Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Psihologie Cognitiva Id - Curs
Psihologie Cognitiva Id - Curs
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODUL:
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
- 2014 -
2
CUPRINS
CUPRINS..................................................................................................................................3
INTRODUCERE.........................................................................................................................4
UNITATEA 6. Limbajul............................................................................................................64
UNITATEA 7. Memoria...........................................................................................................78
Bibliografie selectivă:..........................................................................................................136
3
INTRODUCERE
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica psihologiei cognitive.
2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al psihologiei cognitive.
Obiective specifice
1. Înţelegerea conceptelor cheie ale fiecărei teme din psihologia cognitivă.
2. Achiziţionarea conceptelor specifice psihologiei cognitive.
3. Familiarizarea cu lucrările autorilor importanţi ai domeniului.
4. Evidenţierea punctelor tari şi punctelor slabe ale fiecărei teorii prezentate.
5. Iniţierea unor dezbateri pe baza temelor prezentate la curs.
6. Scrierea de eseuri scurte pe teme propuse la curs sau la alegerea studenţilor, în
care aceştia să trateze şi să explice concepte cheie, teme importante şi/sau
controversate, să explice puncte de vedere personale cu privire la anumite teorii
şi idei prezentate.
2. Cerinţe preliminare
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de bază
ale disciplinelor psihologie generală, partea despre mecanismele cognitive, şi
4
neuropsihologie, concepte precum procesele psihice, structura psihicului, teorii
generale ale psihologiei, neurobiologia şi funcţionarea creierului.
5
(numită şi neo-conexionistă). Teza principală a paradigmei clasice-
simbolice din psihologia cognitivă este aceea potrivit căreia
cunoştinţele sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri
sau structuri simbolice. Conform metaforei calculatorului, sistemul
cognitiv al oamenilor poate fi înţeles cel mai bine prin analogie cu un
cadru de procesare a informaţiei. Paradigma (neo)conexionistă,
cunoscută şi sub denumirea de paradigma procesărilor paralele
distribuite (PDP) sau modelare neuronală porneşte de la ideea că
activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de
inspiraţie neuronală. Conform metaforei creierului, cogniţia umană
este cel mai bine înţeleasă în termeni ai proprietăţilor creierului.
4. Recomandări de studiu
7
parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in text:
OBIECTIVE
CUNOȘTINȚE
PRELIMINARE
RESURSE
BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A UNITĂȚII
DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII
REZUMAT
CUVINTE CHEIE
8
TESTE DE
AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
5. Recomandări de evaluare
9
UNITATEA 1. Introducere. Bazele psihologiei cognitive
Obiective 11
Cunoștințe preliminarii 11
Resurse necesare și recomandări de studiu 11
Durată medie de parcurgere a unității 11
Introducere. Bazele psihologiei cognitive 12
Rezumat 15
Cuvinte cheie 16
Teste de autoevaluare 16
Concluzii 17
10
Obiective
Cunoștințe preliminarii
11
Psihologia cognitivă a devenit un domeniu aplicat al psihologiei, cu puternice
legături în ştiinţele cognitive, tehnologia informaţiei, inteligenţa artificială,
cibernetică, logică, teoria limbajului, neuroştiinţe, toate aceste domenii fiind la
rândul lor unele compozite şi interdisciplinare, conectate cu alte domenii practice
(inginerie, construcţie şi design).
12
Începuturile psihologiei cognitive pot fi plasate la mijlocul secolului trecut,
după cel de-al doilea război mondial, când logica matematică, ciberetica şi teoria
informaţiei au apărut în forţă în peisajul ştiinţific internaţional. Efortul de a
formaliza logica astfel încât să fie posibilă manipularea simbolurilor pe baza unor
reguli sintactice generale şi recursive, duce la definirea calculabilităţii şi a
computaţiei.
În cel de-al doilea război mondial, Alan Turing, logician şi matematican care
a lucrat la spargerea codurilor germane, construieşte maşina Turing, maşină teoretică
cu computabilitate universală. El a demonstrat că o maşină poate rezolva orice calcul
matematic, atâta timp cât acesta este reprezentat algoritmic. Maşina lui Turing este
„părintele” tuturor calculatoarelor de astăzi (să adăugăm şi tabletele). Turing a dat şi
soluţia evaluării inteligenţei unui sistem artificial: dacă un sistem dă un răspuns unui
observator extern şi acesta nu se deosebeşte de răspunsul pe care le-ar fi dat un
subiect uman, atunci el este considerat inteligent.
13
Language, iniţiind lingvistica teoretică, G. Miller prezintă într-o formă preliminară
celebrul său studiu The Magical Number Seven, Plus or Minus two. Dar cel care va
consacra termenul de „psihologie cognitivă” este Ulric Neisser, care publică în 1967
o carte cu acelaşi titlu.
În 1978 se prezintă primul raport de cercetare către Fundaţia Sloan, care mai
este cunoscut şi sub numele de raportul SOAP (State of the Art Paper). În acest
raport se spune: „existenţa domeniului nostru de cercetare este determinată de
existenţa unui obiectiv comun: descoperirea capacităţilor computaţionale şi de
reprezentare ale psihicului precum şi ale proiecţiilor lor structurale şi funcţionale în
creier.” Prin această „declaraţie de independenţă” se stipulează că ştiinţele cognitive
studiază sistemele cognitive naturale sau artificiale, căutând explicaţii pentru modul
de tratare a informaţiei în aceste sisteme din punct de vedere al calculelor şi
reprezentării acesteia şi din punct de vedere a implementării acestor operaţii în
diferite medii fizice disponibile la un moment dat.
14
Noul domeniu are însă şi critici. Trei categorii de critici s-au conturat de-a lungul
timpului:
3. Un alt gen de critici, dar mult mai puţin argumentate, pretind că psihologia
cognitivă este o modă, un curent care va dispărea curând. Acestor critici
putem răspunde că atâta timp cât psihicul rămâne un sistem informaţional, tot
atâta timp va supravieţui şi psihologia cognitivă. Şi psihicul va rămâne pentru
o perioadă lungă aşa (!), pentru că este un sistem care „lucrează” cu
informaţia.
Ceea ce poate să facă psihologia cognitivă este că poate descrie în mod universal
capacităţile computaţionale, de prelucrare a informaţiilor şi de răspuns la stimulările
mediului fără a considera doar subiecţii umani. Astfel, posibilitatea înţelegerii
structurilor cognitive interne şi comunicarea cu subiecţi infraumani sunt deschise de
15
teoria psihologică cognitivă. Prelucrarea informaţiei modelată şi formalizată în teoria
ştiinţelor cognitive şi în psihologia cognitivă ne oferă o perspectivă lărgită asupra
vieţii în general, nu doar asupra speciei noastre. Toate organismele, pentru a
supravieţui, trebuie să aibă un sistem de prelucrare a informaţiei exterioare şi de
concepere a unui răspuns adaptativ. Ştiinţele cognitive oferă o astfel de viziune, de a
înţelege şi alţi subiecţi şi de a gândi dincolo de propria noastră „umanitate”.
Rezumat
Psihologia cognitivă este un domeniu nou, pluridisciplinar, de „generaţie
nouă”, aflat în plină expansiune şi în plină dezvoltare, apelând în primul rând la
cercetări experimentale. Aflată între simularea şi implementarea pe calculator a
funcţiilor cognitive umane şi plauzibilitatea neuropsihologică şi comportamentală a
teoriilor susţinute şi cercetate, psihologia cognitivă trebuie să facă faţă tuturor
criticilor şi provocărilor. Începuturile sale se află în anii ’50, odată cu publicarea a
trei lucrari capitale (H.A. Simon şi A. Newell - prima demonstraţie pe calculator a
unei teoreme logice (Logic Theory Machine), N. Chomsky - Three Models of
Language, G. Miller - The Magical number seven, plus or minus two.) Cel care
consacră termenul de „psihologie cognitivă” este Ulric Neisser, care publică în 1967
o carte cu acelaşi titlu.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Concluzii
Domeniul psihologiei cognitive este robust, puternic, fundamentat pe cercetări
experimentale, fiind unul dintre domeniile cu o promiţătoare dezvoltare viitoare.
17
UNITATEA 2. Nivelurile de analiză ale sistemului
cognitiv
Obiective 19
Cunoștințe preliminarii 19
Resurse necesare și recomandări de studiu 19
Durată medie de parcurgere a unității 19
Nivelurile de analiză ale sistemului cognitiv 20
Rezumat 24
Cuvinte cheie 25
Teste de autoevaluare 25
Concluzii 25
Obiective
18
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
Cunoștințe preliminarii
19
Prelegerea care urmează va aborda una dintre temele importante în psihologia
cognitivă, având ca scop prezentarea sistemului cognitiv într-o perspectivă nouă.
Un sistem cognitiv este orice sistem fizic care posedă două proprietăţi: de
reprezentare şi de calcul (Miclea, 1999, p. 26). Reformulând putem spune că un
sistem cognitiv este un sistem fizic care foloseşte informaţie stocată în diferite
forme / medii, energetice şi/ sau chimice. Până acum nu a fost demonstrată existenţa
unui sistem cognitiv exclusiv informaţional independent de o structură fizică. De
exemplu, structura fizică de suport a psihicului este creierul.
Nu orice sistem fizic este şi cognitiv, ci doar acela care are capacităţi de
reprezentare şi de calcul.
Reprezentarea
20
Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o
proiecţie x a variabilei X şi o proiecţie t a lui T în acest mediu pot genera o variabilă
y care să corespundă lui Y.
Proprietatea de calcul
Corespunzător celor două tipuri de reprezentări şi reguli de manipulare ale lor vom
avea două tipuri de modelări (teorii) în ştiinţele cognitive: clasic-simbolice şi
neuromimetice.
Orice sistem cognitiv este organizat în patru niveluri care care îi definesc structura
(Miclea, 2003, pp. 28-35):
1. nivelul cunoştinţelor;
2. nivelul computaţional;
21
3. nivelul algoritmic-reprezentaţional;
4. nivelul implementaţional.
Acestea nu sunt straturi sau etaje ale unui sistem cognitiv, ele sunt integrate şi se află
la acelaşi nivel de execuţie. Cu alte cuvinte informaţia nu este transferată de la un
nivel la altul pentru a fi procesată, cele patru niveluri fiind concomitente în timp şi
neierarhizate în funcţie de importanţă.
Ex.: recunoaşterea unei litere se face mai uşor dacă este prezentată într-un cuvânt
decât dacă este prezentată într-o combinaţie de litere fără sens. Sau eu aş face altceva
în acest moment (aş pleca, poate) dacă mi s-ar spune că este o inundaţie la etajul de
deasupra sălii de curs.
Nivelul computaţional
23
Sunt două tipuri de prelucrări: modulare (nu pot fi influenţate de cunoştinţele
subiectului; ex. procesarea primară a informaţiei vizuale), non-modulare (sunt
influenţate de ceea ce ştie subiectul; ex. recunoaşterea obiectelor).
Nivelul algoritmic-reprezentaţional
Algoritmul: o secvenţă de calcule pe baza căreia, printr-un număr finit de paşi din
datele de intrare, se obţin datele de ieşire.
Nivelul implementaţional
Acesta este baza fizică a sistemului care realizează toate procesările sistemului.
Putem analiza sistemul cognitiv şi din punctul de vedere a ceea ce se întâmplă la
nivel fizic sau biochimic când au loc anumite operaţii. Mai este numit şi nivelul
hardware.
Rezumat
În această unitate am analizat sistemul cognitiv, orice sistem, din punctul de vedere al
nivelurilor sale, nivelul cunoştinţelor, nivelul algoritmic-reprezentaţional, nivelul
computaţional şi nivelul cunoştinţelor.
.
Cuvinte cheie
24
Teste de autoevaluare
1. Explicaţi care sunt diferenţele dintre nivelurile de analiză ale unui sistem
cognitiv (pp. 18-21).
Concluzii
Datorită faptului că cele patru niveluri de analiză sunt caracteristice oricărui sistem
cognitiv, putem să spunem că un mare grad de abstractizare şi formalizare a fost
obţinut, un avantaj pentru simulările pe calculator şi pentru implenetările în domeniul
inteligenţei artificiale.
25
UNITATEA 3. Paradigmele psihologiei cognitive.
Paradigma clasic simbolică şi paradigma
neoconexionistă
Obiective 27
Cunoștințe preliminarii 27
Resurse necesare și recomandări de studiu 27
Durată medie de parcurgere a unității 27
Paradigmele psihologiei cognitive. Paradigma clasică simbolică şi 28
paradigma neoconexionistă
Rezumat 38
Cuvinte cheie 38
Teste de autoevaluare 38
Concluzii 39
26
Obiective
Cunoștințe preliminarii
Este de 4 ore.
27
În psihologia cognitivă există astăzi două modele de explicare şi de raportare
la sistemul cognitiv, numite paradigme (modelări): paradigma simbolică, numită şi
clasică sau computaţională, şi paradigma (neo)conexionistă.
Simbolurile sunt reprezentări care denotă obiecte sau stări de lucruri şi se supun unor
reguli de combinare, au o “gramatică”, care nu mai ţine seama de cunoştinţele sau
propoziţiile a căror simbolizare sunt. De exemplu, pq (p implică q sau dacă p,
atunci q). La origine a fost o situaţie reală de cauzalitate pe care copilul a observat-o
în realitate, daca aprindem becul, atunci se face lumină. Sistemul reprezintă sau
simbolizează acest fapt în limbajul său propriu, să zicem că becul este p şi q este
lumina (în cameră), iar implicaţia, care este o relaţie şi nu are sens fără termenii săi,
este reprezentată prin săgeată. Dar dacă observăm, termenii pot fi înlocuiţi cu o
infinitate de obiecte şi relaţia se păstrează. Aşa că această relaţie este transferabilă la
o infinitate de situaţii. De mici, copiii pot extrapola această relaţie, imediat ce au
„prins” înţelesul. Prin urmare, această teorie poate explica cum funcţionează mintea
umană, ca structură simbolică şi funcţională. Abstractizarea şi raţiunea (procese
psihice de înalt nivel) pot fi explicare ca manipulare de simboluri.
28
reprezintă în forma unor simboluri sau expresii simbolice care se agregă după nişte
reguli sau funcţii.
29
pe calculator (eng. computer modelling) este implementarea pe calculator a
funcţiilor şi structurilor cognitive specific umane, pentru o mai bună înţelegere a lor.
Sunt aspecte ale sistemului cogitiv care rămân în cea mai mare parte invariabile de la
un subiect la altul, la tipuri de sarcini şi în timp.
1. Sistemul cognitiv are şase module care funcţionează relativ independent unul de
celelalte.
30
- Modulul procedural: utilizează regulile de producere, daca...atunci, pentru a
determina care va fi următoarea acţiune întreprinsă. Se află în ganglionii bazali, în
capătul nucleului caudal.
4. fiecare modul are un buffer asociat lui, care conţine o cantitate limitată de
informaţie.
- 4CAPS, dezvoltat la Carnegie Mellon University sub coordonarea lui Marcel A. Just
- ACT-R, dezvoltat de Carnegie Mellon University sub coordonarea lui John R.
Anderson.
- Apex dezvoltat de Michael Freed la NASA Ames Research Center.
- CHREST, dezvoltat de Fernand Gobet la Brunel University şi de Peter C. Lane
la University of Hertfordshire.
- CLARION the cognitive architecture, dezvoltat de Ron Sun la Rensselaer Polytechnic
Institute şi la University of Missouri.
- Copycat, al lui Douglas Hofstadter şi Melanie Mitchell la Indiana University.
- DUAL, dezvoltat de New Bulgarian University sub coordonarea lui Boicho Kokinov.
- EPIC, dezvoltat de David E. Kieras and David E. Meyer la University of Michigan.
- FORR dezvoltat de Susan L. Epstein la The City University of New York.
- GAIuS dezvoltat de Sevak Avakians.
