Trebuie spulberata prejudecata dupa care proza lui Eminescu ar fi inferioara poeziei sale.

In
realitate, Eminescu este un scriitor la fel de mare in proza, ca si in poezie. Acelasi geniu,
aceeasi seva creatoare se poate observa in toate compartimentele operei sale. Daca privim
proza eminesciana in context universal, putem constata ca Eminescu este unul dintre cei mai
mari creatori de literatura fantastica din toate timpurile, cu nimic mai prejos decat Novalis,
Jean Paul, Hoffmann, Chamisso -corifeii romantismului german - sau decat romanticii
francezi, Theophile Gautier si Gerard de Nerval, decat marele romantic american Edgar
Allan Poe. Mai mult chiar, din proza lui Eminescu se desprinde un intreg sistem filozofic,
format din reflectiile despre spatiu si timp, din doctrina metempsihozei si din conceptiile de
arheu, arhetip, avatar, anamneza.

Dupa nuvela Sarmanul Dionis, publicata in "Convorbiri literare", la sfarsitul anului 1872 si
inceputul lui 1873, cea mai insemnata, ca valoare si ca semnificatii, este nuvela Cezara,
aparuta in "Curierul de Iasi" (nr.6,11,13,15 si 18 august).
De n-ar fi scrisorile lui Euthanasius si epilogul intalnirii eroilor, Ieronim si Cezara, in cadrul
edenic al insulei, in care traise batranul sihastru, am avea de a face cu o nuvela romantica
obisnuita, cu o intriga romantioasa si pasionala, desfasurata intr-un timp neprecizat, intr-o
Italie insorita, de carte ilustrata Dar, aceste elemente schimba complet datele problemei si
Cezara devine, in final, o nuvela, cu un profund substrat mitic, fantastico-filozofica, cu un
sens parabolic, totodata.

Intriga nuvelei nu este, catusi de putin, complicata Cezara este fiica unui conte, Bianchi,
decavat la jocul de carti, logodnica a marchizului Castelmare, care o vrea de sotie, in
schimbul datoriilor contelui fata de el, prin urmare, victima unui santaj. Cezara se
indragosteste de Ieronim, calugar, cu veleitati de pictor, un tanar de o stranie frumusete, de
care o leaga o dragoste fulgeratoare si patimasa Cezara vede in Ieronim un "frumos demon".

La randul ei, Cezara, blonda cu ochi albastri, dar cu un temperament meridional, reprezinta
tipul femeii demonice, voluntare si agresive, care preia initiativa actului rotic, idealul
feminin, din tinerete, al lui Eminescu. Numele de Cezara este imprumutat de la Albano von
Cesara, eroul romanului Titan, al romanticului german Jean Paul Richter. Comportamentul
Cezarei se aseamana cu cel al titanidei Linda, din acest roman. Ieronim il raneste in duel pe
Castelmare si se refugiaza pe insula lui Euthanasius. Pentru a scapa de casatoria cu
Castelmare, Cezara se calugareste. Din manastirea de pe malul marii, Cezara inoata, in
fiecare zi, lasandu-se prada "amorului ei cu marea". Aceasta este atractia neptunica la
Eminescu.

Intr-o zi, Cezara nimereste pe insula lui Euthanasius, unde il reintalneste pe Ieronim. Aceasta
este, pe scurt, intriga nuvelei, care in sine nu ne spune mare lucru. Eminescu utilizeaza, in
aceasta nuvela, cu mult succes, tehnica epistolara in scrisorile adresate Cezarei, Ieronim
nutreste idei schopenhaueriene, imprumutate din Metafizica amorului a marelui filozof
german. in genere, se poate spune ca o parte din gandirea autorului Lumii ca vointa si
reprezentare a trecut, in aceste scrisori.

1
Lumea este condusa de "vointa oarba de a trai", care se manifesta prin egoism si minciuna
Unele fraze nu sunt decat idei schopenhaueriene, parafrazate: "Mancare si reproducere,
reproducere si mancare!"; "Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care stapaneste
lumea"; "Samburele vietii este egoismul si haina lui, minciuna", etc.
Si mai importanta este corespondenta dintre Ieronim si unchiul sau, Euthanasius.

Intr-una din scrisori, batranul intelept ii descr ie insula pe care locuieste si modul sau de viata
ascetic. Insula apare in descrierea lui Euthanasius - ca o fortareata de stanci, inconjurata de
apele marii. intreaga insula este o vale, situata sub nivelul marii si aparata de stanci, de furia
valurilor. in centrul insulei se afla un lac, alimentat de patru izvoare. in mijlocul lacului, se
afla o alta insula, mai mica.

