CONF. DR.

ŞTEFAN BONCU

PSIHOLOGIA MEDIULUI

CUPRINS
I. CE ESTE PSIHOLOGIA MEDIULUI ?
II. COGNIŢIA ENVIRONMENTALĂ
III. ATITUDINILE ENVIRONMENTALE
IV. DEZASTRELE NATURALE
V. TERITORIALITATEA
VI. SPAŢIUL PERSONAL
VII. DENSITATEA
VIII. AGLOMERAŢIA
IX. VIAŢA URBANĂ
 SCOPUL UNITĂŢII DE CURS:
· Să ofere cursanţilor noţiuni şi explicaţii pentru a înţelege abordarea psihologică a mediului;
· Să înfăţişeze chestiunile privitoare la comportamentul spaţial;
· Să familiarizeze cursanţii cu metodele de cercetare ale psihologiei mediului.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii trebuie să:
· Să cunoască felul în care mediul afectează indivizii, precum şi consecinţele comportamentelor
umane asupra mediului;
· Să argumenteze legitimitatea perspectivei psihologice asupra mediului;
· Să înţeleagă legătura psihologiei cu arhitectura;
· Să descrie efectele zgomotului şi temperaturilor extreme asupra comportamentului;
· Să stabilească distincţii între densitate şi aglomeraţie;
· Să identifice potenţialul aplicativ al studiilor de psihologie environmentală;
· Să definească maniera de administrare a probelor în psihologia mediului; să argumenteze
necesitatea cercetărilor descriptive.

EVALUARE
Evaluarea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a conceptelor şi teoriilor
prezentate în curs.
Forma de evaluare este examenul scris.
Întrebările şi activităţile inserate în fiecare unitate de curs pot constitui subiect de examen.
În cadrul întâlnirilor tutoriale vor fi dezbătute posibile subiecte de examen.
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

I. CE ESTE PSIHOLOGIA MEDIULUI?

Psihologia environmentală tratează environmentul sau mediul din două perspective sau la două
niveluri (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996): din perspectiva influenţei mediului asupra
comportamentului şi din perspectiva influenţei (sau consecinţelor) comportamentului asupra mediului.
Pe de o parte, psihologia environmentală se interesează de mediu ca un context al
comportamentului: dispoziţiile noastre afective, cogniţiile, comportamentele capătă sens numai dacă
sunt înţelese din perspectiva contextului. Mediul determină de asemenea ce comportamente sunt
posibile, cât de dificil de realizat va fi comportamentul ales, etc. Nu ne putem aşeza dacă nu există un
scaun în preajmă şi nu putem înainta dacă în faţa noastră se află un perete. Aceste aspecte ale medului
fac anumite acţiuni posibile iar pe altele dificile sau imposibile.
E uşor de remarcat asemănarea dintre psihologia environmentală şi cea socială. Mediul
afectează comportamentele şi stările interne ale persoanei la fel ca factorii sociali al căror impact este
studiat de psihologia socială.
Pe de altă parte, psihologia environmentală se interesează de consecinţele comportamentului
asupra mediului (printre altele, de probleme environmentale ca poluarea, reciclarea). Această abordare
este diferită, întrucât derivă din premisa de bază că mediul şi comportamentul uman se influenţează
reciproc.
Multe din problemele environmentale sunt, de fapt, provocate de om. Poluarea atmosferei este
una din aceste probleme, mai ales în marile oraşe, şi întrucât comportamentul uman este cauza ei, e
probabil că modificarea comportamentului reprezintă o soluţie pentru diminuarea sau eradicarea ei.
Cercetările asupra persuasiunii, schimbării de atitudine, comportamentului social şi personalităţii pot
sugera anumiţi paşi necesari pentru a produce schimbarea comportamentală în vederea reducerii
poluării.
Psihologii environmentalişti studiază, de asemenea, felul în care mediile specifice afectează
indivizii (Bell et al., 1996). Altădată, designul clădirilor avea la bază principii estetice şi de funcţionalitate;
astăzi, el include consideraţii asupra felului în care clădirile îi afectează pe cei care le folosesc.
Aglomeraţia, intimitatea, spaţiul personal, percepţia environmentală, zgomotul, temperatura, circulaţia
aerului – toţi aceştia sunt factori care afectează felul în care este construită o clădire. Ei afectează, de
asemenea, gradul în care ea îşi îndeplineşte funcţia pentru care a fost proiectată. De exemplu, în
proiectarea căminelor studenţeşti se ţine cont nu numai de costuri, de adăpostirea a cât mai mulţi
studenţi şi de controlul zgomotului, dar şi de nevoile sociale ale studenţilor.
În procesul complex de căutarea a soluţiilor pentru problemele environmentale, psihologii au
dobândit, e adevărat, o cunoaştere practică foarte vastă despre relaţia dintre comportament şi mediu,
dar şi informaţii valoroase despre modelele conceptuale sau teoretice ale comportamentului uman.
Psihologia environmentală nu e numai practică, ci şi teoretică, adesea completând din punct de vedere
teoretic disciplinele psihologice tradiţionale. Avem tendinţa de a ne reprezenta psihologia

89
ŞTEFAN BONCU

environmentală ca un domeniu exclusiv aplicat din cauză că problemele pe care le studiază psihologii
environmentalişti sunt probleme practice, în general oportunităţi de a ameliora anumite aspecte ale
managementului nostru asupra mediului. Dar psihologia environmentală e preocupată, în acelaşi timp,
să construiască teorii asupra comportamentului uman şi asupra relaţiei dintre acesta şi mediu.

DEFINIŢIA PSIHOLOGIEI ENVIRONMENTALE

Ca în multe alte ramuri ale psihologiei, şi în psihologia environmentală, este mai uşor să
enumerăm principalele teme, să precizăm ce anume fac psihologii environmentalişti, decât să definim
domeniul.
Primele definiţii au pus accentul, cum era firesc, pe relaţia dintre comportament şi mediul fizic.
Heimstra şi McFarling (1978, apud Bell et al., 1996), de exemplu, definesc simplu psihologia
environmentală ca fiind disciplina care se interesează de relaţiile dintre comportament şi medul fizic.
Harold Proshansky, un psiholog environmentist foarte respectat caracterizează şi el domeniul ca fiind
încercarea de a stabili relaţii empirice şi teoretice între comportamentul şi experienţa unei persoane şi
mediul ei construit. Mai recent, într-o carte foarte importantă, Handbook of Environmental Psychology,
Stokols şi Altman, şi ei autori celebri şi influenţi ca şi Proshansky, consideră că psihologia
environmentală este studiul comportamentului uman şi al fericirii în relaţie cu mediul sociofizic.
Definiţiile de mai sus n-ar trebui să facă distincţia între mediul natural şi cel construit, întrucât
psihologia environmentală se referă la ambele tipuri de mediu. În plus, ele ar trebui să insiste asupra
bidirecţionalităţii influenţei, în sensul k mediul influenţează comportamentul uman, dar şi acesta
influenţează mediul.

ISTORIA CERCETĂRILOR DE PSIHOLOGIE ENVIRONMENTALĂ

Psihologii din veacul al XIX-lea au studiat percepţia stimulilor din mediu, ca lumina, sunetul,
presiunea, greutatea etc. Spre 1940 abia se înregistrează un progres real în cercetarea relaţiei
comportament-mediu: sunt raportate demersuri de geografie comportamentală, psihologia hărţilor
cognitive ale mediului şi sociologie urbană. Totuşi, aceste studii nu abordau în mod direct şi sistematic
interacţiunea dintre mediu şi comportament. Cartea lui Festinger, Schachter şi Back (1950) asupra
influenţei factorilor de design asupra dezvoltării relaţiilor sociale între studenţi a reprezentat o cotitură în
cercetările sistematice ale relaţiei dintre comportament şi mediu.
Deceniul 1950-1960 e unul foarte bogat din punctul de vedere al psihologiei environmentale.
Lewin conceptualizase mediul ca un determinant fundamental al comportamentului, şi chiar dacă el a
avut în vedere mediul social, teoria lui a impulsionat dezvoltarea psihologiei environmentale. În această
perioadă, Barker a realizat numeroase cercetări asupra efectelor mediului asupra comportamentelor
copiilor, a studiat comportamentele în mediul şcolar şi a comparat efectele a două medii urbane asupra
locuitorilor. Robert Sommer a publicat o carte de referinţă despre spaţiul personal. Edward Hall a
propus termenul de proxemică pentru ştiinţa raportului spaţiu-comportament şi a făcut cercetări asupra
distanţelor interpersonale. Un domeniu care se remarcă în această perioadă este acela al designului

90
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

spitalelor de psihiatrie. Arhitecţii încep să colaboreze cu psihologii pentru a proiecta clădiri care să
faciliteze funcţii comportamentale.
În deceniul următor apar noi teme de cercetare, conturând domeniul psihologiei environmentale
aşa cum este astăzi. Se intensifică, de exemplu, cercetările asupra aglomeraţiei şi densităţii. Dar cel
mai important este că acum oamenii conştientizează nevoia de a utiliza raţional resursele naturale şi de
a preveni deteriorarea mediului natural. Ca atare, psihologii environmentali încep să se ocupe de
schimbarea practicilor risipitoare şi a celor destructive în interacţiunea cu mediul.
După 1970, se formează şi se consolidează o comunitate ştiinţifică a psihologilor din domeniul
mediului. Iau fiinţă asociaţii profesionale (Association for the People and their Surroundings,
International Association for People-Environment Studies), apar primele reviste importante
(Environment and behavior, Journal of Environmental Psychology).

METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA ENVIRONMENTALĂ

În principiu, psihologii environmentalişti folosesc aceleaşi metode ca toţi psihologii: metode

experimentale, corelaţionale şi descriptive. Doar că le utilizează într-o manieră oarecum diferită.

a. Cercetarea experimentală
Experimentul, fie de laborator sau de teren, este singura metodă care permite cercetătorilor să
stabilească o cauză pentru ceea ce observă. Spre deosebire de alte domenii ale psihologiei, în care
experimentul a fost întotdeauna metoda principală, în psihologia environmentală a fost folosit mai puţin.
Pentru psihologii environmentalişti, dificultăţile de a folosi experimentul depăşesc avantajele lui. Una din
problemele mari este că, adesea, gradul de control necesar pentru a avea o relaţie pură între variabila
independentă şi cea dependentă creează o situaţie artificială. Aceasta face ca rezultatele
experimentului să fie mai puţin generalizabile sau extrapolabile la situaţiile reale, deci reduce validitatea
externă. De fapt, este posibil să exercităm un control experimental satisfăcător pe o perioadă scurtă de
timp. Cum efectele mediului sunt efecte care se manifestă pe perioade lungi, psihologii environmentali
sunt mai puţin înclinaţi să facă apel la experiment.
Totuşi, studiile experimentale, chiar cele de laborator, au fost folosite în cercetarea efectelor
mediului. De pildă, Glass şi Singer (1972) au utilizat condiţiile artificiale de laborator pentru a preciza
aspectele psihologice ale expunerii la zgomot. Au descoperit astfel relaţii care ar fi fost imposibil de
descoperit prin demersuri non-experimentale. În studiile celor doi psihologi americani, subiecţii erau
expuşi la zgomote predictibile şi nepredictibile. Unele grupuri experimentale aveau control asupra
zgomotelor, dispunând de posibilitatea de a le întrerupe. Zgomotele predictibile au avut puţine efecte
negative asupra subiecţilor, în vreme ce cele pe care ei nu le puteau anticipa îi afectau negativ într-o
măsură semnificativă. Un efect mai important scos la iveală de Glass şi Singer a fost acela că
sentimentul controlului reducea drastic consecinţele negative ale zgomotelor impredictibile. Este
important să remarcăm faptul că a fost necesar să se izoleze cauzele şi că numai tehnica experimentală
a făcut posibil acest lucru.
O alternativă la experimentul de laborator este experimentul de teren. Acesta constituie, fără
îndoială, o metodă mai adecvată scopurilor psihologiei environmentale decât experimentul de laborator.

91
ŞTEFAN BONCU

Pe teren, cercetătorul câştigă în realism şi în potenţialul de extrapolare, păstrând în acelaşi timp un

control satisfăcător asupra variabilelor parazite. Un bun exemplu de experiment de teren este studiul lui
Edney asupra teritorialităţii. Psihologilor le-a venit întotdeauna greu să studieze teritorialitatea în
laborator, întrucât ea se asociază cu sentimentul de proprietate. Edney a procedat foarte simplu: le
cerea subiecţilor, cu toţii studenţi să se întâlnească în camera de cămin a unuia din ei şi să
interacţioneze. A constatat, aşa cum se aştepta, că cel pe teritoriul căruia se desfăşura conversaţia era
mai activ. Faptul de a te afla pe propriul teritoriu induce un sentiment de control şi conferă un avantaj în
interacţiune. De aceea, bunăoară, trebuie să recomandăm negociatorilor ca, în măsura în care lucrul
acesta e posibil, să încerce să negocieze pe teritoriul lor şi nu al partenerului. Edney a utilizat, aşadar,
un context natural pentru a observa un fenomen environmental şi pentru a-i studia efectele într-o
manieră sistematică.

b. Cercetarea corelaţională
În cercetările corelaţionale, experimentatorul nu poate manipula aspecte ale situaţiei şşi nu
poate repartiza subiecţii în mod randomizat pe condiţii. În cadrul acestei metode, relaţia dintre variaţiile
situaţionale ce survin în mod natural şi alte variabile ce prezintă interes pentru cercetător poate fi
apreciată numai prin observaţie. De exemplu, un cercetător îşi propune să afle dacă comportamentul de
cumpărare al clienţilor dintr-un mall variază în funcţie de gradul de aglomeraţie. El va observa atent
variaţiile densităţii sau ale aglomeraţiei şi le va pune în legătură cu variaţiile în comportamentul de
cumpărare. Totuşi, aglomeraţia nu se află sub controlul cercetătorului, iar subiecţii nu sunt repartizaţi pe
ore sau pe grupuri experimentale de către cercetător. Astfel, neavând control asupra variabilelor
parazite (uneori, nu are nici măcar cunoştinţă de existenţa lor), psihologul nu poate să excludă
posibilitatea ca relaţia dintre aglomeraţie şi comportamentul de cumpărare să fie determinată de o altă
variabilă. De exemplu, diferite tipuri de persoane (extravertiţi – introvertiţi) pot avea preferinţe deosebite
în privinţa orelor potrivite pentru cumpărături – la ore cu aglomeraţie sau la ore în care magazinele sunt
mai libere.
Metodele corelaţionale nu au acurateţea şi precizia experimentului, dar oferă totuşi importante
avantaje psihologului environmentalist. Adesea, este imposibilă manipularea condiţiilor de mediu, ceea
ce anulează alternativa experimentală. În studiile asupra dezastrelor, de exemplu, au fost folosite cu
precădere metodele corelaţionale tocmai pentru că nu se pot efectua tratamente experimentale.
În principiu, există două mari tipuri de metode corelaţionale: 1. metoda prin care se determină
asocierea dintre schimbările environmentale ce survin în mod natural (dezastre naturale, bunăoară) şi
comportamentul celor afectaţi; 2. metoda prin care se stabileşte relaţia dintre condiţiile environmentale
şi datele de arhivă (de exemplu, relaţia dintre densitatea internă, din locuinţe, şi rata criminalităţii).

c. Cercetarea descriptivă
Studiile experimentale ne oferă informaţii cauzale, iar cercetările corelaţionale ne arată dacă
există o relaţie între două variabile. Cercetarea descriptivă raportează reacţii care apar într-o situaţie
specifică. Întrucât o astfel de cercetare nu este constrânsă de necesitatea de a infera cauzalitatea sau o
asocierea şi întrucât, mai ales, rezultatele ei nu trebuie generalizate la alte situaţii, ea poate fi foarte
flexibilă. Singurele cerinţe sunt ca ea să măsoare ce şi-a propus să măsoare şi ca măsurătorile să
ajungă la aceleaşi rezultate dacă sunt repetate.

92
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

Încă de la începuturile psihologiei environmentale, cercetătorii au conştientizat nevoia de

demersuri descriptive. Proshansky, în 1972, susţinea că psihologia environmentală trebuie să răspundă,
înainte de toate la întrebarea „Care sunt pattern-urile utilizării spaţiului?”. Cu alte cuvinte, psihologii
environmentalişti trebuie să folosească cercetarea descriptivă pentru a stabili tipurile de comportament
pe care indivizii le desfăşoară într-un context specific. Abia apoi se pot emite ipoteze cu privire la cauze.
Cel mai cunoscut program de cercetare ce utilizează demersul descriptiv îi aparţine lui Roger Barker
(1968). Conceptul fundamental propus de acest psiholog este „scenă comportamentală” (behavior
settings). Pentru Barker, scena comportamentală este un loc public (de exemplu, biserica) sau o ocazie
(de exemplu, o licitaţie) care evocă un pattern de comportament specific. Ea corespunde unităţii
environmentale de bază.
Psihologii environmentalişti au realizat studii asupra mişcărilor indivizilor în locuri specifice (de
pildă, în sălile de muzeu), studii asupra felului în care oamenii percep oraşele, sau asupra felului în care
oamenii îşi petrec timpul în diferite locuri. Două tipuri de cercetări descriptive au devenit foarte
importante: aprecierea calităţii environmentale şi studiile asupra satisfacţiei utilizatorilor.

d. Chestiuni de etica cercetării

În psihologie, adesea, succesul multor design-uri de cercetare şi al multor tehnici de măsurare
depinde de ignoranţa subiecţilor cu privire la faptul că se desfăşoară o cercetare. Această ignoranţă
contribuie la ameliorarea validităţii cercetării. Din păcate, ea ridică şi o serie de probleme etice. Dat fiind
că multe cercetări de psihologie environmentală se realizează pe teren, acordul în cunoştinţă de cauză
al subiecţilor devine foarte important. De foarte multe ori, cercetătorii eludează obţinerea acordului
subiecţilor de participare la cercetare, motivând că informarea completă a subiecţilor ar face imposibilă
desfăşurarea studiului. De asemenea, foarte importantă pentru psihologia environmentală este
invadarea cadrului privat, intim al subiecţilor. Psihologii environmentali sunt puşi în mod frecvent în
situaţia de a observa oamenii în cadrul lor intim nu numai în locuri publice. Dacă o astfel de observaţie
se practică fără a se obţine acordul subiecţilor sau fără ca ei să fie conştienţi că se află sub observaţie,
atunci avem de-a face cu încălcarea dreptului subiecţilor la intimitate.

ACTIVITATE
Alcătuiţi o listă a problemelor environmentale pe care, în opinia dvs., psihologia mediului ar
trebui să încerce să le abordeze. Pe măsură ce citiţi cursul de faţă, identificaţi teoriile, principiile,
metodele ce ar putea contribui la rezolvarea problemelor sesizate de dvs.