- CoJACK o arhitectură inspirată de ACT-R, JACK, un multi-sistem care adaugă o
arhitectură cognitivă pentru a simula în mediul virtual comportamente
asemănătoare cu cele umane.
- PreAct, dezvoltat de Dr. Norm Geddes la ASI.
- PRODIGY, al lui Veloso et al.
- PRS 'Procedural Reasoning System', dezvoltat de Michael Georgef şi Amy
Lansky la SRI International.
31
- Psi-Theory dezvoltat de Dietrich Dörner la Otto-Friedrich
University în Bamberg, Germany.
- R-CAST, dezvoltat de Pennsylvania State University.
- Soar, dezvoltat de Allen Newell and John Laird la Carnegie Mellon University şi la
the University of Michigan.
- Society of mind and şi succesoarea sa Emotion machine dezvoltate de Marvin
Minsky.
- Subsumption architectures, dezvoltate de Rodney Brooks (încă se dezbate dacă sunt
totuşi cognitive).
Paradigma (neo)conexionistă
32
Prin urmare, sistemul cognitiv este o reţea (neuromimetică, adică imită reţeaua
neuronală) în care informaţia circulă între unităţile de procesare nu sub formă de
mesaje, ci sub formă de valori de activare; sub formă de scalari, nu de simboluri
(D.A. Norman, 1986).
Reţelele neuromimetice
1. o mulţime de unităţi;
2. o stare de activare;
3. o regulă de activare;
4. o funcţie output;
6. reguli de învăţare;
Unităţile
33
reţelei). Acestea sunt unităţi vizibile pentru că pot fi accesate direct din mediul
reţelei.
Între unităţile vizibile de input şi de output sunt interpuse unităţi care nu pot
fi accesate decât prin intermediul acestora. Acestea se numesc unităţi ascunse.
Dacă o reţea este formată din unităţi vizibile (de input şi de output), atunci ea
se numeşte binivelară. Dacă este formată atât din unităţi vizibile, cât şi din unităţi
ascunse, reţeaua se numeşte multinivelară.
Stările de activare
Acestea sunt valori care definesc starea unei unităţi la un moment dat.
Sunt notate numeric, de la -1 la +1 (şi nu numai, pot fi alese şi alte intervale), astfel
că o reţea conexionistă este o matrice de valori de activare (0.2, 0, 0,5).
34
care face ca o unitate (un neuron) să răspundă mai rapid în cazul în care îi este
solicitat un răspuns identic cu cel dintr-o fază anterioară.
Regula de activare
Funcţia output
Conexiunile
Nodurile, unităţile unei reţele sunt legate prin conexiuni. Când conexiunile sunt
orientate într-o singură direcţie de la unităţile input spre unităţile output, reţeaua este
unidimensională (feed-forward network). Dacă conexiunile sunt reciproce, reţeaua
este interactivă.
Ele sunt excitative când ponderea este pozitivă 0<Wi,j<1, unde W este ponderea, iar i
şi j sunt două unităţi oarecare.
35
Regulile de învăţare
Sunt algoritmi sau ecuaţii care guvernează ponderea conexiunilor dintr-o reţea.
Modificarea tăriei conexiunilor se face în funcţie de regulile de învăţare. Regulile de
învăţare sunt similare regulilor de manipulare a simbolurilor din paradigma clasică.
Ponderea unei conexiuni creşte dacă unităţile au o stare de activare de acelaşi semn
(ambele pozitive sau ambele negative) şi scade dacă se află în stări de activare
opuse.
Wu,i= lr · au · ai
Cu alte cuvinte, ponderea unei conexiuni se modifică cu atât mai mult cu cât eroarea
(diferenţa) dintre outputul dezirabil şi outputul actual este mai mare.
36
Este o extindere a regulii delta la reţelele multinivelare. Eroarea dintre du şi au se
propagă invers de la unităţile output spre unităţile ascunse şi spre unităţile de input.
Mai întâi se calculează ponderea pe care două unităţi au avut-o în propagarea erorii
pe baza regulii delta, apoi se modifică tăria legăturii dintre ele după contribuţia pe
care au avut-o la apariţia erorii.
Wu,h= lr delta au ah
Orice reţea conexionistă (ca şi orice reţea neuronală) este în legătură cu structuri mai
generale, pot fi şi alte reţele, care o influenţează şi creează mediul reţelei.
Influenţa mediului apare într-un model conexionist sub forma unor biaşi (bias), adică
a unor inputuri cu valori fixe şi independenţi de activitatea reţelei (de exemplu,
gravitaţia, temeratura din încăpere, umiditatea, calitatea materialelor din care este
construită, etc).
Concluzii:
Nu alegem, când explicăm cum funcţionează un sistem cognitiv, între una dintre
paradigme.
Paradigma clasică ne oferă un model de funcţionare a unei reţele când vorbim despre
procesarea la un nivel complex, central. Paradigma conexionistă ne oferă un model
când vorbim de procesări la un nivel periferic.
Rezumat
Principalele metafore explicative prezente în psihologia cognitivă
sunt: metafora calculatorului şi metafora creierului. Acestea sunt asociate
cu două paradigme fundamentale: paradigma simbolică(numită şi
clasic-simbolică) şi paradigma conexionistă (numită şi neo-
conexionistă). Teza principală a paradigmei clasice-simbolice din
37
psihologia cognitivă este aceea potrivit căreia cunoştinţele sunt
reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri
simbolice. Conform metaforei calculatorului, sistemul cognitiv al
oamenilor poate fi înţeles cel mai bine prin analogie cu un cadru de
procesare a informaţiei. Paradigma (neo)conexionistă, cunoscută şi
sub denumirea de paradigma procesărilor paralele distribuite (PDP)
sau modelare neuronală porneşte de la ideea că activitatea
cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie
neuronală. Conform metaforei creierului, cogniţia umană este cel
mai bine înţeleasă în termeni ai proprietăţilor creierului.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Concluzii
38
Sunt câteva concepte şi teorii care guverneză peisajul psihologiei cognitive astăzi,
cele două paradigme concurente disputându-şi supremaţia în demonstrarea faptului
că asumpţiile lor sunt cele mai potrivite pentru a explica funcţionarea sistemului
cognitiv uman.
39
UNITATEA 4. Procesarea informaţiei vizuale
Obiective 41
Cunoștințe preliminarii 41
Resurse necesare și recomandări de studiu 41
Durată medie de parcurgere a unității 41
Procesarea vizuală 41
Rezumat 52
Cuvinte cheie 52
Teste de autoevaluare 52
Concluzii 53
40
Obiective
Cunoștințe preliminarii
41
Începem prin a spune că aproape 50% din suprafaţa neocortexului
este implicată în prelucrarea informaţiei vizuale. Prin urmare, majoritatea
informaţiilor pe care le avem despre mediul extern sunt de natură vizuală. Aceasta
arată importanţa pe care procesarea informaţiei vizuale în cadrul oricărei analize a
sistemului cognitiv.
Lumina străbate mediile transparente ale ochiului şi ajunge la retină, care are
cinci straturi celulare: receptori (celule cu conuri şi bastonaşe), celule orizontale,
celule bipolare, celule amacrine şi ganglioni (aceştia se prelungesc în axoni care
formează nervii optici).
Retina are o structură laticeală (de reţea), celulele nervoase sunt conectate pe
orizontală de celule amacrine şi celulele orizontale, iar receptorii sunt conectaţi pe
verticală de celulele bipolare, ganglionare şi de nervii optici.
42
Fig. 1. Structura retinei (sursa www.wikipedia.com)
Informaţia este trimisă către nucleii geniculaţi laterali din talamus, apoi către
cortexul vizual (striat) unde este analizată şi se produce recunoaşterea obiectului.
43
receptor şi scade activitatea celulei nervoase, dacă stimulul se află la periferia
câmpului receptor.
Fig. 2 Grilajul lui Hermann (1870). Privirea grilajului produce iluzia unor pete cenuşii la
intersecţia canalelor albe situate între careurile negre.
Detectorii de trăsături
Hubel şi Wiesel, doi autori care au făcut experimente privind procesarea vizuală,
descriu trei tipuri de detectori de trăsături - features detectors (Hubel şi Wiesel,
1959): celule simple, celule complexe şi celule hipercomplexe.
Celulele simple detectează contururi, fante luminoase sau linii. Ele sunt
hiperspecializate, încât recţionează decât la un singur tip de stimul (contururi, fante,
linii). O singură celulă simplă însumează activitatea mai multor celule on-off şi off-
on din nucleii geniculaţi.
44
Celulele simple sunt organizate somatotropic, adică o anumită regiune din cortexul
vizual procesează informaţia dintr-o anumită zonă a câmpului vizual, ignorând
stimulii dintr-o altă locaţie.
Celulele hipercomplexe: sunt de două tipuri. Primul tip detectează stimuli identici
cu cei decodificaţi de celulele complexe, dar care au o anumită dimensiune. Al doilea
tip detectează unghiuri. Acest tip este foarte selectiv, unele celule detectează doar
unghiuri drepte, altele doar unghiuri ascuţite, etc.
Este improbabil ca forme complexe precum feţele să fie detectate de o singură celulă.
În cazul în care aceasta moare, dispare şi posibilitatea de a detecta anumite obiecte
precum mâinile, feţele cunoscuţilor?
Hubel şi Wiesel sugerează o organizare ierarhică a celor trei tipuri de celule, dar nu
oferă destule informaţii despre această aranjare ierarhică. Nu este exclus, însă ca
toate cele trei tipuri de celule să funcţioneze în acelaşi timp şi nu transmiţându-şi
unele altora informaţiile în trepte.
David Marr (1982) oferă schema generală a procesării informaţiei vizuale. Stimulii
vizuali sunt transpuşi într-o schiţă primară, care este supusă unui tratament modular
prin care se stabileşte:
poziţia şi forma
textura
culoarea
distanţa şi adâncimea
46
Fig. 3 Schema generală a procesării informaţiei vizuale (David Marr,1982)
47
1. Sunt organizate pe module, care funcţionează în paralel, sunt nepentrabile cognitiv
şi non-inferenţiale (nu se pot descompune în secvenţe sau paşi din care putem vedea
cum este tratată informaţia).
48
2. Teoria prototipurilor: se desfăşoară un proces de comparare şi de “potrivire”
între inputul vizual şi reprezentantul mintal al unei clase de obiecte. Dacă
obiectul nu este recunoscut, atunci se trece la compararea cu un alt prototip.
3. Teoria analizei de trăsături: trăsăturile cheie ale unui obiect sunt comparate
cu informaţia deţinută deja în memorie (identificarea literei Z se face mult mai
repede dacă este într-o serie cu litere cu trăsături rotunde, cu care să nu
împărtăşească prea multe trăsături comune).
49
Fig 4 Pandemonium (Selfridge). O reprezentare
50
Segmentarea obiectelor se face în zonele de concavitate. Trebuie să fie
identificare proprietăţile invariante, adică dacă muchiile sunt drepte, convergente,
paralele, simetrice sau curbe. Apoi acestea sunt comparate cu tiparele (template-
urile) aflate în memorie. Aceasta înseamnă că obiectul poate fi recunoscut şi
dacă nu este în totalitate văzut şi dacă este parţial reamintit.
51
codat în sistemul verbal. O reţea va recunoaşte un obiect atunci când produce
numele obiectului în momentul când detectează componentele corespunzătoare
acelui obiect.
4. Teorii ale recunoaşterii feţelor (V. Bruce şi A. Young, 1986). Cei doi autori
Bruce şi Young sunt cei care deschid cercetările pentru recunoaşterea acestui tip
de obiecte. Modelul susţinut de ei implică opt componente: o descriere iniţială
(codarea structurală), analiza expresiei, analiza felului de a vorbi, procesarea
selectivă a informaţiilor (procesarea direcţionată), construirea informaţiilor
despre feţe, identificarea de puncte nodale ale informaţiei despre persoana în
cauză, asocierea cu numele persoanei, adăugarea oricărei informaţii relevante.
Rezumat
Cea mai mare parte a informaţiilor despre mediul încare trăim este
obţinută prin intermediul văzului. Circa jumătate dinsuprafaţa
neocortexului este implicată în procesarea informaţiei vizuale.
Procesarea informaţiei vizuale la nivel computaţional se împarte în
două mari stadii: procesare primară şi procesare secundară.
Procesarea primară cuprinde prelucrările preatenţionale care au ca
rezultat reprezentarea, în sistemul cognitiv, a caracteristicilor fizice
ale stimulului. Ele realizează separarea stimulului de fond, ne arată
52
unde anume este acesta, nu ce anume este. Procesarea secundară
vizează mecanismele implicate în recunoaşterea figurii şi obiectelor. Ele
au ca input rezultatele procesărilor primare şi ca output – imaginea
tridimesională a unui obiect.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
4. Explicaţi schema generală a procesării informaţiei vizuale (David Marr). (p. 40)
Concluzii
Analizatorul vizual este unul dintre cei mai cercetaţi analizatori în psihologia
cognitivă, multe dintre rezultatele ceecetărilor fiind implementate pe calculator
(programe pentru detectarea contrurilor, dectarea texturii, recunoaşterea feţelor
umane, etc.).
53
UNITATEA 5. Mecanismul atenţiei
Obiective 55
Cunoștințe preliminarii 55
Resurse necesare și recomandări de studiu 55
Durată medie de parcurgere a unității 55
Mecanismul atenţiei 56
Rezumat 62
Cuvinte cheie 63
Teste de autoevaluare 63
Concluzii 63
54
55
Obiective
Cunoștințe preliminarii
56
Utilitatea acestui mecanism psihic se dovedeşte dacă ne
gândim că analizatorii sunt asaltaţi de aproximativ 100.000 biţi de informaţie pe
secundă, în timp ce capacitatea noastră de procesare conştientă este de 25-100
biţi/secundă.
Neurofiziologia atenţiei
Dacă este lezată formaţiunea reticulată, se produce coma, iar dacă este activată,
atunci persoana este trezită (dacă doarme, spre exemplu).
Atenţia este un mecanism psihic distribuit, adică este realizat de mai multe
componente neurale, şi anume: cortexul cingulat anterior (detecţia stimulului),
cortexul cingulat posterior şi formaţiunea reticulată din creierul mijlociu (urmărirea
stimulului, comutarea atenţiei).
57
Cercetările de patologie neuronală au arătat faptul că procesarea primară nu
este atenţională şi nici realizarea imaginii 3D nu este afectată de diferitele leziuni ale
ariilor responsabile de realizarea mecanismului atenţiei.
1. MSD nu este un loc, ci este o stare de activare temporară a cunoştinţelor din MLD,
cât şi un sistem de prelucrare conştinentă a informaţiei (a se vedea în continuare
Modelul memoriei de lucru a lui Baddely şi Hitch).
58
urechea dreaptă începea mesajul „Soarele strălucea ...” şi continua la urechea stângă
„...într-o zi frumoasă de vară.” Când mesajul de la urechea dreaptă se termina acesta
era înlocuit de silabe fără sens, la fel fiind şi la urechea stângă până la momentul în
care apărea cea de-a doua parte a mesajului. Subiecţilor li s-a spus să se concentreze
asupra mesajului de la o singură ureche, stânga sau dreapta. După experiment ei au
reprodus întreg mesajul. Dacă filtrajul era senzorial, ei trebuiau să redea doar
jumătate din el, jumătatea prezentată la urechea pe care îşi focalizau atenţia.
Se trage concluzia că, cel puţin parţial, mesajele sunt prelucrate semantic la nivel
inconştient.
Fig. 9. Modelul filtrajului târziu (Norman, 1968, apud Miclea, 2003, p. 116)
Atenţia este ca un spaţiu de lucru, ca suprafaţa unei mese, unde concură mai
multe activităţi neuropsihologice: stimulul este procesat senzorial, procesări nu foarte
profunde, care activează modelele stocate în memoria de lungă durată, iar output-ul
acestor procesări sunt coroborate cu pertinenţa stimulului (valoarea adaptativă
relativă pentru persoana în cauză) rezultând selecţia (supunerea stimului de către
atenţie; a se vedea săgeata din josul figurii 7). Atenţia este în directă legătură cu
evaluarea pertinenţei stimulului, aceasta explicând şi mutarea atenţiei de la un stimul
59
nefolositor la altul cu o mai mare valoare adaptativă. Procesarea senzorială se
realizează automat, stimulii din mediu declanşează detectorii de trăsături,
recunoaşterea obiectelor se face cu ajutorul modelelor stocate în memoria de lungă
durată care sunt activate temporar, formând memoria de scurtă durată (de lucru).
