FORMELE COMUNICĂRII

1. Tipologie
- cercetările prezintă o mare varietate de forme ale comunicării.
- după Ion-Ovidiu Pânişoare aceasta se datorează diversităţii criteriilor de clasificare:
a.) după criteriul partenerilor:
- comunicare intrapersonală
- comunicare interpersonală
- comunicare în grup mic
- comunicarea publică
b.) după statutul interlocutorilor:
- comunicarea verticală (de sus în jos, ascendentă sau descendentă)
- comunicarea orizontală (laterală: de pildă, de la un manager la altul şi în serie: un prieten spune altui prieten şi acesta, la rândul său,
transmite mai departe la alt prieten)
c.) după codul folosit:
- comunicarea verbală
- comunicarea paraverbală
- comunicarea nonverbală
- comunicarea mixtă
d.) după finalitatea actului comunicării:
- comunicarea accidentală

1
- comunicarea subiectivă
- comunicarea instrumentală
e.) după capacitatea autoreglării:
- comunicarea lateralizată/unidirecţională
- comunicarea nelateralizată
f.) după natura conţinutului
- comunicarea referenţială
- comunicarea operaţional-metodologică
- comunicarea atitudinală

2. Comunicarea intra- şi interpersonală

Comunicarea intrapersonală - se referă la gânduri, la sentimente şi la modul în care ne vedem pe noi înşine (Pânişoară).
- suntem – în această perspectivă – simultan emiţători şi receptori ai comunicării.
- este în acelaşi timp cel mai simplu mod de a comunica şi totodată cel mai complex
- mecanismul comunicării intrapersonale se desfăşoară într-un mod similar cu cel al comunicării interpersonale.
Comunicarea interpersonală
- după Irena Chiru studiile consacrate comunicării interpersonale oferă trei perspective diferite asupra subiectului:
a.) definiţia componenţială – ce evidenţiază elementele componente (transmiterea unui mesaj de către o persoană, recepţionarea sa de o alta
cu un anumit efect şi cu o anumită oportunitate de feed-back imediat).
b.) definiţie relaţională (didactică): comunicarea care se derulează între două persoane care au stabilit o relaţie
c.) Definiţie progresivă, ca final al unei progresii sau dezvoltări, de la comunicarea impersonală, formală, la cea personală, sau, mai precis,
personalizată

2
- nu mai este vorba de emiţător şi receptor, ci de actori ai situaţiei de comunicare, de interlocutori.
- comunicarea nu mai implică simpla transmitere de mesaje, ci schimb de mesaje şi semnificaţii, şi, prin feed-back primit şi oferit,
transformare şi adecvare.
- în ceea ce priveşte contextul comunicării, ea deosebeşte trei dimensiuni: contextul fizic, sociologic şi temporal: contextul fizic reprezintă
mediul propriu-zis, dimensiunea social-psihică include statutul şi relaţiile dintre participanţi, rolurile jucate de fiecare, precum şi normele
societăţii respective ca şi caracterul formal sau informal al situaţiei de comunicare. În sfârşit, dimensiunea temporală se referă atât la timpul
zilei cât şi la cel istoric al situaţiei de comunicare şi chiar la succesiunea replicilor.
- elementul central în reglarea comunicării este reprezentat de feed-back care îndeplineşte patru funcţii: de control al înţelegerii, al receptării
în bune condiţii a mesajului, de adaptare a mesajului la caracteristicilor participanţilor la comunicare, de reglare socială în măsură să
faciliteze înţelegerea punctului de vedere al celuilalt şi cea socio-afectivă crescând siguranţa şi satisfacţia interlocutorilor.
3. Comunicarea verbală şi nonverbală
Comunicarea scrisă – poate avea o dominantă intrapersonală şi una interpersonală.
- între avantajele prezentate: durabilitatea în raport cu forma orală, textul poate fi văzut de mai multe persoane, poate fi citit la un moment
potrivit şi poate fi recitit. Paşii în alcătuirea comunicării scrise sunt similari structurării unui discurs
Comunicarea orală – reprezintă modalitatea cea mai des întâlnită în comunicare:
- comunicarea orală presupune un mesaj, ce trebuie să includă elemente de structură, de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător,
elemente de feedback, de legătură între părţile sale principale, claritate şi coerenţă internă etc.
- presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a acestui mesaj, cel mai important fiind cel iconic, ceea ce fac mesajul credibil şi
inteligibil susţinut şi de concordanţa dintre mesajul verbal şi nonverbal
- este circulară şi permisivă, permiţând revenirea asupra unor detalii
- este puternic influenţată de situaţie şi ocazie (acelaşi mesaj poate fi receptat diferit de aceiaşi receptori, in funcţie de dispoziţie, motivaţie,
factori de stres şi oboseală, alte condiţii favorizante sau nu)

