MODULUL I ORGANIZAREA FINANŢELOR PUBLICE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 CONŢINUTUL ECONOMIC,

FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

În cadrul acestei secţiuni sunt reliefate o serie de concepte generale privind conţinutul,
necesitatea şi funcţiile finanţelor în cadrul mecanismului economiei de piaţă. Impactul finanţelor asupra
economiei este determinat nu numai de proporţiile redistribuirii produsului intern brut pe care o
generează, dar şi de modul cum se realizează acest proces.

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii făcând parte
din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice, finanţe
private, finanţe socialiste.

Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se foloseau
expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se presupune că aceste
expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de plată1.

Urmărind etimologia cuvântului şi determinările sale semantice se pot desprinde două concluzii
preliminare:

a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea substituindu-se)
dar mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi simplu, ci bani angajaţi în efectuarea unei
plăţi;

b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul, mai exact
spus, cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia2.

În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot ceea ce are
legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi evoluţia lor de aceea a
banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la toate plăţile efectuate cu ajutorul
acestora.

Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul repartizării

produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru juridic adecvat, în
scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii economice.

Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin
intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi pe toţi
membrii societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că finanţele exprimă relaţii sociale, de natură
economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.

Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, funcţionează finanţele private.
Ele se deosebesc mai întâi prin obiectivele urmărite. Primele asigură suportul financiar pentru susţinerea
acţiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. Primele vizează satisfacerea interesului
general, iar celelalte obţinerea şi maximizarea profitului.

Dintr-o altă perspectivă privite, finanţele reprezintă, în opinia noastră, operaţiile băneşti ce
intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii acţiunilor
publice şi afacerilor private.
1.1. Conţinutul economic al finanţelor

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante
fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din
produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi
local.

Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de

cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale
şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari -
persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu sens - către şi de la fondurile
publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi) sociale între participanţii la acest proces.

Este vorba de: relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate
cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează
venituri -, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de altă parte; relaţiile care apar între
colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în
economie: întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care
încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte.

Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de

resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia
produsului intern brut.

În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai mari
părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile economice
analizate mai sus îmbracă formă bănească.

Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului intern
brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau, pe scurt,
finanţe.

În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul
repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera finanţelor, mai
îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de
valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.

Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva

precizări3:

În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în

formă bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative,

instituţii) sau persoane fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori etc.)

la fondurile ce se constituie în economie sau de la aceste fonduri la dispoziţia

persoanelor juridice sau fizice beneficiare. Transferul de valoare are de la bun

început caracterul unui transfer de putere de cumpărare, în cazul în care transferul

se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere la relaţii

financiare. Numai după valorificarea produselor respective, contra bani, poate

avea loc transferul de valoare la fondul de resurse financiare.

În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se

efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială

care a vărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are

dreptul să solicite statului nici rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie de egală

valoare; un liber-profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani cu titlu de

impozit pe venit, nu dobândeşte prin aceasta un drept de creanţă asupra statului.

Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori

impozitul pe veniturile din chirii, vărsat la buget de o persoană fizică, este, de asemenea, fără

contraprestaţie directă. Sumele primite de la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de

stat pentru copii, pensie de asigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit de

aceasta.

Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri,

reflectă o schimbare a formelor valorii din forma marfă în forma bani sau invers, iar nu o cedare

definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Retribuirea muncii presupune, de

asemenea, un schimb de echivalente, iar nu un transfer de putere de cumpărare fără

contraprestaţie, în asemenea cazuri, transferul de produs social dă naştere la relaţii băneşti, dar

acestea nu constituie relaţii financiare.

Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor

valorii există o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă.

Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui

muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe venit.

Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii

Relaţii

financiare
Marfă → bani

Bani → marfă

Transfer de valoare: persoane

fizice şi juridice

Fonduri băneşti

ale statului

De la fondurile bugetare se efectuează plăti cu titlu nerambursabil către unele regii

autonome (subvenţii), sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii

pentru populaţie. Acelaşi caracter nerambursabil poartă şi transferurile efectuate către populaţie

sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii etc.

În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în

economie se realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea

caracter, rambursabil, poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane

fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă;

garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de

persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.

De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele

întreprinderi şi către populaţie. Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul

mecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.

Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la

fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi

beneficiari, efectuat prin intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu

nerambursabil ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul

satisfacerii nevoilor obşteşti.

Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat

satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de

provenienţa sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se diferenţieze

datorită condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care ne-am
referit mai sus, se particularizează:

relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu

nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea

în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în

anumite fonduri publice extrabugetare;

relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp

determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit,

mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;

relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de

resurse băneşti, în schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea unui

fenomen (eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii

beneficiază toţi participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre

aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de

asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia

suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.

Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin

intermediari de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin

cluburi de protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează

prin intermediul caselor de pensii.

relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia

întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe

seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale), a

emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.

1.2. Funcţiile finanţelor

10

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori, aceasta

este prezentată, şi pe bună dreptate, ca o funcţie unitară. Această unitate decurge din

interacţiunea celor două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în
vederea alimentării fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în vederea

cheltuirii lor pentru realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate

între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora4.

Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea

acestora participă:

întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma

juridică, de organizare a acestora;

instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;

populaţia;

persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite

şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din

veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de

stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân;

împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de

stat acordate; dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri

primite; alte venituri.

Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul

în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din

străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii

diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea

fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia

propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de

referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi

importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă

cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat

pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice
competente să trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească

opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului

cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări

sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine

publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii,

resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.

Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un

proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi

joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.

Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în

cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice

şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea

formei de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte şi de la

4 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

11

populaţie la fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri către

beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.

Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului intern

brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor

financiare pe plan internaţional. Este vorba de:

primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare

publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea

ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;

acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele

financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la

rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;

achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat

sau de alte entităţi de drept public;

primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea

consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.

Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor

acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de

rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.

Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în vederea

îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de

dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori, ceea ce

demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.

În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are

un caracter subiectiv el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect

nevoile sociale la un moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de politica

promovată de partidele politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor

financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea

nevoilor sociale. În funcţie de aceşti factori, organele de decizie politică stabilesc sursele de

alimentare a fondurilor financiare, metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a

acestora către diverşi beneficiari.

Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la

multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către

cele în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către

beneficiarii resurselor respective.

Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune,

provenienţă şi destinaţie. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul

produsului intern brut, de rata acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre consumul

individual şi cel social, de regimul amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.

Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de

dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica de stat faţă de acestea, de raportul dintre resursele

interne şi atrase din afară, de raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate etc.
În concluzie, constituirea fondurilor publice şi private de natură

financiară nu reprezintă un scop în sine, ci ea se face în vederea repartizării şi

cheltuirii acestora pentru susţinerea acţiunilor publice şi a afacerilor private.

Tocmai de aceea prima latură a funcţiei de repartiţie este însoţită, în mod

obligatoriu, de cea de a doua, care asigură repartizarea fondurilor constituite.

Această latură se manifestă însă diferit la cele două grupe de fonduri şi chiar

de la un fond la altul în cadrul aceleiaşi grupe.

B. Funcţia de control a finanţelor publice

12

Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani asupra

diverselor aspecte ale vieţii economico-sociale. Or, capacitatea finanţelor publice de a mijloci

efectuarea controlului financiar asupra modului de înfăptuire şi rezultatelor obţinute în diferitele

activităţi economice şi sociale exprimă esenţa funcţiei de control ce revine acestora.

În principiu, administrarea resurselor, în general, şi a celor financiare, în special, necesită

evidenţe cât mai exacte, asupra existenţei şi mişcării acestora, cunoaşterea şi urmărirea modului

de formare şi utilizare a lor, asigurând rezultate pozitive maxime, inclusiv respectarea anumitor

principii de gestiune şi a reglementărilor privind activitatea financiară la nivelul fiecărei entităţi

sau structuri funcţionale.

În acest context, finanţele publice au şi menirea de a mijloci exercitarea controlului

bănesc asupra unor domenii ale activităţii economice şi sociale îndeplinind funcţia de control.

Recunoaşterea funcţiei de control a finanţelor publice are suport obiectiv în faptul că

manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul necesar pentru executarea controlului

financiar. Prin comparaţie, munca de control financiar efectuată de către anumite persoane care

îndeplinesc, în cadrul juridic creat, funcţii administrative ce conferă atribuţiuni de controlori

financiari imprimă acestui control şi o componentă subiectivă. Latura obiectivă a controlului prin

finanţele publice rezidă în faptul că acesta se poate executa de către persoane numite să presteze

o asemenea muncă de control acolo unde, în prim plan, se derulează procese şi relaţii financiare

în care sunt implicate direct sau indirect autorităţi sau entităţi publice, respectiv resurse publice.

Exercitarea controlului prin finanţele publice presupune deci în plan obiectiv existenţa, ca
suport al său, a relaţiilor financiare publice, inclusiv derularea unor activităţi bazate pe folosirea

banilor cu impact asupra formării şi utilizării resurselor băneşti publice, presupunând în mod

implicit manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale. În mod firesc controlul

financiar considerat ca expresie a îndeplinirii acestei funcţii de control, se grefează pe

operaţiunile şi relaţiile băneşti referitoare la constituirea şi distribuirea fondurilor financiare

publice.

Aşadar, între cele două funcţii ale finanţelor publice se manifestă

anumite raporturi de determinare, evidenţiind în prim plan faptul că

activitatea financiară ce concretizează funcţia de repartiţie oferă terenul

pentru executarea controlului financiar. Pe de altă parte, îndeplinirea funcţiei

de control financiar favorizează manifestarea funcţiei de repartiţie, inclusiv în

sensul generării unor noi procese de j constituire sau distribuire de fonduri

băneşti publice5.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de

resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este

interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea

resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate;

utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi

de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la

dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor

locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii6.

Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul

intern brut constituie un argument în plus ce pledează pentru organizarea unui control riguros

asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice,

asupra păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării

integrale şi la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.

5 Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, 2010, pp.45-47

6Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti,1995.
13

În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea

avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la dispoziţia

unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor

efectuate de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor faţă de buget,

de creditori, de furnizori etc.

Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.

Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la

repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa (eficacitatea) cu care unităţile economice cu

capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea

sunt proprii sau împrumutate.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de

repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece

vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi

modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale finanţelor publice

există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de

manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său,

generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.

În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale

Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de

stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului

financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi

guvernul ţării, precum şi alte organe.

În raport cu apartenenţa organelor şi instituţiilor care exercită controlul distingem7:

1) controlul din exterior, exercitat de către organele şi instituţiile statului, inclusiv cele

specializate, iar în cadrul lui avem:

a) controlul financiar al parlamentului efectuat, în principal, asupra bugetului de stat de către

comisiile specializate ale camerelor şi de către parlament în ansamblul lui cu prilejul

analizei, dezbaterii şi aprobării solicitărilor prealabile şi a proiectului bugetului de stat, a

verificărilor pe parcursul execuţiei, a analizei şi aprobării contului de încheiere a exerciţiului

bugetar.

Parlamentul exercită controlul său bugetar şi prin organul său specializat: Curtea de

Conturi şi unităţile sale teritoriale, care verifică gestiunile la toate persoanele publice şi

desfăşoară activitate jurisdicţională.

b) controlul financiar al executivului exercitat mai ales de către Ministerul Finanţelor

(Direcţia generală a controlului financiar de stat, Garda Financiară militarizată) şi

unităţile sale teritoriale (Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar

de stat la nivelul judeţelor, administraţiile financiare de la nivelul municipiilor şi

circumscripţiilor financiare la nivelul oraşelor).

c) controlul financiar exercitat de către ministere, instituţii centrale şi consiliile locale

asupra unităţilor din subordine;

d) controlul exercitat de către bănci la clienţii lor.

2) controlul din interiorul unităţii (controlul propriu sau autocontrolul) care cuprinde la

rândul lui:

a) controlul financiar preventiv exercitat de către şeful compartimentului financiarcontabil,

contabilul şef sau o altă persoană împuternicită. El este un control prealabil, având ca

obiectiv principal prevenirea unor neajunsuri prin verificarea legalităţii, oportunităţii şi

economicităţii tuturor operaţiunilor din care derivă drepturi sau obligaţii patrimoniale. Viza de

7 Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 23

14

control financiar preventiv se dă numai după verificarea documentelor prezentate cu avizarea

prealabilă sau consultarea, atunci când se consideră necesar, a juristului unităţii.

b) controlul financiar (auditul) intern al gestiunilor proprii şi cel exercitat de către

organele CFI din unitatea ierarhic superioară, fiind un control gestionar de fond, cu caracter

ulterior, urmărind respectarea legilor şi normelor legale privind gospodărirea patrimoniului

public.

Din punct de vedere al momentului în care se efectuează controlul financiar poate fi:

1) control financiar preventiv;

2) control financiar concomitent;

3) control financiar ulterior sau postoperativ.

Din punct de vedere al gradului de cuprindere:

1) control prin sondaj sau complet;

2) control tematic sau complex;

3) control parţial sau total.

După baza de referinţă:

1) controlul conceperii strategiilor şi programelor firmei;

2) controlul execuţiei strategiilor şi programelor firmei.

După obiectivele finale urmărite:

1) analiza diagnostic;

2) controlul de gestiune.

După modul de execuţie:

1) control direct;

2) control indirect;

3) încrucişat.

Metodele de control sunt de asemenea diferite:

1) cercetări prin anchete şi discuţii;

2) verificări documentare;

3) controlul faptic;

4) analizele complexe economico-financiare.

Îndeplinirea funcţiei de control ce revine finanţelor publice vizează obiective dintre care se

pot distinge8:

asigurarea oportunităţii şi legalităţii operaţiunilor financiare care afectează

patrimoniul public;

administrarea eficientă a resurselor publice;

determinarea judicioasă a nevoilor de resurse şi asigurarea constituirii şi cheltuirii

raţionale a fondurilor băneşti publice etc.

În mod deosebit, prin controlul financiar trebuie să se identifice fenomenele care

determină dereglări ale fluxurilor financiare de alimentare, alocare şi utilizare a resurselor

publice, să se stabilească responsabilităţile celor implicaţi şi posibilităţile de îmbunătăţire a

acestora.

Indiferent de organul care îl exercită, forma pe care o îmbracă şi metodele care se

folosesc importantă este eficacitatea controlului, contribuţia sa la respectarea legalităţii şi a

disciplinei financiare, la buna gospodărire a banului public.

Gravele disfuncţionalităţi din economie, blocajul financiar înlănţuit şi de durată, volumul

îngrijorător al arieratelor, amploarea actelor de evaziune fiscală sunt tot atâtea dovezi ale slabei

eficacităţi a controlului în general şi a celui financiar în special, cu toate că există nenumărate

organe şi instituţii specializate dar şi grave şi deranjante paralelisme în activitatea acestora9.

C. Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei

8 Filip, Gh., Finanţe publice, Editura Junimea, 2010, pp.45-47

9 Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 24

15

Existenţa unei asemenea funcţii a finanţelor publice se înscrie în contextul asumării de

către stat şi, în genere, de organismele publice a unui rol activ în economie,

fie prin implicare directă în acţiuni economice,

fie în mod indirect, prin influenţarea activităţilor economice private.

In ambele ipostaze, însă, această funcţie conturează manifestarea finanţelor publice ca

mijloc de influenţare asupra vieţii economice şi sociale şi, mai ales, a economiei, în

concordanţă cu obiectivele de politică generală promovate de autorităţi publice. Prin îndeplinirea

acesteia, finanţele publice pot mijloci contracararea unor fenomene cu caracter destabilizator

(recesiunea, criza etc), pentru procesele economice şi sociale, pe de o parte, respectiv stimularea

evoluţiei pozitive a acestor procese, pe de altă parte.

Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei exprimă capacitatea

acestora de a mijloci reglarea diverselor procese economice, mai ales, prin stimularea unora

sau inhibarea altora, pentru stabilizarea şi asigurarea evoluţiei sale ascendente.

Funcţia de reglare (stabilizare) a economiei s-a fundamentat teoretic prin doctrina

intervenţionist-statală în viaţa economică şi socială, găsind teren prielnic în condiţiile

manifestării tot mai intense a dereglărilor mecanismelor pieţei, în societatea modernă, odată cu

apariţia ciclicităţii acesteia.

Înfăptuirea acţiunii reglatoare/stabilizatoare a finanţelor publice asupra activităţilor

economice şi sociale poate fi sintetizată sub următoarele aspecte principale:

reglarea/stabilizarea anticiclică;

stimularea expansiunii (creşterii) economice;

modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne şi

externe.

Sub primul aspect, manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi

instrumentelor financiare publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice ca

fenomen real sau posibil a se produce, şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind asigurarea unei

anumite stabilizări a activităţii de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea

oscilaţiilor ciclice, determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin

economic. Ea presupune facilităţi sau restricţii financiare menite să favorizeze evitarea

sincopelor majore.

Sub al doilea aspect, acţiunea exercitată prin finanţele publice presupune folosirea

tehnicilor şi instrumentelor financiare ca factori propulsori ai activităţilor economice, prin

stimularea investiţiilor şi impulsionarea ritmului de creştere a producţiei asigurând, nu numai

relansarea economiei sau combaterea tendinţelor de încetinire a ritmului creşterii, ci şi o

expansiune a acesteia.

Sub cel de al treilea aspect menţionat, se are în vedere implicarea finanţelor publice

prin tehnici şi instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi

restructurare a economiilor naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor economici privaţi sau

dezvoltând direct în cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri

economice, fie restricţionând alta şi asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi

externe.

Impactul reglator al finanţelor publice, bazat pe interacţiunea proceselor materiale cu cele

financiare, îşi găseşte reflectarea în variabile economice şi financiare ale căror dimensiuni

condiţionează atingerea obiectivelor urmărite, iar principalele instrumente folosite în acest scop
sunt impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.

Aşa, de pildă, ca premise obiective ale reglării economiei prin finanţele publice trebuie

considerate interrelaţiile dependente venitului total, compus din venit disponibil şi impozit pe

de o parte, cu mărimea consumului (cheltuielilor) total, structurat în consum personal şi

investiţii, pe de altă parte, conform relaţiilor următoare:

Vt = Vd + T (2.1.);

16

Ct = Cp + I (2.2.).

în care: Vt = venit total; Vd = venit disponibil; T = impozite, taxe, contribuţii; Ct = consum total;

Cp = consum personal; I = investiţii.

Din egalizarea celor două relaţii, sub forma Vt = Ct, decurge şi corelarea variabilelor

structurale, care implică manifestarea unor interacţiuni specifice, atât între cele două relaţii, cât şi

între variabile cuprinse în cadrul acestora. Între acestea apare evidentă condiţionarea indirectă

dintre variabilele de tipul impozitului şi investiţiilor în sensul că modificarea mărimii celei dintâi

favorizează modificarea în sens invers a celei din urmă.

În consecinţă, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea

dimensiunii impozitului faţă de venitul total cu impactul său asupra

venitului disponibil şi prin acesta asupra volumului investiţiilor.

Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendinţă de stagnare sau recesiune, relansarea

economiei este posibilă prin diminuarea proporţiei impozitelor, care va antrena creşterea

venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanţare pentru investiţii.

Această redimensionare a mărimii impozitelor devine o premisă a creşterii investiţiilor şi

capacităţilor de producţie, inclusiv a creării unui număr mare de locuri de muncă şi a reducerii

semnificative a şomajului. O asemenea intervenţie prin mijloace financiare este specifică

situaţiei când se manifestă un declin al activităţilor economice, însoţit de restrângerea

investiţiilor private şi creşterea numărului şomerilor în totalul populaţiei active.

Dimpotrivă, admiţând că se constată un ritm prea accelerat al producţiei (căruia îi

corespunde un număr redus de şomeri), care ameninţă cu supraîncălzirea economiei şi crearea

premiselor pentru intrarea acesteia în declin, devine posibilă intervenţia reglatoare în sens invers
prin mărirea impozitelor, diminuarea veniturilor disponibile, a investiţiilor private şi a producţiei

şi temperând astfel ritmul prea înalt de creştere economică.

Similar, dar adaptată conţinutului proceselor specifice, are loc şi intervenţia reglatoare

prin cheltuielile publice, considerată o variabilă financiară cu impact asupra mărimii

consumului total, al cererii agregate şi prin aceasta asupra ofertei. Ea se concretizează prin

adaptări ale dimensiunii şi structurii acestora, în funcţie de cerinţele asigurării unei evoluţii

continuu ascendente a economiei. Producerea impactului reglator decurge din faptul că o creştere

a cheltuielilor bugetare, semnificând o sporire a cererii de consum final şi a investiţiilor publice,

poate antrena o creştere a investiţiilor,a producţiei şi deci a economiei în perioadele când se

înregistrează scăderi de proporţii mai mari ale acesteia. Spre deosebire, opţiunea pentru

reducerea cheltuielilor publice are ca efect încetinirea ritmului activităţilor economice şi,

implicit, atenuarea oscilaţiei ciclice de sens invers.

În acelaşi context, se înscrie şi acţiunea reglatoare promovată prin finanţele publice,

implicând folosirea bugetului public, în sensul acceptării deficitului bugetar şi finanţării

sale din resurse extraordinare, pentru impulsionarea economiei în fazele de declin.

1.3. Rolul finanţelor publice

Extensia intervenţiei statului şi a rolului finanţelor publice în viaţa economică şi socială

s-a concretizat, pe plan analitic, prin dezvoltarea studiilor relative la principalele aspecte

economice şi sociale ale cheltuielilor şi încasărilor administraţiilor publice. Prin aceste studii,

care constituie economia finanţelor publice, unii autori încearcă să justifice, să explice sau să

constate acelaşi principiu sau amploarea acestor intervenţii.

17

Indiferent de concepţiile care s-au exprimat, de locul şi timpul în care ele s-au manifestat,

putem spune că rolul finanţelor publice se manifestă, în principal, în două direcţii şi anume10:

în redistribuirea produsului intern brut (P.I.B.);

în intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale.

Redistribuirea P.I.B. se concretizează în faptul că statul, pe seama veniturilor sale

băneşti, sprijină unii agenţi economici, creează o piaţă de stat pentru desfacerea produselor

agenţilor economici, dezvoltă forme noi de cooperare cum ar fi societăţile mixte cu capital de
stat şi privat etc. Destinaţiile primite de fondurile băneşti ale statului facilitează influenţarea

procesului reproducţiei sociale.

În ceea ce priveşte intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale cu

ajutorul unor măsuri de natură financiară menţionăm că baza de pornire în susţinerea acestei

concepţii a constituit-o teoria keynesistă. Dintre instrumentele financiare care pot fi folosite de

către stat în intervenţia sa în viaţa social-economică fac parte: cheltuielile publice, impozitele,

împrumuturile ş.a.

Rolul finanţelor publice derivă din funcţiile acestora şi se manifestă în plan financiar,

economic şi psiho-social11.

a) Rolul financiar derivă din faptul că mecanismul finanţelor publice constituie

modalitatea principală de atragere a resurselor financiare ale statului, necesare realizării unor

obiective de interes general (acoperirea cheltuielilor ocazionate de funcţionarea sectorului

public), dar şi mijloc prin care se redistribuie veniturile şi averile între membrii societăţii.

Aplicarea unui tratament fiscal diferenţiat de la un contribuabil la altul, şi acordarea unor

transferuri financiare, contribuie la transpunerea în practică a principiilor de echitate fiscală şi de

justiţie socială.

Ca urmare a tendinţei mondiale de expansiune economică, când resursele financiare la

dispoziţia autorităţilor publice cunosc o creştere permanentă, acest rol al finanţelor publice

dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare.

b) Rolul economic se evidenţiază în condiţiile în care finanţele publice, prin cele două

etape ale funcţiei fiscale, reprezintă un important instrument de politică economică folosit de

către autorităţile publice în vederea influenţării fenomenelor şi proceselor economice, corectării

ciclurilor economice şi înlăturării dezechilibrelor economice.

Autorităţile publice apelează frecvent pentru atingerea acestor deziderate:

pe de o parte, la diferite procedee de impunere (folosirea unor cote de impozitare

proporţionale, progresive, regresive sau degresive), la practicarea sau retragerea unor

facilităţi fiscale, precum şi la extinderea sau restrângerea bazei de impozitare,

iar pe de altă parte, la acordarea de transferuri financiare unor categorii socio-economice

bine definite.
Toate aceste aranjamente ale statului aplicate în corelaţie cu politicile monetare, valutare

şi de credit ale băncii centrale, permit realizarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate.

c) Rolul psiho-social rezidă, pe de o parte, din orientarea şi modelarea comportamentelor

indivizilor în prezenţa prelevărilor fiscale şi a transferurilor financiare, iar pe de altă parte, din

necesitatea asigurării de către autorităţile publice a unor programe de protecţie socială, în

vederea sprijinirii categoriilor sociale defavorizate (pensionari, şomeri, persoane cu handicap,

etc).

Manifestarea rolului financiar, economic şi psiho-social al finanţelor publice, aşa cum

bine aprecia academicianul român Iulian Văcărel, determină o „modificare a raporturilor sociale,

care influenţează procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al întreprinderilor,

veniturile şi averile cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei, calitatea vieţii în general”12.

10 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p. 19

11 Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 83

12 Văcărel I., Anghelache, G., Bistriceanu G., Moşteanu T., Bercea F., Bodnar M, Georgescu F., Finanţe
publice, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.75

18

TESTE EVALUARE

1. Funcţiile finanţelor sunt următoarele:

a) funcţia de constituire a fondurilor de resurse financiare publice

b) funcţia de constituire şi control;

c) funcţia de repartiţie;

d) funcţia de control.

e) funcţia de constituire si repartizare a fondurilor financiare de resurse publice.

Argumentaţi răspunsul corect.

Răspuns: c, d

2. Funcţia de control are o sferă de cuprindere:

a) mai restrânsă decât funcţia de repartiţie;

b) mai largă decât funcţia de repartiţie:

c) are aceeaşi sferă de cuprindere cu funcţia de repartiţie.

Să se argumenteze varianta adevărată.

Răspuns: b

3. Finanţele publice există pentru a servi la realizarea anumitor obiective precis

determinate, la îndeplinirea anumitor sarcini, care nu ar putea fi înfăptuite pe o altă

cale sau cu alte mijloace. De aici rezultă că funcţia de repartiţie are un caracter :

a) subiectiv;

b) obiectiv;

c) specializat.

Să se argumenteze răspunsul corect.

Răspuns:b

4. Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se realizează:

a) numai cu schimbarea formei de proprietate;

b) în cadrul aceleiaşi forme de proprietate sau cu schimbarea formei de proprietate;

c) strict pe plan naţional;

d) pe plan naţional şi pe plan internaţional pe baza unor convenţii şi acorduri bi/şi sau

multilaterale sau a unor decizii unilaterale.

Răspuns:b, d

5. Redistribuirea resurselor financiare pe plan internaţional se referă la:

a) acordarea de împrumuturi externe;

b) achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat

sau de alte entităţi de drept public;

c) primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea

consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.

d) Efectuarea unor cheltuieli privind ordinea publică, siguranţa naţională.

e) primirea de împrumuturi externe;

Răspuns:a, b, c, e

6. Deosebirile dintre mecanismele economice sunt determinate de:

a) nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,

condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;

19

b) relaţiile financiare – valutare;

c) structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii

şi a democratismului economic;

d) gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a

necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din

surse interne;

e) obiectivele de politică comercială urmărite pe termen lung

Răspuns:a, c, d

7. Printre fazele funcţiei de repartiţie se numără următoarele:

a) constituirea şi controlul fondurilor resurselor publice;

b) distribuirea si controlul fondurilor de resurse financiare publice;

c) constituirea si repartizarea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari.

Răspuns: c

20

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC

Obiective:

cunoaşterea conceptului de sistem financiar şi sistem

financiar public;

Cunoaşterea componentelor sistemului financiar public

Cunoaşterea instituţiile sau structurile funcţionale din

sectorul public implicate în activităţi cu caracter

financiar participă direct sau indirect la procesele ce

concretizează funcţionarea sistemului financiar public

Cuvinte cheie:

sistem financiar public;

relaţii financiare;
structurile funcţionale

fonduri financiare.

planuri financiare,

2.1. Conceptul de sistem financiar şi accepţiunile sale în sfera finanţelor

publice

Asemănător altor sisteme, sistemul financiar (conceput în integralitatea sa) reprezintă un

ansamblu al elementelor de esenţă financiară (corespunzătoare activităţilor derulate, atât în

sectorul public, cât şi în cel privat), între care există legături organice, de interdependenţă, ce

conferă acestuia caracterul unitar, necesar oricărui sistem

Dar, dacă avem în vedere cele două mari componente ale sferei de manifestare a

finanţelor (publice şi private), apare implicită şi constituirea sistemului financiar (global), prin

asamblarea a două subsisteme financiare (unul public şi altul privat), ceea ce implică şi

manifestarea distinctivă a sistemului financiar public.

Atât în teorie, cât şi în practică, adesea, conceptul de sistem financiar este folosit, întrun

mod limitativ, cu referire numai la domeniul activităţii financiare publice, atribuindu-i-se

mai multe sensuri sau accepţiuni, ce decurg din raportarea la tipuri diferite de elemente

constitutive.

Astfel, sistemul financiar este conceput, cel mai frecvent, ca ansambluri de:

relaţii financiare;

instituţii (structurile funcţionale) implicate în organizarea şi derularea activităţilor

financiare;

fonduri financiare constituite şi utilizate;

planuri financiare, inclusiv instrumentele, metodele şi tehnicile de conducere şi

efectuare a operaţiunilor financiare etc. Din această perspectivă, se poate admite

că, în raport cu specificitatea elementelor din care este concepută constituirea

sistemului financiar public, devine posibilă şi utilă o diversificare a accepţiunilor

date acestuia, în sensurile corespunzătoare conţinutului fiecărui tip de elemente

constitutive (sistem de relaţii; sistem de fonduri; sistem de instituţii etc).

Pe de altă parte, se remarcă şi faptul că deoarece activitatea financiară corespunzătoare

sferei de manifestare a finanţelor publice se diferenţiază sensibil de cea aferentă finanţelor

private, este posibilă şi necesară o abordare separată a celor două subsisteme, respectiv a

(sub)sistemului financiar public şi a (sub)sistemului financiar privat.

21

Delimitările între cele două subsisteme, nu exclud nici existenţa unor zone de interferenţă

în cadrul sistemului financiar considerat global, acestea având la bază particularităţile imprimate

fiecărui subsistem, mai ales, de tipurile de interese ce se satisfac şi, implicit, de formele de

proprietate pe care se fundamentează administrarea resurselor financiare.

Prin urmare, în oricare dintre accepţiunile date conceptului de sistem financiar, pentru

specificitatea elementelor constitutive şi modul de funcţionare a subsistemului financiar public

sunt determinante proprietatea publică şi caracterul colectiv (public) al intereselor sau nevoilor

satisfăcute, ca şi implicarea diverselor autorităţi sau entităţi publice în organizarea, conducerea şi

realizarea activităţilor financiare aferente.

SUBSISTEMULUI FINANCIAR PRIVAT SUBSISTEMULUI FINANCIAR PUBLIC

elementele componente şi modul de

funcţionare a acestuia reflectă natura

individuală a intereselor (nevoilor) ce se

satisfac şi caracteristicile imprimate de

proprietatea privată, implicând participarea

directă a entităţilor (persoanelor) private în

organizarea şi desfăşurarea de activităţi

financiare.

elementele componente şi modul de

funcţionare a acestuia reflectă natura colectivă

a intereselor (nevoilor)

în activitatea aferentă subsistemului financiar

privat operează norme juridice de drept privat,

care au la bază deplina independenţă a părţilor

implicate în angajarea relaţiilor şi realizarea

operaţiunilor financiare corespunzătoare.

pentru funţionarea subsistemului financiar

public sunt operante reglementările şi normele

juridice de drept public privind organizarea şi

derularea activităţii financiare, în timp ce

funcţionarea sistemului financiar privat,

asigură furnizarea de resurse indispensabile

finanţării cheltuielilor publice, mai ales, sub

formele impozitelor şi taxelor, contribuţiilor

pentru asigurări sociale de stat etc, care sunt

administrate de autorităţi sau entităţi publice

prin bugetul de stat, bugetele locale, bugetele

asigurărilor sociale de stat etc.

pe un plan mai larg, se admite că sistemul

financiar privat stă la baza întregului sistem

financiar, pornindu-se de la considerentul că

înfăptuirea celei mai mari părţi a proceselor de

repartiţie prin finanţele publice depinde direct

de activitatea economico-financiară creatoare

de valoare nouă din sectorul privat şi, implicit,

de funcţionarea sistemului financiar privat

Raporturile dintre cele două subsisteme se manifestă şi în sensul invers, evidenţiind

dependenţa, într-o anumită măsură, a funcţionării subsistemului finanţelor private de cel

al finanţelor publice.

atunci când activitatea economico-financiară

privată, respectiv subsistemul financiar privat,

se confruntă cu disfuncţionalităţi generate de

manifestarea unor fenomene dereglatoare

(crize, şomaj), se poate apela la

redimensionarea şi restructurarea proceselor de

distribuţie financiară publică şi de realocare a

resurselor vehiculate prin (sub)sistemul

financiar public, în scopul revigorării

sectorul privat (persoane fizice şi juridice

private) beneficiază de bunuri şi servicii

furnizate de către entităţi publice în mod

gratuit sau la preţuri inferioare celor de piaţă,

inclusiv de sume de bani primite ca subvenţii

nerambursabile, care sunt oferite prin

funcţionarea adecvată a sistemului financiar

public.

22

economiei (private) şi al restabilirii

funcţionalităţii întregului sistem financiar,

inclusiv a celui privat.

În literatura de specialitate pentru (sub)sistemul financiar public sunt conturate, ca forme

obişnuite de reprezentare:

subsistemul de relaţii financiare publice;

subsistemul de instituţii/structuri funcţionale (cu atribuţiuni financiare) publice;

subsistemul de fonduri financiare publice;

subsistemul de planuri financiare publice.

2.2. Sistemul de relaţii financiare publice

Considerat în accepţiunea de ansamblu a relaţiilor financiare (finanţelor) publice generate de

procurarea, alocarea şi utilizarea resurselor băneşti pentru satisfacerea de nevoi publice,

sistemului financiar public înglobează diverse categorii de relaţii financiare, ce se

diferenţiază prin prisma existenţei anumitor particularităţi de manifestare, dând naştere unor

componente specifice, pe care se structurează acest sistem. Abordat sub acest aspect, dar prin

raportarea la caracterul general sau local al nevoilor ce se satisfac şi la autorităţile publice

implicate în relaţiile respective, sistemul financiar public se structurează pe două mari

subsisteme (tratate ca sisteme distinctive), şi anume:

(sub)sistemul financiar al statului, denumit şi (sub)sistem al finanţelor statului;

(sub)sistemul financiar al entităţilor administrativ-teritoriale, denumit şi (sub)sistem al

finanţelor locale.

Sistemul finanţelor statului se defineşte prin totalitatea relaţiilor financiare la care participă

statul în cadrul proceselor de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti destinate

satisfacerii nevoilor publice considerate de interes general, naţional. Acest sistem cuprinde, în

mod obişnuit, alte componente caracteristice, cum sunt:

bugetul de stat;

finanţele instituţiilor publice, care funcţionează în sfera activităţilor nemateriale şi

sunt în subordinea autorităţilor de stat centrale;

finanţele întreprinderilor cu capital de stat din sfera activităţilor materiale, inclusiv

instituţii financiar-bancare ale statului etc. Fiecare dintre aceste componente se

individualizează prin anumite particularităţi de manifestare, dar în acelaşi timp

interacţionează în cadrul sistemului financiar al statului.

Bugetul de stat desemnează,în această accepţiune, relaţiile financiare la care participă

autorităţile centrale de stat, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, în

procesele de procurare, distribuire şi utilizare a resurselor financiare (publice) bugetare,

administrate în cadrul principalului fond financiar al statului, respectiv fondul bugetar.

Finanţele întreprinderilor cu capital de stat cuprind acele relaţii financiare prin care se

constituie, distribuie şi utilizează capitalul sau fondurile băneşti de care dispune fiecare

întreprindere sau instituţie financiar-bancară a statului în baza autonomiei funcţionale şi la care

ele participă direct în raporturile cu alte persoane fizice şi juridice inclusiv cu statul, cele din

urmă aflate, fie în ipostaza de a contribui la constituirea fondurilor respective, fie în aceea de

beneficiari ai cheltuirii lor.

La rândul lor, finanţele instituţiilor publice înglobează relaţiile financiare la care una

dintre părţile participante este o instituţie publică, având calitatea de persoană juridică (dar cu un

grad mai redus de autonomie funcţională). Ceilalţi participanţi la acest grup de relaţii financiare
sunt alte persoane fizice sau juridice, inclusiv autorităţi publice.

Sistemul finanţelor locale înglobează ansamblul relaţiilor financiare la care participă

autorităţile publice locale, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, în ipostaza de

contribuabili sau beneficiari, pe de altă parte, privind procesele de constituire, distribuire şi

23

utilizare a fondurilor băneşti administrate, în principiu, prin bugetele locale. Prin asemenea relaţii

financiare publice se vehiculează resursele destinate satisfacerii unor nevoi tipice colectivităţilor

umane din perimetrul fiecărei entităţi administrativ-teritoriale, caracterul local al intereselor fiind

considerat drept criteriu fundamental al delimitării acestui sistem faţă de cel al statului.

În raporturile dintre sistemul financiar al statului şi cel al finanţelor locale există,

totodată, o puternică interacţiune, ce evidenţiază rolul important al primului sistem în

crearea unor premise indispensabile bunei funcţionări a celui de al doilea.

Prin prisma bugetelor în care se concentrează relaţiile financiare publice, sistemul

financiar public se structurează pe mai multe componente: bugetul de stat; bugetele locale;

bugetul asigurărilor sociale; bugetele altor fonduri speciale; bugetele întreprinderilor sau ale

instituţiilor de stat etc.

2.3. Sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu

atribuţiuni financiare

La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care fac parte

din sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie organe

specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi instituţii, după

caz. Prin prisma cadrului organizatoric-funcţional, sistemul financiar public este conceput ca

expresie a totalităţii instituţiilor, organismelor sau structurilor politico-administrative implicate

în organizarea şi derularea activităţilor financiare (considerate la scară naţională), între care

există, în mod necesar, anumite raporturi de interdependenţă, caracteristice funcţionării lor ca un

sistem.

Din acest unghi de abordare, se pot distinge două categorii de instituţii sau structuri

funcţionale implicate în întreaga activitate fmanciar-bancară (publică şi privată). Dintre acestea,

unele îndeplinesc atribuţiuni diverse (politice, administrative etc), acţionând şi în

plan financiar ca structuri nespecializate,

iar altele care acţionează numai în sfera finanţelor, fiind constituite ca structuri

specializate şi denumite, adesea, aparat fînanciar-bancar. Cele două categorii pot

fi considerate şi ca două componente ale unui sistem format din instituţii

(structuri) financiare, iar în măsura în care aparţin sectorului public, structurile

respective funcţionează ca un (sub)sistem financiar public.

În accepţiunea din urmă, din prima componentă, a structurilor nespecializate, fac

parte, în prim plan, organele democraţiei reprezentative ale puterii de stat centrale sau a celei

locale, care, în condiţiile actuale din România, sunt reprezentate de: Parlament, Consilii judeţene,

Consilii locale (municipale, orăşeneşti şi comunale). De asemenea.în aceiaşi componentă se

încadrează şi organele administraţiei publice centrale şi locale, care, în general, se concretizează

prin: Guvern, ministere (profilate pe alte domenii decât cel al finanţelor), alte organe ale

administraţiei publice între care şi prefecturile, primăriile etc.