93
ŞTEFAN BONCU

II. COGNIŢIA ENVIRONMENTALĂ

Cogniţia environmentală este procesarea informaţiei spaţiale din viaţa cotidiană (Bell et al.,
1996). Î cursul de faţă, ne vom referi la două procese fundamentale ale cogniţiei environmentale, hărţile
cognitive şi orientarea în spaţiu sau găsirea drumului.

A. HĂRŢILE COGNITIVE

1. CONCEPTUL DE HARTĂ COGNITIVĂ

Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul pentru o excursie
folosim hărţi cognitive. Întrucât această activitate presupune folosirea informaţiei spaţiale şi a percepţiei
sociale, ea a devenit terenul pe care se întâlnesc psihologia şi geografia.
Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost Tolman (1948).
Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să cartografieze mediul dintr-o cuşcă de
experiment. El antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al cuştii pentru a ajunge la hrană. Apoi
bloca culoarul şi observa că şoarecii erau capabili să folosească un alt culoar, necunoscut până atunci,
care însă îi ajuta să-ţi atingă scopul: să consume hrana. Potrivit lui Tolman, şoarecii au învăţat planul
cuştii, au o idee generală despre localizarea recompensei în raport cu punctul lor de plecare. Pentru a
desemna informaţia pe care şoarecii par să o fi achiziţionat, Tolman a folosit termenul „hartă cognitivă”.
Indivizii au reprezentări nu numai asupra locurilor pe care le-au vizitat, dar şi asupra locurilor de
care numai au auzit sau pe care le-au văzut la televizor. Chiar dacă n-aţi ajuns niciodată la Cluj, aveţi
probabil un tablou mental al acestui oraş care include Catedrala Catolică, statuia lui Matei Corvin,
statuile lui Avram Iancu şi Mihai Viteazul, dealul Feleacului etc.
Întrucât hărţile cognitive omit informaţii semnificative şi distorsionează detaliile, ele sunt
incomplete, selective şi personale. Ele relevă interesele persoanei, activităţile ei, maniera ei de a se
deplasa pe distanţe mai lungii sau mai scurte.
Ce include o hartă cognitivă? În general, ea conţine 1. informaţie cu privire la locaţie (mai ales,
direcţie şi distanţă); 2. caracteristici fizice, ca prezenţa dealurilor, a râurilor, înălţimea clădirilor şi
lărgimea străzilor; 3. elemente evaluative (dacă un peisaj e frumos sau nu, dacă un oraş e curat sau nu,
dacă un cartier e periculos sau sigur etc.).
În 1960, Kevin Lynch a realizat o analiză detaliată a informaţiilor de localizare inclusă în hărţile
cognitive şi a identificat 5 elemente ale lor: repere, noduri, districte, margini şi căi.
1. Reperele sunt locuri distincte şi pot rămâne în mintea rezidenţilor chiar şi după ce au fost desfiinţate
sau demolate. Ele sunt aspecte distinctive ale mediului şi subiecţii le folosesc drept puncte de
referinţă. Evident, pentru Paris, Turnul Eiffel este un reper, după cum Hotelul Intercontinental sau
Ateneul sunt repere pe harta mentală a Bucureştiului.
2. Nodurile sunt intersecţii. În ele se concentrează comportamentele membrilor comunităţii

94
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

3. Districtele sunt zone distincte, spaţii relativ mari pe hărţile mentale (zona centrală, zona teatrului,
zona industrială, zona din cadrul oraşului ocupată de o anumită etnie).
4. Marginile sunt elemente limitative, de graniţă, ce separă o zonă de alta, dar care nu sunt folosite
drept căi de comunicaţie: păduri, râuri, ziduri, litoralul.
5. În sfârşit, căile sunt coridoare folosite în comun pentru deplasare – străzi, şosele, căi ferate etc.

2. DETERMINANŢI AI HĂRŢILOR COGNITIVE

Dacă ne gândim, fiecare din noi, la harta pe care o avem asupra oraşului în care ne-am născut,
ne dăm seama uşor că sunt mulţi factori care influenţează conţinutul ei. De pildă, zonele familiare sunt
mult mai clare decât cele puţin cunoscute. Repere ce pot fi uşor observate (cea mai înaltă clădire din
oraş) se regăsesc în mod obligatoriu în harta mentală. Interesele noastre determină conţinutul hărţii
(dacă suntem suporteri înfocaţi ai echipei locale de fotbal, zona stadionului va fi bine reprezentată).
Saarinen (1973) a cerut unor studenţi din Finlanda, canada, Siera Leone şi Statele Unite să
deseneze hărţi ale ţării lor şi ale lumii. A constatat că ei reduceau mărimea zonelor nefamiliare şi o
amplificau pe aceea a zonelor familiare. Studenţii americani desenau mai detaliat statele vecine cu cel
în care locuiau şi schiţau abia statele mai îndepărtate. Saarinen a notat că ignoranţa creşte odată cu
distanţa.
Evident, oraşele diferă în ceea ce priveşte gradul în care pot fi imaginate. Cele care au repere
clare, permanente sunt mai uşor de imaginat decât uniforme, fără jaloane remarcabile. Paşcani, de
exemplu, cu scările care urcă abrupt din zona gării către centru e mai uşor de cartografiat decât Târgu
Frumos.
Stanley Milgram (1970) s-a preocupat şi de felul în care oamenii îşi reprezintă oraşele în care
trăiesc, fiind un pionier în domeniul hărţilor mentale. El a studiat harta mentală a New York-ului, dar şi
pe aceea a Parisului. În cadrul primei cercetări, a cerut unui fotograf profesionist să fotografieze 150 de
locuri din New York Fotografiile au fost arătate unor subiecţi locuitori ai oraşului, recrutaţi pentru studiu
printr-un anunţ în ziar. Subiecţii erau instruiţi să-şi imagineze că fac un tur al oraşului într-un autobuz
etajat şi erau invitaţi să identifice locurile din poze. Fotografiile din Manhattan, zona centrală a oraşului
au fost recunoscute într-o mai mare măsură decât fotografiile altor zone. Subiecţii locuind în Bronx, de
exemplu, au identificat mai exact scene din Manhattan decât scene din propriul cartier. Fotografiile din
Queens au fost greu recunoscute, dat fiind că în această zonă a New York-ului nu sunt de găsit repere
importante. Lipsa de specificitate a cartierului Queens s-a văzut în numărul de erori făcute de subiecţi.
De câte ori un subiect nu cunoştea o scenă, avea tendinţa să o plaseze în Queens. Milgram a explicat
predominanţa elementelor aparţinând Manhattan-ului în hărţile mentale ale subiecţilor prin faptul că
zona aceasta concentrează interesele locuitorilor oraşului.
Împreună cu Denise Jodelet, psihologul social american a realizat o cercetare asupra hărţilor
mentale ale locuitorilor Parisului. Spre deosebire de marile oraşe americane, Parisul are graniţe precise
şi acestea se văd în reprezentările indivizilor. Când sunt puşi să deseneze o hartă a oraşului lor,
parizienii încep prin a trasa un cerc turtit pentru a delimita oraşul propriu-zis de suburbiile lui
aglomerate. Apoi subiecţii desenează Sena, cu o linie simplă care taie elipsa în partea de jos. Privită din
avion, Sena face o buclă proeminentă, cu un unghi de aproximativ 600. Milgram şi Jodelet au observat

95
ŞTEFAN BONCU

însă că în desenele lor subiecţii îndulceau curba. Practic, bucla e mult mai puţin sesizabilă pentru cei ce
merg pe jos sau cu maşina de-a lungul Senei decât pentru cineva care priveşte din avion.
Hărţile probau interesele subiecţilor. Un profesor marca pe harta lui Ministerul Educaţiei iar un
măcelar abatorul de la care se aproviziona. Scenele uşor recunoscute de subiecţi din fotografii au fost
clădirile şi monumente cu semnificaţie istorică. Fără îndoială, Parisul are multe astfel de repere.

3. ERORI ÎN HĂRŢILE MENTALE

Hărţile cognitive sunt proximări şi nu reprezentări ale mediului fizic. Putem uşor identifica
sursele erorilor pe care le fac oamenii atunci când îşi întocmesc astfel de hărţi cognitive.
Hărţile cognitive sunt incomplete. Indivizii lasă adesea deoparte căi şi detalii, ba chiar şi repere
importante şi districte. Ei îşi distorsionează propria reprezentare a mediului, plasând clădirile şi alte
elemente din mediu prea aproape, prea departe sau aliniindu-le inadecvat. Omenii simplifică pattern-ull
căilor şi al spaţiului pentru a-l face cât mai comprehensibil cu putinţă şi fac acest lucru într-o manieră
similară principiilor bunei forme din teoria gestaltistă (De Jonge, 1972). De pildă, cercurile, liniile drepte
şi unghiurile drepte sunt folosite mai uşor şi amintite mai uşor decât curbele complexe. Avem tendinţa
de reprezenta căile non-paralele ca fiind paralele, căile non-perpendiculare ca fiind perpendiculare şi
căile curbe ca fiind drepte (parizienii, am constatat deja, îşi reprezintă Sena mai dreaptă decât este în
realitate). Multe erori în hărţile cognitive ale oraşelor apar la intersecţii. Subiecţii au tendinţa de a
supraestima unghiurile ascuţite şi de a subestima unghiurile obtuze.
Am menţionat că oamenii supraestimează zonele familiare în hărţile lor cognitive. Şi Milgram şi
Jodelet au consemnat că subiecţii lor desenau zona în care locuiau disproporţionat de mare în raport cu
restul oraşului.
Uneori, indivizii pot chiar să adauge într-o hartă cognitivă elemente non-existente fizic.
Appleyard (1970, apud Bell et al., 1996) a oferit un exemplu clasic. Un subiect al său, care vizitase
Guyana, a inclus în harta mentală a acestei ţări o cale ferată inexistentă. El a identificat o conexiune
între cariera unde se exploata cărbunele şi portul industrial. De fapt, experienţa l-a făcut pe olandez să
infereze o componentă logică a hărţii, din păcate strict imaginară. Unii cercetători au numit fenomenul
acesta structurare inferenţială.

4. METODE DE CERCETARE A HĂRŢILOR COGNITIVE

Faptul că foarte multe discipline s-au interesat de hărţile cognitive a făcut să apară multe
tehnici de studiere a lor. Problema diversităţii metodologice este una din cele mai interesante, dar şi din
cele mai grave din psihologia mediului. În principiu, e nevoie de studii metodologice pentru a compara
diferitele proceduri din punctul de vedere al acurateţei şi al utilităţii.
a. Hărţile - schiţă. Cel mai influent cercetător din domeniu, Kevin Lynch, autorul cărţii „The
image of the city” (1960) a folosit mai multe metode pentru a explora reprezentările spaţiale ale
locuitorilor din Los Angeles, Boston şi New Jersey. Totuşi, metoda lui principală a fost aceea de cere
subiecţilor să deseneze o hartă-schiţă (sketch map) – o hartă ilustrând concepţia lor despre planul

96
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

oraşului. Această abordare a fost preluată de mulţi cercetători. Hărţile-schiţă constituie şi astăzi o foarte
bogată sursă de informaţii.
Ele au însă şi multe dezavantaje. Este posibil ca diferenţele dintre hărţile desenate de subiecţi
să nu reflecte diferenţele dintre manierele specifice în care îşi alcătuiesc hărţi cognitive. Hărţile-schiţă
impun subiecţilor să se ridice mintal deasupra locului pe care îl cartografiază, să aibă o perspectivă
aeriană. Or, nu toţi au capacitatea de a adopta o astfel de perspectivă aeriană. Este evident, în plus, că
aptitudinea de a desena şi experienţa anterioară cu hărţile influenţează performanţa subiecţilor în
trasarea hărţilor-schiţă.
Există însă şi alte inconveniente. Hărţile-schiţă sunt greu de interpretat. De exemplu, analiza se
poate opri la lista clădirilor şi străzilor desenate şi etichetate de subiecţi. Dar cum se procedează cu
clădirile figurate dar neetichetate? Sau cu cele ce apar pe hartă dar au localizare greşită? Cercetătorul
ar putea număra distorsiunile: străzi care se intersectează în unghiuri greşite, sinuozităţi ale râurilor care
lipsesc pe hartă etc. Dar cum pot fi cuantificate aceste distorsiuni?
b. Cartografierea reacţiilor la locurile amintite. Doi geografi, Peter Gould şi Rodney White
(1982) au abordat altfel decât Lynch problema hărţilor cognitive. Dacă Lynch a încercat să reproducă
grafic imaginea mentală despre mediu a persoanei, Gould şi White au urmărit să pună în evidenţă
caracteristicile sau calităţile atribuite de individ unor locuri diverse şi să reprezinte aceste caracteristici
sau calităţi pe o hartă. În principiu, aplicând metoda celor doi geografi americani, se cere subiecţilor să
ierarhizeze locuri sau regiuni după un anumit criteriu – de pildă, preferinţa ca loc de reşedinţă.
Răspunsurile sunt prelucrate şi reprezentate, de exemplu, ca zone preferate (colorate cu roşu) şi ca
zone rejectate (colorate cu negru). Desigur, o hartă a României cu zone preferate şi respinse realizată
pe baza răspunsurilor moldovenilor va fi diferită de una trasată pe baza răspunsurilor oltenilor.
c. Sarcini de recunoaştere. În primele investigaţii asupra hărţilor cognitive ale locuitorilor din
Boston, Kevin Lynch a cerut subiecţilor să spună dacă recunosc fotografii ale unor locuri din oraş,
fotografii ce erau amestecate cu altele ale unor clădiri din alte oraşe. Lynch folosea, de fapt, această
sarcină de recunoaştere ca un control al hărţilor-schiţă. Milgram (1970) a preluat tehnica de la Lynch,
nemulţumit de faptul că aptitudinea subiecţilor pentru desen se constituia într-un factor parazit în hărţile-
schiţă. Din păcate, procedura aceasta ne împiedică să evaluăm orientarea în spaţiu a subiecţilor şi
capacitatea lui de a estima distanţele. În plus, tehnica bazată pe fotografii pune accentul pe
recunoaştere în dauna reproducerii. De pildă, în harta-schiţă a propriului oraş nu vom figura benzinăria
unde cumpărăm benzină, dar vom recunoaşte benzinăria dacă ni se va prezenta fotografia ei.

5. DIFERENŢE ÎNTRE SEXE ÎN ALCĂTUIREA HĂRŢILOR-SCHIŢĂ

Într-o carte celebră asupra diferenţelor dintre sexe, Maccoby şi Jacklin (1974) au demonstrat că
bărbaţii posedă capacităţi vizuale şi spaţiale mai bune decât femeile, cel puţin în testele hârtie-creion.
Evident, din această perspectivă ne putem aştepta ca bărbaţii să deseneze hărţi-schiţă mai exacte şi
mai complete. De asemenea, există studii care pun în evidenţă faptul că simţul orientării este important
pentru stima de sine a bărbaţilor şi foarte puţin important pentru femei. Astfel, bărbaţii sunt mai motivaţi
să se arate superiori femeilor, chiar dacă ei nu posedă o superioritate înnăscută în domeniul spaţial.

97
ŞTEFAN BONCU

Unii cercetători au găsit chiar diferenţe în funcţie de sex în hărţile cognitive. Appleyard (1976), de
exemplu, a stabilit că hărţile bărbaţilor sunt mai complete şi mai exacte decât ale femeilor, dar a atribuit
această diferenţă expunerii mai mari a bărbaţilor la oraş. Aceştia petrec mai mult timp decât femeile în
afara căminului şi, ca atare, deţin mai multe informaţii despre oraş.
Mai interesante, poate, sunt studiile care au arătat că stilul femeilor de a desena hărţi-schiţă
diferă de acela al bărbaţilor. S-a descoperit, de exemplu, că femeile reproduc fidel reperele în hărţile lor,
în vreme ce bărbaţii sunt foarte atenţi la structura de străzi şi şosele.
McGuiness şi Sparks (1979) au constatat că femeile includ mai multe repere în hărţile lor decât
bărbaţii dar mai puţine căi între repere. În acelaşi timp, ele estimează mai exact, în desenele lor,
distanţele dintre clădiri. În al doilea experiment al celor doi cercetători, a reieşit că femeile cunosc foarte
bine structura de străzi, dar n-o includ în hărţile lor. Ele conturează structura spaţiului topografic
grupând reperele şi stabilind distanţele între ele în timp ce bărbaţii îţi încep harta-schiţă cu trasarea
străzilor, ceea ce conferă un cadru mai potrivit.
În concluzie, femeile sunt la fel de capabile ca şi bărbaţii în cartografierea mediului înconjurător.
Totuşi, există diferenţe stilistice, deocamdată insuficient cercetate de către psihologi. În egală măsură,
sursele acestor diferenţe vor trebui stabilite.

B. ORIENTAREA ÎN SPAŢIU SAU GĂSIREA DRUMULUI

Expunând chestiunile legate de hărţile cognitive, am prezentat cercetări care s-au focalizat
asupra planului static al mediului pe care indivizii îl au în memorie. Alţi autori însă (în special, Passini,
1984 şi Garling et al., 1986) s-au preocupat de găsirea drumului (în limba engleză, wayfinding),
procesul prin care indivizii navighează în mediul lor.
Una din experienţele cele mai neplăcute şi mai tulburătoare pe care le putem trăi este aceea de
a ne rătăci. Într-o astfel de situaţie, capacităţile noastre de procesare şi de stocare a informaţiei ne pot
trăda. Dat fiind că, în general, suntem dependenţi de alţii şi de tehnologie, ne putem rătăci relativ uşor.
Evident, a te rătăci fără putinţa de a găsi drumul, ca Hansel şi Gretel e un fenomen rar. Totuşi, mulţi
indivizi trăiesc stressul şi anxietatea de a nu găsi drumul corect în timp util în clădiri mari (spitale,
malluri, muzee etc.) precum şi în oraşe străine.
Găsirea drumului sau orientarea în mediul construit sau în cel natural este un proces cotidian.
Acest proces poate fi extrem de simplu, ca a găsi drumul din dormitor la bucătărie, sau extrem de dificil,
ca a scăpa dintr-o clădire al cărei plan nu-l cunoaştem şi în care a izbucnit un incendiu.