Este vorba, deci, de o insula in insula. Pe langa Insula Mare, exista, asadar, si Insula Mica
Toata Insula Mica este inconjurata de o dumbrava de portocali. In ea se afla prisaca si
pestera, in care locuieste inteleptul sihastru, care studiaza modul de organizare al statului
natural al albinelor. intalnim, aici, ideile fiziocratice ale lui Eminescu. Peretii pesterii sunt
ornamentati cu sculpturi. Un basorelief infatiseaza mitul Adam - Eva Un alt grup statuar
reprezinta mitul Venus - Adonis.

Batranul Euthanasius marturiseste ca ii place "a reprezenta pe femeia agresiva", dar

precizeaza ca nu este vorba de "curtizane", ci de "agresiunea inocentei femeiesti". Din
aceleasi ratiuni, sihastrul incepe sa sculpteze si un alt basorelief, cu mitul Orion - Aurora, in
care Aurora il rapeste pe Orion, de care era indragostita "insasi cruda si vergina Diana". In
comentariul acestor grupuri statuare se afla cheia nuvelei. Barbatul se simte un instrainat intr-
o ordine existentiala organizata in jurul instinctului - „oarba vointa de a trai" a lui
Schopenhauer - manifestat ca mecanica a destramarii si egoismului, dictata de principiul
raului: mancare si reproducere, reproducere si mancare!..." El nu se vrea sclavul femeii care-i
hraneste, prin chiar prezenta reala, instinctele: "Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau
care stapaneste lumea". Cenzurandu-si sever instinctele, eroul isi afirma, in aceasta etapa a
relatiei lor, orgoliul singularitatii si vointa detasarii categorice de fenomenal a geniului. In
acest "rai pamantesc" isi duce existenta inteleptul anahoret si-l invita pe Ieronim sa-l
stapaneasca dupa moartea sa. Tot aici, batranul sihastru isi da obstescul sfarsit cand presimte
ca i-a sosit ceasul de pe urma se asaza in albia unui rau si expiaza pentr-o moarte lenta si
usoara fara durere, reintegrandu-se, astfel, prin evanescenta in circuitul naturii. Acesta este
conceptul de moarte naturala de "euthanasie" (gr. "eu" - bine; "thanatos" - moarte), de la care
vine si numele batranului sihastru. Acest concept il intalnim si la Schopenhauer.

S-au facut analogii, in ceea ce priveste acest cadru edenic, intre nuvela Cezara si romanul
Hesperus, al lui Jean Paul Richter. Ermistul Emanuel, din Hesperus, este un personaj inrudit
cu batranul Euthanasius. Amandoi practica o religie a naturii si isi desfasoara existenta intr-
un eden, la fel de stralucitor, numai ca paradisul de la Maienthal, in care traieste Emanuel, se
afla situat in varful unui munte (ceea ce tine de o mitologie nordica), in timp ce edenul
sihastrului eminescian se afla intr-o insula inconjurata de apele limpezi si inspumate ale marii
(ceea ce tine de o mitologie meridionala). Ambele sunt zugravite, insa cu aceeasi exuberanta

2
si risipa de forme, linii, sunete, parfumuri si culori, printr-o tehnica amintind de cea a
"corespondentelor" baudelairiene.

In eseul sau: Insula lui Euthanasius, din volumul cu acelasi titlu (1943), Mircea Eliade
considera ca descrierea acestei insule reprezinta "cea mai desavarsita viziune paradiziaca din
literatura romaneasca". Tot Mircea Eliade este acela care a reusit sa decripteze sensurile cele
mai adanci ale nuvelei eminesciene. Dupa parerea marelui nostru mitolog, aceasta insula
apartine unei geografii mitice, nu reale, si este un teritoriu sacru, nu profan, o varianta a
edenului biblic. Cele patru izvoare, ce alimenteaza lacul, din mijlocul insulei, nu sunt decat
cele patru rauri ale Raiului. Insula lui Euthanasius apare, astfel, ca o replica la Gradina
Raiului.
Inainte de intalnirea lor, pe insula Euthanasius, Ieronim si Cezara ilustreaza mitul Venus-
Adonis. Dupa intalnirea lor, in cadrul edenic al acestei insule, eroii redevin Adam si Eva si se
reintegreaza in arhetip. In finalul nuvelei este vorba, de fapt, de mitul reintegrarii in arhetip,
al cuplului biblic, primordial, de dinaintea pacatului originar. Mitul reintegrarii in arhetip
poate fi corelat cu mitul Androginului, un alt mit care a facut cariera in romantism Adam (in
ebraica "primul om" sau "stramosul omului) a fost conceput, mai intai, ca Androgin Eva
("viata") s-a desprins din "coasta" lui Adam. Cuvantul "coasta" are, in ebraica si conotatia de
"parte". Deci, mai corect spus ar fi ca Eva s-a desprins dintr-o "parte" a lui Adam.