Această activare este menţinută datorită unor mecanisme de pertinenţă motivaţională,
care reclamă alocare atenţională.
Acest model explică multe dintre fenomenele pe care modelul anterior nu putea să le
explice (comutarea atenţiei pentru întregirea mesajului dihotomic), dar nu poate
explica, de exemplu, de ce nu putem reţine două mesaje diferite prezentate la aceeaşi
ureche, la aceeaşi intensitate şi frecvenţă (dacă acest model ar fi în totalitate corect,
nu ar trebui să avem probleme).
Este propus de Anne Treisman (1969, 1988). Este un model care hibridează
cele două modele anterioare şi susţine că filtrul nu funcţionează pe principiul totul
sau nimic, ci atenuează semnalele, făcând selecţii succesive, la diferite niveluri de
procesare. Procesarea stimulilor la un moment dat se face în funcţie de
disponibilitatea sistemului cognitiv din acel moment.
Un model conexionist
60
Dacă postulăm că legătura dintre neuromimi se face pe baza unui mecanism
similar inhibiţiei laterale, atunci când o unitate este activată, celelate sunt inhibate.
3. nivelul ridicat de complexitate al sarcinii, cu cât sarcina este mai complexă, cu atât
predispoziţia la interferenţă este mai mare.
Inconştientul cognitiv
62
cuvântul prezentat, ceea ce rezultă că se procesează semantic, la nivel de înţeles,
stimulul subliminal, dar nu se identifică exact ce este, prin urmare nici nu poate
produce comportamente specifice, concrete.
Experimentele lui Vokey (1985): se prezină mesajul (destul de elaborat) “Jesus loves
me, this I know!” (Iisus mă iubeşte, asta ştiu!) ca mesaj subliminal auditiv. Subiecţii
au ales mai apoi la nivelul şansei (adică la nimereală, aproximativ câte 25% în
fiecare categorie) între mesaj creştin, mesaj satanic, mesaj porno, mesaj publicitar.
Rezumat
Conform modelului lui Broadbent, output-ul informaţional din
sistemul perceptiv întâlneşte un filtru, care lăsa să treacă
numaiinformaţia la care oamenii acordă atenţie. Treisman (1969) a
atribuit un nou rol filtrului lui Broadbent. În loc să blocheze toate
mesajele ce vin şi sunt incompatibile cu stimulul căruia i se acordă
atenţie, filtrul atenuant conceput de această autoare slăbeşte
mesajul incompatibil. Resursele de atenţie sunt considerate prin
definiţie a fi limitate. Se pune problema dacă aceste resurse sunt
„centrale” (la ele apelează toate sarcinile) sau „multiple” (sunt
specifice în funcţie de modalităţile senzoriale).
.
Cuvinte cheie
63
Filtraj, modelarea atenţei, Broadbendt, Treisman, model conexionist al atenţiei,
inconştientul cognitiv
Teste de autoevaluare
1. Care este diferenţa între inconştientul cognitiv şi inconştientul pulsional? (p. 61-
63)
3. Care sunt punctele slabe ale modelului filtrajului timpuriu? (pp. 58-59)
Concluzii
Modelele de explicare ale mecanismului atenţiei trebuie privite în evoluţie, de la cel
mai simplu, primul, până la cele cu o mai mare validitate ecologică (corespund cel
mai mult realităţii).
64
UNITATEA 6. Limbajul
Obiective 65
Cunoștințe preliminarii 65
Resurse necesare și recomandări de studiu 65
Durată medie de parcurgere a unității 65
Recunoaşterea limbajului 66
Înţelegerea limajului 69
Producerea limbajului 72
Rezumat 75
Cuvinte cheie 75
Teste de autoevaluare 75
Concluzii 76
65
Obiective
Cunoștințe preliminarii
66
I. Recunoaşterea limbajului
67
Aria BROCA (identificată de Paul Broca), localizată în lobul frontal stâng,
este răspunzătoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de
înţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificată aria Broca
cuprinde formaţiunile neuronale care alcătuiesc cortexul motor primar, acesta
controlând mişcările implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din această cauză,
aria Broca conţine memoria segmentelor de mişcare musculară, fiecare din aceste
secvenţe fiind legată cu o secvenţă omoloagă auditivă din partea posterioară a
creierului.
Acest model, deşi are multe avantaje, nu poate explica cum ortografia unor
cuvinte sau durata unor silabe pentru a fi pronunţate influnţează identificarea
cuvintelor.
1. Sintactica:
Sunt două tipuri de teorii concurente: teoriile de tip „grădină” şi teoriile bazate pe
constrângeri.
3. cea mai simplă structură sintactică este aleasă pe baza a două principii: ataşarea
minimă şi principiul închiderii amânate.
70
Principiul ataşării minime: structura gramaticală care produce cele mai puţine noduri
(părţi majore ale propoziţiei – verbe şi substantive) este preferată.
Principiul închiderii amânate: noile cuvinte întâlnite în propoziţie sunt ataşate frazării
curente dacă sunt permise gramatical.
4. dacă cele două principii sunt în conflict, atunci conflictul se rezolvă prin alegerea
principiului minimei ataşări.
Teoria este confirmată prin experimente care folosesc propoziţii ambigue în care se
urmăresc mişcarile oculare pentru a detecta punctele de rupură, de fixare a structurii
gramaticale. Ex: Am văzut-o pe fata colonelului care era pe balcon. (Cine era pe
balcon? Fata sau colonelul? Depinde unde punem virgula, adică unde separăm. Dacă
folosim principiul mimimei ataşări, spunem că fata era pe balcon. Dacă folosim
principiul închiderii finale, care nu este întotdeauna folosit, spunem că colonelul era
pe balcon).
Teoria cea mai influentă este propusă de MacDonald (1994). Presupune că toate
tipurile de informaţii sunt disponibile vorbitorului şi sunt activate proceduri de
analiză aflate în competiţie. Metoda este următoarea:
71
2. variatele forme ale informaţiei asociate cu un cuvânt nu sunt independente unele
de altele.
2. Pragmatica
Cele mai multe cercetări nu susţin teoria standard a pragmaticii, adică sensul figurat
nu este accesat automat, dar se înţelege la fel de rapid ca şi cel ad literam. Un
experiment desfăşurat de Glucksberg (2003) şi care a folosit propoziţii adevărate în
sens figurat şi false în sens ad literam, a arătat că subiecţii au avut nevoie de un timp
mai mare de a decide (ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple) între cele două sensuri
aflate în competiţie.
72
predicative irelevante. Ex: Avocatul a fost ca un rechin. Din această propoziţie noi
înţelegem că avocatul a fost agresiv, şi-a urmărit scopul, a reuşit să demonteze
argumentele oponentului, etc. Adică am selectat din tot ce ştim noi despre rechini
acele trăsături care se potrivesc cu contextul şi cu intenţia vorbitorului (nu am
selectat, ci am inhibat, faptul că rechinii au dinţi mari, înoată repede, au diferite
culori, mărimi, etc.).
Această tactică este folositoare deoarece noi avem o capacitate limitată a memoriei
de lucru, ceea ce poate fi temporar activat este foarte redus faţă de ceea ce este stocat
în memoria de lungă durată.
Terenul comun
Grice (1975, apud Eysenck, 2010) formulează principiul cooperării, prin care se
postula împărtăşirea cunoaşterii şi credinţelor de către vorbitori (repertoriul comun).
Keyser (2000, apud Eysenck, 2010) contrazice acest model spunând că printr-o
euristică egocentrică ascultătorul interpretează ceea ce aude pe baza propriei
cunoaşteri mai degrabă decât pe baza cunoaşterii comune împărăşite cu vorbitorul,
încercând să „potrivească” ceea ce i se comunică cu ceea ce ştie şi crede despre acel
subiect.
73
Fiecare nivel este în relaţie cu celelate şi orice modificare la unul dintre nivele, duce
la modificări în restul reţelei.
Acesta este un model conexionist, Dell spunând că activarea unui nod (a unui
cuvânt) din memoria de lungă durată atrage după sine activarea sau energizarea altor
cuvinte / noduri aflate în relaţie cu acesta. De aici şi denumirea teoriei, a activării
propagate. Adică, activarea cuvântului „copac” poate duce la activare, sau
subactivarea, cuvântului „plantă”. Sau alt cuvânt, depinde de reţeaua semantică
disponibilă şi acceptabilă din MLD. Este de notat faptul că aceste activări sunt date
de nişte reguli categoriale specifice fiecărui dintre cele patru nivele. Regulile sunt
constrângeri ale categoriilor de itemi şi ale combinării lor în formule acceptabile.
Adică fiecare nivel are nişte reguli după care combină sintactic, morfologic,
fonologic, semnatic.
Dell afirmă că există un lexicon, un dictionar, sub forma unei reţele conexioniste
format din concepte, cuvinte, morfeme şi foneme. Când un nod este activat el timite
semnale tuturor nodurilor cu care este în legătură. Şi aşa se formează cuvântul,
propoziţia, fraza, etc.
- sunt trei niveluri ierarhice în cadrul reţelei: 1. conceptele lexicale (cel mai înalt
nivel), 2. lemele (reprezentări ale cuvintelor care au specificitate sintactică şi
semantică, dar nu şi fonologică), 3. formele cuvintelor ca reprezentare de morfeme şi
foneme.
- producerea limbajului implică stadii de procesare care urmează unul după altul în
serie.
74
STADIUL 1 Pregătirea conceptuală
conceptul lexical
lema
morfeme
STADIUL 6 Articularea
Sunetul cuvântului
Fig 12. Modelul WEAVER++, adaptat după Levelt (1999, apud Eysenck, 2010, p. 432)
75
- Explică producerea cuvintelor singulare. Nu poate explica foarte bine cum se
formează propoziţiile.
- Există mult mai multă intracţiune între ariile cerebrale în momentul
producerii limbajului decât presupune acest model.
- Există mult mai multă procesare paralel-distribuită în producerea limbajului
decât presupune WEAVER.
- Nu este foarte clară necesitatea exiatenţei lemei. Multe cercetări de laborator
arată că este necesară doar distincţia între nivelele semantic şi fonologic.
Rezumat
Există mai multe teorii care explică recunoaşterea limbajului, cele mai cunoscute
fiind teoria motorie, modelul cohortelor, modelul „trace”.
Cuvinte cheie
producerea limbajului.
Teste de autoevaluare
Concluzii
76
Pentru a explica cum se produce limbajul, trebuie, cel mai probabil, să apelăm la un
complex de teorii, nu doar la una, care poate explica doar o parte a complexităţii
acestui mecanism.
77
78
UNITATEA 7. Memoria
Obiective 79
Cunoștințe preliminarii 79
Resurse necesare și recomandări de studiu 79
Durată medie de parcurgere a unității 79
Modele ale memoriei 80
Rezumat 89
Cuvinte cheie 89
Teste de autoevaluare 89
Concluzii 89
79
Obiective
Cunoștințe preliminarii
80
Modele ale memoriei
Un model popular de explicare a memoriei este cel care susţine existenţa unor
spaţii (etaje) de stocare a informaţiei, aflate în legătură unele cu altele şi îndeplinind
funcţii diferite pentru subiectul cunoscător. Acest model susţine că există trei etaje
ale memoriei prin care curge informaţia (faptul că spunem că informaţia este stocată
în memorie nu înseamnă că ea este statică, ci se află într-o continuă rearanjare şi
procesare, ceea ce face din memorie atât un proces, cât şi un produs):
1. Etajul senzorial (memoria senzorială (MS): reţine informaţia din mediu înainte de
a o transmite către memoria de scurtă durată; reţine informaţia pentru 200-400
milisecunde. Informaţiile sunt reţinute în funcţie de analizatori, adică avem o MS
vizuală (iconică), o MS auditivă (ecoică), etc.
2. Etajul memoriei de scurtă durată (MSD): are o capacitatea limitată de 7±2 chunks-
uri (unităţi cu sens sau unităţi de semnificaţie; vezi G. Miller, The magial number
seven plus or minus two, 1956) şi informaţia este reţinută timp de 15-30 de secunde.
Memoria ecoică sau senzorial auditivă are o durată mai mare faţă de cea iconică, ea
reţinând stimulul între 2 – 4 secunde (Eysenk şi Keane, 2010, p. 206). Acest fapt se
81
datorează anatomiei analizatorului auditiv care are nevoie de mai mult timp pentru a
capta şi transforma stimulul în semnal intern.
Recent unii autori (Jonides, Lewis, Nee, Lusting, Berman Moore, 2008, apud
Eysenk Keane, 2010, p. 209) susţin ideea că memoria de scurtă durată este o
activare temporară a reprezentărilor din memoria de lungă durată. Aşadar, există un
singur bloc mnezic şi nu mai multe etaje. Însă, acest model nu poate să explice cum
la unii pacienţi amnezici există intactă memoria de scurtă durată şi au probleme cu
amintirile din memoria de lungă durată. Dovezile experimentale pe care le aduc cei
care susţin modelul unitar (şi nu sunt puţine) au facut să fie luat în seamă şi să nu
putem spune definitiv care este modelul cel mai bun. Este clar că unii pacienţi au
performanţe slabe la testele de memorie de scurtă durată care se bazează pe
informaţii din MLD şi, prin urmare MSD este o activare temporară a unor informaţii
din MLD, dar nu putem spune că MSD este numai aceasta.
Autorii au propus initial (1974) trei componente care alcătuiesc memoria de lucru:
unitatea executivă centrală (administratorul central), bucla fonologică (phonological
loop) şi blocnotesul spaţio-vizual (visuo-spatial scratch-pad). Ultimele două se mai
numesc şi sisteme sclave, fiind subordonate administratorului central (a se vedea
figura de mai jos).
82
Fig.10 Modelul memoriei de lucru dupa Baddeley (1986, apud Iordan (2007, p. 51)
Să le luăm pe rând.
83
Unitatea executivă centrală (eng. central executive)
Este un sistem subordonat unităţii executive. Este formată din două componente:
84
Fig. 12. Reprezentarea memoriei de lucru în raport cu starea de conştienţă
În reprezentarea de mai sus (vezi fig. 11), este arătată ML cu cele patru componente
ale sale, toate situate în planul conştiinţei, la care se adaugă faptul că administratorul
central posedă intenţionalitate, poate să selecteze, să abandoneze sau să inhibe
procesarea unor informaţii. Aceasta ne demonstrază că administratorul central este în
legătură cu procese mai profunde, ca cele reglatorii, sau cu caracterul, cu conştiinţa
morală. Nu ne putem opri să remarcăm complexitatea acestei componente a ML,
lucru care poate să nu fie în beneficiul explicării funcţionării ML. O componetă prea
extinsă poate disipa proprietatea ei de a fi parte din ML.
În modelul etajat al memoriei, MSD este văzută ca o singură unitate în care sunt
temporar activate informaţii din MLD şi temporar stocate informaţii noi.
85
În modelul memoriei de lucru, MSD este văzută ca fiind alcătuită din mai multe
componente care acţionează împreună ca un “spaţiu de lucru mental”.
Rolul unităţii executive centrale este neclar. Este cea mai mare slăbiciune a
modelului, tocmai datorită importanţei sale pentru model, faptului că această
componentă are rolul de coordonare.
Este posibil ca unitatea executivă să aibă, la rândul ei, alte componente. Care?
Sunt dovezi care arată că memoria de lucru vizuală este până la un anumit
punct separtă de memoria de lucru verbală.