1. PLANURI DE ACŢIUNE ŞI GĂSIREA DRUMULUI

Garling şi colegii săi (1986) au propus un model al găsirii drumului, extrem de simplu şi de util.
Să ne închipuim că ne aflăm pe litoralul românesc şi căutăm un supermarket în Mangalia, oraş pe care
nu-l cunoaştem. Pentru a ajunge la ţinta noastră, primul pas este însăşi stabilirea destinaţiei. Un prieten
ne-a spus că există un supermarket în Mangalia, prin urmare destinaţia este stabilită. Al doilea pas în
găsirea drumului, potrivit lui Garling şi colaboratorilor săi, este localizarea ţintei. Prietenul ne-a spus că

98
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

magazinul undeva la ieşirea din Mangalia spre Vama Veche, deci avem şi localizarea ţintei. Al treilea
pas este alegerea drumului dintre locul unde ne aflăm (să spunem, staţiunea Venus) şi supermarket.
Evident, această este o fază crucială. Ştim să ajungem din Venus în Mangalia, dar nu ştim să ajungem
de la intrarea în Mangalia la supermarket. Avem nevoie de o hartă sau de informaţiile pe care ni le pot
da locuitori ai oraşului Mangalia. În sfârşit, a patra fază este alegerea unui mijloc de transport; alegerea
aceasta depinde de distanţă, de disponibilitatea unui vehicul, de cât de repede dorim să ajungem la
destinaţie etc.
Să remarcăm că modelul pune în evidenţă un proces intern prin care noi anticipăm care va fi
comportamentul nostru atunci când ne vom mişca prin mediu, de la locul în care ne aflăm la ţintă sau
destinaţie. Garlin get al. Au propus conceptul plan de acţiune pentru a desemna legătura dintre
informaţia environmentală stocată în memoria subiectului şi comportamentul de găsire a drumului.
Desigur, o hartă cognitivă corectă ne ajută întotdeauna în găsirea drumului. Totuşi, unii
cercetători din domeniu au pus la îndoială faptul că avem nevoie de o hartă detaliată, mentală sau pe
hârtie. De exmplu, Passini (1984) a arătat că găsirea drumului poate fi privită ca o succesiune de sarcini
de rezolvare de probleme, sarcini care cer o anumită cantitate de informaţie environmentală stocată în
memorie. Găsirea drumului ar fi, prin urmare, o sarcină mai uşoară decât desenarea drumului pe o
hartă-schiţă. Şi aceasta pentru două motive: 1. Dacă avem oarecare experienţă în mediul cu pricina, ne
confruntă, de fapt, cu o sarcină de recunoaştere: trebuie doar să recunoaştem un aspect particular al
mediului, de pildă un reper, atunci când îl întâlnim şi să luăm o decizie corectă (de exemplu, când
întâlnim stâlpul albastru, facem la stânga). 2. În găsirea drumului avem posibilitatea să ne corectăm
dacă am greşit. Dacă ne trezim deodată că păşim pe un teren necunoscut, ne întoarcem în punctul în
care recunoaştem locurile şi reluăm căutarea. Prin urmare, în găsirea drumului, spre deosebire de
situaţia în care trasăm o hartă-schiţă, greşelile pot să nu se cumuleze.

2. CONCEPTUL DE LIZIBILITATE

Conceptul de lizibilitate (în limba engleză, legibility), propus de Kevin Lynch a avut o influenţă
uriaşă asupra planificării urbane şi arhitecturii. Potrivit acestui autor, lizibilitatea unui mediu este gradul
în care mediul respectiv facilitează cartografierea cognitivă. Arhitectura însăşi, deci configurarea
spaţială a unei structuri, poate conţine informaţii care să ajute la întocmirea hărţilor cognitive şi să
genereze un sistem de găsire a drumului. Totuşi anumite spaţii ne lasă mai uşor decât altele să
extragem şi să înţelegem informaţia relevantă. Tocmai această calitate este lizibilitatea.
Lizibilitatea elementelor arhitecturale principale, circulaţia orizontală şi verticală, reperele
importante - toate acestea ajută la înţelegerea organizării spaţiale a clădirii. Dacă spaţiul nu are o
organizare spaţială clară, nu e înţeles, prin urmare are un coeficient de lizibilitate scăzut şi nu ajută la
găsirea drumului. În acest caz, principiul organizării sale trebuie comunicat într-o modalitate sau alta
utilizatorilor. Lizibilitatea afectează nu numai uşurinţa cu care este folosită o clădire, dar şi alte variabile
psihologice, ca, de exemplu, confortul. Wener şi Kaminoff (1983) şi-au desfăşurat cercetarea într-un
centru de corecţie pentru delicvenţii juvenili şi au consemnat că lizibilitatea reduce confuzia utilizatorilor
clădirii, furia, disconfortul emoţional şi percepţia de aglomeraţie.

99
ŞTEFAN BONCU

Desigur, adăugarea unui sistem de semnalizarea augmentează lizibilitatea unei clădiri. Totuşi,
trebuie precizat că grafică sistemului de semnalizare are o importanţă covârşitoare. Alegerea tipului de
literă, contrastul între elementele albe, negre şi colorate, mărimea panoului, poziţia lui, iluminarea lui –
toate contribuie la înţelegerea semnificaţiei lui şi deci la lizibilitatea spaţiului.
Garling, Book şi Lindberg, referindu-se la conceptul de lizibilitate au descris trei caracteristici ale
medului care pot afecta găsirea drumului: gradul de diferenţiere, gradul de acces vizual şi complexitatea
planului spaţial. 1. Diferenţierea se referă la gradul în care părţile mediului arată la fel sau sunt distincte.
În general clădirile cu o formă distinctă, unică, foarte vizibile, parţial izolat sunt mai uşor actualizate din
memorie. 2. Abilitatea de a învăţa un nou mediu este influenţată, de asemenea, de gradul de acces
vizual. Acesta este măsura în care diferite părţi ale spaţiului pot fi văzute din diverse puncte. Lynch a
recunoscut importanţa accesului vizual când a vorbit de repere. 3. În sfârşit, complexitatea planului
spaţial se referă la cantitatea şi la dificultatea informaţiei ce trebuie procesată de individ pentru a se
mişca în spaţiul respectiv. O prea mare complexitatea împiedică atât navigarea cât şi învăţarea. De
exemplu, Weisman a arătat că planurile simple ale etajelor din cămine studenţeşti facilitau orientarea în
cămine. Simplitatea este chiar mai importantă decât familiaritatea. La limită, se poate spune că nici un
grad de familiaritate, oricât de mare, nu poate compensa complexitatea arhitecturală extremă.

100
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

III. ATITUDINILE ENVIRONMENTALE

Să ne gândim la un loc specific : holul unei bănci, dormitorul nostru, plaja care ne place cel mai
mult pe litoralul românesc, un mall etc. Ne pasă în vreun fel de locul acesta? Ce cuvinte am folosi
pentru a-l descrie? E frumos? Primitor? Ce sentimente ne induce? Ce înseamnă el pentru noi? Credem
că alţii gândesc la fel despre el?
În cursul de faţă ne vom concentra asupra atitudinilor faţă de mediu sau environmentale.
Atitudinile environmentale includ, în principiu, orice atitudine faţă de mediul natural sau cel construit, dar
de obicei cercetătorii care le studiază se opresc asupra grijii subiecţilor faţă de natură, asupra gradului
în care subiecţilor le pasă de starea mediului natural (Gifford, 2002).
De obicei, termenii de raportare environmentală şi de apreciere environmentală sunt discutaţi în
legătură cu atitdinile environmentale. Raportarea environmentală se referă la impresiile unei persoane
despre un loc. Studiind raportarea environmentală ne centrăm pe trăirile şi stările individuale legate de
mediu. Dimpotrivă, în aprecierea environmentală accentul cade pe mediu, pe stabilirea calităţii lui sau a
lipsei de calitate. Aprecierea environmentală constă în combinarea aprecierilor mai multor indivizi (de
obicei, experţi sau utilizatori ai mediului respectiv) într-o judecată unică, ce are astfel un fundament
obiectiv.

CONCEPTUL DE ATITUDINE ENVIRONMENTALĂ

Aşadar, atitudinea environmentală corespunde grijii individului faţă de mediu ca ceva care
merită înţeles, protejat, întărit. Cât de îngrijoraţi suntem cu privire la starea clădirii în care locuim, a
zonei verzi din vecinătate, a oraşului nostru, a Deltei Dunării, a planetei? Cât de îngrijoraţi sunt cei din
jur?
De ce studiem atitudinile environmentale? 1. pentru că ele pot să informeze anumiţi
responsabili din viaţa comunităţii sau a societăţii în general dacă un program environmental (bunăoară,
reîmpădurirea unei zone sau colectarea gunoiului menajer pe categorii) se bucură de sprijin din partea
populaţiei. 2. ele pot ajuta în stabilirea unor scopuri environmentale (de exemplu, reciclarea a 60% din
ziare în următorii doi ani). Astfel de scopuri nu trebuie să fie foarte greu de atins, dar nici foarte uşor, dat
fiind că sunt atâtea de făcut în domeniul protecţiei mediului. 3. În sfârşit, deşi atitudinile nu se traduc
întotdeauna în comportamente, ele pot să indice ce anume fac indivizii cu privire la mediu în prezent
sau cel puţin ce intenţionează să facă.
Orice atitudine are trei componente: cognitivă, afectivă şi conativă. În cazul atitudinilor
environmentale, componenta cognitivă se referă la ceea ce ştie sau gândeşte un individ despre un

101
ŞTEFAN BONCU

mediu, componenta afectivă se referă la raportarea emoţională la mediu iar cea conativă la intenţiile
individului de a desfăşura un comportament sau altul în legătură cu mediul.
Ştim că, în zilele noastre, există o grijă deosebită pentru conservarea mediului natural. E la
modă să fii ecologist, să-ţi declari îngrijorarea în legătură cu diverse probleme environmentale. Pentru a
câştiga credibilitate, vedetele afişează atitudini environmentale. Totuşi, trebuie să ne întrebăm: toată
lumea poartă grija mediului? Cât de îngrijoraţi sunt oamenii în legătură cu mediul? S-a schimbat
atitudinea lor în decursul anilor? Dezastrele ecologice afectează atitudinile environmentale?
În general, sondajele efectuate în Statele Unite indică o creştere a preocupării oamenilor pentru
mediu. 60% dintre americani cred că guvernul lor cheltuieşte prea puţin pentru chestiunile legate de
mediu. O manieră de a studia atitudinile environmentale este de a le compara cu alte atitudini. Un
studiu efectuat cu ajutorul scalei Rokeach Value Survey a relevat că mediul curat se situează al cincilea
în preferinţele subiecţilor, după libertate, securitatea familiei, sănătate, pace. Totuşi, menţionăm că
subiecţii încep să aibă reticenţe atunci când sprijinul lor pentru ideile ecologiste trebuie să depăşească
nivelul declaraţiilor. Dacă protejarea şi perpetuarea mediului curat presupune sacrificii, eforturi şi
schimbarea stilului de viaţă al subiectului, atunci subiecţii devin ezitanţi.
Desigur, nu suntem preocupaţi în egală măsură de toate tipurile de environment şi de toate
aspectele mediului. Un studiu a pus în evidenţă că ne implicăm în măsuri diferite cu privire la transportul
în comun, curăţenia străzilor oraşului şi menţinerea parcurilor. Cei ce au atitudini pro-environmentale cu
privire la multe aspecte ale mediului au o etică environmentală generalizată.
În plus, grija noastră pentru mediu variază în timp. Când se întâmplă, de exemplu, ceva care
afectează foarte grav mediul, atitudinile environmentale se intensifică şi îngrijorarea noastră creşte.
După catastrofa de la Cernobîl, de pildă, grija pentru mediu a urcat la cote niciodată atinse mai înainte.

FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ ATITUDINILE ENVIRONMENTALE

Desigur, nu toţi indivizii sunt pro-environmentali în aceeaşi măsură. Fluctuaţiile în atitudinile

environmentale depind de factori situaţionali dar şi de factori personali.
De pildă, femeile raportează în general mai multă grijă pentru mediu decât bărbaţii, declară că sunt
dispuse să depună eforturi pentru a rezolva problemele environmentale (angajament verbal), dar, în
fapt, fac mai puţin decât bărbaţii şi au mai puţine cunoştinţe despre problemele environmentale decât
aceştia. Ultimul efect s-ar putea explica prin faptul că, în mod tradiţional, sistemul de educaţie n-a
încurajat fetele să se intereseze de ştiinţă şi mediu.
Există, desigur, un efect al vârstei. Adulţii sunt mai interesaţi de chestiunile legate de mediu
decât copiii. Pe de altă parte, copiii de astăzi beneficiază de o mai bună informare environmentală decât
părinţii lor. Trebuie ţinut cont, în plus, că unele generaţii au fost afectate de anumite evenimente
ecologice la scară mare sau de o intensificare a propagandei environmentaliste.
Indivizii cu opinii politice conservatoare sunt mai puţin environmentalişti decât alţii. De
asemenea, practicanţii creştinismului nu sunt preocupaţi de mediu într-o măsură semnificativă. În
privinţa influenţei clasei sociale, în general, atitudinile proenvironmentale corelează cu apartenenţa la
clasele mijlocii şi superioare. Condiţia economică precară îi împiedică pe oameni să aibă preocupări
legate de mediu.

102
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

Mediul de provenienţă, rural sau urban, marchează şi el atitudinile indivizilor. Cei din mediul
rural au atitudini environmentale mai puţin pronunţate. Ei sunt mai degrabă antropocentrici decât
ecocentrici (ecocentrismul este credinţa că natura merită să fie protejată, indiferent de costurile şi
beneficiile oamenilor), căci ei utilizează resursele naturii în scopul ameliorării vieţii umane.
Fără îndoială, valorile se află în legătură cu atitudinile environmentale. Persoanele orientate
spre valori îşi fac griji cu privire la felul în care va evolua mediul natural. La fel, cei aflaţi la un stadiu înalt
de dezvoltare morală, cei ce cred că orice acţiune a lor e importantă şi poate contribui la obiectivul
general de protejare a naturii, cei ce se simt responsabili pentru actele lor.

EDUCAŢIA ENVIRONMENTALĂ

Natura trebuie protejată în faţa tehnologiei. Atitudinile şi comportamentele proenvironmentale

sunt răspândite, dar poate nu atât de răspândite pe cât ar fi necesar. Cum procedăm pentru a întări
tendinţele proenvironmentale? Cum schimbăm atitudinile oamenilor şi cum îi determinăm să se
comporte în acord cu atitudinile lor? Răspunsul e simplu: prin educaţie. Prin educaţie environmentală.
Dar cum, în mod precis, îi putem educa pe oameni?
Educaţia environmentală cuprinde o varietate de demersuri pentru a schimba atitudinile şi
comportamentele, demersuri bazate pe diverse metode, toate însă adoptând abordarea profesor-elev.
Foarte multe cercetări din domeniul educaţiei environmentale au comparat eficienţa metodei
tradiţionale, lecţia sau conferinţa, cu metode moderne. Din păcate, majoritatea programelor de educaţie
environmentală nu şi-au atins scopul, n-au reuşit să schimbe atitudinile subiecţilor aşa cum şi-au propus
sau, cele mai multe, n-au reuşit să facă legătura între atitudinile environmentale şi comportamentele
environmentale. De obicei, tot ce reuşesc să realizeze astfel de programe este să amplifice cunoştinţele
cu privire la mediu ale subiecţilor.
Treptat, cercetătorii şi cei ce aplicau programele au descoperit un set de reguli care, respectate,
pot amplifica eficienţa educaţiei environmentale: să adaptăm programul la nivelul cunoştinţelor,
atitudinilor şi dezvoltării morale a subiecţilor; să explicăm avantajele şi dezavantajele intervenţiei, să
încurajăm contactul cu natura, cu stimulăm simţul responsabilităţii şi controlul personal, să implicăm
emoţiile subiecţilor, să întărim sensibilitatea lor environmentală, să încurajăm formarea şi perpetuarea
normelor în favoarea mediului etc.
De asemenea, cercetătorii au propus metode alternative la lecţie, expunere sau conferinţă,
metode care să depăşească simpla furnizare de cunoştinţe environmentale. Aşa sunt simulările
(seamănă cu jocul de rol; subiecţii sunt puşi să acţioneze ca şi cum s-ar afla într-o sit reală; poveştile
environmentale (deosebite de expunerile din manuale; în ele se relatează întâmplări cu miză
environmentală prin care trec personaje asemănătoare subiecţilor), folosirea imaginilor, organizarea de
evenimente publice cu profil environmental (de exemplu, ziua parcului X).

103
ŞTEFAN BONCU

RELAŢIA DINTRE ATITUDINE ŞI COMPORTAMENT

Relaţia aceasta reprezintă una din cele mai dificile chestiuni teoretice din psihologie.
Întotdeauna, psihologilor le-a fost greu să precizeze când atitudinea determină comportamentul şi când
nu.
Cu privire la relaţia dintre atitudinile environmentale şi comportamentul pro-environmental,
studiile n-au pus în evidenţă o dependenţă rigidă. Atitudinile environmentale nu dau naştere decât
rareori unui comportament aflat în concordanţă cu ele. Cercetătorii explorează chiar felul în care
oamenii justifică discordanţă dintre atitudinile lor faţă de mediu şi impasibilitatea lor comportamentală.
De asemenea, cercetătorii s-au aplecat asupra factorilor care moderează relaţia atitudine-
comportament. De pildă, doi psihologi americani au studiat legătura dintre atitudinile fermierilor faţă de
conservarea solului şi comportamentul lor real de conservare a solului. Corelaţia dintre cele două
variabile era foarte slabă. Ceea ce media relaţia era statusul socio-economic al fermierilor, în sensul că
cei cu venituri mari îşi permiteau să desfăşoare comportamente în concordanţă cu atitudinea, în vreme
ce cei săraci declarau atitudini faţă de conservarea solului care nu se regăseau în conduita lor.
O meta-analiza a studiilor asupra determinanţilor comportamentului environmental (meta-
analiza este o modalitate statistică de a combina rezultatele mai multor studii care au examinat o
aceeaşi chestiune pentru a formula o concluzie generală) a scos în evidenţă şi alţi factori, în afara
atitudinilor environmentale: cunoştinţele individului despre chestiunile environmentale, cunoaşterea
strategiilor de acţiune, locul controlului intern, angajamentul verbal, grija pentru mediu.

