MODULUL 5: GÂNDIREA I.

SPECIFICUL GÂNDIRII CA
INSTRUMENT DE CUNOAŞTERE SPECIFIC UMAN
Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale
În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele competenţe şi aptitudini:
- SĂ DEFINEŞTI GÂNDIREA;
- SĂ SURPRINZI SPECIFICUL CUNOAŞTERII PRIN GÂNDIRE;
- SĂ ÎNŢELEGI MODUL ÎN CARE SISTEMUL COGNITIV STABILEŞTE
RELAŢIILE CATEGORIALE ŞI EXTRAGE ÎNSUŞIRILE ESENŢIALE;
- SĂ DESCRII MODALITĂŢILE DE OPERARE ALE GÂNDIRII.

Cuvinte cheie:
gândire, însuşiri esenţiale, relaţii categoriale, relaţii determinative, analiză, sinteză,
abstractizare, generalizare.

Cuprinsul Modulului:
Modulul 5: Gândirea I. Specificul gândirii ca instrument de cunoaştere specific uman
......................................................................................................................69
Obiective educaţionale...............................................................................69
Cuvinte cheie:..............................................................................................69
Cuprinsul Modulului..................................................................................69
5.1 Definirea şi specificul gândirii ca proces cognitiv..............................71
5.2 Modalităţile de operare ale gândirii....................................................75
Rezumatul acestui Modul...........................................................................87
Bibliografie obligatorie..............................................................................87
Bibliografie..................................................................................................88
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5

5.1 DEFINIREA ŞI SPECIFICUL GÂNDIRII CA PROCES

COGNITIV

Informaţiile obţinute prin cunoaşterea senzorială, cu toate că sunt deosebit de utile în