Are foarte multe componente, care sunt toate conştiente. Oare toate
componenetele şi procesările din memoria de lucru sunt conştiente?
86
componente, lucru care face posibilă tratarea acestor deficienţe mult mai
eficient).
Multe dintre caracteristicile MLD au fost anticipate în cele spuse mai sus sau sunt
cunoscute din surse adiacente. O să ne oprim la câteva caracteristici ale ei, fără să
insistăm foarte mult asupra acestui subiect.
- Memorarea informaţiilor
O întrebare pertinentă este cum punem informaţii în MLD? Există două „abordări”,
le memorăm cu intenţie sau fără intenţie. Faptul cunoscut este că dacă avem
motivaţie şi depunem efort atunci memorarea va fi mai buna, mai acurată. Aşa este,
dar cu o condiţie, ca procesarea acelor informaţii să fie adâncă. Noţiunea de
adâncime a procesării a fost propusă de Craik şi Lockhart (1972, apud Miclea, 2003,
p. 218) pentru a desemna procesarea semantică şi interpretativă a informaţiei, dincolo
de carcateristicile ei fizice şi / sau lingvistice. Adică, dacă dorim să reţinem ceva cât
mai mult timp şi cât mai corect trebuie să ştim ce înseamnă, ce înseamnă pentru noi,
ce loc are acel ceva în sistemul nostru de cunoştinţe. Cu cât integrarea noilor
informaţii în cele deja existente este mai profundă, cu atât ele vor fi mai bine
păstrate. Adâncimea procesării este mai importantă decât volumul procesărilor, adică
nu este suficient să repetăm de multe ori o informaţie ca să „ne intre în cap”, ci
trebuie să o tratăm cu atenţie şi să o interpretăm. De asemenea, învăţarea intenţionată
este superioară celei neintenţionate cu condiţia să fie însoţită de o procesare adâncă.
- Efectul spaţierii
87
Constă în repetarea înformaţiilor la un interval de timp şi nu la momente succesive
de timp. Fenomenul se explică prin mecanismul inhibiţiei şi prin valoarea de
activare. Dacă un stimul este prezentat succesiv, prin mecanismul inhibiţiei laterale,
îi scade valoarea de activare (stimulul este procesat de o zonă din creier care intră în
inhibiţie după ce l-a procesat, activând ariile vecine) şi reactualizarea lui este grea
(este inutil să soliciţi un răspuns de la o arie intrată în inhibiţie). Dacă se lasă un timp
între prezentarea stimulilor de memorat sau se intercalează stimuli diferiţi, valoarea
de activare rămâne ridicată şi reactualizarea este mai bună.
- Reactualizarea cunoştinţelor
Sunt câteva condiţii care contibuie la o mai bună reactualizare a informaţiilor din
MLD. Una dintre ele este simsilaritatea contextelor, fizic şi psihic. Adică
reactualizarea este mai performantă atunci când se face în acelaşi loc unde a fost
învăţată, de exemplu este bine să dăm examen în aceeaşi sală unde s-a ţinut şi cursul.
De asemenea, reactualizarea este mai bună dacă starea de spirit este asemănătoare cu
cea în care s-a produs învăţarea.
- Uitarea
Uitarea este inevitabilă şi normală. Cercetările (Nelson, 1978, apud Miclea 2003, p.
225) au arătat că aproximativ 25% din ce învăţăm nu mai poate fi actualizat când este
solicitat după un interval între 48 de ore şi 2 săptămâni. Aceasta nu înseamnă că este
uitat, ci este subactivat, adică nu mai poate fi accesibil conştiinţei şi verbalizat.
Există însă, metode să ridicăm valoarea de activare a acelor cunoştinţe, deci să
recâştigăm „cheia de conştiinţă” prin noi repetări sau aplicări practice ale
cunoştinţelor (rezolvarea de exerciţii sau sarcini de lucru).
Iată câteva dintre mecanismele citate de M. Miclea (2003, pp. 226-228) care
deteriorează nivelul de activare a cunoştinţelor în MLD.
b. efectul FAN (eng. facts added to nods): constă în dificultatea reactualizării atunci
deţinem prea multe informaţii despre un subiect. Încercaţi să memoraţi o listă de
informaţii despre Ion: că locuieşte în Bucureşti, că are o maşină, că îi place pălinca,
că Ion este cumnat cu Maria, că Ana este soţia lui, că este mecanic, ca are un frate
mai mare, căsătorit cu Elena, etc. După câteva minute încercaţi să răspundeţi la
întrebarea dacă Ana sau Maria este soţia lui Ion.
Rezumat
Modelele derivate din teoria informaţiei concep memoria ca fiindcompusă din mai
multe depozite. Aceste modele au asumat că memoria pe termen scurt (MTS) şi
memoria pe termen lung (MTL) sunt structuri calitativ diferite, informaţia mai întâi
intrând în MTS şi apoi fiind transferată în MTL. Cele mai formalizate modele cu privire la
memorie sunt, cele ale lui Waugh şi Norman (1965), Atkinson şi Shiffrin (1968) şi
Baddeley şi Hitch (1974). Expresia „memorie de lucru” se referă la un sistem de
memorie ipotetic sau la procese de memorare ipotetice, specializate în memorarea de
informaţii atunci când acestea au un rol într-o sarcină mai mult sau mai puţin
89
complexă a cărei finalitate principală nu este memorarea lor, ci rezolvarea de
probleme, limbajul, planificarea unor acţiuni etc.
Cuvinte cheie
Modelele etajate ale memoriei, modele unitare ale memoriei, modelul memoriei de lucru.
Teste de autoevaluare
Concluzii
Pentru explicarea psihologică a memoriei sunt folosite astăzi mai multe modele,
dintre care am prezentat câteva mai sus. Cele mai multe sunt foarte noi, după cum şi
domeniul psihologiei cognitive este foarte nou. Fiecare model are puncte tari,
succese în explicarea memoriei, dar trebuie să privim critic toate premisele de la care
pleacă ele.
90
UNITATEA 8. Raţionarea şi luarea de decizii
Obiective 91
Cunoștințe preliminarii 91
Resurse necesare și recomandări de studiu 91
Durată medie de parcurgere a unității 91
Raţionarea şi luarea de decizii 92
Rezumat 131
Cuvinte cheie 131
Teste de autoevaluare 131
Concluzii 131
91
Obiective
Cunoștințe preliminarii
92
Raționare vs. luare de decizii1
Se impune o distincție între procesele raționării versus cele ale luării de
decizii.
Atât procesul de raționare cât și cel al luării de decizii presupun evaluarea
câtorva alternative și selectarea în final a uneia singure. Potrivit lui Hastie: „Luarea
de decizii face referință la întregul proces de alegere a unei direcții de acțiune.
Raționarea se raportează la elementele procesului mai amplu de luare de decizii care
presupun evaluarea, estimarea și deducerea evenimentelor care au șanse mari să se
producă și care vor fi reacțiile evaluative ale persoanei care ia deciziile referitor la
aceste evenimente.” (Hastie 2001, pg 657).
Când procesul de raționare este supus analizei, concentrarea atenției se face
asupra modului în care oamenii ajung la anumite concluzii sau deducții în legătură cu
situații abstracte sau evenimente din mediul lor înconjurător.
Pe de altă parte, procesul de luare de decizii presupune existența câtorva
alternative dintre care subiectul trebuie să desemneze una. Așadar, în cazul luării de
decizii, lista cu opțiuni există deja, comparativ cu raționarea, proces în cadrul căruia
opțiunile sunt generate de către subiectul care raționează.
O altă consecință o reprezintă faptul că raționarea implică găsirea unor soluții
potrivite în cazul unor probleme, în timp ce în luarea de decizii, deja existând
variantele, estimările se fac în funcție de preferințe. Astfel, scopul principal în
procesul raționării este găsirea unor strategii, eficiente sau nu, iar în luarea de decizii
factorii supuși analizei sunt cei care influențează alegerea.
O discrepanță majoră între raționare și luare de decizii este criteriul de
evaluare: pentru că acuratețea raționării este caracteristica cel mai des examinată, în
vreme ce în cazul luării de decizii, sunt estimate efectele respectivei concluzii la care
s-a ajuns.
Cercetările efectuate cu privire la procesul raționării
1
Capitol realizat împreună cu stud. Cezarina Chirilă (promoţia 2014).
93
Trei contribuții timpurii aduse acestei dezbateri: empirică, metodologică și teoretică
au reprezentat reacția oamenilor de știință la modele descrise mai sus.
94
pentru a rezolva multe sarcini din lumea reala” (Eysenck & Keane, 1990, pp. 456–
458.).
Bayes a ales pentru analiză situațiile care au două posibile ipoteze (ex. X
spune adevărul vs. X nu spune adevărul) și a demonstrat modul în care noi informații
suplimentare modifică probabilitatea că fiecare ipoteză să fie adevărată. Teorema lui
susține faptul că există două componente ce trebuie luate în considerare într-o primă
etapă: probabilitatea inițială (probabilitatea relativă a celor două ipoteze înainte
calculării datelor) și procentul predicției (probabilitatea relativa a obținerii datelor
observate în cazul fiecărei ipoteze).
„Un taxi a fost implicat într-un accident într-o noapte și șoferul a fugit de la
locul faptei. Două companii de taximetre, una care avea taxiuri verzi și una cu taxiuri
albastre funcționau în oraș. Aveți următoarele informații: (a) 85% din taxiurile din
oraș sunt verzi și 15% albastre și (b) în sala de judecată un martor a identificat taxiul
care a fugit de la locul accidentului ca fiind albastru. Însă judecătorul a verificat
capacitatea martorului de a identifica taxiuri în condiții normale de vizibilitate. Astfel
când i s-au prezentat o serie de taxiuri, dintre care jumătate albastre și cealaltă
jumătate verzi, martorul a identificat corect taxiul în 80% din cazuri și a gresit în
20% din cazuri. Care este probabilitatea ca taxiul implicat in accident să fie albastru
mai degrabă decât verde?”
95
Probabilitatea inițială este de 12:17 și probabilitatea în procente este de 41%
ca taxiul să fi fost albastru, rămânând așadar o probabilitate de 59% să fi fost verde.
97
automat și cu reacție imediată, presupunând mai puțin efort. Funcția sa principală
este producerea de răspunsuri intuitive, menite să conserve și să actualizeze
permanent universul nostru mental, garantându-i simțul normalității. Modelul mental
este construit prin corelația făcută între ideile legate de anumite circumstanțe,
evenimente și rezultate care survin în același timp sau succesiv, la scurt interval, cu o
oarecare regularitate. Prin întărirea corelației făcute, acest model al ideilor asociate
devine configurarea evenimentelor din viețile noastre și conduce la alte interpretări
prezente sau viitoare.
Pe de altă parte, Sistemul 2 este mai analitic, guvernat de reguli și controlat.
Kahneman a afirmat că „operațiile Sistemului 2 sunt mai lente, seriale [au loc pe
rând] și presupun mult mai mult efort.” (Kahneman D., 2002, Kindle Locations 100-
103). Sistemul 2 are capacitatea de a monitoriza și corecta răspunsurile intuitive și
poate într-o oarecare măsură să controleza amintirile actualizate în memoria de scurtă
durată. De asemenea, o poate programa „pentru ca detectarea unui eveniment în
mediul înconjurător să producă.” (Kahneman D., 2002, Kindle Locations 107-108)
În legătură cu aceste două sisteme cognitive, Evans a introdus conceptul de
procesare paralelă duală cu ambele sisteme funcționând simultan (Evans B.T., 2008,
p 255– 278). Până acum nici unul dintre modele nu a fost dovedit că fiind superior.
Rolurile celor două sisteme în determinarea tipurilor de raționare depinde de
trăsăturile sarcinii și individuale, inclusiv timpul acordat deliberării, starea de spirit a
persoanei care raționează, inteligență și expunerea sa la modul de gândire statistică.
Euristicile
1. Satisficiența
Una dintre primele euristici postulate de cercetători în anul 1957 se numește
satisficiență- cuvânt format în urma combinării termenilor satisfăcator și suficient
(termenul engl. „satisficing”) (Simon H, 1992, p 150– 161) și a servit pentru a
descrie noțiunea de raționalitate limitată.
Când folosim euristica satisficientei, luăm în considerare opțiunile pe rând și
o alegem pe cea care întrunește cel mai mult criteriile noastre minime de selecție.
Când resursele memoriei de lucru sunt limitate, utilizarea satisfacienței în luarea de
decizii poate să aibă loc mai des.
Această euristică este convenabilă atunci când nu există mai multe opțiuni
disponibile în același moment. De exemplu, atunci când alegem cu cine să ne
98
căsătorim, putem folosi satisficiența prin stabilirea unui nivel minim acceptabil de
satisfacție și alegând prima persoană care atinge acel nivel. Satisficiența este folosită
în diferite medii economice și industriale în care o cantitate prea mare de informație
poate conduce la o calitate slabă a deciziilor.
Gradul de adecvare al aceste strategii variază în funcție de circumstanțe. De
exemplu, satisficiența poate fi o strategie rezonabilă dacă te grăbești și vrei să
cumperi un pachet de țigări și să prinzi și trenul sau avionul dar nu este o strategie de
încredere pentru diagnosticarea unei probleme medicale (Sternberg R.J. 2012,, p
491).
2. Eliminarea pe rând a aspectelor
3. Euristica Reprezentativității
99
Cercetările moderne despre clasificarea obiectelor și situațiilor (Mervis &
Rosch, 1981) au arătat că informația este în general stocată și procesată în legătură cu
modele mentale cum ar fi prototipurile sau schemele cognitive. Este deci firesc și
economic să evaluăm probabilitatea unui eveniment vizând gradul lui de
reprezentativitate în raport cu un model mental (Kahneman D., 2002, Kindle
Location 828).
Reprezentativitatea este evaluarea gradului de analogie dintre o mostră și
populația din care face parte, dintre un caz și o categorie, dintre o interpretare și un
actor și, la nivel mai general, dintre un rezultat și un model. Prototipul poate fi o
persoană, un obiect din mediul înconjurător sau din economia lumii și rezultatul
poate fi statutul marital, setul de caracteristici sau prețul actual al gramului de aur.
Pentru a determina ce este reprezentativ pentru o anumită persoană/obiect,
etc. se poate întreba lumea, de exemplu, care dintre două categorii de comportament
este reprezentativ pentru un anumit tip de personalitate. Această constituie maniera
empirică de examinare a reprezentativității.
Un atribut definitoriu pentru această noțiune care o distinge de alte noțiuni de
proximitate este caracterul sau clar direcțional. Putem descrie în mod firesc o mostră
ca fiind mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru populația din care provine sau
o specie (de ex. leu, panteră) că fiind mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru
categoria ei supraordonată (de ex. feline).
Este nenatural să gândim noțiunile într-o manieră opusă: prin descriera
popualatiei ca fiind reprezentativă unei mostre sau o categorie unui caz.
Când aceeași termeni sunt folosiți pentru a descrie modelul și rezultatele,
reprezentativitatea este redusă la similaritate. Cu alte cuvinte, o mostră și o populație
pot fi descriși în termenii acelorași caracteristici (de ex. tendința centrală și
variabilitatea), mostra fiind reprezentativă dacă trăsăturile ei frapante se potrivesc cu
paramentrii corespondenți ai populației.
Următoarea problemă care exemplifică această trasatură a fost administrată
de către Kahneman și Tversky (1972) în cadrul unui experiment:
„Toate familiile având exact șase copii dintr-un oraș anume au participat la un
sondaj. La 72 dintre familii, ordinea exactă a nașterii băieților și fetelor a fost F B F
B B F (F însemnând fată și B băiat). Câte familii din cele care au participat la sondaj
estimați că au răspuns că ordinea nașterilor este B F B B B B?”