Mircea Eliade avea perfecta dreptate, cand afirma, in eseul sau Mitul reintegrarii (1942), ca
dragostea absoluta nu este, in ultima instanta decat o "nostalgie a androginismului".
Personaje romantice, arhetipale - impreuna ilustreaza prototipuri ale perfectiunii adamice;
personajele, principale, dinamice, sunt proiectii ale eului narator.
Modalitati de caracterizare:

- caracterizare directa a naratorului, portretul fizic realizat de catre partenerul de cuplu in

structura antinomica, constructia cuplului in antiteza romantica, elemente de
autocaracterizare.

- caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni, prin intermediul mediului
emblematic in care traiesc personajele; prin monologul interior.

Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ci esente, prototipuri ale perfectiunii adamice. Eroi
romantici, ei se afla la hotarul dintre real si ideal, destinul lor, care se confunda cu absolutul
iubirii, fiind transpus din ordinea devenirii ist
orice in cea a sacrului reprezentat prin insula lui Euthanasius.

Dezvoltare narativa a unei idile, nuvela Cezara are o structura poematica (specifica prozei
romantice), elementul liric putand fi identificat si in maniera de realizare a personajelor.
Insuficient individualizate epic, personajele prin-cipale sunt proiectii ale eului narator,
concretizari ale fascinatiei sale pentru tiparele mitice ale existentei, pentru armonia
primordiala oglindita de arhetipuri. Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ci esente,
prototipuri ale per-fectiunii adamice. Eroi romantici, ei se afla la hotarul dintre real si ideal,

3
destinul lor, care se confunda cu absolutul iubirii, fiind transpus din ordinea devenirii istorice
in cea a sacrului reprezentat prin insula lui Euthanasius.

In planul realist al actiunii, calugarul Ieronim - "ciudat amestec de vis si ratiune rece", in
caracterizarea directa a naratorului -, renunta la calugarie, fiind, ca orice spirit romantic, atras
de paradigmele eterne ale lumescului si nu de existenta ascetica.

Cerebral, nesubjugat instinctului, Ieronim porneste in iubire prin spiritualizarea simtirii.

Pentru a putea iubi isi transfera, paradoxal, iubita in „icoana". El ii marturiseste Cezarei, in
raspunsul la prima scrisoare a acesteia, ca are nevoie nu de prezenta ei carnala ci de absenta
ei pentru a o iubi, nu de trairea sentimentului prin simturi ci de contemplarea lui mentala.
Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare a trupului si, printr-un exercitiu al mintii, ridicata
la imaginea eterna a Iubirii. Aceasta vointa de sublimare a iubirii, caracteristica pentru intaia
treapta a experientei personajului, reverbereaza in ultima parte a nuvelei, cand dragostea
protagonistilor se finalizeaza in ordine transcendenta. In limitele realitatii fenomenale,
iubirea - „Visul" frumusetii - nu se poate implini. Aceasta se produce numai in planul
transcendent reprezentat de insula lui Euthanasius, metafora-simbol semnificand iesirea din
fenomenal si alteritate, intrarea intr-o alta dimensiune a fiintei, cea mitica (arhetipala).
Numai astfel putem explica, respectand coerenta structurii de simboluri a naratiunii, de ce,
initial, „setea de amor" a Cezarei, „acea nemarginire de simturi contrazicatoare, turburi,
desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si amanare a lui Ieronim, cu melancolia lui
„impersonala", cu neho-tararea si seninatatea lui „abstracta". Singura „magia insulei" va
rezolva drama protagonistilor, detinand rolul decisiv in istoria pasiunii lor. Ieronim se va
indragosti cu adevarat de Cezara numai dupa ce amandoi vor fi regasit nuditatea paradisiaca,
in geografia mitica, nu reala, a insulei, departe de "cetate" (spatiul profan).

Opozitia romantica dintre protagonisti se coreleaza, in prima parte a nuvelei, cu structura

antinomica a portretului fizic. Asocierea contrariilor angeli
c/demonic in portretizarea lui Ieronim este, de asemenea, in spiritul gandirii romantice care
propune esente antitetice prezente in acelasi individ: „tanarul... pare un demon... frumos,
serios, nepasator"', "cel mai frumos model de pictura... un inger de geniu, caci demonii sunt
ingeri de geniu..." Perspectiva ii apartine Cezarei, respectiv pictorului Francesco.
In aceiasi termeni este portretizata Cezara: "par blond - bruma aurita" si „ochi de-un albastru
intuneric", „demonica", perspectiva fiind a naratorului.