Din cea de a doua componentă a sistemului, formată din instituţii sau structuri

financiare specializate fac parte, în mod obişnuit, Ministerul Finanţelor, Banca centrală (de

emisiune), băncile comerciale sau societăţile de asigurări şi reasigurări cu capital de stat etc,

direcţii şi administraţii locale ale finanţelor publice, compartimente financiare din structurile

entităţilor publice centrale şi locale, inclusiv din întreprinderi cu capital de stat.

În raport cu atribuţiile financiare ce le revin prin lege, toate instituţiile sau structurile

funcţionale din sectorul public implicate în activităţi cu caracter financiar participă direct sau

indirect la procesele ce concretizează funcţionarea sistemului financiar public şi a celui

financiar-monetar, în ansamblu. Dar, este de admis că între cele mai reprezentative instituţii de

acest tip pot fi considerate Parlamentul şi Guvernul (din prima componentă), respectiv Ministerul

Finanţelor, Curtea de Conturi, Banca Naţională şi băncile comerciale cu capital de stat (din cea

de a doua componentă).

24

PARLAMENTUL Parlamentul, ca autoritate legislativă, adoptă legi referitoare la

problematica financiar-monetară a ţării. În acest sens, o importanţă

deosebită prezintă conţinutul legilor privind finanţele publice, inclusiv

bugetul de stat, impozitele şi taxele suportate de persoane fizice şi

juridice, asigurările sociale de stat, organizarea şi funcţionarea băncilor,

a Guvernului, a ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii

publice etc.

GUVERNUL Guvernul, ca autoritate executivă centrală, asigură promovarea politicii

financiare a statului, în conformitate cu reglementările şi programul de

guvernare acceptat de Parlament, purtând răspunderea directă pentru

elaborarea şi prezentarea anuală spre adoptare a proiectelor bugetului de

stat, bugetului asigurărilor sociale de stat etc., inclusiv a propunerilor

privind eventuale rectificări, dar şi realizarea prevederilor bugetare cu

întocmirea conturilor generale anuale de execuţie a bugetului, ce se

supun aprobării Parlamentului.

MINISTERUL

FINANŢELOR

PUBLICE

Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea de principal organ financiar

specializat, coordonează întreaga activitate financiară, fiind implicat în

elaborarea şi aplicarea, sub aspect financiar, a strategiilor şi programelor

de guvernare, asigurând administrarea generală a activităţii financiare a

statului, inclusiv prin prisma folosirii pârghiilor financiare pentru

influenţarea evoluţiei proceselor economice şi sociale.

CURTEA DE

CONTURI

Curtea de Conturi funcţionează ca organ suprem de control financiar şi

de jurisdicţie în activitatea financiară publică, fiind subordonată direct

Parlamentului ţării şi îndeplineşte atribuţiuni specifice de control asupra

activităţilor financiar publice, în plan teritorial, prin Camerele de

Conturi

BANCA
NAŢIONALĂ A

ROMÂNIEI

Banca Naţională a României, ca bancă centrală, joacă un rol major în

funcţionarea sistemului financiar public, având ca obiectiv fundamental

asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare,

respectiv a stabilităţii monedei naţionale. ea îndeplineşte şi alte

atribuţiuni în relaţiile cu statul, inclusiv cu Trezoreria publică şi îl poate

reprezenta pe acesta la tratative sau negocieri externe referitoare la

probleme financiare, valutare, de credit şi de plăţi, inclusiv la cele

privind autorizarea şi supravegherea bancară.

Alături de instituţiile la care ne-am referit, în derularea activităţii financiare publice sunt

implicate şi celelalte structuri organizatoric-funcţionale, reprezentând componente ale sistemului

de instituţii financiare publice, de nivel macro, mediu sau micro. Între acestea, în cazul

României, se pot menţiona:

Agenţia naţională de administrare fiscală,

Comisia naţională a valorilor mobiliare,

Bursa de valori,

direcţiile judeţene ale finanţelor publice, administraţiile (locale) ale finanţelor

publice, compartimentele financiare ale entităţilor publice operative etc, care

desfăşoară activităţi financiare de interes public, cu impact puternic asupra

funcţionalităţii întregului sistem financiar public.

25

2.4. Sistemul de fonduri financiare publice

Din perspectiva concretizării finanţelor publice prin diversele fonduri băneşti

administrate în scopuri publice, se constată manifestarea fondurilor respective şi ca elemente

tipice de sistem, ce conturează, în altă accepţiune, sistemul financiar public

A. Dacă avem în vedere structura sistemului de fonduri financiare publice prin prisma

clasificării acestora după nivelul organizatoric la care ele se administrează pot fi delimitate

trei mari componente ale sale, şi anume: fonduri centralizate; fonduri de nivel mediu
(administrativ); fonduri descentralizate.

Fondurile centralizate (administrate la nivel central) se constituie şi distribuie cu

participarea directă a autorităţilor sau instituţiilor centrale, având ca finalitate, în principiu,

finanţarea realizării de obiective sau acţiuni de interes general, în plan economic şi social. Dintre

acestea, cel mai reprezentativ este fondul bugetar al statului, alături de care se mai pot menţiona:

fondulrile de asigurare; fondurile de creditare etc.

Fondurile de nivel administrativ mediu sunt cele constituite şi distribuite în activităţi ale

structurilor funcţionale create la nivel mediu de organizare a vieţii economice şi sociale

(ministere, agenţii guvernamentale, entităţi administrativ-teritoriale etc), fiind destinate

funcţionării acestora şi, cu deosebire, înfăptuirii anumitor obiective sau acţiuni cu un conţinut

specific, care le imprimă multora şi un caracter de fonduri speciale.

Fondurile descentralizate sunt cele administrate la nivel micro (economic şi social), care

se constituie şi distribuie/utilizează în contextul derulării activităţilor din întreprinderi şi instituţii

publice operative, asigurând, atât satisfacerea nevoilor de funcţionare sau dezvoltare a acestor

entităţi, cât şi realizarea anumitor acţiuni sau obiective de interes public.

B. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare un alt criteriu de clasificare a aceloraşi

fonduri, şi anume, după destinaţia dată resurselor acumulate la fondurile financiare publice,

se pot distinge alte componente ale sistemului respectiv cum sunt : fonduri de înlocuire şi

dezvoltare; fonduri de consum; fonduri de asigurare; fonduri de rezervă.

Fondurile de înlocuire şi dezvoltare sunt constituite atât din sume alocate (transferuri) din

fondul bugetar (al statului) pentru crearea şi dezvoltarea entităţilor publice, cât şi din resurse

proprii (amortizarea capitalului fix, părţi din profit sau venituri din propria activitate etc), cu

deosebire, în cazul întreprinderilor cu capital de stat. Ele sunt destinate susţinerii şi dezvoltării

activităţilor de prestări servicii publice, producţie, comerţ etc, în primul rând, finanţării

investiţiilor, fiind cunoscute şi ca fonduri de investiţii, de care pot beneficia entităţile publice, în

bună măsură, pe seama alocaţiilor din fonduri bugetare, dar şi din cele speciale, sau din resurse

extrabugetare.

Fondurile de consum se regăsesc, cel mai adesea, constituite în cadrul fondurilor

bugetare, ca părţi din acestea destinate satistacerii nevoilor de consum final, sub diverse forme
ale cheltuielilor curente, între care se disting, în mod deosebit, fondurile de asigurări sociale şi de

protecţie socială. În aceiaşi categorie, se înscriu şi acele părţi din fondurile entităţilor publice,

denumite fonduri de salarii, folosite pentru remunerarea muncii lucrătorilor sau finanţarea de

acţiuni cu caracter social-cultural, respectiv partea din resursele băneşti obţinute de populaţie din

sectorul public şi destinate consumului curent.

Fondurile de asigurare se constituie şi utilizează, în principiu, pentru combaterea

anumitor efecte generate de producerea unor fenomene (riscuri) şi vizează satisfacerea nevoilor

corespunzătoare (de consum sau investiţii), fiind considerate tipice cele administrate de către

instituţii (societăţi) de asigurarări de bunuri, persoane şi răspundere civilă (cu capital de stat),

precum şi cele aferente asigurărilor sociale de stat.

Fondurile de rezervă se pot constitui la dispoziţia, atât a Guvernului, cât şi a entităţilor

administrativ-teritoriale sau economice din sectorul public, fiind destinate finanţării unor nevoi

imprevizibile (mai ales, cu caracter de investiţii), inclusiv acoperirii unor goluri temporare de

resurse băneşti în activităţile financiare publice.

26

2.5. Sistemul de planuri financiare publice

Desfăşurarea normală a activităţilor economice şi sociale, implicând derularea fluxurilor

financiar-monetare, chiar în condiţiile economiei de piaţă bazată pe autoreglare, nu exclude, ci

presupune programarea şi conducerea diverselor activităţi, inclusiv a celor financiare, apelânduse

şi la instrumente cum sunt planurile sau prognozele financiare.

În sfera finanţelor publice balanţele şi planurile financiare, sunt menite să servească

evaluărilor şi fundamentării deciziilor privitoare la procurarea şi alocarea resurselor băneşti în

scopul realizării obiectivelor de ordin economic şi social, având în vedere şi orizontul de timp

luat în considerare pentru elaborarea acestora pe termen lung, mediu sau scurt.

Forma cea mai generală sub care se prezintă planurile financiare este cea a balanţelor

financiare), care sintetizează, de regulă, pe surse de provenienţă şi destinaţii, resursele băneşti ce

pot fi procurate şi utilizate la nivelul diverselor entităţi, inclusiv al autorităţilor centrale de stat,

iar între acestea, un loc central revine bugetelor. Dar, dacă bugetele se întocmesc, cel mai adesea,
anual şi cu defalcare pe perioade mai scurte, având fie un rol operaţional, fie unul orientativ

(pentru conducerea curentă a activităţii financiare), balanţele şi prognozele se elaborează pe

perioade mai îndelungate, iar prin conţinutul lor au, mai ales, menirea de a servi fundamentării

unor decizii pe termene medii şi lungi, fără a se ignora utilitatea lor şi în elaborarea deciziilor pe

durate mai scurte de timp.

În general, scopul imediat urmărit prin elaborarea acestor balanţe este determinarea

mărimii şi corelarea celor două părţi ale fiecărei balanţe (resurse şi destinaţii) şi găsirea de soluţii

pentru echilibrarea acestora, respectiv asigurarea stării de echilibru financiar la nivelul fiecărei

entităţi, iar o premisă esenţială pentru îndeplinirea rolului lor o reprezintă fundamentarea realistă,

atât a resurselor, denumite şi venituri, cât şi a destinaţiilor, concretizate prin cheltuieli.

Balanţele financiare se elaborează, de regulă, la nivel administraţiilor centrale de stat,

fiind concepute şi utilizate în scop informativ, şi servind ca suport în fundamentarea deciziilor la

acest nivel. Ele reflectă, în principiu, estimările privind resursele financiare şi destinaţiile

acestora (consum, investiţii, rezerve etc), cel mai des întâlnite, mai ales, în condiţiile ţării

noastre, fiind: balanţa financiară a economiei naţionale; balanţa financiară a statului; balanţa de

plăţi externe; balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei; balanţa formării

capitalurilor etc.

Totodată, din perspectiva sistemului financiar public, conceput ca ansamblu de planuri

financiare de nivel macro, mediu şi microeconomic, sunt folosite pe scară largă bugetele, care

au structură şi formă generală asemănătoare celor ale balanţelor financiare, dar prevederile

lor au, principial, un caracter imperativ, acestea reprezentând valori limită obligatorii de

respectat în execuţia financiară. În acest sens, cifrele prevăzute şi aprobate în cadrul acestora

sunt considerate niveluri minime la resurse sau venituri, respectiv niveluri maxime la destinaţii

sau cheltuieli.

Utilizarea lor este de natură să permită factorilor de decizie alegeri raţionale între

alternativele de realizare şi finanţare a diferitelor obiective sau acţiuni de interes public, ceea ce

imprimă planificării financiare prin bugete şi un rol activ în conducerea de ansamblu a activităţii

economice şi sociale.

Principalele componente ale sistemului financiar public, conceput ca sistem de planuri

financiare, pot fi considerate următoarele tipuri de bugete publice: bugetul de stat; bugetele

locale; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele entităţilor publice operative.

27

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

o Ce reprezintă sistemul financiar public

o Prezentaţi sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu

atribuţiuni financiare

o Enumeraţi componentele sistemului financiar public conceput ca sistem de

planuri financiare

28

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Obiective:

Cunoaşterea conceptului de cheltuieli publice

Cunoaşterea Tipologiei cheltuielilor publice

Cunoaşterea factorilor care influenţează creşterea

cheltuielilor publice

Aplicarea indicatorilor de analiză a cheltuielilor publice

Cuvinte cheie:

Cheltuieli publice;

Cheltuieli bugetare;

Clasificaţie bugetară

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor

publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii. Utilizarea

propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele

guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de acestea, se

reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţi publice de bunuri

şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor

publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau

economice”13 şi exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între

stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării

resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia14.

Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare

efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor aflate

la putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri

financiare unor categorii socio-economice definite şi asigurării stabilităţii

macroeconomice15.

Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor

publice16:

reprezintă un consum final sau un avans de PIB;

aparţin sectorului public;

13 Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003, p.
291

14Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 200, p. 147

15 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86

16 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 86

29

asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către acestea a

funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare;

volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt statuate prin lege;

exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere;

nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori.

Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe

diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale,

întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice etc.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor.

Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea

plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar

alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea

statului la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera

nematerială.

În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct,

prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează

direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare

a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie, cheltuielile

publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din

punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.

Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice

centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură federală se iau în

considerare şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor membre

ale federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale);

cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile organismelor

(administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.

Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de

administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare

între administraţiile publice.

Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor

publice (aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ş.a.),

care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare sau de la

bugetele proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.

Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din
locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă

decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice

sunt cheltuieli bugetare

Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,

aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.

Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva

principii:

efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea

nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în

conformitate cu legile în vigoare;

30

nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au

aprobat aceste sume;

efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai

de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;

finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau

activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de

stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;

exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia

operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare

publice.

3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de

grupare. În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale,

se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d)

financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea folosită de

organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate17.

a) Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin

care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale),

instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii

administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi alte

instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Ea însă suferă prin faptul că un minister,

departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii

variate şi, în plus, structura ministerelor şi, respectiv, subordonarea instituţiilor publice se

modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp.

Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite

bugetare.

b) Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul,

conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi cheltuieli de

capital (cu caracter de investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor

publice sau administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).

Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice,

finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de

persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor

angajamente speciale ale statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum definitiv de produs

intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt

cheltuieli curente.

Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de

folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,

aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea

patrimoniului public.

Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de

transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea

se efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice cuprind, în general,

remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor

publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.

Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia

unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor

17 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

31

persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor bugete ale administraţiilor

locale. Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru

acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea

unor activităţi economice etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive

şi fără contraprestaţie), finanţarea unor acţiuni de importantă majoră efectuate prin intermediul

administraţiilor publice locale.

Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de

legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.

Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi cheltuieli

curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile publice şi cheltuieli de

transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind

cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind

crearea de venituri în bani (alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor

productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea acoperirii cheltuielilor care

devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.

c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor

legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata

dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele

reflectă obiectivele politicii financiare a statului.

Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii

de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal urmărit la

examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Instituţiile care funcţionează

în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor
sunt ordonatori de credite bugetare.

În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel: “La

determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul de

salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu

bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi următoarele: a) în

domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri

sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a mediului înconjurător, menţinerea

echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege; b) susţinerea unor programe

prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul economic - realizarea unor

investiţii şi a altor acţiuni economice de interes public, acordarea de subvenţii, facilităţi şi alte

mijloace stabilite potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor de apărare a jării, ordinii publice şi

siguranţa naţională; e) finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a altor cheltuieli

prevăzute de lege; f) dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea

şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor

de stat în condiţiile legii”.

d) Clasificaţia financiară.

În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele

financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive; cheltuieli temporare

şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.

Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât

cheltuieli curente, cât şi cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au

caracter definitiv, finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a

angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt

cuprinse, deci, ca posturi distincte în bugetele publice.

Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe. Majoritatea

dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile speciale ale

trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor anterior

32

consimţite). Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separat

prin trezoreria publică.

Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le

efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot

conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau de

către debitorii giraţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau

obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară

anuală.

După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie;

definitive şi provizorii; speciale şi globale.

Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare

definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţi beneficiare de resurse publice (alocaţii

familiale, indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).

Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat,

conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturi acordate,

comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.

Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, în timp ce

cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea

obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.

e) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În

cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice

(pozitive).

În categoria cheltuielilor reale intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata

anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei

cu armament şi tehnică militară etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern

brut.

În categoria cheltuielilor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru

înfiinţarea de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de

drumuri, poduri etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o

avansare de produs intern brut.

f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. Aceasta are la baza două

criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.

Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru:

servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii

comunale; recreaţie, cultură şi religie; acţiuni economice; alte scopuri.

Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezintă

consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri

curente; formarea brută de capital (investirii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de

terenuri şi active necorporale; transferuri de capital

Autorul Mutaşcu Mihai Ioan prezintă în lucrarea sa Finanţe publice, clasificarea

Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) a cheltuielilor publice care este foarte asemănătoare

cu cea a O.N.U.

Potrivit „Manualului de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance

Statistics Manual), din anul 2001, cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după criteriul

funcţional şi cel economic.

După criteriul economic cheltuielile publice pot fi18:

cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile sociale

aferente);

cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie cele

pentru formarea brută de capital);

18 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 90

33

cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix);

cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi);

cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior,

organizaţiile internaţionale sau guvernele altor state);

cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială);

alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri

ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat, diverse

rente).

cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu

disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).

Importanţa ultimelor două variante de grupare a cheltuielilor publice - clasificarea O.N.U.

şi taxonomia F.M.I. - rezidă din standardizarea internaţională a categoriilor de cheltuieli publice.

Acest fapt permite uşurarea derulării unor acorduri financiare internaţionale, dar şi realizarea de

analize sau comparaţii între state diferit poziţionate geografic şi cu economii inegale ca nivel de

dezvoltare.

Pe plan naţional, gruparea cheltuielilor publice din punct de vedere funcţional şi

economic este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice19, elaborată de

Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, din punct de vedere funcţional, cheltuielile publice ale bugetului de stat se

clasifică în:

Partea I. Servicii publice generale

a) Autorităţi publice şi acţiuni externe;

b) Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare;

c) Alte servicii publice generale (programe de informare şi prezentare a imaginii

României; fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului etc);

d) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi;

e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei.

Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

a) Apărare;

b) Ordinea publică şi siguranţa naţională.

Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale

a) învăţământ;

b) Sănătate;

c) Cultură, recreere şi religie;

d) Asigurări şi asistenţă socială.

Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică;

b) Protecţia mediului.

Partea a V-a. Acţiuni economice

a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă;

b) Combustibili şi energie;

c) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii;

d) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare;

e) Transporturi

f) Comunicaţii;

g) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic;

h) Alte acţiuni economice

Partea a VI-a. – Alte acţiuni

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice finanţate prin bugetul

de stat se prezintă astfel:

19 OMFP nr. 1954/2005 publicat în M. Of. Nr. 1176/decembrie 2005

34

I. CHELTUIELI CURENTE

Titlul I Cheltuieli de personal

Titlul II Bunuri şi servicii

Titlul III Dobânzi

Titlul IV Subvenţii: pentru instituţii publice, subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţii pentru

acoperirea diferenţelor de preţ.

Titlul V Fonduri de rezervă

Titlul VI Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către bugetele

locale şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii

sănătăţii);

Titlul VII Alte transferuri

Titlul VIII Asistenţă socială

Titlul IX Alte cheltuieli

II. CHELTUIELI DE CAPITAL

Titlul X Active nefinanciare

Titlul XI Active financiare

III. OPERAŢIUNI FINANCIARE

Titlul XII Împrumuturi

Titlul XIII Rambursări de credite

Titlul XIV Rezerve, excedent/deficit

În România, în Legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile

publice se grupează astfel:

CHELTUIELI – TOTALE din care:

1. Cheltuieli curente din acestea:

a) Cheltuieli de personal

b) Bunuri şi servicii

c) Dobânzi

d) Subvenţii

e) Fonduri de rezervă

f) Transferuri între unităţi ale administraţiei publice

g) Alte transferuri

h) Asistenţă socială

i) Alte cheltuieli

2. Cheltuieli de capital

3. Împrumuturi

4. Rambursări de credite

Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare

publice. În acest fel se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente, incluzând şi

subvenţiile, transferurile, dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor publice;

ce ponderi deţin cheltuielile de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate; cât

reprezintă rambursările de credite, dobânzile şi comisioanele aferente: Parlamentul poate

interpreta raţionalitatea deciziilor guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare

publice pe destinaţiile economice.

Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor

publice. Ea este folosită apoi în structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază,

cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere

funcţional. Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora pe

35

criterii economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital, cu

subdiviziunile lor, rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele aferente). De

asemenea, clasificaţia economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole,

articole de cheltuieli şi aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în

contabilitatea publică, care reflectă rezultatele execuţiei bugetare.

În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel:

PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE:

Autorităţi publice: Preşedinţia României; Autorităţi legislative; Autorităţi judecătoreşti;

Alte organe ale autorităţilor publice; Autorităţi executive

PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ Şl SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ:

Apărare naţională: Administraţie. centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de menţinere a

păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire a

forţei de muncă;

Ordine publică: Administraţie centrală; Politie; Protecţie şi pază contra incendiilor;

Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni;

PARTEA A-III-A: CHELTUIELI SOCIAL - CULTURALE:

Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi

gimnazial; Învăţământ liceal; Învăţământ profesional; Învăţământ postliceal. Învăţământ special;

Învăţământ superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine; Servicii publice

descentralizate; Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ .

Sănătate: Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii şi preventorii;

Creşe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanţă; Centre de sănătate, diagnostic şi

tratament; Alte instituţii şi acţiuni; Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de
tineret.

Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; Ajutoare şi indemnizaţii.

PARTEA A-IV-A: SERVICII Şl DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU Şl

APE: Servicii şi dezvoltare publică; Mediu şi ape.

PARTEA A-V-A: ACŢIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură şi silvicultură;

Transporturi şi comunicaţii; Alte acţiuni economice.

PARTEA A-VI-A: ALTE ACŢIUNI: Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni.

PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI: Transferuri din bugetul de stat.

PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE

PARTEA A-IX-A: PLĂŢI DE DOBÂNZI Şl ALTE CHELTUIELI AFERENTE

DATORIEI PUBLICE

PARTEA A-X-A: FONDURI DE REZERVĂ: Fonduri de rezervă; Fond de rezervă

bugetară la dispoziţia guvernului; Fond de intervenţie la dispoziţia guvernului; Fond la dispoziţia

Guvernului României pentru relaţiile cu Republica Moldova; Fond la dispoziţia Guvernului

constituit din vărsăminte din privatizare.

EXCEDENT / DEFICIT

3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice

impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:

a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii

acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea

cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc., precum şi

a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;

b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe

baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale

şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni

36

economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea prejudiciilor

create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol de filtru şi
asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;

c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează

preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor

categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită

asistenţă socială;

d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând

resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea unor

utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;

e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea

cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile ale

acestora pe plan economic şi social;

f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a

nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin

împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului inflaţionist

sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul

regim;

g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor

statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru

îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.

Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o

manieră concertată, intensitatea de acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar şi

de la un stat la altul.

Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc

numai dacă sunt respectate anumite principii, cum ar fi20:

orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută într-un act

normativ. În acest sens trebuie respectate prevederile legii finanţelor publice care

reglementează, în principiu, regimul cheltuielilor publice şi a legii privind adoptarea

bugetului de stat prin care se stabileşte pentru un an financiar mărimea creditelor

bugetare alocate pentru fiecare destinaţie. Este de menţionat faptul că fără o

autorizare expresă nicio cheltuială nu poate fi realizată chiar dacă a fost prevăzută

într-un act normativ;

cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui control

financiar riguros privind oportunitatea şi necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de

cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat şi un regim sever de economii în

procesul angajării banilor publici;

cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, chiar dacă au fost prevăzute, în

mod expres, într-un act normativ, ci pe măsura justificării sumelor acordate anterior

în condiţiile realizării indicatorilor specifici;

orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul administraţiei

centrale de stat sau din bugetele locale în funcţie de subordonarea instituţiei publice

sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;

sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin

nerambursabilitate.

20 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.112

37

3.4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice este importantă datorită faptului că este esenţială pentru

politica fiscală, iar dezideratele demersului măsurării acestora au determinat identificarea unei

multitudini de modalităţi de cuantificare a nivelului, structurii şi dinamicii cheltuielilor.

1. Nivelul cheltuielilor publice constituie mărimea absolută a acestora (volumul în

expresie valorică la un moment dat), calculul efectuându-se prin multiplicarea cantităţii totale de

utilităţi publice oferite de autorităţile publice cu preţul unitar aferent.

Volumul cheltuielilor publice reflectă astfel mărimea absolută a cheltuielilor publice la un

moment dat, fie în expresie nominală (preţuri curente), fie în expresie reală (preţuri constante)21.

Nivelul cheltuielilor se poate modifica şi fără acţiunea voluntară a statului, de exemplu în

funcţie de modificarea preferinţelor indivizilor, schimbări în contextul geopolitic intern şi/sau

internaţional sau în funcţie de nivelul inflaţie. În concluzie, valoarea absolută permite exprimarea
unor aprecieri numai de ordin cantitativ şi mai puţin de ordin calitativ.

Cheltuielile publice pot fi exprimate în valoare nominală şi valoare reală. care reprezintă

volumul cheltuielilor publice în:

Preţuri curente, în cazul valorilor nominale;

Preţuri constante, în cazul valorilor reale.

Calculul cheltuielilor publice exprimate în valoare reală se realizează prin împărţirea

cheltuielilor în valoare nominală la indicele preţurilor din anul respectiv exprimat în preţuri

constante.

În practica financiară, pentru exprimarea nivelului cheltuielilor publice, sunt des folosiţi şi

indicatorii specifici, precum: ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (P.I.B.) sau

cheltuiala publică medie pe locuitor.

Ponderea cheltuielilor publice în P.I.B. se calculează după relaţia:

/ 100

PIB

CPT PIB CPT

unde: CPT/PIB – ponderea cheltuielilor publice totale în produsul, intern brut în anul n

CPT – cheltuielile publice totale din anul n

PIB – produsul intern brut din anul n

Cheltuiala publică medie pe un locuitor are forma:

Nr populatiei

CPT loc CPT

unde: CPT/loc reprezintă volumul cheltuielilor publice pe locuitor

CPT cheltuielile publice totale din anul n

2. Structura cheltuielilor publice constă în abordarea alcătuirii interne a cheltuielilor

publice, cu intenţia relevării raporturilor de intercorelare în care se află diferitele categorii de

cheltuieli, prin raportare la volumul total al acestora la un moment dat. Exprimarea cantitativă a

structurii cheltuielilor publice se face cu ajutorul indicatorului sintetic numit greutatea specifică
a cheltuielii „g”.

Greutatea specifică a cheltuielii se calculează potrivit relaţiei de mai jos:

21 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 90

38

g(%)= 100

CPT

CPi

unde: g – ponderea cheltuielii publice “i” în total cheltuieli publice

Cpi – volumul cheltuielii publice “i”;

CPT – cheltuielile publice totale.

Ponderile exprimă dimensiunea în procente a fiecărei cheltuieli în total şi arată

importanţa fiecărei categorii de cheltuieli în politica de alocare a resurselor.

Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice permite analizarea comparată a diferitelor

tipuri de cheltuieli, evidenţierea obiectivelor economico-sociale prioritare ce stau în atenţia

autorităţilor publice în fiecare etapă, precum şi efectuarea de comparaţii între state cu diferite

nivele de dezvoltare.

3. Dinamica cheltuielilor publice rezidă din faptul că analiza temporală a cheltuielilor

publice reprezintă punctul de plecare în elaborarea politicilor publice în acest domeniu.

Surprinderea comportamentului cheltuielilor publice în timp oferă decidenţilor publici informaţii

ample despre: forma dinamicii, factorii de influenţă, precum şi raportul în care se află evoluţia

acestora cu dinamica produsului naţional.

Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cantitativ atât în mărime absolută

(variaţia cheltuielilor publice de la o perioadă la alta), cât şi în mărime relativă (raportul dintre

nivelurile cheltuielilor publice la două date diferite).

Relaţiile de calcul pentru modificarea absolută şi relativă sunt următoarele:

Modificarea sau creşterea nominală absolută şi în mărime reală :

în expresie nominală

1 n nn nn CPT CPT CPT

în expresie reală
1

Pn

nn

pn

nn

r rn rn I

CPT

CPT CPT CPT CPT

unde: Δ CPTn, ΔCPTr reprezintă creşterea absolută în expresie nominală şi respectiv în expresie

reală;

CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n

şi n-1;

CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi

n-1

Ipn, Ipn-1 reprezintă indicele de preţ în anul n şi n-1.

Modificarea sau creşterea relativă în expresie nominală şi reală:

în expresie nominală % 100

1
nn

n nn

n CPT

CPT CPT CPT

în expresie reală % 100

rn

rn rn

r CPT

CPT CPT CPT

unde: Δ CPTn (%), ΔCPTr (%) reprezintă creşterea relativă în expresie nominală şi respectiv în

expresie reală;

CPTn, CPTnn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul

n şi n-1;

CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi

n-1

39

Pentru a analiza modificarea sau variaţia cheltuielilor publice la modificarea (creşterea

sau reducerea) produsului intern brut se calculează indicatorul elasticitatea cheltuielilor publice

în raport cu PIB care se determină cu relaţia următoare:

Coeficientul de elasticitate: e=

1
1

nn

nn

PIB

PIB PIB

CPT

CPT CPT

unde: CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n

şi n-1;

PIBn, PIBn-1 reprezintă nivelul produsul intern brut în anul n şi n-1

Se observă că în momentul în care valoarea coeficientului de elasticitate este:

e > 1, tendinţa de utilizare a P.I.B. pentru finanţarea cheltuielilor publice este ridicată

(autoritatea publică se implică în viaţa economico-socială cu precădere pe seama

cheltuielilor publice).

e = 1 atunci amplitudinea creşterii cheltuielilor publice este aceeaşi cu cea a P.I.B. (efect

neutral),

e < 1, are loc o restrângere a cheltuielilor publice în P.I.B. (autoritatea publică uzitează

mai puţin pârghia cheltuielilor publice în dirijarea mediului economico-social).

Aplicaţia 1: Să se calculeze nivelul, dinamica şi structura cheltuielilor

bugetului de stat al României ţinând cont de structura funcţională a acestora.

- milioane lei -
Indicatorul Valoarea în

2008

g(%) Valoarea în

2009

g(%)

1. Servicii publice

generale

8.064,6 10,23 10.537,2 11,12

2. Cercetare fundamentală 2.521,9 3,2 1.433,4 1,51

3. Alte servicii publice 1.098,4 1,52 3.013,5 3,18

4. Tranzacţii privind

datoria publică

2.686,6 3,41 7.410,4 7,82

5.Transferuri între diferite

nivele ale administraţiei

1.366,3 1,73 - -

6. Apărare 5.737,6 7,27 4.695,9 4,95

7.Ordine publică şi

siguranţă naţională

9.259,8 11,74 11.106,6 11,72

8. Învăţământ 9.688,9 12,28 6.346,7 6,7

9. Sănătate 2.909,5 3,69 2.403,3 2,54

10. Cultură, recreere şi

religie

1.766,8 2,24 2.313,9 2,44

11. Asigurări şi asistenţă

socială

15.625,4 19,81 20.383,9 21,51

12. Locuinţe şi
dezvoltarea publică

1.683,1 2,13 3.225,5 3,4

13. Protecţia mediului 457,8 0,58 632,3 0,67

14. Acţiuni generale

economice

1.429,3 1,81 1.931,9 2,04

40

15. Combustibili şi

energie

806,4 1,02 1.057,6 1,12

16. Industrie 475 0,6 360 0,38

17. Agricultură 6.331,9 8,03 8.392,7 8,86

18. Transporturi 7.011,2 8,89 8.712,4 9,19

19. Comunicaţii 27,3 0,03 310,4 0,33

20. Cercetare-dezvoltare

în domeniul economic

117,6 0,14 104 0,11

21. Alte acţiuni economice 52,5 0,07 396,1 0,42

Cheltuieli totale 78.867,9 ~100% 94.767,5 ~100%

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice www.mfinante.ro

Structura cheltuielilor publice (g) g(%)= 100

CPT

CPi

Volumul cheltuielilor publice totale:

CPT2008 =

21

i1

i CP = 78.867,9 mil lei

CPT2009=

21

i1

i CP = 94.767,5 mil lei

Creşterea (modificarea) absolută:

- cheltuieli pentru învăţământ:

n n2009 n2008 CPT CPT CPT =6.346,7-9.688,9= -3.342,2 mil lei

- cheltuieli pentru agricultură:

n n2009 n2008 CPT CPT CPT =8.392,7-6.331,9=2.060,8 mil lei

- cheltuieli pentru cercetare în domeniul economic:

n n2009 n2008 CPT CPT CPT =104-117,6= -13,6 mil lei

- cheltuieli pentru sănătate

n n2009 n2008 CPT CPT CPT =2.403,3-2.909,5= -506,2 mil lei

- cheltuieli totale

2009 2008 CPT CPT CPT =94.767,5-78.867,9=15.899,6 mil lei

Creşterea (modificarea) relativă:

% 100

2008

2009 2008

nn

n CPT

CPT CPT

CPT

- cheltuieli pentru învăţământ:

100
9.688,9

% 6.346,7 9.688,9

n CPT = -34,5%

- cheltuieli pentru agricultură:

100

6.331,9

% 8.392,7 6.331,9

n CPT =32,55%

- cheltuieli pentru cercetare :

41

100

117,6

% 104 117,6

n CPT = -11,56%

- cheltuieli pentru sănătate:

100

2.909,5

% 2.403,3 2.909,5

n CPT = -17,4%

- cheltuieli totale:

100

78.867,9

% 94.767,5 78.867,9

n CPT =20,16%
Interpretarea rezultatelor obţinute: în perioada curentă se constată o creştere a

cheltuielilor publice totale cu valoarea de 15.899,6 mil lei, respectiv o creştere de 20,16%;

cheltuielile pentru învăţământ s-au diminuat faţă de perioada de bază cu 3.342,2 mil lei, adică cu

un procent de 34,5%; cheltuielile pentru agricultură au crescut cu valoarea de 2.060,8 mil lei,

adică cu un procent de 32,55%.

Pentru cercetarea în domeniul economic se observă o diminuare a cheltuielilor cu 13,6

mil lei, adică cu un procent de 11,56% faţă de perioada de bază, iar pentru sănătate se constată,

de asemenea, o diminuare a cheltuielilor cu valoarea de 506,2 mil lei, adică cu un procent de

17,4%.

Aplicaţia 2: Se cunosc următoarele date referitoare la situaţia cheltuielilor

publice ale României:

Indicatorul Valoarea în

anul 2007

Valoarea în

anul 2008

Cheltuieli pentru învăţământ (mil lei) 8.220,5 9.688,9

Cheltuieli pentru sănătate (mil lei) 2.124,3 2.909,5

Cheltuieli pentru apărare (mil lei) 5.388,4 5.737,6

Cheltuieli pentru agricultură (mil lei) 3.729,8 6.331,9

Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95

PIB (mil lei) 404.700 503.900

Indicele preţurilor (%) 103,6 105,2

Numărul populaţiei (mil loc) 21,53 21,5

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinante.ro şi Institutul Naţional de Statistică

www.insse.ro

Să se determine:

a) indicatorii de nivel;

b) ponderea cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, apărare, agricultură în

cheltuieli totale şi în PIB;

c) elasticitatea principalelor cheltuieli publice în raport cu PIB.

a)

Volumul cheltuielilor publice totale:

- în expresie nominală CPTn2007=64.630,37 mil lei

CPTn2008=78.867,95 mil lei

- în expresie reală

42

CPTr2007=

103,6

2007 64.630,37

CPT =62.384,5 mil lei

CPTr2008=

105,2

2008 78.867,95

CPT =74.969,5 mil lei

Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB:

/ 100

PIB

CPT PIB CPT

100

404.700

/ 64.630,37 2007 CPT PIB =15,97%

100
503.900

/ 78.867,95 2008 CPT PIB =15,65%

Interpretarea rezultatelor: cheltuielile publice înregistrează un procent de 15,97% în PIB,

în anul 2007, respectiv 15,65% în anul 2008.

Cheltuielile publice medii pe locuitor

Nr populatiei

CPT loc CPT

21,53

CPT / loc2007 64.630,37 =3.001,88 lei/loc

21,5

CPT / loc2008 78.867,95 =3.668,3 lei/loc

b) Ponderea cheltuielilor pentru învăţământ în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007:

100

64.630,37

100 8.220,5

Chelt totale

Chelt invatamant =12,72%

100

404.700

. 100 8.220,5

PIB

Chelt invatamant =2,03%

- anul 2008: 100

78.867,95
100 9.688,9

Chelt totale

Chelt invatamant =12,28%

100

503.900

. 100 9.668,9

PIB

Chelt invatamant =1,92%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru învăţământ înregistrează un

procent de 12,72% în total cheltuieli şi un procent de 2,03% în PIB, iar în anul 2008

înregistrează un procent de 12,28% în total cheltuieli şi un procent de 1,92% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru sănătate în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007:

43

100

64.630,37

100 2.124,3

..

Chelt totale

Chelt pt sanatate =3,29%

100

404.700

. . 100 2.124,3

PIB

Chelt pt sanatate =0,5%

- anul 2008:
100

78.867,95

100 2.909,5

..

Chelt totale

Chelt pt sanatate =3,69%

100

503.900

. . 100 2.909,5

PIB

Chelt pt sanatate =0,58%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru sănătate înregistrează un

procent de 3,29% în total cheltuieli şi un procent de 0,5% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează

un procent de 3,69% în total cheltuieli şi un procent de 0,58% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru apărare în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007: 100

64.630,37

100 5.388,4

..

Chelt totale

Chelt pt aparare =8,26%

100

404.700

. . 100 5.388,4

PIB

Chelt pt aparare =1,32%

- anul 2008: 100

78.867,95

100 5.737,6

..

Chelt totale

Chelt pt aparare =7,27%

100

503.900

. . 100 5.737,6

PIB

Chelt pt aparare =1,14%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru apărare înregistrează un

procent de 8,26% în total cheltuieli şi un procent de 1,32% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează

un procent de 7,27% în total cheltuieli şi un procent de 1,14% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru agricultură în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007: 100

64.630,37

100 3.729,8

..

Chelt totale

Chelt pt agricultura =5,77%

100

404.700

. . 100 3.729,8

PIB

Chelt pt agricultura =0,92%

- anul 2008: 100

78.867,95
100 6.331,9

..

Chelt totale

Chelt pt agricultura =8,03%

44

100

503.900

. . 100 6.331,9

PIB

Chelt pt agricultura =1,26%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru agricultură înregistrează un

procent de 5,77% în total cheltuieli şi un procent de 0,92% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează

un procent de 8,03% în total cheltuieli şi un procent de 1,26% în PIB.

c) Coeficientul de elasticitate: e=

100

100

2007

2008 2007

2007

2008 2007

PIB

PIB PIB

CPT

CPT CPT
Cheltuieli pentru învăţământ:

e=

24,51

17,62

100

404.700

503.900 404.700

100

8.220,5

9.668,9 8.220,5

=0,72

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,72 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea

cheltuielilor pentru învăţământ, cheltuielile pentru învăţământ fiind inelastice faţă de produsul

intern brut.

Cheltuieli pentru sănătate:

e=

24,51

36,96

100

404.700

503.900 404.700

100

2.124,3
2.909,5 2.124,3

=1,51

Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 1,51 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea

cheltuielilor pentru sănătate, cheltuielile pentru sănătate fiind elastice faţă de produsul intern

brut.