IMPRESIILE PERSONALE ASUPRA LOCULUI: RAPORTAREA ENVIRONMENTALĂ

Oamenilor le plac anumite locuri şi le displac altele. Ei trăiesc emoţii legate de locuri şi au
sentimente pentru ele. Anumite au semnificaţie pentru noi, anumite peisaje ne farmecă, anumite cartiere
ni se par periculoase etc.
Raportarea environmentală cuprinde şase tipuri de impresii: descrieri, evaluări, judecăţi de
frumuseţe, reacţii emoţionale, semnificaţii şi judecăţi de risc. Kenneth Craik a construit un model al
felului în care oamenii îşi construiesc impresii despre mediu. El arată că observatorii pot fi cei ce
utilizează locul (locuitorii unui cartier în cazul unui cartier, studenţii în cazul clădirii universităţii, clienţii în
cazul unui mall sau al unui supermarket), pot fi experţi (arhitecţi, agenţi imobiliari), pot fi grupuri speciale
(bătrâni, săraci). Metodele prin care se construiesc impresiile despre locuri sunt: simpla trecere prin
locul respectiv pe jos sau cu maşina, plimbarea, survolarea locului din avion, fotografiile, filmele,
schiţele sau desenele, povestirile altora. Tipurile de impresie le-am menţionat deja (cele şase). În
sfârşit, Craik pretinde că impresiile au formate diferite: ele se prezintă sub forma unor liste, a unor scale,
a unei perspective istorice, a unor opinii despre consecinţele umane asupra mediului. Complexitatea
raportării rezultă din mulţimea combinaţiilor posibile în modelul lui Craik: diferiţi observatori pot folosi
metode diferite, structurându-şi impresiile în formate diferite şi judecăţi de tip diferit. Cele mai multe
cercetări asupra raportării environmentale se focalizează pe câte un item din fiecare din categoriile lui
Craik (observatori, metodă, tip de impresie, format) şi aplică o astfel de combinaţie la un mediu specific.
De exemplu, se pot studia raportările locuitorilor unui cartier, luând în calcul judecăţile descriptive aşa

104
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

cum le formulează ei mergând prin cartier şi cerându-le să se focalizeze asupra consecinţelor

intervenţiei umane. Desigur, există foarte mulţi factori care influenţează raportarea environmentală a
unui individ, atât factori personali (vârsta, cultura, personalitatea, experienţa, dispoziţia), cât şi factori
environmentali (complexitatea mediului, caracterul lui natural, stilul arhitectural, conţinutul etc.).

APRECIEREA ENVIRONMENTALĂ

Raportările sunt centrate pe individ, ele descriu felul în care indivizii gândesc şi simt despre
locuri. Dimpotrivă, aprecierile sunt centrate pe loc. Ele se focalizează pe calitatea unui loc privit dintr-o
perspectivă umană foarte largă. Pentru a înţelege cum se raportează indivizii la mediu, studiem
judecăţile lor despre mai multe locuri. Pentru a înţelege un loc. studiem judecăţile mai multor indivizi
asupra locului respectiv.
Raportările comportă concepte psihologice (emoţie, semnificaţie, grijă, preferinţă). Aprecierile
urmăresc măsurarea proprietăţilor fizice (calitatea environmentală), folosind abilităţile perceptive umane.
Evident, pentru a propune, adopta sau modifica un program de intervenţie, se efectuează
aprecieri. De pildă, cercetările de apreciere a peisajelor sunt făcute pentru a se stabili obiectiv ce tipuri
de peisaje trebuie dezvoltate în parcuri.
Acelaşi Kenneth Craik, pe care l-am menţionat în cazul raportării environmentale, a descris
cinci tipuri de apreciere environmentală ce pot fi realizate: 1. Pot fi măsurate proprietăţile fizice şi
spaţiale ale locului. De exemplu, adâncimea unei văi, numărul de coline pe care este aşezat un oraş,
numărul de încăperi dintr-un sediu guvernamental etc.; 2. Numărul şi varietatea obiectelor plasate pe
locul respectiv pot fi estimate. Ce fel de mobilier se găseşte într-o sală de reuniune? Dar într-o grădină?;
3. Trăsăturile locului pot fi apreciate. E primitor peisajul acesta? Clădirea aceasta e impozantă?; 4. Pot fi
notate comportamentele care survin într-un loc anume. Există locuri care suportă foarte multe activităţi
umane (de exemplu, un parc) şi altele care suportă foarte puţine (de exemplu, un câmp cultivat cu
grâu); 5. Poate fi apreciat climatul social sau atributele instituţionale ale locului respectiv. În cazul unei
şcoli, bunăoară, trebuie stabilit dacă e organizată, primitoare, caldă etc. În cazul unui spital, dacă e
confortabil, curat, etc.
Deteriorarea ecosistemelor şi poluarea au impus eforturi de protejare a mediului natural. Primul
pas în programele de protejare îl reprezintă tocmai aprecierea environmentală, mai ales cea de primul
tip, măsurarea proprietăţilor fizice şi spaţiale ale mediului.

105
ŞTEFAN BONCU

IV. DEZASTRELE NATURALE

Psihologia a tratat în general dezastrele, atât pe cele naturale cât şi pe cele tehnologice, din
perspectiva stressului. Psihologii au distins trei tipuri de evenimente care induc stress. Primul tip,
microstresorii, se referă la evenimente de importanţă redusă, care se repetă : de exemplu, transportul în
comun. Al doilea tip, stresorii personali includ ameninţări sau pierderi ce survin la nivel personal (de
exemplu, pierderea cuiva iubit, pierderea slujbei etc.). În sfârşit, al treilea tip de stresori sunt evenimente
foarte intense şi foarte grave, cu un potenţial imens de distrugere. Psihologii le-au numit evenimente
cataclismice. Sunt spontane, extrem de puternice, afectează un mare număr de oameni şi impun
eforturi susţinute de adaptare. În rândul evenimentelor cataclismice se numără războiul, închisoarea,
deportarea, dezastrele naturale.
În cursul de faţă vom face distincţia între dezastrele naturale, provocate de forţe naturale şi
catastrofele tehnologice, provocate de acţiunile oamenilor de modificare a mediului. Multe dintre
dezastrele naturale, ca furtunile sau seceta sunt legate de fenomenele meteorologice.

ÎNTREBARE

Puteţi da exemple de dezastre tehnologice ?

Dezastrele naturale sunt evenimente foarte rare. Mulţi dintre noi nu trăiesc decât un astfel de
eveniment în cursul vieţii. Totuşi, consecinţele lor dureroase le fac să pară mai frecvente.
Dezastrele naturale sunt greu de definit, pentru că stabilirea criteriilor lor este dificilă. Fără
îndoială, e simplu de hotărât în ce măsură un dezastru este natural: dezastrele naturale sunt cauzate de
forţe naturale şi nu se află sub controlul oamenilor. Ele sunt produsul forţelor fizice care guvernează
pământul, oceanele şi atmosfera şi oamenilor nu le rămâne decât să înveţe să le facă faţă.
Este evident, de exemplu, că nu toate furtunile sunt dezastre. Atunci ce anume distinge un
dezastru natural de evenimentele mai puţin grave? Pagubele pe care le produce? De obicei,
considerăm că dezastrele provoacă pagube materiale imense şi moarte. Dar cum putem cuantifica
pagubele? Există un minimum, sub care un eveniment natural nu mai poate fi considerat dezastru? Sau
poate ar trebui să folosim reacţiile victimelor (de exemplu, panica) ca indicatori pentru calitatea de
dezastru a unui eveniment natural?
În general, agenţiile pentru situaţii de urgenţă din diverse ţări au definiţii ale dezastrelor naturale
care ţin seama de natura fenomenului şi de pagubele produse de el. Dacă fenomenul e furtună,
inundaţie, cutremur, secetă, avalanşă, incendiu (de pădure) şi produce însemnate pagube materiale şi
pierderi de vieţi omeneşti, avem de-a face cu un dezastru natural. Totuşi, astfel de definiţii nu urmăresc
decât să stabilească dacă e nevoie de intervenţie. Ca atare, ele nu sunt extrem de precise. Să ne

106
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

gândim că o furtună puternică în deşert, acolo unde nu trăieşte nimeni, nu produce pagube şi, deci, nu
e un dezastru natural, în vreme ce aceeaşi furtună abătută asupra unei mari aglomeraţii urbane este un
dezastru natural.
În 1985, Quarantelli (apud Bell et al., 1996) a arătat că a lua în calcul distrugerile şi pagubele nu
e suficient pentru un dezastru natural. Magnitudinea impactului dezastrului poate fi definită, mai exact şi
mai convenabil, în termeni de perturbare. Aceasta e gradul în care funcţionarea individului, grupului sau
a organizaţiei este blocată. E posibil ca un fenomen natural să fie distructiv, dar nu deosebit de
perturbator.
Dimpotrivă, putem avea distrugeri puţin vizibile, dar perturbări majore. De pildă, furtunile care
determină mari perturbări prin ameninţarea pe care o reprezintă pot fi considerate dezastre naturale,
chiar dacă nu au produs mari pierderi. Avantajul folosirii acestei definiţii constă în faptul că perturbarea
poate fi măsurată. Ea oferă o estimare foarte importantă a consecinţelor fenomenului natural, arătându-
ne câtă dezorganizare sau întrerupere a suferit viaţa socială normală.
Cutremurele survenite în zone izolate cauzează distrugeri, dar puţine perturbări. Dimpotrivă,
furtunile de zăpadă pot provoca pagube minime, dar perturbă în mod semnificativ viaţa cotidiană.
Înţelegem din această abordare că fenomenele naturale trebuie să perturbe viaţa comunităţilor pentru a
fi considerate dezastre naturale.

ÎNTREBARE

Cum a perturbat seceta din vara anului 2007 viaţa cotidiană a comunităţilor? Dar valul de
căldură din a doua jumătate a lunii iulie 2007? Poate fi considerat acesta din urmă un dezastru
natural?

Să remarcăm că problema pe care am semnalat-o la început cu privire la definiţie rămâne. Cât

de mare trebuie să fie perturbarea pentru ca un eveniment să fie considerat dezastru? E greu de stabilit
un prag. Nu ne rămâne decât să presupunem că perturbarea trebuie să fie substanţială.
Să remarcăm că multe dezastre nu sunt 100% naturale, că în cazul multora intervenţia omului
este prezentă. Cutremurele de pământ, erupţiile vulcanilor, avalanşele pot fi influenţate de activitatea
umană. Testarea bombelor de diferite tipuri sub pământ, de exemplu, poate contribui la declanşarea
unor fenomene naturale violente. Considerăm că inundaţiile sunt dezastre naturale, deşi ele au la bază,
adesea, o combinaţie de cauze naturale (ploaia) şi artificiale (proasta construcţie a digurilor).
Cercetarea asupra dezastrelor naturale pune serioase probleme psihologilor. Aceste
evenimente sunt studiate aproape întotdeauna după ce au survenit. Prin urmare, psihologii nu pot avea
date despre indivizii afectaţi de dezastru înainte ca dezastrul să se producă şi deci nu pot demonstra
atât de simplu, că s-au produs schimbări importante în dispoziţia afectivă şi în comportament. Chiar
dacă efectuăm o comparaţie între un grup de victime ale dezastrului şi un grup de persoane neafectate,
nu putem fi siguri că diferenţele pe care le observăm erau prezente înainte de dezastru. E dificil să
alegem grupul de control – cu cine trebuie să comparăm victimele unui cutremur, de pildă? Alegerea
măsurilor şi obţinerea subiecţilor sunt şi ele foarte dificile. În recrutarea subiecţilor, de pildă, putem greşi
incluzând în lotul studiat indivizi nereprezentativi.

107
ŞTEFAN BONCU

CARACTERISTICI ALE DEZASTRELOR NATURALE

Din păcate, din pricina problemelor de măsurare, nu ştim totul despre dezastre. Psihologii
trebuie să dovedească inventivitatea pentru a surprinde dinamicile psihice ale indivizilor implicaţi în
dezastre naturale.
Ştim că, pe lângă faptul că sunt spontane, dezastrele naturale sunt în general impredictibile.
Rareori pot fi prevăzute. În cazul cutremurelor, de exemplu, ar fi extrem de util dacă s-ar putea şti fie şi
cu câteva minute înainte. Dezastrele naturale sunt mult mai puţin controlabile şi previzibile decât ne-am
dori noi.
Ele sunt distrugătoare, determinând pagube materiale enorme. Sunt de obicei acute, având o
durată redusă. Un cutremur durează uneori doar câteva secunde. O furtună, câteva ore sau minute.
Excepţiile sunt seceta, care poate dura luni întregi sau chiar ani şi valurile de caniculă, care pot afecta
regiuni întregi de-a lungul multor zile.
Caracteristicile dezastrelor afectează, fără îndoială, strategiile adoptate de indivizi pentru a face
faţă. Durata evenimentului (cât timp fenomenul natural afectează indivizii), ultima caracteristică
discutată de noi, e foarte importantă. Cu cât dezastrul durează mai mult, cu atât victimele sunt mai grav
afectate.
Legat de durata dezastrului, apogeul este o altă caracteristică importantă. Apogeul unui
dezastru natural este punctul dincolo de care lucrurile nu mai pot decât să se amelioreze. Odată trecut
apogeul, pierderile şi distrugerile scad, iar atenţia celor afectaţi se îndreaptă spre stressori secundari şi
spre reconstrucţie. Unele dezastre au puncte de apogeu foarte clare. De pildă, o furtună puternică
creşte în intensitate până la un punct, după care scade treptat; din acest moment, condiţiile se
ameliorează, serviciile se reiau, se salvează victimele etc.

ACTIVITATE

Stabiliţi apogeul unu dezastru pe care îl cunoaşteţi.

O altă caracteristică a dezastrelor naturale este măsura în care populaţia a fost avertizată. Unii
autori au susţinut că lipsa avertizării agravează consecinţele dezastrului. Totuşi, eficienţa alertei şi
reducerea consecinţelor nu depinde doar de sistemul de avertizare ci şi de gradul general de pregătire
al comunităţii. Doi autori americani au studiat reacţia unei comunităţi la avertizarea cu privire la iminenţa
unei inundaţii. Deşi oamenii au fost avertizaţi să-şi părăsească în cel mai scurt timp locuinţele, ei au
ezitat să o facă, punându-şi viaţa în pericol. Membrii familiilor care erau separate în momentul avertizării
s-au căutat unul pe celălalt, pierzând un timp preţios. Deşi exista un ordin clar de a părăsi locuinţele,
oamenii căutau confirmarea pericolului.
Evacuarea însăşi creează multe probleme. Întotdeauna vor fi din aceia care vor refuza să-şi
părăsească locuinţele, ignorând avertizările. Fără un plan clar de evacuare, drumurile se vor bloca. Unii
se vor panica, alţii vor deveni agresivi, alţii se vor întoarce chiar să-şi apere casele.
Caracteristici importante ale dezastrelor naturale, pe care nu le mai detaliem aici sunt:
ameninţarea vieţii oamenilor, moartea rudelor sau prietenilor, gradul de pregătire al comunităţii,
coeziunea comunităţii, pierderile materiale, separarea de familie, pierderea proprietăţilor şi a

108
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

posesiunilor. Am discutat doar despre caracterul spontan, incontrolabil, durata scurtă, apogeul şi despre
măsura în care populaţia a fost avertizată. Percepţia tuturor acestor caracteristici influenţează felul în
care dezastrele afectează indivizii.

PERCEPŢIA DEZASTRELOR

Oamenii percep în general deformat riscul dezastrelor naturale. Acestea sunt extrem de
distrugătoare şi de dramatice, ceea ce-i poate face pe indivizi să vadă un risc mai mare decât e cazul.
Care sunt factorii care influenţează percepţia probabilităţii de a deveni victima unui dezastru natural?
Cercetătorii din domeniul dezastrelor descriu aşa-numitul efect de criză (crisis effect). Acesta se
referă la faptul că atenţia acordată dezastrului este foarte mare în timpul desfăşurării dezastrului şi
imediat după încheierea lui, dar dispare cu totul între dezastre. Avertismentele cu privire la o inundaţie
sunt ignorate cel mai adesea până la declanşarea inundaţiei. În timpul dezastrului şi puţin după aceea
se iau măsuri, se discută în presă, se pun în aplicare câteva programe guvernamentale etc. Totuşi,
eforturile de a preveni următorul dezastru se sting treptat după această activitate intensă.
Efectul digului (levee effect) influenţează şi el percepţia riscului implicat de dezastre. Odată ce
sunt luate măsuri pentru prevenirea unui dezastru, indivizii au tendinţa de a ignora pericolul şi de a se
aşeza, a-şi construi chiar case în zona protejată. De exemplu, odată ce a fost construit un dig, se
construiesc depozite, fabrici, case pe ceea ce a fost o zonă periculoasă. Din păcate, pericolul nu a
dispărut total.
Un alt factor implicat în felul în care indivizii se raportează la dezastrele naturale este
adaptarea. La fel cum ne obişnuim cu un zgomot sau cu un miros, la fel ne adaptăm la ameninţarea pe
care o reprezintă un dezastru natural. În zonele ameninţate de inundaţii sau cutremure, oamenii au
învăţat să suporte ameninţarea. De exemplu, în Iaşi sunt multe blocuri cu risc seismic ridicat, care s-ar
prăbuşi dacă s-ar produce un cutremur de 7 grade pe scara Richter, dar locatarii din aceste blocuri nu-şi
pot schimba locuinţa şi par să se fi adaptat la ameninţarea cutremurului. Învăţându-se să trăiască cu
posibilitatea dezastrului, ei nu ţin cont de probabilitatea ca ei înşişi să devină victime.

EFECTELE DEZASTRELOR NATURALE

Cercetările asupra consecinţelor psihice ale dezastrelor naturale sunt extrem de numeroase.
Din păcate, sunt şi contradictorii: unele au ajuns la concluzia că dezastrele produc un stress profund ce
conduce la probleme emoţionale permanente, în vreme ce altele sugerează că efectele psihice sunt
acute şi dispar imediat ce pericolul a trecut. Urmând opiniile cele mai echilibrate, putem considera că:
1. dezastrele determină stress intens şi probleme psihologice imediat după impact; 2. problemele
psihice nu sunt de durată şi, la cel mult un an după dezastru, majoritatea indivizilor afectaţi sunt
adaptaţi; 3. stressul cronic sever e neobişnuit şi apare mai degrabă la cei ce aveau probleme psihice
anterioare. În timpul evenimentului, comportamentul indivizilor se schimbă radical. Totuşi, efectele
negative dispar mult mai repede decât ne aşteptăm. Oamenii revin treptat la vechile pattern-uri de

109
ŞTEFAN BONCU

comportament. Mai mult, unele studii au găsit chiar efecte pozitive ale dezastrului: bunăoară, coeziunea
comunităţii este mult întărită.
Panica este o reacţie frecventă în faţa dezastrelor. Unii încearcă să fugă, alţii sunt împietriţi de
spaimă. Unii sunt complet apatici, alţii n-au decât dorinţa de a vorbi cu cei din jur despre ce li se
întâmplă.
E firesc ca dezastrele naturale să determine stress, anxietate, depresie şi o serie de alte
perturbări ale afectivităţii şi percepţiei. Durata acestor efecte nu e stabilită cu precizie de către psihologi
şi nici motivele pentru care anumiţi indivizi au dificultăţi să se adapteze la viaţa cotidiană după dezastru.
Faptul că un dezastru natural pune viaţa oamenilor în mare pericol induce, desigur, schimbări în
dispoziţia afectivă şi provoacă probleme temporare de sănătate mentală. Cercetările au demonstrat că
victimele dezastrelor au simptome de stress şi perturbări emoţionale relativ semnificative. Mai mult, un
studiu efectuat pe cei afectaţi de inundaţiile din 1985 din Puerto Rico a pus în evidenţă simptome fizice
(greaţă, dureri de cap) ca urmare a expunerii la dezastru.
O consecinţă foarte gravă a dezastrului natural în plan psihic poate fi stressul post-traumatic
(post-traumatic stress disorder), o afecţiune anxioasă ce apare la cei ce au trăit un eveniment
traumatizant. Stressul post-traumatic implică gânduri frecvente, nedorite şi incontrolabile despre
eveniment, dorinţa de a ocoli amintirile despre evenimentul traumatizant, perturbări ale somnului,
excitaţie fiziologică crescută, lipsa participării sociale etc. Stressul post-traumatic a fost studiat, de
exemplu, pe veteranii războiului din Vietnam. La victimele dezastrelor naturale, el se asociază cu
retrăirea dezastrului. Stress acut şi stress post-traumatic au fost găsite la multe victime ale unor
inundaţii şi cutremure. Totuşi, după un an doar puţini indivizi mai aveau astfel de simptome.