Armonizarea contrariilor in cele doua portrete reface, in structura de profunzime a textului,

imaginea androginului, motiv fundamental al literaturii romantice: frumusetea feminina a lui
Ieronim (care se lasa cucerit) si „agresivitatea" aproape virila a Cezarei (care provoaca si
cucereste). La inceputul nuvelei, inversarea temporara a rolurilor si similitudinea portretelor
fizice ale protagonistilor mascheaza, accentuand, conditia si statutul fiecaruia: virilitatea lui
Ieronim si feminitatea Cezarei.

Daca pentru Ieronim iubirea se exprima prin spiritualizare, iubirea Cezarei este, din primul
moment, revarsare a simturilor. Amestec paradoxal si tulburator de atitudini, de stari -

4
inocenta si senzualitate, sfiosenie si indrazneala -, Cezara este vie si voluptuoasa, prezenta ce
alerteaza instinctele lui Ieronim, impiedicandu-l s-o iubeasca. Vederea lui Ieronim pozandu-i
pictorului Francesco ii desteapta eroinei senzatii si emotii a caror intensitate n-o poate
controla: „era obosita de emotiune", „tremura ca varga", „avea toaleta dezorganizata, parul
valvoi, ochii aprinsi, fata rosie ca sangele", „ochii plini de lacrimi si dorinta". Pasiunea ce
ravaseste si consuma organic este o valenta a erosului romantic. Cealalta fateta a acestuia o
descoperim in fuga de instinctualitate proprie lui Ieronim. Schimbul de scrisori din capitolul
V, prologul iubirii dintre Ieronim si Cezara, demonstreaza aceasta dualitate. Femeia este
imploratoare, patetica, dar si orgolioasa (constienta de frumusetea si tineretea ei, de vraja ei
seducatoare), intuitiva si sentimentala, senzuala dar si sfioasa, supusa si totodata
provocatoare, o alta „Floare albastra". Retorica sentimentului este pe masura, necenzurata:
"Ah! Cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea - iubite!" Barbatul este reticent fata de
aceasta viziune asupra „fericirii". El este ganditorul sceptic, schopenhauerian, care vrea sa
descopere valoarea eterna a frumusetii iubitei, imobilizata in „icoana", dezbracata de vocea
ispititoare a speciei. "Aurul este o nenorocire si fericirea, ce mi-o oferi, venin".
Urmatoarea secventa de monolog poate fi considerata o definitie sui generis a starii
apolinice, marca a masculinitatii de exceptie, dupa cum, prin contrast, feminitatea devine
sinonima cu stare a dionisiaca.
Masca statuara este aici metafora spiritului care se poate obiectiva. El cere, ca un alt
Hyperion, femeii, impersonalizare si capacitatea de a depasi determinismul biologic; o
transforma in imagine astrala - semn al mintii si al contemplatiei reci. De la inceputul relatiei
lor, Ieronim si Cezara nu sunt individualitati ci doua esente / prototipuri morale, pentru ca in
finalul nuvelei, in spatiul mitic al insulei paradisiace, sa dobandeasca valoare arhetipala.
Indepartarea iubirii ca prezenta carnala mijloceste familiarizarea cu imaginea iubitei
adapostita in suflet.
In capitolul VI, in a doua etapa a aventurii sale, Ieronim traieste tensiunea pendularii
sufletesti intre recea contemplare a Ideii de frumusete, si tentatia de a experimenta latura
terestra a erosului, de a se impartasi in iubire. Se sugereaza ca feminitatea este principiul
armonizator al contrariilor.

De la trairea iubirii ca placere a simturilor la trairea iubirii in absolutul ei, cea de-a treia
etapa a aventurii protagonistilor, trecerea nu e posibila decat prin abandonarea lumii
fenomenale si reintegrarea in patria mitica. Evident centru al lumii, insula lui Euthanasius -
insula transcendenta", este un rai ascuns la care are acces numai cel chemat: purificat prin
somn (ca Ieronim, care se refugiaza aici pentru a scapa de acuzatia de crima) sau purificat
prin scufundare in apele marii (precum Cezara care, dupa moartea tatalui ei, paraseste si ea
viata sociala). In spatiul insulei paradisiace se implineste, in sens mitic, iubirea celor doi
protagonisti, dezbracati acum de formele existentei trecatoare, reintorsi la goliciunea
originara - Adam si Eva in paradis.