere prin oxidare (cu acid
azotic fumans sau peroxid de sodiu) sau hidrogenare, urmate de dozarea ionilor rezultați. De
obicei, oxigenul se determină prin diferență.
Cunoscând rezultatul analizei elementale, în procente de masă, se pot afla formula brută
(numită și formulă empirică) și formula moleculară ale substanței respective, astfel:
- se împart valorile procentuale obținute la masele atomice ale elementelor respective; se
obține astfel raportul dintre atomii respectivi în substanța analizată;
Ex: Carbon = 75% 75:12 = 6,25
Hidrogen = 25% 25:1 = 25
- pentru a obține numere întregi, se face împărțirea valorilor obținute la cea mai mică
dintre ele apoi, dacă este nevoie, se înmulțește fiecare rezultat cu un număr întreg astfel încât în
final să avem doar numere întregi:
Carbon: 6,25 : 6,25 = 1
Hidrogen: 25 : 6,25 = 4
Formula brută obținută este, deci, (C1H4)n. Această formulă indică, însă, doar raportul
dintre cele două tipuri de atomi din substanță. Următorul pas este, însă, stabilirea formulei
moleculare, care să de arate numărul de atomi de fiecare tip conținuți în molecula respectivă.
Formula moleculară poate fi egală cu formula brută, sau un multiplu al acesteia. Pentru a obține
formula moleculară avem nevoie de masa molară a substanței respective, determinată, de ex.,
prin spectroscopie de masă.
Metanul are M = 16; determinând masa molară corespunzătoare formulei brute
obținem:12 • 1 + 1 • 4 = 16. Ca urmare, formula sa moleculară corespunde formulei brute.
Pentru substanțe simple, determinarea formulei moleculare este suficientă, dar în cazul
unor substanțe mai complicate ea nu este corespunzătoare. Se cunoaște o singură substanță cu
formula CH4, dar sunt șapte compuși cu formula moleculară C3H6O. Acele substanțe care au
aceeași formulă moleculară, dar au proprietăți diferite se numesc izomeri (iso = aceleași, meros =
părți). În structura izomerilor atomii ocupă poziții diferite unii față de alții, iar structura diferită
conduce la proprietăți fizice și chimice bine definite. Un exemplu în acest sens îl reprezintă
cianatul de amoniu și ureea (vezi mai sus).

15
 9. Consecințe ale legăturilor chimice: clase de compuși organici, izomerie
Există mai mult de 30 milioane de substanțe organice cunoscute, care au fost grupate, în
funcție de caracteristicile structurale și reactivitatea chimică, în câteva zeci de familii de
compuși.
Caracteristicile structurale care fac posibilă clasificarea compușilor organici în familii
sunt denumite grupe funcționale [McMurry, p. 73]. O grupă funcțională este o grupare de atomi
care prezintă aceeași comportare chimică în fiecare moleculă în care apare. Reactivitatea fiecărei
molecule organice, indiferent de mărime și complexitate, este determinată de grupele sale
funcționale.
O moleculă formată doar din carbon și hidrogen se numește hidrocarbură. Grupările
funcționale ale unei hidrocarburi sunt doar legăturile duble și triple (π), legăturile σ fiind mult
mai puțin reactive. O moleculă sau o grupare fără legături π este numită saturată, în timp ce
legăturile multiple constituie nesaturarea. Ceilalți atomi (în afară de C și H) sunt numiți
heteroatomi (O, N, S, P, halogeni) și stau la baza majorității grupărilor funcționale.
Cele mai importante clase de compuși organici sunt:
- alchene: conțin legături C = C
- alchine: conțin legături C ≡ C
- aromate (arene): conțin inele aromatice
- compuși halogenați: R – X
- compuși cu oxigen: R – OH alcooli, fenoli; R – O – R’ eteri
- compuși cu sulf: R – SH tioli; R – S – R’ tioeteri (sulfuri); R – S – S – R' (disulfuri)
- compuși cu azot: R – NH2 amine (amină primară în exemplul alăturat); R – NO2
nitroderivați; imine – conțin grupări C = N; R – C ≡ N nitrili
- compuși carbonilici: – C = O ( R = H pentru aldehide; R = alchil pentru cetone)