110
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

V. TERITORIALITATEA

TERITORIUL UMAN

Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului animal. De aceea,

nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii, căci proprietăţile fizice ale spaţiului nu
determină comportamentul animal în aceeaşi manieră ca şi comportamentul uman. Omul atribuie
sensuri spaţiilor fizice, de aceea teritoriul uman este prin excelenţă social. Teritoriul nu există în sine; el
nu are realitate decât prin cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de cunoaştere. De aceea, teritoriul a
fost definit ca un câmp topologic, o decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv prin
calitatea relaţiilor stabilite cu el. Termenul de proxemică al lui Hall (1966) desemnează tocmai felul în
care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de teritoriu şi de componentele lui culturale.
Conceptul de teritoriu desemnează astfel maniera în care folosim locurile sau spaţiile potrivit
semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele sociale. Un teritoriu corespunde, în
general, unui spaţiu fizic precis delimitat; adesea, el este amenajat pentru o activitate definită şi pentru a
primi o persoană sau un grup. El are o configuraţie particulară după funcţiile pe care le îndeplineşte şi
impune un stil de ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc. În plus, ideea de teritoriu desemnează în
mod obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică cine îl
ocupă la un moment dat.
Teritoriul reprezintă, aşadar, un loc socializat în măsura în care caracteristicile sale fizice şi
aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. Din acest punct de vedere,
Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii:
1. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de
persoane. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul. Exemplul cel mai utilizat de
teritoriu primar este locuinţa. Un astfel de teritoriu asigură intimitatea. El poate fi personalizat şi orice
intruziune este resimţită ca o violare.
2. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi teritoriile primare. De
obicei, nu este foarte clar cui aparţine. Adesea, un număr relativ mare de persoane au acces la un
teritoriu secundar. Un bun exemplu de teritoriu secundar îl constituie locul unui student într-un
amfiteatru. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe un anume loc atunci când participă la un curs într-o
anume sală. Dacă o altă persoană se aşează pe “locul nostru”, lucrul acesta ne va deranja, însă nu vom
putea să o alungăm de acolo – tot ce vom putea face va fi să sosim mai repede la curs săptămâna
următoare pentru a ocupa locul.
3. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are drepturi asupra
acestor teritorii atunci când nu le ocupă. Cabina telefonică sau scaunul din tramvai constituie exemple
de teritorii publice.

111
ŞTEFAN BONCU

Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să înţelegem sentimentele
cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va reacţiona un individ când un anume
teritoriu este invadat. Oamenii sunt extrem de ataşaţi faţă de teritoriile primare. Altman a arătat că mulţi
indivizi derivă o parte din identitatea lor din aceste teritorii.

FUNCŢII ALE TERITORIALITĂŢII

Oamenii par să se bucure de un avantaj considerabil al “terenului propriu”: ei au performanţe

mai bune când se află pe teritoriu care le aparţine. Cei ce studiază comportamentul animal au observat
că atunci când animalele luptă pentru teritoriu, cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii
de carieră ştiu că soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decât într-un teritoriu străin.
În fotbal, avem de-a face cu o “surpriză” atunci când se întâmplă să câştige echipa-oaspete. Desigur,
familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen. Edney scrie că
“pentru indivizii cu status inferior, teritoriul acţionează ca un egalizator social” (Edney, 1973, p. 1108).
Psihologii au încercat să exploreze avantajul conferit de teritoriul propriu punându-l în legătură
cu dominanţa. Caracteristică de personalitate ori comportament social, dominanţa înseamnă nu numai
profit în relaţiile sociale, dar şi beneficii spaţiale. Totuşi, unul din primele studii ce şi-au propus să
examineze relaţia dintre dominanţă şi comportamentul teritorial nu a putut formula concluziile aşteptate.
Esser, Chamberlain, Chapple şi Kline (1965) au observat, vreme de patru luni, comportamentul spaţial
al unor bolnavi psihici internaţi într-o instituţie de specialitate. Ei au definit dominanţa prin trei
caracteristici (numărul total de contacte sociale le persoanei, numărul de contacte iniţiate de aceasta,
durata contactelor), iar comportamentul teritorial ca ocuparea unui teritoriu mai mult de 25% din timpul
de observaţie. Rezultatele acestui demers au indicat faptul că indivizii dominanţi nu aveau teritorii
personale strict delimitate: ei circulau prin salon fără manifesta ataşament pentru anumite arii.
Dimpotrivă, indivizii aflaţi la baza ierarhiei manifestau preferinţe teritoriale precise. Legătura evidenţiată
de Esser şi colegii lui este una de corelaţie negativă între dominanţă şi teritorialitate.
Cu toate acestea, cercetările efectuate pe animale arătaseră că, în general, comportamentul
teritorial al individului reflectă poziţia lui în ierarhia grupului. Goffman (1961), în celebrul studiu asupra
instituţiilor medicale speciale, remarcase tendinţa pacienţilor cu poziţii privilegiate în grup de a utiliza
spaţiile cele mai dorite. Demersul lui Sundstrom şi Altman (1974) a dus la cu totul alte rezultate decât
cel citat anterior, deşi metodologia a fost aproximativ identică. Cei doi psihologi au efectuat observaţii
sistematice asupra unui grup de băieţi dintr-un cămin pentru delicvenţi juvenili timp de zece săptămâni.
Au fost utilizate două definiţii operaţionale ale teritorialităţii: a. gradul în care un individ îşi limitează
necesităţile spaţiale la unul sau mai multe locuri şi b. gradul în care un teritoriu aparţine unui utilizator.
Dominanţa a fost echivalată cu influenţa interpersonală: ea a fost înţeleasă ca o relaţie în care un individ
are capacitatea de a influenţa pe altul. Concluziile autorilor arată că indivizii dominanţi folosesc teritoriile
cele mai râvnite. Ei conchid astfel: “comportamentul teritorial oferă un sistem prin care se distribuie între
membri una din cele mai importante resurse ale grupului: spaţiul” (Sundstrom şi Altman, 1974, p. 123).
Deşi datele din articolul publicat de Sunstrom şi Altman confirmă ideea legăturii directe dintre
dominanţă şi teritoriu, este limpede că diferenţele dintre cele două studii evocate nu se explică numai
prin folosirea unor populaţii diferite. Potrivit lui Edney (1975), conceptul de control poate da mai bine

112
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

seama de fenomenul care ne interesează decât cel de dominanţă. Teritoriul oferă posibilitatea
controlului. Într-o conversaţie desfăşurată într-o cameră studenţească, cel ce exercită control este,
foarte probabil, locatarul camerei, şi nu vizitatorul. Edney a observat sistematic astfel de interacţiuni şi
şi-a probat ipotezele prin intermediul mai multor măsuri dependente. El a arătat că locatarii se simt (şi
sunt percepuţi de vizitatori) mai relaxaţi, mai liberi, mai neinhibaţi. Cei aflaţi pe “teren propriu” evaluează
camera ca fiind mai agreabilă. În vreme ce vizitatorii sunt înclinaţi să pună propriul comportament pe
seama trăsăturilor de personalitate, locatarii atribuie comportamentul lor, într-o mai mare măsură,
factorilor de mediu. Cu o sferă mai largă, conceptul de control este, într-adevăr, mai adecvat decât cel
de dominanţă pentru descrierea avantajului terenului propriu.
Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale teritoriului. Carpenter
(1958, apud Edney, 1975) a inventariat 32 de funcţii, majoritatea având la bază faptul că teritorialitatea
înseamnă răspândirea indivizilor în spaţiu. De exemplu, teritorialitatea constituie un factor important în
perpetuarea exemplarelor cu potenţial reproductiv. În general, orice mascul din speciile vertebrate
revendică un teritoriu. Pentru a-l controla, animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge pe invadatori.
Astfel, numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se împreunează cu femelele.
Putem aprecia că delimitarea teritoriilor ajută la reglarea densităţii speciei.
Şi în cazul speciei umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Ea constituie, înainte de toate,
baza organizării sociale stabile. Blood şi Livant (19579, care au studiat împărţirea teritoriilor într-o tabără
de vacanţă, au ajuns la concluzia că dispunerea paturilor în dormitoarele comune reflectă structura
socială a grupului. Adolescenţii dominanţi se foloseau de relaţiile spaţiale pentru a-şi exercita influenţa:
ei erau înconjuraţi de cei pe care-i protejau.
În organizaţii, structura formală se sprijină pe delimitarea precisă a teritoriilor. Un studiu al lui
Roos (1968) asupra comportamentului teritorial pe un vas de război a evidenţiat reacţiile indivizilor la
invadarea spaţiului pe care-l administrau De exemplu, operatorii radar se simţeau deranjaţi de prezenţa
în cabina lor a personalului de întreţinere venit să le repare echipamentele. Evident, în cazul acesta nu
avem de-a face cu teritorii-proprietate, ci cu teritorii aflate în jurisdicţia cuiva. Potrivit lui Roos, “jurisdicţia
se referă la apărarea temporară a unui spaţiu, în general în vederea îndeplinirii unui scop instrumental
şi nu din cauză că spaţiul ar fi în posesia persoanei” (Roos, 1968, p. 77). Goffman (1963) a observat că
în organizaţii, deşi indivizii nu deţin teritorii, ci numai le ocupă temporar, au tendinţa de a le proteja ca şi
cum le-ar aparţine. Un om de serviciu care mătură un culoar poate pretinde ca alţii să ocolească acest
spaţiu. Cu ajutorul conceptului de jurisdicţie putem evidenţia conflictele de interese spaţiale în structura
formală. Putem, în general, descrie revendicarea teritoriilor publice ori secundare de către indivizi.
S-a demonstrat, de asemenea, că diadele care petrec o perioadă de izolare socială (de
exemplu, marinari într-o lungă călătorie) îşi împart camera în teritorii distincte (Altman şi Haythorn,
1967). Aceasta le ajută să evite conflictele, dat fiind că cei doi membri nu-şi vor disputa de fiecare dată
patul în care să doarmă ori scaunul pe care să se aşeze. Teritorialitatea devine tot mai pronunţată în
timp; ea se dezvoltă mai repede n cazul diadelor conţinând indivizi parţial incompatibili.
Din studiul lui Altman şi Haythorn pe care l-am menţionat rezultă că definirea precisă a
teritoriului are o influenţă directă asupra stărilor emoţionale ale persoanei şi asupra echilibrului ei psihic.
Ideea aceasta a posibilităţii reglării stărilor afective prin intermediul relaţiilor spaţiale poate fi aplicată în
multe contexte sociale. De pildă, ea stă la baza intervenţiei raportate de Holahan şi Saegert (1973).
Aceşti autori au remodelat interiorul unui salon dintr-un spital psihiatric: au rearanjat paturile, au

113
ŞTEFAN BONCU

schimbat în parte mobilierul şi dispunerea acestuia, au revopsit pereţii şi uşile folosind orange, galben,
bleu. Psihologii au creat multiple posibilităţi de participare socială, de la un grad ridicat de intimitate, la
un grad înalt de prezenţă publică: au înconjurat paturile cu paravane, dar au stabilit teritorii potrivite
pentru interacţiunea diadică (câte două fotolii confortabile aşezate în colţuri) precum şi teritorii pentru
interacţiunea grupului (în camera de zi au rearanjat canapelele, scaunele, măsuţele). În felul acesta, s-a
amplificat socializarea pacienţilor şi s-au inhibat comportamentele lor pasive. O urmare directă a
constituit-o faptul că bolnavii au început să nutrească atitudini pozitive faţă de personalul medical şi faţă
de spital. Se cuvine remarcat că genul de intervenţie pe care l-am descris fusese aplicat şi de alţi
psihologi mai înainte. Sommer şi Ross (1958, apud Sommer, 1969) au obţinut o sporire considerabilă a
interacţiunilor între bătrânii internaţi într-o instituţie de îngrijire prin simpla rearanjare a mobilierului din
camera de zi. E drept însă că în cadrul unor astfel de demersuri nu se acţionează numai asupra
teritorialităţii, dar şi asupra distanţelor interpersonale, deci a spaţiului personal.
Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în teritoriul primar şi
poate rămâne singur. În felul acesta el “închide” lumea exterioară pentru el şi reglează interacţiunile cu
ea.
O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea teritoriului în lumea
animală. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului propriu”: ei au performanţe mai bune
când se află pe teritoriu care le aparţine. În fotbal, avem de-a face cu o “surpriză” atunci când se
întâmplă să câştige echipa-oaspete. Desigur, familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în
cadrul acestui fenomen.
Cei ce studiază comportamentul animal au observat că atunci când animalele luptă pentru
teritoriu, cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă cu mult
mai multă tragere de inimă “acasă” decât într-un teritoriu străin. Când se află pe propriul teritoriu,
indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă autoritate. Martindale (1971) a efectuat un
experiment în care subiecţilor li se cerea să discute cazul unui criminal ce urma a fi executat. Subiecţii
erau cu toţii studenţi, convorbirile aveau loc în diade şi se desfăşurau în camera de cămin a unuia din
membrii diadei. Autorul a putut nota faptul că cel ce locuia în camera în care se purta discuţia vorbea
mai mult şi aducea mai multe argumente.

STABILIREA ŞI PROTEJAREA TERITORIULUI

Cum procedăm atunci când, aşezându-ne pe o bancă în parc (în mod normal, pe o astfel de
bancă pot sta comod patru persoane), nu vrem să fim deranjaţi de o altă prezenţă? Dar dacă este
duminică după-amiază, a ieşit multă lume la plimbare, şi ne dăm seama că nu avem, oricum, nici o
şansă să rămânem singuri pe bancă? Cum ne vom aşeza în cazul acesta? Robert Sommer (1967) a
fost frapat de locurile pe care le alegeau studenţii la mesele cu şase locuri (trei pe o parte, trei pe
cealaltă) din sala de lectură a unei biblioteci: în general, se aşezau pe cel din margine. Sommer a vorbit
de “spaţii sociofuge”. Studenţii îşi imaginau că este mai politicos să optezi pentru locul din margine,
pentru că numai aşa dai de înţeles altuia că este binevenit. Caracterul sociofug denotă evitarea şi
retragerea din faţa celorlalţi. Dimpotrivă, ocuparea locului central (posesiune ofensivă numeşte
psihologul american această strategie) îi avertizează pe ceilalţi că trebuie să-şi caute loc la alte mese.

114
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

Dacă ne aşezăm pe mijlocul băncii din parc, este puţin probabil că se va găsi cineva care să aleagă
aceeaşi bancă atâta vreme cât alte bănci sunt libere.
O modalitate simplă de a studia aceste pattern-uri de comportament constă în a înmâna
subiecţilor schiţe ale sălii de lectură a bibliotecii în care sunt figurate locurile la mese şi a le cere să
precizeze poziţia care le-ar asigura intimitatea – poziţia în care îi pot ocoli eficient pe ceilalţi (Sommer şi
Becker, 1969). La o astfel de întrebare, subiecţii răspund că ar alege locuri aproape de perete, în fundul
sălii şi cu spatele la uşă. Dacă însă trebuie să explice cum şi-ar apăra cel mai bine locul, ei exprimă alte
opţiuni: se decid pentru locuri în mijlocul mesei, de obicei cu faţa la uşă. Nu mai puţin, locurile la mesele
ce au o latură lipită de perete sunt considerate uşor de apărat.
Un teritoriu este dificil de protejat dacă nu este delimitat. Comportamentul teritorial se referă nu
numai la protejarea teritoriului şi respingerea intruşilor, dar şi la trasarea lui. Încă Hediger (1950) a
observat că animalele marchează teritoriile pe care le revendică. Pentru ca ceilalţi să recunoască
ocuparea unui spaţiu de către un individ, este necesar înainte de toate ca acest spaţiu să aibă graniţe
sesizabile. Unele animale, precum cerbul, îşi trasează hotarele teritoriului zgâriind coaja copacilor.
Câinele domestic urinează în jurul teritoriului pe care-l revendică. Oamenii înalţă garduri pentru a
delimita teritoriile care le aparţin în exclusivitate.
Sommer şi Becker (1979) şi Becker (1973) au cercetat marcarea teritoriilor de către indivizii
umani. Marcatorii sunt “semne ce comunică altora din aceeaşi specie posesia sau ocuparea legitimă a
unui anumit teritoriu” (Becker, 1973, p. 440). Prin intermediul marcatorilor, indivizii încearcă să protejeze
teritorii secundare sau chiar teritorii publice. Sommer şi Becker plasau diverse obiecte pe anumite locuri
în sala de lectură a unei biblioteci şi măsurau eficienţa acestora în întârzierea ocupării locului. Ei au
constatat că în condiţii de densitate redusă, orice obiect poate preveni invazia celorlalţi – inclusiv
revistele ori cărţile luate din rafturile din sala de lectură. Odată cu creşterea numărului de cititori
prezenţi, rolul acesta nu-l mai puteau îndeplini decât obiectele personale ale celui ce-şi rezerva locul:
jacheta, puloverul ori servieta.
Fără îndoială, utilizarea marcatorilor teritoriali este apropiată de comunicarea non-verbală. De
altminteri, Sommer (1966) a susţinut că protejarea teritoriului în societatea umană nu se realizează prin
lupta fizică decât rareori – ea are la bază, în mod frecvent, simboluri ca gardurile, hotarele trasate în
orice fel, inscripţii cu numele proprietarului etc. Becker (1973) şi-a pus întrebări cu privire la semnificaţia
marcatorilor pentru potenţialii invadatori (aspectul “fenomenologic” rămăsese neexplorat în articolul
publicat de Sommer şi Becker în 1969, articol în care autorii se concentraseră exclusiv pe răspunsurile
comportamentale). El a observat că studenţii care se aşezau pe locurile libere la mesele marcate
rămâneau mai puţin timp în bibliotecă decât cei ce se aşezau la mesele libere. Prezenţa marcatorilor, ca
şi prezenţa altei persoane la masă scurtează timpul petrecut de subiect în încăpere. “Această cercetare,
scrie psihologul american, sugerează că prezenţa generalizată a altor persoane nefamiliare sau a unor
înlocuitori ai persoanelor (obiecte-marcatori, n.n.) produce sentimente vagi de inconfort ce se traduc în
dorinţa de a părăsi situaţia mai repede decât în alte condiţii” (Becker, 1973, p. 443). Indivizii
interpretează marcatorii ca reprezentând persoana ce revendică spaţiul. Eficienţa marcatorilor rezidă
tocmai în această funcţie de reprezentare: potenţialii invadatori păstrează o distanţă personală în raport
cu marcatorii, ca şi cum cel ce doreşte să rezerve spaţiul ar fi de faşă. Marcatorii nu semnifică o
revendicare a teritoriului, ci semnifică o prezenţă socială.