3
- este puternic influenţată de caracteristicile individuale ale emiţătorului (de pildă, un profesor cu talent de orator)
- posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica), aleatorului (oferă o mare proporţie de elemente întâmplătoare) şi
nelimitării (este practic nelimitată)
Paralimbajul – reprezintă modul prin care mesajul este transmis.
- în literatura de specialitate este introdus când în câmpul comunicării nonverbale, când în aria comunicării verbale.
- paralimbajul are un rol deosebit mai ales în situaţiile în care elementele nonverbale nu sunt implicate: de pildă, la o convorbire telefonică,
este foarte importantă vocea unui agent de vânzări. Sau dacă suntem într-o anumită stare (furie sau îngrijorare) vom face mai multe
greşeli de exprimare sau mai multe pauze, aspecte la care interlocutorul va reacţiona ca atare.
- se apreciază că 35% din înţelesul comunicării este afectat de paralimbaj.
Comunicarea nonverbală
- din totalul comunicării canalul verbal ocupă doar 35%, restul fiind ocupat de canalul nonverbal.
spre deosebire de comunicarea verbală ce foloseşte o singură modalitate, cuvântul, comunicarea nonverbală poate să se extindă pe mai multe
arii de dezvoltare.
Kinezica sau studiul mişcărilor corpului
- astăzi întâlnim lucrări despre „limbajul corpului” care au structura dicţionarelor: de pildă, capul ridicat, orgoliu, braţe atârnând – nonşalanţă
etc. Autorul opinează că asemenea judecăţi sunt false şi de-a dreptul dăunătoare în comunicarea interpersonală, plasându-se în afara ştiinţei
Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului
- în afară de mâini sau privire comunicăm şi prin felul în care folosim un anumit spaţiu. (exp. oratorii, oamenii politici care stau aproape de
auditoriu îşi îndreaptă privirea spe aceştia obţin un alt efect).
Artefactele
- îmbrăcămintea, podoabele, acesoriile vestimentare comunică apartenenţa persoanei la genul biologic (bărbat/femeie), la o clasă de vârstă
(tânăr, matur, bătrân), la o categorie socio-economică (ţăran/orăşean, patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.).

4
 Expresiile faciale
- studiul expresiilor faciale datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
- există studii (Claudia Schäfer) care delimitează 10 manifestări nonverbale ce evaluează intensitatea râsului: de la surâs şi până la a bate
din picioare sau altele care numără 8 tipuri de zâmbet: voit, fabricat, dulceag, „pe sub mustaţă”, depreciativ, relaxat, strâmb, ce exprimă
frica, cel condescendent, resemnat.
Oculezica sau contactul vizual
- în relaţiile interpersonale, privirea oferă un feedback important despre reacţiile celuilalt: prelungirea contactului vizual poate însemna furie, în
alte contexte semn de prietenie, iubire etc. Oamenii privesc mai mult când ascultă, menţinând privirea de la 3 la 10 secunde.
Haptica sau contactul cutanat
- relaţiile interpersonale depind şi de informaţiile cutanate, deşi au adesea o semnificaţie erotică.
- alte gesturi sunt: strângerea mâinii, sărutarea mâinii, sărutul pe gură, îmbrăţişările, autoatingerile.
Vocalica sau paralimbajul
- timbrul vocii, intensitatea vocii, ritmul vorbirii, pauzele în actul vorbirii, componenta sonoră a râsului, maifestări sonore fără conţinut verbal
(plescăit, oftat, gemete, dresul vocii, tuşit, râgâit).
Olfactic: semnele olfactive
- mirosul este un semnal şi încă unul dintre primele utilizate în evoluţia vieţii pe pământ.
- din păcate, încă o psihosociologie a mirosurilor încă nu s-a scris.
Cronemica: percepţia şi semnificaţia utilizării timpului
- timpul constituie una dintre bazele pe care se sprijină orice cultură şi în jurul căreia se structurează toate activităţile.
- se face diferenţa între timpul monocronic (liniar) şi altul policronic (caracterizat prin efecturea mai multor activităţi deodată): în culturile
monocrone, precum America de Nord şi Europa punctualitatea este înalt valorizată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre culturile
policrone ca Africa sau America de Sud, unde a întârzia la o şedinţă sau la curs nu reprezintă ceva negativ.

5
- în studiile sociologice se face legătura între timpul ştiinţific, măsurat matematic şi timpul social, ce implică anumite stări emoţionale.

Metacomunicarea- reprezintă apariţia unor implicaţii ale mesajului care nu pot fi direct atribuite înţelesului cuvintelor sau modului în care au
fost ele spuse.
- metacomunicarea se referă mai degrabă la un nivel sugerat decât la unul clar, direct.
- orice mesaj aflat în câmpul comunicării poate fi definit sub latura sa metacomunicaţională.
- specialiştii vorbesc de metacomunicare atunci când înţelesul apare în spatele comunicării.