Cheltuieli pentru apărare:

e=

24,51

6,54

100

404.700

503.900 404.700

100

5.338,4

5.737,6 5.388,4

=0,27

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,27 a coeficientului elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru apărare, cheltuielile pentru apărare fiind inelastice faţă de produsul intern

brut.

Cheltuieli pentru agricultură:

45

e=

24,51

69,77

100

404.700

503.900 404.700

100

3.729,8

6.331,9 3.729,8

=2,85

Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 2,85 a coeficientului de elasticitate ne

indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea

cheltuielilor pentru agricultură, cheltuielile pentru agricultură fiind elastice faţă de produsul

intern brut.

46

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE

Obiective:

Cunoaşterea şi caracteizarea principalelor categorii de

cheltuieli publice care includ cheltuieli privind: acţiuni

social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale

pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice

(generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică

Cuvinte cheie:

Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;

Cheltuieli privind asigurările sociale;

Cheltuieli pentru sănătate

Cheltuieli pentru acţiuni economice

Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, siguranţa

naţională, ordine publică

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni socialculturale,

asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii

publice (generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică)22.

4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia

“statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:

garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;

creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni,

handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);

asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale

predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie

deja atins ş.a.

Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii

gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa

acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al

culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie

la dezvoltarea economică a statului respectiv.

În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni

vizând protecţia socială.

Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi

prin lege.

Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau

generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.

De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt

incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit

beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este sau

va fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia pentru

22 Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi
Pedagogică,

Bucureşti,1995.

47

copiii săi sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ

pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care

îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un

anumit statut social etc.

Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:

fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în

România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele

locale şi unele fonduri speciale;

cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează

unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru

ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.

fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind

protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni

sociale iniţiate de respectivele firme;

venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;

veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul unor

servicii / bunuri de factură social - culturală;

fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice,

organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)

surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială,

Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO,

Uniunea Europeană) sau state.

Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feedback:

dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru

susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un

nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a

populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică.

În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen

lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea,

aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S.

Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică la

comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Solomon, Milton

Friedman s.a) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice23.

În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea

aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi ca agenţi producători actuali şi/sau

viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia

intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.

Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un

concept care îl circumscrie şi îl defineşte ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul

Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul

dezvoltării umane (IDU):

IDU =

j1
j

unde Rj este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.

PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi:

1. longevitatea;

2. nivelul de educaţie, exprimat prin:

2.1. gradul de alfabetizare;

23 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

48

2.2. gradul de cuprindere în învăţământ;

3. standardul (nivelul) de viaţă.

Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata

medie de viaţă la care poate spera un nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza statisticii

demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico social.

Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de

carte în total populaţie) şi prin gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează

cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie, într-un interval de timp

dat (de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celor doi

menţionaţi.

Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor,

exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă USD).

Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea

mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero şi unu.

4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:

a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de factori

se include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului

populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit

“al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care

predomina contingentele “în vârsta”;

b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi

progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru activitatea

educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea

învăţământului;

c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ

(durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea

resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.

Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi

tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ:

preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi alte

tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul

public (învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat)24.

Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari,

respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări,

contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).

Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din

bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse

alternative de gradul celor menţionate mai sus.

Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare, credite

bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiinţifică,

expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc.

Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în toate ţările) pe care

îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai prin

bugetul central, nu şi prin cele locale.

24 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

49

În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact

inclusiv asupra finanţării:

egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă

şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;

echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile

bugetare.

Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi pentru

materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital (investiţii).

Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt:

contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi indicatori

comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor precedenţi etc. În ţările

dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa

1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).

Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt:

gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata

medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul

formării profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de PIB

sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.

4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă

între care cei mai importanţi sunt:

a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa

creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta

a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o
relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru

sănătate;

b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o

preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite

faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de sănătate;

c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;

d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării

şi modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al

analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.

Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar

în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel

de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din

valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.

Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget,

cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice),

resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a

Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)

Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme, dintre

care trei sunt mai frecvente25:

25 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

50

a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care finanţarea

publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt plătite şi de

salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală. Acestea suportă toate

cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din sectorul

privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui

din urmă. Exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror pondere în
finanţare este redusă.

b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar

gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este

puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special pentru o

cotă din contravaloarea medicamentelor.

c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de

sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de

ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).

În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu anul 1998,

într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător

celui german). Cotizaţiile sunt suportate, de către salariaţi (printr-o cotă din venitul salarial lunar

brut) şi de către persoanele juridice (printr-o cotă calculată la fondul lunar de salarii plătit

angajaţilor săi). Din acestea se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi

cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea

acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare judeţene şi a

municipiului Bucureşti. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare

publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie

ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public.

Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea,

întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli

medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.

Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe

care acestea le generează:

efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează

refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi

pentru familiile lor;

efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt:

speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de

asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital,

arondaţi unei unităţi sanitare etc.);

efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării

nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor

boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.

4.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea

instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă,

patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica

culturală a statului.

Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor

respective, donaţii, sponsorizări.

51

Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor

instituţii26:

în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.),

acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preturile

practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea este

de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă

costul sau când doreşte să subvenţioneze astfel de bunuri pentru a încuraja consumul

lor.

în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea se

fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife

modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea

încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în

venituri extrabugetare.

Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala

destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi

investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.

În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru
culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.

Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate

beneficia de reducerea bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de activitate

(culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.

1. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul

funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are

efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin

cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va

avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).

Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică

măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul

din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a

legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public.

Teoria economică, în marea ei măsură, consideră, în general, neeficientă funcţionarea

sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget este o capcană în care

guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini

neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor negative

ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul “mâinii invizibile” (piaţa

şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în

comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să

devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.

În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25% din

producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est

(inclusiv Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector economic

public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică întindere. În
26 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

52

timp, în toate aceste ţări, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind

etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele sau

guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a respectivului sector.

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni

economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri

rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii

pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).

Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea

mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea

informării / publicităţii.

Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.

A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în

dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:

a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul

de vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul de

vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de

subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;

b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop

susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul primei

este stabilit astfel:

PE = pimax – pemin

unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de
exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică

această taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.

c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la

credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă

comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub

nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi

subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau

numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a

unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond

special a unor surse financiare dedicate acestui scop.

B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului

public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de

investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări,

restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).

C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în

coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau

de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările

rezultate în urma respectivelor acţiuni.

D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de

informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii,

târguri, saloane etc. de prezentare.

E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau

privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt:

amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea

53

sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes

major sau în zone considerate defavorizate ş.a.

F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în

beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din
urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.

Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul

României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri şi

în partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.

2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi

sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative

pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie,

apărută la începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele dezvoltării” (Clubul de la

Roma 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării

economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.

Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului

înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu

este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu

natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor

acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.

Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de

agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea

mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de mediu),

fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite /

ajutoare de la organisme internaţionale.

Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi

subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării

ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.

3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul

ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.

Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o

îmbracă cercetarea:

cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor

cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;

 cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse

/ servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în

mare măsură de agenţii economici;

cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în

economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.

Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale

agenţilor economici, sursele externe.

O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează

cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri

proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării

universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de

documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru

formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.

Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al

competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza

programului de cercetare propus finanţatorului.

4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională

54

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate

rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:

a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:

instituţia prezidenţială;

organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii

locale);

organele puterii judecătoreşti. În ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi

structura sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi

Ministerul Public;

organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara
noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională

a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale.

b) organele şi organismele militare de apărare;

c) organele de ordine publică, în care se includ:

poliţia;

jandarmeria;

siguranţa;

servicii de informaţii;

servicii speciale de pază şi protecţie;

în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,

penitenciarele, arhivele statului ş.a.

Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în

care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale

sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali

(crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică

ş.a.

Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite

externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),

incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,

efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport

ş.a.

În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:

cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de

personal, hrana şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau

pentru apărare. Cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul

Apărării;

cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea

urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale,

gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.

TESTE EVALUARE

1. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:

a) mărimea şi structura aparatului de stat (regimul politic existent);

b) factori economici;

c) nivelul salarizării funcţiilor publice;

d) factorii demografici şi urbanizarea;

e) factori monetari.

Argumentaţi răspunsurile corecte.

55

Răspuns: b, d

2. Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură sunt:

a) încasările proprii ale instituţiilor respective;

b) credite externe;

c) fonduri extrabugetare;

d) donaţii, sponsorizări;

e) fonduri bugetare.

Răspuns:a, d, e

3. În categoria cheltuielilor publice pentru acţiuni economice se includ şi:

a) cheltuielile pentru protecţia mediului;

b) cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane;

c) cheltuieli pentru cercetare dezvoltare;

d) cheltuieli pentru protecţia socială.

Răspuns: a, c

4. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:

a) Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare apare ca un proces unitar

şi neîntrerupt;

b) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice nu poate fi apreciată prin prisma

dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la

fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;

c) Mărimea fondurilor publice nu este influenţată de regimul amortizării mijloacelor fixe;

d) Mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata

formării brute de capital şi respectiv de rata consumului, de raportul dintre consumul

individual şi cel social.

Răspuns: a, d

56

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE

Obiective:

Cunoaşterea sistemului asigurărilor sociale de stat

Formele de protecţie socială;

Asigurările sociale de stat

Cuvinte cheie:

Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;

Cheltuieli privind asigurările sociale;

Cheltuieli pentru sănătate

Cheltuieli pentru acţiuni economice

Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, siguranţa

naţională, ordine publică

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru

cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştigă prin

muncă existenţa lor şi a familiilor lor27.

În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome,

societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii

particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile

de asigurări sociale.

Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi

asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii,

slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor
de locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau sunt

contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele

fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.

Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările,

bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor

legali, alte situaţii deosebite.

Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare

conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale

cuprinde următoarele componente:

1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul

Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;

2) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate

de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

5.1. Asigurările sociale de stat

27 Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi
Pedagogică,

Bucureşti,1995.

57

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza

unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:

a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este

unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării

riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau

delimitate, pe care totuşi nu le respinge;

b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile

beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;

c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi realizatorii

de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării,

inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile
deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;

d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de

asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;

e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să

contribuie şi sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă unul

de riscurile menţionate de lege;

f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de

asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii,

ajutoare, unele indemnizaţii);

g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se

pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;

h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt considerate

drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici măcar parţial;

i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează

de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.

Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din

venituri dedicate (afectate) şi anume:

CONTRIBUŢII

Guvernul a redus, la 1 ianuarie 2018, numărul de contribuții sociale obligatorii pe care

trebuie să le plătească angajatorii pentru propriii salariați, conform unui act normativ publicat în

noiembrie 2017 în Monitorul Oficial. Concret, au rămas contribuția la pensii (CAS) și contribuția

la sănătate (CASS), ce sunt suportate în totalitate de salariat, plus contribuția asiguratorie pentru

muncă (CAM), ce este suportată doar de angajator.

I) contribuţia la pensii pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi

fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă,

numărul angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:

CAS = TFSB×c

unde: CAS = contribuţia pentru asigurări sociale;

TFSB = total fond de salarii brut/venitul brut;

c = cota de asigurări sociale.

În TFSB se includ: fond salarii brut, drepturi de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore

suplimentare, munca de noapte, periculozitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,

participarea salariaţilor la profit, prime.

În prezent cotele de contribuții de asigurări sociale sunt următoarele:

a) 25% datorată de către persoanele fizice care au calitatea de angajați sau pentru care

există obligația plății contribuției de asigurări sociale, potrivit legii;

b) 4% datorată în cazul condițiilor deosebite de muncă, astfel cum sunt prevăzute în

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările

58

ulterioare, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate

acestora;

c) 8% datorată în cazul condițiilor speciale de muncă, astfel cum sunt prevăzute în Legea

nr. 263/2010, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt

asimilate acestora.

Cota de contribuție de asigurări sociale de sănătate este de 10% și se datorează de către

persoanele fizice care au calitatea de angajați sau pentru care există obligația plății contribuției

de asigurări sociale de sănătate, potrivit prezentei legi.

Contribuţia pentru asigurări sociale pe grupe de muncă este:

grupa I – condiţii speciale de muncă – 33%;

grupa II – condiţii deosebite de muncă de muncă – 29 %;

grupa III – condiţii normale de muncă – 25%.

În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de contribuţie

aferentă fondurilor de pensii administrate privat, prevăzută de Legea nr. 411/2004 privind

fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau

vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri

etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă

minimă necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai mare).
Din anul 2018 există doar trei contribuții sociale obligatorii, față de șase, câte erau

până la finele anului 2017, reiese din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Documentul a fost publicat

în noiembrie 2017 în Monitorul Oficial, astfel că se aplică de la 1 ianuarie 2018.

Mai exact, este vorba de următoarele contribuții obligatorii:

contribuția la pensii pentru condiții normale de muncă, în cotă de 25%, ce este în

totalitate în sarcina salariatului;

o dacă este vorba de condiții deosebite de muncă, angajatorul are în sarcină o cotă

suplimentară de 4%(deci 29% în total, salariat + angajator);

o dacă este vorba de condiții speciale de muncă, angajatorul are în sarcină o cotă

suplimentară de8% (deci 33% în total, salariat + angajator);

contribuția la sănătate, în cotă de 10%, ce este în totalitate în sarcina salariatului;

contribuția asiguratorie pentru muncă, în cotă de 2,25%, ce este în totalitate în

sarcina angajatorului.

Concret, pentru salariații care lucrează în condiții normale, se datorează CAS de 25%,

însă dacă este vorba de condiții mai grele de muncă, se datorează CAS de 29% sau 33%. Cu

alte cuvinte, angajatorul datorează CAS, împreună cu salariatul, numai când vine vorba de

condiții mai grele de muncă.

II. Contribuția asiguratorie pentru muncă.

Referitor la CAM, aceasta înglobează celelalte patru contribuții sociale existente până

în decembrie 2017. Mai precis, contribuția asiguratorie pentru muncă este formată din fostele

contribuții pentru șomaj, concedii medicale, riscuri profesionale și creanțe salariale. Banii

strânși din contribuția asiguratorie pentru muncă (2,25%) sunt împărțiți după cum urmează:

15% se duce la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale;

20% se duce la bugetul pentru șomaj;

5% se duce la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;

40% se duce la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata

concediilor medicale;

20% se duce la bugetul de stat, într-un cont distinct.

În esență, asta înseamnă că, în mod normal, doar salariatul datorează CAS și CASS,

dar că angajatorul se ocupă de calcularea, reținerea și plata lor către stat. Apoi, contribuția

asiguratorie pentru muncă este exclusiv în sarcina angajatorilor. Până în 2018, în afară de

59

contribuția la șomaj, ce era suportată în mod egal de salariat și angajator, contribuțiile pentru

concedii medicale, riscuri profesionale și creanțe salariale cădeau numai în sarcina angajatorului.

Din 2018, angajatorul datorează pentru un salariat un total minim de 37,25% (condiții

normale de muncă), față de 39,25%, cât era totalul minim până la finele lui 2017. Pentru condiții

mai grele de muncă, totalul ajunge la 41,25% sau la 45,25%.

Până la 31 decembrie 2017, totalul contribuțiilor sociale ajungea, mai precis, cel puțin

la 39,25%, însă, în funcție de condițiile de muncă ale unui salariat, totalul putea ajunge chiar și

la 49,95%. Vechiul tablou al contribuțiilor sociale arăta cam așa:

contribuția la sănătate: cotă totală de plată de 10,7% (salariat + angajator);

contribuția pentru concedii medicale: cotă totală de plată de 0,85% (doar angajatorul);

contribuția pentru accidente de muncă și boli profesionale: cotă totală de plată

între 0,15% și 0,85% (doar angajatorul);

contribuția la pensii: cotă totală de plată între 26,3% și 36,3% (salariat + angajator);

contribuția la șomaj: cotă totală de plată de 1% (salariat + angajator);

contribuția pentru creanțe salariale: cotă totală de plată de 0,25% (doar angajatorul).

Calcularea, reținerea și plata CAS (cotele noi), CASS (cota nouă) și CAM s-a făcut

efectiv din luna februarie 2018, pentru veniturile aferente lunii ianuarie 2018. Astfel, pentru

veniturile aferente lunii decembrie 2017 (pentru care s-au plătit contribuții în ianuarie 2018), sau

aplicat vechile șase contribuții sociale și cotele aferente.

Contribuabilii obligați la plata contribuției asiguratorii pentru muncă sunt, după caz:

a) persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,

pentru cetățenii români, cetățeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii,

domiciliul sau reședința în România, cu respectarea prevederilor legislației europene aplicabile

în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la

care România este parte;

b) persoanele fizice cetățeni români, cetățenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care

au, conform legii, domiciliul sau reședința în România, și care realizează în România venituri din

salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub incidența legislației

europene aplicabile în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de

securitate socială la care România este parte.

Contribuția asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din salarii și

asimilate salariilor, acordate de către contribuabili, respectiv realizate de către persoanele fizice

prevăzute la art. 2201 lit. b).

Cota contribuției asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.

Baza lunară de calcul al contribuției asiguratorii pentru muncă o reprezintă suma

câștigurilor brute realizate din salarii și venituri asimilate salariilor, în țară și în străinătate, cu

respectarea prevederilor legislației europene aplicabile în domeniul securității sociale, precum și

a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, care include:

a) veniturile din salarii, în bani și/sau în natură, obținute în baza unui contract individual

de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege. În situația

personalului român trimis în misiune permanentă în străinătate, veniturile din salarii cuprind

salariile de bază sau, după caz, soldele de funcție/salariile de funcție corespunzătoare funcțiilor

în care persoanele respective sunt încadrate în țară, la care se adaugă, după caz, sporurile și

adaosurile care se acordă potrivit legii;

b) indemnizațiile din activități desfășurate ca urmare a unei funcții de demnitate publică,

stabilite potrivit legii;

c) indemnizațiile din activități desfășurate ca urmare a unei funcții alese în cadrul

persoanelor juridice fără scop patrimonial;

d) remunerația administratorilor societăților, companiilor/societăților naționale și regiilor

autonome, desemnați/numiți în condițiile legii;

60

e) remunerația obținută de directorii cu contract de mandat și de membrii directoratului

de la societățile administrate în sistem dualist și ai consiliului de supraveghere, potrivit legii,

precum și drepturile cuvenite managerilor, în baza contractului de management prevăzut de lege;

f) sumele reprezentând participarea salariaților la profit, potrivit legii;

g) sume reprezentând salarii, stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase

definitive și irevocabile/hotărâri judecătorești definitive și executorii;

h) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada

delegării/detașării, după caz, în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului,

pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit

i) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariații care au stabilite raporturi de

muncă cu angajatori din străinătate, pe perioada delegării/detașării, după caz, în România, în

interesul serviciului, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit la nivelul legal

pentru diurna acordată personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni

cu caracter temporar, prin hotărâre a Guvernului, corespunzător țării de rezidență a angajatorului,

de care ar beneficia personalul din instituțiile publice din România dacă s-ar deplasa în țara

respectivă, cu respectarea prevederilor legislației europene aplicabile în domeniul securității

sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este

parte;

j) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite pe perioada deplasării, în altă localitate, în

țară și în străinătate, în interesul desfășurării activității, astfel cum este prevăzut în raportul

juridic, de către administratorii stabiliți potrivit actului constitutiv, contractului de

administrare/mandat, de către directorii care își desfășoară activitatea în baza contractului de

mandat potrivit legii, de către membrii directoratului de la societățile administrate în sistem

dualist și ai consiliului de supraveghere, potrivit legii, precum și de către manageri, în baza

contractului de management prevăzut de lege, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil

stabilit

k) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite pe perioada deplasării în România, în

interesul desfășurării activității, de către administratori sau directori, care au raporturi juridice
stabilite cu entități din străinătate, astfel cum este prevăzut în raporturile juridice respective,

pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit la nivelul legal pentru diurna acordată

personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar,

prin hotărâre a Guvernului, corespunzător țării de rezidență a entității, de care ar beneficia

personalul din instituțiile publice din România dacă s-ar deplasa în țara respectivă.

Contribuția asiguratorie pentru muncă nu se datorează pentru prestațiile suportate din

bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru șomaj, precum și din Fondul

național unic de asigurări sociale de sănătate.

Persoanele fizice și juridice au obligația de a calcula contribuția asiguratorie pentru

muncă și de a o plăti la bugetul de stat, într-un cont distinct, până la data de 25 inclusiv a lunii

următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare

trimestrului pentru care se plătesc veniturile, după caz.

Calculul contribuției asiguratorie pentru muncă se realizează prin aplicarea cotei

prevăzute la asupra bazei de calcul.

Din contribuția asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se distribuie lunar,

până la sfârșitul lunii în curs, o cotă de:

a) 15%, care se face venit la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale

constituit în baza Legii nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare

pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare;

b) 20%, care se face venit la Bugetul asigurărilor pentru șomaj;

61

c) 5%, care se face venit la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli

profesionale;

d) 40%, care se face venit la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de

sănătate pentru plata concediilor medicale;

e) 20%, care se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.

Aprobarea metodologiei de distribuire a sumelor plătite de contribuabili în contul distinct

și de stingere a obligațiilor fiscale înregistrate de către aceștia se va stabili prin ordin al

președintelui A.N.A.F.
Cotele prevăzute se pot modifica prin legea anuală a bugetului de stat.

III) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei

ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale.

Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria

de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii.

IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi

pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior,

transferuri din bugetul de stat.

Drepturile de asigurări sociale

Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri28.

A. Pensia este cea mai importantă prestaţie de asigurări sociale acordată în sistemul

public de pensii.Pensia este o prestaţie de natură contributivă şi reprezintă venit de

înlocuire în cazul asigurării împotriva următoarelor riscuri:

bătrâneţe;

pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă;

deces.

În sistemul public de pensii se acordă următoarele categorii de pensii:

a) pensia pentru limită de vârstă;

b) pensia anticipată;

c) pensia anticipată parţială;

d) pensia de invaliditate;

e) pensia de urmaş.

1. Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi

încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă, persoanelor invalide şi soţului

supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit), precum

şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.

1.1. Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate

fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de la vârsta şi

vechimea în muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar
şi de cercetare, maternitate (mame ce au cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta

de 10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant din aviaţia

civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.). Pensionarea se face la

cerere sau din oficiu.Pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă este necesară

îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

împlinirea vârstei-standard de pensionare;

realizarea stagiului minim de cotizare.

Potrivit prevederilor art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, vârsta standard de pensionare este 63 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru bărbaţi.

Atingerea acestor vârste se va realiza printr-o creştere graduală, conform eşalonării prevăzute în

anexa la lege.Cu alte cuvinte, în intervalul ianuarie 2011 – decembrie 2014, vârsta de pensionare

a femeilor a crescut de la 59 de ani la 60 de ani, iar cea a bărbaţilor a crescut de la 64 de ani la

28 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

62

65 de ani. De la finele acestei perioade, se continuă creşterea graduală a vârstei de pensionare

numai pentru femei, de la 60 de ani la 63 de ani, până în anul 2030. Totodată, este reglementată

creşterea stagiului minim de cotizare la 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea

acestui stagiu minim se va realiza prin creşterea graduală conform eşalonării prevăzute. Cu alte

cuvinte, în intervalul ianuarie 2011 – decembrie 2014, stagiul minim de cotizare a crescut de la

13 ani la 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

1.2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de

accident de muncă sau de boală profesională, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de

muncă din cauza unor boli/accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o

anumită vechime în muncă şi o anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu

salariul, dar şi cu gradul de invaliditate, care poate fi:

I când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară îngrijirea şi

supravegherea invalidului de către o altă persoană;

 II când capacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură pierdută, dar

invalidul nu necesită îngrijirea din partea altei persoane;

III când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar invalidul poate presta

aceiaşi muncă sau o muncă mai uşoară.

Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la împlinirea vârstei

legale de pensionare, de către o comisie de expertiză de pe lângă serviciul judeţean de expertiză

medicală. Beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile menţionate anterior, şi

următoarele categorii de persoane29:

a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata

legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat;

a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de

învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru

formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din

sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar;

elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea

de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul

şi din cauza practicii profesionale;

persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi

marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie

1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau

cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această

cauză, au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de

invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.

Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă ca şi precedenta,

numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, între 27 şi 70% din salariul luat de

bază la pensionare.

Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul în afara pensiei, la o

indemnizaţie pentru însoţitor în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor reprezintă

80% din valoarea unui punct de pensie, stabilită în condiţiile legii. Pensia de invaliditate se
acordă de la data încetării plăţii indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă sau, după

caz, de la data încetării calităţii de asigurat, dacă cererea a fost înregistrată în termen de 30 de

zile de la data emiterii deciziei medicale de încadrare într-un grad de invaliditate, în situaţia

pensiei de invaliditate.

1.3. Pensia de urmaş se acordă copiilor şi şotului supravieţuitor.

Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la

terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de

peste 5 ani).

29 http://www.mmuncii.ro/ro/articole/0000-00-00/pensia-de-invaliditate-988-articol.html

63

Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş, începând de la 55 de ani şi dacă a

convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se calculează proporţional cu numărul

de ani de convieţuire).

Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi beneficiat decedatul, în

cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi urmaşi şi 100% în cazul a trei sau

mai mulţi urmaşi.

În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor bazat

pe trei piloni respectiv30:

Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii

inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe

principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia

inactivă”.

Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la producerea

evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru investiţii,

respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza acestui sistem

de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie directă cu mărimea

contribuţiilor sale la acest fond.

Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de angajaţi

cu societăţi private de asigurări de viaţă.

1.4. Pensia anticipată se acordă cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de

pensionare, cu condiţia ca asiguratul să depăşească stagiul complet de cotizare cu cel puţin 8 ani.

La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia anticipată

se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor

asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei

anticipate. Transformarea pensiei anticipate în pensie pentru limită de vârstă se face din oficiu.

1.5. Pensia anticipată parţial. Persoanele asigurate care au realizat stagiile complete de

cotizare prevăzute de lege, precum şi cele care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 8

ani pot solicita pensie anticipată parţială, cu reducerea vârstelor-standard de pensionare cu cel

mult 5 ani. Cuantumul (valoarea) pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei

pentru limită de vârstă care s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru fiecare lună

de anticipare, până la îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă. La

data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia anticipată

parţială se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin eliminarea

diminuării şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în

perioada de suspendare a plăţii pensiei anticipate parţiale. Transformarea pensiei

anticipateparţiale în pensie pentru limită de vârstă se face din oficiu.

2. Trimiterile la tratament balnear şi odihnă sunt drepturi pe care le primesc

beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt

suportate în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de

beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii

beneficiari. Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei încadraţi

în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu

mulţi copii.

3. Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai multe

tipuri de împrejurări / riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de muncă,

punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care o

desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:

privind sănătatea;
 privind maternitatea;

30 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 210

64

privind locul de muncă;

altele.

3.1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul prevenirii,

fie în scopul refacerii sănătăţii.

a) indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi refacerea / întărirea sănătăţii sunt

acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de către

cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt utilizate

astfel următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă (mai uşoară) sau reducerea

programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor

materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).

Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între salariul anterior

trimiterii / reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta. Indemnizaţia nu poate fi acordată mai

mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate depăşi 25% din salariul anterior.

Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de tratament ce

depăşesc durata concediului de odihnă şi a celor 2-3 zile necesare pentru transport ulterior

tratamentului şi readaptare. Trimiterea la tratament se poate face şi în cazul în care angajatul este

deja în incapacitate de muncă (boala, urmarea unui accident). În acest caz indemnizaţia o

constituie o cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat angajatul

anterior îmbolnăvirii / accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului balnear.

Pentru a treia formă menţionată, indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv celor

temporari) pentru care organele medicale autorizate instituie carantina. Indemnizaţia este de 90%

din salariul tarifar şi se acorda pe toată durata carantinei.

Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o parte din costul

materialului recomandat de organul medical competent. În cazul materialelor necesare ulterior

unei boli profesionale sau accident de muncă indemnizaţia este de 100% din costul respectivului

material. În cazul celor necesare ulterior unei boli neprofesionale sau accident în afara muncii,
indemnizaţia se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din costul

respectivului material.

În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin stimulentul pe

care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi asigurarea protecţiei muncii.

b) indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical în

vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Durata acordării este de 180 de zile,

eventual majorată cu avizul Ministerului Sănătăţii cu încă 90 de zile. La trecerea intervalului de

180 / 270 de zile şi în caz că nu a fost refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează

pensionarea de invaliditate.

Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari) şi cu condiţia (pentru

cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la asigurările sociale cel puţin 4 luni în

ultimele 12 anterioare îmbolnăvirii / accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24 anterioare

îmbolnăvirii / accidentării.

Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat salariatul şi numai

pentru unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.

Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale

ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii / accidentării) şi diferenţiat după vechimea în

muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani; 65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între 5 şi

inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani. Pentru primele 3 zile de concediu medical acordat pentru

îmbolnăviri / accidentări nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea cuvenită conform

diferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri / accidente legate de

muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este de 100% din chiar prima zi a

concediului medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.

3.2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau

viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate, indemnizaţiei pentru îngrijirea

65

copilului, indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţiei de

naştere.

a) indemnizaţia de maternitate se acorda femeilor însărcinate salariate. Cele care

beneficiază prin lege de un concediu de maternitate de 126 zile, în principiu 63 de zile prenatal şi

63 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame de a scurta prenatalul în favoarea

postnatalului. De asemenea, se poate acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de

muncă redus cu 2 ore şi fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală

cu suma cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.

În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar

plus sporurile legale ale angajatei sau în sumă fixă.

b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului se acordă mamelor al cărui copil în vârstă de

până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu medical pe durata bolii copilului

şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei tarifar plus sporurile legale. Această indemnizaţie

se acordă mamelor ce nu mai beneficiază de indemnizaţia de maternitate (conform a) de mai sus)

şi nu au optat pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade în

sarcina celui ce a angajat.

c) indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se acordă la cerere,

după expirarea postnatalului. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea mamelor de

a lucra în scopul creşterii şi îngrijirii copilului.

3.3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul

de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Sunt uzuale următoarele forme de ajutor:

Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă, dar nu din

iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-si pot găsi loc de muncă. De la prima condiţie fac

excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din proprie iniţiativă este cauzată de un motiv

care nu întrerupe vechimea în muncă la momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani etc.).

Alături de aceste condiţii de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă condiţii de

evidenţă (înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţiei sociale din raza judeţului de

domiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să muncească), condiţii

de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia de refuz nejustificat a unor propuneri

de loc de muncă sau recalificare făcute de oficiul de muncă.

Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, după caz, de la data:

încetării contractului individual de muncă;

 încetării contractului de asigurare pentru şomaj;

încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani,

respectiv trei ani;

absolvirii, în cazul absolvenţilor unei instituţii de învăţământ.

Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat în funcţie de

stagiul de cotizare. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj, este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară

reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acestuia.

Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:

să se prezinte lunar la agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt

înregistrate pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite

de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă;

să caute activ un loc de muncă.

Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării dreptului,

refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor sau refuză participarea la servicii

pentru stimularea ocupării si de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea forţei

de muncă. De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj absolvenţii care, la data

solicitării dreptului, urmează o formă de invăţământ.

3.4. Ajutor de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau

membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea

66

stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu

faptul că beneficiarii acestui ajutor erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia

sau al beneficiarilor de ajutor, cu existenţa sau nu a unor descendenţi copii în întreţinerea

dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.

Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale

de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat.

Ajutorul de deces se acordă la cerere pe baza certificatului de deces. Ajutorul de deces se acordă

în cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi făcut public de CNPAS,
valabil la data decesului.

În cazul decesului unui membru de familie, cuantumul ajutorului de deces reprezintă

jumatate din cuantumul ajutorului de deces cuvenit unui asigurat sau pensionar. Ajutorul de

deces se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Legea asigurarilor sociale de stat

pe anul 2018 (Legea nr. 3/2018) stabileşte cuantumul ajutorului de deces astfel:

în cazul asiguratului sau pensionarului,cuantumului acestui ajutor este de 4,162lei;

în cazul unui membru de familie al asiguratului sau al pensionarului, ajutorul de

deces este de 2081 lei.

În sistemul public de pensii, în afara pensiilor, se mai pot acorda, în condiţiile legii,

următoarele prestaţii:

a) tratament balnear, altul decât cel care, potrivit legii, se suportă de la bugetul fondului

naţional unic de asigurări sociale de sănătate, pentru asiguraţi şi pensionari;

b) bilete de odihnă, pentru asiguraţi;

c) ajutor de deces, în cazul decesului asiguratului, pensionarului sau unui membru al

familiei unuia dintre aceştia.

Casa Naţională de Pensii Publice acordă şi o serie de indemnizaţii cu caracter reparatoriu,

stabilite prin legi speciale.

Bilete de tratament și odihnă

Potrivit prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu

completările şi modificările ulterioare, Casa Naţională de Pensii Publice contractează locuri la

tratament balnear, la începutul fiecărui an, în limita fondurilor aprobate prin bugetul asigurărilor

sociale de stat şi repartizează numărul total de bilete de tratament pentru fiecare casă judeţeană

de pensii în funcţie de numărul total de potenţiali beneficiari şi în funcţie de valorificările din

anii precedenţi.

Deoarece fondurile necesare pentru achiziţia de bilete de tratament balnear sunt aprobate

prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, licitaţia de achiziţie publică de locuri la

tratament nu se poate organiza până la data publicării în Monitorul Oficial, a acestei legi.

După aprobarea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat va putea fi demarată

procedura privind achiziţia publică de servicii hoteliere, de restaurant şi tratament balnear, şi în

funcţie de tarifele ofertate de prestatori, vor fi contractate un număr de locuri la tratament balnear

şi se va realiza repartiţia pe judeţe a biletelor.

Conform prevederilor Legii nr. 263/2010, locurile de tratament balnear se asigură în

unităţile de tratament din proprietatea CNPP (T.B.R.C.M. – S.A), în număr de 13 la nivelul ţării

şi, în completare, prin contracte încheiate, potrivit legii, cu alte unităţi de profil. La încheierea

contractelor se va ţine seama de gradul de solicitare al staţiunii şi de categoria de confort oferită,

precum şi de nivelul maxim al tarifelor, stabilit de CNPP şi casele de pensii sectoriale, ce poate fi

suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Criteriile pe baza cărora se acordă bilete pentru tratament balnear, precum şi nivelul

contribuţiei băneşti individuale a asiguraţilor şi a pensionarilor se aprobă anual.

5.2. Asigurările sociale pentru sănătate

67

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter obligatoriu

şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de

sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.

Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor

principii31:

cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;

solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului /

venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire / tratament

în caz de îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele juridice;

subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt în

completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care cetăţenii

asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;

definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se

produce riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori din

sectorul public sau privat;

finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale

persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor medicosanitare;

sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea statului, al

căror obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia

sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergura;

conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a

activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt independente,

au surse proprii de finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă. Aceste organe

pot colabora cu organe ale statului şi aplică masurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.

Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul

în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei

sale, care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot

beneficia de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu

plătesc contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de

libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).

Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 10% din salariul / venitul brut lunar, se

deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de

asigurări pentru sănătate.

Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:

plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;

cheltuieli de administrare şi funcţionare;

fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.

Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de

Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi

aprobat prin hotărâre de Guvern.

Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu în

care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de

administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei

teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar - contabilă,

administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de

gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din România, controlul
activităţii medicale şi a calităţii acesteia.

31 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

68

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:

a) mărimea şi structura aparatului de stat (regimul politic existent);

b) factori economici;

c) nivelul salarizării funcţiilor publice;

d) factorii demografici şi urbanizarea;

e) factori monetari.

Argumentaţi răspunsurile corecte.

Răspuns: b, d

2.Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură sunt:

a) încasările proprii ale instituţiilor respective;

b) credite externe;

c) fonduri extrabugetare;

d) donaţii, sponsorizări;

e) fonduri bugetare.

Răspuns:a, d, e

3. Principiile care stau la baza organizării asigurărilor sociale de stat ca o componentă a

sistemului asigurărilor sociale sunt:

a) principiul obligativităţii;

b) principiul diversităţii;

c) principiul generalităţii;

d) principiul unicităţii.

Justificaţi variantele corecte de răspuns.

Răspuns: a, c, d
4. În categoria cheltuielilor publice pentru acţiuni economice se includ şi:

a) cheltuielile pentru protecţia mediului;

b) cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane;

c) cheltuieli pentru cercetare dezvoltare;

d) cheltuieli pentru protecţia socială.

Răspuns: a, c

5. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:

a) Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare apare ca un proces unitar

şi neîntrerupt;

b) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice nu poate fi apreciată prin prisma

dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la

fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;

c) Mărimea fondurilor publice nu este influenţată de regimul amortizării mijloacelor fixe;

d) Mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata

formării brute de capital şi respectiv de rata consumului, de raportul dintre consumul

individual şi cel social.

Răspuns: a, d

6. Metoda evaluării indirecte, în cazul stabilirii obiectului impozabil, cunoaşte

următoarele variante de realizare:

69

a) evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil;

b) evaluarea forfetară;

c) evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului;

d) evaluarea administrativă;

Să se argumenteze variantele corecte de răspuns.

Răspuns: a, c

7. În totalul veniturilor bugetului de stat al României ponderea cea mai mare o au:

a) veniturile din impozite şi taxe;

b) transferurile primite din străinătate;

c) veniturile din dividende, chirii, redevenţe de la regiile autonome şi societăţile comerciale;

d) împrumuturile de stat interne;

e) veniturile de la instituţiile publice.

Răspuns: a

70

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Obiective:

Cunoaşterea conceptului sistemului resurselor

financiare publice

Clasificarea resurselor financiare publice

factorii care influenţează nivelul resurselor financiare

publice;

indicatorii de analiză a resurselor financiare publice;

Cuvinte cheie:

resursele financiare publice;

Cheltuieli pentru sănătate

Cheltuieli pentru acţiuni economice

Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, siguranţa

naţională, ordine publică

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare

realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi

transferurile bugetare constituie nu numai metode de prelevare şi de repartizare a resurselor

financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze

dezvoltarea economică şi socială a ţării în direcţia dorită de acestea.

6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora

Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele

organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale

unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la

resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat

centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor

publice cu caracter autonom.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

71

Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,

resursele financiare ale societăţii.

Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor

necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de bunuri

publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind alocarea

resurselor între sectorul public şi cel privat.

În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul

public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea

resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim, prin

intermediul sectorului privat şi a celui public.

6.2. Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un

ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:

factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce

poate să determine sporirea veniturilor impozabile;

factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.

Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor

din impozite şi taxe;

factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de

educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;

factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi

sporirea numărului contribuabililor;

factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau

financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor,

creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra

bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare

publice;

factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea

cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului

bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.

Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse

sunt32:

Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile

cu caracter fiscal (impozite şi taxe de la agenţii economici cu capital privat şi de la populaţie).

Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până

la un an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor bonuri de tezaur. Resursele astfel

mobilizate constituie un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat pentru acoperirea

golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea unui

sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale care nu reuşesc să-şi asigure

echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Resursele de trezorerie sunt mobilizate numai

temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din circulaţie a bonurilor de

tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe termen

scurt.

32 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.176

72

Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de

datoria publica a unui stat pe termen mediu şi lung. Recurgerea la împrumuturi nu poate depăşi
anumite limite, datorită efectelor pe termen lung pe care acestea le au asupra statului debitor.

În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea pe calea emisiunilor monetare fără

acoperire, ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului.