115
ŞTEFAN BONCU

Adesea, lăsând obiecte ca semn că ocupăm temporar un loc, ne bazăm pe cei din jur că vor
întări funcţia acestor obiecte, confirmând în faţa eventualilor invadatori revendicările noastre cu privire la
teritoriul respectiv. Sommer şi Becker (1969) au observat că cei care, în condiţii de densitate ridicată, ar
fi vrut să se aşeze pe locurile marcate, puneau întrebări vecinilor – deci, studenţilor care stăteau deja la
masa cu locul marcat. Cercetătorii au descoperit că vecinul nu susţinea pretenţiile celui ce marcase
locul decât o anumită perioadă după dispariţia acestuia. Marcatorii par să fie eficienţi în protejarea
teritoriului un timp limitat. Iar vecinul este cel mai în măsură să aprecieze expirarea timpului de
validitate.

În general, marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt vizibili şi recunoscuţi de
toată lumea. Există studii care atestă faptul că indivizii încearcă să protejeze prin intermediul
marcatorilor. Sommer şi Becker (1969) au examinat eficienţa diferiţilor marcatori în protejarea
teritoriului. Pe un scaun dintr-o sală de lectură relativ aglomerată a unei biblioteci, experimentatorii au
plasat marcatori şi au observat reacţiile celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul. Rezultatele au indicat
că eficienţa marcatorilor depinde de numărul lor şi de caracterul lor personal. De pildă, atunci când pe
scaun au fost lăsate o haină şi un caiet, nimeni nu a îndrăznit să se aşeze. Haina singură este un
marcator eficient, deşi se produc acte de invazie. Când s-au folosit ca marcatori reviste din rafturile
bibliotecii, scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. Cu privire la marcarea teritoriilor secundare, un bun
exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi lasă geanta pe un scaun până îşi cumpără
bilet.
Totuşi, adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul. Animalele adoptă
lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. Şi oamenii fac acelaşi lucru când este vorba de teritoriul
primar. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a proteja un teritoriu secundar sau public.

116
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

IV. SPAŢIUL PERSONAL

Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix. Există însă şi

un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil.
Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întâi semnalată în studiile asupra comportamentului
animal. Hediger (1950), care era directorul grădinii zoologice din Londra, a arătat că animalele au
tendinţa de a păstra o anume distanţă între ele atunci când interacţionează. Aceste distanţe rămân
constante înăuntrul speciilor; ele nu variază foarte mult în funcţie de context. Animalele se retrag sau
reacţionează agresiv de îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a numit aceasta
distanţă personală.
Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul în care animalele utilizează spaţiul şi s-a
întrebat în ce măsură aceste pattern-uri de comportament se regăsesc la om. El a propus termenul de
proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. De asemenea, el a folosit termenul
spaţiu personal pentru spaţiul din imediata apropiere a persoanei. Potrivit lui Hall, spaţiul personal ia
forma unei sfere, iar individul nutreşte sentimente de proprietate pentru această sferă mobilă în care se
include. Antropologul american a realizat cercetări interculturale şi a constatat că în orice cultură există
norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci când interacţionează.
Mărimea acestor distanţe de interacţiune este determinată de cultură şi de natura interacţiunii. Pentru
el, individul uman este o fiinţă înconjurată de câmpuri care se contractă şi se dilată, iar fluctuaţia acestor
câmpuri oferă informaţii preţioase despre persoană şi despre interacţiune.
Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile indivizilor din
societăţile vestice:
1. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi copil, etc. Ea
presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă.
2. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni, soţ şi soţie, etc. Distanţa
personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită în interacţiunile
cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes personal dar nu se angajează în
contacte fizice.
3. Distanţa socială – aceasta este utilizată atât în interacţiunile cu cei pe care-i cunoaştem
superficial, cât şi în interacţiunile formale – de pildă, atunci când ne adresăm unui funcţionar sau unui
vânzător.
4. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Ea presupune o distanţă
fizică de 3-8 metri. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de personajele foarte importante, înzestrate cu
putere sau devenite celebre.
Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. El a cerut subiecţilor să joace
rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să interacţioneze de pe aceste poziţii cu un
complice al experimentatorului într-un birou, pe un hol sau în stradă. Astfel, Little a constatat că subiecţii

117
ŞTEFAN BONCU

se plasau la diferite distanţe în raport cu complicele, în funcţie de presupusa lor relaţie cu el. Aceste
distanţe au corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Studiul lui Little a demonstrat că
oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune.
Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal. Potrivit lui
Horwitz, Duff şi Stratton (1964), spaţiul personal nu are o formă perfect circulară: el este mai mare în
faţa individului, şi mai redus în spate şi pe părţi. Pe de altă parte, un studiu al lui Knowles (1973) a
evidenţiat faptul că grupurile, ca şi indivizii, au spaţii personale. Knowles a plasat grupuri de două sau
patru persoane în centrul sălii de aşteptare a unui aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori”
care treceau prin grup; cei mai mulţi trecători ocoleau grupul. Cu cât grupul era mai mare, cu atât era
mai puţin probabil ca spaţiul său să fie violat.

DEZVOLTAREA SPAŢIULUI PERSONAL

Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute, ci învăţate. Există cercetări
care atestă că numai la vârsta de patru sau cinci ani copii încep să arate comportamente spaţiale
consistente. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului sunt foarte asemănătoare cu cele ale
adultului.
Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi adulţi. În mod
firesc, indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi, ferindu-se să le violeze spaţiul personal. Totuşi,
Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi cum copiii n-ar avea dreptul la spaţiu personal;
pe de altă parte, ei nu reacţionează atunci când copiii le violează spaţiul personal. Cei doi autori au
instruit nişte copii de 5, 8 şi 10 ani să se aşeze cât de aproape pot de adulţii care aşteptau în holul unui
cinematograf, fără însă să-i atingă. Adulţii au reacţionat cu zâmbete şi mângâieri pe creştet la invazia
spaţiului lor personal de către copiii de cinci ani. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o reacţie
deosebită, dar faţă de cei de zece ani adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat prea aproape un alt
adult: dădeau semne că se simt deranjaţi şi făceau un pas înapoi. Ca atare, adulţii tolerează sau chiar
agreează invadarea spaţiului lor personal de către copiii mici, dar resimt ca pe o violare a spaţiului
personal apropierea copiilor mai mari.

FACTORI CARE AFECTEAZĂ SPAŢIUL PERSONAL

Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. Cercetările au relevat că femeile au, în general,
un spaţiu personal mai redus decât acela al bărbaţilor. Indivizii de sex opus menţin o distanţă personală
mai mare între ei decât indivizii aparţinând aceluiaşi grup sexual. O explicaţie posibilă pentru acest
fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind homosexualitatea. Copiii sunt adesea pedepsiţi de
părinţii lor dacă ating sau mângâie un copil de acelaşi sex. Pe de altă parte, ei află că preferinţele
heterosexuale sunt acceptate. De aceea, comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele
asupra comportamentului sexual permis. Un argument suplimentar în această privinţă îl constituie
faptul că normele ce reglează spaţiul personal se dezvoltă la vârsta pubertăţii.

118
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al femeilor şi cel
al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului lor, în vreme ce femeile
reacţionează mai negativ la invaziile laterale. Fischer şi Byrne au făcut predicţia că bărbaţii vor fi mai
preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal, în vreme ce femeile îşi vor apăra mai curând spaţiul lateral. Pentru
a testa această ipoteză, cei doi psihologi au observat comportamentul studenţilor şi studentelor într-o
bibliotecă. Ei au constatat că studenţii îşi puneau lucrurile în faţa lor, încercând astfel să-i împiedice pe
alţii să se aşeze de cealaltă parte a mesei, în vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lângă ele,
reducând posibilitatea unui invazii din acea direcţie.
Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii latine, francezii şi
arabii interacţionează la distanţe mai mici decât o fac cei din Statele Unite, englezii sau suedezii. Willis
(1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu cei aparţinând aceleiaşi culturi decât
cu cei dintr-o cultură străină.
Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. S-a arătat, de pildă, că
indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari. Sommer (1959) a descoperit că
persoanele schizofrene stau fie foarte aproape, fie foarte departe de o altă persoană, în vreme ce
indivizii normali aleg distanţe intermediare.
În sfârşit, tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Proximitatea determină
atracţia, dar la rândul ei este determinată de aceasta. Cu cât membrii grupului se simpatizează mai mult
unul pe altul, cu atât distanţele interpersonale dintre ei sunt mai mici. Rosenfeld (1965) a realizat un
experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se facă simpatizaţi de un complice sau, dimpotrivă
să facă în aşa fel încât acţiunile lor să fie dezaprobate de aceştia. Complicele stătea aşezat într-o
încăpere relativ goală; subiectul primea un scaun şi era îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie
doreşte. Autorul a putut nota că subiecţii care încercau să se facă acceptaţi de către complice se
aşezau mai aproape de acesta decât ceilalţi.
Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică sentimentele
de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale. Într-unul din studii, el a arătat subiecţilor fotografii
cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut subiecţilor să aprecieze în ce măsură membrii
diadei se simpatizează unul pe celălalt. Cu cât distanţa care separă personajele din fotografie era mai
mică, cu atât subiecţii au inferat relaţii mai apropiate între ele.
Într-un alt tip de studiu, Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care simpatizează
sau antipatizează o altă persoană. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe confortabile, în funcţie de
rolul pe care-l jucau. Subiecţii se plasau cu atât mai aproape de cealaltă persoană cu cât trebuiau să
arate celuilalt mai multă simpatie. Potrivit unei cercetări a lui Heshka şi Nelson (1972), femeile sunt mai
înclinate decât bărbaţii să comunice atracţia prin variaţii în distanţa interpersonală.

REACŢII LA INVADAREA SPAŢIULUI PERSONAL

Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite, deşi mărimea
acestor spaţii depinde de un număr de variabile. Indivizii evită, pe cât posibil, să invadeze spaţiul
personal al altora. Totuşi, în viaţa cotidiană apar multe împrejurări în care se produc astfel de violări.
Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii şi ce efecte au astfel de intruziuni?

119
ŞTEFAN BONCU

Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. Subiecţii raportează că nu
se simt în largul lor şi că au o senzaţie de inconfort. Astfel de sentimente sunt însoţite de excitare
fiziologică. McBride, King şi James (1965) au pus în evidenţă creşterea conductibilităţii electrice a pielii
în cazul subiecţilor care resimt violarea spaţiului personal. Acest răspuns fiziologic al subiecţilor este
mai accentuat când invadarea spaţiului personal se produce frontal.
Într-un studiu foarte elegant, dar mult criticat pentru încălcarea reglementărilor de etică a
cercetării, Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea spaţiului personal
influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice. Cercetătorii aşezau complici la diferite
distanţe de subiecţii care urinau. Ei foloseau un fel de periscop, cu ajutorul căruia puteau examina
comportamentul subiectului. Astfel, au constatat că la bărbaţii care aveau un complice foarte aproape,
jetul urinar era întârziat. Cercetarea aceasta bizară, care încalcă în mod grosolan dreptul la intimitate al
subiecţilor, se justifică prin faptul că jetul urinar întârziat este recunoscut ca una din cele mai bune
măsuri ale excitării fiziologice ce însoţeşte stressul. Astfel, această procedură simplă, chiar dacă
neobişnuită, furnizează o dovadă peremptorie pentru ideea că invadarea spaţiului personal amplifică
excitarea fiziologică.
De asemenea, indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgându-se,
mişcându-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind situaţia. Sunt celebre
experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale subiecţilor. Sommer a instruit
complici de sex feminin să se aşeze, în bibliotecă, la masa ocupată de o studentă. Complicele se aşeza
1. pe scaunul de lângă studentă şi îl trăgea mai aproape de aceasta; 2. pe acelaşi scaun fără să-l mişte;
3. faţă în faţă cu studenta; 4. pe un scaun în spatele acesteia. S-a folosit un grup de control, alcătuit din
subiecţi al căror spaţiu personal nu era invadat. Autorul a constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi
părăseau masa după 30 de minute – în grupul de control, numai 10% din subiecţi făceau lucrul acesta.
Sommer a remarcat că subiecţii încercau să-şi apere teritoriul înainte de a pleca – îşi mutau scaunul, îşi
schimbau poziţia, ridicau bariere între ei şi invadatori. Psihologul american a notat, de asemenea, că din
cei 149 de subiecţi “agresaţi” astfel, numai trei au protestat verbal, cerând complicelui să păstreze
distanţa cuvenită.

120
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

VII. DENSITATEA

În anul 1650, populaţia globului era de 500.000.000 de oameni. La 1850 a atins un miliard – a
fost nevoie, deci, 200 de ani să se dubleze. În 1930 a atins 2 miliarde, dublându-se în 80 de ani. Este
foarte probabil că de la peste cinci miliarde, cât numără în prezent, se va dubla în mai puţin de 80 de
ani. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale să se ocupe de efectele
densităţii asupra comportamentului uman. Densitatea este o măsură spaţială simplă, care se referă la
numărul de metri pătraţi disponibili pentru o persoană. Datele demografice arată o creştere rapidă a
densităţii în ultimele decenii: astăzi, există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană decât
acum 50 de ani sau decât acum 10 ani.

STUDIILE PE ANIMALE

Rezultatele câtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea efectelor

densităţii la om. Se ştie de pildă că lemingii, nişte animale mici care trăiesc în munţii Scandinaviei, se
aruncă uneori în masă în mare. Mii de animale mor în această sinucidere colectivă care pare să se
datoreze stresului produs de densitatea prea mare.
Christian, Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe insula James
din golful Chesapeake, o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de pogoane. Un mic grup de
căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă, unde aveau hrană din belşug şi unde nu exista nici un
duşman natural serios al lor. Populaţia de căprioare a crescut rapid, încât în 1955 număra peste 300 de
exemplare. Christian şi colegii săi au ucis cinci căprioare şi, după o examinare atentă a tuturor
organelor, au conchis că erau perfect sănătoase. Totuşi, în primele trei luni ale anului 1958 au murit mai
bine de jumătate din căprioarele de pe insulă (161); animalele au continuat să moară în anul 1959,
până ce populaţia s-a stabilizat la 80. Privarea de hrană nu putea constitui o explicaţie, întrucât exista
hrană pentru cel puţin 500 de căprioare. Nu apăruseră animale de pradă pe insulă şi nu fusese
depistată nici o epidemie. Căprioarele moarte se aflau într-o condiţie fizică excelentă, nu erau bolnave
ori subnutrite. Cercetătorii au procedat la un examen histologic al animalelor moarte şi au constatat că
glandele adrenale erau mai mari şi cântăreau mai mult decât cele ale căprioarelor examinate în 1955.
Întrucât aceste glande sunt foarte active în perioadele de stress, cercetătorii au tras concluzia că
animalele s-au aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Ei au
identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe insulă: densitatea a făcut ca
glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de timp.
Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii în lumea
animală. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrânsă ca suprafaţă şi le-a oferit hrană şi
apă. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să dea naştere la 50.000 de pui în intervalul în

121
ŞTEFAN BONCU

care au fost studiate – 28 de luni. Totuşi, populaţia de şoareci s-a stabilizat foarte repede la 150 de
indivizi şi a rămas aproape de această cifră de-a lungul întregului experiment. Când pragul de 150 era
depăşit, apărea agresivitatea, ca şi neglijenţa părinţilor faţă de progenituri.
Intrigat de această descoperire, cercetătorul a decis să continue. El a construit cuşti în care 40-
50 de şoareci se simţeau în largul lor, dar în care avea grijă să se găsească întotdeauna 80 de şoareci.
Animalele aveau hrană şi apă suficiente; dispuneau, de asemenea, de materiale pentru construirea
cuibului. Totuşi, Calhoun a constatat distorsiuni importante în toate sferele comportamentale, distorsiuni
cauzate de densitatea prea mare. Şoarecii renunţau să-şi termine cuibul. Masculii manifestau
comportamente homosexuale. Puii erau abandonaţi, iar agresiunea atingea cote foarte înalte.
Mortalitatea era foarte mare în rândul femelelor, care aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale
organelor sexuale şi ale glandelor mamare. Calhoun a presupus că astfel de fenomene apar la foarte
multe specii în cazul în care densitatea creşte peste limite normale.

CERCETĂRI DEMOGRAFICE ASUPRA DENSITĂŢII

Primele cercetări asupra efectului densităţii la oameni nu au conturat un tablou foarte limpede.
Au existat, pe de o parte, studii care au pus în evidenţă o corelaţie între densitate şi măsuri ale
patologiei, ca rata deceselor infantile, tuberculoză, boala mentală, delicvenţă juvenilă. Pe de altă parte,
unele studii nu găseau decât o relaţie slabă între densitate şi patologie. De exemplu, în 1963 Hong
Kong-ul avea o densitate de aproape cinci ori mai mare decât a New York-ului, dar rata mortalităţii era
de două ori mai mică, spitalizarea pentru maladii mentale de 10 ori mai redusă, rata criminalităţii de 6 ori
mai redusă, etc.
În încercarea de a da un sens acestor date demografice, Galle, Gove şi McPherson (1972) au
făcut distincţia între densitatea externă (numărul de locuitori pe km2) şi densitatea internă (numărul de
persoane dintr-o locuinţă). Aceşti autori au cercetat datele demografice ale oraşului Chicago şi au
constatat că densitatea internă corela cu delicvenţa juvenilă şi mortalitatea, dar că densitatea externă
nu se afla în legătură cu aceste variabile.
Deşi aceste rezultate sugerează o relaţie între densitate şi comportamentul uman, ele sunt
corelaţionale şi nu disting între cauză şi efect. În general, ariile cu densitate mare sunt locuite de grupuri
cu status socio-economic inferior, cu un nivel scăzut de educaţie. Ca atare, rezultatele expuse ar putea
să fie determinate şi de alţi factori pe lângă densitate.