R
- compuși carboxilici: – C = O

Z (Z = OH pentru acizi carboxilici, Z = X pentru

halogenuri acide, Z = NH2 pentru amide, Z = OR pentru esteri)
Compușii organici care au aceeași formulă chimică dar prezintă structuri diferite se
numesc izomeri. Izomeria este de două tipuri [McMurry, p. 310]:
- izomerie de constituție (de structură), reprezentând compuși ai căror atomi sunt
conectați diferit, și care la rândul ei poate fi împărțită în:
- izomerie de catenă
- izomerie de poziție
- izomerie funcțională
- tautomerie
- stereoizomerie (sau izomerie spațială), reprezentând compuși ai căror atomi sunt
conectați în aceeași ordine dar cu geometrie diferită, și care poate fi împărțită în:
- enantiomerie (izomerie optică)
- diastereoizomerie
 izomerie cis-trans (sau geometrică, sau E – Z)
 izomerie de configurație.
Toate aceste categorii de izomeri vor fi discutate în cadrul cursurilor de chimie organică.

16
 10. Polaritatea legăturilor covalente
În moleculele compuse din atomi sau grupări de atomi identici (ex. H – H, CH3 – CH3
etc.), perechea de electroni a covalenței este repartizată uniform între cele două nuclee (în cazul
etanului, între cei doi carboni) [Avram, p. 27; McMurry, p. 35]. În acest caz legătura covalentă
este nepolarizată, iar molecula în ansamblu este nepolară. Cele mai multe dintre legături nu
sunt, însă, nici complet ionice, nici complet covalente, ci între cele două extreme, fiind denumite
legături covalente polare [McMurry, p. 35]. Aceste legături apar în moleculele formate din
atomi diferiți, iar cei doi electroni ai legăturii covalente sunt atrași spre unul din nuclee datorită
electronegativității diferite a celor doi atomi care formează legătura: distribuția electronilor între
atomi nu este simetrică.
Caracter ionic

Legătură covalentă Legătură covalentă Legătură ionică

polară
Fig. 17. Distribuția electronilor în legăturile covalente, covalente polare și ionice
[McMurry, p. 36].
Electronegativitatea reprezintă capacitatea unui atom de a atrage electronii puși în comun
într-o legătură covalentă. Valorile electronegativității variază de la cesiu (EN = 0,7 – cel mai
puțin electronegativ element) la fluor (EN = 4,0 – cel mai electronegativ). Carbonul are
electronegativitatea 2,5, iar hidrogenul 2,1. În principiu, dacă diferența de electronegativitate
dintre doi atomi este mai mică de 0,5 legătura este considerată covalentă nepolară; pentru o
diferență de electronegativitate între 0,5 și 2 legătura este covalentă polară, iar pentru diferențe
mai mari de 2 legătura este ionică [McMurry, p. 36]. Ca urmare, legăturile C – H sunt relativ
nepolare, în timp ce legăturile C – O sau C – N sunt covalente polare, electronii acestor legături
fiind atrași spre O sau N. Acești atomi capătă o sarcină parțial negativă (notată δ –), în timp ce
atomul de carbon, mai puțin electronegativ, va avea o sarcină parțială pozitivă (notată δ +), ca în
exemplul clorurii de metil:
δ–
Cl

δ+
CH3δ+– Clδ- C
H H
H
Săgeata tăiată este utilizată pentru a indica direcția de polaritate a legăturii
(electronii se deplasează în direcția săgeții), de la δ+ către δ –.
Moleculele care conțin legături covalente polare pot fi, la rândul lor, polare. Polaritatea
moleculei rezultă din însumarea vectorială a tuturor polarităților legăturilor și a contribuțiilor
perechilor de electroni neparticipanți [McMurry, p. 38]. Polaritatea moleculelor este importantă,
deoarece moleculele polare se dizolvă mai ales în solvenți polari (cum este apa), în timp ce
moleculele nepolare sunt insolubile în apă. Polaritatea unei molecule este măsurată printr-o
mărime denumită moment de dipol (μ). Dacă centrul de masă al tuturor sarcinilor pozitive din

17
moleculă (nuclee) și centrul de masă al tuturor sarcinilor negative (electroni) nu coincid, atunci
molecula are moment de dipol.
Momentul de dipol al moleculei depinde de mărimea sarcinii electrice (δ + și δ –), de
distanța ce separă sarcinile, de prezența perechilor de electroni neparticipanți, ca și de factori
geometrici. În molecule ca tetraclorura de carbon, datorită simetriei, momentul de dipol
molecular devine μ = 0.