Structura organizatorică a statelor33 reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor

publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:

resurse ale bugetului federal;

resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;

resurse ale bugetelor locale.

În statele de tip unitar, resursele publice se împart în:

resurse publice ale bugetului central;

resurse ale bugetelor locale.

Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale (contribuţii pentru asigurări sociale)

figurează în bugetul general (central) care se întocmeşte ca un buget consolidat prin

cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu

eliminarea transferurilor). În statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit

atât în bugetul general consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau

provinciilor.

Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional,

avem34:

Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele venituri la

care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o anumită

regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale, contribuţia

pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile

nefiscale.

Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii

persoanelor fizice şi juridice particulare şi din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau

accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).

Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,

amenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.

Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statul

recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea

cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: emisiunea de bani de

hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan intern

şi în exterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.

Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează

în35:

Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi

proprietăţile de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate pe

piaţă internă.

Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite

sub formă de ajutoare nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi contractate de la

guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci private sau la alţi

deţinători de capitaluri băneşti.

Autorul Mutaşcu Mihai prezintă în lucrarea sa şi alte criterii de clasificare a veniturilor

publice sau a resurselor publice pe lângă cele menţionate şi anume36:

După natura juridică se identifică:

33 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.176

34 Idem.

35 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.176

36 Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 101

73

veniturile de drept privat, procurate de pe piaţă prin concurenţă cu subiecţii

economici privaţi şi reglementate de dreptul comercial (ansamblul veniturilor

patrimoniale);

veniturile de drept public, atrase în mod legiferat din sectorul privat pe calea

prelevărilor fiscale şi statuate de normele dreptului public.

Clasificarea Fondului Monetar Internaţional. În viziunea acestui organism internaţional

veniturile publice sunt compuse din:

veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale mai puţin contribuţiile

sociale);

contribuţiile sociale (contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte

contribuţii cu caracter social);

veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la guverne

străine, organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior);

alte venituri (venituri din închiriere de proprietăţi ale statului, dividende şi alte rente,

amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare, împrumuturi de stat, alte

venituri).

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în

conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele

publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de

bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele

fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în

condiţiile asigurării echilibrului financiar.

Principalele categorii de resurse publice sunt37:

I. Resursele bugetului de stat:

* Venituri curente

A. Venituri fiscale

A.1. Impozite directe

A.2. Impozite indirecte

B. Venituri nefiscale

* Venituri din capital

II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:

A. Venituri fiscale

A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale

A.2. Alte contribuţii.

B. Venituri nefiscale

III. Resursele bugetelor locale.

1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)

2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat

3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale

4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat

IV. Resursele fondurilor speciale

Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi

impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la

fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal)

precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu,

venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru

protejarea asiguraţilor).

Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de guvernare

şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o perioadă la alta.

37 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.

74

În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu

caracter de venituri curente.

6.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice

Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza analiza şi

previzionarea acestora se folosesc trei categorii de indicatori:

- indicatori privind nivelul resurselor financiare;

- indicatori privind structura resurselor financiare;

- indicatori privind dinamica resurselor financiare

1. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice

a) Un prim indicator privind nivelul veniturilor încasate este valoarea totală a veniturilor

publice (VT) care reprezintă o însumare a veniturilor publice şi se poate exprima atât în mărime

nominală, cât şi în mărime reală.

n

VT vi

VT reprezintă veniturile publice totale;

Vi reprezintă valoarea veniturilor fiecărui buget component al bugetului general

consolidat;

i reprezintă numărul bugetelor componente ale bugetului general consolidat.

b) în comparaţii internaţionale se foloseşte, ca indicator privind nivelul veniturilor publice,

ponderea veniturilor publice în produsul intern brut.

/ 100

PIB

VT PIB VT

VT reprezintă veniturile publice totale;

PIB reprezintă nivelul produsului intern brut într-o anumită perioadă de timp.

În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a procesului de

redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare, ceea ce înseamnă o creştere

a ponderii veniturilor publice în PIB .

c) Un alt indicator folosit în comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile publice

medii pe locuitor exprimate în EURO

Curs lei Euro

VTEuro loc VT loc lei

/ /

2. Indicatorii privind structura veniturilor publice

Aceşti indicatori exprimă ponderea fiecărei categorii de venituri publice în total venituri

sau într-o anumită grupă de venituri. Indicatorii privind structura veniturilor publice se
calculează pe baza clasificării veniturilor publice.

gi(%)= 100

VT

Vi

unde:

gi(%) reprezintă ponderea venitului i în total venituri sau într-o anumită grupă de venituri;

Vi reprezintă venitul a cărui pondere se calculează;

75

VT reprezintă venitul total sau volumul veniturilor unei anumite grupe de venituri.

3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice

Pentru a cuantifica modificările survenite în timp se folosesc o serie de indicatori:

modificarea nominală şi reală, în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice;

modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut;

modificarea veniturilor publice medii pe locuitor, exprimate în USD/EUR;

modificarea ponderii veniturilor publice;

coeficientul de concordanţă a veniturilor publice în raport cu produsul intern brut;

elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.

a) Modificarea nominală şi reală a veniturilor publice, exprimată în mărime absolută şi

relativă, permite comparaţii între veniturile publice ale mai multor ani.

Pentru a determina modificarea nominală a veniturilor publice vom folosi mărimea

veniturilor publice exprimate în preţuri curente. Această modificare poate fi determinată atât în

mărime absolută, cât şi relativă.

/ 1 17 n n n n VT VT VT

unde VTn, VTn-1 reprezintă veniturile publice exprimate în preţuri curente pentru anul O

şi anul 1.

% 1 100

/1
n

n n VT

VT VTn VTn

VTr reprezintă veniturile publice în expresie reală.

Pentru obţinerea unor informaţii cât mai aproape de realitate cu privire la modificarea

veniturilor publice, vom folosi veniturile publice exprimate în preţuri constante.

Modificarea în mărime reală a volumului veniturilor publice se determină prin

următoarele formule:

modificarea în mărime absolută:

pn

nn

nn

rI

Ip

VT VT

modificarea relativă în expresie reală:

(%) 100

1
rn

rn rn

rV

VT VT V

b) Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB se determină astfel:

/ (%) 100 100

PIB

VT

PIB

VT

VT PIB

c) Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în EURO/DOLAR se

determină astfel:

1/// VT Euro loc VTEuro locn VT Euro locn

d) Coeficientul de corelare dintre veniturilor publice şi produsul intern brut se determină

după următoarea formulă:

76

k=
100

100

PIB

PIB

VT

VT

e) Elasticitatea veniturilor în raport cu PIB

e=

100

100

1
n

nn

nn

PIB

PIB PIB

VT

VT VT

O elasticitate supraunitară ne indică o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB. Dacă

elasticitatea este subunitară se reflectă o tendinţă de restrângere a ponderii veniturilor publice în

PIB. Dacă elasticitatea este unitară are loc o menţinere în timp a ponderii veniturilor publice în

PIB.

Aplicaţia 1: Se dau următoarele date referitoare la veniturile bugetului de

stat al României.:

Indicatorul Valoarea

(milioane lei)

1) Impozitul pe profit 39.396.000

2) Impozitul pe venit datorat de persoanele fizice 59.154.000

3) Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit -56.552.200

4) Contribuţii 2.300.000

5) Alte impozite directe 5.942.000

6) TVA 124.574.000

7) Sume defalcate din TVA pentru bugetele locale -34.348.400

8) Accize 45.880.000

9) Taxe vamale 8.163.000

10) Alte impozite indirecte 28.816.000

11) Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome 2.000.000

12) Vărsăminte de la alte instituţii publice 6.777.200

13) Venituri diverse 8.100.000

14) Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului 551.000

15) Încasări din rambursările împrumuturilor acordate 238.000

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro

Să se determine:

a) veniturile curente şi veniturile din capital;

b) structura veniturilor curente (fiscale şi nefiscale);

c) veniturile totale şi structura lor pe principalele categorii ale acestora.

a) Veniturile curente=Veniturile fiscale+Venituri nefiscale

Veniturile fiscale=Impozite directe+Impozite indirecte

77

Impozite directe = 39.396.000 + 59.154.000 - 56.552.200 + 2.300.000 + 5.942.000 =

50.239.800

Impozite indirecte = 124.574.000 - 34.348.400 + 45.880.000 + 8.163.000 + 28.816.000

Impozite indirecte=173.084.600

Veniturile fiscale=50.239.800+173.084.600=223.324.400 mil lei

Veniturile nefiscale=2.000.000+6.777.200+8.100.000=16.877.200 mil lei

Veniturile curente=223.324.400+16.877.200=240.201.600 mil lei

Veniturile din capital=551.000

g(%)= 100

240.201.600

100 50.239.800

Venituri curente

Impozite directe =20,92%

g(%)= 100

240.201.600

100 173.084.600
Venituri curente

Impozite indirecte =72,06%

g(%)= 100

240.201.600

100 16.877.200

Venituri curente

Venituri nefiscale =7,03%

g(%)= 100

240.201.600

100 39.396.000

Venituri curente

Impozitul pe profit =16,4%

g(%)= 100

240.201.600

100 59.154.000

Venituri curente

Impozitul pe venit =24,63%

Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile curente o au impozitele

indirecte, având un procent de 72,06%, urmate de impozitele directe cu un procent de 20,92% şi

de veniturile nefiscale cu un procent de 7,03%.

c)Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare

Veniturile totale=240.201.600+551.000+238.000=240.990.600 mil lei

g1(%)= 100

240.990.600

100 240.201.600

Venituri totale

Venituri curente =99,67%

g2(%)= 100

240.990.600
100 551.000

Venituri totale

Venituridin capital =0,23%

g3(%)= 100

240.990.600

100 238.000

Venituri totale

Venituridin incasari =0,1%

Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile totale o au veniturile

curente care deţin un procent de 99,67%, urmate de veniturile din capital cu un procent de 0,23%

şi de veniturile din încasări cu un procent de 0,1%.

78

Aplicaţia 2: Se dau următoarele informaţii referitoare la veniturile publice ale

României:

Indicatorul Valoarea în

2007

Valoarea în

2008

Veniturile curente (mil lei) 55.496,3 66.888,5

Veniturile din capital (mil lei) 74,3 112

Încasări din rambursările

împrumuturilor acordate (mil lei)

4,9 4,2

Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95

PIB (mil lei) 404.700 503.900

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro şi a Institutului Naţional de

Statistică www.insse.ro

Să se calculeze:

a) valoarea veniturilor totale şi ponderea acestora în PIB;

b) creşterea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor totale şi a veniturilor totale;

c) elasticitatea veniturilor totale în raport cu PIB;

d) coeficientul de concordanţă dintre venituri şi PIB.

a) Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare

Anul 2007: Veniturile totale=55.496,3+74,3+4,9=55.575,5 mil lei

Anul 2008: Veniturile totale=66.888,5+112+4,2=67.004,7 mil lei

Ponderea veniturilor totale în produsul intern brut:

100

404.700

/ 100 55.575,5 2007

PIB

VT PIB VT =13,73%

100

503.900

/ 100 67.004,7 2008

PIB

VT PIB VT =13,3%

Interpretare: veniturile totale deţin în PIB în anul 2007 un procent de 13,73%,

respectiv13,3% în anul 2008.

b) Creşterea absolută şi relativă a cheltuielilor publice totale:

2008 / 2007 2008 2007 CPT CPT CPT =78.867,95-64.630,37=14.237,58 mil lei

% 100

2007

2008 2007

2008 / 2007

CPT

CPT CPT CPT = 100

64.630,37

78.867,95 64.630,37

=22,03%

Creşterea absolută şi relativă a veniturilor totale:

2008 / 2007 2008 2007 VT VT VT =67.004,7-55.575,5=11.429,2 mil lei

% 100

2007

2008 2007

2008 / 2007

VT

VT VT

VT = 100

55.575,5

67.004,7 55.575,5

=20,57%

79

Interpretarea rezultatelor: în perioada curentă se constată o creştere a cheltuielilor

publice totale cu valoarea de 14.237,58 mil lei, respectiv o creştere de 22,03%, iar veniturile

totale au crescut cu suma de 11.429,2 mil lei, adică cu un procent de 20,57%.

c) Coeficientul de elasticitate:

e=

100

404.700

503.900 404.700

100

55.575,5

67.004,7 55.575,5
100

100

2007

2008 2007

2007

2008 2007

PIB

PIB PIB

VT

VT VT

=0,84

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne indică faptul că

veniturile totale sunt inelastice în raport cu produsul intern brut, respectiv modificarea veniturilor

totale este mai lentă decât modificarea produsului intern brut.

d) Coeficientul de concordanţă:

k=

124,51

120,57

100

404.700
503.900

100

55.575,5

67.004,7

100

100

2007

2008

2007

2008

PIB

PIB

VT

VT

=0,97

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne arată că ritmul de

creştere al produsului intern brut devansează ritmul de creştere al veniturilor totale.

Aplicaţia 3: Se dau următoarele date privind execuţia bugetară pentru doi ani în

România:

-mil lei-

Indicatorul Valoarea în 2002 Valoarea în 2003

Veniturile bugetului de stat 178.422,03 241.268,57

Veniturile bugetelor locale 52.364 94.534,2

Veniturile bugetelor asigurărilor

sociale de stat

89.211,1 125.822,88

Produsul intern brut 1.267.561 1.430.428

Populaţia (mii loc) 22.324 22.315

Cursul de schimb lei/dolar 23.405,8 24.567,2

Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro

Să se calculeze:

a) modificarea nominală relativă a veniturile bugetare;

b) modificarea ponderii în PIB a veniturilor totale;

c) veniturile bugetare publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională şi în

dolari;

d) modificarea reală absolută şi relativă, cunoscând indicele preţurilor din 2002

IP=105 %, respectiv IP=108% în 2003.

a) 100

178.422,03

(%) 100 241.268,57 178.422,03

2002

2003 2002

BS

BS BS

BS V

V V V =35,22%

80

100
52.364

(%) 100 94.534,2 52.364

2002

2003 2002

BL

BL BL

BL V

VV

V =80,53%

100

89.211,1

(%) 100 125.822,88 89.211,1

2002

2003 2002

BASS

BASS BASS

BASS V

VV

V =41,04%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere (în

expresie nominală) a veniturilor bugetului de stat cu un procent de 35,22%, a veniturilor

bugetelor locale cu un procent de 80,53% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat cu

un procent de 41,04%.

b)

100 2,2%

1.267.561

319.997,13

100

1.430.428

100 461.625,65

PIB

100 VT

PIB

VT / PIB(%) VT

2002

2002

2003

2003

VTP2002=319.997,13 milioane lei

VTP2003=461.625,65 milioane lei

c) 2003 2002 VT / loc VT / loc VT / loc =2.068,68-1.433,42=635,26 mil lei

22,324

/ 2002 319.997.130

2002

Populatia

VT loc VT =1.433,42 mil lei/loc

22,315

/ 200.3 461.625.650
2003

Populatia

VT loc VT =2.068,68 mil lei/loc

VT $ / loc VT$ / loc2003 VT $ / loc2002 =0,08-0,06=0,02 $

23.405,8

1.433,42

/$

/ / 2002

$ 2002

Curs lei

VT loc VT loc lei =0,06 $

24.567,2

2.068,68

/$

/ / 2003

$ 2003

Curs lei

VT loc VT loc lei =0,08 $

d) Modificarea absolută în expresie reală:

105%

178.422,03

108%

241.268,57

2002

2002

2003

2003

BS BS
BS I

Ip

V V =223.396,82-169.925,74=53.471,08 mld

lei

105%

52.364

108%

94.534,2

2002

2002

2003

2003

BL BL

BL I

Ip

V V =87.531,67-49.870,48=37.661,19 mld lei

81

105%

89.211,1

108%

125.822,88

2002

2002

2003

2003

p
BASS BASS

BASS I

Ip

V =116.502,67-84.962,95=31.539,72 mld

lei

Modificarea relativă în expresie reală:

100

169.925,74

(%) 100 223.396,82 169.925,74

2002

2003 2002

BS

BS BS

BS V

VV

V = 31,47%

100

49.870,48

(%) 100 87.531,67 49.870,48

2002

2003 2002
BL

BL BL

BL V

VV

V =71,51%

100

84.962,95

(%) 100 116.502,67 84.962,95

2002

2003 2002

BASS

BASS BASS

BASS V

VV

V =37,12%

Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere, în

expresie reală, a veniturilor bugetului de stat cu valoarea de 53.471,08 mld lei, respectiv o

creştere de 31,47%, a veniturilor bugetelor locale cu suma de 37.661,19 mld lei, adică cu un

procent de 71,51% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat cu suma de 31.539,72

mld lei, adică cu un procent de 37,12%.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:

a) Elasticitatea impozitului presupune ca cesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor de

venituri ale statului;

b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală;

c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte;

d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul

repartizării produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice.

Răspuns: c

2. Cota de impunere reprezintă:

a) impozitul aferent unei unităţi de impunere;

b) impozitul plătit de un singur contribuabil,

c) raportul dintre impozitul plătit şi venitul impozabil

Răspuns: a

3. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting:

a. impozite directe şi indirecte;

b. impozite portabile şi cherabile;

c. impozite reale şi personale;

d. impozite de cotitate şi de repartiţie.

82

Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi.

Răspuns: d

4. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?

a) Taxele vamale;

b) Accizele;

c) Impozitul pe clădiri;

d) Impozitul pe teren;

e) Monopolurile fiscale

f) Impozitul pe spectacole;

g) Taxa pe valoare adăugată.

Răspuns: c, d, f

83
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

Obiective:

Cunoaşterea conceptului de impozit;

Clasificarea impozitelor

Elementele impozitelor

Asezarea şi perceperea impozitelor

Cuvinte cheie:

Impozit şi taxă;

Asietă, subiect, obiectul impunerii, cota de impozite, termenul de

plată, aşezarea impozitului, materia impozabilă,

Impozite drecte şi indirecte

7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile

şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea

acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu,

cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului38.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat

este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o

anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.

Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin

intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin organele de

stat locale

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul

acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care

realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori şi

funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta,

pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul produs de acestea
(dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul

realizat de pe urma activităţii desfăşurate.

Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea

constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea

cheltuielilor publice.

38 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

84

7.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi

respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se

instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia

supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică

persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite,

sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.

Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul

impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de

plată după cum se poate observa în figura următoare39.

Figura nr. 7.1. Elementele impozitului

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia.

Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau

funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul

(moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este

denumit contribuabil.

Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de

exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este

reţinut de către persoana care îl plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel
procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei

persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă la

buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului

de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a

vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament. Mutaşcu Mihai Ioan, autorul

lucrării Finanţe publice face distincţie între subiectul activ40 (beneficiarul) şi subiectul pasiv41

(contribuabilul).

39 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

40 Subiectul activ reprezintă subiectul îndreptăţit prin lege să încaseze cuantumul impozitului, acesta
fiind autoritatea

statului

41 Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul
prelevării

fiscale, transferul de valoare efectuându-se în relaţia directă cu statul.

ELEMENTELE IMPOZITULUI

Sursa Termenul de plată

Obiectul impunerii Asieta

Suportătorul Cota impozitului

Subiectul Unitatea de impunere

85

Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În

mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate,

sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.

Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură

mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al

impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul

impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la

impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte

cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi

produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În

cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la

impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă,

impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta

diminuează substanţa averii propriu-zise.

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de

măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni:

unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul pe

clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de

impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,

progresive sau regresive).

Cotele procentuale pot fi, de asemenea42:

1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne constant

(nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere respectă

principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de început a

capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care şi ţara

noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).

2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile). Aceste cote

progresive au două variante:

a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple;

b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse.

a) Cote/e progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul de impunere

aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit realizat de contribuabil şi care

se încadrează în aceea tranşă. Această metodă dezavantajează pe cei care au veniturile

impozabile situate la limita imediat superioară celei până la care acţionează o anumită cotă de
impozit mai mică, deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig impozabil mai mic,

care se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să obţină o sumă mai mare

după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig impozabil mai mare, dar care se

situează cu acesta în tranşa imediat următoare în care funcţionează o cotă de impozit mai mare.

Din acest punct de vedere ele sunt deci inechitabile.

b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun diferenţierea acestora pe

tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului aferent fiecărei tranşe,

prin însumare obţinându-se impozitul total de plată. Această tehnică de impunere este mai

echitabilă din punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei, la impunerea

persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor din cedarea

folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.

3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte, deoarece

impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării

42 Anghelache, G., Finanţele publice ale Românie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 102i

86

aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor de

servicii.

4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei de

impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).

Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de

organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului

impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea

impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a

plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică

contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri

de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.

7.3. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au

drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.

Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele

şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului

impozitului).

Principiile impunerii reprezintă toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative

care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea şi acceptarea prelevărilor

fiscale semnificând în fapt „dreptate” socială în materie de impunere43.

După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe

principii sau maxime, după cum urmează44:

1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat să

contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin promovarea

acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce

priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea cheltuielilor

publice pe măsura veniturilor obţinute;

2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare

persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără

echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea acestui principiu,

se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea impozitelor. A. Smith

considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de

nedreptate.

3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la

termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea

impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest

principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea şi

perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată,

acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-i

îndepărteze de la ocupaţiile lor.

Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva

arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la

capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.

43 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 113

44 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

87

Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de

politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe

poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu

interesele acestora.

7.3.1. Principii de echitate fiscală

Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.

Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a

veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de

plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.

Când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii

societăţii, trebuie să se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitate prin

impozit45.

Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru

toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică să

nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării.

Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în

funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care pot fi menţionate: mărimea

absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi provenienţa

veniturilor etc.

Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi

anume:

1. Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit

minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă

poate fi stabilit ca atare numai în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit),

neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;

2. Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică

cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a

situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa etc.);

3. La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în

comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să

fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;

4. Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate

persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia

persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

7.3.2. Principii de politică financiară

La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin

financiar. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament ridicat, să fie stabil şi elastic.

Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe

condiţii46:

1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice sau

juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin

45 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.198

46 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.198

88

cumpărare, etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului în aceeaşi măsură,

presupune ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;

2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei

părţi din materia impozabilă;

3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea

impozitelor să fie cât mai redus posibil.

Un impozit este considerat stabil daca nu este influenţat într-un sens sau altul, de

mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Un impozit este stabil dacă randamentul

său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din economie, adică volumul său

nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt,

de pildă, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.

Elasticitatea impozitului presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanenţă

necesităţilor de venituri ale statului. Practica fiscală a demonstrat că elasticitatea impozitului

acţionează în special în sensul majorării încasărilor din impozite. Elasticitatea poate fi legală sau

economică47.

Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci când modificarea cotei sale duce la

modificarea volumului încasărilor.

Un impozit este elastic în raport cu conjunctura din economie atunci când încasările cresc

în faza de prosperitate şi se reduc în faza de recesiune.

7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în

stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea

(încasarea) impozitului48.

7.4.1. Stabilirea obiectului impozabil

Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca

veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să

constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.

Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se

poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda

evaluării directe, bazată pe probe.

Metoda evaluării indirecte49 cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor

semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de

tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în
consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.

Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil,

atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt create

premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.

Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei impozabile

ci se mulţumeşte cu o valoare medie a acesteia. Tehnica forfetară de evaluare poate fi una legală

sau una convenţională50.

47 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 133

48 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2004.

49 Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40

89

1) În cazul forfetarii legale, se pleacă de la datele fixate cu anticipaţie de către legiuitor

şi strâns legate de materia impozabilă. El stabileşte o prezumţie legală cu privire la unele

elemente indispensabile pentru existenţa materiei impozabile.

2) Evaluarea forfetară convenţională presupune existenţa unui acord între contribuabil şi

reprezentantul fiscului, aceştia convenind în privinţa volumului materiei impozabile pentru o

perioadă de timp determinată.

Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în

cazurile în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează

contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.

Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea

materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care

subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o

conteste, prezentând argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe51, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe

baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului

impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această

mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.

Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea

directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind

veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal,

să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe care le

realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea acestora, respectiv averea pe care

o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei

impozabile.

7.4.2. Determinarea cuantumului impozitului

După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În

funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.

Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de

dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de

venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg

teritoriul ţării. Această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la

unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a

sumei atribuite.

În cazul impozitului de repartiţie legiuitorul nu stabileşte mai întâi cotele legale ale

impozitului, ci volumul lui total la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la

contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării şi pe

unităţi administrativ - teritoriale, până la nivelul fiecărei comune.

Impozitul de repartiţie prezintă cel puţin două avantaje52:

primul avantaj pentru stat este acela că el are siguranţa că impozitul de care are nevoie va

fi încasat, deoarece fiecare comună va stabili o astfel de cotă încât contingentul comunal

să fie atins;

al doilea avantaj este acela că impozitul de repartiţie elimină tentativele de fraudă

deoarece disimularea unei părţi a materiei impozabile de către un plătitor este rapid

desconspirată de către vecinii săi care altfel vor plăti ei un impozit mai ridicat.

50 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 158

51 Bistriceanu, G., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2007, p. 40
52 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 160

90

Impozitul de repartiţie prezintă însă şi două neajunsuri53:

primul inconvenient este acela că soluţia face ca impozitul să fie lipsit de elasticitate

deoarece tentativa de creştere a contingentului naţional se izbeşte de opoziţia consiliilor

locale;

al doilea inconvenient este cel legat de inegalitatea cotei pe care o antrenează

contigentarea impozitului astfel că povara fiscală va fi foarte diferită de la o localitate la

alta deoarece diferită este şi capacitatea contributivă a acestora.

Datorită neajunsurilor sale, impozitul de repartiţie a fost înlocuit cu cel de cotitate.

Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote

procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste

condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor

de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi

ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.

7.4.3. Perceperea impozitelor

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După

aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat

fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. În

condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează prin următoarele

metode54:

a) metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele

fiscale de la plătitori;

b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiinţarea de plată

pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite

obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată

c) prin stopaj la sursă ;

d) aplicarea de timbre fiscale.

Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două variante

de realizare:

când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul

datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);

când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le

solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).

Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă

persoană (Ex. Impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc).

Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului

pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele

documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.

53 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 160

54 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 105

91

7.5. Clasificarea impozitelor

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane

fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit

prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte

stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în intenţia

legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.

Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea

pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile,

fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului.

Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează

asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia

subiectului impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia

personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de

impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii

(transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce înseamnă

că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar

prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât

suportătorului acestora.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:

taxe de consumaţie;

venituri de la monopolurile fiscale;

taxe vamale;

taxe de timbru şi de înregistrare.

Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite

pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).

În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în

impozite financiare şi impozite de ordine.

Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii

cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de

consumaţie ş.a.

Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în

vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.

De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a

tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra

sănătăţii persoanelor care le consumă.

După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite

incidentale.

Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale

se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile
excepţionale de război).

Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.

Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,

impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în

92

statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale

organelor administraţiei de sfat locale.

Conform Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) impozitele pot fi clasificate astfel55:

1) Impozitul pe venit, beneficii, câştiguri din capital - pentru persoanele fizice îmbracă

forma impozitului pe venit net, iar pentru persoanele juridice, impozitul pe venitul persoanelor

juridice. Alte impozite pentru beneficii şi câştiguri: impozitul pe chirii, impozitul pe dobândă,

dividende.

2) Impozitul pe salarii şi mâna de lucru - impozitul pe salariu, pe venitul asociaţilor unici

sau liber-profesioniştilor.

3) Impozitul asupra patrimoniului - impozitul asupra patrimoniului net, pe tranzacţii

mobiliare şi imobiliare, pe proprietatea imobiliară, pe succesiuni, alte impozite periodice de

patrimoniu.

4) Impozite interioare pe bunuri şi servicii - se referă la impunerea bunurilor şi

serviciilor în stadiul producţiei sau comercializării, impozitele cumulative în cascadă, aferente

vânzării cu ridicata sau cu amănuntul, TVA, accize, taxe pentru utilizarea vehiculelor cu motor,

pentru exercitarea anumitor activităţi, impozitele asupra extracţiei sau a prelucrării produselor

extractive.

5) Impozitul pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale:

■ taxe de export;

■ taxe de import;

■ beneficii din schimb;

■ beneficii din monopolul de import-export;

■ taxe pe operaţiuni de schimb;

■ alte impozite pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale.

6) Alte încasări fiscale:

■ taxe de timbru;

■ alte impozite.

55 Moraru, D., Nedelescu, M., Stănescu, C., Preda, O., Finanţe publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2007,
p. 121

93

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

IMPOZITELE DIRECTE

Obiective:

Cunoaşterea conceptului de impozit direct

Trăsăturile impozitelor directe

Tipologia impozitelor directe

Modalitatea de determinare a impozitelor directe

Cuvinte cheie:

impozite directe

impozite reale

impozite personale

impozite pe avere

impozit pe teren

impozit pe clădiri

impozit pe venit/profit

8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere.

Impozitele directe reprezintă prelevări fiscale care au incidenţă imediată

asupra capacităţii contributive şi se stabilesc nominal în sarcina unor persoane

fizice şi juridice în funcţie de veniturile sau averea acestora.

Impozitele directe prezintă următoarele trăsături distinctive56:

sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;

se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de

impozit prevăzute de lege;

au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la

cunoştinţa plătitorilor;

subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană;

tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului „nominativ”.

sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor identificate

de contribuabili;

sunt pretabile la dublă impunere;

sunt pasibile de reacţii psihologice.

Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis

stabilite, fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt considerate mai echitabile şi deci

mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor

56 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.2230

94

mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului, sub

forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte57.

Istoria şi practica fiscală relevă existenţa a două categorii de impozite directe: impozitele

reale fundamentate fără a se ţine cont de situaţia personală a contribuabilului şi impozitele

personale stabilite în strânsă legătură cu situaţia economico-socială a subiectului impozabil.

8.2. Impozitele reale sau obiective

Impozitele reale s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în primele

stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au prezentat, în principal, sub următoarele forme:

impozitul funciar;

impozitul pe clădiri;

impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;

impozitul pe capitaluri băneşti.

Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs de

dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor impozite,
sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul animalelor, de

cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate pentru lucrările de irigaţii

sau de alţi factori.

Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net

(venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi

dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii pentru

a realiza un venit mai mare decât cel mediu.

Actualmente, în practica fiscală internaţională există foarte puţine impozite reale,

majoritatea statelor lumii efectuând de-a lungul timpului operaţiuni de „cosmetizare” a

impozitelor reale prin „personalizarea acestora.”58

8.3. Impozitele personale sau subiective

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat, începând cu a

doua jumătate a secolului al XIX-lea. Creşterea cheltuielilor publice, impozitele indirecte

apăsătoare pentru cei cu venituri mici, introducerea si stabilirea minimului neimpozabil, precum

şi acordarea de înlesniri familiilor care se confruntau cu dificultăţi financiare reprezintă câteva

dintre cauzele care au condus la înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală. Impozitele

personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a impozitelor pe avere.

8.3.1. Impozitele pe venit

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse atunci

când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale.

Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor categoriilor de venituri

obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.

57 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

58 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 129

95

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un
anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul

acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.

De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt

scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în

tara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice

care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.

Obiectul impunerii îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură,

bănci, asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători, proprietari, mici

meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti şi care pot îmbrăca următoarele forme:

salariul pentru angajaţi, profitul agenţilor economici, dividendele repartizate acţionarilor,

venituiri din închirieri

Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite

scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele

prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile

la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din

activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.

În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat

venituri, fiind deci o impunere individuală.

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile

persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit

dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de

provenienţă.

Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit,

care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura

acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut

dintr-o anumită sursă.

Acest sistem prezintă avantajul simplităţii, preciziei şi lejerităţii constrângerii în cazul

progresivităţii fiscale, însă comportă şi o serie de impedimente, cauzate în special de faptul că

are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare şi dezavantajează

persoanele care au o singură sursă de venit59.

Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o

persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur

impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent

întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie,

Ungaria etc.

Avantajul sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării progresivităţii

impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor de

sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal ridicat, iar impedimentele acestuia se referă

la imposibilitatea diferenţierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă şi

inechitatea pricinuită persoanelor care obţin venituri din mai multe surse60.

Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite

tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de

impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a

veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).

Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate deoarece nu mai

sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea

veniturilor practicată în sistemul impunerii globale.

59 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 130

60 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 131

96

În România, în perioada 2000-2004 s-a trecut de la impunerea separată la

impunerea globală, după care începând cu anul 2005 se practică impunerea cu cotă unuică

de impozitare.

Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote

proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în

cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea

în cote progresive pe tranşe de venit.

Principalele categorii de venituri impozabile sunt:

– venituri din salarii;

– venituri din activităţi independente;

– venituri din cedarea folosinţei bunurilor;

– venituri din investiţii;

– venituri din pensii;

– venituri din activităţi agricole;

– venituri din premii şi din jocuri de noroc;

– venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;

– venituri din alte surse.

De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite în

cadrul sistemului asigurărilor sociale (dacă nu depăşesc cuantumul legal), alocaţiile de stat

pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor,

dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în conturi

la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire sau sponsorizare,

potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de bunuri sau

persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.

În România, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit

perceput de la persoanele fizice îl reprezintă, în continuare, impozitul pe salariile individuale,

care de la 1 ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii.

a) Impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor

Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o

persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract

individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut

de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care

ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

Venitul net din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din venitul salarial

brut a următoarelor cheltuieli:

a) contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările sociale

de stat 25%; contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 10%;);

b) deducerea personală de bază.

Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar brut de

până la 1.950 lei inclusiv, astfel:

pentru contribuabilii care nu au persoane în întreținere - 510 lei;

pentru contribuabilii care au o persoană în întreținere - 670 lei;

pentru contribuabilii care au două persoane în întreținere - 830 lei;

pentru contribuabilii care au trei persoane în întreținere - 990 lei;

pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreținere -

1.310 lei.

Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi

se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.

97

Impozitul lunar la locul unde se află funcţia de bază, se determină prin aplicarea cotei de

10% asupra venitului net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor

obligatorii aferente unei luni, şi următoarele: deducerea personală acordată pentru luna

respectivă, cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă, contribuţiile la fondurile de pensii

facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei a 400 euro,

primele de asigurare voluntară de sănătate conform Legii nr. 95/2006, republicată, suportate de

angajaţi, până la echivalentul în lei al sumei de 400 euro;

Pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 10% asupra bazei de

calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de

realizare a acestora.

Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine

impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l

vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc

aceste venituri.

b) Impozitul pe veniturile din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind: veniturile comerciale, veniturile din

profesii liberale şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual
şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.

Constituie venituri din profesii liberale veniturile obținute din prestarea de servicii cu

caracter profesional, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea și

exercitarea profesiei respective.

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală

provin din drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor, brevete de invenție, desene și

modele, mărci și indicații geografice, topografii pentru produse semiconductoare și altele

asemenea

Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi

cheltuielile aferente realizării de venituri, deductibile pe baza datelor din contabilitatea în partidă

simplă.

Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv din crearea unor lucrăride

artă monumentală se stabileşte prin scăderea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin

aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

Venitul net anual dintr-o activitate independentă stabilit pe baza normei de venit nu poate

fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în vigoare la momentul

stabilirii normei de venit, înmulţit cu 12.

Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, impuşi pe bază de norme de

venit, precum şi cei care obţin venituri din drepturi de proprietate intelectuală au dreptul să

opteze pentru determinarea venitului net în sistem real.

Opţiunea de a determina venitul net pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă

este obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutivi şi se consideră

reînnoită pentru o nouă perioadă dacă contribuabilul nu solicită determinarea venitului net anual

pe baza normelor de venit, prin completarea corespunzătoare a declaraţiei de venit estimat şi

depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv.

Contribuabilii pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit şi care în

anul fiscal anterior au înregistrat un venit brut anual mai mare decât echivalentul în lei a sumei

de 100.000 Euro, începând cu anul fiscal următor au obligaţia determinării venitului net anual

în sistem real.
Opţiunea pentru determinarea venitului net în sistem real se exercită prin completarea

„Declaraţiei de venit estimat ” cu informaţii privind determinarea venitului net anual în sistem

real şi depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv, în

cazul contribuabililor care au desfăşurat activitate în anul precedent, respectiv în termen de 30

zile de la începerea activităţii, în cazul contribuabililor care încep activitatea în cursul anului

fiscal.

98

Contribuabilii pentru care determinarea venitului anual se efectuează în sistem real au

obligaţia să completeze Registrul de evidenţă fiscală, în vederea stabilirii venitului net anual.

Un contribuabil care desfăşoară o activitate independentă are obligaţia să efectueze plăţi

anticipate în contul impozitului anual datorat la bugetul de stat, cu excepţia veniturilor pentru

care plata anticipată se efectuează prin reţinere la sursă. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate

egale, până la data de 25 inclusiv, a ultimei luni din fiecare trimestru.

In cazul veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală, plăţile anticipate se determină

prin aplicarea unei cote de impunere de 10% la venitul brut.

Impozitul ce trebuie reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii

următoare celei în care a fost plătit venitul.

Fac excepţie de la plăţile anticipate, veniturile din arendare, pentru care contribuabilul

stabileşte impozitul, pe baza declaraţiei de impunere. Contribuabilii care determină venitul net

din activităţi agricole, datorează plăţi anticipate către bugetul de stat pentru impozitul aferent

acestui venit, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 septembrie, inclusiv

şi 50% din impozit până la data de 25 noiembrie, inclusiv.

Pentru stabilirea plăţilor anticipate, organul fiscal va lua ca bază de calcul venitul anual

estimat, în toate situaţiile în care a fost depusă o declaraţie privind venitul estimat pentru anul

curent, sau venitul net din declaraţia de impunere pentru anul fiscal precedent, după caz. La

stabilirea plăţilor anticipate se utilizează cota de impozit de 10%.

Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din

activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole,

determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie de impunere la organul fiscal

competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de

realizare a venitului. Declaraţia de impunere se completează pentru fiecare sursă şi categorie de

venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul declarat va fi venitul

net/pierderea distribuită din asociere.

Organul fiscal competent are obligaţia recalculării venitului net anual/pierderii nete

anuale, determinat în sistem real, pe baza datelor din contabilitate, stabilit potrivit Declaraţiei

privind venitul realizat, prin deducerea din venitul net anual a contribuţiilor sociale obligatorii

datorat.

Data de 25 mai, inclusiv, a fiecărui an fiscal se constituie atât termen de declarare, cât şi

termen de plată a impozitului pe venit.

Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume, reprezentând până la 2% din

impozitul datorat pe venitul net anual impozabil, pentru susţinerea entităţilor nonprofit care se

înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii, unităţilor de cult, precum şi pentru acordarea de

burse private.Organul fiscal competent are obligaţia calculării, reţinerii şi virării sumei

reprezentând până la 2% din impozitul datorat.

c) Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (închiriere, arendare) sunt veniturile, în bani

şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către

proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal. Persoanele fizice care realizează venituri din

cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la

sfârşitul anului fiscal sau obţine venituri din închirierea în scop turistic a 5 camere situate în

locuinţa proprietate personală, începând cu anul fiscal următor califică aceste venituri în

categoria venituri din activităţi independente şi le supun regulilor de stabilire a venitului net

pentru această categorie.

Contribuabilii care realizează venituri din închirierea în scop turistic a camerelor situate

în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de cazare cuprinsă între una şi 5 camere

inclusiv, datorează un impozit pe venitul stabilit ca normă anuală de venit.

Norma anuală de venit corespunzătoare unei camere de închiriat se determină de

Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, pe baza criteriilor stabilite prin ordin comun
al ministrului economiei, comerţului şi turismului şi al ministrului finanţelor publice şi a

99

propunerilor Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului privind nivelul normelor anuale

de venit.

Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra normei anuale de

venit, impozitul fiind final.