100
Rezultatele experimentelor au demonstrat că numarul estimat de familii a fost
mai mic de 72, evaluarea cea mai corectă fiind chiar 72. Acest număr a fost de
asemenea exact și pentru secvența ordinii nașterii F B F B B F. Motivul din spatele
acestor evaluări este proporția de 1:2, adică șansa ca un nou-născut să fie băiat sau
fată nu este legată de sexul copiilor născuți anterior. Cu toate acestea mulți au crezut
că o anumite ordine a sexului nou-născutilor era mai probabilă decât altele.
Urmând același raționament, o persoană este considerată ca reprezentativă
pentru un grup social dacă personalitatea ei seamănă cu membrul stereotip al acelui
grup. Conceptul de reprezentativitate nu este însă întotdeauna reductibil la
similaritate; poate să reflecte și convingeri cauzale și corelaționale. Un anumit act (de
ex. sinucidere) este reprezentativ unei persoane pentru că noi îi atribuim acesteia
dispoziția de a comite actul și nu pentru că actul seamănă cu persoană.
Așadar, un rezultat este reprezentativ pentru un model dacă trăsăturile lui
caracteristice se potrivesc sau dacă modelul are tendința de a genera rezultatul.
Reprezentativitatea manifestă tendința de a prezenta covariație cu frecvența
din cauza faptului că evenimentele rare și cazurile neobișnuite sunt mai puțin
reprezentative decât situațiile comune și evenimentele frecvente. O zi de iarnă
reprezentativă este rece, înălțimea reprezentativă a unui bărbat adult este mai mare
decât cea a femeilor adulte.
Cu toate acestea, trebuie luate în considerare și cazurile notabile în care
reprezentativitatea este diferită atât de frecvența reală cât și de cea percepută. În
primul rând, un rezultat foarte specific poate fi reprezentativ și în același timp rar. Cu
alte cuvinte, când greutatea, care este o variabilă numerică, are o frecvență de
distribuție unimodală într-o anumită populație, intervalul îngust din apropierea
modului de distribuție este cel mai adesea mai reprezentativ populației respective
decât intervalul mai mare de lângă capăt. De exemplu, dintr-un total de 105 studenți
la Universitatea Stanford, 68% dintre subiecți au pretins că studenta reprezentativă a
Universității lor cântărește între 124 și 125 de livre (56 și 57 de kilograme) mai
curând decât să aibă mai mult de 135 de livre (61 de kilograme). Totuși, când un grup
diferit de 102 subiecți a fost intervievat, 78% dintre studenți au afirmat că numărul
studentelor care cântăresc mai mult de 135 de livre (61 de kilograme) este mai mare
decât al celor care cântăresc între 124 și 125 de livre (56 și 57 de kilograme). Deci, în
acest caz, intervalul îngust modal (124-125 de livre) a fost considerat ca fiind mai
101
reprezentativ dar mai puțin frecvent decât intervalul mai mare din capăt (peste 135 de
livre).
În al doilea rând, caracteristica trebuie să fie foarte diagnostică pentru a fi
reprezentativă pentru o clasă. De exemplu, dintr-un număr total de 105 subiecți, 65%
au ales afirmația „divorțată de 4 ori” în defavoarea aserțiunii „ar vota partidul
Democrat” în cazul unei actrițe de la Hollywood. Divorțul multiplu este un
aproape un diagnostic pus actrițelor de la Hollywood pentru că face parte din
stereotipul conform căruia incidența divorțului este mai mare la actrițele de la
Hollywood comparativ cu situația altor femei.
Cu toate acestea, 83% dintr-un alt grup (N = 102) a susținut că, între actrițele
de la Hollywood sunt mai multe care ar vota partidul Democrat decât cele care au
divorțat de 4 ori. Astfel caracteristica (ar vota partidul Democrat) considerată a fi mai
puțin diagnostică este mai frecventă dar mai puțin reprezentativă decât caracteristica
înalt diagnostică (actrițe divorțate de mai mult de 4 ori).
În al treilea rând, o categorie supraordonată poate avea un caz reprezentativ
care, la nivel de categorie, este nereprezentativ. De exemplu, puiul este un exemplar
inferior al unei păsări comparativ cu al unui animal, iar orezul este o legumă
nereprezentativă deși este un aliment reprezentativ.
Totuși, Tversky și Kahneman au ajuns la concluzia că reprezentativitatea este
non-extensionala, adică nu este determinată nici de frecvență și nu este nici legată în
mod inseparabil de tipurile de categorii (Kahneman, 2002, Kindle Locations 865-
866).
Folosirea euristicii reprezentativității se datorează în esență slabei noastre
înțelegeri ale conceptului frecvenței de bază și tendinței de a exagera coerența a ceea
ce percepem. Manifestăm tendința de a subestima probabilitatea corectă ca o
anumită situație să aibă loc și pentru a remedia această trăsătură, care este esențială
pentru producerea de raționamente eficiente și pentru luarea de decizii optime, ar
trebui să învățam cum să aplicăm frecvențele de bază. (Gigerenzer, 1999, Kindle
Locations 150-151).
4. Euristica Disponibilității
102
Tversky și Kahneman au definit euristica disponibilității ca fiind frecvența
estimată a unui eveniment sau probabilitatea ca el să se producă „cu ușurința cu care
exemple sau asociații sunt actualizate în memorie” (Kahneman și Tversky, 1973, p.
208). Această euristică a fost sursa unui volum impresionant de cercetări (Sherman
& Corty, 1984), dar în ciuda încercărilor academice, mecanismele esențiale care se
concretizează în biasurile survenite nu au fost încă determinate. De exemplu,
Tversky și Kahneman (1973, Experimentul 3) au observant că participanții au
supraestimat numărul de cuvinte în care „r” este a treia literă din cuvânt. Concluzia
acestor rezultate a arătat că ușurința cu care sunt actualizate cuvinte din memoria de
lungă durată este mai mare decât amintirea cuvintelor care au o anumită literă în a
treia poziție a cuvântului.
Interesant este că această distincție legată de ușurința procesului de
actualizare a informației poate conduce la două tipuri de evaluări diferite ale
frecvenței estimate de participanți.
În primul rând, participanții își pot folosi experiența subiectivă a lejerității sau
dificultății cu care actualizează informația atunci când fac evaluări, așa cum a fost
sugerat de către Tversky și Kahneman (1973), această reprezentând întâia definiție a
euristicii disponibilității. În acest caz, indivizii ar folosi așa numitul mecanism al
fluenței, făcând evaluările pornind de la ușurința cu care își pot reaminti exemple
relevante dar fără a le actualiza propriu-zis.
În al doilea rând, ei pot aplica mecanismul disponibilității prin actualizare,
așadar reamintindu-și cât de multe cuvinte dintr-o anumită categorie pot în timpul
alocat și fâcând evaluarea pe bază mostrei de cuvinte care le-au venit în minte
(Eysenck and Keane, 2010).
Dacă actualizarea cuvintelor care încep cu o anumită literă este considerată
mai ușoară, aceste cuvinte ar fi reprezentate în număr mare în mostra amintită, ceea
ce ar rezulta din nou într-o estimare a unei frecvențe mai mari. În acest al doilea caz,
estimarea s-ar face mai curând pe baza conținutului reamintit decât pornind de la
experiența subiectivă a lejerității actualizării. Într-un studiu relaționat,
Gabrielcik and Fazio (1984, p 85– 89) au testat efectul factorului de priming prin
expunerea participanților la cuvinte care conțin litera „r” prezentate în mod
subliminal. Această a dus la creșterea frecvenței de evaluare a cuvintelor începând cu
această literă. Din nou, aceste rezultate pot genera două concluzii distincte: fie
103
efectul de priming a condus la producerea mai multor cuvinte, fie participanții s-au
bazat pe lejeritatea cu care și-au putut reaminti cuvinte unice relevante.
Ambiguități similare au fost observate și în legătură cu alte descoperiri
experimentale. De exemplu într-un alt studiu bine cunoscut al lui Tversky și
Kahneman (1973, Experimentul 8), participanților le-au fost citite două liste de
nume, una prezentând 19 bărbați faimoși și 20 de femei mai puțin celebre și a doua
cu 19 femei cunoscute și 20 de bărbați mai puțin faimoși. Când au fost întrebați,
participanții au răspuns că au fost mai mulți bărbați decât femei în prima listă, dar
mai multe femei decât bărbați în cea de-a doua listă, chiar dacă varianta corectă era
cea opusă estimărilor lor (diferența fiind de un nume).
Din nou, numele care nu erau celebre au fost mai greu de actualizat decât cele
faimoase, rezultând o supraestimare. Mai mult decât atât, participanții și-au putut
reaminti cu aproximativ 50% mai multe nume celebre decât mai puțin faimoase.
Această fluctuație în actualizarea propriu-zisă indică complexitatea conținută în
experimentele care vizau euristica disponibilității. Întrebarea cu privire la
mecanismele care stau la baza acestei euristici: experiența fenomenală a ușurinței sau
dificultății de actualizare versus conținutul reamintit este încă deschisă.
Din păcate, această ambiguitate se concretizează în dificultatea de a stabili
dacă estimările frecvenței și probabilității obținute au ca fundament „experiențele
fenomenale sau mostra influențată de biasuri asupra informației reamintite”.
Conform lui Taylor cea de-a doua posibilitatea ar transforma euristica disponibilității
într-o strategie relativ neimportantă, „in definitiv raționamentele se bazează
întotdeauna pe informațiile care ne vin în minte” (Taylor 1982, p. 199).
Oppenheimer (2004) a făcut un experiment prezentând subiecților americani
perechi de nume, una celebră (de ex. Bush/Clinton) și una comună (de ex.
Stevenson/Woodall) și solicitându-le să o aleagă pe cea mai des întâlnită în SUA.
Rezultatele acestui experiment au arătat că participanții nu au folosit euristica
disponibilității, doar 12% dintre subiecți indicându-l pe Bush și 30% pe Clinton,
așadar evaluând în mod corect frecvența numelor faimoase versus comune. Astfel, a
fost dedusă concluzia că participanții au folosit funcția de reglare, corectând
informația primită după ce în prealabil recunoscuseră că originea familiarității
stimulilor nu provenea doar dintr-o singură sursă și anume din frecvența lor
(Eysenck).
104
Tversky și Koehler (1994) au pornit de la premisa că răspunsul subiecților
participanți la experiment relativ la o anumită situație era influențată de descrierea
acestuia. Această presupune discrepanța dintre un anumit eveniment și descrierea sa.
Dacă indivizii ar fi întrebați care este probabilitatea ca decesul lor să se producă
înainte de vara următoare, cel mai probabil ar răspunde că șansele nu sunt foarte mari
(Koehler, 1994, p 461– 469). Dimpotrivă, dacă ar fi adăugate mai multe detalii în
întrebare (de ex. accident de mașină, prăbușirea avionului, etc) răspunsul ar fi cel mai
probabil influențat de așa numita probabilitate subiectivă (în acest exemplu, a
decesului) datorită următoarelor presupuneri:
1. O descriere mai specifică, oferind mai multe detalii ar putea aduce în prim
plan anumite
aspecte care ar fi putut fi trecute cu vederea dacă nu ar fi fost menționate.
2. Limitări ale memoriei trebuie să fie luate în considerare, de ex. indivizii nu își
pot
reaminti întotdeauna toate informațiile care i-ar putea ajuta să formuleze cel mai
exact răspuns (Eysenck and Keane, 2010).
Dovezi ale folosirii probabilității subiective au fost de asemenea observate la
experți din anumite domenii de activitate, despre care se crezuse inițial că ar fi imuni
la această euristică. Se considera că experții sunt protejați datorită cunoștințelor lor
care se presupunea că îi determină să analizeze toate detaliile relevante. Însă când
medicilor le-a fost prezentată descrierea unei paciente cu durere abdominală,
jumătate dintre ei au estimat probabilitatea a două diagnostice (gastroenterită și
sarcină extra-uterină) și o categorie neconcludentă și cealaltă jumătate a luat în
considerare cinci diagnostice diferite (printre care și gastroenterită și sarcină extra-
uterină) și cu toții au fost exemple ale aplicării euristicii disponibilității. A doua
probabilitate a fost 0.69 comparativ cu prima care a fost 0.50 dovedind așadar că
probabilităților subiective le sunt atribuite valori mai mari atunci când descrierea
situației/diagnosticului nu este oferită (Kahneman, 2002, Kindle Locations 10374-
10375).
5. Ancorare și Ajustare
105
Tversky și Kahneman (1974, p. 1128) au definit ancorarea ca fiind procesul
în care „indivizii fac estimări pornind de la o valoare inițială care este ajustată înainte
de a da un răspuns final [și] ajustările sunt de obicei insuficiente”. Această euristică
este înrudită cu cea a disponibilității, indivizii stabilindu-și estimările prin luarea în
calcul a unor indicii numite „ancore finale”.
Conceptul de ancorare a fost luat în considerare și inclus în cercetările din
sfera luării de decizii în prezentările inițiale ale „preferințelor pentru contrariu”
(Kahneman, 2002, Kindle Location 3817). De exemplu, când evaluăm atractivitatea
unui joc, ancora care rezonează cel mai mult cu modul de răspuns reprezintă atributul
jocului. Într-un joc, indivizii aleg că ancora rezultatul financiar al jocului și fac
ajustări pornind din acest punct.
Noțiunea de ancoră și ajustare a avut un impact larg răspândit. Cu toate
acestea, mecanismele ancorării au fost explorate doar recent în mod sistematic.
Majoritatea experimentelor de ancorare constau într-o procedură formată din două
etape propuse de Tversky și Kahneman in anul 1974. Subiecții sunt mai întâi rugați
să facă o comparație între ancoră și valoarea vizată, comunicându-li-se dacă ancoră
este superioară sau inferioară valorii vizate. De exemplu, subiecții sunt rugați să
indice dacă procentajul țărilor africane ale Națiunilor Unite este mai mare sau mai
mică de 10%. Apoi, subiecților li se cere să ofere un estimat numeric- de ex. să
precizeze procentajul țărilor africane ale Națiunilor Unite.
Toate procedurile implică specifiarea inițial a unei ancore. Atenția se pune
asupra ancorelor numerice care nu le oferă indicii subiecților care iau o decizie dar
care ies în evidență. Așadar, o cifră poate fi percepută ca ancoră înainte de a
descoperi dacă aceasta influențează procesul de raționare.
Există două motive pentru care sunt alese ancorele care nu oferă indicii. În
primul rând, inducerea acestor ancore reprezintă indubitabil un bias (o eroare de
judecată). Dacă respondenții răspund că ancora este irelevantă pentru raționamentul
în chestiune, și totuși le influențează modul de a gândi, este greu de susținut că acest
fapt reflectă folosirea rațională a informațiilor relevante.
În al doilea rând, concentrarea asupra ancorelor care nu oferă indicii
reprezintă eliminarea unei cauze potențial lipsite de interes a efectelor ancorei.
Subiecții ar putea să acorde atenție și să ia în calcul ancorele pentru că pornesc de la
premisa că nu ar fi fost menționate de către conducătorii experimentelor dacă nu ar fi
106
avut valoare informativă sau nu ar fi fost relevante (Grice, 1975, p 41-58). Acest fapt
diminuează efectul de ancoră la un tip de „efect de impunere” (Schwarz, 1994, p
123-162). Pentru a se evita acest gen de explicație, câțiva cercetători au aplicat
ancore care erau în mod evident neinformative. De exemplu, Russo și Shoemaker
(1989, p 90) le-au solicitat participanților să estimeze anul în care Attila Hunul a fost
învins în Europa după ce în prealabil le-au cerut să ia în considerare o ancoră formată
din numerele lor de telefon. Pentru că aceste numere nu au deloc legătură cu anul
înfrângerii lui Attila, orice influență a acestei ancore este în mod cert un bias.