adpatarea individului la mediu, se dovedesc a fi totuşi insuficiente în situaţii mai complexe de
viaţă cum sunt cele ce implică înţelegerea semnificaţiilor profunde ale unei situaţii, rezolvarea
unor probleme sau luarea unor decizii. De exemplu, în decizii cum sunt alegerea carierei, a unui
partener de viaţă sau a modului de investiţie a unui capital de care dispunem, datele concret-
senzoriale furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări se cer a fi completate de surprinederea
elementelor comune şi a celor diferite a două sau mai multe situaţii, suprindera elementelor
inaparente dar esenţiale, anticiparea posibilelor consecinţe, extragerea de concluzii etc. Atingerea
acestor deziderate este apanajul unui palier superior al proceselor psihice cognitive, în care cel
mai important rol îi revine gândirii.
Gândirea este procesul psihic cognitiv superior de reflectare mijlocită a relaţiilor
categoriale şi determinative precum şi a însuşurilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi
fenomenelor în forma noţiunilor, a judecaţilor şi a raţionamentelor.
În definiţia de mai sus sunt condensate principalele note definitorii ale gândirii ca
instrument de cunoaştere specific uman. Astfel, a gândi înseamnă în primul rând a stabili relaţii /
raporturi corecte în diferitele clase de obiecte. Distingem aici între relaţiile categoriale şi relaţiile
determinative.
 Relaţiile categoriale se referă la raportul dintre gradul de generalitate al diferitelor
categorii de elemente. Să pornim în explicaţia noastră de la premisa că orice obiect al
cunoaşterii poate fi integrat într-o reţea complexă de categorii subordonate şi supraordonate.
Dacă ne referim de pildă la un om, putem spunem fără agreşi că avem în faţă o fiinţă sau o
entitate materială (înţeleasă în accepţiunea de tot ce ocupă un loc în spaţiu). Dacă vom continua
exerciţiul nostru pe o pantă descendentă a gradului de generalitate, putem identifica numeroase
subcategorii ale conceptului “om” (bărbat – tânăr – student – student la psihologie, student la
psihologie în anul I – ....), mergând până la individul singular. Între categoriile enumerate ( ... –
student la psihologie – ... – bărbat – om – fiinţă – ... ) se instituie un raport de subordonare, în
sensul că avem de-a face cu categorii ce se subordonează una celeilalte, fiecare având un grad de
generalitate mai ridicat şi incluzând-o pe cea precedentă (categoria oameni include şi categoria
bărbat, toţi oamenii sunt fiinţe şi toate fiinţele ocupă un loc în spaţiu). În rândul relaţiilor
categoriale se includ şi raporturile dintre clasele de obiecte care sunt echivalente din sub
aspectul gradului de generalitate (apelăm la ele de obicei atunci când facem enumerări, când
exemplificăm elementele unei categorii: marele, perele, caisele, piersicile ... sunt fructe) ca şi
cele aflate în relaţii de sinonimie (om – persoană- fiinţă umană). Din exemplele de mai sus
putem identifica formele concrete ale relaţiilor categoriale: relaţiile de subordonare, relaţiile de
supraordonare, relaţiile de echivalenţă şi relaţiile de identitate. În consecinţă, una dintre faţetele
gândirii constă în a stabili raporturi corecte din punct de vedere al gradului de generalitate între
diferitele categorii de elemente.
Ce de-a doua categorie de relaţii specifice cunoaşterii prin intermediul gândirii, relaţiile
cauzale, vizează identificarea factorilor determinanţi, a influenţelor a legăturilor funcţionale
dintre diferite fenomene. Stabilirea cauzelor unui fenomen este o propesniune naturală a omului,
sistemul cognitiv încearcă întotdeauna să “pătrundă” o situaţie, să elimine incertitudinea.
 O altă faţetă a specificului gândirii o reprezintă cunoaşterea esenţialului. Dealtfel, chiar
dacă în definiţia dată am juxtapus capacitatea de a institui relaţii şi cea de extragere a
esenţialului, în realitate stabilirea raportului dintre gradul de generalitate al diferitelor clase se
face pe baza cunoaşterii însuşirilor esenţiale ale unei categorii de elemente. Extragerea
însuşirilor esenţiale ale unui obiect presupune identificarea proprietăţilor necesare şi suficente
pentru ca abel obiect să fie ceea ce este şi să aparţină categoriei din care face parte. În alţi
termeni, esenţialul este opus particularului, tranzitoriului, concre-senzorialului; în cele mai
multe cazuri, însuşirile esenţiale ale unui obiect / clase sunt de natură abstractă (inaccesibile
direct simţurilor). Pentru ilustrare, încearcă să răspunzi la următoarea întrebare: Care sunt
elementele / proprietăţile ce fac ca un obiect să fie un ceas? Forma rotundă? Faptul că este
însoţit de o curea şi purtat pe mână? Faptul că are inscripţionate nişte cifre? Sau că emite un
anumit sunet (tic-tac)? Cu toate că fiecare dintre noi am perceput de-a lungul vieţii nenumărate
ceasuri care întruneau toate însuşirile enumerate mai sus, nu vom cădea în capcana de a
considera că ele în ansamblu sau una în particular fac ca un obiect să constituie un ceas.
Contactele repetate cu diferitele elemente ale categoriei ceasuri ne permit să realizăm că un ceas
poate exista chiar dacă nu întruneşte niciunul din elementele menţionate – ele sunt aşadar
însuşiri neesenţiale, locale, tranzitorii, specifice doar anumitor elemente ale categoriei, dar nu
sunt comune tuturor. Proprietatea de a măsura timpul însă, chiar dacă direct accesibilă niciunuia
dintre simţuri (concept abstract), este însuşirea esenţială, necesară şi suficientă ca un obiect să
aparţină categoriei ceasuri. Accesul la informaţia esenţială este apanajul fundamental al gândirii.
Extragerea însuşirilor esenţiale ale unei clase de obiecte, fenomene sau relaţii este un
proces complex, îndelungat şi multistadial. El presupune parcurgerea ciclică a unor operaţii
mentale numite în limbaj psihologic operaţii ale gândirii, şi anume: analiza, sinteza, comparaţia,
abstactizarea generalizarea, concretizarea şi clasificarea.
Prin gândire sintetizăm esenţa lucrurilor în forma noţiunilor (concepte), a judecăţilor
(propoziţii logice) şi a raţionamentelor (inferenţe). Aceste forme ale gândirii nu constituie doar
obiectul de studiu al psihologiei; ele sunt revendicate deopotrivă şi de logică, însă perspectiva de
abordare a celor două discipline este diferită. Astfel, dacă psihologia încearcă să explice modul
în care gândesc oamenii şi să evidenţieze care sunt consecinţele unui anumit mod de a gândi (o
abordare descriptivă), logica are mai degrabă o abordare prescriptivă: ea ne arată care este
modul corect de a gândi, corectează gândirea prin raportare la normă.
 În final se impune menţionat şi faptul că gândirea nu operează direct cu obiectele
cunoaşterii, nu este tributară unei relaţii de tipul faţă-în-faţă cu obiectul cunoscut, ci cu
simbolurile verbale ale acestora (cuvintele). Între gândire şi limbaj există o legătură funcţională
foarte strânsă dată de faptul că mecanismele interne ale gândirii se desfăşoară prin intermediul
limbajului intern (caracterul mijlocit). Dealtfel, ineracţiunile gândirii cu celelalte procese psihice
nu se rezumă doar la legătura cu limbajul, întrucât ea preia, sintetizează şi valorifică la nivel
superior output-urile proceselor cognitive senzoriale, structurează logic conţinuturile stocate în
memorie, orientează demersurile imaginaţiei, ceea ce-i conferă un rol central în dinamica
psihicului uman.