Plata impozitului se efectuează în cursul anului către bugetul de stat, în contul

impozitului anual datorat, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 iulie şi

50% din impozit până la data de 25 noiembrie.

Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal, altele decât

veniturile din arendarea bunurilor agricole, reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau

echivalentul în lei al veniturilor în natură şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute

în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei

sau arendei.

Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a

cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

În cazul veniturilor obţinute din arendarea bunurilor agricole din patrimoniul personal,

venitul brut se stabileşte pe baza raportului juridic/contractului încheiat între părţi şi reprezintă

totalitatea sumelor în bani încasate şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură primite.

In cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se face pe baza preţurilor

medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale

Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Venitul net din arendă se stabileşte la fiecare plată prin deducerea din venitul brut a

cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii de

venit la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net, impozitul

fiind final.

Impozitul astfel calculat şi reţinut pentru veniturile din arendă se plăteşte la bugetul de

stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Un contribuabil care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pe parcursul unui

an, cu excepţia veniturilor din arendare, datorează plăţi anticipate în contul impozitului pe venit

către bugetul de stat. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 25 inclusiv a

ultimei luni din fiecare trimestru.

Impozitul pe venitul net anual datorat, este calculat de organul fiscal, pe baza declaraţiei

privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual impozabil din anul

fiscal respectiv.

Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din

cedarea folosinţei bunurilor, au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul realizat la

organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului

următor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se completează pentru

fiecare sursă şi categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul

declarat va fi venitul net/pierderea distribuită din asociere.

Pentru veniturile realizate începând cu anul 2016, organul fiscal competent are obligaţia

determinării, pe categoria de venituri din cedarea folosinţei bunurilor, a venitului anual realizat,

sumă de venituri nete anuale, în vederea aplicării prevederilor referitoare la verificarea încadrării

în plafonul corespunzător anului fiscal respectiv pentru contribuţia de asigurări sociale de

sănătate, in sensul că nu poate fi mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut

pe ţară, în vigoare în anul pentru care se stabileşte contribuţia.

Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, sunt obligate să

efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate

care se stabilesc de organul fiscal competent, prin decizie de impunere, în 4 rate egale, până la

data de 25 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

100

d) Impozitul pe veniturile din investiţii

Veniturile din investiţii cuprind: dividende, venituri impozabile din dobânzi, câştiguri din

transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, câştiguri din

transferul aurului financiar, definit potrivit legii, venituri din lichidarea unei persoane juridice.

Pentru tranzacţiile din anul fiscal, fiecare intermediar sau plătitor de venit, după caz, are
următoarele obligaţii:

- calcularea câştigului anual/pierderii anuale pentru tranzacţiile efectuate în cursul anului

pentru fiecare contribuabil;

- transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor privind câştigul annual/pierderea

anuală, în formă scrisă către acesta, până la data de 28 februarie a anului următor celui pentru

care se face calculul.

- să depună anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul anterior,

la organul fiscal competent o declaraţie informativă privind totalul câştigurilor/pierderilor, pentru

fiecare contribuabil.

Începând cu 1 ianuarie 2018, veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite

ca urmare a deţinerii de titluri de participare, se impun cu o cotă de 10% din suma acestora.

Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine

persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul de virare

a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. In

cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la

sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se

plăteşte până la data de 25 ianuarie inclusiv a anului următor.

Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi curente, precum şi

cele la depozitele clienţilor, constituite în baza legislaţiei privind economisirea şi creditarea în

sistem colectiv pentru domeniul locativ, realizate începând cu 1 iulie 2010, se impun cu o cotă de

10% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data constituirii raportului juridic.

Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la momentul

înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului. Virarea impozitului se face

lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării în cont.

Veniturile sub formă de dobânzi realizate începând cu 1 iulie 2010 pentru depozitele la

termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate se impun

cu o cotă de 10% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data constituirii

raportului juridic. Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine de

către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de
depozit al titularului, respectiv la momentul răscumpărării, în cazul unor instrumente de

economisire. In situaţia sumelor primite sub formă de dobândă pentru împrumuturile acordate pe

baza contractelor civile, calculul impozitului datorat de către plătitorii de venit se efectuează la

momentul plăţii dobânzii. Virarea impozitului pentru veniturile din dobânzi se face lunar, până la

data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de

economisire, respectiv la momentul plăţii dobânzii, pentru venituri de această natură, pe baza

contractelor civile.

e) Impozitul pe veniturile din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din

contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din

fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din

pensii, precum şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a

unei sume neimpozabile lunare de 2000 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi

suportate de persoana fizică.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra venitului

impozabil lunar din pensii. Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se

101

virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face

plata pensiei.

f) Impozitul pe veniturile din activităţi agricole silvicultură şi piscicultură

Veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual sau într-o formă de

asociere, fără personalitate juridică, din: cultivarea produselor agricole vegetale, exploatarea

plantaţiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi altele asemenea şi creşterea şi exploatarea

animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de origine animală, în stare naturală.

Veniturile din silvicultură şi piscicultura reprezintă veniturile obţinute din recoltarea şi

valorificarea produselor specifice fondului forestier naţional, respectiv a produselor lemnoase şi

nelemnoase, precum şi cele obţinute din exploatarea amenajărilor piscicole.

Veniturile obţinute din valorificarea produselor agricole în altă modalitate decât în stare
naturală reprezintă venituri din activităţi independente şi se supun regulilor de impunere proprii

categoriei respective.

Veniturile din silvicultură şi piscicultură se supun impunerii potrivit prevederilor de la

capitolul „Venituri din activităţi independente", venitul net anual fiind determinat în sistem real,

pe baza datelor din contabilitate, contribuabilii având obligaţia de a completa Registrul de

evidenţă fiscală.

Veniturile din activităţi agricole pentru care nu au fost stabilite norme de venit sunt

venituri impozabile şi se supun impunerii potrivit prevederilor de la „Venituri din activităţi

independente”, venitul net anual fiind determinat în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea

în partidă simplă. Pentru aceste venituri sunt aplicabile regulile de impunere proprii veniturilor

din activităţi independente pentru care venitul net anual se determină în sistem real.

Venitul dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit.Normele de

venit se stabilesc pe unitatea de suprafaţă (ha)/cap de animal/familie de albine.

Normele de venit se propun de către entităţile publice mandatate de Ministerul

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, se

aprobă şi se publică de către Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, până cel târziu

la data de 15 februarie a anului pentru care se aplică aceste norme de venit.

Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează prin aplicarea unei cote de

10% asupra venitului net. Orice contribuabil care desfăşoară o activitate agricolă pentru care

venitul se determină pe bază de normă de venit are obligaţia de a depune anual o declaraţie la

organul fiscal competent, până la data de 25 mai inclusiv a anului fiscal, pentru anul în curs.

Plata impozitului anual stabilit conform deciziei de impunere anuale se efectuează către

bugetul de stat în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 octombrie inclusiv

şi 50% din impozit până la data de 15 decembrie inclusiv.Impozitul se virează la bugetul de stat

şi din acesta nu se distribuie cote defalcate către bugetele locale.

g) Impozitul pe veniturile din premii şi din jocuri de noroc

Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, sumele primite ca urmare a

participării la Loteria bonurilor fiscale, precum şi cele din promovarea produselor/serviciilor ca

urmare a practicilor comerciale. Nu sunt venituri impozabile materialele publicitare, pliantele,

mostrele, punctele bonus acordate cu scopul stimulării vânzărilor.

Veniturile din jocuri de noroc cuprind toate sumele încasate, bunurile şi serviciile primite,

ca urmare a participării la jocuri de noroc, indiferent de denumirea venitului sau de forma în care

se acordă, inclusiv cele de tip jack - pot, definite conform normelor metodologice.

Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 10%

aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu.

Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul datorat se

determină la fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de impunere asupra fiecărui venit

brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc:

- până la 66.750 lei, inclusiv 1%,

- peste 66.750 - 445.000 lei, inclusiv, impozitul este 667,5 + 1% pentru ceea ce depăşeşte

suma de 66.750 lei,

102

- peste 445.000 impozitul este 61.187,5 + 25% pentru ceea ce depăşeşte suma de 445.000

lei.

Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau în

natură, astfel:

- sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei, realizate de contribuabil

pentru fiecare premiu,

- veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice

cazinourilor, cluburilor de poker, slot - machine şi lozuri sub valoarea sumei neimpozabile de

66.750 lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut primit.

Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final.

Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri.

Impozitul pe venitul calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a

lunii următoare celei în care a fost reţinut.

Pentru veniturile din jocuri de noroc, fiecare organizator/plătitor de venituri are

următoarele obligaţii:

- transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor referitoare la fiecare venit brut,

primit în cursul anului fiscal, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent pentru anul

precedent, în formă scrisă;

- să depună anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul anterior,

la organul fiscal competent o declaraţie informativă referitoare la fiecare venit brut, pentru

fiecare contribuabil.

h) Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul

personal

La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice

între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra

terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează

prin aplicarea cotei de 3% asupra venitului impozabil. Venitul impozabil se stabileşte prin

deducerea din valoarea tranzacţiei a sumei neimpozabile de 450.000 lei.

Nu se datorează impozit în următoarele cazuri:

- la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de orice fel,

prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;

- la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la

gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.

- în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer al dreptului de

proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;

- constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.

7/1996;

- în cazul transferului dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul personal, în

condiţiile prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea

stingerii obligaţiilor asumate prin credite, pentru o singură operaţiune de dare în plată.

Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de

moştenire, nu se datorează impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de doi

ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale în

termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei

succesorale.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia, impozitul

se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate

sau dezmembrămintele sale. In cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative

stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul public notifică

organelor fiscale respectiva tranzacţie.

103

Camerele Notarilor Publici actualizează, cel dată pe an, studiile de piaţă care trebuie să

conţină informaţii privind valorile minime consemnate pe piaţa imobiliară specifică în anul

precedent şi le comunică direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice din cadrul A.N.A.F.

Impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului

sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se

virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.

Notarii publici au obligaţia să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declaraţie

informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare, cuprinzând următoarele elemente

pentru fiecare tranzacţie: părţile contractante, valoarea înscrisă în documentul de transfer,

impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, taxele

notariale aferente transferului.

Impozitul stabilit se distribuie astfel: o cotă de 50% se face venit la bugetul consolidat şi

o cotă de 50% se face venit la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora se

află bunurile imobile ce au făcut obiectul înstrăinării.

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei de

impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Impozitul

astfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de

capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în

altele se practică un sistem distinct.

În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume

colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi

societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror

obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita

capitalului pe care îl deţin.

Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de

dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru

constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul

societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de

profitul rămas la dispoziţia societăţii61.

În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor

juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările

intervenite în derularea reformei economice şi sociale.

Contribuabilii impozitului pe profit.

Desfăşurarea unei activităţi economice îndreptată spre obţinerea de profit duce la

impunerea profitului obţinut cu impozitul pe profit.

Contribuabilii care plătesc impozitul pe profit sunt:

a) persoanele juridice române;

b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu

permanent/mai multor sedii permanente în România;

c) persoanele juridice străine care obţin venituri din transferul proprietăţilor imobiliare

situate în România sau al oricăror drepturi legate de aceste proprietăţi, inclusiv închirierea sau

cedarea folosinţei bunurilor proprietăţii imobiliare situate în România, veniturile din exploatarea

resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din vânzarea - cesionarea titlurilor de

participare deţinute la o persoană juridică română;

61 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi
Pedagogică,

Bucureşti,1995.

104

d) persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în

România;
e) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.

Cotele de impozitare

Conform Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal cota de impozit pe profit se aplică asupra

profitului impozabil şi este de 10%.

Cotele de

impozitare

Cota

generală

10%

5% în cazul contribuabililor care obţin venituri din activităţile

desfăşurate de natura barurilor de noapte;

Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de

noapte, discotecilor sau cazinourilor, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri

în baza unui contract de asociere, și în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru aceste

activități este mai mic decât 5% din veniturile respective, sunt obligați la plata impozitului în

cotă de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.

În acest caz avem două moduri de calcul a impozitului pe profit:

Impozit = profit impozabil × 10%, dacă

impozitul > 5% din veniturile aferente

barurilor de noapte, a cluburilor de noapte,

a discotecilor, a cazinourilor

Impozit = 5% × veniturile aferente barurilor

de noapte, a cluburilor de noapte, a

discotecilor, a cazinourilor, dacă profitul

impozabil × 10% < 5% × veniturile aferente

barurilor de' noapte, a cluburilor de noapte, a

discotecilor, a cazinourilor

Determinarea profitului impozabil

Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile

neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.

profit impozabil = venituri realizate – cheltuieli efectuate – venituri neimpozabile +

cheltuieli nedeductibile

Pentru calculul profitului impozabil trebuie să ţinem cont de toate veniturile şi toate

cheltuielile care sunt aferente unui an fiscal.

Sunt considerate venituri neimpozabile pentru calculul impozitului pe profit:

- dividendele primite de la o persoană juridică română;

- dividendele primite de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe profit cu

care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri, dacă persoana juridică

română care primeşte dividendele deţine la persoana juridică străină din statul terţ, la data

înregistrării acestora, pe o perioadă neîntreruptă de un an, minimum 10% din capitalul social al

persoanei juridice care distribuie dividende;

- veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru care nu s-a

acordat deducere;

-veniturile reprezentând creşteri de valoare rezultate din reevaluarea mijloacelor fixe,

terenurilor, imobilizărilor necorporale, după caz, care compensează cheltuielile cu descreşterile

anterioare aferente aceleiaşi imobilizări; -sumele colectate, potrivit legii, pentru îndeplinirea

responsabilităţilor de finanţare a gestionării deşeurilor; -despăgubirile primite în baza hotărârilor

Curţii Europene a Drepturilor Omului;

- sumele primite ca urmare a restituirii cotei - părţi din aporturile acţionarilor/asociaţilor,

cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit legii.

105

La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt considerate deductibile numai dacă

sunt aferente veniturilor impozabile.

În ceea ce priveşte cheltuielile nedeductibile la calculul profitului impozabil, ele pot fi

nedeductibile sau pot fi deductibile limitat.

Din cele deductibile limitat, exemplificăm:

- cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului contabil la

care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol;

- cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra valorii

cheltuielilor cu salariile personalului;

- cheltuielile reprezentând tichetele de masă şi vouchere de vacanţă acordate de

angajatori;

- pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru

fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu,

- scăzămintele, perisabilităţile, pierderile rezultate din manipulare/depozitare, potrivit

legii;

- cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar;

- amortizarea.

Printre cheltuielile nedeductibile, se numără:

- cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat;

- dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile, datorate către

autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale, cu excepţia celor aferente contractelor

încheiate cu aceste autorităţi;

- cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a mijloacelor fixe amortizabile

constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile;

- cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor;

- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un

contribuabil declarat inactive;

- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, indiferent de natura lor, dovedite ulterior

ca fiind legate de fapte de corupţie;

- diferenţa de cheltuieli peste limita prevăzută de lege, pentru cele deductibile limitat.

Impozitul pe profit datorat se determină prin aplicarea cotei de impozit corespunzătoare

asupra profitului impozabil.

IMPOZIT PE PROFIT = PROFIT IMPOZABIL× COTA DE IMPOZITARE

Profitul investit în echipamente tehnologice, calculatoare electronice şi echipamente

periferice, maşini şi aparate de casă, de control şi de facturare, precum şi în programe

informatice, produse sau achiziţionate, inclusiv în baza contractelor de leasing financiar, şi puse

în funcţiune, folosite în scopul desfăşurării activităţii economice, este scutit de impozit. Activele

corporale pentru care se aplică scutirea de impozit sunt cele prevăzute în subgrupa 2.1, respectiv

în clasa 2.2.9 din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor

fixe, aprobat prin HG 2139/2004.

Profitul investit reprezintă soldul contului de profit şi pierdere, respectiv profitul contabil

brut cumulat de la începutul anului, obţinut până în trimestrul sau în anul punerii în funcţiune a

activelor respective. Scutirea de impozit pe profit aferentă investiţiilor realizate se acordă în

limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.

Contribuabilii care beneficiază de aceste scutiri au obligaţia de a păstra în patrimoniu

activele respective cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică,

stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani.

Prevederile legale privind scutirea se aplică pentru profitul reinvestit în activele

respective, produse şi/sau achiziţionate şi puse în funcţiune până la data de 31 decembrie 2016

inclusiv.

106

Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din

profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi (începând cu anul 2009 - 7 ani

consecutivi). Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare

termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul

înregistrării acestora. Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa

prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei

care preiau patrimoniul societăţii absorbite.

Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data

de 25 martie inclusiv a anului următor, cu excepţia organizaţiile nonprofit şi a contribuabililor

care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a cartofului,

pomicultură şi viticultură care au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit, anual, până la

data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul, precum

şi persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă cu sau fără lichidare.
Declararea şi plata impozitului pe profit, cu excepţiile prevăzute mai jos, se efectuează

trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I - III.

Definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la

termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit.

Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi

În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru simplificarea

evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă din

punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra veniturilor

realizate de microîntreprinderi.

Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să îndeplinească o

serie de condiţii.

Microîntreprinderile

realizează venituri, altele decât cele din activităţi

în domeniul bancar, în domeniile asigurărilor şi

reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia

persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de

intermediere în aceste domenii, în domeniile

jocurilor de noroc, consultanţei şi

managementului;

Condiţii vechi

a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul

în lei al 100.000 euro;

capitalul social este deţinut de persoane, altele

decât statul şi autorităţile locale.

Microîntreprinderile

realizează venituri, altele decât cele obţinute din

desfăşurarea de activităţi în domeniul bancar,

asigurare-reasigurare, piaţa de capital (cu excepţia

activităţilor de intermediere în aceste domenii),

jocuri de noroc, explorare, dezvoltare, exploatare

a zăcămintelor petroliere şi gazelor naturale;

Condiţii noi

a realizat venituri, altele decât cele din

consultanță și management, în proporție de peste

80% din veniturile totale;

a realizat venituri care nu au depășit echivalentul

în lei a 500.000 euro

Atenţie! S-a abrogat condiţia referitoare la

numărul de salariaţi.

107

Persoanele juridice române aplică impozitul pe venitul microîntreprinderilor începând cu

anul fiscal următor celui în care îndeplinesc condițiile de microîntreprindere precizate mai sus.

O persoană juridică română care este nou-înființată este obligată să plătească impozit pe

veniturile microîntreprinderilor începând cu primul an fiscal, cu excepţia situaţiei în care aceasta

intenționează ca începând cu data înregistrării în registrul comerțului să desfășoare activități în

domeniul bancar, asigurare-reasigurare, piaţa de capital, jocuri de noroc, explorare, dezvoltare,

exploatare a zăcămintelor petroliere și gazelor naturale

De asemenea persoana juridică română nou-înființată care, la data înregistrării în registrul

comerțului, are subscris un capital social de cel puțin suma de 45.000 lei poate opta să i se aplice

regimul juridic al impozitului pe profit. Opțiunea este definitivă, cu condiția menținerii valorii

capitalului social de la data înregistrării, pentru întreaga perioadă de existență a persoanei

juridice respective. În cazul în care această condiție nu este respectată, persoana juridică aplică

prvederile privind impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, începând cu anul fiscal următor

celui în care capitalul social este redus sub valoarea sumei de 45.000 lei, dacă sunt îndeplinite

condițiile microîntreprinderii.

Cotele de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi, conform Codului fiscal sunt:

a) 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariați;

b) 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.

Pentru persoanele juridice române nou-înființate, care au cel puțin un salariat și sunt

constituite pe o durată mai mare de 48 de luni, iar acționarii/asociații lor nu au deținut titluri de

participare la alte persoane juridice, cota de impozitare este 1% pentru primele 24 de luni de la

data înregistrării persoanei juridice române. Cota de impozitare se aplică până la sfârșitul

trimestrului în care se încheie perioada de 24 de luni.

În cazul în care, în cursul anului fiscal, numărul de salariaţi se modifică, cotele de

impozitare se aplică în mod corespunzător, începând cu trimestrul în care s-a efectuat

modificarea, potrivit legii. Pentru microîntreprinderile care au un salariat, respectiv 2 salariaţi al

căror raport de muncă încetează, condiţia referitoare la numărul de salariaţi se consideră

îndeplinită dacă în cursul aceluiaşi trimestru sunt angajaţi noi salariaţi.

Pentru microîntreprinderile care nu au niciun salariat sau au unul sau 2 salariaţi, în

situaţia în care numărul acestora se modifică, în scopul menţinerii/modificării cotelor de

impozitare noii salariaţi trebuie angajaţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată

sau pe durată determinată pe o perioadă de cel puţin 12 luni

Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de

500.000 euro sau ponderea veniturilor realizate din consultanţă şi management în veniturile

totale este de peste 20% inclusiv, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în

care s-a depăşit oricare dintre aceste limite.

Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:

a) veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;

b) veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuție;

c) veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale;

d) veniturile din subvenții;

e) veniturile din provizioane, ajustări pentru depreciere sau pentru pierdere de valoare,

care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;

f) veniturile rezultate din restituirea sau anularea unor dobânzi și/sau penalități de

întârziere, care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;

g) veniturile realizate din despăgubiri, de la societățile de asigurare/reasigurare, pentru

pagubele produse bunurilor de natura stocurilor sau a activelor corporale proprii;

h) veniturile din diferențe de curs valutar;

i) veniturile financiare aferente creanțelor și datoriilor cu decontare în funcție de cursul

unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea acestora;

j) valoarea reducerilor comerciale acordate ulterior facturării;

108

k) veniturile aferente titlurilor de plată obținute de persoanele îndreptățite, potrivit legii,

titulari inițiali aflați în evidența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau

moștenitorii legali ai acestora;

l) despăgubirile primite în baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului;

m) veniturile obținute dintr-un stat străin cu care România are încheiată convenție de

evitare a dublei impuneri, dacă acestea au fost impozitate în statul străin.

IMPOZIT = BAZA IMPOZABILĂ × COTA DE IMPOZITARE

Calculul și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial,

până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

Microîntreprinderile au obligația de a depune, până la termenul de plată a impozitului, declarația

de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Persoanele juridice care se dizolvă cu lichidare,

potrivit legii, în cursul aceluiași an în care a început lichidarea au obligația să depună declarația

de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească impozitul aferent până la data

depunerii situațiilor financiare la organul fiscal competent.

Persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă fără lichidare au obligația să

depună declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească impozitul până la

închiderea perioadei impozabile.

Trebuie să mai subliniem faptul că microîntreprinderile sunt obligate să țină evidența

amortizării fiscale iar pentru declararea, reținerea și plata impozitului pe dividendele plătite către

o persoană juridică română, microîntreprinderile sunt obligate să aplice prevederile codului

fiscal62 în acest sens.

8.3.2. Impozitele pe avere

Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite persoane

fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele

forme:

impozite asupra averii propriu-zise;

impozite pe circulaţia averii;

impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii63.

În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc atât

sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii.

Impozite asupra averii propriu-zise

Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi

terenuri.

Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri

(cu unele excepţii).

Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativteritoriale,

concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, persoanelor juridice, se

stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor

dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului pe clădiri.

Impozitul, precum şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al

oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. In cazul municipiului Bucureşti,

62 Legea nr. 227/2015 privind noul Cod fiscal, art. 43

63 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi
Pedagogică,

Bucureşti,1995.

109

impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată

clădirea.

Impozitul pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice care sunt

utilizate pentru prestarea de servicii turistice cu caracter sezonier, pe o durată de cel mult 6 luni

în cursul unui an calendaristic, se reduce cu 50%. Reducerea se aplică în anul fiscal următor

celui în care este îndeplinită această condiţie.

În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădirile rezidenţiale şi clădirile - anexă, se

calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% la valoarea impozabilă a clădirii.

În cazul unei clădiri care are pereţii exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea

valorii impozabile a clădirii se identifică valoarea impozabilă cea mai mare corespunzătoare

tipului clădirii respective.Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin

înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a acesteia, exprimate în metri pătraţi, cu valoarea

impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/m2, stabilită de lege.

Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafeţelor

secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la

subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor şi

teraselor neacoperite.Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi

zona în care este amplasată clădirea, prin înmulţirea valorii determinate cu un coeficient de

corecţie corespunzător, fiecărei zone.

Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe

clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii care poate

fi:

a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în

ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă;

b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5

ani anteriori anului de referinţă;

c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în

cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă.

Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru

activităţi din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de

0,4% asupra valorii impozabile a clădirii.

În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul

se calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidenţial cu

impozitul determinat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.

În cazul persoanelor juridice, impozitul/taxa pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietate

se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% asupra valorii impozabile a

clădirii. Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor juridice, impozitul pe

clădiri/taxa se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii

impozabile a clădirii.

Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a Consiliului Local, iar la nivelul municipiului

Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate anumite

suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor.

Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul

localităţii în care este amplasat terenul, zona şi categoria de folosinţă a terenului, conform

încadrării făcute de Consiliul local.

In cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de

folosinţă terenuri cu construcţii, precum şi terenul înregistrat în registrul agricol la altă categorie

de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii în suprafaţă de peste 400 m2, impozitul/taxa pe

teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma pe hectar

corespunzătoare zonei, iar acest rezultat se înmulţeşte şi cu un coeficient de corecţie prevăzut de

lege.

110

Înregistrarea în registrul agricol a datelor privind clădirile și terenurile, a titularului

dreptului de proprietate asupra acestora, precum și schimbarea categoriei de folosință se pot face

numai pe bază de documente, anexate la declarația făcută sub semnătura proprie a capului de

gospodărie sau, în lipsa acestuia, a unui membru major al gospodăriei.

Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite scutiri.

Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual în două rate egale, până la datele de 31

martie şi 30 septembrie inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat

pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o

bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a Consiliului local. La nivelul municipiului

Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Impozitul

anual pe clădiri şi pe teren datorat aceluiaşi buget local de către contribuabili, persoane fizice sau
juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plăteşte integral până la primul termen de plată.

Impozitele pe circulaţia averii

Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului de proprietate

asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În raport cu modalitatea în care are loc

transmiterea dreptului de proprietate, întâlnim64:

impozite asupra transferului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul pe

succesiuni; impozitul pe donaţii);

impozite asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate.

În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impozitului îl constituie averea primită drept

moştenire de o persoană fizică. Sarcina fiscală se stabileşte fie asupra întregului activ

succesoral (de exemplu, în Marea Britanic, SUA, Australia etc), independent de modul de

împărţire între moştenitori, fie asupra fiecărei părţi succesorale (de exemplu în Franţa, Belgia,

Germania etc.) în condiţiile progresivităţii impozitului.

Subiectul impunerii îl constituie moştenitorii şi legatarii lor, iar materia impozabilă este

reprezentată de averea lăsată ca moştenire, din care au fost deduse în prealabil datoriile care

grevează succesiunea.

Determinarea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al căror nivel este

diferenţiat în funcţie de valoarea succesiunii şi de gradul de rudenie între decujus (decedat) şi

moştenitorii acestuia. La aceeaşi valoare a averii lăsată moştenire, impozitul este cu atât mai

mare cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat.

Impozitul pe donaţii s-a instituit pentru a preveni eludarea impozitului pe succesiuni pe

calea efectuării de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe donaţii îl constituie

averea primită drept donaţie de o persoană fizică. La determinarea valorii impozabile, adesea nu

operează reducerile care se fac în cazul succesiunilor. Subiectul impozabil este persoana care a

primit donaţia şi este numită donatar.

Impozitul se calculează în cote progresive, al căror nivel este influenţat de valoarea

averii donate, de gradul de rudenie între donator şi donatar şi, uneori, şi de momentul şi scopul

donaţiei respective.

Impozitele asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate se percep cu

ocazia tranzacţiilor privind bunurile imobiliare sau mobiliare şi sunt reprezentate de:

impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare;

impozitul pe hârtii de valoare;

impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.

Aceste impozite se stabilesc în cote proporţionale sau progresive şi se numesc taxe de

înregistrare deoarece se percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare la instituţia

publică de profil.

64 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.239

111

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. După părerea lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai

multe principii şi anume:

a) principiul comodităţii perceperii impozitelor;

b) principiul randamentului impozitelor

c) principiul certitudinii impunerii;

d) principiul justeţii impunerii;

e) principiul sustragerii impunerii

Justificaţi răspunsurile adevărate

Răspuns:a, b, c, d

2. În cazul impozitelor directe, fazele execuţiei bugetare sunt următoarele:

a) aşezarea impozitului;

b) lichidarea;

c) ordonanţarea;

d) emiterea titlului de percepere a impozitului.

Justificaţi variantele corecte de răspuns

Răspuns: a, b, d

3. Potrivit clasificaţiei veniturilor bugetare, contribuţiile pentru asigurările sociale

reprezintă:
a) venituri curente;

b) venituri din capital;

c) impozite directe;

d) venituri nefiscale;

e) impozite indirecte;

f) venituri fiscale;

g) subvenţii primite de la unităţile cotizante.

Răspuns: a, c, f

4. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?

a) Taxele vamale;

b) Accizele;

c) Impozitul pe clădiri şi terenuri;

d) Monopolurile fiscale;

e) Taxa pe valoare adăugată.

Răspuns: c

112

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

IMPOZITELE INDIRECTE

Obiective:

Cunoaşterea conceptului de impozit imdirect

Clasificarea impozitelor imdirecte

Caracterizarea impozitelor imdirecte

Cunoaşterea modalităţilor de aplicare a impozitelor

imdirecte

Deosebirea dintre impozitele directe şi indirecte

Cuvinte cheie:

Taxe de consumaţie;

TVA

Taxe vamale
Acciye

Monopoluri fiscale

taxe de timbru şi de înregistrare.

9.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot

avea un randament fiscal ridicat. În schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia

şi consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie,

periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar65.

Astfel, de exemplu, în România, în bugetul de stat pe anul 1998 era prevăzut ca

impozitele indirecte să devină predominante şi să deţină o pondere de 68,7% în totalul veniturilor

fiscale. În procesul de execuţie, deoarece P.I.B., în loc de o creştere zero, cum se preconizase, a

înregistrat, după primele 6 luni, o scădere de aproape 6%, a fost necesară rectificarea bugetului

de stat, prilej cu care veniturile ce urmau a se realiza din impozitele indirecte au fost diminuate

cu 8,3 mii miliarde lei, adică cu 18,6%. Rezultă că impozitele indirecte manifestă o sensibilitate

sporită fată de conjunctura economică.

Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici esenţiale66:

îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea

anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;

nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din

categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a

acestora;

în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la aşezarea

impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau

scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);

65 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi
Pedagogică,

Bucureşti,1995.

66 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.240
113

perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică

preferinţa unor ţări pentru impozitele indirecte;

cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală

a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte;

subiectul şi suportătorul nu sunt una şi aceeaşi persoană, în calitatea de plătitori ai

impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în

calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa

acestor impozite;

tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor nefiind

posibilă deschiderea „rolului nominativ”.

Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:

taxe de consumaţie,

monopoluri fiscale,

taxe vamale şi

diferite taxe.

Dintre avantajele care justifică preferinţa unor state pentru practicarea impozitelor

indirecte cele mai importante sunt67:

productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse financiare

pentru stat;

prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil

evaziunea fiscală;

fiind cuprinse în preţul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod treptat de

către contribuabili, care, cel mai adesea, le ignoră, confundându-le cu preţul

(fenomenul de “anestezie fiscală”);

uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conştient şi voluntar, şi plata

impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee este valabilă, cel

mult, în ceea ce priveşte procurarea unor obiecte de lux însă nu şi în ceea ce priveşte

bunurile de consum de strictă necesitate.

Alături de aceste avantaje impozitele indirecte prezintă şi o serie de deficienţe, şi

anume68:

principala critică adusă fiscalităţii indirecte este legată de lipsa de echitate a acesteia.

Impozitele indirecte au un caracter regresiv (progresivitate inversă) şi exercită o

presiune fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;

un al doilea reproş adus impozitelor indirecte vizează randamentul instabil al acestora

generat de sensibilitatea lor în raport de conjunctura economică;

cel puţin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile

şi din punct de vedere al costului de percepere al lor.

9.2. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie relevă prelevările fiscale care „răspund cel mai bine definiţiei

impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi/sau

servicii sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu”69 fiind cuprinse în

preţul de vânzare al mărfurilor şi serviciilor care circulă în interiorul statului cere impune

respectivele prelevări obligatorii.

67 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.249

68 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.241

69 Inceu, A., M., Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare; Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p.191

114

Altfel spus, taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul

de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe

impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general,

cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta.

De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul,

vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.

Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi

sub denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe
vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de

consum sau mijloace de producţie.

Taxele speciale de consumaţie sau accizele

Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se

consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest

fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare, accizele

se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt benzina, motorina, alcoolul

etilic, tutun, etc.

În ţara noastră, în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, regimul accizelor a

fost instituit prin Legea nr. 42/1993. În conformitate cu această lege, accizele se calculau, în

principal, în baza sistemului ad-valorem prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de

impozitare. La ţigarete, acciza era stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură. Sistemul advalorem

practicat la noi a generat o serie de aspecte negative, cum sunt: fenomene de evaziune

fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare şi comercializarea

ilicită a produselor de acest gen provenite din import; concurenţă neloială în rândul

producătorilor de alcool şi băuturi alcoolice.

Pentru înlăturarea acestor carenţe, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/1997 sa

trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei sume fixe stabilite pe

unitate de măsură şi exprimată în ECU. Acest din urmă sistem viza produse şi grupe de produse

ca: alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea şi produse petroliere şi a intrat în vigoare la 1

ianuarie 1998.

Drept urmare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/1998 s-a prevăzut ca

începând de la 1 ianuarie 1999 să se treacă la:

stabilirea de accize în lei/U.M. pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri şi produse pe

bază de vin, bere, produse din tutun şi cafea;

actualizarea trimestrială (prin ordin al ministrului finanţelor) a nivelului accizelor

stabilite în lei, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei şi a cursului de schimb valutar pentru

produsele: alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun şi cafea;

pentru a se limita aria evaziunii fiscale şi pentru a uşura misiunea organelor fiscale cu
atribuţii de control privind determinarea corectă a cuantumului accizelor datorate

bugetului de stat, în cazul alcoolului etilic alimentar, al băuturilor alcoolice şi al

oricăror altor produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conţin alcool

etilic alimentar, accizele se datorează şi se calculează o singură dată de către agentul

economic producător sau importator.

Urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile referitoare la accize incluse în

Codul Fiscal70 au fost în cea mai mare parte armonizate cu prevederile directivei a XII-a a

Uniunii Europene.

În România avem următoarele produse cu accize armonizate: alcool şi băuturi alcoolice

(bere, vin, băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri, produse intermediare - concentraţie

70 Legea 571/2003 publicată în M. Of. al României nr. 927/23.12.2003

115

alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum, alcool etilic), tutun

prelucrat (ţigarete, ţigări şi ţigări cu foi, tutun de fumat), produse energetice (benzină, motorină,

kerosen, păcură, gaz natural, cărbune, cocs) şi electricitate.

Produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul: producerii acestora, inclusiv, la

momentul extracţiei acestora, pe teritoriul UE sau importului acestora pe teritoriul UE. Accizele

devin exigibile în momentul eliberării pentru consum în statul membru în care se face eliberarea

pentru consum.

Persoana plătitoare de accize care au devenit exigibile este:

- în ceea ce priveşte ieşirea unor produse accizabile dintr-un regim suspensiv de accize:

antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau orice altă persoană care eliberează produsele

accizabile din regimul suspensiv de accize ori în numele căreia se efectuează această eliberare şi,

în cazul ieşirii neregulamentare din antrepozitul fiscal, orice altă persoană care a participat la

această ieşire;

- în cazul unei nereguli în cursul unei deplasări a produselor accizabile în regim suspensiv

de accize: antrepozitarul autorizat, expeditorul înregistrat sau orice altă persoană care a garantat

plata accizelor, precum şi orice persoană care a participat la ieşirea neregulamentară şi care avea

cunoştinţă sau care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă în mod normal de caracterul neregulamentar al
acestei ieşiri;

- în ceea ce priveşte deţinerea unor produse accizabile: persoana care deţine produsele

accizabile sau orice altă persoană implicată în deţinerea acestora;

- în ceea ce priveşte producerea unor produse accizabile: persoana care produce produsele

accizabile sau, în cazul unei produceri neregulamentare, orice altă persoană implicată în

producerea acestora;

- în ceea ce priveşte importul unor produse accizabile: persoana care declară produsele

accizabile sau în numele căreia produsele sunt declarate în momentul importului ori, în cazul

unui import neregulamentar, orice altă persoană implicată în importul acestora.

Atunci când mai multe persoane sunt obligate să plătească aceeaşi datorie privind

accizele, acestea sunt obligate să plătească în solidar acea datorie.

Producţia de produse accizabile se poate desfăşura numai în cadrul unui antrepozit fiscal,

care este locul în care produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau

expediate în regim suspensiv de accize de către un antrepozitar autorizat în cadrul activităţii sale.

Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea sau depozitarea de produse

accizabile (dacă acciza nu a fost plătită). Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea

cu amănuntul a produselor accizabile, cu unele excepţii.

Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde

produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim

suspensiv de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite condiţii prevăzute

de lege. Antrepozitul vamal este locul aprobat de autoritatea vamală potrivit legislaţiei vamale în

vigoare.

Este interzisă producerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal. Este de

asemenea interzisă deţinerea unui produs accizabil în afara antrepozitului fiscal, dacă acciza

pentru acel produs nu a fost plătită.

Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat au obligaţia

depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, care să asigure plata accizelor care pot deveni

exigibile.

În cazul antrepozitarilor autorizaţi, prin normele metodologice se stabilesc niveluri

minime şi maxime ale garanţiilor, în funcţie de natura şi volumul produselor accizabile ce

urmează a fi realizate sau depozitate. Garanţia este valabilă pe întreg teritoriul UE.

Tipul, modul de calcul, valoarea, durata şi condiţiile de reducere a garanţiei sunt

prevăzute în normele metodologice, pe tipuri de activităţi şi grupe de produse.

În cazul antrepozitarului autorizat care deţine şi calitatea de expeditor înregistrat,

condiţiile şi cuantumul garanţiei se stabilesc prin normele metodologice.

116

Valoarea garanţiei se analizează periodic, pentru a reflecta orice schimbări în volumul

afacerii sau ale nivelului accizelor.

Autoritatea competentă va notifica în scris autorizarea ca antrepozit fiscal, în termen de 60 de

zile de la data depunerii documentaţiei complete de autorizare.

Marcarea produselor alcoolice (produse intermediare şi alcool etilic) şi a tutunului

prelucrat se efectuează cu timbre sau banderole. Responsabilitatea marcării produselor accizabile

revine antrepozitarilor autorizaţi, destinatarilor înregistraţi, expeditorilor înregistraţi sau

importatorilor autorizaţi. Marcajele se solicită de la autoritatea fiscală competentă, care

autorizează o unitate specializată pentru tipărirea lor. Importatorii vor transmite producătorilor

externi marcajele corespunzătoare, în vederea aplicării acestora pe produsele accizabile

contractate.

Marcarea şi colorarea motorinei, păcurii şi a produselor asimilate acesteia, care vor putea

fi eliberate pentru consum, deţinute în afara unui antrepozit fiscal, transportate inclusiv în regim

suspensiv de accize, utilizate, oferite spre vânzare ori vândute, pe teritoriul României, numai

dacă sunt marcate şi colorate.

Accizele sunt venituri la bugetul de stat. Termenul de plată a accizelor este până la data

de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă. Pentru orice produs

accizabil, acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România.

În cazul pierderilor sau lipsurilor, acciza pentru un produs accizabil devine exigibilă la

data când se constată pierderea sau o lipsa produsului accizabil. întârzierea la plata accizelor cu

mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizaţiei deţinute de operatorul

economic plătitor de accize până la plata sumelor restante. Orice plătitor de accize are obligaţia
de a depune lunar la autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize, indiferent dacă se

datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă. Declaraţiile de accize se depun la

autoritatea competentă, de către plătitorii de accize, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare

celei la care se referă declaraţia.