Kahneman și Tversky (1974) au folosit problema de înmulțire: 8 × 7 × 6 × 5
× 4 × 3 × 2 × 1 si 1 × 2 × 3 × 4 × 5 × 6 × 7 × 8. Două grupuri de subiecți au estimat
care este produsul fiecărei serii. Datorită legii comutativității a înmulțirii produsul
este 40.320 pentru fiecare dintre secvențe. Cu toate acestea, valoarea medie
estimativă indicată de primul grup de subiecți cu privire la prima secvență a fost
2.250, în timp ce pentru al doilea grup care a evaluat a doua secvență, valoarea medie
a fost 512. Disparitatea celor două estimări, care a depins în mod evident de ordinea
în care au fost prezentate cifrele din secvență, a demonstrat faptul că primelor cifre li
se acordă o greutate mai mare în estimarea produsului final (Kahneman, 2002,
Kindle Location 3006).
În plus, indivizii fac ajustări mai mici când evaluează valori exacte decât
atunci când supun analizei o ancoră rotunjită. De exemplu, când prețul la un televizor
este afișat ca fiind $3.000, indivizii ajustează estimările costurilor de producție mai
mult decât dacă prețul afișat ar fi fost $2.991 (Janiszewski & Uy, 2008).
Rezultatele experimentelor care au vizat euristica ancorării au arătat că există
anumite condiții necesare care trebuie să fie luate în seamă căci nu toate numerele
neinformative produc efecte de ancorare. În schimb, sunt indispensabile anumite
trăsături ale ancorei, răspunsului vizat și sarcinii de raționare.
A. Atenție la Ancoră
Majoritatea experimentelor ce au analizat ancorarea sunt compuse dintr-un
process format din două etape în care o sarcină inițială de comparare este urmată de o
evaluare numerică a valorii vizate. Această procedură verifică că toți subiecții iau în
considerare ancora și o corelează cu valoarea vizată. Studiile au demonstrat că
raționamentul inițial comparativ nu este necesar pentru ca ancorarea să se producă.
Wilson a arătat că ancorarea poate fi obținută fără comparația intială, dacă subiecții
107
luau ancora suficient în considerare. De exemplu, realizarea a cinci pagini de calcule
cu cifre mari a dus la intensificarea procesului de raționare a valorii vizate în ceea ce
privește incidența cancerului (relativ la o condiție de control care nu are atributele
unei ancore), rezultat care nu putea fi obținut prin terminarea unei singure pagini de
calcule. Astfel ancorarea s-a produs chiar dacă subiecții nu au comparat în mod
explicit ancora cu valoarea vizată, dar ancora trebuia să devină evidentă prin
procesare extensivă. Wilson a susținut că este necesar ca ancora nerelevantă să le
vină în minte subiecților ca un potențial răspuns la întrebarea vizată (Wilson, 1996, p
387– 402).
B. Compatibilitatea Ancoră-Valoare vizată
În majoritatea studiilor despre ancorare, ancora este un număr arbitrar pe
aceeași scală cu răspunsul vizat. Mai multe experimente au fost făcute pentru a
determina dacă această condiție este necesară ca ancorarea să aibă loc. Chapman și
Johnson (1994, p 223– 242) le-au cerut subiecților să estimeze valoarea diverselor
articole prin indicarea sumei de bani sau speranței de viață pe care ar solicita-o în
schimbul renunțării la articol. Înaintea specificării unei sume, subiecții au luat în
calcul mai întâi o ancoră exprimatat în dolari sau ani de speranță de viață.Ancorarea
s-a produs dacă ancora și răspunsul erau pe aceeași scală (de ex. speranța de viață)
dar nu și dacă acestea erau pe scale diferite.
C. Ancore Extreme
Câteva studii au demonstrat că ancorarea se produce chiar și dacă ancorele
sunt extreme
sau reprezintă răspunsuri ce au o foarte mică legătură cu întrebarea. Strack and
Mussweiler (1997, p 437– 446) i-au rugat pe subiecți să estimeze anul în care
Einstein a vizitat pentru prima oară SUA după ce, inițial, li se prezentaseră ancorele
1215 sau 1992. Interesant a fost că aceste ancore total improbabile au generat efecte
de ancorare în egală măsură cu ancorele mai plauzibile.
D. Conștientizarea
Datorită naturii prevalente a ancorării, experimentatorii au considerat că o
condiție
necesară ar fi de asemenea chestionarea subiecților în legătură cu conștientizarea
gradului de influență a ancorelor. Wilson (1996) a observat în urma experimentului
făcut că s-a înregistrat o corelație moderată și semnificativă între gradul de
108
conștientizare observat și mărimea efectului de ancorare. Totuși, deși majoritatea
subiecților au răspuns că nu au fost influențați de ancoră, tot manifestau efectele
ancorării (Wilson, 1996, p 387– 402).
E. Motivarea subiecților
Alți cercetători, cum ar fi Wilson and Brekke au încercat să afle dacă
motivarea subiecților prin oferirea unor stimulente materiale ar reduce efectul de
ancorare. Ipotezele în acest sens cu privire la ancorare au fost în mare măsură
invalidate de rezultate. Tversky și Kahneman au descoperit de asemenea că plata
oferită în schimbul acurateții răspunsurilor nu au redus efectul de ancorare
(Kahneman, 2002, Kindle Locations 2947-2948).
Cauze ale Ancorării
Mulți cercetători au încercat să descopere care sunt mecanismele psihologice
care produc ancorarea. Imaginea de mai jos ilustrează cele trei etape la care procesul
de ancorare ar putea avea loc. Primul pas este actualizarea informației în legătură cu
informația vizată prin căutare în memorie sau în mediul înconjurător. Prezența
ancorei ar putea avea un impact asupra informației reamintite (de ex. informația
similară ancorei ar putea fi pregătită în mod selectiv). A doua etapă constă în
asimiliarea informației pentru a forma un raționament general vizat. Ancora poate
afecta procesul de integrare, de exemplu, prin acordarea unei mai mari importanțe
informației compatibile cu ancora. Sau însăși ancora ar putea fi una dintre
informațiile de integrat.
În ultimul rând raționarea trebuie să fie făcută prin raportarea la o scală
externă (de ex. dolari, metri). Ancora poate influența modul în care raționarea internă
este exprimată sub forma răspunsului. De exemplu, ancora poate facilita folosirea
unei secțiuni a scalei mai aproape de ancoră. Bineînțeles, ancorarea poate avea cauze
multiple și mecanismele relevante se pot pune în funcțiune nu doar la o singură
etapă. O înțelegere a etapei în care se produc efectele de ancorare sunt importante în
înțelegerea modalității în care se poate contracara acest efect. De exemplu, dacă
ancorarea are loc în stadiul reactualizării, atunci eforturile de corectare ale acesteia
într-o etapă ulterioară vor fi cel mai probabil sortite eșecului.
Ancora ca ajustare
Efectele fenomenului de ancoră au fost explicate în corelație cu ideea de
ajustare insuficientă a ancorei. Denumirile de ancoră și ajustare implică un proces
109
cognitiv particular ai cărui participanți se concentrează mai întâi pe ancoră și apoi să
inițieze o serie de ajustări dinamice către scopul final. Pe măsură ce ajustările sunt
insuficiente, soluția finală este influențată de ancoră. Tversky și Kahneman (1974) au
descris acest tip de proces de ajustare atunci când subiecții au răspuns la întrebarea
Națiunilor Unite. Majoritatea studiilor care au încercat să afle de ce ajustările se
concentrează insuficient pe relativitatatea valorii adevărate sau pe un efort cognitiv
scăzut. Prima categorie de rezultate are la bază ideea că subiecții nu sunt siguri în
privința valorii pe care doresc să o confere. De exemplu, Quattrone a sugerat că
subiecții să-și ajusteze ancora după ce aceasta intră în sfera unor valori probabile
pentru respectivul scop. Astfel, prin ajustarea de la un nivel mai ridicat al ancorei,
factorii decizionali se opresc la cel mai înalt nivel al valorilor posibile, dar se opresc
la cel mai jos nivel când pornesc de la ancore de nivel mai jos. Studiile lor au
demonstrat o scară largă de efecte ale ancorei pentru situații care prezentau o gamă
extinsă de valori plauzibile (Quattrone, 1985, p 3– 40).
A doua categorie de răspunsuri referitoare la ajustarea insuficientă are la bază
conceptul că ajustarea reprezintă un efort. În consecință, lipsa efortului sau a
resurselor cognitive duc la finalizarea prea timpurie a ajustării, rezultând astfel un
răspuns final care este situat prea aproape de ancoră. Aceste paradigmă studiază
situațiile în care factorii decizionali acordă o prea mare importanță unui singur tip de
informație, la fel ca ancora din descrirea noastră. Aceștia tind să se bazeze prea
mult pe informația legată de comportament, pe diverse constrângeri de situație și a
încrederii prea mari în cunoștințele proprii. Aceste fenomene pot fi percepute ca
instanțe de ancorare pe un singur segment de informație fără a lua în considerare
informația furnizată din exterior, dezvoltându-se astfel o ajustare insuficientă.
Așadar, experții nu ar trebui să prezinte aceleași efecte pentru că utilizează mai intens
euristici specializate pe anumite sarcini care au rolul de a conserva efortul cognitiv.
Totuși, Northcraft și Neale au raportat că acesta presupunere nu este validă
(Northcraft, G. B., & Neale, M. A., 1987, p 84– 97).
Astfel, avertizarea persoanelor în privința ancorării ar trebui să diminueze
influențele ancorării. Cu toate acestea, Wilson și Quattrone au descoperit că
avertizarea subiecților asupra ancorării nu a fost un succes (Quattrone, 1985, p 3–
40).
110
Un alt doilea tip de experiment a testat dacă ancorarea presupune tehnici de
ajustare în situațiile unde aceasta nu are loc. De exemplu, Jacowitz și Kahneman
(1995, p 1161– 1167) au pus mai întâi întrebări de cultură generală unui grup (de ex.
înălțimea muntelui Everest). Acestor subiecți le-a fost prezentată o ancoră mai înaltă
sau mai joasă și au fost întrebați dacă este mai mare sau mai mică față de valoarea
vizată. Apoi li s-a cerut să prezinte propria valoare vizată prezentând astfel efectul de
ancoră, chiar și raționamentelor comparative demonstrând un efect de ancoră. Chiar
dacă 15% dintre subiecți au oferit valori estimative mai mici decât nivelul scăzut al
ancorei (sau mai mari decât nivelul mai înalt al ancorei), un procentaj mult mai mare
din subiecții la experiment au admis că valoarea vizată era mai scăzută (sau mai
înaltă) decât ancora. Astfel, comparația din întrebare a influențat raționamentul
asupra valorii vizate chiar dacă subiecților li s-a cerut să estimeze valoarea vizată.
Ancorarea a avut loc înaintea oricărei ajustări posibile, indicând că procesul de
ajustare nu este cu siguranță necesar pentru un efect de ancoră. Astfel conducătorii
experimentului au concluzionat că deși ancorarea și ajustarea au fost corelați din anii
1970, există puține dovezi că originile ancorării rezidă într-un process insuficient de
ajustare (Kahneman, 2002, Kindle Locations 2948-2949).
6. Efectul de Framing
111
principale au fost propuse: una ar salva 200 de oameni în timp ce a doua ar avea o
șansă de 33% să salveze 600 de oameni și una de 66% să nu supraviețuiască nici
unul. 72% dintre respondenți au ales prima opțiune deși ambele variante ar
reprezenta salvarea în medie a 200 de vieți. Un factor important corelat cu efectul de
framing este valoarea acordată de individul care ia decizia situației deoarece
aversiunea față de risc implică disconfort că urmare a unei posibile pierderi. Într-un
experiment ce descria o chestiune de viață și de moarte: 6 miliarde de vieți omenești
sau 6 miliarde de vieți extraterestre au demonstrat că efectele de framing au apărut
doar atunci când viețile omenești erau vizate.
Efectele încadrării sunt relevante pentru marele public deoarece conotațiile
mesajelor transmise de politicieni, partide politice și alte părți interesate pot fi
modificate grație efectului de framing. Un mesaj despre Ku Klux Klan, de exemplu,
poatet fi încadrat fie în categoria controverselor legate de libertatea de exprimare fie
în cea a disputelor relativ la siguranța publică. S-a demonstrat că sursele mai puțin
credibile conduc la efecte mai puțin pronunțate ale încadrării (Druckman, 2001, p
1041–1066).
7. Euristica Afectului
112
euristica alegerii primei variante rezonabile, termenul englezesc fiind „take-the-best
heuristic”) sau euristicile înțelepciunii celorlalți (din engl. „wisdom of others”, cum
ar fi euristica imitării majorității din englezescul „imitate-the-majority heuristic”)
(Sternberg, 2012, p 501).
Aceste euristici sunt considerate „raționale din punct de vedere ecologic” ca
urmare a faptului că reprezintă adaptări la mediu extern.
Euristica recunoașterii presupune acordarea unei valori mai mari obiectului
recunoscut dintr-un set de două obiecte și a fost demonstrat într-un experiment
condus de Goldstein and Gigerenzer (1999, p 59–72). Ei au prezentat perechi de
orașe germane studenților americani. În 90% dintre cazuri, când studenții au
identificat unul dintre orașe, au folosit euristica recunoașterii. Oppenheimer
(2008, p 207–222) a indicat o rată de aplicare mai scăzută a euristicii recunoașterii
când le-a solicitat participanților la experimentul său să estimeze dacă orașul
identificat de ei că fiind mai mic este mai mare decât orașele pe care nu le-au
recunoscut. Orașele neidentificate au fost alese în 63% dintre cazuri. Astfel,
informația de care cineva dispune relativ la mărimea unui oraș poate determina o
folosire mai redusă a acestei euristici.
Una dintre cele mai importante strategii din categoria euristicilor rapide și
frugale este cea a alegerii primei variante rezonabile care conține următoarele
elemente: regula căutării (căutarea de indicii cum ar fi recunoașterea numelor de
orașe), regula opririi (încetarea cautatarii după găsirea unui indiciu inechitabil) și
regula deciziei (alegerea răspunsului final). Cu alte cuvinte, în procesul luării unei
decizii, se alege doar criteriu cel mai important pentru fiecare. De exemplu, când se
alege un model de mașină nouă, criteriul principal ar putea fi aspectul mașinii,
siguranța pe care o oferă sau viteza pe care o atinge, etc. (Sternberg, 2012, p 501).
Aceste euristici au avantajul de a fi destul de eficiente în ciuda lipsei lor de
complexitate și pot contribui la luarea unor decizii satisfăcătoare îndeosebi în
condițiile unor restricții de timp. Limitările lor au fost demonstrate într-o serie de
experimente. Majoritatea euristicilor rapide și frugale nu sunt folosite atât de des cum
a fost crezut inițial (Oppenheimer, 2008, p 207–222). De asemenea, ele implică
organizarea ierarhică a indiciilor din punctul de vedere al validității, sarcină care nu
este foarte simplă.
113
Kahneman a menționat faptul că Gigerenzer a omis biasurile inevitabile pe
care aceste euristici le presupun. El a arătat de asemenea că slăbiciunea acestei teorii
rezidă în faptul că euristicile nu ar trebui să fie frugale, cel puțin din ce s-a descoperit
până acum despre mintea umană, astfel: „creierul procesează volume mari de
informații în paralel și mintea poate lucra rapid și precis fără să ignore informatia”
(Kahneman, 2011, p. 234). Newell a susținut că puterea predictivă și intepretativa a
teoriei rapide și frugale va fi atestata doar atunci când condițiile exacte ale alegerii ei
în procesul luării deciziei vor fi într-un final stabilite (Kahneman, 2002, Kindle
Location 12911).
Biasurile
Biasurile cognitive, așa cum a fost descris mai sus, sunt modele de
raționamente eronate care au fost corelate cu euristicile și pentru care au servit drept
semne specifice. Unele biasuri au fost caracterizate că fiind adaptative, pentru că în
unele situații aplicarea lor a generat acțiuni eficiente sau au condus la luarea unor
decizii rapide atunci când această cerință era crucială. Se consideră că o categorie
diferită de biasuri are la origine o incapacitate a mecanismelor mentale sau, în
anumite situații, folosirea neadecvată a mecanismelor adaptative. Bisurile cognitive
pot duce la producerea de raționamente înșelătoare, distorsiuni perceptuale sau
interpretări iraționale. Procesele de fond care au fost identificate până acum sunt
euristicile (așa numitele „scurtături mentale”) factori motivaționali sau influența
socială. Principalele discipline care investighează biasurile cognitive sunt știința
cognitivă și psihologia socială. Lista biasurilor cognitive este în continuă creștere,
numărând în prezent peste 300, importante pentru multe domenii de activitate,
variind de la biasuri la nivel individual la biasuri specifice grupurilor. În
continuare voi explica cele mai relevante biasuri corelate cu procesele raționării și
luării de decizii.