STUDII DE LABORATOR ASUPRA DENSITĂŢII

Studiile de laborator pot distinge în mod precis între cauză şi efect. Ca paradigmă generală de
cercetare, subiecţii au fost plasaţi în încăperi caracterizate de densităţi diferite şi au fost examinate
performanţele lor, precum şi rapoartele lor asupra stării de stress pe care au resimţit-o.
Din păcate, din nou au apărut discrepanţe între rezultatele diferitelor studii. Subiecţii lui Evans şi
Howard (1973), de pildă, au mărturisit că s-au simţit stressaţi în condiţii de densitate mare (cameră
mică) şi mai puţin stressaţi în condiţii de densitate redusă (cameră mare). Alte studii au arătat că

122
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

subiecţii au performanţe mai slabe şi manifestă mai multă agresivitate în condiţii de densitate mare.
Totuşi, Freedman a realizat în anii ‘70 serie de studii în care se demonstra că densitatea nu are efecte
negative. Freedman, Levy, Buchanan şi Price (1972) au cerut unor subiecţi să realizeze o sarcină
simplă în grupuri de patru în camere foarte mici sau în camere suficient de mari pentru ca ei să nu
resimtă stress. În experimentul acesta, densitatea mare nu a avut efecte negative. Într-un alt studiu,
realizat de Freedman şi Staff (1975), subiecţii nu au raportat un stress mai mare în condiţii de densitate
înaltă decât în condiţii de densitate redusă.
Pentru a pune de acord rezultatele contradictorii, Loo (1973) a relevat confuzii în însăşi definiţia
densităţii. Potrivit acestei autoare, nu este suficient de edificator dacă declarăm că înţelegem prin
densitate spaţiul de care dispune fiecare individ dintr-o populaţie. De pildă, o densitate de 10 m2 pe
persoană poate însemna 10 indivizi într-o încăpere de 100m2 sau 100 de indivizi într-o încăpere de
1000m2. Cele două situaţii nu sunt deloc identice pentru indivizii implicaţi. Pentru a clarifica noţiunea de
densitate, Loo a identificat două tipuri: densitatea spaţială şi densitatea socială. Cercetările care au avut
în vedere primul tip au comparat comportamentul unor grupuri cu aceeaşi talie în încăperi diferite.
Dimpotrivă, cercetările asupra densităţii sociale au menţinut constantă mărimea încăperii şi au variat
mărimea grupului. Loo a sugerat că discrepanţele între rezultatele studiilor de laborator asupra densităţii
s-ar putea datora ignorării acestei distincţii.

123
ŞTEFAN BONCU

VIII. AGLOMERAŢIA

Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din cercetările asupra
densităţii. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie, care fusese trecută cu vederea
de studiile din anii ’50 şi ’60. Pentru Stokols, densitatea este un concept spaţial, în vreme ce
aglomeraţia este unul psihologic. Cel din urmă desemnează o stare motivaţională care apare prin
interacţiunea unor factori spaţiali, sociali şi personali. Aglomeraţia este o stare psihologică de stress,
care poate sau nu să se afle în legătură cu densitatea.
Pentru a ilustra distincţia, să ne gândim la un concert rock şi la o bibliotecă. La un concert de
muzică rock, zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ restrâns. În mod evident,
situaţia presupune densitate spaţială şi socială, dar fanii rock nu resimt neplăcut aglomeraţia. Pe de altă
parte, un individ poate să perceapă aglomeraţie dacă alţi trei stau la masa lui în bibliotecă. Densitatea în
bibliotecă este mult mai coborâtă decât cea de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock, şi
totuşi indivizii din bibliotecă vor resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia.
Distincţia dintre densitate şi aglomeraţie este deosebit de importantă, întrucât oamenii par să fie
afectaţi mai curând de aglomeraţie decât de variaţiile în densitate. Din acest punct de vedere, se poate
explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat răspunsuri negative ale indivizilor, în vreme ce
altele au ajuns la concluzii opuse. Potrivit lui Stokols, în unele subiecţii au resimţit aglomeraţia, iar în
celelalte nu.

TEORIILE SUPRASARCINII

Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită pe individ. Prea multă activitate, prea
mulţi oameni în jur, pot supraîncărca sistemul cognitiv al individului şi pot conduce la stress. Stressul
cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca aglomeraţie.
Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale suprasarcinii. El a
pus accentul pe reglarea intimităţii, şi a sugerat că aglomeraţia apare atunci când “mecanismele
intimităţii” nu funcţionează eficient şi când individul este obligat să accepte contacte sociale multiple.
Aglomeraţia apare atunci când intimitatea obţinută este mai redusă decât cea dorită. Conceptualizarea
lui Altman este foarte interesantă, căci nu leagă aglomeraţia de o măsură spaţială particulară.
Altman a arătat că numeroşi factori, personali, situaţionali, sociali determină gradul de intimitate
pe care-l doreşte individul la un moment dat. În cazul în care individul percepe faptul că intimitatea
obţinută nu este egală cu cea dorită, va utiliza comportamente verbale şi nonverbale pentru a ajunge la
nivelul râvnit de intimitate. Dacă prin aceste comportamente nu va obţine intimitatea dorită, atunci el va
deveni stressat şi va resimţi aglomeraţia.

124
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

TEORIILE CONTROLULUI

Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. El hotărăşte

direcţia pe care o urmează vasul, orele la care ia masa, hotărăşte când face plajă şi când citeşte, etc.
Este, cu alte cuvinte, stăpân pe soarta sa. Odată debarcat, navigatorul nostru pierde bună parte din
controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa sa. Acum, tot ceea ce face depinde de alţii şi
de tot felul de instituţii.
În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de către individ.
Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că lipsa controlului afectează
profund comportamentul. Câinii din experimentele sale sunt expuşi la şocuri electrice dureroase, pe
care nu le pot evita, oricâte eforturi ar face. În a doua parte a studiului, li se oferă posibilitatea să scape
de şocuri, dar ei nu mai încearcă aceasta; pur şi simplu îndură pasivi şocurile electrice. Seligman a
numit această stare “self-learned helplessness” (auto-învăţarea neajutorării), pentru că animalele învaţă
că nu există nici o relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întâmplă; ca atare, ele nu mai răspund în nici
un fel.
Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor, folosindu-se
stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau zgomote puternice.
Experienţa incontrolabilităţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă şi să adopte o stare de pasivitate
foarte apropiată de depresie.
Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Ei au sugerat că
anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul asupra interacţiunii sociale. În
aceste condiţii, indivizii sunt obligaţi să interacţioneze unul cu altul şi nu au mijloace de a regla
interacţiunile. Potrivit acestor autori, pierderea controlului conduce atât la resimţirea aglomerării, cât şi la
sentimente de neajutorare. Densitatea înaltă care nu presupune pierderea controlului nu generează
starea de aglomeraţie.
Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată de pierderea
controlului. Sherrod (1974), de pildă, a cerut unor grupuri de opt subiecţi să realizeze o sarcină în
condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de densitate redusă (încăpere mare). Unii
subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla densitatea: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot
lucra singuri într-o altă sală, deşi experimentul impunea ca ei să rămână în încăperea în care se aflau
împreună cu alţii. Această manipulare simplă a controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate
mare să resimtă mai puţin aglomeraţia. Într-un alt studiu, cu o manipulare deosebit de elegantă, Rodin,
Solomon şi Metcalf (1977) au studiat aglomeraţia în ascensor. Patru complici ai experimentatorilor
aşteptau la ascensorul bibliotecii Universităţii Yale până venea o a cincia persoană, subiectul naiv. Ei
intrau odată cu subiectul în ascensor. Într-una din condiţii, complicii se aşezau în aşa fel, încât subiectul
se găsea departe de tabloul de comandă al ascensorului. În altă condiţie, subiectul avea posibilitatea să
apese pe butoane când dorea. Când ascensorul ajungea la etajul de destinaţie al subiectului, unul din
complici, recomandându-se ca student la arhitectură, îl ruga pe subiect să completeze un chestionar.
Rezultatele chestionarului au arătat că subiecţii din a doua condiţie nu au resimţit starea de aglomeraţie;
în plus, ei au estimat o suprafaţă mai mare a ascensorului decât subiecţii din prima condiţie. Aşadar,
percepţia controlului influenţează experienţa aglomerării.

125
ŞTEFAN BONCU

Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate, control şi comportamentul uman în
căminele studenţeşti. În Statele Unite există două tipuri de cămine studenţeşti: unele au un coridor lung,
cu multe încăperi individuale de o parte şi de alta şi cu o cameră de zi comună în capăt; celelalte au
patru sau cinci încăperi individuale dispuse în jurul living-ului comun. Locatarii primului tip de cămine
declarau că resimt aglomeraţia. Baum şi Valins au presupus că lucrul acesta se datorează faptului că în
astfel de cămine, spaţiile comune sunt folosite de mai mulţi indivizi. Cu cât numărul celor ce utilizează
toaletele şi camera de zi comune este mai mare, cu atât se vor produce mai multe interacţiuni sociale
nedorite şi cu atât le va fi mai greu locatarilor să controleze interacţiunile. Chestionaţi de cei doi
cercetători, studenţii din căminele având coridoare lungi au raportat într-o măsură mai mare
aglomeraţia. Ei şi-au exprimat credinţa că încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. În
comparaţie cu studenţii care locuiau în cămine cu apartamente (câteva camere dispuse în jurul unei
sufragerii), ei nu au căutat să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au participat –
pe scurt, păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării.

TEORIILE ATRIBUIRII

Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din factorii care
produc aglomeraţia, rămân încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte experienţa aglomerării.
De pildă, atunci când indivizii constată că intimitatea de care dispun este mai redusă decât cea pe care
ar dori-o, de ce resimt aglomeraţia şi nu frustrarea sau reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări,
Stephen Worchel şi colaboratorii săi au dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. Scopul acestei
construcţii teoretice a fost de a preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de aglomeraţie şi de a
explica unele neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.
Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că experienţa
aglomeraţiei este stressantă şi produce excitare, nu există nici o dovadă în sprijinul ideii că densitatea
înaltă creează această excitare. Ca atare, pentru a construi o teorie adecvată asupra aglomeraţiei,
trebuie identificaţi factorii care determină excitarea fiziologică. Worchel şi Teddlie (1976) au sugerat că
prima fază a experienţei aglomeraţiei o constituie violarea spaţiului personal. Aceasta îl face pe individ
să se simtă stressat şi excitat. Violările spaţiului personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate
înaltă. Individul poate să perceapă invadarea spaţiului său personal chiar în condiţii de densitate
redusă.
În comparaţie cu densitatea, conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje: 1. Există
dovezi empirice suficiente (de exemplu, Middlemist et al., 1976) care demonstrează că violarea spaţiului
personal produce excitare – manipulările densităţii n-au reuşit să probeze acest lucru. 2. Accentul pus
pe spaţiul personal permite o explicaţie satisfăcătoare pentru problema diferenţelor dintre sexe din
cercetările asupra densităţii. Mai multe studii au ajuns la concluzia că dacă bărbaţii declară un
sentiment de inconfort şi devin ostili în situaţiile de densitate înaltă, femeile nu reacţionează la fel.
Cercetările asupra spaţiului personal au arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la femei
decât la bărbaţi. Aşadar, distanţele la care femeile se simt bine interacţionând sunt mai mici decât
distanţele de interacţiune care garantează confortul bărbaţilor. Dacă acceptăm punctul de vedere al

126
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

spaţiului personal asupra aglomeraţiei, este limpede că pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului
personal şi aglomeraţia, este nevoie de o densitate mai mare decât în cazul bărbaţilor.
Totuşi, nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa aglomeraţiei. De pildă,
pe stadion, la un meci de fotbal sau la un concert rock, indivizii sunt îngrămădiţi unii în alţii, dar nu
resimt aglomeraţia. Există situaţii în care ne face plăcere să aparţinem unei mulţimi, chiar dacă aceasta
presupune invadarea spaţiului nostru personal. Pentru a da seama de aceste observaţii, Worchel a
făcut apel la procesul de atribuire. Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitarea îl face pe individ să
caute în mediu un factor care să-l ajute să explice şi să eticheteze această stare. Eticheta specifică
aplicată este determinată adesea de indicii pregnanţi din mediu. Worchel şi Tedllie (1976) au făcut
ipoteza că violarea spaţiului personal îl excită pe individ şi îl motivează să caute în mediu un indice
pentru a explica excitarea. Aglomeraţia apare dacă, şi numai dacă, individul decide că excitarea este
cauzată de faptul că alţii sunt prea aproape. Dacă individul atribuie excitarea altui factor, el nu trăieşte
experienţa aglomeraţiei. În cazul meciului de fotbal, de pildă, spectatorul poate fi excitat de violările
repetate ale spaţiului său personal, dar poate să atribuie excitarea meciului, pe care-l percepe ca foarte
pasionant. Ca atare, el nu resimte aglomeraţia, ci este absorbit de ce se întâmplă pe teren.
Potrivit lui Worchel, după ce individul face o atribuire de aglomeraţie, el îşi focalizează atenţia
pe reducerea acestei stări negative. Un rezultat al acestei redirecţionări a atenţiei este slaba
performanţă în realizarea sarcinii. De asemenea, individul poate deveni ostil faţă de cei din jur pentru că
înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de aglomeraţie şi pentru că uneori aceştia se opun
eforturilor lui de a reduce aglomeraţia.
S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. Worchel şi Teddlie (1976) au manipulat în
mod independent densitatea şi spaţiul personal. Grupuri de opt subiecţi lucrau fie într-o încăpere mare
(densitate mică), fie într-o încăpere mică (densitate mare). În unele grupuri subiecţilor li s-a cerut să
stea atât de aproape unul de altul încât spaţiul lor personal era violat, iar în alte grupuri subiecţii se
aşezau departe unul de celălalt. Autorii au observat că subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului
personal decât la densitatea înaltă. Indiferent de mărimea camerei, ei au resimţit stressul şi aglomeraţia,
iar performanţa lor a avut de suferit atunci când spaţiul personal le-a fost violat. Pe de altă parte,
singură densitatea mare nu a produs întotdeauna stress sau deteriorarea performanţei. Prin urmare,
studiul acesta demonstrează că aglomeraţia este legată mai curând de violarea spaţiului personal decât
de simpla manipulare a densităţii.
Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii asupra aglomeraţiei.
Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea spaţiului personal dacă subiecţii atribuie
greşit sursa excitării. Grupuri de cinci indivizi realizau o sarcină într-o cameră. În unele condiţii se
producea violarea spaţiului personal, în altele nu. Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii,
experimentatorii îi anunţau că intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra
performanţei. Unii subiecţi au fost informaţi că, în timp ce ei vor lucra, în cameră va fi produs un zgomot
subliminal (care nu putea fi auzit fără aparate speciale). Într-una din condiţii, se spunea că zgomotul îi
va excita pe subiecţi şi le va provoca stress, chiar dacă nu-l pot auzi (condiţia stress); în altă condiţie,
subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un efect calmant şi relaxant asupra lor (condiţia relaxare).
Grupului de control nu i s-a spus nimic cu privire la efectele zgomotului. De fapt, experimentatorii nu au
produs nici un fel de zgomot subliminal în cameră. După ce subiecţii terminau sarcina, erau rugaţi să
completeze un chestionar.

127
ŞTEFAN BONCU

Autorii au făcut predicţia că explicaţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de aglomeraţie

la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Aceşti subiecţi pot să pună excitarea lor pe seama
zgomotului subliminal. Întrucât nu vor explica propria stare de excitare prin faptul că ceilalţi stau prea
aproape de ei, nu vor resimţi aglomeraţia. În condiţia relaxare, subiecţii se vor simţi excitaţi, în ciuda
faptului că li s-a spus că zgomotul îi va calma. Ca atare, sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de
aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Manipulările cu zgomotul subliminal nu
vor avea efect asupra subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost violat: ei nu trebuie să explice o stare
de excitare. Mai trebuie adăugat că subiecţii din condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în
sarcină şi s-au simţit într-o mai mare măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor.

Concluziile cercetărilor atestă că densitatea înaltă prin ea însăşi nu este neplăcută sau
nesănătoasă. Totuşi, când ea este asociată cu factori ca stimularea în exces, pierderea controlului sau
violarea spaţiului personal, apare sentimentul de aglomeraţie. Aglomeraţia este o stare neplăcută care
afectează negativ performanţa în sarcină, relaţiile interpersonale şi sănătatea.
Pentru psihologii cu interese aplicative, distincţia dintre densitate şi aglomeraţie poate oferi
motive de optimism. Populaţia planetei creşte foarte repede şi odată cu ea densitatea. Totuşi, acesta nu
înseamnă că aglomeraţia creşte în aceeaşi proporţie. Dacă putem structura mediul astfel încât indivizii
să dispună de spaţii în care să se poată bucura de intimitate sau să simtă că au control asupra
evenimentelor din viaţa cotidiană, atunci putem reduce aglomeraţia şi efectele negative pe care le
produce.

128
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

IX. VIAŢA URBANĂ

Oraşul este un mediu vast şi complex. Un mediu artificial, construit în întregime de om. Un
mediu caracterizat de contraste: periculos şi sigur, excitant şi plictisitor, izolând şi integrând (Bell et al.,
1996). Dacă în 1800 existau numai 7 oraşe a căror populaţie depăşea 500000 de locuitori, astăzi există
peste 600. Viitorul pare să aparţină ariilor metropolitane, megapolisurilor, cum este Mexico City,
aglomeraţie urbană ce reuneşte astăzi peste 20 de milioane de locuitori. Cursul de faţă se va centra în
special pe evidenţierea efectelor vieţii urbane.