Plătitorul, are de asemenea, obligaţia de a ţine registre contabile precise, care să conţină

suficiente informaţii pentru ca autorităţile fiscale să poată verifica respectarea prevederilor legale

şi poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a accizelor către bugetul

de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de accize la autoritatea fiscală

competentă.

Orice plătitor de accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul

legal a accizelor către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de

accize la autoritatea competentă.

Antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sunt obligaţi să depună la autoritatea

competentă o situaţie care să conţină informaţii cu privire la produsele accizabile: stocul de

materii prime şi produse finite la începutul perioadei de raportare, achiziţiile de materii prime,

cantitatea fabricată în cursul perioadei de raportare, stocul de produse finite şi materii prime la

sfârşitul perioadei de raportare şi cantitatea de produse livrate.

Antrepozitarii autorizaţi pentru depozitare sunt obligaţi să depună la autoritatea

competentă o situaţie, care să conţină informaţii cu privire la stocul de produse finite la începutul

perioadei de raportare, achiziţiile şi livrările de produse finite în cursul perioadei de raportare,

stocul de produse finite la sfârşitul perioadei de raportare. Toţi operatorii economici cu produse

accizabile sunt obligaţi să accepte orice control ce permite autorităţii competente să se asigure de

corectitudinea operaţiunilor cu produse accizabile.

Accizele nearmonizate sunt taxe speciale percepute asupra următoarelor produse:

- produse din tutun încălzit care, prin încălzire, emit un aerosol ce poate fi inhalat, fără a

avea loc combustia amestecului de tutun;

- lichidele cu conţinut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic

de tip „Ţigaretă electronică”.

Aceste produse accizabile sunt supuse accizelor la momentul producerii, achiziţiei

intracomunitare sau importului acestora pe teritoriul Comunităţii.

117

Momentul exigibilităţii accizelor intervine:

- la data recepţionării produselor provenite din achiziţii intracomunitare;

- la data efectuării formalităţilor de punere în liberă circulaţie a produselor provenite din

operaţiuni de import;

- la data vânzării pe piaţa internă a produselor provenite din producţia internă.

Taxele generale pe vânzări

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Din

punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu

amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma

impozitului cumulativ (multifazic) şi forma

impozitului unic sau monofazic.

În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la

care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator.

Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul

verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa

fie în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în

stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit

pe vânzare.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra

întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de

vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant

la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Referitor la obiectul taxei pe valoarea

adăugată este de menţionat că sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de mărfuri către terţi

şi pentru consumul propriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii, bunurile importate.

Totodată, sunt impozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca de

exemplu: creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai general, orice tranzacţie
privind transferul proprietăţii unui bun material.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:

a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la

consumator;

b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra

preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare

din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului

respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor

mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al

vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru

etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se

scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferente mărfurilor

respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie

evidenţiată distinct în fiecare factură.

La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii

mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.

Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor

bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie

impozitată valoarea adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse

impozitării. Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării,

exporturile fiind impozitate, iar importurile fiind scutite.

În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată

realizată atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării

118

respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar

importurile vor fi impozitate.

Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare

în calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată

cu cumpărarea lor.

Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub

incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de servicii

efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor imobiliare

între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice; importul

de bunuri şi servicii. De menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate de o manieră

independentă de către persoane fizice sau juridice.

Pentru ca operaţiunile de mai sus să poată fi supuse taxei pe valoarea adăugată trebuie ca

transferul dreptului de proprietate să se refere la bunuri aflate pe teritoriul României, iar în cazul

prestărilor de servicii acestea trebuie utilizate în România, indiferent de locul unde este situat

sediul sau domiciliul prestatorului. Bunurile din import sunt supuse impozitării în România, la

intrarea acestora în tară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.

Obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data efectuării

livrării de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor.

Dacă este vorba de livrări de bunuri şi prestări de servicii cu plata în rate sau de cele care

dau naştere la decontări sau încasări succesive, obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată

intervine la expirarea perioadei pentru care se face decontarea sau, după caz, la data stabilită

pentru plata ratelor.

Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din

care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: preţurile

negociate între vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele

negociate pentru prestările de servicii; suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma

convenită între parteneri, pentru operaţiunile de intermediere; valoarea în vamă, stabilită potrivit

legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi serviciile din

import; preţurile cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele stabilite prin licitaţie

etc.

Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că, iniţial, s-a utilizat o

cotă de 18% pentru bunurile şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi. De la

1 ianuarie 1995, s-au aplicat următoarele cote: cotă normală de 18%, cota redusă de 9% şi cota
zero. Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate utilizării

în exclusivitate în scopul apărării sănătăţii, precum şi la aparatura tehnică medicală.

Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin

care se punea accent pe creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la formarea veniturilor

bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc

majorarea cotelor aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel, cota normală

(standard) s-a majorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%. Totodată, a

avut loc restrângerea numărului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată, apreciindu-se că

unele din scutirile care se acordau până la această dată nu se înscriau pe linia cerinţelor privind

armonizarea legislaţiei române cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene referitoare la

taxa pe valoarea adăugată.

Din anul 1999 şi până în iunie 2010 cota normală (standard) a fost de 19% şi se aplica

pentru operaţiunile privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare şi prestările de servicii din

ţară şi din import. Cota zero s-a aplicat la exportul de bunuri şi prestările de servicii care privesc

direct exportul, efectuate de agenţi economici cu sediul în România.

În anul 2010 cota standard a taxei pe valoare adăugată a crescut la 24% şi se aplica

asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu era scutită de taxa pe

valoare adăugată sau care nu era supusă cotei reduse a taxei pe valoare adăugată.

119

Conform noului Cod fiscal cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de

impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse

cotelor reduse.

Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de

servicii şi/sau livrări de bunuri:

- livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;

- livrarea de produse ortopedice;

- livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;

- cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv

închirierea terenurilor amenajate pentru camping;

- livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia băuturilor alcoolice,

destinate consumului uman şi animal, animale şi păsări vii din specii domestice, seminţe, plante

şi ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate pentru a completa sau înlocui

alimentele,

- serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia băuturilor alcoolice, altele decât berea;

- livrarea apei potabile şi a apei pentru irigaţii în agricultură;

- livrarea de îngrăşăminte şi de pesticide utilizate în agricultură, seminţe şi alte produse

agricole destinate însămânţării sau plantării, precum şi prestările de servicii de tipul celor

specifice utilizate în sectorul agricol, prevăzute prin ordin comun al ministrului finanţelor

publice şi al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale.

Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru

- serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale,

monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice,

târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite;

- livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv

sau în principal publicităţii;

- livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt

construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei.

Prin locuinţă livrată ca parte a politicii sociale se înţelege:

- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate

drept cămine de bătrâni şi de pensionari;

- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate

drept case de copii şi centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap;

- livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 m2, exclusiv anexele

gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de

450.000 lei 380.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de orice persoană

necăsătorită sau familie. Suprafaţa utilă a locuinţei este cea definită prin Legea locuinţei nr.

114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Anexele gospodăreşti sunt cele

definite prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Cota redusă se aplică numai în cazul

locuinţelor care în momentul vânzării pot fi locuite ca atare şi dacă terenul pe care este construită

locuinţa nu depăşeşte suprafaţa de 250 m2, inclusiv amprenta la sol a locuinţei, în cazul caselor

de locuit individuale. În cazul imobilelor care au mai mult de două locuinţe, cota indiviză a

terenului aferent fiecărei locuinţe nu poate depăşi suprafaţa de 250 m2, inclusiv amprenta la sol

aferentă fiecărei locuinţe. Orice persoană necăsătorită sau familie poate achiziţiona o singură

locuinţă cu cota redusă de 5%, respectiv:

- în cazul persoanelor necăsătorite, să nu fi deţinut şi să nu deţină nici o locuinţă în

proprietate pe care au achiziţionat-o cu cota de 5%;

- în cazul familiilor, soţul sau soţia să nu fi deţinut şi să nu deţină, fiecare sau împreună,

nici o locuinţă în proprietate pe care a/au achiziţionat-o cu cota de 5%;

- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea

atribuirii de către acestea cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror situaţie

120

economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în

condiţiile pieţei.

Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre ale U.E. şi în alte

ţări cum sunt: Japonia, Canada.

Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot desprinde o

serie de avantaje, sunt următoarele71:

este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi serviciilor;

este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile privind

bunurile şi serviciile;

este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare

stadiu;

este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul şi nu

influenţează consumatorul în a reduce consumul;

este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere şi de

taxare a investiţiilor şi exporturilor;

 asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontărilor.

Taxa pe valoarea adăugată are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai

important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică.

9.3. Monopolurile fiscale

După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile fiscale. Astfel,

statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare,

alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.

Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale.

Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra

comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale sunt

instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu

amănuntul.

Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem

menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor

alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului) şi Tunisia.

Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o

parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl realizează ca

orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la

consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel

de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit indirect.

Algoritmul de calcul al impozitului indirect monopolul fiscal este72:

Mf=Pv-(Cp+P)

unde:

Mf reprezintă monopolul fiscal;

Pv ilustrează preţul de vânzare stabilit de către stat la bunul produs;

Cp relevă costul ocazionat de producerea bunului;

P semnifică profitul statului ca întreprinzător.

71 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p. 254
72 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 144

121

În România, s-a instituit un monopol fiscal parţial în anul 200073 asupra comercializării

alcoolului etilic rafinat şi a alcoolului tehnic. Prin această reglementare s-a interzis circulaţia şi

comercializarea alcoolului brut, etilic rafinat şi tehnic între agenţii economici, în special, pentru

înlăturarea fenomenului evazionist, în anul 2001 s-a renunţat însă la acest monopol.

Aria de acţiune a monopolurilor fiscale precum şi importanţa acestora a scăzut,

actualmente statele având la dispoziţie alte instrumente de procurare a veniturilor.

9.4. Taxele vamale

9.4.1. Caracterizare generală a taxelor vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce

efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei

operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final74.

Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de

mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent sunt

cele asupra importului de mărfuri.

Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în

încurajarea exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul

cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de taxe,

ele au fie un scop pur fiscal, fie unul economic. În unele ţări se întâlnesc situaţii când statul

instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în

ţară, iar în altele când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care deţin

o pondere importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica unor taxe

vamale de export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere), Thailanda (la exportul

de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte minereuri, cherestea,

uleiuri de palmier şi piper).

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului

exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale

de tranzit nu se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în încurajarea
tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife

pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.

Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra

valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată cu

depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală de

import.

Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor

de consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă.

După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem,

specifice şi compuse.

Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.

Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată

(de exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).

Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.

Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un

tabel care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare

categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamale exprimate în procente, precum şi

cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale.

73 Prin O.G. nr. 181/26.10.2000

74 http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap3

122

În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional

sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale

autonome şi taxe vamale preferenţiale.

Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de

mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările

membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza

cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.

În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate,
care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul

ţărilor cu care România întreţine relaţii comerciale pe baza unor convenţii sau înţelegeri

internaţionale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.

Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor

agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele care fac

obiectul importurilor.

Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României,

care se aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se aplică

la valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de

schimb comunicat de Banca Naţională a României.

Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil) pe

baza valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost

induse în preţ, şi următoarele elemente:

cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;

cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe transportului mărfurilor

importate, pe parcurs extern;

costul asigurării pe parcursul extern.

Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la

biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de

plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.

În afara taxelor vamale obişnuite, pe plan internaţional se mai practică şi alte tipuri de

taxe, cum sunt75:

taxe de retorsiune, care sunt taxe sancţionale aplicate faţă de ţările care au luat măsuri de

politică comercială unilaterală şi neloială;

taxe compensatorii, instituite ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei subvenţii

acordate, direct sau indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare;

taxe anti-dumping ce sunt percepute suplimentar, peste taxa vamală obişnuită pentru a

contracara politica de dumping prin care unele state încearcă să cucerească noi pieţe.

În ţara noastră se practică doar taxe vamale de import care se determină prin aplicarea
cotelor proporţionale la valoarea în vamă. Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a

renunţat la propriul Cod vamal şi a trecut la utilizarea Codului Vamal Unic al Uniunii Europene

în relaţiile comerciale pe care le are cu ţările extracomunitare.

9.5. Taxele

Taxa derivă din latinescul „taxis” şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la

dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat conform

dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public

instituţional.

Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare76:

75 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.259

123

bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat

transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;

obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care

beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite în

fond un drept legal;

la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii

necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice

speciale de natură instituţională;

cu echivalent, deoarece există un raport direct şi imediat între transferul de valoare

efectuat şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de obicei valoarea

serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din

punct de vedere conceptual taxa de preţul politic);

definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către

stat;

cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în vederea furnizării

unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau ecologică;

datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;

cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită

frecvenţă.

Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane

fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice.

Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu,

titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie

din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu.

După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:

taxe judecătoreşti;

taxe de notariat;

taxe consulare şi

taxe de administraţie.

Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu

acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.

Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite

acte, copii etc., fiind încasate de către notariate.

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de

origine, acordarea de vize etc.

Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în

legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.

După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două

feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum

sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate,

paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă

această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau

dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare
şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.

Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci

când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin

76 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 106

124

aplicarea unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea

taxelor se poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.

În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie

intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.

Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la

persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază.

Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început

participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat

pentru oferirea avantajului respectiv.

Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă un transfer de

valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu destinaţie strict

precizată, datorată conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în vederea

acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială.

Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare77:

bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de putere

de cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social;

obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor

persoanelor fizice şi juridice;

la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor

servicii publice comunitare sau sociale;

fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între

transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă parte,

este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;

definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către

stat;

cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor

servicii publice de natură comunitară sau socială;

datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina

persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter sociocomunitar;

cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită

frecvenţă stabilită reglementat.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt cotele de TVA aplicabile ?

a) 19 %;

b) 5 % şi 9%;

c) 22%; 11%; 0%;

d) 19%

Răspuns: b, d

2. Vânzarea cu plata în rate sau închirierea unor bunuri intră în sfera de aplicare a TVA?

a) nu;

b) da;

c) da, dacă se realizează pe baza unui contract cu clauza trecerii proprietăţii asupra

bunurilor respective după plata ultimei rate sau la o anumită dată;

77 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 107

125

Răspuns. c

3. Ce sunt accizele:

a) taxe pe venit;

b) taxe speciale de consumaţie pe anumite produse;

c) taxe pe vânzări;

Argumentaţi răspunsul.

Răspuns: b

4. La baza aplicării taxei pe valoare adăugată poate sta:

a) principiul destinaţiei;

b) principiul comodităţii;

c) principiul originii.

Să se argumenteze variantele corecte de răspuns.

Răspuns: a, c

5. Cota redusă de TVA respectiv 9% se aplică conform Codului fiscal în următoarele

situaţii:

a) livrarea de bunuri cu plata în rate;

b) livrării de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv

publicităţii;

c) livrarea de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;

d) medicamentelor de uz uman şi veterinar;

e) serviciile de cazare în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară,

inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.

f) livrarea de produse pentru care urmează să se întocmească factură.

Răspuns: c, d, e

6. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:

a) Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor de

venituri ale statului;

b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală;

c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte;

d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul

repartizării produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice.

Răspuns: c

7. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting:

a) impozite directe şi indirecte;

b) impozite portabile şi cherabile;

c) impozite reale şi personale;

d) impozite de cotitate şi de repartiţie.

Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi

Răspuns: d

8. Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat trebuie îndeplinite

următoarele condiţii:

a) impozitul să aibă un caracter universal;

b) impunerea să fie generală;

c) să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi

din materia impozabilă;

126

d) cheltuielile privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să

fie cât mai ici.

Răspuns: a, c, d

9. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?

a) Taxele vamale;

b) Accizele;

c) Monopolurile fiscale

d) Taxa pe valoare adăugată.

Răspuns: -

10. Când se produce o sustragere de la impunere a materiei impozabile (evaziune fiscală)

cu caracter ilicit?

a) În cazul în care statul permite amortizarea accelerată a unor active fixe;

b) În cazul în care legea permite deducerea din venitul impozabil a unor sume pentru

sponsorizări;

c) Înscrierea în declaraţiile de impunere numai a unei părţi din veniturile realizate;

d) În cazul în care impunerea unor venituri se face pe baza unor norme de venit.

Răspuns: c

127

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

Obiective:

Cunoaşterea conceptului de evaziune fiscală

Formele evaziunii fiscale

Cauzele evaziunii fiscale

Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale

Cuvinte cheie:

Evaziune fiscală legală

Evaziune fiscală ilegală

10.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai

mari sau mai mici din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se

întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind “sustragerea prin

orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate

bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor sociale

extrabugetare, de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine...”78.

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de

manifestare79:

evaziune care poate fi realizată la adăpostul legii (evaziune legală) şi

evaziune care se realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.

Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia

impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Evaziunea legală

este posibilă deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a

unor venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în

condiţiile respectării riguroase a cerinţelor principiilor generalităţii şi echităţii impunerii, nu ar

trebui să scape de la impozitare. Prezentăm în continuare câteva exemple de evaziune fiscală la

adăpostul legii.

Impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor

norme medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari
decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă.

78 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

79 Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.242

128

Se întâlnesc, de asemenea, situaţii când, în vederea impunerii, venitul total al soţilor să

fie împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de aportul concret al fiecăruia la realizarea lui. În

acest fel se creează condiţii pentru ca impozitul datorat statului să fie diminuat.

Evaziunea legală poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi îmbunătăţirea

conţinutului legilor care au făcut-o posibilă.

Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea

licită şi se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe fraudă şi pe rea

credinţă. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la

bugetul statului un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru

acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea

unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea

adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite etc.;

întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare

şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a

unor cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau

înregistrate în contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de

mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate

decât o parte din veniturile realizate etc.

10.2. Evaziunea fiscală în România

Faptul că răul câştigă mai uşor teren decât binele este dovedit şi de dimensiunile

evaziunii fiscale în România zilelor noastre. Astfel, după unele aprecieri ale Curţii de Conturi,

evaziunea fiscală înregistrată în anul 1997 reprezenta un volum de cel puţin 24.000 miliarde de
lei, iar cea din anul 1998 unul de aproximativ 40.000 de miliarde de lei. Faţă de produsul intern

brut, evaziunea fiscală reprezenta, în anul 1997, aproximativ 10%, în anul 1998 se menţine

aproximativ la acelaşi nivel, iar faţă de bugetul general consolidat al statului, reprezenta

aproximativ 30% în anul 1997 şi circa 32% în anul 1998.

Dimensiunea deosebită a evaziunii fiscale în România este recunoscută şi de unii membri

ai Guvernului. Astfel, “... din punct de vedere economic, este în floare evaziunea fiscală. A

devenit pur şi simplu un fenomen de masă”.

Prezentăm în continuare exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în

ţara noastră.

Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile nonprofit,

cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale

pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri figurează şi

autovehiculele. Drept urmare, în cursul perioadei 1995.1996 au fost introduse în ţară de către

numeroase asociaţii şi fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13.500

autoturisme. În urma controalelor efectuate, în anul 1997, de către organele Ministerului

Finanţelor la 689 de organizaţii non-profit din toată ţara, a rezultat că la peste 80% din acestea au

fost încălcate prevederile legale în vigoare, după cum urmează: bunurile primite sub formă de

ajutoare şi donaţii au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate;

bunurile respective nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în interes personal

sau pentru obţinerea de profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate să se fi plătit taxe

vamale, care echivalau cu 128 miliarde de lei, s-a ajuns ca în cazul majorităţii fundaţiilor

constituite din persoane fizice, câţi membri sunt, atâtea maşini primite ca donaţii să existe. Apare

foarte limpede cum o lege strâmb croită, creează condiţii pentru ca evaziunea fiscală să se

practice în linişte...”

129

Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor livrate

şi, implicit, calculează accizele în raport de preţurile respective şi nu de costurile efective ale

produselor, aşa cum este legal. Concret, evaziunea fiscală se realiza prin: utilizarea ca bază de

calcul a accizelor datorate pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociate cu

cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele;

stabilirea preţului materiei prime (porumbul), din care s-a obţinut alcoolul folosit la fabricarea

băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.

În urma unui control efectuat de Curtea de Conturi, în cadrul atribuţiilor sale de verificare

a formării resurselor financiare ale statului, privind calcularea, evidenţierea şi vărsarea la bugetul

de stat a accizelor pentru alcool şi băuturi alcoolice, a rezultat că 43% dintre agenţii economici

verificaţi s-au sustras de la plata accizelor. Valoarea sustragerilor, constând în accize şi T.V.A.,

care nu au fost vărsate la bugetul de stat reprezenta peste 80 miliarde de lei, la care se adaugă

majorările de întârziere, în sumă de aproape 40 miliarde lei.

Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor către

bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă

modalitate de evaziune, la care apelează de cele mai multe ori cetăţeni străini, rezidenţi în

România, este aceea a folosirii de facturi externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici

decât cele reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl reprezintă

înşelăciunea şi evaziunea fiscală.

De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetăţeni care nu au fost niciodată

în România sau care au plecat din ţară la scurt timp după înfiinţarea lor. Numai într-o singură

lună a anului 1997, poliţiştii au descoperit şi anihilat 37 astfel de firme. În numele unor astfel de

firme se emit şi se folosesc ordine de plată fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite

bugetului de stat sau sunt înşelate de o serie de firme din alte localităţi. Prin apelarea la astfel de

căi de realizare a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde de lei.

Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială.

Astfel, de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puţine ori,

părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie

inferior celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preţ mai mic.

În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România, s-au

conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu. Printre formele cele mai des

întâlnite pot fi menţionate80:

vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de
descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea

documentelor corespunzătoare şi, evident, fără înregistrări în contabilitate;

omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj

care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita

clienţilor taxa pe valoarea adăugată;

înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată (gen

barter), cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă. Într-o

asemenea situaţie, sigur că va avea loc deducerea unei taxe mai mici, însă pe total circuit

(este vorba de circuitul mărfii de la producător la consumator), valoarea masei

impozabile se va diminua şi la bugetul de stat se va încasa o sumă mai mică;

deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi

false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de

facturi care se referă la cumpărări inexistente;

erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au, totuşi, o influenţă

destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor

este mare;

80 Bistriceanu, G., Sistemul fiscal al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, p.283

130

aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea

serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false,

fiindcă altfel plătitorul de T.V.A, nu are cum să profite de această practică;

cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor

mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul la deducere, fără însă ca în

realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a

solicitării deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi

agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat

prin mai multe societăţi comerciale.

Cu toată diversitatea metodelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de

la plata obligaţiilor fiscale care le revin, este posibilă realizarea unei clasificări a fenomenelor de
evaziune fiscală astfel:81

a. frauda tradiţională care constă în sustragerea parţială sau totală de la plata

obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin neîntocmirii

documentelor cerute de legislaţia în vigoare.

b. frauda juridică care presupune ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau a

unui contract pentru a putea scăpa de anumite consecinţe fiscale.

c. frauda contabilă care rezidă în crearea unei aparente contabilităţi regulate, prin

utilizarea de documente false, precum facturi false şi a unor documente pentru cheltuieli

contrafăcute, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate, diminuând veniturile, ţinerea unei

evidenţe duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor. Scopul final al acestei practici îl

reprezintă reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA dedusă redusă.

d. evaziunea frauduloasă prin evaluare care reprezintă un procedeu de diminuare a

valorii stocurilor, de supraestimare a amortismentelor şi provizioanelor, având drept obiectiv şi

efect deplasarea profitului în timp.

Toate aceste abateri se sancţionează atât prin măsuri pecuniare, cât şi privative de

libertate.

10.3. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale

În România, printre măsurile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale,

menţionăm82:

unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu

ansamblul cadrului legislativ din economie;

eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi o

mai bună corelare a facilităţilor fiscale;

în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească; pe lângă prevederile punitive, şi cele care

pot determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei

evaziunii fiscale;

reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel încât să

se elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor de control financiar şi

fiscal, în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi combaterea evaziunii

fiscale, şi asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la nivel central a tuturor

activităţilor de control;

trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a

controlului permanent şi excesiv;

81 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.277

82 Bistriceanu, G., Sistemul fiscal al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, p.280

131

editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze

interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii

fiscale;

stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru

cointeresarea aparatului fiscal;

implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru

identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist;

instituirea unui sistem intern de pregătire permanentă a personalului din aparatul

Ministerului Finanţelor cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale.

Ca o concluzie finală, se poate afirma că fără o analiză profundă şi sistematică a

mecanismelor interne ale fenomenului evazionist este greu să se pună în mişcare instrumente şi

măsuri care să conducă la combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.

10.4. Repercusiunea impozitelor

Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul statului să-l şi suporte efectiv,

în realitate, nu de puţine ori lucrurile stau altfel. Atunci când persoana care plăteşte impozitul îl

şi suportă efectiv, avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţă directă. De exemplu,

muncitorul sau funcţionarul este plătitorul şi, totodată, suportatorul impozitului pe veniturile din

salarii.

În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să recupereze, parţial sau total,

suma achitată statului de la alte persoane cu care intră în raporturi economice. Atunci când

persoana care plăteşte impozitul statului nu este una şi aceeaşi cu persoana care îl şi suportă
efectiv, avem de-a face cu incidenţă indirectă sau repercusiune.

Impozitele care se pot repercuta mai uşor sunt cele indirecte, deoarece ele se varsă

statului de către întreprinderile industriale, prestatoare de servicii, comerciale etc., iar acestea le

adaugă la preţul mărfii şi le transferă, asupra cumpărătorilor, în anumite limite, pot fi repercutată

şi unele impozite directe, cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit

Am considerat necesară prezentarea clasificării repercursiunii datorită importanţei

fenomenului evazionist şi a faptului că aceasta reprezintă una dintre cauzele fenomenului de

evaziune, astfel:

Din punct de vedere juridic, repercusiunea poate fi de două feluri83:

repercusiune oficială (repercusiune în intenţia legiuitorului), caz în care însăşi legea face

distincţie între plătitorul impozitului (contribuabilul legal) şi suportatorul acestuia

(contribuabilul de fapt). Cel mai adesea este cazul impozitelor indirecte (T.V.A., de

exemplu), dar şi al unor impozite directe, percepute prin stopaj la sursă;

repercusiune neoficială, care se produce atunci când contribuabilul de drept transmite

sarcina fiscală asupra altui subiect economic, devenit contribuabil real, împotriva voinţei

legiuitorului, care nu prevede, nu doreşte şi nici nu cunoaşte acest lucru în momentul

instituirii impozitului.

În funcţie de modul în care se realizează transpunerea sarcinii fiscale, putem distinge:

repercusiune progresivă, când transpunerea se realizează de la producător la consumator;

repercusiune regresivă, când transpunerea se realizează de la consumator la producător;

repercusiune oblică, când transferarea impozitelor are loc asupra altor operaţiuni

economice decât asupra celei care i-a dat naştere iniţial (cum ar fi, de pildă, creşterea

salariilor motivată de creşterea impozitelor pe consum).

83 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.281

132

Din punct de vedere al condiţiilor concrete, locul şi momentul când fenomenul se

manifestă, repercusiunea impozitelor poate fi parţială sau integrală, în funcţie de o serie de

factori, cum sunt:

 gradul de concentrare a activităţilor producătoare de venituri impozabile;

raportul, existent pe piaţă, între cererea şi oferta aferentă unor bunuri sau servicii

impozabile (dacă cererea este mai mare decât oferta, repercusiunea se poate realiza mai

uşor);

gradul de ocupare a forţei de muncă şi evoluţia consumului de bunuri şi servicii în

legătură cu acesta;

felul mărfurilor şi/sau serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării (transpunerea este

posibilă, într-o măsură mai mare, în cazul mărfurilor şi/sau serviciilor cu cerere

neelastică).

133

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ

Obiective:

Cunoaşterea conţinutului economic al creditului public

Datoria publică şi formele datoriei publice

Cuvinte cheie:

Datorie publică internă;

Datorie publică externă;

Împrumutul de stat;

11.1. Conţinutul economic al creditului public

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şl cele de

la întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În

asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de

mijloace băneşti temporar libere, cerându-le să le încredinţeze o parte din acestea pentru

acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare.

Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu

resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.

Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea

contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de
mijloace băneşti libere, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii,

case de asigurări sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează

disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat84.

În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac

întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, ca şi unele categorii sociale,

pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt),

efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale

populaţiei (credite de consum).

Cererea de credit - public şi privat - vine din partea autorităţilor publice, a agenţilor

economici şl a populaţiei, şi oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti

temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale băncilor şi altor

instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor producători de mărfuri,

liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având aceleaşi surse de formare, creditul

public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată,

satisfacerea de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor

publice şi invers.

84 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

134

Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia

acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare,

rată a dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în

mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata

dobânzii şi restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe

seama impozitelor şi a taxelor.

În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când sumele

împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii, dobânda se suportă din

valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective.

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană

fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia

statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă

se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite.

Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:

1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie

o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau

juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.

2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti

de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul

fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o

prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.

3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea

sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani

care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic,

deţinătorilor de înscrisuri publice, “preţul” acestei folosinţe. “Preţul” la care ne referim îmbracă

forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte

avantaje materiale. Aşa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între

altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.

Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de

echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul

considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă

echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu

existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se

efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce

provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se

înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.

Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp

perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare
acoperirii acestora din afara bugetului de stat. În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor

instituţii publice nu acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen

scurt la alţi deţinători de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca

centrală a ţării, sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în

condiţiile prevăzute de lege.

Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe termen

scurt, se emit bonuri de tezaur85. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin

lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de

tezaur ca instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în

mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).

85 Bonurile de tezaur sunt titluri de credit purtătoare de dobândă, ce se pot emite de către Ministerul
Finanţelor pe

baza legii anuale privind adoptarea bugetului de stat în scopul execuţiei bugetului, pentru a face faţă
cheltuielilor

statului până la încasarea veniturilor şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului financiar.

135

În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare

aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin

majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de

împrumuturi. De cele mai multe ari, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie.

La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care

îl definesc din punct de vedere juridic şi anume: denumirea împrumutului, împrumutatul,

împrumutătorii, valoarea împrumutului, termenul de rambursare, dobânda, alte avantaje şi

facilităţi acordate subscriitorilor etc.

a) Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional

sau obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. În cazul împrumuturilor

contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul

contractării, nivelul dobânzii, forma pe care o îmbracă venitul etc.

b) Împrumutatul este autoritatea publică solicitantă a creditului şi care angajează creditul

în condiţiile precizate în prospectul de emisiune. Prin angajarea creditului respectiva autoritate

devine subscris sau debitor dar poate fi numită şi emitent al unor înscrisuri care poartă o

denumire specifică (certificate de trezorerie, obligaţiuni, bonuri de tezaur, rentă de stat, etc) şi

care atestă subscrierea la împrumut, valoarea titlului de stat, dobânda şi/sau câştigul, termenul de

rambursare, etc.

c) Împrumutătorii (subscriitorii, creditorii sau depunătorii) sunt persoane fizice şi/sau

juridice care deţin sume temporar disponibile şi sunt dispuse să împrumute statul sau altă

autoritate publică primind în schimb titluri de stat (efecte publice) care le certifică anumite

drepturi.

d) Valoarea împrumutului semnifică cuantumul total al sumei împrumutate şi apare sub

forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv şi sub forma cuantumului realizat

la încheierea operaţiunii de plasare a titlurilor de stat. Cuantumul aprobat, este de regulă, limitat

ca valoare nominală a sumei ce urmează să fie împrumutată şi ca perioadă de timp în care se pot

face subscrierile. În practică pot fi întâlnite şi împrumuturi nelimitate (deschise) atât în ce

priveşte cuantumul cât şi în privinţa perioadei de subscriere. Cuantumul realizat este expresia

încrederii (sau lipsei de încredere) de care se bucură emitenţii împrumutului din partea

potenţialilor subscriitori, fiind dependent şi de condiţiile şi avantajele oferite subscriitorilor prin

prospectul de emisiune. Contractarea împrumuturilor de stat se realizează prin emiterea unor

înscrisuri, având forma şi conţinutul precizate prin actul normativ de lansare a împrumuturilor şi

care sunt denumite generic titluri de credit public, titluri de stat, efecte publice, hârtii de valoare.

Dacă împrumutul este contractat de la un număr mare de subscriitori aceste înscrisuri

îmbracă forma materializată şi sunt înmânate în mod efectiv subscriitorilor. Când numărul

creditorilor este redus, sumele împrumutate sunt înregistrate în evidenţele datoriei publice fără a

se elibera înscrisuri speciale, îmbrăcând forma creanţelor de cont. Creanţele de cont nu necesită

cheltuieli pentru emiterea şi păstrarea titlurilor, dar nu oferă posibilitatea negocierii la bursă, ci

numai în afara acesteia, prin îndeplinirea anumitor formalităţi.

Titlurile de credit public, deşi sunt numite şi hârtii de valoare nu au o valoare proprie

(intrinsecă). Ele certifică totuşi sumele împrumutate de stat sau o altă autoritate publică şi în

acest context, în mod convenţional, se utilizează termenii de valoare nominală şi valoare reală.
Valoarea nominală este suma înscrisă pe titlul de stat şi exprimă creanţa pe care

deţinătorul o are de încasat de la stat respectiv, datoria statului faţă de deţinătorul acestuia.

Valoarea reală reprezintă suma efectivă cu care se vinde sau se cumpără un titlu de credit

public. Ea se manifestă atât în faza de angajare a creditului cât şi pe parcursul perioadei de

valabilitate a împrumutului şi este dependentă de cursul la care sunt cotate titlurile de stat.

136

Cursul exprimă "preţul" cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare

nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decât 100, sau

supra pari, adică mai mare decât 100. El este influenţat de raportul cerere-ofertă pe piaţa

capitalului de împrumut, de nivelul dobânzii şi alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de

înscrisuri publice.

În raport de faza de derulare a acordului de împrumut se poate vorbi de curs de emisiune,

curs de tranzacţionare şi curs de rambursare (amortizare).

Cursul de emisiune reprezintă preţul fixat de emitent în momentul lansării împrumutului

pentru o sută unităţi monetare din valoarea acestuia. De regulă, cursul de emisiune este un curs

"al pari"34. Sunt totuşi destul de frecvente situaţiile când, datorită concurenţei de pe piaţa

capitalului bănesc de împrumut şi a nevoi stringente de resurse din partea statului, cursul de

emisiune este "sub pari". Asta echivalează cu o primă de emisiune de care beneficiază

subscriitori, ca diferenţă între valoarea nominală a titlului de împrumut şi suma plătită efectiv

pentru a intra în posesia acestuia. În mod cu totul excepţional cursul de emisiune poate fi "supra

pari".

Dacă deţinătorul titlului de credit public doreşte să-şi recupereze banii înainte de

termenul de scadenţă al titlului (în cazul titlurilor de credit cotate la bursă) el îl poate vinde la

cursul la care titlul este cotat, adică la cursul de tranzacţionare, care poate fi "al pari", "sub pari"

sau "supra pari" în funcţie de raportul cerere-ofertă pe piaţa de capital.

În fine, în faza de amortizare a împrumutului public, pentru răscumpărarea titlurilor de

credit public statul poate practica un curs de rambursare (amortizare) care poate fi, de

asemenea, "al pari", "sub pari" sau "supra pari". În acest context subscriitorii pot să beneficieze

de o primă de rambursare care apare ca diferenţă între cursul "sub pari" la care s-a plasat
împrumutul şi cursul "al pari" la care se răscumpără titlurile sau ca diferenţă între cursul "al pari"

la care s-a plasat şi cursul "supra pari" la care se rambursează împrumutul.

e) Termenul de rambursare indică data când trebuie rambursat împrumutul de stat. Din

acest punct de vedere, împrumuturile publice pot fi cu termene precise de rambursare sau fără

asemenea termene. Cele cu termene precise pot fi sub un an (termen scurt), între 1 şi 5 ani

(termen mediu) şi peste 5 ani (termen lung).

În cazul împrumuturilor pe termen scurt se emit titluri de credit public ce poartă

denumirea de bonuri de tezaur, certificate de datorie, certificate sau bonuri de impozite, poliţe de

tezaur, iar pentru certificarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung sau fără termen se emit

obligaţiuni şi titluri de rentă. Fiecare dintre acestea au caracteristici şi regim juridic propriu.

f) Dobânda şi alte forme de remunerare. Preţul plătit de stat creditorilor săi pentru

folosirea sumei împrumutate îmbracă fie forma dobânzii (venit fix), fie forma câştigului (venit

diferenţiat), fie combinaţia celor două. La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune

are anexat un număr de cupoane, care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se

prezintă la ghişeul instituţiei desemnate de stat, încasându-se dobânda cuvenită.

g) Alte avantaje şi facilităţi acordate de stat pentru a face împrumuturile mai atractive pot

fi: scutirea de impozite şi taxe a veniturilor realizate din împrumuturi publice subscrise sau a

veniturilor provenite din tranzacţii la bursă cu efecte publice negociabile; acceptarea de către

stat a unor titluri de credit la valoarea nominală drept plată în contul impozitelor datorate

statului; acordarea privilegiului juridic ca titlurile de credit să nu fie supuse executării silite

atunci când deţinătorul a ajuns în stare de faliment; garantarea împotriva variaţiilor monetare

etc.

Împrumuturile de stat prilejuiesc o serie de operaţii legate de plasarea acestora pe piaţă,

rambursarea lor, precum şi de eventuala schimbare a condiţiilor acestora (rata dobânzii sau

termenului de rambursare).

Plasarea împrumuturilor de stat se poate realiza în trei modalităţi: prin subscriere

publică; prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare; prin vânzarea la bursă.

Plasarea prin subscripţie publică se realizează prin grija Ministerului Finanţelor Publice

(sau altă instituţie abilitată) şi presupune publicitatea scopului şi condiţiilor lansării

137

împrumutului, precum şi organizarea de ghişee la administraţiile financiare, percepţii, case de

economii, bănci sau direct prin funcţionari publici. În practică, se întâlnesc două situaţii:

a) când nu se limitează cuantumul împrumutului contractat, fiecare subscriitor vărsând

suma subscrisă;

b) când cuantumul împrumutului este limitat, prin două alternative: se stabilesc limite de

subscriere pe fiecare ghişeu sau plasator; subscrierea este nelimitată dar, în cazul în care ea

depăşeşte nivelul previzionat, vărsarea se face proporţional cu suma subscrisă.

Plasarea prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare se realizează şi ea în două

variante:

a) preluarea în comision a obligaţiunilor, situaţie în care statul intră în posesia sumelor pe

măsura plasării şi suportă riscul obligaţiunilor neplasate şi comisionul perceput de bancă pentru

serviciul prestat;

b) cumpărarea efectivă de către bănci a titlurilor de împrumut, când riscul plasării revine

băncilor care încasează, în schimb, diferenţa între cursul la care plasează înscrisurile şi cursul la

care cumpără aceste înscrisuri de la stat.

În situaţia în care rămân înscrisuri care nu pot fi plasate pe piaţă, acestea intră în

portofoliul băncilor care şi-au asumat riscul plasării. Faţă de varianta subscrierii publice, plasarea

împrumuturilor prin consorţii bancare este mai costisitoare dar mult mai comodă şi mai operativă

pentru stat, care intră rapid în posesia sumelor dorite.

Vânzarea la bursă se practică, de obicei, în cazurile unor noi împrumuturi, atunci când

statul doreşte ca acestea să treacă neobservate. Această tehnică "prin robinet" evită scăderea

cursului obligaţiunilor care ar micşora randamentul financiar al împrumutului. Asemenea

plasamente prezintă avantajul de a fi discrete, comod de realizat şi foarte puţin costisitoare.