1. Corelația Iluzorie
115
reglăm această primă concluzie și ulterior considerăm că toți ceilalți ar trebui să îl
interpreteze în același fel în care o facem și noi.
Modul în care sistemul cognitiv intrepreteaza ambiguitatea reprezintă o
constrângere care conduce la apariția iluziei trasparentei în folosirea limbajului.
Astfel, Keysar a arătat cum cunoașterea înțelesului intenționat ce reiese din afirmația
vorbitorului, conduce la o evaluare incorectă a percepției subiectului asupra aceleiași
afirmații. Acest fenomen este legat de biasul retrospectiv care va fi descris în
amănunt în acest capitol.
116
același timp regulile probabilității și pe cele ale statisticii. Dimpotrivă,
„raționamentele intuitive sunt influențate excesiv de gradul în care dovada
disponibilă este reprezentativă pentru ipoteza în cauză”. Întorcându-ne la exemplul
scrisorii de recomandare, se pare că indivizii își concentrează atenția mai întâi asupra
căldurii recomandării și ulterior analizează nivel de cunoștințe sau reputația autorului
(Griffin, D., & Tversky, A., 1992, p 411–435).
Concluzia este că indivizii sunt mai atenți la puterea dovezii și de abia după
aceea fac anumite ajustări relative la greutatea ei. Această tendință îi împiedică pe
indivizi să folosească alte variabile care atestă validitatea predictivă, cum ar fi
frecvența de bază sau nivelul de discernământ. Aceste modele intuitive de
raționament presupun aplicarea euristicii reprezentativității, care conțin impactul
impresiei, cu un process de ancorare și ajustare care, deși insuficient, evaluează
dovezile.
Efectele încrederii excesive în propriile credințe nu pot fi accentuate suficient
nu doar pentru că sfidează regulile gândirii raționale dar mai ales pentru că acțiunea
umană este prin definiție dominată de încredere. Beneficiile acestui bias adaptativ
așa cum este considerat, pentru că scopul lui este să îi determine pe indivizi să aibă
un sentiment plăcut în ceea ce-i privește și să acționeze în consecință, sunt depășite
de dezavantajele lui. Câteva domenii de activitate care sunt impactate de rezultatele
folosirii acestui bias sunt medicina (dacă medicii sunt prea încrezători în
diagnosticele lor), sala de judecată (sfaturi slabe din punct de vedere legal), politica,
economia (investiții financiare nefericite).
Deși încrederea excesiva în credințele proprii este prevalentă, nu este totuși
un fenomen universal. Grație efectelor ei multe studii au încercat să determine
mecanismele de contracarare a efectului ei. Koriat, Lichtenstein, and Fischhoff, de
exemplu, au demonstrat că oferind o lista de contra-argumente a fost eficientă în
acest sens. În alt experiment, Koehler a descoperit că producția ipotezelor a condus la
un efect mai mic al acestui bias comparativ cu cele care doar au evaluat ipotezele.
Această s-a considerat a fi consecința luării în considerare a unor ipoteze alternative
reclamate de producerea lor. „Acest rezultat sugerează că ancorele proprii generate
au produs la un nivel mai mic acest bias față de ancorele oferite de experimentatori”
(Kahneman, 2002, Kindle Locations 3257-3258). Block and Harper au confirmat
aceste rezultate: „Subiectii au prezentat intervale mai exacte ale gradului de încredere
117
când și-au generat propria ancoră (un indicator estimativ) decât dacă li se oferea
indicatorul estimativ al unui alt subiect” (Kahneman, 2002, Kindle Locations 3258-
3259).
3. Biasul retrospectiv
118
fără dubiu, că subiecții erau convinși că anticipaseră rezultatul curent. Experimente
suplimentare au demonstrat că efectul este folosit de indivizi la evaluările pe care alți
indivizi le fac. Biasul retrospectiv are consecințe periculoase în ceea ce privește
estimările făcute de cei care iau deciziile deoarece calitatea acestora este evaluată
din perspectiva rezultatului (favorabil sau nefavorabil) și nu prin prisma procesului
care a dus la luarea deciziei. Dacă, de exemplu, un accident imposibil de prevăzut s-
ar întâmpla în cursul unei operații și asta ar fi cauza morții pacientului, autoritățile,
datorită acestui bias, nu ar putea evalua în mod obiectiv riscurile inițiale și l-ar
învinovăți pe doctor pentru că nu a fost suficient de competent.
Astfel, cea mai afectată categorie este aceea în serviciul celorlalți (medici,
politicieni, lideri, asistenți sociali, judecători, economiști) din cauza tendinței
generale de a-i incrimina pe cei care iau de decizii dacă o decizie rațională nu are un
rezultat favorabil și lipsă de apreciere a unei decizii bune până când această se
dovedește a fi de succes.
Biasul retrospectiv variază invers proporțional cu consecințele unei situații:
cu cât un rezultat este mai slab, cu atât biasul retrospectiv este mai mare. Această
poate genera un succes nemeritat și o bună reputație pentru o persoană care își asumă
un risc în mod iresponsabil și o mustrare nemeritată pentru o persoană care a luat o
decizie rațională. O caracteristică curioasă a acestui bias este că experiența nu îi
reduce efectul.
Raționamente înșelătoare
119
Eroarea jucatorului (din engl „gambler’s fallacy”) teoretizată de Gilovich
reprezintă o credință eronată conform căreia probabilitatea unui eveniment aleator
(de exemplu, câștigarea sau pierderea unui joc de noroc sau o partidă dintr-un anumit
sport) este generată de un eveniment sau situație anterioare neprevăzute.
Eroarea jucatorului este legată de euristica reprezentativității dar direcția
acțiunii ei funcționează în sens opus: având în vedere reprezentarea evenimentelor
anterioare, indivizii comit această eroare și anticipează că acest model de acțiune se
va schimba datorită unei utilizări nejustificate a Sistemului 1 din Modelul Familiilor
Cognitive. Așa cum a fost descris anterior, aceste sistem este automat și funcționează
foarte rapid, necesitând foarte puțină implicare din partea minții umane și
producerea de impresii și sentimente. Motivul principal este insuficienta utilizare a
Sistemului 2 al aceluiași model, care ar putea restabili ordinea în idei și le-ar putea
organiza într-o serie de etape. Din cauza suprautilizarii Sistemului 1, există tendința
de a trece cu vederea faptul că fiecare pariu are o probabilitate egală de reușită sau
eșec. Același raționament poate fi aplicat și în cazul aruncării cu banul. Fiecare
aruncare a monedei poate fi cap sau pajură rezultatele anterioare nu pot anticipa
probabilitatea aruncărilor succesive.
Pe de altă parte, eroarea jucătorului sau iluzia norocului (din engl. „ hot hand
fallacy”) are un efect opus: conduce la credința că un eveniment norocos ințial nu
poate genera decât alte evenimente de succes. Acest raționament înșelător, se referă
la iluzia cognitivă produsă de performanța extraordinară a unui anumit jucător (de
baschet, fotbal, etc). Câteva rezultate de succes conduc la formarea de inferențe
cauzale în mintea spectatorilor: că probabilitatea ca un jucător să mai înscrie după ce
a înscris deja este mai mare. Acest raționament este împărtășit de coechipieri care
aruncă mingea jucătorului „norocos” gândindu-se că șansa este de partea lui și de
defensă care, de asemenea, își dublează efortul pentru a opri ofensiva norocoasă.
Toate experimentele realizate au demonstrat în mod clar că regulile
probabilității sunt încălcate atunci când acest raționament înșelător este aplicat
deoarece, după ce sunt comparate probabilitățile statistice cu scorurile jucătorilor
obținute la testele aleatorii au fost satisfăcute (Gilovich, T., Vallone, R., & Tversky,
A., 1985, p 295–314).
120
Această eroare (din engl. sunk-cost fallacy) reprezintă „o mai mare tendință
de a persista într-o acțiune odată ce au fost investiți bani, efort sau timp”
(Arkes&Ayton, 1999). Dawes (1996, p 201–211) a prezentat următorul studiu
realizat pe un grup de subiecți: un cuplu achitase 100$ pentru un weekend într-o
stațiune, iar suma nu putea fi rambursată în caz că se răzgândeau. În timp ce
conduceau spre stațiune, amândoi au început să se simtă rău și au regretat decizia de
a fi plecat considerând că acasă s-ar fi simțit mult mai bine. Apoi subiecții au fost
întrebați dacă acest cuplu ar trebui să se întoarcă la casa lor sau să continue călătoria
până la hotel. Marea majoritate a respondenților au demonstrat efectul erorii
investițiilor nejustificate afirmând că ar trebui să se ducă la hotel pentru a nu-și
pierde cei 100$. Dar când au analizat această decizie dintr-o perspectivă generală, s-a
dovedit că nu este una reușită deoarece presupune cheltuieli suplimentare. Copiii și
anumite specii de animale (de exemplu șoareci) nu sunt atât de afectați de această
eroare față de indivizii adulți. Principalul motiv este disconfortul pe care aceștia îl
resimt în justificarea acțiunilor proprii.
121
sistemul logicii formale, dar nu inseamna automat ca oamenii folosesc strategiile
acestui sistem pentru a rezolva dezbaterile (Eysenck and Keane, 2010).
Dimpotriva, in continuare voi expune rezultatele catorva experimente care au
demonstrat contrariul, mai ales fiindca ajungerea la o concluzie valida in cazul
problemelor de rationament deductive presupune renuntarea la cunostintele empirirce
ale mediului inconjurator.
Obiectul psihologiei cognitive a fost descoperirea modelului de rationament
pe care indivizii il folosesc frecvent cu scopul tragerii unei concluzii atunci cand
analizeaza un set de premise deoarece unele concluzii sunt valide iar altele nu.
Girotto (2004) a afirmat ca „o mare parte din dificultatea rationarii rezida in
intelegerea limbajului problemelor”, deoarece anumite procese implicate in
intelegerea limbajului si corespondenta acestora in pattern-urile de activare cerebrala
sunt folosite in procesul rationarii (Lawson, 2004).
122
considera in mod eronat ca intregul argument deductiv este logic daca intr-adevar
concluzia era adevarata (Sternberg, 2012).
Atunci cand ne referim la rationamentele conditionale exista patru tipuri de
argumente: modus ponens (modul care afirma) si modus tollen (modul care neaga)
care sunt deductiv valide si afirmarea consecventului si negarea antecedentului care
sunt deductive nevalide. Le voi prezenta in detaliu in cele ce urmeaza:
A) Argumentul modus ponens sau afirmarea antecedentului care are forma
logica:
„Daca p, atunci q. P.
Deci q”
De exemplu, in urmatorul argument: „Daca esti mama, atunci ai un copil” (if
p then q), „Esti mama (P) deci ai un copil (deci q)”. In acest tip de argument
vorbitorul afirma prima propozitie, adica antecedentul. Este considerat a fi un
argument deductiv valid si este frecvent folosit.
B) Argumentul modus tollens sau negarea consecventului:
Deci ~ p”
In argumentul „Daca esti mama, atunci ai un copil (daca p, atunci q)”, „Nu ai un
copil (~q), deci nu esti mama (deci ~p)”. Este un argument de asemenea logic in care
cea de-a doua propozitie este negata. Studiile au aratat ca indivizii folosesc de obicei
mult mai putin acest tip de argument. (Eysenck and Keane, 2010).
C) Negarea antecedentului:
“Daca p, atunci q. ~ P.
Deci ~ q”
Folosind acelasi argument: „Daca este mama, atunci ai un copil” (daca p, atunci
q), prin negarea antecedentului avem: „Nu esti mama (~p), deci nu ai un copil (deci
~q)” analizandu-l rezulta ca este ilogic pentru ca o femeie poate sa nu fie mama si sa
aiba/ingrijeasca un copil. Astfel, acest argument este deductiv nevalid, a carei
concluzie poate fi adevarata dar al carei adevar nu rezulta din premisele expuse
(propozitiile conditionale si relatia de conchidere dintre ele).
123
D) Afirmarea consecventului:
“Daca p, atunci q. Q.
Deci p”
S 3 A 2
O exemplificare a cartilor asa cum sunt prezentate in cadrul testului
124
Cu alte cuvinte, daca subiectul foloseste argumentul modus ponens, ar trebui
sa aleaga afirmarea antecedentului, adica sa intoarca cartea care ilustreaza consoana
pentru a verifica daca este un numar par pe fateta opusa. Subiectul ar trebui, de
asemenea, sa aleaga negarea antecedentului, aplicand astfel propozitia conditionala
de tipul modus tollens, prin intoarcerea cartii infatisand un numar impar pentru a
verifica daca este o vocala pe fateta opusa. Selectarea cartii care ilustreaza vocala
sunt o ilustrare a negarii antecedentului iar alegerea cartii cu numarul par reprezinta
argumentul invalid numit afirmarea consecventului. Asadar, aceste doua alternative
nu ar fi relevante pentru scopul testului. Argumentul modus ponens a fost varianta
preferata a subiectilor, in timp ce modus tollens nu a fost automat ales de multi. Mai
mult decat atat, una dintre alegerile preferate a fost cartea care ilustreaza o vocala
aplicand astfel negarea antecedentului (Sternberg, 2012)
Mai multe experimente au demonstrat ca, desi indivizii pot urma cursuri de
rationamente logice, rezultatele acestora indica faptul ca regulile mentale folosite in
rationare au fost folosite mai intens in timpul cursului si dupa terminarea acestuia
sunt aplicate mult mai rar (Cheng, 1986, Leighton, 2006). Motivele au fost cautate in
viata cotidiana, iar o posibila explicatie ar fi ca anumite rationamente deductiv
invalide sunt percepute ca fiind valide in contextele de zi cu zi. De exemplu, in cazul
rationamentului: „Daca vei cumpara acest inel, vei primi un discount de 10RON”,
primul gand care apare in general este ca daca nu cumperi inelul nu vei primi
reducerea. Dar acest argument este nevalid pentru ca este o ilustrare a negarii
antecedentului. Nu ni se ofera niciun alt detaliu despre alte alternative posibile prin
care se pot primi cei 10RON. Studiile au aratat ca, in general, este mult mai putin
probabil ca indivizii sa urmeze acest rationament nevalid daca aceste argumente
ambigue sunt clarificate (Rumain, Connell, & Braine, 1983). Informatia contextuala
s-a dovedit a fi eficienta pentru evitarea acestor propozitii nevalide (Sternberg,
2012).
Cheng & Holyoak (1985) au propus teoria conform careia indivizii aplica
scheme de rationare pragmatica in cazul argumentelor conditionale. Aceste scheme
sunt reguli generale de organizare care sunt aplicate intr-o varietate de situatii si au
125
legatura cu principiile cauzalitatii, permisiunii, obligatiilor, adica cu setul vechi de
credinte personale care, potrivit acestui model, trebuie considerate in procesul
rationarii.
S-a demonstrat si ca efectele perspective pe care alegem sa o adoptam atunci
cand facem o analiza conditionala sunt de asemenea foarte importante. Experimentul
realizat de Griggs si Cox in anul 1982 au exemplificat aceste rezultate. Au
administrat sarcina selectarii Wason si o versiune modificata a aceleasi probleme de
rationament conditional in care erau rugati sa aleaga ce carte trebuie intoarsa din
rolul unui politist:
„Daca o persoana bea bere, atunci acea persoana sigur are peste 19 ani.