STRESSUL URBAN

În general, oamenii au convingerea că zonele rurale sunt mai liniştite iar zonele urbane induc
stress. Factori stresori, ca aglomeraţia, zgomotul, criminalitatea, poluarea sunt prezenţi cu intensităţi
mari în oraşe. De exemplu, s-a demonstrat că zgomotul creşte odată cu mărimea oraşului. Poluarea
este un fenomen prin excelenţă urban. În 1980, se considera că a trăi în New York echivalează cu a
fuma 38 de ţigări pe zi. Ceea ce este grav este că adesea, indivizii săraci, discriminaţi, needucaţi sunt
cei mai afectaţi de aceşti factori.
Ritmul vieţii pare mult mai intens – şi de aceea, generator de stress - în oraşe. Psihologii au
măsurat chiar viteza pietonilor, identificând variabila aceasta cu ritmul vieţii. Au constatat că, în
principiu, există un efect al mărimii oraşului, în sensul că în oraşele mari pietonii se deplasează mai
repede. De exemplu, dacă în oraşul Galway din Irlanda (populaţie de 29500 de locuitori) viteza
pietonilor este 1,25 m/s, în Dublin (populaţie 680000 locuitori) viteza pietonilor este 1,56 m/s. La fel, în
Scoţia, în Iverness (populaţie 50200) viteza pietonilor este 1,43 m/s iar la Edinburgh (470000 locuitori)
viteza pietonală se cifrează la 1,51 m/s. Desigur, această variabilă este influenţată de sex, vârstă,
vreme, dar cifrele de mai sus reprezintă medii. E adevărat că ritmul oraşului ar trebui surprins prin
măsurători complexe care să aibă în vedere şi factori psihologici, nu numai mişcarea fizică.
Pentru a pune în evidenţă potenţialul stresor al oraşelor, psihologii au intervievat persoane care
s-au mutat din mediul rural în mediul urban sau invers, din mediul urban în mediul rural: prin urmare,
persoane care cunoşteau ambele medii şi le puteau compara. S-a constatat că cei ce se mutau la ţară
resimţeau mai puţin stress decât înainte, iar cei ce se aşezau la oraş mai mult stress decât resimţiseră
în zona rurală în care locuiseră anterior.
O sursă importantă de stress în mediul urban o reprezintă transportul în comun. Cercetătorii
americani au efectuat studii complexe, unele longitudinale, şi au reuşit să pună în evidenţă şi au reuşit
să pună în evidenţă efectele negative ale deficienţelor din transportul în comun asupra călătorilor. S-au
formulat concluzii potrivit cărora transportul în comun deficient organizat afectează amplifică excitarea

129
ŞTEFAN BONCU

fiziologică a indivizilor (aceasta constituie un indicator al stressului), induce dispoziţii negative şi

diminuează performanţa.

COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

Din teoria suprasarcinii putem înţelege că suprastimularea vieţii urbane ne face să filtrăm
imput-urile mai puţin importante – de exemplu, un străin care are nevoie de ajutor. Trebuie să ne
întrebăm dacă lipsa dorinţei locuitorilor oraşului de afiliere cu străinii poate deveni neglijarea unui străin
care are nevoie de ajutor. Stanley Milgram a pus în evidenţă un fapt uluitor: un copil care cere ajutor
pentru că s-a pierdut de părinţii lui se va bucura de atenţia şi sprijinul locuitorilor dintr-un oraş mic şi
mult mai puţin de atenţia şi sprijinul locuitorilor dintr-un oraş mare (New York). De asemenea, Milgram a
pus un complice să ceară locuitorilor dintr-un oraş mare ş celor dintr-un oraş mic să fie lăsat în casă să
dea un telefon. Cei din oraşele mari refuză, strigându-şi refuzul prin uşa închisă, în vreme ce cei din
oraşul mic acceptă (75% dintre ei), iar când refuză, o fac după ce au deschis uşa şi au stat de vorbă cu
cel care le solicită ajutorul. Alte studii au arătat că orăşenii sunt mai puţin înclinaţi să acorde ajutor decât
locutorii din mediul rural. Levine şi colaboratorii săi (1994) s-au opus acestor concluzii, reuşind să
demonstreze că nu mărimea localităţii este importantă, cât densitatea. Într-un studiu foarte ambiţios,
desfăşurat în 36 de oraşe din diferite regiuni ale Statelor Unite, această echipă de cercetare a comparat
corelaţia dintre mărimea oraşului şi şase comportamente de ajutorare, pe de o parte, şi corelaţia dintre
densitate şi aceleaşi comportamente de ajutorare, pe de altă parte. Pe ansamblu, densitatea populaţiei
s-a dovedit un predictor mai bun pentru ajutorare, mai ales când a fost vorba de situaţii ce impuneau
acordarea ajutorului în regim de urgenţă.
Teoria suprasarcinii ar putea da seama de aceste efecte: nivelurile înalte de stimulare
caracteristice oraşului fac orăşenii mai puţin atenţi la stimulii noi (cum este un necunoscut care are
solicită ajutor). Aceasta ar fi prima explicaţie. A doua a fost sugerată de Fischer (1976): diversitatea
înfăţişării şi comportamentelor celorlalţi în mediul urban îi face pe oameni să nu se simtă în siguranţă şi,
deci, să nu acorde ajutor. A treia explicaţie este una veche: în 1938, Wirth a încercat să demonstreze
că faptul de a fi crescut la oraş dezvoltă o personalitate urbană, care pur şi simplu nu are înclinaţii spre
comportamentul prosocial. Dar teoria lui Wirth nu poate fi adevărată: ştim că factorii situaţionali sunt
extrem de puternici în determinarea conduitelor de ajutorare. În acest context, trebuie să amintim teoria
elaborată de Latane şi Darley (1970). Dispersarea responsabilităţii se produce atunci când, într-o
situaţie în care e nevoie de acordarea ajutorului unui străin, se află în jur foarte mulţi indivizi care pot
ajuta. Aceasta se întâmplă mai degrabă la oraş, unde densitatea e mai mare decât în mediul rural.
Cu privire la densitate, Kamman, Thompson şi Irwin (1979) au opinat că densitatea pietonilor în
zona în care se află persoana ce are nevoie de asistenţă reprezintă factorul hotărâtor, şi nu mărimea
oraşului. Iar House şi Wolf (1978) au raportat niveluri scăzute ale acordării ajutorului numai când rata
criminalităţii era atât de mare încât făcea implicarea de orice fel periculoasă. Bazându-se pe aceste
date, cei doi autori au sugerat că există un cerc vicios şi că delicvenţa şi criminalitatea conduc la
diminuarea, chiar dispariţia tendinţelor de a acorda ajutor străinilor.
Există chiar autori care au găsit că locuitorii din oraşe ajută mai mult decât cei din mediul rural.
Aceşti autori consideră că faptul de a creşte la oraş îi face pe indivizi să achiziţioneze anumite abilităţi

130
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

ce pot fi extrem de utile şi adaptative în anumite situaţii de interdependenţă. În plus, se pare că devianţii
primesc într-o mai mare măsură ajutor la oraşe decât în comunităţile restrânse şi că, chiar dacă nu-i
ajută pe străini, orăşenii îşi ajută prietenii în aceeaşi măsură ca cei din mediul rural.

STRĂINUL FAMILIAR

Cu toţii ştim că oamenii de la ţară te salută chiar dacă nu te cunosc. Pentru un orăşean
get-beget, faptul acesta poate stârni mirare. Locuitorii oraşelor nu se salută dacă nu se cunosc. Totuşi,
Stanley Milgram a descoperit că foarte mulţi din cei ce locuiesc la oraş au ceea ce el a numit „străin
familiar”. Străinul familiar e o persoană pe care subiectul o întâlneşte şi o observă în mod repetat pentru
o perioadă relativ îndelungată, dar cu care nu interacţionează. Milgram a constat că cei ce folosesc
metroul în New York au în medie patru persoane pe care le recunosc uşor, dar cu care nu vorbesc
niciodată. El a fotografiat grupuri care aşteptau metroul şi a arătat fotografiile unor subiecţi, rugându-i să
precizeze câţi din cei din poze se potrivesc definiţiei străinului familiar. Practic, 90% dintre călătorii cu
metroul aveau cel puţin un străin familiar.
Subiecţii au mărturisit că uneori se gândesc la străinii familiari şi încearcă să-ţi imagineze ce fel
de viaţă duc aceştia. Există studii care atestă că locuitorii oraşelor sunt mai dispuşi să-i ajute pe străinii
familiari decât pe străinii pe care nu i-au văzut niciodată. Milgram a aflat chiar că în anumite
circumstanţe, subiecţii au interacţionat cu străinii familiari, deşi extrem de rar în locul în care îi întâlneau
zilnic. El a făcut ipoteza că e cu atât mai probabil ca interacţiunea să se producă cu cât întâlnirea e mai
departe de staţia de metrou în care se văd zilnic.

SĂNĂTATEA

E foarte dificil să comparăm sănătatea locuitorilor de la oraş cu a acelora de la ţară. Desigur,

facilităţile medicale sunt prezente într-o proporţie mult mai mare la oraş. Medicii specialişti (chirurgi,
cardiologi) nu funcţionează la spitalele din mediul rural decât foarte rar. Cei bolnavi pot migra de la ţară
la oraş, tocmai pentru a primi îngrijiri mai bune.
În 1969, doi cercetători americani au comparat tensiunea arterială a locuitorilor din New York cu
tensiunea arterială a americanilor în general şi au găsit diferenţe slabe în defavoarea New York-ului: în
medie, cei de aici aveau o tensiune arterială uşo mai mare. Levine şi colegii săi (1988) au stabilit oraşe
americane în care viaţa are un ritm foarte intens - le-au numit oraşe de tip A, prin analogie cu
personalitatea de tip A. Ipoteza lor era că aceste oraşe diferă de altele mai liniştite, mai puţin solicitante,
prin rata mortalităţii din cauza bolilor coronariene. Ipoteza a fost din nefericire confirmată: viaţa urbană,
trepidantă, creând sentimentul de urgenţă, de presiune a timpului, duce la boli din cele mai grave. De
asemenea, s-a demonstrat, că bolile asociate poluării atmosferice intense, ca tuberculoză, bronşită,
cancer de plămâni survin mai frecvent în mediul urban decât în mediul rural.
În privinţa sănătăţii mentale, concluziile nu pot fi formulate cu precizie. E adevărat că spitalele
de boli nervoase internează mai mulţi orăşeni decât locuitori din zonele rurale, dar aceasta poate
însemna numai că cei de la oraş acordă mai multă atenţie problemelor psihice. Unii cercetători cred că

131
ŞTEFAN BONCU

tipurile de boli psihice ar putea avea o incidenţă diferită în mediile urban şi rural: bunăoară, dacă
psihozele ar fi mai prezente în mediul rural, tulburările de personalitate ar apărea cu o frecvenţă mai
mare la oraş.
Dacă nu se pot stabili cu precizie diferenţe semnificative între urban şi rural e dimensiunea sănătăţii
mentale, putem afirma, fără nici un dubiu, că în mediul urban dependenţa de droguri e incomparabil mai
mare decât în mediul rural. Acest fapt se datorează suprasarcinii pe care o creează oraşul, stressului
dar şi accesibilităţii drogurilor.

VAGABONDAJUL

Ne referim, prin termenul de vagabondaj, la indivizii fără adăpost (homeless). Deşi există
vagabondaj şi în mediul rural, vagabondajul este prin excelenţă un fenomen urban.
În principul, vagabond este persoana care nu are o reşedinţă fixă, regulată şi adecvată pentru
timpul nopţii.
Aşa cum ne putem uşor imagina, vagabondajul afectează aproape fiecare aspect al vieţii de
familie. Gătitul, intimitatea, cumpărăturile, relaţiile cu vecinii, toate sunt întrerupte. Pentru copiii,
vagabondajul înseamnă părăsirea şcolii, ruperea relaţiilor cu prietenii şi colegii.
Mulţi oameni devin vagabonzi pentru că veniturile lor foarte mici nu le permit să plătească chiria
la casă. Mai cu seamă pe cei fără legături puternice familiale, care au salarii minime pe economie,
şomajul sau boala îi transformă repede în vagabonzi.
Desigur, vagabondajul se asociază cu numeroase probleme sociale, economice şi de sănătate.
El creşte posibilitatea de a contracta anumite boli, de a fi violată pentru femei, de a fi agresat pentru
bărbaţi. Cei bolnavi nu pot ţine regim alimentar, nu-şi pot lua medicamentele, nu pot avea repaus la pat.
În plan psihic,vagabondajul generează anxietate şi depresie şi conduce, adesea, la alcoolism sau la
dependenţa de droguri ieftine şi extrem de nocive.

DELICVENŢA

Rata delicvenţei şi a delictelor violente este cu mult mai mare în cadrul urban decât în mediul
rural. În Statele unite, proporţia este de 8/1. Tot în această ţară, considerată de departe cea mai
violentă de pe planetă, cei ce locuiesc în oraşe consideră criminalitatea cea mai gravă problemă a
cartierului lor.
Philip Zimbardo a oferit în anii ’70 o explicaţie credibilă pentru mulţimea actelor anti-sociale din
oraşe: deindividualizarea. Locuitorii oraşelor se simt membri anonimi ai mulţimii şi astfel inhibiţiile lor
privind actele anti-sociale dispar. Alte explicaţii pentru rata ridicată a criminalităţii în mediul urban sunt
şomajul, numărul mare de modele de rol anti-social, numărul redus de modele de comportament
prosocial.
Sentimentul de nesiguranţă pare să-i afecteze destul de grav pe locuitorii oraşelor, în special,
fireşte, ai marilor oraşe. S-a constatat că cei ce trăiesc în oraşe cu o populaţie mai mare de 50000 de
locuitori se tem că ar putea fi victime ale unui atac violent, ceea ce le induce un nivel de stress relativ

132
 PSIHOLOGIA MEDIULUI

ridicat. În plus, ei au mai puţină încredere în concitadinii lor decât cei ce trăiesc în oraşe cu populaţie
redusă sau în sate. Cercetătorii americani au găsit că sentimentul de frică se asociază cu pierderea
controlului, restrângerea activităţilor şi chiar, în cazul bătrânilor, reţinerea de a părăsi propria locuinţă.
Sentimentul de nesiguranţă şi frică se amplifică atunci când oamenii observă dezordine socială,
neputinţa autorităţilor de a interveni, vandalism, graffiti, gunoi etc. Design-ul urban care promovează
coeziunea (bunăoară, amenajarea pieţelor în aşa fel încât să încurajeze interacţiunea pozitivă între
locuitorii oraşului) diminuează frica de a fi victimă. De asemenea, oamenii se simt în siguranţă când au
vecini cu care se înţeleg şi care-i sprijină.

Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă de loc

Anumite locuri devin o parte foarte importantă a noastră, a eurilor noastre. Identitatea conferită
de loc (place identity) se referă la încorporarea de către individ a locului în conceptul de sine. Ea este
strâns legată de ataşamentul faţă de loc (place attachment), ideea că dezvoltăm legături speciale cu
anumite locuri care au un înţeles deosebit, foarte adânc pentru noi. Deşi ataşamentul faţă de loc pare
similar cu teritorialitatea, cercetările psihologilor americani au demonstrat că lucrurile nu stau aşa.
Ce se întâmplă când lăsăm în urmă un loc faţă de care avem un ataşament, un loc care a devenit parte
a eului nostru? Când mergem la universitate în alt oraş, când cartierul nostru se demolează, când casa
familiei, în care am copilărit, este vândută? Cercetările din domeniul identităţii conferite de loc şi al
ataşamentului faţă de loc se interesează de achiziţionarea, interacţiunea şi pierderea relaţiilor cu
locurile, relaţii ce sunt importante pentru sensul individual al eului.
Identitatea conferită de loc sporeşte stima de sine şi eficienţa personală. În plus, îi aduce
persoanei un simţ al continuităţii şi o conştiinţă a distinctivităţii (conştiinţa individului că e diferit de alţii
care locuiesc în altă parte.
Surse ale ataşamentului faţă de loc. Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă de loc sunt
procese care survin în interiorul individului dar care se constituie printr-o varietate de mecanisme
culturale. A. genealogia leagă persoanele de anumite locuri printr-o identificare istorică a locului cu o
familie. În anumite culturi (de exemplu, cea japoneză, cea spaniolă), numele persoanelor coincid cu
numele locurilor. B. uneori, pierderea sau distrugerea generează sau întăreşte ataşamentul faţă de loc.
De exemplu, bucureştenii sunt ataşaţi faţă de anumite clădiri care s-au prăbuşit la cutremurul din 1977
şi n-au mai fost reconstruite. C. proprietatea e cel mai frecvent mecanism prin care poate fi creat
ataşamentul faţă de loc. Când posedăm un loc pentru o lungă perioadă de timp, el devine parte a
noastră şi noi a lui. Ataşamentul faţă de loc se poate dezvolta pe multe căi. Dar. cu cât o societate
devine mai mobilă, cu atât ataşamentul faţă de loc se dezvoltă mai puţin.
Fried şi Gleicher (1976), de exemplu, au studiat ce se întâmplă cu locuitorii unui cartier care e
demolat şi în locul căruia se construieşte altceva. În general, autorităţile cred că cei care se mută într-o
casă nouă sunt fericiţi şi acceptă cu inima uşoară despărţirea de vechea locuinţă. Fried şi Gleicher au
descoperit că aceşti oameni regretau vechile case, chiar dacă erau mai inconfortabile şi mai puţin
curate decât cele noi. Vechiul cartier fusese baza pentru un stil de viaţă, care a dispărut odată cu el.
În principiu, ataşamentul faţă de loc creşte odată cu vârsta şi cu durata locuirii. Totuşi,
ataşamentul depinde în mod esenţial şi de interacţiunile sociale pozitive şi de compatibilitatea dintre
comunitate şi scopurile individului. S-a descoperit că ataşamentul faţă de loc depinde, de asemenea, de

133
ŞTEFAN BONCU

factori environmentali. De exemplu, o grădină sau accesul la o zonă naturală (vecinătatea cu o pădure
sau cu malul unui lac) îi fac pe indivizi să fie mai ataşaţi de loc. Oamenii se ataşează mai uşor şi mai
durabil de un cartier liniştit decât de unul zgomotos. Într-o zonă zgomotoasă, ei cred că spaţiile publice
le aparţin mai degrabă străinilor, celor aflaţi numai în trecere prin cartier şi deloc lor.

ACTIVITATE

Gândiţi-vă la două oraşe pe care le-aţi vizitat şi încercaţi să le evaluaţi în termeni de „atmosferă”.
Puteţi identifica aspecte fizice şi sociale diferite? Credeţi că informaţiile istorice influenţează
judecăţile cu privire la specificitate?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

· Bell, P.A., Greene, T.C., Fischer, J.D. şi Baum, A., 1996, Environmental psychology. Philadelphia:
Harcourt Brace.
· Gifford, R., 2002, Environmental psychology. Principles and practice. Toronto: Optimal Books.
· Worchel, S., Cooper, J., 1979, Understanding social psychology. Homewood: The Dorsey Press.

134