11. Sarcini formale

În strânsă legătură cu ideile de polaritate a legăturii și moment de dipol este conceptul de
atribuire a sarcinilor formale anumitor atomi dintr-o moleculă, în special celor care au un număr
aparent anormal de legături. Sarcinile formale sunt un formalism și nu implică prezența unor
sarcini ionice reale într-o moleculă. Ele sunt doar un mod de „numărare” a electronilor: chiar
dacă într-o legătură covalentă cei doi atomi participanți pun în comun câte un electron, fiecare
atom poate fi considerat că „deține” electronul. De exemplu, în metan, carbonul are câte un
electron din fiecare legătură C – H, deci 4 electroni. Deoarece atomul neutru (izolat) de carbon
are patru electroni de valență, sarcina lui formală va fi zero [McMurry, p. 41]:
H
C H C H
H
Atom de C izolat, ce deține 4 e¯ Atom de C din metan, deține tot 4 e¯
Același lucru este valabil pentru atomul de azot din amoniac: el are trei legături covalente
N – H și o pereche de electroni neparticipanți. Azotul atomic are cinci electroni pe stratul de
valență, iar azotul din amoniac tot cinci electroni (câte unul în fiecare din cele trei legături N – H
și doi în perechea neparticipantă), deci atomul de azot din amoniac are sarcina formală tot zero.
În multe situații sarcina formală nu este zero. De exemplu, în dimetilsulfoxid
(CH3SOCH3, un solvent utilizat pentru păstrarea celulelor biologice la temperaturi scăzute),
atomii de sulf și de oxigen au sarcini formale diferite de zero. Atomul de sulf are șase electroni
de valență, dar sulful din dimetilsulfoxid are doar cinci (câte unul în legăturile simple C – S, unul
în legătura simplă S – O și doi în perechea de electroni neparticipanți). Astfel, atomul de sulf a
pierdut în mod formal un electron și are o sarcină pozitivă. Oxigenul are șase electroni de
valență, dar atomul de oxigen din dimetilsulfoxid are șapte (unul în legătura simplă S – O și șase
în cele trei perechi neparticipante), deci a câștigat în mod formal un electron și are sarcină
negativă. Sarcina totală a moleculei este, însă, zero: sarcina negativă a oxigenului este
compensată de cea pozitivă a sulfului.

18
 În general, sarcina formală a unui atom se calculează ca diferență între numărul de
electroni de valență dintr-un atom neutru, izolat, și numărul de electroni pe care îi posedă
atomul într-o moleculă. Acesta din urmă este egal cu jumătate din numărul de electroni de
legătură plus numărul de electroni din perechile neparticipante.
Sarcinile formale dau deseori informații despre reactivitatea chimică, deci este util să le
putem identifica și calcula corect.
12. Acizi și baze
Un alt concept legat de electronegativitate și polaritate este cel de aciditate și bazicitate.
O mare parte din chimia moleculelor organice poate fi explicată prin comportamentul lor acido-
bazic [McMurry, p. 49].
Acizii (și bazele) pot fi clasificați în două categorii mari: acizi și baze Brönsted, respectiv
Lewis. Acizii Brönsted sunt acei acizi care pot ceda un proton (mai sunt denumiți acizi
protonici), iar bazele Brönsted pot accepta un proton. Exemple de acizi Brönsted: HCl, H2SO4
etc. Exemple de baze Brönsted: NaOH, NH3 etc. Acizii Lewis sunt molecule cu deficit de
electroni (care acceptă o pereche de electroni), în timp ce bazele Lewis pot ceda o pereche de
electroni. Exemple de acizi Lewis: H+, AlCl3, BF3 etc. Exemple de baze Lewis: NH3, HO¯. Este
evident că o bază Lewis este și bază Brönsted, ceea ce nu este întotdeauna adevărat pentru acizii
Lewis (ex. Ag+, CH3+, BF3 etc.).
Un acid și o bază care se formează reciproc prin donarea sau acceptarea unui proton se
numesc pereche acid-bază conjugată; acidului HA îi corespunde baza conjugată A¯:
H–A + :B :A¯ + H – B+
Acid Bază Bază Acid
conjugată conjugat
Cu cât acidul este mai tare, cu atât baza conjugată este mai slabă. Echilibrul în reacțiile
de transfer de protoni favorizează formarea acizilor mai slabi și a bazelor mai slabe din acizii și
bazele mai tari.
Perechile acid – bază conjugată (B: și H – B+; H – A și A:¯) pot fi exemplificate prin
acizii carboxilici și anionii lor carboxilat (RCOOH și RCOO–) sau baze de tipul aminelor
(RNH2) și sărurile lor (RNH3+). Aceste două grupări funcționale sunt cei mai importanți acizi și
baze din chimia organică.
Tăria exactă a unui acid HA în soluție apoasă este descrisă cu ajutorul constantei de
echilibru (K) pentru echilibrul de disociere a acidului:
HA + H2O A¯ + H3O+
𝐴− [𝐻3 𝑂+]
𝐾=
𝐻𝐴 [𝐻2 𝑂]
în care concentrațiile speciilor din parantezele pătrate sunt exprimate în moli/L (concentrație
molară, M).
În soluțiile apoase diluate utilizate pentru măsurarea acidității, concentrația apei rămâne
aproape constantă la aprox. 55,4 M în urma acestei reacții. De aceea putem rescrie expresia
echilibrului folosind constanta de aciditate, Ka, care reprezintă produsul dintre constanta de
echilibru și concentrația molară a apei:

19
 𝐻3 𝑂+ [𝐴−]
𝐾𝑎 = 𝐾 𝐻2 𝑂 =
[𝐻𝐴]
Acizii mai tari au echilibrele deplasate spre dreapta și, deci, au constante de aciditate mai
mari, în timp ce acizii mai slabi au echilibrele deplasate spre stânga și constante mai mici de
aciditate. Valorile Ka variază de la 1015 pentru acizii cei mai tari până la 10-60 pentru cei mai
slabi.
Disocierea acizilor și bazelor în alți solvenți decât apa implică transferul de proton la, sau
de la, solvent. Ex.: ionizarea unui acid în acetonitril sau a unei baze în etanol:
HA + CH3C≡N: CH3C≡N+H + A:–
..
B: + C2H5OH +
BH + C2H5..O:–

De multe ori este convenabil să se exprime constantele de disociere în unități logaritmice.

𝑝𝐾𝑎 = −𝑙𝑔𝐾𝑎
Pentru a putea compara numere pozitive (și nu negative), se folosește logaritmul negativ
(pKa) al constantei de aciditate. Pentru acidul acetic în apă, Ka = 1,75 • 10-5, iar
pKa = – lg (1,75• 10-5) = 4,76. Un acid mai tare (Ka mai mare) are pKa mai mic, iar un acid mai
slab (Ka mai mic) are pKa mai mare. Atunci când se folosesc valorile pKa trebuie să ținem cont
că ele reprezintă puteri ale lui 10 ale constantelor de aciditate, iar o diferență de o unitate de pKa
între doi acizi înseamnă că unul dintre ei este de zece ori mai acid ca celălalt.
O soluție care conține concentrații egale de acid și de bază conjugată este denumită
amestec tampon și are un pH egal cu valoarea pKa a acidului.
Putem prevedea dacă o anumită reacție acido-bazică are loc, deoarece H+ va trece
întotdeauna de la acidul mai tare la baza mai tare. Astfel, acidul va dona un proton către baza
conjugată a unui acid slab, sau baza conjugată a acidului slab va îndepărta protonul de la acidul
tare:

Acid acetic Ion hidroxid Ion acetat Apă

(pKa = 4,76) (pKa = 15,74)
În ex. de mai sus, deoarece apa (pKa = 15,74) este un acid mai slab decât acidul acetic
(pKa = 4,76), ionul hidroxid va reține protonul mai puternic decât ionul acetat. De aceea, ionul
hidroxid reacționează cu acidul acetic, CH3COOH, pentru a forma ionul acetat și apă (acidul tare
scoate acidul slab din sărurile lui).
Un alt mod de a prezice reactivitatea acido-bazică este faptul că acidul conjugat produs în
reacție (H2O) trebuie să fie mai slab și mai puțin reactiv decât acidul inițial (CH3COOH), iar
baza conjugată produsă (CH3COO¯) trebuie să fie mai slabă și mai puțin reactivă decât baza
inițială (HO¯).
Legătura covalentă formată între un acid Lewis și o bază Lewis se numește legătură
coordinativă. Ea nu se deosebește fizic de alte legături covalente, ci doar prin modul unilateral

20
de donare a perechii de electroni la formarea covalenței. Legăturile coordinative au caracter
dipolar:
H2O + HCl H3O+ + Cl–
Direcția donării de electroni dinspre bază (:NH3) către acid (HCl) poate fi arătată folosind
săgeți curbe, care arată direcția deplasării electronilor [McMurry, p. 59]:

Acid Bază Acid Bază

conjugat conjugată

Rezumatul cursului
Chimia organică studiază compușii organici.
O legătură covalentă se formează atunci când o pereche de electroni este pusă în comun
de doi atomi. În teoria legăturii de valență, punerea în comun a electronilor se produce prin
suprapunerea a doi orbitali atomici. În teoria orbitalilor moleculari, legăturile apar prin
combinarea matematică a orbitalilor atomici, cu formarea de orbitali moleculari ce aparțin
întregii molecule. Legăturile ce au secțiune circulară și se formează prin suprapunerea axială a
orbitalilor se numesc legături sigma (σ), iar cele formate prin interacțiunea laterală a orbitalilor p
se numesc legături pi (π).
În teoria legăturii de valență, carbonul folosește orbitali hibrizi pentru a forma legături în
moleculele organice. Când formează legături cu alți patru atomi, legăturile sunt simple, cu
geometrie tetragonală, prin intermediul a patru orbitali hibrizi sp3. Când formează legături doar
cu alți trei atomi, două dintre legături sunt simple și una este dublă (formată dintr-o legătură σ și
una π), cu geometrie plană, prin intermediul a trei orbitali hibrizi sp2 și a unui orbital
nehibridizat p. Când formează legături doar cu alți doi atomi, una dintre legături este simplă și
una este triplă (formată dintr-o legătură σ și două π), cu geometrie liniară, prin intermediul a doi
orbitali hibrizi sp și a doi orbitali nehibridizați p.
Moleculele organice sunt reprezentate în mod obișnuit folosind fie structuri condensate,
fie structuri de schelet. În structurile condensate, legăturile C – H (și uneori și cele C – C) nu
sunt prezentate. În structurile de schelet reprezentăm doar legăturile, nu și atomii. Atomul de
carbon se presupune că se află la capetele și intersecțiile liniilor, iar numărul de atomi de
hidrogen se subînțelege.
Formula brută a unei substanțe arată raportul dintre tipurile de atomi din acea substanță.
Formula moleculară arată numărul de atomi de fiecare tip conținuți în molecula respectivă.
Substanțele care au aceeași formulă moleculară dar au proprietăți diferite se numesc izomeri. În
structura izomerilor atomii ocupă poziții diferite unii față de alții, ceea ce conduce la proprietăți
fizice și chimice diferite.
Moleculele organice au deseori legături covalente polare datorită distribuției nesimetrice
a electronilor în legăturile covalente, ca urmare a electronegativității diferite a atomilor. Multe
molecule sunt, la rândul lor, polare datorită legăturilor polare pe care le conțin și prezenței
electronilor neparticipanți. Polaritatea moleculei se măsoară prin momentul de dipol (μ).
Ca urmare a prezenței legăturilor polare, se utilizează semnele “+” și “–” pentru a indica
prezența sarcinilor formale la atomii unei molecule. Sarcina formală a unui atom se calculează

21
ca diferență între numărul de electroni de valență dintr-un atom neutru, izolat, și numărul de
electroni pe care îi posedă atomul într-o moleculă. Acesta din urmă este egal cu jumătate din
numărul de electroni de legătură plus numărul de electroni din perechile neparticipante.
Acizii Brönsted (acizi protonici) sunt acei acizi care pot ceda un proton, iar bazele
Brönsted pot accepta un proton. Acizii Lewis sunt molecule cu deficit de electroni (care acceptă
o pereche de electroni), iar bazele Lewis pot ceda o pereche de electroni. Un acid și o bază care
se formează una din cealaltă prin donarea sau acceptarea unui proton se numesc pereche acid-
bază conjugată.
Tăria unui acid HA în soluție apoasă este descrisă cu ajutorul constantei de echilibru (K)
pentru disocierea acidului sau a constantei de aciditate Ka = K∙[H2O]. Deseori se utilizează pKa
= - lgKa.
Legătura covalentă formată între un acid Lewis și o bază Lewis se numește legătură
coordinativă. Ea nu se deosebește fizic de alte legături covalente, ci doar prin modul unilateral
de donare a perechii de electroni la formarea covalenței.
Bibliografie
1. Avram, M. (1983). Chimie Organică, vol. 1, Editura Academiei RSR, București
2. Carey, F. A., and Sundberg, R. J. (2007). Advanced Organic Chemistry, Part A:
Structure and Mechanisms, Vth edition, Chapter 1, Springer Science + Business
Media, LLC
3. Hendrickson, J. B., Cram, D. J., Hammond, G. S., Chimie Organică (1976).
Editura Științifică și Enciclopedică, București
4. McMurry, J., Organic Chemistry (2008). 7th ed., Thomson Brooks/Cole
5. Nenițescu, C. D., Chimie Organică (1980). Vol I, Editura Didactică și
Pedagogică, București

22