În România, în raport de autoritatea care le angajează, împrumuturile de stat îmbracă

forma: împrumuturilor interne sau externe contractate/garantate de către autorităţi ale

administraţiei publice centrale; împrumuturi interne sau externe contractate/garantate de către

autorităţi ale administraţiei publice locale.

Împrumuturile angajate direct de către autorităţile administraţiei publice centrale şi

locale sunt contractate pe bază de :

a) Titluri de stat denominate în lei şi în valută, în formă materializată sau dematerializată,

cu dobândă sau cu discont, plasate pe piaţa internă şi/sau externă. Acestea sunt emise de

Ministerul Finanţelor Publice şi de autorităţile publice locale, fie direct, fie prin intermediul unor

agenţii sau al unor instituţii specializate. Forma pe care o îmbracă titlurile de stat este cea de

certificate de trezorerie, obligaţiuni municipale, obligaţiuni pentru finanţarea deficitului bugetar,

obligaţiuni emise în baza unor legi speciale.

b) Convenţii încheiate cu Banca Naţională a României, precum şi cu alte instituţii

specializate care dobândesc calitatea de agent al statului. Astfel, pentru menţinerea unui sold

corespunzător în contul general al trezoreriei statului, BNR acordă acesteia, pe bază de

convenţie, împrumuturi cu termen de rambursare de cel mult 180 de zile, cu dobândă la nivelul

pieţei. Autorităţile administraţiei publice locale pot contracta, cu aprobarea consiliilor locale,

împrumuturi interne în baza acordurilor încheiate cu băncile comerciale sau alte instituţii de

credit. În plus, ele pot beneficia de împrumuturi fără dobândă din disponibilităţile contului

general al Trezoreriei Statului, în limita a 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa în anul

în care se angajează împrumutul.

c) Acorduri încheiate cu guvernele altor ţări şi cu instituţiile financiare internaţionale.

Plasarea titlurilor de stat pe piaţa internă se realizează pe piaţa interbancară, prin

trezoreriile locale şi prin intermediul bursei de valori.

a) Prin intermediul pieţei interbancare sunt plasate:

certificatele de trezorerie denominate în lei, pe termen scurt, vândute prin metoda

licitaţiei şi lansate pe piaţa primară prin BNR care acţionează ca agent al statului.

Ele pot fi achiziţionate de intermediarii autorizaţi să tranzacţioneze titluri de stat

pe piaţa primară;

138

certificate de trezorerie denominate în valută, pe termen scurt, vândute prin

metoda subscripţiei publice. Titlurile pot fi cumpărate de către intermediarii

autorizaţi pe piaţa titlurilor de stat, care pot subscrie în nume şi în cont propriu

sau în contul clienţilor, persoane fizice sau juridice rezidente şi nerezidente, prin
Banca Naţională a României;

obligaţiuni de stat emise pe termen mediu şi lung pentru finanţarea deficitului

bugetar sau în baza unor legi speciale. Ele pot fi denominate în lei, vândute prin

licitaţie şi lansate pe piaţa primară prin BNR sau pot fi denominate în valută şi

vândute prin subscripţie publică prin BNR, care acţionează ca agent al statului.

b) Prin trezoreriile locale sunt plasate certificatele de trezorerie denominate în lei,

adresate persoanelor fizice, pe termen scurt, şi care sunt vândute prin metoda subscripţiei

publice.

c) Prin Bursa de Valori sunt vândute intermediarilor pieţei bursiere obligaţiunile

municipale emise, pe termen mediu, de autorităţile administraţiei publice locale în vederea

finanţării unor proiecte de investiţii.

Împrumuturile garantate de stat sunt contractate de societăţi comerciale, regii autonome,

companii naţionale, unităţi administrativ-teritoriale şi instituţii publice pentru finanţarea unor

proiecte de investiţii, pe baza scrisorilor de garanţie emise de Ministerul Finanţelor Publice, în

numele şi în contul statului, sau de către autorităţile publice locale.

Condiţiile în care se contractează împrumuturile de stat nu rămân vreme îndelungată

neschimbate. În funcţie de raportul cerere - ofertă pe piaţa capitalului de împrumut, statul poate

opera modificări asupra nivelului dobânzii la împrumuturile de stat prin operaţiuni cum sunt

conversiunea sau arozarea. Alteori, în raport de problemele financiare cu care se confruntă,

procedează la modificarea termenului de rambursare a datoriei publice, prin operaţiunea de

consolidare a datoriei sale ajunse la scadenţă.

Conversiunea este operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor unui împrumut vechi cu

cele ale unui nou împrumut, emis cu o dobândă mai mică, statul dorind să câştige în cazul unor

situaţii economice favorabile. Prin conversiune, statul obţine un avantaj material, dar suferă un

prejudiciu moral, pierzând credibilitatea în faţa subscriitorilor.

Arozarea este operaţiunea (inversă conversiunii) de majorare a ratei dobânzii la

împrumuturile de stat, în situaţia scăderii cursului înscrisurilor acestuia, pentru a conserva

interesul subscriitorilor faţă de împrumuturile de stat, dacă statul are intenţia de a contracta noi

împrumuturi în perioadele viitoare.

Acoperirea nevoilor generale ale societăţii presupune finanţarea cheltuielilor publice care

se realizează pe seama prelevărilor de la contribuabili sub forma impozitelor, taxelor,

contribuţiilor (care se regăsesc în diverse verigi ale bugetului general consolidat), pe seama

fondurilor externe nerambursabile, dar şi pe seama împrumuturilor interne şi externe, contractate

direct sau indirect de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale. într-o accepţiune

generală, acestea din urmă generează ceea ce numim datorie publică.

11.2. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice

centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la

persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat

la un moment dat.

În raport de piaţa pe care se contractează, datoria publică poate fi datorie publică internă şi

datorie publică externă.

139

Datoria publică internă (guvernamentală şi locală) reprezintă totalitatea obligaţiilor, în lei şi

în valută, provenind din împrumuturi contractate/garantate de autorităţile centrale sau locale pe piaţa

internă (de la persoane fizice sau juridice rezidente în ţara debitoare).

Datoria publică externă (guvernamentală şi locală) reprezintă totalitatea obligaţiilor

financiare provenind din împrumuturi contractate/garantate de autorităţile centrale sau locale pe piaţa

externă (de la persoane fizice sau juridice nerezidente în ţara debitoare).

În ţările dezvoltate preponderentă este datoria internă întrucât ele dispun de o largă piaţă

internă a capitalului de împrumut, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare, ponderea o deţine datoria

externă, ea constituind practic o modalitate de completare a resurselor financiar-valutare de care

acestea au nevoie. Cu cât ponderea datoriei externe este mai mare, cu atât dependenţa economică şi

financiară a ţării respective este mai ridicată.

Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei

publice la produsul intern brut, indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată

într-un an este grevată de datoria publică.

În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul Finanţelor,

împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri86:

finanţarea deficitului bugetului de stat;

refinanţarea datoriei publice;

susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;

finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor

prioritare ale economiei;

finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar

românesc;

finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi

resurse energetice;

îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;

amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei

neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;

finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;

finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale

altor calamităţi;

menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei

statului;

alte necesităţi aprobate prin legi speciale.

Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:

crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat,

pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;

finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv

producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export;

finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii

sociale;

finanţarea achiziţiilor publice.

Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ87:

titlurile de stat eliberate în monedă naţională;

 împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile stabilite

prin Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;

împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;

împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la

agenţii guvernamentale.

86 Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.269

87 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 286

140

Instrumentele datoriei publice externe a României includ:

titlurile de stat eliberate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;

împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii

financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;

împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;

împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau

lung.

Contractarea împrumuturilor publice prezintă o serie de avantaje88:

ca şi opţiune la împrumuturi, majorarea impozitelor ar afecta standardul de viaţă al

populaţiei, măsura fiind în acelaşi timp nepopulară, dăunătoare imaginii puterii

politice care a promovat-o şi sancţionabilă electoral prin vot;

oferă alternative de fructificare a unor capitaluri băneşti temporar libere în

economie;

constituie mijloace mai rapide de procurare a resurselor financiare decât impozitele

(mai ales cele directe), deoarece perioada aferentă construirii asietei fiscale este

superioară celei necesare subscrierii împrumutului şi efectuării vărsămintelor în

contul acestuia;

consolidează patrimoniul statului doar în măsura în care destinaţiile împrumuturilor

vizează acoperirea unor cheltuieli cu caracter productiv.

Dezavantajele împrumuturilor publice se rezumă la faptul că89:

transferă temporal sarcina datoriei, angajând generaţiile viitoare să suporte

cheltuielile de rambursare, numai însă în măsura în care acestea la rândul lor nu

„consimt să-l refinanţeze prin contractarea altor împrumuturi”

reduc masa creditului privat, descurajând în acest fel iniţiativa privată;

descurajează plasarea capitalurilor, în vederea fructificării acestora, în instituţii

financiar-bancare private;

în perioadele de depresiune economică statul poate să preschimbe înscrisurile unui

împrumut vechi cu o dobânda ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o

dobândă mai mică;

pe fondul eventualei deprecieri accelerate a monedei naţionale, statul poate diminua

anumite avantaje materiale oferite iniţial creditorilor.

Pentru rambursarea datoriei exista trei surse de finantare:

1) Impozitele sunt folosite pentru plata datoriei „neproductive”, care nu finanteaza

crearea de avutie generatoare de venit, si a dobanzilor aferente acesteia.

2) Venitul obtinut din finantarea prin imprumutul de stat a unor investitii productive

generatoare de venit folosit, la randul lui, la finantarea datoriei. In practica sunt rare astfel de

cazuri.

3) Noi imprumuturi este ultimul resort la care recurg guvernele atunci cand nu pot finanta

serviciul datoriei publice din celelalte doua surse aratate.

Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special

contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei

statului, precum şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital,

plata dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale

statului.

Resursele de rambursare a imprumuurilor de stat sunt: fondul de amortizare a datoriei

publice (alimentat dintr-o serie de venituri publice date in administrarea institutiei care se ocupa

de acest fond, precum si din veniturile monopolurilor fiscale), resursele bugetare (venituri

bugetare inscrise in buget pentru rambursarea datoriei publice) sau, atunci cand ele exista, din

excedentele bugetare.

88 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 149
89 Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 149

141

Platile datorate pentru rambursarea datoriei publice, reprezentand ratele scadente intr-o

perioada de un an, dobanzile si comisioanele aferente, inclusiv cheltuielile ocazionate de

plasarea titlurilor de imprumut, formeaza serviciul datoriei publice.

Pentru fiecare tip de datorie publica, interna si externa, exista corespunzator serviciului

datoriei publice interne si serviciul datoriei publice externe.

Rambursarea imprumuturilor contractate de stat se face, dupa caz, din excedentele

bugetului de stat, din imprumuturile de stat pentru refinantarea datoriei publice interne, precum

si din alte resurse stabilite prin dispozitiile legale.

Dobanda aferenta datoriei publice, comisioanele precum si cheltuielile ocazionate de

emisiunea si plasarea titlurilor de credit reprezinta cheltuieli care se prevad in bugetul de stat.

Pentru a aprecia gradul de îndatorare şi efortul valutar pe care ţara trebuie să îl facă pentru a

onora obligaţiile legate de datoria publică, s-au elaborat un set de indicatori prin intermediul

cărora se caracterizează nivelul, structura şi dinamica datoriei publice precum şi indicatori de

adecvare a rezervelor.

Principalii indicatori privind nivelul datoriei publice sunt: volumul datoriei publice

(totale/interne/externe) care exprimă totalitatea obligaţiilor angajate şi nerambursate la un

moment dat; serviciul datoriei publice (totale/interne/externe) respectiv cheltuielile anuale

reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice (rate de capital, dobânzi şi alte costuri

aferente).

Aceşti doi indicatori au o semnificaţie mai redusă întrucât sunt indicatori absoluţi care nu

fac legătura cu potenţialul financiar valutar al ţării debitoare. Analiza devine mai relevantă prin

calculul unor indicatori relativi, care raportează datoria publică la alţi indicatori

macroeconomici: ponderea datoriei publice (totale/interne/externe) în PIB; ponderea datoriei

externe în exportul de bunuri şi servicii, indicator extrem de expresiv în ceea ce priveşte

capacitatea economiei de a obţine valută şi de a asigura rambursarea datoriei externe; ponderea

serviciului datoriei publice în PIB; ponderea dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice

în PIB; dobânda medie, care indică rata medie a dobânzii aferentă împrumuturilor interne şi
externe contractate de stat; mărimea medie a datoriei (totale/interne/externe) pe locuitor,

indicator ce corelează îndatorarea cu potenţialul uman al naţiunii.

Indicatorii privind structura datoriei publice sunt: ponderea datoriei publice interne în

datoria publică totală; ponderea datoriei externe în datoria publică totală.

Structura datoriei publice interne poate fi analizată în raport de: instrumentele prin care se

contractează (certificate de trezorerie, obligaţiuni de stat, alte titluri de stat); scadenţă (termen

scurt, mediu sau lung); deţinători sau creditori (sector bancar, sector nonbancar, alţi deţinători).

Structura datoriei externe poate fi analizată din punct de vedere al: surselor de finanţare

(multilaterale, bilaterale, bănci private, obligaţiuni şi trate, alte surse); scadenţei (între 1 şi 5 ani,

între 5 şi 10 ani, peste 10 ani); valutei în care este contractată (EURO, USD, YEN etc.).

Indicatorii privind dinamica datoriei publice exprimă modificarea absolută sau relativă a

datoriei publice (totale/interne/externe) de la o perioadă la alta.

11.3. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de

durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 - 5

ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie

suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării

dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.

În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele

modalităţi: a) în cote egale; b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi c) într-o

singură tranşă, la scadenţă.

142

La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una

morală. În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra

mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor

instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri

ale domeniului public ş.a), rezervele de aur şi devize ale statului etc.

Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către :

a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);

b) bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);

c) guverne (credite guvernamentale);

d) organisme financiare internaţionale (credite financiare);

e) rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).

Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică multilaterală,

se numără:

a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi

Banca Mondială;

b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înfiinţată în

1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare (1966);

Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (1991);

c) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de

Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);

Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe

sensuri90:

a) datoria externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care

rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.

b) datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,

cu următoarele excepţii:

credite pe termen scurt (sub 1 an), considerate operaţii financiare curente;

investiţiile străine directe care nu au termen de rambursare sau de lichidare;

ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă

publică bi- şi multilaterală;

împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani;

credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile

competente.

c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul

său, cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi
servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane

private, dar garantate de o autoritate publică.

Datoria externă nu cuprinde, deci următoarele:

datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;

datoria din tranzacţii cu Fondul Monetar Internaţional;

datoria ce poate fi achitată la opţiunea debitorului în moneda ţării sale;

sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite

termene de plată.

d) datoria externă netă, cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale

rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.

În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe.

Aceste împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către

societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.

90 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, pp.

306-307

143

Datoria publica externa este mai impovaratoare decat datoria publica interna din

urmatoarele motive:

Imprumuturile externe trebuiesc sa fie rambursate, in timp ce imprumuturile

interne pot fi transformate intr-o datorie publica permanenta (perpetua) sau

rambursarea poate fi amanata printr-o conversie intr-un imprumut pe termen mai

lung.

Sarcinile privind dobanzile pentru imprumuturile externe sunt determinate de

catre creditor si guvernul nu poate avea control asupra acestuia.

O scadere a valorii valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara

platilor de dobanzi si a capitalului rambursat.

Platile trebuiesc facute la momentul stabilit de catre creditor si nu la momentul

convenabil debitorului.
Lipsa posibilitatii platii, fie a dobanzii, fie a capitalului conduce la penalitati in

sarcina tarii in imposibilitate de plati, ceea ce creaza dificultati pentru obtinerea

unor credite in viitor.

Resursele sunt pierdute de catre o tara din moment ce valuta straina va fi utilizata

la plata dobanzii si aceasta inseamna ca aceasta valuta nu este disponibila pentru a

face importuri sau in alte scopuri.

Balanta de palti va fi influentata negativ daca sumele obtinute prin imprumut nu

vor fi utilizate pentru cresterea exporturilor sau pentru reducerea importurilor tarii

debitoare.

Pierderea de suveranitate este un pret indirect al recurgerii la imprumuturi externe.

In mod obisnuit, existe conditii atasate imprumutului, in mod special daca el este

obtinut de la institutii internationale, cum ar fi Fondul Monetar International, care

pot cere unui guvern sa urmeze anumite politici economice.

144

MODULUL II

SISTEMUL BUGETAR. ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC

Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul

repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială

şi financiară ale fiecărei perioade. Abordarea economică a conceptului de buget subliniază

corelaţiile macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

BUGETUL DE STAT

Obiective:

Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Principiile şi regulile bugetare

Cuvinte cheie:

Buget de stat;

Principiul anualităţii

Principiul universalităţii,
Principiul specialiozării bugetare

Principiul unităţii monetare

12.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la

definirea căreia concură o abordare juridică şi alta economică91.

Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate

veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă

legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea

aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari.

Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat

are caracter obligatoriu. Totodată, se subliniază faptul că bugetul este un act de previziune a

resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru

o perioadă de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia veniturilor şi

cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi aprobarea de către

puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.

91 Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F.,
Finanţe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

145

Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale

specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.

Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor

efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi durata de

timp pentru care se elaborează bugetul.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în

special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă,

bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a

nivelului folosirii resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase dispute, iar

efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.

Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru

formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza

evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.

Bugetul de stat, ca o componentă de bază a bugetului general consolidat şi a finanţelor

publice în general, înainte de toate, reflectă relaţii sociale de natură economică sub formă

bănească, ce se statornicesc între stat, pe de-o parte, şi membrii săi, persoane juridice şi fizice, pe

de altă parte, în procesul repartiţiei produsului intern brut, potrivit obiectivelor de politică

economică şi socială a claselor politice aflate la putere la un moment dat, în scopul satisfacerii

intereselor generale ale societăţii.

12.2. Principii bugetare

De-a lungul vremii, în construcţia şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie de

reguli şi condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, respectate într-o măsură mai mare

sau mai mică de toate guvernele în ceea ce priveşte administrarea şi gestionarea banului public.

Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai mult sau

mai puţin rigide.

Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă este un tablou comparativ al

veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă92. Astfel, bugetul trebuie să

reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită

compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să

ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.

În toate fazele procesului bugetar, referitor la elaborarea, execuţia şi raportarea execuţiei

bugetului, s-au impus o serie de reguli şi principii de a căror respectare depinde în mare măsură

buna sau proasta administrare şi gestionare a fondurilor publice ale unei naţiuni.

Ultimele reglementări româneşti în materie93 stipulează următoarele principii şi reguli de

bază cu privire la elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea bugetului de stat.

A) Principii

a) principiul anualităţii;

b) principiul universalităţii;

c) principiul unităţii;
d) principiul specializării bugetare;

e) principiul publicităţii;

f) principiul unităţii monetare.

B) Reguli

a) cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de

autorizările conţinute în legi specifice şi legile bugetare anuale;

92 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008.

93 Legea finanţelor publice nr. 500/2002 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 597/13.08.2002
secţiunea I.

146

b) în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative ale căror

prevederi atrag micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii

au obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de resurse sau

plusului de cheltuieli.

Faţă de principiile şi regulile din cadrul procesului bugetar românesc, de-a lungul

timpului s-au impus, cristalizat şi aplicat şi altele, adiacente sau complementare lor, cum ar fi:

g) principiul neafectării veniturilor care nu se substituie principiului universalităţii

bugetare şi este complementar acestuia;

h) principiul realităţii;

i) principiul echilibrului aplicat în execuţia bugetară a Uniunii Europene.

12.2.1. Anualitatea bugetului

Principiul anualităţii presupune ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să fie aprobate pe o

perioadă de un an, perioadă care corespunde şi exerciţiului bugetar”. În România s-a adoptat

regula ca exerciţiul bugetar să coincidă cu anul calendaristic94.

Nu în toate ţările lumii anul bugetar coincide cu cel calendaristic (cum se întâmplă în

România), aceasta atât din cauze de tradiţie, cât şi din cauze care ţin, mai degrabă, de situaţia

economico-financiară a statului respectiv (anul agricol etc).De exemplu:

în ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, etc, anul bugetar coincide cu

anul calendaristic (1 ianuarie - 31 decembrie);

 în alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, etc, anul bugetar începe la 1

aprilie şi se încheie la 31 martie;

în Australia, intervalul este cuprins între 1 iulie - 30 iunie;

în SUA, anul bugetar este cuprins în perioada 1 octombrie – 30 septembrie;

În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au identificat două

sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi sistemul de gestiune

bugetară95.

„Sistemul de gestiune”, obligă ca creditele bugetare care nu au fost folosite până la

încheierea exerciţiului să-şi piardă valabilitatea, iar veniturile prognozate neîncasate până la

finele acelui exerciţiu să se contabilizeze în anul în care se încasează efectiv, deci în perioadele

viitoare.

„Sistemul de exerciţiu”, presupune existenţa unei perioade de închidere de câteva luni,

timp în care creditele bugetare nefolosite până la sfârşitul anului se pot folosi în acea perioadă,

iar veniturile anului de plan şi încasate după 31 decembrie a anului respectiv se vor contabiliza

pentru exerciţiul căruia le aparţin dacă acestea se încasează în perioada de închidere.

Fiecare sistem prezintă inconveniente în felul său, astfel: „sistemul de gestiune” nu

permite efectuarea şi evidenţierea în contabilitate a tuturor veniturilor şi cheltuielilor aprobate pe

acel exerciţiu dacă se înregistrează rămâneri în urmă, iar „sistemul de execuţie” determină o

perioadă de închidere care obligă la o contabilitate dublă, una care să evidenţieze închiderea

operaţiunilor financiare pentru exerciţiul precedent şi una care să înregistreze veniturile şi

cheltuielile exerciţiului care a început.

Stabilirea exerciţiului bugetar, într-un fel anume, depinde de multe ori de caracterul

acelei economii, preponderent agricolă sau industrială, şi chiar de regimul de lucru al

parlamentului acelei ţări, precum şi de mulţi alţi factori, printre care tradiţia poate juca un rol

important.

În România anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie la

31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va

încasa sau se va plăti în contul bugetului anului următor (metoda de gestiune).

94 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed.
Economică, Bucureşti, 2007, p. 48

95 Idem

147

12.2.2. Universalitatea bugetului

Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să

fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această

regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor

statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul

financiar, interzicând compensarea intre cheltuieli şi venituri proprii.

Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la

principiul universalităţii, ca de exemplu:

resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o

afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;

fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia

administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii

determinate;

reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau

acordate cu titlu provizoriu.

Avantajele respectării principiului universalităţii sunt96:

permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor

publice, precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi cheltuieli care se află

în conexiune strânsă;

conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor şi

cheltuielilor publice.

12.2.3. Unitatea bugetară

În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune

înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur

document. Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în

cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului, cât şi
pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.

Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica

internaţională, se referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi

speciale de trezorerie.

Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor

figurează la partea de venituri a bugetului de stat, dacă nivelul veniturilor este mai mare decât cel

al cheltuielilor, sau la partea de cheltuieli a bugetului de stat, dacă primesc subvenţii de la acesta.

Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis

pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.

Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în contul bugetului de stat se realizează în

multe ţări prin intermediul sistemului trezoreriei.

Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu

largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile

publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi:

serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie.

O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale, care

sunt votate de reprezentanţii aleşi ai unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt supuse

reglementărilor în materie de control bugetar.

96 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008.

148

În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi local,

determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea bugetară să nu

fie respectată în forma ei clasică.

Excepţiile de la principiul unităţii bugetare sunt reprezentate de bugetul asigurărilor

sociale, de bugetele fondurilor speciale, de bugetele anexă şi de bugetele autonome întocmite de

instituţii şi regii publice, care trebuie să-şi acopere cheltuielile din venituri proprii.

Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului, cu

bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete autonome şi

care sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile speciale care
funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca număr şi

dimensiune în raport de scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin rectificări ale

bugetului datorită influenţei unor factori nou apăruţi sau imposibilităţii colectării veniturilor la

nivelul prevăzut prin legea de adoptare a bugetului. Rectificările sunt propuse de Guvern şi

aprobate de Parlament.

Deşi unitatea bugetară prezintă o serie de avantaje, în tot mai multe state contemporane sa

renunţat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se procedeul pluralităţii

bugetare. Astfel, pe lângă bugetul statului care este considerat un buget ordinar sau general, se

întocmesc şi alte bugete publice: conturi speciale, bugete extraordinare, bugete anexe, bugete

autonome, bugete ale fondurilor speciale etc.

Derogările principiului unităţii bugetare sunt97: conturile speciale ale tezaurului public;

bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare anuale;

bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.

Restrângerea aplicării acestui principiu al unităţii bugetare este influenţată şi de

autonomia financiară a unor instituţii publice şi care îşi întocmesc bugete autonome, iar altele

bugete anexe. Astfel, din punct de vedere financiar, aceste instituţii sau regii publice

funcţionează ca întreprinderi private, care utilizează resursele proprii pe seama cărora, de regulă,

îşi acoperă cheltuielile exclusiv.

12.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare

Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se

depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor

cheltuielilor.

Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite

cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit

şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. În practică se

înregistrează frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale

statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse.

În România, Legea privind finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor publice

înţelese ca resurse totale, şi care vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor de apărare a ţării
şi a ordinii publice, susţinerea unor programe de cercetare fundamentală, domeniul economic şi

finanţarea administraţiei de stat centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege. Fondurile

speciale, aprobate anual prin legea bugetară, evidenţiază venituri cu afectaţie specială

reprezentând o excepţie de la principiul neafectării veniturilor bugetare.

12.2.5. Specializarea bugetară

Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să

fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare

pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi

97 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

149

aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli

publice.

Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după

provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.

O altă cerinţă a clasificaţiei bugetare se referă la faptul că schema respectivă trebuie să fie

simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze

bugetul. Astfel, clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele de

provenienţă a veniturilor şi să permită identificarea impozitelor directe, iar în cadrul acestora, a

impozitului pe veniturile persoanelor fizice şi a impozitului pe profit, să evidenţieze nivelul

impozitelor indirecte percepute la vânzarea bunurilor de larg consum în mod distinct faţă de

celelalte categorii de bunuri şi să reflecte veniturile cu caracter extraordinar.

Legea finanţelor publice nr. 500/2002 precizează că gruparea resurselor financiare

publice şi a cheltuielilor publice potrivit principiului specializării bugetare se face pe fiecare

buget în parte, în funcţie de specificul resurselor care se gestionează prin acel buget şi de

categoriile de acţiuni şi obiective care se finanţează prin el. Clasificarea cheltuielilor după

criteriul economic este comună pentru toate acţiunile şi domeniile de activitate, din care cauză

fiecare capitol şi subcapitol din cadrul clasificaţiei funcţionale se grupează şi după criteriul

economic. Potrivit clasificaţiei bugetare veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar

cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi aliniate.

12.2.6. Echilibrul bugetar

Acest principiu reprezenta odată o cerinţă de bază în teoria finanţelor publice clasice. El

funcţiona în majoritatea ţărilor lumii, aceasta până aproximativ în perioada crizei economice din

1929-1933, când, pentru a-i înlătura consecinţele şi pentru a preîntâmpina şi altele, majoritatea

ţărilor lumii au încercat practica „bugetelor ciclice”, elaborate pe un număr mai mare de ani. În

prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi construiesc bugetele cu deficit, care variază ca pondere în

produsul intern brut, în funcţie de politicile bugetare pe care le adoptă partidele politice aflate la

guvernare în acea perioadă.

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea

echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.

Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea uneia dintre următoarele tehnici:

constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obţinute

în perioadele de prosperitate ale ciclului economic;

tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a

ciclului economic şi vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui interval

de timp îndelungat;

tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii

de ciclicitate a activităţii economice.

Fondul de rezervă98 se constituie în perioada de prosperitate pe seama impozitelor

încasate în plus, datorită sporirii materiei impozabile, şi pe seama reducerii cheltuielilor cu

subvenţiile, investiţiile publice şi protecţia socială, în condiţiile în care afacerile private prosperă,

iar şomajul este asanat.

Acest fond alimentat în anii buni ai ciclului poate fi tezaurizat sau, pentru a-l feri de

pericolul inflaţiei, el ar putea fi plasat în aur sau devize. La el urmează să se apeleze în

perioadele nefavorabile ale ciclului economic când datorită stagnării afacerilor şi reducerii masei

impozabile veniturile bugetului scad, iar cheltuielile de intervenţie a statului prin investiţii

publice şi prin protecţia socială sunt în creştere.

În cazul Fondului de egalizare procedura se declanşează în perioada de recesiune a

ciclului când veniturile statului scad, iar cheltuielile sale cresc. Pentru acoperirea deficitului care
98 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 81

150

apare statul apelează la venituri extraordinare. Ele se înregistrează într-un cont distinct pentru a

putea fi identificate cu uşurinţă. Urmează ca apoi, în perioada de prosperitate, pe măsură ce

cheltuielile statului se reduc, iar veniturile sale cresc, să se constituie un fond de egalizare care să

poată fi angajat în lichidarea datoriilor contractate pentru asanarea crizei anterioare99.

Amortizarea alternativă a datoriei publice constă în accelerarea ritmului rambursării

împrumuturilor de stat în faza de prosperitate când statul dispune de venituri suficiente, şi în

încetinirea acestui ritm sau chiar sistarea plăţilor în contul datoriei publice în faza de recesiune.

La incertitudinile semnalate la soluţiile precedente se adaugă aici şi reacţia creditorilor statului

care nu agreează soluţia sistării plăţilor deoarece şi ei se confruntă, la fel ca şi statul debitor, în

faza de recesiune, cu dificultăţi financiare100.

Principiul echilibrului bugetar nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele

publice se întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului

public se interzice recurgerea la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.

Când apar goluri temporare de casă, acestea pot fi acoperite, pe intervalul de timp până la

încasarea veniturilor, pe seama resurselor aflate în conturile trezoreriei generale a statului

stabilite de Ministerul Finanţelor Publice şi în completarea acestora se apelează la emiterea de

titluri de stat.

12.2.7. Publicitatea bugetului

Principiul publicităţii stabileşte că „sistemul bugetar este deschis şi transparent”, acest

lucru realizându-se prin101:

dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

publicarea actelor normative prin care au fost aprobate bugetele, precum şi a

conturilor anuale de execuţie a acestora;

mijloacele de informare în masă au acces la difuzarea tuturor informaţiilor cu privire

la conţinutul bugetului de stat, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile,

prevăzute de lege.

Principiul publicităţii presupune ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei

publice prin mijloacele de informare mass-media, atât în faza de proiect, cât şi în timpul

dezbaterilor parlamentare, urmând ca după adoptarea de către Parlament, legea bugetară să fie

publicată în Monitorul Oficial şi în culegeri legislative.

12.2.8. Principiul unităţii monetare

Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate în

monedă naţională.

99 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 81

100 Tulai, C., Finanţe, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 81

101 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed.

Economică, Bucureşti, 2007, 48

151

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

PROCESUL BUGETAR

Obiective:

cunoaşterea conceptului de proces bugetar

cunoaşterea etapelor procesului bugetar

Cuvinte cheie:

proces bugetar;

aprobarea bugetului

execuţia bugetului,

elaborarea bugetului

execuţua veniturilor şi cheltuielilor bugeatre

Control bugetar

13.1. Conţinutul, etapele şi caracteristicile procesului bugetar

Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul

acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul

concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală. Procesul

bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în

scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.

Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi cheltuielile

publice îl constituie bugetul general consolidat.

Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la102:

elaborarea proiectului de buget;

aprobarea bugetului;

execuţia bugetului;

încheierea execuţiei bugetului;

controlul execuţiei bugetului;

aprobarea conturilor generale privind execuţia bugetului.

13.1.1. Elaborarea proiectului de buget

102 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

152

Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor publice aflate în

structura acestuia.

Elaborarea proiectului de buget se bazează pe103:

prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali din anul bugetar pentru care se

întocmeşte bugetul şi ale celor pentru următorii trei ani;

politicile fiscale şi bugetare;

prevederile memorandumurilor de finanţare, de înţelegere sau ale altor acorduri

internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau

ratificate;

politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de

buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;

propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării

unor acţiuni de ansamblu, programe ce sunt însoţite de estimarea anuală a

performanţelor fiecărui program;

propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de

transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;

 posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.

Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care

constă în:

expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat.

anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura veniturilor pe

diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum şi cea a

cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conţinutul

economic al cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale, respectiv de

capital).

informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt utile

forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de

lege privind bugetul de stat.

Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite

Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre cele mai importante

decizii ale puterii executive şi este asumat de Guvern în ansamblul său, precum şi de către

fiecare membru component al Cabinetului. Ca urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale,

membrii Executivului au obligaţia ca, alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul

dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însuşită de Guvern.

De asemenea, odată cu elaborarea şi aprobarea Legii bugetului de stat cu sprijinul Casei

Naţionale de Asigurări de Sănătate, are loc elaborarea şi aprobarea bugetului Fondului naţional

unic al asigurărilor sociale de sănătate ca parte integrantă în anexă, la Legea bugetului de stat.

Paralel cu demersurile organelor de specialitate ale statului pentru elaborarea Legii

bugetului de stat şi a proiectului bugetului de stat, aceleaşi organe (în cadrul aceluiaşi calendar

bugetar), dintre care un rol important îl deţine Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi

Familiei, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi Agenţia Naţională

pentru Ocuparea Forţei de Muncă, elaborează proiectul Legii bugetului asigurărilor sociale de

stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj, precum şi proiectele bugetului asigurărilor sociale de

stat şi bugetului asigurărilor pentru şomaj.

În acelaşi cadru, elaborarea proiectelor bugetelor locale se face pe baza proiectelor

bugetelor proprii ale administraţiilor publice locale şi ale instituţiilor şi serviciilor publice din

subordinea lor.

103 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

153

13.1.2. Aprobarea bugetului

Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget este

Parlamentul.

În Parlament proiectul de buget parcurge următoarele etape104:

prezentarea de către primul ministru (sau ministrul finanţelor) a raportului pe

marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului;

examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului

(structurate, de obicei, pe domenii, cum ar fi: educaţia, cultura, ocrotirea sănătăţii,

amenajarea teritoriului şi protecţia mediului, apărare şi siguranţă naţională,

agricultură, industrie şi transporturi etc.);

concilierea amendamentelor (modificărilor) propuse la proiectul de buget;

analiza şi aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de

buget, finanţe şi bănci.

Dezbaterea şi aprobarea proiectelor de buget în Parlament este influenţată de modul de

organizare al acestuia - unicameral sau bicameral - şi de competenţele în ceea ce priveşte

formularea de amendamente la proiectul de buget.

13.1.3. Execuţia bugetului

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în Monitorul

oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care

se realizează pe durata anului bugetar.

Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de

forul legislativ.

Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepţia

veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile

bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depăşite, instituţiile publice
care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare

alocaţie bugetară.

Încasarea veniturilor cuvenite bugetului şi, respectiv, efectuarea plăţilor de la buget se

efectuează fie printr-o instituţie specializată aflată în subordinea Ministerului Finanţelor

(trezoreria statului), fie prin sistemul băncilor comerciale, pe bază de convenţii privind prestarea

de servicii, încheiate între acestea şi Ministerul Finanţelor.

Execuţia veniturilor bugetului de stat este activitatea de încasare a impozitelor, taxelor,

contribuţiilor şi a altor venituri cuvenite acestui buget. Principiile ce stau la baza execuţiei

veniturilor bugetare sunt105:

nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi înscrise în buget şi

încasate, dacă acestea nu au fost stabilite prin lege;

legea bugetară anuală aprobă, pentru fiecare an, lista impozitelor, taxelor şi a cotelor

acestora, precum şi a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă;

este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe

sau indirecte în afara celor stabilite prin lege.

Execuţia bugetară se încadrează strict în anul financiar, care are aceeaşi durată ca şi

exerciţiul bugetar, atât pentru stat, cât şi pentru agenţii economici.

104 Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.78

105 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

154

Execuţia veniturilor bugetare se realizează prin - aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor

şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive. În cazul impozitelor directe fazele

execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de perceperea efectivă

a impozitului.

Aşezarea impozitului reprezintă identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a unei

persoane fizice sau juridice, care, potrivit legilor fiscale, intră sub incidenţa impozitării.

Lichidarea constituie determinarea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile

în raport cu cotele de impozit şi alte condiţii prevăzute de lege. Pe baza acestor date se
procedează la deschiderea rolului fiscal al persoanei fizice sau juridice respective, în care se

înscrie suma datorată (debitul) de persoana în cauză.

Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului

respectiv într-un document (dispoziţie), în baza căruia se autorizează perceperea unui anumit

venit bugetar. În practică, asemenea documente sunt reprezentate fie de titlul de încasare (emis

atunci când contribuabilul îşi achită din proprie iniţiativă datoria), fie de ordinul de încasare

(utilizat pentru anunţarea debitorului asupra obligaţiei de plată, precum şi în cazul executării

silite a debitorilor care nu-şi achită datoriile către buget în termenul legal).

Perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate de către debitor. În

procedurile specifice acestei faze, este inclusă şi urmărirea, la care se recurge, inclusiv prin

metoda executării silite, atunci când contribuabilii nu-şi achită obligaţiile bugetare în termenele

stabilite de lege. În unele cazuri, procedura urmăririi se poate concretiza şi în ipotecarea

bunurilor aflate în proprietatea debitorilor, Ministerul Finanţelor fiind reprezentantul statului în

litigii de această natură.

Pentru impozitele indirecte ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri

specifice de execuţie.

În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrativă (aşezarea,

lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) sunt delimitate instituţional de

operaţiunea de percepere (încasare efectivă) a impozitelor.

Primele trei faze sunt executate de organele cu atribuţii fiscale, iar operaţiunea de

încasare de către organele trezoreriei statului.

Execuţia cheltuielilor bugetului de stat reprezintă activitatea de efectuare a cheltuielilor

prevăzute şi aprobate prin acest buget. În legile bugetare anuale sunt stabilite şi aprobate

creditele bugetare106 pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, după clasificarea economică,

funcţională şi pe surse de finanţare.

Execuţia cheltuielilor bugetare se bazează pe următoarele principii107:

creditele bugetare sunt nerambursabile şi nepurtătoare de dobândă, ele vizând

finanţarea bugetară definitivă şi gratuită;

creditele bugetare aprobate sunt autorizate pentru tot anul bugetar;

 creditele bugetare aprobate nu pot fi majorate fără a se preciza sursele de

finanţare, excepţie fac alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe

ordonatori principali de credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, ce nu pot fi

majorate; de asemenea, aceste alocaţii nu pot fi virate şi utilizate la alte articole de

cheltuieli;

creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi

virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite;

creditele bugetare aprobate pentru un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea

altui capitol;

creditele bugetare aprobate şi care nu au fost utilizate până la sfârşitul exerciţiului

bugetar sunt anulate.

106 Creditul bugetar este suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot
ordonanţa şi

efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamente contractate în cursul exerciţiului bugetar
şi/sau din exerciţii

anterioare pentru acţiuni multianuale.

107 Moşteanu, T. şi colectiv, Buget şi trezorerie publică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008

155

Respectarea destinaţiei şi a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli

bugetare impune, în execuţie, parcurgerea unor faze procedurale succesive pentru fiecare alocaţie

bugetară, după cum urmează: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

Angajarea reprezintă decizia care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti a

anumită sumă de bani către furnizorii diferitelor bunuri şi servicii publice.

Instrumentul juridic în care sunt materializate asemenea obligaţii poate fi: contractul,

decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou apărute. Aşadar,

angajarea cheltuielilor bugetare este un efect al deciziilor instituţiilor componente ale Guvernului

sau al unor decizii ale forului legislativ (Parlamentul), cum este cazul unor legi adoptate pe

parcursul exerciţiului bugetar, prin care se majorează diferite cheltuieli bugetare (salariile

funcţionarilor publici, pensiile, alocaţiile pentru agricultură etc.).

Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii diferitelor

structuri ale instituţiilor publice (miniştri, secretari de stat, directori generali, directori etc.), care

pot delega integral sau parţial competentele unor persoane din subordine, cărora li se stabileşte în

mod precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale,

angajarea reprezintă faza cea mai importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde

încadrarea în limitele aprobate prin buget.

Lichidarea reprezintă faza în care instituţia publică constată şi recepţionează furnizarea

bunurilor şi/sau serviciilor contractate (angajate anterior), fază în care are loc, în funcţie de

cantitatea şi calitatea livrărilor, stabilirea sumei datorate furnizorilor.

Ordonanţarea constituie actul de emitere, din partea unei instituţii publice, a unei

dispoziţii sau ordin de plată a unei sume din alocaţia bugetară în favoarea unui terţ.

Plata reprezintă achitarea efectivă de către instituţia publică a sumei datorate către

furnizori sau creditori.

Operaţiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea şi ordonanţarea) sunt

efectuate, pe baza avizelor serviciilor operaţionale (spre exemplu, la spitale: secţiile medicale,

serviciul aprovizionare, etc.), de către conducătorii instituţiilor publice (sau mandataţii acestora),

denumiţi şi ordonatori de credite bugetare. Aceştia, la rândul lor, sunt clasificaţi în ordonatori de

gradul I (conducătorii ministerelor şi agenţiilor guvernamentale din subordinea Executivului), de

gradul II (structurile de conducere şi coordonare din teritoriu ale ministerelor, cum ar fi:

direcţiile sanitare judeţene, inspectoratele şcolare judeţene etc.) şi de gradul III (instituţiile

publice operaţionale: spitale, şcoli, teatre, muzee etc.).

Operaţiunile vizând a patra fază, cea de plată, le efectuează angajaţii serviciului financiar

al instituţiei publice. Toţi funcţionarii publici participanţi la fazele execuţiei cheltuielilor unei

instituţii bugetare răspund solidar pentru calitatea şi legalitatea gestionării banilor publici.

13.1.4. Încheierea execuţiei bugetare

Potrivit reglementărilor româneşti, execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie,

aplicându-se deci „sistemul de gestiune”, care presupune108:

orice venit încasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată în cadrul

prevederilor bugetare, dar neplătită până la 31 decembrie, se va încasa sau se va plăti,

după caz, în contul bugetului pe anul viitor. În acest context, creditele bugetare

neutilizate pentru exerciţiul curent îşi pierd valabilitatea;

disponibilităţile din mijloacele extrabugetare existente în conturi la 31 decembrie se

vor regulariza cu bugetul din care este finanţată acea instituţie, în limita subvenţiilor

primite din acel buget, iar disponibilităţile rămase se vor reporta pentru anul următor,

108 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed.

Economică, Bucureşti, 2007, 61

156

dacă legea specială care le reglementează nu prevede altfel;

eventualele excedente ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor

fondurilor speciale, care au fost echilibrate în cursul anului prin transferuri

consolidate de la bugetul de stat, se vor regulariza de asemenea cu bugetul statului în

limita transferurilor acordate.

Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectuează prin întocmirea, la finele

anului bugetar, a contului de execuţie bugetară. Acesta reflectă finalitatea operaţiunilor de

executare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului cum

Executivul, prin instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat încadrarea în

veniturile, cheltuielile şi soldul bugetar aprobat de Parlament (echilibru, deficit sau excedent).

Conţinutul contului de execuţie bugetară este diferit în raport cu metoda de evidentă

bugetară adoptată de autorităţile guvernamentale privind durata exerciţiului bugetar. În acest

sens, se poate utiliza sistemul de exerciţiu sau sistemul de gestiune.

În sistemul de exerciţiu, contul de execuţie bugetară cuprinde totalitatea operaţiunilor

care privesc anul bugetar respectiv, chiar dacă unele dintre acestea - încasarea unor venituri

şi/sau efectuarea unor cheltuieli - se realizează după încheierea anului bugetar. În sistemul de

gestiune, contul de execuţie bugetară cuprinde numai operaţiunile de încasări ale veniturilor şi

plăti în contul cheltuielilor realizate efectiv în anul bugetar respectiv, indiferent de exerciţiul

bugetar la care se referă.

Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor, pe baza

dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de

fiecare instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează, pe verticală,

la nivelul fiecărei agenţii guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune apoi, la

Ministerul Finanţelor, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de activitate.

Contul (general) de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor, se prezintă

Guvernului, care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere şi

aprobare.

Înainte ca parlamentul să-şi exprime opinia în legătură cu aceste conturi, proiectele lor

sunt înaintate Curţii de Conturi, care procedează la analizarea datelor evidenţiate în acestea, în

special pe baza controalelor pe care le efectuează la majoritatea instituţiilor publice centrale şi

locale care realizează şi folosesc fonduri publice. Verificarea efectuată de Curtea de Conturi

asupra conturilor generale privind execuţia componentelor bugetului general consolidat are în

vedere respectarea legalităţii, a oportunităţii şi a necesităţii acestor cheltuieli. Totodată, acestea

verifică dacă aceste cheltuieli s-au efectuat în condiţii corespunzătoare de eficienţă socială, în

fapt, cu prilejul verificării execuţiei bugetare, Curtea de Conturi urmăreşte calitatea gestionării

banilor publici din multe puncte de vedere la nivelul fiecărei instituţii publice, precum şi pe

ansamblul bugetelor109.

Pe baza raportului Curţii de Conturi cu privire la conturile generale de execuţie a

bugetelor şi pe baza sintezei guvernului cu privire la evoluţia economico-financiară a economiei,

cu luarea în considerare a opiniei comisiilor permanente parlamentare reunite, de buget-finanţe,

conturile generale privind execuţia bugetelor se supun dezbaterii parlamentului, pentru a fi

adoptate.

13.1.5. Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia specializată

de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a

acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget-finanţe ale

109 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed.

Economică, Bucureşti, 2007, 62

157

forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea
contului de execuţie bugetară.

Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare

din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Votul

final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară

marchează încheierea etapelor procesului bugetar.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Pentru fiecare categorie de cheltuieli bugetare se impune parcurgerea unor faze

procedurale dintre care cele mai reprezentative ar fi:

a) angajarea;

b) aşezarea;

c) lichidarea;

d) ordonanţarea;

e) plata;

Justificaţi variantele corecte de răspuns

Răspuns: a, c, d, e

2. Care din afirmaţiile de mai jos este corectă:

a) Taxa pe valoare adăugată are în bună măsură atributele unui impozit direct;

b) Dacă persoana care plăteşte impozitul îl şi suportă efectiv, întâlnim ceea ce se numeşte

incidenţă directă;

c) Fenomenul de repercusiune apare mai mult la impozitele directe şi mai puţin la cele

indirecte.

d) Bugetul de stat este un plan financiar cu caracter orientativ, care reflectă parţial

veniturile şi cheltuielile publice.

Răspuns: b

3. Când se produce o sustragere de la impunere a materiei impozabile (evaziune fiscală)

cu caracter ilicit?

a) În cazul în care statul permite amortizarea accelerată a unor active fixe;

b) În cazul în care legea permite deducerea din venitul impozabil a unor sume pentru

sponsorizări;
c) Înscrierea în declaraţiile de impunere numai a unei părţi din veniturile realizate;

d) În cazul în care impunerea unor venituri se face pe baza unor norme de venit.

Răspuns: c

4. Ce este (reprezintă, exprimă) bugetul de stat?

a) un act juridic cu caracter obligatoriu prin care se aprobă veniturile şi cheltuielile

statului;

b) o balanţă de încasări şi plăţi în valută;

c) principalul plan financiar al statului la nivel macroeconomic;

d) exprimă relaţii care apar în procesul de constituire şi distribuire a fondului bugetar;

e) un plan de creditare a economiei naţionale pe termen de un an.

Răspuns:a, c, d

5. Printre principiile bugetare pot fi enunţate şi următoarele:

a) echilibrul bugetar;

158

b) necompensarea veniturilor bugetare;

c) universalitatea bugetului;

d) specializarea bugetară.

Justificaţi răspunsurile corecte.

Răspuns:a, c, d

6. Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază

următoarele principii:

a) principiul unităţii de casă;

b) principiul prudenţei;

c) principiul compensării fluxurilor financiare;

d) principiul delimitării atribuţiilor organelor cu competenţe în domeniu.

Să se justifice răspunsurile corecte.

Răspuns: a, d

7. Execuţia bugetului ca etapă a procesului bugetar constă în execuţia veniturilor şi a

cheltuielilor. Pentru fiecare dintre acestea se parcurg mai multe faze procedurale
succesive. Astfel execuţia veniturilor presupune efectuarea următoarelor faze:

a) angajarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere şi perceperea;

b) ordonanţarea, aşezarea, lichidarea şi perceperea (încasarea);

c) aşezarea, ordonanţarea, lichidarea şi emiterea titlului de percepere;

d) aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere efectivă a impozitului şi perceperea.

Alegeţi varianta corectă de răspuns şi argumentaţi.

Răspuns: d

159

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

Obiective:

Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de

stat

Elaborarea şi aprobarea bugetului asigurărilor sociale

de stat

Cuvinte cheie:

bugetului asigurărilor sociale de stat

veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat

cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat

14.1. Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care

reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii

pensionarilor, salariaţilor şi membrilor de familie.

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde la venituri: contribuţia pentru asigurările

sociale de stat; contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament

balnear şi odihnă; contribuţia parţială şi diferenţiată a pensionarilor pentru trimiterile la tratament

balnear; alte venituri (sumele ce se obţin din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea

subvenţiilor acordate în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru

neplata la timp şi integrală a contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din
eroare, pensii neachitate şi prescrise etc.), dobânzi pentru disponibilităţile din conturi110. De

asemenea, bugetul asigurărilor sociale de stat este alimentat şi cu excedentul bugetului anului

precedent, care se reportează pe anul următor.

La partea de cheltuieli, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde:

pensiile de asigurări sociale de stat;

cheltuielile materiale şi serviciile (mai ales pentru întreţinerea şi funcţionarea

instituţiilor în cauză);

acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă;

dobânzile pentru împrumuturile contractate;

indemnizaţiile pentru concedii de maternitate şi îngrijire a copiilor;

cheltuielile de capital;

ajutoarele acordate asiguraţilor pentru decese şi proteze etc.

110Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi
Pedagogică,

Bucureşti,1995.

160

14.2. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Elaborarea şi aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat se fac în cadrul calendarului

stabilit prin Legea finanţelor publice şi prezentat detaliat, iar Legea bugetului asigurărilor sociale

de stat şi Legea bugetului de stat devin aplicabile numai după promulgarea lor de către

preşedintele ţării.

Executarea prin sistemul de trezorerie constă în aceea că organele financiare de asigurări

sociale, Trezoreria statului şi alte organe financiare se ocupă cu încasarea, păstrarea şi eliberarea

resurselor bugetare.

Executarea prin sistemul bancar constă în efectuarea operaţiunilor de mai sus de către

organele bancare.

Organizarea executării de casă a bugetului asigurărilor sociale de stat are la bază

următoarele principii:

a) principiul delimitării atribuţiilor organelor care dispun de mijloacele bugetare de

atribuţiile organelor care se ocupă efectiv cu încasarea, păstrarea şi eliberarea resurselor

bugetare. Acest principiu înlesneşte exercitarea controlului asupra respectării disciplinei

financiare în domeniul veniturilor şi cheltuielilor.

b) principiul unităţii de casă, conform căruia veniturile fiecărui buget pentru asigurările

sociale sunt concentrate integral la organul de casă respectiv, într-un singur cont, din care se

eliberează resursele necesare acoperirii cheltuielilor, ceea ce conduce la efectuarea cheltuielilor

potrivit prevederilor bugetare în cuantumul şi la termenele stabilite.

Executarea veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe subcapitole,

conform clasificaţiei bugetare, în conturile deschise la unităţile Trezoreriei Statului sau la alte

instituţii de credit.

Creditele bugetare de asigurări sociale sunt administrate de către ordonatorii de credite

bugetare111.

Creditul bugetar este suma anuală prevăzută la partea de cheltuieli a bugetului aprobată

pentru efectuarea diferitelor cheltuieli cuprinse în subdiviziunile clasificaţiei bugetare, în limitele

căreia, în cursul anului, se eliberează mijloace băneşti pentru efectuarea plăţilor (pensii,

indemnizaţii etc.) prevăzute. Creditele bugetare se prevăd în buget cu destinaţii precise, sunt

repartizate pe titulari şi nu pot fi depăşite.

După sfera drepturilor ce le sunt acordate, ordonatorii de credite sunt de trei feluri:

ordonatori principali (de gradul I); ordonatori secundari (de gradul II) şi ordonatori terţiari (de

gradul III).

În cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat calitatea de ordonator principal o are

ministrul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.. Se asimilează cu ordonatorul principal de

credite secretarii de stat care exercită unele atribuţii ale ministrului. În aceste cazuri, secretarii de

stat au calitatea de ordonatori de gradul I delegaţi.

Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat se derulează după aceleaşi tehnici de

încasări şi plăţi menţionate la execuţia bugetului de stat. asigurărilor sociale de stat, el se execută

în mod distinct, cum de altfel se şi întocmeşte.

111 Ordonatorul de credite bugetare este persoana împuternicită să îndeplinească o funcţie de

conducere într-un organ
de stat, instituţie etc., căreia i s-a conferit dreptul de a dispune de credite bugetare.

161

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 15

BUGETELE LOCALE

Obiective:

Cunoaşterea conceptului de buget local

Structura bugetelor locale;

Cuvinte cheie:

Buget local

Veniturile bugetelor locale

Cheltuielile bugetelor locale

15.1. Autonomia finanţelor publice locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de

vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia

financiară a acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă

fără autonomia financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. În statele democratice,

administraţia locală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale.

În România, după Revoluţia din decembrie 1989, bazele organizării unitare a finanţelor

publice locale au fost puse prin Legea administraţiei publice locale. De asemenea, reglementări

referitoare la finanţele locale au fost adoptate succesiv, în prezent legea care reglementează

finanţele locale fiind Legea privind finanţele publice 273/2006.

15.2. Organizarea finanţelor publice locale

Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se consideră că la

descentralizarea financiară trebuie avute în vedere anumite principii, ca fiind cerinţe ale

stabilităţii finanţelor publice ale ţării, astfel:

principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a

solicitărilor de bunuri şi servicii publice;

principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor

geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;

 principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţele fiscale

regionale, care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;

principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia

comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice necesare pentru

înfăptuirea unor obiective de importantă naţională;

162

principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de

transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice, şi care

prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea.

Prevenirea unor astfel de situaţii implică intervenţia guvernamentală cu măsuri

corective;

principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în

seama autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice

esenţiale (sănătate, educaţie, siguranţă socială) tuturor cetăţenilor tării;

principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia

unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este

deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri

guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;

principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de

autoritate publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în

limita atribuţiilor şi competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta înseamnă ca resursele

financiare publice să fie deopotrivă redistribuite pentru acoperirea cheltuielilor cu

funcţionarea sectorului public în administrarea statului şi în aceea a colectivităţii

locale.

În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în

unităţi administrativ-teritoriale. Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt

instituţii ale administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie de instituţie. Sfera lor de

acţiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:

Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la nivel de

judeţ şi municipiul Bucureşti;

Administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor municipiului

Bucureşti;

Circumscripţiile financiare la oraşe;

Percepţiile rurale şi agenţiile fiscale, la nivelul comunelor.

Toate aceste organe sunt îndrumate şi controlate de către Direcţia Generală a Finanţelor

Publice din Ministerul Finanţelor. Actuala organizare teritorială a finanţelor publice datează din

1992.

Conform organizări administrativ-teritoriale actuale, bugetele locale sunt structurate

astfel:

Bugetele proprii ale judeţelor şi municipiului Bucureşti;

Bugetele municipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului

Bucureşti;

Bugetele instituţiilor şi serviciilor publice locale, care sunt finanţate:

integral din bugetul local, în funcţie de subordonare, prin bugetul propriu al

judeţului, municipiului, al oraşului, al comunei sau al sectoarelor municipiului

Bucureşti;

din venituri proprii (mijloace extrabugetare) şi, în completare, prin subvenţii

acordate de la bugetul local, în funcţie de subordonare;

integral, din venituri proprii (mijloace extrabugetare).

Structura veniturilor bugetelor locale este următoarea112:

I. Venituri curente

A) Venituri fiscale

A1 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital

A11 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane fizice

Impozit pe profit

112 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed.

Economică, Bucureşti, 2007, 64

163
A12 Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice

Cote şi sume defalcate din impozite

A2 Impozit pe salarii – restanţe

A3 Impozite şi taxe pe proprietate

Impozite pe clădiri

Impozite pe terenuri

Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de

timbru

Alte impozite şi taxe pe proprietate

A4 Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii

Sume defalcate din TVA

A5 Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii

Taxe hoteliere

A6 Taxe pe servicii specifice

Impozit pe spectacole

Alte taxe şi servicii specifice

A7 Taxe pentru utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau desfăşurarea de

activităţi

Taxe asupra mijloacelor de transport

Alte taxe şi tarife

A8 Alte impozite şi taxe fiscale

B) Venituri nefiscale

B1 Venituri din proprietate

B2 Vânzări de bunuri şi servicii

II. Venituri de capital

III. Operaţiuni financiare

IV. Subvenţii

a) Subvenţii de la bugetul de stat113

b) Subvenţii de la alte administraţii114

Din cele prezentate rezultă că veniturile proprii ale bugetelor locale sunt formate în

principal din impozite şi taxe locale, datorate de locuitorii acelor localităţi, precum şi de

contribuabilii, persoane juridice.

Prelevările din bugetul de stat către bugetele locale sunt constituite din cote defalcate din

impozitul pe venit şi sumele defalcate din TVA.

Alte venituri posibile ale bugetelor locale sunt:

Donaţiile şi sponsorizările reprezintă alte venituri posibile ale bugetelor locale care

au un regim special, în sensul că trebuie respectată destinaţia pentru care acestea au

fost primite.

Împrumuturile din contul curent general al Trezoreriei statului utilizate pentru

acoperirea golurilor temporare de casă, dar care nu poate depăşi 5% din totalul

veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului fiscal respectiv, în care se

contractează împrumutul.

Împrumuturi publice pe bază de obligaţiuni de la bănci sau alte instituţii de credit

pentru finanţarea cheltuielilor specifice bugetelor locale, care pot fi aprobate numai

113 subvenţiile de la bugetul de stat sunt nominalizate pe destinaţii (centrale termice şi electrice de
termoficare,

investiţii, dezvoltarea sistemului energetic, pietruirea drumurilor comunale şi alimentarea cu apă a

satelor,

străzi, regulamente de urbanism, aeroporturi de interes local, reducerea riscului seismic la construcţiile
existente

cu destinaţie de locuinţă etc.)

114 subvenţiile de la alte administraţii sunt primite pentru ocuparea temporară a forţei de muncă,
pentru instituţiile

de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap.

164

cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor consiliului local, fără a se

depăşi limita de 30% din media aritmetică a veniturilor proprii, diminuate cu

veniturile din valorificarea unor bunuri, pe ultimii 3 ani anteriori anului în care se

solicită autorizarea finanţării rambursabile care urmează să fie contractată şi/sau

garantată.

Cheltuielile care se finanţează prin bugete locale sunt diferenţiate în funcţie de structura

bugetelor la care se referă, respectiv: unele sunt cheltuielile care se efectuează prin bugetul

propriu al judeţului, şi altele, prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor

municipiului Bucureşti şi cel al Consiliului general al municipiului Bucureşti.

O sinteză a cheltuielilor care se pot finanţa prin intermediul bugetelor locale arată

astfel115:

1. Servicii publice generale

1. Autorităţi publice şi acţiuni externe

2. Alte servicii publice generale

3. Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi

4. Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei

2. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

Ordine publică şi siguranţă naţională

3. Cheltuieli social-culturale

a) Învăţământ

b) Sănătate

c) Cultură, recreare şi religie

d) Asigurări şi asistenţă socială

4. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică

b) Protecţia mediului

5. Acţiuni economice

a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă

b) Combustibil şi energie

c) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare

d) Transporturi

e) Alte acţiuni economice

6. Rezerve, excedent/deficit
Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale au la bază în general, aceleaşi principii

şi reguli care funcţionează şi în cazul bugetului de stat, cu unele excepţii precizate de legea

specială care le reglementează şi anume principiul autonomiei locale (între comune, oraşe,

municipii şi consiliul judeţean nu există relaţii de subordonare) şi principiul echilibrului şi cel al

realităţii.

Principiul autonomiei locale este mai dificil de asigurat şi se realizează în majoritatea

cazurilor numai la nivel declarativ, deoarece, până când nu se va găsi o formulă matematică

corectă pentru repartizarea mijloacelor de echilibrare pe localităţi, alocarea acestora prin

intermediul consiliilor judeţene sau a consiliului general al municipiului Bucureşti va fi afectată

de mulţi factori de natură subiectivă, care vor împiedica dezvoltarea normală şi echilibrată a

tuturor localităţilor ţării.

115 Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gîngiţă, A., Bugetul public şi Trezoreria publică în România, Ed.

Economică, Bucureşti, 2007, 67

165

Bugetele locale prevăd două secţiuni:

1. o secţiune de funcţionare – partea de bază, obligatorie, a bugetelor, cu excepţia

bugetelor fondurilor externe nerambursabile şi a bugetelor împrumuturilor externe şi interne,

2. o secţiune de dezvoltare – partea complementară a bugetelor, cu excepţia bugetelor

fondurilor externe nerambursabile, care cuprinde veniturile şi cheltuielile de capital aferente

implementării politicilor de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local.

Veniturile secţiunii de funcţionare sunt următoarele: a) venituri proprii, cu excepţia

veniturilor din valorificarea unor bunuri; b) venituri proprii ale instituţiilor publice locale

finanţate integral sau parţial din venituri proprii; c) subvenţii pentru finanţarea cheltuielilor

curente;d) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea cheltuielilor

curente; e) venituri din împrumuturi acordate instituţiilor şi serviciilor publice locale sau

activităţilor finanţate integral din venituri proprii; f) vărsăminte din secţiunea de funcţionare

pentru finanţarea secţiunii de dezvoltare, care se reflectă cu valoare negativă.

Cheltuielile secţiunii de funcţionare, sunt următoarele:

cheltuieli de personal;
 bunuri şi servicii;

dobânzi;

subvenţii;

transferuri curente între unităţile administraţiei publice;

alte transferuri pentru cheltuieli curente;

asistenţă socială;

rambursări de credite;

alte cheltuieli;

împrumuturi pentru instituţii şi servicii publice locale sau activităţi

finanţate integral din venituri proprii.

Veniturile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele: a) vărsăminte din secţiunea de

funcţionare; b) sume rezultate din valorificarea unor bunuri; c) subvenţii pentru cheltuieli

de capital; d) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea

cheltuielilor de capital; e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în

contul plăţilor efectuate şi prefinanţări.

Cheltuielile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele:

a) cheltuieli de capital;

b) proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile de postaderare;

c) transferuri pentru cheltuieli de capital;

d) alte transferuri interne pentru cheltuieli de capital.

În elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale trebuie avute în vedere următoarele

particularităţi116:

în bugetele locale se prevede un „fond de rezervă bugetară”, în limita a 5% din totalul

cheltuielilor, acesta putând fi folosit pentru finanţarea unor acţiuni sau sarcini noi,

survenite în cursul anului, precum şi pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale.

Acesta poate fi majorat în cursul anului din disponibilităţile de credite bugetare care nu

mai sunt necesare până la sfârşitul anului;

consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot

aproba şi utiliza în întregime sumele încasate din venituri proprii, peste cele aprobate prin
bugetele locale, pentru suplimentarea cheltuielilor prevăzute în aceste bugete, cu condiţia

ca aceste depăşiri să fie menţinute până la sfârşitul anului, iar unitatea administrativteritorială

respectivă să nu aibă împrumuturi restante sau dobânzi şi comisioane

neachitate;

pentru cheltuielile privind investiţiile este necesar ca, la nivelul prevederilor cu această

destinaţie, să existe documentaţii şi programe (ca anexe la acele bugete), care să se

116 Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 257

166

aprobe odată cu ele. Programele respective de investiţii trebuie să aibă la bază

documentaţii tehnico-economice şi note de fundamentare privind necesitatea şi

oportunitatea efectuării acestor lucrări sau dotări;

aprobarea repartizării pe trimestre a sumelor defalcate din TVA, a cotelor defalcate din

impozitul pe venit pentru bugetele locale, precum şi a subvenţiilor bugetare, resurse

financiare cedate sau acordate din bugetul de stat, se aprobă de Ministerul Finanţelor

Publice;

pentru lucrări de interes interjudeţean sau de interes local, la nivelul unităţilor

administrativ-teritoriale din cadrul unui judeţ, se pot efectua colaborări sau asocieri

pentru realizarea unor asemenea obiective. La baza acestor asocieri şi colaborări trebuie

să stea convenţiile sau contractele de asociere, în care sunt stipulate resursele financiare

totale alocate acelor obiective, precum şi contribuţia fiecărei unităţi administrativteritoriale

la aceste proiecte;

finanţarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschiderea de credite bugetare

(în limita creditelor bugetare anuale), acţiune ce reprezintă o primă condiţie;

a doua şi, totodată, cea mai importantă cerinţă o reprezintă însă constituirea propriu-zisă a

resurselor financiare sub forma veniturilor;

consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot

participa cu capital social sau cu bunuri la înfiinţarea unor societăţi comerciale, pentru

realizarea de lucrări şi servicii de interes public local sau judeţean, după caz;

după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat, excedentele

bugetare anuale se reportează în exerciţiul financiar următor şi se utilizează, iîn baza

hotărârilor autorităţilor deliberative, astfel:

ca sursă de finanţare a cheltuielilor secţiunii de dezvoltare;

pentru acoperirea temporară a golurilor de casă provenite din decalajele

între veniturile şi cheltuielile secţiunilor de funcţionare şi dezvoltare în anul curent;

pentru acoperirea definitivă a eventualelor deficite ale secţiunilor de

funcţionare şi dezvoltare, după caz, la sfârşitul exerciţiului bugetar.

167

TESTE DE VERIFICARE

1. Funcţia de control a finanţelor publice:

a) are o sferă de manifestare mai restrânsă decât cea de repartiţie;

b) necesitatea acesteia decurge din faptul că fondurile de resurse financiare publice

aparţin întregii societăţi;

c) controlul se limitează numai la faza repartiţiei;

d) controlul financiar nu urmăreşte modul de realizare a echilibrului între necesarul de

resurse financiare şi posibilităţile de procurare a acestora.

2. Clasificarea financiară împarte cheltuielile în:

1) cheltuieli de perosnal;

2) cheltuieli definitive;

3) cheltuieli cu investiţiile;

4) cheltuieli virtuale;

5) cheltuieli temporare;

6) cheltuieli de la bugetul statului;

a) 1, 2, 3; b) 3, 4, 6; c) 2, 4, 5; d) 1, 5, 6; e) 2, 4, 6.

3. Cheltuielile de transfer cu caracter economic sunt:

a) subvenţiile;

b) bursele;

c) alocaţiile de sprijin;

d) ajutoarele sociale;
e) pensiile.

4. Despre investiţia intelectuală se fac următoarele afirmaţii, dintre care una este falsă:

a) este o cheltuială pentru învăţământ şi pregătire profesională efectuată cu scopul

educaţiei, instruirii şi calificării forţei de muncă;

b) are caracterul unei investiţii pe termen scurt;

c) are caracterul unei investiţii pe termen lung;

d) reprezintă o avansare de venit naţional.

5. Conform clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor publice în conformitate cu prevederile legii

bugetare, în categoria cheltuielilor social-culturale se includ:

a) învăţământ;

b) asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii;

c) cercetare ştiinţifică;

d) sănătate;

e) cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret. Una dintre aceste

cheltuieli nu face parte din categoria mai sus menţionată. Care este aceasta?

6. Resursele ordinare cuprind:

1) venituri fiscale;

2) venituri nefiscale;

3) emisiunea de bani de hârtie;

4) împrumuturile de stat pe termen lung;

5) împrumuturile de trezorerie.

a) 1, 2, 5;

168

b) 3, 4, 5;

c) 1, 2;

d) 3, 5;

e) 1, 2, 3, 4, 5.

7. Care dintre următoarele modalităţi de constituire a resurselor financiare publice au ca efect

imediat apariţia inflaţiei:

a) prelevările fiscale;

b) împrumuturile pe termen scurt;

c) împrumuturile pe termen mediu;

d) împrumuturile pe termen lung;

e) finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

8. Stopajul la sursă presupune:

a) reţinerea de către stat a venitului brut, urmând ca după calculul impozitului să se restituie

contribuabilului venitul net;

b) deplasarea organului fiscal la domiciliul contribuabilului pentru încasarea impozitului;

c) deplasarea contribuabilului la sediul organului fiscal pentru plata impozitului;

d) reţinerea şi vărsarea impozitului la stat de către o terţă persoană;

e) o încasare de către organele fiscale a impozitului direct de la plătitori.

9. . Metodele de evaluare a materie impozabile se împart în:

a) metoda evaluării directe şi metoda evaluării forfetare;

b) evaluarea pe baza semnelor exterioare şi evaluarea forfetară;

c) evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului;

d) metoda evaluării bazate pe prezumţie şi metoda evaluării bazate pe probe;

e) metoda evaluării indirecte şi metoda evaluării bazate pe prezumţie

10. Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar deoarece:

a) prin intermediul lor se încurajează dezvoltarea economiei;

b) prin intermediul lor are loc redistribuirea unei părţi importante din PIB;

c) ele sunt folosite ca pârghii economice;

d) constituie mijlocul principal de procurare a resurselor statului;

e) ele frânează dezvoltarea economiei datorită nivelului mare al lor.

11. Aşezarea impozitelor presupune:

1. determinarea contribuabilului;

2. stabilirea mărimii materiei impozabile;

3. determinarea cuantumului impozitului;

4. încadrarea impozitului în categoria impozitelor directe sau indirecte;

5. încasarea impozitului;

6. alocarea impozitului pentru o cheltuială publică.

a) 1, 3, 5;

b) 2, 3, 5;

c) 1, 3, 4;

d) 3, 4, 5;

e) 1 3 6

12. Impozitele:

a) sunt datorate în valoare absolută în cuantum egal de către toţi contribuabilii;

b) reprezintă cheltuieli pentru stat;

c) au un caracter facultativ pentru toţi contribuabilii;

d) sunt achitate numai de către persoanele juridice;

e) au un caracter nerambursabil.

13. Care dintre următoarele impozite şi taxe reprezintă venit nefiscal pentru stat?

169

a) taxa asupra mijloacelor de transport;

b) taxele consulare;

c) taxele vamale;

d) impozitul pe spectacole;

e) taxa pentru folosirea terenurilor în alte scopuri decât pentru producţia vegetală,

agricolă sau silvică.

14. Care dintre următoarele afirmaţii, cu privire la impozitele personale este falsă:

a) se întâlnesc sub forma impozitului pe venit;

b) se ţine cont de minimul de venit neimpozabil;

c) se referă la impozitul pe capitalul bănesc;

d) se întâlnesc sub forma impozitului pe avere;

e) ţin cont de situaţia personală a fiecărui plătitor.

15. Nu se regăseşte printre metodele de evitare a dublei impuneri procedeul:

a) imputării progresive;
b) exonerării totale;

c) scutirii progresive;

d) imputării ordinare;

e) creditării totale.

16. Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii caracterizează impozitele

reale:

a) sunt impozite nominative;

b) la impunere se ia în calcul venitul net;

c) capătă de cele mai multe ori un caracter regresiv;

d) principalii dezavantajaţi sunt marii producători;

e) principalii dezavantajaţi sunt micii producători.

A) a+b+e; B) a+b+d; C) a+c+e; D) b+c+d; E) b+c+e.

17. Care din următoarele afirmaţii nu caracterizează impozitele directe

a) sunt nominative;

b) sunt regresive;

c) au termene de plată precis stabilite;

d) sunt mai echitabile decât impozitele indirecte;

e) reprezintă forma cea mai veche de impunere.

18. Supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de

timp de către două autorităţi fiscale din ţări diferit poartă denumirea de:

a) impunere juridică internaţională bilaterală

b) impunere economică internaţională bilaterală

c) dublă impunere juridică internaţională

d) dublă impunere economică internaţională

e) dublă impunere administrativă internaţională.

19. Care din următoarele afirmaţii nu este adevărată:

a) impozitele şi taxele reprezintă venituri bugetare;

b) impozitele şi taxele constituie prelevări cu titlu definitiv nerambursabil;

c) pe baza impozitelor şi taxelor statul poate efectua cheltuielile sal

d) impozitele şi taxele pot fi introduse numai de organele de st centrale;

e) impozitele şi taxele sunt reglementate prin lege.

20. Printre elementele impozitului nu se numără:

a) plătitorul;

170

b) suportatorul;

c) încasatorul;

d) unitatea de impunere;

e) asieta.

21. Referitor la cotele procentuale progresive, putem afirma următoarele:

a) se modifică pe măsură ce suferă schimbări baza de calcul;

b) pot fi cote progresive simple;

c) pot fi cote regresive;

d)pot fi cote progresive compuse (pe tranşe);

e) progresivitatea simplă este mai costisitoare pentru contribuabil

progresivitatea pe tranşe. Care din afirmaţiile de mai sus este falsă?

22. Caracterul obligatoriu al impozitelor reprezintă:

a) obligaţia fiecărui stat de a institui impozite;

b) obligaţia contribuabililor de a datora şi plăţi impozite, în condiţiile legii;

c) dreptul statului de a colecta veniturile bugetare numai impozitelor;

d) plata către stat a unei sume fixe de bani, stabilită indi venitul sau averea

contribuabilului;

e) nici unul din răspunsurile de mai sus.

23. Evaluarea pe baza semnelor exterioare:

a) este specifică impozitelor de tip real;

b) se realizează pe baza declaraţiei unei terţe persoane;

c) permite stabilirea cu exactitate a materie impozabile;

d) este o metodă de evaluare a materiei impozabile foarte răspândită;

e) este complicată şi foarte costisitoare.

24. Impozitul portabil presupune:

a) calculul impozitului pe baza unor cote procentuale;

b) deplasarea contribuabilului la sediul organului fiscal pentru plata impozitului;

c) stopajul la sursă;

d) perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale;

e) obligaţia organului fiscal de a se deplasa la sediul plătitorului pentru a solicita acestuia

plata impozitului.

25. Veniturile din capital:

1. cuprind venituri din valorificarea bunurilor statului;

2. constituie principalul canal de procurare a veniturilor publice;

3. cuprind contribuţiile la asigurările sociale pentru sănătate;

4. cuprind venituri din plasamente ale statului;

a) 1, 3,

b) 1, 4,

c) 1, 2,

d) 2, 4,

26. Conform clasificaţiei funcţionale, subvenţiile pentru export fac parte din categoria:

a) acţiuni economice;

b) alte cheltuieli;

c) servicii publice generale şi ordine publică;

d) locuinţe şi servicii comunale;

e) securitate socială şi bunăstare.

27. Cheltuielile publice înglobează:

1) cheltuielile colectivităţilor locale;

171

2) cheltuielile efectuate de administraţia centrală de stat;

3) cheltuielile finanţate din fondul asigurărilor sociale de stat

4) cheltuielile populaţiei;

5) impozite şi taxele plătite de agenţii economici;

6) cheltuielile organismelor internaţionale din resursele publice prelevate de la membrii

acestora.

a) 1,2,3,4; b) 2,4,5,6; c) 1,3,4,5; d) 1,2,3,6; e) 1,2,4,6.

28. O avansare de produs intern brut reprezintă:

a) împrumuturile primite de la organisme internaţionale;

b) totalitatea cheltuielilor cu sănătatea;

c) cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor;

d) cheltuielile cu investiţiile;

e) totalitatea cheltuielilor cu apărarea.

29. Care dintre următoarele categorii de cheltuieli nu sunt delimitate după clasificarea

economică:

a) cheltuielile temporare;

b) cheltuielile materiale;

c) cheltuielile cu salariile;

d) cheltuielile de transfer;

e) cheltuielile de investiţii.

30. Care dintre următoarele afirmaţii privind clasificaţia funţională a cheltuielilor publice

este falsă:

a) foloseşte drept criteriu domeniile spre care sunt dirijate resursele publice;

b) nu reflectă obiectivele politicii bugetare a statului;

c) foloseşte drept criteriu ramurile spre care sunt dirijate resursele publice;

d) foloseşte drept criteriu sectoarele spre care sunt dirijate reusrsele publice;

172

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache, G., Belean, P., Finanţele publice ale României, Editura Economică,

Bucureşti, 2003

2. Apetri, A., N., Buget şi trezorerie publică – Curs pentru învăţământ la distanţă,

Editura Universităţii Suceava, 2018

3. Belean, P., Anghelache, G., Risti, L., Gînguţă, A., Bugetul public şi Trezoreria
publică în România, Editura Economică, Bucureşti, 2007

4. Bistriceanu, Gh., Sistemul fiscal al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2008

5. Bistriceanu, Gh., Popescu, G., Bugetul de stat al României, Editura Universitară,

Bucureşti, 2007

6. Chirleşan, Dan, Metodele acţiunii bancare şi gestiunea finanţelor publice, vol I-II,

Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2008

7. Dascălu, E.D., Datoria publică-reglementare şi administrare în România,Editura

Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008

8. Georgescu, M.A, Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, Pro-Universitaria,

2007

9. Gheorghe D. Bistriceanu,G., Popescu. H., Bugetul de stat al României, Editura

Universitară, Bucureşti, 2007

10. Matei, G., Dracea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Editura Sitech,

Craiova, 2007

11. Marinescu, P., Managementul instituţiilor publice, Editura Universităţii din

Bucureşti, Bucureşti, 2003

12. Moşteanu, T. (coordonator), Politici şi tehnici bugetare, Editura Universitară,

Bucureşti, 2005

13. Moşteanu, T., Vuţă, M., Câmpeanu, E.M., Gyorgy,A., Cataramă, D., Buget şi

trezorerie publică, Editura Universitară Bucureşti, 2008

14. Moşteanu, N.R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2004

15. Moraru, D., coordonator, Nedelescu, M., Plăiaşu, N., Stănescu, C., Şindril, R.,

Finanţe publice şi evaziunea fiscală, Editura Economică, 2008

16. Mutaşcu, I., M., Finanţe publice, Editura Mirton, Timişoara, 2008

17. Popescu, N., Finanţe publice, Editura Economică Bucureşti, 2002

18. Sandu, Gheorghe, Finanţe publice, Editura Universităţii, Suceava, 2000

19. Sandu, Gh., Ciubotariu, I., Ş., Apetri, A., N., Finanţe. Abordări teoretice şi

practice. Manual universitar, Editura Didactică şi pedagocică, R.A., Bucureşti, 2008

20. Stancu, Ion (coordonator), Finanţe, vol.I-III, Editura Economică, Bucureşti, 2003
21. Ştefura, G., A., Procesul bugetar public, Editura Universităţii „Alexandru Ioan

Cuza”, Iaşi, 2009, Ediţia a II-a

22. Tulai, C., Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2003

23. Văcărel, I., Bistriceanu, G.D., Florian Bercea, Tatiana Moşteanu, G., Bodnar M.,

Georgescu F., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A-Bucureşti, 2006

24. Voinea, Gh., Finanţe, lucrare apărută sub coordonarea prof. dr. Gh. Filip, Editura

Junimea, Iaşi, 2002

25. ***Legea finanţelor publice nr. 500/2002

173

26. ***Legea finanţelor publice locale nr. 273/2006

27. ***Legea bugetului de stat pe anii 2003-2016

28. ***Legea nr. 227/2015 privind noul Cod fiscal. publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015

29. ***Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015,

30. http://www.mfinante.ro