5.2 MODALITĂŢILE DE OPERARE ALE GÂNDIRII

Procesul de extragere a însuşirilor esenţiale ale claselor de obiecte, fenomene sau

relaţii, atributul fundamental al gândirii este un demers complex şi îndelungat, ce presupune
parcurgerea şi reparcurgerea ciclică a mai următorului set de operaţii mentale:
 Analiza constă în descompunerea mentală obiectelor în elementele lor
componente în scopul identificării structurii acestora, a relaţiilor dintre părţi, a raportului dintre
întreg şi parte, dintre parte şi întreg, a raportului dintre obiectul respectiv şi alte obiecte din
categoria respectivă sau din altă categorie.
 Sinteza este demersul cognitiv complementar analizei: ea presupune reunirea /
reconstruirea mentală a obiectului descompus. Cele două operaţii se condiţionează reciproc fiind
două faţete ale unui proces mintal unic: analiza presupune sinteza, sinteza presupune analiza.
Ambele se pot desfăşura atât la nivel mental cât şi la un nivel concret, elementar prin
descompunerea şi recompunerea reală a obiectelor. Un exemplu este atunci când un copil
dezasamblează şi reasamblează o jucărie.
  Comparaţia presupune confruntarea mai multor elemente ale unei clase cu scopul
identificării aspectelor comune şi a celor diferite ale acestora. Elementele comune tuturor
obiectelor dintr-o clasă reprezintă însuşirile esenţiale ale categoriei respective.
 Abstractizarea comportă două faţete: una pozitivă care desemnează reunirea
elementelor comune identificate în urma comparaţiei într-un model mintal unic şi una negativă
care se referă la ignorarea, trecerea într-un plan secund a însuşirilor locale, prezumtiv
neesenţiale. În limbaj comun, cele două dimensiuni ale abstractizării sunt exprimate prin
formulele “a abstractiza din” (pentru abstractizarea pozitivă) şi respectiv “a face abstracţie de”
(pentru abstractizarea negativă).
 Generalizarea presupune extinderea elementelor identificate ca fiind comune de
la nivelul obiectelor analizate la nivelul tuturor obiectelor care aparţin categoriei respective.
 Concretizarea desemnează demersurile descendente ale gândirii, trecerea de la
general la particular, atribuirea elementelor unei clase către un obiect individual aparţinând
acesteia.
 Pentru a ilustra modul în care se desfăşoară procesarea însuşirilor esenţiale ale obiectelor
cunoaşterii vom continua exemplul amintit la submodulul 5.2 referitor la notele definitorii ale
unui ceas, evidenţiind succesiunea şi specificul fiecărei operaţii a gândirii. Imaginează-ţi că eşti
martor la momentul în care un copil aude şi vede simultan, pentru prima dată în viaţa lui, un
ceas. Să presupunem că este un ceas de mână, iar copilul îl va analiza şi sintetiza, reţinând
totodată şi cuvântul corespunzător. În urma acestor operaţii, pentru copilul respectiv noţiunea de
ceas va include doar acele obiecte care întrunesc cumulativ toate însuşirile sesizate de către
acesta: un obiect mic care măsoară timpul, rotund, ce se poartă la mână, care are nişte linii
orientate diferit dar care converg într-un punct central (acele indicatoare) şi care emite un sunet
specific (tic-tac). Este foarte probabil ca în ziua următoare, dacă-i vom prezenta un ceas
deşteptător, copilul să nu-l recunoască / să nu-l integreze corect în categorie pentru că are
(parţial) alte proprietăţi: este mai mare, are o altă formă, nu se poartă pe mână ci stă pe o noptieră
etc. Dacă i se va explica faptul că şi acesta, ca şi cel de mână este tot un ceas, tocmai am creat
premisele favorabile pentru a se trece la următorul nivel: analiza şi sinteza + comparaţia şi
abstractizarea. În urma acestora, copilul va concluziona că pentru a fi ceas, obiectul respectiv
trebuie să aibă cifre şi ace indicatoare, să emisă sunetul specific şi să măsoare timpul; asistăm
aşadar la o primă rafinare a conţinutului noţiunii, dar care încă este masiv contaminată cu
elemente neesenţiale. În timp însă, copilul va lua contact cu cele mai diverse tipuri de ceasuri, de
la ceasuri electronice care nu au ace indicatoare şi nu scot niciun sunet, la orologii masive
amplasate în turlele bisericilor şi la simple şiruri de patru cifre separate la mijloc prin două
puncte verticale situate la bordul autoturismmului ori pe telefonul mobil. Fiecare din aceste
experienţe va fi prilejul unei noi analize şi sinteze, comparaţii cu setul de însuşiri anterior însuşit,
de abstractizări şi generalizări, ocazii cu care noţiunea se va rafina continuu, fiind eliminate
treptat notele locale până când rămâne doar esenţialul. Începând din acel moment, atunci când va
auzi cuvântul “ceas” nu va presupune neaparat ceva care are o anumită formă, mărime, structură,
sursă de energie sau emisie de sunete, dar va şti cu certitudine că este vorba despre un obiect care
măsoară timpul.