Subiectilor li s-au prezentat urmatoarele patru carti: (1) bea bere; (2) bea
Coca-Cola; (3) 16 ani; (4) 22 ani. Nici unul dintre respondenti nu au ales cartile 1 si
3 (variantele corecte de raspuns) atunci cand li s-a dat sarcina clasica Wason, dar
72% dintre subiecti au facut presupunerile corecte in cazul versiunii modificate a
sarcinii Wason.
126
Rationarea silogistica a fost descoperită, analizată si prezentată de Aristotel
(384-322 î.Hr.), considerat fondatorul logicii ca stiinta. Apartinand tot rationarii
deductive, silogismele sunt compuse din doua premise, una majora si una minora si
concluzia care rezulta din aceste premise.
In unele cazuri, nu poate rezulta nicio concluzie logica din premisele date dar
pentru a fi valida trebuie sa urmeze logic din premise. Forma logica a silogismelor
poate fi redata dupa cum urmeaza: „Toti A sunt B. Toti B sunt C. Deci toti A sunt C.”
Acesta este un exemplu al celui mai cunoscut silogism numit silogism categoric, in
care termenii premiselor reprezinta niste categorii, fiecare termen referindu-se la
cuantorii: „toti, niciunul sau unii membri dintr-o anumita clasa sau categorie”
(Eysenck, 2010). Orice silogism este format din trei termeni (A- numit si subiect
logic, B-termenul comun ambelor premise si C- predicat logic). In cazul silogismelor
categorice, premisele sustin ca toti, niciunul, sau unii membri ai categoriei indicate
de primul termen apartine de asemenea si categoriei reprezentate de al doilea termen.
Pentru a stabili validitatea concluziilor, trebuie determinat daca termenii apartin intr-
adevar categoriei respective. Un exemplu de silogism categoric poate fi: „Toti
reporterii sunt cantareti/ Toti cantaretii sunt dansatori/ Deci toti reporterii sunt
dansatori”. In acest exemplu, concluzia este falsa din cauza premiselor care sunt false
desi rezulta logic din acestea.
Exista patru forme fundamentale de premise categorice in cadrul
silogismelor:
A) Propozitii de forma “Toti A sunt B” numite si Universal afirmative, deoarece
reprezinta afirmatii despre toti membri unei clase.
B) Propozitii Universal negative ce reprezinta negatii referitoare la toti membri
unei clase (de ex. “Niciun reporter nu este cantaret.”). Acestea sunt singurele
premise convertibile insemnand ca “Niciun reporter nu este cantaret”
inseamna acelasi lucru cu “Niciun cantaret nu este reporter”
C) Propozitii Particular afirmative care sunt afirmatii referitoare al anumiti
membri ai unei clase (de ex. „Unii reporter sunt artisti.”). In logica formala
cuvantul „unii” se refera la „unii si posibili toti” in timp ce in limbajul curent,
„unii” reprezinta „unii si nu toti”
D) Propozitii Particular negative sunt negatii despre anumiti membri ai unei
clase (de ex., „Unii reporter nu sunt ingineri.”).
127
In silogismele categorice nu putem trage o concluzie valida pe baza a doua
premise universal negative sau particular afirmative. De exemplu, in cazul
silogismului „Niciun reporter nu este contabil/Niciun contabil nu este cantaret” nu
putem deduce logic ca niciun reporter nu este cantaret. Studiile au aratat ca
indivizilor le este mai greu (proceseaza mai incet si sunt mai predispusi la erori) sa
traga concluzii din una sau doua premise negative sau particulare. A fost descoperita
o imbunatatire a acestor rezultate cand premisele au fost prezentate intr-o forma mai
putin ambigua: premisele „Unii A nu sunt B” este de obicei intrepretata „Unii B nu
sunt A”, desi de fapt, in cadrul logicii, aceasta propozitie inseamna „Toti A sunt B dar
unii B nu sunt A” (Ceraso and Provitera, 1971).
Rationarea Inductiva
128
s-a inscris din intamplare la cursul de psihologie cognitive poate demonstra
nevaliditatea concluziei.
Motivele principale pentru care indivizii rationeaza inductiv sunt functia de
anticipare a evenimentelor intr-o lume nesigura si cea de control a mediului extreme
de complex in care traiesc.
Potrivit lui Karl Popper (1984), demersul de propunere de ipoteze si apoi
cautarea probelor care sa le combata numit falsificare, este procesul care face
diferenta dintre activitatile stiintifice si cele ne-stiintifice. Faptul ca indivizii in
general nu folosesc procedura de falsificare a fost demonstrate de Wason care a
inventat o sarcina de testare a ipotezelor. Subiectilor participant la experiment le
erau prezentate numerele 2-4-6 si li se spunea ca acestea se supun unei regule simple
relationale. Ei aveau sarcina de a genera 3 seturi de cate 3 numere si sa explice
fiecare alegere facuta. Dupa fiecare selectie, le erau confirmate sau nu regulile.
Raspunsul correct era „trei numere in ordine crescatoare”. In ciuda acestei regule
simple, doar 21% dintre subiecti au descoperit regula din prima incercare si 28% nu
au descoperit-o deloc. Conform teoriei lui Popper, subiectii au propus numere care sa
le sustina ipotezele, in loc sa incerce sa le combata pentru a ajunge la concluzie. De
exemplu, subiectii care au pornit de la ipoteza ca al doilea numar este dublul
primului si ca al treilea numar este triplul primului au fost predispusi la propunerea
de seturi de numere care sa le confirme ipoteza, cum ar fi 6-12-18 or 50-100-150. Au
fost afectati asadar de biasul de confirmare care i-a impiedicat sa inlocuiasca
ipotezele lor initiale care erau prea specifice cu o regula corecta care era mai
generala (Eysenck and Keane, 2010).
Principala nelamurire in ceea ce priveste rationarea inductiva este daca se
poate ajunge la concluzii bazate pe observatii generale avand in vedere ca nu putem
presupune in mod logic ca „Toate exemplele observatele pana acum din X sunt Y”
rezulta in „Deci, toti X sunt Y”, fiindca exista intotdeauna o posibilitate sa fie gasit
un X in viitor care nu este Y.
Psihologia cognitiva studiaza modul in care rationam inductiv. Unii
cercetatori afirma ca toti indivizii au un mecanism innascut prin care sunt
achizitionate scheme specifice pentru ca nu ne nastem cu toate ipotezele posibile pe
care le producem. De exemplu, se pot observa exemplele care conduc la o mai buna
intelegere a conceptelor personale si le putem adauga ca exceptii ale ipotezelor
129
generale (de ex. se poate concluziona ca pasarile pot zbura dupa ce sunt observate
dar dupa ce sunt descoperiti pinguinii si strutii se poate crea o categorie a exceptiilor
si anume cea a pasarilor care nu pot zbura).
Rationarea inductiva poate fi aplicata intr-o gama variata de situatii in care
sunt necesare mai multe tipuri de ipoteze, dintre care cele mai frecvent folosite sunt
propozitiile cauzale, propozitiile categorice si rationarea prin analogie.
Propozitiile cauzale au fost analizate pentru a se stabili modul in care oamenii
decid relatia de cauzalitate intre doua situatii (Cheng, 1997, 1999). Indivizii au
tendinta de a observa acest tip de relatie daca percep o legatura suficinent de
puternica intre respectivele situatii. De exemplu, daca un eveniment are loc primul si
al doilea ii urmeaza. O greseala comuna facuta chiar si de experti este biasul de
confirmare produce biasul corelatiei iluzorii prezentat in subcapitolul „Biasuri”.
Aceasta eroare de judecata duce la credinta ca exista o relatie de cauzalitate intre
doua situatii chiar daca legatura este doar una de corelatie. Motivul pentru folosirea
acestui bias este faptul ca rareori sunt analizate cauzele multiple care stau la baza
unei anumite situatii si cateodata sunt luati in calcul doar factorii legati de situatie dar
care nu au si provocat-o. O data ce indivizii stabilesc ca un anumit factor a cauzat o
situatie rareori se continua analiza dovezilor facandu-se astfel eroarea discounting.
Propozitiile categorice sunt generate atat de scheme bottom-up cat si top-
down (Holyoak & Nisbett, 1988). Prima strategie este utilizata pentru a analiza
inputul bazat pe nivelul de variabilitate dintre anumite exemple care conduce la
formarea unui prototip sau a unei categorii in mintea indivizilor. Ulterior se pot
adauga trasaturi la categoria respective pornind de la analiza mostrelor noi. Pe de alta
parte, strategiile top-down presupun cautarea constanta a trasaturilor din inputul
primit si combinarea selectiva a categoriilor deja insusite.
Rationarea prin analogie, un exemplu diferit de rationare inductiva presupune
analiza a doua perechi de concepte. De exemplu, in propozitia: pastravul este pentru
peste ceea ce rata este pentru: a) mamifere; b) pesti; c) pasari; d) feline. Aceasta
strategie reclama analiza primei perechi de termini: pastrav si pesti pentru a stabili
relatia dintre ele. Pe baza acestei evaluari, trebuie dedusa relatia dintre rate si pasari.
Cercetatorii au aratat ca indivizii isi petrec majoritatea timpului alocat mai ales
decodarii termenilor si pentru a raspunde decat pentru a rezolva operatii de rationare
(Sternberg, 1977). Rationarea prin analogie este frecvent folosita in politica de catre
130
partidele de la guvernare pentru a ajunge la concluzii si pentru a rationaliza decizia
luata si a o comunica publicului (Breuning, 2003). Este, de asemenea, utilizata pentru
a face predictii in viata cotidiana. Totusi aceasta strategie nu este intotdeauna
eficienta pentru ca poate fi extrem de subiectiva. Depinde de amintirile pe care le
avem despre o anumita situatie care este legata de perceptiile noastre prin analogie.
Asadar, scopul analogiilor este de a „activa concepte si teme stocate in
memoria noastra care sunt similare cu inputul actual”.
Rezumat
Greșeli de raționare pe care le indivizii le fac au fost numite de către cercetători
biasuri cognitive și au fost în mod tradițional asociate cu patternuri de gândire menite
să simplifice procesele de raționare și pe cele ale luării de decizii din motive de
gestionare a timpului, a efortului, a comodității și din necunoașterea unor principii
131
importante cum ar fi frecvența de bază cu ajutorul căreia se pot calcula
probabilitățile.
Deși aceste patternuri de gândire numite euristici pot fi eficiente în viața
cotidiană în care factorii imprevizibili joacă un rol esențial și de cele mai multe ori și
timpul este limitat, ele conduc în foarte multe dintre cazuri la erori de judecată ce pot
avea efecte foarte grave în domenii precum medicina, dreptul, științele politice,
religia, economia, divertismentul, etc. în care modalitatea de raționare și de luare de
decizii este esențială. De aceea se impune studierea îndeaproape a erorilor
sistematice care influențează în mod negativ aceste procese cognitive pentru a le
putea evita, în măsura posibilităților, efectele.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
1. Găsiţi trei situaţii din viaţa cotidiană prin care să exemplificaţi trei biasuri şi
alte trei situaţii prin care să exemplificaţi trei biasuri.
2. Daţi un exemplu de raţionament deductiv.
3. Daţi un exemplu de raţionament inductiv.
4. Care este diferenţa dintre raţionare şi luarea de decizii?
132
Test de autoevaluare final
Răspuns corect: C
Răspuns corect: A
(A) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie a
acestui eveniment este refăcută punct cu punct în memorie.
(B) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie t
a lui T în acest mediu pot genera o variabilă y care să corespundă lui Y.
(C) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie x
a variabilei X şi o proiecţie t a lui T în acest mediu pot genera o variabilă y care să
corespundă lui Y.
(D) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când pe retină se
proiectează acest eveniment punct cu punct.
Răspuns corect: C
133
(A) niveluri care descriu orice sistem cognitiv din punctul de vedere al alcătuirii sale (nivelul
cunoştinţelor, nivelul algoritimic-reprezentaţional).
(B) niveluri care reprezintă orice sistem cognitiv sub forma unor straturi prin care informaţia
trece şi este prelucrată.
(C) niveluri care descriu orice sistem cognitiv (nivelul cunoştinţelor şi nivelul
implementaţional).
(D) niveluri care descriu orice sistem cognitiv (nivelul cunoştinţelor, nivelul computaţional,
nivelul algoritimic-reprezentaţional, nivelul implementaţional).
Răspuns corect: D
5. Ce înseamnă „cognitiv-penetrabil”?
(A) Comportamentele şi mecanismele psihice care sunt expuse la degradare în timp.
(B) Comportamentele şi mecanismele psihice care se nu se modifică în funcţie de
cunoştinţele pe care le are subiectul.
(C) Comportamentele şi mecanismele psihice care se modifică în funcţie de cunoştinţele pe
care le are subiectul.
(D) Comportamentele şi mecanismele psihice care sunt supuse modificării datorită
manipulării şi sugestibilităţii.
Răspuns corect: C
Răspuns corect: B
Răspuns corect: A
Răspuns corect: B
Răspuns corect: D
Răspuns corect: B
135
Bibliografie selectivă:
1. Anderson, J. R. (2000). Cognitive psychology and its implications (5th ed.).
New York: Worth.
2. Bechtel, W., & Abrahamsen, A. A. (2002). Connectionism and the mind:
Parallel processing, dynamics, and evolution in networks (2nd ed.). Oxford:
Basil Blackwell.
3. Bruner, J. S., Goodnow, J. J., & Austin, G. A. (1956). A study of thinking.
New York: Wiley.
4. Churchland, P. M. (1989). A neurocomputational perspective. Cambridge,
MA: MIT Press.
5. Clark, A. (1997). Being there: Putting brain, body, and world together again.
Cambridge, MA: MIT Press.
6. Feldman, J. A. (1981). A connectionist model of visual memory. In G. E.
Hinton & J. A.
7. Anderson (Eds.), Parallel models of associative memory. Hillsdale, NJ:
Erlbaum.
8. Gibson, J. J. (1979). The ecological approach to visual perception. Boston:
Houghton-Mifflin.
9. Gick, M. L., & Holyoak, K. J. (1980). Analogical problem solving. Cognitive
Psychology, 12, 306-355.
10. Hebb, D. O. (1949). The organization of behavior. New York: Wiley.
11. Johnson-Laird, P. N. (1983). Mental models. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
12. Kosslyn, S. M. (1980). Image and mind. Cambridge: Harvard University
Press.
13. Marr, D. (1982). Vision. San Francisco: Freeman.
14. McClelland, J. L., & Rumelhart, D. E. (1989). Explorations in parallel
distributed processing. Cambridge, MA: MIT Press.
15. Miclea M. (1999). Psihologie cognitivă. Polirom, Iaşi.
16. Miller, G. A. (1956). The magical number seven, plus or minus two: Some
limits on our capacity for processing information. Psychological Review, 63,
81-97.
136
17. Minsky, M. (1975). A framework for representing knowledge. In P. H.
Winston (Ed.), The psychology of computer vision New York: McGraw-Hill.
18. Newell, A. (1990). Unified theories of cognition. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
19. Newell, A., & Simon, H. A. (1972). Human problem solving. Englewood
Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
20. Norman, D. A. (1989). The design of everyday things. New York: Doubleday.
21. Pylyshyn, Z. (1984). Computation and cognition: Toward a foundation for
cognitive science. Cambridge, MA: MIT Press.
22. Rumelhart, D. E., & McClelland, J. L. (Eds.). (1986). Parallel distributed
processing: Explorations in the microstructure of cognition. Cambridge MA:
MIT Press/Bradford Books.
23. Salomon, G. (Ed.). (1993). Distributed cognitions. Cambridge: Cambridge
University Press.
24. Sternberg, R. J. (2003). Cognitive Psychology (third ed.). Belmont, CA:
Wadsowrth.
25. Thagard, P. (1988). Computational philosophy of science. Cambridge, MA:
MIT Press/Bradford Books.
26. Winston, P. (1993). Artificial intelligence (3rd ed.). Reading, MA: Addison
Wesley.
27. Zlate M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Polirom, Iaşi.
137